Microeconomie Duguleana

Constantin DUGULEANĂ
2008
REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

MICROECONOMIE PARTEA I
CUPRINS
Capitolul 1
INTRODUCERE …………………………………………………..……………..….. 5
Capitolul 2
CONCEPTE ECONOMICE DE BAZĂ ……………………………………………. 22
Capitolul 3
PIAŢA ……………………………………….…………………………...………… 40
Capitolul 4
PRODUCTIA ……………………………………………………………...………… 65
Capitolul 5
CONSUMATORUL ……………………………………………………...………… 82
Capitolul 6
CONCURENTA PERFECTA ………………………………….…………………… 100
Capitolul 1. Introducere 5
1. INTRODUCERE
1.1. Ce studiază economia? 1.2. Sumarul capitolului
- teme majore de studiu în microeconomie 1.3. Termeni importanţi
- teme majore de studiu în macroeconomie 1.4. Întrebări recapitulative
- diferenţa dintre microeconomie şi 1.5. Test grilă
macroeconomie
Tema 1. Ce studiază economia?
Obiective
- definirea ştiinţei economice
- definirea celor două părţi ale economiei: microeconomia şi macroeconomia
- teme majore de studiu în microoeconomie
- teme majore de studiu în macroeconomie
- diferenţe şi asemănări între microeconomie şi macroeconomie
Mijloace
- citire/învăţare
- întrebări, probleme ce apar, explicaţii
- situaţii economice concrete, supuse analizei, exemple (sub lupă)
- teme de casă, aplicaţii practice pentru studenţi

Finalitatea - o imagine de ansamblu asupra teoriei economice
- cunoaşterea unor probleme care preocupă ştiinţa economică
- cunoaşterea temelor majore studiate la microeconomie şi la macroeconomie
- cunoaşterea semnificaţiei unor termeni economici
Evaluarea - parcurgerea aplicaţiilor propuse
Timp de - pentru cunoaşterea noţiunilor: 2 ore
lucru - pentru rezolvarea temelor: 2 ore + timpul de documentare
necesar
6 Ce studiaza economia?
CE sTUDIaza ECONOmIa
1.1.
Scopul principal al acestei introduceri este acela de a da o

perspectivă de ansamblu asupra problemelor care fac obiectul
studiului economiei
Este important de a înţelege logica ansamblului încă de la început, pentru a nu fi

obligaţi pe parcurs să ne punem de mai multe ori întrebarea: de ce este necesar să
studiem acest lucru aici? Sau întrebarea: care este obiectivul urmărit? Dacă
obiectivele sunt stabilite precis de la început, dozarea efortului necesar atingerii
lor se poate face cu mai multă eficienţă.
Care sunt obiectivele ştiinţei economice?
Întrebarea cu privire la obiectivele ştiinţei economice, are răspunsuri controversate

şi în prezent. Până în 1989, aproape toţi studenţii trebuiau să urmeze un curs de
Economie politică. Aceasta nu pentru că tuturor le-ar fi fost necesare cunoştinţele
de economie, ci pentru că, pe timpul regimului comunist, studiul ştiinţei
economice a fost transformat într-o proslăvire a orânduirii comuniste, a partidului
şi a conducatorilor săi. În prezent, ca şi întotdeauna în trecut, adevărata Ştiinţă
economică a este considerată, de oamenii cu o anumită cultură, ca fiind una dintre
cele mai fascinante ştiinţe. Încurajarea pe care eu o adresez tuturor studenţilor este
următoarea: dacă vreţi să trăiţi o experienţă spirituală unică, studiaţi ştiinţa
economică. Obiectivele sale sunt reprezentate, în primul rând, de cunoaşterea
modului de funcţionare a sistemului economic. În al doilea rând, un obiectiv nu
mai puţin important, îl reprezintă formarea modului economic de gândire, care
presupune o anumită cultură economică şi o anumită rigoare în aplicarea
metodelor şi tehnicilor de analiză economică. În al treilea rând, problemele pe care
le tratează economia ca ştiinţă se regăsesc în aproape toate domeniile activităţii
umane. Asistăm în prezent, din partea politologilor, istoricilor, sociologilor şi a
altor specialişti în ştiinţele sociale la o tendinţă în creştere de a se adapta la
principiile şi tehnicile analizei economice, în fiecare din disciplinele lor
particulare. Din acest punct de vedere, studiul ştiinţei economice poate însemna un
avantaj important pentru mai buna înţelegere a multiplelor probleme cu care se
confruntă societatea românească în prezent.
În concordanţă cu definiţia standard, Ştiinţa economică este ştiinţa

socială care studiază modul în care resursele rare sunt alocate între
utilizări alternative pentru a satisface nevoile umane.
În literatura franceză se utilizează termenul de Economié politiqué, iar în
literatura engleză termenul utilitat pentru această ştiinţă este cel de Economics. În
literatura română, ştiinţa economică este desemnată prin termenul Economie.
Studiul ştiinţei economice este împărţit în două părţi: Microeconomia şi

Macroeconomia1.
Microeconomia reprezintă ramura teoriei economice care studiază

principiile comportamentului individual al agenţilor economici cum
ar fi consumatorii, firmele, proprietarii resurselor etc.
Teme majore de studiu în Microeconomie

1. Ce elemente determină preţul diferitelor bunuri?
Multe firme se confruntă cu problema stabilirii preţului. De exemplu, la
magazinul METRO, preţul majorităţii sortimentelor de pantofi de bărbaţi se
situează între 1 şi 2 milioane lei. Dar preţul pantofilor marca Dr. Scholl´s este de
circa 3,5 milioane lei perechea. Deşi aceşti pantofi au pielea fină şi sunt bine
lucraţi, se poate afirma aproape cu certitudine că nu există o diferenţă
semnificativă între calitatea acestor pantofi şi calitatea celorlaţi. În plus, design-ul
lor pare să nu fie „la modă”. Totuşi, unii oameni cumpără astfel de pantofi
scumpi. O firmă care vinde pantofi trebuie să decidă ce preţ va practica pentru
aceştia. Foarte multe firme, din cele mai diferite domenii, se confruntă cu acestă
problemă. Este important pentru o firmă să cunoască care sunt preţurile care se
practică pe piaţă, diferenţele între preţurile diferitelor sortimente şi dacă aceste
diferenţe sunt avantajoase pentru firmă sau dacă acestea sunt prea mari sau prea
mici. Microeconomia furnizează baza pentru analiza şi soluţionarea acestui tip de
probleme. Un economist angajat la o firmă va utiliza, într-un mod sau altul,
principii ale microeconomiei pentru a fundamenta şi soluţiona corect astfel de
probleme.
2. Ce determină cantitatea în care un anumit bun este produs?
Managerii multor firme se confruntă în mod frecvent cu problema alegerii
cantităţii pe care să o producă dintr-un anumit bun. De exemplu, o firmă
producătoare de mobilă. Cât din fiecare sortiment trebuie să producă firma pentru
1 Acest lucru nu este neapărat necesar, existând abordări care presupun studierea alternativă a unor
teme de microeconomie şi de macroeconomie
a obţine profitul cel mai mare? Un răspuns ar putea fi „atât cât se poate vinde”.
Dar cât se poate vinde? Nimeni nu poate ştii cu exactitate. A produce câte o
singură garnitură şi a aştepta să se vândă poate fi costisitor. Creşterea volumului
producţiei poate determina economii de scară, acestea determinând reducerea
costului unitar şi creşterea profitului firmei. În cercetarea pieţei şi determinarea
cantităţii optime care trebuie produsă, instrumentele de bază pentru analiză sunt
furnizate de microeconomie. În cele mai dezvoltate ţări ale lumii precum SUA
sau Japonia, deciziile cu privire la cantitatea fabricată în activităţi precum
producţia oţelului, a calculatoarelor, a telefoanelor mobile etc., au la bază
principii ale microeconomiei.
3. Ce tip de concurenţă se stabileşte pe piaţă?

Tipul de concurenţă care se stabileşte pe piaţă influenţează în mod
semnificativ modul de acţiune al firmelor. Dacă firma este singura care produce
şi oferă pe piaţă un anumit bun, altfel spus, dacă se găseşte în situaţia de
monopol, atunci nu va urmări reacţiile celorlalţi concurenţi ci doar reacţiile
cumpărătorilor. Deşi monopolul pare să confere firmei o putere absolută asupra
pieţei, comportamentul de piaţă al unei astfel de firme depinde de existenţa
cererii pentru bunul respectiv, de existenţa unor înlocuitori convenabili pentru
acesta sau de existenţa concurenţei potenţiale din partea firmelor care ar putea
intra pe piaţă.
Dacă pe piaţă acţionează câteva firme mari, fiecare având o putere de piaţă
ridicată, cu alte cuvinte, dacă pe piaţă concurenţa este de tip oligopolist,
comportamentul general al oricărei firme este acela de a urmări reacţiile celorlalţi
concurenţi şi de a se adapta la acestea. Astfel de comportamente, denumite
comportamente strategice, sunt des întâlnite în realitate, în situaţii foarte diferite.
Dacă numărul concurenţilor este ridicat, adică piaţa este competitivă,
firmele vor vinde produsele lor la preţul pieţei şi vor încerca să-şi adaptaze
dimensiunea astfel încât profitul obţinut să fie cât mai mare.
Microeconomia studiază comportamentul firmelor în funcţie de tipul de
concurenţă care se stabileşte pe piaţă, precum şi condiţiile în care pe piaţă apare
un anumit tip de concurenţă.
4. Ce determină numărul şi dimensiunea firmelor unei industrii oarecare?

Strâns legată de tipul de concurenţă este şi problema numărului şi a
dimensiunilor firmelor dintr-o industrie oarecare. De ce există monopoluri?
Dacă monopolurile obţin profituri importante, de ce alte firme nu intră pe
piata produsului respectiv? Ce bariere de intrare utilizează monopolurile
pentru a preveni intrarea altor firme pe piaţă?
De ce pe piaţa multor produse există un număr mic de vânzători? Ce tip de

comportament au firmele pe o piaţă de oligopol şi de ce numărul firmelor de
pe o astfel de piaţă este redus şi în scădere?
Cum se stabileşte numărul firmelor pe o piaţă concurenţială? Care sunt
obiectivele acestor firme şi în ce fel, urmărind atingerea acestor obiective,
numărul firmelor creşte sau scade?
5. Ce politici microeconomice pot fi aplicate pentru a îmbunătăţi

performanţele firmelor?
Tehnica de analiză microeconomică se aplică cu succes peste tot, atât în
domeniul afacerilor private cât şi în sectorul guvernamental. Măsurile luate în
ultimii ani în sectorul public pentru eficientizarea activităţii, în perspectiva
aderării la UE, sunt în mod fundamental de natură microeconomică. În exemplele
anterioare au fost prezentate probleme cu care se confruntă firmele individuale.
Deşi astfel de probleme sunt importante şi interesante, ele nu acoperă întregul
domeniu de studiu al microeconomiei. Multe din problemele pe care le tratează
microeconomia privec toţi cetăţenii. Felul în care este organizată producţia şi
piaţa bunurilor şi serviciilor, modul în care bunurile produse sunt distribuite
constituie, de asemenea, probleme de microeconomie. Unele dintre cele mai
interesante şi semnificative aplicaţii ale microeconomiei se regăsesc în acest
domeniu.
În campania electorală din 2000, s-a vorbit mult despre restructurarea industriei şi
modernizarea sa astfel încât să facă faţă concurenţei străine. Unii politicieni au
ridicat problema protecţiei industriei autohtone prin subvenţii şi bariere vamale.
Schimbările fundamentale care trebuie realizate în politica guvernamentală în
ceea ce priveşte taxele, comerţul exterior, educaţia, justiţia şi altele în perspectiva
aderării la UE au constituit temele centrale ale discursurilor politice. Se ridică
însă multe întrebări cu privire la următoarele probleme: dacă este necesare
restructurarea întregului sistem economic şi dacă scopul restructurării este
creşterea competitivităţii şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei, ce fel
de schimbări trebuiesc făcute? Cum trebuie alocate resursele societăţii astfel încât
efectele utile să fie maxime?
Alte întrebări la care microeconomia încearcă să dea un răspuns sunt: cum
îşi alocă consumatorii venitul între diferitele bunuri? Ce determină cantitatea de
muncă pe care o depun salariaţii?
Microeconomia a progresat suficient de mult pentru a răspunde parţial la
aceste probleme. Desigur, microeconomia nu este cheie prin care să se dea
răspuns la toate marile probleme sociale cu care se confruntă societatea în
prezent. Microeconomia oferă o modalitate de a gândi asupra acestor probleme.
Microeconomia este una dintre dintre multele discipline care joacă un rol
important în acest domeniu. Ansamblul disciplinelor economice, fiecare cu

specificul ei, contribuie la formarea modului de gândire economic.
Macroeconomia reprezintă ramura teoriei economice care studiază

economia privită ca un întreg. Macroeconomia studiază structura şi
performanţele de ansamblul ale economiei naţionale, precum şi
politicile guvernamentale ce se pot utiliza în încercarea de a
îmbunătăţi performanţele economiei.
Teme majore de studiu în macroeconomie
1. Ce factori determină creşterea economică pe termen lung dintr-o ţară? De

ce economiile unor ţări înregistrează o creştere rapidă, asigurând cetăţenilor lor
îmbunătăţirea într-un timp scurt a nivelului de trai, în timp ce economiile altor
ţări stagnează sau înregistrează scăderi, cetăţenii acestora confruntându-se cu
multe dificultăţi materiale?
Cine vizitează o ţară dezvoltată din Uniunea Europeană – Germania,
Franţa, Olanda, Belgia etc. - poate uşor observa diferenţele în ceea ce priveşte
nivelul de trai faţă de ţara noastră. Acestea se concretizează în decalaje cu privire
la asigurarea cu alimente, îmbrăcăminte, dotarea gospodăriilor cu bunuri de
folosinţă îndelungată, nivel de educaţie, caracteristici ale sistemului de sănătate,
urbanism, infrastructură şi multe altele. Sunt bine cunoscute problemele tranziţiei
din România, după unele estimări în prezent circa jumătate din populaţia ţării
noastre trăind sub pragul de sărăcie. Pentru multe familii de români veniturile
abia ajung pentru asigurarea minimului de alimente, plata cheltuielilor pentru
încălzire, apă caldă, gaz şi energie electrică.
Din perspectivă macroeconomică, diferenţele dintre naţiunile bogate şi
naţiunile în curs de dezvoltare pot fi rezumate prin a spune că naţiunile bogate
au înregistrat într-o anumită perioadă a existenţei lor o creştere economică
rapidă şi persistentă, în timp ce naţiunile sărace nu au cunoscut astfel de
perioade sau dacă acestea au existat, au fost urmate de perioade de declin
economic care anulat acumulările anterioare.
Creşterea economică reprezintă procesul de sporire, pe termen lung, a
rezultatelor activităţii economice de ansamblu dintr-o ţară. Rezultatele activităţii
economice de ansamblu sunt măsurate prin Produsul Intern Brut (PIB). PIB
reprezintă expresia valorică a producţiei de bunuri şi servicii finale nou create în
decurs de un an în interiorul ţării. Creşterea economică este cel mai important
proces care poate genera creşteri pe termen lung ale standardului de viaţă.
Creşterea venitului, în corelaţie cu creşterea populaţiei, conduce la creşterea

consumului la nivel individual şi la ridicarea bunăstării colective.
2. Care sunt cauzele care fac ca activitatea economică dintr-o ţară să fie
fluctuantă? De economia înregistrează, pe termen scurt, fluctuaţii accentuate,
oscilând între perioade de prosperitate şi perioade de dificultăţi economice?
Analizând evoluţia pe termen lung a PIB, se constată că aceasta nu este liniară, ci
prezintă suişuri şi coborâşuri. Perioadele în care se înregistrează creşteri
alternează cu cele în care se înregistrează stagnări sau chiar descreşteri.
Aceste mişcări pe termen scurt, de o parte şi de alta a trendului pe termen lung,
sunt cunoscute sub denumirea de cicluri ale afacerilor sau fluctuaţii ciclice.
Când PIB scade spre un punct de minim, economia se află în recesiune, sau într-
o contracţie economică. Când PIB creşte spre un punct de maxim sau vârf,
economia se afla în expansiune sau boom.
Fluctuaţiile ciclice au influenţe majore asupra vieţii oamenilor. Chiar şi atunci
când nu sunt prea ample, recesiunile înseamnă perioade dificile pentru mulţi
oameni. Cu atât mai mult, recesiunile profunde şi prelungite, denumite
depresiuni, au consecinţe dintre cele mai dramatice pentru populaţie.
Recesiunile prezintă şi un interes politic major, deoarece cei mai mulţi dintre
politicieni doresc să fie realeşi, iar şansele de realegere sporesc dacă ţara se află
în expansiune decât dacă este în recesiune. Macroeconomia consacră un spaţiu
întins pentru a încerca să explice cauzele care determină ciclurile de afaceri şi
în special faza de recesiune.
3. Care sunt cauzele şomajului? De ce în anumite perioade, şomajul creşte

foarte mult? De ce, în perioade de relativă prosperitate, o fracţie importantă a
forţei de muncă rămâne neocupată?
Unul dintre cele mai importante aspecte ale recesiunii este acela că ea este
însoţită de creşterea şomajului, adică de creşterea numărului celor care sunt
dispuşi să muncească şi caută activ un loc de muncă, dar nu găsesc un astfel de
loc de muncă. Alături de problema creşterii economice şi de cea a fluctuaţiilor
ciclice, problema şomajului reprezintă cea de-a treia problemă a
macroeconomiei.
Cea mai bună măsură a şomajului o reprezintă rata şomajului, care se obţine
divizând numărul de şomeri la numărul forţei de muncă (numărul populaţiei care
fie are de lucru, fie caută de lucru).
Şomajul s-a manifestat în ţara noastră după 1990, ca rezultat al procesului
de restructurare economică. Treptat, şomajul a afectat categorii largi ale
populaţiei, având consecinţe negative asupra creşterii şi dezvoltării economice.
Nefiind confruntaţi înainte de 1990 cu acest fenomen, cei mai mulţi oameni au
privit şomajul ca pe un pericol grav pentru viaţa lor, şi a cauzat celor care, dintr-
un motiv sau altul, şi-au pierdut locul de muncă, imense suferinţe materiale şi
morale.
Societatea în ansamblul său a suferit pierderi irecuperabile datorită irosirii

resurselor de muncă, dar şi datorită pierderii coeziunii sociale, absolut necesară
pentru a putea realiza cu succes reforma.
În acelaşi timp, a fost necesară crearea instituţiilor şi mecanismelor,
inexistente înainte de 1990, care să vină în sprijinul şomerilor, să faciliteze
adaptarea acestora la noile condiţii, să creeze cadrul legal pentru susţinerea
materială a şomerilor şi a familiilor lor.
Procesul de adaptare a fost dificil şi a cunoscut suişuri şi coborâşuri. La sfârşitul
anilor ’90, şomajul a continuat să se manifeste deosebit de puternic, reflectând
întârzierea în realizarea reformei economice.
În cercetările moderne, mărimea forţei de muncă se determină prin
sondaje. În forţa de muncă sunt incluşi, conform recomandărilor Biroului
Internaţional al Muncii (BIM), cei care răspund că sunt angajaţi şi cei care
răspund că sunt şomeri.
În aceste sondaje, şomer este considerat acea persoană care este în vârstă aptă
de muncă, care nu are loc de muncă şi nu a desfăşurat în ultimele 4 săptămâni o
activitate în scopul obţinerii unor venituri, care a căutat de lucru, în mod activ,
în ultimele 4 săptămâni şi care este disponibilă să înceapă lucrul imediat ce ar
găsi un loc de muncă.
În fiecare moment există un număr de şomeri, altfel spus un “stoc” de şomeri,
acest număr crescând şi scăzând necontenit.
Rata şomajului exprimă acea fracţie din forţa de muncă reprezentată de şomeri.
Rata şomajului este influenţată atât de rata intrărilor în şomaj, cât şi de durata
şomajului (perioada de timp în care indivizii rămân în şomaj).
La noi în ţară, Legea nr. 1/1991, modificată prin Legea nr. 86/1992, republicată în
anul 1994 şi completată cu Ordonanţa Guvernului nr. 47/1997, precizează că:
sunt şomeri acele persoane apte de muncă, care nu pot fi încadrate din lipsă de
locuri de muncă disponibile, corespunzătoare pregătirii lor.
În practica statistică din România, se utilizează şi termenul de şomeri
înregistraţi, adică persoanele care, în perioada de referinţă sunt înscrise la
Agenţiile de Formare Profesională. Noţiunea de şomer înregistrat, în raport cu
care se calculează rata şomajului, restrânge numărul real al persoanelor definite ca
şomeri în sensul Biroului Internaţional al Muncii. Nu toţi şomerii înregistraţi la
Agenţiile de Formare Profesională îndeplinesc condiţiile impuse de Biroul
Internaţional al Muncii şi nici toţi şomerii în sens BIM nu îndeplinesc condiţiile

impuse de lege, de înscriere la agenţiile de ocupare.
Şomajul nu reprezintă o caracteristică specifică numai unei economii în
tranziţie. Fenomenul şomaj este prezent în oricare economie, indiferent de nivelul
său de dezvoltare. În condiţii normale, până la un anumit nivel, el activează
mecanismele concurenţiale de pe piaţa muncii, asigurând o funcţionare mai
eficientă a acesteia. Peste acest nivel, şomajul reprezintă o risipă, o pierdere de
potenţial uman, material şi financiar, generând pierderi de producţie şi de
venituri, fiind expresia ineficienţei utilizării capitalului uman, prin pierderi de
competenţă, prin perimarea cunoştiinţelor, a deprinderilor de muncă.
4. Care sunt cauzele care determină creşterea preţurilor? De ce în unele ţări

preţurile sunt relativ stabile perioade îndelungate de timp, pe când în altele,
preţurile înregistrează creşteri accentuate şi persistente?
Când preţurile celor mai multe bunuri şi servicii cresc într-o anumită
perioadă de timp, se spune că este inflaţie. Pe parcursul anilor ’90, inflaţia a
devenit pentru România o problemă acută a echilibrului macroeconomic intern. O
rată ridicată a inflaţiei poate cauza multe probleme economice. Inflaţia este
mediul în care se manifestă şi alte probleme economice şi sociale profunde şi
persistente, adesea mascate de inflaţie.
Inflaţia reprezintă o creştere a nivelului mediu al preţurilor, măsurat prin diferiţi
indici de preţ, cum ar fi indicele preţurilor consumatorului (IPC) sau deflatorul
PIB (calculat ca raport între PIB nominal şi PIB real). Inflaţia poate fi definită
de asemenea ca o scădere a puterii de cumpărare a monedei. Rata inflaţiei este
procentul de creştere a nivelului mediu al preţurilor pe durata unui an.
Creşterea nivelului general al preţurilor nu implică în mod necesar creşterea
tuturor preţurilor, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură. Dacă indicele general al
preţurilor înregistrează o creştere, aceasta înseamnă că, în medie preţurile cresc.
Preţurile anumitor bunuri pot chiar să scadă într-o ţară în care se înregistrează rate
ridicate ale inflaţiei.
Evoluţia ratei inflaţiei şi a PIB în România în anii ’90 este prezentată
în Tabelul 1. Se observă valorile mari ale ratei inflaţiei în prima perioadă a anilor
’90, dar şi tendinţa de reducere manifestată în decursul acestei perioade. Cu toate
acestea, pe întreaga perioadă a anilor ’90, inflaţia s-a menţinut la cote ridicate.
Inflaţia implică întotdeauna costuri, uneori pentru anumite grupuri ale societăţii,
alteori pentru societate în ansamblul său. Cu cât ratele inflaţiei sunt mai ridicate,
cu atât costurile sunt mai mari. Pentru toţi cei cu venituri fixe sau ale căror
venituri nu pot creşte în ritmul inflaţiei, înseamnă o reducere a venitului lor real.
La fel se întâmplă şi cu economiile din conturi sau cu alte investiţii financiare ce
aduc o dobândă care nu creşte în ritmul inflaţiei, astfel încât va avea loc o scădere
a puterii lor de cumpărare.
Inflaţia tinde să descurajeze economisirea şi să încurajeze cheltuielile curente
pentru bunuri şi servicii, inclusiv pentru bunurile importate. Acest comportament
constituie el însuşi un factor de presiune asupra inflaţiei, însemnând o creştere a
cererii curente. Inflaţia are un impact important asupra investiţiilor. Sursa
investiţiilor o constituie economiile, iar scăderea acestora determină scăderea
investiţiilor.
Pe de altă parte, investiţiile private sunt bazate pe anticiparea profiturilor viitoare.
Rate ridicate şi incerte ale inflaţiei fac să crească riscul din efectuarea unor
investiţii. Inflaţia tinde astfel să reducă înclinaţia de a investi în industrie,
agricultură etc.
Anii Rata inflaţiei (decembrie an curent PIB (%)

faţă de decembrie an anterior) (%)
1990 37.7 -5.6
1991 228.8 -12.9
1992 199.2 -8.8
1993 295.5 1.5
1994 61.7 3.9
1995 27.8 7.1
1996 56.9 3.9
1997 151.4 -6.9
1998 40.6 -7.3
1999 54.8 -3.1
Sursa: INSSE, Anuarul statistic al României, 1999, INSSE, Buletin Statistic trimestrial nr. 4 1999
Tabelul 1. Evoluţia ratei inflaţiei şi a PIB, în România, în anii ’90
Ratele ridicate ale inflaţiei îi fac pe investitorii privaţi să se aştepte că, mai
devreme sau mai târziu, guvernul va lua măsuri de reducere a presiunii
inflaţioniste. Astfel de măsuri tind să reducă creşterea economică, investiţiile se
restrâng. Inflaţia tinde astfel să aibă ca rezultat reducerea ratelor de creştere
economică şi chiar declanşarea recesiunii.
5. În ce măsură sistemul economic mondial influenţează economiile

naţionale? Cum afectează legăturile între naţiuni, precum comerţul internaţional
şi creditul internaţional, performanţele economiilor individuale şi economia
mondială, privită ca un întreg.
În prezent, cele mai multe economii sunt economii deschise, adică

economii care au relaţii comerciale şi financiare extinse, cu alte economii
naţionale (o economie închisă este o economie care nu interacţionează economic
cu restul lumii). Macroeconomia studiază tendinţele care se manifestă în
comerţul internaţional pentru a înţelege mai bine legăturile dintre economiile
naţionale.
O problemă importantă a macroeconomiei este studiul modului în care
comerţul internaţional şi creditul internaţional facilitează transmiterea
ciclurilor de afaceri de la o ţară la alta.
O altă problemă pentru care studiul relaţiilor economice internaţionale
reprezintă o temă majoră în macroeconomie o reprezintă echilibrul extern. În
condiţiile globalizării economiei, când barierele din calea comerţului dintre ţări
şi a fluxurilor financiare internaţionale tind să se reducă, orice ţară trebuie să ia
măsuri pentru a îşi asigura echilibrul extern.
Echilibrul extern se referă la echilibrul balanţei de plăţi şi la cursul de
schimb. Acestea trebuie astfel conduse încât să susţină creşterea economică şi
dezvoltarea şi nu să evolueze în direcţia unui potenţial dezastru.
Dacă situaţiile de dezechilibru nu sunt corectate suficient de rapid, ele pot
conduce la crize severe, ce se pot prelungi timp îndelungat. Dezechilibrul
balanţei de plăţi şi un curs de schimb stabilit necorespunzător pot zădărnici orice
alţi paşi pozitivi pe care economia şi societatea i-ar face în direcţia dezvoltării.
Înţelegerea modului în care se realizează aceste echilibre externe este esenţială
pentru a înţelege constrângerile cu care se confruntă în prezent multe economii
angajate în procesul dezvoltării.
Echilibrul extern are numeroase şi puternice influenţe asupra echilibrului
intern. Evoluţia cursului de schimb şi a deficitelor conţinute de balanţa de plăţi
sunt factori importanţi ai declanşării şi perpetuării inflaţiei, ai nivelului
şomajului şi ai ritmului de creştere economică ce poate fi atins de o ţară.
Semnalele furnizate de balanţa de plăţi şi cursul de schimb trebuie folosite de
decidenţi pentru a modifica politica lor economică, socială, fiscală şi monetară în
vederea corectării problemelor, înainte ca acestea să se transforme în adevărate
crize.
În balanţa de plăţi sunt înregistrate toate tranzacţiile internaţionale
realizate de o ţară într-o anumită perioadă, de regulă un an, dar adesea se
construieşte şi trimestrial sau chiar lunar. Orice tranzacţie care implică un flux
de fonduri din alte ţări înspre ţara respectivă este înregistrată în balanţa de
plăţi într-un câmp de credit. Orice tranzacţie care implică un flux de fonduri
dinspre ţara respectivă spre alte ţări este înregistrată în balanţa de plăţi într-un
câmp de debit. Diferenţa dintre creditul şi debitul unui câmp reprezintă soldul
câmpului respectiv. O valoare pozitivă a soldului unui câmp semnifică un
surplus de fonduri intrate în ţară, pe când o valoare negativă semnifică un
exces de fonduri ieşite din ţară. Balanţa de plăţi este compusă din două părţi:
contul curent şi contul de capital şi financiar. În funcţie de semnul soldului (a
diferenţei dintre credit şi debit), cele două componente pot prezenta un deficit
(diferenţă negativă), un excedent (diferenţă pozitivă) sau se pot afla în
echilibru (diferenţă egală cu zero).
Dacă o ţară are un surplus (/deficit) de cont curent, are de asemenea
simultan un deficit (/surplus) al contului de capital şi financiar egal, dar de semn
opus cu cel al contului curent (făcând abstracţie de eventualele erori de
înregistrare a datelor). Prin definiţie, soldul balanţei de plăţi este
întotdeauna egal cu zero. Echilibrul balanţei de plăţi se referă la echilibrele sale
interne, respectiv echilibrul de cont curent şi echilibrul de capital. În mod
similar, dezechilibrul balanţei de plăţi se referă la dezechilibrele celor două
componente ale sale.
Orice ţară trebuie să urmărească cu mare atenţie ce se întâmplă cu balanţa
sa de plăţi. Analiza datelor cuprinse în balanţa de plăţi pune în evidenţă fluxurile
de mărfuri şi de capital la care este conectată economia, oferind informaţii despre
modul în care se desfăşoară activitatea economică internă, despre atractivitatea
mediului de afaceri, despre gradul de liberalizare şi buna funcţionare a
mecanismelor de piaţă. Soldul contului curent trebuie să fie egal, dar de semn
opus, cu soldul contului de capital şi financiar.
Analiza economică se axează îndeosebi pe dezechilibrul contului curent.
Problemele mari sunt legate de deficitul acestuia. Deficitul contului curent este
finanţat prin excedentul contului de capital şi financiar. Un deficit cronic al
contului curent poate însemna o creştere a gradului de îndatorare a ţării sau o
scădere accentuată a activelor sale de rezervă.
Cum nici o ţară nu poate continua la nesfârşit să înregistreze un deficit de
cont curent, perpetuarea unui astfel de deficit va determina, mai devreme sau mai
târziu, adevărate crize economice la nivelul ţării respective.
6. Cum se pot utiliza politicile guvernamentale pentru a îmbunătăţi

performanţele economice ale unei ţări? În ce fel pot să afecteze politicile
economice, cum ar fi politica taxelor şi impozitelor şi politica cheltuielilor
publice, comportamentul de ansamblu al economiei? Cum trebuie să fie conduse
politicile economice pentru a păstra stabilitatea economică şi prosperitatea într-o
ţară cât mai mult timp posibil?
Performanţele macroeconomice ale unei naţiuni depind de mulţi factori,

incluzând: resursele naturale şi umane, stocul de capital (construcţii şi maşini),
tehnologia disponibilă, alegerile economice făcute de către cetăţeni, atât
individual cât şi în colectiv. Un alt factor extrem de important care afectează
performanţele economice îl reprezintă politicile macroeconomice urmate de
către guvern.
Politicile macroeconomice afectează performanţele economiei în
ansamblul său. Există două tipuri majore de politici macroeconomice: politica
fiscală şi politica monetară. Politica fiscală, la nivel naţional şi la nivel local,
priveşte cheltuielile guvernamentale precum şi taxele şi impozitele. Politica
monetară determină rata de creştere a masei monetare din economie, fiind sub
controlul Băncii Centrale.
Una dintre principalele idei de politică macroeconomică a ultimilor ani o
reprezintă reconsiderarea politicii fiscale. Această idee priveşte efectele
potenţiale asupra economiei ale deficitului bugetar, adică ale excesului anual al
cheltuielilor guvernamentale peste sumele încasate din taxe şi impozite. Rate ale
inflaţiei de peste 40% pe an sunt determinate de excesul de cerere rezultată
dintr-un important deficit bugetar. Acest tip de inflaţie este determinat de o
politică guvernamentală necorespunzătoare. Pentru reducerea inflaţiei se impune
restrângerea deficitului bugetar excesiv.
Macroeconomia caută să ofere răspunsuri la astfel de întrebări, care sunt
de mare importanţă şi sunt constant dezbătute de politicieni, presă şi public.
Performanţele de ansamblu ale economiei sunt de o deosebită importanţă pentru
fiecare individ, deoarece influenţează numărul locurilor de muncă, veniturile şi
preţurile. Pentru cei care concep şi pun în aplicare politica economică este foarte
important să înţeleagă cum funcţionează economia. Din nefericire, există multe
controverse printre economişti, atât cu privire la elementele de bază ale
funcţionării economiei, cât şi cu privire la unele evenimente particulare şi măsuri
concrete de politică economică. Cu toate acestea, în ultimii ani a avut loc un
progres important în ceea ce priveşte teoria macroeconomică, care oferă
explicaţii din ce în ce mai bune ale evenimentelor şi evoluţiei economiei în
ansamblul său.
Diferenţa dintre macroeconomie şi microeconomie: agregarea
Microeconomia şi Macroeconomia au multe elemente comune, şi utilizează

metode şi instrumente comune. Diferenţa dintre ele constă în nivelul la care
economia este studiată.
Microeconomia îşi focalizează studiul la nivelul individual al firmelor,

consumatorilor sau pieţei unui anumit produs. Macroeconomia ignoră
diferenţele între produse, firme sau pieţe şi analizează comportamentul global al
acestora.
De exemplu, în analizele lor, macroeconomiştii nu analizează ce produs va
oferi un agent economic pe piaţă sau dacă consumatorii vor cheltui mai mult
pentru a cumpăra, de exemplu, benzină, dacă preţul acesteia va creşte. Ei
însumează ofertele individuale şi cererile individuale ale agenţilor economici şi le
vor denumi oferta agregată respectiv cererea agregată. Procesul de însumare a
variabilelor economice individuale pentru a obţine valorile la nivelul economiei,
în ansamblul său, se numeşte agregare. Utilizarea agregării şi folosirea
cantităţilor agregate cum ar fi consumul agregat, investiţiile agregate, producţia
agregată şi altele reprezintă elementul principal care deosebeşte macroeconomia
de microeconomie.
sUmaRUl CapITOlUlUI
1.2.
Obiectivele ştiinţei economice:
- cunoaşterea modului de funcţionare a mecanismului economic;
- analiza fenomenelor economice în scopul identificării tendinţelor care se
manifestă;
- cercetarea economică, adică indentificarea relaţiilor între variabilele economice şi
formularea teoriilor economice;
- previziunea economică.
Microeconomia – ramura teoriei economice care studiază principiile

comportamentului individual al agenţilor economici. Temele majore de studiu ale
microeconomiei sunt:
- analiza factorilor ce determină preţul diferitelor bunuri;
- identificarea factorilor de care depinde cantitatea de muncă pe care o depun
salariaţii;
- stabilirea principiilor care stau la baza alocarii venitului de către consumatori
între diferitele bunuri;
- stabilirea elementelor ce determină cantitatea în care un anumit bun este produs;
- identificarea tipului de concurenţă se stabileşte pe piaţă;
- determinanţii numărului şi dimensiunii firmelor dintr-o industrie oarecare;
- analiza efectelor politicilor microeconomice.
Macroeconomia – ramura teoriei economice care studiază economia privită ca un
întreg. Întrebările macroeconomiei sunt de genul:
- ce factori determină creşterea economică pe termen lung dintr-o ţară?

- care sunt cauzele care fac ca activitatea economică dintr-o ţară să fie fluctuantă?
- care sunt cauzele şomajului?
- care sunt cauzele care determină creşterea preţurilor?
- în ce măsură sistemul economic mondial influenţează economiile naţionale?
- cum se pot utiliza politicile guvernamentale pentru a înbunătăţii performanţele
economice ale unei ţări?
Diferenţa dintre Microeconomie şi Macroeconomie: agregarea. Agregarea

reprezintă procesul de însumare a variabilelor economice individuale pentru a
obţine valorile la nivelul economiei, în ansamblul său. Macroeconomia operează
cu agregate economice, în timp ce microeconomia operează cu mărimi economice
individuale.
TERmENI ImpORTaNTI
1.3.
Ştiinţa economică - ştiinţa socială care studiază modul în care resursele rare sunt
alocate între utilizări alternative pentru a satisface nevoile umane.
Microeconomia - ramură a ştiinţei economice care studiază principiile
comportamentului individual al agenţilor economici.
Macroeconomia - ramură a ştiinţei economice care studiază studiază structura şi
performanţele de ansamblul ale economiei naţionale, precum şi politicile
guvernamentale ce se pot utiliza pentru a îmbunătăţi performanţele economiei.
Creşterea economică - procesul de sporire, pe termen lung, a rezultatelor
activităţii economice de ansamblu dintr-o ţară.
Produsul Intern Brut (PIB)- expresia valorică a producţiei de bunuri şi servicii
finale nou create în decurs de un an în interiorul ţării.
Cicluri ale afacerilor sau fluctuaţii ciclice - oscilaţii, pe termen scurt, ale
activităţii economice de ansamblu, de o parte şi de alta a trendului pe termen lung.
Şomer - orice persoană care este în vârstă de muncă, aptă de muncă, care nu are
loc de muncă şi nu a desfăşurat în ultimele 4 săptămâni o activitate în scopul
obţinerii unor venituri, care a căutat de lucru, în mod activ, în ultimele 4 săptămâni
şi care este disponibilă să înceapă lucrul imediat ce ar găsi un loc de mu ncă.
Rata şomajului - numărul de şomeri divizat prin numărul celor ce constituie
forţei de muncă (numărul populaţiei care fie are de lucru, fie caută de lucru).
Inflaţia - creşterea nivelului mediu al preţurilor, sau scăderea a puterii de
cumpărare a monedei.
Rata inflaţiei - procentul de creştere a nivelului mediu al preţurilor pe durata
unui an.
Economie deschisă - economie care are relaţii comerciale şi financiare extinse cu

alte economii naţionale.
Economie închisă - economie care nu interacţionează economic cu restul lumii.
Echilibrul extern - echilibrul balanţei de plăţi şi echilibrul cursului de schimb.
Balanţa de plăţi - un tabel în care sunt înregistrate toate tranzacţiile internaţionale
realizate de o ţară într-o anumită perioadă, de regulă un an.
Politica fiscală - politica cheltuielilor guvernamentale, a taxelor şi impozitelor.
Politica monetară - politica ratei de creştere a masei monetare din economie, a
dobânzii şi a creditării.
Agregare - procesul de însumare a variabilelor economice individuale pentru a
obţine valorile la nivelul economiei.
INTREbaRI RECapITUlaTIvE
1.4.
1. Ce studiază Ştiinţa economică?
2. Care sunt obiectivele Ştiinţei economice?
3. Care este diferenţa dintre Microeconomie şi Macroeconomie?
4. Ce tip de instrumente se pot utiliza pentru a studia modul în care o firmă stabileşte preţul
produselor sale?
5. În cadrul cărei părţi a teoriei economice se studiază şomajul?
TEsT gRIla
1.5.
1. Ştiinţa socială care studiază modul în care sunt alocate resursele cu utilizări alternative
pentru a satisface nevoile umane se numeşte:
a. sociologie;
b. psihiatrie;
c. psihologie;
d. economie.
2. Problema centrală în economie este:
a. compararea succesului economiilor centralizate şi a celor de piaţă;
b. garantarea unui nivel minim al venitului pentru orice cetăţean;
c. alocarea resurselor limitate într-o asemenea manieră încât nevoile nelimitate ale societăţii să
fie satisfăcute cât mai bine;
d. garantarea locurilor de muncă.
3. Care din următoarele aspecte preocupă economiştii:
a. beneficii şi costuri;
b. decizii marginale;
c. politici economice;
d. toate cele de mai sus.
4. Microeconomia descrie:
a. nivelul naţional al şomajului;
b. rata de creştere a PIB-ului;
c. efectele inflaţiei;
d. comportamentul agenţilor economici individuali.
5. Studiul microeconomiei cuprinde toate cele de mai jos, cu excepţia:

a. comportamentului de consum al unui individ;
b. de ce preţul lămâilor este mai mare decât cel al ridichiilor;
c. efectul creşterii TVA asupra asupra producţiei de lapte;
d. efectul unei reduceri de taxe asupra venitului naţional.
6. Studiul inflaţiei este o problemă de:

a. microeconomie;
b. macroeconomie;
c. psihologie;
d. fizică.
7. Macroeconomia poate fi descrisă ca fiind studiul:

a. economiei ca ansamblu;
b. modului în care firmele încearcă să obţină profituri maxime;
c. cererii şi ofertei de muncă pe piaţă;
d. explicării de ce unii indivizi au venituri mai ridicate decât alţii.
8. Atunci când guvernul cumpără agrafe de birou, influenţează în mod direct:

a. modul în care are loc producţia;
b. preţul agrafelor de birou;
c. ce anume produce economia respectivă;
d. modul în care sunt structurate pieţele în economie.
9. O diferenţă fundamentală dintre microeconomie şi macroeconomie este:

a. complexitatea;
b. folosirea unor metode şi tehnici total diferite;
c. nivelul de agregare;
d. implicaţiile răspunsurilor pe care acestea le dau la problemele economice.
22 Microeconomie
2. CONCEpTE ECONOmICE DE baza

2.1. Nevoi şi resurse. Problema 2.8. Posibilităţile de producţie ale
fundamentală a rarităţii. economiei.
2.2. Factorii de producţie 2.9. Costul de oportunitate.
2.3. Sistemul economic 2.10. Utilizarea graficelor în activitatea
2.4. Obiectivele economiei de piaţă economică
2.5. Metode de alocare a resurselor 2.11. Sumarul capitolului
2.6. Moduri de organizare a activităţii 2.12. Termeni importanţi
economice 2.13. Test grilă
2.7. Principiile analizei economice
Tema 2. Concepte economice de bază

Obiective
- definirea problemei economice fundamentale
- prezentarea noţiunii de sistem economic şi evidenţierea funcţiilor sale
- evidenţierea diferitelor moduri de organizarea a activităţii economice
- cunoaşterea principiilor analizei economice
- explicarea conţinutului noţiunii de cost de oportunitate
Mijloace
- situaţii economice concrete, supuse analizei (sub lupă)
- probleme de studiu, aplicaţii, teste grilă

Finalitatea - o introducere în problematica analizei economice
- cunoaşterea unor concepte fundamentale utilizate în economie
- utilizarea unor principii de analiză economică
Timp de lucru - pentru cunoaşterea noţiunilor: 2 ore
necesar - pentru rezolvarea temelor: 2 ore + timpul de documentare
Concepte economice de baza 23
2.1. Nevoi si resurse

În primul capitol am definit economia ca fiind ştiinţa care studiază modul
în care resursele rare sunt alocate între utilizările alternative pentru a satisface
nevoile umane.
Nevoile umane reprezintă cerinţe pentru bunuri şi servicii necesare
asigurării vieţii oamenilor sau dorite de oameni. Nevoile variază mult printre
indivizi şi în timp, pentru acelaşi individ. Unii oameni preferă ca în timpul liber
să facă sport, altora le place să citească. La sfârşit de săptămână, unora le place
să facă plimbări pe cărările de munte, alţii preferă să se uite la televizor. Pe
lângă nevoile de bază pentru hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă, care trebuie să fie
satisfăcute într-o anumită măsură pentru a asigura menţinerea existenţei,
nevoile decurg şi din factori culturali sau sociali.
În legătură cu nevoile, ştiinţa economică formulează o ipoteză
fundamentală: ipoteza nonsaturaţiei nevoilor. Conform acestei ipoteze, dorinţa
unui individ pentru un anumit bun într-o anumită perioadă de timp nu este
infinită, dar ansamblul nevoilor umane este nelimitat. Un om cu un
comportament normal va dori tot timpul câte ceva, însăşi procesul de acoperire
a unor nevoi generând apariţia altor nevoi. Omenirea, în ansamblul său, este
departe de acoperirea nevoilor sale şi nu se întrevede un orizont de timp la
finalul căruia să se poată spune că nevoile au fost în totalitate acoperite.
Resursele reprezintă elementele utilizate pentru a produce bunurile şi
serviciile necesare acoperirii nevoilor. Bunurile pot fi: bunuri private, destinate
utilizării exclusive a celor care pot plăti pentru a le obţine şi bunuri publice,
care nu pot fi utilizate exclusiv de către cei care poate plăti pentru a le obţine,
neplătitorii neputând fi excluşi de la consumul bunurilor respective. Producerea
sau schimbul bunurilor pot genera externalităţi, adică costuri (uneori beneficii)
suportate fără vreo compensaţie de către altcineva, care nu este implicat în mod
direct în procesul de producţie respectiv.
În raport cu nevoile, resursele pot fi de împărţite în două categorii: resurse
rare sau economice, cuprinzând acele resurse care nu sunt pe măsura nevoilor,
şi resurse libere, cuprinzând acele resurse care depăşesc nevoile oamenilor.
Resursele libere, existând în cantităţi mai mari decât nevoile, pot fi consumate
de către oricine, în orice cantităţi, fără să plătească ceva pentru aceasta.
Resursele rare nu sunt pe măsura nevoilor, această făcând necesară
introducerea unui criteriu de împărţire a lor. Deşi au fost încercate mai multe
criterii de împărţire a acestor resurse, unul singur s-a dovedit viabil şi a rezistat
în timp: preţul. Pentru a putea avea acces la resursele rare, care nu sunt pe
măsura nevoilor, trebuie plătit un preţ.
24 Microeconomie
Raritatea reprezintă aşadar insuficienţa resurselor economice în raport cu

bunurile ce trebuie produse pentru acoperirea nevoile. O resursă liberă poate
deveni, în timp, o resursă rară. Deşi acest lucru este posibil şi în sens invers,
adică o resursă rară să devină o resursă liberă, există puţine exemple de acest fel.
Toate resursele sunt limitate deoarece există pe planeta noastră în cantităţi
finite. Deşi există resurse şi pe alte planete, deocamdată acestea nu pot fi
utilizate de oameni, existând puţine şanse ca acest lucru să se întâmple în
viitorul apropiat. Tot ce putem utiliza se găseşte pe planeta noastră. Nu trebuie
confundată raritatea cu caracterul limitat al resurselor. Resursele libere sunt
limitate, dar nu sunt rare.
Caracterul limitat al resurselor, pe de o parte, şi nevoile nelimitate, pe de
altă parte, definesc problema economică fundamentală a rarităţii. Omul s-a
confruntat cu această problemă încă de la începuturile existenţei sale şi va trebui
să-i facă faţă atât timp cât va exista pe această planetă. Această problemă este
fundamentală deoarece toate celelalte probleme economice decurg din aceasta.
Problematica economică a oricărui individ este caracterizată de străduinţa
acestuia de a-şi acoperi mai bine nevoile, mereu în schimbare şi diversificare,
cu resursele pe care le are, niciodată pe măsura nevoilor.
2.2. Factorii de productie

O resursă economică care este utilizată în producerea unui bun particular
se numeşte input sau factor de producţie. De exemplu, oamenii care lucrează
într-o uzină, materile prime, enegia şi combustibilul utilizate reprezintă input-
uri. Resursele economice au utilizări alternative. Aceasta înseamnă că o resursă
oarecare poate fi utilizată, în general, în producerea mai multor tipuri de
bunuri. De exemplu munca, poate fi utilizată în producerea tractoarelor,
mobilei, grâului etc. În general, nu există activitate economică în care să nu fie
necesară utilizarea muncii.
Cu cât o resursă devine mai specializată, cu atât există mai puţine
alternative în care se poate utiliza. Alocarea resurselor reprezintă procesul
distribuirii resurselor pentru producerea bunurilor şi serviciilor. Alocarea
optimă reprezintă acea alocare care permite obţinerea celui mai înalt nivel de
acoperire a nevoilor umane cu resursele disponibile.
Există o mare varietate de resurse folosite în activitatea economică, adică
de factori de producţie. În secolul al nouăsprezecelea, factorii de producţie au
fost grupaţi în trei categorii: munca, natura (pământul) şi capitalul.
Munca, ca factor de producţie, desemnează oamenii angrenaţi în procesul
de producţie. Ca activitate, munca constă în efortul uman, atât fizic cât şi
mental, depus în producţie.
Natura (pământul) este expresia utilizată pentru desemnarea resurselor
naturale utilizate în producţie. Cei doi termeni, natura, respectiv pământul,
sunt utilizaţi în acest caz cu acelaşi înţeles. Aceasta deoarece, elementul
principal al acestui factor în reprezintă pământul propriu-zis, principalul factor
de producţie utilizat în producţia agricolă.
Capitalul, ca factor de producţie, desemnează echipamentele, construcţiile,
materiile prime şi alte resurse produse de oameni şi folosite în producţia,
marketingul şi distribuţia bunurilor şi serviciilor. Aceste elemente se mai
numesc şi capital tehnic. Elementele capitalului tehnic care se utilizează cel
puţin un an în procesul de producţie reprezintă capitalul fix, iar acele elemente
ale capitalului tehnic care trebuiesc reînnoite la fiecare ciclu de producţie
reprezintă capitalul circulant.
Capitalul, definit în acest fel, diferă de noţiunea de capital bănesc, noţiune
utilizată pentru a desemna banii investiţi sau folosiţi pentru a cumpăra capitalul
tehnic, pentru a plăti salariaţii sau pentru a achiziţiona teren sau alte elemente
utilizate în producţie. Noţiunea de capital, privită ca o acumulare de elemente
ce pot fi utilizate în viitor în producţie, a fost extinsă, în prezent folosindu-se
concepte precum capital uman, capital de încredere, capital managerial etc.
Munca, natura şi capitalul tehnic reprezintă cele trei categorii de factorii de
producţie. În prezent, această clasificare tinde să fie depăşită, în mare parte
deoarece fiecare categorie conţine, la rândul său, o mare varietate de resurse.
Cu toate acestea, clasificarea în cele trei categorii menţionate mai sus satisface
în mare parte cerinţele analizei microeconomice şi este încă des utilizată.
Uneori se utilizează o a patra grupă de factori de producţie, constând din ceea
ce se consideră a fi neofactorii de producţie. În această grupă pot fi incluse
elemente precum progresul tehnic, informaţia, întreprinzătorul etc.
Întreprinzătorul este un tip special de resursă umană care îşi asumă riscul
combinării şi utilizării celorlalţi factori în producţia de bunuri şi servicii.
2.3. Sistemul economic

Economia, ca realitate, reprezintă un sistem de producţie, distribuţie şi
consum a bunurilor şi serviciilor. Economia, ca ştiinţă studiază funcţionarea
sistemului economic, la fel cum ingineria studiază funcţionarea unor sisteme
mecanice sau cum biologia studiază funcţionarea unor sisteme biologice.
Cea mai bună cale de a descrie sistemul economic este aceea de a descrie
funcţiile pe care le îndeplineşte. Un sistem economic trebuie să aloce resursele
între diferitele utilizări, să combine şi să proceseze aceste resurse astfel încât să
se obţină bunuri şi servicii, să determine cantitatea în care aceste bunuri şi
servicii vor fi produse, să distribuie aceste bunuri şi servicii între membrii
26 Microeconomie
societăţii şi să determine ce provizii trebuiesc făcute pentru a face faţă creşterii

viitoare a venitului pe locuitor.
Funcţiile unui sistem economic decurg din nevoia de a da răspuns la patru
întrebări fundamentale: ce să se producă? Cum să se producă? Cât să de
producă? Cui îi sunt destinate bunurile produse?
Prima funcţie a unui sistem economic este aceea de alocare a resurselor
între utilizările alternative, combinarea şi prelucrarea acestor resurse pentru a
obţine bunuri de o anumită structură şi într-o cantitate dorită. Pentru orice
firmă este deosebit de important să stabilească ce factori de producţie va utiliza
şi ce bunuri va produce. Se cunoaşte astăzi cât de important este pentru o firmă
să producă bunuri noi. Dacă privim, de exemplu, vitrinele unor magazine de
autoturisme regăsim reclame de genul: „cumpăraţi noua Scodă Octavia”,
„cumpăraţi noul Pegeout 407”, „cumpăraţi noua Toyota Corrola” şi multe alte
reclame de acest fel. În general, decizia cu privire la tipul de produs pe care o
firmă decide să-l fabrice se bazează pe cercetări de piaţă prin care se determină
aşteptările cumpărătorilor cu privire la produsul respectiv.
Fiind o problemă mai mult de marketing, de opţiune şi inspiraţie, decizia
cu privire la produsul care trebuie fabricat este a întreprinzătorului.
Economistul are un rol mic în acest sens. Problema economistului este aceea
că, după ce întreprinzătorul s-a decis asupra produsului, el trebuie să
stabilească ce metodă de fabricaţie este cea mai eficientă pentru a fabrica
produsul respectiv. De exemplu, o firmă poate utiliza diferite tipuri de
echipamente, diferite calităţi şi cantităţi de materii prime, diferite calităţi şi
cantităţi de muncă, diferite locaţii, diferite mijloace de transport şi distribuţie a
produselor şi diferite căi de a informa potenţialii clienţi despre produsele
fabricate. Dintre multiplele posibilităţi de combinare a resurselor, care va fi cea
aleasă? Altfel spus, există o enormă cantitate şi varietate de resurse. Cât din
fiecare dintre aceste resurse se va utiliza? Unii manageri afirmă că metoda
aplicată de ei este „cea mai bună”. Alţii afirmă că metoda aplicată de ei este
unică şi ca atare sunt constrânşi să o aplice. Astfel de afirmaţii nu pot constitui
elementele de bază ale alegerii metodei de fabricaţie, nereprezântând o soluţie
completă. Microeconomie furnizează o cale de analiză pentru a determina care
dintre metodele de fabricaţie este cea mai eficientă.
A doua funcţia a sistemului economic este aceea de a determina nivelul şi
stuctura producţiei realizate. Ce cantităţi de resurse vor fi utilizate pentru a
produce autoturisme? Ce cantităţi de resurse vor fi utilizate pentru a produce
medicamente? Ce cantităţi de resurse vor fi utilizate pentru a produce
încălţăminte? Ce cantităţi de resurse vor fi utilizate pentru a produce
echipamente militare? Care este combinaţia optimă de autoturisme,
medicamente, încălţăminte şi echipamente militare care vor trebui produse?
Marea complexitate a acestei probleme, ca şi marea sa importanţă, sunt
evidente.
Cea de-a treia funcţie a sistemului economic este aceea de a determina
felul în care bunurile produse sunt distribuite între membrii societăţii. Cât de
mult din fiecare tip de bun îi revine fiecăruia? Acesta este un subiect care a
generat multe dezbateri. Unii oameni sunt pentru un anumit egalitarism astfel
încât să existe o variaţie redusă a cantităţii de bunuri primite de membrii
societăţii. Alţi oameni consideră egalitarismul ca fiind nociv, militând pentru o
mare variaţie a cantităţii de bunuri primite de membrii societăţii. Problema
distribuţiei bunurilor între membrii societăţii rămâne o problemă deschisă,
continuând încă să genereze multe controverse.
A patra funcţie a sistemului economic este aceea de a determina care este
opţiunea societăţii pentru o anumită rată de creştere economică şi modul în care
aceasta se poate obţine. Obiectivul creşterii economice este unul relativ recent.
În trecut, multe dintre societăţi au avut sisteme economice care nu au progresat.
În prezent, problema creşterii economice se pune îndeosebi pentru ţările din
estul Europei, inclusiv pentru ţara noastră, pentru ţările din Africa sau din
America Latină, în general pentru toate ţările. În ţara noastră există o mare
nevoie de tehnologii avansate, de echipamente moderne, de materii prime şi de
oameni bine pregătiţi. Creşterea economică înseamnă creşterea capacităţii
productive şi asigurarea unor venituri mai mari pentru populaţia ţării
respective. În ţările avansate, obiectivul creşterii economice susţinute a devenit,
în ultimii ani, unul controversat. Aceasta se datorează în parte faptului că, un
ritm înalt de creştere economică are costuri sociale ridicate concretizate în
poluare, distrugerea biodiversităţii, distrugerea frumuseţii unor peisaje naturale
etc. Cu toate acestea, nu există vreun semn că ţările dezvoltate şi-au pierdut
interesul pentru obţinerea unor rate ridicate de creştere economică.
Acestea sunt cele patru funcţii de bază ale oricărui sistem economic. Cum
îndeplineşte sistemul economic din ţara noastră aceste funcţii? Să luăm, de
exemplu, modul în care sunt determinate nivelul şi structura producţiei. Cine ia
aceste decizii? Într-o economie de piaţă, cum a devenit economia noastră în
ultimii ani, consumatorii aleg ce bunuri cumpără şi în ce cantităţi, iar
producătorii acţionează în concordanţă cu dorinţele consumatorilor. Cuvântul
de ordine al economiei de piaţă este „suveranitatea cumpărătorilor”.
Cu toate acestea, suveranitatea cumpărătorilor nu se extinde asupra tuturor
domeniilor din societate. De exemplu, pentru consumul unor bunuri cum ar fi
drogurile, societatea impune anumite limite în ceea ce priveşte deciziile
consumatorilor. Mai mult, anumite bunuri nu pot fi cumpărate şi nu pot fi
28 Microeconomie
vândute pe piaţă. Astfel de bunuri, denumite bunurile publice, nu pot fi

furnizate în cantităţi corespunzătoare de firmele private şi este necesară
intervenţia statului. Exemplu de bunuri publice sunt apărarea naţională,
protecţia mediului, infrastructura rutieră etc. Deciziile cu privire la furnizarea
acestor bunuri trebuie să fie luate de factorii politici.
Interesul pe care consumatorii îl manifestă pentru un bun care nu este
public este indicat de preţul pe care ei sunt dispuşi să-l plătească pentru acel
bun. Ansamblul preţurilor bunurilor constituie sistemul de preţuri. Sistemul de
preţuri indică, de asemenea, dorinţele producătorilor şi valorile relative ale
diferitelor ale diferitelor categorii de materiale şi echipamente. De exemplu,
deoarece ţiţeiul este o resursă rară, cererea de ţiţei tinzând să depăşescă oferta,
preţul ţiţeiului a crescut constant în ultima perioadă. Forţele care determină
firmele în direcţia adoptării celei mai bune decizii cu privire la achiziţionarea
de materii prime şi echipamente decurg în principal din calculele lor cu privire
la profit sau la evitarea pierderilor. Profitul sau pierderile sunt elementele luate
în considerare pentru a elimina din sistemul economic firmele mai puţin
eficiente şi mai puţin active, şi de a accepta în cadrul sistemului economic doar
firmele mai eficiente şi mai active.
Deşi descentralizarea deciziilor bazată pe sistemul de preţuri este utilizată
pentru a organiza producţia în cele mai multe domenii ale activităţii
economice, există şi excepţii notabile. De exemplu, pentru achizţionarea unor
arme de către Ministerul apărării, sistemul de preţuri nu este aplicat. Guvernul
menţine în proprietate de stat acele firme care produc armanent şi decide
cantitatea de armament pe care o vor produce aceste firme plecând de la
nevoile reale de apărare, nu de la preţul acestora.
2.4. Obiectivele economiei de piata

La nivel macroeconomic
a. Creştere economică – creşterea cantităţii de bunuri şi servicii produse,
destinate creşterii consumului şi sporirii capacităţii productive a
economiei;
b. Ocupare deplină – utilizarea în cadrul activităţii productive a tuturor
resurselor de muncă disponibile;
c. Stabilitate a preţurilor – nivelul mediu al preţurilor nu înregistrează
schimbări sau schimbările sunt foarte mici.
La nivel microeconomic
a. Creşterea eficienţei – obţinerea celui mai înalt nivel de satisfacere a
trebuinţelor consumatorilor cu resursele disponibile;
2.5. Metode de alocare a resurselor

a. Alocarea resurselor prin intermediul pieţei. – schimbul organizat de
bunuri, servicii, resurse între vânzători şi cumpărători;
b. Alocarea resurselor de către stat - sistem prin intermediul căruia statul
exercită autoritatea şi controlul asupra indivizilor în cadrul unui anumit
teritoriu, stabilind nivelul şi stuctura producţiei, modul de repartizare a
veniturilor etc..
c. Sistemul mixt - o parte din resurse sunt alocate prin intermediul pieţei, altă
parte sunt alocate de către stat.
2.6. Moduri de organizare a activitatii economice

a. Economie pură de piaţă – o economie în cadrul căreia alocarea resurselor
se face exclusiv prin intermediul pieţei;
b. Economie pură de comandă – o economie în cadrul căreia alocarea
resurselor se face exclusiv prin intermediul statului;
c. Economia mixtă – o economie în cadrul căreia alocarea resurselor se face
atât prin intermediul pieţelor cât şi prin intermediul statului.
2.7. Principiile analizei economice

Principiul fundamental care guvernează o economie de piaţă este
principiul libertăţii de acţiune a agenţilor economici. Esenţa principiului
libertăţii de acţiune a agenţilor economici o regăsim în ştiinţa economică încă
de la naşterea sa, în secolul al XVII-lea, fiind formulată de către părintele
ştiinţei economice, economistul britanic Adam Smith, în celebra sa lucrare
Averea Naţiunilor (1776). Conform acestui principiu, denumit principiul
mâinii invizibile, în condiţiile în care piaţa este liberă iar indivizii îşi conduc, în
mod liber, propriile afaceri urmărind să-şi maximizeze propria bunăstare,
economia este condusă de o mână invizibilă spre maximizarea bunăstării
generale. Aceasta înseamnă că, având libertatea să-şi aleagă ce bunuri vor
produce, ce metode de fabricaţie să utilizeze, cât să producă, cui să vândă
bunurile produse, ce stocuri să menţină, şi acţionând exclusiv în interesul lor
propriu, oamenii vor fi determinaţi de „o mână invizibilă” să construiască cel
mai eficient şi armonios sistem economic. Prin această nu înseamnă că, într-un
sistem bazat pe acest principiu, toţi oamenii o vor duce bine, că nu vor exista
oameni săraci sau marginalizaţi. Un sistem economic bazat pe principiul mâinii
invizibile asigură cea mai bună alocare a resurselor şi nivelul cel mai ridicat
posibil de acoperire a nevoilor, fără ca aceasta să însemne neapărat acoperirea
nevoilor tuturor.
30 Microeconomie
Principiul comparării beneficiilor cu costurile. De cele mai multe ori,

calculul economic al indivizilor implică o operaţiune simplă de comparare între
beneficii şi cheltuieli. Costurile şi beneficiile sunt caracteristici ale acţiunilor
oamenilor. Orice acţiune umană implică costuri şi beneficii. Compararea
acestora poate fi o operaţiune complicată, deoarece uneori este dificil de a
stabili mărimea costului sau a beneficiilor. Acestea nu se exprimă întotdeauna
în bani şi pot apărea cu o anumită întârziere faţă de momentul efectuării
acţiunii.
Principiul analizei marginale. De cele mai multe ori, deciziile din
economie nu sunt de genul „totul sau nimic”. Majoritatea deciziilor pe care le
iau agenţii economici în legătură cu activitaţile lor sunt mai degrabă decizii de
genul „mai mult din ceva, mai puţin din altceva”. Analiza acestui din urmă tip
de decizii din economie este denumită analiză marginală. Conform principiilor
analizei marginale, compararea costurilor cu beneficiile se efectuează în
legătură cu ultima unitate de produs realizată sau achiziţionată. Dacă pentru
această ultimă unitate, sporul de beneficii depăşeşte sporul de cheltuieli,
aceasta trebuie realizată sau achiziţionată, deoarece va determina o sporire a
beneficiului total.
Principiul analizei economice pozitive, conform căruia ştiinţa economică
încearcă să explice felul în care funcţionează economia. În cadrul acestui tip de
analiză sunt formulate enunţuri ce pot fi verificate prin fapte. Se consideră că
economistul trebuie să identifice consecinţele economice ale diferitelor căi de
acţiune, fără a face o alegere între acestea. Alegerea revine, de regulă,
persoanelor aflate în funcţii de răspundere, care pot lua decizii ce corespund
unor scopuri politice sau economice. Conform acestui proncipiu, ştiinţa
economică, ca doctrină, nu cuprinde şi nu ar trebui să cuprindă enunţuri care să
reprezinte judecăţi de valoare (de exemplu, enunţuri de forma „X este
bun/rău”).
În contrast, analiza economică normativă stabileşte felul în care ar trebui
să funcţioneze economia. Economistul pune în evidenţă căile de acţiune şi face
judecăţi de valoare asupra acestora, apreciind care sunt cele bune (sau rele) din
punctul său de vedere. Analiza economică normativă critică modul de analiză
pozitivist, arătând că: j
- pozitivismul, ca filosofie economică, este depăşit şi nu mai are adepţi
printre economiştii actuali;
- anumite concepte, cum ar fi eficienţa economică, nu au nici un înţeles în
lipsa definirii ideii de „cea mai bună alocare a resurselor” (care este o
chestiune normativă);
- pozitivismul în sine, ca doctrină, necesită o judecată normativă a aserţiunii
că „nu trebuie făcute judecăţi de valoare”.
2.8. Posibilitatile de productie ale economiei

Posibilităţile de producţie ale economiei reprezintă combinaţiile alternative de
bunuri şi servicii pe care economia ar putea să le producă dacă toate resursele
disponibile ar fi utilizate integral şi eficient. Dacă se iau în calcul doar două
bunuri, se poate trasa frontiera posibilităţilor de producţie, adică o curbă care
ilustrează diferitele combinaţii în care pot fi produse cele două bunuri, cu
resursele existente şi la nivelul curent al tehnologiei.
Bunul Y Frontiera posibilităţilor de producţie

y1 A(x 1,y1)
y2 B(x 2,y2)
0 x1 x2 Bunul X
Orice punct de pe frontiera posibilităţilor de producţie presupune faptul că

toate resursele disponibile sunt utilizate în producţia de bunuri şi servicii.
Orice punct din interiorul frontierei posibilităţilor de producţie presupune
faptul că resursele disponibile nu sunt utilizate integral în producţia de bunuri
şi servicii. Subutilizarea resurselor reprezintă o stare a economiei în care
resursele sunt angajate în producţia de bunuri şi servicii, dar ele operează sub
capacitatea sau potenţialul lor.
2.9. Costul de oportunitate

Frontiera posibilităţilor de producţie pune în evidenţă conceptul de cost de
oportunitate. Costul de oprtunitatea reprezintă valoarea cea mai mare a
bunurilor sau a altor beneficii la care se renunţă atunci când un bun este
produs sau o acţiune este realizată. Deoarece pune în evidenţă ansamblul
sacrificiilor care trebuie făcute pentru a produce un bun sau pentru a realiza o
anumită acţiune, costul de oportunitate este adevăratul cost al bunurilor sau
acţiunilor oamenilor.
32 Microeconomie
De exemplu, pentru profesori, care este adevăratul cost al grevei prin care
au solicitat creşterea salarilor şi a alocaţiilor bugetare pentru învăţământ? Dacă
salariile în învăţământ sunt aşa de mici, de ce profesorii nu renunţă la meseria
lor, căutându-şi locuri de muncă în alte domenii de activitate, mai bine plătite?
Realitatea este aceea că, pentru fiecare profesor, costul de oportunitate al unui
astfel de demers este foarte ridicat. Ce sacrificii presupune plecarea din
învăţământ? Un salariu mic, la care însă se adaugă, dificultatea găsirii unui alt
loc de muncă, cerinţele diferite care se pot ridica, lipsa de experienţă, alt
program de muncă, alte condiţii de muncă, un alt statut social şi multe altele.
Dacă toate acestea se iau în considerare, pentru orice profesor costul renunţării
la meseria sa devine foarte mare. Acesta este adevăratul cost al unei astfel de
acţiuni, iar salariul pe care un profesor l-ar putea accepta pentru a-şi schimba
locul de muncă trebuie să acopere acest cost.
Din enumerarea componentelor costului de oportunitate se poate constata
că unele elemente se exprimă în bani (salariul), iar altele nu au o expresie
bănească (statutul social, condiţiile de muncă etc.). Şi în cazul producerii
bunurilor, lucrurile stau la fel. Costurile care se exprimă în bani reprezintă
costul contabil sau monetar, iar costurile care nu au o expresie bănească
reprezintă costul nemonetar.
Conceptul de cost de oportunitate este sugerat de panta negativă a
frontierei posibilităţilor de producţie. Pentru a produce o cantitate
suplimentară din bunul x trebuie sacrificată o anumită cantitate din bunul y.
Costul de oportunitate poate fi măsurat prin înclinaţia tangentei la frontiera
posibilităţilor de producţie, în orice punct al acesteia. Ţinând cont de forma
frontierei posibilităţilor de producţie, se poate formula legea creşterii costului
de oportunitate. Conform acestei legi, costul de oportunitate al producerii unui
bun creşte atunci când se produce mai mult din acel bun şi economia se
deplasează de-a lungul frontierei posibilităţilor de producţie spre dreapta.
2.10. Utilizarea graficelor in teoria economica

Una dintre tehnicile des utilizate în teoria economică o reprezintă utilizarea
graficelor. Un grafic înlocuieşte o mie de cuvinte. Un grafic constă în una sau
mai multe curbe trasate într-un sistem de axe, fiecare curbă reprezentând o
relaţie între două variabile economice. O variabilă economică este o mărime ce
poate lua diferite valori. Variabile economice pot fi, de exemplu, producţia
firmei, preţul produselor, costul, profitul etc.
Între două variabile poate exista o relaţie pozitivă (directă), dacă valorile
lor evoluează împreună (cresc sau scad în acelaşi timp), sau o relaţie negativă
(inversă dacă valorile lor evoluează invers una faţă de cealaltă (în timp ce
valorile uneia cresc, valorile celeilalte scad şi viceversa).
Între două variabile poate exista o relaţie liniară sau una neliniară. O
relaţie liniară între două variabile se reprezintă printr-o dreaptă, adică o linie cu
o pantă constantă. Panta unei drepte este reprezentată de raportul dintre
modificarea înregistrată de variabila reprezentată pe axa verticală şi
modificarea variabilei reprezentate pe axa orizontală. Ordonată la origine (Y-
intercept) este valoarea variabilei reprezentate pe axa ordonatelor când
valoarea variabilei reprezentate pe axa absciselor este zero. Ecuaţia dreptei
este relaţie liniară formală între două variabile, reprezentând combinaţii ale
acestor variabile. O relaţie neliniară se reprezintă printr-o curbă. O curbă este
de fapt o linie care nu are o pantă constantă. Intersecţia a două curbe este
reprezentată de punctul în care valorile ambelor variabile sunt aceleaşi pentru
pe ambele curbe care se intersectează. Punctul de tangenţă dintre două curbe
este reprezentat de punctul în care pantele celor două curbe sunt aceleaşi şi
valorile variabilelor coincid.
2.11. Sumarul capitolului

1. Problema economică fundamentală a rarităţii – o situaţie care rezultă din
faptul că există o insuficientă cantitate de resurse pentru a produce toate
bunurile dorite de oameni. Problema economică fundamentală a rarităţii
presupune:
a. Resurse limitate;
b. Nevoi nelimitate.
2. Factorii de producţie
Munca – resurse umane folosite pentru a produce bunuri şi servicii;
Capitalul – bunurile obţinute prin muncă şi utilizate în producţie pentru
obţinerea altor bunuri şi servicii;
Pământul - resurse naturale folosite pentru a produce bunuri şi servicii:
pământul propriu-zis, mineralele şi factorii nutritivi din sol, apa, vegetaţia
de suprafaţă, aerul etc.
Întreprinzătorul – tip special de resursă umană care îşi asumă riscul
combinării şi utilizării celorlalţi factori în producţia de bunuri şi servicii.
3. Sistemul economic - un sistem de producţie, distribuţie şi consum a
bunurilor şi serviciilor.
4. Obiectivele sistemului economiei de piaţă
La nivel macroeconomic
34 Microeconomie
Creştere economică – creşterea cantităţii de bunuri şi servicii produse,

destinate creşterii consumului şi sporirii capacităţii productive a
economiei;
Ocupare deplină – utilizarea în cadrul activităţii productive a tuturor
resurselor de muncă disponibile;
Stabilitate a preţurilor – nivelul mediu al preţurilor nu înregistrează
schimbări sau schimbările sunt foarte mici.
La nivel microeconomic
Creşterea eficienţei – obţinerea celui mai înalt nivel de satisfacere a
trebuinţelor consumatorilor cu resursele disponibile.
5. Metode de alocare a resurselor
Piaţa – schimbul organizat de bunuri, servicii, resurse între vânzători şi
cumpărători;
Statul – sistem economic şi politic ce-şi exercită autoritatea şi controlul
asupra unui grup de indivizi în cadrul unui anumit teritoriu.
6. Moduri de organizare a activităţii economice
Economie pură de piaţă – o economie în cadrul căreia alocarea resurselor
se face exclusiv prin intermediul pieţei;
Economie pură de comandă – o economie în cadrul căreia alocarea
resurselor se face exclusiv prin intermediul statului;
Economia mixtă – o economie în cadrul căreia alocarea resurselor se face
atât prin intermediul pieţelor cât şi prin intermediul statului.
7. Principiile analizei economice
- principiul libertăţii de acţiune a agenţilor economici;
- principiul comparării beneficiilor cu costurile;
- principiul analizei marginale;
- principiul analizei economice pozitive.
8. Posibilităţile de producţie ale economiei - combinaţii alternative de bunuri
şi servicii pe care economia ar putea să le producă dacă ar fi utilizate
integral şi eficient toate resursele disponibile.
9. Costul de oportunitate – cea mai mare valoare a bunurilor sau a altor
beneficii la care se renunţă atunci când un bun este produs sau o acţiune
este realizată.
10. Utilizarea graficelor în teoria economică - una sau mai multe curbe trasate
într-un sistem de axe, fiecare curbă reprezentând o relaţie între două
variabile;
2.12. Termeni importanti

Alocarea resurselor - procesul distribuirii resurselor pentru producerea
Optim – obţinerea celui mai înalt nivel de acoperire a nevoilor umane cu
resursele disponibile.
Economia – un sistem de producţie, distribuţie şi consum a bunurilor şi
serviciilor;
Mâna invizibilă - un principiu formulat de Adam Smith conform căruia, în
condiţiile în care piaţa este liberă iar indivizii îşi conduc propriile afaceri
urmărind să-şi maximizeze propria bunăstare, economia este condusă de o
mână invizibilă spre maximizarea bunăstării generale.
Posibilităţile de producţie – combinaţii alternative de bunuri şi servicii pe care
economia ar putea să le producă dacă ar fi utilizate integral şi eficient toate
resursele disponibile;
Frontiera posibilităţilor de producţie – o curbă care ilustrează combinaţiile
alternative a două bunuri care pot fi produse cu cantitatea şi calitatea existentă
a resurselor şi la nivelul curent al tehnologiei;
Cost de oportunitate – cea mai mare valoare a bunurilor sau a altor beneficii la
care se renunţă atunci când un bun este produs sau o acţiune este realizată;
Legea creşterii costului de oportunitate – un principiu care stabileşte că costul
de oportunitate al producerii unui bun creşte atunci când se produce mai mult
din acel bun şi economia se deplasează de-a lungul frontierei posibilităţilor de
producţie.
Utilizarea deplină a resurselor – o stare a economiei în care toate resursele
disponibile sunt utilizate în producerea de bunuri şi servicii (pe frontiera
posibilităţilor de producţie);
Neutilizarea deplinăa resurselor – o condiţie a economiei în care anumite
resurse disponibile nu sunt utilizate în producţie de bunuri şi servicii (în
interiorul frontierei posibilităţilor de producţie);
Subutilizarea resurselor – o condiţie a economiei în care resursele sunt
angajate în producţiea de bunuri şi servicii, dar ele operează sub capacitatea
sau potenţialul lor.
Creşterea economică – procesul de creştere a capacităţii economiei de a
produce bunuri şi servicii.
Dezvoltarea economică - procesul de transformări cantitative, calitative şi
structurale în economie şi în societate.
Teorie economică – un set de principii generale utilizate pentru a explica
funcţionarea activităţii economice;
36 Microeconomie
Ipoteze – predicţii (obţinute eventual direct dintr-o teorie), care pot fi

comparate cu realiatea;
Ceteris paribus – o frază în limba latină care înseamnă “toate celelalte
rămânând neschimbate”;
Principiu – o ipoteză care a fost testată de mai multe ori şi care concordă în
mare măsură cu realitatea;
Model – un set de ipoteze prin care se abstractizează şi se simplifică lumea
reală, reţinându-se ceea ce se consideră important şi interesant pentru problema
studiată;
Teorie economică pozitivă – teoria care încearcă să explice felul în care
funcţionează economia.
Teorie economică normativă - teoria care stabileşte felul în care ar trebui să
funcţioneze economia.
Bun public – bun care nu poate fi destinat utilizării exclusive a celor care pot
plăti pentru a-l obţine, neplătitorii neputând fi excluşi de la consumul bunului
respectiv;
Externalitate – un cost (uneori beneficiu) implicat de producerea sau schimbul
unui bun şi care este suportat fără vreo compensaţie de către altcineva care nu
este implicat în mod direct în procesul de producţie respectiv;
Putere de piaţă – capacitatea vânzătorilor sau a cumpărătorilor de a controla
sau influenţa preţul şi/sau cantitatea vândută pe piaţă;
Echitate – corectitudinea cu care venitul şi bogăţia sunt distribuite în societate.
Grafic – una sau mai multe curbe trasate într-un sistem de axe, fiecare curbă
reprezentând o relaţie între două variabile;
Variabilă – o mărime ce poate lua diferite valori;
Linie dreaptă – o linie cu o pantă constantă;
Relaţie pozitivă (directă) – o relaţie ce există între două variabile când valorile
lor evoluează (cresc sau scad) împreună;
Relaţie negativă (inversă) – o relaţie ce există între două variabile când
valorile lor evoluează invers una faţă de cealaltă (în timp ce valorile uneia
cresc, valorile celeilalte scad şi viceversa);
Pantă – modificarea înregistrată de variabila reprezentată pe axa verticală
divizată la modificarea variabilei reprezentate pe axa orizontală;
Ordonată la origine (Y-intercept) – valoarea variabilei reprezentate pe axa
ordonatelor când valoarea variabilei reprezentate pe axa absciselor este zero;
Ecuaţia dreptei – relaţie formală între două variabile, reprezentând combinaţii
ale acestor variabile.
Curbă – o linie care nu are o pantă constantă;
Intersecţie a două curbe – punct în care valorile ambelor variabile sunt
aceleaşi pentru pe ambele curbe care se intersectează;
Punct de tangenţă a două curbe – punct în care pantele celor două curbe sunt
aceleaşi şi valorile variabilelor coincid.
2.13. Teste grila

1. Problema economică fundamentală este:
a. nevoi limitate şi resurse nelimitate;
b. nevoi nelimitate şi resurse nelimitate;
c. nevoi nelimitate şi resurse limitate;
d. nevoi limitate şi resurse limitate.
2. Într-o perioadă de timp, nevoia unui individ pentru orice bun este:
a. limitată;
b. nelimitată;
c. infinit de mare;
d. egală cu zero.
3. Mâna invizibilă este reprezentată de:

a. stat;
b. piaţă;
c. întreprinzători;
d. cumpărători.
4. O piaţă liberă este o piaţă în cadrul căreia:
a. operează “mâna invizibilă” şi nu există intervenţii guvernamentale;
b. consumatorii sunt liberi să cumpere tot ceea ce doresc la preţuri s tabilite de guvern;
c. producţia şi consumul bunurilor sunt libere, dar guvernul fixează salarii minime;
d. fiecare cetăţean produce conform abilităţii sale şi consumă conform nevoilor sale.
5. Toate afirmaţiile următoare sunt corecte cu excepţia:

a. Adam Smith a elaborat teoria potrivit căreia indivizii, atunci când sunt lăsaţi să-şi urmărească
propriul interes, vor genera o societate eficientă;
b. conceptul “mâinii invizibile” se aplică producătorilor, dar nu şi consumatorilor;
c. conceptul “mâinii invizibile” presupune inexistenţa vreunei intervenţii guvernamentale în
activitatea economică;
d. conceptul “mâinii invizibile” este esenţial pentru funcţionarea pieţelor.
38 Microeconomie
6. Problema modului de distribuire a resurselor societăţii între cetăţeni trebuie rezolvată:

a. de către orice societate;
b. doar de către economiile centralizate;
c. doar de către economiile de piaţă;
d. doar de către economiile mixte.
7. Raritatea există dacă:

a. există destul din orice pentru oricine;
b. nu există suficient din orice pentru oricine;
c. resursele sunt limitate;
8. Economia pozitivă:
a. încearcă să explice modalitatea actuală în care operează economia;
b. încearcă să stabilească modul în care economia ar trebui să acţioneze;
c. se bazează pe raţionamente de valoare;
d. generează afirmaţii care nu pot fi dovedite ca fiind bune sau rele.
9. Economia normativă:
a. se bazează pe testarea principiilor economice;
b. se bazează pe raţionamente de valoare;
c. încearcă să explice modalitatea actuală în care operează economia;
10. Afirmaţia “guvernul ar trebui să impună taxe pe bunurile din import” este un exemplu de:
a. analiză economică pozitivă;
b. analiză economică normativă;
c. măsură care este imposibil de pus în practică;
d. nici una di cele de mai sus.
11. Atunci când o societate se deplasează de-a lungul frontierei sale a posibilităţilor de
producţie:
a. îşi utilizează resursele limitate din ce în ce mai puţin eficient;
b. trebuie să renunţe la tot mai mult din unele bunuri;
c. va produce mai mult din toate bunurile;
d. unele din resursele sale sunt utilizate incomplet.
12. Toate societăţile se confruntă cu problema rarităţii economice deoarece:

a. pentru a produce mai mult dintr-un bun, trebuie renunţat la tot mai mult din alte bunuri;
b. fiecare societate poate produce de-a lungul curbei sale a posibilităţilor de producţie;
c. nevoile umane sunt teoretic nelimitate, însă mijloacele de satisfacere a lor sunt limitate;
d. toate resursele au utilizări alternative, ceea ce dă naştere costurilor de oportunitate.
13. Costul de oportunitate al producerii suplimentare a unui măr este:

a. preţul la care se vinde mărul respectiv;
b. cantitatea din alte bunuri la care trebuie să se renunţe pentru a produce un măr în plus;
c. cantitatea de timp şi de îngrăşăminte necesară pentru producerea unui măr;
d. diferenţa între preţul de anul trecut şi cel de anul acesta al unui măr .
14. Costurl de oportunitate poate fi definit cel mai bine ca fiind:

a. costul în lei al producerii unei unităţi suplimentare dintr-un bun sau serviciu;
b. cantitatea dintr-un bun sau serviciu la care trebuie să se renunţe pentru a obţine o unitate
suplimentară dintr-un alt bun sau serviciu;
c. preţul de piaţă care trebuie plătit pentru a obţine o unitate suplimentară dintr-un bun sau
serviciu;
d. profitul obţinut de către producător din producerea unei unităţi suplimentare dintr-un bun sau
serviciu.
15. Atunci când există o relaţie negativă între x şi y:

a. o creştere a lui x are ca rezultat o diminuare a lui y;
b. o creştere a lui x are ca rezultat o creştere a lui y;
c. curba respectivă pe grafic are o înclinaţie în sus şi spre dreapta;
d. curba respectivă pe grafic este orizontală.
40 Microeconomie
3. pIaTa
3.1. Definirea conceptului de piaţă 3.6. Sumarul capitolului
3.2. Cererea 3.7. Probleme de studiu
3.3. Oferta 3.8. Aplicaţii
3.4. Echilibrul pieţei 3.9. Test grilă
3.5. Statul şi piaţa
Tema 3. Piaţa
Obiective
- definirea conceptului de piaţă
- analiza celor două elemente esenţiale ale pieţei : cererea şi oferta
- studiul echilibrului pieţei
- prezentarea modalităţilor de intervenţie a statului pe piaţă
Mijloace

Finalitatea - o introducere în studiul pieţei
- cunoaşterea unor concepte fundamantale utilizate în studiul pieţei
- utilizarea unor tehnici de analiză specifice
În această secţiune sunt prezentate noţiunile de bază legate de funcţionarea pieţei,

incluzând cererea, oferta, echilibrul pieţei şi elasticitatea. Noţiunile introduse în
această secţiune constituie elemente fundamentale pentru studenţii care urmează
studiul microeconomiei şi macroeconomiei. În plus, această secţiune oferă
studenţilor posibilitatea de a cunoaşte metodele şi tehnicile analizei economice, în
special statica comparativă şi utilizarea graficelor (diagramelor).
În vederea analizării funcţionării pieţei, teoria economică utilizează un model
care reprezintă o abstacţie a lumii reale. Acest model cuprinde elementele
esenţiale ale pieţei: cererea şi oferta. Deoarece cererea şi oferta sunt concepte
fundamentale, înţelegerea corectă a lor prezintă o importanţă deosebită. Subliniem
acest lucru, deoarece unii comentatori ai evenimentelor economice utilizează
neatent aceste noţiuni, consecinţele fiind generarea unor confuzii sau a unor
greşeli în analiza fenomenelor economice.
Studiul făcut în această secţiune reprezintă o tratare parţială, iniţială, a
conceptelor centrale cu privire la piaţă, şi nu una exhaustivă. În general, în această
secţiune se presupune că piaţa constă dintr-un număr mare de vânzători şi
consumatori, nici unul dintre ei neputând exercita o influenţă semnificativă asupra
preţului (mai exact, în acest capitol se presupune că pieţele sunt perfect
competitive). În capitolele următoare se va proceda la relaxarea treptată a acestei
ipoteze restrictive, fiecare concept fiind discutat mult mai detaliat.
3.1. Definirea conceptului de Piata
Deoarece acest capitol se ocupă cu studiul pieţei, este necesar mai intâi să definim
ce reprezintă piaţa. O definiţie a pieţei poate fi următoarea: piaţa reprezintă un
schimb organizat de bunuri între cumpărători şi vânzători1.
Funcţia primară a pieţei este facilitarea schimbului între cumpărători şi vânzători.

Piaţa presupune un grup de firme şi indivizi care intră în contact în vederea
cumpărării sau vinderii unui anumit bun. Desigur, cineva care participă la
schimburile de pe piaţă nu poate interacţiona cu toţi ceilalţi participanţi. O
persoană sau o firmă constituie o parte a pieţei, chiar dacă intră în contact doar cu
o parte dintre firmele sau persoanele care participă pe piaţă. Pe lângă vânzători şi
cumpărători, agenţii de schimb şi intremediarii pot fi consideraţi, de asemenea,
participanţi la schimburile de pe piaţă.
1
Există mai multe înţelesuri ale noţiunii de piaţă
42 Microeconomie
Pieţele sunt de o mare varietate, diferind prin mărime, prin produsele care se
comercializează, prin regulile care le guvernează şi procedurile ce trebuie
respectate de către participanţi. Unele pieţe sunt foarte specializate, în cadrul lor
comercializându-se doar un singur tip de produs. De exemplu, piaţa ţiţeiului, piaţa
aurului etc. În cadrul altor pieţe, produsele comercializate sunt foarte diverse.
Pentru anumite bunuri, de exemplu bunurile electrocasnice, toţi participanţii din
ţara noastră sunt membrii ai aceleiaşi pieţe. Pentru alte bunuri, cum ar fi obiectele
de artă, muzeele din lumea întreagă constituie membrii ai aceleiaşi pieţe. Alături
de tipul produsului comercializat, spaţiul în care se desfăşoară tranzacţiile
reprezintă una dintre caracteristicile importante ale pieţei. O altă caracteristică se
referă la perioada de timp. Schimburile în cadrul unei pieţe se pot face „la
vedere”, adică transferul bunurilor de la producători la consumatori se face chiar
în momentul încheierii tranzacţiei, sau „la termen”, adică la o dată ulterioară, dată
denumită data scadenţei.
Pe cele mai multe pieţe, vânzătorii sugerează preţul, dar aceasta nu este
întotdeauna valabil. În unele cazuri, preţul este stabilit de cumpărători. De multe
ori, preţul este rezultatul unei negocieri între vânzători şi cumpărători. Preţul joacă
un dublu rol: rolul de informare şi rolul de stimulare a acţiunii agenţilor
economici.
Elementele esenţiale ale pieţei sunt cererea şi oferta. Purtătorii cererii sunt
cumpărătorii, iar purtătorii ofertei sunt vânzătorii.
3.2. Cererea
Cererea pentru un bun reprezintă ansamblul cantităţilor din acel bun pe care
cumpărătorii doresc şi pot să le cumpere la diferite preţuri, în decursul unei
perioade date de timp.
Cererea se referă la dorinţele cumpărătorilor, dorinţe pe care cumpărătorii pot
să le îndeplinească. Îndeplinirea acestor dorinţe presupune un sacrificiu: plata unei
sume de bani. Cererea este conceptul care leagă cantităţile care sunt achiziţionate
de sacrificiile care trebuie făcute pentru a obţine aceste cantităţi. Caracteristicile
cererii depind de durata şi particularităţile perioadei de timp, deoarece
cumpărătorii pot să-şi adapteze cumpărăturile lor în raport cu preţul bunului
considerat cu atât mai mult cu cât durata perioadei de timp este mai mare.
Cererea individuală pentru un bun reprezintă ansamblul cantităţilor din acel bun
pe care un singur cumpărător doreşte şi poate să le cumpere la diferite preţuri, în
decursul unei perioade date de timp. Cererea pieţei pentru un bun reprezintă suma
tuturor cererilor individuale pentru acel bun.
Analiza cererii pleacă de la o ipoteză fundamentală: cumpărătorii răspund la

scăderea preţului prin creşterea cantităţilor cerute, iar la creşterea preţului răspund
printr-o scădere a cantităţilor cerute. Acest lucru se explică prin faptul că, dacă
sacrificiul pe care oamenii trebuie să-l facă pentru a obţine o anumită cantitate
dintr-un bun este mare, atunci vor căuta un înlocuitor convenabil al bunului şi vor
cumpăra mai puţin din bunul respectiv.
Specificaţia cererii. De cele mai multe ori, determinarea cererii pentru un bun
presupune efectuarea unui studiu de piaţă. Datele cu privire la cerere obţinute
printr-un astfel de studiu sunt înregistrate într-un tabel cu două coloane: pe o
coloană se înregistrează preţul iar pe cealaltă coloană se înregistrează cantităţile
pe care cumpărătorii doresc şi pot să le cumpere la fiecare preţ. Acesta tabel se
numeşte specificaţia cererii. Cererea pentru un bun nu se exprimă niciodată
printr-o singură cifră. Întotdeauna cererea se exprimă printr-un sir de preţuri şi un
sir de cantităţi pe care cumpărătorii doresc şi pot să le cumpere la preţurile
considerate.
În tabelul 1 este prezentată specificaţia ipotetică a cererii de cartofi, în oraşul
Braşov, pentru săptămâna 18 octombrie - 25 octombrie 2005. Datele reale se pot
obţine printr-un sondaj, întrebând cumpărătorii despre cât doresc şi pot cumpăra
din acest produs, în funcţie de preţ, în săptămâna menţionată.
Preţul pe kilogram (lei) Cantitatea cerută (tone)

(p) (Q)
5000 250
10000 150
15000 100
20000 75
Tabelul 1. Specificaţia cererii de cartofi în oraşul Braşov

în săptămâna 18 octombrie - 25 octombrie 2005
Cifrele din tabel trebuie interpretate în felul următor: dacă preţul unui kilogram de
cartofi va fi 5000 lei, cumpărătorii vor dori şi vor putea cumpăra în săptămâna
menţionată 200 tone de cartofi. Dacă preţul va fi 10000 lei/kg, cumpărătorii vor
dori şi vor putea cumpăra 150 tone de cartofi etc.
44 Microeconomie
Funcţia cererii exprimă relaţia între cantitatea totală cerută şi preţul unitar al
bunului, toate celelalte rămânând neschimbate. Această relaţie funcţională poate
fi exprimată într-o formă matematică prin: Q = f(p), unde Q reprezintă cantitatea
cerută, p reprezintă preţul unitar iar f este notaţia pentru funcţia cererii.
Curba cererii. Datele dintr-o specificaţie a cererii sau obţinute printr-o funcţie a
cererii pot fi reprezentate pe un grafic, preţul fiind reprezentat pe axa ordonatelor
iar cantitatea cerută pe axa absciselor. De exemplu, specificaţia cererii din tabelul
1 este reprezentată grafic în figura 1.
Preţ
Curba cererii
20000
15000
10000
5000
0 75 100 150 250 Cantitate
Figura 1. Curba cererii de cartofi în oraşul Braşov

Curba care se obţine prin unirea punctelor determinate de combinaţiile dintre preţ
şi cantitatea cerută se numeşte curba cererii. Două observaţii se pot face în
legătură cu curba cererii reprezentată în figura 1. În primul rând, cantitatea de
cartofi cerută scade pe măsură ce preţul cartofilor creşte. Acest lucru este adevărat
pentru majoritatea bunurilor. În al doilea rând, curba cererii se referă întotdeauna
la o anumită perioadă de timp: săptămâna 18 octombrie - 25 octombrie 2004. Este
important să se stabilească cu precizie perioadă de timp la care se referă, deoarece
poziţia şi panta curbei cererii depind de lungimea şi caracteristicile acestei
perioade.
Legea cererii. Relaţia inversă dintre preţ şi cantitatea cerută este denumită legea
cererii. Legea cererii stabileşte că între preţul unui bun şi cantitatea din acel bun
pe care cumpărătorii doresc şi pot să o cumpere într-o perioadă dată de timp,
ceteris paribus, există o relaţie inversă: dacă preţul creşte, atunci cantitatea
cerută scade sau dacă preţul scade atunci cantitatea cerută creşte.
Nu trebuie omisă din această definiţie (cum deseori se face), expresia ceteris
paribus (toate celelalte rămânând constante), în lipsa căreia legea cererii nu se mai
regăseşte. O greşeală frecventă este şi aceea de a stabili relaţia inversă între preţ şi
cerere şi nu între preţ şi cantitatea cerută.
Creşterea cantităţii cerute ca răspuns la scăderea preţului are o dublă determinare.

Mai întâi, cumpărătorii care deja cumpărau o anumită cantitate de produs îşi
măresc cantitatea cerută. În al doilea rând, cumpărătorii care nu cumpărau înainte
de scăderea preţului decid să cumpere. Acest comportament se poate analiza prin
prisma a două efecte ale scăderii preţului bunului:
a. efectul de substituţie care pune în evidenţă schimbarea cantităţii cerute ce
rezultă din faptul că preţul bunului se schimbă relativ la preţurile altor bunuri.
b. efectul de venit care pune în evidenţă schimbarea cantităţii cerute ce apare
deoarece o schimbare a preţului dă cumpărătorilor mai mult venit real, chiar
dacă venitul monetar rămâne neschimbat.
Curba cererii reflectă legea cererii prin faptul că are o pantă negativă. O
deplasare pe curba cererii de la dreapta spre stânga este însoţită de scăderea
preţului şi creşterea cantităţii cerute.
Factorii care influenţează cererea. În afară de mărimea perioadei de timp, un

factor important care determină poziţia şi panta curbei cererii îl reprezintă
preferinţele, gusturile consumatorilor. Aceste preferinţe pot fi influenţate de
publicitate, reclamă, modă etc. Dacă preferinţele consumatorilor pentru un produs
cresc, curba cererii se va deplasa spre dreapta. Cu cât preferinţele cresc mai mult,
cu atât curba cererii se deplasează mai mult spre dreapta.
Preţ
C0 C1
0 Cantitate
Figura 2. Efectul creşterii preferinţelor asupra cererii

46 Microeconomie
Un alt factor care influenţează cererea este nivelul venitului cumpărătorilor. Când
venitul cumpărătorilor creşte, curba cererii pentru anumite bunuri se deplasează
spre dreapta (cererea creşte), iar pentru alte tipuri de bunuri, curba cererii se
deplasează spre stânga (cererea scade). Un bun a cărui cerere creşte când venitul
creşte (curba cererii se deplasează spre dreapta) se numeşte bun normal. Un bun
se numeşte bun inferior dacă o creştere a venitului determină scăderea cererii
pentru acel bun (curba cererii se deplasează spre stânga). Este important de reţinut
că orice schimbare a venitului determină deplasarea curbei cererii.
Modificarea preţurilor altor bunuri reprezintă, de asemenea, un factor care
influenţează poziţia curbei cererii. De exemplu, o creştere a preţului biletelor de
călătorie pentru transportul în comun va determina o deplasare spre dreapta a
curbei cererii de autoturisme. Se numesc bunuri substituibile în consum acele
bunuri care au utilizări similare. O creştere a preţului unuia dintre aceste bunuri
determină creşterea cererii pentru celălalt bun. De exemplu, creşterea preţului la
unt va determina deplasarea spre dreapta a curbei cererii de autoturisme. În cazul
unor bunuri substituibile, la o schimbare a preţului unui bun corespunde o
deplasare a curbei cererii celulilalt bun în acceaşi direcţie.
Se numesc bunuri complementare în consum acele bunuri care se utilizează
împreună. O creştere a preţului unuia dintre aceste bunuri determină scăderea
cererii celuilat bun. De exemplu, creşterea preţului benzinei (determinată la rândul
său de creşterea preţului ţiţeiului) va determina deplasarea spre stânga a curbei
cererii de autoturisme. În cazul unor bunuri complementare, la o schimbare a
preţului unui bun corespunde o deplasare a curbei cererii celulilalt bun în direcţie
opusă.
Un ultim factor pe care îl menţionăm care poate determina schimbarea
poziţiei curbei cererii îl constituie modificarea aşteptărilor, a previziunilor
cumpărătorilor. Când cumpărătorii se aşteaptă, prevăd, că preţul unui bun va
creşte în viitor, vor cumpăra de regulă mai mult din bunul respectiv, eventual
constituindu-şi rezerve din acel bun.
În concluzie, determinanţii cererii induc deplasarea curbei cererii spre dreapta
sau spre stânga. Se spune că are loc o creştere a cererii atunci când curba cererii
se deplasează spre dreapta şi o scădere a cererii atunci când curba cererii se
deplasează spre stânga. Este importantă diferenţa dintre deplasarea pe aceeaşi
curbă a cererii, deplasare determinată de modificarea preţului, şi deplasarea curbei
cererii, deplasare determinată de modificarea venitului, a preţurilor altor bunuri, a
gusturilor sau a aşteptărilor cumpărătorilor.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ. Mărimea cu care se modifică cantitatea

cerută la o modificare a preţului diferă de la un bun la altul, de la o piaţă la alta.
În unele cazuri, cantitatea cerută se modifică cu puţin atunci când se modifică
preţul, în alte cazuri la o modificare a preţului îi corespunde o modificare
importantă a cantităţii cerute. De exemplu, o mică modificare a tarifului
convorbirilor telefonice în reţeaua Conex poate determina o modificare importantă
a numărului de convorbiri în această reţea. O modificare importantă a preţului
pâinii nu va determina o modificare importantă a cantităţii de pâine cerute de
cumpărători. Mărimea care măsoară această sensibilitate a cantităţii cerute la o
modificare a preţului se numeşte elasticitatea cererii în funcţie de preţ.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ se defineşte ca fiind procentul cu care se

modifică cantitatea cerută la modificarea cu 1% a preţului. Dacă procentul de
modificare a cantităţii cerute este mai mare decât procentul de modificare a
preţului, atunci cererea se numeşte cerere elastică. Dacă procentul de modificare a
cantităţii cerute este mai mic decât procentul de modificare a preţului, atunci
cererea se numeşte cerere inelastică, iar dacă procentul de modificare a cantităţii
cerute este egal cu procentul de modificare a preţului, atunci cererea se numeşte
cerere cu elasticitate unitară.
Cel care a dat o formulare clară a conceptului de elasticitate este Alfred
Marshall, un mare economist englez care a trăit între anii 1842 -19242. Conceptul
de elasticitate a cererii este foarte important şi va fi utilizat deseori în capitolele
următoare. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că modificarea cantităţii cerute şi a
preţului sunt exprimate în termeni relativi, nu absoluţi. Acest lucru se întâmplă
deoarece schimbările absolute sunt greu de interpretat. O eroare frecventă constă
în confuzia dintre panta curbei cererii şi elasticitate.
Dacă se notează cu p0 preţul iniţial, cu p1 preţul modificat, cu Q 0 cantitatea cerută

iniţial şi cu Q1 cantitatea cerută după modificarea preţului, calculul coeficientului
de elasticitate a cererii în funcţie de preţ se poate face cu formula:
Q p
 
Q0 p0
Aplicând această formulă la datele din tabelul 1, luând p0 = 5000, p1 = 10000,

Q0 = 250 şi Q 1 = 150, se obţine:
2
Dicţionar Macmillan de Economie modernă, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999, pag. 242
48 Microeconomie
Q p 150  250 10000  5000

     0 ,4
Q0 p0 250 5000
Dacă se consideră însă p 0 = 10000, p 1 = 5000, Q 0 = 150 şi Q 1 = 250, se obţine:

Q p 250  150 5000  10000
     1,33
Q0 p0 150 10000
Aceasta arată că, folosind această formulă de calcul, mărimea coeficientului

de elasticitate a cererii în funcţie de preţ depinde de valorile care le sunt date
preţului şi cantităţii cerute. Când preţul creşte de la 5000 la 10000 se obţine un
rezultat ce diferă de cel obţinut considerând că preţul scade de la 10000 la 5000.
Diferenţa dintre cele două rezultate este importantă: primul coeficient de
elasticitate arată o cerere inelastică, cel de-al doilea arată o cerere elastică. În
astfel de cazuri, pentru calculul elasticităţii se utilizează o altă formulă a
elasticităţii care elimină neajunsurile celei de mai sus, formulă denumită a
elasticităţii arc:
Q p Q  ( p 0  p 1 )
  
Q 0  Q1 p 0  p1 p  ( Q 0  Q 1 )
2 2
unde ∆Q reprezintă modificarea absolută a cantităţii cerute iar ∆p reprezintă

modificarea absolută a preţului. Folosind formula elasticităţii arc se obţine aceeaşi
valoare pentru coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ, fie că valorile
sunt p0 = 5000, p1 = 10000, Q0 = 250 şi Q1 = 150, fie că sunt p 0 = 10000, p1 =
5000, Q 0 = 150 şi Q 1 = 250:
Q  ( p 0  p 1 ) ( 150  250 )( 5000  10000 )
   0 ,75
p  ( Q 0  Q 1 ) ( 10000  5000 )( 150  250 )
Aceasta este mărimea elasticităţii atunci când preţul ia valorile 5000, respectiv
10000.
Dacă se presupune că preţul se modifică foarte puţin, atunci se poate calcula
elasticitatea cererii într-un punct după formula elasticităţii punct:
Q p
 
Q p
Această formulă se poate utiliza atunci când cererea este specificată printr-un
tabel, preţul înregistrând o modificare foarte mică. Când cererea este specificată
printr-o funcţie continuă şi derivabilă, formula elasticităţii punct este următoarea:
p
  f (p) 
f ( p)
unde Q = f(p) reprezintă funcţia cererii. Cu ajutorul acestei formule se poate

calcula elasticitatea cererii în orice punct de pe curba cererii.
Preţ Curba cererii
80 η =4
60 η = 1,5
50 η =1
20 η = 0,25
10 η = 0,11
0 Cantitate
Figura 3. Coeficienţii de elasticitate a cererii

pe o dreaptă
Fie o funcţia a cererii dată prin relaţia Q = 500 - 5p. Calculând coeficienţii de
elasticitate punct pentru valorile lui p egale cu 10, 20, 50, 60 şi 80 se obţin
următoarele rezultate: η = 0,11; η = 0,25; η = 1; η = 1,5 respectiv η = 4
(figura 3). Se poate constata că, în general, de-a lungul unei curbe a cererii,
elasticităţile nu rămân mereu aceleaşi. Cel mai bine se poate pune în evidenţă
acest lucru dacă se consideră o curbă a cererii sub forma unei linii drepte. Valorile
calculate arată că la preţuri mici, coeficientii de elasticitate iau valori mici,
subunitare, iar la preţuri mari, coeficienţii de elasticitate iau valori mari,
supraunitare. Pentru p = 0, coeficientul de elasticitate a cererii ia valoarea 0
(cerere perfect inelastică). Valorile coeficientului de elasticitate cresc odată cu
creşterea preţului fiind mai întâi subunitare (cerere inelastică), egal cu unitatea
(cerere cu elasticitate unitară), supraunitare (cerere elastică) şi în final devenind
infinit de mare (cerere perfect elastică).
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi totalul cheltuielilor . În figura 4 este

prezentată o cerere elastică în raport de preţ. La preţul p0, cumpărătorii doresc să
cumpere cantitatea Q 0. Totalul cheltuielilor pe care sunt dispuşi să le facă este egal
cu produsul p0Q0. Pe graficul din figura 4, acest produs reprezintă aria
dreptunghiului Op0AQ0. În cazul unei cereri elastice, o mică reducere a preţului,
de la p0 la p1, determină o creştere importantă a cantităţii cerute, de la Q 0 la Q1
(procentul de creştere a cantităţii cerute este mai mare decât procentul de reducere
a preţului). Totalul cheltuielilor pe care sunt dispuşi să le facă în acest caz
50 Microeconomie
cumpărătorii este egal cu produsul p 1Q1. Pe graficul din figura 4, acest produs
reprezintă aria dreptunghiului Op 1BQ1. Comparând mărimile celor două arii se
poate constata că, dacă cererea este elastică şi preţul produsului scade, cheltuielile
cumpărătorilor pentru produsul respectiv cresc. Prin analogie se poate spune că,
dacă cererea este elastică şi preţul produsului creşte, cheltuielile cumpărătorilor
pentru produsul respectiv scad.
Acest lucru este important şi pentru vânzători deoarece cheltuielile pe care le fac
cumpărătorii nu reprezintă altceva decât încasările pe care le vor avea vânzătorii.
Preţ
p0 A
p1 B
0 Q0 Q1 Cantitate
Figura 4. Cerere elastică: scade preţul, cresc cheltuielile

cumpărătorilor şi încasările vânzătorilor
În figura 5 este prezentată o cerere inelastică în raport de preţ. La preţul p0,

cumpărătorii doresc să cumpere cantitatea Q 0. Totalul cheltuielilor pe care sunt
dispuşi să le facă este egal cu produsul p0Q0. În figura 5, acest produs reprezintă
aria dreptunghiului Op 0AQ0. În cazul unei cereri inelastice, o reducere importantă
a preţului, de la p 0 la p 1, determină o mică creştere a cantităţii cerute, de la Q0 la Q 1
(procentul de creştere a cantităţii cerute este mai mic decât procentul de reducere a
preţului). Totalul cheltuielilor pe care sunt dispuşi să le facă în acest caz
cumpărătorii este egal cu produsul p 1Q1. În figura 5, acest produs reprezintă aria
dreptunghiului Op1BQ1. Comparând mărimile celor două arii se poate constata că,
dacă cererea este elastică şi preţul produsului scade, cheltuielile cumpărătorilor
pentru produsul respectiv cresc. Prin analogie se poate spune că, dacă cererea este
elastică şi preţul produsului creşte, cheltuielile cumpărătorilor pentru produsul
respectiv scad.
Preţ
p0 A
p1 B
0 Q0 Q1 Cantitate
Figura 5. Cerere inelastică: scade preţul, scad cheltuielile

cumpărătorilor şi încasările vânzătorilor
Evoluţia încasărilor vânzătorilor, în funcţie de preţ şi de tipul elasticităţii cererii,

este prezentată în figura 6. La preţuri mici, elasticitatea cererii este mică. Cererea
fiind inelastică, pe măsură ce creşte preţul, cresc şi încasările vânzătorilor (sau
cheltuielile cumpărătorilor). Odată cu creşterea preţului cresc însă şi valorile
coeficientului de elasticitate a crererii. Venitul creşte, dar creşterile sunt din ce în
ce mai mici. Treptat, se ajunge la preţul care corespunde unui coeficient de
elasticitate egal cu 1. Creşterea preţului peste acest nivel determină coeficieţi de
elasticitate supraunitari. Cererea devine elastică. În acest caz, creşterea preţului
determină scăderea încasărilor vânzătorilor.
Venitul
Vmax
η=1
η<1 η>1
0 Preţ
Figura 6. Evoluţia încasărilor vânzătorilor în

funcţie de evoluţia preţului şi a coeficientului de elasticitate.
Nivelul maxim al încasărilor vânzătorilor corespunde nivelului preţului
pentru care coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ este unitar. Acest
lucru are importante aspecte practice. Dacă, printr-o cercetare de piaţă, un
vânzător constată că cererea pentru produsul pe care-l vinde este inelastică, va
creşte preţul pentru a avea încasări mai mari. Mărimea cu care va creşte preţul este
52 Microeconomie
foarte importantă, deoarece o creştere prea mare a preţului poate muta vânzările în
zona unor coeficienţi de elasticitate supraunitari, ceea ce va determina scăderea
încăsărilor, nu creşterea lor aşa cum s-ar aştepta vânzătorul respectiv.
3.3. Oferta
Oferta pentru un bun reprezintă ansamblul cantităţilor din acel bun pe care
vânzătorii doresc şi pot să le vândă la diferite preţuri, în decursul unei perioade
date de timp. Oferta se referă deci la dorinţele vânzătorilor, dorinţe legate şi de
posibilitatea lor de a produce şi vinde un anumit bun.
Producerea unui bun oarecare generează un cost, cost pe care producătorul
trebuie să-l recupereze prin vânzarea produsului la un preţ superior costului.
Oferta este conceptul ce leagă cantităţile din bunurile pe care vânzătorii doresc să
le vândă de costurile implicate de producerea şi comercializarea acestor bunuri.
Ca şi cererea, oferta este un concept „ex ante”, referindu-se la dorinţele
vânzătorilor, nu la cât s-a îndeplinit din aceste dorinţe. Caracteristicile ofertei
depind de durata şi particularităţile perioadei de timp, deoarece vânzătorii pot
să-şi adapteze mai uşor producţia la solicitările cumpărătorilor, dacă perioada de
timp pe care o au la dispoziţie este mai mare.
Oferta individuală pentru un bun reprezintă ansamblul cantităţilor din acel bun pe
care un singur vânzător poate şi doreşte să le vândă la diferite preţuri, în decursul
unei perioade date de timp. Oferta pieţei pentru un bun reprezintă suma tuturor
cererilor ofertelor pentru acel bun.
Analiza ofertei pleacă de la o ipoteză fundamentală: vânzătorii răspund la

creşterea preţului prin creşterea cantităţilor oferite, iar la scăderea preţului răspund
printr-o scădere a cantităţilor oferite. Acest lucru se explică prin faptul că, dacă
beneficiul potenţial obţinut în urma vânzării unui bun creşte, atunci vânzătorii vor
realoca resursele pe care dispun astfel încât vor produce mai puţin din bunurile al
căror beneficiu relativ scade pentru a creşte oferta din bunul al cărui beneficiu
relativ creşte.
Specificaţia ofertei. Ca şi în cazul cererii, determinarea ofertei pentru un bun

presupune efectuarea unui studiu de piaţă. Datele obţinute printr-un astfel de
studiu cu privire la cantităţile oferite în funcţie de preţ, sunt înregistrate într-un
tabel cu două coloane: pe o coloană se înregistrează preţul iar pe cealaltă coloană
se înregistrează cantităţile pe care vânzătorii doresc şi pot să le vândă la fiecare
preţ. Acesta tabel se numeşte specificaţia ofertei. Oferta pentru un bun nu se
exprimă niciodată printr-o singură cifră. Întotdeauna oferta se exprimă printr-un
sir de preţuri şi un sir de cantităţi pe care vânzătorii doresc şi pot să le vândă la
preţurile considerate.
În tabelul 2 este prezentată specificaţia ipotetică a ofertei de cartofi, în oraşul
Braşov, pentru săptămâna 18 octombrie - 25 octombrie 2005. Datele reale se pot
obţine printr-un sondaj, întrebând vânzătorii ce cantităţi de cartofi pot şi vor să
vândă în săptămâna menţionată, în funcţie de preţ.
Preţul pe kilogram (lei) Cantitatea cerută (tone)

(p) (Q)
5000 25
10000 50
15000 100
20000 175
Tabelul 2. Specificaţia ofertei de cartofi în oraşul Braşov

Cifrele din tabel trebuie interpretate în felul următor: dacă preţul unui kilogram de
cartofi va fi 5000 lei, vînzătorii vor pune la dispoziţia cumpărătorilor în săptămâna
menţionată, 25 tone de cartofi. Dacă preţul va fi 10000 lei/kg, vânzătorii vor
aduce pe piaţă 50 tone de cartofi etc.
Relaţia dintre cantitatea de cartofi oferită de un anumit vânzător şi preţul unui

kilogram de cartofi reprezintă funcţia individuală a ofertei. Adunând toate
cantităţile oferite de fiecare vânzător la diferite preţuri se obţine funcţia globală a
ofertei. Funcţia ofertei exprimă aşadar relaţia între cantitatea totală oferită şi
preţul unitar al bunului, toate celelalte rămânând neschimbate. Această relaţie
funcţională poate fi exprimată într-o formă matematică prin: Q o = f(p), unde Q o
reprezintă cantitatea oferită, p reprezintă preţul unitar iar f este notaţia pentru
funcţia ofertei.
Curba ofertei. Datele dintr-o specificaţie a ofertei sau obţinute printr-o funcţie a
ofertei pot fi reprezentate pe un grafic, preţul fiind reprezentat pe axa ordonatelor
iar cantitatea oferită pe axa absciselor.
54 Microeconomie
Curba care se obţine prin unirea punctelor determinate de combinaţiile dintre

preţ şi cantitatea oferită se numeşte curba ofertei. Două observaţii se pot face în
legătură cu curba ofertei reprezentată în figura 7. În primul rând, cantitatea de
cartofi oferită creşte pe măsură ce preţul cartofilor creşte. În al doilea rând, curba
ofertei se referă întotdeauna la o anumită perioadă de timp: săptămâna 18
octombrie - 25 octombrie 2004. Este important să se stabilească cu precizie
perioada de timp, deoarece poziţia şi panta curbei ofertei depind de mărimea şi
caracteristicile acestei perioade.
Preţ
Curba ofertei
20000
15000
10000
5000
0 25 65 100 125 Cantitate
Figura 7. Curba ofertei de cartofi în oraşul Braşov

Legea ofertei. Relaţia directă (pozitivă) dintre preţ şi cantitatea oferită este
denumită legea ofertei. Legea ofertei stabileşte că între preţul unui bun şi
cantitatea din acel bun pe care vânzătorii doresc şi pot să o vândă într-o perioadă
dată de timp, ceteris paribus, există o relaţie directă: dacă preţul creşte, atunci
cantitatea oferită creşte, sau dacă preţul scade atunci cantitatea oferită scade.
Nu trebuie omisă din această definiţie (cum deseori se face), expresia ceteris
paribus (toate celelalte rămânând constante), în lipsa căreia legea ofertei nu se mai
regăseşte. O greşeală frecventă este şi aceea de a stabili relaţia directă între preţ şi
ofertă şi nu între preţ şi cantitatea oferită.
Creşterea cantităţii oferite ca răspuns la creşterea preţului are o dublă determinare.

Mai întâi, vânzătorii care deja ofereau o anumită cantitate de produs îşi măresc
cantitatea oferită. În al doilea rând, vânzătorii care nu putea să vândă la un preţ
mic vor dori să vândă o anumită cantitate dacă preţul creşte. Curba ofertei reflectă
legea ofertei prin faptul că are o pantă pozitivă. O deplasare pe curba ofertei de la
stânga spre dreapta este însoţită de creşterea preţului şi creşterea cantităţii oferite.
Factorii care influenţează oferta:

preţurile factorilor de producţie; tehnologia disponibilă; evenimente aleatoare,
întâmplătoare; aşteptările, previziunile vânzătorilor; numărul vânzătorilor. Dacă
prin acţiunea oricăruia dintre aceşti factori are loc o creştere a ofertei, curba
ofertei se va deplasa spre dreapta, iar în cazul unei scăderi a ofertei, curba ofertei
se va deplasa spre stânga.
Preţ
O1 O2
0 Cantitatea
Figura 8. Creşterea ofertei deplasează curba ofertei spre dreapta
Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ este indicatorul care arată procentul cu

care se modifică cantitatea oferită atunci când preţul se modifică cu 1%. Notând
indicatorul elasticităţii ofertei cu , formula sa de calcul este:
Q p Q  ( p 0  p 1 )
  
Q 0  Q1 p 0  p 1 p  ( Q 0  Q 1 )
2 2
unde: p0 este preţul iniţial, p1 este preţul final, Q0 este cantitatea oferită iniţial iar
Q1 este cantitatea oferită după modificarea preţului.
Dacă  > 1, oferta este elastică

 < 1, oferta este elastică
 = 1, oferta este elastică.
Atunci când modificarea preţului este foarte mică, se poate calcula

elasticitatea ofertei într-un punct de pe curba ofertei folosind formula elasticităţii
punct:
Q p
 
Q p
56 Microeconomie
Când oferta este specificată printr-o funcţie continuă şi derivabilă, formula

elasticităţii punct este următoarea:
p
  f (p) 
f ( p)
unde Q = f(p) reprezintă funcţia ofertei, iar f '(p) reprezintă derivata funcţiei
ofertei în raport cu p.
3.4. Echilibrul pietei
În general, noţiunea de echilibru semnifică existenţa unei stari care apare când
forţele care se opun se compensează unele cu altele astfel încât nu există nici o
tendinţă de schimbare. În cazul pieţei, echilibrul caracterizează acea stare a pieţei
care apare când cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită. Preţul de
echilibru este preţul pentru care cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită.
Cantitatea de echilibru este cantitatea schimbată între cumpărători şi vânzători
când piaţa este în echilibru.
Echilibrul pieţei se poate pune în evidenţă reprezentând pe acelaşi grafic curbele

cererii şi ale ofertei. Punctul de intersecţie dintre curba cererii şi curba ofertei
reprezintă punctul de echilibru. Preţul corespunzător acestui punct este preţul de
echilibru, iar cantitatea corespunzătoare punctului de echilibru reprezintă
cantitatea de echilibru.
Preţ C O
20000
15000
10000
5000
0 25 65 75 100 125 150 250 Cantitate
Figura 9. Echilibrul pieţei de cartofi în oraşul Braşov

Pentru cererea şi oferta de cartofi din aplicaţia considerată, preţul de echilibru este
egal cu pe = 15000, iar cantitatea de echilibru este Qe = 100.
Surplus şi deficit
a. surplus (exces de ofertă) – o stare a pieţei în care cantitatea oferită este mai
mare decât cantitatea cerută;
- surplusul apare dacă preţul este mai mare decât preţul de echilibru;
- dacă pe piaţă există un surplus, preţul are tendinţa de scădere.
b. deficit (exces de cerere) – o stare a pieţei în care cantitatea cerută este mai
mare decât cantitatea oferită
- deficitul apare dacă preţul este mai mic decât preţul de echilibru;
- dacă pe piaţă există deficit, preţul are tendinţa de creştere.
Şocuri pe piaţă
a. statica comparativă – tehnica de comparare a echilibrului rezultat dintr-o
schimbare a unui factor de influenţă a cererii sau a ofertei, cu echilibrul
existent înaintea schimbării;
b. creşterea cererii – preţul şi cantitatea de echilibru cresc;
c. scăderea cererii – preţul şi cantitatea de echilibru scad;
d. creşterea ofertei – preţul de echilibru scade iar cantitatea de echilibru creşte;
e. scăderea ofertei – preţul de echilibru creşte iar cantitatea de echilibru scade.
Modificarea atât a cererii cât şi a ofertei

a. o creştere a cererii şi a ofertei – cantitatea de echilibru creşte iar preţul de
echilibru este nedeterminat;
b. o scădere a cererii şi a ofertei – cantitatea de echilibru descreşte iar preţul de
echilibru este nedeterminat;
c. o creştere a cererii şi o scădere a ofertei – preţul de echilibru creşte iar
cantitatea de echilibru este nedeterminată;
d. o scădere a cererii şi o creştere a ofertei – preţul de echilibru scade iar
cantitatea de echilibru este nedeterminată.
3.5. Statul si piata
Planşeu de preţ – preţ impus printr-o decizie legală deasupra preţului de echilibru
al pieţei.
a. preţul unor produse agricole;
58 Microeconomie
b. salariul minim pe economie;

c. preţul planşeu crează un surplus pe piaţă.
Plafon de preţ – preţ impus printr-o decizie legală sub preţul de echilibru al
pieţei.
a. preţul la energia termică, gaze naturale, energie electrică etc.;
b. preţurile unor alimente de bază: carne, lapte, pâine;
c. preţul plafon crează un deficit pe piaţă.
Piaţa neagră – piaţa în cadrul căreia schimburile au loc în afara restricţiilor legale
cu privire la preţul plafon;
a. adesea rezultă din impunerea unui plafon de preţ;
b. cantitatea schimbată este mai mică;
c. preţul este mai mare decât preţul plafon.
O taxă pe piaţă
a. taxa pe unitate – o sumă fixă pe fiecare unitate vândută;
b. taxa ad valorem – un procent din preţ;
c. taxa forfetară - o sumă fixă care nu depinde de preţul bunului sau de
cantitatea produsă;
d. toate taxele duc la creşterea preţului de vânzare;
e. incidenţa taxei – împărţirea unei taxe între cumpărători şi vânzători. În mod
obişnuit, atât cumpărătorii cât şi vânzătorii suportă o parte din taxă.
Piaţa reprezintă un schimb organizat de bunuri între cumpărători şi vânzători.

Piaţa presupune un grup de firme şi indivizi care intră în contact în vederea
cumpărării sau vinderii unui anumit bun. Studiul piaţei implică folosirea a două
concepte fundamentale: cererea şi oferta.
Cererea pentru un bun reprezintă ansamblul cantităţilor din acel bun pe care
cumpărătorii doresc şi pot să le cumpere la diferite preţuri, în decursul unei
perioade date de timp. Caracteristicile cererii depind de durata şi particularităţile
perioadei de timp, de venirtul cupărătorilor, de tradiţii, obiceiuri, modă, publicitate
etc. Cererea de determină prin însumarea cererilor individuale pentru bunul
respectiv. Legea cererii reprezintă un principiu care stabileşte că între preţul unui
bun şi cantitatea din acel bun pe care cumpărătorii doresc şi pot să o cumpere într-
o perioadă dată de timp, ceteris paribus, există o relaţie inversă: dacă preţul
creşte, atunci cantitatea cerută scade sau dacă preţul scade atunci cantitatea cerută
creşte. Curba cererii este graficul realizat pe baza specificaţiei cererii,
reprezentând pe axa ordonatelor preţul şi pe axa absciselor cantitatea cerută.
Curba cererii reflectă legea cererii prin faptul că are o pantă negativă.
Modificarea cantităţii cerute cauzată de schimbarea preţului determină deplasarea
pe curba cererii. Modificarea cererii cauzată de schimbarea oricăruia dintre
determinanţii cererii determină o deplasare a curbei cererii spre dreapta în cazul în
care cererea creşte sau spre stânga în cazul în care cererea scade. Determinanţii
cererii sunt venitu cumpărătorilor, preţurile altor bunuri, gusturile şi preferinţele,
aşteptările sau previziunile, numărul de cumpărători. Elasticitatea cererii în
funcţie de preţ măsoară modificarea relativă (procentuală) a cantităţii cerute
determinată de o schimbare (măsurată tot relativ) a preţului.
Oferta pentru un bun reprezintă ansamblul cantităţilor din acel bun pe care
vânzătorii doresc şi pot să le vândă la diferite preţuri, în decursul unei perioade
date de timp. Caracteristicile ofertei depind de durata şi particularităţile perioadei
de timp, de preţurile factorilor de producţie, de tehnologia utilizată, de evenimente
aleatoare, de aşteptările sau previziunile vânzătorilor şi de numărul de vânzători.
Oferta pieţei se determină prin însumarea tuturor ofertelor individuale pentru
bunul respectiv. Legea ofertei repzintă un principiu care stabileşte că între preţul
unui bun şi cantitatea din acel bun pe care vânzătorii doresc şi pot să o vândă într-
o perioadă dată de timp, ceteris paribus, există o relaţie directă: dacă preţul creşte,
atunci cantitatea oferită creşte sau dacă preţul scade atunci cantitatea oferită scade.
Curba ofertei este graficul realizat pe baza specificaţiei ofertei, reprezentând pe
axa ordonatelor preţul şi pe axa absciselor cantitatea oferită. Curba ofertei reflectă
legea ofertei prin faptul că are o pantă pozitivă. Modificarea cantităţii oferite
cauzată de schimbarea preţului determină deplasarea pe curba ofertei. Modificarea
ofertei cauzată de schimbarea oricăruia dintre determinanţii ofertei deplasează
curba ofertei spre dreapta când oferta creşte şi spre stânga când oferta scade.
Determinanţii ofertei sunt preţurile factorilor de producţie, tehnologia disponibilă,
evenimente aleatoare, preţurile altor bunuri, aşteptările sau previziunile
vânzătorilor şi numărul de vânzători. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ
măsoară modificarea relativă (procentuală) a cantităţii oferite determinată de o
schimbare a preţului (măsurată tot relativ).
Echilibrul pieţei reprezintă acea stare a pieţei care apare când cantitatea cerută
este egală cu cantitatea oferită. Preţul de echilibru este preţul pentru care
cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită. Cantitatea de echilibru este
cantitatea schimbată între cumpărători şi vânzători când piaţa este în echilibru. Pe
piaţă apare un surplus (exces de ofertă) atunci când cantitatea oferită este mai
mare decât cantitatea cerută. Surplusul apare dacă preţul este mai mare decât
preţul de echilibu. Dacă pe piaţă există un surplus, preţul are tendinţa de scădere.
60 Microeconomie
Pe piaţă apare un deficit (exces de cerere) atunci când cantitatea cerută este mai
mare decât cantitatea oferită. Deficitul apare dacă preţul este mai mic decât preţul
de echilibru. Dacă pe piaţă există deficit, preţul are tendinţa de creştere.
Statica comparativă reprezintă o tehnică de comparare a echilibrului rezultat
dintr-o schimbare a unui determinant al cererii sau al ofertei, cu echilibrul existent
înaintea schimbării.
Intervenţia statului pe piaţă se concretizează fie în stabilirea unui preţ
planşeu, preţ impus printr-o decizie legală deasupra preţului de echilibru al pieţei,
fie prin impunerea unui preţ plafon, preţ impus printr-o decizie legală sub preţul
de echilibru al pieţei. Intervenţia statului pe piaţă poate avea loc şi prin stabilirea
unor taxe.
3.7. Probleme de studiu
Multă lume se plânge că în România preţurile produselor alimentare sunt foarte

ridicate. Cei cu venituri mici, iar unele satatistici spun că în această categorie se
încadrează mai mult de 70% din populaţie, spun că nu-şi pot permite să cumpere
nici măcar minimul necesar. De ce sunt mari preţurile produselor alimentare în
România? Sunt ele mai mari decât „ar trebui să fie”? Ce ar trebui făcut pentru ca
preţurile produselor alimentare să scadă? Este corect să se ceară guvernului să
intervină pentru a diminua preţurile acestor produse? Cum ar putea acţiona
guvernul în acest caz?
3.8. Aplicatii
1. Dacă jumătate din cantitatea cerută dintr-un bun este cumpărată de către 75
de consumatori, fiecare având o elasticitate a cererii în raport de preţ egală cu
2, iar cealaltă jumătate este cumpărată de către 25 de consumatori, fiecare
având o elasticitate a cererii în funcţie de preţ egală cu 3, care este
elasticitatea cererii în funcţie de preţ a ansamblului celor 100 de cumpărători?
2. Un individ consacră întreg venitul său pentru a cumpăra două bunuri, X şi Y.

Dacă o creştere cu 2 u.m. a preţului lui X nu modifică cantitatea consumată
din bunul Y, ce fel de elasticitate a cererii în funcţie de preţ are acest individ
pentru bunul X?
3. Un pensionar obişnuia să meargă la cârciumă de şase ori pe săptămână. La
cârciumă îi întâlnea pe vechii săi colegi, şi consuma, împreună cu aceştia,
bere. Când preţul berii sale preferate a crescut de la 5.000 lei la 9.000 lei
halba, el nu a mai mers la cârciumă decât de cinci ori pe săptămână.
Presupunând ca pensionarul în cauză consuma de fiecare dată când mergea la
cârciumă, înainte şi după creşterea preţului, aceeaşi cantitate de bere, cât este
elasticitatea cererii sale pentru berea de la cârciumă?
4. Dacă guvernul decide aplicarea unei taxe pe unitate pentru producerea unui
bun, preţul bunului va creşte. Conform legii ofertei, cantitatea oferită va
creşte atunci când preţul creşte. Explicaţi de ce este adevărată sau falsă
această afirmaţie.
5. Regia locală de transport călători fiind în criză financiară, decide creşterea cu
75% a preţului unui bilet de călătorie. După primul an de la creşterea preţului,
regia raportează creşterea cu 52% a încasărilor sale.
a. Utilizând aceste elemente, estimaţi în procente scăderea numărului de călători
determinată de creşterea preţului unei călătorii;
b. Estimaţi elasticitatea arc a cererii în funcţie de preţ.
6. Cererea pentru un bun este dată de relaţia: Q = 50 - p, unde Q reprezintă
cantitatea cerută iar p reprezintă preţul unitar al bunului. Determinaţi
caracteristicile curbei cererii şi ale cheltuielii totale ce îi este asociată.
Plecând de la reprezentarea grafică a acestor curbe, precizaţi ralaţia care
există între aceste mărimi.
7. Figura de mai jos prezintă două funcţii ale cererii, C şi C ´. Oricare ar fi preţul,
cantitatea cerută este mai mică pentru cererea C decât pentru cererea C ´ . Este
mai probabil să apară un surplus (exces de ofertă) în cazul cererii C decât în
cazul cererii C ´? Explicaţi de ce da sau de ce nu.
Preţ
C C´
0 Cantitate
8. Cererea pentru un bun este dată de relaţia Q c = 50 - 0,5p, unde Q c reprezintă

cantitatea cerută iar p reprezintă preţul unitar al bunului. Preţul curent al
bunului este 70 u.m. Dacă oferta pentru acest bun este dată de relaţia p = 50 +
62 Microeconomie
3Qo, unde Qo reprezintă cantitatea oferită, este de aşteptat ca preţul să crească

sau să scadă? Dacă da, cât de mult? De ce?
9. Cărţile la mâna a doua şi aceleaşi cărţi noi sunt bunuri substituibile sau bunuri
complementare? În ce fel este influenţat preţul cărţilor vechi de creşterea
preţului cărţilor noi? Cum afectează creşterea preţului cărţilor noi curba
cererii pentru cărţile vechi?
10. Presupunem că piaţa merelor poate fi descrisă de următoarele funcţii: Q c =
20000 - 250p, respectiv Q o = 5000 + 200p. Presupunem, de asemenea, că
oferta de mere din afara ţării este perfect elastică la preţul de 25 u.m.
a. Determinaţi cantitatea totală cerută, cantitatea internă oferită precum şi
cantitatea importată de mere.
b. Presupunem că se stabileşte o cotă de import de 5000 unităţi. Cum se va
modifica preţul de echilibru?
3.9. Teste grila
1. Schimbul organizat de mărfuri între cumpărători şi vânzători, într -o arie

geografică determinată şi într-o perioadă dată de timp, e cunoscut ca
reprezentând:
a. legea cererii;
b. piaţa;
c. legea ofertei;
d. nici una din cele de mai sus.
2. Pentru a oferi un bun, un producător:

a. trebuie să-şi acopere costurile de producţie;
b. nu e nevoie să fie interesat de nivelul costurilor de producţie;
c. trebuie să practice un preţ minim în raport cu concurenţa;
3. Cele trei trăsături ale oricărei pieţe sunt:

a. aria geografică, tipul bunului, nivelul cererii;
b. tipul bunului, aria geografică, gradul de intervenţie a statului sub aspect
legislativ;
c. perioada de timp, tipul bunului, aria geografică;
4. Preţul este:
a. suma de bani sau altă marfă cedată în scopul cumpărării unui bun pe o piaţă;
b. schimbul organizat de mărfuri între cumpărători şi vânzători;
c. cantitatea totală dintr-un bun pe care cumpărătorii sunt dispuşi să o cumpere;
d. cantitatea totală dintr-un bun pe care vânzătorii sunt dispuşi să o vândă.
5. Legea cererii indică faptul că:

a. preţul şi cantitatea cerută sunt în relaţie directă;
b. preţul şi cantitatea oferită sunt în relaţie directă;
c. preţul şi cantitatea cerută sunt în relaţie inversă;
d. preţul şi cantitatea oferită sunt în relaţie inversă;
6. Dacă preţul muncii comparativ cu preţul pământului este mai ridicat în

judeţul Timiş decât în judeţul Braşov, care din următoarele ipoteze
aşteptaţi că s-ar produce în cultura bunurilor agricole:
a. în Timiş se va folosi relativ mai multă muncă şi relativ mai puţin pământ
decât în Braşov;
b. în Timiş se va folosi relativ mai puţină muncă şi relativ mai mult pământ
decât în Braşov;
c. în ambele judeţe se va folosi aceleaşi cantităţi de muncă şi de pământ;
7. Cererea pieţei este:

a. cererea unei singure persoane;
b. cererea care însumează toate dorinţele şi posibilităţile individuale de a
cumpăra un bun;
c. cererea care însumează anumite dorinţe şi posibilităţi individuale de a
cumpăra un bun;
8. Curba cererii pieţei se obţine prin:

a. însumarea verticală a curbelor cererii fiecărui cumpărător individual;
b. însumarea verticală a curbelor ofertei fiecărui vânzător individual;
c. însumarea orizontală a curbelor cererii fiecărui cumpărător individual;
d. însumarea orizontală a curbelor ofertei fiecărui vânzător individual.
9. O modificare a cantităţii cerute este cauzată de:

a. o modificare într-un factor ce influenţează oferta;
b. o modificare într-un factor ce influenţează cererea;
64 Microeconomie
c. o modificare în nivelul preţului;

10. O modificare a preţului unui bun va cauza:

a. o modificare a cantităţii cerute;
b. o modificare a ofertei;
c. o modificare a cererii;
d. o modificare a unui factor ce influenţează cererea.
11. Dacă un cumpărător doreşte să achiziţioneze 30 de unităţi dintr-un bun

la preţul de 5 u.m., al doilea cumpărător doreşte să cumpere 25 unităţi la
acelaşi preţ, iar al treilea cumpărător doreşte să achiziţioneze doar 2
unităţi, atunci cantitatea cerută pe piaţă la preţul de 5 u.m. este:
a. 30; b.25; c.2; d. 57.
12. Cererea pentru un bun reprezintă:

a. ansamblul de cantităţi din acel bun pe care cumpărătorii sunt dispuşi, dar nu
pot să le cumpere la diferite nivele de preţ;
b. ansamblul de cantităţi din acel bun pe care cumpărătorii pot, dar nu sunt
dispuşi să le cumpere la diferite nivele de preţ;
c. ansamblul de cantităţi din acel bun pe care cumpărătorii sunt dispuşi şi pot să
le cumpere la diferite nivele de preţ;
13. O deplasare a curbei a cererii cauzată unul dintre determinanţii cererii

pune în evidenţă:
a. o modificare a cantităţii cerute;
b. o modificare în cantităţii oferite;
c. modificarea cererii;
d. modificarea ofertei.
4. pRODUCTIa
4.1. Principii de bază ale producţiei Funcţiile de cost pe termen lung
4.2. Factorii de producţie 4.5. Sumarul capitolului
4.3. Combinarea factorilor de producţie 4.6. Aplicaţii
4.4. Funcţiile de cost 4.7. Teste grilă
Funcţiile de cost pe termen scurt
Tema 3. Producţia
Obiective
- definirea conceptului de producţie
- analiza evoluţiei celor două forme al productivităţii
- introducerea noţiunii de cost de oportunitate
- studiul evoluţiei diferitelor categorii de costuri
Mijloace

Finalitatea - o introducere în studiul producţiei
- cunoaşterea unor concepte fundamantale utilizate în studiul producţiei
66 Microeconomie
În această secţiune sunt prezentate intrumentele de bază utilizate în analiza

procesului de producţie, incluzând productivitatea, rata marginală de substituţie,
costul de oportunitate, costul marginal, costurile pe termen scurt, costurile pe
termen lung etc.
4.1. Principiile de baza ale productiei
Producţia reprezintă procesul de transformare a resurselor astfel încât, prin

schimbări ale structurii, locaţiei sau timpului acestea să poată fi utilizate pentru
satisfacerea nevoilor. Satisfacerea nevoilor se poate realiza prin intermediul unor
bunuri materiale sau a unor servicii. Toţi cei implicaţi în crearea bunurilor
materiale, respectiv cei din agricultură, industrie, construncţii şi altele, precum şi
cei implicaţi în furnizarea unor servicii cum ar fi transportul bunurilor,
depozitarea acestora, servicii de publicitate, financiare, de sănătate, educaţie sau
agrement, participă la activitatea de producţie. Producător este un idivid sau o
organizaţie (o firmă) care combină resurse pentru a produce bunuri şi servicii
destinate satisfacerii trebuinţelor.
Activităţile productive pot fi grupate în trei sectoare:

- sectorul primar, care cuprinde producţia unor bunuri oferite direct de natură:
produse agricole, minereuri, lemn, ţitei, produse piscicole, etc.
- sectorul secundar, care cuprinde activităţile de producţie a unor bunuri având
la bază produse ale sectorului primar: alimente prelucrate, autoturisme,
mobilă, benzină, haine, case etc.
- sectorul terţiar, care cuprinde producţia de servicii: medicale, educaţionale,
financiare, culturale, de agrement etc
4.2. Factorii de productie
Pentru a produce bunuri şi servicii, întreprinzătorii folosesc factori de producţie.

Factorii de producţie reprezintă acele elemente care participă la producerea
Factorii de producţie se pot împărţi în trei grupe: munca, natura (pământul),
capitalul şi întreprinzătorul.
Munca, ca factor de producţie, reprezintă resursele umane folosite în producţie.

Ca activitate, munca presupune depunerea unui efort fizic şi/sau intelectual pentru
a realiza bunuri sau servicii destinate satisfacerii trebuinţelor. Resursele de muncă ,
care reprezintă forţa de muncă, depind de două elemente esenţiale:
- numărul celor dispuşi să muncească;
- numărul de ore pe săptămână/lună pe care populaţia acceptă să-l desfăşoare.
Un element important îl constituie calitatea muncii. Aceasta este determinată
de nivelul de calificare, de experienţa acumulată, de tradiţii sau obiceiuri etc., şi
are efecte directe asupra eficienţei muncii. Eficienţa muncii depinde şi de:
- educaţia generală şi nivelul de informare generală a forţei de muncă;
- starea generală de sănătate a forţei de muncă;
- stimulentele oferite muncii;
- disponibilitatea altor factori de înaltă calificare.
Natura sau pământul, ca factor de producţie, desemnează acele resurse naturale

folosite în producţie. Factorul de producţie pământ cuprinde suprafeţele agricole,
păşunile naturale, pădurile, mările şi oceanele etc. Pământul reprezintă cadrul de
desfăşurare a oricărei activităţi.
Capitalul, ca factor de producţie, constituie un stoc de valori fizice care au fost

create în trecut şi sunt disponibile în prezent pentru a fi folosite la producerea
bunurilor şi serviciilor. Acest factor de producţie se mai numeşte şi capital tehnic.
Formarea capitalului este posibilă numai dacă consumul este amânat într-un mod
68 Microeconomie
sau altul în interiorul societăţii. Dacă tot venitul creat în producţie este consumat,
creşterea cantităţii de capital nu este posibilă. Dimpotrivă, se va înregistra o
scădere a cantităţii de capital, deoarece o parte a acestuia se va uza.
Elementele capitalului tehnic se împart în două grupe: capital fix şi capitalul
circulant. Capitalul fix cuprinde acele elemente de capital tehnic care participă la
mai multe cicluri de producţie, fiind destinate a se utiliza cel puţin un an în
procesul de producţie. Aici se cuprind maşinile, utilajele, clădirile în care se
desfăşoară producţia şi altele. Capitalul fix este considerat factor de producţie fix,
adică un factor de producţie a cărui cantitate nu poate fi modificată atunci când
condiţiile pieţei arată că este necesară o variaţie imediată a producţiei.
Capitalul circulant cuprinde acele elemente de capital care participă la un
singur ciclu de producţie: materii prime, materiale, energie etc. Capitalul circulant
este un factor de producţie variabil. Factorii de producţie variabili sunt factori de
producţie a căror cantitate poate fi modificată într-un timp scurt, pentru a răspunde
nevoii de modificare a producţiei: serviciile de muncă, materiile prime, energia şi
combustibili etc.
4.3. Combinarea factorilor de productie
Analiza microeconomică a producţiei se poate face pe termen scurt şi pe termen

lung. Termenul scurt reprezintă o perioadă de timp în decursul căreia unul sau mai
mulţi factori de producţie (de regulă capitalul fix) este fix.
Termenul lung este perioada de timp (sau orizont previzional) în decursul
căreia toţi factorii de producţie sunt variabili. Altfel spus, termenul lung se referă
la acel timp viitor în decursul căruia modificarea producţie poate fi realizată într-o
manieră mai avantajoasă pentru producător, prin adaptarea dimensiunii firmei la
schimbările tehnologice sau prin exploatarea mai bună a avantajelor de scară.
Cum se realizează combinarea factorilor de producţie? Nu există o regulă

generală de combinare a factorilor de producţie. Există însă câteva principii de
ordin general.
Cele mai multe tipuri de producţii sunt producţii cu factori de producţie în

proporţii variabile:
a. pentru realizarea unei producţii, întreprinzătorul poate utiliza mai multe
combinaţii de factori de producţie;
b. nivelul producţiei poate fi modificat prin schimbarea cantităţii dintr-un factor
de producţie, ceilalţi factori rămânând nemodificaţi.
Mai rar se întâlnesc şi producţii cu factori de producţie în proporţii fixe.
Acesta este cazul în care nu există decât o singură combinaţie de factori de
producţie pentru a realiza un bun.
Două elemente importante caracterizează raportul dintre producţia obţinută şi

factorii de producţie:
a. Raportul (proporţia) de utilizare a factorilor;
b. Scara de utilizare a factorilor, respectiv valoarea absolută a cantităţii din
factorii de producţie utilizaţi.
Indicatori ai producţiei:
Producţia totală sau produsul total: cantitatea totală de bunuri produse.
Productivitatea medie (produsul mediu) a unui factor de producţie: producţia
totală divizată la cantitatea de factor de producţie utilizată pentru a obţine această
producţie.
Productivitatea marginală (produsul marginal) a unui factor de producţie: sporul
producţiei totale determinat de utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul
respectiv, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi. Productivităţile marginale ale
factorilor de producţie mai sunt cunoscute şi sub denumirea de randamente
factoriale.
Trei caracteristici importante ale productivităţii marginale:

a. Începe prin a creşte, atinge un maxim după care descreşte putând deveni chiar
şi negativă;
70 Microeconomie
b. Dacă productivitatea marginală este mai mare decât productivitatea medie,

aceasta din urmă creşte, iar dacă productivitatea marginală este mai mică
decât productivitatea medie, atunci productivitatea medie scade;
c. Când productivitatea marginală este egală cu productivitatea medie,
productivitatea medie atinge nivelul său maxim.
Legea randamentelor marginale fizice descrescătoare: atunci când creşte

cantitatea utilizată dintr-un factor de producţie variabil, cantitatea utilizată din
ceilalţi factori rămânând neschimbată, se atinge un punct de la care atât
productivitatea marginală cât şi productivitatea medie încep să scadă.
Q
Punct de maxim
al producţiei totale
Punct de tangenţă
(a)
Punct de inflexiune
0 L0 L1 L2 L
WmgL
WL
Punct de maxim al
productivităţii marginale
Punct de maxim al
(b) productivităţii medii
I II III
0 L0 L1 L2 L
Figura 8.1. Evoluţia producţiei (a), a productivităţii medii

şi a productivităţii marginale (b)
Cele trei faze ale producţiei:

a. în faza I, productivitatea medie a factorului creşte. Dacă costul unitar al
factorului este o constantă, creşterea productivităţii medii a factorului
determină scăderea costului unitar al produsului obţinut. Dacă firma este
într-un sector concurenţial, atunci nu trebuie să producă în interiorul acestei
faze deoarece creşterea producţiei determină creşterea profitului obţinut.
b. în faza a II-a, productivitatea medie a factorului scade, dar productivitatea
marginală este pozitivă. Aceasta înseamnă că orice creştere a cantităţii de
factor va determina creşterea producţiei, dar creşterile producţiei vor fi din ce
în ce mai mici. În interiorul acestei faze se află situată cantitatea optimă de
factor.
c. în faza a III-a, productivitatea marginală a muncii devine negativă.
Producătorul nu va produce în interiorul aceste faze deoarece poate
obţine o producţie mai mare cu o cantitate mai mică de factor.
Funcţia de producţie: o ecuaţie matematică sau un tabel care descrie ce factori de

producţie şi în ce cantităţi permit obţinerea unei anumite cantităţi de produs.
a. funcţii de producţie cu randamente de scară descrescătoare, constante şi
crescătoare;
b. funcţii de producţie „liniare şi omogene”, „omogene de gradul 1”, „cu
randamente constante” : termeni alternativi atunci când sunt utilizaţi pentru a
descrie o funcţie de producţie.
Randamentele de scară (de dimensiune) arată modificarea producţiei determinată
de modificarea într-o anumită măsură a tuturor factorilor de producţie utilizaţi.
Substituirea factorilor de producţie: posibilitatea de a înlocui o cantitate dată
dintr-un factor cu o cantitate dată din alt factor astfel încât producţia totală
obţinută să rămână aceeaşi.
Rata marginală de substituţie tehnică dintre factori măsoară reducerea cantităţii
utilizate dintr-un factor atunci când alt factor creşte cu o unitate, nivelul producţiei
rămânând acelaşi.
4.4. Functiile de cost
Condiţiile fizice ale producţiei (cantitatea şi caracteristicile capitalului

existent, numărul şi nivelul de calificare al lucrătorilor ş.a.), preţurile factorilor de
producţie şi modul de organizarea şi conducere a activităţii de către întreprinzător,
72 Microeconomie
determină costul de producţie. Funcţia de producţie furnizează informaţii necesare

trasării hărţii izocuantelor. Preţurile resurselor determină curbele de izocost.
Comportamentul eficient al întreprinzătorului determină combinaţia optimă de
factori care permite obţinerea producţiei. Utilizând aceste informaţii se poate
construi un tabel sau o funcţie matematică care pune în legătură nivelul total al
costului cu nivelul producţiei.
Costul social al producţiei (cost de oportunitate). Din punct de vedere colectiv,

obiectul activităţii economice este obţinerea a cât mai mult posibil plecând de la
ansamblul de resurse existente. Confruntarea costului relativ al resurselor
necesare pentru producerea bunului cu caracterul său dezirabil pentru societate
implică cunoşterea preferinţelor colective şi a costului social. Costul social de
utilizare a unui ansamblu de resurse pentru producerea unei unităţi dintr-un bun
este reprezentat de numărul de unităţi din alt bun care trebuie să fie sacrificate
pentru a produce acea unitate din bunul considerat. Conceptul de cost social (cost
de oportunitate) reflectă în mare măsură esenţa teoriei economice. Din păcate,
acest concept de cost este adesea neglijat în dezbaterile curente pe probleme de
politică economică în domeniul public sau privat .
Costuri explicite (costuri contabile): costuri care apar în producţia unui bun şi
care sunt determinate de cheltuielile făcute de întreprinzător pentreu obţinerea
factorilor de producţie necesari. Costurile implicite asociate producţiei unui
anumit bun reprezintă suma care ar fi putut fi câştigată de către întreprinzător în
cazul în care ar fi utilizat mai bine resursele de bani şi de timp de care dispune.
Profitul economic pur este obţinut dacă şi numai dacă încasările totale depăşesc
suma dintre costurile implicite şi explicite. Costurile implicite reprezintă o sumă
fixă pe termen scurt, care trebuie adăugată la costurile explicite pentru calculul
profitului economic pur. Profitul economic pur se calculează scăzând din
încasările firmei costurile explicite şi implicite. Profit contabil: profit calculat
scăzând costurile explicite din încasările firmei. Profit normal: profitul care poate
fi obţinut de către întreprinzător într-un proces de producţie alternativ.
Functiile de cost pe termen scurt
Costurile globale
Costurile fixe [CF] pe termen scurt cuprind cheltuielile care nu depind de volumul
producţiei. Se obţin ca sumă dintre costurile fixe explicite şi costurile fixe
implicite suportate de întreprinzător. Pe termen scurt, aceste costuri sunt
constante.
CF = constant
Costurile variabile [CV] pe termen scurt cuprind cheltuielile care depind de
volumul producţiei. Se obţin ca sumă dintre costurile variabile explicite şi
costurile variabile implicite suportate de întreprinzător. Aceste costuri cresc pe
măsură ce volumul producţiei creşte.
CV(q) = g(q), g ' > 0
Costul total (CT) pe termen scurt este suma dintre costurile fixe pe termen scurt şi
costurile variabile pe termen scurt.
CT(q) = CF + CV(q) = f(q), f ' > 0
Costurile medii
Costul mediu reprezintă o aproximare a costului unitar al producţiei:
CT (q )
CTM (q ) 
q
Costul mediu se poate descompune în cele două componente ale sale: costurile
fixe medii şi costurile variabile medii.
Costul fix mediu este egal cu costurile fixe totale divizate la producţia obţin ută:
CF
CF M ( q ) 
q
Costul variabil mediu este egal cu costurile variabile totale divizate la producţia
obţinută.
CV ( q )
CV M ( q ) 
q
Costul total mediu este egal cu suma dintre costurile fixe medii şi costurile
variabile medii.
CTM(q) = CF M(q) + CV M(q)
74 Microeconomie
Costul marginal
Costul marginal arată creşterea costurilor totale determinată de creşterea
producţiei cu o unitate.
CT (q ) CT (q  q )  CT (q )
C mg (q )  
q q
Dar CT (q )  (CV (q  q )  CF)  (CV (q )  CF)  CV (q )  CF  CV (q ) . Se
0
CV (q ) CV (q  q )  CV (q )
obţine: C mg (q )  
q q
Pentru o variaţie infinitezimală a producţiei:
CT (q )
C mg (q )  lim  CT (q )  CV (q )
q  0 q
Costurile CT
globale Puncte de inflexiune Puncte în care tangenta
la grafic trece prin origine
CV
(a)
CF
0 q0 q1 q2 q3 q
Costurile medii
Costul marginal
Cmg
CTM
CV M
Punct de minim al costului
total mediu
b) Punct de minim al
costului variabil mediu
CFM
0 q0 q1 q2 q3 q
Figura 4.1. Evoluţia pe termen scurt a costurilor globale, a costurilor

medii şi a costului marginal
Analiza legăturilor dintre aceste trei categorii de costuri pune în evidenţă

următoarele relaţii:
a. CFM scade pe măsură ce producţia creşte, apropiindu-se asimptotic de axa
producţiei;
b. CVM începe prin a scădea, atinge un minim şi apoi creşte. În timp ce CFM
se apropie asiptotic de axa absciselor, CV M se apropie asiptotic de curba
CTM. Minimul CV M se atinge pentru acel nivel al producţiei (q2) pentru
care tangenta la curba CV trece prin originea axelor de coordonate.
c. CTM începe prin a scădea, atinge un minim şi apoi creşte. Când CTM
atinge valoarea minimă, CT M este egal cu Cmg. Minimul CTM se atinge
pentru acel nivel al producţiei (q3) pentru care tangenta la curba CT trece
prin originea axelor de coordonate.
d. Cmg începe prin a scădea, atinge un minim şi apoi creşte. Minimul Cmg se
atinge pentru acel nivel al producţiei pentru care curbele CV şi CT au un
punct de inflexiune, trecând de la o creştere încetinită la una accelerată.
Curba costului marginal intersectează curbele CT M şi CVM în punctele de
minim ale acestora.
e. Cât timp Cmg este mai mic decât CVM şi CTM, acestea din urmă scad, iar
dacă Cmg este mai mare decât CV M şi CT M, costurile medii cresc.
Functiile de cost pe termen lung
Pe termen lung, firma îşi poate adapta dimensiunea astfel încât producţia
planificată să poate fi realizată cu costul mediu cel mai scăzut.
Cazul 1. Un număr mic de posibilitaţi ale dimensiunii optimale a firmei
Dacă alegerea dimensiunii producţiei nu poate fi făcută în mod liber, ci firma

trebuie să aleagă dintre un număr de posibilităţi, atunci curba costului mediu este
reprezentată de curba trasată cu linie continuă în figura 4.2 (a).
76 Microeconomie
Cazul 2. Dacă dimensiunea este perfect divizibilă, atunci curba costului mediu pe
termen lung este curba înfăşurătoare a ansamblului de curbe ale costurilor medii
pe termen scurt (figura 4.2 (b)).
Cost
CT M1
CT M2
CT M3
(a)
CTML
0 q1 q2 q3 q
Cost
CT M1 CT M3
CTML
CT M2
(b)
0 q1 q2 q3 q
Figura 4.2. Costul mediu pe termen lung
Există o curbă a costului marginal pe termen lung, corespunzătoare curbei costului

total mediu pe termen lung. Aceasta intersectează curba costului mediu pe termen
lung în punctul de minim al acesteia.
În acest capitol:
Este definit producătorul, elementul central al studiului comportamentului
producătorului;
Este introdus conceptul de productivitate şi se examinează posibilităţile
maximizării productivităţii;
Este explicat modul în care bugetul poate reprezenta o restricţie a maximizării
producţiei;
Este prezentat conceptul de productivitate marginală a unui factor de producţie;
Se prezintă conceptul de cost social al producţiei (cost de oportunitate), concept
care se află la baza studiului tuturor categoriilor de costuri;
Se analizează deosebirea dintre costul contabil şi costul economic, precum şi cea
dintre profitul contabil, profitul normal şi profitul economic;
Sunt prezentate conceptele de cost fix, cost variabil şi cost total. Sunt analizate
relaţiile între aceste trei categorii de costuri.
Se introduce conceptul de cost marginal şi se analizează relaţia sa cu costul
variabil şi costul total;
Este definit conceptul de cost pe termen lung şi este prezentat modul de
determinare a acestuia.
4.6. Aplicatii
1. Explicaţi de ce sunt adevărate sau false următoarele afirmaţii.

a. Dacă produsul marginal al muncii este descrescător, atunci produsul mediu al
muncii este de asemenea descrescător.
b. Dacă produsul mediu al muncii este descrescător, atunci produsul marginal al
muncii este de asemenea descrescător.
2. Dacă produsul marginal al muncii este W mgL = 100K - L şi produsul marginal

al capitalului este W mgK = 100L - K, care este producţia maximă ce se poate
78 Microeconomie
obţine dacă cheltuiala totală este de 1000 u.m, preţul unei unităţi de capital
fiind egal cu 5 u.m., iar preţul unei unităţi de muncă fiind egal cu 2 u.m.?
3. De ce acceptă unii români să lucreze cu salarii atât de mici? Dacă preţurile

multor produse s-au aliniat deja la cele europene, de ce nu s-a întâmplat
acelaşi lucru şi cu salariile?
4. Comentaţi informaţia următoare: costul mediu pe termen lung este un concept

care nu are sens deoarece, cea mai mare parte a condiţiilor ce determină
funcţia costului se modifică probabil de manieră imprevizibilă.
4.7. Teste grila
1. Producţia totală creşte cu o rată descrescătoare atunci când:

a. productivitatea medie creşte;
b. productivitatea marginală creşte;
c. productivitatea medie începe să scadă;
d. productivitatea marginală atinge maximul său.
2. Când productivitatea marginală creşte:

a. productivitatea medie scade;
b. productivitatea medie creşte;
c. producţia totală scade;
d. producţia totală atinge punctul său de maxim.
3. Când productivitatea medie este egală cu zero, producţia totală este egală cu:
a. zero;
b. infinit de mare;
c. negativă;
d. egală cu unitatea.
4. Producţia totală este maximă atunci când:

a. productivitatea medie este maximă;
b. productivitatea marginală este maximă;
c. productivitatea medie este egală cu zero;
d. productivitatea marginală este egală cu zero.
5. Atunci când productivitatea marginală este maximă, productivitatea medie

faţă de productivitatea marginală este:
a. egală;
b. mai mare;
c. mai mică;
d. oricare din variantele de mai sus.
6. Dacă o firmă utilizează 10 unităţi de muncă şi 10 unităţi de capital, rata

marginală de substituţie dintre muncă şi capital este:
a. 1;
b. 20;
c. 5;
d. nu se poate preciza.
7. O firmă utilizează 10 unităţi de capital şi 5 lucrători, iar rata marginală de

substituţie tehnică dintre muncă şi capital este egală cu 8. Dacă firma reduce
numărul de unităţi de capital la 5 şi creşte numărul de lucrători la 10:
a. Rata marginală de substutiţie tehnică dintre cei doi factori va creşte;
b. Rata marginală de substutiţie tehnică dintre cei doi factori va scădea;
c. Rata marginală de substutiţie tehnică dintre cei doi factori va rămâne
aceeaşi;
d. Nu se poate preciza.
8. Fie un produs care necesită doi factori de producţie pentru a fi obţinut. Dacă
preţurile unitare ale celor doi factori de producţie sunt egale, atunci
comportamentul optimal al producătorului presupune:
a. Utilizarea unor cantităţi egale din cei doi factori;
b. Utilizarea unei cantităţi de factori de producţie astfel încât raportul
productivităţilor lor marginale să fie egal cu 1;
80 Microeconomie
c. Utilizarea unei cantităţi de factori de producţie astfel încât raportul

productivităţilor lor medii să fie egal cu 1;
d. Utilizarea unei cantităţi de o unitate din fiecare factor.
9. Pentru un produs, factorii de producţie sunt munca calificată şi munca

necalificată. Se presupune că preţul muncii calificate este cu 50% mai mare
decât preţul muncii necalificate. Atunci:
a. Firma va angaja cu 50% mai puţini lucrători calificaţi decât necalificaţi;
b. Firma va angaja cu 50% mai mulţi lucrători calificaţi decât necalificaţi;
c. Productivitatea marginală a muncii calificate va fi dublul productivităţii
marginale a muncii necalificate;
d. Productivitatea marginală a muncii calificate va fi de 1,5 ori mai mare
decât productivitatea marginală a muncii necalificate;
10. La nivelul curent de utilizare a factorilor A şi B, productivitatea marginală a

factorului a factorului A este egală cu 3 iar productivitatea marginală a
factorului B este egală cu 2. Preţul unitar al lui A este 5 u.m. iar preţul unitar
al lui B este 4 u.m. Deoarece B este un factor de producţie mai ieftin,
întreprinderea poate obţine aceeaşi producţie cu un cost mai mic:
a. Reducând cantitatea utilizată din A şi crescând cantitatea utilizată din B;
b. Reducând cantitatea utilizată din B şi crescând cantitatea utilizată din A;
c. Menţinând cantitatea utilizată din A şi crescând cantitatea utilizată din B;
d. Menţinând cantitatea utilizată din B şi crescând cantitatea utilizată din A;
11. O firmă dispune de două unităţi de producţie. Pentru orice cantitate, costul
marginal la unitatea 1 este cu 20% mai mic decât costul marginal la unitatea
2. Costul total va fi minimizat dacă:
a. întrega producţie se realizează la unitatea 1;
b. întreaga producţie se realizează la unitatea 2;
c. jumătate din producţie se va realiza la unitatea 1, cealaltă jumătate la
unitatea 2;
d. o parte din producţie va fi realizată la unitatea 1, cealaltă parte va fi
realizată la unitatea 2.
12. În urmă cu 20 de ani, gara Zărneşti deservea zilnic un număr mare de

călători. Multe persoane făceau naveta de la Zărneşti la Braşov şi, de
asemenea, multe persoane veneau de la Braşov la Zărneşti pentru a lucra în
marile întreprinderi existente. Clădirea gării, deşi este de dimensiuni mari,
era neîncăpătoare. În ultimii 10 ani însă, odată cu falimentul multor
întreprinderi, doar 2 trenuri de persoane mai trec prin această gară: unul
dimineaţa, când soseşte un personal de la Braşov, altul după amiază, când
acelaşi personal se întoarce la Braşov. Clădirea impunătoare a gării este
aproape pustie. Fiind o construcţie de dimensiuni mari, costul încălzirii sale
pe perioada de iarnă este ridicat, iar cheltuielile de întreţinere sunt de
asemenea mari. O eventuală decizie de dărâmare a vechii gări şi înlocuire a
sa cu o construcţie nouă, de dimensiuni mai mici, va avea în vedere:
a. costul total al exploatării vechii construcţii, care este mai ridicat decât
costul total al utilizării noii construcţii;
b. costul variabil al exploatării vechii construcţii, care este mai ridicat decât
costul total al utilizării noii construcţii;
c. costul variabil al exploatării vechii construcţii, care este mai ridicat decât
costul variabil al utilizării noii construcţii;
d. costul total al exploatării vechii construcţii, care este mai ridicat decât
costul variabil al utilizării noii construcţii;
82 Microeconomie
5. CONsUmaTORUl
5.1. Utilitate şi preferinţă 5.4. Teste grilă
5.2. Dreapta bugetului. Echilibrul 5.5. Adevărat sau fals
consumatorului
Tema 5. Consumatorul
Obiective
- definirea conceptului de utilitate
- analiza utilităţii marginale
- optimul consumatorului
- curba consum-venit şi curba consum-preţ
Mijloace

Finalitatea - o introducere în studiul comportamentului consumatorului
- cunoaşterea unor concepte fundametale utilizate în studiul
comportamentului consumatorului
Consumatorul 83
Consumator este o persoană sau o gospodărie care cumpără bunuri şi servicii

pentru satisfacerea dorinţelor sau nevoilor. Toţi indivizii şi toate familiile sunt
consumatori. Indiferent de forma de venit pe care o obţin sau de care beneficiază,
cheltuirea acestui venit pentru obţinerea unor bunuri necesare acoperirii diferitelor
nevoi face din fiecare un consumator. Acest capitol are ca obiectiv construirea
unui model simplu al comportamentului consumatorului, model care să permită
efectuarea unor predicţii cu privire la cât de mult va cumpăra dintr-un bun
oarecare.
Fiecare individ poate aprecia destul de precis care va fi venitul său monetar în
decursul unei perioade rezonabile de timp. De asemenea, fiecare are o anumită
noţiune despre bunurile şi serviciile pe care doreşte să le cumpere. Obiectivul
fiecărui individ este acela de a folosi venitul monetar limitat pentru a cumpăra
acea combinaţie de bunuri care să îi aducă satisfacţia maximă. Aceasta determină
cererea de bunuri şi servicii.
În scopul analizării mai amănunţite a formării cererii consumatorului, vom face
anumite ipoteze simplificatoare, care nu modifică aspectele esenţiale ale realităţii
economice.
a. Obiectul alegerii îl reprezintă serviciile furnizate de bunuri, şi nu bunurile
însăşi. A spune că un individ foloseşte o jumătate dintr-un autoturism nu
are nici o semnificaţie, pe când a afirma că un individ beneficiază de
jumătate din serviciile unui autoturism pe unitatea de timp este foarte
corect.
b. Fiecare individ dispune de o informaţie completă în legătură cu tot ceea ce
i-ar putea influenţa deciziile sale de consum.Consumatorul cunoaşte gama
completă de bunuri şi servicii oferite pe piaţă, caracteristicile acestora,
preţurile fiecărui bun şi ştie că aceste preţuri vor suferii modificări ca
urmare a propriilor sale acţiuni.
Un consumator obţine o anumită satisfaţie sau utilitate din serviciile furnizate de

bunurile consumate în decursul unei perioade de timp. În decursul acelei perioade,
individul poate consuma o mare varietate de bunuri sau servicii, toate acestea
84 Microeconomie
împreună constituind un pachet de bunuri. Pentru a atinge obiectivul său,

maximizarea satisfacţiei sau utilităţii pentru un venit monetar dat, consumatorul
trebuie să fie capabil de a compara diferite pachete de bunuri şi să stabilească
ordinea preferinţelor sale. Se fac următoarele ipoteze:
1. Între două pachete oarecare de bunuri, A şi B, consumatorul este capabil să
determine pachetul care îi aduce mai multă satisfacţie. Dacă A îi aduce mai
multă satisfacţie decât B, atunci A este preferat lui B, iar dacă B îi dă mai
multă satisfacţie decât A, atunci B este preferat lui A. Dacă cele două pachete
de bunuri îi dau aceeaşi satisfacţie, atunci consumatorul este indiferent în
alegerea lui A sau a lui B.
2. Dacă A este preferat lui B şi B este preferat lui C, atunci A este preferat lui C.
Relaţia de preferinţă este tranzitivă. De asemenea, dacă A este indiferent lui
B şi B este indiferent lui C, atunci A este indiferent lui C. Relaţia de
indiferenţă este tranzitivă.
3. Consumatorul preferă întotdeauna să consume mai mult decât mai puţin.
5.1. Utilitate si preferinta
Analiza comportamentului consumatorului este facilitată de folosirea unei

funcţii de utilitate, funcţie care asociază unui nivel de utilitate al unui ansamblu de
bunuri o valoare numerică. În cea mai mare parte a cazurilor care ne interesează,
valorile numerice particulare ale unui ansamblu de bunuri nu sunt semnificative
prin ele însele. Tot ceea ce contează la funcţia de utilitate este faptul că ea reflectă
acelaşi clasament, acceaşi ordine, pe care consumatorul o atribuie diferitelor
pachete de bunuri din punct de vedere al preferinţelor sale. Cu alte cuvinte, tot
ceea ce se cere la o funcţie de utilitate este de a furniza o măsură ordinală a
utilităţii aduse de un ansamblu de bunuri, şi nu una cardinală. În cazul
consumului a două bunuri, funcţia de utilitate se poate exprima prin:
U = U(X,Y)
unde X şi Y sunt cantităţile consumate din cele două bunuri.
Consumatorul 85
Utilitate – satisfacţia obţinută de un anumit consumator din consumul unui pachet

de bunuri sau preferinţa ataşată de acest consumator pachetului de bunuri
respectiv;
a. Utilitatea individuală – satisfacţia pe care o aduce o unitate consumată dintr-
un bun;
b. Utilitatea totală – suma utilităţilor individuale ale unităţilor consumate dintr-
un bun;
Utilitatea marginală reprezintă sporul utilităţii totale determinat de creşterea

consumului dintr-un bun cu o unitate. Legea utilităţii marginale descrescânde: pe
măsură ce consumul dintr-un bun creşte, utilitatea marginală tinde să scadă.
Pentru creşteri infinitezimale ale consumului din bunul X, utilitatea marginală
a consumului acestui bun este definită prin derivata parţială a funcţiei de utilitate
U
în raport de X: U mgX  (cantitatea consumată din Y fiind constantă). Aceeaşi
X
interpretare poate fi dată şi utilităţii marginale a consumului bunului Y:

U
U mgY  .
Y
O curbă de indiferenţă reprezintă locul punctelor determinate de pachetele de

bunuri care-i aduc consumatorului aceeaşi utilitate.
Cantitatea din Y
U3
U2
U1
Cantitatea din X
Fig. 5.1. Harta curbelor de indiferenţă

86 Microeconomie
În figura 5.1. sunt reprezentate un număr limitat de curbe de indiferenţă. Un astfel

de grafic este denumit harta curbelor de indiferenţă. Harta curbelor de indiferenţă
constă în ansamblul curbelor de indiferenţă ale unui consumator. Fiecare
consumator are o infinitate de curbe de indiferenţă. Orice pachet de bunuri se află
situat pe una dintre curbele de indiferenţă.
Proprietăţile curbelor de indiferenţă

- au o pantă negativă şi sunt convexe către origine;
- nu se intersectează (în caz contrar, ipoteza de tranzitivitate nu este
îndeplinită);
- cu cât sunt mai depărtate de origine, cu atât reflectă un nivel mai ridicat de
utilitate.
Rata marginală de substituţie dintre bunuri – rata cu care consumatorii sunt

dispuşi să înlocuiască un bun cu altul, astfel încât nivelul de utilitate să rămână
acelaşi.
Cantitatea din Y
Y
X U1
Cantitatea din X
Fig. 5.2. Rata marginală de substituţie
Rata marginală de substituţie a lui Y prin X măsoară numărul de unităţi din Y

care trebuie sacrificate pentru o unitate suplimentară din X astfel încât nivelul de
Consumatorul 87
utilitate să rămână acelaşi. Rata marginală de substituţie este egală cu panta

negativă a curbei de indiferenţă într-un punct. Ea este definită numai pentru
deplasări pe aceeaşi curbă de indiferenţă, niciodată pentru deplasări de la o curbă
de indiferenţă la alta. Ipoteza de convexitate a curbelor de indiferenţă implică
faptul că rata marginală de substituţie a lui X prin Y se micşorează pe măsură X
este înlocuit cu Y de-a lungul curbei de indiferenţă. Descreşterea ratei marginale
de substituţie dintre bunuri este un principiu care stabileşte că, cu cât se
înlocuieşte o cantitate mai mare dintr-un bun cu o cantitate din alt bun, cu atât rata
marginală de substituţie dintre bunuri devine mai mică (dificultatea substituirii
creşte).
Rata marginală de substituţie poate fi exprimată prin:

Y
RMS XY  
X U cons tan t
sau prin relaţia:

U mgX
RMS XY 
U mgY
unde UmgX, UmgY reprezintă utilităţile marginale ale consumului celor două bunuri,
X respectiv Y.
5.2. Dreapta bugetului. Echilibrul consumatorului
Venitul consumatorului şi preţurile fiecărui bun limitează alegerea pachetelor

de bunuri. Constrângerile maximizării utilităţii sunt circumstanţe care impun
anumite limitări în procesul de obţinere a celui mai înalt nivel posibil de utilitate.
Constângerea bugetară se exprimă prin relaţia:
p xX + p yY = V
unde pxX reprezintă cheltuiala totală pentru bunul X, p x fiind preţul unitar al
bunului X, iar p yY reprezintă cheltuiala totală pentru bunul Y, p y fiind preţul
unitar al bunului Y. V reprezintă bugetul alocat pentru cumpărarea celor două
bunuri. Prin rearanjarea acestei relaţii se obţine ecuaţia dreptei bugetului:
1 p
Y V x X
px py
88 Microeconomie
Cantitatea din Y
1 p
Y V x X
px py
Cantitatea din X
Fig. 5.3. Dreapta bugetului
Dreapta bugetului arată locul punctelor determinate de combinaţiile de bunuri

care pot fi cumpărate cu aceeaşi sumă de bani. Dreapta bugetului delimitează
spaţiul bugetului, adică subansamblul puntelor din spaţiul bunurilor care arată
combinaţii de bunuri ce pot fi obţinute de către consumator, ţinând cont de venitul
său şi de preţurile bunurilor (zona haşurată).
Orice creştere a bugetului, preţurile unitare ale bunurilor rămânând
neschimbate, determină deplasarea paralelă a dreptei bugetului spre dreapta. Orice
scădere a bugetului, preţurile unitare ale bunurilor rămânând neschimbate,
determină deplasarea paralelă a dreptei bugetului spre stânga.
Dacă bugetul şi preţul unitar al unui bun rămân neschimbate iar preţul
celuilalt bun se modifică, dreapata bugetului îşi modifică panta, pivotând în jurul
unuia dintre punctele de intersecţie cu axele de coordonate.
Dacă preţurile bunurilor se modifică simultan în aceeaşi măsură, iar bugetul
rămâne neschimbat, panta dreptei bugetului rămâne neschimbată, dreapta
bugetului deplasându-se spre dreapta sau spre stânga.
Consumatorul 89
Echilibrul consumatorului
Obiectivul consumatorului este acela de a maximiza utilitatea. Maximizarea
utilităţii reprezintă procesul de obţinere a celui mai înalt nivel de utilitate din
consumul unor bunuri sau servicii, în condiţiile satisfacerii restricţiei bugetare.
Procesul de obţinere a maximului de utilitate este descris grafic în figura 5.4.
Cantitatea din Y
Ye
U3
U2
U1
Xe Cantitatea din X
Fig. 5.4. Echilibrul consumatorului
Punctul de echilibru al consumatorului (sau atingerea maximului de satisfacţie

posibil cu un buget limitat) este punctul de tangenţă dintre una din curbele de
indiferenţă şi dreapta bugetului. Deoarece în acest punct panta dreptei bugetului
coincide cu panta curbei de indiferenţă, se verifică următoarea condiţi e de optim:
p x U mgX
RMS XY  
p y U mgY
Analitic, determinarea optimului consumatorului presupune rezolvarea următoarei

probleme de maximizare cu restricţii:
max U  max U (X, Y )

p x X  p y Y  V
90 Microeconomie
Modificări ale bugetului

Modificări ale venitului (bugetului), preţurile rămânând constante, antrenează
de obicei modificări ale cantităţii cumpărate. Pentru cea mai mare parte a
bunurilor, o creştere a venitului determină o creştere a consumului, iar o scădere
determină reducerea consumului. Astfel de bunuri se numesc bunuri „normale”
sau „superioare”. În cazul unor bunuri, creşterea venitului antrenează o reducere a
consumului. Astfel de bunuri se numesc bunuri „inferioare”.
Curba consum-venit
Cantitatea din Y
Curba consum-venit
U3
U2
U1
V1 V2 V3
X1 X2 X3 Cantitatea din X
Fig. 5.4. Curba consum-venit
Curba consum-venit indică locul punctelor din spaţiul bunurilor ce corespund

combinaţiilor de bunuri asociate situaţiilor de echilibru corespunzătoare diferitelor
niveluri ale venitului, preţurile bunurilor fiind constante .
Pe măsură ce venitul creşte, preţurile bunurilor X şi Y rămânând constante,
dreapta bugetului se deplasează spre dreapta. Punctele de echilibru se situează pe
curbe de indiferenţă din ce în ce mai depărtate de origine (puterea de cumpărare a
consumatorului creşte). Curba care uneşte aceste puncte de echilibru este curba
consum-venit.
Consumatorul 91
Curbele lui Engel
Curba consum-venit poate servi la obţinerea curbelor lui Engel pentru fiecare bun.
Curba lui Engel pune în evidenţă legătura între cantitatea cumpărată la echilibru
dintr-un bun şi venitul monetar (Christian Lorentz Ernst Engel a fost un
statistician german care a trăit în secolul al XIX-lea).
Cantitatea din Y
Curba consum -venit
U3
U2
U1
V1 V2 V3
Venitul, V
V3
V2
Curba lui Engel pentru bunul X

V1
Fig. 5.5. Curba lui Engel pentru bunul X

92 Microeconomie
Curba lui Engel şi elasticitatea cererii în funcţie de venit
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ se defineşte ca fiind procentul cu care se

modifică cantitatea cerută la modificarea cu 1% a venitului.
Formula de calcul a elasticitaţii cererii în funcţie de venit este:
Q V
v   
Q V
Pentru variaţii mici ale venitului, formula de calcul utilizată este:
V
 v  f (V) 
f (V)
unde Q = f(V) este ecuaţia curbei lui Engel.
În funcţie de valorile acestui coeficient, se disting următoarele cazuri:
Valori ale coeficientului de elasticitate Clasificarea bunului

a cererii în funcţie de venit
v > 1 superior
0  v  1 normal
v < 0 inferior
De notat că termenii „inferior”, „normal” sau „superior” sunt utilizaţi numai

aici, pentru a descrie elasticitatea cererii în funcţie de venit. Aceşti termeni nu sunt
utilizaţi în nici un alt context, deoarece este posibil ca un bun oarecare să fie
pentru un consumator bun inferior, iar pentru alt consumator bun normal. În plus,
pentru un consumator oarecare, un anumit bun poate fi inferior pentru anumite
valori ale venitului, iar pentru alte valori ale venitului acelaşi bun poate fi normal
sau superior.
Dacă elasticitatea cererii în funcţie de venit este superioară lui 1,
consumatorul va creşte paartea din venitul său consacrată acelui bun atunci când
venitul său creşte (preţul rămânând neschinbat).
Consumatorul 93
Modificări ale preţurilor
Reacţia cumpărătorilor la modificarea preţurilor este, de multe ori, mai

importantă decât reacţia la modificarea venitului. În acest paragraf se presupune
că venitul şi preţul bunului Y rămân constante, în timp ce preţul bunului X scade
(se analizează influenţa modificării preţului asupra cantităţii cumpărate fără a
analiza simultan influenţa modificării venitului).
Curba consum-preţ
Cantitatea din Y
Curba consum-preţ
Fig. 5.6. Curba consum-preţ
Curba consum-preţ indică locul punctelor din spaţiul bunurilor ce corespund

combinaţiilor de echilibru rezultate din variaţii ale preţului, venitul rămânând
nemodificat.
Pe măsură ce preţul bunului X se diminuează, venitul şi preţul bunului Y
rămânând constante, dreapta bugetului pivotează în jurul intersecţiei cu axa
ordonatelor, deplasându-se spre dreapta. Punctele de echilibru se situează pe curbe
de indiferenţă din ce în ce mai depărtate de origine (puterea de cumpărare a
consumatorului creşte). Curba care uneşte aceste puncte de echilibru este curba
consum-preţ.
94 Microeconomie
Curba cererii
Curba cererii unui consumator individual pentru un anumit bun poate fi

obţinută plecând de la curba consum-preţ, la fel cum curbele lui Engel pot fi
obţinute plecând de la curba consum-venit.
Cantitatea din Y
Curba consum-preţ
Preţul lui X
px1
Curba cererii pentru bunul X

px2
px3
Fig. 5.7. Determinarea curbei cererii
Pe măsură ce preţul bunului X scade, ceteris paribus, cantitatea cerută creşte

(se regăseşte legea cererii prezentată în capitolul 3).
Consumatorul 95
În acest capitol:
Este definit consumatorul, elementul central al studiului comportamentului
consumatorului;
Este introdus conceptul de utilitate şi se examinează posibilităţile maximizării
utilităţii;
Este explicat modul în care bugetul poate reprezenta o restricţie a maximizării
utilităţii;
Este prezentat conceptul de utilitate marginală;
Sunt introduse conceptele de curbele de indiferenţă şi hartă a curbelor de
indiferenţă
Este explicată noţiune de rată marginală de substituţie dintre bunuri. Se prezintă
legea diminuarii ratei marginale de substituţie.
Se introduce noţiunea de funcţie de utilitate.
Sunt definite noţiunile de dreaptă a bugetului, ecuaţie a bugetului şi spaţiul
bugetului.
Este explicat modul de determinare a echilibrului consumatorului.
Este determinată curba consum-venit şi curbele lui Engel.
Se introduce noţiunea de elasticitate a cererii în funcţie de venit şi se analizaeză
diferitele situaţii care pot apărea.
Este determinată curba consum-preţ şi este explicat modul de determinare a
curbei cererii.
5.4. Teste grila
1. Atunci când consumi două bunuri x şi y, iar U mgx > Umgy, putem
concluziona că:
a. nu vei cumpăra deloc bunul y
b. nu vei consuma cele două bunuri la cantităţile lor de echilibru
c. vei cumpăra mai mult din bunul x decât din bunul y
d. eşti dispus să plăteşti mai mult pentru bunul x decât pentru bunul y
96 Microeconomie
2. Pentru a determina curba cererii pieţei pentru un bun, trebuie să:

a. cunoaştem şi curba ofertei pieţei pentru acel bun
b. însumăm cantităţile cerute de către toţi consumatorii la diferite preţuri
c. calculăm cantitatea medie cerută de către toţi consumatorii la diferite preţuri
d. însumăm diferitele preţuri pe care consumatorii sunt dispuşi să le plătească
pentru diferite cantităţi din acel bun
3. Diferenţa între ceea ce consumatorii ar fi dispuşi să plătească pentru un

bun, situaţie reflectată de curba cererii pieţei şi ceea ce ei plătesc efectiv,
situaţie reflectată de preţul pieţei, reprezintă:
a. surplusul consumatorului
b. utilitatea totală a bunului
c. elasticitatea cererii în funcţie de preţ
d. diferenţa între preţul de cumpărare şi preţul de vânzare
4. Dreapta bugetului unui consumator descrie:

a. cantitatea din fiecare bun cumpărată de consumator
b. combinaţiile de bunuri pe care un cumpărator îşi permite să le cumpere
c. toate acele bunuri care nu sunt strict limitate de venitul consumatorului
d. bunuri din afara posibilităţilor de consum ale unui cumpărător
12. Pe piaţă, consumatorul atinge optimul de consum atunci când

combinaţia de bunuri aleasă:
a. conferă utilitate maximă consumatorului şi îi epuizează venitul monetar
b. conferă utilitate maximă consumatorului şi lasă o parte de venit pentru
economisire
c. îl plasează pe consumator la un punct dedesubtul dreptei bugetului
d. conferă cel mai înalt nivel de utilitate consumatorului, fără a lua în
considerare dreapta bugetului
Consumatorul 97
13. Când se consumă o unitate suplimentară dintr-un bun, utilitatea totală se

modifică cu o cantitate egală cu:
a. preţul unităţii suplimentare consumate
b. utilitatea marginală câştigată sau pierdută prin consumul unităţii suplimentare
c. utilitatea medie a tuturor bunurilor consumate
d. utilitatea totală împărţită la numărul unităţilor consumate anterior
14. Pe măsură ce se consumă unităţi suplimentare dintr-un bun, modificarea

utilităţii totale cauzată de fiecare unitate adiţională consumată:
a. scade datorită legii utilităţii marginale descrescânde
b. creşte datorită legii cererii
c. creşte datorită faptului că utilitatea totală creşte
d. scade datorită relaţiei negative dintre preţ şi cantitatea cerută
15. Utilitatea marginală scade atunci când:

a. utilitatea totală rămâne neschimbată pe măsură ce se consumă mai mult dintr-
un bun
b. se consumă mai puţin din toate bunurile
c. se consumă mai mult dintr-un anumit bun
d. utilitatea totală este zero
16. O scădere a venitului consumatorului în condiţiile în care preţurile

rămân constante, determină dreapta bugetului să:
a. efectueze o deplasare paralelă spre origine
b. se rotească spre origine
c. efectueze o deplasare paralelă în exterior
d. se rotească în exterior
17. Când se cumpără doar două bunuri X şi Y, iar preţul lui X se modifică în
timp ce preţul lui Y rămâne neschimbat:
a. raportul relativ al preţurilor se modifică
b. dreapta bugetului se roteşte în jurul unuia dintre punctele de intersecţie cu
axele
98 Microeconomie
c. raportul de schimb între cele două bunuri se modifică

d. toate cele de mai sus sunt corecte
18. Curba care arată un nivel constant al utilităţii pe măsură ce un individ

consumă diferite combinaţii de bunuri este:
a. dreapta bugetului
b. curba de indiferenţă
c. curba cererii
d. curba utilităţii totale
19. Dacă UM x/px=1,5, UM y/py=3, iar venitul şi preţurile sunt date,

consumatorul ar trebui să:
a. cumpere mai mult Y şi mai puţin X
b. se oprească datorită faptului că a atins echilibrul
c. cumpere mai mult X şi mai puţin Y
d. cumpere numai Y şi deloc X
20. În fiecare punct al unei curbe de indiferenţă:

a. nivelul utilităţii este constant
b. preţurile tuturor bunurilor sunt constante
c. utilitatea marginală a fiecărui bun este constantă
d. venitul consumatorului este constant
21. Atunci când utilitatea marginală este negativă, utilitatea totală:

a. este negativă
b. creşte cu un ritm descrescător
c. atinge punctul maxim
d. scade
Consumatorul 99
5.5. Adevarat sau fals
1. Dacă utilitatea totală obţinută din consumul unor unităţi suplimentare

dintr-un bun creşte, atunci înseamnă că utilitatea marginală creşte şi ea.
a. adevărat
b. fals
2. Surplusul consumatorului este reprezentat grafic ca fiind aria dintre

ordonată şi curba cererii şi sub preţul pieţei.
a. adevărat
b. fals
3. Punctele de pe dreapta bugetului reprezintă toate punctele posibile pe

care le poate alege consumatorul, iar punctele dedesubtul ei nu pot fi
atinse.
a. adevărat
b. fals
4. Dacă toate preţurile cresc cu 10%, iar veniturile monetare sunt indexate
la nivelul preţurilor, astfel încât venitul real rămâne neschimbat, dreapta
bugetului nu se va deplasa.
a. adevărat
b. fals
5. Pentru a determina cât de mult va cumpăra un individ dintr-un bun,

sunt necesare informaţii despre venitul şi preferinţele sale şi depre preţuri.
a. adevărat
b. fals
6. Pe fiecare punct al unei curbe de indiferenţă, unele pachete de bunuri

sunt preferate altora.
a. adevărat
b. fals
100 Microeconomie
6. CONCURENTa pERfECTa
6.1. Concurenţa perfectă - definiţie 6.4. Sumarul capitolului
6.2. Echilibrul pe termen scurt 6.5. Teste grilă
6.3. Echilibrul pe termen lung
Tema 6. Concurenţa perfectă

Obiective
- definirea modelului concurenţei perfecte
- analiza modului de funcţionare a pieţelor concurenţiale
- determinarea condiţiilor de echilibru pe termen scurt şi pe termen lung
- utilizarea conceptelor de surplus al consumatorului şi surplus al
producătorului
Mijloace

Finalitatea - o introducere în studiul funcţionării pieţelor concurenţiale
- cunoaşterea unor concepte fundametale utilizate în studiul funcţionării
pieţelor concurenţiale
Concurenta perfecta 101
Modelul concurenţei perfecte este un model fundamental de analiză a

funcţionării afacerilor în cadrul economiei de piaţă. Evidenţierea modului de
formare a ofertei şi a cererii pe o piaţă concurenţială, analiza echilibrului la
nivelul unei firme şi la nivelul pieţei, pe termen lung şi pe termen scurt, reprezintă
baza formării raţionamentului microeconomic. În acest cadru sunt definite unele
concepte de bază şi sunt utilizate tehnici fundamentale de analiză
microeconomică.
Modelul pieţei cu concurenţă perfectă este un model teoretic, ipotezele sale
neregăsindu-se în realitate. Cu toate că anumite pieţe se apropie de condiţiile
concurenţei perfecte, unele dintre ipotezele acestui model nu pot fi niciodată
îndeplinite. Din acest motiv, modelul concurenţei perfecte a fost criticat şi,
adeseori, s-a ignorat posibilitatea folosirii sale în analiza microeconomică. Lumea
în care trăim nu este o lume perfectă. De ce trebuie să construim un model al unei
lumi perfecte cu care să explicăm comportamentul unei lumi imperfecte?
Ipotezele unui model al unei lumi perfecte, dar inexistente nu au cum să
concorde cu lumea reală imperfectă. Dar nu ipotezele modelului sunt importante
(orice model reprezintă o abstractizare a realităţii, ipotezele corespunzând mai
mult sau mai puţin ca aceasta), ci faptul că rezultatele obţinute prin utilizarea sa,
de cele mai multe ori, corespund realităţii. Important este că prin intermediul
acestui model se poate realiza o bună explicare a funcţionării multor pieţe reale şi
pot fi realizate previziuni corecte cu privire la acţiunile ce vor fi realizate de
întreprinzători pe o piaţă oarecare. Toate acestea fac ca, în prezent, acest model să
fie utilizat mai mult decât oricând în trecut. De aceea, înainte de a aduce unele
critici acestui model, este important să fie cunoscut şi înţeles. Aici nu vom
formula nici o critică la adresa modelului concurenţei perfecte, fie şi pentru
motivul că prin aceasta, studiul său ar putea fi făcut cu mai puţină co nvingere.
Termenul de model este înlocuit uneori cu termenul de structură de piaţă. O
structură de piaţă se referă la toate caracteristicile pieţei care influenţează
comportamentul şi performanţele firmelor pe piaţă. Astfel, structura de piaţă cu
concurenţă perfectă este definită printr-un număr de ipoteze referitoare la o
anumită piaţă, ipoteze care, dacă ar fi îndeplinite, pe acea piaţă concurenţa ar fi
pefectă, pură, neîngrădită şi neinfluenţată de nimeni şi de nimic.
102 Microeconomie
Concurenţa perfectă presupune o competiţie indirectă, impersonală, între

vânzătorii, respectiv între cumpărătorii de pe o anumită piaţă. Competitivitatea
dintre firme se reflectă în puterea de piaţă a acestora.
Puterea de piaţă exprimă abilitatea firmelor de a controla sau influenţa

preţul şi/sau cantitatea vândută pe piaţă. Cu cât o firmă individuală are o putere
mai mică de a influenţa piaţa pe care vinde produsul, cu atât pe acea piaţă
concurenţa este mai accentuată.
Competitivitatea dusă la extrem se întâlneşte atunci când firmele individuale
au o putere de piaţă egală cu zero. Aceasta formă de competitivitate este
caracteristică pieţei cu concurenţă perfectă. Pe o piaţă cu concurenţă perfectă,
competiţia dintre firme are un caracter impersonal, în sensul că între firme nu
există o concurenţă reală, directă. Vânzătorii sau cumpărătorii se comportă ca şi
cum nu ar exista o concurenţă directă între ei, ci o concurenţă generală, legată de
posibilităţile fiecăruia de a intra liber pe piaţă, de a vinde produsul la preţul pieţei
şi de a obţine profit. Firmele pot vinde orice cantitate la preţul pieţei şi nu vând
nimic dacă cer un preţ mai mare decât preţul pieţei. Capacitatea de a vinde nu
depinde de comportamentul celorlalte firme, ci de propriul comportament. Firmele
nu sunt preocupate de deciziile pe care le iau celelalte firme, de posibilitatea de
asociere etc, aşa cum se întâmplă pe o piaţă reală. Problema oricărei firme pe o
piaţă cu concurenţă perfectă constă în realizarea acelei producţii care, vândută la
preţul pieţei, să-i aducă un profit maxim. Echilibrul pieţei este determinat de
egalitatea dintre cantitatea globală cerută şi cantitatea globală oferită.
6.1. Concurenta perfecta - definitie
Înţelegerea conceptului de concurenţă perfectă şi a conceptului de echilibru

pe piaţa cu concurenţă perfectă este facilitată de următorul scenariu imaginat de L.
Walras. Se presupune că participanţii pe piaţa unui produs dat sunt repartizaţi în
două grupe: o grupă este constituită din vânzători şi altă grupă este constituită din
cumpărători. Schimburile dintre cele două grupe se realizează prin intermediul
unui comisar de preţ, în felul următor: comisarul anunţă un preţ pentru bunul ce se
tranzacţionează. Fiecare cumpărător decide ce cantitate doreşte să cumpere şi
fiecare vânzător decide ce cantitate doreşte să vândă la preţul anunţat. Comisarul

însumează cantităţile cerute şi cantităţile oferite. Dacă cantitatea totală cerută este
egală cu cantitatea totală oferită, tranzacţiile se efectuează la preţul anunţat care
este preţ de echilibru.
Dacă la preţul anunţat, cantitatea totală cerută este mai mare decât cantitatea
totală oferită, comisarul anunţă un nou preţ, mai mare decât cel anterior. Dacă la
preţul anunţat, cantitatea totală cerută este mai mică decât cantitatea totală oferită,
comisarul anunţă un nou preţ, mai mic decât cel anterior. Operaţiunea se repetă
până când se determină preţul de echilibru.
Modelul pieţei cu concurenţă perfectă are la bază un număr de patru ipoteze.

Conţinutul lor, precum şi legătura lor cu scenariul comisarului de preţ sunt
prezentate în continuare.
Ipoteza 1. Preţuri date pentru vânzători şi pentru cumpărători. În
scenariul de mai sus, fiecare participant pe piaţă, vânzător sau cumpărător,
consideră preţul ca fiind dat. Cu toate că ansamblul vânzătorilor şi al
cumpărătorilor influenţează preţul, nici un agent economic nu ia în calcul
influenţa pe care el o poate exercita asupra preţului. O firmă individuală nu poate
avea nici o influenţă asupra preţului pe o astfel de piaţă. Pe piaţa cu concurenţă
perfectă, agenţii economici sunt primitori de preţ (price taker). De multe ori,
această ipoteză este formultă în termeni de atomicitate a cererii şi a ofertei,
accentuându-se ideea că agenţii economici sunt numeroşi şi deci dimensiunile
fiecăruia sunt aşa de mici încât, fiecare în parte nu poate influenţa preţul bunului.
Cu toate acestea, elementul esenţial nu este numărul agenţilor economici ci faptul
că fiecare agent economic se comportă ca şi cum preţul ar fi dat.
Ipoteza 2. Un produs omogen. Toate firmele care acţionează pe piaţa unui
produs vând un produs identic. Cumpărătorii nu fac deosebirea între produsele
care provin de la vânzători diferiţi. În termenii scenariului de mai sus, aceasta
înseamnă că, la preţul anunţat de către comisarul de preţ, cumpărătorii decid cât să
cumpere din acel produs fără să aibă în vedere eventualele diferenţe care pot
exista între produsele unor firme diferite. Pentru cumpărători, produsele diferiţilor
vânzători sunt identice, adică omogene.
Ipoteza 3. Perfecta mobilitate a resurselor. Faptul că toate resursele sunt
perfect mobile înseamnă fie că acestea pot intra sau ieşi rapid de pe piaţă ca
104 Microeconomie
răspuns la semnalele monetare, fie că acestea se pot deplasa de la o firmă la alta,

dintr-o zonă în alta, fără nici nici o restricţie şi fară nici un fel de cost. În practică,
această ipoteză este foarte greu de îndeplinit. Se cunoaşte, de exemplu, că factorul
muncă are o mobilitate relativ scăzută. Uneori, mobilitatea este limitată şi de
existenţa unor bariere de intrare pe anumite pieţe. De exemplu, producătorii deja
instalaţi pe piaţă pot avea avantaje de cost faţă de cei care doresc să intre pe piaţă,
făcând dificilă intrarea acestora din urmă. Ipoteza de perfectă mobilitate a
resurselor semnifică faptul că, în decursul licitaţiei intermediate de comisarul de
preţ, unii vânzători pot decide să nu ofere nimic şi să părăsească piaţa, alţi agenţi
economici, care nu ofereau înainte, pot decide să intre pe piaţa produsului
respectiv. Intrarea pe piaţă şi ieşirea de pe piaţă sunt libere.
Ipoteza 4. O transparenţă perfectă a pieţei. Cumpărătorii şi vânzătorii
trebuie să dispună de o informaţie perfectă (completă şi corectă) despre piaţă.
Aceasta asigură unicitatea preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă. Cumpărătorii
trebuie să cunoască preţul şi condiţiile de vânzare pentru a decide cât să cumpere.
Vânzătorii trebuie să cunoască costurile şi preţurile pentru a decide cât să vândă.
În scenariul comisarului de preţ, această ipoteză semnifică faptul că, toţi
cumpărătorii şi toţi vânzătorii aflaţi pe piaţă sau în afara sa, sunt perfect informaţi
cu privire la preţul produsului.
În concluzie, piaţa cu concurenţă perfectă este piaţa în cadrul căreia fiecare
agent economic reacţionează ca şi cum preţul ar fi dat, produsul este omogen,
resursele sunt perfect mobile şi toţi agenţii economici dispun de o informaţie
perfectă.
6.2. Echilibrul pe termen scurt
Pe termen scurt, o firmă competitivă poate să-şi ajusteze nivelul producţiei în

limite foarte largi, singura limită fiind determniată de factorii ficşi (de regulă,
capitalul fix). Nivelul producţiei într-o anumită perioadă de timp poate fi crescut
sau scăzut prin creşterea sau diminuarea cantităţii de factori variabili.
Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul este independent de numărul de unităţi
vândute de o firmă. Curba cererii unei firme este astfel o linie orizontală la
nivelului preţului pieţei. Aceasta arată că, pe piaţa cu concurenţă perfectă, curba
cererii percepută de către o firmă este perfect elastică. Faptul că cererea pe piaţa
cu concurenţă perfectă este perfect elastică înseamnă că, orice modificare a
producţiei la nivelul unei firme nu este de natură să influenţeze preţul pe piaţa
produsului respectiv.
În figura 6.1 sunt prezentate curbele cererii şi ofertei globale precum şi curba
cererii pentru o firmă, în condiţii de concurenţă perfectă. Sunt prezentate, de
asemenea, curba costului total mediu şi curba costului marginal pentru o firmă
reprezentativă. Deoarece o firmă competitivă nu poate influenţa deciziile nici unei
alte firme, rivalitatea dintre oricare două firme pe piaţa cu concurenţă perfectă este
distantă şi impersonală. Exemple de pieţe competitive sunt pieţele multor produse
agricole, restaurantele, magazinele de cosmetice, magazinele de confecţii,
spălătoriile auto şi alte industrii în cadrul cărora acţionează multe firme.
Preţ Preţ
C O
Cm CT M
pe pe
0 Piaţa Q 0 Firma q
Figura 6.1. Echilibrul pe termen scurt pe piaţa

cu concurenţă perfectă
Pentru a studia veniturile pe care firmele le obţin din vânzarea produselor lor, în
microeconomie se utilizează trei concepte importante: venitul total, venitul mediu
şi venitul marginal.
Venitul total (VT) reprezintă încasările totale obţinute din vânzarea unui produs:
VT = p∙q, unde p reprezintă preţul unitar iar q reprezintă cantitatea vândută de
către firmă. Deoarece o firmă competitivă este primitoare de preţ, venitul total
creşte liniar cu cantitatea vândută. Firma poate vinde orice unitate suplimentară de
producţie la preţul pieţei.
106 Microeconomie
Venitul mediu (VTm) reprezintă venitul pe unitatea de produs. În cazul pieţei cu

concurenţă perfectă, acesta este egal cu preţul unitar: VT M = VT/q = (p∙q)/q = p.
Venitul marginal (Vm) arată cu cât creşte venitul total când producţia creşte cu o
unitate. În cazul pieţei cu concurenţă perfectă, venitul marginal este egal cu
venitul mediu şi, de asemenea, egal cu preţul unitar: V m = ∆VT/∆q =∆pq/∆q = p.
Elasticitatea infinită a cererii în raport cu preţul (cerere perfect elastică) pe piaţa

cu concurenţă perfectă este determinată, în principal, de trei factori:
1. Cota de piaţă. Cu cât sunt mai multe firme pe piaţă, cu atât cota de piaţă a
fiecăreia se diminuează. Când numărul firmelor este mare, o creştere cu un
anumit procent a cantităţii produse de către o firmă va determina o creştere cu
un procent mai mic a cantităţii totale oferite pe piaţă şi deci o scădere
procentuală mică a preţului pieţei. Dacă o firmă care vinde 10 unităţi dintr-un
produs deţine 1% din vânzările pe piaţa produsului respectiv, creşte oferta cu
10%, aceasta va însemna creşterea ofertei globale cu 1 unitate. Dacă vinde
500 de unităţi şi deţine 50% din totalul vânzărilor, o creştere a ofertei cu 10%
înseamnă creşterea ofertei totale cu 50 unităţi. Astfel, cu cât cota de piaţă este
mai mică, cu atât atât elasticitatea cererii este mai mare. Deoarece cantitatea
oferită de către o firmă competitivă reprezintă o mică parte din totalul
cantităţii oferite, o creştere a cantităţii vândute de către o firmă are un efect
nesemnificativ asupra preţului.
2. Elasticitatea cererii pe piaţa produsului respectiv. Pentru o curbă dată a
cererii pieţei, cu cât cererea este mai elastică, cu atât este mai mică
descreşterea preţului determinată de o creştere a cantităţii oferite de către o
firmă. O creştere a cantităţii oferite de către o firmă determină o scădere cu
atât mai mică a preţului cu cât cererea pieţei este mai elastică.
3. Elasticitatea ofertei altor firme. Când o firmă produce mai multe unităţi,
mărimea cu care scade preţul depinde de oferta pe care o fac toate celelalte
firme. Dacă celelalte firme răspund prin scăderea producţiei, scăderea preţului
va fi mai mică decât dacă acestea ar menţine neschimbată producţia.
Elasticitatea ofertei altor firme măsoară modificarea procentuală a cantităţii
oferite de către alte firme la modificare cu 1% a preţului pieţei. Cu cât
elasticitatea ofertei altor firme este mai mare, un procent mai mare de scădere
a ofertei altor firme determină un procent mai mic de scădere a preţului la o

creştere a cantităţii oferite de către o firmă.
Pe termen scurt, funcţia ofertei a unei firme competitive arată cantitatea oferită de
către firmă la fiecare preţ. Capitalul este considerat factor fix iar munca este
factorul variabil. Obiectivul oricărei firme este maximizarea profitului deoarece,
dacă alte firme găsesc căi de a reduce costurile şi de a mări profiturile, firma care
nu face acest lucru va obţine treptat mai puţin profit iar în final va înregistra
pierderi şi va ieşi de pe piaţă. Pe de altă parte, firmele care nu urmăresc
maximizarea profitului invită alte firme să preia controlul pe piaţă. Alte firme sau
întreprinzători vor căuta să achiziţioneze companiile mai puţin eficiente şi să le
îmbunătăţească performanţele. Posibilitatea preluării controlului firmei de către
alte firme determină un mod specific de comportament din partea managerilor
firmelor pe piaţa cu concurenţă perfectă.
Pentru a obţine profit maxim, o firmă competitivă trebuie să producă şi să vândă

acea cantitate de produs pentru care preţul este egal cu costul marginal, iar costul
marginal să fie în creştere. Analitic, obiectivul de maximizare a profitului revine
la îndeplinirea următoarelor două condiţii:
- condiţia de prim ordin pentru maximizarea profitului este :
d Pr q  d CT q 
 p  p  C mg  0 Firma va alege să producă acel nivel
dq dq
al producţie pentru care preţul este egal cu costul marginal.

- condiţia de ordinul doi de maximizare a profitului presupune:
d 2 q  d 2 CT q 
  0 . Această condiţie arată că panta curbei costului
2 2
dq dq
marginal trebuie să fie pozitivă (costul marginal trebuie să fie în creştere) la

nivelul producţiei pentru care costul marginal este egal cu preţul. De aici se
trage concluzia că, pentru o firmă competitivă, curba ofertei pe termen
scurt coincide cu acea parte a curbei costului marginal situată deasupra
curbei costului variabil mediu (figura 6.2.)
Grafic, echilibrul se poate determina comparând costul marginal cu venitul
marginal. Dacă venitul marginal este mai mare decât costul marginal, profitul total
108 Microeconomie
creşte, iar dacă venitul marginal este mai mic decât costul marginal, profitul total
scade.
Preţ Cm
pe
CVm
0 qe q
Figura 6.2. Echilibrul firmei pe piaţa

Cantitatea de echilibru este notată cu qe. Dacă firma realizează o producţie

mai mică decât qe, creşterea producţiei va mări profitul. Dacă firma realizează o
producţie mai mare decât qe, firma va mări profitul scăzând volumul producţiei.
Producţia optimă, cea care îi aduce firmei profitul maxim, este q e. Aceast nivel al
producţiei este denumit cantitate de echilibru.
Egalitatea dintre preţ şi costul marginal garantează fie că profitul este maxim,
fie că pierderea este minimă. Aceasta se poate stabili numai comparând costul
total mediu cu preţul la nivelul producţiei pentru care costul marginal este egal cu
preţul. Pe termen scurt, dacă preţul este superior costului total mediu, atunci firma
va obţine profit. Dacă preţul este mai mic decât costul total mediu, firma va
înregistra pierderi.
Graficul din figura 6.3 prezintă aceste două posibile situaţii în care se poate
afla o firmă concurenţială. Dacă curba costului total mediu este CT M1, firma
obţine profit maxim atunci când realizează o producţie egală cu q1, iar dacă curba
costului total mediu este CTM2, firma înregistrează pierderi minime atunci când
realizează o producţie egală cu q 2.
Obţinerea unui de profit pur sau înregistrarea unei pierderi economice poate fi
întâlnită în condiţiile concurenţei perfecte doar pe termen scurt. Pe termen lung
are loc un proces de ajustare, caracterizat de intrarea pe piaţă a unor noi firme,
respectiv ieşirea de pe piaţă a unor firme ce înregistrează pierderi. Aceasta implică
şi un proces de ajustare a dimensiunilor firmelor existente pe piaţă, prin

exploaterea randamentelor de scară care apar datorită creşterii volumului
producţiei.
Preţ Preţ
Cm2
C O CT M2
Cm1
pe pe
CT M1
0 Qe Q 0 q1 q 2 q
Echilibrul preţ -cantitate Profit sau pierdere

pe piaţă pe termen scurt
Figura 6.3. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă perfectă

pe termen scurt şi profit sau pierdere pentru firmă
Aplicaţie rezolvată
Se presupune că piaţa unui bun este o piaţă cu concurenţă perfectă. Ecuaţiile
cererii şi ofertei pe piaţă sunt: Qc = 100 - 4p, respectiv Q o = 6p - 40.
a. Să se calculeze preţul şi cantitatea de echilibru pe piaţă;
b. Costurile medii ale unei firme reprezentative, în funcţie de cantitatea produsă
sunt:
q CTM
0 -
1 10
2 8
3 6
4 5,25
5 7
6 9
7 11
8 14
Să se calculeze cantitatea pe care trebuie să o realizeze firma pentru a obţine
profit maxim. Cât este mărimea acestui profit.
c. Dacă cererea globală creşte devenind Q'c = 120 - 4p, care va fi preţul de
echilibru pe piaţă, pe termen scurt. Ce profit va obţine firma în acest caz?
110 Microeconomie
d. Să se realizez o reprezentare grafică a diverselor situaţii de echilibru care sunt

puse în evidenţă în această aplicaţie.
Răspuns
a. Preţul şi cantitatea de echilibru pe piaţă se determină egalând cantitatea

cerută cu cantitatea oferită. Se obţine: 100 - 4p = 6p - 40 de unde pe = 14.
Cantitatea de echilibru pe piaţă este Q e = 56.
b. Se determină mai întâi costul total şi apoi costul marginal. Calculele sunt
sintetizate în tabelul de mai jos. Cantitatea pe care trebuie să o producă
firma pentru a obţine profit maxim corespunde condiţiei C mg = pe. În
exemplul considerat, cantitatea de echilibru la nivelul firmei este q e = 5.
Venitul obţinut de firmă este VT = pq = 14∙5 = 70. Profitul total maxim
obţinut de firmă este P r = VT - CT = 70 - 35 = 35.
q CTM CT Cm
0 - 0 -
1 10 10 10
2 8 16 6
3 6 18 2
4 5,25 21 3
5 7 35 14
6 8,5 51 16
7 11 77 26
8 14 112 35
c. Dacă cererea globală creşte, devenind egală cu Q 'c = 120 - 4p, preţul de
echilibru pe piaţă se obţine din egalitatea: 120 - 4p = 6p - 40, de unde p'e =
16. Cantitatea de echilibru pentru firmă devine q 'e = 6. Venitul obţinut de
firmă este VT = pq = 16∙6 = 96. Profitul total maxim obţinut de firmă este P r
= VT - CT = 96 - 51 = 45.
d. Diversele situaţii de echilibru sunt prezentate grafic în figura 2.4. În partea
stângă este reprezentat echilibrul pe termen scurt la nivelul pieţei. În partea
dreaptă este reprezentat echilibrul pe termen scurt la nivelul firmei
reprezentative. Punctul A descrie echilibrul iniţial pe piaţă, caracterizat de
preţul pe = 14 şi cantitatea de echilibru egală cu qe = 44. Profitul obţinut de o
firmă reprezentativă coincide cu aria 1 în graficul din partea dreapta a figurii
2.4, şi este egal cu 35. Punctul B descrie echilibrul care se stabileşte pe piaţă
după creşterea cererii. Această situaţie de echilibru este caracterizată de preţul
de echilibru egal cu p'e = 16 şi de cantitatea de echilibru egală cu Q'e = 56.
Profitul total obţinut de o firmă reprezentativă va fi egal în acest caz cu aria 2
reprezentată pe graficul din partea dreaptă a figurii 6.4 şi este egal cu 45.
Creşterea cererii globale determină creşterea preţului de echilibru pe piaţă
precum şi creşterea profiturilor firmelor. Fiecare firmă individuală va produce
o cantitate mai mare decât cea anterioară creşterii cererii globale.
Preţ C2 Preţ
C1 O Cmg
B
p'e = 16
2
pe = 14 A
1 CT M
0 Qe = 44 Q'e = 56 Q 0 qe =5 q'e = 6 q
Piaţa Firma
Figura 6.4. Echilibrul pe termen scurt pe

piaţa cu concurenţă perfectă
6.3. Echilibrul pe termen lung
Pe termen lung, toţi factorii sunt variabili. Dimensiunea întreprinderii se modifică,

astfel încât producţia realizată să permită obţinerea unui profit maxim. Numărul
de întreprinderi pe piaţă este variabil. Firmele nerentabile pot fi lichidate şi
resursele lor transferate firmelor mai rentabile sau noi întreprinderi pot intra pe
piaţă dacă perspectivele de profit sunt mai bune decât în alte domenii. Variaţia
numărului de întreprinderi din industria competitivă reprezintă elementul cheie al
formării echilibrului pe termen lung.
Întreprinderile existente îşi adaptează producţia astfel încât să obţină profit
maxim. Macanismul de ajustare este prezentat în figura 6.5. Dacă p e este preţul
112 Microeconomie
pieţei, şi costurile pentru firmă sunt CT M1 şi Cmg1 (costul mediu, respectiv costul
marginal), echilibrul pe termen scurt este atins în punctul A, corespunzător
producţiei q1. La acest nivel al producţiei, firma înregistrează o mică pierdere
pentru fiecare unitate produsă şi vândută. Pe termen lung, întreprinzătorul are
două posibilităţi: să lichideze firma şi să iasă de pe piaţa produsului respectiv, sau
să mărească dimensiunea producţiei, beneficiind astfel de economii de scară.
Poate, de exemplu, să aleagă dimensiunea reprezentată de CTM2 şi Cmg2. La
preţul pe, firma va produce q 2 unităţi şi va realiza un profit pe unitate egal cu
diferenţa dintre preţ şi costul total mediu corespunzător producţiei q 2. Cu toate
acestea, dacă informaţia este perfectă, întreprinzătorul va alege dimensiunea
reprezentată de CT M4 şi Cmg4.
Preţ
Cmg1 Cmg3 C mg4 C mgL CT ML

CTM1 Cmg2
A B C D
pe
CT M2
CT M4
E
CT M3
0 q1 q2 q3 q4 q
Figura 6.5. Echilibrul pe termen lung pe piaţa

Costul marginal pe termen lung arată creşterea costului total datorată creşterii
producţiei cu o unitate, după ce dimensiunea firmei a fost ajustată pentru a obţine
nivelul producţiei corespunzător celui mai mic cost unitar posibil. În consecinţă,
raţionând ca şi pe termen scurt, dimensiunea optimă a producţiei se obţine atunci
când costul marginal pe termen lung este egal cu preţul. În acest punct, costul
marginal pe termen scurt este egal cu preţul, astfel încât condiţia de optim pe
termen lung este: costul marginal pe termen scurt să fie egal cu costul marginal pe
termen lung şi ambele să fie egale cu preţul.
Dacă iniţial toate firmele prezente pe piaţă au o dimensiune reprezentată de

CTM1, creşterea simultană a dimensiunii tuturor firmelor determină deplasarea
curbei ofertei spre dreapta. Preţul pieţei se va diminua şi fiecare întreprindere va
dispune atunci de o dotare supradimensionată. O adaptare ulterioară a
întreprinderilor va fi necesară pentru ca fiecare să poată atinge echilibrul. Dacă
iniţial toate întreprinderile dispun de o dotare optimală, creşterea dimensiunii unei
singure firme nu va avea efecte perceptibile asupra preţului pieţei.
Cum s-a menţionat în capitolul anterior, costul economic şi profitul economic
sunt concepte care diferă de conceptele de cost contabil, respectiv profit contabil.
Costul economic include veniturile care ar fi putut fi obţinute printr-o alocare mai
eficientă a resurselor investite. Profitul economic (pur) reprezintă acel profit care
excede profitului care ar putea fi obţinut prin oricare altă alocare a resurselor.
Apariţia unui astfel de profit atrage în mod natural noi întreprinderi pe piaţa
produsului respectiv, ceea ce determină creşterea ofertei şi scăderea preţului
bunului respectiv. Toate întreprinderile, vechi şi noi, trebuie să se adapteze la noul
nivel al preţului, adaptându-şi producţia astfel încât profitul obţinut să fie maxim.
CmgL
S
Preţ Cmg CT LM
S
CT M
E
pe
0 qe q
Figura 6.6. Echilibrul pe termen lung al unei firme pe piaţa

Procesul de intrare pe piaţă a noilor întreprinderi poate fi mai lent sau mai
rapid, în funcţie de resursele disponibile sau de posibilitatea de a transfera
resursele din alte domenii. Oricum, în timp, noile întreprinderi vor intra pe piaţă,
iar curba ofertei pe piaţă se va deplasa spre dreapta. Echilibrul pe termen lung
pentru o firmă concurenţială este prezentat în figura 6.6. Dacă preţul este mai
mare decât pe, fiecare întreprindere prezentă pe piaţă va realiza un profit pur. Noi
114 Microeconomie
întreprinderi vor fi atrase pe piaţă, curba ofertei se va deplasa spre dreapta şi

preţul va scădea. Dacă preţul este sub nivelul p e, fiecare întreprindere prezentă pe
piaţă va înregistra pierderi. Anumite firme vor părăsi ramura respectivă, oferta va
scădea, curba ofertei se va deplasa spre stânga şi preţul va creşte. Echilibrul se
obţine când preţul devine egal cu p e.
Singurul punct de echilibru pe termen lung este punctul E. În acest punct,
întreprinderea nu are nici profit nici pierderi economice. Întreprinderile din afara
pieţei nu sunt incitate să intre pe piaţă deoarece rata rentabilităţii este aceeaşi ca în
oricare alt domeniu. Pe de altă parte, întreprinderile prezente pe piaţă nu sunt
incitate să părăsească piaţă. Numărul de întreprinderi prezente pe piaţă se
stabilizează, fiecare întreprindere funcţionând cu o dimensiune reprezentată de
CTSM şi CmgS.
Echilibrul pe termen lung al unei firme concurenţiale se obţine în punctul în
care preţul este egal cu minimul costului total mediu pe termen lung. În acest
punct, minimul costului total mediu pe termen scurt este egal cu minimul costului
total mediu pe termen lung şi ambele egale cu costul marginal pe termen scurt
(CmgS) şi costul marginal pe termen lung (C mgL).
Analiza precedentă permite punerea în evidenţă a noţiunii de surplus. Surplusul

consumatorilor este egal cu diferenţa dintre suma pe care consumatorii sunt
dispuşi să o plătească pentru a cumpăra o anumită cantitate dintr-un bun şi suma
pe care aceştia o plătesc efectiv.
Preţ
C Surplusul O
consumatorilor
1
pe
2
Surplusul
producătorilor
0 Qe Cantitate
Figura 6.7. Surplusul consumatorilor şi

surplusul producătorilor
În figura 6.7, surplusul consumatorilor este egal cu mărimea suprafeţei cuprinsă

între curba cererii şi dreapta preţului (aria 1). Surplusul producătorilor este egal
cu diferenţa dintre suma pe care producătorii o obţin efectiv din vânzarea unei
cantităţi de produs şi suma minimă la care ar fi dispuşi să vândă acea cantitate
de produs. În figura 6.7, surplusul producătorilor este egal cu mărimea suprafeţei
cuprinsă între curba ofertei şi dreapta preţului (aria 2). Surplusul total este egal cu
suma dintre surplusul consumatorilor şi surplusul producătorilor.
Aplicaţie rezolvată
Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, curba cererii globale este descrisă de relaţia: Q c

= 126 - 3p, unde p reprezintă preţul unitar al produsului. Pe termen scurt, cele 10
întreprinderi prezente pe piaţă au funcţii de cost identice, funcţia costului total al
unei firme fiind CT = q 2 + 10q + 64, unde q reprezintă cantitatea produsă de
către o firmă reprezentativă.
a. Exprimaţi funcţia ofertei fiecărei firme. Determinaţi funcţia ofertei globale.
Calculaţi preţul şi cantitatea de echilibru pe piaţă. Calculaţi surplusul
consumatorilor, surplusul producătorilor şi surplusul colectiv.
b. Presupunând că firmele au aceeaşi structură a costului pe termen lung ca şi pe
termen scurt, care va fi numărul de întreprinderi prezente pe piaţă pe termen
lung? Ce cantitate va produce fiecare şi care va fi preţul ce se va stabili pe
piaţă?
Răspuns
a. Funcţia ofertei fiecărei firme se obţine din condiţia de egalitate dintre costul
marginal şi preţ. Costul marginal se obţine prin derivarea funcţiei costului
total: Cm = (CT)' = 2q + 10. Rezultă: 2q + 10 = p de unde q = 0,5p - 5.
Ţinând cont de ipoteza că pe piaţă sunt 10 întreprinderi identice, curba ofertei
globale se determină înmulţind cu 10 oferta unei firme individuale:
Qo = 10q = 5p - 50. Preţul de echilibru pe piaţă se determină egalând
cantitatea cerută cu cantitatea oferită: Qc = Qo. Se obţine: 126 - 3p = 5p - 50
de unde pe = 22. Cantitatea de echilibru pe piaţă se obţine înlocuind
116 Microeconomie
valoarea preţului de echilibru în funcţia cererii globale sau în funcţia ofertei

globale: Q e = 5∙22 - 50 = 60. Surplusul consumatorilor este egal cu aria 1
(figura 2.8): (42-22)∙60/2 = 600. Surplusul producătorilor este egal cu aria 2:
(22-10)∙60/2 = 360. Surplusul total este egal cu suma celor două surplusuri,
respectiv suma dintre surplusul cumpărătorilor şi surplusul producătorilor,
adică: 600 + 360 = 960.
b. La preţul de pe = 22 firmele vor înregistra pierderi. Unele dintre firme vor
părăsi piaţa. Oferta globală se va micşora. Curba ofertei globale se va deplasa
spre stânga. Ieşirea firmelor de pe piaţă va continua atât timp cât vor exista
pierderi economice. Procesul de ajustare se va opri atunci când preţul va
atinge minimul costului total mediu pe termen lung, respectiv p 'e = 26. La
acest preţ, cantitatea cerută pe piaţă este egală cu 126 - 3∙36 = 48.
Presupunând că panta curbei ofertei globale rămâne aceeaşi, se obţine: Q 'o =
5p + η, cu condiţia ca punctul de coordonate (26;48) să verifice această
relaţie. Se obţine 48 = 5∙26 + η adică η = - 82. Curba ofertei pe termen lung
va avea ecuaţia Q'o = 5p - 82. Preţul pe termen lung va creşte la p 'e = 26,
cantitatea realizată de către fiecare firma va fi egală cu 8. Ţinând cont că
echilibrul pe piaţă corespunde unei cantităţi egale cu Q 'e = 48, rezultă că
numărul de firme pe piaţă va scădea la 6.
Preţ Preţ Cm
42 CT M
C Q2 O1 Pierdere
p'e = 26
1
pe = 22
2
10
0 Q'e = 48 Qe = 60 Q 0 qe =6 q'e = 8 q
Piaţa Firma
Figura 6.8. Echilibrul pe termen lung pe

piaţa cu concurenţă perfectă
Pe termen lung, profitul economic realizat de către fiecare din cele 6 firme
prezente pe piaţă va fi egal cu zero.
În acest capitol:
Sunt prezentate ipotezele modelului concurenţei perfecte;
Este definită noţiunea de putere de piaţă;
Este introdus conceptul de venit marginal;
Este explicat modul în care se realizează echilibrul pe termen scurt şi echilibrul
pe termen lung pe piaţa cu concurenţă perfectă.
Sunt definite noţiunile de surplus al consumatorului şi surplus al producătorului.
6.5. teste grila
1. Printre ipotezele modelului concurenţei perfecte nu se află:

a. omogenitatea produsului;
b. transparenţa perfectă a pieţei;
c. perfecta mobilitate a resurselor;
d. preţuri administrate.
2. Pe termen scurt, cantitatea de echilibru pe piaţa cu concurenţă perfectă

este determinată de:
a. intersecţia dintre curba costului total mediu şi curba costului marginal;
b. egalitatea dintre costul marginal şi preţ;
c. intersecţia dintre curba cererii globale şi curba ofertei globa le;
d. minimul costului total mediu pe termen lung.
3. Echilibrul pe termen lung al pieţei cu concurenţă perfectă este

determinat de:
a. intersecţia dintre curba costului total mediu şi curba costului marginal;
b. egalitatea dintre costul marginal şi preţ;
c. intersecţia dintre curba costului total mediu şi preţ;
d. minimul costului total mediu pe termen lung.
118 Microeconomie
4. Când venitul marginal este mai mic decât venitul mediu, sporirea
producţiei şi a vânzărilor determină:
a. scăderea venitului total;
b. creşterea venitului mediu;
c. scăderea profitului;
d. scăderea venitului mediu.
5. Profitul pur (economic) reprezintă acel profit care:

a. se obţine scăzând costurile din încasări;
b. se obţine scăzând impozitul pe profit din profitul brut;
c. excede profitul care ar putea fi realizat prin oricare altă aloca re a resurselor;
d. arată alternativa cea mai bună la care se renunţă alegând o anumită alocare a
resurselor.
6. O barieră de intrare pe o piaţă cu concurenţă perfectă, determină:

a. scăderea preţului;
b. creşterea producţiei;
c. profituri pe termen lung pentru firmele existente pe piaţă;
d. producerea bunului în condiţiile cele mai eficiente.
7. Pe o piaţă concurenţială, menţinerea unui plafon de preţ determină:

a. apariţia unui exces de ofertă;
b. apariţia unui deficit de cerere;
c. scăderea preţului bunului după expirarea perioadei de control a preţului;
d. apariţia unui deficit de ofertă.
8. Surplusul consumatorilor reprezintă:

a. satisfacţia suplimentară obţinută din consumarea unei unităţi dintr-un bun;
b. cantitatea dintr-un bun consumată peste nivelul de saturaţie;
c. cantitatea cumpărată şi neconsumată;
d. diferenţa dintre suma pe care consumatorii sunt dispuşi să o plătească pentru
a cumpăra o anumită cantitate dintr-un bun şi suma pe care o plătesc efectiv
pentru aceasta.

Microeconomie Duguleana

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microeconomie Duguleana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constantin DUGULEANĂ

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

Tema 1. Ce studiază economia?

- întrebări, probleme ce apar, explicaţii

- situaţii economice concrete, supuse analizei, exemple (sub lupă)

- teme de casă, aplicaţii practice pentru studenţi

Scopul principal al acestei introduceri este acela de a da o

Este important de a înţelege logica ansamblului încă de la început, pentru a nu fi

Care sunt obiectivele ştiinţei economice?

Întrebarea cu privire la obiectivele ştiinţei economice, are răspunsuri controversate

În concordanţă cu definiţia standard, Ştiinţa economică este ştiinţa

Studiul ştiinţei economice este împărţit în două părţi: Microeconomia şi

Microeconomia reprezintă ramura teoriei economice care studiază

Teme majore de studiu în Microeconomie

3. Ce tip de concurenţă se stabileşte pe piaţă?

4. Ce determină numărul şi dimensiunea firmelor unei industrii oarecare?

De ce pe piaţa multor produse există un număr mic de vânzători? Ce tip de

5. Ce politici microeconomice pot fi aplicate pentru a îmbunătăţi

important în acest domeniu. Ansamblul disciplinelor economice, fiecare cu

Macroeconomia reprezintă ramura teoriei economice care studiază

Teme majore de studiu în macroeconomie

1. Ce factori determină creşterea economică pe termen lung dintr-o ţară? De

Creşterea venitului, în corelaţie cu creşterea populaţiei, conduce la creşterea

3. Care sunt cauzele şomajului? De ce în anumite perioade, şomajul creşte

Societatea în ansamblul său a suferit pierderi irecuperabile datorită irosirii

Internaţional al Muncii şi nici toţi şomerii în sens BIM nu îndeplinesc condiţiile

4. Care sunt cauzele care determină creşterea preţurilor? De ce în unele ţări

Anii Rata inflaţiei (decembrie an curent PIB (%)

Tabelul 1. Evoluţia ratei inflaţiei şi a PIB, în România, în anii ’90

5. În ce măsură sistemul economic mondial influenţează economiile

În prezent, cele mai multe economii sunt economii deschise, adică

6. Cum se pot utiliza politicile guvernamentale pentru a îmbunătăţi

Performanţele macroeconomice ale unei naţiuni depind de mulţi factori,

Diferenţa dintre macroeconomie şi microeconomie: agregarea

Microeconomia şi Macroeconomia au multe elemente comune, şi utilizează

Microeconomia îşi focalizează studiul la nivelul individual al firmelor,

Microeconomia – ramura teoriei economice care studiază principiile

- ce factori determină creşterea economică pe termen lung dintr-o ţară?

Diferenţa dintre Microeconomie şi Macroeconomie: agregarea. Agregarea

Economie deschisă - economie care are relaţii comerciale şi financiare extinse cu

5. Studiul microeconomiei cuprinde toate cele de mai jos, cu excepţia:

6. Studiul inflaţiei este o problemă de:

7. Macroeconomia poate fi descrisă ca fiind studiul:

8. Atunci când guvernul cumpără agrafe de birou, influenţează în mod direct:

9. O diferenţă fundamentală dintre microeconomie şi macroeconomie este:

2. CONCEpTE ECONOmICE DE baza

Tema 2. Concepte economice de bază

- întrebări, probleme ce apar, explicaţii

- situaţii economice concrete, supuse analizei (sub lupă)

- probleme de studiu, aplicaţii, teste grilă

2.1. Nevoi si resurse

Raritatea reprezintă aşadar insuficienţa resurselor economice în raport cu

2.2. Factorii de productie

2.3. Sistemul economic

societăţii şi să determine ce provizii trebuiesc făcute pentru a face faţă creşterii

vândute pe piaţă. Astfel de bunuri, denumite bunurile publice, nu pot fi

2.4. Obiectivele economiei de piata

2.5. Metode de alocare a resurselor

2.6. Moduri de organizare a activitatii economice

2.7. Principiile analizei economice

Principiul comparării beneficiilor cu costurile. De cele mai multe ori,

2.8. Posibilitatile de productie ale economiei

Bunul Y Frontiera posibilităţilor de producţie