Economia naturala si economia de schimb.

Trasaturi generale ale

economiei de schimb
Economia naturala si economia de schimb. Trasaturi generale ale economiei de schimb

Viata economica s-a desfasurat de-a lungul timpului in variate forme, in functie de civilizatiile
cunoscute de omenire, de conditiile materiale in care au aparut si s-au dezvoltat aceste civilizatii.
Activitatea economica a avut insa acelasi scop – satisfacerea trebuintelor umane prin bunurile
economice create de producatori pentru autoconsum sau pentru a fi instrainate, vandute. O lunga
perioada de timp din istoria umanitatii, nevoile de consum ale oamenilor au fost asigurate in
principal pe baza de autoconsum, prin bunuri din activitatea proprie.

Autoconsumul reprezinta utilizarea bunurilor de producatorul lor. El poate fi autoconsum final, care

satisface direct nevoile de consum ale producatorilor si autoconsum intermediar, destinat
producerii altor bunuri.

Economia naturala, inchisa era, in aceste conditii, forma principala de desfasurare a vietii
economice; ea reprezinta acea forma de organizare a activitatii economice in care nevoile de
consum sunt satisfacute prin bunuri obtinute din activitatea proprie, fara a apela la schimb. Cele
doua forme ale economiei au coexistat si s-au interconditionat o foarte lunga perioada de timp. De
aceea delimitarea lor se face pe baza criteriului preponderentei pe care o forma sau alta o detine in
ansamblul activitatii economice.

Economia naturala a fost dominanta in conditiile unui nivel scazut de dezvoltare economica, cu un
numar limitat de trebuinte, de regula cele elementare, iar “pentru majoritatea oamenilor productia
si schimbul erau imbinate intr-o singura functie datatoare de viata”. Autorul citat evidentiaza mai
multe trasaturi ale economiei naturale: ”pamantul constituie principalul factor de productie; baza
economiei consta in cules, vanatoare si cultivarea pamantului; diviziunea simpla a muncii; economia
descentralizata, in care comunitatea producea aproape tot ce ii facea trebuinta” .

Dupa cum s-a aratat, de-a lungul timpului economia naturala a inregistrat o tendinta continua de
restringere, in prezent elementele sale intalnindu-se doar in gospodariile agrare traditionale, in
general in tarile mai putin dezvoltate economic. Restringerea economiei naturale a fost insotita de
afirmarea economiei de schimb. Aceasta s-a dezvoltat pe masura amplificarii nevoilor si mijloacelor
de satisfacere a lor, ca urmare a extinderii mestesugurilor si a industriei.

Economia de schimb (denumita si economie de marfuri) reprezinta acea forma de organizare si

functionare a economiei in care bunurile economice sunt produse pentru a fi destinate schimbului
prin vanzare-cumparare. Schimbul inseamna instrainarea rezultatului propriei activitati sau bunuri
detinute, primind in compensatie alte bunuri necesare sau moneda. Rezulta ca, in conditiile
economiei de schimb, agentii producatori se specializeaza in producerea anumitor bunuri in
vederea instrainarii lor, obtinand in schimb alte bunuri necesare satisfacerii trebuintelor.
Economia de schimb reprezinta forma universala de organizare si functionare a economiei in lumea
contemporana. Ea a cunoscut si cunoaste insa numeroase aspecte specifice de la o perioada la alta,
dar poseda o serie de caracteristici generale. Printre cele mai semnificative trasaturi generale sunt
urmatoarele: diviziunea sociala a muncii; autonomia, independenta agentilor economici
producatori; activitatea economica graviteaza in jurul pietei; legaturile economice dintre agenti se
desfasoara sub forma tranzactiilor bilaterale; bunurile produse imbraca forma de marfa; schimbul
se desfasoara prin intermediul banilor, respectiv monetizarea economiei.

Economia de schimb a a aparut pe o anumita treapta de dezvoltare a activitatii economice pe baza a

doua conditii esentiale: diviziunea sociala a muncii si autonomia, independenta agentilor economici
producatori.

Diviziunea sociala a muncii determina specializarea agentilor economici in anumite activitati

specifice din care rezulta bunuri specifice, astfel incat pentru satisfacerea nevoilor de consum,
fiecare agent economic apeleaza la schimb, instraineaza o parte a bunurilor pe care le produce
pentru a procura alte bunuri necesare existentei sau activitatii pe care o desfasoara. Diviziunea
sociala a muncii constituie un factor determinant al progresului si cresterii eficientei economice,
creand o puternica retea de dependente si interdependente intre agentii economici care ar trebui
sa-si coordoneze actiunile pentru a-si desfasura eficient activitatea economica.

Autonomia, independenta producatorilor este cea de-a doua premiza a aparitiei si existentei

economiei de schimb. Ea se bazeaza de fiecare data pe o anumita forma de proprietate si impune
atat libertatea economica, libera initiativa a agentului economic producator, cat si necesitatea ca
transferul de bunuri intre subiecti sa fie reciproca si fundamentata pe criterii economice. Rezulta ca
principala conditie a existentei economiei de schimb este ca fiecare sa primeasca in schimbul
bunurilor pe care le instraineaza o contraprestatie echivalenta, altfel nimeni nu ar avea interesul sa
produca si sa vanda bunuri economice. Economia de marfuri sau economia de schimb este
circumscrisa tranzactiilor bilaterale de piata care constau in miscari reciproce de bunuri intre agentii
economici ca purtatori ai cererii si ofertei.

O componenta intrinseca si o trasatura fundamentala a economiei de schimb

este piata, desemnand ansamblul relatiilor de vanzare-cumparare de marfuri dintre agentii
economici, fiecare avand interese proprii si reprezentand centre de decizie si actiune economica. Pe
masura extinderii economiei de schimb, a generalizarii acesteia, piata devine sursa principala de
informatii pentru deciziile agentilor economici, institutia centrala in jurul careia graviteaza intreaga
viata economica. Piata furnizeaza informatii agentilor economici, sugereaza cat si ce sa produca,
pune in contact pe purtatorii cererii si ofertei, schimbul dintre acestia fiind modalitatea de finalizare
a intereselor agentilor economici.

In cadrul economiei de schimb intre subiectii economici se desfasoara permanente tranzactii de

bunuri generate de intalnirea cererii si ofertei; in consecinta, tranzactiile dintre agenti
sunt tranzactii bilaterale de piata.

In conditiile economiei de shimb, bunurile economice imbraca forma de marfa; devin bunuri
comerciale. Marfa reprezinta un bun util care serveste productiei sau satisface nevoile de consum
ale oamenilor si este destinat schimbului prin tranzactiile bilaterale de piata. Din punct de vedere al
economiei de schimb, bunurile economice sunt considerate bunuri marfare sau comerciale daca
intra in procesul schimbului prin vanzare-cumparare. Ele exista intr-o mare varietate, dar se gasesc
in cantitati limitate si sunt accesibile consumului, ajungand de la producator la consumator prin
mecanismele specifice pietei pe baza unor preturi care se formeaza in raport de cerere si oferta.
Aceasta, spre deosebire de bunurile nonmarfare sau noncomerciale, care sunt bunuri economice
dar ajung la consumator in mod gratuit, costurile lor fiind suportate de colectivitate, cum este cazul
bunurilor suportate din bugetul public.

Schimbul de bunuri intre agentii economici poate avea loc direct – un bun contra altui bun (trocul) –
sau prin intermediul banilor, monedei. In prezent partea covarsitoare a schimburilor dintre agentii
economici se realizeaza prin mijlocirea banilor, ceea ce face ca economia de schimb contemporana
sa functioneze ca o economie monetara.  Ansamblul tranzactiilor intre agentii economici, structura
si modul de functionare a economiei, sunt intr-o forma sau alta, influentate de catre bani, sunt
functie de moneda.

In conditiile economiei de schimb contemporane, marea majoritate a bunurilor economice sunt

marfuri, ajung de la producator (nonconsumator) la consumator (nonproducator) prin schimb
intermediat de moneda. Fac obiect al vanzarii-cumpararii, respectiv sunt bunuri comerciale sau
marfuri mai intai bunurile materiale ce servesc ca factori de productie sau satisfacerea nevoilor de
consum. Totodata, cunosc o mare extindere si bunurile marfare nemateriale, rezultate ale activitatii
de creatie tehnico-stiintifica, manageriala si cultural-artistice: licente si brevete de inventie, studii,
marci de fabrica si de produs, drepturi de autor, informatiile in general. De asemenea, sunt supuse
schimbului prin intermediul monedei simbolurile avutiei si ale capitalului real aflate in circulatie:
actiuni, obligatiuni si alte titluri de valoare etc.

Alvin Toffler, Al treilea val, Bucuresti, Editura politica, 1983, p.57.