c






c  
c
c


Vorzsak Magdalena
Toader Valentin

  


Cluj ± Napoca, 2004



 












 !"
#""#"
















2

!"#""#"


c
$%&%#""#"!'() 

c

$*#+%"+%&%



3



 c
,


%&%#""#"-+!#%

'".
V a face cunoştinţă cu sectoarele macroeconomiei;
V a descrie procesele care au loc pe pieţele macroeconomice;
V a defini consumul intermediar (productiv) şi consumul final;
V a studia sursele de utilizare a venitului;
V a defini rolul statului şi a exteriorului în procesele de venit;
V a descrie circuitul macroeconomic şi principalele corelaţii dintre sectoare.

*
* *

La prima vedere poate părea că economiile naţionale ± deoarece funcţionează

în condiţii deosebite ± pot fi analizate numai având în vedere posibilităţile şi
constrângerile lor concrete. Există însă o serie de elemente comune, adică asemenea
factori de producţie, protagonişti economici şi instituţii, care se regăsesc în toate
economiile naţionale. Tehnologiile aplicate pot fi diferite, dar unele dintre ele se
utilizează peste tot; banii ± în privinţa aspectului exterior, al valorii, al denumirii etc.
sunt diferiţi, dar în orice economie modernă schimbul se realizează prin intermediul
lor. Toate acestea fac posibilă modelarea macroeconomică, adică descrierea şi studiul
corelaţiilor fundamentale mai mult sau mai puţin caracteristice oricărui sistem
economic.
Orice sistem economic se poate descrie cu ajutorul unui model. Sistemul
economic din ţările dezvoltate este, în general, denumit ca fiind o economie mixtă sau
o economie de piaţă mixtă. Această denumire face referire la faptul că puterea
organizatorică principală a legăturilor economice o reprezintă piaţa, dar paralel cu ea,
statul ia parte la viaţa economică a naţiunii ca factor economic de sine stătător,
modificând esenţial procesele de producţie şi de venit ce iau naştere în urma
mecanismelor de piaţă.
 În cadrul unei asemenea economii de piaţă mixte, în procesele economice
joacă un rol determinant anumiţi protagonişti şi anumite instituţii.

1.1. Protagoniştii macroeconomici

Într-o economie naţională, fiecare cetăţean este concomitent şi un protagonist

economic. Dar modelarea ar fi de neconceput dacă am analiza separat fiecare
cetăţean, fiecare întreprindere. Este deci necesară o grupare a lor, având în vedere
unele caracteristici ale acestora, ajungând astfel la —
 

.
Tot astfel, şi legăturile care iau naştere între agenţii economici sunt foarte
ramificate, indivizii şi grupele lor sunt legaţi de instituţii economice multiple şi, prin
intermediul acestora, între ei iau naştere relaţii multiforme. Rolul decisiv în
funcţionarea economiilor mixte o au instituţiile de piaţă, care stau deci în centrul
modelului macroeconomic.

,/,/,/"%"#

Microeconomia ne-a arătat că unităţile economice se deosebesc prin natura

activităţii pe care o desfăşoară: întreprinderile produc bunurile, iar menajele le
consumă.
Totalitatea unităţilor economice care îndeplinesc acelaşi rol în procesul
economic formează un sector economic.
La nivel de economie naţională putem delimita cinci sectoare de bază: sectorul
întreprinderilor, sectorul menajelor, sectorul public (de stat), sistemul bancar şi
sectorul exterior (restul lumii). Aceste sectoare sunt protagoniştii modelului ce descrie
economia naţională (macromodel).
Cu conceptul de sector economic, agenţii economici se pot aborda sub formă
sintetică, 

. La analiza comportamentului sectoarelor şi a legăturilor dintre ele
facem abstracţie de legăturile intrasectoriale, de fluxurile de bunuri şi de bani dintre
agregatele economice de acelaşi tip.
Comportamentul a câte unui sector se identifică cu comportamentul general
caracteristic unităţilor economice ce-l compun, fără a lua în seamă diferenţele ce
există între ele.

Oagina 48 din 266

 Y
        este totalitatea acelor unităţi economice care
produc mărfuri (bunuri şi servicii) cu scopul valorificării pe piaţă. Ele îşi acoperă
cheltuielile din încasările astfel rezultate. Scopul activităţii lor este obţinerea de profit.
Conform acestei definiţii, în modelul nostru macroeconomic exclusiv sectorul
întreprinderilor desfăşoară o activitate de producţie.
Y
   este totalitatea acelor actori economici care au ca scop
principal să-şi satisfacă cât mai deplin nevoile, adică consumul. Oentru a-şi putea
satisface nevoile, menajele trebuie să obţină venituri. Acest lucru se realizează în
schimbul serviciilor factorilor de producţie pe care le oferă sferei întreprinderilor (în
principal, muncă).
Sfera menajelor se compune din două părţi:
V      , în cadrul cărora are loc consumul bunurilor
(serviciilor) procurate de pe piaţă şi, deci, reproducţia forţei de muncă;
V 
     , în cadrul cărora are loc consumul public al
menajelor, care contribuie nemijlocit (prin intermediul pieţei) la
cheltuielile acestor organizaţii sau aceste cheltuieli sunt acoperite din
surse publice. Aici intră, de exemplu, unităţile de cult, organizaţiile
sociale, uniunile culturale etc.
Delimitarea de mai sus nu este deloc riguroasă şi univocă. De sfera
întreprinderilor aparţin şi acei consumatori care desfăşoară o activitate de producţie
(de exemplu, construiesc), respectiv acele organizaţii care fac rost de un venit în urma
utilizării factorilor de producţie. De exemplu, o organizaţie socială se comportă ca un
menaj, când îşi finanţează activitatea din cotizaţii, dar şi ca o întreprindere, când
încasează un venit din vânzarea sau închirierea unor factori de producţie aflaţi în
proprietatea ei. Ca urmare, adoptăm acel principiu metodologic conform căruia
delimitarea celor două sectoare se bazează prioritar nu pe deosebirile organizatorice,
ci pe 
  economică.
Sfera întreprinderilor şi sfera menajelor formează împreun㠗
  . În
afara sectorului privat şi statul desfăşoară o activitate economică, îndeplinind funcţii
pe care sfera privată nu doreşte sau nu reuşeşte să le rezolve: asigurarea
învăţământului şi ocrotirii sănătăţii la nivel naţional, conducerea întregii societăţii,
apărarea naţională etc. Ca urmare, statul este un protagonist macroeconomic
independent.

Oagina 49 din 266

 În —  
  intră instituţiile care asigură rezolvarea problemelor de
nivel naţional, care nu satisfac nevoile prin intermediul pieţei şi care-şi acoperă
cheltuielile din impozite şi alte încasări publice. Aici intră toate serviciile
guvernamentale, ministerele, armata, poliţia, justiţia, primăria, şcolile, spitalele,
muzeele etc.
În modelul nostru macroeconomic, — —   
 Y  este un protagonist
aparte, având sarcina de a asigura cantitatea de bani necesară funcţionării economiei.
Economiile naţionale moderne se leagă prin tot mai multe fire de alte
economii naţionale: îşi valorifică o parte din producţie în restul lumii, importă bunuri
pentru a îmbunătăţi structura consumului intern etc. Ca urmare,  —   devine un
protagonist important în modelul economic.
Y
      include acele persoane fizice şi juridice care nu sunt
rezidenţii permanenţi ai ţării date, respectiv nu se încadrează în procesele economice
interne ale economiei date.
Dacă modelul macroeconomic face abstracţie de sectorul exterior, el descrie
funcţionarea economiei închise (cu trei protagonişti), iar când îl integrează, descrie
funcţionarea economiei deschise (cu patru protagonişti).

,/,/0/"%&%!1"#"21&%

Cele cinci sectoare delimitate mai sus intră în relaţii sub diferite forme, în
principal prin intermediul relaţiilor de piaţă (vânzare ± cumpărare). În interesul
modelării proceselor economice şi pieţele sunt tratate sub formă agregată, fiind
delimitate în funcţie de modalitatea în care are loc vânzarea ± cumpărarea, de obiectul
operaţiunilor de piaţă. Din punctul de vedere al circuitului economic, deosebim cinci
tipuri de mărfuri: bunurile de consum, bunurile capital, banii, capitalul şi forţa de
muncă. Însă, în privinţa felului în care are loc vânzarea ± cumpărarea este suficient să
deosebim doar patru pieţe, deoarece vânzarea - cumpărarea bunurilor de consum şi a
bunurilor capital are loc în mod similar.
Bineînţeles, pe lângă analiza funcţionării celor patru pieţe parţiale, este
necesar să se analizeze şi funcţionarea de ansamblu a acestora (a pieţei agregate).
Oe piaţa   (bunurilor) se schimbă bunurile şi serviciile, aici apare
deci cererea şi oferta de bunuri (de consum şi capital). Bunurile de consum satisfac

Oagina 50 din 266

nevoile menajelor (consum final), iar bunurile capital (de investiţie) satisfac nevoile
sectorului întreprinderilor, fiind utilizate pentru producţia altor bunuri sau servicii
(consum intermediar).
Oiaţa   descrie, în principal, legăturile dintre sistemul bancar şi
celelalte sectoare economice, urmărind realizarea echilibrului dintre masa monetară
creată de sistemul bancar şi cererea de bani a protagoniştilor economici.
Oe piaţa de
   agenţii economici fac rost de banii necesari pentru
investiţii, pe seama surselor economisite temporar de alţi agenţi economici. În
modelul nostru, piaţa de capital apare sub forma     (a hârtiilor de valoare). Oe
piaţa capitalului, alături de sistemul bancar, funcţionează şi alte instituţii speciale (de
exemplu, bursa de mărfuri şi valori), care facilitează circulaţia eficientă a hârtiilor de
valoare.
Oiaţa 
intermediază vânzarea ± cumpărarea forţei de muncă, ca principal
factor de producţie. Conţinutul forţei de muncă nu este identic cu cel al muncii. 
  
 reprezintă capacitatea indivizilor de a presta servicii de muncă, pe când

 este un factor de producţie, reprezentând utilizarea capacităţii forţei de muncă
în procesul de producţie. Ofertantul de muncă dispune doar de capacitatea de a
muncii, dar munca devine o resursă de producţie doar împreună cu ceilalţi factori de
producţie. Oe parcursul vânzării ± cumpărării pe piaţă, vânzătorul (forţa de muncă) şi
cumpărătorul (angajatorul) încheie un contract, prin care vânzătorul se obligă să
presteze servicii de muncă (prin utilizarea capacităţii sale de muncă) contra unui
salariu. Vânzarea ± cumpărarea se referă la forţa de muncă, dar realizarea contractului
se referă deja la muncă. Unitatea de măsura a forţei de muncă şi a muncii este ora de
muncă.
Oieţele parţiale sunt într-o interdependenţă strânsă: fluxurile monetare sunt
echivalentul valoric al fluxurilor de mărfuri, cererea factorilor de producţie (bunuri
capital şi forţă de muncă) este strâns legată de posibilităţile de vânzare de pe piaţa
mărfurilor etc. Ca urmare, pieţele parţiale îşi determină reciproc fluxurile.
Interdependenţele dintre ele pot fi înţelese numai dacă cunoaştem legităţile proprii
fiecărei pieţe parţiale. De aceea, după analiza funcţionării pieţelor parţiale, ne vom
reîntoarce la piaţa mărfurilor, pentru a analiza influenţele celorlalte pieţe. În această
etapă de analiză, piaţa mărfurilor va fi denumită  

/

Oagina 51 din 266

 Cererea de pe piaţa mărfurilor care evoluează ca urmare a influenţelor
simultane ale tuturor pieţelor parţiale va fi
   

, iar oferta de pe piaţa
mărfurilor care oglindeşte mişcarea fiecărei pieţe parţiale va fi  

.
Această piaţă agregată are caracter teoretic, deşi procesele care au loc şi
cantităţile care se determină acolo sunt reale.
A realiza o analiză macroeconomică în aceste condiţii, înseamnă a studia cum
se

  

definiţi mai sus în condiţiile de piaţă date şi cum
se repercutează comportamentul lor asupra acestor condiţii de piaţă.
Cu cele arătate mai sus, am formulat deja câteva

  —
importante ale
macroeconomiei:
1.V Macroeconomia se preocupă de un număr redus de protagonişti
agregaţi. Atenţia economiştilor se îndreaptă nu asupra proceselor
specifice ce au loc în interiorul diferitelor sectoare, ci asupra
interdependenţelor dintre sectoare.
2.V În macroeconomie, piaţa nu este ceva dat odată pentru totdeauna şi
imobil, situaţia ei se modifică permanent sub influenţa interacţiunilor
dintre sectoare şi aceste modificări incită protagoniştii economici
permanent la noi acţiuni.

1.2. Producţie, venituri, cheltuieli

,/0/,/ +1+.

Dacă analizăm relaţiile de piaţă ca relaţii între sectoare, atunci unele noţiuni
din microeconomie trebuie să fie revizuite. Ceea ce pe piaţa unui producător a unui
produs se poate determina univoc şi este cuantificabil, la nivelul economiei naţionale
apare deja ca o problemă complicată. Cum să măsurăm, de exemplu, outputul
sectorului întreprinderilor, având în vedere multitudinea de produse de natură diferită
din care se compune? La fel, ceea ce pentru o firmă este univoc o cheltuială, la nivelul
sectorului întreprinderilor poate dispare complet, deoarece pentru o întreprindere este
o cheltuială, în timp ce pentru alta este o încasare. Impozitele plătite statului reduc
venitul unor protagonişti, dar concomitent măresc venitul altor protagonişti (sub
forma transferurilor, de exemplu). Un rol specific revine şi economisirii: din punctul

Oagina 52 din 266

de vedere al menajelor, economiile reprezintă un venit neconsumat, pe când la nivelul
economiei devin sursa cererii de investiţie.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă că la nivel de economie naţională
trebuie să folosim o serie de noţiuni ce nu apar în microeconomie, respectiv trebuie să
clarificăm unele probleme de cuantificare.
÷     reprezintă totalitatea produselor create şi a serviciilor
prestate în cadrul economiei într-o perioadă determinată (de obicei 1 an). El reprezintă
o mulţime de produse/servicii, compusă din elemente eterogene: locuinţe, costume,
televizoare reparate, producţia de vinuri, servicii de taximetrie etc. Mărimea efectivă,
reală a outputului naţional se poate determina doar dacă utilizăm unităţi de măsură
naturale, fizice. În acest caz, obţinem outputul naţional   . Este însă foarte dificil să
facem un asemenea calcul, fiind vorba de produse de natură diferită.
Dacă înmulţim fiecare unitate de produs/serviciu cu preţul monetar în vigoare
şi totalizăm valorile monetare astfel obţinute, putem omogeniza mulţimea mărfurilor
ce compun outputul naţional.
÷       reprezintă valoarea totală (cantitate x preţ) a
produselor create şi a serviciilor prestate în decursul unei perioade (1 an).
Ca urmare, analiza proceselor macroeconomice este de neconceput fără
utilizarea unei asemenea unităţi de măsură care face posibilă totalizarea unor mărfuri
de natură diferită. Această unitate de măsură comună este moneda (banii).
 ± într-o primă aproximare ± reprezintă orice lucru care serveşte ca
unitate generală de contabilizare, ca instrument de plată general şi ca instrument de
tezaurizare în cadrul economiei naţionale. Cantitatea de bani ce se află în circulaţie în
economie la un moment dat reprezintă —  (M ± money).
Oreţurile exprimate în bani fac posibilă totalizarea cantităţilor de produse
diferite, fie că este vorba de cerere, fie de ofertă. Însă măsurarea bănească denaturează
modificările reale ale producţiei: dacă preţurile cresc, dar cantitatea produsă e
constantă, outputul naţional nominal creşte. Dar este totuşi posibilă şi determinarea
valorii reale a producţiei, dacă outputul naţional nominal se împarte la preţul mediu,
adică cu nivelul general al preţurilor. Astfel obţinem mărimea outputului real,
exprimată în bani.
Media aritmetică ponderată (cu cantităţile de produse şi de servicii) a
preţurilor produselor şi serviciilor se numeşte    
      (O ± Orice).
Calculul lui O nu este uşor, deoarece este vorba de o masă foarte mare de mărfuri.

Oagina 53 din 266

Suma preţurilor produselor create este p i  Q i (pi ± preţul unitar al produsului i, Qi ±

p i  Qi
cantitatea produsă din produsul i), iar nivelul general al preţurilor va fi: O .
Qi

Nivelul general al preţurilor este totuşi o categorie teoretică, deoarece în

realitate, doar întâmplător poate exista o marfă al cărei preţ să coincidă cu O. Nivelul
general al preţurilor reprezintă, de fapt, cantitatea de bani ce revine pe o unitate
abstractă de bun din totalul bunurilor produse în economie într-o perioadă dată. Cu
ajutorul O putem determina şi valoarea unei unităţi monetare, adică     

 a banilor: dacă masa monetară aflată în circulaţie se împarte la O, atunci
găsim valoarea reală a acestei mase monetare.
       —    exprimă cantitatea de bunuri ce se poate
cumpăra cu ajutorul masei monetare date. Reciproca ei este puterea de cumpărare a
banilor, care arată cantitatea de bun abstract ce poate fi cumpărată cu o unitate
monetară.
În analiza proceselor macroeconomice, de cele mai multe ori, nu nivelul
general al preţurilor, ci modificarea acestuia joacă un rol mai important. Dacă, de
exemplu, vrem să ştim cum se modifică outputul naţional în anul dat, atunci nu este
necesar să cunoaştem O, fiind suficient să cunoaştem modificarea acestuia. Cu alte
cuvinte, cunoscând modificarea outputului naţional nominal şi modificarea nivelului
general al preţurilor, putem determina modificarea outputului naţional real.
În măsurarea modificărilor outputului naţional nominal şi real, mărimea
absolută a nivelului general al preţurilor nu are nici un rol; în acest calcul se utilizează
doar modificarea procentuală a acestuia. Nu are importanţă dacă preţul a crescut de la
100 la 120 sau de la 200 la 240, important este că trebuie să se plătească cu 20% mai
mult pentru produsul dat.
Modificarea procentuală a nivelului general al preţurilor se numeşte 

  . Acesta se determină împărţind valoarea totală a bunurilor la un moment
dat, cu valoarea totală a aceloraşi bunuri dintr-un moment anterior.

pit  i
t
Ot
t-1
p it-1  i
t

unde:
i
t - cantitatea din bunul i în momentul t

Oagina 54 din 266

 p it - preţul bunului i în momentul t

Acum putem defini mai precis noţiunea de output real. ÷    se

măsoară prin suma preţurilor bunurilor produse, dacă producţia se totalizează cu
ajutorul banilor cu o putere de cumpărare nemodificată (constantă).
În cazul măsurării bunurilor care nu se valorifică pe piaţă, deci care nu au preţ
(de exemplu: serviciile oferite de instituţiile de stat) se recurge la valoarea factorilor
utilizaţi pentru producerea lor sau la preţul unor servicii similare valorificate pe piaţă.
Întrebarea este
       ? La început facem abstracţie de
restul lumii, considerând o economie închisă.
O soluţie foarte simplă ar fi să însumăm la preţ constant toate produsele şi
serviciile create (oferite) de întreprinderi. Dar outputul real astfel obţinut nu ar fi egal
cu realizările efective ale economiei, deoarece include unele înregistrări repetate. De
obicei, materiile prime trec prin faze succesive de prelucrare. În producţia fiecărei
faze de prelucrare este prezentă şi valoarea materiei prime, deşi aceasta măreşte
realizarea economiei doar o singură dată. Bunurile care în perioada dată sunt
consumate productiv, formează
—     . Valoarea lor nu măreşte
realizările economiei. Ca urmare, în calculul outputului naţional real trebuie să avem
în vedere numai —   , adică bunurile şi serviciile care în perioada dată nu
se mai prelucrează, ci se consumă ca atare (consumul final).
  
 se măsoară prin nivelul la care reuşeşte să
satisfacă nevoile membrilor ei. Ca urmare, outputul naţional se măsoară prin masa
produselor destinate consumului final sau utilizării finale. În acest scop, din outputul
naţional total se scade valoarea consumurilor intermediare (productive). Din întreaga
producţie a diferitelor faze de fabricaţie ne interesează deci numai   
.
Din nou putem acum preciza definiţia noţiunii de output naţional real.
÷     reprezintă valoarea reală a produselor (şi serviciilor) finale
create (prestate) într-o economie într-o perioadă dată. Se notează cu Y (Yield).
Această mărime se numeşte în statistică —   !  (sau GDO ± Gross
Domestic Oroduct). Această mulţime de mărfuri este oferită pentru schimb
intersectorial, fiind utilizată de protagoniştii economici în scopul consumului final.
Consumul final nu coincide cu consumul menajelor. O parte din produsele
create se folosesc de sfera întreprinderilor pentru 
  (înlocuirea sau lărgirea
stocului de capital), iar o altă parte este cumpărată de sectorul (sfera) public(ă). Deci,

Oagina 55 din 266

masa de produse disponibilă pentru consumul final se compune din bunuri de consum
şi bunuri de investiţie, respectiv din produsele pe care sectorul public doreşte să le
achiziţioneze.
Din cele de mai sus rezultă că şi outputul naţional, prin definiţie, coincide cu
cantitatea de bunuri oferită de sectorul întreprinderilor, deoarece numai aici are loc
producţia.
Dar oferta nu este în mod necesar egală cu cantitatea de bunuri valorificate.
Outputul naţional include şi  
  —
  sectorului întreprinderilor. Dacă
aceste stocuri sunt mai mari decât cele dorite, atunci sectorul întreprinderilor nu a
reuşit să valorifice cantitatea de produse planificată a fi vândută. Un output dat
(ofertă) poate însemna sau cerere excedentară sau ofertă excedentară.
Orivind din alt unghi,     —   ——   
 
 : aceasta este suma venitului ce se poate împărţi între protagoniştii
economici.
La nivelul economiei naţionale, valoarea totală a outputului destinat
consumului final coincide cu venitul întregii economii.
Orotagoniştii economici pot obţine venituri pe baza proprietăţii factorilor de
producţie. Ca urmare, deosebim venituri diferite, în funcţie de natura factorilor
deţinuţi în proprietate: salarii, dobândă, rentă şi profit.

—    —  ——
"   —
  : din acest venit menajele
cumpără bunuri de consum, întreprinderile fac investiţii, guvernul îşi acoperă
cheltuielile.
Într-o economie închisă, venitul total coincide în mod necesar cu mărimea
cheltuielilor totale. Dar cheltuielile nu devin nemijlocit cerere la fiecare protagonist,
deoarece o parte din venit se poate economisi. Orin intermediul pieţei monetare şi a
pieţei titlurilor, aceste economii reprezintă sursa investiţiilor.
Cheltuielile protagoniştilor economici, utilizarea venitului, coincide în ultimă
instanţă cu cererea totală de pe piaţa bunurilor.
Sintetizând cele de mai sus: outputul naţional pe termen scurt (1 an) reprezintă
masa de produse disponibilă pentru utilizare finală, care coincide cu mărimea ofertei
(totale) naţionale. Mărimea outputului coincide cu venitul macroeconomic, care este
sursa cheltuielilor. Utilizarea venitului, în final, conduce la o cerere identică cu
venitul.

Oagina 56 din 266

 Output Ofertă totală Venit Utilizare finală Cerere totală

Constatarea de mai sus necesită o analiză în continuare. Trebuie să studiem

mai profund crearea, distribuirea şi utilizarea venitului, să definim elementele cererii
totale şi să arătăm legătura dintre venit şi cerere.

,/0/0/+*.+%++%(*

Am văzut deja că outputul este izvorul venitului, fiind de valoare egală cu

acesta. Dar analiza anterioară s-a referit doar la o economie închisă. Să vedem acum
rolul sectorului exterior.

,/0/0/,/%+%*"+%+34-#.+%+

Sectorul exterior, pe de o parte, cumpără o parte din produsele autohtone

(export), pe de altă parte, măreşte cantitatea de produse ce se poate cumpăra în
economie, pe baza importului. Contravaloarea produselor exportate este parte
componentă a venitului autohton, pe când valoarea importului reduce acest venit. Ca
urmare, mărimea venitului intern poate fi diferită de valoarea produselor create în
economie, datorită fluxurilor dinspre şi spre sectorul exterior.
       (EX ± Export) reprezintă contravaloarea produselor
autohtone vândute pe pieţele din exterior.       (IM ± Import) reprezintă
venitul partenerilor externi realizat pe pieţele autohtone, care părăseşte economia
naţională şi este încasat de restul lumii. Deci, o parte din venitul creat în interior
provine din export, respectiv contravaloarea importului părăseşte economia. Ca
urmare, utilizarea internă nu mai corespunde cu cantitatea produsă în ţară, deoarece se
utilizează şi produse importate, iar produsele exportate nu se mai utilizează intern.
Venitul realizat de rezidenţi, adică venitul naţional se modifică astfel:

Y utilizare internă + export - import



Oagina 57 din 266

,/0/0/0/"!1!+"&.+%%

Cine dispune de venitul total realizat, adică cine deţine contravaloarea

produselor create în economie? La prima vedere, răspunsul pare simplu:
întreprinderile dispun de întreaga încasare, deoarece ele valorifică produsele
(serviciile) create. Numai că întreprinderile nu utilizează în întregime aceste încasări,
fiind nevoite să plătească contravaloarea factorilor de producţie utilizaţi. În ultimă
instanţă, proprietarii factorilor de producţie sunt menajele. Salariul, dobânda,
dividendele etc. revin deci menajelor. Orofitul întreprinderilor, dacă nu se foloseşte
pentru investire, reprezintă tot venitul menajelor. Există un singur venit care nu
ajunge la menaje ± acumularea întreprinderilor, adică economiile acestora.
În modelul nostru macroeconomic, utilizăm aceeaşi ipoteză de simplificare ca
şi în microeconomie: pentru producţie se utilizează doar doi factori: capital şi muncă.
Ca urmare, şi venitul factorilor va lua două forme: salarii şi dobândă pentru capital. O
altă simplificare constă în faptul că gruparea proprietăţii capitalului are loc într-o
singură formă: proprietarii de capital bănesc îşi cedează resursele sectorului
întreprinderilor doar sub forma cumpărării de obligaţiuni.
Munca necesară pentru procesul de producţie stă la dispoziţie în sectorul
menajelor. Crearea, reproducerea şi ³întreţinerea´ acesteia are loc tot în acest sector.
Menţinerea capacităţii de muncă se realizează, în principal, prin consum, care are loc
în sectorul menajelor.
Venitul rezultat din muncă este salariul, care are o formă nominală şi una
reală. Y      (bănesc) este suma de bani plătită pentru unitatea de muncă
(W ± Wage), iar —     reprezintă cantitatea de bunuri ce se poate cumpăra cu
această sumă de bani, calculându-se ca raport între salariul nominal şi nivelul general
 W

al preţurilor  w  ö . Suma salariilor totale plătite în cadrul economiei se obţine
 O
înmulţind numărul celor ocupaţi cu salariul nominal mediu.
Crearea bunurilor capital necesare pentru procesul de producţie are loc în
procesul de producţie ce se desfăşoară în cadrul sectorului întreprinderilor. La un
moment dat, economia dispune deja de un anumit stoc de capital, care face posibilă
producţia.

Oagina 58 din 266

 Y
   
    
    (K ± Kapital) cuprinde totalitatea
maşinilor, utilajelor, clădirilor, echipamentelor etc. care asigură condiţiile materiale
ale producţiei.
Venitul proprietarilor de capital este #, în sensul că ei avansează iniţial
banii necesari pentru achiziţionarea bunurilor capital. Capitalul lor bănesc ajunge la
întreprinderi prin intermediul cumpărării de hârtii de valoare. Oroprietarul hârtiei de
valoare primeşte venitul rezultat de pe urma utilizării capitalului împrumutat, care în
economia de piaţă îmbracă forma de dobândă.
Stocul de capital disponibil într-o perioadă dată necesită, ca şi munca, o
reproducere continuă. Înlocuirea capitalului uzat se asigură în sectorul
întreprinderilor, prin faptul că o parte din bunurile produse iau forma bunurilor
capital.
! —   este acea activitate, care vizează crearea şi achiziţionarea bunurilor
capital.       —  este cererea totală de bunuri capital necesare în procesul
producţiei (I ± Investment). O parte din investiţie serveşte la înlocuirea bunurilor
capital uzate în procesul de producţie, adică la menţinerea valorii şi funcţionalităţii
stocului de capital. Aceasta este  —      
  (egală cu amortizarea).
Activitatea de investiţie care are ca rezultat creşterea stocului de capital este  —  
  
 (sau investiţia netă). Astfel, investiţia totală (investiţia brută) a unei
perioade va fi suma investiţiei de înlocuire ( Am) şi a investiţiei de lărgire (
investiţia netă): I b Am Å In .
Orice activitate de investiţie este o utilizare finală.
Amortizarea (egală cu uzura stocului de capital) nu poate deveni însă venit al
proprietarilor de capital (menajelor), deoarece nu ei asigură înlocuirea bunurilor
capital uzate. Ca urmare, amortizarea este venitul sferei întreprinderilor şi din acest
venit se finanţează înlocuirea. Din punctul de vedere al unei întreprinderi, amortizarea
poate fi şi o sursă de economisire, deoarece sumele amortizate nu se cheltuiesc
imediat pentru cumpărarea de noi bunuri capital. Fondul de amortizare necheltuit
momentan de o întreprindere, poate fi împrumutat altei întreprinderi, care tocmai îşi
înlocuieşte capitalul uzat. Dacă însă avem în vedere întregul sector al întreprinderilor,
întreaga amortizare este cheltuială pentru înlocuire, deoarece numai aşa poate rămâne
stabilă mărimea stocului de capital.

Oagina 59 din 266

 Oartea venitului creat în economie care depăşeşte valoarea înlocuirii devine
venit al proprietarilor de capital, deci sursă de venit pentru menaje.
Dacă din venitul brut scădem amortizarea, găsim venitul net, care în statistică
se numeşte produs intern net (OIN) sau NDO (Net Domestic Oroduct).
      cuprinde suma salariilor, a dobânzilor şi a dividendelor plătite
proprietarilor şi a profiturilor.   reprezintă venitul întreprinzătorilor.
Conducerea întreprinderilor poate decide să folosească o parte din profit
pentru investiţii de lărgire. În acest caz, transformă o parte din venitul net în
economisire, ceea ce are acelaşi efect ca şi cum economisirea ar fi fost realizată de
sfera menajelor. Din această cauză, în modelul nostru macroeconomic vom face
abstracţie de investiţiile de lărgire realizate din sursele interne ale întreprinderilor.

,/0/0/5/%+%*"+%+1+'%"41"*%!.

Oot utiliza menajele în mod liber întregul venit net? Numai în cazul în care alte
sectoare nu beneficiază de venitul factorilor. Dar acest lucru nu este posibil, deoarece
sectorul public nu desfăşoară activitate de producţie, nu vinde factori de producţie,
deci nu-şi poate acoperi cheltuielile numai pe seama venitului net realizat de sectorul
menajelor, prin intermediul impozitelor încasate de la sectorul privat. Impozitele
reduc deci venitul disponibil al menajelor.
!  (T ± Tax) reprezintă acel venit al statului pe care, pe baza legilor în
vigoare, îl sustrage de la sectorul privat, respectiv de la sectorul exterior, fără nici un
contraserviciu.
În schimbul impozitului încasat, statul nu oferă în mod nemijlocit nici un
serviciu, deci impozitarea nu are loc pe baza unor relaţii de piaţă.
Statul îşi poate mări încasările şi din alte plăţi obligatorii, cum ar fi, de
exemplu, diferite taxe (ca CASS, TVA, taxe vamale), al căror efect asupra sectorului
privat este similar cu cel al impozitelor: reduc venitul disponibil al acestuia.
Impozitele şi taxele pot fi plătite atât de către sectorul întreprinderilor (Te) cât
şi de sectorul menajelor (Tm) şi influenţează comportamentul plătitorului. În primă
fază, impozitele şi taxele plătite de întreprinderi reduc venitul acestora, dar în final
reduc de fapt venitul menajelor, deoarece orice venit net ajunge la acest sector. Ca
urmare, în modelul nostru macroeconomic, impozitarea va reduce doar venitul
utilizabil al menajelor.

Oagina 60 din 266

 Orin intermediul impozitării nu se epuizează activitatea de redistribuire a
venitului de către stat, deoarece o parte din impozitele încasate este destinată
finanţării transferurilor.
p—   (Tr) apar prioritar din considerente sociale şi reprezintă fluxuri
de venit dinspre stat spre sfera privată. Transferurile pot viza atât întreprinderile (Tre)
sub formă de subvenţii, cât şi menajele (Trm) sub formă de ajutor de şomaj, alocaţie
pentru copii etc. În ambele cazuri, beneficiarul transferului nu trebuie să-şi asume nici
o obligaţie, deci transferurile induc un flux de venit contrar impozitelor, fiind
considerate ca Ä   
  ´/
Deoarece transferurile oferite întreprinderilor ajung în ultimă instanţă la
menaje, deoarece ele măresc venitul pe care întreprinderile îl plătesc menajelor, în
modelul nostru macroeconomic transferurile vor corecta doar venitul sectorului
menajelor.
Oartea din valoarea outputului naţional ce poate fi utilizată de sectorul privat
este     —  al acestui sector (Yd - disposable): Yd Y + T r ± T.
Sectorul public utilizează partea din încasările din impozite necheltuită ca
transferuri pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii.
 
    (G ± government) reprezintă acea utilizare a
venitului, prin intermediul căreia guvernul sau alte organe de stat achiziţionează
bunuri şi servicii de la sectorul privat. Aici intră: investiţiile publice (de exemplu:
construirea de autostrăzi), precum şi cumpărările de mărfuri necesare funcţionării
aparatului de stat (bănci pentru şcolile publice, maşini pentru poliţie, avioane militare
etc.). În acest caz, fluxul de venit are o contraparte: fluxul de mărfuri dinspre sectorul
privat spre cel public.
Sectorul privat foloseşte venitul disponibil pentru consum şi economisire.

,/0/0/6/c%(.+%+

Economiile sectorului întreprinderilor se identifică cu amortizarea (investiţia

de înlocuire). Ca urmare, sectorul menajelor poate utiliza doar diferenţa dintre venitul
disponibil şi amortizare, adică     —   , care este destinat consumului şi
economisirii.

Oagina 61 din 266

 — (C ± Consumption) reprezintă acea parte a venitului disponibil (net)
care se utilizează pentru cumpărarea de bunuri şi servicii în vederea satisfacerii
nemijlocite a nevoilor sferei private.
Consumul înseamnă utilizarea efectivă a bunurilor, ceea ce nu este identică cu
cumpărarea de mărfuri, dar la nivelul economiei naţionale se consideră a fi egal cu
cumpărările de bunuri de consum.

 —  (S ± Saving) reprezintă partea neconsumată a venitului.
Utilizarea venitului realizat în cadrul economiei naţionale are loc astfel:

7889:

Economisirea realizată din venitul perioadei date măreşte avuţia agenţilor

economici, jucând acelaşi rol ca şi investiţia de lărgire (netă): are loc creşterea unui
stoc existent pe seama venitului realizat în perioada dată.
  (A ± Assets) este deci o economisire acumulată. Rolul ei economic este
de a asigura desfăşurarea fără probleme a producţiei şi a proceselor de venit.
Avuţia naţională apare sub forme diferite: bogăţii naturale, echipamentele de
producţie ale întreprinderilor, locuinţe, opere de artă, diferite instrumente financiare,
cash etc.
Modelul macroeconomic ia în considerare doar trei forme de existenţă a
obiectelor de avuţie: stocul de capital, hârtiile de valoare şi banii.
$#      (B ± Bond) pot îmbrăca forme diferite, dar în modelul
macroeconomic îmbracă o formă generală (generică), desemnând obligaţiunile care
asigură o dobândă fixă şi au o valoare nominală determinată. Valoarea stocului de
hârtii de valoare a economiei la un moment dat se determină ca suma cursurilor
acestora.
De obicei, hârtiile de valoare se schimbă pe pieţe speciale: burse. Valoarea lor
de piaţă este dată de cursul de schimb ce rezultă din jocul cererii şi ofertei. Este
recomandabil să determinăm valoarea reală a avuţiei naţionale, care nu depinde de
nivelul general al preţurilor (care este fluctuant).

M B
A Å Å
P P
unde: K ± stocul de capital

Oagina 62 din 266



- cantitatea de bani reali
O

- valoarea reală a stocului de hârtii de valoare
O
     poate fi înţeleasă ca fiind cantitatea de mărfuri ce poate fi
cumpărată din averea nominală a naţiunii la un moment dat.
Economiile perioadei date influenţează mărimea avuţiei. Deoarece economiile
sectorului întreprinderilor se identifică cu investiţia de înlocuire, ele sunt neutre în
privinţa mărimii avuţiei. Ele au doar rolul de a menţine neschimbată mărimea valorii
stocului de capital.
Economiile menajelor se ţin sub formă de bani sau hârtii de valoare.
Economiile curente măresc stocul de monedă şi hârtii de valoare.
odificarea stocului
de bani atinge echilibrul pieţei monetare, cum se va vedea mai târziu. Creşterea
stocului de hârtii de valoare înseamnă că menajele sunt dispuse să cumpere noi titluri
în valoarea respectivă, cu alte cuvinte, numai un venit de această mărime sunt dispuse
menajele să împrumute altor sectoare.
Hârtiile de valoare sunt emise de sectorul întreprinderilor şi de sectorul public.
Sectorul întreprinderilor emite hârtii de valoare când din banii încasaţi în urma
vânzării acestora planifică o investiţie de lărgire. Ca urmare, această parte a creşterii
stocului de hârtii de valoare finanţează creşterea stocului de capital al perioadei
viitoare. Guvernul emite hârtii de valoare dacă încasările sale nu-i acoperă
cheltuielile. În acest caz, creşterea stocului de hârtii de valoare acoperă deficitul
bugetar.
Dacă facem abstracţie de forma bănească a avuţiei, atunci economiile nete
curente ale sectorului privat acoperă investiţia netă şi deficitul bugetar al perioadei
date. Cu alte cuvinte,
    reprezintă partea economiilor care depăşeşte
investiţiile de înlocuire.
În concluzie, outputul este identic cu oferta sectorului întreprinderilor, din care
ia naştere venitul întregii economii naţionale. În urma redistribuirii, venitul creat se
împarte între sectorul întreprinderilor, al menajelor şi cel public, care utilizează
venitul lor disponibil pentru cumpărarea de mărfuri şi economisire. Venitul neutilizat
în fiecare sector, prin intermediul economisirii, ajunge la acel sector care doreşte să
cheltuiască mai mult decât venitul său disponibil. În final, economia în ansamblu,
cheltuieşte atât cât este venitul său realizat.

Oagina 63 din 266

1.3. Circuitul macroeconomic

Între sectoarele economice iau naştere fluxuri repetabile în urma legăturilor

reciproce dintre ele. Nevoile apar în mod repetat, deci şi producţia trebuie permanent
reluată. Mişcarea continuu repetată a economiei se numeşte circuit macroeconomic.
Circuitul îşi îndeplineşte funcţiile dacă bunurile produse în economie ajung la
utilizatori. Ţelul final se poate urmări deci prin intermediul fluxurilor de produse.
Însă, în economia de piaţă fluxurile de mărfuri (    ) sunt însoţite de fluxuri
de sens opus, sub formă bănească (   
sau      ). Ca urmare, la
descrierea circuitului macroeconomic urmărim doar fluxurile de venit, acestea
conţinând subînţeles şi fluxurile de mărfuri.
În descrierea circuitului se arată, pe de o parte, ce venituri primesc diferiţii
protagonişti economici şi la ce le folosesc, iar pe de altă parte, se clarifică rolul
sectoarelor macroeconomice pe diferitele pieţe.
Încasările şi cheltuielile fiecărui sector, adică suma veniturilor care intră şi ies,
coincid în mod necesar: venitul care intră se utilizează integral. Această coincidenţă
însă nu întotdeauna înseamnă că utilizarea venitului are loc neapărat în funcţie de
intenţiile protagoniştilor economici. În modelul circuitului macroeconomic se reflectă
fluxurile de venit efectiv realizate. Analiza ulterioară a modelului macroeconomic va
căuta răspuns la întrebarea: în ce condiţii crearea şi utilizarea intenţionată a venitului
(ex ante) devine identică cu cea efectiv realizată (ex post).
Ounctul logic de start şi de finiş al circuitului economic este sectorul
menajelor: scopul
activităţii economice
Salarii Oiaţa
Menaj
muncii este satisfacerea
Consum
nevoilor menajelor.
Iniţiatorul activităţii
Oiaţa
Impozite Transferuri economice o
mărfurilor
reprezintă totalitatea
Economisire
nevoilor menajelor,
Oiaţa de
Stat capital deci această
activitate îşi
Fig. 1.1. Fluxurile de venit ale sferei menajelor
îndeplineşte rolul

Oagina 64 din 266

prin satisfacerea acestor nevoi. Din această cauză, analiza circuitului trebuie începută
cu analiza sectorului menaje.
Menajele au nevoie de venituri pentru a-şi realiza ţelul. Dacă ele încă nu
dispun de avuţie acumulată, singura lor sursă de venit este forţa de muncă disponibilă
în cadrul lor. Deci, menajele oferă pe piaţa muncii forţa de muncă disponibilă în
cadrul lor. Dacă menajele dispun de avuţie acumulată, atunci în schimbul capitalului
şi a stocului de hârtii de valoare ce le stau la dispoziţie, fac rost de venituri din capital,
adică de dobândă, tot de la sectorul întreprinderilor. Din venitul realizat pe piaţă,
menajele plătesc impozite sectorului public. De asemenea, ele primesc de la stat unele
transferuri, care măresc venitul lor disponibil. Venitul astfel realizat este izvorul
consumului menajelor.
Menajele decid ce proporţie a veniturilor lor doresc s-o consume şi astfel apar
ca cumpărători pe piaţa bunurilor. Suma cheltuită efectiv pe consum nu coincide în
mod necesar cu cea planificată (dorită). Cert este însă că partea neconsumată a
venitului disponibil coincide cu economisirea. Oartea de venit economisită se
foloseşte pentru cumpărarea de hârtii de valoare sau se ţine sub formă lichidă (cash).
Deocamdată, vom face abstracţie de economiile ţinute sub formă de cash, deoarece
încă nu cunoaştem funcţionarea pieţei monetare. Ca urmare, în modelul circuitului
macroeconomic, economiile menajelor ajung integral pe piaţa de capital, care se
identifică în acest model cu piaţa hârtiilor de valoare. În această accepţiune,

  —
            
  %    


    
"#    .
Oe baza celor de mai sus, putem descrie componenţa fluxurilor de venit ce
intră şi ies din sfera menajelor. Cele două fluxuri coincid în mod necesar, datorită
accepţiunii pe care modelul o dă economisirii. Dacă din veniturile primite de la
sectorul întreprinderilor ( W  L ) şi cel public (Tr m) scădem cheltuielile pentru consum
(C) şi plata impozitelor (Tm), restul obţinut este economisirea (S). Deci, economisirea
este o funcţie a mărimii venitului (Y) şi a cheltuielilor de venit planificate. Această
acomodare a economisirii conduce la situaţia că valoarea totală a posturilor de venit
care ies din sfera menajelor este în mod necesar egală cu valoarea totală a posturilor
de venit care intră în sfera menajelor:

W   Trm = C Tm S m

unde: W  - totalul salariilor nominale, iar ± populaţia ocupată.

Oagina 65 din 266

 Salarii ( W  L ) Y
 
Întreprindere Oiaţa
muncii      (E)
Output (Y) obţine capitalul
necesar pentru
Investiţii
Investiţii Oiaţa cumpărarea de bunuri
mărfurilor
capital (de investiţie)
Impozite
Economisire pe piaţa de capital.
Transferuri Se
Orin aceasta induce o
Oiaţa de
capital
    
  , care
Stat
conform ipotezelor
Fig. 1.2. Fluxurile de venit ale sferei întreprinderilor modelului,
 
 

    "#      . Oentru a începe producţia, întreprinderea cumpără
cantitatea necesară de muncă pe piaţa muncii, contravaloarea acestei operaţiuni fiind
plătită ulterior, din încasările obţinute prin vânzarea produselor create pe piaţa
mărfurilor.
Cu ajutorul factorilor de producţie astfel achiziţionaţi are loc producţia de
bunuri, care se valorifică pe piaţa mărfurilor. Contravaloarea mărfurilor vândute
reprezintă venitul care intră în sfera întreprinderilor. Din încasările astfel realizate,
întreprinderile plătesc impozit statului, dar ele beneficiază şi de transferuri, care
măresc veniturile care intră în sectorul întreprinderilor.
Din venitul disponibil, întreprinderile plătesc veniturile factorilor (salariu,
dobândă, dividende). Suma
Întreprindere
Cumpărări ce rămâne reprezintă

Te Tre guvernamentale Oiaţa economisirea, care se

(G) mărfurilor
cheltuieşte pentru
cumpărarea de hârtii de
Stat
valoare (ca în cazul
Economisire (Sa) menajelor). Mărimea
Tm Trm Oiaţa de
capital acestei economisiri,

Menaj conform ipotezelor, este

identică cu partea de venit
Fig. 1.3. Fluxurile de venit ale sectorului public
ce serveşte înlocuirea
capitalului uzat (investiţia de înlocuire).
Ecuaţia fluxurilor de venit ale sferei întreprinderilor este:

Oagina 66 din 266

 Tre =
W   Te e

Din analiza fluxurilor de venit ale sectorului privat au rezultat în mare parte şi
fluxurile de venit ale —
   
. Veniturile, care intră sunt formate din
impozitele plătite de menaje şi întreprinderi. Din aceste venituri, statul plăteşte
transferuri celor două sectoare private, restul fiind destinat cumpărării de bunuri de pe
piaţa mărfurilor (cerere de mărfuri). Diferenţa dintre încasările şi cheltuielile publice
va apare pe piaţa de capital sub forma cererii de hârtii de valoare.
Ecuaţia fluxurilor de venit în cazul sectorului public este:

Te Å Tm  G Å Trm Å Tre Å S a

unde: S a ± economisirea publică.

Rolul —
      s-a avut în vedere doar la realizarea venitului.
Agenţii economici străini
Export Oiaţa vând sau cumpără mărfuri,
mărfurilor ceea ce influenţează mărimea
Import
Exterior venitului realizat de sectorul
întreprinderilor. Dacă agenţii
Oiaţa de
Economisire capital externi vând mai mult în
interior decât cumpără, atunci
Fig. 1.4. Fluxurile de venit ale sectorului exterior
nu-şi utilizează întregul venit
pentru cumpărarea de mărfuri, deci economisesc. Ca urmare, în modelul nostru
simplificat, diferenţa dintre import (IM) şi export (EX) coincide cu economisirea
sectorului exterior (Sext). Această economisire are loc tot sub forma hârtiilor de
valoare.

IM ± EX Sext

Sintetizând cele de mai sus, schema completă a circuitului macroeconomic

poate fi reprezentată conform figurii 1.5.

Oagina 67 din 266

 Din schema circuitului economic putem deduce principalele corelaţii dintre
protagoniştii economici care se manifestă pe diferitele pieţe, cea mai importantă fiind
corelaţia de pe piaţa de mărfuri, unde venitul realizat din vânzări coincide cu mărimea
venitului cheltuit pe această piaţă.

Y Å IM  C Å I Å G Å EX

Oe piaţa muncii, salariile plătite de întreprinderi coincid cu salariile încasate de

menaje: W  L WL .
Oe piaţa de capital, oferta se compune din suma economiilor sectoarelor, iar
cererea din cererile de investiţii ale întreprinderilor.

I a Å m Å e Å ext 

Oiaţa
muncii

W WL

Oiaţa
C mărfurilor I
Menaje Y Întreprindere
IM
Tm ± Trm G Te ± Tre
EX

Stat
Sm
Sa I Se Exterior

Sext
Oiaţa de
capital

Fig. 1.5. Schema circuitului macroeconomic




Oagina 68 din 266

 c
0


*#+%"+%&%

'".
V a defini corelaţiile fundamentale ale SNA;
V a determina costul vieţii: ICO şi deflatorul OIB;
V a defini rata şomajului şi legătura acesteia cu OIB.

*
* *

2.1. Corelaţiile macroeconomice fundamentale

Fluxurile de venit şi cele reale se măsoară şi se analizează sistematic. Oentru a

asigura comparabilitatea lor internaţională, specialiştii ONU au creat un sistem unitar
de conturi şi indicatori, numit Y —     &  (SNA ± System of
National Accounts).
Conturile SNA totalizează producţia, veniturile şi utilizarea acestora pe baza
logicii descrise în unitatea precedentă. Outputul, respectiv veniturile diferitelor
sectoare sunt grupate în funcţie de diferite puncte de vedere şi, în final, datele sunt
totalizate în câţiva indicatori sintetici.
Cel mai important indicator al SNA este —    (OIB sau GDO ±
Gross Domestic Oroduct), care reprezintă valoarea totală a produselor create şi a
serviciilor prestate într-o ţară în decursul unui an şi destinate consumului final.
Mărimea OIB este determinată excluzându-se consumul intermediar, productiv (CI),
avându-se deci în vedere numai valoarea adăugată (VA).
Deosebim trei modalităţi diferite de abordare şi măsurare a OIB:
a)V prin prisma cheltuielilor;
b)V a producţiei,
c)V a venitului.
a)Va  
"    ! cuprinde consumul, investiţia, cumpărările de
mărfuri ale guvernului, respectiv exportul net:

Oagina 69 din 266


OIB C + I + G + NX
unde: NX EX ± IM.
Deoarece OIB reprezintă, de fapt, venitul total creat în economia naţională în
decursul perioadei date, putem scrie:
Y C + I + G + NX

ecuaţie care descrie, pe baza circuitului macroeconomic,
      



 , conform căreia economia nu poate consuma un venit mai mare
decât venitul realizat în perioada dată (    Y&).
b)VDacă abordăm OIB dinspre 
 , mărimea sa reprezintă totalitatea
produselor create şi a serviciilor prestate în economie în decurs de un an, prin
excluderea valorii produselor consumate productiv (pentru a evita
înregistrările duble):
n
OIB  ' VA i
i

unde: VAi ± valoarea adăugată în întreprinderea Äi´, calculată ca diferenţă între

încasările totale brute ale întreprinderii Äi´ în urma vânzării produselor pe care le-a
creat într-un an, respectiv cheltuielile sale pentru bunurile utilizate în scop productiv
pe parcursul creării produselor respective.
c)VOIB poate fi abordat şi de pe latura     . În această abordare, OIB
reprezintă suma veniturilor primare realizate de toţi participanţii la procesul de
producţie desfăşurat în economia naţională în decurs de un an.
      reprezintă ceea ce primesc proprietarii factorilor de producţie:
salarii, dobânzi, dividende, profit, rentă. Venitul primar al statului rezultă din aşa
numitul Äimpozit pe produs´, care se plăteşte pe baza producţiei şi circulaţiei şi nu pe
baza venitului realizat: impozitul pe circulaţia mărfurilor, impozitul pe consum,
impozitul pe producţie. Tot un venit primar este şi amortizarea.
Suma veniturilor nete ce apar la nivelul economiei naţionale într-un an
reprezintă —     (OIN sau NDO ± Net Domestic Oroduct), reprezentând
diferenţa dintre OIB şi amortizare sau, de pe latura venitului, suma veniturilor primare
noi care au apărut în economie în decursul anului dat.
Dar veniturile care apar pe teritoriul ţării nu sunt identice cu veniturile
cetăţenilor ţării. O parte din aceste venituri vin din exterior, altă parte pleacă spre

Oagina 70 din 266

exterior. Indicatorul de venit corectat cu fluxurile de venit internaţionale reprezintă
     .
        (VNB sau GNI ± Gross National Income) este suma
veniturilor primare realizate de cetăţenii unei ţări într-un an. Corespondentul net al
acestui indicator este          (VNN sau NNI ± Net National Income),
acesta fiind mai mic decât VNB cu valoarea amortizării, cuprinzând deci suma
veniturilor nete realizate de cetăţenii ţării în decurs de un an.
Sistemul conturilor naţionale analizează amănunţit şi fluxurile    
   , cum ar fi: impozitele pe venit şi transferurile ce au loc între protagoniştii
economici. Fluxurile de venituri derivate ce au loc între proprietarii de venit interni nu
modifică mărimea venitului naţional, deoarece ceea ce predă un sector altuia sub
formă de venit derivat, este primit de celălalt sector, deci venitul total nu se modifică.
Dar     —  al sectoarelor se abate de la venitul realizat de acestea.
Dacă însă veniturile derivate vin sau pleacă spre exterior, venitul naţional se
modifică. Deci, indicatorii venitului naţional se corectează cu fluxurile de transferuri
internaţionale şi primim astfel indicatorii        —  .
Venitul naţional disponibil brut (VNDB sau GNDI ± Gross National
Disposable Income) este suma venitului brut utilizabil de cetăţenii ţării într-un an, iar
venitul naţional disponibil net (VNDN sau NNDI ± Net National Disposable Income)
este suma venitului net utilizabil de cetăţenii ţării într-un an.
Calculul indicatorilor de mai sus are loc astfel:

Output brut Sistemul conturilor

- Consum productiv (CI) naţionale urmăreşte nu numai
OIB - Amortizare OIN crearea outputului şi modul
+ venitul primar primit de rezidenţi din exterior apariţiei veniturilor, ci şi
- venitul primar primit de exterior de la rezidenţi    acestora. Se analizează
VNB - Amortizare VNN în fiecare sector mărimea
+ transferuri primite din exterior consumului şi a investiţiei,
- transferuri spre exterior precum şi evoluţia economisirii.
VNDB - Amortizare VNDN Se face distincţie între cheltuielile
de consum ale sferei private şi
consumul public (adică ceea ce menajele nu consumă în mod individual: apărare
naţională, justiţie etc.)

Oagina 71 din 266

 Investiţiile şi economiile se calculează pe fiecare sector, pentru a urmări dacă
sectoarele îşi pot autofinanţa acumularea sau trebuie să ia în considerare şi economiile
altor sectoare. În mod obişnuit, sectorul întreprinderilor investeşte mai mult decât
economiile proprii, pe când sectorul menajelor economiseşte mai mult decât
investeşte. De asemenea, se urmăreşte în ce măsură contribuie exteriorul la consumul
sau investiţia naţională.

2.2. Regulile calculării PIB

Să presupunem o economie în care se produce un singur produs: pâine şi

singurul input care se utilizează pentru producţie este munca. În acest caz, procesele
economice care au loc între sfera menajelor şi sfera întreprinderilor pot fi descrise ca
în figura 2.1.
Cercul interior al figurii 2.1. descrie fluxurile reale, iar cel exterior arată
fluxurile de venit dintre cele două sectoare macroeconomice.
În cazul acestei economii simple, OIB măsoară fluxurile monetare şi se poate
obţine în două modalităţi diferite:
V OIB reprezintă venitul total ce rezultă în urma producţiei de pâine, fiind
egal cu suma salariilor şi a profitului (partea superioară a circuitului
exterior).
V OIB reprezintă cheltuielile totale pentru cumpărarea de pâine (partea
inferioară a circuitului exterior).
Cheltuielile şi veniturile totale ale economiei trebuie să coincidă, deoarece
fiecare tranzacţie are două laturi: o latură a cumpărătorului şi una a vânzătorului.
Cheltuielile cumpărătorilor trebuie să fie deci egale cu veniturile vânzătorilor. Orice
tranzacţie ce atrage cheltuieli, trebuie să atragă şi venituri.

Venit Să presupunem că
întreprinderea produce cu o
Muncă
pâine mai mult decât înainte şi o

Menaj Întreprindere vinde menajului. În acest caz,

vor creşte cheltuielile, dar şi
Oroduse (pâine)
veniturile în aceeaşi măsură.
Cheltuieli (Bani)
Fig. 2.1. Schema proceselor economice dintre Dacă întreprinderea produce
sfera întreprinderilor şi sfera menajelor

Oagina 72 din 266

pâinea suplimentară fără un consum suplimentar de muncă (măreşte deci eficienţa
producţiei), atunci profitul va fi mai mare, iar dacă utilizează muncă suplimentară,
atunci salariul va creşte, dar în ambele cazuri cheltuielile şi veniturile cresc în
proporţie identică.
În această economie simplă, OIB se poate calcula foarte simplu, dacă însumăm
cheltuielile pentru cumpărarea de pâine.
Dar într-o economie naţională reală se produc şi se vând nenumărate bunuri şi
servicii. Să urmărim deci, 
    

  ! .
a) Y

Să presupunem că în economia simplă cu un singur produs (pâine),
întreprinderea angajează mai mulţi lucrători pentru a putea produce mai mult. Olăteşte
salariul suplimentar, însă nu vinde producţia suplimentară. Cum influenţează această
situaţie OIB-ul?
Oentru a putea răspunde la întrebare, trebuie să ştim ce se întâmplă cu pâinea
nevândută. Dacă această pâine se uscă în cadrul întreprinderii, atunci profitul
întreprinderii scade cu salariul suplimentar plătit, deoarece surplusul de salariu plătit
surplusului de forţă de muncă nu a însemnat şi un surplus de venit pentru
întreprindere. Tranzacţia nu a atins nici cheltuielile totale, nici încasările totale,
valoarea OIB nu se modifică, deşi acum s-au plătit mai multe salarii şi mai puţin
profit. Dacă însă pâinea suplimentară este destinată vânzării ulterioare şi deci se
stochează, situaţia se schimbă. În acest caz, profitul nu scade, în sensul că putem
presupune că proprietarii întreprinderii au fabricat acum o pâine suplimentară pentru a
o stoca. OIB va creşte, deoarece salariile suplimentare măresc venitul total, iar
stocurile totale măresc cheltuielile.
Conform regulii generale,
    —
     —       

 
"   % 
   . Ca urmare, producţia în vederea stocării
măreşte OIB, la fel ca valorificarea finală.
b) '—   

 . Oână acum am presupus că OIB cuprinde
doar un singur produs: pâine. Dar oamenii nu pot trăi numai cu pâine. O economie
naţională produce o multitudine de produse. OIB concentrează valoarea acestor
produse într-un indicator cantitativ. Multitudinea produselor create îngreunează
calculul OIB. Să presupunem că economia produce 4 mere şi 3 portocale. Cum
calculăm OIB? Am putea însuma pur şi simplu aceste cantităţi spunând că OIB 7
fructe? Acest lucru ar fi posibil numai dacă valoarea merelor şi a portocalelor ar

Oagina 73 din 266

coincide, deşi nu este tocmai aşa. Dacă preţul unui măr este 0.5 euro şi preţul unei
portocale este 1 euro, atunci OIB s-ar putea calcula astfel:
OIB (cantitatea de mere x preţul unui măr)
+ (cantitatea de portocale x preţul unei portocale)
(4 x 0.5 euro) + (3 x 1 euro)
5 euro, din care:
V 2 euro valoarea merelor
V 3 euro valoarea portocalelor
c) Y  
       
. Oroducţia majorităţii produselor se
realizează în mai multe faze. Materiile prime trec de la o fază la alta sub formă de
semifabricate, apoi pot ajunge la o altă întreprindere pentru prelucrarea finală. Cum să
avem în vedere aceste produse în calculul OIB?
Să presupunem că un fermier creşte vite şi vinde ¼ kg carne la McDonald¶s cu
0.5 euro, iar McDonald¶s vinde un hamburger cu 1.5 euro. OIB va fi oare 2 euro (0.5
euro + 1.5 euro) sau 1.5 euro (preţul produsului final)?
Corect este ca OIB să includă doar valoarea produselor finale, nu şi a
semifabricatelor. Ca urmare, în calculul OIB avem în vedere doar valoarea
hamburgerului (1.5 euro), adică OIB 1.5 euro. De ce există această regulă? Deoarece
valoarea semifabricatelor apare în valoarea produsului final. Dacă în calculul OIB am
avea în vedere şi valoarea semifabricatelor, valoarea cărnii (0.5 euro) ar apare de două
ori în cadrul OIB.
Ca urmare, OIB cuprinde doar valoarea totală a bunurilor destinate vânzării
finale. Această regulă ne conduce la concluzia că !  —   

     
—   
        
 —   .
În cazul exemplului nostru, valoarea adăugată a fermierului este 0.5 euro
(presupunând că nu utilizează nici un semifabricat), iar valoarea adăugată de
McDonald¶s este 1.5 euro ± 0.5 euro 1 euro. Deci, OIB 0.5 + 1 1.5 euro.
d) (     ) 
 
—  ! . Deşi majoritatea produselor şi
serviciilor ajung în OIB la valoarea de piaţă, există şi cazuri în care acestea nu sunt
obiectul vânzării-cumpărării, deci nu au valoare de piaţă. Oentru a le include în OIB,
trebuie să le aproximăm valoarea. Astfel obţinem Ävalorile evaluate´ incluse în OIB.

Oagina 74 din 266

 Să luăm un exemplu. O persoană închiriază o locuinţă: ea primeşte un
Äserviciu´ şi oferă în schimb un venit proprietarului locuinţei. Chiria intră în OIB,
fiind cheltuială pentru chiriaş şi venit pentru proprietar.
Mulţi locuiesc în case proprietate personală. Ei nu plătesc chirie şi cu toate
acestea beneficiază de un serviciu identic ca cel care a închiriat locuinţa. Oentru ca
acest serviciu să fie inclus în OIB, ar trebui să se adauge la OIB Ächiria plătită sieşi´.
În realitate însă, o asemenea chirie nu se plăteşte. Aceste chirii fictive se pot evalua de
Direcţiile de Statistică şi aceste valori se pot include în OIB, ca fiind concomitent o
cheltuială şi un venit al proprietarului locuinţei.
Asemenea calcule sunt logic justificate, dar pentru simplificare se face
abstracţie de ele. Dacă OIB-ul ar cuprinde Ächiria´ pentru locuinţa proprie, atunci la
fel ar trebui să se procedeze şi în cazul maşinilor personale etc., ceea ce însă nu se
face.
La fel, o parte din outputul naţional se creează în gospodăriile individuale şi se
şi consumă acolo. Valoarea lor nu intră în OIB, deşi ± de exemplu - mâncărurile gătite
în menaje pentru consum propriu nu se deosebesc cu nimic de cele oferite de
restaurante.
Ce se întâmplă în cazul serviciilor publice: poliţie, pompieri, apărare naţională
etc.? Evaluarea lor este dificilă, deoarece nimeni nu plăteşte pentru ele, nu au o
valoare de piaţă. Ca urmare, ele se includ în OIB la nivel de cheltuieli de salarii a
angajaţilor statului care prestează aceste servicii.
Nu intră în OIB produsele (şi serviciile) create (prestate) în cadrul
 
—  , unde se includ acele activităţi care sunt ilegale (de exemplu, comerţul cu
stupefiante, mita etc.).
Deoarece metoda Ävalorilor evaluate´ nu este exactă şi unele produse şi
servicii nu intră în OIB, acesta este un 
  
      


 * Aceste deficienţe devin mai vizibile în cazul comparaţiilor
internaţionale privind nivelul de trai din diferitele ţări. De exemplu, extinderea
economiei subterane diferă foarte mult de la o ţară la alta. Totuşi, proporţia
deficienţelor este practic constantă de-a lungul timpului, deci OIB poate fi utilizat fără
probleme pentru compararea realizărilor economice a doi ani.

Oagina 75 din 266

2.3. PIB real versus PIB nominal

Economiştii calculează OIB pe baza regulilor descrise mai sus. Acesta este
egal cu mărimea outputului naţional. —    !  — — 


+ Să revenim iarăşi la economia care produce mere şi portocale, unde OIB
(preţul merelor x cantitatea de mere) + (preţul portocalelor x cantitatea de
portocale). OIB creşte şi dacă preţurile cresc şi dacă cantitatea creată creşte.
În această formă, OIB nu măsoară corespunzător bunăstarea economică,
deoarece nu redă adevărat măsura în care economia poate satisface nevoile menajelor,
întreprinderilor şi ale guvernului. Dacă toate preţurile s-ar dubla ± fără a se schimba
cantităţile produse ± şi OIB s-ar dubla. Ar fi o mare greşeală să tragem concluzia că şi
capacităţile economiei de a satisface cererea s-au dublat.
OIB ± ul care ia în considerare produsele şi serviciile la preţul lor actual, se
numeşte !   .
Dacă eliminăm influenţa perturbatoare a modificării preţurilor, găsim un
indicator mai bun: !    , care ia în calcul produsele şi serviciile la preţuri
neschimbate, constante. În acest scop, se alege un an de bază, de exemplu: 2000. În
2004 avem:

OIB real (preţul merelor în 2000 x cantitatea de mere în 2004)

+ (preţul portocalelor în 2000 x cantitatea de portocale în 2004)

Dacă preţurile sunt menţinute constante în felul descris mai sus, OIB real se va
modifica numai în urma modificării cantităţilor. În acest fel, OIB real totalizează într-
un singur indicator realizările economiei la preţul anului de bază ales anterior.
Deoarece gradul de satisfacere a nevoilor economiei depinde prioritar de cantitatea de
bunuri şi servicii existente, !    —  
 
 — 
— 


# !   .

2.4. Deflatorul PIB

Cu ajutorul OIB nominal şi OIB real se poate calcula şi al treilea indicator:

    ! , care conform definiţiei se determină astfel:

Oagina 76 din 266

 Să revenim la exemplul economiei
OIB nominal
Deflatorul OIB care produce doar pâine. Oricare an am lua,
OIB real
OIB nominal va fi egal cu cantitatea de bani
cheltuiţi pentru cumpărarea întregii cantităţi de pâine. OIB real se obţine înmulţind
cantitatea de pâine cu preţurile unui an de bază. În acest caz, deflatorul OIB se obţine
împărţind preţul actual al pâinii cu preţul anului de bază. Deoarece însă în economie
sunt multe tipuri de produse, în calculul deflatorului trebuie să avem în vedere
preţurile şi cantităţile tuturor acestor produse.
În economia care produce mere şi portocale avem:

 2004
K   ,K2004
 
2004
Å  
 2004
 , 
  OIB nominal
Deflatorul OIB

 2000
K   ,K2004
 
2000
Å  
 2004
 , 
  OIB real

Atât OIB nominal, cât şi OIB real pot fi privite ca preţul unui coş de bunuri: în
cazul nostru, coşul cuprinde cantităţile de mere şi portocale produse în anul curent în
cadrul economiei naţionale. Deflatorul OIB este raportul dintre preţul actual şi preţul
din anul de bază al aceluiaşi coş de bunuri. În această accepţiune, deflatorul OIB face
posibil să descompunem OIB nominal în două componente: o componentă măsoară
cantităţile, iar cealaltă preţurile. Deci:

OIB nominal OIB real x Deflatorul OIB

În concluzie, !      —
    * ! 
   —         

            
* -    !    
             
   
  %
  *

2.5. PIB versus PNB

OIB are în vedere venitul tuturora din cadrul economiei. Dar ce ascunde exact
cuvântul Ätuturora´? Oentru a răspunde la această întrebare trebuie să comparăm OIB
cu un alt indicator statistic ± ONB. Orin ce se deosebesc cei doi indicatori?

Oagina 77 din 266

 V OIB (Orodus Intern Brut) este venitul total creat în interiorul ţării.
Include venitul creat de străini în interiorul ţării, dar nu include venitul
creat în exterior de către protagoniştii economici autohtoni.
V ONB (Orodus Naţional Brut) este venitul creat de toţi protagoniştii
autohtoni. Include venitul creat în exterior de protagoniştii interni, dar
nu include venitul creat în interior de către protagoniştii străini.
Cei doi indicatori sunt diferiţi, deoarece nu toată lumea îşi obţine venitul în
locul de baştină. Astfel, un român poate lucra, spre exemplu, în Spania. Venitul pe
care-l realizează în Spania intră în OIB±ul Spaniei, deoarece acolo se creează, dar nu
intră în ONB±ul Spaniei, deoarece el nu este spaniol. La fel, dacă un spaniol lucrează
în România, venitul pe care-l realizează intră în OIB±ul României, dar nu şi în ONB±
ul României, nefiind rezident al ţării noastre.
Să luăm un alt exemplu: un cetăţean german are o casă în România. Chiria pe
care o încasează măreşte OIB±ul României deoarece venitul se realizează în interior,
dar nu modifică ONB±ul României, deoarece proprietarul nu e român. Sau, dacă un
român are o vilă în Italia, chiria pe care o încasează intră în OIB±ul Italiei, dar nu
modifică ONB±ul Italiei.

2.6. Costul vieţii şi indicele preţurilor de consum

Un leu nu valorează azi cât a valorat în urmă cu un deceniu. Toate bunurile

sunt azi mai scumpe. Creşterea generalizată a preţurilor se numeşte   , aceasta
fiind problema numărul 1 a economiştilor. Cum se măsoară modificarea costului
vieţii?
Indicatorul folosit cel mai frecvent pentru măsurarea modificării nivelului
general al preţurilor este 
    
— (COI ± Consum Orice Index),
sarcina calculării acestuia revenind Direcţiei de Statistică. În acest scop, se
inventariază preţul tuturor produselor şi serviciilor. Aşa cum OIB concentrează într-o
singură mărime cantitatea produselor şi serviciilor, COI concentrează într-un singur
indice preţurile tuturor produselor şi serviciilor. Cum este posibil acest lucru? Am
putea calcula un preţ mediu simplu, dar în acest caz, fiecare produs ar avea un rol
identic. Însă oamenii consumă mai multă pâine decât caviar, deci preţul pâine trebuie
să aibă o pondere mai mare în COI decât preţul caviarului. Ca urmare, media

Oagina 78 din 266

aritmetică a preţurilor trebuie să fie ponderată (cu cantităţile consumate din fiecare
produs).
Deoarece în economie se consumă mii de produse, se alege un coş de bunuri
ce se consumă de un consumator reprezentativ. COI indică modificarea preţului
acestui coş în raport cu anul de bază.
Dacă, de exemplu, un consumator tipic cumpără lunar 5 mere şi 2 portocale,
coşul de consum reprezentativ va cuprinde 5 mere şi 2 portocale, iar COI va fi:

(5 x preţul curent al merelor) + (2 x preţul curent al portocalelor)

COI
(5 x preţul merelor în anul de bază) + (2 x preţul portocalelor în anul de bază)

COI este indicele de preţ cel mai des citat, dar nu este singurul indice de preţ.
Se calculează şi 
     
 , pe baza unui coş de bunuri tipic ce
caracterizează cumpărările întreprinderilor. De asemenea, se poate calcula indicele
preţurilor alimentelor, a locuinţelor, a energiei etc.

2.7. CPI versus deflatorul PIB

Deflatorul OIB măsoară şi el modificările de preţ, dar furnizează informaţii

oarecum diferite faţă de COI în privinţa evoluţiei preţurilor. Între cei doi indicatori
există trei  —   fundamentale:
a)V Deflatorul OIB are în vedere preţul tuturor produselor şi serviciilor, pe
când COI are în vedere numai bunurile şi serviciile cumpărate de un
consumator tipic. Ca urmare, dacă creşte preţul mărfurilor cumpărate
de întreprinderi şi/sau guvern, acest lucru se reflectă în deflatorul OIB,
dar nu şi în COI.
b)V Deflatorul OIB se referă doar la mărfurile create în interior, deoarece
mărfurile importate nu intră în OIB, deci nici în deflator. Dacă creşte
preţul unui Toyota fabricat în Japonia şi valorificat în România,
această modificare de preţ se reflectă în COI deoarece consumatorii
cumpără această maşină, dar nu influenţează deflatorul OIB.
c)V Cea mai importantă deosebire se manifestă în maniera în care cei doi
indici manevrează multitudinea de preţuri existente în economie. COI

Oagina 79 din 266

 ataşează la preţul produselor ponderi constante, pe când deflatorul OIB
ataşează ponderi flexibile. Cu alte cuvinte, în calculul COI avem în
vedere un coş de bunuri fix, iar în cazul deflatorului OIB structura
coşului de bunuri se poate modifica.
Să luăm exemplul economiei în care se produc numai mere şi portocale:

 2004
K   ,K2004
 
2004
Å  
 2004
 , 
 
Deflator OIB

 2000
K   ,K2004
 
2000
Å  
 2004
 , 
 

 2004
   2000
  Å
 2004

  2000

 
COI

 2000
K   ,K2000
 Å
 2000


2000
 , 
 

Conform relaţiilor de mai sus, atât COI cât şi deflatorul OIB compară preţul
actual al unui coş de bunuri cu preţul anului de bază al aceluiaşi coş de bunuri.
Diferenţa constă doar în faptul dacă de-a lungul perioadei se schimbă sau nu coşul de
bunuri. COI utilizează un coş nemodificat (cantităţile anului de bază), pe când
deflatorul OIB utilizează ponderi diferite.
Să presupunem că un îngheţ reduce producţia internă de portocale la 0, iar
cantitatea redusă ce se importă se vinde la preţuri astronomice. Deoarece portocalele
nu mai sunt incluse în OIB, creşterea preţului portocalelor nu apare în deflator.
Deoarece însă COI utilizează un coş neschimbat în care intră şi portocalele, creşterea
preţului portocalelor va mări simţitor COI.
Indicele de preţ calculat pe baza unui coş fix se numeşte 
 a— ./—,
iar cel calculat pe baza unui coş variabil se numeşte 
 —
" . Economiştii nu
au reuşit să demonstreze univoc care este mai bun. Se pare că, de fapt, nici unul nu
este mai bun decât celălalt.
Orice indice de preţ are ca scop să măsoare evoluţia costului vieţii. Când
preţul unor produse diferite se modifică în proporţie diferită, indicele Laspeyrés are
tendinţa de a supraevalua creşterea costului vieţii, iar indicele Oaasche de a o
subevalua. Indicele Laspeyrés foloseşte un coş cu structură fixă, neţinând seama de
posibilitatea ca consumatorii să substituie produsele relativ scumpe cu cele relativ mai

Oagina 80 din 266

ieftine, în schimb indicele Oaasche are în vedere posibilitatea acestei substituţii, dar nu
reflectă faptul că în urma ei este posibil să scadă bunăstarea consumatorului.
În cazul exemplului de mai sus, COI este un indice Laspeyrés, deci acordă o
importanţă mai mare creşterii preţului portocalelor, deoarece nu ţine cont de faptul că
consumatorii vor înlocui portocalele cu mere. Dimpotrivă, deflatorul OIB este un
indice Oaasche şi subevaluează efectul creşterii preţului portocalelor asupra
consumatorilor. De fapt, el nici nu semnalizează o creştere de preţ, deşi preţurile mari
ale portocalelor înrăutăţesc fără îndoială nivelul de trai al consumatorilor.
Din fericire, diferenţa între valoarea celor doi indici nu este semnificativă şi
tendinţa pe care o arată este similară: preţurile cresc de la an la altul.

2.8. Măsurarea nivelului şomajului: rata şomajului

Oerformanţele economiei depind esenţial de modul în care se gospodăresc

resursele. Deoarece resursa cea mai importantă este forţa de muncă, utilizarea ei este
o problemă esenţială a economiştilor. |   indică ponderea procentuală a
acelor indivizi din economie care ar dori să lucreze, dar nu găsesc un loc de muncă.
Y
     
 (L) a economiei este totalitatea   
 (E) şi a
   (U). Rata şomajului (u) se calculează astfel:

U U
u= 100 =  100
L E U

| 
   este un alt indicator important, calculat astfel:

L
ra x 100
Oopulaţia adultă

Ce legătură poate exista între şomaj şi OIB real? Deoarece populaţia ocupată
contribuie la creşterea cantităţii de bunuri şi servicii şi şomerii nu, în cazul scăderii
OIB real trebuie să crească rata şomajului. Deci, între OIB real şi rata şomajului există
o relaţie inversă, cunoscută ca şi
  ÷ . Conform acestei legi, avem:

Oagina 81 din 266

 ǻ OI real = 3 -2×ǻ u

Dacă rata şomajului nu se modifică, atunci OI real creşte cu circa 3 în urma
creşterii naturale a populaţiei, a acumulării capitalului şi a progresului tehnic. Fiecare
creştere cu 1 a ratei şomajului reduce cu circa 2 OI real.
De exemplu, dacă ǻ u = + 2 (adică rata şomajului creşte, de exemplu, de la
6 la 8 ), modificarea OI real va fi:
ǻ OI real = 3 - 2 × (8 - 6 )= - 1

adică OI real va scădea cu 1 , ceea ce înseamnă recesiune economică.

"%+(

1.V OIB măsoară, pe de o parte, venitul tuturor protagoniştilor economici, iar, pe de

altă parte, cheltuielile lor totale pentru cumpărarea de bunuri şi servicii.
2.V OIB nominal evaluează produsele şi serviciile la preţuri curente, iar OIB real la
preţuri constante. Valoarea OIB real creşte doar dacă creşte cantitatea de produse
şi servicii; creşterea OIB nominal se poate datora atât creşterii outputului cât şi a
preţurilor.
3.V OIB reprezintă suma a patru categorii de cheltuieli: consum, investiţie, cumpărări
guvernamentale şi export net.
4.V COI măsoară preţul unui coş de bunuri cu structură constantă, specific unui
consumator tipic. Deflatorul OIB raportează OIB nominal la OIB real. Atât COI cât
şi deflatorul OIB arată evoluţia generală a nivelului preţurilor.
5.V Rata şomajului arată cât la sută din cei ce ar dori să lucreze nu lucrează. Creşterea
ei este, în general, însoţită de scăderea OIB real.
6.V Cei trei indicatori discutaţi mai sus, OIB, COI şi u cuantifică realizările economiei.
Decidenţii politici folosesc aceşti indicatori pentru a urmări modificările
proceselor economice şi, pe această bază, să inducă comportamentele adecvate.
Economiştii utilizează aceşti indicatori în vederea elaborării teoriilor economice şi
a testării acestora.

Oagina 82 din 266

"1";

 ± economisire acumulată.
"  
   ± cheltuielile administraţiei centrale şi locale pentru
cumpărarea de bunuri şi servicii.
— ± partea venitului disponibil care se cheltuieşte pentru cumpărarea de
bunuri şi servicii în vederea satisfacerii unei nevoi.
 ! ± indice care măsoară modificările nivelurilor preţurilor pe baza unui coş
de mărfuri cu structură constantă.
-    ! ± indice ce măsoară modificările nivelului preţurilor pe baza
unui coş de mărfuri cu structură variabilă.

 —  0partea neconsumată a venitului.
   ± termen care simbolizează comerţul exterior. Se determină ca
diferenţă între valoarea exportului şi valoarea importului. Oe latura cheltuielilor este o
cheltuială netă a exteriorului pentru cumpărarea de mărfuri din ţară, fiind un venit
pentru producătorii interni.
!  ± venitul pe care statul îl sustrage (în scopul finanţării cheltuielilor
publice) de la sfera privată.
!
  ± modificarea procentuală a nivelului general al preţurilor.
! —  ± activitate orientată spre crearea şi achiziţionarea de bunuri capital.
! —   ± bunuri ce sunt destinate consumului viitor; cuprind: investiţii în
fonduri fixe productive (costul uzurii, cumpărarea de echipamente de producţie),
investiţii în fonduri fixe neproductive (construirea sau cumpărarea de locuinţe) şi
investiţii în stocuri (creşterea stocurilor întreprinderilor).
a
   ÷  ± lege care exprimă legătura inversă ce există între rata
şomajului şi OIB real.
&   
        ± media aritmetică ponderată (cu cantităţile) a
preţurilor bunurilor şi serviciilor dintr-o economie.
÷   ± totalitatea bunurilor produse şi a serviciilor prestate în
economie în decursului unei perioade (un an).
—   ± valoarea totală a bunurilor create şi a serviciilor prestate
în economie într-un an, în scopul utilizării finale. Oe latura venitului, OIB reprezintă
venitul brut total realizat în ţară într-un an.
—    ± suma veniturilor reale ce se formează pe teritoriul ţării.

Oagina 83 din 266

 |   ± indice care arată ponderea procentuală a celor ce doresc să
lucreze, dar nu au unde să lucreze.
Y


± totalitatea unităţilor economice care îndeplinesc un rol
similar în cadrul procesului economic.
Y
      
 ± suma populaţiei ocupate şi a şomerilor dintr-o
economie.
    —  ± venitul utilizabil pentru consum şi economisire (după plata
impozitelor).
       ± veniturile primare totale realizate de cetăţenii unei ţări
într-un an.
      ± venitul naţional brut minus amortizarea.

-"&2.)"+&%

1.V Definiţi cele patru sectoare macroeconomice. Ce rol îndeplineşte fiecare sector?
2.V Definiţi principalele pieţe macroeconomice. Ce operaţiuni au loc pe fiecare piaţă?
3.V Ce este outputul naţional? Care sunt cele două forme de măsurare posibile?
4.V Ce este şi cum se determină nivelul general al preţurilor şi indicele preţurilor?
5.V Care este deosebirea între consumul intermediar şi consumul final?
6.V Care sunt veniturile proprietarilor factorilor de producţie?
7.V Ce înţelegeţi prin investiţie? De câte feluri este? Cum se finanţează?
8.V Care este rolul sectorului public în procesele de venit ale macroeconomie? Dar
rolul sectorului exterior?
9.V Cum se utilizează veniturile? Care sunt principalele destinaţii ale venitului?
10.VDescrieţi fluxurile de venit de pe piaţa muncii, piaţa de mărfuri şi piaţa de capital.
11.VDefiniţi principalii indicatori macroeconomici: OIB nominal şi OIB real, OIN,
deflatorul OIB, COI şi rata şomajului, subliniind deficienţele şi meritele fiecăruia.

'%##!-%"&

1.V Într-o economie se produc trei bunuri: A, B şi C, cu următoarele ponderi în

totalul outputului naţional: 0.50; 0.33 şi 0.17. Oreţurile unitare ale celor trei
produse sunt:

Oagina 84 din 266

 An t t+1 t+2
A 5 6 14
B 1 1,5 2
C 4 8 9

Determinaţi indicii preţurilor pentru anul t, t + 1 şi t + 2.

2.V Un fermier produce grâu şi-l vinde morarului contra 1 euro. Morarul produce
făină din grâu şi o vinde brutarului contra 3 euro. Brutarul produce pâine din
făină şi o vinde economistului contra 6 euro. Determinaţi valoarea adăugată de
fiecare producător. Determinaţi OIB.

3.V Olasaţi următoarele tranzacţii în una din cele 4 categorii principale de

cheltuieli: C, I, G, EX:
a)V Boeing vinde un avion lui Air Force;
b)V Boeing vinde un avion lui American AirLines;
c)V Boeing vinde un avion lui Air France;
d)V Boeing construieşte un avion cu scopul de a-l vinde anul următor;
e)V Boeing vinde un avion Amaliei Earhardt.

4.V Să presupunem că o femeie se mărită cu argatul ei. După căsătorie, argatul

lucrează la fel, iar nevasta îi dă în continuare aceeaşi sumă de bani (dar acum
ca soţului ei şi nu ca angajatului ei). Cum influenţează această căsătorie OIB?
Cum ar trebui să-l influenţeze?

5.V Căutaţi date privind măsura şi structura OIB în 1950, 1970 şi 2000. Calculaţi
ponderea procentuală a:
a)V cheltuielilor de consum personale;
b)V investiţiilor private brute interne;
c)V cumpărărilor guvernamentale;
d)V exporturilor nete;
e)V cheltuielilor de apărare naţională;
f)V importurilor.

Oagina 85 din 266

 Există o relaţie univocă între date? Se poate observa un oarecare trend?

6.V Să ne închipuim o economie unde consumul este orientat spre pâine şi

autoturisme. Cunoaştem următoarele date:

Anul 2000 2010

Oreţul autoturismului 50.000 60.000
Oreţul pâinii 10 20
Număr autoturisme produse 100 120
Număr pâini produse 500.000 400.000

a)V Luaţi anul 2000 ca an de bază şi calculaţi pentru fiecare an OIB

nominal şi OIB real, deflatorul OIB şi COI.
b)V Cu cât au crescut preţurile între 2000 şi 2010? Comparaţi rezultatele
obţinute pe baza indicelui Laspayrés şi indicelul Oaasche. Explicaţi
deosebirile!
c)V Să presupunem că sunteţi senator şi trebuie să faceţi o propunere
privind indexarea pensiilor şi a asigurărilor sociale, dorind să vă
asiguraţi că valorea acestor transferuri urmează modificările costului
vieţii. Veţi utiliza deflatorul OIB sau COI? De ce?

7.V Maria consumă doar mere. În primul an, preţul merelor ionatan este de 1 euro
pe bucată şi a merelor golden este de 2 euro pe bucată, iar Maria cumpără 10
mere ionatan. În al doilea an, preţul unui ionatan este de 2 euro şi a unui
golden este 1 euro, iar Maria cumpără 10 mere golden.
a)V Considerând primul an ca an de bază, calculaţi COI pentru mere în
ambii ani. Cum se modifică acesta de la un an la altul?
b)V Calculaţi cheltuielile nominale ale Mariei pentru cumpărarea de mere
în ambii ani. Cum se modifică acestea de la un an la altul?
c)V Considerând primul an ca an de bază, cum evoluează cheltuielile reale
ale Mariei pentru cumpărarea de mere în cei doi ani? Cum se modifică
aceste cheltuieli de la un an la altul?

Oagina 86 din 266

 d)V Fie deflatorul implicit raportul dintre cheltuielile nominale şi
cheltuielile reale. Calculaţi deflatorul pentru ambii ani. Cum se
modifică de la un an la altul?
e)V Să presupunem că Mariei îi plac la fel de mult cele două soiuri de
mere. Cu cât a crescut costul real al vieţii în cazul Mariei? Comparaţi
rezultatul obţinut aici cu răspunsurile de la punctele a) şi b). Ce
concluzionaţi despre indicii Laspayrés şi Oaasche?

8.V Analizaţi efectul următoarelor evenimente asupra OIB real:

a)V un uragan din Florida obligă parcul Disney World să închidă timp de o
lună;
b)V descoperirea unui nou soi de grâu care creşte foarte repede, duce la
creşterea stocului de produse a economiei.
c)V în urma unor divergenţe între conducerea întreprinderilor şi sindicate,
porneşte un val de greve;
d)V scăderea cererii obligă întreprinderile să facă concedieri masive;
e)V noile legi ecologiste adoptate de guvern interzic procedeele
tehnologice poluante;
f)V mulţi elevi îşi întrerup studiile liceale şi se angajează în domeniul
gospodăririi parcurilor;
g)V mulţi părinţi îşi reduc oferta de forţă de muncă, pentru a putea petrece
mai mult timp cu copii lor.





Oagina 87 din 266

 
 c




< 
 =



c


/'!"%*")"#&% 

c
/">?*)"%*"

Oagina 88 din 266

 c
5


'!"%*")"#&%

'".
V a prezenta concepţia generală a economiei şi obiectul analizei în abordarea
clasică;
V a descrie legea debuşeelor şi teoria cantitativă a banilor;
V a prezenta structura unui model de inspiraţie clasică;

*
* *

În mod obişnuit, denumirea de Äteorie clasică´ în macroeconomie se referă la

curentul de gândire care începe cu Adam Smith (ÄCercetări privind natura şi cauzele
avuţiei naţiunilor ± 1776), Jean ± Baptiste Say (ÄTratat de economie politică´ ± 1803)
şi David Ricardo (ÄOrincipiile economiei politice şi a impozitului´ - 1817) şi se
sfârşeşte cu Alfred Marshall (ÄOrincipiile economiei politice´ ± 1890) şi Arthur Cecil
Oigou (ÄTeoria şomajului´ ± 1933), predecesorii lui Keynes la Cambridge.
Avem în vedere atât autorii clasici propriu-zişi (Smith, Say, Ricardo) cât şi
autorii calificaţi ca neo-clasici (Marshall, Oigou, Walras), care au declanşat revoluţia
marginalistă în anii 1870, dar problematica lor fundamentală nu s-a modificat în
esenţă.

3.1. Principiile fundamentale ale abordării clasice

Abordarea clasică se bazează pe trei pietre de temelie: parabola mâinii

invizibile (capacitatea de autoreglare a economiilor de piaţă), legea debuşeelor şi
teoria cantitativă a banilor. Să le analizăm!
Î 
 
   —
         

 
— 
 * Această idee a fost emisă de A. Smith prin Ä #  
   ), conform căreia, fiecare individ se străduieşte să dispună de tot mai mult
capital, pe care să-l utilizeze cât mai eficient în beneficiul propriu, deci şi al societăţii.

Oagina 49 din 266

Grija cu care indivizii se preocupă să-şi mărească beneficiul propriu, îi determină să
prefere cele mai avantajoase forme de utilizare a resurselor, ceea ce ± implicit ± este şi
în interesul societăţii în ansamblu. Nu există deci nici o contradicţie între propriul
interes egoist şi interesul social şi nu este necesară o Ämână vizibilă´ (cea a statului)
pentru a tempera şi concilia egoismele individuale, deoarece există o Ämână
invizibilă´ care determină în mod spontan convergenţa celor două categorii de
interese, conducând la ordine economică. Această mână invizibilă este, de fapt, Ämâna
pieţei´, care acţionează cu ocazia schimbului dintre indivizii care se întâlnesc pe piaţă.
Î a
    susţine că orice ofertă îşi creează întotdeauna propria
cerere, în aşa fel încât economia nu poate cunoaşte niciodată supraproducţia. Asociată
cu ipoteza flexibilităţii preţurilor şi a ajustării spontane a pieţelor, legea debuşeelor
(emisă de Say) garantează că nivelul activităţii economice va fi mereu maximal (la
nivelul potenţial determinat de factorii de producţie disponibili şi nivelul tehnologic al
societăţii). Ca urmare, economiile capitaliste, definite ca economii de piaţă, satisfac
spontan ceea ce Walras a denumit în 1874 Äcondiţia de abundenţă´.
În abordarea clasică nu pot apare probleme de desfacere pentru mărfurile
create în economie: nu cererea de bunuri ridică probleme prin insuficienţa sa, ci,
dimpotrivă, oferta de bunuri este cea care poate fi limitată la un moment dat. Ca
urmare, modelele clasice sunt       , iar politicile liberale pe care le
inspiră sunt politici orientate spre ameliorarea condiţiilor de ofertă şi nu spre
susţinerea cererii.
Argumentul adus de Say este: când un producător a terminat un produs, cea
mai mare dorinţă a sa este să-l vândă, deoarece valoarea acestui produs nu se
manifestă atâta timp cât îl deţine producătorul său. Cu banii încasaţi prin vânzarea
produsului, producătorul cumpără (deci cere) noi factori de producţie pentru a putea
relua producţia, respectiv bunuri de consum pentru el şi familia sa. Ca urmare, scopul
final al oricărui producător este să-şi vândă produsele, pentru a  
 alte
bunuri (vinde, pentru a cumpăra!). Astfel, producţia unui bun devine creatoarea unui
debuşeu pentru alte bunuri, pentru alţi producători.
Legea debuşeelor este expresia versiunii clasice a echilibrului. Validitatea ei
se bazează pe rolul subordonat conferit monedei, care niciodată nu se cere pentru sine.
Singura funcţie a banilor este de a fi un simplu intermediar al schimburilor: imediat ce
se încasează contravaloarea unui bun vândut, banii sunt cheltuiţi pentru a plăti
bunurile cumpărate de la alţii.

Oagina 50 din 266

 Deci, în abordarea clasică, economia este realmente o
    —
" 
propriu-zisă, care se comportă ca o
  
. Numai în asemenea condiţii se
verifică legea debuşeelor.
Îp  
    susţine că banii nu au efecte reale, ci afectează
doar nivelul general al preţurilor. Teoria se bazează, de fapt, pe ideea că banii nu sunt
ceruţi pentru sine.
Teoria cantitativă exprimă existenţa unei legături directe între cantitatea de
bani aflată în circulaţie în economie în decursul unei perioade şi nivelul general al
preţurilor: cu cât este mai mare stocul de bani din economie, cu atât este mai ridicat
nivelul general al preţurilor. Versiunea modernă a teoriei cantitative a fost formulată
de Irving Fisher (ÄOuterea de cumpărare a monedei´ ± 1911). Ounctul de plecare al
acestei teorii este identitatea contabilă dintre valoarea nominală (în expresie bănească)
totală a bunurilor schimbate în economie în decursul unei perioade date (venitul
nominal Y) şi valoarea totală a cheltuielilor globale în expresie bănească, adică:

Y C sau O  Q
V
unde: O ± nivelul general al preţurilor
± producţia vândută (în termeni reali)
M ± stocul de bani care circulă în economie
 O 

V ± viteza de rotaţie a banilor  V ö , care exprimă de câte ori o unitate
 M
monetară se utilizează pentru tranzacţii în decursul unei perioade date.
Cu cât este mai mare V, cu atât este necesară o cantitate mai mică de bani (M)
pentru a realiza tranzacţii de aceeaşi valoare totală. V apare deci ca un parametru de
ajustare: cu cât Y devine mai mare în raport cu M, cu atât este necesar să fie mai mare
V (şi invers).
Deoarece pe termen scurt putem presupune că viteza de rotaţie a banilor şi
producţia totală a economiei sunt constante ( V V şi ), putem scrie:

M  V O 
ceea ce înseamnă că exclusiv modificarea M (deci M) influenţează modificarea O
(deci O). Cu alte cuvinte, variaţia stocului de bani din economie se repercutează
direct asupra nivelului general al preţurilor.

Oagina 51 din 266

 În

 , conform abordării clasice, nivelul de activitate este întotdeauna
optimal (dacă pieţele sunt lăsate să funcţioneze liber!) şi acest lucru se datorează
faptului că moneda nu joacă nici un rol specific în afară de cel de instrument tehnic
destinat să faciliteze realizarea schimburilor.

3.2. Concepţia generală a economiei în abordarea clasică

5/0/,/ +"#$"#!*";#'%)

În abordarea clasică, sistemele economice sunt concepute ca fiind: economii

de schimb, economii reale şi economii certe.
a)V 
  —
" , ceea ce înseamnă că:
V  

   

   —
 
   
   * Cu alte cuvinte, analiza producţiei este o simplă
prelungire a principiului schimbului, fiind concepută ca o activitate
care demarează printr-un schimb pe piaţa factorilor de producţie
sau a serviciilor productive şi, după ce factorii de producţie
procuraţi sunt combinaţi pentru a obţine din ei bunuri şi servicii,
sfârşeşte tot printr-un schimb pe piaţa de mărfuri, unde se
valorifică bunurile şi serviciile obţinute. Este vorba deci despre un
proces Äîn sens unic´, care merge de la inputuri spre outputuri. Nici
o mărime economică nu este predeterminată: nici veniturile, nici
cantităţile de factori de producţie schimbate (care se determină pe
piaţa de input), nici preţurile, nici cantităţile de bunuri şi servicii
schimbate (care se determină pe piaţa de output).
V coordonarea activităţii economice, concilierea între interesele
individuale egoiste şi optimul social are loc pe     pieţe, care
dincolo de a fi un loc unde se realizează tranzacţiile, sunt şi 

  — %   —
  
    
     .
Deciziile economice ale fiecărui agent depind exclusiv de sistemul
de preţuri pe care-l percep, iar aceste decizii individuale devin
compatibile la nivel social tocmai prin intermediul — 
      .

Oagina 52 din 266

 b)V 
   , ceea ce înseamnă că:
V   este considerată ca fiind un —   —    —
" .
Ea nu intervine numai în momentul realizării tranzacţiilor, pentru a
facilita schimbul şi a permite evaluarea în bani a mărimilor reale.
Ca urmare,   —  .
V banii nu sunt ceruţi pentru ei înşişi. Agenţii raţionali nu sunt
victimele Äiluziei monetare´ şi nu cer moneda decât pentru motivul
tranzacţional. Singura funcţie recunoscută a banilor este cea de
    —
"  .
c)V 
 
 % ceea ce înseamnă că:
V   — 
  
    
 care să nu poată fi
probabilizată. Viitorul este riscant, dar nu incert. El poate fi
prevăzut şi cunoscut relativ bine.
V   — 
  
    
. Oreferinţele individuale
sunt în întregime cunoscute şi difuzate de partenerii de schimb,
deci informaţia este perfectă şi piaţa transparentă.

5/0/0/ '"+%%($";%'+%%%*";#'+%

În abordarea clasică, mecanismul esenţial care permite coordonarea deciziilor

agenţilor economici este piaţa, deci este vorba despre economii de piaţă.
Obiectul analizei este, prin urmare, reprezentarea şi studiul acestui mecanism
general al pieţelor, de stabilitate a acestora.
Oiaţa, locul de ajustare şi de asigurare a coerenţei deciziilor individuale, este
evident un Äloc´ pur fictiv (chiar şi bursele). Este vorba despre o abstracţie teoretică,
care permite să se reprezinte modul în care se realizează confruntarea deciziilor
economice, cum se întâlnesc deciziile luate la nivel individual şi cum devin ele
coerente la nivel global (social). Aceste decizii, deşi se iau descentralizat, au ca
element comun faptul că iau naştere pe piaţă, adică iau forma unei vânzări sau
cumpărări, a unei cereri sau oferte, care pot fi confruntate unele cu altele şi pot fi
ajustate prin intermediul variabilelor de preţ. Iată mecanismul de ajustare care permite
în final convergenţa, compatibilizarea a milioane de decizii egoiste, apriori
incompatibile (Fig. 3.1.).

Oagina 53 din 266

 La echilibru (punctul E) toţi
O  >  S
1 1 S agenţii sunt satisfăcuţi de situaţia
O1 economiei, deoarece fiecare
realizează tranzacţia dorită în
E *
O* condiţiile preţului de echilibru (O ) în
vigoare.
O2
 > 
S
Conform celor de mai sus, în
2 2
abordarea clasică pieţele îndeplinesc
S
toate funcţiile economice: ele

 S
*
 S determină preţurile astfel încât
1 2 2 1

Fig. .1. - Mecanismul de ajustare al cantităţile pe care cumpărătorii

piemel r î a r area clasic
doresc să le achiziţioneze să fie egale
cu cele pe care vânzătorii doresc să
le ofere. Economia de piaţă este deci capabilă să asigure în mod spontan o situaţie de
echilibru care este convenabilă fiecărui agent în parte, dar este concomitent şi un
optim social (colectiv).
Oreţul de echilibru al pieţei este unic şi stabil.

5/5/+"+++#!%#""#"!*1&"%*")

Să presupunem o economie formată din trei agenţi (întreprindere, menaj şi

stat) şi patru pieţe (a muncii, a mărfurilor, a titlurilor financiare, a banilor). Fiecare
agent este specializat: întreprinderea (E) produce şi investeşte; menajul (M) consumă,
economiseşte şi oferă muncă; statul (A) este un agent Äîn afara pieţei´, care efectuează
cheltuieli publice în folosul social (comun), pe care le finanţează din impozite, creaţie
monetară sau emisiune de titluri financiare.
Economia este statică şi se analizează pe termen scurt: capacităţile de
producţie sunt fixe ( ) şi munca (L) este singurul factor variabil.
Walras a emis o lege conform căreia dacă trei din cele patru pieţe care compun
economia sunt în echilibru, a patra este obligatoriu în echilibru. În virtutea acestei
legi, modelul clasic se ocupă doar de analiza a trei pieţe: a muncii, a titlurilor şi a
banilor, iar comportamentele şi condiţiile de echilibru de pe piaţa de bunuri (mărfuri)
rămân induse sau implicite.

Oagina 54 din 266

 Modelul clasic este un       , deoarece singurele constrângeri vin
doar de pe latura ofertei (legea debuşeelor): de pe piaţa muncii şi din funcţia de
producţie (nivelul tehnologic). De asemenea, acest model este un    "
%
deoarece sectorul monetar nu are nici o influenţă asupra mărimilor economice reale
(moneda este neutră).

5/5/,/#.%+%+!"..%+%+"+1)$1&
#+"-+"&!1!+"&

Analiza pieţei muncii are ca scop să fixeze simultan atât nivelul ocupării, cât şi
rata salariului (real) de echilibru. Conform abordării clasice, nivelul ocupării se
determină doar pe piaţa muncii. Cererea de muncă este dedusă din condiţiile tehnice şi
de producţie şi ipoteza de raţionalitate a întreprinderilor.
Condiţiile tehnice de producţie reprezintă o constrângere pentru întreprindere
şi sunt date printr-o funcţie de producţie macroeconomică de forma:

QY = 
, ; ' 0; " < 0 ;

eci, nivelul ofertei întreprinderii este o funcţie a cantităţii de factori de

producţie utilizaţi ( şi ) şi a nivelului progresului tehnic (parametrul ) care
determină randamentul factorilor de producţie utilizaţi.
Oe termen scurt, ipoteza corectă este absenţa progresului tehnic, deci = şi
= , ceea ce înseamnă că:

QY = 
 sau Q Y
=
 sau Q Y
=


Există o relaţie univoc crescătoare ( ¶ 0) între nivelul ocupării ( ) şi

nivelul ofertei (QY). ceastă funcţie de producţie reprezintă o constrângere pentru
întreprindere, stabilind relaţia ce există în fiecare moment dat între cantitatea de
muncă cerută şi nivelul posibil al ofertei.

Oagina 55 din 266

 Abordarea clasică are în vedere întreprinderea concurenţială, deci preţul
bunurilor este impus de întreprinderea producătoare. Ca urmare, cererea de muncă a
întreprinderii se deduce din comportamentul ei de maximizare a profitului.
S
Deoarece se vinde la O, venitul nominal al întreprinderii este de mărime

O   sau
S


 O  Y LD  . Forţa de muncă utilizată primeşte salariul nominal


(bănesc) W, deci cheltuielile totale ale întreprinderii sunt de mărime
W  LD .

Orofitul întreprinderii este:


ʌ = O  Y LD - W  LD  max

dʌ dY
LD 
ʌ' = =O  -W=0
dLD dLD
O 
OL = W

W

OL = =
O
W
unde = reprezintă salariul real, adică cantitatea de bunuri ce se poate cumpăra
O
din salariul nominal W în condiţiile nivelului de preţuri O.
Dacă surplusul de producţie realizat de ultima unitate de muncă utilizată
depăşeşte salariul real plătit pentru ea, cererea de muncă a întreprinderii va creşte.
Creşterea LD conduce la scăderea treptată a
OL. Creşterea cererii de muncă va
continua până când randamentul marginal al muncii (
OL) va scădea la nivelul
salariului real ( ).
Ca urmare, putem scrie că:

dLD
D
L =L D

; < 0.
d
Dacă creşte,
OL devine mai mic decât , deci LD scade şi LS creşte, iar
dacă scade,
OL devine mai mare decât : LD creşte şi LS scade. Cu alte cuvinte,
cererea de muncă este o funcţie a salariului real, iar curba LD are pantă negativă.
Funcţia ofertei de muncă, dimpotrivă, are panta pozitivă:
dLS
LS = LS
; 0
d

Oagina 56 din 266

w LD(w) LS(w) Când w1 > w*, avem exces de
Execes de ofert
w1
B
ofertă de muncă
1 < Y
1 . Oreţul
A
nominal al muncii (W) scade, iar salariul

w* E real (w) scade şi el, determinând

Y
reducerea şi creşterea până când
w2 piaţa muncii se echilibrează (punctul E).
Execes de cerere
Când w2 < w*, avem exces de cerere de
forţă de muncă
2 > Y
2  . Oreţul
L*
LD1 LY2 L D2 L 1
Y
L nominal al muncii va creşte, mărind şi
Fig. 3.2. - Determinarea nivelului
ocup rii în modelul clasic salariul real O

O , ceea ce conduce la
Y
w creşterea şi scăderea până când
L S
L piaţa muncii se echilibrează (punctul E).
În modelul clasic al pieţei muncii
este de neconceput şomajul involuntar,
E
*
w deoarece mecanismul spontan de
autoreglare (prin intermediul preţului
nominal al muncii) absoarbe şomajul
L* L involuntar
, deoarece nivelul de
Q preţuri fiind dat, creşterea salariului
nominal măreşte şi salariul real, mărind
QY =
  
/ ® 
astfel cererea de muncă.
QS În concluzie, nivelul utilizării
este determinat exclusiv de piaţa muncii.
cest nivel al utilizării, prin intermediul
funcţiei de producţie, determină apoi
*
L L nivelul ofertei pe piaţa bunurilor (vezi
2ig. 3.3. - eterminarea o ertei
de bunuri în modelul clasic figura 3.3.)

5/5/0/#*+"+1!+"&$1&"1%+%+!4#1+#+

Oiaţa capitalului de împrumut (piaţa titlurilor) pune faţă în faţă menajul, care
economiseşte şi doreşte să-şi plaseze fondurile economisite, cu întreprinderea, care

Oagina 57 din 266

doreşte să împrumute fonduri în vederea investirii, respectiv cu statul, care doreşte să
finanţeze din împrumuturi deficitul bugetar.
Această piaţă permite deci ajustarea capacităţilor de finanţare ale menajelor cu
nevoile de finanţare ale întreprinderilor şi ale statului. De obicei, ea este denumită
piaţa titlurilor financiare,          
 —   
      
  
            % 
        
 —   
        

    .
Funcţionarea liberă a acestei pieţe conduce la formarea unui preţ (real) de
echilibru a capitalului de împrumut, sub forma   # de echilibru, la care
cererea şi oferta de titluri se egalează.
Oferta de capital de împrumut (cererea de titluri) a menajelor este derivată din
comportamentul presupus al indivizilor. Se admite, că ea este rezultatul unui proces
de optimizare intertemporală a menajelor, care trebuie să aleagă între consumul de azi
şi consumul de mâine. În aceste condiţii, #  

 — 
—     
—  . Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât vor dori
menajele să economisească mai mult, deci să ofere spre împrumut fonduri mai mari
din economiile lor curente (adică vor cumpăra mai multe titluri emise de întreprinderi
şi/sau stat). Cu alte cuvinte,
      # 

   
  
——  : se substituie consumul curent cu economisirea (consumul viitor).
Cererea de capital de împrumut (oferta de titluri) poate proveni de la
întreprinderi sau de la stat. Se poate presupune că cererea de fonduri de împrumut din
partea statului este independentă de rata dobânzii (cerere rigidă, inelastică), dar
depinde de mărimea deficitului
r ererea de titluri

 
( erta de onduri bugetar ce trebuie acoperit.
de împrumut)
Dimpotrivă, cererea de fonduri de
împrumut ce vine de la întreprinderi
este determinată de deciziile de
r*
erta de titluri
(ererea de onduri investiţie ale acestora. Deoarece
de împrumut)
 —   # —  —
  , acelaşi lucru este
F* Capital de împrumut (F)
valabil şi în privinţa cererii de capital
Fig. 3.4. - Formarea ratei (reale) de
echilibru a dobânzii în teoria clasic de împrumut a întreprinderilor şi rata
dobânzii (sunt invers proporţionale).

Oagina 58 din 266

 Echilibrul pieţei capitalului de împrumut nu are nici o influenţă asupra
S
nivelului producţiei globale ( ). Ea nu are efect decât asupra structurii acesteia
(ponderea bunurilor de consum, respectiv a bunurilor de investiţie). Mărimea
producţiei este dată, fiind fixată de piaţa muncii care determină ocuparea, respectiv de
funcţia de producţie.
Oe termen scurt, decizia de a economisi (oferta de capital de împrumut),
respectiv de a investi (cererea de capital de împrumut) influenţează numai —


  ce se adresează întreprinderilor, nu şi nivelul ofertei, care depinde doar de
evenimentele de pe piaţa muncii. Dar, pe termen lung, când investiţiile realizate din
fondurile împrumutate vor intra în funcţiune, ele vor acţiona şi asupra     
  , mărind capacitatea de producţie, ridicând nivelul tehnic, deci modificând
condiţiile tehnice ale ofertei.
În acest cadru de analiză, o creştere a economisirii nu reduce nivelul
producţiei şi al ocupării, ci numai proporţia bunurilor de consum în favoarea bunurilor
de investiţie în cadrul ofertei totale.

5/5/5/#.%+%+%%1&+%$1&'%
9#):

Oiaţa muncii şi piaţa titlurilor (Äblocul real´ al economiei) determină mărimile

reale. Oiaţa muncii fixează salariul real de echilibru şi nivelul ocupării, iar prin
intermediul funcţiei de producţie şi nivelul produsului global, al ofertei. Oiaţa titlurilor
fixează rata de echilibru a dobânzii (reale), mărimea capitalurilor ce se schimbă şi,
deci, repartizarea producţiei globale între bunuri de consum şi bunuri de investiţie.
Introducerea banilor are doar funcţia de a determina mărimile nominale, deci,
nivelul general al preţurilor. Ca urmare, modelul clasic este un model dihotomic:
sectorul real şi sectorul monetar al economiei sunt separate, moneda este neutră în
raport cu variabilele reale ale economiei.
Oentru a explica determinarea mărimilor nominale, teoria clasică recurge la
teoria cantitativă a banilor. Din relaţia
 = O  Q , s-a dedus cererea de monedă:

1

=  P Q

Oagina 59 din 266

 S
Deoarece pe termen scurt V V şi conform legii debuşeelor , putem
scrie:
1
MD  O  S

Oferta de bani este o variabilă exogenă, sub controlul exclusiv al autorităţilor

monetare, deci M S M S , deci echilibrul pieţei monetare este:

1
MS MD O  S

V
de unde:

MS  V
O
S

relaţie care confirmă că singura variabilă exogenă al cărui nivel se determină pe piaţa
monetară este nivelul general al preţurilor (O).
Sintetic, modelul macroeconomic clasic, se poate reprezenta ca în figura 3.5.

3.4. Politica economică în modelul clasic

Modelul clasic descris mai sus prezintă un    — —  , la care nu
este posibil să se amelioreze situaţia unui agent, fără a se deteriora situaţia a cel puţin
unui alt agent într-o proporţie identică. Ca urmare,  


 —   :
dacă funcţionarea spontană a economiei capitaliste ± concepută ca o economie de
piaţă ± este armonioasă, de ce să o perturbăm prin implementarea de politici
economice? Este suficient să lăsăm pieţele să funcţioneze liber, deoarece    


     
  —
    —    , ele vor
elimina treptat eventualele dezechilibre pe măsură ce se realizează schimburile şi
acumularea.
Regăsim aici logica lui A. Smith: atunci când mecanismul spontan de
funcţionare a economiei de piaţă este armonios, orice încercare ± chiar şi bine
intenţionată ± de intervenţie din exterior în acest mecanism, nu poate decât să perturbe
şi să introducă dezechilibre care înainte erau absente. Aceste dezechilibre se vor

Oagina 60 din 266

manifesta în sectorul monetar (piaţa banilor) şi financiar (piaţa titlurilor), dar
intervenţia statului nu va afecta cu nimic echilibrul pieţei muncii, deci nici nivelul
ocupării şi al activităţii economice reale.
O politică economică care ar viza susţinerea nivelului de activitate economică
nu ar avea efect decât asupra mărimilor valorilor nominale, conducând la creşterea
nivelului general al preţurilor, lăsând neatinse mărimile reale.

Y 2 2Y


 2 2
Q Q

QY = F


Q = QY
Q = QY


 Q = QY Q
P

Y  
P=
QY
P

Q
Fig. . . eprezentarea sintetic

Oagina 61 din 266

 Încercarea de a introduce unele reglementări (mai ales pe piaţa muncii) nu
poate împiedeca funcţionarea corectă a sistemului, dar poate permanentiza eventualele
dezechilibre care înainte erau doar temporare, deoarece perturbă funcţionarea
mecanismului spontan de ajustare a pieţelor libere.
 
    (politica de Äopen market´) expansivă (restrictivă)
măreşte (reduce) masa monetară (M) şi se realizează prin cumpărarea (vânzarea) de
către stat a titlurilor. Singurele pieţe care sunt eventual afectate sunt piaţa titlurilor şi
piaţa monetară. Oe piaţa monetară, în virtutea ecuaţiei cantitative, la un nivel dat al
activităţii (ca volum), creşterea masei monetare duce la creşterea nivelului preţurilor,
ceea ce măreşte valoarea nominală a tranzacţiilor realizate, deci şi cererea de bani. O
asemenea politică (expansivă) nu poate avea nici un efect asupra pieţei muncii şi a
volumului de schimburi reale, deoarece preţurile relative nu se modifică, nici rata
şomajului real, deci nu se modifică nici comportamentul agenţilor. Echilibrul pieţei
muncii rămâne stabil, ca urmare nu se modifică nici ocuparea, nici nivelul producţiei.
W Mai exact,
O YS
O W
R¶ creşterea nivelului
R1
O1 preţurilor conduce la
R0 O0 o scădere a salariului
R´ W real. Cererea de
O2
muncă creşte, iar
W0 W0
w2 w1 oferta de muncă
O2 O1
W0 W1 W2 Y* scade şi piaţa muncii
w w* Y
O0 O1 O2
se află temporar în
LD
situaţia de cerere
excesivă. Salariile
L*
E nominale cresc până
 S


F LD /K  ce se restabileşte
LS
L echilibrul la acelaşi
Fig. 3.6. - În modelul clasic, politica monetar nu are efect nivel al salariului
asupra ocup rii mi a producm iei globale
real şi la acelaşi nivel
de ocupare, aşa cum se poate vedea în figura 3.6.
Oe piaţa titlurilor, politica de     antrenează o scădere a cererii de
titluri (scăderea ofertei de titluri publice). Rata de echilibru a dobânzii nu se modifică,
dar volumul titlurilor schimbate va fi mai redus (figura 3.7.)

Oagina 62 din 266

Legendă: r


21Y T1 20Y
T0  21
T1Y 
1.V scade oferta de titluri
20
T0Y 
publice (statul îşi 2
1
răscumpără titlurile pentru
a mări oferta de bani); 4 E¶
r r0 E0
2.V scade cererea de titluri a
menajelor;
3.V scade volumul schimbului
3
de fonduri de împrumut;
21 20 F
4.V rata de echilibru a dobânzii
2ig. 3.7. - Efectul politicii de open market
nu se modifică. pe piam a titlurilor în modelul clasic

În concluzie, politica monetară a creat doar inflaţie (de preţ şi de salariu), dar
nu a avut nici un efect asupra mărimilor reale (preţurilor relative, nivelul ocupării,
nivelul activităţii economice, nivelul investiţiei).
La fel de ineficace este şi  

* O politică bugetară finanţată
prin impozite (creşterea cumpărărilor statului, acompaniată de o creştere identică a
impozitelor) apasă asupra menajelor, al căror venit disponibil se reduce. Echilibrul pe
piaţa muncii, a titlurilor, a banilor şi a bunurilor nu se modifică. Creşterea
cumpărărilor statului la un nivel de activitate constant va fi posibilă numai printr-o
diminuare echivalentă a consumului menajelor sub efectul creşterii poverii fiscale.
O politică bugetară finanţată prin îndatorare (emisiunea de titluri publice) nu
are nici un efect real, dar modifică echilibrul pieţei titlurilor. Emisiunea suplimentară
de titluri publice conduce la creşterea ratei dobânzii (oferta de titluri devine
excedentară) şi astfel investiţiile private scad, iar economisirea menajelor creşte.
În fine, o politică bugetară finanţată prin creaţie monetară nu influenţează
ocuparea şi nivelul activităţii, dar conduce la creşterea ofertei de bani, deci la inflaţia
variabilelor nominale (creşte nivelul preţurilor).

Oagina 63 din 266

 c
6


">?*)"%*"

Obiective
V a prezenta concepţia generală a economiei şi obiectul analizei în abordarea
keynesiană;
V a descrie principiul cererii efective şi principiul preferinţei pentru lichiditate;
V a motiva necesitatea politicii economice.

*
* *

4.1. Concepţia generală a economiei

6/,/,/ '".+%%+<?*$*+!+%.&%1!+"&"+1) 

Lucrarea lui Keynes ÄTeoria generală a utilizării mâinii de lucru, a dobânzii şi

a monedei´ nu este o teorie a tuturor fenomenelor economice, ci esenţialmente o
teorie a ocupării, clarificând procesele care determină nivelul acestei mărimi
economice reale specifice.
În esenţă, Keynes a intenţionat să demonstreze că funcţionarea spontană a
economiei capitaliste nu este armonioasă, aşa cum susţineau clasicii, că există multe
situaţii de subutilizare masivă a factorilor de producţie şi în special de şomaj
involuntar.
Keynes a dorit să demonstreze că   
      
 
    —      , ceea ce înseamnă, de fapt, că această
Äpiaţă´ nu este operaţională, deoarece şomajul involuntar nu se resoarbe spontan prin
mecanismul forţelor pieţei şi această incapacitate nu se datorează unui blocaj de preţ
(a salariului real, în acest caz), ci faptului că piaţa muncii nu este, de fapt, o piaţă în
sensul clasic al cuvântului. Oe această piaţă, echilibrul nu rezultă din confruntarea
sistematică a comportamentelor ofertanţilor de muncă şi a angajatorilor, deci oferta de
muncă nu este capabilă să preseze asupra nivelului ocupării, care rezultă exclusiv din
deciziile unilaterale ale întreprinderilor.
Dacă întreprinderile nu-şi sporesc cererea de muncă nici în condiţiile în care
ofertanţii de muncă sunt dispuşi să accepte o scădere a salariului real, înseamnă că ele
  —
 . Numai într-o asemenea situaţie întreprinderile nu sporesc
ocuparea, deşi ele urmăresc să-şi maximizeze profitul.
Atacul principal al lui Keynes priveşte deci legea lui Say, conform căreia
maximizarea profitului întreprinderilor se asigură exclusiv prin egalarea salariului real
cu randamentul marginal (fizic) al muncii (w MOL). Când salariul real scade sub
efectul forţei de muncă excedentare a menajelor, întreprinderile raţionale trebuie să
mărească ocuparea, până când întregul şomaj involuntar este resorbit (deci, salariul
real şi-a atins nivelul de echilibru şi nu mai scade).
Oentru a-şi fundamenta demonstraţia, Keynes trebuia să pornească de la
presupunerea că întreprinderile nu sunt sigure în privinţa debuşeelor lor, deci nu au
interesul să sporească ocuparea, deoarece nu sunt sigure că pot vinde surplusul de
produse astfel realizat. În acest caz, şomajul involuntar devine posibil chiar în
condiţiile flexibilităţii salariului real şi legea debuşeelor devine invalidă. Întreaga
teorie clasică trebuie repusă în discuţie, deoarece nici teoria cantitativă a banilor nu se
mai confirmă (moneda este neutră şi nu se cere pentru ea însăşi), întrucât tocmai
această teorie a reprezentat fundamentul legii lui Say. La fel, trebuie rediscutată
viziunea clasică a pieţei titlurilor, precum şi rolul jucat de rata dobânzii şi modalitatea
de realizare a egalităţii investiţiilor cu economisirea. Orin lucrarea sa, Keynes oferă o
      celei clasice.

6/,/0/ +"#$"##)!1!+"&

Critica teoriei clasice l-a condus pe Keynes să substituie viziunea clasică a

sistemelor economice concepute ca economii de piaţă (de schimb) reale, cu o
abordare alternativă în care economiile naţionale sunt concepute ca economii de
producţie, economii monetare, respectiv economii incerte.
V 
  
 , ceea ce înseamnă că:
V ÷
   
   

   
 
     

     , aceasta fiind un act economic specific ce

50
 nu se reduce la un act de piaţă (vânzare ± cumpărare). Nivelul
producţiei, al ocupării şi variaţia acestora sunt determinate exclusiv de
întreprinderi, pe baza 
  lor pe termen scurt   
  

  viitoare care li se va adresa ( 
  
   
  ). În
acest cadru, piaţa are un statut teoretic diferit faţă de piaţa clasică: nu
mai este decât locul unde se confirmă sau se infirmă anticipările
întreprinderilor privind cererea de bunuri. Ca urmare, piaţa nu mai este
locul unde se pot ajusta diferitele decizii economice individuale, deci
preţurile nu mai pot conduce la coerenţa deciziilor de ofertă şi cerere.
Când are loc o tranzacţie pe piaţă, decizia a fost deja luată şi
eventualele incompatibilităţi au devenit deja evidente.
V 
   — 
 (  )— ——
, aşa cum au
înţeles clasicii, fiind dotată cu Älocuri´ şi Äinstituţii´ unde se pot ajusta
spontan deciziile economice descentralizate. În realitate, nu există în
mod special o piaţă a Ämuncii´ unde să se poată ajusta automat, prin
intermediul variaţiei salariului real, deciziile celor care oferă şi a celor
care cer muncă. Chiar dacă contractul de muncă are aspectul unei
relaţii de piaţă în care salariul pare să aibă rolul de preţ al tranzacţiei,
ofertanţii de muncă, —        
    —   —

       
 , care decurg exclusiv din
deciziile lor legate de nivelul producţiei. Salariile reale, chiar flexibile
fiind, nu sunt variabile de ajustare ale ofertei şi cererii de muncă.

   % ceea ce înseamnă că:
V Moneda este mai mult decât un simplu instrument de schimb. Mai
întâi, ea este o unitate de cont a tranzacţiilor,       :
ansamblul contractelor de vânzare ± cumpărare, datoriile, salariile etc.
sunt evaluate în unităţi monetare. Ca urmare, Keynes nu face distincţie
între mărimile reale şi cele nominale. Oentru el  —     
  , mărimile economice neputând exista în afara expresiei lor
monetare. Astfel, el   "  clasică.
În al doilea rând, moneda este un   
    , fiind dotată cu
caracter de lichiditate prin excelenţă: numai moneda permite plata
imediată şi fără costuri tranzacţionale a unei datorii de orice natură.

51
 Din această cauză, moneda devine şi un   
 
     
   
         
"   * Moneda este deci
cerută pentru ea însăşi.
V      —   . Datorită absenţei dihotomiei,
comportamentele faţă de monedă (preferinţa pentru lichiditate)
influenţează nivelul tuturor mărimilor economice, mai ales a producţiei
şi a ocupării. Existenţa unei preferinţe pentru lichiditate reprezintă
legătura dintre oferta globală şi cererea globală şi poate deveni un
factor de criză. Acest nou comportament asociază economiei o mare
incertitudine într-un sistem economic descentralizat.


  
 , ceea ce înseamnă că:
V Activitatea economică se derulează într-o lume caracterizată prin
existenţa unei incertitudini radicale (neprobabilizabile), legată
esenţialmente de caracterul descentralizat al sistemelor economice, în
care o decizie economică poate fi luată independent şi, foarte probabil,
fără a fi în coerenţă cu ansamblul celorlalte decizii economice
( 
    
).
V Anticipaţiile joacă un rol esenţial în economie şi îmbracă adesea o
formă convenţională, agenţii economici având tendinţa de a-şi
confrunta deciziile cu opinia publică. Gradul de neîncredere a agenţilor
faţă de propriile lor anticipări le conferă acestora un grad de
volatilitate, ceea ce devine cauza unei instabilităţi majore a sistemelor
economice ( 
    
).
În concluzie, viziunea lui Keynes privind funcţionarea economiei exprimă
invaliditatea celor două principii fundamentale ale teoriei clasice: legea debuşeelor şi
teoria cantitativă a banilor, acestea fiind substituite cu principiul cererii efective,
respectiv cu principiul preferinţei pentru lichiditate.

4.2. Principiile fundamentale ale teoriei lui Keynes

Teoria alternativă elaborată de Keynes se bazează pe două principii

fundamentale: cel al cererii efective şi cel al preferinţei pentru lichiditate.

52
6/0/,/"1+%"-".$""%+?

În abordarea lui Keynes, mărimea producţiei şi a ocupării nu rezultă din

funcţionarea pieţei muncii, ci sunt determinate de întreprinderi în funcţie de
anticipaţiile lor în privinţa debuşeelor.
Oentru a decide în privinţa nivelului lor de activitate (şi a ocupării),
întreprinderile compară încasările aşteptate (anticipate) în urma unui anumit grad de
ocupare cu costurile aferente. Aceste costuri au fost denumite de către Keynes Ä  
  
 ) şi sunt definite ca fiind nivelul minim de încasări cerut de
întreprindere pentru fiecare volum de producţie (şi ocupare) care trebuie să acopere
costurile de producţie (esenţialmente cele legate de factorul muncă) şi să garanteze o
marjă minimală de profit (care să acopere riscul producţiei, mai precis, costul ei de
oportunitate).
Încasările aşteptate au fost denumite (  
  
 )%fiind definite ca
suma încasărilor aşteptate de pe urma consumului şi a investiţiei. Consumul se supune
unei
— " 

, după care când venitul creşte, consumul creşte şi el, dar într-o
proporţie mai mică.
Oreţul ofertei globale şi preţul cererii globale cresc pe măsură ce ocuparea,
deci şi veniturile cresc. Ele nu sunt egale decât într-un singur punct, acolo unde cele
două curbe ce le reprezintă se intersectează. Acesta este 
 
   
  , adică
punctul în care speranţa de profit a întreprinderilor a fost maximizată.

6/0/0/"1+%1-&1+%";!$""".
'%

În abordarea lui Keynes, nivelul ocupării şi a volumului activităţii economice

depinde de trei variabile: nivelul consumului anticipat, marja minimală de profit şi
nivelul investiţiei.
&   
—  
 depinde, în principal, de
 
 
  
— a naţiunii, aşa cum o percep întreprinderile. Acest parametru este
considerat de Keynes ca fiind stabil, depinzând, în principal, de comportamentul
psihologic al agenţilor, care nu se modifică pe termen scurt.

53
           cerut de întreprinderi influenţează nivelul
ocupării şi al activităţii: cu cât această marjă este mai mare, cu atât va fi mai mare
produsul social global, iar ocuparea va scădea. Din nou este vorba de o convenţie
stabilă pe termen scurt şi foarte dificil de influenţat din partea statului.

 &     —  este singura variabilă ce este susceptibilă să varieze pe
termen scurt, deci care poate fi influenţată de autorităţi. Ca urmare, insuficienţa
ocupării (şi a nivelului activităţii) poate fi atribuită, în principal, insuficienţei
investiţiilor.
La rândul ei, investiţia se determină în urma comparării de către întreprinderile
ce doresc să investească a două rate:  
  
  
    , care
relevă, în principal, anticipările pe termen lung a încasărilor nete induse de realizarea
proiectelor de investiţie şi # .
| # la Keynes nu este preţul renunţării la consum, aşa cum susţine
teoria clasică, deoarece acest lucru nu ar fi coerent cu principiul cererii efective. În
optica keynesiană, nivelul ocupării şi al activităţii sunt cu atât mai mari, cu cât
societatea consumă o parte mai mare a venitului naţional. Dimpotrivă, economisirea,
renunţarea la consum, este dăunătoare din punctul de vedere al celor două mărimi,
deoarece reduce cererea efectivă. În aceste condiţii, a face din rata dobânzii
recompensa pentru renunţarea la consum (economisire) nu ar avea nici un sens: de
fapt, ar însemna să negăm însăşi legitimitatea practică a dobânzii, aceasta devenind o
incitaţie pentru agenţii economici de a se comporta exact invers decât o cere
bunăstarea economică a societăţii.
În teoria lui Keynes, raportul consum/economisire nu depinde de rata
dobânzii, ci decurge exclusiv din comportamentul psihologic al indivizilor, care este
relevat prin înclinaţia lor marginală de a consuma.
Rata dobânzii    —        — a ofertei de fonduri de
împrumut (economisire) şi a cererii de fonduri de împrumut (investiţie), mai întâi
deoarece ea nu mai reprezintă un argument al deciziei de economisire. În plus, la
nivelul economiei naţionale, economiile disponibile nu mai constituie o constrângere
asupra deciziei de investire, deoarece aceasta depinde exclusiv de rezultatul
comparării încasărilor aşteptate (actualizate) nete cu costul curent al capitalului (rata
dobânzii).
Investiţia se realizează pe baza unui credit bancar, deci a unei creaţii monetare
şi, prin venitul suplimentar pe care-l va degaja, investiţia însăşi va genera

54
economisirea necesară pentru a o finanţa ex post. Ca urmare, egalitatea economisirii
cu investiţia (S I) nu se realizează în sistemul economic keynesian prin intermediul
variaţiilor ratei dobânzii, ci al variaţiei venitului global. Deci, această egalitate nu este
o relaţie de echilibru a pieţei titlurilor, ci exprimă într-o manieră sintetică echilibrul
macroeconomic dintre oferta şi cererea globală.
În abordarea keynesiană, rata dobânzii este preţul renunţării la lichiditate*
Keynes consideră că trebuie să existe două decizii: prima constă în partajul
consum/economisire despre care am vorbit mai sus şi care rezultă dintr-un
comportament psihologic şi în care nu intervine rata dobânzii ca argument, dar odată
această decizie luată (s-a decis proporţia S şi C), trebuie luată şi o a doua decizie, cu
privire la modalitatea transferului economisirii (S) din prezent spre viitor. Din acest
punct de vedere, există la Keynes o alternativă riguroasă între deţinerea economiilor
sub formă lichidă (tezaurizarea monedei), respectiv ţinerea lor sub formă de titluri
financiare. Într-o economie monetară societatea arată o preferinţă pentru lichiditate,
adică preferă să-şi deţină avuţia sub forma banilor. Deci, dacă dorim să incităm
indivizii să se despartă de încasările lor lichide plasându-le sub formă de titluri
financiare, ei trebuie recompensaţi pentru acest sacrificiu sub forma ratei dobânzii
plătită pentru titluri. Astfel, #  —      
"   .
În lumina celor de mai sus, rata dobânzii este o variabilă monetară care
ajustează preferinţa pentru lichiditate a indivizilor (cererea de monedă pentru ea însăşi
rezultată din motivul precauţiei şi a speculaţiei) şi cantitatea de monedă disponibilă în
economie (care decurge din politica de open market a băncii centrale).
În concluzie, dorinţa lui Keynes de a fundamenta teoretic posibilitatea unei
situaţii de
" —     în ciuda flexibilităţii salariului real, l-a
condus din aproape în aproape să năruie întregul edificiu clasic: legea lui Say,
reprezentarea pieţei de capital şi rolul ratei dobânzii, respectiv teoria cantitativă a
banilor.
Concluzia lui Keynes a fost că:
V nivelul ocupării nu se determină pe piaţa muncii;
V piaţa bunurilor nu este o piaţă în sens tradiţional, deoarece preţurile nu
joacă un rol de variabilă de ajustare între oferta şi cererea globală.
Oe scurt, economia naţională nu este o economie de piaţă reală, ci o
 
  
 .

55
4.3. Politica economică în teoria keynesiană

Abordarea alternativă a mecanismului de funcţionare a economiilor

contemporane l-a condus în mod logic pe Keynes la o concluzie diferită a
oportunităţii şi necesităţii intervenţiei de origine guvernamentală. Deoarece
mecanismul spontan al economiei nu poate asigura el însuşi ocuparea deplină, este
nevoie de un ajutor din afară, prin implementarea unor politici economice destinate să
susţină nivelul cererii globale anticipate.
O asemenea concluzie este logică: deoarece răul provine din excesiva
descentralizare a sistemului economic şi incertitudinea care-l caracterizează, este
necesară o Ärecentralizare´ a acestuia. Elementul central care se adaugă funcţionării
economiei este reprezentat prin stat. O asemenea recentralizare nu trebuie să fie
totală: statul trebuie să intervină doar pentru a se asigura că nivelul activităţii
economice este suficient de înalt pentru a garanta ocuparea deplină a capacităţilor de
producţie disponibile în economie. În rest, mai ales în privinţa alocării resurselor,
virtuţile tradiţionale dovedite ale economiei Äde piaţă´ sunt recunoscute şi de Keynes.
El este un apărător al economiei Äliberale´ şi pledează pentru implicarea statului în
funcţionarea economiei tocmai pentru a se putea realiza caracterul Äliberal´ al
acesteia.

"%+(

1.V Teoria clasică susţine că economiile contemporane sunt economii de piaţă, care au
o capacitate spontană de a se autoregla. Ca urmare, nu sunt necesare politicile
economice. Are la bază două principii fundamentale: legea debuşeelor (oferta îşi
creează propria cerere ± Say) şi teoria cantitativă a banilor (moneda este neutră şi
nu are nici un efect asupra variabilelor reale).
2.V În teoria clasică, economiile capitaliste sunt descrise ca fiind: economii de piaţă
(de schimb), economii reale şi economii certe.
3.V Obiectul analizei clasice o constituie echilibrul general al schimburilor (pieţelor).
Nivelul ocupării se determină exclusiv pe piaţa muncii. Orin intermediul funcţiei

56
 de producţie, nivelul ocupării determină nivelul activităţii economice. Structura
producţiei se determină pe piaţa capitalului de împrumut, iar nivelul general al
preţurilor pe piaţa monetară.
4.V Keynes a demonstrat invaliditatea principiilor fundamentale ale teoriei clasice. În
abordarea keynesiană, economiile capitaliste sunt economii monetare de
producţie, descrise ca fiind: economii de producţie, economii monetare, economii
incerte.
5.V La baza abordării keynesiene stau două principii fundamentale: principiul cererii
efective şi principiul preferinţei pentru lichiditate. Orimul principiu face invalidă
legea debuşeelor, iar cel de-al doilea teoria cantitativă a banilor.
6.V Deoarece în abordarea keynesiană mecanismul de funcţionare a economiei nu
asigură automat utilizarea deplină a factorilor, devine necesară intervenţia statului,
care prin politici economice adecvate este chemat să corecteze insuficienţa cererii
globale anticipate.

"1";

!   
  ± egalitate ex post, întotdeauna verificată, care se deduce

din conturile agenţilor economici sau din conturile naţionale.
!
    
 ± incertitudine datorată comportamentului altor agenţi
economici, ce decurge din caracterul descentralizat al sistemelor economice. Este
generată deci de interacţiunile sociale şi agenţii o provoacă şi o suportă în acelaşi
timp.
!
    
 ± incertitudine cu care se confruntă un agent economic,
rezultată din fenomenele aleatoare ce pot surveni în viitor şi care afectează realizarea
planurilor elaborate. Decurge din fenomene exterioare.
'
 
  
— ± raportul dintre variaţia consumului (¨C)
şi variaţia venitului (¨Y).
÷    ± situaţie în care nu mai este posibilă ameliorarea stării unui
agent economic fără a se deteriora proporţional starea unui alt agent economic.
  #      ± metaforă ce exprimă ideea fundamentală că nu
există nici o contradicţie între urmărirea interesului individual, respectiv asigurarea
bunăstării societăţii.

57
    

    ± de câte ori o unitate monetară se utilizează în
O  Q
tranzacţii în decursul unei perioade. Orin definiţie:  = .

-"&2.)"+&%

1.V În teoria clasică, moneda:

a)V este neutră în raport cu activitatea economică;
b)V nu este cerută decât pentru realizarea tranzacţiilor;
c)V este esenţialmente o rezervă de valoare.
2.V Oarabola mâinii invizibile înseamnă că:
a)V economia de piaţă este spontan armonioasă;
b)V individualismul este un pericol pentru societate;
c)V trebuie să aplicăm o politică de Älaissez-faire´.
3.V Legea lui Say conduce la:
a)V lipsa crizelor de supraproducţie;
b)V un nivel de activitate economică întotdeauna suficient de mare;
c)V necesitatea ca statul să susţină cererea globală pentru ca ea să egaleze
oferta globală.
4.V Teoria cantitativă a banilor:
a)V este teoria determinării nivelului general al preţurilor prin oferta de
monedă;
b)V exprimă influenţa banilor asupra mărimilor reale (ocupare, producţie);
c)V este strâns legată de legea lui Say.
5.V Oentru clasici, variaţiile de preţ:
a)V permit ajustarea cererii la ofertă pe diferitele pieţe;
b)V permit compatibilizarea diferitelor decizii individuale;
c)V trebuie combătute.
6.V Modelul clasic este:
a)V un model al ofertei;
b)V un model al cererii;
c)V un model dihotomic.
7.V Oolitica economică la Keynes:
a)V este un mijloc de conciliere a intereselor private;

58
 b)V este un mijloc de salvare a capitalismului;
c)V nu este decât o etapă spre socializarea completă a economiei.
8.V Oentru Keynes, activitatea economică se derulează într-un mediu:
a)V radical incert;
b)V riscant;
c)V cert.
9.V La Keynes, rata dobânzii:
a)V este preţul renunţării la consum;
b)V este preţul renunţării la lichiditate;
c)V este preţul care ajustează oferta la cererea de fonduri de împrumut.
10.VOentru Keynes, nivelul ocupării este:
a)V determinat în urma confruntării pe piaţă a ofertei şi a cererii de muncă;
b)V determinat unilateral exclusiv de către întreprinderi;
c)V de regulă, nivelul utilizării depline.

'%##!-%"&

1.V Se consideră o economie cu trei agenţi (închisă), caracterizată prin modelul:

Q = 2
  =  L
unde:


± producţie;
 = 
 ; <0
 C ± consum;
Y I ± investiţie;
Y = Y
 ; 0
 G ± cumpărări guvernamentale;
 =  = Y
S ± economisire;
Y = Y
r 
L ± ocupare;
I
I = I
r ; <0 w ± salariu real;
r
= O ± nivelul preţurilor;
Y=I r ± rata (reală) a dobânzii.
=Q-Y
P=P
a)V Comentaţi cele zece ecuaţii.
b)V Explicaţi de ce modelul poate fi considerat ca o reprezentare simplificată a
teoriei clasice?
c)V De ce modelul clasic poate fi calificat ca un model al ofertei?

59
 d)V Care este efectul în acest model al unei creşteri
d1) exogene ex ante a investiţiei?
d2) exogene ex ante a economisirii?
d3) exogene a salariului nominal?
d4) a nivelului general al preţurilor?
e)V Ce puteţi spune despre necesitatea unor eventuale politici economice?

2.V Se consideră o economie închisă cu trei agenţi, caracterizată prin următorul

model:

A L S = 8.000r - 400

 A2
 W

-2 =
D
L  ö   ö S=I
 4  O
1
LS E
=  P  Q

LS LD L

S =

I -2000r + 1000

S =

a)V Comentaţi pe scurt ecuaţiile de mai sus şi comportamentele pe care le
descriu.
b)V Scrieţi constrângerea bugetară a statului. Din ce raţiune se elimină în acest
caz piaţa titlurilor?
c)V Care sunt principalele variabile endogene ale modelului?
d)V Studiaţi echilibrul pieţei muncii şi determinaţi salariul real de echilibru,
respectiv ocuparea şi producţia ce-i corespund.
e)V Studiaţi echilibrul pieţei monetare şi determinaţi nivelul general al
preţurilor. Care sunt variabilele exogene care influenţează echilibrul pieţei
monetare?
f)V Studiaţi echilibrul pieţei bunurilor şi determinaţi rata dobânzii. Care sunt
variabilele exogene care influenţează echilibrul acestei pieţe?
g)V Să presupunem că iniţial A 40; V 3; E 40.000; G 200 şi MS
2.000. Determinaţi ansamblul mărimilor caracteristice ale economiei.
h)V Studiaţi incidenţa creşterii G cu 400 (finanţare prin împrumut) asupra
echilibrului economic.
i)V Studiaţi incidenţa asupra echilibrului economic:
i.V a unei creşteri a masei monetare cu 200 (prin open market);

60
 ii.V a unei creşteri a V cu +1.
j)V Statul fixează rata salariului real la un nivel plafon de 0,2. Care vor fi
consecinţele acestei decizii asupra economiei?

#1+*+

1.V ÄStatul este la originea crizelor economice sau, dimpotrivă, permite ieşirea din
criză?´
2.V ÄUrmărirea interesului individual conduce inevitabil la asigurarea bunăstării
sociale´.











61
 
 
c @

62
 c
A


&%$1!+"& !*'+& +%(

'".
V construirea unui model care explică crearea outputului naţional, distribuţia şi
utilizarea acestuia;
V a arăta condiţiile generale de echilibru economic;
V a arăta rolul preţului factorilor şi a ratei dobânzii în asigurarea echilibrului
dintre cerere şi ofertă;
V a arăta efectul politicii economice asupra echilibrului economic.

*
* *

Indicatorii economici cu care am făcut cunoştinţă în capitolele precedente fac

posibil ca economiştii şi politicienii să calculeze an de an şi să compare realizările
economiilor naţionale. Dar scopul studiului macroeconomiei nu este numai să se
măsoare aceste realizări, ci să se explice funcţionarea economiei. Ca urmare, trebuie
elaborat modelul care descrie această funcţionare, relaţiile dintre variabilele
economice şi efectul politicilor economice.
Orincipalele întrebări care se pun sunt:
V Cât de mare este producţia întreprinderilor? Ce determină venitul total
al ţării?
V Cine realizează venituri din producţie? Cum se distribuie venitul creat
între lucrători şi proprietarii de capital?
V Cine cumpără bunurile produse? Cât de mare este consumul
menajelor? Cât cumpără pentru investiţii menajele şi întreprinderile?
Cât cumpără statul?
V Ce determină echilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii?
Ce asigură coincidenţa consumului, investiţiilor şi cumpărărilor
guvernamentale cu producţia totală?
 Oentru a putea răspunde la aceste întrebări, trebuie să analizăm ce legături iau
naştere între diferitele părţi componente ale economiei. Ounctul de plecare în această
analiză este circuitul economic.
La început, vom avea în vedere circuitul unei economii închise (Fig. 5.1.).

Venit Oiaţa Costul factorilor

factorilor de
producţie

Economisirea Oiaţa
Menaje sferei private monetară Întreprinderi

Impozite
Investiţii
Deficit
Stat bugetar

Cumpărări
guvernamentale Oiaţa
Încasările
mărfurilor
Consum firmelor

Fig. 5.1. Circuitul simplificat al economiei închise

5.1. Producţia de bunuri şi servicii

Outputul naţional (OIB) depinde de doi factori: cantitatea factorilor de

producţie utilizaţi şi modul în care economia ştie să transforme aceşti factori în
produse şi servicii, descris prin funcţia de producţie.

    
 sunt resurse utilizate în scopul producerii de bunuri şi
servicii, cei mai importanţi fiind munca (L) şi capitalul (K). Capitalul reprezintă
totalitatea instrumentelor utilizate în procesul de producţie: macarale, calculatoare,
strunguri etc. Orin muncă înţelegem timpul pe care indivizii îl consacră pentru
activităţi de producţie.

50
 Deocamdată, vom considera constant stocul de capital K

K şi cantitatea

de muncă utilizată L

L .

O altă ipoteză va consta în faptul că vom considera o situaţie de utilizare

deplină a factorilor de producţie (fără capacităţi neutilizate) deşi în realitate o parte
din stocul de muncă de obicei nu se utilizează (şomaj).
Orocedeele tehnologice existente determină cantitatea de producţie ce se poate
realiza prin utilizarea stocului de factori de producţie disponibil în economie. Aceste
tehnologii sunt descrise prin intermediul funcţiei de producţie, care arată modul în
care factorii de producţie determină nivelul outputului (Y), deci:

Y F(L, K)

adică, outputul naţional este funcţie a cantităţilor de K şi L care se utilizează. Dacă se

descoperă modalităţi mai eficiente de producţie, cu cantităţi identice de factori se
poate obţine un output mai mare. În acest caz, se modifică funcţia de producţie.
Factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună oferta de
bunuri şi servicii, care este egală cu outputul naţional:

Y

F K, L  Y

La un moment dat, outputul este dat, deoarece stocul de factori utilizabili şi

tehnologia de producţie sunt şi ele date. În decursul timpului însă outputul, deci şi
oferta, se modifică: creşterea stocului de factori şi perfecţionarea tehnologiilor
măreşte outputul, deci şi oferta.

5.2. Distribuirea venitului naţional între factorii de producţie

Ştim deja că outputul total al economiei coincide cu venitul total. Deoarece

factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună outputul total,
concomitent determină şi mărimea venitului naţional. Venitul naţional, prin
intermediul pieţei factorilor de producţie, se îndreaptă de la întreprinderi spre menaje.
Ca urmare, distribuţia venitului naţional este determinată de preţul factorilor de

51
producţie, care reprezintă, de fapt, preţul plătit de întreprindere pentru utilizarea
factorilor respectivi: salariu pentru muncă, chirie pentru capital. Toate preţurile plătite
pentru utilizarea factorilor determină o anumită ofertă şi cerere a factorilor respectivi
(Fig. 5.2.).
p
Df Sf
Deoarece am presupus
K K  şi

L L  , oferta de factori (SSf ) este

perpendiculară (perfect rigidă). Cererea de factori

pe E
(DDf) are panta negativă. Intersecţia ei cu oferta
Df rigidă (SSf) determină preţul de echilibru al
Sf
factorilor (Oe).
Q Qf Oentru a înţelege distribuţia venitului,
Fig. 5.2. Echilibrul piem
ei trebuie să analizăm cererea de factori care
actorilor e input
porneşte de la multitudinea întreprinderilor care
utilizează K şi L. Să vedem ce decizii trebuie să ia o întreprindere tipică?
Cea mai tipică ipoteză în legătură cu o întreprindere este că e

   .
Întreprinderea concurenţială este minusculă în raport cu dimensiunile pieţei, deci nu
are o influenţă prea mare asupra preţurilor pieţei. Să presupunem că o întreprindere
produce un singur produs, pe care îl valorifică la preţul pieţei. Ea îşi va putea mări
producţia cât doreşte, fără a conduce la scăderea preţului. Întreprinderea nu
influenţează nici nivelul salariilor, deoarece şi celelalte întreprinderi angajează forţă
de muncă. Ea nu are nici un interes să plătească salarii mai mari decât preţul pieţei, iar
dacă ar plăti salarii mai mici muncitorii ar pleca la alte întreprinderi.
Deci, întreprinderea concurenţială este acceptatoare de preţ atât prin prisma
outputului cât şi a inputului.
Tehnologia se poate descrie şi în cazul întreprinderii cu funcţia de producţie:

Y F(K, L)

Întreprinderea îşi valorifică produsele la preţul pieţei (O) şi plăteşte salarii de

mărime W, respectiv o chirie R pentru capitalul utilizat (conform ipotezei, stocul de
capital este în proprietatea menajelor). Menajele închiriază capitalul şi-şi valorifică
forţa de muncă, deci ambii factori de input se procură de la menaje.

52
 Scopul întreprinderii este să-şi maximizeze profitul, care este diferenţa dintre
încasări şi cheltuieli. Încasarea este
P  , iar cheltuielile sunt
W    ,
deci:
ʌ =
P   -
W    
sau:
ʌ = P  2
,   - W   -  

adică profitul depinde de preţul produselor (P), preţul factorilor (W şi ) şi cantitatea

de factori utilizată ( şi ). Preţurile sunt o variabilă exogenă, deci întreprinderea
determină astfel cantitatea de  şi  utilizată încât să-şi maximizeze profitul.
Cum decide întreprinderea mărimea
   —    
    
 ? Cu
cât ea utilizează mai multă muncă, cu atât va produce un output mai mare. Orice
unitate suplimentară de muncă utilizată produce o producţie suplimentară care
reprezintă produsul marginal al muncii (MOL). Deci, dacă întreprinderea utilizează o
oră de muncă în plus, outputul ei creşte cu MOL:

MOL F(K, L+1) ± F(K, L)

unde: F(K, L+1) ± indică outputul realizabil cu o unitate de K şi L+1 unităţi de

muncă;
F(K, L) ± indică outputul realizabil cu o unitate de K şi o unitate de L.
Majoritatea factorilor de producţie se


F K, L
caracterizează prin MO descrescător. Dacă

K 
K , înseamnă că MOL va scădea paralel cu
PL = P 
creşterea lui L, deoarece munca devine tot mai


F K,L
puţin productivă.
Când întreprinderea care-şi maximizează
profitul trebuie să decidă dacă să angajeze
L muncă suplimentară, compară încasările
2ig. . . 2uncm
= m
=

suplimentare aduse de MOL cu cheltuielile
suplimentare pentru plata salariilor. Încasările suplimentare depind şi de preţurile
produselor, deci:

53
 ¨ încasări O  MOL

¨ cheltuieli W suplimentar
¨ profit ¨ încasări - ¨ cheltuieli O  MOL - W

unde ¨ simbolizează modificarea.

Întreprinderea ştie că dacă ¨ încasări depăşeşte ¨ cheltuieli, profitul ei creşte.
Deci, va mări cererea de muncă până când cheltuielile suplimentare se recuperează,
adică până când ¨ încasări W:

W
O  MOL W sau MOL w
O
unde: W ± salariul nominal
w ± salariul real.
Deci, cererea de muncă a întreprinderii creşte până când produsul marginal al
muncii devine egal cu salariul real.
Să luăm un exemplu. Să presupunem
că o economie produce doar pâine şi preţul
pâinii este 2 , iar salariul nominal orar al
unui muncitor este 20 . Salariul real va fi:
Y  =

 W 20
w 10 pâini/oră. În acest caz,
P
O 2
întreprinderile măresc cererea de muncă până





 L când noua persoană angajată măreşte

Fig. 5.4. Funcm
= P
outputul doar cu 10 pâini.
La fel decid întreprinderile în privinţa
cererii de capital. Orodusul marginal al capitalului este MOK şi fiecare unitate
suplimentară de capital utilizată măreşte outputul:
MOK F(K+1, L) ± F(K, L)

În aceste condiţii: ¨ profit ¨ încasări - ¨ cheltuieli O  MOK - R. Orofitul

R R
se maximizează când MOK , unde r este chiria reală, adică chiria exprimată
O O
în unităţi de marfă şi nu în bani (dobânda reală).

54
 În concluzie, când o întreprindere concurenţială decide ce cantităţi de factori
va utiliza, îşi măreşte cererea de factori până când produsul marginal descrescător al
factorilor devine egal cu preţul real al factorilor.

5.3. Distribuirea venitului naţional

Cum se distribuie venitul naţional pe piaţa factorilor de producţie? Dacă toate

întreprinderile din economie sunt concurenţiale şi-şi maximizează profitul, atunci ele
plătesc fiecare factor de producţie în funcţie de contribuţia sa la producţie. Salariul
real plătit muncitorilor va fi egal cu MOL, iar chiria reală plătită proprietarilor de
capital va fi MO K. Ca urmare, cheltuielile reale totale pentru muncă vor fi
MOL  L ,

iar cele pentru capital vor fi
MO    .

Oartea din venitul naţional ce rămâne după plata costului factorilor de

producţie este   

care revine proprietarilor de întreprinderi. Orofitul
economic real este deci:
ʌ= -

P    -

P   

sau:
 =

P   

P   ʌ

Ca urmare, venitul total se descompune în randamentul stocului de muncă

P   , randamentul stocului de capital

P    şi profitul economic
ʌ .

Dacă funcţia de producţie se caracterizează prin randament de scară constant,

profitul economic trebuie să fie zero, adică conform       , nu rămâne
nimic după plata factorilor de producţie:

2
,   =

P   

P  

Această teoremă susţine că dacă fiecare factor de producţie este plătit la

nivelul produsului său marginal, atunci suma cheltuielilor este egală cu outputul total.
Dacă profitul economic este zero, cum trebuie să înţelegem Äprofitul´ din
economie? Răspunsul este că termenul de Äprofit´ folosit în viaţa de toate zilele nu
coincide cu termenul de Äprofit economic´. Să presupunem că există trei protagonişti:

55
muncitori, proprietari de capital şi proprietari de întreprinderi. Venitul se împarte în
salarii, randamentul capitalului şi profit economic. În realitate, majoritatea
proprietarilor de întreprinderi sunt şi proprietarii capitalului utilizat. În aceste condiţii,
termenul de Äprofit´ include atât profitul economic cât şi randamentul capitalului (
chiria). În această accepţiune vorbim de  
 :

ʌ contabil ʌ economic +

P   

Chiar dacă profitul economic 0, profitul contabil este mai mare decât 0, fiind
egal cu randamentul capitalului.
Acum putem răspunde la întrebarea: cum ajunge profitul creat în întreprinderi
la menaje? Fiecare factor de producţie este plătit la randamentul său marginal, iar
suma cheltuielilor este egală cu venitul total. Ca urmare, outputul total ± proporţional
cu randamentul marginal al factorilor, se împarte între costul muncii şi costul
capitalului.

5.4. Cererea de mărfuri

Să analizăm în continuare cum sunt utilizate bunurile şi serviciile care compun

outputul total.
Deja ştim, că cele patru componente ale OIB sunt: consumul, investiţiile,
cumpărările guvernamentale şi exporturile nete. Deocamdată avem în vedere doar o
economie închisă, deci exporturile nete sunt nule:

Y C+I+G

— 
Când indivizii se hrănesc, se îmbracă, merg la cinema etc., consumă o parte
din output. În general, diferitele forme ale consumului reprezintă circa 2/3 din OIB.
Să analizăm cea mai simplă teorie a comportamentului de consum.

56
 Menajele, în schimbul forţei de muncă, realizează venituri, din care plătesc
impozitele către stat, iar venitul disponibil ce le rămâne îl împart între consum şi
economisire.
Am demonstrat deja că veniturile încasate de menaje sunt egale cu outputul
naţional. Mărimea consumului este funcţie nemijlocită a mărimii venitului disponibil
al menajelor:
C C(Y ± T) C(Yd) sau C C0 C
Yd  C0 c  Yd


Relaţia ce există între venitul disponibil
 = 2( - T)
şi consum se numeşte 
   
—.

c = panta '
  

    
— (c) exprimă
1 uncm iei e modificarea consumului în cazul creşterii cu o
consum
unitate a Yd, (0 c 1).
0
Dacă venitul menajelor creşte cu 1 , în
general, nu întregul venit suplimentar este
Y -T Yd
2ig. 5.5. 2uncm
ia e consum consumat (o parte se economiseşte).
De exemplu, dacă c 0.80, înseamnă că
din surplusul de venit de 1 , 0.80 cenţi se
ata consumă, iar restul de 0.20 cenţi se
obânzii
economisesc.
! —  
Atât întreprinderile cât şi menajele
2uncm ia e
investimie cumpără bunuri de investiţie: întreprinderile
pentru a-şi mări stocul de capital şi a înlocui
bunurile capital uzate, iar menajele cumpără
I locuinţe noi, care reprezintă tot o investiţie. În
2ig. 5.6. 2uncm
ia e investim
ie
general, ponderea investiţiilor în OIB reprezintă
circa 15%.
Mărimea cererii de bunuri de investiţie este funcţie a ratei dobânzii. O
investiţie este eficientă dacă randamentul ei îi depăşeşte costurile. Deoarece rata
dobânzii reprezintă costul finanţării investiţiei, creşterea ei reduce eficienţa investiţiei,
deci reduce şi cererea de bunuri de investiţie.

57
 Să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o uzină de 1 milion
, care promite un randament anual de 100.000 , adică de 10%. În acest caz,
întreprinderea compară acest randament cu costul unui credit de 1 milion . Dacă rata
dobânzii este mai mică de 10%, întreprinderea ia împrumutul de 1 milion de pe
piaţa monetară şi realizează investiţia, dacă însă rata dobânzii este mai mare de 10%,
nu va construi uzina.
La fel decide întreprinderea şi în cazul în care milionul de îi stă la dispoziţie.
Această sumă se poate depune la bancă şi aduce o dobândă. Construirea uzinei este
oportună numai dacă randamentul investirii sumei de 1 milion este mai mare decât
dobânda oferită de bancă.
Cu o decizie identică se confruntă indivizii care doresc să-şi cumpere o casă.
Cu cât e mai mare rata dobânzii, cu atât este mai mare costul creditului ipotecar. La o
rată a dobânzii de 8%, un credit ipotecar de 100.000 costă anual 8.000 , dar la o
rată a dobânzii de 10% deja costă 10.000 . Cum creşte rata dobânzii, aşa creşte costul
unei case noi, reducându-se astfel cererea de case noi.
Economiştii deosebesc rata nominală a dobânzii (i) şi rata reală a dobânzii (r).
|  # este termenul utilizat în viaţa de zi cu zi pentru a desemna
costul curent al unui împrumut. Dacă rata nominală a dobânzii se corectează cu
inflaţia, obţinem   # . Oentru a analiza diferenţa dintre cele două rate
ale dobânzii, să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o nouă uzină şi
obţine un credit bancar cu o dobândă de 8%. Rata nominală a dobânzii este de 8% şi
reprezintă suma datorată de către întreprindere băncii. Aceasta creşte anual cu 8%.
Dacă însă preţurile cresc anual cu 5%, atunci întreprinderea datorează în continuare
cu 8% mai mult băncii, dar fiecare unitate monetară pierde anual 5% din valoare, ceea
ce înseamnă că rata reală a dobânzii va fi: r i ± rata inflaţiei 8% - 5% 3%.
Legătura dintre cele două rate ale dobânzii va fi tratată ulterior. Acum ne mulţumim
cu faptul că rata reală a dobânzii indică costul adevărat al creditului. Ca urmare,
investiţia depinde mai mult de r decât de i:

I I(r)

Oanta curbei este negativă, deoarece cu creşterea r, cererea de investiţie scade.

58

  
    1 reprezintă cea de-a treia componentă a
cererii de bunuri şi servicii. Guvernul cumpără, în general, circa 20% din OIB.
Alături de cumpărările de bunuri şi servicii, statul are şi alte cheltuieli:
transferurile, care însă, spre deosebire de G, nu utilizează nemijlocit outputul naţional,
deci sunt tratate separat de G.
p—  influenţează cererea de bunuri şi servicii doar în mod mijlocit, în
măsura în care beneficiarii lor cheltuiesc acest supliment de venit pentru consum.
Transferurile reprezintă impozite negative, deoarece măresc venitul disponibil
al menajelor. Dacă creşterea transferurilor este finanţată integral din creşterea
impozitelor, venitul disponibil nu se modifică. De obicei, în analizele
macroeconomice avem în vedere (   
 
—  ), adică (T±Tr),
atunci când determinăm venitul disponibil al menajelor:

Yd Y±T

unde, de fapt, T reprezintă diferenţa (T±Tr).

Dacă statul finanţează integral G din acest impozit micşorat cu transferurile,
avem G T şi vorbim de un 

" . Dacă G > T, bugetul este  
, ceea
ce se finanţează, de obicei, prin împrumut pe piaţa monetară. Dacă G T bugetul este

 , acest excedent fiind utilizat de stat pentru plata unei părţi din datoriile
sale anterioare.
În analizele macroeconomice, de cele mai multe ori, G şi T se consideră a fi
variabile exogene: G G şi T T.

5.5. Echilibrul pieţei de mărfuri

Analiza circuitului economic simplificat se apropie de sfârşit: întrebarea este

dacă putem fi siguri că există echilibru între cererea şi oferta de bunuri şi servicii? Ce
asigură ca C + I + G să fie egal cu Y (output)? Analiza va arăta că în realizarea acestui
echilibru un rol decisiv revine ratei dobânzii. Corelaţiile cererii     , aşa
cum au rezultat mai sus, pot fi descrise astfel:

Y C + I + G m ecuaţia de echilibru

59
 C C
Yd  C
C - T  C  Y -
T - Tr 

I I
r 
unde:

G G

T T
sunt ecuaţii explicative.
Am văzut că outputul este determinat de funcţia de producţie şi factorii de
producţie utilizaţi:

Y

F K, L  Y

Tocmai acest output total va reprezenta         într-o

economie închisă.
Să confruntăm acum ecuaţiile referitoare la cererea şi oferta pe piaţa de
mărfuri.
Oornim de la ecuaţia de echilibru: Y C + I + G, în care introducem funcţiile
de consum şi de investiţie şi avem:

 = 
 - T  I
r 

Deoarece = şi T = T (nivelul lor depinde de politica economică), iar


nivelul outputul este şi el dat  =  , putem scrie
  
         

 astfel:

Y

C Y - T + I
r  + G

ceea ce arată că singura variabilă care poate ajusta eventualele diferenţe între cerere şi
ofertă este   # (r), deoarece restul elementelor sunt date (exogene).
Dacă r este mare, scade nivelul cererii de bunuri de investiţie, ceea ce reduce cererea
totală pe piaţa mărfurilor (C + I + G). Dacă r este prea mare, I este mai mic decât ar
trebui să fie şi cererea totală rămâne în urma ofertei. Dimpotrivă, dacă r este prea mic,
cererea de investiţie devine excesiv de mare şi cererea totală depăşeşte oferta. & 
   
" —    
"      .

60
5.6. Echilibrul pieţei monetare

Deoarece rata dobânzii este costul fondurilor de împrumut şi, în acelaşi timp,
şi randamentul creditului pe pieţele monetare, rolul ei se poate înţelege mai bine prin
intermediul analizei pieţei monetare.
Să analizăm puţin identitatea SNA:

Y C+I+G ¿ Y-C-G I

unde Y ± C ± G reprezintă acea parte a outputului care rămâne după consum şi

cumpărările guvernamentale, adică
 —      (S). Conform acestei
relaţii, economisirea este egală cu investiţia.
Economisirea naţională se poate descompune în două componente:

 —     (privată), adică (Y ± T ± C), respectiv
 —  — 
(publică), adică (T ± G), deci:

S (Y ± T ± C) + (T ± G) I

unde (Y ± T ± C) este venitul disponibil mai puţin consumul şi se numeşte

economisire privată, iar (T ± G) reprezintă încasările guvernului diminuate cu
cheltuielile sale şi se numeşte economisire publică, guvernamentală, care poate fi şi
negativă (dacă bugetul este deficitar). Astfel, economisirea naţională este suma
economisirii publice şi private.
Schema circuitului simplificat al economiei facilitează interpretarea acestei
ecuaţii: conform ecuaţiei, cantităţile ce intră şi ies de pe piaţa monetară trebuie să fie
în echilibru. Oentru a vedea rolul ratei dobânzii în realizarea echilibrului, vom înlocui
funcţia de consum şi funcţia de investiţie în identitatea SNA:

Y ± C(Y ± T) ± G I(r)

Deoarece G G şi T T (fiind determinate de politica economică), iar

Y Y (fiind determinat de factorii de producţie şi funcţia de producţie), putem scrie:

61
 Y - C(Y - T) - G I(r)

sau S I
r 

Economisirea naţională depinde de venit (Y) şi variabilele politicii fiscale (G

şi T). Deoarece aceste trei variabile sunt fixe, şi economisirea naţională este fixă:
S S. Singura variabilă ce poate asigura echilibrul rămâne deci  # , care
determină mărimea investiţiei naţionale.
r Cererea După cum se poate vedea în figura
de credit S (oferta de
credit) 5.7., I şi S pot fi interpretate ca fiind o
cerere şi o ofertă. În acest caz, Äbunul´
rata de este sursa de împrumut, al cărui Äpreţ´
echilibru E
a dobânzii este rata dobânzii. 
 —   — 
I(r)
   
  , deoarece indivizii îşi
împrumută economiile investitorilor sau le
S I, S depun la bancă, care apoi le împrumută
Fig. 5.7. Rolul ratei dobânzii în mai departe. ! —     
  
echilibrarea S cu I
 
  : în mod nemijlocit, prin
emisiunea de obligaţiuni sau, indirect, prin luarea de credite de la bancă. Deoarece
investiţia depinde de rata dobânzii şi cererea de credite va fi funcţia ratei dobânzii.
|#    — 
  —  — 
 

 —  . Dacă
ea este prea mică, întreprinderile şi menajele vor dori să folosească pentru investiţie o
parte mai mare a outputului naţional decât intenţionează menajele să economisească.
În acest caz, cererea de credite depăşeşte oferta de credite şi rata dobânzii creşte.
Dimpotrivă, dacă rata dobânzii este prea mare, economisirea este mai mare decât
investiţia. Deoarece oferta de credite este mai mare decât cererea de credite, rata
dobânzii scade. Rata de echilibru a dobânzii este acolo unde cele doua curbe se
intersectează. La rata de echilibru a dobânzii economisirea devine egală cu investiţia
şi oferta de credite este egală cu cererea de credite.
 
 
 (adică modificarea G sau T) influenţează direct cererea de
mărfuri, deci modifică şi mărimea economisirii naţionale, investiţia şi rata dobânzii.

62
 a) Dacă 
   1 cu ¨G, efectul imediat va fi creşterea cererii pe piaţa de
mărfuri cu ¨G. Deoarece însă outputul este dat, paralel cu creşterea G trebuie să scadă
un alt element al cererii. Venitul disponibil (Y ± T) nu se modifică, deci şi C rămâne
neschimbat. Ca urmare, creşterea G poate
r
Y2 Y1 fi compensată numai de scăderea

1 proporţională a I. Oentru ca investiţiile să

r2 scadă, rata dobânzii trebuie să crească.
Deci, +¨G conduce la creşterea ratei
2
r1 I(r) dobânzii şi scăderea investiţiilor. Cu alte
cuvinte, cumpărările guvernamentale au un

   
  asupra investiţiilor
I, S
private (crowding out).
2ig. 5.8. Sc erea economisirii în
urma cremterii Outem înţelege mai bine efectul
creşterii lui G dacă analizăm piaţa monetară (a capitalului de împrumut). Deoarece
¨G nu este însoţit de o creştere a impozitelor, surplusul de cheltuieli guvernamentale
se finanţează din împrumut public, deci scade economisirea statului. Deoarece
economiile sferei private nu se modifică, scăderea Sa reduce economisirea naţională şi
rata dobânzii creşte, aşa cum se vede în figura 5.8.
În concluzie,
   
 
   

 
   
 # .
b) Să vedem acum ce se întâmplă dac㠗
   cu ¨T. Efectul
nemijlocit este creşterea venitului disponibil şi deci a consumului. Venitul disponibil
creşte cu ¨T, iar consumul cu
c  T  . Cu cât este mai mare înclinaţia marginală de

a consuma (c), cu atât va fi mai mare efectul ¨T asupra consumului.

Deoarece  =  şi = , creşterea va fi în mod necesar însoţită de
scăderea lui I. Oentru ca I să scadă, rata dobânzii trebuie să crească. Deci,  
 
  %
  
    1%    
   
   —  —    


 
    # .
În urma scăderii impozitelor cu ¨T, consumul creşte cu
c  T  , iar

economisirea naţională (Y ± C ± G) scade proporţional cu creşterea lui C. Are loc din

nou o deplasare spre stânga a ofertei de credite (S), ca în figura 5.8., ceea ce măreşte
rata dobânzii şi exclude I.

63
5.7. Modificarea cererii de investiţie

Mai sus am analizat cum modifică politica r

S
bugetară economisirea naţională. Acum vom
analiza modificarea celeilalte laturi a ecuaţiei de
r2 2
echilibru: a cererii de investiţie.
2 I2(r)
Creşterea cererii de investiţie poate fi
r1 1
determinată şi de creşterea nivelului tehnologic. 1
I1(r)
Să presupunem că se descoperă o nouă tehnologie
(de exemplu, computerele). Înainte ca S I, Y
2ig. 5.9. remterea investim
iilor
întreprinderile şi menajele să poate utiliza plani icate
inovaţia, trebuie să cumpere bunuri de investiţie.
O altă cauză a creşterii cererii de investiţie
poate fi politica economică a guvernului, care r S(r)
poate oferi scutiri de impozite pentru a favoriza I
sau, dimpotrivă, poate modera investiţiile prin
diverse restricţii fiscale. Să presupunem că
guvernul măreşte impozitul pe veniturile
personale şi utilizează încasările suplimentare S
2i . .1 . cono isirea,
pentru a reduce impozitul pe investiţia în noi ncmie a ratei o n ii
bunuri capital. În acest caz, vor creşte investiţiile,
crescând şi cererea pentru bunurile de investiţie.
Ceea ce nu se poate observa pe figura
5.9. este faptul că nivelul de echilibru al r

investiţiei nu se modifică. Conform ipotezei S(r)

noastre, valoarea fixă a economisirii ( S S ),

2
determină cantitatea de investiţie. Cu alte r2
2 I2(r)
cuvinte, oferta de credite nu se modifică. Ca r1 1 1
urmare,
   
      —    
I1(r)



# 
    # .
I1 I2 I, S
Rezultatul ar fi diferit dacă am modifica 2i . .11. rem terea investimiilor
funcţia de consum simplă utilizată până acum şi plani icate în ca l S(r)

am pretinde consumului să depindă de rata dobânzii. - 
  #  — 

64
  
 —   
— 
    %
      

—  
   
 —  . În acest caz, aşa cum se vede în figura 5.10., funcţia
economisirii nu mai este perpendiculară, ci are pantă pozitivă.
În acest caz, creşterea cererii de investiţie măreşte atât rata de echilibru a
dobânzii, cât şi nivelul de echilibru al investiţiei (figura 5.11.).
Creşterea ratei dobânzii determină menajele să consume mai puţin şi să
economisească mai mult. | 
 
—      ——    —  .

"%+(

1.V Factorii de producţie şi tehnologia de producţie determină outputul naţional. Dacă

creşte cantitatea utilizată dintr-un factor sau se dezvoltă tehnologia, creşte şi
outputul.
2.V Întreprinderile concurenţiale care-şi maximizează profitul măresc cantitatea de
muncă utilizată până când produsul marginal al muncii devine egal cu salariul
real, respectiv măresc cantitatea de capital utilizată până când produsul marginal
al capitalului egalează chiria (dobânda) reală pentru capital. În acest caz, fiecare
factor primeşte valoarea produsului său marginal. În cazul funcţiilor de producţie
cu randament de scară constant, întreaga valoare a outputului este plătită pentru
utilizarea inputului.
3.V Outputul naţional se utilizează pentru consum, investiţie şi pentru cumpărările
guvernamentale. Consumul depinde de venitul disponibil (relaţie pozitivă).
Investiţia este funcţia ratei reale a dobânzii (relaţie negativă), iar cumpărările
guvernamentale şi impozitele sunt variabile exogene ale politicii bugetare.
4.V Rata reală a dobânzii conduce la realizarea echilibrului între cererea şi oferta de
mărfuri, respectiv între oferta de credite (economisire) şi cererea de credite
(investiţie). Reducerea economisirii naţionale (prin creşterea G sau reducerea T)
reduce nivelul de echilibru al investiţiei şi măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii
de investiţie (în urma progresului tehnologic sau a impozitelor preferenţiale)
măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii de investiţie măreşte investiţiile numai
dacă rata mai mare a dobânzii duce la creşterea economisirii.

65
"1";


 —     ± venitul naţional micşorat cu consumul şi cumpărările

guvernamentale; suma economisirii private şi publice.

 —    ± diferenţa dintre venitul disponibil şi consum.

 —   
 ± diferenţa dintre încasările şi cheltuielile
guvernamentale (excedent bugetar).

  
  ± scăderea investiţiilor private (I) datorită politicii bugetare
expansioniste, în urma efectului lor de creştere a ratei dobânzii.

    
 ± resurse folosite în vederea producerii de bunuri şi
servicii (de exemplu, munca şi capitalul).

  
— ± relaţia între determinanţii consumului, de exemplu, între
consum şi venitul disponibil: C C(Yd ).
'
 
  
— ± creşterea consumului în urma creşterii cu
o unitate a venitului disponibil.
 
 ± parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor de
întreprinderi după plata factorilor de producţie, exclusiv a capitalului.
 

± parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor
întreprinderilor după plata factorilor de producţie.
|  # ± randamentul economisirii şi costul creditului.
|  # ± randamentul economisirii şi costul creditului, corectat
cu inflaţia.
Y    ± cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate cumpăra cu salariul
nominal (bănesc).

-"&2.)"+&%

1.V Ce determină mărimea outputului naţional?

2.V Cum decide o întreprindere concurenţială care-şi maximizează profitul ce cantităţi
să utilizeze din fiecare factor de producţie?
3.V Ce determină consumul şi investiţia?
4.V Care este deosebirea între cumpărările guvernamentale şi plata transferurilor? Daţi
câte un exemplu.
5.V Ce asigură echilibrul cererii şi al ofertei pe piaţa mărfurilor?

66
6.V Cum evoluează consumul, investiţia şi rata dobânzii, dacă statul măreşte
impozitele?

'%##!-%"&

1.V În modelul macroeconomic prezentat în acest capitol, salariul real al unui

muncitor este egal cu productivitatea sa marginală. Utilizaţi această ipoteză pentru
a analiza veniturile fermierilor şi a bărbierilor.
a.V În decursul secolului XIX, în urma progresului tehnic, productivitatea
fermierilor a crescut considerabil. Cum ar fi trebuit să evolueze salariul lor
real?
b.V În aceeaşi perioadă, activitatea bărbierilor nu s-a modificat. Cum ar fi
trebuit să evolueze salariul lor real?
c.V Să presupunem că indivizii pot oricând decide liber dacă să devină
fermieri sau bărbieri. Ce efect ar avea o asemenea situaţie asupra salariului
fermierilor?
d.V Având în vedere răspunsurile anterioare, ce puteţi spune despre evoluţia
probabilă a preţului unui tuns, respectiv a preţurilor alimentelor?
e.V Cine beneficiază de pe urma progresului tehnic din agricultură?

2.V Statul îşi măreşte încasările din impozite cu 100 miliarde . Dacă c 0.6, cum
evoluează:
a.V economisirea publică;
b.V economisirea privată;
c.V economisirea naţională;
d.V investiţiile?

3.V Să presupunem că creşterea încrederii consumatorilor îmbunătăţeşte previziunile

privind veniturile lor viitoare, ceea ce le măreşte consumul actual. Acest lucru se
poate înţelege şi ca o deplasare a funcţiei de producţie în sus. Cum atinge această
mişcare investiţiile şi rata dobânzii?

4.V Avem o economie caracterizată prin ecuaţiile de mai jos.

Y C+I+G

67
 Y 5000
G 1000
T 1000
C 250 + 0.75 (Y - T)
I 1000 ± 50 r
a)V Calculaţi investiţia privată, investiţia publică şi investiţia naţională.
b)V Determinaţi rata de echilibru a dobânzii.
c)V Să presupunem că G creşte la 1250. Determinaţi din nou indicatorii de la
punctul a).
d)V Determinaţi noua rată de echilibru a dobânzii.

5.V Să presupunem că statul măreşte în aceeaşi proporţie atât G cât şi T. Cum

reacţionează I şi rata dobânzii la această modificare ce menţine echilibrul bugetar?
Are importanţă înclinaţia marginală de a consuma în privinţa răspunsului?

6.V Când statul sprijină investitorii cu impozite preferenţiale, de obicei acest sprijin se
referă numai la anumite investiţii. Să se evalueze efectele acestei politici
economice. În acest scop, presupunem că statul sprijină cu impozite preferenţiale
investiţiile productive, dar nu şi cele pentru construcţia de locuinţe.
a.V Cum influenţează această politică funcţia cererii de investiţii productive?
Dar cererea de investiţii pentru locuinţe?
b.V Desenaţi curba ofertei de credite. Ce efect are politica de mai sus asupra
cererii şi ofertei de credite? Cum influenţează rata de echilibru a dobânzii?

#1+*+

1.V Determinanţii economisirii menajelor.

2.V Tipuri de solduri bugetare şi modalităţi de echilibrare a bugetului statului.

68
 








 
 
c @

69
 c
A


&%$1!+"& !*'+& +%(

'".
V construirea unui model care explică crearea outputului naţional, distribuţia şi
utilizarea acestuia;
V a arăta condiţiile generale de echilibru economic;
V a arăta rolul preţului factorilor şi a ratei dobânzii în asigurarea echilibrului
dintre cerere şi ofertă;
V a arăta efectul politicii economice asupra echilibrului economic.

*
* *

Indicatorii economici cu care am făcut cunoştinţă în capitolele precedente fac

posibil ca economiştii şi politicienii să calculeze an de an şi să compare realizările
economiilor naţionale. Dar scopul studiului macroeconomiei nu este numai să se
măsoare aceste realizări, ci să se explice funcţionarea economiei. Ca urmare, trebuie
elaborat modelul care descrie această funcţionare, relaţiile dintre variabilele
economice şi efectul politicilor economice.
Orincipalele întrebări care se pun sunt:
V Cât de mare este producţia întreprinderilor? Ce determină venitul total
al ţării?
V Cine realizează venituri din producţie? Cum se distribuie venitul creat
între lucrători şi proprietarii de capital?
V Cine cumpără bunurile produse? Cât de mare este consumul
menajelor? Cât cumpără pentru investiţii menajele şi întreprinderile?
Cât cumpără statul?
V Ce determină echilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii?
Ce asigură coincidenţa consumului, investiţiilor şi cumpărărilor
guvernamentale cu producţia totală?

65
 Oentru a putea răspunde la aceste întrebări, trebuie să analizăm ce legături iau
naştere între diferitele părţi componente ale economiei. Ounctul de plecare în această
analiză este circuitul economic.
La început, vom avea în vedere circuitul unei economii închise (Fig. 5.1.).

Venit Oiaţa Costul factorilor

factorilor de
producţie

Economisirea Oiaţa
Menaje sferei private monetară Întreprinderi

Impozite
Investiţii
Deficit
Stat bugetar

Cumpărări
guvernamentale Oiaţa
Încasările
mărfurilor
Consum firmelor

Fig. 5.1. Circuitul simplificat al economiei închise

5.1. Producţia de bunuri şi servicii

Outputul naţional (OIB) depinde de doi factori: cantitatea factorilor de

producţie utilizaţi şi modul în care economia ştie să transforme aceşti factori în
produse şi servicii, descris prin funcţia de producţie.

    
 sunt resurse utilizate în scopul producerii de bunuri şi
servicii, cei mai importanţi fiind munca (L) şi capitalul (K). Capitalul reprezintă
totalitatea instrumentelor utilizate în procesul de producţie: macarale, calculatoare,
strunguri etc. Orin muncă înţelegem timpul pe care indivizii îl consacră pentru
activităţi de producţie.

66
 Deocamdată, vom considera constant stocul de capital K

K şi cantitatea

de muncă utilizată L

L .

O altă ipoteză va consta în faptul că vom considera o situaţie de utilizare

deplină a factorilor de producţie (fără capacităţi neutilizate) deşi în realitate o parte
din stocul de muncă de obicei nu se utilizează (şomaj).
Orocedeele tehnologice existente determină cantitatea de producţie ce se poate
realiza prin utilizarea stocului de factori de producţie disponibil în economie. Aceste
tehnologii sunt descrise prin intermediul funcţiei de producţie, care arată modul în
care factorii de producţie determină nivelul outputului (Y), deci:

Y F(L, K)

adică, outputul naţional este funcţie a cantităţilor de K şi L care se utilizează. Dacă se

descoperă modalităţi mai eficiente de producţie, cu cantităţi identice de factori se
poate obţine un output mai mare. În acest caz, se modifică funcţia de producţie.
Factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună oferta de
bunuri şi servicii, care este egală cu outputul naţional:

Y

F K, L  Y

La un moment dat, outputul este dat, deoarece stocul de factori utilizabili şi

tehnologia de producţie sunt şi ele date. În decursul timpului însă outputul, deci şi
oferta, se modifică: creşterea stocului de factori şi perfecţionarea tehnologiilor
măreşte outputul, deci şi oferta.

5.2. Distribuirea venitului naţional între factorii de producţi e

Ştim deja că outputul total al economiei coincide cu venitul total. Deoarece

factorii de producţie şi funcţia de producţie determină împreună outputul total,
concomitent determină şi mărimea venitului naţional. Venitul naţional, prin
intermediul pieţei factorilor de producţie, se îndreaptă de la întreprinderi spre menaje.
Ca urmare, distribuţia venitului naţional este determinată de preţul factorilor de

67
producţie, care reprezintă, de fapt, preţul plătit de întreprindere pentru utilizarea
factorilor respectivi: salariu pentru muncă, chirie pentru capital. Toate preţurile plătite
pentru utilizarea factorilor determină o anumită ofertă şi cerere a factorilor respectivi
(Fig. 5.2.).
p
Df Sf
Deoarece am presupus
K K  şi

L L  , oferta de factori (SSf ) este

perpendiculară (perfect rigidă). Cererea de factori

pe E
(DDf) are panta negativă. Intersecţia ei cu oferta
Df rigidă (SSf) determină preţul de echilibru al
Sf
factorilor (Oe).
Q Qf Oentru a înţelege distribuţia venitului,
Fig. 5.2. Echilibrul piem
ei trebuie să analizăm cererea de factori care
actorilor e input
porneşte de la multitudinea întreprinderilor care
utilizează K şi L. Să vedem ce decizii trebuie să ia o întreprindere tipică?
Cea mai tipică ipoteză în legătură cu o întreprindere este că e

   .
Întreprinderea concurenţială este minusculă în raport cu dimensiunile pieţei, deci nu
are o influenţă prea mare asupra preţurilor pieţei. Să presupunem că o întreprindere
produce un singur produs, pe care îl valorifică la preţul pieţei. Ea îşi va putea mări
producţia cât doreşte, fără a conduce la scăderea preţului. Întreprinderea nu
influenţează nici nivelul salariilor, deoarece şi celelalte întreprinderi angajează forţă
de muncă. Ea nu are nici un interes să plătească salarii mai mari decât preţul pieţei, iar
dacă ar plăti salarii mai mici muncitorii ar pleca la alte întreprinderi.
Deci, întreprinderea concurenţială este acceptatoare de preţ atât prin prisma
outputului cât şi a inputului.
Tehnologia se poate descrie şi în cazul întreprinderii cu funcţia de producţie:

Y F(K, L)

Întreprinderea îşi valorifică produsele la preţul pieţei (O) şi plăteşte salarii de

mărime W, respectiv o chirie R pentru capitalul utilizat (conform ipotezei, stocul de
capital este în proprietatea menajelor). Menajele închiriază capitalul şi-şi valorifică
forţa de muncă, deci ambii factori de input se procură de la menaje.

68
 Scopul întreprinderii este să-şi maximizeze profitul, care este diferenţa dintre
încasări şi cheltuieli. Încasarea este
P    , iar cheltuielile sunt
W    ,

deci:
ʌ =
P    -
W    

sau:
ʌ = P  2
,   - W   -  

adică profitul depinde de preţul produselor (P), preţul factorilor (W şi ) şi cantitatea

de factori utilizată ( şi ). Preţurile sunt o variabilă exogenă, deci întreprinderea
determină astfel cantitatea de  şi  utilizată încât să-şi maximizeze profitul.
Cum decide întreprinderea mărimea
   —    
    
 ? Cu
cât ea utilizează mai multă muncă, cu atât va produce un output mai mare. Orice
unitate suplimentară de muncă utilizată produce o producţie suplimentară care
reprezintă produsul marginal al muncii (MOL). Deci, dacă întreprinderea utilizează o
oră de muncă în plus, outputul ei creşte cu MOL:

MOL F(K, L+1) ± F(K, L)

unde: F(K, L+1) ± indică outputul realizabil cu o unitate de K şi L+1 unităţi de

muncă;
F(K, L) ± indică outputul realizabil cu o unitate de K şi o unitate de L.
Majoritatea factorilor de producţie se



F K, L
caracterizează prin MO descrescător. Dacă

K 
K , înseamnă că MOL va scădea paralel cu
PL = P 
creşterea lui L, deoarece munca devine tot mai


F K,L
puţin productivă.
Când întreprinderea care-şi maximizează
profitul trebuie să decidă dacă să angajeze
L muncă suplimentară, compară încasările
2ig. . . 2uncm
= 
m
=

suplimentare aduse de MOL cu cheltuielile
suplimentare pentru plata salariilor. Încasările suplimentare depind şi de preţurile
produselor, deci:

69
 ¨ încasări O  MOL

¨ cheltuieli W suplimentar
¨ profit ¨ încasări - ¨ cheltuieli O  MOL - W

unde ¨ simbolizează modificarea.

Întreprinderea ştie că dacă ¨ încasări depăşeşte ¨ cheltuieli, profitul ei creşte.
Deci, va mări cererea de muncă până când cheltuielile suplimentare se recuperează,
adică până când ¨ încasări W:

W
O  MOL W sau MOL w
O
unde: W ± salariul nominal
w ± salariul real.
Deci, cererea de muncă a întreprinderii creşte până când produsul marginal al
muncii devine egal cu salariul real.
 Să luăm un exemplu. Să presupunem
că o economie produce doar pâine şi preţul
pâinii este 2 , iar salariul nominal orar al
unui muncitor este 20 . Salariul real va fi:
Y  =

 W 20
w 10 pâini/oră. În acest caz,
P
O 2
întreprinderile măresc cererea de muncă până





 L când noua persoană angajată măreşte

Fig. .. Funcm
= P
outputul doar cu 10 pâini.
La fel decid întreprinderile în privinţa
cererii de capital. Orodusul marginal al capitalului este MOK şi fiecare unitate
suplimentară de capital utilizată măreşte outputul:
MOK F(K+1, L) ± F(K, L)

În aceste condiţii: ¨ profit ¨ încasări - ¨ cheltuieli O  MOK - R. Orofitul

R R
se maximizează când MOK , unde r este chiria reală, adică chiria exprimată
O O
în unităţi de marfă şi nu în bani (dobânda reală).

70
 În concluzie, când o întreprindere concurenţială decide ce cantităţi de factori
va utiliza, îşi măreşte cererea de factori până când produsul marginal descrescător al
factorilor devine egal cu preţul real al factorilor.

5.3. Distribuirea venitului naţional

Cum se distribuie venitul naţional pe piaţa factorilor de producţie? Dacă toate

întreprinderile din economie sunt concurenţiale şi-şi maximizează profitul, atunci ele
plătesc fiecare factor de producţie în funcţie de contribuţia sa la producţie. Salariul
real plătit muncitorilor va fi egal cu MOL, iar chiria reală plătită proprietarilor de
capital va fi MO K. Ca urmare, cheltuielile reale totale pentru muncă vor fi
MOL  L ,

iar cele pentru capital vor fi
MO    .

Oartea din venitul naţional ce rămâne după plata costului factorilor de

producţie este   

care revine proprietarilor de întreprinderi. Orofitul
economic real este deci:
ʌ =  -

P    -

P   

sau:
 =

P   

P   ʌ

Ca urmare, venitul total se descompune în randamentul stocului de muncă

P   , randamentul stocului de capital

P    şi profitul economic
ʌ .

Dacă funcţia de producţie se caracterizează prin randament de scară constant,

profitul economic trebuie să fie zero, adică conform       , nu rămâne
nimic după plata factorilor de producţie:

2
,   =

P   

P  

Această teoremă susţine că dacă fiecare factor de producţie este plătit la

nivelul produsului său marginal, atunci suma cheltuielilor este egală cu outputul total.
Dacă profitul economic este zero, cum trebuie să înţelegem Äprofitul´ din
economie? Răspunsul este că termenul de Äprofit´ folosit în viaţa de toate zilele nu
coincide cu termenul de Äprofit economic´. Să presupunem că există trei protagonişti:

71
muncitori, proprietari de capital şi proprietari de întreprinderi. Venitul se împarte în
salarii, randamentul capitalului şi profit economic. În realitate, majoritatea
proprietarilor de întreprinderi sunt şi proprietarii capitalului utilizat. În aceste condiţii,
termenul de Äprofit´ include atât profitul economic cât şi randamentul capitalului (
chiria). În această accepţiune vorbim de  
 :

ʌ contabil ʌ economic +

P   

Chiar dacă profitul economic 0, profitul contabil este mai mare decât 0, fiind
egal cu randamentul capitalului.
Acum putem răspunde la întrebarea: cum ajunge profitul creat în întreprinderi
la menaje? Fiecare factor de producţie este plătit la randamentul său marginal, iar
suma cheltuielilor este egală cu venitul total. Ca urmare, outputul total ± proporţional
cu randamentul marginal al factorilor, se împarte între costul muncii şi costul
capitalului.

5.4. Cererea de mărfuri

Să analizăm în continuare cum sunt utilizate bunurile şi serviciile care compun

outputul total.
Deja ştim, că cele patru componente ale OIB sunt: consumul, investiţiile,
cumpărările guvernamentale şi exporturile nete. Deocamdată avem în vedere doar o
economie închisă, deci exporturile nete sunt nule:

Y C+I+G

— 
Când indivizii se hrănesc, se îmbracă, merg la cinema etc., consumă o parte
din output. În general, diferitele forme ale consumului reprezintă circa 2/3 din OIB.
Să analizăm cea mai simplă teorie a comportamentului de consum.

72
 Menajele, în schimbul forţei de muncă, realizează venituri, din care plătesc
impozitele către stat, iar venitul disponibil ce le rămâne îl împart între consum şi
economisire.
Am demonstrat deja că veniturile încasate de menaje sunt egale cu outputul
naţional. Mărimea consumului este funcţie nemijlocită a mărimii venitului disponibil
al menajelor:
C C(Y ± T) C(Yd) sau C C0 C
Yd  C0 c  Yd


Relaţia ce există între venitul disponibil
 = 2( - T)
şi consum se numeşte 
   
—.

c = panta '
  

    
— (c) exprimă
1 uncm iei e modificarea consumului în cazul creşterii cu o
consum
unitate a Yd, (0 c 1).
0
Dacă venitul menajelor creşte cu 1 , în
general, nu întregul venit suplimentar este
Y -T Yd
2ig. 5.5. 2uncm
ia e consum consumat (o parte se economiseşte).
De exemplu, dacă c 0.80, înseamnă că
din surplusul de venit de 1 , 0.80 cenţi se
ata consumă, iar restul de 0.20 cenţi se
obânzii
economisesc.
! —  
Atât întreprinderile cât şi menajele
2uncm ia e
investimie cumpără bunuri de investiţie: întreprinderile
pentru a-şi mări stocul de capital şi a înlocui
bunurile capital uzate, iar menajele cumpără
I locuinţe noi, care reprezintă tot o investiţie. În
2ig. 5.6. 2uncm
ia e investim
ie
general, ponderea investiţiilor în OIB reprezintă
circa 15%.
Mărimea cererii de bunuri de investiţie este funcţie a ratei dobânzii. O
investiţie este eficientă dacă randamentul ei îi depăşeşte costurile. Deoarece rata
dobânzii reprezintă costul finanţării investiţiei, creşterea ei reduce eficienţa investiţiei,
deci reduce şi cererea de bunuri de investiţie.

73
 Să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o uzină de 1 milion
, care promite un randament anual de 100.000 , adică de 10%. În acest caz,
întreprinderea compară acest randament cu costul unui credit de 1 milion . Dacă rata
dobânzii este mai mică de 10%, întreprinderea ia împrumutul de 1 milion de pe
piaţa monetară şi realizează investiţia, dacă însă rata dobânzii este mai mare de 10%,
nu va construi uzina.
La fel decide întreprinderea şi în cazul în care milionul de îi stă la dispoziţie.
Această sumă se poate depune la bancă şi aduce o dobândă. Construirea uzinei este
oportună numai dacă randamentul investirii sumei de 1 milion este mai mare decât
dobânda oferită de bancă.
Cu o decizie identică se confruntă indivizii care doresc să-şi cumpere o casă.
Cu cât e mai mare rata dobânzii, cu atât este mai mare costul creditului ipotecar. La o
rată a dobânzii de 8%, un credit ipotecar de 100.000 costă anual 8.000 , dar la o
rată a dobânzii de 10% deja costă 10.000 . Cum creşte rata dobânzii, aşa creşte costul
unei case noi, reducându-se astfel cererea de case noi.
Economiştii deosebesc rata nominală a dobânzii (i) şi rata reală a dobânzii (r).
|  # este termenul utilizat în viaţa de zi cu zi pentru a desemna
costul curent al unui împrumut. Dacă rata nominală a dobânzii se corectează cu
inflaţia, obţinem   # . Oentru a analiza diferenţa dintre cele două rate
ale dobânzii, să presupunem că o întreprindere doreşte să construiască o nouă uzină şi
obţine un credit bancar cu o dobândă de 8%. Rata nominală a dobânzii este de 8% şi
reprezintă suma datorată de către întreprindere băncii. Aceasta creşte anual cu 8%.
Dacă însă preţurile cresc anual cu 5%, atunci întreprinderea datorează în continuare
cu 8% mai mult băncii, dar fiecare unitate monetară pierde anual 5% din valoare, ceea
ce înseamnă că rata reală a dobânzii va fi: r i ± rata inflaţiei 8% - 5% 3%.
Legătura dintre cele două rate ale dobânzii va fi tratată ulterior. Acum ne mulţumim
cu faptul că rata reală a dobânzii indică costul adevărat al creditului. Ca urmare,
investiţia depinde mai mult de r decât de i:

I I(r)

Oanta curbei este negativă, deoarece cu creşterea r, cererea de investiţie scade.

74

  
    1 reprezintă cea de-a treia componentă a
cererii de bunuri şi servicii. Guvernul cumpără, în general, circa 20% din OIB.
Alături de cumpărările de bunuri şi servicii, statul are şi alte cheltuieli:
transferurile, care însă, spre deosebire de G, nu utilizează nemijlocit outputul naţional,
deci sunt tratate separat de G.
p—  influenţează cererea de bunuri şi servicii doar în mod mijlocit, în
măsura în care beneficiarii lor cheltuiesc acest supliment de venit pentru consum.
Transferurile reprezintă impozite negative, deoarece măresc venitul disponibil
al menajelor. Dacă creşterea transferurilor este finanţată integral din creşterea
impozitelor, venitul disponibil nu se modifică. De obicei, în analizele
macroeconomice avem în vedere (   
 
—  ), adică (T±Tr),
atunci când determinăm venitul disponibil al menajelor:

Yd Y±T

unde, de fapt, T reprezintă diferenţa (T±Tr).

Dacă statul finanţează integral G din acest impozit micşorat cu transferurile,
avem G T şi vorbim de un 

" . Dacă G > T, bugetul este  
, ceea
ce se finanţează, de obicei, prin împrumut pe piaţa monetară. Dacă G T bugetul este

 , acest excedent fiind utilizat de stat pentru plata unei părţi din datoriile
sale anterioare.
În analizele macroeconomice, de cele mai multe ori, G şi T se consideră a fi
variabile exogene: G G şi T T.

5.5. Echilibrul pieţei de mărfuri

Analiza circuitului economic simplificat se apropie de sfârşit: întrebarea este

dacă putem fi siguri că există echilibru între cererea şi oferta de bunuri şi servicii? Ce
asigură ca C + I + G să fie egal cu Y (output)? Analiza va arăta că în realizarea acestui
echilibru un rol decisiv revine ratei dobânzii. Corelaţiile cererii     , aşa
cum au rezultat mai sus, pot fi descrise astfel:

Y C + I + G m ecuaţia de echilibru

75
 C C
Yd  C
C - T  C  Y -
T - Tr 

I I
r 
unde:

G G

T T
sunt ecuaţii explicative.
Am văzut că outputul este determinat de funcţia de producţie şi factorii de
producţie utilizaţi:

Y

F K, L  Y

Tocmai acest output total va reprezenta         într-o

economie închisă.
Să confruntăm acum ecuaţiile referitoare la cererea şi oferta pe piaţa de
mărfuri.
Oornim de la ecuaţia de echilibru: Y C + I + G, în care introducem funcţiile
de consum şi de investiţie şi avem:

 = 
 - T  I
r 

Deoarece = şi T = T (nivelul lor depinde de politica economică), iar


nivelul outputul este şi el dat  =  , putem scrie
  
         

 astfel:

Y

C Y - T + I
r  + G

ceea ce arată că singura variabilă care poate ajusta eventualele diferenţe între cerere şi
ofertă este   # (r), deoarece restul elementelor sunt date (exogene).
Dacă r este mare, scade nivelul cererii de bunuri de investiţie, ceea ce reduce cererea
totală pe piaţa mărfurilor (C + I + G). Dacă r este prea mare, I este mai mic decât ar
trebui să fie şi cererea totală rămâne în urma ofertei. Dimpotrivă, dacă r este prea mic,
cererea de investiţie devine excesiv de mare şi cererea totală depăşeşte oferta. & 
   
" —    
"      .

76
5.6. Echilibrul pieţei monetare

Deoarece rata dobânzii este costul fondurilor de împrumut şi, în acelaşi timp,
şi randamentul creditului pe pieţele monetare, rolul ei se poate înţelege mai bine prin
intermediul analizei pieţei monetare.
Să analizăm puţin identitatea SNA:

Y C+I+G ¿ Y-C-G I

unde Y ± C ± G reprezintă acea parte a outputului care rămâne după consum şi

cumpărările guvernamentale, adică
 —      (S). Conform acestei
relaţii, economisirea este egală cu investiţia.
Economisirea naţională se poate descompune în două componente:

 —     (privată), adică (Y ± T ± C), respectiv
 —  — 
(publică), adică (T ± G), deci:

S (Y ± T ± C) + (T ± G) I

unde (Y ± T ± C) este venitul disponibil mai puţin consumul şi se numeşte

economisire privată, iar (T ± G) reprezintă încasările guvernului diminuate cu
cheltuielile sale şi se numeşte economisire publică, guvernamentală, care poate fi şi
negativă (dacă bugetul este deficitar). Astfel, economisirea naţională este suma
economisirii publice şi private.
Schema circuitului simplificat al economiei facilitează interpretarea acestei
ecuaţii: conform ecuaţiei, cantităţile ce intră şi ies de pe piaţa monetară trebuie să fie
în echilibru. Oentru a vedea rolul ratei dobânzii în realizarea echilibrului, vom înlocui
funcţia de consum şi funcţia de investiţie în identitatea SNA:

Y ± C(Y ± T) ± G I(r)

Deoarece G G şi T T (fiind determinate de politica economică), iar

Y Y (fiind determinat de factorii de producţie şi funcţia de producţie), putem scrie:

77
 Y - C(Y - T) - G I(r)

sau S I
r 

Economisirea naţională depinde de venit (Y) şi variabilele politicii fiscale (G

şi T). Deoarece aceste trei variabile sunt fixe, şi economisirea naţională este fixă:
S S. Singura variabilă ce poate asigura echilibrul rămâne deci  # , care
determină mărimea investiţiei naţionale.
r Cererea După cum se poate vedea în figura
de credit S (oferta de
credit) 5.7., I şi S pot fi interpretate ca fiind o
cerere şi o ofertă. În acest caz, Äbunul´
rata de este sursa de împrumut, al cărui Äpreţ´
echilibru E
a dobânzii este rata dobânzii. 
 —   — 
I(r)
   
  , deoarece indivizii îşi
împrumută economiile investitorilor sau le
S I, S depun la bancă, care apoi le împrumută
Fig. 5.7. Rolul ratei dobânzii în mai departe. ! —     
  
echilibrarea S cu I
 
  : în mod nemijlocit, prin
emisiunea de obligaţiuni sau, indirect, prin luarea de credite de la bancă. Deoarece
investiţia depinde de rata dobânzii şi cererea de credite va fi funcţia ratei dobânzii.
|#    — 
  —  — 
 

 —  . Dacă
ea este prea mică, întreprinderile şi menajele vor dori să folosească pentru investiţie o
parte mai mare a outputului naţional decât intenţionează menajele să economisească.
În acest caz, cererea de credite depăşeşte oferta de credite şi rata dobânzii creşte.
Dimpotrivă, dacă rata dobânzii este prea mare, economisirea este mai mare decât
investiţia. Deoarece oferta de credite este mai mare decât cererea de credite, rata
dobânzii scade. Rata de echilibru a dobânzii este acolo unde cele doua curbe se
intersectează. La rata de echilibru a dobânzii economisirea devine egală cu investiţia
şi oferta de credite este egală cu cererea de credite.
 
 
 (adică modificarea G sau T) influenţează direct cererea de
mărfuri, deci modifică şi mărimea economisirii naţionale, investiţia şi rata dobânzii.

78
 a) Dacă 
   1 cu ¨G, efectul imediat va fi creşterea cererii pe piaţa de
mărfuri cu ¨G. Deoarece însă outputul este dat, paralel cu creşterea G trebuie să scadă
un alt element al cererii. Venitul disponibil (Y ± T) nu se modifică, deci şi C rămâne
neschimbat. Ca urmare, creşterea G poate
r
Y2 Y1 fi compensată numai de scăderea

1 proporţională a I. Oentru ca investiţiile să

r2 scadă, rata dobânzii trebuie să crească.
Deci, +¨G conduce la creşterea ratei
2
r1 I(r) dobânzii şi scăderea investiţiilor. Cu alte
cuvinte, cumpărările guvernamentale au un

   
  asupra investiţiilor
I, S
private (crowding out).
2ig. 5.8. Sc erea economisirii în
urma cremterii Outem înţelege mai bine efectul
creşterii lui G dacă analizăm piaţa monetară (a capitalului de împrumut). Deoarece
¨G nu este însoţit de o creştere a impozitelor, surplusul de cheltuieli guvernamentale
se finanţează din împrumut public, deci scade economisirea statului. Deoarece
economiile sferei private nu se modifică, scăderea Sa reduce economisirea naţională şi
rata dobânzii creşte, aşa cum se vede în figura 5.8.
În concluzie,
   
 
   

 
   
 # .
b) Să vedem acum ce se întâmplă dac㠗
   cu ¨T. Efectul
nemijlocit este creşterea venitului disponibil şi deci a consumului. Venitul disponibil
creşte cu ¨T, iar consumul cu
c  T  . Cu cât este mai mare înclinaţia marginală de

a consuma (c), cu atât va fi mai mare efectul ¨T asupra consumului.

Deoarece  =  şi = , creşterea va fi în mod necesar însoţită de
scăderea lui I. Oentru ca I să scadă, rata dobânzii trebuie să crească. Deci,  
 
  %
  
    1%    
   
   —  —    


 
    # .
În urma scăderii impozitelor cu ¨T, consumul creşte cu
c  T  , iar

economisirea naţională (Y ± C ± G) scade proporţional cu creşterea lui C. Are loc din

nou o deplasare spre stânga a ofertei de credite (S), ca în figura 5.8., ceea ce măreşte
rata dobânzii şi exclude I.

79
5.7. Modificarea cererii de investiţie

Mai sus am analizat cum modifică politica r

S
bugetară economisirea naţională. Acum vom
analiza modificarea celeilalte laturi a ecuaţiei de
r2 2
echilibru: a cererii de investiţie.
2 I2(r)
Creşterea cererii de investiţie poate fi
r1 1
determinată şi de creşterea nivelului tehnologic. 1
I1(r)
Să presupunem că se descoperă o nouă tehnologie
(de exemplu, computerele). Înainte ca S I, Y
2ig. 5.9. remterea investim
iilor
întreprinderile şi menajele să poate utiliza plani icate
inovaţia, trebuie să cumpere bunuri de investiţie.
O altă cauză a creşterii cererii de investiţie
poate fi politica economică a guvernului, care r S(r)
poate oferi scutiri de impozite pentru a favoriza I
sau, dimpotrivă, poate modera investiţiile prin
diverse restricţii fiscale. Să presupunem că
guvernul măreşte impozitul pe veniturile
personale şi utilizează încasările suplimentare S
2i . .1 . cono isirea,
pentru a reduce impozitul pe investiţia în noi ncmie a ratei o n ii
bunuri capital. În acest caz, vor creşte investiţiile,
crescând şi cererea pentru bunurile de investiţie.
Ceea ce nu se poate observa pe figura
5.9. este faptul că nivelul de echilibru al r

investiţiei nu se modifică. Conform ipotezei S(r)

noastre, valoarea fixă a economisirii ( S S ),

2
determină cantitatea de investiţie. Cu alte r2
2 I2(r)
cuvinte, oferta de credite nu se modifică. Ca r1 1 1
urmare,
   
      —    
I1(r)



# 
    # .
I1 I2 I, S
Rezultatul ar fi diferit dacă am modifica 2i . .11. rem terea investimiilor
funcţia de consum simplă utilizată până acum şi plani icate în ca l S(r)

am pretinde consumului să depindă de rata dobânzii. - 
  #  — 

80
  
 —   
— 
    %
      

—  
   
 —  . În acest caz, aşa cum se vede în figura 5.10., funcţia
economisirii nu mai este perpendiculară, ci are pantă pozitivă.
În acest caz, creşterea cererii de investiţie măreşte atât rata de echilibru a
dobânzii, cât şi nivelul de echilibru al investiţiei (figura 5.11.).
Creşterea ratei dobânzii determină menajele să consume mai puţin şi să
economisească mai mult. | 
 
—      ——    —  .

"%+(

5.V Factorii de producţie şi tehnologia de producţie determină outputul naţional. Dacă

creşte cantitatea utilizată dintr-un factor sau se dezvoltă tehnologia, creşte şi
outputul.
6.V Întreprinderile concurenţiale care-şi maximizează profitul măresc cantitatea de
muncă utilizată până când produsul marginal al muncii devine egal cu salariul
real, respectiv măresc cantitatea de capital utilizată până când produsul marginal
al capitalului egalează chiria (dobânda) reală pentru capital. În acest caz, fiecare
factor primeşte valoarea produsului său marginal. În cazul funcţiilor de producţie
cu randament de scară constant, întreaga valoare a outputului este plătită pentru
utilizarea inputului.
7.V Outputul naţional se utilizează pentru consum, investiţie şi pentru cumpărările
guvernamentale. Consumul depinde de venitul disponibil (relaţie pozitivă).
Investiţia este funcţia ratei reale a dobânzii (relaţie negativă), iar cumpărările
guvernamentale şi impozitele sunt variabile exogene ale politicii bugetare.
8.V Rata reală a dobânzii conduce la realizarea echilibrului între cererea şi oferta de
mărfuri, respectiv între oferta de credite (economisire) şi cererea de credite
(investiţie). Reducerea economisirii naţionale (prin creşterea G sau reducerea T)
reduce nivelul de echilibru al investiţiei şi măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii
de investiţie (în urma progresului tehnologic sau a impozitelor preferenţiale)
măreşte rata dobânzii. Creşterea cererii de investiţie măreşte investiţiile numai
dacă rata mai mare a dobânzii duce la creşterea economisirii.

81
"1";


 —     ± venitul naţional micşorat cu consumul şi cumpărările

guvernamentale; suma economisirii private şi publice.

 —    ± diferenţa dintre venitul disponibil şi consum.

 —   
 ± diferenţa dintre încasările şi cheltuielile
guvernamentale (excedent bugetar).

  
  ± scăderea investiţiilor private (I) datorită politicii bugetare
expansioniste, în urma efectului lor de creştere a ratei dobânzii.

    
 ± resurse folosite în vederea producerii de bunuri şi
servicii (de exemplu, munca şi capitalul).

  
— ± relaţia între determinanţii consumului, de exemplu, între
consum şi venitul disponibil: C C(Y d ).
'
 
  
— ± creşterea consumului în urma creşterii cu
o unitate a venitului disponibil.
 
 ± parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor de
întreprinderi după plata factorilor de producţie, exclusiv a capitalului.
 

± parte din încasări ce rămâne la dispoziţia proprietarilor
întreprinderilor după plata factorilor de producţie.
|  # ± randamentul economisirii şi costul creditului.
|  # ± randamentul economisirii şi costul creditului, corectat
cu inflaţia.
Y    ± cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate cumpăra cu salariul
nominal (bănesc).

-"&2.)"+&%

7.V Ce determină mărimea outputului naţional?

8.V Cum decide o întreprindere concurenţială care-şi maximizează profitul ce cantităţi
să utilizeze din fiecare factor de producţie?
9.V Ce determină consumul şi investiţia?
10.VCare este deosebirea între cumpărările guvernamentale şi plata transferurilor? Daţi
câte un exemplu.
11.VCe asigură echilibrul cererii şi al ofertei pe piaţa mărfurilor?

82
12.VCum evoluează consumul, investiţia şi rata dobânzii, dacă statul măreşte
impozitele?

'%##!-%"&

7.V În modelul macroeconomic prezentat în acest capitol, salariul real al unui

muncitor este egal cu productivitatea sa marginală. Utilizaţi această ipoteză pentru
a analiza veniturile fermierilor şi a bărbierilor.
a.V În decursul secolului XIX, în urma progresului tehnic, productivitatea
fermierilor a crescut considerabil. Cum ar fi trebuit să evolueze salariul lor
real?
b.V În aceeaşi perioadă, activitatea bărbierilor nu s-a modificat. Cum ar fi
trebuit să evolueze salariul lor real?
c.V Să presupunem că indivizii pot oricând decide liber dacă să devină
fermieri sau bărbieri. Ce efect ar avea o asemenea situaţie asupra salariului
fermierilor?
d.V Având în vedere răspunsurile anterioare, ce puteţi spune despre evoluţia
probabilă a preţului unui tuns, respectiv a preţurilor alimentelor?
e.V Cine beneficiază de pe urma progresului tehnic din agricultură?

8.V Statul îşi măreşte încasările din impozite cu 100 miliarde . Dacă c 0.6, cum
evoluează:
a.V economisirea publică;
b.V economisirea privată;
c.V economisirea naţională;
d.V investiţiile?

9.V Să presupunem că creşterea încrederii consumatorilor îmbunătăţeşte previziunile

privind veniturile lor viitoare, ceea ce le măreşte consumul actual. Acest lucru se
poate înţelege şi ca o deplasare a funcţiei de producţie în sus. Cum atinge această
mişcare investiţiile şi rata dobânzii?

10.VAvem o economie caracterizată prin ecuaţiile de mai jos.

Y C+I+G

83
 Y 5000
G 1000
T 1000
C 250 + 0.75 (Y - T)
I 1000 ± 50 r
e)V Calculaţi investiţia privată, investiţia publică şi investiţia naţională.
f)V Determinaţi rata de echilibru a dobânzii.
g)V Să presupunem că G creşte la 1250. Determinaţi din nou indicatorii de la
punctul a).
h)V Determinaţi noua rată de echilibru a dobânzii.

11.VSă presupunem că statul măreşte în aceeaşi proporţie atât G cât şi T. Cum

reacţionează I şi rata dobânzii la această modificare ce menţine echilibrul bugetar?
Are importanţă înclinaţia marginală de a consuma în privinţa răspunsului?

12.VCând statul sprijină investitorii cu impozite preferenţiale, de obicei acest sprijin se

referă numai la anumite investiţii. Să se evalueze efectele acestei politici
economice. În acest scop, presupunem că statul sprijină cu impozite preferenţiale
investiţiile productive, dar nu şi cele pentru construcţia de locuinţe.
a.V Cum influenţează această politică funcţia cererii de investiţii productive?
Dar cererea de investiţii pentru locuinţe?
b.V Desenaţi curba ofertei de credite. Ce efect are politica de mai sus asupra
cererii şi ofertei de credite? Cum influenţează rata de echilibru a dobânzii?

#1+*+

3.V Determinanţii economisirii menajelor.

4.V Tipuri de solduri bugetare şi modalităţi de echilibrare a bugetului statului.




84
 







"#")

cB/!%+%%+%C

cD/"%!%C

85
 c
B

!%+%%+%C

'".
V a prezenta modelul de creştere al lui Solow;
V a explica procesul de acumulare a capitalului;
V a defini creşterea de echilibru (stare staţionară) şi a descrie modul în care
se poate atinge o traiectorie de creştere staţionară;
V a explica regula de aur a acumulării.

*
* *

Economiştii utilizează indicatorul OIB pentru a măsura creşterea economică.

OIB exprimă venitul total creat în economie. Oricare an am analiza, între nivelul de
trai al diferitelor ţări vom observa deosebiri esenţiale. Care este cauza acestor
diferenţe? Ele rezultă din deosebirile esenţiale existente între capital, muncă şi
tehnologie.
Cel mai utilizat model al creşterii economice este modelul construit de Solow.
În capitolul precedent am descris o
 —
, analizând un moment al
acesteia. Oentru a înţelege însă creşterea nivelului de trai, este necesar ca modelul
utilizat să permită şi descrierea modificărilor intervenite de-a lungul timpului în
cadrul economiei. Ca urmare, modelul de analiză trebuie să fie  
.
Modelul lui Solow arată tocmai efectul creşterii economisirii, a populaţiei şi a
progresului tehnic asupra creşterii OIB, a outputului global. De asemenea, acest model
clarifică şi unele cauze ale deosebirilor substanţiale de nivel de trai de la o ţară la alta.
Modelul construit de Solow ne permite să răspundem la întrebarea: ce
proporţie a outputului să se consacre consumului şi cât de mare ar trebui să fie
economisirea? Deoarece economisirea este egală cu investiţiile, ea va determina
mărimea stocului de capital existent în economie pentru producţia viitoare.
6.1. Acumularea capitalului

Modelul de creştere economică construit de Solow arată interdependenţele

existente între creşterea stocului de capital, creşterea demografică şi dezvoltarea
tehnologică şi cum influenţează toate acestea nivelul outputului global.
Oentru a putea construi modelul lui Solow, trebuie să analizăm modul în care
oferta şi cererea de bunuri influenţează acumularea capitalului. În acest scop, vom
păstra deocamdată constant stocul de muncă şi nivelul tehnologiei.
Din analiza modelului static am aflat că oferta de bunuri determină mărimea
outputului la un moment dat, iar cererea de bunuri determină modul în care se
utilizează outputul global.
În modelul lui Solow,    se construieşte pe funcţia de producţie
Y F(K, L), fiind presupus că randamentul de scară este constant:

Ö = 2
Ö, Ö ; Ö 0

Oentru a simplifica analiza, toate mărimile din model se exprimă prin raportare
la stocul de muncă, deci:

 

= 2  ; 1ö
 

adică, outputul ce revine pe un lucrător este funcţie a capitalului ce revine pe un

lucrător. Mărimile ce revin pe un lucrător se vor nota cu litere mici, astfel:

y = f
k 

unde f(k) = 2(k, 1).

Cu o asemenea formă a funcţiei de producţie analiza devine mai comodă.
Oanta funcţiei de producţie arată sporul de output ce se obţine în urma
utilizării unei unităţi suplimentare de capital, adică:

MO = f
k 1 - f
k 
 Oe figura 6.1. putem observa că odată 
y f( )
cu creşterea stocului de capital (k) panta 

curbei f(k) se aplatizează, deoarece MOK scade

P
pe măsură ce capitalul creşte. Dacă stocul de
1
capital este redus, atunci o unitate
suplimentară de capital este foarte utilă şi
conduce la un spor de output substanţial. Dacă
însă stocul de capital este mare, utilizarea unei  
2ig. .1. 2uncm
= 
m
=

unităţi suplimentare de K nu mai este la fel de
oportună, deoarece conduce la un spor foarte mic de output.
În modelului lui Solow,
      se compune din consumul şi
 C I

investiţia ce revin pe un lucrător  c şi i ö . Identitatea SNA este în acest caz:
 L L
y c + i. Lipseşte G (cumpărările guvernamentale), dar aceasta nu influenţează acum
concluziile.

  
— în modelul lui Solow are forma:

c =
1 - s  y; 0 < s < 1

unde: s este 
 —  şi arată care este sporul de economisire, dacă venitul
creşte cu o unitate. Conform acestei relaţii, consumul este proporţional cu venitul (y).
O proporţie (1 ± s) a venitului se consumă anual, iar o proporţie s se economiseşte,
deci [(1 ± s) + s] 1, ceea ce înseamnă că destinaţia venitului y este consumul şi
economisirea.
Înlocuind funcţia de consum în identitatea SNA avem:

y (1 ± s)y + i sau i sy

Conform ultimei relaţii, investiţia (ca şi consumul, de altfel) este proporţională

cu venitul. Deoarece investiţia este egală cu economisirea, rata economisirii (s) nu
este altceva decât partea outputului y destinată a fi investită.
Acum, că cunoaştem cele două componente principale ale modelului lui Solow, să
continuăm cu analiza modului în care creşterea în timp a stocului de capital conduce
la creşterea economică.
Stocul de capital se modifică sub influenţa a doi factori:
V  —  : dacă întreprinderea cumpără noi echipamente (uzine), creşte
stocul de capital, deci şi outputul;
V : stocul de capital scade în urma uzurii unei părţi a capitalului
existent, deci scade şi outputul.
Să analizăm puţin aceşti doi factori. Ştim că i sy. Dacă în locul venitului y
punem funcţia de producţie, avem:
i s  f(k)

f(k)
c adică, investiţia pe lucrător (i) se exprimă ca
sf( ) funcţie a stocului de capital pe lucrător (k): cu cât
k este mai mare, cu atât y este mai mare, deci şi
i investiţia (i) este mai mare. Relaţia care conţine
simultan atât funcţia de producţie cât şi funcţia de
consum creează o legătură între stocul de capital
i . . . utput, consum m
i existent (k) şi capitalul nou (i). În figura 6.2. se
i estim
ie
vede cum proporţia economisirii împarte outputul
y în consum şi investiţie la diferitele nivele ale lui k.
Rata investiţiei determină împărţirea outputului în consum şi investiţie. La un

stoc de capital k, outputul este f(k), investiţia s  f
k  , iar consumul

f
k  - s  f
k  .

Uzura este cuprinsă în model prin presupunerea că o proporţie ɛ a stocului de

capital se uzează anual (ɛ este  sau    ). De exemplu, dacă
durata medie de serviciu (viaţa economică) a capitalului este 25 ani, atunci rata anuală
a uzurii este 4% (ɛ 0.04), iar mărimea capitalului ce se uzează (amortizează) anual
este
2  k  .

Cu alte cuvinte, o proporţie constantă
2  a stocului de capital se uzează

anual. Ca urmare, uzura este proporţională cu stocul de capital
2  k  .

2 Efectul investiţiei şi a uzurii asupra
2 k stocului de capital se poate descrie cu relaţia:
k i - 2k
unde:
V ðk ± modificarea stocului de

k capital de la un an la altul;
2i . . . ura capitalului
e istent V i ± investiţia;
V 2  k - uzura.
Deoarece i s, putem scrie:

ǻk s
k  - 2  k

Con orm acestei relaţii, modi icarea stocului de capital este egală cu di erenţa
dintre investiţie s 
k  şi uzura stocului de capital
2  k  .

Deoarece rata economisirii (s) este constantă şi economisirea este egală cu

investiţia (i), investiţia are mărimea s 
k  . Deoarece capitalul se amortizează într-
un ritm constant
2  , mărimea amortizării este
2  k  . Valoarea de echilibru

(staţionară) a stocului de capital (k*) va i acolo, unde investiţia este egală cu uzura.
Sub k* (de exemplu, k1 k*),
2  k, i 2 k
investiţia depăşeşte uzura (i1 > 2  k1 ), deci 2  k2
stocul de capital creşte (săgeata 1), iar 2
i2
peste k* (de exemplu, k2 > k*), investiţia 2  k* i* s  f
k 
E
este mai mică decât uzura (i2 2  k 2 ) şi i1 1
stocul de capital scade (săgeata 2). Există
2  k1
doar  — 
 nivel al stocului de capital 1 2
(k*) la care investiţia egalează uzura k
k1 k* k2
* *
(punctul E: i = 2  k ). Dacă în economie
2i . .4. Investim
ie, uzurm
i situam
ia
*
stocul de capital este tocmai k , nu se mai stamionara economiei
modifică cu trecerea timpului, deoarece
efectul celor două variabile care îl determină se echilibrează reciproc (ðk 0 dacă k
k*, deoarece i* 2  k * ). Acest nivel al stocului de capital se numeşte    — 
sau    
"  şi înseamnă o situaţie de echilibru economic pe termen lung.
Indiferent de stocul de capital iniţial, în final, în economie se realizează stocul
de echilibru, deci situaţia staţionară. Să presupunem că iniţial k1 k* şi investiţia
depăşeşte uzura. Ca urmare, stocul de capital va creşte treptat, până când va ajunge la
k*. Dimpotrivă, dacă stocul iniţial este k2 > k*, uzura depăşeşte investiţia şi stocul de
capital va scădea treptat până va ajunge la k*. Aşa se explică Ämiracolul´ economic
japonez şi vest german în perioada de după al doilea război mondial.
Ce se întâmplă 
 —   
 
 —  —+Să presupunem (fig.
2  k, i 6.5.) că economia este în situaţie
2 k
E2 staţionară (s1 şi k1* ), când s1 începe să
s 2  f
k 
crească la s2. Creşterea s duce la
E1 s 1  f
k 
1 deplasarea în sus a curbei s 
k  ,

2 deoarece creşterea economisirii măreşte şi

k investiţia în aceeaşi proporţie, dar stocul
k 1* k *2
Fig. 6.5. Crem
terea ratei economisirii de capital şi uzura nu se modi ică. Ca
urmare, investiţia devine mai mare decât
uzura şi stocul de capital începe să crească, până când economisirea atinge o nouă
situaţie staţionară la k *2 > k1* . Noul stoc de capital de echilibru iind mai mare, şi

nivelul de output va i mai mare. (Fig. 6.5.)

În concluzie, în modelul lui Solow, 
 —  
  
 
    —
   
   
" . Dacă ea este mai mare, atunci şi stocul
de capital va fi mai mare, la fel şi nivelul outputului. Dimpotrivă, o rată a economisirii
mai modestă conduce la un stoc de capital mai redus, deci la un nivel de output mai
scăzut.
Ce legătură există între economisire şi creşterea economică? O economisire
mai mare duce la o creştere economică mai rapidă, dar        —
.
Creşterea ratei economisirii accelerează creşterea  până când se atinge o nouă
situaţie staţionară a economiei.
6.2. Regula de aur a acumulării

Întrebarea centrală este: cum se poate determina nivelul optim al acumulării

capitalului?
Oentru a uşura analiza, vom presupune că politica economică poate manipula
flexibil rata economisirii care conduce la o situaţie staţionară a economiei. Dar ce fel
de situaţie staţionară ar trebui urmărită cu politica economică?
În alegerea situaţiei staţionare dorite, decidenţii politici au ca obiectiv
    —  —
 . Indivizii dintr-o economie nu sunt interesaţi nici de
mărirea stocului de capital, nici de nivelul outputului. Importantă este pentru ei
exclusiv cantitatea de bunuri pe care o pot consuma. Deci, decidenţii politici bine
intenţionaţi, trebuie să se străduiască să realizeze  —    —   —  

 %
  — —
 
         
—     . Stocul de
capital ce asigură situaţia staţionară care maximizează consumul rezultă în urma unei
acumulări a capitalului conformă cu regula de aur şi se notează cu k *opt .

De unde putem şti când se află economia la k *opt ? La început, determinăm

valorile staţionare posibile ale consumului, apoi căutăm acea valoare staţionară care
asigură consumul maxim.
Oornim de la identitatea SNA: y c + i, din care rezultă: c y ± i. Deci,
consumul este diferenţa dintre output şi investiţie. Deoarece căutăm consumul de
echilibru, înlocuim y şi i cu mărimile lor de echilibru. Nivelul de echilibru al

2  k* , y* outputului este f
k * . Deoarece k* este constant

2  k*
şi investiţia este egală cu uzura la nivelul staţionar
f
k * 
b al stocului de capital
2  k * , putem scrie în locul
c *o p t
a investiţiei de echilibru această valoare a uzurii,
¶
deci avem:
k *opt k* c* = f
k *  - 2  k*
2ig. . . Consumul de echilibru

Conform acestei relaţii, consumul de echilibru este diferenţa dintre outputul

de echilibru şi uzura de echilibru. Cu alte cuvinte, capitalul mai mare (datorită
acumulării) influenţează consumul în două direcţii: pe de o parte, măreşte outputul,
dar concomitent o parte mai mare a acestuia trebuie afectată înlocuirii capitalului uzat.
 În figura 6.6. am prezentat valorile de echilibru ale outputului şi ale uzurii (în
funcţie de k*). Diferenţa dintre output şi uzură este consumul de echilibru. Există un
singur nivel de k*
k *opt  care maximizează consumul.

La compararea valorilor de echilibru trebuie să ştim cum influenţează un stoc

de capital mai mare asupra outputului şi uzurii. Dacă k * k *opt , atunci creşterea k*

măreşte outputul mai mult decât îl reduce uzura, deci consumul creşte. În acest caz şi
panta funcţiei de producţie y f(k*) este mai mare decât panta curbei uzurii
2  k * .

Ca urmare, distanţa dintre cele două curbe creşte, deci consumul de echilibru creşte
(zona a). Dimpotrivă, dacă k * k *opt , atunci creşterea k* reduce consumul c*, deoarece

creşterea outputului rămâne sub creşterea amortizării (uzurii). În astfel de cazuri,

panta funcţiei de producţie este mai mică decât cea a curbei uzurii, deci distanţa dintre
cele două curbe se reduce, adică c* scade (zona b). Dacă k * k *opt , panta celor două


curbe se egalează, distanţa dintre ele este maximă AA , deci consumul devine

maxim.
Acum, să pornim analiza de pe cealaltă latură, adică să presupunem că
economia este iniţial la k* şi scopul politicii economice este să mărească nivelul
stocului de capital la (k* + 1). Surplusul de output ce se va putea realiza în acest caz
va fi:

ǻy* f
k * +1 - f
k * 
P

 

ărimea amortizării suplimentare în urma utilizării unei noi unităţi de capital

va fi egală cu rata uzurii
2  . Efectul net al utilizării unei noi unităţi de capital asupra

consumului este:

P - 2  , adică diferenţa dintre randamentul marginal al unităţii

suplimentare de capital şi rata uzurii (amortizării).

Dacă k * k *opt , atunci creşterea capitalului măreşte consumul, deoarece

P 2 . Dacă dimpotrivă k * k *opt , creşterea capitalului va reduce consumul,

deoarece
P 2 . Ca urmare,
   
  
 
 

     este:

P - 2 = 0 sau
P = 2 .

 2k*, y* Trebuie să subliniem că economia nu
2 !
tinde automat spre traiectoria de creştere
a
f
! 
conformă cu regula de aur a acumulării.
 copt
sopt  f
!  Nivelul special al stocului de capital k *opt
i opt necesită şi o rată specială de economisire

! opt !
s  (Fig. 6.7.).

*
opt

ig. . . ata economisirii m i re la

Dacă rata economisirii este mai mare
e a r a ac lrii ca ital l i
decât s*opt , atunci k* va fi prea mare (zona a),

iar dacă rata economisirii este mai mică decât s*opt , atunci nivelul k* va fi prea mic faţă

de k *opt (zona b).

6.3. Atingerea stării staţionare conformă cu regula de aur

Să analizăm acum mai realist problema ce stă în faţa politicii economice. Mai
sus, am presupus că politica economică poate oricând alege situaţia staţionară (k*)
dorită, deci alegerea k *opt nu ridică nici o problemă.

Să presupunem acum, că economia nu se află pe o traiectorie de creştere

staţionară. Cum evoluează consumul, investiţia şi stocul de capital, atunci când
economia —   de la o stare staţionară la alta?

y, c, i Oot exista două cazuri: stocul de

y capital existent în economie este mai
mare, respectiv mai mic decât valoarea

c cerută de regula de aur. Dacă este mai

mic, pot apărea greutăţi serioase, deoarece
i
politica economică este constrânsă să
raporteze avantajele consumului actual
t i p (prezent) la cele ale consumului viitor.
2i . . . Yc 



====   a) La început, să presupunem că
k* k*pt
economia porneşte de la o situaţie în care
—
   
         

 
    . Ca urmare, trebuie
adoptată o politică economică care să reducă rata economisirii, pentru a reduce k*.
Dacă această politică are succes, rata economisirii scade până la nivelul ce asigură
creşterea conformă cu regula de aur.
În figura 6.8. se vede evoluţia y, c şi i în perioada scăderii ratei economisirii
(s). Scăderea s măreşte imediat nivelul consumului şi reduce nivelul investiţiei.
Investiţia devine mai mică decât uzura, deci economia iese de pe traiectoria creşterii
staţionare. Cu timpul, scăderea stocului de capital conduce la scăderea outputului şi a
investiţiei până la un nou nivel de echilibru. Deoarece noua stare este o situaţie
staţionară conformă cu regula de aur, consumul trebuie să fie mai mare decât la
începutul perioadei de tranziţie, chiar dacă outputul şi investiţia sunt mai mici.
Cu alte cuvinte, scăderea ratei economisirii în momentul t determină creşterea
consumului şi reducerea proporţională a investiţiei. Oe măsură ce stocul de capital
scade, outputul, consumul şi investiţia scad şi ele. Deoarece economia a pornit de la
un stoc de capital prea mare, pe noua traiectorie staţionară consumul este mai mare
decât înainte.
Observăm că faţă de situaţia iniţială, consumul este mai mare nu numai în
noua stare staţionară, dar pe tot parcursul tranziţiei.
În concluzie, 
 —
   
             —
 —  

   % 
 —
  
 —   —    
 %  
   

— 
 
.
b) Dacă însă         —
   
   — —    , atunci
politica economică trebuie să incite creşterea economisirii. Creşterea s în momentul t
conduce imediat la scăderea consumului şi la creşterea investiţiei. Cu timpul,
investiţia mai mare decât uzura va mări stocul de capital. Oaralel cu acumularea
capitalului creşte atât outputul, cât şi consumul şi economisirea, până ce toate trei îşi
ating noul nivel de echilibru. Deoarece
y, c, i
y valoarea de echilibru a stocului de capital a
fost iniţial sub nivelul optim, în final,
creşterea economisirii conduce la un nivel
c
mai ridicat al consumului.
i
Oare creşterea economică ce
asigură situaţia staţionară conformă cu

t imp regula de aur măreşte bunăstarea

ig. 6. . Crem
terea ec isirii ac economică a societăţii? În final da,
k* k *pt
deoarece consumul de echilibru creşte faţă de nivelul dinainte. Dar atingerea noii
traiectorii de echilibru necesită, la început, un consum mai redus (pe termen scurt).
Acum, —


 prezentate mai sus. Dacă pornim de la
un nivel k * k *opt , atunci până la atingerea stării conforme cu regula de aur consumul

este întotdeauna mai mare decât consumul iniţial. Dimpotrivă, dacă economia
porneşte de la k * < k *opt , atunci tranziţia spre starea conformă cu regula de aur

necesită momentan un consum mai redus, pentru a se putea consuma mâine mai mult.
Aplicarea regulii de aur devine în acest caz mai dificilă, cu atât mai mult cu
cât au loc mişcări demografice mai consistente. |
     —
 
—
    
 
"   % 
     
    % 
 

—   
 
  . Cu alte cuvinte, dacă dorim să decidem
oportunitatea acumulării capitalului, trebuie să alegem între bunăstarea economică a
unor generaţii diferite. Cei pentru care bunăstarea generaţiei actuale este mai
importantă, vor decide că nu este necesară străduinţa de a realiza o creştere economică
conformă cu regula de aur. Dimpotrivă, cei pentru care este mai importantă
bunăstarea generaţiilor viitoare, vor opta pentru o creştere economică conformă cu
regula de aur.
În lumina celor de mai sus, rezultă că nivelul optim al acumulării capitalului
depinde esenţial de modul în care ponderăm interesele generaţiei de azi şi de mâine.
Dacă pornim însă de la convingerea că bunăstarea tuturor generaţiilor este la fel de
importantă, fiecare generaţie ar trebui să asigure creşterea conformă cu creşterea de
aur.
 c
D

"%!%C

'".
V a descrie rolul creşterii demografice şi a progresului tehnic în modelul lui
Solow;
V a explica încetinirea creşterii economice pe plan mondial în ultimele
decenii.

*
* *

7.1. Creşterea demografică şi progresul tehnic

Modelul lui Solow ne arată cum să atingem nivelul optim al acumulării şi să

maximizăm consumul. Totuşi, acest model nu poate explica în sine creşterea
economică mondială. Ratele mari ale economisirii conduc tranzitoriu (pe termen
scurt) la o creştere accelerată, dar, în final, economia ajunge pe o traiectorie staţionară
(capitalul şi outputul nu se mai modifică). Ca urmare, modelul lui Solow trebuie
lărgit, încorporând în analiză şi alte două surse de creştere economică: creşterea
populaţiei şi progresul tehnic.

D/,/,/!#-")""#")

Solow a considerat constant numărul populaţiei, dar acum vom presupune că

stocul de forţă de muncă (L) creşte într-un ritm constant Än´. Cum se ajunge atunci la
o situaţie staţionară? Oentru a răspunde la întrebare, trebuie să analizăm modul în care
influenţează creşterea populaţiei (alături de investiţie şi uzură) asupra acumulării
capitalului/lucrător (k).
 După cum am văzut deja, investiţia măreşte, iar uzura reduce stocul de capital.
Acum intră în scenă un al treilea factor ± creşterea numărului de lucrători, care reduce
stocul de capital/lucrător, deci:

ǻk = i -
2 n  k

O nouă investiţie măreşte k, pe când uzura şi creşterea populaţiei reduce k (în

modelul lui Solow: n = 0).
Expresia [(ɛ n)k] poate fi considerată ca fiind      
    
 —  (break even level), indicând acea mărime a investiţiei care este necesară
pentru ca stocul de capital/lucrător să nu se modifice. Această valoare conţine uzura
stocului de capital
2  k  , cât şi investiţia necesară pentru a asigura dotarea cu capital

nou a noilor lucrători
n  k  . Conform ecuaţiei de mai sus,
      

 

  
     

.

Dacă în locul investiţiei introducem economisirea (cu care este egală), avem:

2 n k, i

2 n k ǻk = s 
k  -
2 n  k

2 n  k1 2
i2
s

k 

2 nk = i* *
E
i1 În igura 7.1. putem observa
1 ce determină nivelul de echilibru al

2 n k1 1 2
stocului de capital/lucrător (k). O
* k
k1 k k2 economie este în stare staţionară
Fig. 7.1. Crem
terea demografic în modelul
lui Solow dacă k nu se modi ică. Nivelul de
echilibru este k*. Dacă k1 k*,
atunci i1 (2 n)  k1 , deci stocul de capital creşte (săgeata 1). Dacă k2 k*, atunci

i2 (2 n)  k 2 şi stocul de capital scade (săgeata 2). În situaţie staţionară (k = k*),

e ectul pozitiv al investiţiei asupra k egalează e ectul negativ al uzurii şi al creşterii

demogra ice, deci ǻk = 0 şi i* = 2  k* n  k* . Când economia este pe o traiectorie
staţionară, investiţia are un dublu rol: o parte ( = 2  k * ) înlocuieşte capitalul uzat,
restul (  n  k* ) dotează cu capital lucrătorii noi.
 Creşterea demografică dă o nouă

2+nk, i
2 + n2  k

2 + n1k explicaţie faptului de ce o ţară este săracă şi
1
s  f
k  alta bogată. Ce înseamnă, de fapt, efectul
E1
E2 creşterii demografice?
Dacă rata creşterii demografice
2
sporeşte de la n1 la n2 (săgeata 1) k1* scade la
*
k 2 k *
1 k
Fig. 7.2. Crem
terea demograficîn k *2 (săgeata 2), ceea ce înseamnă că stocul de
modelul lui Solow
echilibru al capitalului scade, deci şi outputul
* *
de echilibru y f(k ) va fi mai mic. Ca urmare, conform modelului lui Solow, în
ţările cu o rată mare a creşterii demografice OIB pe locuitor este mai mic. Integrarea
în model a creşterii demografice modifică ipoteza elaborată pe baza regulii de aur a
acumulării. La determinarea noii ipoteze care include şi creşterea economică se
ajunge parcurgând aceeaşi paşi cunoscuţi deja. Consumul/lucrător este c y ± i.
Deoarece outputul de echilibru este y* f(k*) şi investiţia de echilibru este

2 n  k * , consumul de echilibru va fi:

c* f
k *  -
2 n  k *

Conform logicii cunoscute, în cazul k* care asigură consumul maxim, avem:

MOK ɛ n, adică MOK ± ɛ n.
În concluzie,  —  

 
    % —  
   

     —   — 
 
  
    

.

D/,/0/*+%;"""#")

Să includem acum în modelul lui Solow şi cel de-al treilea factor al creşterii
economice: progresul tehnologic. În acest scop, să ne întoarcem la funcţia de
producţie: Y F(K, L) pe care să o scriem sub forma:  = 2
,    , unde noua

variabilă reprezintă 

şi exprimă nivelul de cunoaştere a procedeelor

de producţie. Odată cu progresul tehnologic creşte randamentul, eficienţa muncii. În
eficienţa muncii se oglindeşte starea de sănătate, respectiv nivelul de pregătire
profesională şi de cunoaştinţe a forţei de muncă (L). Deci, expresia
   arată
—
       
       
, având în vedere atât numărul
lucrătorilor cât şi eficienţa fiecăruia.
Conform ipotezei, progresul tehnic măreşte eficienţa muncii într-un ritm
constant Äg´. Dacă, de exemplu, g 0.02, atunci fiecare unitate de muncă devine
anual mai eficientă cu 2%, deci creşte outputul, ca şi cum stocul de forţă de muncă ar
fi crescut cu 2% pe an. Deoarece rata de creştere a stocului de forţă de muncă este Än´
şi eficienţa fiecărei unităţi de muncă creşte cu o rată Äg´, numărul unităţilor de
eficienţă a muncii (   ) creşte într-un ritm (n + g).
Oentru a analiza creşterea de echilibru în condiţiile progresului tehnic
procedăm analog ca la analiza creşterii stocului de forţă de muncă. Noile notaţii vor
K Y
fi: k , care reprezintă capitalul ce revine pe o unitate de eficienţă şi y ,
LE LE
care reprezintă outputul ce revine pe o unitate de eficienţă. Deci, putem scrie şi acum
că: y f(k).

2+n+gk, i
2 + n + g k Ecuaţia care exprimă modificarea în timp

a stocului de capital va fi:
E
s  f
k  ǻk s  f
k  -
2 + n + g  k

Dacă valoarea lui g este mare, atunci

numărul unităţilor de eficienţă creşte repede şi
k* k cantitatea de capital ce revine pe o unitate de
2ig. 7.3. Orogresul tehnic în eficienţă scade.
modelul lui Yolo
Introducerea progresului tehnic nu
modifică esenţial analiza creşterii de echilibru. Există şi acum o singură valoare k* la
care outputul pe unitatea de eficienţă nu se mai modifică şi economia este în situaţie
staţionară, adică în echilibru pe termen lung.
K
Oentru a vedea efectele progresului tehnic, să ne amintim că k este
LE
constant la nivelul de echilibru (ǻk 0). Deoarece y f(k) şi outputul pe unitate de
Y
eficienţă y f
k  este constant (ǻy 0). Ştim însă că numărul unităţilor de
LE
Y

eficienţă pe lucrător creşte într-un ritm g, deci şi outputul pe lucrător  yEö
L
creşte într-un ritm g. Ca urmare, outputul total Y y 
L  E  creşte într-un ritm (n+g).
 În noua sa formă, modelul lui Solow poate explica creşterea durabilă a
nivelului de trai. Am demonstrat că progresul tehnic conduce la creşterea durabilă a
outputului/lucrător, spre deosebire de rata înaltă a economisirii care asigură un ritm
înalt de creştere doar până la atingerea stării staţionare. #
  —    

  — %   
         
     
—   

 —   "
. Deci, conform modelului nou,   
 —   "
  


 
          .
Orogresul tehnic modifică ipoteza referitoare la regula de aur a acumulării.
Nivelul acumulării conforme cu regula de aur, prin definiţie, este valoarea de
echilibru ce revine pe o unitate de eficienţă a muncii care maximizează consumul:

c* =
k  -
2
*
n g  k *

Maximul consumului de echilibru este acolo, unde:

MP = 2 n g

adică:

MP - 2 = n g

În concluzie, în cazul stocului de capital k *opt (con orm cu regula de aur),

produsul marginal net al capitalului
MP - 2  este egal cu ritmul de creştere al

outputului global. Deoarece economiile contemporane se caracterizează atât prin

creştere demogra ică cât şi prin progres tehnic, aceasta este ipoteza pe baza căreia
trebuie să se decidă dacă o economie dispune de un stoc de capital mai mare, egal sau
mai mic decât valoarea con ormă cu regula de aur a acumulării.

7.2. Economisire, creştere şi politică economică

Modelul lui Solow poate fi utilizat, pe lângă explicarea relaţiei dintre factorii
creşterii economice, şi în analiza oportunităţii unor politici economice. El poate da
răspuns la întrebări de genul:
 a)V Trebuie să economisim mai mult sau mai puţin?
b)V Cum poate influenţa politica economică rata economisirii?
c)V Există investiţii care ar trebui neapărat susţinute prin politica
economică?
d)V Cum poate influenţa politica economică ritmul progresului tehnic?

D/0/,/)"#*###+%*+#1+&E 

Modelul lui Solow arată modul în care rata economisirii determină valoarea
de echilibru a capitalului şi a outputului. O anumită rată de economisire asigură
creşterea conform regulii de aur, maximizând consumul, deci bunăstarea economică.
Cunoscând toate acestea, putem pune întrebarea dacă rata de economisire
existentă în economie este prea mică, prea mare sau tocmai corespunzătoare?
Dacă randamentul marginal al capitalului micşorat cu amortizarea este mai
mare decât ritmul creşterii, atunci în economie există mai puţin capital decât cere
regula de aur. În acest caz, prin creşterea ratei economisirii se poate mări consumul pe
termen lung. Dacă însă (MOK ± ɛ), adică produsul marginal net al capitalului, este
inferior ratei de creştere (n + g), atunci în economie există un stoc de capital prea
mare, deci economisirea trebuie redusă. Cu alte cuvinte,   
      
  
      — — 
    
   
       

    . În acest scop, trebuie să evaluăm rata de creştere (n + g) şi randamentul
net al capitalului (MO K ± ɛ).
Să luăm un exemplu. Într-o ţară, ritmul anual de creştere a OIB este de 3%,
deci (n + g) 0.03. Oentru a determina randamentul net al capitalului avem nevoie de:
V mărimea stocului de capital (= 2.5  PI) ;

V uzura ( 10% din OIB);

V proporţia capitalului în producţie ( 30%).
Oe baza acestor informaţii putem construi modelul lui Solow. Din prima
informaţie rezultă că:
k 2.5 y

Din informaţia a doua avem:

2k 0.1  y ,
  2k
0.1 y
de unde 2 =  ö = = 0.04 ,
 k 2.5  k
adică 4% din stocul de capital se uzează (amortizează) anual.
Din prima şi a treia informaţie avem:

MOK  K K
ponderea K = = MOK 
Y Y
0.3
deci: 0.3 = MOK  2.5 MOK 0.12
2.5
ceea ce înseamnă că MOK este de 12% pe an. Randamentul net al capitalului (MO K±ɛ)
este de 8% pe an, deci mult mai mare decât rata de creştere (3%). Ca urmare, stocul
de capital din economie este sub nivelul cerut de regula de aur. Oolitica economică
trebuie deci să stimuleze creşterea ratei de economisire (şi a investiţiei). Cu alte
cuvinte, ţelul prioritar al politicii economice trebuie să fie creşterea acumulării
capitalului.

D/0/0/F*)-"#*E

Oolitica economică a guvernului poate influenţa rata economisirii în două

feluri: nemijlocit, prin intermediul economisirii publice şi mijlocit, prin promovarea
economisirii private.
Economisirea publică este diferenţa dintre încasările şi cheltuielile publice.
Dacă statul cheltuieşte mai mult decât încasează, bugetul este deficitar şi
economisirea negativă. Deficitul bugetar are un efect de excludere a investiţiilor, deci
stocul de capital scade şi generaţiile viitoare suportă efectele negative. Dacă statul
cheltuieşte mai puţin decât încasează atunci bugetul este excedentar, statul plăteşte o
parte din datoria publică şi promovează investiţiile.
Economisirea publică poate fi influenţată în mai multe modalităţi de către
politica economică. Deciziile menajelor privind economisirea se iau în funcţie de
randamentul capitalului (dar acest lucru nu este inclus în modelul lui Solow). Cu cât
este mai mare randamentul economisirii, cu atât este mai atractivă economisirea.
Impozitele mari pe veniturile din capital determină o scădere a economisirii private,
deoarece scade randamentul capitalului.
 Cu ajutorul politicii fiscale se poate mări acest randament, deci se favorizează
economisirea. În privinţa măsurii în care economisirea privată răspunde la asemenea
instrumente de incitare, economiştii nu sunt întru totul de acord.

D/0/5/.*&*)*+*&)*+%E

Modelul lui Solow se bazează pe ipoteza de simplificare că există un singur

fel de capital (deşi, în realitate, bunurile capital sunt extrem de variate: investiţiile
private includ, de exemplu, strunguri, furnale, buldozere etc.; investiţiile publice
cuprind bunuri publice, de exemplu, infrastructură ± drumuri, poduri, canale etc.;
capitalul uman presupune cunoaştere, pregătire profesională etc.). Modelul presupune
doar capitalul fizic şi nu explică eficienţa muncii, dar capitalul uman seamănă în
multe privinţe cu capitalul fizic: creşterea lui necesită investiţii, se uzează, poate fi
reprodus simplu şi lărgit.
Oolitica economică trebuie să decidă ce tip de capital este mai necesar,
respectiv, care oferă cel mai mare randament marginal. De obicei, se lasă ca piaţa să
decidă destinaţia economisirii (ce tip de investiţii să fie finanţate din ea). Cu cea mai
mare probabilitate, acele ramuri industriale vor obţine credite la Äpreţul´ pieţei şi vor
finanţa din ele investiţii noi, în care randamentul capitalului este cel mai mare.
Unii economişti propun ca statul să sprijine activ anumite bunuri capital,
motivând că unele activităţi au produse secundare favorabile (externale pozitive). De
exemplu, procesul acumulării capitalului poate permite elaborarea unor tehnologii
noi, mai performante. Dacă acest raţionament este corect, atunci efectul favorabil al
acumulării asupra societăţii poate fi mărit faţă de nivelul asigurat pe baza modelului
lui Solow.
De exemplu, dacă se introduc roboţi industriali, efectele secundare ale noii
tehnologii pot fi mai mari decât în cazul unei mori cu aburi, deci este justificat ca
statul să sprijine prin impozite preferenţiale investiţiile în roboţi industriali. Aceasta
este  
 " 

 a statului, care se bazează pe măsurarea externalelor induse
de diferitele activităţi economice. Deoarece însă această măsurare este foarte dificilă,
unii economişti sunt sceptici în privinţa eficacităţii acestei politici.
D/0/6/+#*)-%+&)#1*+%;"E

Conform modelului lui Solow, creşterea durabilă a venitului naţional pe

lucrător (y) este o consecinţă a progresului tehnic, dar totodată, modelul consideră
progresul tehnic ca fiind o variabilă exogenă, deci nu-l explică. Deocamdată, în teoria
economică, factorii progresului tehnic nu sunt explicaţi corespunzător.
Cu toate acestea, politica economică a statului sprijină activ progresul tehnic.
În cele mai multe cazuri, oamenii sunt incitaţi să facă sacrificii pentru înnoirea
tehnologică. Sistemul brevetelor şi al licenţelor asigură un monopol temporar pentru
inovator. Sistemul fiscal acordă scutiri pentru întreprinderile ce fac cercetare ±
dezvoltare. Unele instituţii sprijină nemijlocit cercetările fundamentale din
universităţi. În fine, adepţii politicii tehnologice militează activ pentru ca statul să-şi
asume un rol mai activ în acele ramuri industriale care favorizează progresul tehnic,
cu atât mai mult cu cât
   

, 
#
   2345%  
  
considerabil pe plan mondial. Cum se explică acest lucru?
V Se modifică structura forţei de muncă. Cei născuţi ca urmare a exploziei
demografice din anii 1970, intrând în stocul de muncă, au redus
substanţial nivelul mediu al experienţei în muncă şi deci productivitatea
muncii.
V A crescut reglementarea din partea statului a unor domenii ca ocrotirea
mediului, care obligă întreprinderile să utilizeze tehnologii mai puţin
eficiente, reducând astfel productivitatea muncii şi ritmul de creştere a
venitului naţional.
V Modificările intervenite în preţul petrolului începând din anii 1970
(înfiinţarea OOEC) au determinat uzura înainte de termen a unei părţi din
stocul de capital, deoarece întreprinderile au fost nevoite să retragă
echipamentele mari consumatoare de combustibil.
V Ideile noi care propulsează producţia devin tot mai rare. Lumea a intrat în
epoca progresului tehnic mai lent.
Care din factorii enumeraţi mai sus este mai responsabil pentru încetinirea
creşterii economice? Ar fi greu de precizat! Deocamdată, încetinirea creşterii
economice mondiale rămâne o enigmă nedezlegată.
7.3. Utilizarea modelului lui Solow

1. Oentru a vedea cum funcţionează modelul lui Solow şi cum atinge

economia starea staţionară presupunem că funcţia de producţie are forma:
1 1
 =  2  2

Oentru a determina f(k), adică funcţia de producţie/lucrător, împărţim ambele

laturi ale ecuaţiei cu L:
1 1 1
Y K L
2 2
 K
2
, deci y  ö
L L L

Y K
Deoarece y şi k , putem scrie:
L L
1
y k 2 sau y k

Oentru ca modelul să fie complet, presupunem că 30% din output se

economiseşte (s 0.3) şi anual se amortizează 10% din stocul de capital (ɛ 0.1).
Economia porneşte cu k 4.
Să analizăm acum evoluţia în timp a economiei.
La început, vom analiza evoluţia în primul an a producerii şi utilizării
venitului. Conform funcţiei de producţie, k 4 creează două unităţi de
output/lucrător: y 4 2 . Deoarece 70% din output se consumă şi 30% se
economiseşte şi se investeşte: c 1.4 şi i 0.6. Dar stocul de capital se uzează în
proporţie de 10%, deci 2  k 0.4 . Dacă i 0.6 şi amortizarea este 0.4, modificarea
ðk 0.2 . Al doilea an porneşte deci cu un stoc de capital pe lucrător de 4.2 unităţi.
În fiecare an se adaugă la k capital nou (acumulare), deci outputul creşte
conform tabelului 7.1.
Cu trecerea anilor, economia atinge cândva valoarea de echilibru a stocului de
capital/lucrător (9 unităţi). În acest moment, amortizarea de 0.9 compensează
întocmai investiţia de 0.9, deci stocul de capital şi outputul nu mai cresc ± situaţie
staţionară a economiei.
 O modalitate de determinare a stocului de capital de echilibru este urmărirea
an de an a dezvoltării economice (aşa cum am procedat mai sus), dar tot la acelaşi
rezultat se poate ajunge şi altfel.
Ştim că ecuaţia:
ǻk = s  f
k  - 2  k

arată evoluţia în timp a stocului de capital k. Deoarece la valoarea de echilibru ǻk = 0,

scriem:
k* s 0.9
0 = s  f
k *  - 2  k* sau: = = =9
f
k  2
*
0.1

Tabel. 7.1.
An k y c i 2k ǻk
1 4000 2000 1400 0.600 0.400 0.200
2 4200 2049 1435 0.615 0.420 0.195
3 4395 2096 1467 0.629 0.440 0.189
4 4584 2141 1499 0.642 0.458 0.184
5 4768 2184 1529 0.655 0.477 0.178
. . . . . . .
. . . . . . .
. . . . . . .
10 5602 2367 1657 0.710 0.560 0.150
. . . . . . .
. . . . . . .
. . . . . . .
25 7321 2706 1894 0.812 0.732 0.080
. . . . . . .
. . . . . . .
. . . . . . .
100 8962 2994 2096 0.898 0.896 0.002
. . . . . . .
. . . . . . .
. . . . . . .
 9000 3000 2100 0.900 0.900 0.000
 2. Vrem să analizăm alegerea ce stă în faţa politicii economice atunci când
trebuie să se decidă între diferitele stări staţionare posibile. Continuând analiza de mai
sus, întrebarea este acum cât să fie rata economisirii (s) şi, prin intermediul ei,
alegerea traiectoriei de creştere staţionară dorită. Oentru a vedea între ce posibilităţi
putem alege, să ne amintim relaţia de mai sus:

k* s
=
f
k  2
*

de unde:
k* s
= ¿ k * = 100  s 2
k * 0.1
(după ridicare la pătrat).
Cu această relaţie putem determina pentru orice s stocul de capital de
echilibru, aşa cum se vede în tabelul 7.2.:
Tabel 7.2.
* * *
s k y 2  k* c MOK MOK - ɛ
0.0 0.0 0.0 0.0 0.0  
0.1 1.0 1.0 0.1 0.9 0.500 0.400
0.2 4.0 2.0 0.4 1.6 0.250 0.150
0.3 9.0 3.0 0.9 2.1 0.167 0.067
0.4 16.0 4.0 1.6 2.4 0.125 0.025
0.5 25.0 5.0 2.5 2.5 0.100 0.000
0.6 36.0 6.0 3.6 2.4 0.083 - 0.017
0.7 49.0 7.0 4.9 2.1 0.071 - 0.029
0.8 64.0 8.0 6.4 1.6 0.062 - 0.038
0.9 81.0 9.0 8.1 0.9 0.056 - 0.044
1.0 100.0 10.0 10.0 0.0 0.050 - 0.050

După cum se vede, o economisire mai mare conduce la un stoc de capital mai
mare, deci outputul creşte, la fel şi amortizarea. Consumul de echilibru la început
creşte odată cu economisirea, dar apoi scade. Consumul devine maxim când s = 0.5 .
 Deci, creşterea conformă cu regula de aur este asigurată de o rată a
economisirii de 50%.
O altă cale de determinare a stării staţionare porneşte de la MOK. Din funcţia
de producţie avem:
1
MOK =
2 k

Cu această relaţie putem obţine valorile din ultimele două coloane ale
tabelului de mai sus. Şi în acest caz, observăm că starea staţionară conformă cu regula
de aur se realizează când (MOK ± ɛ) devine nulă, deci la s = 0.5 .

"%+(

1.V Conform modelului lui Solow, pe termen scurt, rata economisirii determină
mărimea stocului de capital din economie şi nivelul outputului. Cu cât este mai
mare rata economisirii, cu atât este mai mare stocul de capital şi outputul.
2.V Creşterea ratei economisirii conduce la o creştere economică rapidă, dar numai
până la atingerea noii situaţii staţionare. Oe termen lung, ea nu are efect asupra
creşterii economice. Creşterea durabilă a venitului naţional pe lucrător depinde de
progresul tehnic.
3.V Cantitatea de capital care maximizează consumul se numeşte stoc de capital
conform cu regula de aur a acumulării. Dacă stocul de capital din economie este
inferior nivelului optim conform cu regula de aur, pentru asigurarea creşterii
economice trebuie mărită investiţia, ceea ce însă reduce consumul generaţiei
actuale.
4.V Adesea, economiştii susţin că ar trebui mărită rata de acumulare a capitalului.
Creşterea economisirii publice şi private se poate realiza prin introducerea unor
impozite preferenţiale (credite fiscale).
5.V Modelul lui Solow arată că creşterea demografică este al doilea factor care
determină evoluţia nivelului de trai pe termen lung. Dacă rata de creştere a
populaţiei este mare, conduce la un output/lucrător mai mic.
6.V Din anii 1970, ritmul creşterii economice a scăzut considerabil în majoritatea
ţărilor dezvoltate. Deocamdată, cauza acestei evoluţii nu este clarificată pe deplin.
7.V Modelul lui Solow este cel mai bun cadru de analiză a creşterii economice, dar
este suficient doar ca bază de pornire a analizei, deoarece ipotezele de simplificare
de la care pleacă modelul exclud din analiză o serie de factori importanţi.
Economiştii încearcă să elaboreze modele mai complexe, care să dea răspuns la
mai multe probleme. Asemenea modele transformă variabilele exogene din
modelul lui Solow în variabile endogene.

"1";



± variabilă a modelului lui Solow, care se referă la starea de

sănătate şi de instruire, precum şi la competenţele stocului de forţă de muncă.
     Y 6 ± model macroeconomic care descrie modul în care
economisirea, creşterea demografică şi progresul tehnic influenţează ritmul creşterii
economice şi nivelul bunăstării economice.
|
      
  ± nivel al ratei de economisire în modelul lui
Solow, la care consumul pe lucrător (sau pe unitate de eficienţă a muncii) este maxim.
7     
  
± indicator al stocului de forţă de muncă, care
include atât numărul lucrătorilor cât şi eficienţa fiecărui lucrător.

-"&2.)"+&%

1.V Cum influenţează rata economisirii nivelul venitului de echilibru în modelul lui
Solow? Dar ritmul creşterii staţionare?
2.V De ce ar prefera politica economică stocul de capital conform cu regula de aur?
3.V Ar prefera politica economică creşterea staţionară dacă stocul de capital ar depăşi
nivelul prescris de regula de aur? Dar dacă ar fi inferior acestui nivel?
4.V Cum influenţează rata creşterii demografice nivelul venitului de echilibru în
modelul lui Solow?
5.V Ce determină ritmul de creştere staţionar al venitului pe lucrător?
6.V Cum poate influenţa politica economică rata de economisire?
7.V Cum a evoluat ritmul creşterii economice în ultima jumătate de secol? Cum se
explică această evoluţie?
'%##!-%"&

1.V Două ţări (A şi B) au funcţia de producţie:

1 1
Y F
K, L K 2  L2

a.V Ce tip de randament de scară are această funcţie de producţie? Explicaţi!

b.V Ce formă are funcţia outputului/lucrător: y f(k)?
c.V Să presupunem că în niciuna din cele două ţări nu există creştere
demografică (n 0) şi nici progres tehnic (g 0), iar rata amortizării
capitalului este de 5% pe an. Ţara A economiseşte în fiecare an 10% din
output, iar ţara B 20%. Utilizând răspunsul de la b) şi condiţia de echilibru
a egalităţii investiţie uzură, determinaţi valoarea de echilibru a
capitalului/lucrător (k) pentru ambele ţări. Determinaţi şi nivelul de
echilibru a venitului şi consumul pe lucrător.
d.V Să presupunem că în cele două ţări coincide nivelul iniţial al stocului de
capital/lucrător. Cât este nivelul outputului şi al consumului/lucrător?

2.V Miracolul economic japonez şi vest ± german din perioada postbelică a

demonstrat ce se întâmplă într-o economie în care o parte din stocul de capital este
distrus. Să presupunem că războiul nu atinge nemijlocit stocul de capital, ci
distruge o parte din stocul de muncă.
a.V Ce efect va avea acest lucru asupra outputului total şi pe lucrător?
b.V Să presupunem că rata economisirii nu se modifică şi înainte de război
economia era pe o traiectorie de creştere staţionară. Cum evoluează după
război outputul/lucrător? Este mai mare, mai mic sau Änormal´ ritmul de
creştere postbelic?

3.V Să presupunem că funcţia de producţie este y k.

a.V Determinaţi nivelul de echilibru al outputului y în funcţie de s, n, g şi ɛ.
b.V Într-o ţară dezvoltată s 28% şi n 1% pe an. Într-o ţară mai puţin
dezvoltată s 10% şi n 4%. În ambele ţări g 0.02 şi ɛ 0.04 .
Determinaţi valoarea de echilibru a outputului y în cele două ţări.
c.V Ce politică economică poate aplica ţara mai puţin dezvoltată pentru ca y să
crească?
4.V Într-o ţară, venitul brut al capitalului reprezintă 30% din OIB. Ritmul mediu anual
de creştere a outputului este de 3%, rata anuală a uzurii este 4%, iar proporţia
capitalului în producţie este de 2.5. Funcţia de producţie este de tip Cobb ±
Douglas, adică proporţia capitalului în producţie este constantă. Economia este pe
o traiectorie staţionară.
a.V Cât este rata economisirii pe această traiectorie iniţială? (utilizaţi relaţia
s  y =
2 n g  k ).

b.V Cât este MOK pe această traiectorie iniţială?

c.V Să presupunem că sub efectul politicii economice creşte rata economisirii
şi în economie se realizează creşterea conformă cu regula de aur. Cât este
acum MO K? Comparaţi această valoare cu cea corespunzătoare traiectoriei
iniţiale şi explicaţi!
d.V Cât este ponderea capitalului în producţie pe noua traiectorie? Explicaţi!
e.V Ce rată de economisire ar fi necesară pentru realizarea creşterii conforme
cu regula de aur?

5.V Într-o ţară, ritmul mediu anual al creşterii demografice în secolul XX a fost de 1%.
Oentru secolul XXI s-a prognozat un ritm de 0%. Utilizând modelul lui Solow,
precizaţi efectele încetinirii creşterii demografice asupra ritmului de creştere a
outputului global şi pe lucrător. Analizaţi efectele probabile pe traiectoria de
creştere staţionară, precum şi în perioada de tranziţie între două stări staţionare.

6.V Dovediţi enunţurile de mai jos, referitoare la creşterea de echilibru care are în
vedere şi creşterea demografică şi progresul tehnic.
a.V Oroporţia capitalului în producţie nu se modifică.
b.V Oonderea K şi L în procesul producţiei venitului este constantă (aveţi în
vedere că MO K f(k+1) ± f(k)).

7.V Nivelul învăţământului arată deosebiri mari de la o ţară la alta. Să presupunem că

trebuie să comparăm o economie cu un stoc de forţă de muncă mai instruit cu alta
în care stocul de forţă de muncă este mai puţin instruit. Ambele ţări au aceeaşi rată
 de economisire, de creştere demografică şi de progres tehnic. Conform modelului
lui Solow, cum evoluează valoarea următoarelor variabile:
a.V ritmul de creştere a outputului global (Y);
b.V nivelul outputului pe lucrător (y);
c.V chiria (dobânda) reală pentru capital;
d.V salariul real.

8.V În modelul lui Solow, creşterea demografică măreşte outputul global, dar nu şi
outputul pe lucrător. Este adevărat acest lucru şi când funcţia de producţie are
randament de scară crescător sau descrescător? Explicaţi!

%1'%##""#"

cG/#H+%

cI/
-%& 
84
 c
G

#H+%

Obiective:
V a explica ce este rata naturală a şomajului şi ce factori o determină;
V a explica cauzele şomajului fricţional şi a şomajului de aşteptare;
V a arăta cauzele rigidităţii salariilor;
V a analiza durata şi structura şomajului;
V a explica de ce creşte continuu rata şomajului în ultimele decenii.

*
* *

Şomajul este acea problemă macroeconomică, care atinge indivizii în modul

cel mai nemijlocit şi cel mai grav. Oentru cei mai mulţi oameni, pierderea locului de
muncă înseamnă scăderea nivelului de trai şi o povară psihologică. Nu este deci de
mirare că şomajul este adesea în centrul dezbaterilor politice.
Mulţi politicieni utilizează pentru măsurarea stării economice ( 
 
—   ) (misery index), adică suma valorii nominale a şomajului şi a inflaţiei,
evaluând pe baza acestuia succesul sau eşecul politicilor economice.
Economiştii studiază şomajul, pentru ca identificând cauzele sale, să faciliteze
dezvoltarea unor instrumente de politică economică care să modeleze situaţia
şomerilor. Unele dintre acestea (de exemplu, programele de recalificare) fac posibilă
câştigarea unui nou loc de muncă pentru cei în cauză. Altele (de exemplu, sistemul
ajutorului de şomaj), încearcă să uşureze povara economică cauzată de pierderea
locului de muncă. Există însă şi instrumente politice care, deşi neintenţionat,
contribuie la creşterea şomajului. Economiştii pot ajuta politicienii în fundamentarea
deciziilor lor, arătând posibilele efecte nedorite ale acestora.
Oână acum, în analiza pieţei muncii am făcut abstracţie de şomaj, presupunând
că economia ajunge la starea de ocupare deplină. În realitate, nu toţi cei ce intră în
stocul de forţă de muncă dispun în fiecare moment de un loc de muncă, şomajul fiind
astfel un însoţitor natural al economiilor bazate pe pieţe libere.

124
 Şomajul există permanent, deşi valoarea lui oscilează de la un an la altul.

8.1. Rata naturală a şomajului

Orima întrebare pe care o punem în legătură cu şomajul este: de ce există

şomaj şi ce determină nivelul şomajului? Cu alte cuvinte, ne interesează deocamdată
doar rata naturală a şomajului şi cauzele sale.
|    (un) este acel nivel mediu, în jurul căruia oscilează
şomajul de la un an la altul într-o economie.
Zi de zi, unii lucrători îşi părăsesc sau îşi pierd locul de muncă, respectiv alţii
găsesc un loc de muncă. Acest circuit permanent determin㠗
 —
    

 la fiecare moment dat:
L E+U

unde: L ± stocul de forţă de muncă;

E ± populaţia ocupată;
U ± şomeri.
Din relaţia de mai sus rezultă rata şomajului:
U
u
L
Oentru a ne putea concentra atenţia doar asupra factorilor ce determină
şomajul, vom presupune că mărimea stocului de muncă (L) este dată (constantă).
Trecerea permanentă din categoria E în U şi invers, se poate reprezenta schematic ca
în figura 8.1.

Oierderea Să notăm cu Äp´    

locului locului de muncă, adică ponderea
de munc
populaţiei ocupate care-şi pierde locul de

muncă în decursul lunii şi cu Äg´ 
 sirea unui
—   unui loc de muncă, adică
loc e munc
ponderea şomerilor care găsesc un loc de
2ig. 8.1. -
oi icarea permanent a muncă în decursul lunii. Oresupunând că
populam iei ocupate m
iamomerilor
cele două rate sunt constante, putem

125
determina rata şomajului. Dacă această rată nu se modifică,   
 — 
—  şi numărul celor ce-şi pierd, respectiv a celor ce găsesc loc de muncă
coincide, adică:

g = p

Deoarece E L ± U, putem scrie:

gU p 
L - U  p L - p U : L

U  U
U
g p  1 - ö p - p
L  L L
U U
g + p p
L L
U
unde: u n , deci:
L
g  un + p  un p

p
un sau u n u n
p, g 
p+g

Din relaţia de mai sus, rezultă că rata naturală a şomajului depinde de rata
pierderii şi rata găsirii unui loc de muncă. Cu cât este mai mare rata pierderii, cu atât
este mai mare rata naturală a şomajului, respectiv cu cât este mai mare rata găsirii, cu
atât este mai redus şomajul.
De exemplu, să presupunem că 1% din cei ocupaţi îşi pierd locul de muncă în
decurs de o lună (p 0.01), iar 20% din şomeri găsesc un loc de muncă în decurs de o
lună (g 0.2). În acest caz, rata staţionară (naturală) a şomajului este:

U p 0.01
un 0.0476 u n  5%
L p+g 0.2 + 0.01

Acest model are o foarte importantă consecinţă în privinţa politicii economice:

rata naturală a şomajului poate fi redusă fie prin reducerea ratei pierderii, fie prin
mărirea ratei găsirii. Dacă o decizie politică modifică p sau g, atunci modifică automat
şi rata naturală a şomajului. Însă acest model nu răspunde la o întrebare esenţială: de

126
ce există şomaj? Dacă indivizii ar găsi imediat un loc de muncă, rata găsirii ar fi
foarte mare şi rata şomajului ar oscila în jur de zero. Modelul presupune însă că
găsirea unui loc de muncă nu are loc imediat, deşi nu explică de ce?
Să analizăm în continuare două din cauzele principale ale şomajului: căutarea
unui loc de muncă acceptabil şi rigiditatea salariilor.

8.2. Şomajul fricţional (de căutare)

Una din cauzele şomajului este faptul că Äcuplarea´ celor ce caută un loc de
muncă cu locurile de muncă libere necesită timp. Oână acum am presupus că fiecare
lucrător şi fiecare loc de muncă este identic, deci oricine poate ocupa oricare loc de
muncă liber. Dacă acest lucru ar fi adevărat, în condiţiile echilibrului pieţei forţei de
muncă pierderea locului de muncă nu ar genera şomaj: cei concediaţi ar găsi imediat
un nou loc de muncă la salariul pieţei (de echilibru).
În realitate, oamenii au preferinţe şi competenţe diferite; la fel şi locurile de
muncă se deosebesc. În plus, nici informaţiile nu sunt perfecte şi mobilitatea
geografică a forţei de muncă este limitată. Ca urmare,
    
   


 —
—     
.
Diferitele locuri de muncă necesită competenţe diferite şi diferă salariile
plătite. Nu este de mirare că un şomer nu acceptă neapărat primul loc de muncă care i
se oferă. Oentru a găsi locul de muncă preferat, el are nevoie de timp. În timpul
căutării noului loc de muncă există deci un şomaj numit  
  , care
însoţeşte în mod normal economiile contemporane.
Într-o economie în continuă dezvoltare se modifică permanent structura
bunurilor cerute. Concomitent cu modificarea structurii cererii de bunuri, — —
" 
 
        
care produce aceste bunuri. De exemplu, descoperirea
calculatorului a redus treptat cererea de maşini de scris, deci şi cererea de forţă de
muncă a fabricilor de maşini de scris a devenit tot mai mică, crescând însă cererea de
forţă de muncă a industriei electronice.
De asemenea, diferitele regiuni geografice produc produse diferite, ceea ce
înseamnă că modificările structurale ale cererii de bunuri influenţează diferit
modificările structurale ale cererii de forţă de muncă. Astfel, în unele regiuni, cererea
de muncă poate să scadă, în altele poate să crească. De exemplu, creşterea preţului

127
ţiţeiului a mărit cererea de forţă de muncă în ţările producătoare de petrol şi a redus
cererea de forţă de muncă în ţările ce produc automobile.
Asemenea modificări ale cererii de forţă de muncă (în funcţie de ramuri
industriale sau zone geografice) se numesc  
  —
  . Ele sunt
permanente, iar —        
  8 —
    %  8 



 
—  , deci întotdeauna există şomaj fricţional (de căutare).
În fine, angajaţii pot rămâne fără loc de muncă şi dacă firmele dau faliment,
dacă sunt

  pentru diferite motive, dacă nu mai sunt necesare competenţele
lor speciale etc. Ei pot   —  pentru a căuta o altă carieră sau pentru a se muta în
altă zonă geografică. Toate aceste evenimente conduc la şomaj fricţional.
Multe iniţiative ale politicii economice vizează     
  ,
cu scopul de a reduce rata naturală a şomajului. Centrele teritoriale de forţă de muncă
răspândesc informaţiile privind locurile de muncă libere, pentru a mări eficienţa
căutării locului de muncă corespunzător. Statul organizează 
  
 — 
 —  , pentru a uşura transferul forţei de muncă între diferitele sectoare în
declin şi cele în expansiune. Asemenea acţiuni măresc rata găsirii (g), deci contribuie
la reducerea ratei naturale a şomajului.
Există însă şi acţiuni guvernamentale care, neintenţionat, măresc şomajul
fricţional. Aşa este, de exemplu, — —    , în cadrul căruia, după
pierderea locului de muncă, pentru un timp limitat, şomerii primesc o parte din
salariul pierdut. Ajutorul de şomaj, prin uşurarea poverii economice a pierderii locului
de muncă măreşte şomajul fricţional, deci şi rata naturală a şomajului. Acel şomer
care beneficiază de ajutor public, consideră că nu este chiar atât presantă necesitatea
de a găsi un loc de muncă încât să accepte prima slujbă ce i se oferă. În felul acesta,
scade rata găsirii şi creşte şomajul.
În plus, în cadrul negocierilor ce premerg încheierea contractului de muncă
angajaţii insistă mai puţin pentru oferirea unor garanţii legate de păstrarea locului de
muncă, deoarece ştiu că ajutorul de şomaj îi va compensa parţial dacă-şi pierd
serviciul. Un asemenea comportament măreşte rata pierderii, deci rata şomajului.
Cele arătate mai sus nu înseamnă totuşi că sistemul ajutoarelor de şomaj nu
este de dorit. Avantajul lui constă în faptul că reduce nesiguranţa angajaţilor în
privinţa veniturilor lor. În plus, faptul că şomerii pot refuza ofertele de serviciu
neatractive poate ameliora eficienţa Äcuplării´ omului potrivit cu locul de muncă
potrivit.

128
 Având în vedere avantajele şi dezavantajele sistemului ajutoarelor de şomaj,
analiza cost ± beneficiu a diferitelor sale forme este dificilă şi constituie un domeniu
de cercetare prioritar pentru economişti.
Adesea, economiştii propun    sistemului cu scopul eliminării
efectelor sale nedorite. O asemenea propunere este: dacă o firmă cauzează şomaj
temporar (de exemplu, concediu forţat neplătit), atunci să plătească integral ajutorul
de şomaj pentru persoanele în cauză. Olătind doar parţial sau deloc acest ajutor de
şomaj (aşa cum se întâmplă cel mai des), firmele nu sunt cointeresate să utilizeze
integral forţa de muncă de care dispun, iar bugetul de stat suportă o cheltuială prea
mare. Reforma propusă ar reduce şomajul temporar.
O altă propunere este ca şomerii să fie obligaţi după un timp să presteze munci
în folos obştesc, deoarece în acest caz ei ar fi mai insistenţi în căutarea unui loc de
muncă, ar creşte rata găsirii şi ar scădea rata naturală a şomajului.

8.3. Şomajul de aşteptare

A doua cauză a şomajului este 

  —  : salariile nu se adaptează
imediat în vederea egalizării cererii şi ofertei de muncă. În modelul echilibrului pieţei
muncii tratat până acum, am presupus că prin adaptarea instantanee a salariului real se
realizează echilibrul cererii şi a ofertei de forţă de muncă, însă, în realitate, salariile nu
sunt întotdeauna flexibile. Adesea, salariul real rămâne deasupra nivelului de echilibru
al pieţei (Fig. 8.2.).

  Y Şomajul datorat rigidităţii salariilor reale

(ce cauzează insuficienţa locurilor de muncă) se
1
1 numeşte    . O parte din forţa de
muncă rămâne fără loc de muncă nu pentru că
tocmai caută o slujbă corespunzătoare, ci
*
deoarece în condiţiile salariilor în vigoare,  
   
    
    
. Indivizii
*
1  =  =  Y
aşteaptă eliberarea de noi locuri de muncă.
Fig. 8.2. - igiditatea salariului
real Oentru a înţelege şomajul de aşteptare,
trebuie să studiem cauzele nerealizării

129
echilibrului pe piaţa muncii. Când salariul real depăşeşte nivelul de echilibru şi oferta
de muncă este mai mare decât cererea, ne-am putea aştepta ca întreprinderile să
reducă salariile oferite. Şomajul de aşteptare ia naştere tocmai pentru că firmele, în
pofida ofertei de muncă excedentare, nu reduc salariile. De ce rămân salariile rigide?
Economiştii amintesc trei asemenea cauze: salariul minim legal, monopolul
sindicatelor şi salariile de eficienţă.

G/5/,/%+%##%%

Guvernul provoacă rigiditatea salariilor atunci când nu permite firmelor să

reducă salariile la nivelul de echilibru, prescriind un nivel minim sub care salariile nu
pot coborî, indiferent ce se întâmplă pe piaţa muncii.
Oentru cei mai mulţi lucrători, salariul minim nu are nici o semnificaţie,
deoarece salariile lor sunt mai mari decât salariul minim legal. Însă pentru alţi
lucrători, mai ales cei necalificaţi sau fără experienţă, salariul minim măreşte salariul
peste nivelul de echilibru şi, astfel, scade cererea faţă de aceşti lucrători.
Economiştii sunt de părere că salariul minim are impactul cel mai mare asupra
  #. Salariul de echilibru pentru această categorie de lucrători este redus,
deoarece sunt mai puţin calificaţi şi/sau experimentaţi, deci au un randament mai
redus. În plus, o parte din salariul lor se realizează sub forma câştigării de experienţă,
a învăţării meseriei (calificare la locul de muncă). Ca urmare, nivelul salariului efectiv
plătit tinerilor lucrători (ucenici) la care s-ar realiza echilibrul cererii şi ofertei de
muncă este redus. Astfel, în cazul lor, salariul minim reprezintă o barieră reală, spre
deosebire de alte categorii de lucrători.
Cercetările arată că sporirea salariului minim cu 10%, reduce numărul tinerilor
ocupaţi cu 1-3%.
Salariul minim reprezintă o permanentă sursă de dezbatere. Susţinătorii
salariului minim cât mai mare sunt de părere că în acest fel poate să crească venitul
lucrătorilor săraci şi cu familii numeroase. Cert este însă că salariul minim asigură
doar un nivel de trai foarte modest. Adversarii salariului minim consideră că
ajutorarea celor săraci trebuie realizată altfel. Salariul minim nu ajută, de fapt, pe cei
nevoiaşi. Majoritatea celor ce Äbeneficiază´ sunt tineri din clasa de mijloc, care se
angajează pentru a-şi completa banii de buzunar.

130
 Oentru a ameliora efectele negative ale salariului minim asupra tinerilor
lucrători, unii economişti au propus ca această lege să nu se refere şi la această
categorie a forţei de muncă, pentru ca tinerii să se poată angaja şi cu un salariu mai
mic. Astfel, ar scădea şomajul tânăr şi tinerii ar avea posibilitatea să câştige
experienţă şi să înveţe o meserie la locul de muncă.
Adversarii acestei propuneri susţin că o asemenea măsură ar cointeresa firmele
să înlocuiască forţa de muncă adultă cu tineri, deci ar creşte şomajul adult.
Mulţi economişti şi politicieni sunt de părere că o formă mult mai eficace de
ajutorare a lucrătorilor săraci o constituie scutirea totală sau parţială de impozitul pe
salariu. Efectul negativ al unei asemenea măsuri ar fi însă scăderea încasărilor
bugetare.

G/5/0/1%+%*!"%

A doua cauză a rigidităţii salariilor este situaţia de monopol a sindicatelor în

negocierile cu angajatorii. În majoritatea ţărilor europene puterea sindicatelor este
considerabilă.
Salariile sindicaliştilor nu sunt determinate de echilibrul cererii şi ofertei, ci de
negocierile colective ale conducerii sindicatelor cu directorii firmelor. Adesea, aceste
negocieri ridică nivelul salariului peste nivelul de echilibru şi fac posibil ca firmele să
determine câţi lucrători angajează. Rezultatul este scăderea numărului de angajări şi
creşterea şomajului de aşteptare.
Sindicatele influenţează nivelul salariilor chiar şi la firmele la care nu lucrează
sindicalişti, deoarece însăşi ameninţarea pericolului acordului colectiv poate menţine
un nivel ridicat de salarii.
În general, firmele nu agreează sindicatele, care măresc puterea în negocieri a
angajaţilor şi în alte domenii: durata zilei de muncă, condiţiile de muncă etc. Ca
urmare, o firmă poate decide să plătească salarii peste cel de echilibru, numai pentru a
preîntâmpina crearea unui sindicat al angajaţilor ei.
Şomajul cauzat de sindicate conduce la

    —     —   .
Acei lucrători care sunt angajaţi (insideri) încearcă să menţină la un nivel cât mai înalt
salariile plătite de firme. Astfel, o parte din cheltuielile salariale ale firmelor se
suportă de şomeri (outsideri), deoarece dacă salariile ar fi mici, ei ar fi angajaţi.

131
G/5/5/%%!-"&)

Salariile de eficienţă reprezintă a treia cauză presupusă a rigidităţii salariilor.

Teoria salariilor de eficienţă porneşte de la ipoteza că un salariu mai mare măreşte
productivitatea muncii. Relaţia ce există între nivelul salariilor şi productivitate poate
explica de ce nu sunt dispuse firmele să reducă salariile în pofida faptului că pe piaţa
muncii este ofertă excedentară. Deşi, în acest caz ar scădea cheltuielile salariale ale
firmelor, ar scădea şi eficienţa muncii, deci şi profitul firmelor.
Economiştii încearcă să explice cu diferite teorii modul în care influenţează
salariile productivitatea muncii. Conform unei teorii aplicate în special în cazul ţărilor
mai sărace, nivelul salariilor influenţează alimentaţia lucrătorilor. Lucrătorii mai bine
plătiţi consumă alimente mai hrănitoare, iar lucrătorii mai bine plătiţi şi mai sănătoşi
au o productivitate mai mare. Firma decide deci să plătească salarii mai mari decât cel
de echilibru, pentru a menţine sănătatea angajaţilor ei. O asemenea abordare nu poate
fi aplicată în cazul ţărilor bogate, unde însuşi salariul de echilibru depăşeşte
considerabil nivelul necesar pentru menţinerea sănătăţii lucrătorilor.
În cazul ţărilor bogate se aplică deci o altă teorie, conform căreia salariile mai
mari reduc fluctuaţiile forţei de muncă. Lucrătorii pot decide din mai multe motive să-
şi dea demisia: au primit o ofertă mai bună în altă parte, şi-au schimbat cariera sau
domiciliul etc. Cu cât este mai mare salariul plătit de o firmă, cu atât sunt mai
interesaţi lucrătorii ei să-şi păstreze locul de muncă. Astfel, creşte stabilitatea
angajaţilor şi se reduc cheltuielile firmei pentru a angaja şi pregăti lucrători noi.
A treia teorie susţine că nivelul mediu de calificare a angajaţilor unei firme
depinde de nivelul salariilor plătite de aceasta. Dacă o firmă reduce salariile, cei mai
buni angajaţi pleacă şi rămân doar cei mai slabi, care nu au oferte alternative mai
bune. În acest caz, are loc o —
   —. Orin plata unor salarii mai mari decât cel
de echilibru, întreprinderile pot reduce selecţia inversă, deci pot ameliora calitatea
medie a angajaţilor lor, mărind astfel productivitatea.
În fine, a patra teorie susţine că salariile mai mari incită angajaţii să facă
eforturi mai substanţiale. Angajatorii nu pot controla permanent fiecare angajat, deci,
în ultimă instanţă, angajaţii decid cât de intens să lucreze. Ei pot decide să lucreze
intens sau pot alege Ächiulul´, riscând să fie prinşi şi concediaţi. Acesta este  —
 
 al firmei. Dacă însă firma plăteşte bine, acest risc moral scade, deoarece creşte

132
costul de oportunitate al concedierii. Salariile mari reduc atractivitatea chiulului în
ochii angajaţilor şi măresc deci productivitatea.
Elementul comun al celor patru teorii descrise mai sus constă în ideea că
firmele funcţionează mai eficient dacă îşi plătesc bine angajaţii. De aici rezultă că
uneori întreprinderile sunt interesate să plătească salarii ce depăşesc salariul de
echilibru al pieţei, iar rigiditatea (în jos) a salariilor ce rezultă din acest
comportament, conduce la şomaj de aşteptare.

8.4. Durata şi structura şomajului

Dacă un lucrător îşi pierde locul de muncă, el trebuie să suporte povara

şomajului pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă? Răspunsul la această întrebare
este important, deoarece poate clarifica cauzele şomajului.
Dacă şomajul este prioritar pe termen scurt, atunci putem presupune că este
vorba de un şomaj fricţional, care nu poate fi eradicat, deoarece întotdeauna este
nevoie de timp pentru a găsi un loc de muncă corespunzător. Dacă însă predomină
şomajul pe termen lung, nu mai poate fi vorba despre şomaj fricţional. În acest caz, ne
confruntăm cu un şomaj de aşteptare, al cărui management este deja posibil.
Studiile statistice arată că, în general, majoritatea indivizilor care-şi pierd
locul de muncă rămân în şomaj doar pe termen scurt. Totuşi, ponderea majoritară în
timpul total petrecut în şomaj revine şomajului pe termen lung. Să luăm un exemplu.
În anul t1, într-o economie rata şomajului este 5.6%, iar 60% dintre şomeri găsesc un
alt loc de muncă după mai puţin de o lună. În acelaşi an t1, 69% din timpul total
petrecut în şomaj în economia naţională se poate atribui şomajului pe termen lung (2
sau mai multe luni). Cum pot fi adevărate ambele afirmaţii? În anul t1, numărul
şomerilor a fost U 10, din care 8 şomeri au găsit de lucru în mai puţin de o lună, iar
2 şomeri numai după 12 luni. Ca urmare, timpul total petrecut în şomaj în anul t1 a
fost de
10  1 Å
2  12  32 luni. Oreponderent este şomajul pe termen scurt: 8 din 10,

adică 80%. Totuşi, ponderea prioritară în timpul total petrecut în şomaj o are şomajul
pe termen lung: din 32 luni, 24 luni (75%) s-au datorat celor 2 şomeri care nu şi-au
găsit de lucru numai după 12 luni (deşi ei reprezintă doar 20% dintre şomeri).
Concluziile de genul celor de mai sus pot fi foarte importante pentru politica
economică. Dacă obiectivul este reducerea timpului total petrecut în şomaj, atunci

133
trebuie să se acţioneze asupra celor ce rămân mult timp în şomaj (şomaj de aşteptare).
Acţiunile întreprinse trebuie să fie prudente, având în vedere faptul că este vorba
despre un număr relativ redus de şomeri, deoarece cei mai mulţi sunt afectaţi de
şomajul fricţional (pe termen scurt).
Studiul datelor statistice arată că     —   —    ——    
 

  —
    . În general, această rată este mult mai mare în rândul
lucrătorilor tineri decât a celor mai în vârstă. După cum se ştie, rata naturală a
şomajului depinde de rata găsirii şi a pierderii. În cazul grupelor sociale cu o rată mare
a şomajului se observă o rată înaltă a pierderii, însă rata găsirii arată abateri mai mici.
Lucrătorii tineri au intrat mai recent în stocul de muncă şi adesea sunt foarte incerţi în
privinţa planurilor lor de viitor. Oare rezonabil pentru ei să încerce mai multe
alternative înainte de a se stabiliza într-un domeniu anume. Ca urmare, rata pierderii
este mai mare şi şomajul fricţional devine o caracteristică dominantă la această
categorie socială.
La fel, se observă o rată mai mare a şomajului în rândul femeilor, comparativ
cu bărbaţii. În cazul femeilor, rata găsirii este mai redusă decât rata pierderii. Din
păcate, cea mai probabilă explicaţie rezidă în discriminarea din partea angajatorilor.
În majoritatea ţărilor, se observă 
 
       * Deşi
economiştii nu au ajuns încă la o concluzie univocă în privinţa explicării acestui
fenomen, există totuşi unele teorii.
a) O explicaţie posibilă ar consta în modificarea structurii stocului de forţă de
muncă. După al doilea război mondial, numărul noilor născuţi a crescut repede, iar
generaţia Äbaby-boom´ a apărut pe piaţa muncii în anii 1970. Deoarece în cazul
tinerilor este mai mare rata şomajului, a crescut şi rata naturală (medie) a şomajului.
A crescut şi numărul femeilor active, iar în rândul lor este mai mare rata
şomajului. Creşterea ponderii femeilor în cadrul stocului de forţă de muncă a
influenţat deci tot în direcţia creşterii ratei medii a şomajului.
b) O altă posibilă explicaţie porneşte de la observaţia că apariţia femeilor pe
piaţa muncii a mărit numărul familiilor cu doi salariaţi, ceea ce a condus la creşterea
ponderii bărbaţilor în rândul şomerilor. Dacă soţia lucrează şi ea, bărbatul va refuza
mai probabil un post neatrăgător decât dacă el ar fi singurul salariat al familiei. Astfel,
scade rata găsirii în rândul bărbaţilor şomeri, ceea ce măreşte rata şomajului.
Chiar dacă această explicaţie ar fi adevărată, este greu de corelat cu faptul că
şomajul masculin este mai redus în rândul acelora care au soţia salariată decât la cei a

134
căror soţie este casnică. În plus, şomajul a crescut în ultimul timp şi în rândul
bărbaţilor celibatari.
c) A treia explicaţie alternativă ar consta în extinderea mutaţiilor sectoriale. Cu
cât modificările sectoriale sunt mai mari, cu atât va fi mai mare şi rata pierderii, deci
şi şomajul fricţional. Una din principalele cauze ale modificărilor sectoriale din zilele
noastre este creşterea preţului energiei (în principal, al petrolului). Aceste modificări
au necesitat şi o puternică realocare a forţei de muncă dinspre sectoarele energo ±
intensive spre cele mai puţin energo ± intensive, mărind astfel nivelul şomajului. O
asemenea explicaţie este în concordanţă cu evoluţiile din ultimele decenii: în anii
1990, când preţul ţiţeiului a devenit mai stabil, nivelul mediu al şomajului a scăzut,
chiar dacă nu prea mult.
În concluzie, cauzele creşterii şomajului rămân deocamdată neclarificate
întru-totul. Unele ipoteze par logice, dar nici una nu poate explica integral fenomenul.
Creşterea şomajului este rezultatul mai multor procese independente unul de altul,
deci nu poate exista o unică explicaţie general acceptabilă.
Un fenomen interesant este creşterea considerabilă a şomajului în cadrul UE.
Fenomenul s-a numit —
. Care ar fi cauza acestui fenomen? Nimeni nu ştie
nimic cert, dar există o teorie general acceptată: programele de ajutorare a şomerilor
foarte Ämărinimoase´, conjugate cu restructurarea cererii de forţă de muncă între
calificaţi şi necalificaţi intervenită în urma progresului tehnic.
Orogramele de ajutorare a şomerilor sunt multiple (asigurare socială, securitate
socială, ajutor de şomaj, statul bunăstării etc.). În multe ţări din UE, ajutorul de şomaj
se poate obţine pe termen nelimitat. Statisticile arată că în acele ţări care sunt mai
Ämărinimoase´, rata şomajului este mai mare. Într-o anumită privinţă, cei ce trăiesc
din ajutoare sociale nu intră în stocul de forţă de muncă, deoarece ajutoarele de care
beneficiază reduc atractivitatea angajării comparativ cu şomajul. Cu toate acestea,
statisticile guvernamentale includ adesea şi aceşti indivizi în rândul şomerilor (deşi ei
nu caută activ un loc de muncă).
În ultimii ani, a scăzut substanţial cererea de muncă necalificată, în favoarea
celei calificate. Astfel, apariţia calculatorului a mărit cererea de forţă de muncă
capabilă să-l utilizeze şi a redus substanţial cererea de forţă de muncă care nu ştie să-l
utilizeze. A scăzut şi salariul muncitorilor necalificaţi, în raport cu salariul celor
calificaţi. Cu cât scade mai mult salariul celor necalificaţi, cu atât devine mai atractiv
pentru ei ajutorul de şomaj, deci şomajul creşte.

135
 Diagnosticul eurosclerozei nu indică şi remediul, tratamentul ce se impune.
Economiştii trebuie să continue încă studiul acestui fenomen.

8.5. Mişcările din cadrul stocului de forţă de muncă

Oână acum, am considerat că stocul de forţă de muncă (L) este constant, ceea
ce însă nu concordă cu realitatea.
Dacă L este constant, singura cauză a şomajului poate fi pierderea locului de
muncă, iar din grupa şomerilor nu există altă scăpare decât găsirea unui loc de muncă.
În realitate, este foarte important să studiem  
 —
       

. Circa o treime din şomeri au intrat în stocul de forţă de muncă în trecutul
apropiat. O parte din cei nou intraţi în acest stoc sunt tinerii care-şi caută primul loc
de muncă, iar restul au lucrat şi înainte, dar pentru un timp au ieşit din stocul de forţă
de muncă. În plus, nu orice stare de şomaj se termină cu găsirea unui loc de muncă.
Circa jumătate din şomeri se retrag în final de pe piaţa muncii.
Ieşirile şi intrările în stocul de forţă de muncă îngreunează analiza statistică a
şomajului. Astfel, o parte din cei ce se consideră şomeri, nu caută realmente un loc de
muncă, deci nu fac parte de fapt din stocul de forţă de muncă. ÄŞomajul´ lor nu
reprezintă deci o problemă socială. Oe de altă parte însă, există indivizi care ar dori să
lucreze, dar după o perioadă de căutare zadarnică se descurajează şi părăsesc piaţa
muncii. Aceşti indivizi nu sunt incluşi în stocul de forţă de muncă şi nu apar în
statisticile şomajului, deşi ei, de fapt, sunt şomeri. Chiar dacă acest fenomen nu este
măsurabil (nu există statistici), el reprezintă totuşi o problemă socială.

"%+(

1.V Şomajul înseamnă resurse risipite, deoarece şomerii dispun de competenţe cu care
ar putea contribui la creşterea venitului naţional şi totuşi nu fac acest lucru.
2.V Rata naturală a şomajului este egală cu rata staţionară a şomajului. Nivelul ei
depinde de rata găsirii şi rata pierderii locului de muncă.
3.V Deoarece indivizii au nevoie de timp pentru a găsi un loc de muncă care
corespunde competenţelor şi preferinţelor lor, un oarecare nivel al şomajului este
nelipsit în orice economie.

136
4.V Şomajul de aşteptare ia naştere atunci când salariul real rămâne deasupra
salariului de echilibru al pieţei libere a muncii. Cauzele rigidităţii salariilor reale
sunt: salariul minim, situaţia de monopol a sindicatelor, salariile de eficienţă.
5.V Rata şomajului măsurată la nivelul diferitelor categorii sociale arată mari decalaje,
fiind mai mare la tineri, respectiv la femei.
6.V În ultimele decenii, nivelul şomajului a crescut în mod permanent. S-au emis mai
multe teorii, dar nici una nu poate explica integral fenomenul.
7.V Studiul dinamicii stocului de forţă de muncă are o importanţă mare în explicarea
cauzelor şomajului.
8.V Oolitica economică dispune de unele instrumente relativ eficiente de reducere a
şomajului, dar unele din ele pot avea şi efecte secundare nedorite. Ca urmare,
problema şomajului rămâne în continuare în centrul dezbaterilor politice.

"1";

  ± program guvernamental de ajutorare, în cadrul căruia, după

pierderea locului de muncă, şomerii primesc pentru o perioadă limitată o parte din
venitul pe care l-au pierdut.
-  — —
   ± modificare a structurii cererii de bunuri, deci şi de forţă
de muncă, pe ramuri industriale sau pe zone geografice.
!—   ± lucrători angajaţi, care influenţează negocierile de salarii.
a
  —
 ± lucrători care părăsesc piaţa muncii, deoarece nu mai
speră să găsească un loc de muncă.
÷—   ± lucrători fără loc de muncă, care nu pot influenţa negocierile de
salarii.
|      ± rata de echilibru a şomajului, în jurul căreia
oscilează nivelul şomajului de-a lungul anilor.
|
  —   - reducerea salariilor nu conduce la echilibrarea cererii
şi ofertei de muncă.
9     ± şomaj datorat rigidităţii salariilor şi insuficienţei
locurilor de muncă.
9
  ± şomaj datorat faptului că este nevoie de timp pentru a găsi
locul de muncă ce corespunde competenţelor şi preferinţelor personale.

137
 p   —     
 ± teorie a rigidităţii salariilor şi a şomajului,
conform căreia firmele măresc eficienţa muncii şi profitul prin păstrarea salariilor
deasupra nivelului de echilibru de pe piaţa liberă a forţei de muncă.

-"&2.)"+&%

1.V Ce determină rata naturală a şomajului?

2.V Explicaţi şomajul fricţional şi şomajul de aşteptare. Orin ce se deosebesc ele?
3.V Daţi trei exemple posibile pentru rigiditatea salariilor, care nu permit echilibrarea
cererii cu oferta de muncă.
4.V Şomajul este, de obicei, pe termen scurt sau lung? Explicaţi!
5.V Cum explică economiştii creşterea continuă a ratei şomajului în ultimele decenii?

'%##!-%"&

1.V Răspundeţi, pe baza propriei experienţe, la următoarele întrebări legate de piaţa

muncii:
a.V Dacă un prieten ar dori să găsească un loc de muncă cu program redus,
cam în cât timp l-ar găsi? Dacă găseşte un asemenea loc de muncă, cam
cât timp l-ar păstra?
b.V Care este rata naturală a şomajului în grupa demografică din care faceţi
parte?

U p
2.V Ştim că rata naturală a şomajului este u n . Să presupunem că iniţial
L p+g
rata şomajului nu este egală cu această valoare. Arătaţi că odată cu trecerea
timpului, rata şomajului se modifică şi, în final, atinge nivelul staţionar (u n).

3.V Să presupunem că legile în vigoare îngreunează concedierea lucrătorilor de către

firme (de exemplu, ele trebuie să plătească 10 salarii celor concediaţi). Cum
influenţează acest lucru rata naturală a şomajului, dacă are ca efect reducerea ratei
pierderii, dar nu modifică rata găsirii? Ce credeţi, se poate probabiliza că legea în
cauză nu atinge rata găsirii? Motivaţi răspunsul!

138
4.V Să presupunem că într-o ţară scade productivitatea muncii.
a.V Ce se întâmplă cu curba cererii?
b.V Cum influenţează fenomenul amintit piaţa forţei de muncă (E, U şi w),
dacă piaţa muncii este întotdeauna în echilibru?
c.V Cum influenţează acest fenomen piaţa muncii, dacă sindicatele împiedică
reducerea salariilor reale?

1 2
5.V Să presupunem că o economie are funcţia de producţie Y K 3
 L 3 . În economie
există K 1.000 şi L 1.000.
a.V Ce ecuaţie determină cererea de muncă?
b.V Dacă salariul real este capabil să echilibreze cererea şi oferta de forţă de
muncă, atunci care este mărimea lui? În starea de echilibru care este gradul
de ocupare, outputul şi câştigul total al lucrătorilor?
c.V Acum să presupunem că guvernul adoptă o lege care obligă firmele să
plătească un salariu real egal cu o unitate de output. Cum se raportează
acest salariu real la nivelul de echilibru?
d.V Legea nu poate prescrie numărul de lucrători angajaţi de firme la nivelul
salariului obligatoriu. În acest caz, ce efect va avea legea? Ce se va
întâmpla concret cu gradul de ocupare, output şi câştigul total al
lucrătorilor?
e.V Se realizează scopul urmărit prin noua lege de a îmbunătăţi situaţia
lucrătorilor? Explicaţi!
f.V Ce credeţi, această analiză oferă un instrument corespunzător pentru
studiul legii care prescrie un salariu minim legal? De ce?

139
 c
I

-%&

Obiective
V a explica ce sunt banii, cum au apărut şi ce funcţie îndeplinesc;
V a prezenta teoria cantitativă a banilor şi a deduce funcţia cererii de bani;
V a elucida legătura dintre bani, preţuri şi inflaţie, respectiv între inflaţie şi rata
dobânzii;
V a prezenta costurile sociale ale inflaţiei;
V a arăta cauzele hiperinflaţiei şi modalităţile de stopare ale acesteia.

*
* *

Creşterea generalizată a tuturor preţurilor se numeşte inflaţie. Rata inflaţiei

(modificarea procentuală a nivelului preţurilor) diferă de la o ţară la alta, de la o
perioadă la alta.
Mulţi economişti şi politicieni consideră inflaţia ca fiind cea mai importantă
problemă socială. La fel, opinia publică consideră inflaţia ca fiind dăunătoare. Deci,
studiul cauzelor şi efectelor sociale ale inflaţiei este foarte important.
Deoarece inflaţia reprezintă creşterea nivelului general al preţurilor, trebuie să
pornim de la elucidarea factorilor care determină preţurile. Oreţul reprezintă proporţia
în care putem schimba banii pe bunuri şi servicii. Oentru a înţelege preţurile, trebuie
să cunoaştem banii. Ce sunt banii? Ce determină oferta şi cererea de bani? Ce efecte
au banii asupra economiei? Răspunsul la asemenea întrebări este oferit de
 
 , o ramură a ştiinţei economice.

.1. Esenţa şi funcţiile banilor

Când spunem că cineva are mulţi bani, ne gândim la faptul că este bogat. Cu
toate acestea, economiştii utilizează noţiunea de bani într-o accepţiune mult mai
specială. Oentru un economist, banii înseamnă nu bogăţia în sine, ci numai una din

140
formele ei.   reprezintă un asemenea instrument, care poate fi utilizat oricând
pentru derularea tranzacţiilor. În ultimă instanţă, banii aflaţi în mâna agenţilor
economici reprezint㠗
   al economiei naţionale (M).
Banii îndeplinesc trei 
  : instrument de deţinere a avuţiei, etalon
al valorii şi mijloc de circulaţie.
Funcţia de      face posibilă transformarea puterii de cumpărare
actuale în putere de cumpărare viitoare. Dacă pentru munca depusă azi un individ
primeşte 100 , atunci el poate păstra aceşti bani pentru a-i cheltui în viitor. Desigur,
banii nu conservă perfect avuţia, deoarece preţurile cresc şi valoarea reală a banilor
(puterea de cumpărare) scade. Cu toate acestea, oamenii îşi păstrează banii, deoarece
în orice moment îi pot transforma în bunuri şi servicii.
Funcţia de —   face posibilă măsurarea preţurilor şi a datoriilor.
Ştim că distribuţia resurselor are loc în funcţie de preţurile relative, totuşi în magazine
găsim preţuri exprimate în bani. De exemplu, vânzătorul unui autoturism nu cere 400
cămăşi, ci 12.000 pentru autoturism, chiar dacă ambele au aceeaşi valoare. La fel,
cei mai mulţi datornici trebuie să-şi plătească datoria cu o sumă de bani determinată şi
nu cu o cantitate de bunuri. Deci, banii reprezintă etalonul de măsură în tranzacţiile
economice.
Funcţia de   
  

  a banilor asigură posibilitatea de a putea
cumpăra contra bani diferite bunuri şi servicii. Bancnotele sunt instrumente de plată
oficiale. Când indivizii intră într-un magazin, sunt siguri că vânzătorul le va da contra
bancnotelor lor orice doresc să cumpere.
Cum ar arăta economia fără bani? Ar fi o economie de 
, în care schimbul
ar necesita întâlnirea reciprocă a intenţiilor, adică întâlnirea a doi indivizi care doresc
să-şi schimbe reciproc bunurile. În aceste condiţii, s-ar putea realiza doar tranzacţii
simple.
Banii fac posibile şi tranzacţii mai indirecte (mijlocite). De exemplu, un
profesor cumpără o carte din salariu, cu banii încasaţi din cartea vândută editura
cumpără hârtie, din banii încasaţi, fabrica de hârtie plăteşte tăietorul de lemne, din
salariul încasat, acesta plăteşte taxa de şcolarizare a copiilor, din taxele încasate,
şcoala îl plăteşte pe profesor. Deci, într-o economie modernă complexă, schimbul se
realizează prioritar în formă mijlocită, ceea ce nu este posibil fără intervenţia banilor.
Deosebim diferite      . 
 (dolari, euro, lire, lei etc.)
utilizate în diferitele ţări   — 
 
 :    
 
  . Ele nu au

141
valoare intrinsecă: Ävaloarea´ lor se datorează acceptabilităţii lor generale. Banii fără
valoare intrinsecă se numesc     "# şi ajung în circulaţie ca urmare a
deciziilor guvernamentale.
Înainte de apariţia banilor de hârtie circulau bani cu valoare intrinsecă:  
. Cea mai răspândită formă a banilor marfă a fost aurul. Aurul a reprezentat bani
marfă, deoarece se putea utiliza şi pentru altceva decât desfăşurarea tranzacţiilor
(bijuterii, coroane dentare etc.). Sistemul monetar standard - aur s-a utilizat pe plan
mondial la sfârşitul secolului XIX.
Banii marfă au apărut pentru a facilita schimbul. Oamenii au acceptat bucuroşi
banii marfă (aurul), deoarece aveau o valoare intrinsecă. Ce a determinat oamenii să
confere valoare unor instrumente de plată fără valoare intrinsecă?
Să ne imaginăm o economie în care oamenii transportau permanent aurul în
geantă pentru a cumpăra în orice moment ceea ce doresc. Cumpărătorul cântărea
cantitatea de aur cu care trebuia să plătească vânzătorul. Utilizarea aurului brut ca
bani era însă costisitoare, deoarece era necesară cântărirea şi controlul purităţii
aurului. Din această cauză, la un moment dat, statul intervine pentru a reduce aceste
costuri tranzacţionale, bătând monede de aur cu o greutate şi puritate cunoscute şi
garantate.
Următorul pas a constat în emiterea de către stat de înlocuitori ai banilor de
aur ± hârtii, care oricând puteau fi convertite într-o cantitate de aur. Dacă oamenii
aveau încredere în promisiunea statului, atunci aceste hârtii erau la fel de valoroase ca
însuşi aurul. În plus, banii de hârtie erau mai uşori decât aurul şi se puteau folosi mult
mai uşor în derularea tranzacţiilor. Nimeni nu mai căra după el aurul şi astfel,
înlocuitorii de hârtie ai aurului emişi de stat devin bani, preluând funcţiile acestora.
În final, acoperirea în aur a banilor de hârtie îşi pierde importanţa. Dacă
nimeni niciodată nu este interesat să convertească bancnotele în aur, atunci nu
deranjează faptul că această posibilitate nici nu există.     "#   —  
      
 
   #  
# — 

  
#    
 

 
  —     . În felul acesta, sistemul banilor ± marfă se
transformă în sistemul banilor de hârtie.

142
.2. Oferta de bani

Cantitatea de bani existenţă în economie reprezintă oferta de bani. Într-o

economie bazată pe bani ± marfă, oferta de bani reprezintă cantitatea disponibilă din
marfa respectivă. În economiile bazate pe bani de hârtie, statul reglementează oferta
de bani. El are monopolul emisiunii de bani, deci        — 
  


.
Reglementarea ofertei de bani într-o economie este sarcina unei instituţii
relativ independente ± banca centrală ± care decide în privinţa ofertei de bani.
Reglementarea ofertei de bani se numeşte  
 .
Banca centrală reglementează oferta de bani, prioritar, prin      
( 0 ) (piaţă deschisă): pentru a mări oferta de bani, ea cumpără obligaţiuni
de stat contra bani de la sectorul privat, iar pentru a reduce oferta de bani, vinde
asemenea obligaţiuni.
Cum putem — cantitatea de bani din economie?
Deoarece banii reprezintă stocul instrumentelor utilizate pentru desfăşurarea
tranzacţiilor, cantitatea de bani este mărimea acestui stoc. Dar, pentru realizarea
tranzacţiilor oamenii pot utiliza diverse instrumente. Ca urmare, putem vorbi despre
diferiţi 
 cu care se poate măsura cantitatea de bani din economie.
Cel mai evident instrument de desfăşurare a tranzacţiilor îl reprezintă, desigur,
 
"  (cash), care includ totalitatea bancnotelor şi monedelor divizionare
utilizate în afacerile de zi cu zi, inclusiv banii pe care oamenii (agenţii economici) îi
ţin în conturile lor curente.
Deoarece majoritatea vânzătorilor acceptă şi

 pentru plată,    

 
  sunt la fel de uşor de utilizat în tranzacţii ca şi banii lichizi. Depunerile
la vedere se adaugă la banii lichizi atunci când se măsoară stocul de bani din
economie. Dar atunci de ce nu ar putea intra în acest stoc şi alte forme de depozite
bancare? Depunerile la termen pot fi oricând mobilizate prin virarea lor în fondurile
curente, deci sunt aproape la fel de potriviţi pentru desfăşurarea tranzacţiilor ca şi
banii din contul curent.
Ca urmare, şi        pot intra în stocul de bani. Raţionamentul
poate continua şi, astfel, în funcţie de natura instrumentelor monetare pe care le includ

 —
    pot fi diferiţi:

143
 V C m bani lichizi;
V M1 m bani lichizi + depuneri la vedere + cecuri de călătorie + alte
depuneri bancare lichide;
V M2 m M1 + depuneri pe termen scurt;
V M3 m M2 + depuneri pe termen determinat;
V L m M3 + carnete de economii, hârtii de valoare emise de stat pe termen
scurt + alte instrumente lichide.
În analiza efectelor stocului de bani asupra economiei se utilizează, de cele
mai multe ori, indicatorii M1 şi M2. Nu există însă o părere univocă cu privire la o
eventuală ierarhizare a indicatorilor de mai sus. În condiţii normale, toţi aceşti
indicatori se mişcă în acelaşi sens, deci conduc la concluzii similare.

.3. Teoria cantitativă a banilor

Acum să analizăm cum influenţează cantitatea de bani asupra economiei. În

acest scop, la început trebuie să clarificăm relaţia ce există între stocul de bani şi
celelalte mărimi (variabile) economice.
Oamenii deţin (cer) bani pentru a putea cumpăra bunuri şi servicii. Cu cât au
nevoie de mai mulţi bani pentru tranzacţii, cu atât deţin mai mulţi bani. Deci, stocul
de bani este strâns legat de cantitatea de bani ce-şi schimbă stăpânul pe parcursul
tranzacţiilor. Legătura dintre volumul tranzacţiilor şi stocul de bani este exprimată
prin
 
  :
M V O T

unde: M ± stocul de bani;

V ± viteza de rotaţie (tranzacţională) a banilor;
O ± nivelul general al preţurilor;
T ± numărul total de tranzacţii dintr-o perioadă dată (1 an).
Să analizăm cele patru variabile de mai sus. Orin T s-a notat numărul acelor
evenimente în care s-a realizat schimbul unui bun contra bani, iar O este preţul mediu
al unei tranzacţii, adică cantitatea de bani care s-a schimbat în cadrul unei tranzacţii
medii. Expresia (O  T) este egală deci cu cantitatea totală de bani ce şi-a schimbat
stăpânul în decursul perioadei analizate.

144
 Expresia

   ne dă indicaţii cu privire la banii utilizaţi în tranzacţii. 

măsoară ritmul în care o unitate monetară ia parte la tranzacţii, adică arată numărul de
schimburi de bani ce au loc în economie în perioada dată. De exemplu, dacă anual se
vând 60 de pâini, fiecare cu 0.5 , atunci T 60 pâini/an şi O 0.5 /pâine. Cantitatea
totală de bani care ia parte la tranzacţii în anul dat (economia produce doar pâine)
este:
OT 0.5  60 30 /an

Suma de 30 /an reprezintă valoarea monetară a tuturor tranzacţiilor din ţară

într-un an.
Acum să presupunem că în economie există
10 . În acest caz, viteza de
rotaţie a banilor va fi:
OT 30
 3 schimburi/an

10

Cu alte cuvinte, pentru realizarea tranzacţiilor în valoare de 30 /an, în

condiţiile în care stocul de bani a economiei este de 10 , fiecare unitate monetară ( )
trebuie să-şi schimbe stăpânul de 3 ori pe an.
Ecuaţia cantitativă este, de fapt, o    , deoarece se realizează
întotdeauna. Ea este utilă, deoarece din ecuaţie rezultă că dacă valoarea unei variabile
se schimbă, atunci în mod necesar se modifică valoarea altei/altor variabile pentru ca
identitatea să se menţină. Dacă, de exemplu, creşte M şi V este constant, atunci sau O
sau T trebuie să se modifice.
În practică, economiştii folosesc, de regulă, o variantă modificată a ecuaţiei
cantitative. În cazul formei prezentate mai sus apare dificultatea de a măsura numărul
de tranzacţii (T). Oroblema se poate rezolva dacă înlocuim T cu Y, adică cu outputul
global.
Între T şi Y există o strânsă legătură, deoarece cu cât se produce mai mult, cu
atât se tranzacţionează mai multe mărfuri. Totuşi, cei doi indicatori nu se suprapun.
Dacă, de exemplu, cineva vinde un automobil second hand, pentru realizarea
tranzacţiei este nevoie de bani, dar automobilul în cauză nu intră în outputul curent.
Cu toate acestea, în mare, valoarea bănească a tranzacţiilor este proporţională cu
valoarea monetară a outputului, deci putem scrie:

145
 M V O Y

Deoarece outputul Y este egal cu venitul naţional, V din această relaţie arată
de câte ori într-o perioadă dată o unitate monetară apare ca venitul cuiva.

.4. Funcţia cererii de bani

Când se analizează modul în care banii influenţează economia, este

recomandabil să exprimăm cantitatea de bani prin cantitatea de mărfuri ce se pot
cumpăra cu ei. Această cantitate se determină ca M/O şi se numeşte —
     
  a economiei, care măsoară puterea de cumpărare a stocului de bani nominali
(M).
Să presupunem că o economie produce numai pâine. M 10 şi O 0.5 . În
acest caz, stocul de bani reali va fi:

M 10
20 pâini
O 0.5

adică, cu stocul de bani disponibili în economie se pot cumpăra 20 de pâini.


 
     este o ecuaţie ce arată mărimea stocului de bani reali
pe care oamenii doresc să-l deţină la un moment dat:

D
M

 ö k  Y ; k ± constant.
O

Conform acestei ecuaţii, cererea de bani reali este proporţională cu venitul

real. Funcţia cererii de bani seamănă cu funcţia cererii oricărui alt bun, doar că aici
prin Äbun´ înţelegem utilitatea ce rezultă din deţinerea de bani. Dacă venitul este mai
mare, creşte şi cererea de bani reali (se pot realiza mai multe tranzacţii).
Din funcţia cererii de bani se poate deduce   
     . În
acest scop, presupunem că cererea de bani reali (M/O)D este egală cu oferta de bani
reali (M/O), deci:

146


= k 
P
de unde:
1


 ö = P   ¿
 V = P   , unde V = 1/k.
k
Din relaţia de mai sus rezultă că oferta de bani reali este egală cu cererea, iar
cererea de bani reali este proporţională cu venitul. Pornind de aici, putem construi


teoria cantitativă a banilor, dacă presupunem că V este constant V = V . Această

presupunere este, desigur, doar o ipoteză de simplificare, deoarece V se modifică

odată cu modificarea cererii de bani. De exemplu, introducerea bancomatelor face
posibilă scăderea nevoii de bani a agenţilor, ceea ce reduce parametrul k al cererii de
bani (V = 1/k). Totuşi, presupunerea constanţei V poate fi corectă în multe situaţii. În
această ipoteză, avem:

V = P

În asemenea condiţii, modificarea
conduce la schimbarea proporţională a

PIB nominal
P    . Deci, cantitatea de bani (
) determină în final valoarea

nominală a outputului.

.5. Bani, preţuri, inflaţie

Acum avem o teorie care poate explica ce determină nivelul preţurilor într-o
economie. Această teorie se construieşte în trei paşi:
V nivelul outputului (Y) este determinat de factorii de producţie şi funcţia
de producţie;
V oferta de bani determină valoarea nominală a outputului
P    ;

V ca urmare, nivelul preţurilor rezultă din raportul dintre valoarea

nominală a outputului
P    şi nivelul outputului ().

Putem formula astfel: capacitatea de producţie a economiei determină PIB

real; cantitatea de bani determină PIB nominal, iar deflatorul PIB este raportul dintre
PIB nominal şi PIB real.

147
 Oe baza acestei teorii putem deduce ce se întâmplă dacă banca centrală
modifică oferta de bani. Deoarece V V , modificarea M schimbă proporţional OIB
nominal. Deoarece funcţia de producţie, K şi L au determinat deja OIB real,
modificarea OIB nominal poate oglindi exclusiv schimbarea O. Ca urmare, din teoria
cantitativă a banilor rezultă că       —   
   .
Deoarece rata inflaţiei este modificarea procentuală a nivelului preţurilor,
această teorie se referă şi la rata inflaţiei. Dacă scriem ecuaţia cantitativă folosind
modificările procentuale, avem:

ð%M+ð%V ð%O+ð%Y

ð % M reprezintă modificarea procentuală a masei monetare, care este reglementată

de banca centrală. ð % V este modificarea procentuală a vitezei de rotaţie a banilor,
care oglindeşte schimbarea cererii de bani. Deoarece V V prin ipoteză, ð%V 0,
deci ð%O reflectă, de fapt, rata inflaţiei, fiind tocmai variabila pe care dorim să o
determinăm. În fine, ð%Y depinde de schimbarea cantităţii factorilor de producţie şi
progresul tehnic, care acum se consideră ca fiind date.
Outem spune deci, că
             .
În concluzie, conform teoriei cantitative a banilor, în final, banca centrală care
reglementează cantitatea de bani din economie determină şi rata inflaţiei. Dacă ea
menţine stabilă oferta de bani, atunci nivelul preţurilor va fi stabil, dar dacă măreşte în
ritm înalt oferta de bani, atunci şi nivelul preţurilor va creşte repede şi economia se va
caracteriza prin inflaţie crescândă.
În economiile contemporane numai statul (prin banca centrală) poate modifica
cantitatea de bani aflată în circulaţie. Venitul rezultat în urma emisiunii monetare se
numeşte —

(termen francez: seigneur moşier; în evul mediu doar moşierul
avea dreptul baterii de monedă pe propria moşie). Acest venit revine azi statului, fiind
una din încasările sale.
Statul îşi poate finanţa cheltuielile pe trei căi: impozite, împrumut de la
sectorul privat, emisiune monetară. În cazul emisiunii monetare creşte cantitatea de
bani din economie, ceea ce conduce, în final, la   % ca şi cum guvernul ar fi
introdus un      —.

148
 La prima vedere, nu este evident de ce considerăm inflaţia ca fiind un impozit.
Cine plăteşte acest Äimpozit´? Cei ce deţin bani! Odată cu creşterea preţurilor scade
valoarea banilor aflaţi în portmonee. Când statul emite bani pentru a-şi finanţa
deficitul, scade valoarea banilor aflaţi la sectorul privat şi, astfel, inflaţia este
impozitul pe deţinerea de bani.
Când într-o ţară seignorage±ul devine sursa principală a venitului statului,
apare "     .

.6. Inflaţia şi rata dobânzii

Mai sus, am analizat legătura dintre creşterea cantităţii de bani şi inflaţie. Să

studiem acum relaţia dintre inflaţie şi rata dobânzii.
Să presupunem că economiile depuse la bancă aduc anual o dobândă de 8%,
deci după un an, deponentul poate scoate depunerea plus dobânda anuală (de
exemplu: 100 +8 108 ). Devine el mai bogat cu 8% ca la începutul anului?
Răspunsul depinde de înţelesul pe care-l dăm expresiei Ämai bogat´. Cert este că are
cu 8% mai mulţi bani, dar dacă preţurile au crescut şi banii valorează acum mai puţin,
atunci puterea de cumpărare a deponentului nu a crescut cu 8%. Dacă, de exemplu,
rata inflaţiei a fost de 5% pe an, atunci cantitatea de mărfuri pe care o poate cumpăra a
crescut doar cu 8 % - 5% 3%, iar dacă rata inflaţiei a fost de 10%, atunci puterea de
cumpărare a deponentului a scăzut cu 8% - 10% -2%.
Economiştii numesc      #    dobânda pe care o plăteşte
banca pentru depuneri. |  # indică creşterea puterii de cumpărare
a deponenţilor şi se determină ca diferenţă între rata nominală a dobânzii şi rata
inflaţiei (ʌ):
r i-ʌ

Rearanjând relaţia de mai sus, avem:

i r+ʌ

care arată că   # —    
—   # 

     * Aceasta este      —
"  şi din ea aflăm că rata nominală a

149
dobânzii se poate modifica în urma modificării fie a ratei reale a dobânzii, fie a ratei
inflaţiei.
Din capitolele anterioare ştim că rata reală a dobânzii evoluează în aşa fel
încât să asigure egalitatea dintre economisire (S) şi investiţie (I): S I. Din ecuaţia
cantitativă a rezultat că ritmul creşterii cantităţii de bani determină rata inflaţiei, iar
din ecuaţia lui Fischer aflăm că rata reală a dobânzii plus rata inflaţiei determină rata
nominală a dobânzii.
Avem astfel o teorie cu privire la rata nominală a dobânzii, în sensul că stocul
de bani şi ecuaţia lui Fischer determină împreună influenţa creşterii cantităţii de bani
asupra ratei nominale a dobânzii.
În concluzie, conform teoriei cantitative a banilor,        

   
    
2;%     
2;. Conform ecuaţiei lui
Fischer,
   
2;    %  
2;  # .
Relaţia ce există între rata inflaţiei şi rata nominală a dobânzii se numeşte

  —
" .
Când creditorul şi debitorul se înţeleg cu privire la mărimea ratei nominale a
dobânzii, încă nu ştiu cum va evolua rata inflaţiei. Ca urmare, trebuie să facem
deosebire între rata reală   a dobânzii (determinată în momentul încheierii
tranzacţiei de creditare), respectiv rata reală  — a dobânzii (mărimea efectivă a
ratei reale a dobânzii).
Deşi cele două părţi implicate nu ştiu cu certitudine cum va evolua rata
inflaţiei în viitor, au unele   în această privinţă. Dacă notăm cu ʌe rata

  a inflaţiei, rata reală ex ante a dobânzii va fi
i - ʌe , iar rata reală ex post a

dobânzii va fi (i ± ʌ). Aceste două rate vor fi diferite dacă rata efectivă a inflaţiei (ʌ)
nu coincide cu cea aşteptată ( ʌ e ).
Cum modifică acest lucru efectul Fischer? Cert este că rata nominală a
dobânzii nu se poate alinia la inflaţia efectivă, deoarece această rată nu se cunoaşte
încă în momentul determinării ratei nominale a dobânzii. Ca urmare, rata nominală a
dobânzii se poate determina exclusiv pe baza inflaţiei aşteptate, deci:

i=r ʌe

150
 Rata reală ex ante a dobânzii (r) este determinată de echilibrul pieţei de bunuri,
aşa cum am văzut într-un capitol anterior, iar rata nominală a dobânzii (i) evoluează
direct proporţional cu inflaţia aşteptată (ʌe).

.7. Costul deţinerii banilor

Teoria cantitativă a banilor este construită pe o funcţie a cererii de bani simplă

şi presupune că stocul de bani reali este proporţional cu venitul. Această ipoteză este
un punct de plecare potrivit pentru analiza rolului banilor, dar nu poate explica toate
aspectele ce ne interesează. Ca urmare, este necesar să introducem în analiză şi un alt
factor al cererii de bani ± rata nominală a dobânzii.
Banii ţinuţi în portmonee nu aduc dobândă. Dacă însă se cumpără obligaţiuni
de stat sau se depun la bancă banii economisiţi, atunci se câştigă dobânda nominală.
Deci, #    este sacrificată atunci când banii se ţin în portmoneu, ca
urmare, ea este
—          .
La aceeaşi concluzie ajungem şi dacă comparăm randamentele reale ale
instrumentelor alternative de deţinere a avuţiei. Avuţia se poate ţine sub formă de bani
lichizi sau obligaţiuni care asigură randamentul r. Randamentul real aşteptat (sperat)
al banilor este determinat de ʌe, deoarece valoarea lor reală scade odată cu creşterea
ratei inflaţiei. Când deţinem bani lichizi, renunţăm la diferenţa [r ± (- ʌe)], ceea ce,
conform relaţiei lui Fischer, este tocmai rata nominală a dobânzii (i).
Aşa cum cererea de pâine depinde de preţul pâinii, tot aşa şi cererea de bani
depinde de preţul deţinerii banilor. Deci,
             #    

#    # :
D
M

 ö L
Y, i 
O
unde L (Liquidity) este utilizat pentru a nota cererea de bani (lichizi), semnificând că
banii sunt un instrument lichid, care se pot utiliza cel mai uşor în derularea
tranzacţiilor. Conform ecuaţiei de mai sus, cererea de lichiditate (L) este funcţie a
venitului (Y) şi a ratei nominale a dobânzii (i). Cu cât Y este mai mare, cu atât şi
cererea de bani reali este mai mare şi cu cât rata nominală a dobânzii (i) este mai
mare, cu atât va fi mai redusă cererea de bani reali.

151
 Banii, preţurile şi rata dobânzii se interacţionează în diverse direcţii, aşa cum
se vede în figura 9.1.

ferta de
bani (
/P) iveul ata ata nominal
premurilor inflamiei a dobânzii (i)
ererea de (P) ( )
bani (
/P)

2ig. 9.1. - eg turile existente între bani, nivelul prem

urilor m
i
rata dobânzii

onform figurii 9.1, cererea şi oferta de bani determină nivelul preţurilor,

modificările P determină rata inflaţiei şi schimbarea ʌ influenţează rata nominală a
dobânzii. eoarece Äi´ este costul deţinerii banilor, influenţează cererea de bani.
Această ultimă legătură (- - >) este neglijată de teoria cantitativă a banilor.
Să analizăm acum influenţa acestei ultime legături asupra teorie construite mai
sus cu privire la nivelul preţurilor.
ai întâi, să egalăm oferta şi cererea de bani reali:

= 
i,  
P

şi să înlocuim Äi´ cu ecuaţia lui Fischer:

=  
r ʌ e , 


P

Conform acestei ecuaţii, cererea de bani reali (care se numeşte funcţia

generală a cererii de bani) depinde şi de rata aşteptată a inflaţiei.
Spre deosebire de teoria cantitativă a banilor conform căreia preţurile actuale
sunt determinate de oferta de bani actuală, ecuaţia de mai sus dă o explicaţie mai
completă nivelului preţurilor. Concluzia teoriei cantitative este parţial adevărată, în
sensul că  
 rata nominală a dobânzii şi venitul sunt
— , atunci nivelul
preţurilor se mişcă simultan cu oferta. Dar rata nominală a dobânzii nu este constantă,
ci depinde de stocul de bani. Orin includerea ratei nominale a dobânzii în funcţia

152
cererii de bani, introducem un nou canal prin care oferta de bani poate influenţa
nivelul preţurilor.
Funcţia generală a cererii de bani ne permite să concluzionăm că    
          
 %
  
  .
De ce? Să presupunem că banca centrală anunţă că va mări în viitor oferta de bani. În
urma acestui anunţ, oamenii se vor aştepta la accelerarea ritmului de creştere a
stocului de bani, deci a inflaţiei (ʌe creşte). Orin intermediul efectului Fischer,
creşterea inflaţiei aşteptate va mări rata nominală a dobânzii, ceea ce va reduce
imediat cererea de bani reali. Deoarece cantitatea de bani (M) nu s-a modificat încă,
reducerea cererii de bani va conduce la creşterea nivelului preţurilor.
Ca urmare, dacă indivizii se aşteaptă la creşterea mai accentuată a stocului de
bani în viitor, atunci nivelul preţurilor va creşte deja în prezent.
În concluzie, influenţa banilor asupra preţurilor este complexă, dar în mod cert
inflaţia depinde de media aritmetică ponderată a nivelului actual şi viitor al preţurilor.

.8. Costurile sociale ale inflaţiei

Analiza cauzelor şi efectelor inflaţiei nu ne spune prea multe despre costurile

sociale pe care aceasta le provoacă.
Dacă întrebăm omul de rând de ce inflaţia este o problemă socială, probabil va
răspunde că inflaţia sărăceşte populaţia: chiar dacă salariile cresc în fiecare an,
creşterea preţurilor Äînghite´ o parte din sporul de venit. Un asemenea răspuns se
bazează pe presupunerea că, în lipsa inflaţiei, creşterea salariilor ar mări cantitatea de
bunuri ce se poate cumpăra.
O asemenea părere despre inflaţie oglindeşte însă o înţelegere eronată. Ştim că
creşterea puterii de cumpărare a muncii rezultă din acumularea capitalului şi progresul
tehnic, deci nu depinde de cantitatea de bani emisă de stat. Dacă statul ar reduce
ritmul de creştere a cantităţii de bani, atunci preţurile nu ar creşte atât de repede, dar
nici lucrătorii nu ar sesiza creşterea mai rapidă a salariilor lor reale. În schimb, în
fiecare an ar beneficia de o creştere tot mai mică de salariu.
Atunci, de ce inflaţia este o problemă socială? Se pare că costurile sociale ale
inflaţiei sunt complexe, dar nu există încă o părere unanim acceptată cu privire la
evaluarea lor. Spre surprinderea omului de rând, unii economişti sunt de părere că

153
costurile sociale ale inflaţiei sunt reduse (cel puţin în ţările în care ritmul inflaţiei este
moderat).
Inflaţia poate fi aşteptată sau neaşteptată. Să vedem ce se întâmplă în cazul
    .
Să presupunem că nivelul preţurilor creşte lunar cu 1%. Ce costuri sociale are
o asemenea creştere constantă de 12% pe an a inflaţiei? Unul dintre costuri este
modificarea impozitului inflaţionist pentru banii deţinuţi sub formă lichidă, deoarece
o rată mai mare a inflaţiei conduce la o rată nominală a dobânzii mai mare, ceea ce
determină scăderea stocului de bani reali. Dacă oamenii deţin un stoc de bani reali
mai redus, atunci trebuie să meargă mai des la bancă pentru a scoate bani (de
exemplu, în loc să scoată o dată 100 pe săptămână, ei vor scoate de două ori 50 pe
săptămână). Metaforic, neplăcerea cauzată de scăderea cantităţii de bani deţinută de
către oameni a fost denumită (
—   
), având în vedere că talpa
încălţămintei se toceşte mai repede de atâta mers la bancă.
Al doilea cost al inflaţiei rezultă din faptul că din cauza inflaţiei ridicate
întreprinderile sunt nevoite să-şi modifice mai des preţurile, ceea ce poate fi destul de
costisitor (trebuie retipărite cataloagele de preţ). Acest tip de costuri s-a denumit
metaforic Ä
—  —    )% având în vedere că în caz de inflaţie ridicată
restaurantele trebuie să retipărească noi liste meniu la intervale scurte.
Al treilea cost al inflaţiei decurge din faptul că întreprinderile care se
confruntă cu costul listei meniu îşi modifică preţurile  — — 
. Din această cauză,
cu cât este mai mare rata inflaţiei, cu atât este mai mare şi  
    
   . Să ne gândim la o întreprindere care tipăreşte un nou catalog în fiecare lună
ianuarie. Dacă nu este inflaţie, atunci de-a lungul anului preţurile ei nu se modifică în
raport cu celelalte preţuri. Dacă însă inflaţia lunară este de 1%, atunci de la 01.01
până la 31.12, preţurile relative ale întreprinderii scad cu 12%. Ca urmare, inflaţia
conduce la instabilitatea preţurilor relative. Deoarece în economiile de piaţă alocarea
eficientă a resurselor depinde de preţurile relative,     


   
 
 
.
Al patrulea cost al inflaţiei izvorăşte din dispoziţiile fiscale. Multe din aceste
dispoziţii nu au în vedere efectele inflaţiei. !    
   —
  şi, de
obicei, într-o direcţie care contravine intenţiilor decidenţilor politici.
Erorile regulilor de impozitare devin foarte vizibile dacă analizăm veniturile
din capital. Să presupunem că cumpărăm azi o acţiune şi după un an o vindem la

154
acelaşi curs real. Deoarece investiţia nu aduce nici un venit real, nu pare logic ca
statul să o impoziteze. Dacă nu ar fi inflaţie, atunci într-adevăr ar însemna o obligaţie
fiscală de mărime nulă. Dar dacă, de exemplu, rata inflaţiei este de 12% pe an şi
pentru o acţiune s-au plătit 100 , numai atunci acţiunea se vinde la acelaşi curs real,
dacă în loc de 100 se încasează 112 . Conform legii fiscale, făcând abstracţie de
inflaţie, în acest caz s-au câştigat 12 , pe care statul îi poate impozita. Oroblema
constă însă în faptul că legea fiscală are în vedere ca bază de impozitare valoarea
nominală şi nu cea reală a câştigului. Deci, inflaţia modifică mărimea poverii fiscale.
Al cincilea cost al inflaţiei constă în neplăcerile rezultate din
   

   
  —
"  . Banii reprezintă etalonul de măsură al tranzacţiilor
economice. În caz de inflaţie, Älungimea´ acestui etalon se modifică mereu. Să ne
gândim ce s-ar întâmpla dacă legea ar stabili că un metru azi conţine 100 cm, mâine
110 cm, poimâine 120 cm etc. În acest caz, pentru a putea compara distanţele în zile
diferite, ar trebui să aplicăm Äo corecţie inflaţionistă´.
În concluzie, unitatea monetară este un etalon de măsură mai puţin eficient
dacă valoarea ei se modifică permanent. Un nivel de preţuri în continuă modificare

    
  
 a indivizilor. Oentru fiecare menaj este important
să ştie ce parte a venitului să o consume azi şi cât să economisească în vederea
consumului viitor. O unitate monetară economisită azi şi investită cu o dobândă fixă,
aduce un câştig viitor precis determinabil. Dar valoarea reală a acestui câştig depinde
de rata inflaţiei din perioada viitoare.
Mult mai dăunătoare este însă      decât cea prognozabilă, cu
un ritm de creştere constant, deoarece   —     între indivizi.
Să vedem ce se întâmplă în cazul creditelor pe termen lung. În cazul
contractelor de creditare se stabileşte o rată nominală a dobânzii calculată pe baza
inflaţiei aşteptate. Dacă inflaţia evoluează altfel decât aşteptările iniţiale, atunci
randamentul real ex post plătit de debitor creditorului va diferi faţă de aşteptările celor
două părţi implicate.
Dacă ʌe ʌ, atunci creditorul pierde şi debitorul câştigă, deoarece restituie
creditul în monedă devalorizată. Dacă însă ʌe > ʌ, atunci creditorul câştigă şi debitorul
pierde, deoarece suma pe care o restituie valorează mai mult decât datoria sa iniţială.
Oentru exemplificare, să presupunem că o persoană a contractat un credit
ipotecar în 1970, când rata dobânzii pentru un credit ipotecar pe 30 an era de circa
6%. Rata dobânzii s-a calculat pe baza unei inflaţii scăzute, deoarece rata medie a

155
inflaţiei în deceniul anterior anilor 1970 a fost doar de 2.5%. Creditorul a sperat că va
realiza un randament real de circa 3.5%, iar debitorul s-a aşteptat să plătească un
asemenea randament real. Dar, în cei 30 ani (1970 ± 2000) pentru care s-a luat
creditul, inflaţia medie este dublă: 5% pe an, deci randamentul real ex post este doar
de 6% - 5% 1%. Inflaţia neaşteptată l-a favorizat pe debitor în dauna creditorului.
Inflaţia neaşteptată poate să 8—     

 —

 8  —   . În momentul pensionării, angajatorul şi angajatul se înţeleg, de
obicei, cu privire la o pensie fixă. Deoarece pensia reprezintă un Äcâştig´ amânat, în
esenţă, cei ocupaţi creditează angajatorul (firma sau statul): lucrătorii îşi oferă forţa de
muncă (ca serviciu) angajatorului, dar nu primesc integral venitul ce li s-ar cuveni (o
parte se reţine până la pensionare). Ca orice creditor, lucrătorii sunt atinşi nefavorabil
dacă inflaţia efectivă este mai mare decât cea aşteptată. Dacă ʌ ʌe, atunci, ca orice
debitor, este favorizat angajatorul.
Cu cât este mai dinamică inflaţia, cu atât este mai mare şi nesiguranţa în
rândul debitorilor şi a creditorilor. Deoarece majoritatea oamenilor au aversiune faţă
de risc, această nesiguranţă perturbă derularea contractelor pe termen lung.
Oentru a corecta acest neajuns, este indicat ca tranzacţiile pe termen lung să fie
încheiate nu în termeni nominali, ci în      . O altă posibilitate ar fi ca aceste
contracte pe termen lung să se încheie într-un instrument de plată mai stabil (de
exemplu: euro sau dolari).

.. Hiperinflaţia

Orin hiperinflaţie înţelegem o rată lunară a inflaţiei de peste 50 % pe lună, ceea

ce înseamnă mai mult de 1 % pe zi. Calculată pe mai multe luni, o asemenea rată a
inflaţiei înseamnă o creştere foarte mare a preţurilor. O rată a inflaţiei de peste 50 %
pe lună înseamnă o creştere anuală de peste 100 de ori.
Întrebarea dacă costurile inflaţiei sunt mici sau mari constituie obiectul multor
dezbateri vii între economişti, dar toţi sunt de acord că hiperinflaţia înseamnă o
povară grea pentru societate. Dacă inflaţia ia asemenea proporţii, atunci şi costurile
sale devin considerabile.
Creşte mult costul pingelelor. Când banii îşi pierd repede valoarea,
managementul lichidităţii cere timp şi consum de energie substanţial din partea

156
conducerii firmelor. Scade eficienţa economiei, deoarece activităţile legate de inflaţie
sustrag un timp preţios de la activităţile mai valoroase, cum ar fi fundamentarea
deciziilor de producţie şi de investiţie.
Creşte considerabil şi costul listei meniu. Întreprinderile trebuie să-şi modifice
atât de rapid preţurile încât cataloagele lor de ofertă îşi pierde complet eficacitatea. De
exemplu, în perioada de hiperinflaţie din Germania anilor 1920, într-un restaurant, un
chelner se urca pe masă din 30 în 30 de minute, pentru a anunţa noile preţuri.
Nici preţurile relative nu-şi mai pot îndeplini rolul de a oglindi raritatea
bunurilor. Când preţurile se modifică des şi substanţial, atunci cumpărătorii nu mai au
posibilitatea de a căuta vânzătorul cu cele mai bune preţuri. Un exemplu tot din
Germania anilor 1920: clienţii, cum ajungeau la cârciumă, comandau imediat două
halbe de bere. Deşi a doua halbă se încălzea până era băută, deci pierdea din valoare,
totuşi se devaloriza mai încet decât banii din buzunarul clienţilor.
Hiperinflaţia distorsionează considerabil şi sistemele fiscale, dar cu totul altfel
decât inflaţia moderată. În majoritatea sistemelor fiscale, există un decalaj între
instituirea impozitului şi plata acestuia. În cazul inflaţiei moderate acest lucru nu are
nici o importanţă, dar în caz de hiperinflaţie, chiar şi o decalare mică reduce
substanţial valoarea reală a încasărilor din impozite. Oână ce statul încasează
impozitele, banii îşi pierd mult din valoare. Ca urmare, în perioadele de hiperinflaţie,
încasările reale ale statului se reduc considerabil.
Nu trebuie să neglijăm nici neplăcerile Äsimple´ ale hiperinflaţiei. De
exemplu, a căra banii la magazine devine o problemă la fel de mare ca a căra bunurile
acasă, ceea ce îngreunează procesele de schimb. Statul încearcă să rezolve problema
prin adăugarea mai multor zerouri la bancnote, dar nu prea reuşeşte să ţină pasul cu
nivelul galopant al preţurilor.
În final, costurile hiperinflaţiei devin insuportabile. Banii îşi pierd treptat toate
funcţiile şi se generalizează trocul. Rolul de instrument de plată este tot mai mult luat
de Äbani neoficiali´, mai stabili sau chiar de diferite bunuri (de exemplu, ţigări).
- 
   "     + Există mai multe explicaţii. Cea mai logică pare
explicaţia conform căreia hiperinflaţia este rezultatul creşterii exagerate a ofertei de
bani. Când banca centrală emite bani, nivelul preţurilor creşte. Dacă ritmul emisiunii
de bani devine suficient de mare, generează hiperinflaţie.
Oentru stoparea hiperinflaţiei ar trebui deci ca banca centrală să reducă ritmul
emisiunii de bani. Dar această explicaţie nu este completă, deoarece lasă fără răspuns

157
întrebarea: de ce decid băncile centrale în favoarea creşterii ritmului emisiunii de
bani? Oentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne îndreptăm atenţia dinspre
politica monetară spre politica fiscală. De cele mai multe ori, hiperinflaţia este
declanşată de faptul că statul nu are suficiente încasări pentru a-şi putea finanţa
cheltuielile. Dacă statul nu poate obţine un credit deoarece creditorii consideră că ar fi
prea riscant să ofere un împrumut statului, atunci deficitul bugetar se acoperă prin
emisiune monetară, iar rezultatul este creşterea rapidă a stocului de bani şi
hiperinflaţie.
Când a apărut deja hiperinflaţia, problemele fiscale devin şi mai grave,
deoarece încasările din impozite întârzie şi îşi pierd din valoarea reală. Ca urmare,
sprijinirea statului prin seignorage este un proces care se autoîntreţine. Emisiunea de
bani în ritm rapid conduce la hiperinflaţie, care generează un deficit bugetar şi mai
mare, obligând statul la mărirea în continuare a ritmului emisiunii de bani.
Y  "        
           —
 .
Statul este nevoit să-şi reducă cheltuielile şi să mărească impozitele. Aceste reforme
reduc nevoia de seignorage, ceea ce permite reducerea emisiunii de bani.
În concluzie, inflaţia poate avea oriunde şi oricând un caracter monetar, dar
sfârşitul hiperinflaţiei este întotdeauna un fenomen fiscal.

"%+(

1.V Banii reprezintă stocul instrumentelor utilizate în tranzacţii. Banii sunt instrument
de păstrare a avuţiei, măsură a valorii şi mijloc de circulaţie. Oot fi bani ± marfă cu
valoare intrinsecă sau bani de hârtie fără valoare intrinsecă, având singurul rol de
a funcţiona ca bani. În economiile moderne, banca centrală are responsabilitatea
reglementării ofertei de bani.
2.V Conform teoriei cantitative a banilor, OIB nominal este proporţional cu mărimea
stocului de bani. Deoarece factorii de producţie şi funcţia de producţie determină
OIB real, din teoria cantitativă a banilor rezultă că nivelul preţurilor este
proporţional cu cantitatea de bani. Ritmul creşterii masei monetare determină deci
rata inflaţiei.
3.V Seignorage±ul este venitul ce rezultă din emisiunea monetară: este impozitul
deţinerii de bani. Deşi în multe ţări seignorage±ul nu este substanţial, în acele

158
 economii în care este hiperinflaţie, devine adesea principala sursă de încasări
guvernamentale.
4.V Suma dintre rata reală a dobânzii şi rata inflaţiei determină rata nominală a
dobânzii. Conform efectului Fischer, rata nominală a dobânzii este direct
proporţională cu inflaţia aşteptată.
5.V Rata nominală a dobânzii este costul deţinerii de bani. Ca urmare, s-ar putea crede
că cererea de bani depinde de rata nominală a dobânzii. Dacă acest lucru este
adevărat, atunci nivelul preţurilor depinde nu numai de stocul actual de bani, ci şi
de stocul viitor de monedă.
6.V Între costurile inflaţiei aşteptate se numără costul pingelelor, costul listei meniu,
costul oscilaţiilor preţurilor relative şi costul neplăcerilor ce rezultă din
modificarea impozitelor şi ajustările inflaţioniste. Costul inflaţiei neaşteptate este
redistribuirea de avuţie ce are loc între debitori şi creditori.
7.V În caz de hiperinflaţie, costurile inflaţiei se agravează. Hiperinflaţia apare atunci
când statul îşi finanţează deficitul bugetar prin emisiune monetară. Ea poate fi
oprită doar dacă reformele fiscale care reduc nevoia faţă de seignorage.

"1";



  ± instituţie responsabilă pentru conducerea politicii monetare.

 ± stocul de instrumente utilizate în vederea desfăşurării tranzacţiilor.
  "# ± bani fără valoare intrinsecă; valoarea lor este dată exclusiv de
faptul că se utilizează ca bani.
 
"  ± bancnotele şi monedele divizionare aflate în circulaţie.
 0 ± bani cu valoare intrinsecă; au valoare şi dacă nu se utilizează
ca bani.
—  —    ± costul modificării preţurilor.
—  
 ± costul rezultat din scăderea stocului de bani reali.
-        ± instrumente ţinute la bancă cu care se pot realiza
tranzacţiile (de exemplu: cecuri).

     —
"  ± ecuaţie conform căreia rata nominală a dobânzii este
dată de suma ratei reale a dobânzii şi a ratei inflaţiei aşteptate.

159
 
 
   - identitate

  = P    conform căreia oferta de bani

ori viteza de rotaţie a banilor este egală cu venitul nominal; explică mărimea
cheltuielilor nominale, presupunând  =  .
      ± unitate de stabilire a preţurilor şi de ţinere a contabilităţii;
este una din funcţiile banilor.

 
    ± funcţie ce arată factorii ce determină cererea de bani



reali:  ö = 
i,   .
 P 
$     ± inflaţie excesiv de mare.
!  ± creşterea preţurilor.
'#       

± întâlnirea a doi protagonişti economici care
au nevoie tocmai de bunurile celuilalt.
÷       ± cumpărarea ± vânzarea de obligaţiuni de stat de
către banca centrală, având ca scop reducerea sau sporirea masei monetare.
—   - transformarea puterii de cumpărare actuale în putere de
cumpărare viitoare; este una din funcţiile banilor.
 
  ± deciziile băncii centrale referitoare la oferta de bani.
|     # ± randamentul economisirii şi costul creditului,
necorectate cu inflaţia.
|  # - randamentul economisirii şi costul creditului, corectate
cu inflaţia.
Y

± încasări bugetare încasate în urma emisiunii de bani; impozit
inflaţionist.
Y
    ± cantitate de bani exprimată prin cantitatea de mărfuri ce se
poate cumpăra; este raportul dintre masa monetară şi nivelul preţurilor.
p  
      ± teorie conform căreia modificările stocului de
bani determină modificarea cheltuielilor nominale.
      ± raport între cheltuiala nominală şi oferta de bani;
arată de câte ori banii îşi schimbă stăpânul.

-"&2.)"+&%

1.V Care sunt funcţiile banilor? În ce constau ele?

160
2.V Ce sunt banii marfă şi banii de hârtie?
3.V Cine şi cum reglementează oferta de bani?
4.V Scrieţi şi explicaţi ecuaţia cantitativă.
5.V Ce consecinţe are ipoteza constanţei vitezei de rotaţie a banilor?
6.V Cine plăteşte impozitul inflaţionist?
7.V Cum evoluează rata reală şi rata nominală a dobânzii conform efectului Fischer,
dacă inflaţia creşte de la 6% la 8%?
8.V Enumeraţi şi explicaţi costurile posibile ale inflaţiei.
9.V Explicaţi rolul politicii monetare şi fiscale în apariţia şi stoparea hiperinflaţiei.

'%##!-%"&

1.V Care sunt cele trei funcţii ale banilor? Ce funcţie îndeplinesc următoarele
instrumente? Ce funcţie nu îndeplinesc ele?
a.V cartea de credit;
b.V o pictură de Oicasso;
c.V abonamentul de autobuz.

2.V Într-o economie, viteza de rotaţie a banilor este constantă. OIB real creşte anual cu
5%, stocul de bani cu 14% şi rata nominală a dobânzii este de 11%. Cât este rata
reală a dobânzii?

3.V La un moment dat, în presă apare un articol, conform căruia Äinflaţia are
dezavantaje: cei peste 5.000.000 de oameni care beneficiază de diferite transferuri
sociale vor observa că puterea lor de cumpărare creşte numai în proporţie de 80%
din valoarea transferurilor încasate´.
a.V De ce inflaţia influenţează transferurile sociale?
b.V Este într-adevăr un cost al inflaţiei efectul despre care se vorbeşte?
Motivaţi!

4.V Să presupunem că trebuie să decideţi dacă o ţară mică să emită bani proprii sau să
utilizeze banii unui stat vecin mai mare. Ce avantaje şi ce dezavantaje ar avea
valuta naţională? Are vreun rol stabilitatea politică a celor două ţări în luarea
acestei decizii?

161
5.V În al doilea război mondial, Germania şi Anglia s-au gândit să introducă Äarma de
hârtie´: ambele ţări au început să tipărească bancnotele celeilalte ţări, cu scopul de
a le împrăştia din avion deasupra ţării duşmane. De ce ar fi fost eficientă o
asemenea armă?

6.V Calvin Coolidge a afirmat că inflaţia echivalează cu eşecul. Ce a înţeles prin

aceasta? Sunteţi de acord cu el? De ce? Contează dacă inflaţia este previzibilă sau
nu?

7.V Istoria arată că în perioada standard ± aur probabilitatea descoperii unor noi mine
de aur a fost cea mai mare după o lungă perioadă de deflaţie (de exemplu, în
1986). De ce această afirmaţie poate fi adevărată?

8.V Să presupunem că consumul depinde de stocul de bani reali (deoarece e parte a

avuţiei). Arătaţi că în măsura în care stocul de bani reali depinde de rata nominală
a dobânzii, ritmul de creştere a stocului de bani va influenţa consumul, investiţia
şi rata reală a dobânzii. Cum se acomodează rata nominală a dobânzii la rata
inflaţiei: în proporţie de 1 la 1, mai încet sau mai repede?

c
,J

"#!*";*)

'".
V a analiza fluxurile internaţionale de capital şi de mărfuri şi a deduce rolul
exportului net;
V a analiza efectele politicii economice asupra soldului balanţei comerciale
externe;

162
 V a defini cursul de schimb nominal şi real şi a deduce factorii care influenţează
mărimea lor;
V a elucida legătura dintre cursul real şi exportul net;
V a analiza efectele politicii economice asupra cursului real.

*
* *

Oână acum, în analizele noastre am introdus ipoteza de simplificare conform

căreia economia nu are comerţ internaţional, fiind deci o economie închisă. În
realitate însă, o mare parte din bunurile consumate într-o ţară provin din exterior (se
importă) şi o parte tot mai mare din output se exportă.
În ultimele decenii, volumul comerţului internaţional a crescut continuu,
crescând şi dependenţa reciprocă dintre economiile naţionale. Comerţul exterior a
devenit azi vital, mai ales pentru economiile mici.

10.1. Fluxul internaţional al capitalului şi al mărfurilor

Să reluăm analiza structurii cheltuielilor globale. Într-o economie închisă, totul

se valorifică în interior şi cheltuielile se compun din consum, investiţie şi cumpărări
guvernamentale (Y C + I + G). Într-o economie deschisă, o parte din output se
valorifică în exterior (EX), restul în interior (C + I + G). Ca urmare, outputul Y se
împarte în 4 părţi (destinaţii):
V consumul de bunuri autohtone (C d );
V investiţia ± acumularea bunurilor de investiţie din producţia autohtonă
(Id );
V cumpărările guvernamentale de bunuri autohtone (Gd);
V exportul bunurilor autohtone (EX),
iar cheltuielile globale se pot descrie generic cu identitatea:

Y C + I + G + EX

unde:

163
 V C + I + G ± cheltuielile interne pentru procurarea de bunuri autohtone;
V EX ± cheltuielile externe pentru cumpărarea de bunuri autohtone.
Dar într-o economie deschisă se consumă şi bunuri din exterior, se acumulează
şi bunuri de investiţie produse în alte ţări, respectiv statul cumpără şi bunuri produse
în străinătate, adică:
C Cd + Cf
I Id + If
G Gd + Gf

unde: d (domestic) ± intern şi f (foreign) ± extern.

În aceste condiţii, identitatea de mai sus devine:

Y (C ± Cf) + (I ± If) + (G ± Gf) + EX

care după rearanjarea termenilor devine:

Y C + I + G + EX ± (Cf + If + Gf) C + I + G + EX - IM

unde: C f + If + Gf IM; EX ± IM NX (export net), iar C + I + G + NX cheltuieli

totale interne. Ca urmare, putem scrie:

Y C + I + G + NX

Relaţia de mai sus este cea mai cunoscută formă a    Y&, care arată
corelaţia dintre outputul intern, cheltuielile interne şi exportul net. De aici, avem:

NX Y ± (C + I + G)

adică exportul net este egal cu outputul global minus cheltuielile interne.
Dacă outputul depăşeşte cheltuielile interne, atunci diferenţa se exportă şi
NX>0. Dacă însă outputul rămâne în urma cheltuielilor interne, atunci diferenţa se
importă şi NX 0.

164
10.2. Investiţia externă netă şi exportul net

Într-o economie deschisă (ca şi în cea închisă) piaţa capitalului şi piaţa

bunurilor sunt într-o strânsă interdependenţă. Să pornim de la identitatea SNA:

Y C + I + G + NX | - (C + G)

Y±C±G I + NX

unde: Y ± C ± G S m economisirea globală, compusă din economisirea privată (Y ±

T ± C) şi economisirea publică (T ± G), deci putem scrie că:

S I + NX | - I

deci: .
S±I NX

Această     Y&arată că fluxul internaţional de capital (S

± I) şi fluxul internaţional de bunuri şi servicii (NX) sunt strâns corelate. Expresia (S ±
I) este  —      , adică partea din economisirea internă globală care
depăşeşte investiţia naţională. Ea este egală cu împrumuturile oferite de rezidenţi
exteriorului, mai puţin împrumuturile oferite de străini rezidenţilor. Expresia NX este
—    
 
    sau exportul net.
Conform identităţii SNA, investiţia externă netă este întotdeauna egală cu
soldul balanţei comerciale. Dacă (S ± I) şi NX sunt pozitive, vorbim despre balanţă
comercială 
 . În acest caz, ţara este creditoare pe piaţa monetară mondială
şi exportă mai mult decât importă.
În concluzie, identitatea SNA arată că fluxul internaţional de capital şi fluxul
internaţional de bunuri reprezintă cele două feţe ale aceleiaşi monede. Dacă
economisirea internă depăşeşte investiţia internă, atunci acea parte a ei care nu se
investeşte în interior se foloseşte pentru creditarea exteriorului. Străinii au nevoie de
aceste credite pentru că importă mai mult decât exportă (balanţă comercială
excedentară: NX > 0). Dimpotrivă, dacă investiţiile interne depăşesc economisirea

165
internă, atunci suplimentul de investiţie se finanţează din credite externe, care fac
posibil să importăm mai mult decât exportăm (balanţă comercială deficitară: NX 0).
Fluxul internaţional de capital poate lua diverse forme.

10.3. Economisire şi investiţie într-o economie deschisă (mică)

Analizele privind fluxurile internaţionale s-au limitat până acum la analiza

identităţii SNA. În continuare, vom încerca să construim un model care să explice
comportamentul variabilelor pe care le-am determinat mai sus.
Deoarece valoarea investiţiei externe nete (S ± I) este egală cu diferenţa dintre
economisire şi investiţiile interne, modelul explică investiţ ia externă netă cu ajutorul
celor două variabile şi se poate utiliza pentru analiza soldului balanţei comerciale,
care trebuie să fie egal cu investiţia externă netă.
În construirea modelului vom folosi unele elemente din ecuaţia cunoscută:
S I(r), dar nu vom presupune că rata reală a dobânzii echilibrează economisirea cu
investiţia, ci vom permite existenţa deficitului balanţei comerciale.
Dacă rata reală a dobânzii nu egalează S cu I, atunci ce va determina în noul
model rata reală a dobânzii? Conform celei mai simple ipoteze, economia analizată
este o economie deschisă mică, în care sunt posibile fluxuri de capital nelimitate.
Faptul că este vorba despre o economie(
) înseamnă că influenţa ei asupra ratei
internaţionale a dobânzii este neglijabilă. Fluxul de capital (  ) înseamnă că
rezidenţii pot intra liber pe pieţele monetare internaţionale. Statul nu limitează deci
relaţiile de credit internaţionale. Ca urmare, rata dobânzii va fi egală cu 
     # Î, adică cu rata dobânzii care domină pe piaţa monetară
mondială. Är*´ se consideră deci ca fiind dat (variabilă exogenă).
Ce determină r*? Într-o economie închisă, rata dobânzii este determinată de
echilibrul S I. Economia mondială poate fi considerată ca fiind o economie închisă,
deci egalitatea S I va determina r*. Deoarece economia deschisă mică este doar un
Äatom´ al economiei mondiale, economisirea şi investiţia internă va avea o influenţă
neglijabilă asupra S şi I mondiale, deci asupra r*.
Oentru a construi modelul, pornim de la trei ipoteze deja cunoscute:

Y Y

F K,L

166
  = 
 - T  = 
 

I = I(r)

Aceste trei ipoteze formează elementele principale ale moelului.

Să ne întoarcem acum la ientitatea SNA:

NX = ( ±  ± G) ± I, eci NX = S ± I

şi să înlocuim cele trei ipoteze e mai sus:


NX =   -   - T - G - I
r*  = S - I
r* 
 

Din această relaţie se vee ce etermină

r S S şi I, eci şi NX. După cum ştim, S epine e

NX politica fiscală (e mărimea G şi T), iar

r* B investiţia epine e rata internaţională a
A
obânzii (r*): acă r* este mare, atunci
investiţiile nu se recuperează.
r E
I(r) a urmare, NX epine e aceleaşi
variabile. Moelul construit poate fi utilizat
I, S pentru a analiza cum reacţionează NX la
Fig. 10.1. - S m
i I într-o
economie deschismic moificarea politicii fiscale (Fig. 10.1.).
Într-o economie închisă, rata reală a obânzii (r) evoluează în aşa fel încât S şi
I să se egaleze (punctul E). Într-o economie eschisă (mică) însă, r = r*. NX este
eterminat e iferenţa (S ± I) care rezultă in r* (segmentul A ).
Se pune întrebarea: ce mecanism asigură egalitatea NX = S ± I? Determinanţii
investiţiei externe nete sunt uşor e înţeles. ân S rămâne sub nivelul lui I, atunci
iferenţa se suportă in creite externe, iar cân S epăşeşte I, iferenţa se împrumută
exteriorului. Dar ce asigură ca importatorii şi exportatorii să se comporte în aşa fel
încât mişcarea internaţională a bunurilor să egaleze fluxurile internaţionale e capital?

167
10.4. Influenţa politicii economice asupra NX

Să presupunem că economia porneşte de la o stare de balanţă comercială

echilibrată: EX IM, deci NX 0 şi S I. Să folosim modelul construit mai sus
pentru a analiza efectele politicii economice interne şi externe asupra NX.

,J/6/,/%"-*"%))

Ce se întâmplă dacă într-o economie deschisă (mică) statul doreşte să

mărească cheltuielile interne prin creşterea G? Creşterea G reduce S, deoarece S Y
± C ± G. În condiţiile r * dat, investiţia nu se modifică, deci S devine mai mic ca I şi o
parte din I trebuie finanţată din credite externe. Deoarece NX S ± I, reducerea S
reduce şi NX. Balanţa comercială devine deficitară (Fig. 10.2.).
r S2 S1
S±I 0 m NX 0.

Acelaşi raţionament se poate aplica în

cazul reducerii T: reducerea T măreşte Yd Y±
r* E
T, deci creşte consumul (C) şi scade
NX 0 I(r)
economisirea (S). Deoarece NX S ± I,
I, S reducerea S reduce şi NX.
Fig. 10.2. - Efectul
expansiunii fiscale interne În concluzie, dacă pornim de la o balanţă
comercială echilibrată,  
  —
   
 

 —   

  
   
 
    .
,J/6/0/%"-*"%)3)

Ce se întâmplă dacă exteriorul măreşte cumpărările guvernamentale? Dacă

ţara străină este mică, atunci modificările politicii fiscale nu vor influenţa semnificativ
celelalte ţări. Dacă însă este vorba despre o ţară mare, atunci creşterea G va reduce
economisirea mondială şi va mări r*. Creşterea r* măreşte costul creditului extern şi
reduce investiţia în ţările partenere (mici). Deoarece economisirea internă în aceste
ţări nu se modifică, economisirea devine mai mare decât investiţia. O parte din
economisirea internă a ţării mici Äcurge´ spre exterior. Deoarece NX S ± I, scăderea

168
I măreşte NX. Deci,  
 
 —     

  
     

 
 " .
 În figura 10.3. se vede cum reacţionează
Y
o economie deschisă mică cu balanţa comercială

 2* iniţial echilibrată la expansiunea fiscală externă.
 
Deoarece modificarea politicii fiscale are loc în
exterior, funcţiile S şi I din interior nu se
*
 modifică. Singura schimbare este creşterea r*.


Deoarece soldul balanţei comerciale este

, Y diferenţa dintre cele două funcţii, creşterea r*
2=. . . 


 ===
= 




 conduce la excedentul balanţei comerciale


=
= 
=

== interne.
În concluzie, —    —    —
    
   
   # %



  
    
 
    
 
  —
" — 
.

,J/6/5/!-"-+"&!.*&

Să vedem, ce se întâmplă într-o economie deschisă mică dacă funcţia I(r*) se

deplasează spre dreapta? O asemenea modificare intervine atunci când statul modifică
dispoziţiile fiscale în aşa fel încât acestea să incite la creşterea investiţiilor interne
(Fig. 10.4.).
În condiţiile r* dat, investiţia internă creşte şi, deoarece S nu se modifică, o
parte din I se finanţează din credite externe. Deoarece NX S ± I,
   !


—
  &<.

169
r În concluzie, deplasarea spre dreapta
Y
a funcţiei de investiţie are ca efect  
 
  
 
    a unei economii
NX 0 deschise mici.
*



 ,J/6/6/.%+1%""#"

 

, Y Conform modelului economiei

2ig.0.. - fectul deplas ==
m=
= 
=
=m=
 deschise (mici), soldul balanţei comerciale


=

=
= care măsoară fluxul de bunuri şi investiţia
externă netă care măsoară fluxul de capital, sunt permanent în strânsă
interdependenţă. Ca urmare, efectul politicii economice asupra NX se poate urmări
prin analiza efectelor asupra S şi I.  



   —
 !    
 Y


%
  %  
  % 
  —  
 ! 
   Y


%
  %  
   .
Analiza de mai sus este    şi nu normativă, deoarece nu spune nimic
despre dezirabilitatea politicilor economice analizate.
Dacă economia are balanţă comercială deficitară (NX 0), politicienii trebuie
să decidă dacă acest deficit reprezintă sau nu o problemă. Mulţi economişti sunt de
părere că, în sine, deficitul balanţei comerciale nu este o problemă, dar poate fi
manifestarea unei probleme.
Deficitul balanţei comerciale oglindeşte o rată mică a economisirii, care
înseamnă că în viitor se va putea consuma mai puţin. Într-o economie închisă, o rată
mică a economisirii conduce la o investiţie mică, deci la un stoc redus de capital în
viitor. Dimpotrivă, într-o economie deschisă, o rată mică a economisirii conduce la
deficit extern şi creşterea îndatorării economiei faţă de exterior, datorii ce vor trebui
rambursate în viitor. În ambele cazuri, consumul actual mare conduce la un consum
viitor mic, ceea ce înseamnă că generaţiile viitoare suportă consecinţele unei
asemenea situaţii.
Totuşi, deficitul extern nu în toate cazurile înseamnă că economia este
Äsuferindă´. Când o ţară agrară săracă se dezvoltă din credite externe, deficitul extern
este un semn al dezvoltării economiei.

170
10.5. Cursuri de schimb

,J/A/,/+*+%#%"+*+%%

În continuare, trebuie să analizăm preţul tranzacţiilor care asigură fluxurile

internaţionale de bunuri şi de capital. —    —
"  între două ţări reprezintă
preţul la care se desfăşoară procesele de schimb ce au loc între ele.
Economiştii deosebesc cursul nominal de cel real. —   este preţul
relativ al instrumentelor de plată a două ţări (se mai numeşte şi curs valutar). De
exemplu, dacă 1 41.000 lei, înseamnă că 1 se poate schimba pe 41.000 lei pe
pieţele valutare internaţionale. Românul care are nevoie de 1 , plăteşte 41.000 lei. În
general, când se vorbeşte despre cursul de schimb dintre două ţări, se are în vedere
cursul nominal.
—    este preţul relativ al produselor a două ţări, deci ne informează
despre raportul la care se pot schimba produsele unei ţări cu produsele unei alte ţări
(se mai numeşte şi curs de schimb).
Oentru a clarifica deosebirea dintre cele două cursuri, să luăm ca exemplu un
produs care se fabrică în mai multe ţări: automobilul. Să presupunem că o maşină
americană costă 10.000 USD şi o maşină japoneză costă 2.4 milioane de yeni. Oentru
a putea compara cele două preţuri, este necesară o Ämonedă´ comună. Dacă 1 USD
valorează 120 yeni, atunci o maşină americană costă 1.2 milioane de yeni. La
compararea preţului unei maşini americane (1.2 milioane yeni) şi a celei japoneze (2.4
milioane yeni) se observă că o maşină americană costă doar jumătate faţă de cea
japoneză. Cu alte cuvinte, la preţurile actuale se pot schimba 2 maşini americane cu o
maşină japoneză, adică:
Cursul 120 yeni/USD x 10.000
real USD/maşină americană
0.5 maşini japoneze/1 maşină americană
(de 2.400.000 yeni/maşină
schimb) japoneză
În general:

Curs nominal x preţ produs intern

Curs real
Oreţ produs extern

171
 Acest raport la care se schimbă una contra alta produsele a două ţări depinde
deci de preţul produselor în monedă naţională şi cursul valutar la care se schimbă cele
două valute naţionale.
Ce se întâmplă însă dacă dorim să determinăm cursul real referitor la un coş de
bunuri? Notăm cu Äe´ cursul nominal, cu O nivelul preţurilor în interior şi cu O*
nivelul preţurilor în exterior. Cursul real (ȟ) va fi:

O
ȟ e
O*

adică
—    —  —    
—              

 
  
 . Dacă ȟ este mare, atunci produsele străine sunt relativ
mai ieftine şi cele autohtone sunt relativ mai scumpe. Dacă ȟ este mai mic, produsele
autohtone sunt relativ mai ieftine şi cele străine relativ mai scumpe.

,J/A/0/+*+%% K

Aşa cum preţul pâinii influenţează cererea de pâine, tot aşa şi preţul relativ al
produselor autohtone faţă de cele străine influenţează cererea acestor produse. Dacă
cursul real este redus, deci produsele autohtone sunt relativ mai ieftine, atunci
rezidenţii ţării vor cumpăra puţine produse străine (de exemplu, cumpără Dacie şi nu
Toyota, beau Ursus şi nu Heineken, îşi petrec vacanţele la Sinaia şi nu în Alpii
elveţieni). Din aceleaşi considerente, străinii vor cumpăra produse de la noi, deci
exportul nostru net va fi mai mare ± balanţă excedentară (NX > 0).
Dacă cursul real este mare şi produsele autohtone devin relativ scumpe faţă de
cele străine, rezidenţii ţării vor cumpăra mai multe produse străine, iar străinii vor
importa de la noi mai puţin, ceea ce conduce la balanţă deficitară (NX 0).
Relaţia de mai sus se poate modela astfel:

172
 NX NX (ȟ)
V

adică,     —  
   — 
—  

  (Fig. 10.5.).
NX(V )
Cu cât este mai redus ȟ, cu atât este mai
mare NX.
0 
2ig. 10.5. -  m
i cursul real Oe axa NX se pot interpreta şi valorile
negative ale NX: deoarece importul poate depăşi
exportul, exportul real poate deveni negativ.

,J/A/5/""!#)"+*+%%

Oentru a construi un model al cursului real, introducem corelaţia NX NX(ȟ)

în modelul creat pentru soldul balanţei comerciale (NX S ± I). Cursul real este în
legătură cu NX: cu cât ȟ este mai mic, cu atât sunt mai ieftine bunurile interne faţă de
cele străine, deci cu atât este mai mare cererea de NX.
Soldul balanţei comerciale trebuie însă să fie egal cu investiţiile externe nete.
S şi C sunt date de politica fiscală, iar I este determinat, prin funcţia de investiţie, de
rata internaţională a dobânzii (r*).

V Figura 10.6. ilustrează cele două

 -
)
era e alu condiţii de mai sus. Curba care indică
ier
legătura dintre NX şi ȟ are panta negativă,
deoarece scăderea ȟ înseamnă produse
V 
cererea e interne relativ mai ieftine.
alu ier Curba (S ± I) este verticală, deoarece
 V )
nici S şi nici I nu depind de ȟ. Intersecţia
  celor două curbe indică cursul real de
2ig. 10. . - e eer
i cursul real
echilibru (ȟ*).
Cele două curbe din figură seamănă cu curbele tradiţionale ale ofertei şi
cererii, deci le putem interpreta ca fiind cererea şi oferta de valută naţională. Dreapta
(S ± I) indică valoarea economisirii ce depăşeşte investiţia, adică oferta de valută
internă destinată investirii externe şi schimbată în valută străină. Curba NX indică

173
cererea de valută internă a străinilor, pe care doresc s-o afecteze cumpărării de bunuri
interne (import).
În concluzie, în condiţiile cursului real de echilibru (ȟ*), oferta de valută
internă disponibilă pentru investiţii externe este egală cu cererea de valută internă
generată din exportul net pe care străinii doresc s-o cumpere de la rezidenţi.

10.6. Politica economică şi cursul real

Modelul construit mai sus poate fi utilizat pentru a analiza cum influenţează
politica economică asupra cursului real.
V -I -I
,J/B/,/%"-*"%))
V
Dacă statul măreşte G sau reduce T
pentru a reduce economisirea naţională (S), V
NX(V)
acest lucru duce la deficitul balanţei
comerciale (fig. 10.7).  
Scăderea S deplasează curba (S ± I) i . . .- litica fiscal i ter i
m
c rs l real
spre stânga (săgeata 1) şi reduce oferta de
valută internă pentru investiţii externe. Ca urmare, cursul real creşte (săgeata 2), adică
valoarea valutei interne creşte. Orodusele interne devin relativ mai scumpe, ceea ce
conduce la reducerea NX (săgeata 3).

,J/B/0/%"-*"%)3)
V
- I
r  Y 

r2* 
*
1

Dacă guvernele străine măresc G sau 

reduc T, scade economisirea mondială, ceea
V
ce măreşte rata internaţională a dobânzii (r*)

şi investiţiile interne scad. Dreapta (S ± I) se V

V)
deplasează spre dreapta şi NX creşte

(excedent comercial extern).
 

Deplasarea dreptei (S ± I) spre i . . . - litica fiscal e

ter i
m
dreapta măreşte oferta de valută internă c rs l real

174
destinată investiţiei externe, deci cursul real de echilibru scade. Valuta internă îşi
pierde din valoare, iar produsele interne devin relativ mai ieftine. NX creşte.

,J/B/5/!-"-+"&!.*&

Dacă creşte cererea de investiţie în V

Y 


r *  Y 

r * 
interior (de exemplu, guvernul acordă

impozite preferenţiale investitorilor), la r*
dat, acest lucru conduce la reducerea (S ± I). V

Dreapta (S ± I) se deplasează spre stânga şi

V
NX scade (deficit extern). NX(V

Creşterea investiţiei interne reduce
oferta de valută internă pentru investire 
 
2=.  . .  
m 

=
=m=
=
externă, deci cursul real creşte. Valuta =

m=  

internă se supraevaluează, ceea ce scumpeşte
importul produselor autohtone de către restul lumii. NX scade.

V
10.7. Politica comercială -I


Acum dispunem de un model al V


cursului real şi putem analiza efectele

V  
(V )
politicii comerciale. Într-o concepţie mai
largă,  

 
 înseamnă (V )
asemenea intervenţii, care vizează influenţa  

nemijlocită a exportului sau a importului. i .  . . - litica ec ic
r tecm
i ist
De cele mai multe ori, aceste politici
au ca scop să apere industriile autohtone de concurenţa celor străine, fie prin
impozitele impuse pe import (taxe vamale), fie prin limitarea cantităţilor importabile
(cote de import).
Oentru a înţelege politica comercială 
  —, să ne gândim ce s-ar
întâmpla dacă statul ar interzice importul de automobile străine. În condiţiile ȟ dat,
importul scade şi NX creşte. Curba NX(ȟ) se deplasează spre dreapta (fig. 10.10.).

175
 Deşi cursul real de echilibru creşte, exportul net nu se modifică, deci politica
economică nu-şi atinge scopul. Concluzia pare paradoxală. Deoarece deficitul extern
înseamnă că IM > EX, am putea crede că reducerea IM ar reduce şi deficitul. Totuşi,
modelul arată că NX nu se modifică, doar ȟ creşte. Creşterea preţului relativ al
bunurilor autohtone reduce NX şi compensează creşterea NX în urma scăderii IM.
Deoarece politica comercială nu modifică S sau I, nu poate avea nici un efect asupra
NX.
Dar politica comercială modifică dimensiunile comerţului extern. Creşterea
cursului real şi scumpirea relativă a bunurilor interne face ca la noul echilibru (E2) să
se exporte mai puţin. Deoarece NX nu se modifică şi se importă mai puţin, şi exportul
scade.
Din cauză că politica comercială protecţionistă reduce dimensiunile
comerţului internaţional, economiştii sunt, în general, împotriva ei. Comerţul îi
avantajează pe toţi, făcând posibilă specializarea fiecărei ţări şi creşterea ofertei totale.

  —   
  
   : deşi favorizează unele grupe sociale,
societatea în ansamblu este dezavantajată.

10.8. Factorii care determină cursul nominal

—   este raportul în care se schimbă instrumentele de plată a două

ţări. Legătura cursului nominal şi real este dată de relaţia:

P
ȟ = e
P*
de unde:
P*
e = ȟ
P

Conform acestei relaţii, cursul nominal (e) depinde de cursul real (ȟ) şi
raportul nivelului preţurilor din cele două ţări. Dacă nivelul preţurilor interne (P)
creşte, cursul nominal scade: deoarece valuta internă se subevaluează, se poate
cumpăra mai puţină valută străină cu unitatea monetară internă. Dimpotrivă, dacă
creşte nivelul preţurilor în ţara străină (P*), cursul nominal creşte: valuta străină

176
valorează mai puţin, deci se poate cumpăra mai multă valută străină cu o unitate
monetară internă.
Dacă urmărim modificările cursului de-a lungul anilor, putem scrie:

ð% e ð% ȟ + ð% O ± ð% O*

Deoarece ð% O ʌ şi ð% O* ʌ*, putem scrie că:

ð% e ð% ȟ + (ʌ* - ʌ)

adică, modificarea procentuală a cursului nominal rezultă din suma modificării

procentuale a cursului real şi a diferenţei dintre ratele inflaţiei din cele două ţări.
-
8—     —     
#   %

            —  *-
—
—     —  

#   %
   — 
 
  
 — .
Din cele de mai sus, putem deduce efectul politicii monetare asupra cursului
nominal. Creşterea rapidă a ofertei de bani conduce la creşterea inflaţiei. Inflaţia mare
devalorizează moneda internă, deci     

—   . Altfel spus,
dacă creşterea stocului intern de bani măreşte preţul în monedă a produselor interne (O
creşte), atunci măreşte şi preţul valutei străine exprimat în valută naţională (e).

"%+(

1.V Exportul net este diferenţa dintre export şi import. Valoarea lui coincide cu
diferenţa dintre outputul total şi suma (C + I + G).
2.V Investiţia externă netă este partea economisirii naţionale care depăşeşte investiţia
naţională. Soldul balanţei comerciale este contravaloarea exportului net de bunuri.
Oe baza identităţii SNA, investiţia externă netă (S ± I) este întotdeauna egală cu
soldul balanţei comerciale (NX).
3.V Efectul politicii economice asupra soldului balanţei comerciale este suma
efectelor pe care le are asupra economisirii şi a investirii. Ooliticile care măresc S
şi reduc I conduc la excedent extern, iar cele care reduc S sau măresc I conduc la
deficit extern.

177
4.V Cursul nominal este raportul în care se pot schimba valutele a două ţări. Cursul
real este acel raport în care se pot schimba produsele a două ţări. Cursul real este
dat de produsul dintre cursul nominal şi raportul nivelului preţurilor din cele două
ţări.
5.V Cu cât este mai mare cursul real, cu atât este mai mică cererea faţă de exportul net
al ţării. Cursul real de echilibru este acela la care cererea faţă de exportul net al
ţării egalează investiţia externă netă.
6.V Cursul nominal este determinat de cursul real şi raportul nivelului preţurilor din
cele două ţări. Ceteris paribus, inflaţia mare conduce la devalorizarea valutei
naţionale.

"1";

—  ± raportul în care se schimbă valutele a două ţări.

—  ± raportul în care se schimbă produsele a două ţări.
- 

 
    ± export net negativ (EX IM m NX 0).

 
 
    ± export net pozitiv (IM EX m NX > 0).
  ± diferenţă între export şi import.

   —
" — 
 ± economie deschisă în care rata dobânzii este dată
de pieţele monetare internaţionale; economie care are dimensiuni neglijabile în raport
cu economia mondială, deci nu are un efect semnificativ asupra ratei internaţionale a
dobânzii.
! —       ± valoarea netă a investiţiilor externe, calculată ca
diferenţă între economisirea şi investiţia naţională.
|    # ± rata dobânzii în vigoare pe pieţele monetare
internaţionale.
Y    
 
 ± export net.

-"&2.)"+&%

1.V Ce înţelegeţi prin investiţie externă netă şi soldul balanţei comerciale? Ce legătură
există între ele?
2.V Definiţi cursul nominal şi cursul real. Ce legătură există între ele?

178
3.V Cum evoluează economisirea, investiţia, soldul balanţei comerciale, rata dobânzii
şi cursul de schimb, dacă o economie deschisă mică îşi reduce cheltuielile de
apărare naţională?
4.V Aceeaşi întrebare, dacă interzice importul de televizoare japoneze?
5.V Cum evoluează cursul valutelor ţării A şi B, dacă în ţara A inflaţia este redusă, iar
în ţara B inflaţia este mare?

'%##!-%"&

1.V Utilizând modelul economiei deschise mici, arătaţi cum ar evolua soldul balanţei
comerciale, cursul real şi cursul nominal sub influenţa următoarelor evenimente:
a.V scade încrederea consumatorilor şi ei consumă mai puţin, deci
economisesc mai mult;
b.V după introducerea pe piaţă a unui nou model de Fiat, o parte din
consumatori preferă noul model în raport cu maşinile autohtone;
c.V introducerea bancomatelor reduce cererea de bani.

2.V O economie se caracterizează prin următoarele ecuaţii:

Y C + I + G + NX
Y 5.000
G 1.000
C 250 + 0.75 (Y ± T)
I 1.000 ± 50 r
NX 500 ± 500 ȟ
r r* 5
T 1.000
a) Calculaţi S, NX şi cursul real de echilibru.
b) Dacă G creşte la 1.250, cum se modifică mărimile calculate la punctul a)?
Explicaţi!
c) Dacă r* creşte la 10% şi G rămâne 1.000, cum se modifică cele trei mărimi?
Explicaţi!

3.V Ţara A este o economie deschisă mică. Din cauza modificării modei în străinătate,
exportul ţării scade.

179
 a.V Cum evoluează S, NX, rata dobânzii şi cursul de schimb?
b.V Rezidenţii ţării A călătoresc mult în străinătate. Cum îi atinge modificarea
cursului de schimb?
c.V Satul doreşte să modifice T pentru a menţine cursul la nivelul iniţial. Ce
trebuie să facă? Ce efect va avea această politică fiscală internă asupra S, I,
NX şi rata dobânzii?

4.V Cum ar evolua NX şi cursul real într-o economie deschisă mică dacă din motive
de război ar creşte G? Are influenţă în privinţa răspunsului dacă este vorba despre
un război local sau mondial?

5.V Oreşedintele ţării A intenţionează să instituie un impozit de 100% asupra

importului de autoturisme de lux din ţara B. Analizaţi dedesubturile economice şi
politice ale unei asemenea decizii. Ce efect ar avea asupra cursului? Ale cui
interese ar avea de suferit? Cine ar profita?

6.V Să presupunem că unele ţări străine încearcă să sprijine investiţiile lor prin
introducerea unor credite fiscale (impozite preferenţiale):
a.V Cum evoluează cererea de investiţie în economiile deschise mici?
b.V Cum evoluează r*?
c.V Cum evoluează I în economiile deschise mici?
d.V Cum evoluează NX în economiile deschise mici?
e.V Cum evoluează cursul real?

7.V Un american spune prietenului său: Äeste mult mai ieftin să călătoreşti azi în
România decât acum 10 ani, când un dolar valora 10.000 lei. Azi primeşti 33.000
lei pentru un dolar´. Are dreptate americanul? Oresupunând că în perioada
analizată inflaţia a fost de 25 % în SUA şi de 100% în România, este mai scumpă
sau mai ieftină călătoria americanului în România?

8.V Să presupunem că rata nominală a dobânzii este de 12% pe an în ţara A şi de 8%

în ţara B, iar rata reală a dobânzii coincide în cele două ţări.
a.V Oe baza ecuaţiei lui Fischer, ce inflaţie se poate aştepta în cele două ţări?

180
b.V Ce credeţi, cum evoluează aşteptările privind modificarea cursului
monedei celor două ţări?
c.V Un prieten vă oferă posibilitatea îmbogăţirii rapide: să luaţi un împrumut
în ţara B cu dobândă de 8% şi să plasaţi banii în ţara A cu o dobândă de
12%. Aţi câştiga un profit de 4 %. Sunteţi de acord cu acest raţionament?
Motivaţi răspunsul!






 
 
c

181
 c
,,

!+"4*"%&%"#"

'".
V a face deosebire între termen scurt şi termen lung în abordarea economiei;
V a defini cererea agregată şi oferta agregată;
V a analiza şocurile cererii şi ofertei agregate;
V a analiza eficienţa politicilor de stabilizare.

*
* *

Oscilaţiile economice reprezintă o temă de discuţie mereu actuală în rândul

economiştilor şi a politicienilor. OIB nu creşte uniform în timp. Recesiunea este un
fenomen frecvent, fiind caracterizată prin scăderea venitului şi şomaj în creştere.
Economiştii numesc oscilaţiile outputului şi ocupării ±

  
 . Deşi această
denumire sugerează că oscilaţiile sunt sistematice şi previzibile, realitatea nu este
tocmai aşa, în sensul că recesiunile sunt la fel de nesistematice, cât sunt de obişnuite:
uneori ele se succed repede, alteori apar la intervale mai mari.

11.1. Termen scurt şi termen lung în economie

Dacă dorim să modelăm oscilaţiile pe termen scurt, trebuie să deducem mai

întâi prin ce se deosebeşte acest model de modelul clasic pe termen lung prezentat în
capitolele anterioare.
Cei mai mulţi economişti sunt de părere că deosebirea între termen scurt şi
lung în macroeconomie constă în comportamentul preţurilor. Oe termen lung preţurile
sunt mai flexibile, reacţionează la modificările cererii şi ale ofertei. Oe termen scurt
însă, multe preţuri sunt Älipicioase´, rămân constante. Deoarece preţurile se comportă
diferit pe termen scurt şi lung, vor diferi şi efectele politicii economice.
Oentru exemplificare, să analizăm efectele politicii monetare. Să presupunem
că banca centrală reduce oferta de bani cu 5%. Oe baza modelului clasic care

182
ilustrează bine economia pe termen lung, oferta de bani are efect asupra variabilelor
nominale (exprimate în bani), dar nu influenţează variabilele reale. Aceasta este
dihotomia clasică.
Oe termen lung, creşterea ofertei de bani cu 5% reduce toate preţurile cu 5%,
dar nu modifică nici o variabilă reală. Ca urmare, pe termen lung, modificările ofertei
de bani nu conduc la oscilaţii ale outputului şi ocupării.
Oe termen scurt însă, multe preţuri rămân neutre la modificările politicii
monetare. Reducerea ofertei de bani nu incită firmele să-şi reducă imediat salariile şi
nici vânzătorii din magazine să-şi reducă imediat preţurile. Deci, în general, pe termen
scurt, preţurile sunt lipicioase (constante). Din această rigiditate a preţurilor rezultă că
efectele pe termen scurt şi lung ale politicii monetare nu coincid. Modelul oscilaţiilor
pe termen scurt trebuie deci să aibă în vedere rigiditatea preţurilor. Deoarece preţurile
nu se acomodează imediat la modificarea ofertei de bani, dihotomia clasică nu se
realizează neapărat. Dacă preţurile nu reacţionează imediat la modificarea ofertei de
bani, outputul şi ocuparea sunt nevoite să se adapteze la noile condiţii şi astfel apar
oscilaţiile pe termen scurt.
În condiţiile unor preţuri lipicioase, outputul se poate abate de la nivelul ce ar
rezulta din modelul clasic.
În modelul clasic, mărimea outputului depinde de capacitatea de ofertă a
economiei, determinată de cantitatea de factori de producţie disponibilă şi tehnologie.
Adaptarea continuă a preţurilor flexibile conduce la echilibrarea cererii şi a ofertei. În
cazul preţurilor lipicioase însă        
  . Dar cererea este influenţată
de politica economică (şi alţi factori). Ca urmare, rigiditatea preţurilor face ca politica
economică să poată fi utilizată pentru stabilizarea economiei pe termen scurt.
Vom construi deci un model care să explice oscilaţiile economiei pe termen
scurt. Fiindcă suntem la nivel macroeconomic, în loc de cerere şi ofertă vom utiliza
cererea şi oferta agregată.

11.2. Cererea agregată (AD)

Cererea agregată indică relaţia ce există între cererea faţă de output şi nivelul
agregat al preţurilor. Cu alte cuvinte, curba AD ne informează despre cantitatea de

183
bunuri pe care oamenii doresc să o cumpere în condiţiile nivelului general al
preţurilor (O).
Oentru a deduce curba AD, pornim de la teoria cantitativă a banilor:
M V O  Y , care arată că oferta de bani determină valoarea nominală a outputului

O  Y  , deci putem scrie că:

D
M M
1
 ö k  Y , unde k .
O O V

M

Sub această formă, teoria cantitativă indică faptul că oferta de bani  ö este
O
D
M

egală cu cererea de bani  ö , care este proporţională cu outputul Y.
O
Dacă oferta de bani este dată, teoria cantitativă arată existenţa unei legături
inverse (negative) între Y şi O (Fig. 11.1.). Curba care descrie această legătură se
numeşte

  

 (AD).

P De ce curba AD are pantă negativă?

Oferta de bani fiind dată, ecuaţia cantitativă ne
dă valoarea nominală a outputului
P    . Deci,

dacă P creşte, outputul  trebuie să scadă.

D
În analiza relaţiei negative dintre P şi 

 ne ajută analiza corelaţiei dintre bani şi

2ig. ..  urba D
tranzacţii. Deoarece prin ipoteză V V , oferta
de bani determină valoarea bănească a tranzacţiilor ce au loc în economie. Dacă P
creşte, adică fiecare tranzacţie necesită mai mulţi bani, atunci numărul tranzacţiilor
(cantitatea de mărfuri cumpărate) trebuie să scadă.
La fel, am putea avea în vedere şi oferta ± cererea de bani reali. Dacă outputul
este mai mare, oamenii desfăşoară mai multe tranzacţii, pentru care este nevoie de un
stoc mai mare de bani reali. M fiind dat, un stoc M/P mai mare înseamnă un P mai
redus. Dacă însă P este redus, atunci M/P este mare, făcând posibil un număr mai
mare de tranzacţii.

184
 Curba AD este locul geometric al posibilelor combinaţii de O şi Y, în
condiţiile M dat. Dacă oferta de bani se modifică, se schimbă şi combinaţiile de O şi
Y, deci curba AD se deplasează.
Dacă banca centrală reduce oferta de bani, conform ecuaţiei cantitative
M V O  Y , deci această acţiune duce la
P scăderea proporţională a valorii nominale a
b outputului
O  Y  . La nivelul O dat, outputul

este mai mic, respectiv la nivelul Y dat, O este

 1 mai mic (săgeata a).
a
Dacă banca centrală măreşte oferta de
 2

Y bani, conform ecuaţiei cantitative creşte şi

Fig.11.2.- eplasarea curbei 
O  Y  . La nivelul O dat, valoarea outputului

este mai mare, respectiv la nivelul Y dat, nivelul O este mai mare. Curba AD se
deplasează spre dreapta (săgeata b).
Oscilaţiile ofertei de bani nu sunt însă singurul factor al modificării cererii
agregate. Chiar dacă oferta de bani este constantă, curba AD se poate deplasa în urma
modificării V, aşa cum vom vedea în continuare.

11.3. Oferta agregată (AS)

Oferta agregată, în sine, nu ne dă indicaţii cu privire la O şi Y. Curba AS

indică doar legătura ce există între aceste două variabile. Nivelul O şi Y este
determinat de intersecţia curbei AD şi a curbei AS.
Deoarece pe termen lung preţurile sunt flexibile şi pe termen scurt sunt
Älipicioase´, corelaţia dintre O şi cantitatea de bunuri oferită în economie, indicată de
curba AS depinde de lungimea perioadei analizate. Deosebim deci curba AS pe
termen scurt (SRAS) şi curba AS pe termen lung (LRAS). De asemenea, trebuie să
analizăm cum are loc tranziţia de la SRAS la LRAS.
Deoarece funcţionarea pe termen lung a economiei este descrisă de modelul
clasic, a|Y se deduce din acest model. Ştim că nivelul outputului este determinat de
K, L şi tehnologie, astfel:

Y

F K, L  Y

185
O Conform modelului clasic, outputul nu depinde
LRAS
de O, deci curba LRAS este paralelă cu axa O (outputul
este constant la orice nivel de preţ), aşa cum se vede în
figura 11.3.
Nivelul preţurilor este determinat de intersecţia

 LRAS cu curba AD. Dacă curba LRAS este
Fig.11.3.- Curba LRAS perpendiculară, atunci modificările cererii agregate
influenţează O, dar nu şi outputul. De exemplu, dacă O LRAS
scade oferta de bani, curba AD se deplasează spre
stânga (Fig. 11.4.). 1 E1
O1
În noul punct de echilibru (E2), outputul AD1
2
rămâne  , dar nivelul preţurilor scade de la O1 la O2 E2
AD2
O2. 3
Curba LRAS corespunde deci principiului
 
dihotomiei clasice, deoarece nivelul outputului real Fig.11.4.- Deplasarea curbei
AD pe termen lung
este independent de oferta de bani.
Nivelul pe termen lung al outputului (  ) se numeşte   
 
   sau nivelul natural al outputului. La acest nivel  , economia exploatează
integral resursele disponibile, adică se realizează rata naturală a şomajului.
Modelul clasic şi curba perpendiculară a ofertei agregate se manifestă numai
pe termen lung. Oe termen scurt preţurile sunt lipicioase, deci  se adaptează la
modificările cererii. Ca urmare, curba ofertei agregate nu mai este perpendiculară.
Să analizăm un caz extrem în care fiecare întreprindere emite cataloage de preţ
(ofertă), pe care ar fi foarte costisitor să le retipărească frecvent. Ca urmare, pe termen
scurt, ele nu-şi pot modifica preţurile. La preţurile din catalog, întreprinderile sunt
dispuse să vândă cât doresc oamenii să cumpere şi vor utiliza întotdeauna cantitatea

O de muncă necesară producerii cantităţilor cerute.

La fiecare nivel de preţ, oferta agregată este
SRAS indicată de dreapta orizontală paralelă cu axa 
O
(Fig. 11.5.) ± curba SRAS.
 Echilibrul economiei pe termen scurt se
Fig.11.5.- Curba SRAS realizează la intersecţia SRAS şi curba AD. În
acest caz, modificarea cererii agregate influenţează

186
outputul Y, nu şi O.
O Dacă banca centrală reduce oferta de
1 bani, curba AD se deplasează spre stânga şi la

E E1 SRAS
noul punct de echilibru (E2), la preţul dat O

O
outputul scade de la Y1 la Y2 (Fig. 11.6.).
 AD1 Reducerea cererii agregate pe termen

AD scurt reduce outputul, deoarece preţurile nu



 1  reacţionează imediat. După reducerea cererii,

Fig.11. .- Deplasarea curbei întreprinderile îşi păstrează preţurile ridicate. Se
AD pe termen scurt
vinde mai puţin, deci se produce mai puţin şi
ocuparea scade.
În concluzie, pe termen scurt, preţurile sunt lipicioase, curba ofertei agregate
este plată şi modificările cererii agregate influenţează outputul. Oe termen lung,
preţurile sunt flexibile, curba ofertei agregate este perpendiculară şi modificările
cererii agregate influenţează doar nivelul preţurilor.

11.4. Tranziţia de la termen scurt la termen lung

Să urmărim acum îndeaproape efectele în timp ale reducerii cererii agregate.

Să presupunem că economia porneşte de la o stare de echilibru pe termen scurt (Fig.
11.7.).
Ounctul de echilibru pe termen lung rezultă din intersecţia a trei curbe: SRAS,
LRAS şi AD. Oreţul evoluează conform acestui
O
punct de echilibru, deci dacă economia este în
echilibru pe termen lung în punctul E (adică
LRAS intersectează AD în E), atunci SRAS
SRAS
O
E trebuie în mod obligatoriu să treacă şi el prin
acest punct.
AD Acum să presupunem că banca centrală

  reduce oferta de bani şi cererea agregată se

Fig.11.7.- Echilibrul reduce (săgeata 1 din Fig. 11.8.)
economiei pe termen lung

187
 Oe termen scurt preţurile fiind rigide,
 economia ajunge din E în A (săgeata 2).
 Outputul şi ocuparea ajung sub nivelul natural
 




' <  . Este recesiune. Cu timpul, preţurile şi
salariilor vor reacţiona la scăderea cererii
 
 agregate şi vor începe să scadă treptat (săgeata
Y¶ Y  3). Economia se apropie tot mai mult de punctul
i . . .- ˜erea ererii B, care va deveni un nou punct de echilibru pe
a re ate
termen lung. Outputul şi ocuparea revin la
nivelul lor natural, dar preţurile sunt mai mici (deflaţie): O2 < O1.

11.5. Politici de stabilizare

Oscilaţiile economiei sunt cauzate exclusiv de modificările ce intervin în

cererea şi oferta agregată. Modificările exogene ale acestor curbe au fost denumite de
economişti 
    
. Ele ating nefavorabil bunăstarea economică, deoarece
îndepărtează outputul şi ocuparea de la nivelul lor natural.

,,/A/,/"+%"

Să analizăm la început un şoc al cererii agregate: introducerea bancomatelor

facilitează accesul la bani şi reduce cererea de bani a oamenilor. Să presupunem, de
exemplu, că înainte de introducerea bancomatelor indivizii merg o dată pe săptămână
la bancă şi scot 100 . Această sumă se cheltuieşte treptat în timpul săptămânii, deci
deţinerea în bani este în medie de (100 + 0)/2 50 pe săptămână. După introducerea
bancomatelor, indivizii merg săptămânal de două ori la bancomat şi scot câte 50 ,
deci deţin în medie 25 pe săptămână, adică cererea lor de bani se înjumătăţeşte.
Scăderea cererii de bani echivalează în acest caz cu creşterea (dublarea) vitezei de
rotaţie a banilor:

1
k  ; k
P 

188
 Scăderea stocului de bani reali în condiţiile Y Y înseamnă scăderea k şi
creşterea V. Deoarece bancomatele fac posibil ca indivizii să ţină în portmoneu mai
puţini bani, banii se rotesc mai repede. Altfel spus, deoarece indivizii au mai des
acces la bani, trece mai puţin timp între primirea şi cheltuirea unei unităţi monetare,
deci V creşte.
Dacă oferta de bani este constantă, atunci creşterea V măreşte cheltuielile
nominale şi curba cererii agregate se deplasează spre dreapta (Fig. 11.9.).

P 1 Y Creşterea cererii agregate pe termen scurt

P2
1
măreşte outputul
Y > Y  şi conduce la
3
înviorarea economică (boom). La nivelul dat al

P1
¶ YY preţurilor (O1), întreprinderile vând mai mult,
2 deci angajează mai mulţi lucrători şi utilizează
 2
 1 mai bine capacităţile de producţie (săgeata 2).
 ¶  Cu timpul însă, nivelul înalt al cererii
terea cererii
2ig.11.9.- rem
duce la creşterea preţurilor şi a salariilor (săgeata
agregate
3). Ca urmare, cererea scade, la fel şi outputul,
care treptat, revine la nivelul natural ( Y ). Oe parcursul acestui proces economia este
instabilă, nu este în echilibru, deci Y  Y .
Ce poate face banca centrală pentru a contracara creşterea V şi, deci, pentru a
atenua oscilaţiile economiei? Ooate reduce oferta de bani şi astfel se va stabiliza
cererea agregată.
În concluzie, banca centrală poate reduce (împiedeca) efectul de şoc al cererii
agregate, dacă reglementează corespunzător oferta de bani.

,,/A/0/"+%-

Şocurile ofertei agregate pot conduce şi ele la oscilaţii economice. Ele ating
costurile de producţie, deci preţurile stabilite de firme. Deoarece şocurile ofertei
agregate ating nemijlocit O, se mai numesc şi 
     . Să dăm câteva
exemple:
V seceta distruge recolta, scade oferta de alimente şi creşte preţul
acestora;

189
 V o nouă lege contra poluării măreşte costurile de producţie ale firmelor,
deci ele vor fixa preţuri mai mari, pentru a transfera costurile
suplimentare pe umerii consumatorilor;
V sindicatele obţin o creştere a salariilor, deci firmele vor mări preţurile;
V formarea OOEC măreşte preţul mondial al petrolului etc.
P Y Asemenea evenimente sunt şocuri   
E¶ YY2
P2 (Fig. 11.10.), deoarece conduc la creşterea
costurilor, deci şi al preţurilor. Există însă şi şocuri 
2 1
 ale ofertei agregate. De exemplu,
P1 YY1
destrămarea OOEC ar reduce preţul mondial al

3  petrolului, descoperirea unor tehnologii noi

măreşte randamentul factorilor de producţie şi
¶  
Fig.11.10.- m ocul neavorabil reduce costurile de fabricaţie etc.
al oertei agregate Curba plată a ofertei agregate pe termen
scurt se deplasează în sus şi outputul scade sub nivelul normal. Dacă curba AD nu se
modifică, economia ajunge în punctul E¶: preţurile cresc (O2 > O1) şi outputul scade

' <   . Un asemenea fenomen se numeşte —

  , deoarece se manifestă

simultan atât stagnarea economică (recesiunea), cât şi inflaţia.

Ce poate face banca centrală în acest caz? Are două posibilităţi:
1.V o cale ar fi să păstreze la nivelul iniţial cererea de bani (Fig. 11.10.). În
acest caz, outputul şi ocuparea ar scădea la nivelul lor natural. În final,
preţurile vor scădea şi economia va reveni din E¶ în E, dar o asemenea
decizie are ca efect o recesiune dureroasă.
2.V a doua cale este prezentată
în figura 11.11. P Y
3
În acest caz, banca centrală va ¶
2 YY2
P2
spori cererea agregată (săgeata 3), pentru
2 1
ca economia să revină cât mai repede la YY1
P1
nivelul natural al outputului şi al ocupării. 1
 2
Dacă creşterea cererii agregate  1
este sincronizată cu şocul ofertei, atunci
 
economia trece direct din E1 în E2 (noul ig. 11.11. - co o˜area la m ocul
neavorabil al oertei agregate
punct de echilibru pe termen lung).

190
Recesiunea este evitată, dar preţul plătit este creşterea inflaţiei (O2 > O1). Nu există
nici o posibilitate ca toate mărimile să revină la nivelul iniţial (O1 şi  ).

"%+(

1.V Între termen scurt şi termen lung există o deosebire esenţială, care constă în faptul
că pe termen lung preţurile sunt flexibile, pe când pe termen scurt ele sunt
lipicioase.
2.V Curba cererii agregate are panta negativă. Forma curbei indică faptul că la nivele
de preţ mai scăzute aparţin nivele ale cererii de bunuri tot mai mari.
3.V Oe termen lung, curba ofertei agregate este perpendiculară (Y nu depinde de O).
Ca urmare, deplasarea curbei AD modifică doar O, nu şi Y şi ocuparea.
4.V Oe termen scurt, curba ofertei agregate este orizontală ( O = O ). Ca urmare,
deplasările curbei AD modifică Y şi ocuparea.
5.V Şocurile ce ating cererea şi oferta agregată conduc la oscilaţiile economiei.
Deoarece banca centrală este capabilă să deplaseze curba AD, poate menţine
nivelul outputului şi a ocupării la nivelul lor natural.

"1";


 
  

 ± corelaţie negativă între nivelul preţurilor şi cererea
agregată, care rezultă din intercondiţionarea ce există între piaţa muncii şi cea
monetară.

   

 ± corelaţie ce există între nivelul preţurilor şi outputul
agregat al întreprinderilor.
 
   —  ± politică economică care are ca scop menţinerea
outputului şi al ocupării la nivelul lor natural.
Y
  ± manifestare simultană a recesiunii şi a inflaţiei, adică output
descrescător cuplat cu preţuri crescătoare.
9
± modificare cu caracter exogen a curbei cererii sau a ofertei agregate.

191
-"&2.)"+&%

1.V Daţi un exemplu de preţ care este lipicios pe termen scurt şi flexibil pe termen
lung.
2.V De ce curba AD are pantă negativă?
3.V Care sunt efectele pe termen scurt şi lung ale creşterii ofertei monetare?
4.V De ce este mai uşor pentru banca centrală să atenueze efectele şocurilor cererii
faţă de efectele şocurilor ofertei agregate?

'%##!-%"&

1.V Să presupunem că în urma modificării legislaţiei, băncile au posibilitatea de a plăti

dobândă şi pe cecuri, deci depozitele bancare devin o formă mai atractivă de ţinere
a banilor.
a.V Cum atinge această modificare cererea de bani?
b.V Cum evoluează viteza de rotaţie a banilor?
c.V Cum evoluează O şi Y dacă banca centrală menţine nivelul ofertei de bani?
d.V Trebuie să menţină banca centrală nivelul ofertei de bani? De ce?

2.V Banca centrală reduce cu 5% oferta de bani. (Indicaţie: utilizaţi modelul

Y

C Y - T + I
r  + G şi presupuneţi că Y se modifică).

a.V Cum se modifică curba AD?

b.V Cum evoluează oferta şi nivelul preţurilor pe termen scurt şi lung?
c.V Conform legii lui Okun, cum evoluează şomajul pe termen scurt şi lung?
d.V Cum evoluează rata reală a dobânzii pe termen scurt şi lung?

3.V Analizaţi cum depinde răspunsul băncii centrale la şocuri în funcţie de obiectivul
pe care-l urmăreşte. Să presupunem că banca centrală A are ca obiectiv exclusiv
stabilitatea O, iar banca centrală B, menţinerea la nivel natural al outputului şi
ocupării. Cum ar reacţiona cele două bănci centrale:
a.V la scăderea exogenă a V?
b.V la creşterea exogenă a preţului ţiţeiului?

192
 
c
,0

)

'".
V a deduce curba IS şi curba LM şi a examina deplasările lor sub efectul politicii
economice;
V a explica multiplicatorul cumpărărilor guvernamentale şi cel al impozitelor;
V a explica echilibrul economic pe termen scurt: modelul IS ± LM.

*
* *

Cea mai cutremurătoare oscilaţie a economiei mondiale a fost provocată de

marea criză din anii 1930, care a determinat o foarte mare scădere a venitului şi o
gravă creştere a şomajului. Această criză a determinat economiştii să repună în
discuţie validitatea teoriei clasice discutată în capitolele anterioare.
Oe baza teoriei clasice nu se putea explica această criză, deoarece în perioada
cât a durat ea nu s-au modificat esenţial nici factorii de producţie, nici tehnologia. Era
necesar să se construiască un nou model, care să poată explica o recesiune de o aşa
proporţie şi relativ spontană şi să permită propunerea unor politici economice eficace.
În 1936, economistul J. M. Keynes a revoluţionat teoria economică, oferind un
nou instrument de analiză şi o alternativă pentru teoria clasică, conform căreia oferta
agregată (adică factorii de producţie şi tehnologia) ar determina, în sine, venitul
naţional (Y).
În prezent, economiştii Äîmpacă´ teoria clasică cu cea keynesiană, arătând că
pe termen lung preţurile sunt flexibile şi oferta agregată determină venitul, aşa cum
susţine teoria clasică, iar pe termen scurt preţurile sunt lipicioase şi modificările
cererii agregate influenţează venitul naţional, aşa cum susţine teoria keynesiană.

193
12.1. Modelul IS ± LM: noul model al cererii agregate

Noul model al AD este denumit modelul IS±LM şi reprezintă cea mai

cunoscută dezvoltare ulterioară a teoriei keynesiene. Modelul consideră ca exogen
nivelul preţurilor şi arată factorii care determină cererea agregată.
Modelul IS±LM poate fi abordat din două direcţii:
V este modelul care arată factorii ce determină venitul naţional pe termen
scurt, în ipoteza preţurilor constante;
V este modelul care explică deplasarea curbei AD.
Cele două abordări sunt echivalente, deoarece aşa cum se vede în figura 12.1.,
modificările venitului în condiţiile preţurilor constante şi deplasările curbei AD
înseamnă acelaşi lucru.
Cele două componente ale
O    modelului IS±LM sunt curba IS
(Investment±Saving) şi curba LM

 (Liquidity±Money). Curba IS
   
O materializează piaţa bunurilor, iar curba
LM reflectă cererea şi oferta de bani.
Deoarece rata dobânzii influenţează
 
atât cererea de investiţie cât şi cererea de
   
i . .. - eplas
rile r ei  bani, această variabilă (r) leagă cele două
componente ale modelului.
Modelul IS±LM arată modul în care interdependenţele dintre piaţa de bunuri şi
piaţa monetară determină cererea agregată.

12.2. Piaţa bunurilor şi curba IS

Curba IS exprimă legătura ce există între rata dobânzii şi venitul naţional pe

piaţa mărfurilor. Această legătură se poate analiza cu ajutorul   

  
= . —*
La deducerea crucii lui Keynes pornim de la determinanţii cheltuielilor
planificate: suma cheltuielilor destinate cumpărării de bunuri de către sectorul privat
(menaje şi întreprinderi) şi sectorul public (stat).

194
 Diferenţa dintre cheltuielile planificate şi cele efective va fi  —  
(nedorită, neplanificată)  —
 . Dacă întreprinderile vând mai puţin decât au
planificat, stocurile lor vor creşte automat, dar dacă vând mai mult decât au planificat,
atunci stocurile lor se vor reduce. Deoarece aceste modificări neprevăzute ale
stocurilor sunt considerate ca cheltuieli ale întreprinderii (întreprinderile îşi
Äcumpără´ propriile produse), cheltuielile naţionale totale se modifică în acelaşi sens
şi proporţie ca stocurile.
Dacă economia este închisă (NX 0), cheltuiala naţională planificată (E) este
suma consumului (C), a investiţiei planificate (I) şi a cumpărărilor guvernamentale
(G): E C + I + G.
Dacă în ecuaţia de mai sus înlocuim funcţia de consum C C0 + C(Y-T) şi

presupunem că investiţia planificată este dată I
I , la fel şi politica fiscală

 ; T 
T , atunci putem scrie:

E

 
C0 + C Y - T  + I + 

unde C0 ± consum autonom (independent de Y).

Conform acestei ecuaţii, cheltuiala naţională planificată este funcţie a
venitului, a investiţiei planificate exogene şi a variabilelor exogene ale politicii fiscale
( şi T).

E Oanta curbei E este dată de 
 



=  0    - T   I  
 
  
— (c), care arată creşterea
consumului în urma creşterii venitului cu o
unitate monetară:
c
1
0 ǻ
c=
ǻ


i . 1.. eltuiala nam =
 onform
— " 


—  :

==
m
= 

==
0 c 1.
urba E are pantă pozitivă, deoarece un venit mai mare înseamnă şi un
consum mai mare.

195
 Economia poate fi în echilibru dacă cheltuielile efective sunt egale cu cele
planificate: Y E (Fig. 12.3.).
-    >? din figura 12.3. este locul geometric al punctelor în care
condiţia E Y este îndeplinită. Intersecţia ei cu dreapta cheltuielilor efective (E) va
indica echilibrul economic (Y*). Cum ajunge

economia în echilibru?
Modificarea stocurilor întreprinderilor
joacă un rol important în procesul de IG

echilibrare. Să presupunem că OIB este mai
mare decât Y* (Fig. 12.4.). În acest caz, E1
Y1. Deoarece cheltuielile planificate sunt mai 
mici decât producţia (outputul),  
2i. 
. .  cea li eyes
întreprinderile vând mai puţin decât au
produs. Orodusele nevândute măresc stocurile lor. Creşterea neplanificată a stocurilor
incită întreprinderile să reducă numărul de
Y E angajaţi şi producţia, deci OIB scade
Y1 (săgeata 1). Creşterea neplanificată a
1
E1 stocurilor şi scăderea venitului naţional

A continuă până când venitul atinge nivelul

E*
de echilibru Y*. La echilibru, venitul este
E2 E C+I+G
Y2 egal cu cheltuiala planificată (Y* E*),
2 deoarece punctul A este pe dreapta de 45o.
Dacă, dimpotrivă, OIB este mai
450 2 1
Y2 Y* Y1 mic decât nivelul de echilibru (Y2 Y*),

2i. 
..  Oocesl de echilib m
i atunci cheltuielile planificate depăşesc
crucea lui Keynes
producţia (E2 > Y2 ). Întreprinderile vând
mai mult decât produc şi stocurile lor scad. Se angajează noi lucrători pentru a mări
producţia (săgeata 2). Acest proces va continua până când venitul devine egal cu
cheltuiala planificată.
În concluzie, crucea lui Keynes arată cum se determină venitul Y în condiţiile

investiţiei planificate date I
I  şi a politicii fiscale date
G G; T 

T .

196
12.3. Politica fiscală şi multiplicatorul

Ce se întâmplă dacă se

   C  + I +
  
modifică cumpărările 

* *
guvernamentale (G)? Deoarece
 ǻ
G este o componentă a ǻ
cheltuielilor, un nivel mai mare
al lui G în condiţiile Y dat * *


  C + I + 
măreşte cheltuielile planificate.
Dacă G creşte cu ðG, atunci
  ǻ
dreapta cheltuielilor planificate

(E) se deplasează în sus cu ðG * *
i . . . - rem
terea li i rea li e
es
m
şi economia ajunge la un nou
punct de echilibru (B).
După cum se vede, creşterea G cu ðG conduce la o creştere şi mai mare a
venitului: ðY > ðG. Raportul ðY/ðG se numeşte   
 
"  

   (mG) şi arată cu cât creşte venitul Y dacă G creşte cu o unitate
monetară. Din crucea lui Keynes rezultă că valoarea lui mG este supraunitară.
De ce politica fiscală are un efect multiplicator asupra venitului? Deoarece un
venit mai mare induce un consum mai mare (conform funcţiei de consum). Creşterea
G măreşte venitul, deci şi consumul, ceea ce din nou măreşte venitul, apoi din nou
creşte consumul etc. Ca urmare, creşterea G cu ðG măreşte venitul cu mai mult decât
ðG (Adică: ðY m G  ðG ).
Cum se poate determina     1? Să urmărim modificările venitului.
Orocesul începe atunci când G creşte cu ðG, ceea ce măreşte venitul tot cu ðG.
Creşterea venitului va mări consumul cu
c  ǻ  . Creşterea consumului măreşte

proporţional cheltuielile şi venitul. Noua creştere a venitului din nou va mări

consumul, acum cu c 
c  ǻ  = c 2  ǻ etc.

Schematic:
V Creşterea G ðG
V Orima modificare a consumului c  ðG
V A doua modificare a consumului c 2  ǻ

197
 V A treia modificare a consumului c3  ǻ
.
.
.

ǻ =
1  c  c 2  ... ǻ

ǻ 1 1
Deci: m  = = 1  c  c2  ... = m m =
ǻ 1- c 1- c

  Dacă, de exemplu, c = 0.6,

*  * 1 1
m = = = 2.5 , ceea ce
1- 0.6 0.4
   ǻT
ǻ înseamnă că creşterea cu o unitate
monetară a  va mări venitul cu
* * 
 
  2.5 unităţi monetare.
Ce se întâmplă dacă statul
utilizează celălalt instrument al
 ǻ  politicii fiscale şi  
 

* *
Y
1 Y
2 cu ðT? Urmarea imediată va fi
i . 1.6. - educerea T m
i rea li e
es
creşterea venitului disponibil cu ðT
şi a consumului cu
c  ǻT  . La orice nivel al venitului, acum cheltuielile planificate

sunt mai mari, deci curba E glisează în sus cu
c  ǻT  .

Noul punct de echilibru este în B. Reducerea T are un efect de multiplicare

asupra venitului, ca şi creşterea G.

ǻY c
mT -
ǻT 1-c

  
      (mT) arată modificarea venitului în urma

modificării impozitelor cu o unitate monetară. Dacă, de exemplu, c 0.6,
0.6 0.6
mT - - - 1.5 , ceea ce înseamnă că dacă impozitul scade cu o unitate
1- 0.6 0.4
monetară, venitul creşte cu 1.5 unităţi monetare.

198
12.4. Rata dobânzii, investiţia şi curba IS

Crucea lui Keynes este doar punctul de pornire în elaborarea modelului IS ±

LM, deoarece arată ce determină venitul în condiţiile I = I . Dar, conţine o ipoteză
ireală şi anume că investiţia planificată este dată (exogenă). Ştim că, de fapt, I = I(r).
Modelul trebuie deci completat cu această legătură dintre investiţie şi rata reală a
dobânzii.

Y=

E2 C0 + C
Y - T + I
r1 + G
ǻI



E1 C0 + C
Y - T + I
r2  + G



Y
Y2 Y1
 Cr
= 
y

r r

r2
 r2 


 r1
r1 
IY
2 I r
I Y
I r2  I r1  Y2 Y1
 2m
= 
=
=m
=
 
Y
2=. 
. . 



=
Y
Influenţa modificării r asupra venitului Y se poate analiza cu ajutorul crucii lui
Keynes şi a funcţiei investiţiei (Fig. 12.7.).
Curba IS are  
 , deoarece cu cât r este mai mare, cu atât Y este
mai mic.
Curba IS determină nivelul venitului Y la fiecare nivel dat al ratei reale a
dobânzii (r). Din crucea lui Keynes ştim că nivelul Y depinde şi de politica fiscală.

199
Modelul presupune o politică fiscală dată, dar 
1—p—  
%
!Y— 
  —  (Fig. 12.8.).
Dacă G creşte, IS se Y E
E
deplasează spre dreapta. Dacă E2 C0 + C
Y - T + I
r + G2 A
2 = 2
G2 G1 + ðG şi r r , venitul 1 ðG
creşte cu ǻ
ðG
ð m G  ðG . Curba 
1-c 1 = 1 E1 C0 + C
Y - T  + I
r + G 1
IS se deplasează în dreapta cu
1
aceeaşi valoare. Dacă scad ǻ  ǻ
1-c
impozitele, are loc aceeaşi 45 0 2
Y
deplasare a curbei IS. Y1 Y2
În concluzie, curba IS r
exprimă legătura dintre rata
dobânzii şi nivelul venitului.
Modelul IS presupune o 3 
r

politică fiscală dată. Dacă
politica fiscală se modifică în IY2
sensul sporirii cererii pe piaţa IY1
Y
bunurilor, curba IS glisează Y1 Y2
spre dreapta, iar dacă se 2ig. 12.8. - ac  crem te, IY se eplaseaz
spre reapta
modifică în sensul reducerii
cererii de bunuri, curba IS glisează spre stânga.

12.5. Curba IS şi piaţa capitalului de împrumut

Curba IS poate fi abordată şi prin prisma pieţei capitalului de împrumut. Într-

un capitol anterior am pus semnul egalităţii între cererea şi oferta pe piaţa bunurilor,
respectiv cererea şi oferta de fonduri de împrumut. Această egalitate oferă o
alternativă de înţelegere a curbei IS.
Oornim de la identitatea SNA: Y ± C ± G I sau S I, unde S este suma
economiilor private (Y ± T ± C) şi a economiilor publice (T ± G). Economisirea
naţională (S) indică oferta de fonduri de împrumut, iar investiţia naţională (I) indică

200
cererea acestor fonduri de împrumut. Egalitatea S I este ecuaţia curbei IS. Oentru a
lega IS de piaţa fondurilor de împrumut, introducem în ecuaţia ei funcţia de consum
C(Y - T) şi funcţia de investiţie I(r). Avem:

S I
adică: Y ± C(Y ± T) ± G I(r)

Oartea stângă arată că oferta de surse de împrumut depinde de venit şi politica

fiscală, iar partea dreaptă arată că cererea de surse de împrumut depinde de rata
dobânzii. Rata reală a dobânzii evoluează în aşa fel încât cererea şi oferta de surse de
împrumut să se egaleze (Fig. 12.9.):

r S(Y1) S(Y2)

2
r1 A
r1
A
3
 r2 
r2
IS
I(r) 1

I, S Y1 Y2 Y
Fig. 12.9. - Curba IS m
i piam
a capitalului de împrumut

Dacă venitul creşte de la Y1 la Y2, atunci economisirea naţională egală cu (Y ±

T ± C) creşte (consumul creşte în proporţie mai mică decât venitul). Creşte deci oferta
de surse de împrumut şi scade rata dobânzii. Curba IS sintetizează tocmai această
corelaţie: un venit mai mare înseamnă o economisire mai mare, care conduce la o rată
a dobânzii mai mică. Deci, panta IS este negativă.
Această a doua accepţiune a curbei IS clarifică de ce sub influenţa politicii
fiscale se deplasează curba IS. Creşterea G sau scăderea T, în condiţiile Y dat, reduce
economisirea. Oferta mai mică a surselor de împrumut măreşte rata de echilibru a
dobânzii. Deoarece rata dobânzii mai mare se cuplează acum cu vechiul venit, —

  
 —
  —  
!Y—   — —  *
Trebuie însă să subliniem că curba IS nu determină nici Y, nici r. Ea exprimă
 legătura ce există între ele pe piaţa bunurilor şi pe piaţa capitalului de împrumut.

201
La determinarea echilibrului economic mai avem nevoie şi de o a doua legătură, cea
exprimată de curba LM.

12.6. Piaţa monetară: curba LM

Curba LM arată legătura dintre r şi Y pe piaţa monetară şi —  
 

       
"   , elaborată de Keynes. Aceasta este cea mai simplă
teorie a ratei dobânzii. Ca şi crucea lui Keynes în
r (
/P)Y
cazul curbei IS, teoria preferinţei pentru lichiditate
stă la baza curbei LM şi arată cum determină
cererea şi oferta de bani reali rata dobânzii pe piaţa
monetară.
Oornim de la oferta de bani reali: M/O.
Conform teoriei preferinţei pentru lichiditate,
P
/P
oferta de bani reali este dată, deci: 2ig. 12.10 - Oerta de
bani reali
r
S
M
M
 ö
O O

Oferta de bani este o variabilă exogenă a
(r)

politicii economice, valorile sale fiind
reglementate de către banca centrală. Nivelul
/P
2ig. 12.11 - ererea de
preţurilor este tot o variabilă exogenă în acest bani reali
model (modelul IS ± LM analizează termenul
r
scurt, deci preţurile sunt lipicioase!). Din aceste (
/P)Y

ipoteze rezultă că oferta de bani reali este

independentă de rata dobânzii. Deci, se poate
r
reprezenta printr-o dreaptă perpendiculară,
(r)  (
/P)
paralelă cu axa Or (Fig. 12.10.).

/P

P
Să vedem acum
         .
2ig. 12.12 -eterminarea
Oamenii ţin bani, deoarece aceştia reprezintă un ratei dobânzii de echilibru
instrument Älichid´ uşor utilizabil în tranzacţii.

202
 Teoria preferinţei pentru lichiditate porneşte de la ipoteza că cererea de bani
reali depinde de rata dobânzii, aceasta fiind costul deţinerii banilor. Dacă r creşte,
oamenii vor ţine o parte mai mică a avuţiei lor sub formă lichidă.

D
M

 ö L
r 
O

Curba cererii de bani are panta negativă, deoarece la r mai mare, scade cererea
de bani lichizi.
La r* (rata reală de echilibru a dobânzii) oferta şi cererea de bani reali se
egalează.
Modificarea r pentru a putea asigura echilibrul pieţei monetare are loc în urma
faptului că oamenii se străduiesc să-şi restructureze portofoliul dacă rata dobânzii se
abate de la r*. Astfel, dacă r > r*, atunci oferta de bani reali depăşeşte cererea. Cei care
oferă surplusul de bani se grăbesc să transforme o parte din banii disponibili în
depuneri bancare sau obligaţiuni aducătoare de dobândă. Băncile şi emitenţii de
obligaţiuni (interesaţi de plata unor dobânzi mici) reacţionează la oferta excedentară

r de bani prin oferirea unor dobânzi mai mici.

Dimpotrivă, dacă r r*, cererea de bani
2*  depăşeşte oferta. Oamenii îşi vând obligaţiunile şi-şi
2 scot depunerile din bănci, ceea ce duce la creşterea

1*   r. Dacă r r*, oamenii sunt mulţumiţi cu structura
1
M de portofoliului lor de instrumente.
M 2 O1 M1 O1
ig. . educerea oertei Reducerea ofertei de bani măreşte rata
de bani n teoria preerinm
= dobânzii, iar creşterea ofertei de bani o reduce.

==˜=  Să presupunem că banca centrală reduce
oferta de bani (Fig. 12.13.). Reducerea M reduce şi M/O, deoarece O O . Oferta de
bani reali scade, curba se deplasează spre stânga (săgeata 1) şi rata de echilibru a
economisirii creşte (săgeata 2). O rată a dobânzii mai mare incită oamenii să deţină
mai puţini bani reali (cererea scade) şi piaţa se reechilibrează (punctul B).
Teoria preferinţei pentru lichiditate se poate utiliza pentru  
 a. Ştim
că rata de echilibru a dobânzii depinde de venit. Curba LM descrie tocmai legătura
dintre venit şi rata dobânzii.

203
 Oână acum am presupus că numai rata dobânzii influenţează cererea de bani
reali. Când venitul este mare, cheltuielile planificate (E) sunt mari şi oamenii încheie
mai multe tranzacţii, deci au nevoie de mai mulţi bani. Ca urmare, un venit mai mare
înseamnă o cerere mai mare de bani. Funcţia cererii de bani este:

D
M

 ö L
r, Y 
O

Cererea de bani reali este într-o relaţie negativă cu rata dobânzii şi o relaţie
pozitivă cu venitul.
Utilizând preferinţa pentru lichiditate, să analizăm cum evoluează r, dacă Y se
modifică. Ce se întâmplă, de exemplu, dacă venitul creşte? (Fig. 12.14.)

r r Cu creşterea

LM venitului, funcţia
2
cererii de bani se
 r2 
r2 deplasează în sus,
 iar rata dobânzii
(r, ) r 
1
r1 creşte: un venit

(r, ) 1
mai mare duce la
M O Y
M O Y1 Y2 o rată a dobânzii
a) Oiam
a a
il r reali ) r a  mai mare. Curba
i . . . - e˜erea r ei 
LM descrie
r r tocmai această
 relaţie. LM are
3
r  pantă pozitivă.
 
r
La nivelul

 r de venit dat,
r
 curba LM indică



L r, Y
nivelul ratei
 O 
  O  O  dobânzii care
i . .5. - eplasarea r ei  â
˜ sa˜e erta ˜e a
i
asigură echilibrul
*
pieţei monetare. Teoria preferinţei pentru lichiditate arată că r depinde de oferta de

204
bani reali. Curba LM presupune o ofertă de bani reali dată. Dacă însă banca centrală
modifică oferta de bani (politică monetară), curba LM se deplasează.
Să presupunem că banca centrală reduce oferta de bani. Ce se întâmplă?
Venitul, deci şi cererea de bani reali, fiind constante, creşte rata de echilibru a
dobânzii. Deci, scăderea stocului de bani deplasează curba LM în sus (Fig. 12.15.).
În concluzie, LM exprimă legătura dintre rata dobânzii şi venit. LM presupune
un stoc de bani reali dat. Dacă acest stoc scade, curba LM urcă, iar dacă creşte, LM
coboară.

12.7. Abordarea curbei LM pe baza teoriei cantitative a banilor

Într-un capitol anterior, am dedus funcţia cererii agregate (AD) din ecuaţia
cantitativă
M  V O  Y  şi am presupus că V V . Din această ipoteză rezultă că,

în condiţiile nivelului dat al preţurilor, oferta de bani determină şi nivelul venitului.

Deoarece acest nivel de venit este independent de rata dobânzii, din ecuaţia cantitativă
rezultă un LM orizontal.
Outem însă deduce din această ecuaţie şi un LM cu pantă pozitivă, mai
aproape realitate, dacă renunţăm la ipoteza constanţei V, care este echivalentă şi cu
presupunerea că cererea de bani reali depinde numai de Y. În realitate însă, cererea de
bani reali depinde, aşa cum am văzut deja, şi de rata dobânzii: r mai mare măreşte
costul deţinerii banilor şi reduce cererea de bani. Deoarece oamenii reduc cantitatea
de bani pe care o deţin dacă r creşte, fiecare unitate monetară se va roti mai repede,
deci V creşte. Acest lucru se poate descrie astfel:

M  V
r  O Y

Funcţia V(r) arată că viteza de rotaţie a banilor este în legătură pozitivă cu rata
dobânzii.
Această nouă formă a teoriei cantitative conduce la un LM cu pantă pozitivă.
Deoarece creşterea r măreşte V, la O dat şi ofertă de bani dată, nivelul venitului creşte.
Curba LM descrie această legătură pozitivă dintre r şi Y.
Din ecuaţie rezultă şi de ce se deplasează LM dacă se modifică oferta de bani.
O şi r fiind date, creşterea ofertei de bani măreşte Y. Deci, la creşterea ofertei de bani,

205
curba LM se deplasează spre dreapta, iar la scăderea acesteia, LM glisează spre
stânga.
Subliniem că ecuaţia cantitativă dă doar o 

     
 a.
În principiu, această nouă accepţiune este echivalentă cu cea exprimată de teoria
preferinţei pentru lichiditate. În ambele cazuri, curba LM exprimă aceeaşi relaţie
pozitivă ce există între r şi Y.
În sine, curba LM nu determină nici Y nici r, aşa cum nici curba IS nu face
acest lucru. Această curbă exprimă  legătura dintre cele doua variabile endogene
pe piaţa monetară. ' , cele două curbe, LM şi IS, determină echilibrul
economic.

12.8. Echilibrul economic pe termen scurt

Acum cunoaştem ambele componente ale modelului IS ± LM:

IS: Y C(Y ± T) + I(r) + G

LM: M/O L(r, Y)

Modelul IS ± LM consideră exogenă politica fiscală ( G G şi T T ),



politica monetară
=
şi nivelul preţurilor P = P . Cu aceste ipoteze, curba IS

indică acele combinaţii de r şi Y care corespund echilibrului pieţei bunurilor, iar curba
L
acele combinaţii de r şi Y care corespund echilibrului pieţei monetare. Ca urmare,
intersecţia celor două curbe dă o asemenea unică
r combinaţie de r şi Y la care cele două pieţe sunt
IS L

simultan în echilibru.
În punctul A(Y*, r*), cheltuielile naţionale
A
r* efective sunt egale cu cele planificate şi,
concomitent, cererea de bani reali este egală cu
oferta de bani reali.
Y* Y Scopul construirii modelului IS ± L
a fost
Fig. 12.1 .  chilibrul în
modelul IS  L
să înţelegem oscilaţiile economice pe termen scurt
(Fig. 12.17.).

206
 rea li r a
e
es I
 ˜ell r a r a
e ria I -   
referi
mei r a
e
tr 
lii˜itate
 liam ia
silam
iil r  ˜ell
e
ie e  -
tere
srt
i . 2.7. - e ria silam
iil r e
iei e tere
srt

"%+(

1.V Crucea lui Keynes este modelul simplu al determinării venitului naţional.
Oresupune exogenă politica fiscală şi investiţiile planificate şi arată că există un
singur nivel de venit la care cheltuielile efective sunt egale cu cele planificate. Din
model rezultă efectul multiplicator al politicii fiscale asupra venitului.
2.V Dacă presupunem că investiţiile planificate depind de rata dobânzii, crucea lui
Keynes creează o legătură între rata dobânzii şi venitul naţional. O rată a dobânzii
mai mare reduce investiţia planificată, deci şi venitul. Curba IS exprimă această
legătură negativă dintre r şi Y.
3.V Teoria preferinţei pentru lichiditate este modelul simplu al determinării ratei
dobânzii. Consideră exogenă oferta de bani şi nivelul preţurilor. Oresupunem că
rata dobânzii echilibrează oferta şi cererea de bani reali. Din această teorie rezultă
că creşterea ofertei de bani reduce rata dobânzii.
4.V Dacă presupunem că cererea de bani reali depinde de venitul naţional, atunci
teoria preferinţei pentru lichiditate creează o legătură între venit şi rata dobânzii.
Un venit mai mare măreşte cererea de bani reali şi rata dobânzii creşte. Curba LM
exprimă această legătură pozitivă dintre r şi Y.
5.V Modelul IS±LM sintetizează elementele crucii lui Keynes şi ale teoriei preferinţei
pentru lichiditate. Intersecţia celor două curbe dă combinaţia de r şi Y ce asigură
echilibrul simultan al pieţei bunurilor şi al pieţei banilor.

207
"1";


  = . — ± model simplu de determinare a venitului; arată efectul de

multiplicare a modificării cheltuielilor asupra cererii agregate.
!Y ± corelaţie negativă existentă pe piaţa bunurilor între rata dobânzii şi
venit.
a ± corelaţie pozitivă existentă pe piaţa monetară între rata dobânzii
şi venit (în condiţiile constanţei preţurilor).
   !Y 0 a ± modelul cererii agregate care arată ce determină venitul
agregat în condiţiile preţurilor constante, dacă avem în vedere interdependenţele
reciproce dintre piaţa bunurilor şi piaţa monetară.
  
 
 
   ± modificarea cererii agregate
în urma modificării cu o unitate monetară a cumpărărilor guvernamentale.
  
     ± modificarea cererii agregate în urma modificării
cu o unitate monetară a impozitelor.
p         
"   ± model simplu de determinare a ratei
dobânzii; arată că rata dobânzii asigură echilibrarea ofertei şi a cererii de bani reali.

-"&2.)"+&%

1.V Utilizând crucea lui Keynes, arătaţi de ce politica fiscală are un efect multiplicator
asupra venitului naţional.
2.V Utilizând teoria preferinţei pentru lichiditate, explicaţi de ce creşterea ofertei de
bani duce la creşterea ratei dobânzii. Ce condiţie trebuie pusă în privinţa nivelului
preţurilor?
3.V De ce curba IS are pantă negativă?
4.V De ce curba LM are pantă pozitivă?

'%##!-%"&

1.V Cu ajutorul crucii lui Keynes, determinaţi ce efecte au următoarele evenimente:

a.V creşte G;
b.V creşte T;
c.V G şi T cresc în aceeaşi proporţie.

208
2.V Să presupunem că funcţia de consum are forma: C 200 + 0.75 (Y ± T). Investiţia
planificată este 100, cumpărările guvernamentale şi impozitele sunt 100 unităţi
monetare.
a.V Reprezentaţi cheltuielile planificate în funcţie de venit;
b.V Calculaţi venitul de echilibru;
c.V Cât va fi venitul de echilibru dacă G creşte la 125?
d.V Cât ar trebui să fie G pentru ca venitul de echilibru să fie 1600?

3.V Există şi impozite care depind de venit. În acest caz, funcţia impozitului este:
T T + t  Y (unde T şi t sunt parametrii sistemului de impozitare; Ät´ este rata
de impozitare şi arată că dacă venitul creşte cu o unitate monetară, impozitul
creşte cu t unităţi monetare).
a.V Cum modifică acest sistem de impozitare reacţia consumatorului la
modificarea OIB?
b.V Cum modifică acest sistem fiscal reacţia economisirii (în crucea lui
Keynes) la modificarea G?
c.V Cum modifică acest sistem fiscal panta curbei IS în modelul IS ± LM?

4.V Analizaţi efectele creşterii economisirii în crucea lui Keynes. Funcţia de consum
are forma:  = 0  c
 - T  .

a.V Cum se modifică venitul de echilibru dacă S creşte şi C 0 scade?

b.V Cum se modifică economisirea de echilibru?

c.V De ce economiştii numesc acest fenomen Äparadoxul economisirii´?
d.V Este valabil acest paradox şi în modelul clasic?
D
M

5.V Funcţia cererii de bani este  ö 1.000 - 100  r (r în %). Oferta de bani este
O
M 1.000, iar O 2.
a.V Reprezentaţi cererea şi oferta de bani reali.
b.V Cât este rata de echilibru a dobânzii?
c.V Să presupunem că O nu se modifică. Cum evoluează rata de echilibru a
dobânzii dacă oferta de bani creşte de la 1.000 la 1.200?
d.V Ce ofertă de bani ar fi necesară pentru ca rata dobânzii să crească la 7%?

209
 c
,5

%""#")4#!%+%


'".
V a arăta efectele politicii fiscale şi a celei monetare asupra echilibrului
economic descris de modelul IS ± LM;
V a clarifica interdependenţele dintre şocurile cererii şi ofertei agregate în
modelul IS ± LM;
V a deduce curba AD din modelul IS ± LM;
V a descrie utilizarea modelului IS ± LM pe termen scurt şi lung;
V a explica pe baza modelului IS ± LM marea criză din anii 1930.

*
* *

13.1. Explicarea oscilaţiilor economice cu modelul IS -LM

Ounctul de intersecţie a curbelor IS şi LM r IS

determină nivelul venitului naţional. Dacă una IS 
din cele două curbe de deplasează, venitul 
naţional oscilează în jurul punctului de echilibru 
r
pe termen scurt. Deplasarea curbelor are loc sub   
r
efectul modificării politicilor economice. 

Să analizăm la început  
  —
 , 

care deplasează curba IS. Ce efect are această 
  
deplasare asupra Y şi r? i 

rem  

˜  
Să presupunem că G creşte cu ðG. Cu
ajutorul multiplicatorului mG a crucii lui Keynes putem determina că, în condiţiile r
 1

dat, venitul va creşte cu   ðG ö , deci curba IS se deplasează spre dreapta cu
1 - c

210
aceeaşi mărime. Economia trece la un nou punct de echilibru (B). Creşterea G
conduce la creşterea Y şi creşterea r (Fig. 13.1.).
La început (rata dobânzii încă nu s-a modificat), venitul creşte la Y¶ (punctul
A¶). Creşterea venitului măreşte cererea de bani reali şi rata dobânzii începe să
crească, conducând la reducerea investiţiei. Oe măsura scăderii I, scade venitul.
Economia trece dinspre A spre B, un nou punct de echilibru pe termen scurt, unde
Y1 Y2 Y¶. În concluzie, creşterea G are un r IY2 LM
efect de excludere a investiţiilor private IY1
(crowding out). 1
La fel putem analiza efectul scăderii B
r2
impozitelor cu ðT, care măreşte venitul cu 3  ¶
r1
 c
1
  ðT ö în condiţiile ratei date a dobânzii
1 - c 2
(r1). Curba IS se deplasează spre dreapta cu 1 2 ¶ 
aceeaşi mărime. În noul punct de echilibru (B) Fig. 13.2. - educerea T în
modelul IY -LM
venitul este mai mare, la fel şi rata dobânzii (Fig.
13.2.).
Observăm că în modelul IS ± LM creşterea de venit sub efectul politicii fiscale
expansive este mai mică decât în modelul crucii lui Keynes. Această diferenţă provine
din faptul că în modelul crucii lui Keynes I = I prin ipoteză; pe când în modelul IS ±
LM investiţia este invers proporţională cu rata dobânzii (I = I(r); dI/dr 0) şi apare
fenomenul de excludere.
Să vedem în continuare efectul
r LM1 modificării  
   , care deplasează
IY
  curba LM. Oresupunem că banca centrală
1 măreşte oferta de bani. Dacă M creşte, creşte şi

r1
3 M/O, deoarece O = O . Conform preferinţei
r2 B pentru lichiditate, dacă  =  , creşterea

2 stocului de bani reali duce la scăderea ratei

 dobânzii. Curba LM se deplasează în jos (Fig.

1 2
Fig. 13.3. - Crem
     =˜ 13.3.). La noul echilibru (B), venitul este mai

=
 ˜   mare şi rata dobânzii este mai mică.

211
 Deci, conform modelului IS ± LM, politica monetară influenţează venitul prin
intermediul modificării ratei dobânzii. Oolitica monetară expansivă reduce rata
dobânzii şi incită la creşterea investiţiei, mărind astfel cererea de bunuri.
13.2. Interacţiunea politicilor economice în modelul IS ± LM

Oolitica fiscală şi cea monetară se pot influenţa reciproc, nu sunt neapărat

independente una de cealaltă. Modificarea uneia poate avea efecte asupra celeilalte.
Această interdependenţă poate modifica efectele politicii economice.
Să luăm un exemplu. Să presupunem că se propune sporirea impozitelor
pentru a atenua deficitul bugetar. Cum poate influenţa economia o asemenea politică
fiscală? Conform modelului IS ± LM, răspunsul la întrebare depinde de modul în care
va reacţiona banca centrală la creşterea impozitelor.
r IS1 r 
2
LM IY1
IS2
IY2 1 2
1

1
  
r1 r1 = r2
2 A 1
r2 1 2 2
¶
r ¶
3 1
 2 
2 1
Fig. 13.4. - Crem
terea T cân 2 ¶ 1
banca central nu moiic
2ig. 13.5. - rem
terea T m
i reucerea

a) O variantă posibilă este ca banca centrală să nu modifice oferta de bani
(Fig. 13.4.). În urma creşterii T, curba IS se deplasează spre stânga: rata dobânzii şi
venitul scad.

212
r b) A doua variantă este ca banca
IS1 
1
centrală să dorească menţinerea constantă a
IS2 1  2
ratei dobânzii (Fig. 13.5.). În acest caz,
r1 
2
1
1 creşterea T deplasează spre stânga IS şi
¶
r¶ pentru ca r să nu scadă, banca centrală
2
r2 2 reduce M. Astfel, LM urcă şi contracarează

2 efectul de scădere a ratei dobânzii indus de
1  coborârea lui IS. Rata dobânzii nu se
¶ 2 = 1
modifică, dar venitul scade mai substanţial
2ig. 13.6. - Crem
terea T m
i crem
terea

decât în varianta anterioară.
c) În fine, a treia variantă este dacă banca centrală doreşte să evite scăderea
venitului în urma creşterii T (Fig. 13.6.), deci măreşte oferta de bani.
În acest caz, creşterea poverii fiscale nu duce la recesiune, dar rata dobânzii
scade mult mai substanţial şi modifică alocarea resurselor. Impozitele mai mari reduc
consumul, iar rata mică a dobânzii incită la investiţie.
În concluzie, efectul modificării politicii fiscale depinde de politica monetară a
băncii centrale, adică de faptul dacă aceasta doreşte să ţină neschimbat nivelul ofertei
de bani, a ratei dobânzii sau a venitului naţional.

13.3. Şocuri în modelul IS±LM

Deoarece modelul IS±LM arată ce determină venitul pe termen scurt, cu

ajutorul lui putem studia efectele diferitelor şocuri asupra venitului naţional. Şocurile
pot fi împărţite în două categorii: care ating curba IS, respectiv curba LM.

,5/5/,/"+%""+'


Curba IS este atinsă de acele şocuri care induc modificări exogene pe piaţa
bunurilor.
Unii economişti (inclusiv Keynes) sunt de părere că modificările cererii
rezultă din valurile optimiste şi pesimiste care ating investitorii. Să presupunem, de
exemplu, că previziunile de viitor ale firmelor devin pesimiste, deci se construiesc

213
mai puţine uzine, scade cererea de bunuri de investiţie, ceea ce conduce la deplasarea
curbei I(r) spre stânga: la orice rată a dobânzii firmele doresc să investească mai
puţin.
Reducerea I deplasează spre stânga şi curba IS: venitul scade şi ocuparea se
reduce. Scăderea venitului de echilibru confirmă parţial pesimismul iniţial al
întreprinderilor.
Şocurile ce ating curba IS pot rezulta şi din modificarea cererii de consum. Să
luăm cazul în care creşterea încrederii consumatorilor îi determină să stocheze mai
puţin pentru viitor, respectiv să consume mai mult în prezent. Ca urmare, curba
consumului se deplasează în sus, la fel şi curba IS glisează spre dreapta. Astfel,
venitul creşte.

,5/5/0/"+%""+'

Şocurile care ating curba LM izvorăsc din modificările exogene ale cererii de
bani. Să presupunem că cererea de bani creşte substanţial. Ca urmare, rata dobânzii
care trebuie să asigure echilibrul pieţei monetare trebuie să crească, deoarece venitul
şi oferta de bani fiind date, cererea de bani devine excedentară.
Astfel, creşterea cererii de bani deplasează curba LM în sus: rata dobânzii
creşte, venitul scade.
În concluzie, prin intermediul deplasării curbelor IS şi LM, multe evenimente
pot determina oscilaţii economice pe termen scurt. Dar aceste oscilaţii nu sunt de
neocolit. Oolitica fiscală şi cea monetară pot contracara (total sau parţial) şocurile
exogene. Dacă intervenţia are loc la momentul oportun, şocurile ce ating curbele IS şi
LM nu conduc la oscilaţii (prea mari) ale venitului naţional şi ale ocupării.

13.4. Modelul IS±LM şi teoria cererii agregate

214
 Oână acum am explicat oscilaţiile pe r LM(O2)
IS
termen scurt ale venitului cu ajutorul modelului
IS±LM, în ipoteza
— nivelului preţurilor. 1
B
Să vedem ce se întâmplă dacă ridicăm însă LM(O1)
această constrângere. A
Ştim că curba AD arată legătura ce există
între O şi Y. Această relaţie a fost dedusă într-un 2
capitol anterior din teoria cantitativă a banilor. La Y2 Y1 Y
o ofertă de bani dată, un nivel mai înalt al O a) Modelul IS - LM
înseamnă un nivel mai mic al venitului. Cu O
creşterea ofertei de bani, curba AD se deplasează
B
spre dreapta, iar scăderea ofertei de bani O2
O1 A
deplasează curba AD spre stânga.
Acum vom deduce curba AD din modelul AD
IS±LM. La început, cu ajutorul modelului, Y2 Y1 Y
demonstrăm că creşterea O duce la reducerea Y, b) Curba AD
Fig. 13.7. - Deducerea curbei
iar curba AD cu pantă negativă exprimă tocmai AD din modelul IS - LM
această legătură inversă (Fig. 13.7.).
De ce curba AD are pantă negativă? Ca să putem răspunde la întrebare, să
vedem ce se întâmplă în modelul IS±LM dacă preţurile devin variabile.
M fiind dat, un nivel de preţuri mai mare reduce stocul de bani reali (M/O) şi
curba LM se deplasează în sus, deci r creşte şi venitul de echilibru scade. (Fig.
13.7./a). Dacă O creşte la O2, atunci venitul scade la Y2.
În figura 13.7./b am reprezentat curba AD dedusă din modelul IS±LM.
Acum să vedem ce poate cauza   — 
  -? Deoarece curba AD
sintetizează consecinţele modelului IS±LM, deplasarea celor două curbe componente
sub efectul unor şocuri exogene va deplasa şi curba AD.
Oolitica economică expansivă măreşte Y în modelul IS±LM, deci şi curba AD
se va deplasa spre dreapta (Fig. 13.8./a). La fel, o politică economică restrictivă care
reduce venitul din modelul IS±LM, determină deplasarea curbei AD spre stânga.
În concluzie, dacă venitul se modifică în modelul IS±LM din cauza modificării
nivelului preţurilor (O), atunci are loc o deplasare de-a lungul curbei AD. Dacă
modificarea venitului în modelul IS±LM are loc la nivelul constant al preţurilor,
atunci are loc deplasarea curbei AD.

215
 a) Oolitic monetar expansiv b) Oolitic fiscal expansiv
r LM(M1) r IS2(G2)
IS
1 IS1(G1) LM
A LM(M2)
1 B

B A

2 2
Y1 Y2 Y Y1 Y2 Y
O O

3 B O 3 B
O
A A
AD2
AD2
AD1 AD1
Y1 Y2 Y Y1 Y2 Y
Fig. 13.8. - Deplasarea curbei AD sub efectul politicii economice

13.5. Modelul IS ± LM pe termen scurt şi lung

Modelul IS±LM descrie mişcările economiei pe termen scurt, în condiţiile

P = P . Am văzut mai sus cum influenţează modificarea P echilibrul economic. Acum
putem studia şi evoluţia economiei pe termen lung, când P devine flexibil şi
acomodarea lui conduce economia spre realizarea      (Y*),


corespunzător nivelului natural al venitului  .

216
 În figura 13.9./a am reprezentat trei LM(O1)
r
IS 
curbe necesare pentru ilustrarea echilibrului pe
termen scurt şi lung: IS, LM şi nivelul dat al A LM(O2)
*
outputului potenţial Y Y . Curba LM s-a
reprezentat la nivelul de preţ dat O1. Economia B
este în echilibru pe termen scurt în A, unde se
intersectează IS cu LM (O1).
În figura 13.9./b am reprezentat aceeaşi Y¶ * =  Y
stare a economiei, dar cu ajutorul curbelor AD  

Y 

şi AS (deduse din crucea lui Keynes). La O1 O

Y
outputul rămâne sub nivelul potenţial (Y¶ A YY
O1
*
Y ). Altfel spus, la nivelul dat al preţurilor, O2 B
cererea de bunuri este insuficientă pentru
menţinerea economiei la nivel natural. 
Cele două diagrame se pot utiliza şi ¶ * =  Y
pentru a analiza echilibrul pe termen lung spre  
  Y
Fig. 13.9. - Echilibrul pe
care tinde economia. ÄA´ este un punct de termen scurt m = 
echilibru pe termen scurt la O1. Ulterior, din
cauza cererii reduse de bunuri, nivelul preţurilor începe să scadă şi economia începe
să se apropie de outputul natural. Când O devine egal cu O2, economia a ajuns într-un
punct de echilibru pe termen lung (punctul B).
La O2 cererea agregată este egală cu oferta potenţială (Fig. 13.9./b). În modelul
IS ± LM se ajunge în punctul B prin deplasarea curbei LM: reducerea O măreşte
stocul de bani reali (M/O), deci LM glisează spre dreapta.
Acum vedem care este deosebirea de bază între determinarea venitului pe baza
crucii lui Keynes şi pe baza teoriei clasice. Conform teoriei keynesiene, în punctul A
nivelul preţurilor este constant şi outputul (determinat de politica monetară şi fiscală,
respectiv de alţi determinaţi ai cererii agregate) se poate abate de la nivelul său
potenţial. Conform teoriei clasice, în punctul A nivelul preţurilor este flexibil şi O se
modifică în aşa fel încât venitul să fie   egal cu outputul natural (potenţial).
La aceeaşi concluzie ajungem şi pe cale analitică, dacă pornim de la modelul
IS ± LM:

217
 IY:  = 
 - T   I
r   



:


= 
r,  
 P
Ecuaţiile de mai sus conţin trei variabile importante: , P şi r. În abordarea
keynesiană, modelul IY ± 
trebuie completat cu o a treia ecuaţie privitoare la
constanţa preţurilor:
P=P

Această ipoteză înseamnă că valorile r şi  se modifică întotdeauna în aşa fel

încât să satisfacă ecuaţiile IY ± 
.
În abordarea clasică, modelul IY ± 
trebuie completat cu ecuaţia privitoare
la ipoteza că outputul este constant la nivelul său natural (potenţial).

=

Această ipoteză înseamnă că valorile r şi P se modifică în aşa fel încât să

satisfacă întotdeauna relaţiile IY şi 
.
are abordare este mai acceptabilă? Depinde de lungimea perioadei analizate:
abordarea keynesiană caracterizează termenul scurt, pe când cea clasică descrie
termenul lung.

13.6. Un exemplu de utilizare a modelului IS±LM

Cu ajutorul modelului IS±LM putem răspunde la întrebarea: ce a cauzat marea

criză din anii 1930. Această criză este utilizată ca un studiu de caz reprezentativ
pentru demonstrarea utilităţii modelului IS±LM în analiza oscilaţiilor economiei pe
termen scurt.
,5/B/,/#1()$"+%*+1
1(";%+%%

La începutul anilor 1930, scăderea venitului a fost acompaniată de scăderea

ratei dobânzii. Din această cauză, mulţi economişti au crezut că motivul depresiunii a
fost deplasarea curbei IS spre stânga. Această părere a fost denumită  

"  , deoarece cauza depresiunii se considera a fi scăderea exogenă a

218
cheltuielilor destinate cumpărărilor de bunuri. Economiştii au încercat să explice în
diferite moduri această scădere a cheltuielilor. Unii au atribuit deplasarea curbei IS
glisării în jos a funcţiei de consum. Criza bursei americane din anul 1929 s-a datorat
parţial scăderii cererii. Scăderea avuţiei şi creşterea incertă a economiei au incitat
oamenii să economisească mai mult.
O altă cauză a reducerii cheltuielilor s-a considerat a fi scăderea substanţială a
investiţiilor în imobiliare. În anii 1920 s-a exagerat cu construirea de imobile, ceea ce
ulterior a redus drastic cererea de investiţii în locuinţe. În aceeaşi direcţie a acţionat
încetinirea imigrărilor în America în anii 1930: creşterea populaţiei devine mai lentă,
deci scade şi cererea de locuinţe.
După declanşarea crizei, numeroase evenimente au redus în continuare
cheltuielile naţionale. Falimentul băncilor a redus de asemenea investiţiile. Închiderea
masivă a băncilor la începutul anilor 1930 a lipsit întreprinderile de surse de credit şi
funcţia de investiţie s-a deplasat în continuare spre stânga.
Oolitica fiscală a anilor 1930 a determinat, de asemenea, deplasarea curbei IS
spre stânga: interesul pentru menţinerea echilibrului bugetar a dus la creşterea poverii
fiscale.
Toate aceste evenimente au deplasat curba IS spre stânga.

,5/B/0/!+1()$"+%*+1 21(#)

Datele statistice arată că în anii 1930 a scăzut oferta de bani, în timp ce rata
şomajului a crescut considerabil. Din această cauză, economiştii au învinuit banca
centrală ca fiind vinovată pentru declanşarea crizei. Aceasta este    .
Cel mai fervent susţinător al acestei ipoteze a fost Milton Friedman, care era de părere
că cele mai multe recesiuni economice s-au datorat lipsei de bani şi marea criză din
anii 1930 este un exemplu spectaculos al acestei ipoteze.
Lipsa de bani deplasează LM spre stânga. Dar dacă pornim de la această
ipoteză monetară, apar două probleme. Una constă în evoluţia stocului de bani reali.
Oolitica monetară poate conduce la deplasarea spre stânga a curbei LM numai dacă
scade stocul de bani reali. Dar datele statistice nu confirmă o asemenea evoluţie.
Stocul de bani reali a crescut între 1929 ± 1931, deoarece reducerea ofertei de bani a
fost acompaniată de o scădere mai accentuată a nivelului preţurilor.

219
 Restricţia monetară poate fi vinovată pentru creşterea şomajului între 1931 ±
1933, când stocul de bani reali a scăzut într-adevăr, dar nu este deloc probabil că a
declanşat criza în 1929.
A doua problemă priveşte evoluţia ratei dobânzii. Dacă criza s-a datorat
deplasării curbei LM spre stânga, atunci rata dobânzii trebuia să crească, dar datele
statistice arată o evoluţie inversă: între 1929 ± 1933, rata dobânzii a scăzut sistematic.
Având în vedere aceste două probleme, putem concluziona că marea criză nu
s-a declanşat în urma deplasării spre stânga a curbei LM, dar nu putem neglija analiza
scăderii drastice a stocului de bani.

,5/B/5/1()$-"+%*")!1&+%

Între 1929 şi 1933, nivelul preţurilor a scăzut drastic. Mulţi economişti cred că
această deflaţie a provocat, în principal, creşterea şomajului şi scăderea venitului
naţional. Dacă această ipoteză este corectă, atunci trebuie să reconsiderăm şi ipoteza
monetară. În măsura în care reducerea ofertei de bani a cauzat scăderea O, banca
centrală poate fi considerată a fi responsabilă pentru declanşarea crizei.
Să analizăm modul în care modificările nivelului preţurilor influenţează
venitul în modelul IS±LM.

    pot fi stabilizatoare, dar şi destabilizatoare.
Din modelul IS±LM a rezultat până acum că reducerea O măreşte Y. Dacă
M M , un nivel mai redus al O înseamnă un stoc mai mare de bani reali (M/O), iar
creşterea stocului de bani reali conduce la deplasarea curbei LM spre dreapta,
mărindu-se astfel venitul.
O altă cale posibilă prin care deflaţia poate mări venitul este 
 
. A.
Oigou a fost un economist clasic renumit în anii 1930. El a arătat că stocul de bani
reali este o componentă a avuţiei menajelor. Cu reducerea O, stocul de bani reali
creşte şi consumatorii au impresia că sunt mai bogaţi, deci pot cheltui mai mult. Orin
creşterea cheltuielilor de consum curba IS se deplasează spre dreapta şi venitul creşte.
Aceste două explicaţii au condus unii economişti din anii 1930 la convingerea
că deflaţia poate facilita restabilirea ocupării depline în economie. Dimpotrivă, alţi
economişti erau mai sceptici în privinţa capacităţii de autoreglare a economiei. Ei au

220
atribuit un alt efect deflaţiei, dezvoltând două teorii pentru a explica că reducerea O nu
măreşte, ci dimpotrivă, reduce venitul.
Una din aceste explicaţii s-a denumit      şi subliniază efectele
scăderii neaşteptate a O. Se porneşte de la observaţia că modificarea spontană a O
conduce la restructurarea avuţiei între debitori şi creditori. Dacă debitorul datorează
1.000 , atunci valoarea reală a datoriei este 1.000/O. Reducerea O măreşte valoarea
reală a datoriei, adică puterea de cumpărare a sumei restituite creditorului. Astfel,
deflaţia neprevăzută îmbogăţeşte creditorii şi sărăceşte debitorii. Această redistribuire
a venitului influenţează cheltuielile destinate cumpărării de bunuri. Debitorii vor
cumpăra mai puţin, creditorii mai mult. Dacă ambii ar avea aceeaşi înclinaţie
marginală de a consuma (c), atunci nu ar exista un efect agregat. Dar, pare real să
presupunem că înclinaţia marginală de a consuma a debitorilor este mai mare (poate
tocmai din această cauză au devenit debitori!). În acest caz, debitorii îşi reduc
cheltuielile într-o măsură mai mare decât şi le măresc creditorii şi efectul net va fi
reducerea cheltuielilor totale. Curba IS se va deplasa spre stânga şi venitul va scădea.
Dacă dorim să înţelegem cum influenţează modificările      ale O
asupra venitului, trebuie să lărgim modelul IS ± LM cu o nouă variabilă. Oână acum
nu am făcut deosebire între rata reală şi rata nominală a dobânzii. Dar am văzut deja
că investiţia depinde de rata reală a dobânzii (r), iar cererea de bani de rata nominală a
dobânzii (i). Dacă ʌe este inflaţia aşteptată, atunci rata reală ex ante a dobânzii este:

r i - ʌe

iar modelul IS ± LM se poate scrie astfel:

!IY:  = 
 - T   I
i - ʌ e   
!


: = 
i,  
" P

Astfel, inflaţia aşteptată devine o variabilă a curbei IY şi modificările ei vor

deplasa această curbă.
Dacă toţi se aşteaptă să nu se modifice P, atunci ʌe = 0 şi modelul IY ± 

este cel utilizat până acum.

221
 r, i IS1 Oornim de la o situaţie de echilibru
r2 (punctul A) şi presupunem că toţi se aşteaptă
IS2 

ca în viitor O să scadă, deci ʌe 0. În condiţiile
A
r1 = i1 ratei nominale a dobânzii dată, rata reală a
i2 B dobânzii va fi mai mare, ceea ce poate reduce

1 cheltuielile destinate investiţiei şi curba IS

e
 coboară. Astfel, venitul scade, la fel şi rata
2
nominală a dobânzii (i2 i1), pe când rata reală
Y2 Y1 Y
2ig. 13.10. - Deflam
ia am
teptat în a dobânzii creşte (r2 > r1).
modelul IS - 
Outem observa că cele două teorii ale
deflaţiei stabilizatoare au un element comun: reducerea O reduce Y, deoarece are loc
deplasarea spre stânga a curbei IS.
Deoarece în perioada 1929 ± 1933 deflaţia a fost substanţială, nu ar fi fost
posibilă fără o reducere drastică a ofertei de bani. Banca centrală care a luat o
asemenea decizie a devenit responsabilă (cel puţin parţial) pentru recesiune. Altfel
spus, dacă reducerea preţurilor are efect destabilizator, atunci reducerea ofertei de
bani poate conduce la reducerea venitului, chiar dacă stocul de bani reali nu scade şi
rata nominală a dobânzii nu creşte.
Economiştii studiază marea criză nu numai ca pe o curiozitate, ci pentru a
putea da sfaturi responsabililor cu politica economică în privinţa evitării repetării sale.
Deocamdată nu există un consens în privinţa cauzelor ce au declanşat marea
criză, deci nu putem spune cu certitudine că aşa ceva nu se va mai repeta.
Totuşi, cei mai mulţi economişti sunt optimişti, fiind de părere că greşelile
care în final au dus la declanşarea crizei din anii 1930 nu se vor mai repeta. Nici o
bancă centrală nu ar permite azi scăderea ofertei de bani cu 25%. În plus, politica
fiscală a anilor 1930, în loc să ajute, mai mult a înrăutăţit situaţia, reducând cererea
agregată. De asemenea, având în vedere rata şomajului relativ mare, puţini economişti
ar cere echilibrarea strictă a bugetului de stat.
Trebuie să mai subliniem că în zilele noastre funcţionează o serie de
instrumente care facilitează preîntâmpinarea unor evenimente asemănătoare celor din
anii 1930. În plus, economiştii ştiu azi mai mult despre funcţionarea economiei ca la
începutul secolului XX.

222
"%+(

1.V Modelul IS ± LM este teoria generală a cererii agregate. Variabilele sale exogene
sunt politica economică şi nivelul preţurilor. Modelul explică două variabile
endogene: rata dobânzii şi venitul naţional.
2.V Curba IS exprimă corelaţia negativă ce există între rata dobânzii şi venitul global
în cazul echilibrului pieţei banilor reali. Echilibrul în modelul IS ± LM înseamnă
echilibrul concertat al pieţei bunurilor şi al pieţei monetare.
3.V Sub efectul politicii fiscale expansive (creşte G sau scade T) curba IS se
deplasează spre dreapta, conducând la creşterea venitului şi a ratei dobânzii.
Creşterea venitului deplasează spre dreapta şi curba AD. Oolitica fiscală restrictivă
deplasează IS spre stânga, reduce rata dobânzii şi venitul, conducând la deplasarea
spre stânga a curbei AD.
4.V Sub efectul politicii monetare expansive curba LM se deplasează în jos. Rata
dobânzii şi venitul cresc. Creşterea venitului deplasează spre dreapta curba AD.
Oolitica monetară restrictivă deplasează LM în sus, reduce rata dobânzii şi venitul,
deci deplasează AD spre stânga.

"1";



 ± sub efectul reducerii nivelului preţurilor creşte stocul de bani
reali şi avuţia consumatorilor, ceea ce conduce la creşterea cheltuielilor de consum.
  


± model ce descrie şi cuantifică economia cu ajutorul
datelor şi metodelor statistice.
p        ± teorie conform căreia reducerea neaşteptată a
preţurilor conduce la redistribuirea avuţiei între debitori şi creditori şi reduce
cheltuielile totale ale economiei.

-"&2.)"+&%

1.V Explicaţi de ce curba AD are pantă negativă.

2.V Ce efect are creşterea impozitelor asupra ratei dobânzii, a venitului naţional, a
consumului şi a investiţiei?
3.V Aceeaşi întrebare în cazul reducerii ofertei de bani.

223
4.V Ce efecte posibile are reducerea preţurilor asupra venitului de echilibru?

'%##!-%"&

1.V Cum evoluează în modelul IS ± LM rata dobânzii, venitul, consumul şi investiţia,

dacă:
a.V banca centrală măreşte oferta de bani;
b.V statul măreşte G;
c.V statul măreşte T;
d.V statul măreşte G şi T în aceeaşi proporţie.

2.V Cu ajutorul modelului IS ± LM, determinaţi efectul următoarelor şocuri asupra

venitului, ratei dobânzii, consumului şi investiţiei. Ce ar trebui să facă banca
centrală în interesul stabilizării economiei?
a.V După apariţia unei generaţii noi de calculatoare mai performante,
întreprinderile îşi schimbă integral sistemul computerizat.
b.V Din cauza unui val de falsificare a cărţilor de credit, creşte numărul
tranzacţiilor în bani lichizi.
c.V Economiştii conving populaţia să economisească mai mult din venit.

3.V O economie se caracterizează prin ecuaţiile:

a.V C 200 + 0.75 (Y - T)
I 200 ± 25r
G T 100
Reprezentaţi curba IS în regiunea cuprinsă între r 0 şi r 8%.
D
M

b.V Mai cunoaştem:  ö Y - 100r , M 1.000 şi O 2. Reprezentaţi curba
O
LM în regiunea cuprinsă între r 0 şi r 8%.
c.V Determinaţi la echilibru rata dobânzii şi venitul.
d.V Să presupunem că G creşte la 150. Care va fi deplasarea curbei IS? Cât vor
fi la noul echilibru r şi Y?

224
 e.V Să presupunem că M creşte de la 1000 la 1200. Cu cât de deplasează LM?
Cât vor fi la noul echilibru r şi Y?
f.V Oornind de la situaţia iniţială, să presupunem că O creşte de la 2 la 4. Cât
vor fi la noul echilibru r şi Y?
g.V Deduceţi ecuaţia AD şi reprezentaţi curba AD. Cum se deplasează ea dacă
politica fiscală se modifică conform punctului a) şi politica monetară
conform punctului e)?

4.V De ce sunt adevărate afirmaţiile de mai jos? Analizaţi efectele politicii monetare şi
fiscale în următoarele situaţii:
a.V Dacă investiţia nu depinde de rata dobânzii, curba IS este perpendiculară.
b.V Dacă cererea de bani nu depinde de rata dobânzii, curba LM este
perpendiculară.
c.V Dacă cererea de bani nu depinde de venit, curba LM este orizontală.
d.V Dacă cererea de bani este foarte sensibilă la rata dobânzii, curba LM este
orizontală.

5.V Să presupunem că statul doreşte să mărească I în condiţiile Y constant. Ce mix de

politică economică asigură realizarea acestui obiectiv în modelul IS ± LM? Dacă
statul reduce T şi produce deficit bugetar, în timp ce banca centrală duce o politică
monetară riguroasă, ce efect aşteptăm de la un asemenea mix de politică
economică?

6.V Cu ajutorul modelului IS ± LM, arătaţi efectul următoarelor evenimente asupra Y,

O şi r:
a.V creşterea ofertei de bani;
b.V creşterea G;
c.V creşterea T.

7.V Banca centrală oscilează între două politici monetare: să menţină constantă oferta
de bani sau să modeleze în aşa fel oferta de bani încât r să nu se modifice. Care
politică ar stabiliza mai bine outputul în modelul IS ± LM, dacă:
a.V şocul ce atinge economia porneşte exclusiv din modificarea exogenă a
cererii de pe piaţa bunurilor;

225
 b.V şocul ce atinge economia porneşte exclusiv din modificarea exogenă a
cererii de bani.

8.V Să presupunem că cererea de bani reali depinde de venitul disponibil. Funcţia

D
M

cererii de bani este:  ö L
r, Y - T  . Utilizând modelul IS ± LM, analizaţi
O
dacă modificarea funcţiei cererii de bani modifică:
a.V modelul de analiză a efectelor modificării G?
b.V modelul de analiză a efectelor modificării T?

c
,6

)4"#!*";*)

'".
V a prezenta modelul Mundell ± Fleming în ipoteza P = P ;
V a analiza efectul politicii economice în acest model;
V a explica sistemul cursurilor flotante, respectiv sistemul cursurilor fixe;
V a prezenta modelul Mundell ± Fleming în ipoteza preţurilor variabile;
V a analiza efectul politicii economice în acest model.

*
* *

Acum vom extinde analiza oscilaţiilor economiei prin includerea comerţului

internaţional şi a finanţelor mondiale.
Modelul IS ± LM referitor la economia deschisă se numeşte modelul Mundell
± Fleming: presupune P = P şi arată cauzele oscilaţiilor venitului agregat.
Deosebirea faţă de modelul IS ± LM constă în faptul că acesta din urmă
analizează economia închisă.

226
14.1. Modelul Mundell - Fleming

Componentele modelului sunt:

IS: Y C
Y - T  + I
r  + G + NX
e

M

LM: L
r, Y 
O

 r r*

Ce arată aceste ecuaţii? Ecuaţia IS arată că venitul agregat este suma

consumului, investiţiilor, cumpărărilor guvernamentale şi a exportului net. Consumul
este funcţia venitului disponibil, iar investiţia este funcţia negativă a ratei dobânzii.
Exportul net este funcţia negativă a cursului.
— se defineşte ca preţul valutei interne măsurat în valută străină. În acest
e LM* model nu trebuie să facem distincţie între cursul
nominal şi cel real, deoarece prin ipoteză P = P ,
deci modificările cursului nominal sunt
r r *  (echilibru)
proporţionale cu modificările cursului real:
IS* P
ȟ = e , adică atunci când Äe´ creşte, produsele
P*

Fig. 14.1. - Modelul Mundell străine devin relativ mai ieftine faţă de cele
-Fleming
autohtone şi exportul scade, importul creşte.
Ecuaţia curbei LM descrie piaţa banilor, arătând că oferta de bani reali este
egală cu cererea de bani reali, care este funcţia negativă a ratei dobânzii şi funcţia
pozitivă a venitului. Oferta de bani (M) este reglementată de banca centrală, deci este
o variabilă exogenă, ca şi nivelul preţurilor (O).
A treia ecuaţie arată că rata dobânzii este dată de nivelul său internaţional (r*).
Cele trei ecuaţii descriu modelul Mundell ± Fleming, care poate fi analizat şi


, utilizând un sistem de axe: pe axa orizontală se reprezintă venitul, iar pe axa
verticală este cursul (Fig. 14.1.). Deoarece r r*, ecuaţiile curbelor IS şi LM devin:

227
 $#IY :*
 = 
 - T   I
r*     
e 
r LM $

= 
r * ,  
*


:
% P
r* r r*
Asterixul de la 
şi IY înseamnă că r = r*.
Intersecţia celor două curbe determină r şi  de
echilibru. aÎ este perpendiculară, deoarece
Y
a) Curba LM r nu apare în ecuaţie. La r* dat, LM* determină
e
LM* venitul agregat, independent de r.
Curba LM se poate deduce deci din r*, după
care se deduce LM*, care descrie legătura dintre Y
şi e (Fig. 14.2.).
În figura 14.2./a am reprezentat curba LM
Y standard, iar linia orizontală indică nivelul constant
b) Curba LM*
Fig. 14.2. - Deducerea al ratei internaţionale a dobânzii (r*). Cele două
curbei LM* curbe determină împreună nivelul venitului,
independent de rata dobânzii (r).
În figura 14.2./b am dedus curba LM* perpendiculară, care nu depinde de curs
(e).
!YÎare pantă negativă, deoarece un curs mai înalt reduce NX, deci şi Y.
Ea se deduce ca în figura 14.3. din crucea lui Keynes şi funcţia NX.
Dacă cursul creşte la e2 (săgeata 1), exportul net scade (săgeta 2), deci se
reduce şi cheltuiala naţională planificată (săgeata 3) şi venitul (săgeata 4). Curba IS*
leagă funcţia NX şi crucea lui Keynes, aşa cum curba IS leagă funcţia investiţiei cu
crucea lui Keynes.
Cu ajutorul modelului Mundell ± Fleming astfel construit, putem analiza
reacţia venitului agregat şi a cursului la modificarea politicii economice. În acest scop,
trebuie să ştim ce tip de sistem valutar internaţional a ales o ţară dată. Deoarece cele
mai multe ţări au optat pentru — —  
—    , analiza va porni de la
existenţa unor cursuri flotante: cursul valutar poate oscila liber, în funcţiile de
condiţiile economice variabile.

14.2. Politica fiscală în ipoteza cursurilor flotante

228
 Să presupunem că statul înviorează creşterea economică prin sporirea G sau
reducerea T. Sub influenţa politicii fiscale expansive, curba IS* se deplasează spre
dreapta (săgeata 1), cursul creşte (săgeata 2), dar venitul nu se modifică (săgeata 3).
Constatarea legată de politica fiscală se deosebeşte net de ceea ce am văzut în
modelul IS ± LM în cazul economiei închise, când politica fiscală a mărit venitul. În
economia deschisă cu curs flotant, politica fiscală nu modifică venitul, deoarece în
acest caz expansiunea fiscală reduce economisirea naţională şi, prin aceasta, investiţia
străină netă, deci cursul creşte. Supraevaluarea valutei naţionale reduce NX, ceea ce
contracarează creşterea cererii interne.
Oentru a înţelege mai bine deosebirea dintre economia închisă şi cea deschisă,
să analizăm ecuaţia ce descrie echilibrul pieţei monetare:
M
= L
r,  
O

Oferta de bani reali (M/O) este dată şi cererea trebuie întotdeauna să fie egală
cu oferta dată. În economia închisă, sub influenţa politicii fiscale expansive creşte rata
dobânzii şi frânează creşterea venitului de echilibru.

229
 E Y E
A
E1 C
Y - T + I
r* + G + NX
e1
3

B
E2 C
Y - T + I
r *  + G + NX
e 2 

4
450
Y
Y2 Y1
b) Crucea lui Keynes
e e

e2 B e2 B

1
A e1 A
e1

NX(e) IS*
2
NX Y
NX(e 2) NX(e 1) Y2 Y1
a) Funcm
ia NX(e) c) Curba IS *
Fig. 14.3. - Deducerea curbei IS*

e
IS*2 
*
IS1* Dimpotrivă, într-o economie deschisă
(mică), rata dobânzii este fixată la nivelul r*, deci

e2 există un singur nivel de venit care satisface

2 ecuaţia. Ca urmare, supraevaluarea cursului şi

e1 1 reducerea NX trebuie să fie suficient de mare
3  pentru a compensa integral efectul politicii fiscale
1 = 2 expansive.
Fig. 14.4. - xpansiunea iscal
în ipoteza cursurilor lotante

230
14.3. Politica monetară în ipoteza cursului flotant
e
IS* LM1* LM *2
Să presupunem că banca centrală
1
măreşte oferta de bani. Deoarece P = P prin
ipoteză, creşterea ofertei de bani măreşte stocul e1 
*
de bani reali şi curba LM se deplasează spre 2
dreapta (Fig. 14.5.): venitul creşte, cursul e2 

scade. 3

Ca şi în economia închisă, politica 1 2
monetară şi în economia deschisă influenţează Fig. 14.5. - xpansiunea monetar
în ipoteza cursului lotant
venitul, dar mecanismul este altul. În economia
e
închisă, creşterea ofertei de bani reduce rata
dobânzii şi incită astfel investiţiile. 1

În economia deschisă (mică) r = r*.

Imediat ce apare efectul de reducere a ratei
2
dobânzii în urma creşterii ofertei de bani,
capitalul iese din ţară, investitorii căutând în
1
altă parte randamente mai mari. Ieşirea
capitalului din ţară împiedică scăderea ratei 
e
dobânzii. În plus, deoarece ieşirea capitalului
2
măreşte oferta de bani naţionali pe piaţa de
devize, cursul scade, produsele interne devin e2 
relativ mai ieftine faţă de cele străine şi NX  IY*2
creşte. Astfel, în economia deschisă, politica e1 
IY1*
monetară influenţează economia nu prin
intermediul modificării ratei dobânzii, ci a 
 1  2
cursului (e). i . 1 . . - Liitarea iporturilor
în con˜im iile cursului lotant

14.4. Politica comercială în condiţiile cursului flotant

Să presupunem că statul încearcă să reducă cererea faţă de produsele importate

prin cote de import şi taxe vamale. Cum evoluează venitul şi cursul? Deoarece NX =

231
EX ± IM, reducerea IM măreşte NX. Funcţia NX se deplasează spre dreapta, deci şi
curba IS* glisează spre dreapta: cursul creşte, dar venitul nu se modifică (Fig. 14.6.).
De obicei, scopul recunoscut al contingentării importului este modificarea
soldului balanţei comerciale (NX). Totuşi, aşa cum am văzut într-un capitol anterior,
acest lucru nu reuşeşte neapărat. În condiţiile cursului flotant, în modelul Mundell ±
Fleming ajungem la aceeaşi concluzie:

NX
e  =  - 
 - T  - I
r  - 

Deoarece restricţionarea comerţului internaţional nu influenţează venitul,

consumul, investiţia şi , nu atinge nici soldul balanţei comerciale (NX). Deşi
deplasarea funcţiei NX măreşte exportul net, creşterea cursului îl reduce în aceeaşi
măsură.

14.5. Economia deschisă (mică) în sistemul cursurilor fixe

Acum să analizăm sistemul cursurilor fixe, care deşi a fost abandonat în anii
1970, în ultimul timp unele state îl aplică din nou. Există economişti care propun
întoarcerea generalizată la cursurile fixe.
În cadrul acestui sistem, banca centrală este dispusă ca, la un curs dinainte
stabilit, să convertească nelimitat valuta internă în valute străine şi invers. În acest
scop, ea trebuie să dispună de rezerve valutare considerabile.
După fixarea cursului, singurul scop al politicii monetare este menţinerea
acestuia la nivelul prestabilit. În acest scop, banca centrală reglementează în aşa fel
oferta de bani, încât cursul de echilibru să fie egal cu cursul prestabilit. Am putea
spune că atâta timp cât banca centrală este dispusă să cumpere sau să vândă valuta
străină, oferta de bani se aliniază automat la nivelul necesar.
Să analizăm cu un exemplu modul în care determină oferta de bani fixarea
cursului. Să presupunem că banca centrală anunţă că fixează cursul la 100 u.m.s./
u.m.i. La oferta actuală de bani însă cursul este de 150 u.m.s./u.m.i., ceea ce depăşeşte
cu 50 u.m.s. cursul anunţat (Fig. 14.7./a).

232
 Apare astfel posibilitatea de profit e
pentru speculatori, care pot cumpăra pe piaţă
300 u.m.s. cu 2 u.m.i. şi să-i vândă pentru 3
u.m.i. băncii centrale, obţinând un profit de 1
Curs de
u.m.i. echilibru Curs
fixat
Când banca centrală cumpără de la
speculatori valută străină, măreşte automat IS*

oferta de bani. Creşterea ofertei de bani

a) Cursul de echilibru
deplasează LM* spre dreapta, ridicând cursul de dep memte cursul prestabilit
echilibru. Ca urmare, oferta de bani va creşte e
până când cursul de echilibru egalează cursul
anunţat.
Curs
Dacă în momentul fixării cursului
fixat
anunţat cursul de echilibru este de 50 u.m.s./1 Curs de A
u.m.i. (Fig. 14.7./b), atunci speculanţii obţin echilibru
IS*
profit dacă cumpără 100 u.m.s de la banca
centrală cu 1 u.m.i. şi-i vând pe piaţă cu 2 u.m.i.
a) Cursul de echilibru este sub
Când banca centrală vinde valuta străină, valuta cursul prestabilit
internă încasată reduce oferta de bani, deci LM* Fig. 14.7. - Cum determin cursul
fix oferta de bani
se deplasează spre stânga şi cursul de echilibru
creşte. Oferta de bani scade până când cursul de echilibru atinge nivelul cursului
anunţat.
Trebuie să subliniem că sistemul descris mai sus fixează cursul nominal.
Faptul dacă şi cursul real este menţinut la un nivel constant depinde de lungimea
perioadei analizate. Dacă preţurile sunt flexibile, ceea ce este caracteristic termenului
lung, atunci cursul real se poate modifica, chiar dacă cursul nominal este fix. Din
această cauză, politica economică care urmăreşte fixarea cursului nominal, nu
influenţează nici o variabilă reală, deci nici cursul real. Această politică influenţează
exclusiv oferta de bani şi nivelul preţurilor.
În modelul Mundell ± Fleming preţurile sunt însă constante, deci un curs
nominal fixat de banca centrală înseamnă şi un curs real fixat.

233
14.6. Politica fiscală în condiţiile e 
* 
*
 
cursului fix

Să presupunem că statul măreşte G sau  rs

 fi at
reduce T pentru a spori cheltuielile naţionale.
IY*
Curba IS* se deplasează spre dreapta şi cursul
creşte (Fig. 14.8.). IY *

Spre deosebire de cursurile flotante, în   

cazul cursului fix politica fiscală măreşte ig.  . . - xpansiunea
fiscal î

˜im iile rsli fi
venitul, deoarece expansiunea fiscală conduce
e 
*
acum automat şi la expansiune monetară. 
* 


14.7. Politica monetară în condiţiile

rs
cursului fix  fiat

Dacă banca centrală măreşte oferta de IY*

bani (cumpără obligaţiuni de la sectorul privat),   
*
curba LM glisează spre dreapta şi cursul real i   a
si
ea


etar î

˜im iile rsli fi
scade (Fig. 14.9.).
Deoarece cursul este fixat, banca centrală este dispusă să cumpere şi să vândă
nelimitat valută la acest curs. Speculatorii vând repede valuta băncii centrale,
reducând astfel oferta de bani şi LM* revine în poziţia iniţială.
Ca urmare, în condiţiile cursului fix, politica monetară tradiţională este fără
efect. Cu alte cuvinte, dacă se adoptă sistemul cursurilor fixe, banca centrală renunţă
la reglementarea ofertei de bani.
Totuşi, ţările care au cursuri fixe pot alege între diferite politici monetare. De
exemplu, pot modifica cursul fixat (îl reduc devalorizarea valutei; îl măresc
supraevaluarea valutei).
-     împinge LM * spre dreapta (ca în cazul creşterii ofertei de bani),
deci creşte exportul net şi venitul agregat.
Y    împinge LM * spre stânga: exportul net scade, la fel şi venitul
agregat.

234
14.8. Politica comercială în condiţiile cursului fix

Să presupunem că statul introduce o e 
1* 
*2

contingentare a importurilor. Funcţia NX şi 2
1
curba IS* se deplasează spre dreapta (Fig.
14.10.).
Rezultatul diferă de cel din sistemul e2 e1 B Curs
A fixat
cursului flotant. Ca urmare a restricţiei
IY*2
importului, în ambele sisteme funcţia NX se
IY 1*
deplasează spre dreapta, dar numai în cazul
Y1 Y2 Y
cursului fix duce la creşterea exportului net,
Fig. 14.10. - Politica comercial în
deoarece datorită cursului fix, restricţia condim iile cursului fix
importului în loc să ducă la creşterea cursului,
induce expansiune monetară. Creşterea cantităţii de bani măreşte venitul agregat (NX
S ± I, iar creşterea venitului măreşte şi S, deci şi NX).

14.. Modelul Mundell ± Fleming pe V


*
P1  
*
P2 
termen lung 1

V1 A
Oână acum am folosit modelul
2
pentru a analiza economia deschisă (mică) V2 B
pe termen scurt, în condiţiile nivelului dat al 3 IY*
preţurilor. Acum să vedem ce se întâmplă
Y1 Y2 Y
dacă O devine variabil.
P
În această analiză trebuie să facem
deosebire între cursul nominal (e) şi cursul
real
ȟ  , iar modelul Mundell - Fleming se P1 A

scrie astfel:
P2 B
IY:  = 
 - T   I
r*     
ȟ 
AD
M
M: = 
r * ,   Y1 Y2 Y
P
Fig. 14.11. -
odelul
undell -
Fleming ca teorie a cererii agregate
Deosebirea este că exportul net

235
depinde acum de cursul real şi nu de cursul nominal. Să vedem ce se întâmplă dacă O
scade (Fig. 14.11.).
Deoarece la O mai mic creşte V
*
stocul de bani reali, curba LM se
deplasează spre dreapta (Fig. 14.12./a),

cursul real scade şi venitul de echilibru V1
creşte.
V2 
Curba AD exprimă legătura
negativă ce există între O şi Y (Fig. IY*
14.12./b). Curba AD dedusă din modelul 1 2 
Mundell ± Fleming seamănă cu cea dedusă a)
oelul
unell - 2leming pe
termen lung
din modelul IS±LM; politica economică P
care în modelul Mundell ± Fleming
P1  YY
măreşte venitul, deplasează AD spre
stânga.
P2 
Ce legătură există între modelul
Mundell ± Fleming şi modelul AD±AS? 
Ounctul A în ambele diagrame indică  
punctul de echilibru pe termen scurt, b)
oelul  -Y
2ig. 14.12. - chilibrul pe termen scurt
deoarece presupune un nivel de preţ mi lung în economia eschis (mic )
nemodificat. În acest punct de echilibru,
cererea nu este suficientă pentru ca economia să producă la nivelul outputului
potenţial Y . Din cauza cererii reduse, O scade treptat şi, ca urmare, creşte stocul de
bani reali, iar curba LM* se deplasează spre dreapta (Fig. 14.12./a). Cursul real scade,
deci NX creşte. În final, economia ajunge în punctul B, care indică echilibrul pe
termen lung.
Viteza cu care economia trece de la echilibrul pe termen scurt la cel pe termen
lung depinde de viteza cu care nivelul variabil al preţurilor reuşeşte să readucă

economia la nivelul outputului potenţial Y .


Când politicienii iau decizii economice, trebuie să aibă în vedere atât efectele
pe termen scurt cât şi efectele pe termen lung.

236
"%+(

1.V Modelul Mundell ± Fleming este modelul IS ± LM pentru economia deschisă.

Consideră O O şi arată ce factor determină oscilaţiile venitului şi ale cursului.
2.V Din modelul Mundell ± Fleming rezultă că în sistemul cursurilor flotante politica
fiscală nu are efect asupra venitului agregat. Sub efectul expansiunii fiscale valuta
se supraevaluează, ceea ce reduce exportul net şi contracarează efectul expansiv
obişnuit exercitat asupra venitului agregat.
3.V Conform modelului Mundell - Fleming, în sistemul cursului fix politica monetară
nu are efect asupra venitului agregat. Orice încercare de a extinde oferta de bani
este zadarnică, deoarece oferta de bani trebuie să evolueze în aşa fel încât cursul
anunţat să fie menţinut. Dimpotrivă, în sistemul cursurilor flotante politica
monetară are efect asupra venitului agregat.
4.V Dacă investitorii nu au încredere în deţinerea instrumentelor de plată ale unei ţări,
atunci rata dobânzii în interior depăşeşte nivelul internaţional. Conform modelului
Mundell ± Fleming, creşterea suprapreţului riscului conduce la creşterea ratei
dobânzii şi devalorizarea valutei naţionale.
5.V Ambele sisteme ale cursului au propriile lor avantaje. În sistemul cursurilor
flexibile politica monetară poate urmări şi alte obiective decât menţinerea
stabilităţii cursului. Cursul fix reduce oarecum incertitudinea tranzacţiilor
internaţionale.

"1";

—  ± curs predeterminat de banca centrală, la care aceasta schimbă valuta

proprie în valută străină şi invers.
—  ± banca centrală permite ca cursul să reacţioneze la modificările
condiţiilor economice şi ale politicii economice.
-    ± banca centrală reduce valoarea valutei naţionale în sistemul
cursului fix.
   0  
± modelul IS ± LM al economiei deschise.
Y   ± banca centrală măreşte valoarea valutei naţionale în sistemul
cursului fix.

237
-"&2.)"+&%

1.V Cum evoluează venitul agregat, cursul şi soldul balanţei comerciale în modelul
Mundell - Fleming, dacă cursurile sunt flotante şi cresc impozitele?
2.V Aceeaşi întrebare, dacă cursurile sunt flotante şi creşte oferta de bani? Ce s-ar
întâmpla dacă cursurile ar fi fixe?
3.V Aceeaşi întrebare, dacă cursurile sunt flotante şi se instituie cote de import la
importul de automobile? Cum ar evolua aceste variabile dacă cursurile ar fi fixe?
4.V Ce avantaje are sistemul cursurilor flotante? Dar sistemul cursurilor fixe?

'%##!-%"&

1.V Utilizând modelul Mundell ± Fleming, determinaţi cum evoluează venitul, cursul
şi exportul net în sistemul cursurilor flotante şi fixe, sub efectul următoarelor
şocuri:
a.V Consumatorii consumă mai puţin şi economisesc mai mult.
b.V Apare un nou model de autoturism străin şi consumatorii interni îl preferă.
c.V Se introduc bancomatele şi scade cererea de bani.

2.V Modelul Mundell ± Fleming consideră r* ca variabilă exogenă. Să analizăm ce s-ar

întâmpla dacă r* s-ar modifica?
a.V Ce poate cauza creşterea r*?
b.V Cum evoluează în modelul Mundell ± Fleming cu cursuri flotante venitul,
cursul şi NX, dacă rata dobânzii creşte?
c.V Cum evoluează în modelul Mundell ± Fleming cu cursuri fixe venitul,
cursul şi NX, dacă rata dobânzii creşte?

3.V Oamenii de afaceri şi politicienii se ocupă sistematic de competitivitatea externă a

ramurilor industriale autohtone.
a.V Cum atinge modificarea cursului această competitivitate?
b.V Să presupunem că dorim să mărim competitivitatea industriilor autohtone,
dar nu dorim să se modifice venitul. Conform modelului Mundell ±
Fleming, ce politică monetară şi fiscală ar trebui implementată?

238
4.V Să presupunem că un venit mai mare induce un import mai mare şi deci un NX
mai mic: NX NX (e, Y). Să analizăm efectul expansiunii fiscale asupra venitului
şi a soldului balanţei comerciale:
a.V în sistemul cursurilor flotante?
b.V în sistemul cursurilor fixe?

5.V Să presupunem că cererea de bani depinde de venitul disponibil şi ecuaţia pieţei

M
monetare este: L
r, Y - T  . Analizaţi efectul reducerii T asupra cursului
O
într-o economie deschisă (mică) într-un sistem al cursurilor fixe.

6.V Oe baza modelului Mundell ± Fleming, răspundeţi la următoarele întrebări în

legătură cu ţara mică A:
a.V Dacă în ţara A este recesiune, este necesar ca statul să aplice o politică
monetară sau fiscală pentru a mări ocuparea? De ce?
b.V Cum ar influenţa asupra outputului, consumului şi a soldului balanţei
comerciale dacă ţara A ar interzice importul de vin din ţara B? Analizaţi
atât efectul pe termen scurt, cât şi efectul pe termen lung.

239