63

Modul2. Noţiuni de bază despre macroeconomie

Introducere
Obiectivele modului
M2.U7. Indicatori macroeconomici
M2.U8. Venitul, consumul, economiile și investițiile
M2.U9. Piața muncii, salariul și șomajul
M2.U10. Piața monetară, moneda și inflația
M2.U11. Piața de capital
M2.U12. Piața Valutară
M2.U13. Fluctuațiile activității economice
Bibliografie

Introducere
Etimologia cuvântului macroeconomie provine din limba greacă, de la
adjectivul makro, însemnând mare. Astfel, macroeconomia este ramura
economiei care studiază performanțele și comportamentul economiei ca un
întreg. Aceasta își focalizează atenția asupra creșterii economice, ciclurilor
economice și în general asupra modului în care economia națională se comportă.
Obiectivul macroeconomiei este orientat pe două direcții: înțelegerea cauzelor
și consecințelor fluctuațiilor ciclice, sau ale ciclurilor de afaceri și înțelegerea
factorilor determinanți care generează creșterea economică. Creșterea
economică reprezintă un proces de sporire, pe termen lung, a producției de
bunuri realizate de economia unei țări [DUG 15]. Fluctuațiile ciclice reprezintă
alternanța dintre secvențele repetate de creșteri economice, stagnare și
perioadele de declin economic. Astfel, macroeconomia studiază și explică relația
dintre factori precum: produsul social, venitul național, consumul, investițiile,
șomajul, inflația, comerțul internațional.
Fenomenele economice sunt rezultatul a milioane de decizii luate de
către indivizi, în calitate de producători, vânzători, cumpărători, consumatori
etc. Studiul acestor fenomene stau la baza microeconomiei. Pentru a percepe pa
plan global (național sau internațional) fenomenele economice petrecute la
nivel microeconomic, trebuie procedat la acțiunea de agregare, care reprezintă
gruparea operațiunilor de la nivel microeconomic în mărimi globale. Astfel,
economia este structurată și funcționează atât la nivelul agenților economici
(indivizii, gospodăriile, firmele, statul la nivel individual), ca microeconomie, cât
și la nivelul agenților economici agregați (indivizii, gospodăriile, firmele, statul,
priviți în ansamblu), ca macroeconomie [BEN 07].

Obiectivele modulului
La sfârșitul acestui modul studenții vor fi capabili să:
 Înțeleagă principalilor macroeconomici: produsul intern, produsul național,
venitul național.
 Calculeze principalii indicatori macroeconomici prin diferite metode.
 Înțeleagă cum funcționează tipurile de piață: piața de mărfuri, piața muncii,
piața monetară, piața de capital și piața valutară.
 Înțeleagă și explice fluctuațiile economice.
64

Unitate de învățare M2.U7. Indicatori macroeconomici

M2.U7.1. Introducere
M2.U7.2. Obiectivele unității de învățare
M2.U7.3. Sisteme de calcul și analiză macroeconomică
M2.U7.4. Metode de măsurare a activității economice a unei țări
M2.U7.5. Principalii indicatori macroeconomici
M2.U7.6. Rezumat

M2.U7.1. Introducere
Așa cum s-a arătat în cadrul modulului 1 al acestei lucrări, modul în care
interacționează cele cinci categorii de agenți economici (firmele, gospodăriile,
statul și administrațiile publice, sistemul bancar și străinătatea) fac, printre
altele, obiectul de studiu al micro și macroeconomiei. Însă cunoașterea
fluxurilor reale, monetare și informaționale ce au loc între agenții economici nu
este suficientă pentru conceperea și orientarea unei politici economice eficiente
a unei țări, care să susțină un nivel de trai ridicat pentru populație. De asemenea,
bunăstarea unei economii naționale, depinde, în mare măsură și de activitatea
firmelor interesate să investească în economia națională. Decizia unor firme de
a investi în cadrul unei economii naționale depinde în primul rând de capacitatea
economiei respective de a răspunde la întrebări precum: cât din producția
realizată poate fi absorbită pe piața internă? Cât de mari sunt veniturile
populației? Cum vor evolua salariile angajaților? Care va fi evoluția generală a
prețurilor? Se va menține o tendință crescătoare a creșterii economice? [DUG
15]. Pentru a răspunde la aceste întrebări este necesară măsurarea
performanțelor activității economice de ansamblu a unei țări. În acest scop sunt
utilizați indicatorii macroeconomici, ca instrumente ce servesc la măsurarea
performanțelor activității unei economii naționale.

M2.U7.2. Obiectivele unității de învățare

La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
 înțeleagă ce înseamnă Sistemul conturilor naționale;
 înțeleagă și calculeze principalii indicatori macroeconomici: produsul intern,
produsul național și venitul național;
 înțeleagă noțiunile de balanță comercială și balanță de plăți.

Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 2 ore.

M2.U7.3. Sisteme de calcul și analiză macroeconomică

Determinarea indicatorilor macroeconomici presupune existența unui sistem de calcul
și analiză macroeconomică. În prezent, indicatorii macroeconomici se determină după două
astfel de sisteme [BEN 07, CIU 13, DUG 15].
65

 Sistemul conturilor naționale sau Contabilitatea națională reprezintă principalul

sistem de calcul și analiză macroeconomică utilizat de majoritatea țărilor lumii, bazate pe
economia de piață, indiferent de structura economiei și de gradul de dezvoltare al acestora.
Acest sistem oferă o prezentare cantitativă, agregată, completă și coerentă a realității
economice a unei țări într-o perioadă de timp. Potrivit acestui sistem, toate activitățile care
creează bunuri și servicii destinate satisfacerii unor nevoi sunt activități economice,
generatoare de venit.

Exemple
Exemple de astfel de activități sunt: activitatea unui fermier, activitatea unui
atelier de pielărie, activitatea unei instituții de învățământ sau a unui spital.

 Sistemul producției materiale este sistemul de calcul și analiză macroeconomică

aplicat în țările cu economie planificată, centralizată, de comandă. În acord cu acest sistem,
sunt considerate activități economice doar cele productive de bunuri materiale (activitățile
desfășurate în ramurile economiei direct producătoare de bunuri materiale: industrie,
agricultură și construcții), dar și cele desfășurate în ramurile ce asigură suport primelor
(transport, comunicații, distribuție etc.) acestea fiind și generatoare de venituri. Celelalte
activități, din sectoarele sănătate, învățământ, administrație etc., sunt utile, dar neproductive
și nu aduc venit, fiind în schimb consumatoare, generatoare de cheltuieli.
Datorită interesului acordat țărilor cu economie de piață, din partea investitorilor și
întreprinzătorilor, în continuare ne vom focaliza atenția asupra indicatorilor determinați prin
intermediul Sistemului conturilor naționale (SCN). În scopul determinării acestor indicatori,
trebuie mai întâi definite două noțiuni fundamentale, cu care operează SCN [BEN 07].
 Activitățile economice , care cuprind ansamblul activităților care au ca scop
satisfacerea, în mod direct sau indirect, a nevoilor cu bunuri materiale și servicii. Acestea se
împart în patru categorii:
- activități generatoare de venituri prin producerea de bunuri materiale și servicii;
- activități care utilizează veniturile pentru consum;
- activități care utilizează veniturile pentru creșterea patrimoniului;
- activități care vizează acordarea, respectiv angajarea de credite.
 Agenții economici, care sunt factori decizionali asupra desfășurării activităților
economice. Așa cum s-a ilustrat și în modulul 1, agenții economici se împart în următoarele
categorii:
- sectorul firme, care cuprinde agenții economici care produc și oferă bunuri
materiale și servicii în scopul obținerii de profit;
- sectorul gospodării, care cuprinde consumatorii, care utilizează veniturile obținute
pentru satisfacerea necesităților de consum;
- sectorul public, care cuprinde agenții economici care produc și oferă bunuri și
servicii (denumite bunuri publice) pentru populație, fără a primi echivalent bănesc;
- sectorul bancar, care cuprinde agenții economici care oferă credite;
- sectorul străinătate, care pune în evidență tranzacțiile cu alte țări.
 Obiectele activității economice, care sunt reprezentate de produse, servicii și
creanțe (dreptul patrimonial al unei persoane fizice sau juridice, denumită creditor, supra altei
persoane fizice sau juridice, denumită debitor, de executare a unei obligații, de restituire a
unui bun sau a unei sume de bani, de realizare a unui serviciu [CEA 00].
66

 Tranzacțiile bilaterale și tranzacțiile unilaterale. Tranzacțiile bilaterale, sau de piață

sunt asociate actelor de vânzare-cumpărare în cadrul cărora transmiterea unui bun este
însoțită de plata contravalorii acestuia. Tranzacțiile unilaterale, sau transferurile reprezintă
transmiteri de bunuri fără plata contravalorii acestora (contribuții sociale, donații, moșteniri,
cadouri etc.).
 Conturile de activitate ale agenților economici reprezintă o component a SCN care
înregistrează toate tranzacțiile efectuate de către agenții economici, într-o anumită perioadă
de timp.
 Conturile sectoarelor economice reprezintă o componentă a SCN care
înregistrează, prin agregare, toate informațiile privind tranzacțiile efectuate de către agenții
economici. Potrivit celor cinci sectoare, se constituie conturile aferente. Totodată, informațiile
pot fi agregate și pe ramuri ale economiei naționale: industrie, agricultură, servicii.

Să ne reamintim...
 Indicatorii macroeconomici se determină după două astfel de sisteme:
Sistemul conturilor naționale și Sistemul producției materiale.
 Cel mai des utilizat este Sistemul conturilor naționale, care operează cu
noțiuni precum: activități economice, agenți economici, obiectele activității
economice, tranzacții, conturile de activitate ale agenților economici și
conturile sectoarelor economice.

M2.U7.4. Metode de măsurare a activității economice a unei țări

Literatura de specialitate prezintă trei metode de măsurare a activității economice a
unei țări, care vor fi prezentate succint în continuare [BEN 07, BUC 10, DUG 15].
 Metoda producției sau metoda valorii adăugate permite determinarea volumului
producției finale, exprimat valoric, realizat într-o anumită perioadă de timp, de către firmele
dintr-o economie. Astfel, această metodă măsoară activitatea economică a unei țări prin
însumarea valorii de piață tuturor bunurilor și serviciilor produse, excluzând bunurile și
serviciile aflate în stadii intermediare ale producției, rezultând valoarea adăugată brută. Prin
noțiunea de valoare adăugată se înțelege valoarea nou creată în procesul de producție [DUG
15]. Această metodă poate fi aplicată și la nivel microeconomic, deci la nivel de întreprindere.
Valoare adăugat de determină prin scăderea consumului intermediar din valoarea producției
totale [CEA 00].
 Metoda veniturilor permite determinarea veniturilor realizate de participanții la
activitatea economică a unei țări. Metoda măsoară activitatea economică a țării prin
însumarea tuturor veniturilor încasate de agenții economici din diferite surse: salarii, taxe,
dobânzi, profituri.
 Metoda cheltuielilor sau metoda utilizării finale permite determinarea cheltuielilor
făcute de consumatorii finali în scopul achiziționării bunurilor. Prin această metodă activitatea
economică a unei țări se măsoară prin însumarea tuturor cheltuielilor aferente utilizării finale
a bunurilor oferite de vânzători.

Exemple
Se va considera o economie simplificată, formată din trei firme: firma A, care
cultivă căpșuni, Firma B care cultivă sfeclă de zahăr și fabrică zahăr și firma C
care fabrică gem de căpșuni (adaptare după [DUG 15]). Firma A vinde o parte
din producția de căpșuni firmei C, iar restul producției către populație. Firma B
67

vinde o parte din zahărul obținut firmei C, iar restul producției de zahăr către
populație. Firma C se aprovizionează cu materie primă (căpșuni și zahăr) de la
firmele A și B. Toate cele trei firme dispun de angajați, cărora le plătesc salarii
și de asemenea plătesc taxe către stat. Informațiile financiare sunt indicate în
tabelul 7.1.

Tab.7.1. Informații financiare

Indicatori Firma A (mil. Firma B (mil. Firma C (mil.
u.m) u.m) u.m)
Salarii 15 18 10
Taxe 5 9 2
Cheltuieli pentru - - 25
căpșuni - - 15
Cheltuieli pentru zahăr 35 45 60
Încasări, din care 25 15 -
- De la firma C 10 30 60
- De la
populație

Potrivit datelor din tabelul de mai sus, se va măsura activitatea

economică a economiei formată din cele trei firme, aplicând cele trei metode
descrise anterior.
 Măsurarea activității economice după metoda producției
Conform acesteia, se va determina valoarea adăugată brută, prin
însumarea valorilor bănești ale producției ale celor trei firme.
Valoarea adăugată brută A = 35 mil. u.m
Valoarea adăugată brută B = 45 mil. u.m.
Valoarea adăugată brută C = 60 – (25+15) = 20 mil. u.m.
Valoarea adăugată totală brută = 35 + 45 + 20 = 100 mil. u.m.
 Măsurarea activității economice după metoda veniturilor
Potrivit acesteia, se va calcula venitul total realizat de participanții la
activitatea economică, prin însumarea tuturor veniturilor.
Venituri din salarii ale populației = 15 + 18 + 10 = 43 mil. u.m.
Venituri din taxe = 5 + 9 + 2 = 16 mil. u.m.
Venituri din profit = 15 + 18 + 8 = 41 mil. u.m.
Profit firma A = 35 – (15 + 5) = 15 mil. u.m.
Profit firma B = 45 – (18 + 9) = 18 mil. u.m.
Profit firma C = 60 – (10 + 2 + 25 + 15) = 8 mil u.m.
Venitul total = 43 + 16 + 41 = 100 mil. u.m.
 Măsurarea activității economice după metoda cheltuielilor
Conform acestei metode, se vor determina cheltuielile totale realizate
de populație.
Cheltuielile totale = 10 + 30 + 60 = 100 mil. u.m.
Mersul de calcul prezentat anterior permite înțelegerea modulul de
determinare a unor indicatori macroeconomici, însă reprezintă unul extrem de
simplificat, care pornește de la câteva premise: volumul total al producției
firmelor este absorbit pe piața internă; venitul total al populației realizat din
68

salarii este cheltuit integral pentru achiziționarea bunurilor rezultate din

procesul productiv al firmelor; nu s-au luat în considerare costurile de producție
ale firmelor. De asemenea, așa cum se poate observa, cele trei metode conduc
către obținerea aceluiași rezultat.

Să ne reamintim...
 Există trei metode de măsurare a activității economice a unei țări: metoda
producției, metoda veniturilor și metoda cheltuielilor.

M2.U7.5. Principalii indicatori macroeconomici

Sistemul conturilor naționale reprezintă așadar un cadru conceptual ce permite
determinarea principalilor indicatori macroeconomici care arată performanțele unei economii
naționale. În vederea măsurării performanțelor unei economii este deci necesară cunoașterea
nivelului și evoluției principalilor indicatori agregați.
Produsul intern, produsul național și venitul național
Principalii indicatori macroeconomici de rezultate sunt: produsul intern, produsul
național și venitul național, ce vor fi detaliați în cele ce urmează [BEN 07, TUG **, DUG 15].
 Produsul intern îmbracă două forme: produs intern brut și produs intern net.
a) Produsul intern brut (PIB) reprezintă cel mai important indicator macroeconomic
care măsoară activitatea economică agregată. Acesta exprimă valoarea brută a bunurilor
materiale și serviciilor finale realizate într-o perioadă de timp (de obicei un an) de către toți
agenții economici care își desfășoară activitatea în interiorul țării, indiferent de apartenența
național-statală. PIB se poate determina în conformitate cu cele trei metode prezentate în
subcapitolul 7.2, însă cele mai practicate sunt primele două.
Determinarea PIB după metoda de producție
Potrivit acestei metode, PIB se definește ca fiind valoarea de piață a bunurilor și
serviciilor finale, nou produse în interiorul țării, pe parcursul unui an (relația 7.1) [INS **].
PIB  VAB  IP  SP , (7.1)
în care: VAB reprezintă valoarea adăugată brută exprimată la prețul pieței; IP reprezintă
impozitele pe produs; PS reprezintă subvențiile pe produs.
Având în vedere că produsul intern brut exprimă valoarea producției finale, acesta se
mai poate calcula și avându-se în vedere un alt indicator, și anume produsul global brut (PGB),
care exprimă valoarea totală brută a bunurilor economice intermediare și finale. Relația dintre
PIB și PGB este dată de relația (7.2) [BEN 07].
PIB  PGB  CI , (7.2)
în care: CI reprezintă consumul intermediar.
Determinarea PIB după metoda utilizării finale
Potrivit acestei metode, PIB cuprinde toate componentele care țin de utilizarea finală
a bunurilor economice, exprimate în prețurile pieței, excluzând valoarea bunurilor importate.
Astfel, BIP se exprimă conform relației (7.3) [web 0u].
PIB  CFE  FBC  E  I , (7.3)
69

în care: CFE reprezintă consumul final efectiv al societății; FBC reprezintă formarea brută de
capital; E reprezintă valoarea exportului de bunuri și servicii; I reprezintă valoarea importului
de bunuri și servicii. În legătură cu componentele PIB exprimat după metoda utilizării finale,
trebuie făcute câteva precizări și completări.
- Consumul final efectiv al societății cuprinde două componente: consumul privat, care
exprimă valoarea bunurilor și serviciilor achiziționate de populație și consumul public, care se
referă la totalitatea cheltuielilor efectuate de către stat în scopul oferirii populației de bunuri
și servicii fără plată. Câteva exemple de bunuri destinate consumului privat sunt: produse
alimentare, obiecte de îmbrăcăminte, electronice și electrocasnice, servicii medicale, servicii
de transport, servicii oferite de saloanele de înfrumusețare etc. Exemple de bunuri destinate
consumului public sunt: servicii de educație, servicii de sănătate, remunerarea angajaților din
instituțiile publice etc. Astfel, consumul final efectiv reprezintă valoarea bunurilor și serviciilor
finale utilizate în scopul satisfacerii nevoilor indivizilor societății.
- Formarea brută de capital se referă la achiziția de bunuri de folosință îndelungată
utilizate la producerea altor bunuri. În această categorie intră: echipamente, utilaje, clădiri,
achiziționate de către întreprinderi, dar și locuințele achiziționate de populație.
Distincția între bunurile care intră în categoria consumului final și cele care intră în
categoria formării brute de capital trebuie făcută însă și ținând cont de destinația bunului
respectiv: de exemplu un autoturism achiziționat de o persoană în scopul transportului său
personal și al familiei se va înregistra în consumul privat, însă dacă este achiziționat de o firmă
de taximetrie, valoarea sa va fi înregistrată la formarea brută de capital.
- Exportul reprezintă vânzările de bunuri și servicii realizate de către agenții economici
rezidenți către agenții economici nerezidenți. Valoarea lor se exprimă în prețurile FOB (Free
on Board) practicate în țara în care au fost produse, neluându-se în calcul costul transportului
și al asigurărilor.
- Importul reprezintă achizițiile de bunuri și servicii realizate de către agenții economici
rezidenți de la agenții economici nerezidenți. Valoarea lor se exprimă în prețurile CIF (Cost,
Insurance, Freight), prețul exprimat pe teritoriul țării unde ajunge, care include și costul
transportului și al asigurărilor.
Diferența dintre exporturi și importuri reprezintă exportul net, conform relației (7.4).
EXPN  E  I . (7.4)
În determinarea produsului intern brut, trebuie luați în considerare însă și factori, care
induc anumite inexactități în calculul acestui indicator. Doi dintre acești factori sunt prezentați
și explicați pe scurt în cele ce urmează [DUG 15].
- Anumite bunuri și servicii realizată în cadrul perioadei de referință nu sunt destinate
vânzării, însă ele trebuie incluse în determinarea BIP-ului. Este vorba în primul rând despre
acele produse destinate consumului public, care sunt utilizate de către populație, dar nu sunt
destinate vânzării, deci nu au valoare de piață. Pentru includerea lor în PIB, valoarea lor este
asimilată costului producerii sau realizării lor.
- Economia subterană alterează într-o oarecare măsură determinarea corectă a PIB-
ului. Aceasta cuprinde activități legale dar care generează produse și servicii care nu sunt
incluse în BPB, sau sunt parțial incluse în acesta, deoarece aceste activități nu sunt înregistrate
în scopul evitării unor taxe.
Potrivit Institutului Național de Statistică, în figura 7.1 este prezentată evoluția
indicatorului PIB, pe 9 ani [web 0u].
70

PIB [milioane lei]

800000
711102,7
700000 761473,6
637456
595367,3 668143,6
600000
524388,7 533880,1
500000
510522,8
465798,2
400000

300000

200000

100000

0
2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 Anul

Fig.7.1. Evoluția PIB

b) Produsul intern net (PIN) se obține prin deducerea consumului de capital fix din
produsul intern brut. Astfel, acesta se calculează ca diferență dintre produsul intern brut și
amortizarea (A), conform relației (7.5).
PIN  PIB  A . (7.5)
 Produsul național se exprimă ca produs național brut și produs național net.
a) Produsul național brut (PNB) reprezintă valoarea bunurilor și serviciilor finale
realizate în interiorul unei țări într-o anumită perioadă, de regulă un an (deci PIB), la care se
adaugă soldul dintre valoarea bunurilor și serviciilor realizate de către agenții economici
naționali în străinătate și valoarea bunurilor și serviciilor realizate de către agenții economici
străini care își desfășoară activitatea în interiorul țării, denumit sold al veniturilor factorilor de
producție în raport cu străinătatea (SVFPS). Relația (7.6) exprimă modalitatea de calcul al
acestui indicator.
𝑃𝑁𝐵 = 𝐵𝐼𝐵 + 𝑆𝑉𝐹𝑃𝑆 (7.6)
Pot fi identificate trei situații ale soldului veniturilor factorilor de producție în raport cu
străinătatea [BEN 07]: în cazul unui sold pozitiv, BNP va fi mai mare decât PIB. Această situație
caracterizează economia țărilor puternic dezvoltate din punct de vedere economic; în cazul
unui sold negativ, PNB va fi mai mic decât PIB, situație ce caracterizează economiile țărilor în
dezvoltare care au nevoie de investiții străine, cum este și cazul țării noastre; în cazul unui sold
nul, PNB va fi egal cu PIB.
b) Produsul național net (PNN) exprimă diferența dintre produsul național brut și
amortizarea, potrivit relației (7.7).
𝑃𝑁𝑁 = 𝑃𝑁𝐵 − 𝐴 (7.7)
 Venitul național exprimă veniturile factorilor de producție, provenite din
remunerările salariaților, veniturile din proprietate și veniturile realizate din activitatea
întreprinzătorilor.
71

Produsul intern brut și nivelul prețurilor. Creșterea economică

De-a lungul timpului, produsul intern brut poate suferi modificări de la o perioadă la
altă. Aceste modificări se datorează influenței unor factori. Desigur, în economia oricărei țări
se dorește o creștere a PIB-ului. Această creștere poate fi pusă pe seama fie a creșterii
cantității de bunuri și servicii produse, fie pe seama creșterii prețurilor. Este importantă
determinarea cauzei care a generat creșterea indicatorului, deoarece creșterea cantității de
bunuri și servicii contribuie la îmbunătățirea calității vieții populației, în timp ce mărirea
prețurilor generează scăderea standardelor de trai. Modalitatea de calcul al PIB-ului
prezentată în subcapitolul anterior permite determinarea indicatorului în prețurile perioadei
de calcul, denumite prețuri curente, plasând economia națională în contextul perioadei
respective. PIB exprimat în prețuri curente evidențiază condițiile economice curente,
concurențiale, competitivitatea economiei precum și gradul de absorbție de către piață a
bunurilor și serviciilor finale produse. Astfel, PIB exprimat în prețuri curente este cunoscut sub
denumirea de Produs intern brut nominal (PIBnominal) [DUG 15]. Acesta nu reflectă însă cauzele
care au dus la modificarea indicatorului, iar interpretarea creșterii acestuia ca fiind un aspect
pozitiv ar putea fi eronată, transmițând astfel un mesaj greșit în legătură cu performanțele
economiei. Astfel, creșterea PIB-ului s-ar putea datora creșterii prețurilor, situație mai puțin
dorită. În vederea eliminării acestui neajuns, este necesară calcularea Produsului intern brut
real (PIBreal). Acesta reflectă valoarea bunurilor și serviciilor finale produse în interiorul unei
țări pe parcursul unui an, exprimată în prețuri constante [DUG 15].

Exemple
În scopul exemplificării modului în care se calculează cei doi indicatori, se va
considera o economie simplificată în care se produs doar două produse: cornuri
și roboți, pentru care datele se regăsesc în tabelul 7.2 (adaptare după [DUG 15]).
Conform datelor din acest tabel se poate calcula PIBnominal, respectiv PIBreal pentru
cele două perioade, cu precizarea că pentru a calcula PIB real se vor menține
prețurile constante la nivelul unei perioade, de exemplu anul 2016.

Tab7.2. Date privind economia

Produs Anul 2016 Anul 2017
Cantitate [buc] Preț [u.m./buc] Cantitate [buc] Preț [u.m./buc]
Cornuri 1500 1,2 1700 1,8
Roboți 60 30 60 34

𝑃𝐼𝐵𝑛𝑜𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙 2016 = 1500 ∙ 1,2 + 60 ∙ 30 = 3600 𝑢. 𝑚. (7.8)

𝑃𝐼𝐵𝑛𝑜𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙 2017 = 1700 ∙ 1,8 + 60 ∙ 34 = 5100 𝑢. 𝑚. (7.9)
𝑃𝐼𝐵𝑟𝑒𝑎𝑙 2016 = 1500 ∙ 1,2 + 60 ∙ 30 = 3600 𝑢. 𝑚. (7.10)
𝑃𝐼𝐵𝑟𝑒𝑎𝑙 2017 = 1700 ∙ 1,2 + 60 ∙ 30 = 3840 𝑢. 𝑚. (7.11)
În relațiile (7.8), (7.9), (7.10) și (7.11) s-a considerat drept perioadă de bază anul 2016.
Potrivit rezultatelor date de aceste relații, se poate determina Deflatorul PIB, determinat ca
raport procentual între PIBnominal și PIBreal, potrivit relației (7.12). Acesta reprezintă totodată și
o măsură a creșterii nivelului general al prețurilor.
72

𝑃𝐼𝐵𝑛𝑜𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙
𝐷𝑒𝑓𝑙𝑎𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑃𝐼𝐵 = ∙ 100. (7.12)
𝑃𝐼𝐵𝑟𝑒𝑎𝑙

Așadar, indicatorul care reflectă cel mai fidel starea unei economii este PIB real. Acesta
stă la baza determinării unui alt indicator, denumit Rata de creștere economică, care
reprezintă procentul de modificare a cantității de bunuri și servicii realizată într-un an,
comparativ cu anul precedent [DUG 15]. Acesta se calculează conform relației (7.13).

𝑃𝐼𝐵𝑟𝑒𝑎𝑙 𝑡1
𝑅𝑎𝑡𝑎 𝑑𝑒 𝑐𝑟𝑒ș𝑡𝑒𝑟𝑒 𝑒𝑐𝑜𝑛𝑜𝑚𝑖𝑐ă = 𝑃𝐼𝐵 ∙ 100 − 100, (7.13)
𝑛𝑜𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙 𝑡0

în care t1 și t0 reprezintă perioada curentă, respectiv perioada anterioară.

În baza calculelor anterioare, se poate determina deflatorul PIB precum și rata de
creștere economică, potrivit tabelului 7.3.

Tab.7.3. Deflatorul PIB și rata de creștere economică

Anul PIBnominal PIBreal [u.m.] Deflatorul PIB [%] Rata de creștere economică
[u.m.]
2016 3600 3600 100
2017 5100 3840 132,81 6,6

Așa cum rezultă din tabelul 7.3, daca valoarea deflatorului PIB este de 100%, atunci
nivelul general al prețurilor a rămas neschimbat. Dacă deflatorul PIB este mai mare de 100%,
atunci nivelul general al prețurilor a crescut. Potrivit exemplului considerat, valoarea de
132,81% pentru deflatorul PIB arată că nivelul general al prețurilor a crescut cu 32,8%, adică
de aproximativ 1,3 ori. De asemenea, valoarea de 6,6 a ratei de creștere economică arată că
producția de bunuri și servicii a crescut cu 6,6%.

Balanța comercială și balanța de plăți

Balanța comercială și balanța de plăți reprezintă, de asemenea, instrumente utilizate
la nivel macroeconomic, care permit aprecierea evoluției precum și a gradului de dezvoltare a
economiei unei țări. Acestea sunt explicate pe scurt în continuare[CEA 00, web 0x].
Balanța comercială reprezintă un tablou statistic care se înscriu operațiunile de comerț
exterior și cuprinde valoarea totală și pe grupe de mărfuri a exportului, respectiv a importului.
Prin utilizarea acestui instrument, se compară importul și exportul unei țări pe o anumită
perioadă de timp, de regulă un an.
Balanța comercială poate fi privită din mai multe puncte de vedere.
- După sfera de cuprindere, balanța comercială poate fi:
balanță comercială generală, atunci când reflectă ansamblul relațiilor comerciale
externe ale unei țări;
balanță comercială parțială, atunci când se referă la relațiile de import și export cu
o altă țară sau cu un anumit grup de țări.
- În funcție de rezultatele relațiilor comerciale externe, balanța comercială poate fi:
balanță comercială activă (excedentară), dacă exportul depășește importul;
balanță comercială pasivă (deficitară), dacă importul depășește exportul;
balanță comercială echilibrată (soldată), dacă există o egalitate între export și
import.
73

Balanța de plăți reprezintă un tablou statistico-economic care cuprinde totalitatea

plăților și încasărilor efectuate de o țară, din relațiile sale economice, financiare și monetare
cu alte țări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an.

Să ne reamintim...
 Principalii indicatori macroeconomici sunt: produsul intern, produsul național
și venitul național.
 Produsul intern se exprimă ca produs intern brut și produs intern net.
 Produsul intern brut reprezintă cel mai important indicator macroeconomic
care măsoară activitatea economică agregată. Acesta exprimă valoarea brută a
bunurilor materiale și serviciilor finale realizate într-o perioadă de timp (de
obicei un an) de către toți agenții economici care își desfășoară activitatea în
interiorul țării, indiferent de apartenența național-statală.
 Produsul național se exprimă ca produs național brut și net.
 Balanța comercială reprezintă un tablou statistic care se înscriu operațiunile
de comerț exterior și cuprinde valoarea totală și pe grupe de mărfuri a
exportului, respectiv a importului.
 Balanța de plăți reprezintă un tablou statistico-economic care cuprinde
totalitatea plăților și încasărilor efectuate de o țară, din relațiile sale economice,
financiare și monetare cu alte țări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un
an.

M2.U7.6. Rezumat
 Indicatorii macroeconomici se determină după două astfel de sisteme: Sistemul
conturilor naționale și Sistemul producției materiale.
 Există trei metode de măsurare a activității economice a unei țări: metoda
producției, metoda veniturilor și metoda cheltuielilor.
 Principalii indicatori macroeconomici sunt: produsul intern, produsul național și
venitul național.
 Balanța comercială reprezintă un tablou statistic care se înscriu operațiunile de
comerț exterior și cuprinde valoarea totală și pe grupe de mărfuri a exportului,
respectiv a importului.
 Balanța de plăți reprezintă un tablou statistico-economic care cuprinde
totalitatea plăților și încasărilor efectuate de o țară, din relațiile sale economice,
financiare și monetare cu alte țări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un
an.
74

Unitate de învățare M2.U8. Venitul, consumul, economiile și investițiile

M2.U8.1. Introducere
M2.U8.2. Obiectivele unității de învățare
M2.U8.3. Venitul la nivel macroeconomic
M2.U8.4. Consumul, economiile și investițiile
M2.U8.5. Corelația dintre venit, consum și economii
M2.U8.6. Indicatori de fundamentare a deciziei de investiții
M2.U8.7. Rezumat

M2.U8.1. Introducere
Așa cum s-a arătat în capitolul anterior, evidențierea nivelului de
dezvoltare economică a unei țări necesită măsurarea activității economice.
Aceasta se realizează cu ajutorul unor indicatori macroeconomici, dintre care cei
mai importanți au fost prezentați, dar și cu ajutorul unor instrumente
macroeconomice. În strânsă legătură cu cererea efectivă, care poate fi definită
drept cererea totală de bunuri de consum și investiții estimată la nivelul unei
economii [KEY 17, DUG 15], trebuie avute in vedere noțiunile de venit, consum,
economii și investiții, care pot fi considerate instrumente cu care operează
macroeconomia și între care există desigur legături. Funcționarea normală a unei
economii de piață presupune fluxuri fizice și monetare a căror finalitate o
reprezintă însușirea sau obținerea de venituri, ca suport pentru consum,
economisire și investiții. Aceste concepte vor fi explicate în cele ce urmează.

M2.U8.2. Obiectivele unității de învățare

La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
 înțeleagă noțiunile de venit, consum, economii și investiții;
 înțeleagă și calculeze diferiți indicatori legați de aceste noțiuni.

Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 3 ore.

M2.U8.3. Venitul la nivel macroeconomic

Venitul național (VN) reprezintă unul dintre indicatorii macroeconomici, abordați în
capitolul anterior și care va fi detaliat în cadrul prezentului capitol. Câteva dintre accepțiunile
venitului național sunt prezentate în cele ce urmează [BEN 07, BUC 10, CIU 13].
 Venitul național reprezintă valoarea adăugată totală creată de posesorii factorilor
de producție naționali în interiorul țării și în străinătate. Potrivit acestei accepțiuni, venitul
național se obține adăugând la produsul intern net (PIN) soldul veniturilor factorilor de
producție în raport cu străinătatea (SVFPS), potrivit relației (8.1). Acești termeni au fost definiți
în capitolul anterior.
𝑉𝑁 = 𝑃𝐼𝑁 + 𝑆𝑉𝐹𝑃𝑆. (8.1)
75

 Venitul național sintetizează veniturile obținute de către proprietarii factorilor de

producție prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale și a
serviciilor.
 Venitul național exprimă veniturile factorilor de producție pentru serviciile aduse în
economie: din munca angajaților, din managementul firmelor, din activitatea de
întreprinzător, din activitatea de creditor, din patrimoniu și din administrarea publică a
afacerilor. Astfel, venitul național constă în însumarea formelor concrete ale veniturilor:
salarii, profituri, rente, dobânzi.
 Venitul național este considerat ca unica sursă de plată a agenților economici pentru
serviciile factorilor de producție furnizați producției de bunuri economice.
 Venitul național este destinat acoperirii cererii agregate de bunuri și servicii din
economie.

Exemple
În tabelul 8.1 sunt evidențiate, pe categorii de agenți economie, sursele de
proveniență a veniturilor, precum și destinațiile venitului.

Tab.8.1. Sursele și destinațiile venitului

Agent economic Sursă venit Destinație venit
Gospodăriile Salarii, Achiziționarea bunurilor ți serviciilor pentru
proprietate consum.
Firmele Profit Achiziționarea bunurilor și serviciilor de
capital tehnic.
Guvernul Taxe, impozite Achiziționarea bunurilor și serviciilor
destinate consumului public și investițiilor
publice.
Creditorii Dobânda Furnizarea de capital bănesc.
Străinătatea Export Importul de bunuri și servicii.

Venitul național parcurge ciclul din figura 8.1.

Creare
(producție)

VN

Utilizare Repartiție

Fig.8.1. Ciclul parcurs de venitul național

Venitul național se creează prin activitatea de producție. Repartiția cuprinde două etape
succesive. Prima este distribuirea, care cuprinde repartizarea venitului național în proporții
diferite între proprietarii factorilor de producție, în conformitate cu contribuția acestora la
76

realizarea producției, sub formă de salariu, profit, dobândă și rentă. Trebuie precizat faptul că
nu există o distincție netă între aceste forme de venit, De exemplu, în cazul unei afaceri de
familie, venitul poate include toate formele menționate. A doua etapă este redistribuirea, care
se realizează prin mecanisme specifice, în special cel al impozitării veniturilor. Orice venit este
supus impozitării. Impozitarea reprezintă orientarea unei părți din venit către bugetul de stat,
în vederea acoperirii unor cheltuieli legate de sănătate, învățământ, apărare, cultură, asistență
socială, administrație etc. După repartiție venitul este utilizat, adică își atinge destinațiile:
consum și economii, respectiv investiții.
Pe baza venitului național, se pot calcula trei indicatori macroeconomici [BEN 07, CIU
13].
 Venitul național disponibil (VND) reprezintă venitul național corectat cu soldul
transferurilor curente cu străinătatea (STCS), potrivit relației (8.2).
𝑉𝑁𝐷 = 𝑉𝑁 + 𝑆𝑇𝐶𝑆. (8.2)
Venitul național realizat de o anumită țară se modifică fie în funcție de transferurile
curente încasate de țara respectivă de la alte țări, fie în funcție de transferurile curente plătite
către alte țări. Aceste transferuri nu se referă la activitatea de producție, ci vizează încasări
sau plăți legate de: ajutoare, penalizări, taxe, diverse cotizații către diverse organisme
internaționale la care este afiliată țara respectivă etc. Diferența dintre aceste încasări și plăți
reprezintă soldul transferurilor curente cu străinătatea, care poate fi pozitiv, negativ, sau nul.
În funcție de valoarea acestui sold, există trei situații posibile: VND este mai mare decât VN
atunci când STCS este pozitiv (încasările de la alte țări sunt superioare plăților către alte țări);
VND este mai mic decât VN atunci când STCS este negativ (încasările de la alte țări sunt
inferioare plăților către alte țări); VND este egal cu VN atunci când STCS este nul (încasările de
la alte țări sunt egale cu plățile către alte țări).
 Venitul personal al gospodăriilor sau menajelor (VPM) reprezintă venitul care se
obține din muncă și patrimoniu și transferuri sociale. VPM se obține scăzând din venitul
național disponibil elementele din venitul național care nu revin populației (contribuția pentru
asigurări sociale și de sănătate, profitul nedistribuit, impozitul pe profit) și adăugând veniturile
populației care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocații etc.) Acesta este un venit
brut, adică venituri obținute înainte de impozitare.
 Venitul disponibil al populației sau menajelor (VDM) reprezintă diferența dintre
venitul personal al menajelor și impozitele și taxele plătite (IT), potrivit relației (8.3). Acestea
este așadar un venit net.
𝑉𝐷𝑀 = 𝑉𝑃𝑀 − 𝐼𝑇. (8.3)
Acest venit exprimă de fapt posibilitățile populației pentru consum și economii.
Evoluția și funcționarea normală a unei societăți este asigurată, printre altele, de
stimularea de către guvernele țărilor a stimulării creșterii venitului național, în vederea
asigurării unor standarde ridicate de trai pentru populație.
Să ne reamintim...
 Venitul național provine din următoarele surse: gospodării, firme, guvern,
creditori, străinătatea.
 Venitul național îmbracă următoarele forme: venit național disponibil, venit
personal al gospodăriilor, venit disponibil al populației.
77

M2.U8.4. Consumul, economiile și investițiile

Așa cum s-a arătat, venitul național este supus unui proces de repartizare-utilizare,
reprezentând atât sursa reluării și continuării activității economice, cât și sursa satisfacerii
nevoilor personale și colective. Venitul disponibil al menajelor, utilizat în continuare prin
denumirea generală de venit disponibil (VD) obținut de către posesorii factorilor de producție,
este destinat consumului (C – cheltuielile destinate consumului) și economiilor (E). Acest lucru
se exprimă prin relația (8.4).
𝑉𝐷 = 𝐶 + 𝐸. (8.4)
Consumul reprezintă atât scopul final al activității de producție, cât și actul final al
activității economice, prin care se asigură satisfacerea nevoilor societății. Consumul populației
este considerat ca fiind prima utilizare a venitului disponibil și reprezintă totalitatea
produselor și serviciilor, consumate, respectiv utilizate de către populație în scopuri
neproductive într-o anumită perioadă de timp [BEN 07]. Consumul populației cuprinde:
produse alimentare și nealimentare (exclusiv imobile, terenuri, unelte, materiale, echipament
special destinat activităților profesionale), servicii precum și produsele obținute din producția
proprie.
Consumul populației prezintă câteva particularități, după cum urmează.
 Consumul populației evoluează odată cu dezvoltarea societății umane, în sensul că
dezvoltarea economică și socială atrage modificări cantitative și calitative ale consumului.
 Consumul ține seama de caracterul mai mult sau mai puțin presant al nevoilor de
consum, potrivit ierarhizării nevoilor (Piramida lui Maslow prezentată în capitolul 2).
 Consumul este elastic și poate fi exprimat prin intermediul elasticității cererii de
consum, ce exprimă influența unor factori asupra schimbărilor intervenite la nivelul
consumului unui anumit bun. S-a constatat că elasticitatea cererii este mai pronunțată în cazul
bunurilor nealimentare și al serviciilor, decât în cazul bunurilor alimentare. De asemenea,
există o diferențiere a consumului și pe categorii sociale, medii (rural, urban), grupe de vârstă
etc.
 Consumul este complementar, în sensul că sporirea consumului unui bun atrage
creșterea consumului altor bunuri. De exemplu, creșterea cheltuielilor pentru achiziția unor
aparate electronice și electrocasnice duce la un consum sporit de energie electrică.
De asemenea, în legătură cu consumul, au fost formulate patru legi, cunoscute drept
legile lui Engel (Ernst Engel – un statistician și economist german), prezentate în continuare
[BEN 07].
 Cheltuielile destinate produselor alimentare dețin cea mai mare pondere în bugetul
oricărei familii.
 Proporția cheltuielilor destinate produselor alimentare scade pe măsură ce nivelul
de trai al familiei crește.
 Proporția cheltuielilor destinate chiriei și obiectelor de îmbrăcăminte este
aproximativ constantă.
 Proporția cheltuielilor destinate achiziționării bunurilor de lux crește odată cu
ridicarea nivelului de trai.
A doua utilizare a venitului o reprezintă economiile, care, asemenea cheltuielilor, sunt
variabile și depind de dinamica venitului. Economiile reprezintă excedentul venitului față de
cheltuielile pentru consum, potrivit relației (8.5).
𝐸 = 𝑉𝐷 − 𝐶. (8.5)
78

La nivel național, economiile se transformă în investiții, prin utilizarea lor pentru

achiziția bunurilor de capital. Transformarea economiilor în investiții prin acumularea de
capital tehnic poate fi asimilată unui sacrificiu prezent al populației pentru a se bucura de un
consum viitor mai bun. Astfel, relația (8.4) devine:
𝑉𝐷 = 𝐶 + 𝐼, (8.6)
rezultând egalitatea:
𝐸 = 𝐼. (8.7)
Investițiile reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate achiziționării bunurilor de
capital în vederea sporirii avuției societății [CIU 13]. Există multe clasificări ale investițiilor.
Dintre acestea, cea prezentate în continuare fiind cea mai relevantă pentru subiectul avut în
vedere. Astfel, în funcție de destinația și modul de folosire, investițiile se grupează în trei
categorii [BEN 07, CIU 13, ABR 02]:
- Investiții de dezvoltare (investiții nete) reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate
creșterii de capital tehnic fix și creșterii stocurilor de capital circulant. Sursa acestor
investiții este venitul economisit.
- Investiții de modernizare și înlocuire reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate
înlocuirii bunurilor de capital tehnic fix, ca urmare a uzurii lor fizice și morale. Sursa
acestor investiții este amortizarea.
Suma dintre investițiile de dezvoltare și cele de înlocuire reprezintă investițiile brute.
Acestea includ investițiile în bunuri de capital durabile, însă nu includ achizițiile unor bunuri
de folosință îndelungată ale populației precum și cele destinate producției intermediare.
În economie, investițiile și economiile reprezintă de fapt două laturi ale aceluiași
proces: economiile sunt rezultatul comportamentului colectiv al consumatorilor individuali,
iar investițiile exprimă comportamentul colectiv al întreprinzătorilor individuali. Când
economiile depășesc investițiile, apare o pierdere de venit, care la rândul său generează un
declin economic. Este astfel de dorit să existe o egalitate între economii și investiții, ceea ce
se poate asigura prin intermediul unor pârghii de stimulare a investițiilor.
Să ne reamintim...
 Venitul este format din consum și economii.
 Economiile reprezintă excedentul venitului față de cheltuielile pentru
consum.
 La nivel național, economiile se transformă în investiții, pentru achiziționarea
bunurilor de capital.
M2.U8.5. Corelația dintre venit, consum și economii
În vederea explicării comportamentului de consum și economisire al populației,
precum și în vederea identificării corelațiilor dintre venit, consum și economii, investiții se
utilizează o serie de indicatori, prezentați în continuare [BEN 07, CIU 13, BUC 10, DUG 15].
 Rata medie a consumului sau înclinația medie spre consum (𝒄), care reprezintă
partea din venitul disponibil (VD) destinată în medie consumului, sau proporția din venit pe
care gospodăriile o utilizează pentru consumul propriu și este dată de relația (8.8).
𝐶 𝐶
𝑐= sau 𝑐 = ∙ 100. (8.8)
𝑉𝐷 𝑉𝐷
79

Economistul englez John Maynard Keynes a dezvoltat o teorie legată de aceste noțiuni,
potrivit căreia odată cu creșterea venitului disponibil, înclinația medie spre consum are
tendința de reducere, așa cum rezultă și din figura 8.2.
 Înclinația marginală spre consum (𝒄′ ), care exprimă cu cât crește consumul (C) la
o creștere cu o unitate a venitului disponibil (VD). Acest lucru este exprimat de relația (8.9).
∆𝐶
𝑐 ′ = ∆𝑉𝐷. (8.9)

Din relația (8.8) rezultă:

𝐶 = 𝑐̅ ∙ 𝑉𝐷 sau 𝐶 = 𝑐 ′ ∙ 𝑉𝐷. (8.10)
Relația (8.9) reprezintă funcția liniară keynesiană a consumului și este redată în figura
8.3.
𝑐̅ C C 𝐶 = 𝐶𝑎 + 𝑐 ′ ∙ 𝑉𝐷
𝐶 = 𝑐̅ ∙ 𝑉𝐷 = 𝑐 ′
∙ 𝑉𝐷 C1
C1
C0

C0 Ca
VD
VD VD
VD0 VD1 VD0 VD1
Fig.8.2. Relația dintre Fig.8.3. Funcția liniară Fig.8.4. Funcția consumului
creșterea venitului disponibil keynesiană a consumului în funcție de consumul
și înclinația medie spre autonom
consum

În multe situații, cheltuielile pentru consum depășesc venitul disponibil, fiind puse pe
seama unor economii constituite anterior sau pe seama unor împrumuturi, consumul va avea
și o componentă independentă de nivelul venitului, denumită consum autonom (Ca). Astfel
funcția consumului devine cea din relația (8.11) și este redată în figura 8.3.
𝐶 = 𝐶𝑎 + 𝑐 ′ ∙ 𝑉𝐷. (8.11)
În aceste condiții, înclinația medie spre consum devine:
𝐶𝑎
𝑐̅ = + 𝑐 ′. (8.12)
𝑉𝐷

 Rata medie a economiilor sau înclinația medie spre economii (𝒆̅), care exprimă
partea din venit care este, în medie, destinată economisirii, sau proporția venitului repartizată
economisirii, potrivit relației (8.13).
𝐸 𝐸
𝑒̅ = 𝑉𝐷, sau 𝑒̅ = 𝑉𝐷 ∙ 100. (8.13)

Din relația de mai sus rezultă că funcția economisirii este o funcție liniară de tipul:
𝐸 = 𝑒̅ ∙ 𝑉𝐷. (8.14)
 Înclinația marginală spre economii (𝒆′ ), care arată cu cât cresc economiile (E) la o
creștere cu o unitate a venitului disponibil (V) și este dată de relația următoare.
80

∆𝐸
𝑒 ′ = ∆𝑉𝐷. (8.15)

Așa cum venitul se distribuie între consum și economii, și surplusul de venit se va

repartiza între sporul consumului și sporul venitului, potrivi relației (8.16).
∆𝑉𝐷 = ∆𝐶 + ∆𝐸. (8.16)
Relația dintre înclinația marginală spre consum și înclinația marginală spre economii
poate fi exprimată în felul următor:
∆𝐶 ∆𝐸 ∆𝐶+∆𝐸 ∆𝑉𝐷
𝑐 ′ + 𝑒 ′ = ∆𝑉𝐷 + ∆𝑉𝐷 = = ∆𝑉𝐷. (8.17)
∆𝑉𝐷

De aici rezultă:
𝑐 ′ + 𝑒 ′ = 1, sau 𝑐 ′ + 𝑒 ′ = 100. (8.18)
De asemenea, ținând seama de funcția consumului exprimată de relația (8.11) și de
expresia economiilor din relația (8.5), rezultă:
𝐸 = 𝑉𝐷 − 𝐶 = 𝑉𝐷 − 𝐶𝑎 − 𝑐 ′ ∙ 𝑉𝐷 = 𝑉𝐷 ∙ (1 − 𝑐 ′) − 𝐶𝑎 . (8.19)
De aici rezultă:
𝐸 = 𝑉𝐷 ∙ 𝑒 ′ − 𝐶𝑎 . (8.20)
Având în vedere cele de mai sus, se pot identifica următoarele proprietăți ale funcțiilor
de consum și economisire, precum și ale relației dintre indicatorii prezentați [BEN 07].
 Înclinația medie spre consum se reduce pe măsură ce venitul disponibil crește.
Înclinația medie spre economii crește pe măsură ce venitul disponibil crește.
 Înclinația medie spre consum, înclinația marginală spre consum, înclinație medie
spre economii și înclinația marginală spre economii au valori pozitive dar subunitare; înclinația
medie spre consum este mai mare decât înclinația marginală spre consum.
 Funcția de consum și funcția de economisire sunt crescătoare față de venit.
 Înclinația marginală spre economii este mai mică decât înclinația marginală spre
consum.
 La un nivel dat al venitului, cu este mai mare rata consumului, cu atât este mai mică
partea din venit destinată economisirii.
 Economisirea este posibilă doar de la un anumit nivel al venitului disponibil. În
legătură cu acest aspect există trei situații posibile:
- În condițiile unui consum superior venitului disponibil (C>VD), economisirea nu este
posibilă, ea devine negativă și apare fenomenul de dezeconomisire. În această
situație, gospodăriile își susțin consumul de bază pe fondul unor economii
constituite anterior sau din datorii. Peste anumite limite procesul de
dezeconomisire atrage consecințe negative, inclusiv dezinvestirea.
- În condițiile unui consum egal cu venitul disponibil (C=VD), economisirea de
asemenea nu este posibilă. Acest nivel al venitului egal cu cheltuielile destinate
consumului poartă denumirea de nivel de ruptură al venitului disponibil.
- În condițiile unui consum inferior venitului disponibil, apare un surplus sub formă
de economii pozitive, situație benefică pentru economia oricărei țări, fiind posibilă
investirea și creșterea economică.
81

În baza aspectelor identificate anterior, au fost formulate două legi, de către

economistul englez Keynes [KEY 17, BEN 07].
Potrivit legii fundamentale a consumului, modificarea venitului este însoțită de o
modificare a consumului, în același sens, dar într-o proporție mai mică.
Potrivit legii fundamentale a economisirii, modificarea venitului este însoțită de o
modificare a economiilor, în același sens, dar într-o proporție mai mare.
Altfel spus, luând în considerarea cele două legi fundamentale, dacă venitul crește,
consumul va crește dar mai lent, iar economiile vor crește mai rapid. Dacă venitul scade, scade
și consumul, dar mai lent, iar economiile vor scădea și ele, mai rapid.
Tot Keynes a formulat și două recomandări importante pentru economiile țărilor, astfel
[BEN 07]:
- în condițiile în care economia unei țări se află într-o perioadă de dezvoltare, înflorire
economică, se recomandă o fiscalitate mai ridicată;
- în condițiile în care economia se află în perioade de stagnare sau regres economic , se
recomandă o fiscalitate mai redusă, prin care se lasă venituri mai mari asupra agenților
economici, ceea ce va duce la o încurajare a consumului și investițiilor.

Să ne reamintim...
 Corelația dintre venit, consum, economii și investiții se explică prin
intermediul unor indicatori precum: înclinația medie și marginală spre
consum, înclinația medie și marginală spre economii.
 Potrivit legii fundamentale a consumului, modificarea venitului este însoțită
de o modificare a consumului, în același sens, dar într-o proporție mai mică.
 Potrivit legii fundamentale a economisirii, modificarea venitului este însoțită
de o modificare a economiilor, în același sens, dar într-o proporție mai mare.
M2.U8.6. Indicatori de fundamentare a deciziei de investiții
Investițiile sunt activități care au ca scop folosirea unei sume de bani în vederea
obținerii unor profituri viitoare. Alternative de investire a banilor sunt [*** 0m]: investiții
imobiliare, plasamente alternative în metale prețioase, antichități, opere de artă etc., investiții
directe într-o afacere, polițe de asigurare, instrumente financiare tranzacționate pe piața de
capital.
Decizia de investiții trebuie să se fundamenteze pe baza anumitor indicatori economici,
prezentați în cele ce urmează [BEN 07, CIU 13].
 Raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează a fi obținut pe seama
investiției și costul investiției. Potrivit acestui indicator, factorul decizional în fundamentarea
deciziei de investiție trebuie să compare venitul sperat a fi obținut peste o anumită perioadă
de timp cu costul investiției. Datorită faptului că procesul investițional este influențat de
factorul timp, trebuie să se țină seama de faptul că o sumă de bani viitoare are o valoare mai
mică decât o sumă de bani echivalentă prezentă. De aceea, pentru a determina cât mai corect
venitul, câștigul ce va fi obținut pe seama investiției, trebuie ca veniturile viitoare să fie aduse
la valoarea lor actuală. În acest sens, se utilizează tehnica actualizării [STA 95]. Potrivit acestei
tehnici, valoarea prezentă a unui venit (Vp) ce se va obține peste o anumită perioadă de timp
(n ani) (Vn) va fi conform relației următoare:
𝑉
𝑛
𝑉𝑝 = (1+𝑑) 𝑛 , (8.21)
82

în care d reprezintă rata dobânzii pe care investiția o aduce în fiecare an.

Potrivit acestui indicator decizia de investiție se justifică dacă valoarea prezentă a venitului
(Vp) este mai mare decât investiția (I), sau raportul Vp/I este supraunitar.
 Raportul dintre rata venitului net actualizat și rata reală a dobânzii. Rata venitului
net actualizat (RVN) se calculează conform relației următoare:
𝑉𝑁
𝑅𝑉𝑁 = ∙ 100, (8.22)
𝐼

în care VN reprezintă venitul net anual estimat.

Rata reală a dobânzii (dr) se determină ca diferență între rata nominală a dobânzii, cea
afișată de piețele financiare (dn) , și rata inflației (RI):
𝑑𝑟 = 𝑑𝑛 − 𝑅𝐼. (8.23)
Potrivit acestui indicator, decizia de investiții se justifică dacă rata venitului net actualizat este
mai mare decât rata reală a dobânzii (RVN>dr), sau raportul RVN/dr este supraunitar.
Trebuie definită de asemenea funcția de investiție, care este o funcție descrescătoare
în raport cu rata reală a dobânzii, potrivit relației (8.23) și figurii 8.5
𝐼 = 𝑓 (𝑑𝑟 ). (8.23)
dr
Potrivit graficului din figura 8.5, un nivel ridicat al
ratei reale a dobânzii va frâna procesul
investițional, iar un nivel scăzut al ratei reale a
𝐼 = 𝑓 (𝑑 𝑟 ) dobânzii va impulsiona procesul investițional.

Fig.8.5. Funcția de investiție

Pentru ca înclinația spre economie să reprezinte un factor de progres economic și social

este necesară transformarea economiilor în investiții. Trebuie deci să existe o motivare a
înclinației spre investire. Aceasta este influențată de o serie de factori, dintre care cei principali
sunt identificați în continuare [BEN 07, CIU 13].
 Cererea de investiții este influențată, așa cum s-a arătat prin funcția de investiție,
de rata reală a dobânzii. O rată reală a dobânzii ridicată ca frâna cererea de investiții.
 Modul de asumare a riscului influențează cererea de investiții prin prisma a două
aspecte: pe de o parte modul în care întreprinzătorul (debitorul) își asumă riscul cu privire la
obținerea unui venit viitor cât mai apropiat de cel scontat, iar pe de altă parte modul în care
creditorul își asumă riscul legat de insolvabilitatea debitorului, provocată de nerealizarea
obiectivelor acestuia.
 Fluctuațiile profiturilor înregistrate în anumite domenii de activitate, datorită unor
factori cum ar fi: sezonalitatea, anumite evenimente sau perioade în care cererea pentru
anumite produse este mai mare.
 Politica de investiții a statului, prin care statul aplică acele măsuri reale de
impulsionare a investițiilor.
83

 Starea generală a economiei naționale, dată de fluctuațiile înregistrate de factorii

economici, sociali, politici și de altă natură care își pun amprenta asupra stabilității vieții
economice.
 Starea generală a economiei mondiale.

Principiile multiplicatorul și acceleratorul

Motorul vieții economice îl constituie acțiunea conjugată a două forțe: cererea și oferta
agregate de bunuri ți servicii [DUG 15]. Cererea agregată reprezintă cantitatea agregată de
bunuri pe care cumpărătorii sunt dispuși să o achiziționeze la un anumit nivel al prețurilor.
Oferta agregată reprezintă cantitatea agregată de bunuri pe care firmele doresc să o vândă la
un anumit nivel al prețurilor. Cererea agregată determină agenții economici să producă bunuri
și servicii, iar oferta agregată susține cererea agregată de bunuri și servicii, generând venituri
pentru consum, economii și investiții.
Corelațiile dintre venit, consum, economii, investiții și producție se află sub incidența
principiilor multiplicatorului și acceleratorului. Principiul multiplicatorului reflectă
interacțiunea dintre creșterea venitului și creșterea investițiilor. Astfel, investițiile au rolul,
printre altele, de a antrena producția de bunuri și servicii și implicit venitul și consumul.
 Multiplicatorul investițiilor (K) exprimă modul în care se modifică venitul (VD) la
creșterea cu o unitate a investițiilor (I), potrivit relației:
∆𝑉𝐷
𝐾= . (8.24)
∆𝐼

Potrivit multiplicatorului (care are o valoare pozitivă și supraunitară), venitul disponibil

va crește astfel:
∆𝑉𝐷 = 𝐾 ∙ ∆𝐼. (8.25)
Pornind de la premisa egalității dintre economii și investiții (E=I, respectiv E=I) și
avându-se în vedere relațiile (8.4) și (8.6), înlocuind în relația multiplicatorului (8.24), rezultă:
∆𝑉𝐷 ∆𝑉𝐷 1 1 1
𝐾 = ∆𝑉𝐷−∆𝐶 = ∆𝐶 = ∆𝐶 = 1−𝑐 ′ = 𝑒′ . (8.26)
∆𝑉𝐷(1− ) 1−
∆𝑉𝐷 ∆𝑉𝐷

Potrivit relației (8.26) multiplicatorul investițiilor reprezintă de fapt inversul înclinației

marginale spre economii. Astfel, cu cât înclinația marginală spre consum este mai mare, cu
atât valoarea multiplicatorului investiților este mai mare, iar cu cât înclinația marginală spre
economii este mai mică, cu atât valoarea multiplicatorului investiților este mai mare.
 Acceleratorul investițiilor (a) exprimă efectul creșterii venitului asupra investițiilor,
potrivit relației (8.27).
𝐼
𝑎 = ∆𝑉𝐷, (8.27)

de unde rezultă că investițiile se vor modifica astfel (acceleratorul fiind o valoare pozitivă dar
subunitară):
𝐼 = 𝑎 ∙ ∆𝑉𝐷. (8.28)
Având în vedere relația înclinației marginale spre consum (8.9) precum și relația
acceleratorului investițiilor (8.27), rezultă următoarele:
∆𝐶 𝐼
∆𝑉𝐷 = , respectiv ∆𝑉𝐷 = 𝑎, (8.29)
𝑐′
84

rezultă:
∆𝐶 𝐼
= 𝑎, (8.30)
𝑐′

adică:
𝑎 𝑎
𝐼 = 𝑐 ′ ∙ ∆𝐶 = 1−𝑒′ ∙ ∆𝐶. (8.31)

Potrivit relațiilor anterioare, o creștere a venitului generează o creștere a cererii pentru

bunuri de consum, iar producătorii vor fi astfel stimulați să își sporească producția și nivelul
investițiilor. Astfel, între cererea de bunuri de consum și investiții există o relație de
accelerare.

Să ne reamintim...
 Decizia de investiții se fundamentează pe baza unor indicatori specifici,
precum: raportul dintre valoarea prezentă a venitului obținut pe seama
investiției și costul investiției; raportul dintre rata venitului net actualizat și
rata reală a dobânzii.
 Multiplicatorul investițiilor reprezintă modul în care se modifică venitul la
creșterea cu o unitate a investițiilor.
 Acceleratorul investițiilor reprezintă efectul creșterii venitului asupra
investițiilor.
M2.U8.7. Rezumat
 Venitul național provine din următoarele surse: gospodării, firme, guvern,
creditori, străinătatea.
 Venitul național îmbracă următoarele forme: venit național disponibil, venit
personal al gospodăriilor, venit disponibil al populației.
 Venitul este format din consum și economii.
 Economiile reprezintă excedentul venitului față de cheltuielile pentru
consum.
 La nivel național, economiile se transformă în investiții, pentru achiziționarea
bunurilor de capital.
 Corelația dintre venit, consum, economii și investiții se explică prin
intermediul unor indicatori precum: înclinația medie și marginală spre
consum, înclinația medie și marginală spre economii.
 Potrivit legii fundamentale a consumului, modificarea venitului este
însoțită de o modificare a consumului, în același sens, dar într-o proporție
mai mică.
 Potrivit legii fundamentale a economisirii, modificarea venitului este
însoțită de o modificare a economiilor, în același sens, dar într-o proporție
mai mare.
 Decizia de investiții se fundamentează pe baza unor indicatori specifici,
precum: raportul dintre valoarea prezentă a venitului obținut pe seama
investiției și costul investiției; raportul dintre rata venitului net actualizat și
rata reală a dobânzii.
85

Unitate de învățare M2.U9. Piața muncii, salariul și șomajul

M2.U9.1. Introducere
M2.U9.2. Obiectivele unității de învățare
M2.U9.3. Piața muncii, definiție și clasificare
M2.U9.4. Cererea și oferta de muncă și salariul
M2.U9.5. Echilibrul și dezechilibrul pe piața muncii
M2.U9.6. Rezumat

M2.U9.1. Introducere
În unitățile anterioare a fost abordata, printre altele, și noțiunea de
resurse, care au fost împărțite în patru categorii: resurse materiale, umane,
financiare și informaționale, care conform funcției de producție sunt
transformate în factori de producție, în vederea creării de bunuri și servicii
destinate satisfacerii nevoilor societății. Desigur, toate aceste categorii de
resurse au o anumită însemnătate și importanță, condiționându-se și
susținându-se reciproc în procesul de transformare a resurselor în bunuri și
servicii finale. Totuși, categoria resurselor care face posibilă utilizarea, într-o
manieră eficientă și rațională a celorlalte categorii o reprezintă resursele umane.
Resursele umane sunt transformate în factorul de producție muncă, care se
obține prin intermediul pieței muncii, care reprezintă o piață derivată din piața
globală. Astfel, rolul factorului muncă în activitatea economică este de a
valorifica și exploata resursele materiale, financiare și informaționale în vederea
obținerii de bunuri și servicii. Modul în care funcționează piața este prezentat
într-o manieră simplificată sub forma circuitului din figura 9.1.

Fig. 9.1. Circuitul pe piața muncii

Potrivit circuitului ilustrat în figura de mai sus, jucătorii de pe piața muncii

sunt:
 ofertanții de forță de muncă, care sunt persoane capabile și apte de
muncă, care au o anumită pregătire, dețin anumite cunoștințe și experiență și
care sunt apte de muncă și totodată dornice de a-și oferi munca; acestea sunt
86

de fapt posesorii factorului de producție muncă, care își oferă munca în schimbul
unei sume de bani, numită salariu;
 cumpărătorii de forță de muncă, care sunt reprezentați de firme și
instituții care au nevoie de forță de muncă și care sunt dispuși să plătească prețul
specific, care este salariul;
 intermediarii, care sunt persoane fizice sau juridice specializate în
servicii de plasare de forță de muncă, de intermediere între ofertanții și
cumpărătorii de forță de muncă; astfel, aceștia oferă firmelor munca posesorilor
de forță de muncă, în schimbul unei sume de bani, denumită comision, iar
acestora din urmă le oferă locuri de muncă;
 statul, care este o componentă a acestei piețe, care pe de o parte,
formulează legislația în baza căreia funcționează piața muncii, iar pe de altă
parte interacționează cu toate celelalte componente amintite mai sus; ofertanții
de forță de muncă, cumpărătorii de forță de muncă precum și intermediarii
plătesc anumite sume de bani sub forma de contribuții la sănătate, șomaj,
asigurări sociale, impozite etc., din care se constituie o parte din bugetul de stat;
statul, la rândul său, oferă anumite facilități acestor trei categorii, cum ar fi de
exemplu: pensii, alocații, indemnizații, plata concediului medical etc., acestea
referindu-se la angajați.

M2.U9.2. Obiectivele unității de învățare

La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
 înțeleagă noțiunea de piață a muncii;
 înțeleagă modul cum funcționează piața muncii;
 identifice modul în care se formează și calculează salariul;
 înțeleagă cum se formează echilibrul pe piața muncii și a faptului că șomajul
este un dezechilibru al acestei piețe.

Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 3 ore.

M2.U9.3. Piața muncii, definiție și clasificare

Piața muncii sau piața forței de muncă reprezintă spațiul economic-social în care se
întâlnesc, se confruntă și negociază, în mod liber, ofertanții de forță de muncă cu solicitanții
de forță de muncă, în vederea stabilirii condițiilor de angajare, a fixării salariilor, precum și
stabilirea condițiilor în care are loc mobilitatea salariilor și a forței de muncă între posturi,
firme sau zone [CEA 00, CIU 13].
Forța de muncă reprezintă totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale ale omului
utilizate în producerea de bunuri și servicii [CEA 00, CIU 13].
Piața muncii are trăsături caracteristice, sintetizate în tabelul 9.1 [BEN 07, CIU 13].

Tab.9.1. Trăsăturile pieței muncii

Trăsătură Explicație
Piață specifică Se comportă ca oricare alt tip de piață, dar are caracteristici proprii
care decurg din specificul uman al relațiilor ce se stabilesc pe
această piață.
87

Piață derivată Este o piață derivată din piața globală, ce primește influențele
celorlalte piețe și pe care le influențează la rândul său, generând
efecte care se răsfrâng asupra tuturor sectoarelor economico-
sociale.
Piață eterogenă Cuprinde mai multe segmente delimitate pe genuri de activități,
zone, profesii sau meserii, pe categorii de niveluri și calificare, pe
vârste, sexe etc.
Piață rigidă Piața muncii se caracterizează printr-un grad ridicat de rigiditate
datorită factorului uman care este motorul acestei piețe și care își
pune amprenta puternic asupra echilibrului pe această piață.
Cea mai reglementată Tot datorită factorului uman, care nu poate fi tratată ca o marfă,
piață piața muncii este categoria pe piață cu cea mai puternică legislație.
Piață asimetrică Cumpărătorul de forță de muncă nu cunoaște productivitatea și
aptitudinile celui pe care îl angajează, nici măcar imediat după
angajare, după cum nici angajatul nu cunoaște bine climatul de
muncă.
Piață contractuală și Negocierea și contractul de muncă joacă un rol esențial în stabilirea
participativă salariul

Fiind o piață eterogenă, aceasta poate fi deci clasificată, avându-se în vedere mai multe
criterii. Cele mai importante sunt prezentate în cele ce urmează [BEN 07, BUC 10].
 După forma de proprietate, se pot identifica două tipuri de piață a muncii: piața
muncii în sector privat și piața muncii în sector public.
 După dimensiunile solicitanților de forță de muncă, având în vedere numărul
angajaților, se disting următoarele categorii de piață a forței de muncă: piața forței de muncă
specifică microîntreprinderilor (1-9 angajați), piața forței de muncă specifică întreprinderilor
mici (10-49 angajați), piața forței de muncă specifică întreprinderilor medii (50-250 angajați)
și piața forței de muncă specifică întreprinderilor mari (peste 250 de angajați).
 După modul de organizare a ofertei de muncă, se deosebesc: piața forței de
muncă a lucrătorilor sindicalizați și piața forței de muncă a lucrătorilor nesindicalizați.
 După legalitatea relațiilor întâlnite pe piața muncii, se disting: piața muncii
legală, pe care relațiile dintre ofertanții și solicitanții de forță de muncă se desfășoară în
condiții legale, pe bază de contract de muncă și piața forței de muncă ilegală, sau clandestină,
care funcționează în afara cadrului legislativ, unde relațiile de muncă se desfășoară fără
contract de muncă.

Să ne reamintim...
 Piața muncii sau piața forței de muncă reprezintă spațiul economic-social în
care se întâlnesc, se confruntă și negociază, în mod liber, ofertanții de forță
de muncă cu solicitanții de forță de muncă.
 Piața muncii are trăsături specifice datorită faptului că actorul principal este
resursa umană și îmbracă mai multe forme.
M2.U9.4. Cererea și oferta de muncă și salariul
Forțele care permit funcționarea pieței muncii sunt cererea și oferta de muncă, privite
prin complexitatea lor, dar și prin prisma relațiilor pe care le generează. Purtătorii cererii și ai
ofertei de muncă sunt firmele, în general, care au nevoie de o anumită cantitate de muncă și
88

la un anumit nivel calitativ, în vederea realizării de bunuri și servicii, respectiv persoanele care
doresc să se angajeze. În urma întâlnirii dintre cererea și oferta de muncă, ambele categorii
au anumite așteptări. Ofertanții sau vânzătorii de muncă așteaptă un maximum de avantaj net
de pe urma oferirii muncii sale, în termeni de utilitate. În cazul acesta, utilitatea este dată de
mărimea salariului real. Solicitanții, cumpărătorii de muncă sau utilizatorii de forță de muncă
așteaptă un maximum de profit net de pe urma plății muncii.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată dintr-o economie
concurențială ce se manifestă prin cantitatea de muncă salariată solicitată într-o anumită
perioadă de timp, exprimată prin numărul locurilor de muncă disponibile [BEN 07, CIU 13,
DUG 15]. Încadrarea nevoii de muncă în cererea de muncă este condiționată salarizarea sau
remunerarea muncii.
Salarizarea muncii este asigurată prin intermediul salariul nominal (SN), care
reprezintă suma de bani pe care salariatul o încasează pentru munca prestată. În legătură cu
salariul nominal, poate fi definit salariul real (SR), care poate fi privit drept puterea de
cumpărare a salariului nominal, reprezentând cantitatea de bunuri economice care poate fi
achiziționată cu salariul nominal (P), potrivit relației (9.1) [DUG 15]:
𝑆𝑁
𝑆𝑅 = 𝑃
. (9.1)

Cererea de muncă exprimă astfel relația dintre cantitatea de muncă cerută și salariul
real (SR). Salariul real crește atunci când salariul nominal crește, în condițiile în care nivelul
prețurilor rămâne constant.
Relația dintre cerea de muncă (CL) și salariul (S) exprimă funcția cererii de muncă, dată
de relația (9.2) care este descrescătoare în raport cu salariul, potrivit curbei cererii de muncă
ilustrată în figura 9.2.
𝐶𝐿 = 𝑓 (𝑆). (9.2)
S S

S2
S1

S2 S1

C
CL CL L C
OL OL L
1 2
1 2

Fig. 9.2. Curba cererii de muncă Fig.9.3. Curba ofertei de muncă

Astfel, când salariul crește cererea de muncă se contractă, iar când salariul scade
cererea de muncă se extinde (figura 9.3). Așa cum s-a precizat la începutul acestui capitol,
angajatorul așteaptă maximizarea profitului de pe urma angajării forței de muncă. Pentru
aceasta trebuie definite două noțiuni [BEN 07]: costul marginal al factorului muncă și venitul
marginal al factorului muncă. Costul marginal al factorului muncă (CmgL) reprezintă costul unei
unități suplimentare de muncă angajată, iar venitul marginal al factorului muncă (VmgL)
reprezintă producția suplimentară obținută prin creșterea cu o unitate a volumului de muncă.
89

Exemple
Exemple de situații întâlnite pe piața muncii [BEN 07, BOR 16]:
 Dacă 𝐶𝑚𝑔𝐿 > 𝑉𝑚𝑔𝐿 , atunci maximizarea profitului se poate realiza doar
pe seama reducerii numărului de angajați.
 Dacă 𝐶𝑚𝑔𝐿 < 𝑉𝑚𝑔𝐿, atunci maximizarea profitului se poate realiza
pe seama creșterii numărului de angajați.
 Dacă 𝐶𝑚𝑔𝐿 = 𝑉𝑚𝑔𝐿 , atunci are loc maximizarea profitului, acesta
reprezentând și pragul, limita până la care firmele vor angaja
salariați.

Piața forței de muncă fiind o piață derivată, cererea de muncă este derivată din cerea
de bunuri economice. Prin urmare, se poate defini elasticitatea cererii de muncă în funcție
de salariu, reprezentând modul în care se modifică cererea de muncă la modificarea salariului.
Cererea de muncă este influențată de o serie de factori, precum [BEN 07, CIU 13]:
- elasticitatea cererii de muncă în funcție de salariu: cererea de muncă este elastică
în raport cu salariul dacă o scădere a salariului atrage după sine o creșterea a cererii
de muncă într-o proporție mai mare; cererea de muncă este inelastică dacă
ponderea de scădere a salariului este mai mică decât ponderea de creștere a cererii
de muncă;
- prețul bunurilor obținute prin folosirea forței de muncă respective: dacă prețul de
vânzare al acestor bunuri este mare, crește cererea de muncă;
- gradul de substituire a factorului de producție muncă cu alt factor de producție, cu
cât acest grad este mai ridicat, iar costul utilizării acelui factor este mai mic, cererea
de muncă scade;
- productivitatea muncii: cu cât productivitatea muncii este mai mare, crește și
cererea de muncă;
- ponderea costurilor salariale în costul total al producției: cu cât ponderea costurilor
salariale în castul total al producției este mai mare, cererea de muncă scade;
- investițiile generează o creștere a cererii de muncă.
Oferta de muncă reprezintă totalitatea resurselor de muncă de care dispune
societatea la un moment dat și care include toate persoanele capabile să efectueze o anumită
muncă [CIU 13].
Dimensiunile ofertei de muncă se stabilesc în baza unor indicatori specifici pieței
muncii, care sunt prezentați în cele ce urmează [BEN 07, BOE 13].
 Populația totală (PT) a unei țări cuprinde populația activă (PAD) și populația
inactivă (PI):
𝑃𝑇 = 𝑃𝐴𝐷 + 𝑃𝐼. (9.3)
 Populația activă disponibilă (PAD) cuprinde toate persoanele care au împlinit
vârsta minimă legală de muncă (16 ani – potrivit Codului muncii din România) și care
reprezintă forța de muncă disponibilă pentru producerea de bunuri materiale și servicii într-o
economie națională. Populația activă disponibilă cuprinde populația ocupată (POC) și
populația neocupată (PNEOC):
𝑃𝐴𝐷 = 𝑃𝑂𝐶 + 𝑃𝑁𝐸𝑂𝐶. (9.4)
90

 Populația ocupată cuprinde toate persoanele care au împlinit vârsta legală de

muncă și care au un loc de muncă. Din această categorie fac parte: salariații, care sunt
persoane ce își exercită activitatea în baza unui contract de muncă într-o unitate economică
în schimbul unei remunerații sun formă de salariu și / sau comision; patronii, care sunt
persoane ce conduc o activitate în unitatea economică proprie și care au unul sau mai mulți
salariați; lucrătorii pe cont propriu, care sunt persoane care își exercită activitatea profesională
pe cont propriu și nu au angajați; lucrătorii familiali, care cuprind persoane care desfășoară o
activitate aducătoare de venit în gospodăriile din care fac parte, din produsele sau serviciile
obținute în gospodărie; membrii forțelor armate, în care sunt incluși cadrele militare active și
militarii în termen. Raportul dintre populația ocupată și populația activă disponibilă exprimă
gradul de ocupare (GO):
𝑃𝑂𝐶
𝐺𝑂 = 𝑃𝐴𝐷 ∙ 100. (9.5)

 Populația neocupată cuprinde: șomerii și alte categorii de persoane care nu

doresc să se angajeze sau care nu sunt disponibile.
 Șomerii sunt persoane care: la momentul de referință nu au un loc de muncă,
caută un loc de muncă în mod activ (aplică pentru diferite locuri de muncă, participă la
interviuri, se înscriu la agenții de plasare de forță de muncă etc.), sunt dispuse să muncească
și sunt disponibile să înceapă imediat munca.
 Populația inactivă (denumită uneori și populația reziduală) cuprinde toate
persoanele care au împlinit vârsta legală de muncă, care nu sunt ocupate și nici nu îndeplinesc
condițiile pentru a fi încadrate în categoria șomerilor. Această categorie a populației cuprinde:
elevii și studenții, persoanele care primesc orice tip de pensie sau indemnizație, beneficiarii
de ajutoare sociale; persoanele casnice, persoanele inapte de muncă în mod permanent
(persoane care prezintă un anumit grad de handicap de orice natură care îi împiedică de
desfășoare o anumită muncă); persoanele întreținute de stat (copii și bătrânii
instituționalizați); persoanele care au declarat că au ca sursă de existență venituri provenite
din chirii, dobânzi, economii, dividende etc.; persoanele având vârsta sub cea minimă legală.
Relația dintre oferta de muncă (OL) și salariul (S) exprimă funcția ofertei de muncă, dată
de relația (9.6) care este o funcție crescătoare în raport cu salariul, potrivit curbei ofertei de
muncă, ilustrată în figura 9.3.
𝑂𝐿 = 𝑓 (𝑆). (9.6)
Graficul din figura 9.3 arată că o creștere a salariului atrage o creștere a ofertei de
muncă, iar o scădere a salariului duce la o scădere a ofertei de muncă. De asemenea, oferta
de muncă se fundamentează pe decizia indivizilor societății de a-și împărți timpul în timp de
muncă și timp liber (figura 9.4).

Fig. 9.4. Împărțirea timpului de către ofertanții de muncă

91

Potrivit împărțirii timpului în cele două categorii, în legătură cu oferta de muncă apar
două efecte: efectul de substituție și efectul de venit [BEN 07]. Potrivit efectului de substituție,
o persoană salariată transformă timpul liber în timp de muncă suplimentar, fapt ce va avea ca
efect un venit mai mare. Astfel efectul de substituție stimulează o persoană să lucreze mai
mult, aceasta renunță la o parte din timpul liber în schimbul unui venit mai mare, în vederea
dobândirii de bunuri materiale și servicii. Potrivit efectului de venit, o persoană salariată
transformă o parte din timpul de muncă în timp liber. Astfel, efectul de venit stimulează o
persoană să lucreze mai puțin, persoana acordând mai mult interes timpului liber.
Și în legătură cu oferta de muncă se poate defini elasticitatea ofertei de muncă în raport
cu salariul, care reprezintă modificarea ofertei de muncă la modificarea salariului.
Oferta de muncă este influențată de o serie de factori, precum [CIU 13]:
- elasticitatea ofertei de muncă în funcție de salariu: oferta de munca este elastică
atunci când oferta crește în proporție mai mare decât crește salariul; oferta de
muncă este inelastică atunci când crește într-o proporție mai mică decât crește
salariul;
- nivelul și dinamica salariilor;
- condițiile de muncă;
- costurile pregătirii pentru o anumită profesie sau meserie;
- factori asociați indivizilor, cum ar fi: nivelul de pregătire, durata studiilor,
managementul carierei etc.

Salariul
La modul general, salariul este definit ca prețul forței de muncă. În acest sens, acesta
este considerat un instrument economic, care îndeplinește următoarele funcții:
 funcția de măsură și calcul pentru munca prestată;
 funcția de stimulare a ofertanților de forță muncă, printr-un nivel ridicat al
salariului;
 funcția de stimulare a solicitanților de forță de muncă, printr-un nivel scăzut al
salariului.
Totodată, salariul trebuie privit din două perspective: din perspectiva angajatului,
salariul reprezintă venitul primit pentru munca prestată, iar din perspectiva angajatorului,
salariul reprezintă un cost al muncii, care poate fi fix sau variabil.
Salariul este o mărime dinamică în legătură cu care se utilizează o serie de termeni
derivați, ce reflectă faptul că salariul depinde în primul rând de munca prestată și de
rezultatele obținute și care servesc la o determinare cât mai corectă a mărimii salariului pentru
fiecare individ, în funcție de aportul său la rezultatele firmei și ale societății în ansamblul său.
Cele mai importanți termeni utilizați în legătură cu denumirea generică de salariu sunt
prezentați pe scurt în continuare [CEA 00, CIU 13].
 Salariul nominal reprezintă suma de bani încasată de salariat pentru munca
prestată.
 Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri materiale și servicii care poate fi
achiziționată cu salariul nominal.
 Salariul brut reprezintă totalitatea veniturilor brute din muncă constând din
salariul de bază precum și din adaosurile salariale corespunzătoare cu munca prestată.
 Salariul net reprezintă suma de bani pe care o încasează salariatul rezultat din
salariul brut corectat cu diminuările obligatorii conform legii.
92

Exemple
Conform legislației din țara noastră contribuțiile sunt următoarele [web 0y].
- contribuția pentru asigurări sociale de stat (CAS): reprezintă
procentul din salariul brut redirecționat către Casa de Pensii;
- contribuția pentru asigurări sociale de sănătate (CASS): reprezintă
procentul din salariul brut redirecționat către sistemul public
centralizat de asigurări de sănătate român;
- contribuția de asigurări sociale împotriva riscului de șomaj (CASJ):
reprezintă procentul din salariul brut redirecționat către fondul de
șomaj;
- impozitul pe venit: reprezintă procentul din salariul brut redirecționat
către bugetul de stat.

 Salariul direct reprezintă suma de bani primită de salariat se ce determină în

corelație cu cantitatea de muncă prestată, cu efectele ei, care la rândul lor depind de atât de
calitatea muncii, cât și de starea economiei sau a sectorului economic în care se prestează
munca. Acesta cuprinde salariul net și din alte venituri ce se cuvin salariatului (concediu legal,
al 13-lea salariu etc.).
 Salariul indirect este partea din salariu care este plătită familiei salariatului
după alte criterii decât munca prestată.
 Salariul minim este salariul fixat pe cale legală și este dat de costul forței de
muncă potrivit unui anumit nivel de dezvoltare economico-socială a unei țări. Acesta are rolul
de a asigura un minim decent de subzistență, minim determinat în raport cu mediul social.
Orice angajator este obligat, prin lege, să garanteze un salariu brut cel puțin egal cu salarul
minim brut pe economie.
 Salariul de bază reprezintă acea formă a salariului care se determină ca produs
între tariful salarial orar (cel negociat) cu numărul de ore lucrate într-o lună sau alt interval de
timp.
Salarizarea reprezintă activitatea prin care se realizează calcularea și acordarea
salariilor pentru angajați. În funcție de modul în care are loc salarizarea există mai multe forme
de salarizare, dintre care cele mai cunoscute sunt prezentate în continuare [CEA 00, BEN 07,
CIU 13].
 Salarizarea în regie reprezintă retribuirea angajaților în funcție de timpul de
lucru stipulat în contractul de muncă. Se utilizează cu precădere în domeniile în care este
dificilă normarea exactă a fiecărui angajat datorită unei diversități mari a muncii.
 Salarizare în acord reprezintă retribuirea angajaților pe baza rezultatelor
obținute în muncă, concretizate în bunuri materiale, servicii, informații, operații etc.,
prevăzute în contractul de muncă.
 Salarizarea mixtă îmbină elementele salarizării în regie cu cele ale salarizării în
acord.
 Salarizarea premială este forma de salarizare a angajaților la sfârșitul anului în
funcție de rezultatele excepționale obținute de către aceștia în muncă.
93

Să ne reamintim...
 Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată dintr-o economie
concurențială ce se manifestă prin cantitatea de muncă salariată solicitată
într-o anumită perioadă de timp, exprimată prin numărul locurilor de muncă
disponibile.
 Oferta de muncă reprezintă totalitatea resurselor de muncă de care dispune
societatea la un moment dat și care include toate persoanele capabile să
efectueze o anumită muncă.
 Salariul reprezintă prețul forței de muncă.
M2.U9.5. Echilibrul și dezechilibrul pe piața muncii
Piața muncii este în echilibru atunci când cantitatea de muncă cerută este egală cu
cantitatea de muncă oferită. Acest echilibru este ilustrat în figura 9.5 [DUG 15]. Curba cererii
de muncă este CL, iar curba ofertei de muncă este OL. Punctul în care cele două curbe se
intersectează este punctul de echilibru E, potrivit căruia salariul de echilibru este S e, iar
cantitatea de muncă de echilibru este Le. Dacă salariul are valoarea S1, cantitatea de muncă
oferită este mai mare decât cantitatea de muncă cerută, pe piața muncii existând un excedent
de muncă, marcat prin segmentul AB. Datorită faptului că pe piața muncii salariul este
dinamic, ajustându-se rapid, valoarea salariului S1 va scădea la valoarea Se, eliminându-se
acest surplus de muncă. Dacă salariul are valoarea S 2, cantitatea de muncă oferită este mai
mică decât cantitatea de muncă cerută, pe piața muncii existând un deficit de muncă,
semnalat prin segmentul CD. În aceste condiții, salariul va crește de la valoarea S 2 la valoarea
Se, pentru înlăturarea deficitului.

Fig.9.5. Echilibrul pe piața muncii

Cantitatea de muncă de echilibru Le este cunoscută sub denumirea de nivel al ocupării

depline. Astfel, când pe piața muncii gradul de ocupare devine egal cu nivelul ocupării depline,
cantitatea de muncă cerută egalează cantitatea de muncă oferită, astfel încât toți cei care
caută locuri de muncă se vor angaja, iar cei care caută să angajeze vor găsi.
Pe piața muncii, atât cererea de muncă cât și oferta de muncă se pot modifica, prin
urmare modificându-se și nivelul ocupării depline. Modul în care modificarea cererii de
muncă, respectiv a ofertei de muncă determină modificarea nivelului de ocupare deplină este
ilustrat în figurile 9.6, respectiv 9.7. În figura 9.6 se observă o creștere a cererii de muncă de
la CL1 la CL2. În condițiile unei cereri de muncă CL1 și a unei oferte de muncă OL, punctul de
echilibru este E1, care corespunde unui salariu de echilibru S e1 și a unei cantități de muncă de
94

echilibru Le1. În condițiile creșterii cererii de muncă (curba cererii de muncă se deplasează spre
dreapta), noul punct de echilibru devine E2, care corespunde unul salariu de echilibru S e2, mai
mare decât valoarea inițială Se1 și unei cantități de muncă de echilibru Le2, mai mare decât
cantitatea de muncă inițială Le1. Deplasarea punctului de echilibru în această situație se face
către dreapta sus.

Fig.9.6. Modificarea cererii de muncă Fig.9.7. Modificarea ofertei de muncă

O scădere a cererii de muncă de la CL1 la CL3 (deplasarea spre stânga a curbei cererii de
muncă) noul punct de echilibru devine E3, care corespunde unui salariu de echilibru S e3 mai
mic decât Se1 și unei cantități de muncă de echilibru Le3, mai mică decât Le1. Punctul de
echilibru se va deplasa în aceste condiții spre stânga jos.
În figura 9.7 se observă o creștere a ofertei de muncă de la OL1 la OL2. În condițiile unei
oferte de muncă OL1 și a unei cereri de muncă CL, punctul de echilibru este E1, care corespunde
unui salariu de echilibru Se1 și unei cantități de muncă Le1. În condițiile creșterii ofertei de
muncă (curba ofertei de muncă deplasându-se spre dreapta), noul punct de echilibru devine
E2, care corespunde unui salariu de echilibru S e2, mai mic decât valoarea inițială Se1 și unei
cantități de muncă Le2, care este de asemenea mai mare decât valoarea inițială L e1. În această
situație, punctul de echilibru se deplasează către dreapta jos. La scăderea ofertei de muncă de
la OL1 la OL3 (deplasarea spre stânga a ofertei de muncă), noul punct de echilibru devine E 3,
care corespunde unui salariu de echilibru S e3, mai mare decât Se1 și unei cantități de muncă
Le3, mai mică decât Le1. Punctul de echilibru se deplasează astfel spre stânga sus.
Prin urmare, nivelul ocupării depline depinde de raportul dintre cererea și oferta de
muncă, care sunt dinamice, se pot modifica, ceea ce cauzează fluctuații ale activității
economice a unei țări.

Șomajul, un dezechilibru pe piața muncii

Potrivit teoriei lui Keynes [KEY 17] cu privire la folosirea mâinii de lucru, a dobânzii și a
banilor, într-o economie pot apărea dezechilibre pe care piața concurențială nu le poate
rezolva. Aceste dezechilibre pot fi ameliorate doar prin intervenția stalului prin intermediul
politicilor macroeconomice. Un astfel de dezechilibru este șomajul.
Șomajul reprezintă un dezechilibru al pieței muncii, manifestat printr-un excedent al
ofertei de muncă față de cererea de muncă. În legătură cu șomajul trebuie definiți mai mulți
termeni [BEN 07, BOE 13].
95

Șomerul are vârsta minimă legală pentru muncă, nu are loc de muncă, este apt și
dorește să lucreze, caută în mod activ un loc de muncă și este dispusă să înceapă imediat
lucrul.
Nivelul șomajului, care îmbracă două forme: șomajul în formă absolută și șomajul în
formă relativă. În formă absolută, nivelul șomajului se măsoară efectiv prin numărul șomerilor.
În formă relativă, nivelul șomajului îmbracă forma ratei șomajului (R Ș), care reprezintă raportul
procentual dintre numărul șomerilor și unul dintre indicatorii specifici pieței muncii, prezentați
în subcapitolul 9.2. Forma de mai utilizată a ratei șomajului este raportul procentual dintre
numărul șomerilor (Ș) și populația activă disponibilă (PAD), potrivit relației (9.7):
Ș
𝑅Ș = 𝑃𝐴𝐷 ∙ 100. (9.7)

Durata șomajului reprezintă perioada de timp scursă din momentul pierderii locului
de muncă până la reluarea activității profesionale.
Structura șomajului reprezintă categoriile de șomeri diferențiate în funcție de anumite
criterii: vârstă, sex, mediu (rural-urban), grad de calificare, domenii de activitate etc.
Șomajul îmbracă mai multe forme. În funcție de cauza care a generat șomajul, acesta
se poate clasifica în două mari categorii, potrivit celor de mai jos.
 Șomajul voluntar este acea formă de șomaj în care neocuparea se datorează
refuzului sau imposibilității unor persoane de a lucra în schimbul retribuției reale a pieței sau
de a accepta condițiile de muncă existente. Această formă de șomaj include: persoane care
preferă să își întrerupă temporar munca deoarece consideră că indemnizația de șomaj le
asigură o viață decentă; persoane care așteaptă să găsească locuri de muncă mai favorabile în
raport cu cele anterioare, sub aspectul salariului, a programului și condițiilor de muncă;
persoanele casnice. O formă a șomajului voluntar este șomajul fricțional, care se cuprind acele
persoane care preferă să nu lucreze decât să accepte un salariu al cărui nivel s-ar situa sub cel
considerat de ele că reflectă cunoștințele, pregătirea și experiența lor.
 Șomajul involuntar este acea formă a șomajului în care neocuparea se
datorează faptului că o parte din populația activă disponibilă este dispusă să lucreze, acceptă
nivelul salariului oferit pe piață, dar nu găsește locuri de muncă. Această formă este cunoscută
și sub denumirea de șomaj keynesian. Șomajul involuntar îmbracă la rândul său mai multe
forme.
- Șomajul structural, care apare datorită intrării unor activități economice într-un
proces de restructurare.
- Șomajul tehnologic, care apare datorită înlocuirii unor tehnologii și echipamente
învechite cu unele noi, moderne.
- Șomajul tehnic, care apare datorită unor discontinuități ce se manifestă în legătură
cu procesele de producție. Astfel, din lipsa comenzilor din partea clienților sau a
unor detecțiuni de natură tehnică, firmele își încetează activitatea total sau parțial
pe o anumită perioadă de timp.
- Șomajul sezonier, care apare datorită influenței mediului natural asupra unor
activități precum: construcții, agricultură, turism etc.

Exemple
Așadar, șomajul este un fenomen negativ care afectează atât individul, cât și
societatea în ansamblul său. Tabelul 9.2 sintetizează exemple de efectele
negative ale șomajului.
96

Tab.9.3. Efectele negative ale șomajului

Efectele șomajului la nivelul individului Efectele șomajului la nivelul societății
 scăderea venitului și implicit a nivelului  scăderea nivelului de trai și a calității vieții
de trai; a societății în ansamblul său;
 stres nervos și stări depresive specifice  este afectat negativ procesul de dezvoltare
nesiguranței; economică;
 atragerea cu ușurință a șomerilor în  sporirea costurilor suportate de societate
acțiuni antisociale: furt, alcool, sinucidere sub forma indemnizațiilor de șomaj;
etc.  irosirea unor locuri de muncă datorită
șomajului voluntar;
 migrația forței de muncă;
 creșterea cantității de muncă ilegală.

Pentru a beneficia de indemnizația de șomaj, o persoană trebuie să îndeplinească

cumulat următoarele condiții [EFT 17]:
- este în căutarea unui loc de muncă;
- a cotizat la fondul de șomaj minim 12 luni în ultimele 24 de luni înaintea datei de
înregistrare a cererii de beneficiere a indemnizației de șomaj;
- nu are loc de muncă și nu înregistrează alte venituri;
- nu îndeplinește condițiile de pensionare;
- este înregistrat la Agențiile de Ocupare a Forței de Muncă în a cărui rază teritorială
își are domiciliul sau reședința.
Așa cum s-a specificat la începutul acestui subcapitol, statul trebuie să intervină prin
măsuri și politici macroeconomice pentru a reduce nivelul șomajului. Câteva sunt prezentate
în continuare [BEN 07].
 Realizarea unor investiții prin crearea de locuri de muncă.
 Recalificarea și reorientarea profesională a celor care și-au pierdut locul de muncă.
 Creșterea calității și îmbunătățirea structurii învățământului.
 Creșterea duratei de timp pentru formarea profesională și ridicarea nivelului de
calificare.
 Repatrierea lucrătorilor migranți.
 Orientarea profesională a persoanelor tinere spre domenii economice de interes.
 Prelungirea duratei de școlarizare obligatorie.
 Acordarea de facilități din partea statului pentru crearea de noi locuri de muncă.

Să ne reamintim...
 Piața muncii este în echilibru atunci când cantitatea de muncă cerută este
egală cu cantitatea de muncă oferită.
 Punctul de intersecție al curbei cererii de muncă cu cea a ofertei de muncă
se numește punct de echilibru și acesta se poate modifica, după cum cerere,
respectiv oferta de muncă se modifică.
 Șomajul reprezintă un dezechilibru al pieței muncii, manifestat printr-un
excedent al ofertei de muncă față de cererea de muncă. Pentru diminuarea
șomajului și a eliminării efectelor sale negative, statul trebuie să intervină cu
măsuri.
97

M2.U9.6. Rezumat
 Piața muncii sau piața forței de muncă reprezintă spațiul economic-social în
care se întâlnesc, se confruntă și negociază, în mod liber, ofertanții de forță
de muncă cu solicitanții de forță de muncă.
 Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată dintr-o economie
concurențială ce se manifestă prin cantitatea de muncă salariată solicitată
într-o anumită perioadă de timp, exprimată prin numărul locurilor de muncă
disponibile.
 Oferta de muncă reprezintă totalitatea resurselor de muncă de care dispune
societatea la un moment dat și care include toate persoanele capabile să
efectueze o anumită muncă.
 Salariul reprezintă prețul forței de muncă.
 Piața muncii este în echilibru atunci când cantitatea de muncă cerută este
egală cu cantitatea de muncă oferită.
 Punctul de intersecție al curbei cererii de muncă cu cea a ofertei de muncă
se numește punct de echilibru și acesta se poate modifica, după cum cerere,
respectiv oferta de muncă se modifică.
 Șomajul reprezintă un dezechilibru al pieței muncii, manifestat printr-un
excedent al ofertei de muncă față de cererea de muncă. Pentru diminuarea
șomajului și a eliminării efectelor sale negative, statul trebuie să intervină cu
măsuri.
98

Unitate de învățare M2.U10. Piața monetară, moneda și inflația

M2.U10.1. Introducere
M2.U10.2. Obiectivele unității de învățare
M2.U10.3. Piața monetară, masa monetară și moneda. Definiții, conținut
M2.U10.4. Cererea și oferta de monedă și lichiditatea
M2.U10.5. Echilibrul și dezechilibru pe piața monetară
M2.U10.6. Rezumat

M2.U10.1. Introducere
Funcționarea unei economii, prin desfășurarea multitudinii de activități
care au loc în cadrul acesteia, presupune , fără îndoială, utilizarea banilor,
indiferent de forma pe care aceștia o îmbracă. O economie de piață,
concurențială, numită și economie de schimb, este prin natura sa o economie
bănească, monetară. Utilizarea banilor este posibilă prin intermediul pieței
monetare. Așadar, moneda constituie unul dintre instrumentele principale ale
economiei, având drept obiectiv principal facilitarea desfășurării schimburilor de
bunuri și servicii și circulația mărfurilor. În figura 10.1 se prezintă un circuit
simplificat al pieței monetare.

Fig.10.1. Circuitul pe piața monetară

Potrivit figurii 10.1, agenții economici participanți sunt prezentate pe

scurt in continuare [BEN 07, CRE 11, CIU 13].
 Instituțiile financiare: băncile și alte instituții financiare (casele de
economii, cooperativele de credit, fondul de pensii, societățile de asigurări,
societăți de investiții), dintre care băncile se detașează ca având o importanță
deosebită.
 Populația și firmele, care sunt agenți economici non-financiari și care
au nevoie de bani sau au nevoie să economisească.
 Statul, care are rolul de a veghea buna desfășurare a tuturor
activităților pe piața monetară.
99

M2.U10.2. Obiectivele unității de învățare

La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
 înțeleagă noțiunea de piață monetară;
 înțeleagă cum funcționează piața monetară prin intermediul raportului
cerere-ofertă de monedă;
 înțeleagă cum se atinge echilibrul pe piața monetară;
 înțeleagă noțiunea de inflație, cum apare și cum se combate.

Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 3 ore.

M2.U10.3. Piața monetară, masa monetară și moneda. Definiții, conținut

Piața monetară este o piață cu o concurență imperfectă și pentru care există mai multe
accepțiuni, prezentate în continuare.
Piața monetară reprezintă spațiul economic în care se întâlnesc cererea cu oferta de
monedă, de bani în general, ai căror purtători sunt solicitanții, respectiv ofertanții de monedă
[BEN 07].
Piața monetară este spațiul economic unde se desfășoară tranzacțiile ce implică
moneda.
Piața monetară este acea piață care are rolul să compenseze excedentul cu deficitul de
monedă existent pe piață și să regleze cantitatea de monedă în economie, în funcție de un
preț specific numit rata dobânzii [CIU 13].
Obiectul pieței monetare îl reprezintă masa monetară. Masa monetară reprezintă
suma de bani aflată în circulație la un moment dat, fiind în posesia diferiților agenți economici.
Masa monetară este formată din numerar și bani scripturali. Numerarul include bancnote
(moneda de hârtie și biletul de bancă: certificat de depozit, cambii, cecuri) și moneda metalică.
Banii scripturali reprezintă înscrisurile reprezentând sumele din conturile bancare ale
diferiților agenți economici. Numerarul se poate transforma în bani scripturali, prin depunerea
unei sume de bani la bancă și invers, prin retragerea unei sume de bani. Potrivit Sistemului
conturilor naționale, masa monetară are mai multe componente, denumite agregate
monetare. Acestea sunt prezentate succint în tabelul 10.1.

Tab.10.1. Agregatele monetare

Agregatul monetar Conținut
M1 Numerarul în circulație sun formă de bancnote și monede metalice și
depozitele bancare la vedere, care sunt fonduri depuse într-o bancă și
disponibile în orice moment fără preaviz.
M2 M1 + depozitele la termen, care sunt fonduri depuse la bancă pe
termen scurt sau mediu și imobilizate pe o anumită perioadă de timp
și care pot fi retrase la o anumită dată, numită scadență.
M3 M2 + active cu diferite grade de lichiditate; bonuri de casă, care sunt
hârtii de valoare ce cuprind angajamentul emitentului de a plăti o
anumită sumă în vederea rambursării unui împrumut pe termen scurt;
certificate de depozit, care sunt titluri emise de bănci pe termen scurt
(1-12 luni) sau mediu (până la 5 ani) prin care aceasta se obligă să
100

ramburseze sumele primite, inclusiv dobânzile aferente la o data

scadentă; titluri de valoare negociabile, emise de instituții financiare
care sunt plasamente de risc.
M4 M3 + Titlurile de valoare emise de agenții economici non bancari.

În legătură cu moneda, există multe controverse în ceea ce privește definirea ei. Într-o
viziune de ansamblu, moneda, banii, la modul general, reprezintă un instrument acceptat ca
mijloc de schimb și cuprinde ansamblul mijloacelor de plată utilizate pentru a realiza schimburi
și a efectua plăți [BEN 07, CIU 13]. Moneda îndeplinește trei funcții principale:
- funcția de măsurare a tuturor bunurilor;
- funcția de intermediere în realizarea schimbului;
- funcția de rezervă, reprezentând un mijloc de conservare a economiilor;
- funcția de investiții.
Totuși, trebuie făcută distincția între noțiunea de bani și noțiunea de monedă. Banii
reprezintă o noțiune generală care mijlocește desfășurarea schimburilor, indiferent de forma
pe care o îmbracă, în timp ce moneda reprezintă forma concretă de existență a banilor, cu
valoare proprie, care presupune anumite reglementări privind emisiunea, circulația, păstrarea
etc. [CRE 11, KRI 82].
Moneda a apărut de timpuriu în istoria societății omenești și pe parcursul evoluției sale
de-a lungul timpului a cunoscut diferite etape de dezvoltare și a îmbrăcat diferite forme [CRE
11].
Tabelul 10.2 prezintă în mod succint evoluția și formele monedei.

Tab.10.2. Evoluția monedei

Forma monedei Explicații
Moneda divizionară Forma inițială a monedei sub formă de bunuri materiale (unelte,
bunuri de consum, obiecte prețioase), piese metalice sub formă de
lingouri din aur și argint, monede metalice din aur și argint și din alte
metale, precum și bancnotele de hârtie.
Moneda fiduciară Bilete de bancă, care reprezentau substituentul monedei divizionare
și care pot fi convertite în monedă divizionară.
Moneda scripturală Depozitele bancare
Moneda electronică Permite transferul de bani între conturi prin impulsuri
electromagnetice, prin intermediul cardurilor bancare.

Într-o economie, banii sunt analizați cu ajutorul unor indicatori [CRE 11].
 Viteza de circulație a banilor (VCB) arată valoarea schimburilor de bunuri și servicii
care poate i asigurată prin circulația unei unități monetare și se determină ca raport între
valoarea bunurilor materiale și a serviciilor aflate în circulație în decursul unui an (VPS) și
numărul unităților monetare aflate în circulație în perioada respectivă - masa monetară (M),
potrivit relației (10.1):
𝑉𝑃𝑆
𝑉𝐶𝐵 = . (10.1)
𝑀

 Rata lichidității monetare (RL) este un indicator al eficienței politicii monetare și se

determină ca raport între masa monetară și volumul tranzacțiilor economice mijlocite de
101

monedă. Acesta reprezintă de fapt inversul vitezei de circulație a banilor, potrivit relației
(10.2):
1
𝑅𝐿 = 𝑉 . (10.2)
𝑃𝑆

 Puterea de cumpărare a banilor (valoarea banilor) reprezintă cantitatea de bunuri

ce poate fi cumpărată într-o țară, într-o anumită perioadă de timp cu o unitate monetară.
Acest indicator se află într-o relație de invers proporționalitate cu nivelul prețurilor.

Să ne reamintim...
 Piața monetară reprezintă spațiul economic în care se întâlnesc cererea cu
oferta de monedă, de bani în general, ai căror purtători sunt solicitanții,
respectiv ofertanții de monedă.
 Obiectul pieței monetare îl reprezintă masa monetară. Masa monetară
reprezintă suma de bani aflată în circulație la un moment dat, fiind în posesia
diferiților agenți economici. Masa monetară este formată din numerar și bani
scripturali.
M2.U10.4. Cererea și oferta de monedă și lichiditatea
Ca și în cazul altor tipuri de piețe, și în cazul pieței monetare forțele esențiale care o
pun în mișcare sunt cererea și oferta de monedă.
Cererea de monedă (CM) se referă la dorința agenților economici de a dispune de
lichiditate, adică de bani în formă lichidă. Lichiditatea reprezintă proprietatea unui activ de a
se transforma în alt activ, într-un timp scurt, iar partea cea mai lichidă a masei monetare o
reprezintă numerarul [DUG 15].
Cererea de monedă provine de la agenții economici care se află în situația de a cheltui
mai mult decât le permite propriile lichidități, recurgând în acest sens la împrumuturi. Astfel,
purtătorii cererii sunt [BEN 07]:
 populația, care solicită credite bancare în vederea realizării unor proiecte
economico-sociale;
 firmele, care solicită credite bancare în scopul finanțării activităților economice de
realizare și desfacere de bunuri și servicii;
 trezoreria; care solicită împrumuturi pentru finanțarea deficitului bugetului de stat;
 băncile și alte instituții financiare.
Prețul plătit pentru contractarea unui credit bancar îl reprezintă dobânda, care
reprezintă suma de bani plătită de debitor (agentul economic care solicită împrumutul)
creditorului (agentul economic care a oferit împrumutul) pentru valoarea împrumutului. Altfel
spus, dobânda reprezintă remunerarea unui capital atras într-o anumită activitate economică
cu un anumit grad de risc [CIU 13]. Mărimea dobânzii se exprimă prin intermediul a doi
indicatori:
- Masa dobânzii (D) este forma de exprimare absolută a dobânzii și anume suma de
bani plătită sau încasată pentru împrumutul (creditul) primit sau acordat.
- Rata dobânzii (d’) reprezintă raportul procentual dintre dobânda cuvenită (D) și
capitalul împrumutat (Cr ), potrivit relației (10.3).
𝐷
𝑑′ = ∙ 100. (10.3)
𝐶𝑟
102

În cazul depozitelor bancare constituite de deponenți la bănci pe diferite termene, în

practica economică se operează cu dobânda simplă și cu dobânda compusă.
- Dobânda (DS) simplă se utilizează atunci când deponentul își ridică dobânda anual
pentru a o folosi în diferite scopuri. Relația de calcul pentru dobânda simplă este:
𝐷𝑆 = 𝑆0 ∙ 𝑑 ′ ∙ 𝑛, (10.4)
în care S0 reprezintă capitalul depus la bancă, iar n reprezintă numărul de ani pe care se
constituie depozitul.
- Dobânda compusă (DC) se utilizează atunci când deponentul își capitalizează
dobânda ce i se cuvine anual, adică nu o ridică anual ci o cumulează, adăugând-o la capitalul
format. Astfel, depozitul anual crește cu dobânda capitalizată. Relația de calcul pentru
dobânda compusă este:
𝐷𝑐 = 𝑆0 ∙ (1 + 𝑑 ′)𝑛 − 𝑆0 . (10.5)
În cazul creditelor acordate de bănci solicitanților, dobânda poate fi fixă sau cu variabilă. În
cazul în care solicitantul are la dispoziție mai multe opțiuni de împrumut, de la mai multe
bănci, trebuie să îl aleagă pe acela care îi oferă costul cel mai mic. Indicatorul care exprimă
costul total al unui credit este Dobânda anuală efectivă (DAE) [web 1a]. Acest indicator
permite clienților să compare diferite variante și nu trebuie confundat cu dobânda. DAE se
exprimă de asemenea în procente, însă pe lângă dobânda propriu-zisă mai cuprinde și alte
costuri. Un credit este mai avantajos cu cât DAE este mai mic.

Exemple
DAE cuprinde costuri precum: comision de analiză a dosarului, comision de
administrare etc.

În cazul creditelor cu dobândă variabilă, aceasta se stabilește în funcție de următorii

indici: ROBOR, EURIBOR și LIBOR [web 1b]. ROBOR (Romanian Interbank Offered Rate) este
rata media a dobânzii cu care băncile din România se împrumută între ele. ROBOR se utilizează
pentru creditele acordate în Lei, EURIBOR pentru creditele acordate în Euro și LIBOR pentru
credite acordate în Franci elvețieni. În acest caz, dobânda variabilă cuprinde indicele ROBOR,
EURIBOR sau LIBOR, după caz și o marjă a băncii. În cazul creditelor cu dobândă fixă, dobânda
cuprinde un indice, denumit swap și o marjă a băncii.
Se poate defini funcția cererii de monedă, care reprezintă o funcție descrescătoare cu
rata dobânzii, potrivit curbei din figura 10.2. și este sugerată de relația (10.6):
𝐶𝑀 = 𝑓 (𝑑 ′). (10.6)
Așa cum se poate observa în figura
d’ 10.2, la scăderea ratei dobânzii cererea de
monedă crește, iar la creșterea ratei
𝑑1′ dobânzii cererea de monedă scade. În afară
de rata dobânzii, cererea de monedă mai
este influențată și de alți factori precum: PIB
𝑑2′ real, nivelul prețurilor, deficitul bugetar
[DUG 15, CIU 13]. Creșterea nivelului PIB real
înseamnă un volum mai mare de bunuri și
M
CM1 CM2
103

servicii destinate vânzării și cumpărării pe

Fig. 10.2. Curba cererii de monedă piață. Atragerea acestui surplus de bunuri și
servicii determină o creștere a cererii de
monedă.
În mod similar, o scădere a nivelului PIB real generează o scădere a cererii de monedă.
Creșterea prețurilor bunurilor economice duce la o creștere a cererii de monedă, agenții
economici având nevoie de mai mulți bani pentru a le achiziționa. Acoperirea deficitului
bugetar generează o creștere a cererii de monedă.
Oferta de monedă (OM) reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziția
utilizatorilor prin sistemul bancar. Principalele funcții pe care le îndeplinește oferta de monedă
sunt acordarea de împrumuturi precum și gestionarea monedei naționale și supravegherea
evoluției sale în raport cu alte monede. Purtătorii ofertei de monedă sunt descriși în
continuare [BEN 07, CIU 13].
 Băncile, pe de o parte acordă împrumuturi solicitanților care întrunesc condițiile de
bonitate financiară (care au capacitatea de rambursa creditul la data scadentă împreună cu
dobânzile aferente), iar pe de altă parte ajută agenții economici non-financiari să
economisească, păstrându-le economiile acestora sun formă de depozite bancare, oferindu-
le în schimb o dobândă. Băncile se mai numesc și creditori atunci când acordă împrumuturi,
iar beneficiarii acestor credite se numesc debitori. Băncile sunt de două feluri:
- Banca Centrală (la noi în țară Banca Națională a României) sau Banca de emisiune,
care îndeplinește următoarele funcții: asigură emisiunea monetară;
implementează politica monetară și politica valutară ale țării; supraveghează
activitatea de creditare desfășurată de băncile comerciale; oferă monedă prin
refinanțarea băncilor care au nevoie de credit și pentru acoperirea deficitului
bugetar de stat.
- Băncile comerciale, care sunt instituții specializate, care furnizează capital bănesc
altor agenți economici, prin acordarea de credite.
 Casele de economii sunt intermediari financiari care colectează depozite de la
populație pe care le oferă băncilor și altor instituții financiare.
 Cooperativele de credit reprezintă asociații de persoane care se constituie cu scopul
de a furniza sprijin financiar membrilor asociați.
 Fondul de pensii reprezintă sisteme, programe de pensii finanțate de agenți
economici privați sau de guverne și gestionate de obicei, de societățile de asigurare.
 Societățile de asigurare și reasigurare sunt instituții care garantează asiguratului
despăgubirea parțială sau integrală în cazul producerii unui eveniment pentru care acesta s-a
asigurat (seism, incendiu, furt, boală, deces etc.), în schimbul unei sume de bani, numită primă
de asigurare.
 Societățile de investiții sunt instituții care preiau fonduri bănești de la diferiți agenți
economici, cu scopul de a le multiplica, prin achiziționarea unor titluri de valoare aducătoare
de venit, sub formă de dobândă.
 Trezoreria reprezintă banca statului, ea desfășurând activități de creditare pe
termen scurt, în condițiile unui excedent bugetar. Pe lângă funcția de creditare, evidențiată în
calitate de ofertant de monedă, trezoreria mai îndeplinește și alte funcții, precum: casier al
sectorului public, execuție a bugetului de stat și a bugetelor locale, atragerea disponibilităților
din economie prin constituirea de depozite și prin împrumuturi de stat, precum și gestiunea
datoriei publice; acoperirea deficitului bugetar prin emiterea de certificate de trezorerie.
104

Oferta de monedă poate fi privită din dublă perspectivă. Din perspectiva băncilor
comerciale, oferta de monedă este o funcție crescătoare cu rata dobânzii, potrivit curbei
ofertei de monedă din figura 10.3 și relației (10.7).
𝑂𝑀 = 𝑓 (𝑑 ′). (10.7)
Așa cum se poate observa în figura 10.3, creșterea ratei dobânzii stimulează oferta de
monedă, din partea băncilor, iar scăderea ratei dobânzii duce la o scădere a ofertei de
monedă. Privită din perspectiva Băncii centrale, oferta de monedă este legată de emisiunea
de monedă. Cantitatea de bani dintr-o economie, fiind sub controlul Băncii centrale, nu
depinde de rata dobânzii. În acest sens, funcția ofertei de monedă devine o contantă (o linie
vertical), potrivit graficului din figura 10.4. Desigur, la decizia Băncii centrale, oferta (cantitatea
de monedă) poate să crească sau să scadă, potrivit necesităților din economie.

d’ d’

𝑑2′ 𝑑2′

𝑑1′ 𝑑1′

M M
OM1 OM2 OM
Fig. 10.3. Curba ofertei de monedă din Fig. 10.4. Curba ofertei de monedă din
perspectiva băncilor comerciale perspectiva Băncii centrale

Să ne reamintim...
 Cererea de monedă se referă la dorința agenților economici de a dispune de
lichiditate, adică de bani în formă lichidă.
 Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziția
utilizatorilor prin sistemul bancar.
 Cererea și oferta de monedă depind în primul rând de rata dobânzii.
M2.U10.5. Echilibrul și dezechilibru pe piața monetară
Echilibrul pe piața monetară este determinat de raportul dintre cererea și oferta de
monedă și apare atunci când, la un anumit nivel al ratei dobânzii, cererea de monedă este
egală cu oferta de monedă. Grafic, echilibrul este dat de intersecția curbelor cererii și ofertei,
potrivit figurilor 10.5. În cazul unei date a dobânzii 𝑑1′ mai mare decât rata dobânzii de
echilibru 𝑑𝑒′ , cererea de monedă este mai mică decât oferta de monedă (apare un excedent
de monedă reprezentat prin segmentul AB). În cazul unei rate a dobânzii 𝑑2′ mai mică decât
rata dobânzii de echilibru, cererea de monedă este mai mare decât oferta de monedă (apare
un deficit de monedă reprezentat prin segmentul CD).
Așa cum se poate observa în figura de mai jos, echilibrul pe piața monetară (E)
corespunde unei rate a dobânzii numite rata dobânzii de echilibru (𝑑𝑒′ ) și unei cantități de
105

monedă de echilibru (Me). Punctul de echilibru se poate însă modifica, după cum se modifică
cererea, respectiv oferta de monedă.

d’ d’
C C OM
M OM M

A B A
𝑑1′ 𝑑1′ B
𝑑𝑒′ E 𝑑𝑒′ E
𝑑2′ 𝑑2′
C D C D
M M
Me Me

Fig.10.5. Echilibrul pe piața financiară

În figura 10.6 este ilustrat modul în care punctul de echilibru se deplasează la creșterea,
respectiv scăderea cererii de monedă. În cazul ofertei de monedă din perspectiva băncilor
comerciale, o creștere a cererii de monedă la de CM1 la CM2 (deplasarea spre dreapta a curbei
′ ′
cererii de monedă) va determina o creștere a ratei dobânzii de echilibru de la 𝑑𝑒1 la 𝑑𝑒2 și la
o creștere a cantității de monedă de echilibru de la Me1 la Me2. În consecință, punctul de
echilibru E1 va deveni E2, deci se va deplasa către dreapta sus.

d’ d’ OM
CM CM
OM ′
2 𝑑𝑒2 E2
1
CM
′ E2
𝑑𝑒2 3
E1 ′
′ 𝑑𝑒1 E1 CM
𝑑𝑒1
′ 2
𝑑𝑒3 E3 CM
′
𝑑𝑒3
E3 CM 1
M 3
M
Me3 Me1 Me2 Me

Fig.10.6. Deplasarea punctului de echilibru a creșterea, respectiv scăderea cererii de

monedă

În cazul oferte de monedă din perspectiva Băncii centrale, punctul de echilibru se va

deplasa pe verticală în sus, iar cantitatea de monedă rămâne aceeași. Dacă avem în vedere
oferta de monedă din perspectiva băncilor comerciale, în cazul scăderii cererii de monedă de
la CM1 la CM3 (deplasarea spre stânga a curbei cererii de monedă), acest fapt va genera o
′ ′
scădere a ratei dobânzii de echilibru de la 𝑑𝑒1 la 𝑑𝑒3 și o scădere a cantității de monedă de
echilibru de la Me1 la Me3. Punctul de echilibru E1 devine E3, adică se va deplasa către stânga
jos. În cazul ofertei de monedă din perspectiva Băncii centrale, punctul de echilibru se va
deplasa pe verticală în jos, cantitatea de monedă rămânând aceeași.
106

În condițiile unei oferte de bani care rămâne constantă, o cerere mai mare de bani va
genera scumpirea prețului banilor care se va resimți atât la nivelul ratei dobânzii cât și în
nivelul prețurilor bunurilor și serviciilor. Indivizii se vor împrumuta mai puțin, deci vor cheltui
mai puțin, fiind tentați să economisească mai mult, iar firmele vor investi mai puțin.
În figura 10.7 se prezintă modul în care modificarea ofertei de monedă determină
deplasarea punctului de echilibru.

d’ OM3 d’ OM3 OM1 OM2

OM1
OM2
E3 ′
𝑑𝑒3 E3
′
𝑑𝑒3
E1 ′ E1
′ 𝑑𝑒1
𝑑𝑒1 E2
′ ′ E2
𝑑𝑒2 𝑑𝑒2
CM CM

M M
Me3 Me1 Me2 Me3 Me1 Me2

Fig.10.7. Deplasarea punctului de echilibru a creșterea, respectiv scăderea ofertei de

monedă

Din ambele perspective (a Băncii centrale și a băncilor comerciale), o creștere a ofertei

de monedă de la OM1 la OM2 (deplasarea spre dreapta a curbei ofertei de monedă) determină
′ ′
o scădere a ratei dobânzii de echilibru de la 𝑑𝑒1 la 𝑑𝑒2 și o creștere a cantității de monedă de
echilibru de la Me1 la Me2. Prin urmare, punctul de echilibru E1 va deveni E2, adică se va deplasa
înspre dreapta jos. Scăderea ofertei de monedă de la OM 1 la OM3 va determina o creștere a
′ ′
ratei dobânzii de echilibru de la 𝑑𝑒1 la 𝑑𝑒3 și o scădere a cantității de monedă de echilibru de
la Me1 la Me3. Astfel, punctul de echilibru E1 devine E3, deci se va deplasa spre stânga sus.

Exemple
Situații pe piața monetară
Atunci când Banca centrală aduce pe piață o cantitate mai mare de
monedă, populația și firmele au la dispoziție mai mulți bani. Surplusul de monedă
determină dorința populației de a cheltui mai mult și a firmelor de a investi mai
mult. Este cunoscut faptul că populația își finanțează, în mare parte, cheltuielile
pentru bunuri de folosință îndelungată din credite bancare.
Când rata dobânzii scade, indivizii sunt stimulați să se împrumute și să
crească volumul cheltuielilor pentru aceste bunuri. De asemenea, firmele vor
crește volumul investițiilor, pe seama creditelor bancare. Când rata dobânzii
crește, populația nu este tentată să se împrumute, ci să economisească, iar
agenții economici vor face investiții pe seama profiturilor obținute.

Inflația, dezechilibru pe piața monetară

Inflația reprezintă un dezechilibru macroeconomic având caracter monetar,
caracterizat printr-o creștere generalizată și în general de lungă durată a prețurilor,
concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor [BEN 07, BUC 10].
107

Există multe cauze care generează inflație: creșterea peste măsură și în mod nejustificat
a veniturilor unor agenți economici, deficitele bugetelor de stat, deficitele balanțelor
comerciale, creșterea masei monetare și creșterea costurilor și a prețurilor, deprecierea
monedei naționale etc. Din perspectiva factorilor care o declanșează, inflația poate fi încadrată
în patru categorii [BEN 07].
 Inflația prin cerere, care se manifestă printr-o creștere a cererii agregate, oferta
agregată rămânând neschimbată. Factori posibili care determină această situație sunt:
creșterea înclinației spre consum și scăderea înclinației spre economisire; creșterea excesivă
a salariilor; creșterea demografică.
 Inflația prin costuri, care apare atunci când costurile de producție cresc
independent de evoluția cererii agregate. Răspunsul din partea producătorilor va fi desigur
creșterea prețurilor de vânzare. Creșterea costurilor de producție poate fi generată de:
importul unor materii prime la costuri ridicate și pe fondul deprecierii monedei naționale;
ieșirea de pe piață a unor furnizori; utilizarea metodei de amortizare accelerată; presiunea
fiscală prin practicarea unei politici fiscale expansive etc.
 Inflația structurală se manifestă printr-o creștere a cererii agregate de bunuri și
servicii concomitent cu o scădere a ofertei agregate.
 Inflația prin monedă, care apare atunci când: statul, prin Banca centrală, emite
necontrolat o cantitate suplimentară de monedă, eventual pentru acoperirea deficitului
bugetar; dezvoltarea excesivă a creditelor bancare; intrarea în circulație a banilor care au fost
retrași din circulație prin păstrarea lor sub formă de rezerve, în special de către populație;
adoptarea unei politici salariale nefundamentate pe criterii economice.
Inflația îmbracă mai multe forme [BEN 07].
 Ca mărime, inflația îmbracă două forme:
- inflația în mărime absolută, care exprimă o creștere a masei monetare peste nevoile
reale ale economiei, având drept efecte negative deprecierea monedei naționale și
creșterea generalizată a prețurilor;
- inflația în mărime relativă, exprimată sub formă de rată a inflației (Ri):
𝑅𝑖(%) = 𝐼𝑃𝐶(%) − 100. (7.9)
 După intensitatea de manifestare a inflației aceasta îmbracă următoarele forme:
- inflația moderată, liniștită, târâtoare, caracterizată printr-o creștere a prețurilor
bunurilor de consum de până la 3%; productivitatea factorului muncă are o
dinamică superioară dinamicii salariului nominal, iar PIB real are o evoluție
ascendentă;
- inflația deschisă, caracterizată printr-o creștere a prețurilor bunurilor de consum
între 3 și 10%; această formă a inflației este tipică țărilor în dezvoltare și a celor
aflate în tranziția către economia de piață și impune necesitatea adoptării unor
măsuri antiinflaționiste.
- Inflația galopantă, caracterizată prin creșterea prețurilor bunurilor de consum cu
peste 10%; în cazul acestui tip de inflație apar consecințe precum: scăderea puterii
de cumpărare a banilor; creșterea ratei dobânzii; descurajarea investițiilor; sunt
stimulate economiile în active reale, precum case, terenuri, obiecte de artă etc. și
în general încurajarea operațiunilor speculative;
- hiperinflația, care este o formă excesivă a inflației, caracterizată printr-o creștere a
prețurilor bunurilor de consum cu peste 100%; salariile reale se reduc considerabil
și totodată scade cererea de monedă;
108

- stagflația, caracterizată printr-o inflație deschisă însoțită de o stagnare economică,

șomaj ridicat, stagnarea sau chiar reducerea PIB real, care treptat va conduce la
recesiunea economică;
- slumpfația, care se caracterizează printr-o scădere a PIB real, șomaj și hiperinflație
și caracterizează situațiile de criză economică a țărilor dezvoltate.
Problematica măsurării inflației într-o țară este destul de dificilă și controversată, dar
importantă în același timp. Pentru aceasta se utilizează indicatori specifici, dintre care cei mai
des utilizați sunt prezentați în continuare.
 Indicele general al prețurilor sau deflatorul PIB (PNB) caracterizează evoluția
prețurilor bunurilor finale cuprinse în metodologia de calcul a indicatorilor macroeconomici
de rezultate, însă acest indicator nu exprimă mărimea inflației din perspectiva populației.
 Indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC), care se determină pe baza unui așa
numit coș de cumpărături, care cuprinde: bunuri alimentare, bunuri nealimentare (de uz
curent și folosință personală, cum ar fi cosmetice, produse de curățat, îmbrăcăminte,
încălțăminte etc.), bunuri de folosință îndelungată (electronice și electrocasnice, autoturisme,
locuințe etc.), precum și o serie de servicii (transport, învățământ, sănătate, etc.), pentru care
se măsoară evoluția prețurilor pe perioada unui an. Astfel, IPC măsoară modificarea prețurilor
bunurilor de consum și serviciilor din perioada curentă, față de perioada anterioară, conform
relației (10.8) [BEN 07].
∑𝑛 𝑞 ∙𝑝
0𝑖 1𝑖
𝐼𝑃𝐶 = ∑𝑖=1
𝑛 𝑞 ∙𝑝 , (10.8)
𝑖=1 0𝑖 0𝑖

în care: n reprezintă numărul categoriilor de bunuri și servicii; q reprezintă cantitatea de

bunuri și servicii; p reprezintă prețurile unitare; i reprezintă indicele grupei de bunuri și servicii;
qi0pi0 reprezintă cheltuielile de consum ale populației în perioada de bază; qi0pi1 reprezintă
cheltuielile de consum ale populației dar raportate la prețurile din perioada curentă.
Totuși, problema stabilirii coșului de mărfuri este dificilă și delicată, datorită categoriei
de bunuri incluse în coșul de mărfuri, în sensul că trebuie luate în considerate doar acele
bunuri economice care au caracter de reprezentativitate pentru consumul populației la un
moment dat.
În scopul contracarării efectelor negative pe care le are inflația asupra populației,
firmelor, dar și asupra societății în ansamblul său, statul trebuie să aplice măsuri
macroeconomice sub forma unor politici antiinflaționiste. Cele mai importante sunt
prezentate în continuare [BEN 07].
 Indexarea salariilor, care presupune creșterea veniturilor salariale cu un procent
corelat cu creșterea prețurilor, cu scopul de a compensa puterii de cumpărare a populației
pierdute datorită creșterii prețurilor.
 Înghețarea salariilor concomitent cu înghețarea prețurilor.
 Încurajarea procesului de economisire prin creșterea dobânzii oferite de băncile
comerciale deponenților.
 Reducerea deficitelor bugetare prin creșterea impozitelor și taxelor.
 Descurajarea vânzărilor în rate.
 Scumpirea creditelor bancare prin creșterea dobânzilor.
109

Să ne reamintim...
 Echilibrul pe piața monetară este determinat de raportul dintre cererea și
oferta de monedă și apare atunci când, la un anumit nivel al ratei dobânzii,
cererea de monedă este egală cu oferta de monedă.
 Inflația reprezintă un dezechilibru macroeconomic având caracter monetar,
caracterizat printr-o creștere generalizată și în general de lungă durată a
prețurilor, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor.
M2.U10.6. Rezumat
 Piața monetară reprezintă spațiul economic în care se întâlnesc cererea cu
oferta de monedă, de bani în general, ai căror purtători sunt solicitanții,
respectiv ofertanții de monedă.
 Obiectul pieței monetare îl reprezintă masa monetară. Masa monetară
reprezintă suma de bani aflată în circulație la un moment dat, fiind în posesia
diferiților agenți economici. Masa monetară este formată din numerar și bani
scripturali.
 Cererea de monedă se referă la dorința agenților economici de a dispune de
lichiditate, adică de bani în formă lichidă.
 Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziția
utilizatorilor prin sistemul bancar.
 Cererea și oferta de monedă depind în primul rând de rata dobânzii.
 Echilibrul pe piața monetară este determinat de raportul dintre cererea și
oferta de monedă și apare atunci când, la un anumit nivel al ratei dobânzii,
cererea de monedă este egală cu oferta de monedă.
 Inflația reprezintă un dezechilibru macroeconomic având caracter monetar,
caracterizat printr-o creștere generalizată și în general de lungă durată a
prețurilor, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor.
110

Unitate de învățare M2.U11. Piața de capital

M2.U11.1. Introducere
M2.U11.2. Obiectivele unității de învățare
M2.U11.3. Tipuri de piețe de capital. Cererea și oferta de titluri financiare
M2.U11.4. Piața acțiunilor și obligațiunilor. Indici bursieri
M2.U10.5. Rezumat

M2.U11.1. Introducere
Piața de capital, denumită și piața financiară sau piața valorilor mobiliare
este acea piață pe care sunt tranzacționate instrumente sau titluri financiare. În
acest sens, piața de capital este o piață a titlurilor financiare pe termen lung
(având o durată mai mare de un an), având ca obiect o serie de instrumente,
precum: acțiuni, obligațiuni și titluri de ipotecă [STO 06, BEN 07].
De asemenea, piața de capital reprezintă locul de întâlnire a cererii cu
oferta de capitaluri pe termen mediu și lung și care ca principal obiectiv
emisiunea și plasarea de valori mobiliare.

M2.U11.2. Obiectivele unității de învățare

La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
 înțeleagă noțiunea de piață de capital;
 înțeleagă mecanismul funcționării pieței de capital;
 înțeleagă ce sunt acțiunile și obligațiunile.

Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 3 ore.

M2.U11.3. Tipuri de piețe de capital. Cererea și oferta de titluri financiare

Titlurile de valoare pot fi tranzacționate pe cele două forme ale pieței financiare, în
funcție de specificul activității lor: piața financiară primară și piața financiară secundară [BEN
07, ANG 04, *** 0l]. În Figura 11.1. este indicat un circuit simplu al pieței de capital.
 Piața financiară primară are ca obiect de activitate emisiunea și plasarea de titluri
financiare noi. Emitenții (vânzătorii) de valori mobiliare urmăresc să obțină un capital bănesc,
iar posesorii de economii (cumpărătorii) urmăresc să-și plaseze economiile (capitalul bănesc),
devenind astfel investitori. Atragerea de capitaluri este unul dintre cele mai importante
aspecte legate de înființarea sau extinderea unei afaceri. În multe situații, economiile
personale ale unui investitor sau profitul obținut din activitatea anterioară nu sunt suficiente
pentru inițierea, respectiv extinderea afacerii, caz în care este necesară atragerea de fonduri
de la investitori, prin emiterea și vânzarea de titluri de valoare ale companiei (acțiuni) pentru
prima dată, urmată de listarea la bursă. Acest proces este cunoscut sub denumirea de Ofertă
publică inițială (IPO). Pentru această, compania emitentă invită potențialii investitori să
subscrie acțiuni printr-un document de oferta numit prospect, care include detalii complete
despre istoricul companiei, proiectele sale, performanțele sale, estimările privind
profitabilitatea etc. Investitorii care consideră oportună această investiție subscriu în oferta
publică, iar după repartizarea acțiunilor devin acționari ai companiei respective.
111

Fig.11.1. Circuitul pieței de capital

Exemple
Câteva motive pentru care companiile decid să listeze sunt [*** 0l]: atragerea de
capital în vederea desfășurării, dezvoltării activității, promovare, creșterea
vizibilității, câștigare unei bune reputații; realizarea unor planuri de stimulare a
angajaților prin acordarea de titluri; posibilitatea accesării ulterioare de finanțări
prin intermediul bursei.

Piața financiară primară îndeplinește astfel funcția de finanțare a economiei.

Operațiunile pe piața financiară primară sunt intermediate, în principal de către bănci, care în
schimbul unui comision plătit de emitent, promovează și plasează noile titluri emise
cumpărătorilor
Prețul de vânzare al titlurilor financiare pe piața financiară primară se numește curs,
fiind reprezentat de valoarea nominală, respectiv suma înscrisă pe titlu, acesta fiind un preț
ferm.
 Piața financiară secundară are ca obiect de activitate tranzacționarea valorilor
mobiliare emise anterior. Pe această piață, deținătorii de titluri de valoare, pot obține
lichidități, prin vânzarea acestora. Astfel, funcția pieței financiare secundare este de a asigura
mobilizarea, în bune condiții, a economiilor investite în valori mobiliare. Operațiunile pe
această piață sunt intermediate de Societățile de servicii de investiții financiare (SSIF),
denumite și brokeri, care execută ordinele clienților lor (de vânzare sau cumpărare), de
asemenea în schimbul unui comision.
Pe piața financiară secundară se desfășoară cea mai mare parte a activităților de pe
piața de capital și unde deținătorii de titluri de valoare au posibilitatea să își vândă titlurile la
un preț mai ridicat decât cel pe care l-au plătit la achiziția lor.
Piața financiară secundară este organizată pe două piețe de bază [BEN 07, CIU 13, CRE
11].
 Piața reglementată sau organizată de valori mobiliare sau bursa de valori
reprezintă acea parte a pieței secundare de capital unde se tranzacționează valori mobiliare
listate (cotate la bursă), ale unora dintre cele mai renumite companii, dintr-o mare varietate
de sectoare și domenii.
112

Exemple
În România, bursa de valori se numește Bursa de Valori București (BVB), care
este principala bursă de valori mobiliare din țara noastră. Pentru a fi listată pe
piața reglementată, o companie trebuie să îndeplinească următoarele condiții
[*** 0l]: să aibă forma juridică de organizare ca societate pe acțiuni (S.A.); să aibă
valoarea capitalurilor proprii de minim 1 milion euro; să nu aibă acțiuni care să
fie nu fie deținute de companie sau de investitori strategici; să funcționeze de
cel puțin 3 ani, perioadă în care să fi întocmit situațiile financiare.
BVB este autorizată de către Autoritatea de Supraveghere a Financiară
(ASF), care are drept rol de a consolida un cadru integrat de funcționare și
supraveghere a piețelor financiare non-bancare, a participanților și operațiunilor
pe aceste piețe, în vederea asigurării stabilității, competitivității și bunei
funcționări a piețelor de instrumente financiare, promovarea încrederii în aceste
piețe și în investițiile în instrumente financiare, precum și asigurarea protecției
operatorilor și investitorilor [*** 0l].
Alături de aceasta, pe piața de capital din România mai funcționează și
Depozitarul Central, care facilitează transferul instrumentelor financiare și al
banilor între vânzători și cumpărători, precum și evidența și actualizarea
registrelor societăților emitente.
Alături de bursa de valori, în România mai există și piața RASDAQ,
destinată tranzacționării de instrumente financiare pentru firmele nelistate de
bursă.

 Piața mai puțin formalizată de valori mobiliare, denumite piețe OTC (over the
counter), sau interdealeri, se referă la tranzacționarea valorilor mobiliare care nu au loc pe
piețele bursiere organizate.

Cererea și oferta de titluri financiare

Piața de capital este pusă în mișcare prin confruntarea a două forțe: cererea și oferta
de titluri financiare. Purtătorii de cerere de titluri financiare sunt posesorii de capital bănesc,
care solicită titluri de valoare cu scopul de a deveni investitori. În această categorie intră:
persoane fizice, firme private, întreprinderi de stat etc. Purtătorii ofertei de titluri financiare
sunt cei care au nevoie de capital, emițând în acest scop titluri de valoare, sau cei care le dețin
și doresc să le vândă. Problema principală legată de cererea și oferta de instrumente financiare
(este vorba în special de acțiuni și obligațiuni) este formarea cursului (prețului) acestora.
Determinarea acestuia se va face în cadrul unui subcapitol următor.
Dacă avem în vedere confruntarea cererii cu oferta de titluri financiare, care se referă la
tranzacțiile la bursa de valori, acestea se pot realiza prin două tipuri de operațiuni [BEN 07]:
- operațiuni la vedere, care presupun schimbarea titlurilor financiare pe bani în
momentul încheierii tranzacției, la cursul existent;
- operațiuni la termen, care sunt operațiuni speculative, care presupun
schimbarea titlurilor financiare pe bani, la un moment dat în viitor. În aceasta
perioadă de timp cursul desigur poate să crească sau poate să scadă.
Cererea (Ctf) și oferta de titluri (Otf) de valoare sunt deci influențate de cursul (C) acestora. În
acest sens se pot defini două funcții: funcția cererii de titluri financiare, care este o funcție
113

descrescătoare cu cursul și funcția ofertei de titluri financiare, care este o funcție crescătoare
cu cursul.
𝐶𝑡𝑓 = 𝑓 (𝐶 ), (11.1)
𝑂𝑡𝑓 = 𝑓 (𝐶 ). (11.2)

Potrivit celor două funcții, în figurile 11.2 și 11.3 se prezintă curba cererii de titluri financiare,
respectiv curba ofertei de titluri financiare.

Fig.11.2. Curba cererii de titluri financiare Fig.11.3. Curba ofertei de titluri financiare

Așa cum se poate observa în figurile de mai sus, la un curs al titlurilor financiare mare
cererea este scăzută, iar oferta ridicată, iar la un curs al acestor titluri scăzut, cererea este
mare iar oferta redusă.

Să ne reamintim...
 Titlurile de valoare pot fi tranzacționate pe cele două forme ale pieței
financiare, în funcție de specificul activității lor: piața financiară primară și
piața financiară secundară.
 Piața financiară primară are ca obiect de activitate emisiunea și plasarea de
titluri financiare noi.
 Piața financiară secundară are ca obiect de activitate tranzacționarea
valorilor mobiliare emise anterior.
 Purtătorii de cerere de titluri financiare sunt posesorii de capital bănesc, care
solicită titluri de valoare cu scopul de a deveni investitori. Purtătorii ofertei
de titluri financiare sunt cei care au nevoie de capital, emițând în acest scop
titluri de valoare, sau cei care le dețin și doresc să le vândă.

M2.U11.4. Piața acțiunilor și obligațiunilor. Indici bursieri

Așa cum s-a specificat la începutul acestui capitol, instrumentele financiare
tranzacționate pe piața de capital sunt: acțiunile, obligațiunile, dar și alte instrumente, precum
și alte instrumente, ce vor fi prezentate pe scurt mai târziu, în cadrul prezentului capitol.
Acestea sunt modalități de investiții directe la bursa de valori. Pe lângă acestea, există și
modalități de investiții indirecte. Ca importanță, se detașează acțiunile și obligațiunile, prin
urmare în continuare pe vor prezenta formele specifice ale pieței de capital și anume piața
acțiunilor și piața obligațiunilor.

Acțiunile
114

Piața acțiunilor este componenta pieței de capital pe care se tranzacționează

instrumente financiare denumite acțiuni.
Acțiunea este un titlu de valoare care atestă participarea proprietarului ca capitalul
unei societăți și îi dă dreptul de a încasa o parte din profitul societății și de a participa la
deciziile privind funcționarea societății, proporțional cu valoarea acțiunilor deținute. Câteva
caracteristici ale acțiunilor sunt: acestea reprezintă fracțiuni ale capitalului social al unei
societăți pe acțiuni; sunt indivizabile, adică permit evitarea divizării excesive a capitalului social
al societății respective; sunt instrumente financiare negociabile, adică pot fi vândute și
cumpărate în baza reglementărilor care guvernează piața de capital.
Acțiunile se pot clasifica după mai multe criterii [CIU 13, ANG 09].
 În funcție de modul de stabilire a dividendului, există: acțiuni privilegiate, sunt cele
pentru care se acordă un dividend fix, indiferent de performanțele societății și acțiuni
ordinare, cele pentru care se acordă dividend variabil, în funcție de mărimea profitului
societății.
 În funcție de modul de identificare a proprietarului, acțiunile pot fi: acțiuni la
purtător, sunt cele care aparțin proprietarului, neavând înscris numele acestuia; acțiuni
nominative, care au numele proprietarului înscris pe ele sau în cont.
 După forma de prezentare, identificăm: acțiuni materializate pe suport de hârtie și
acțiuni în formă dematerializată, prin înscriere în cont.
Cei importanți indicatori legați de plasamentul în acțiunilor sunt prezentați în cele ce
urmează [web 1c].
- Valoarea nominală reprezintă valoarea înscrisă pe ea, numită valoare nominală
(VN), determinată ca raport între valoarea capitalului social (CS) și numărul de acțiuni emise
(N), potrivit relației:
𝐶𝑆
𝑉𝑁 = . (11.3)
𝑁

- Dividendul (D) reprezintă suma pe care o primește un acționar, care este direct
proporțională cu mărimea profitului societății și cu numărul acțiunilor deținute.
- Prețul de emisiune (PE) este un indicator care se folosește în momentul vânzării
acțiunilor. Acesta se determină ca sumă dintre valoarea nominală și așa numita primă de
emisiune (pe), potrivit relației următoare:
𝑃𝐸 = 𝑉𝑁 + 𝑝𝑒. (11.4)
În legătură cu prima de emisiune, aceasta poate fi pozitivă, prețul de emisiune fiind mai mare
decât valoarea nominală, ceea ce aduce emitentului un plus de capital, poate fi nulă, caz în
care prețul de emisiune este egal cu valoarea nominala, sau poate fi chiar negativă, ceea ce
înseamnă ca prețul de prețul de emisiune este mai mic decât valoarea nominală; se practică
prima de emisiune negativă pentru a face mai atractivă achiziționarea acțiunilor.
- Valoarea de piață este prețul la care se tranzacționează pe piață acțiunile și se
prezintă sub forma cursului bursier. Cursul bursier este dinamic, fiind influențat de o serie de
factori printre care: situația economico-financiară a emitentului; evoluția pieței de capital;
fenomene pur bursiere ce influențează la un moment dat cererea și oferta de capital.
- Profitul net pe acțiune (Ppa), calculat ca raport între profitul net al societății (Pn) și
numărul de acțiuni de pe piață (N), conform relației:
𝑃𝑛
𝑃𝑝𝑎 = . (11.5)
𝑁
115

- Rata de distribuire a dividendului (d), care reprezintă raportul procentual dintre

valoarea dividendului net (DN) și profitul net al societății:
𝐷𝑁
𝑑= ∙ 100. (11.6)
𝑃𝑛

Valoarea acestui indicator arată de fapt politica de dividend a societății respective, prezentată
sintetic în tabelul 11.1. În funcție de acest indicator, se calculează și valoarea dividendului,
astfel:
𝑉𝑁∙𝑑
𝐷= . (11.7)
100

- Dividendul pe acțiune (DPA), care reprezintă raportul procentual dintre profitul net
repartizat acționarilor și numărul de acțiuni:
𝑃𝑛𝑟
𝐷𝑃𝐴 = ∙ 100. (11.8)
𝑁

- Randamentul unei acțiuni (R), care reprezintă un indicator al eficienței

plasamentului în acțiuni, care depinde atât de mărimea dividendului, cât și de evoluția cursului
bursier. Acesta se determină conform relației următoare:
𝐷+𝐶1 −𝐶0
𝑅= ∙ 100, (11.9)
𝐶0

în care: D este valoarea dividendului repartizat acționarilor; C 1 reprezintă cursul bursier

înregistrat în momentul revânzării acțiunii; C 0 reprezintă cursul bursier înregistrat la
cumpărarea acțiunii.

Tab.11.1. Politica de dividend

d (%) Politică de dividend a societății
d0 Preocuparea emitentului pentru asigurarea autofinanțării prin reinvestirea
profitului.
d  100 Societatea emitentă distribuie dividende mari în scopul menținerii interesului
acționarilor și investitorilor.
d = 100 Societatea emitentă nu încorporează în rezervă nicio unitate monetară din
profitul obținut, acesta fiind în totalitate distribuit între acționari.
d  100 Societatea apelează la rezervele acumulate anterior în vederea distribuirii
dividendelor.

- Coeficientul capitalizării bursiere (PER – Price Earning Ratio) reprezintă poate cel
mai important indicator utilizat pentru aprecierea eficienței plasamentului în acțiuni și se
determină ca raport între cursul bursier actual și profitul pe acțiune:
𝐶
𝑃𝐸𝑅 = 𝑃𝑝𝑎 . (11.10)

Acest indicator stă, printre altele, la baza deciziei de a cumpăra sau a vinde acțiuni: daca PER
are o valoare mică, aceasta înseamnă că acțiunea este ieftină și probabil subevaluată, ceea ce
ar justifica achiziționarea ei, iar o valoare mare pentru PER indică faptul că acțiunea este
scumpă, probabil supraevaluată, ceea ce ar justifica vânzarea acesteia.
116

Așadar, emisiunea de acțiuni poate avea loc la înființarea unei societăți, în scopul
atragerii de capital, sau pe parcursul funcționării ei, în scopul majorării capitalului. Emisiunea
de acțiuni noi, în timpul funcționării societății ar putea genera anumite efecte negative pentru
vechii acționari, efecte cunoscute sub denumirea de efecte de diluție. Acest efect se resimte
asupra valorii acțiunilor, dividendului, care va scădea și asupra dreptului la vot. În aceste
condiții, pentru a contracara efectul de diluție, în compensare pentru vechii acționari, se
determină un drept preferențial, numit drept de subscriere.
- Dreptul de subscriere se determină astfel:
𝑛
𝐷𝑆 = (𝐶 − 𝑃𝑒) ∙ 𝑛+𝑁 , (11.11)

n care: C este cursul bursier al acțiunilor vechi, Pe este prețul de emisiune al acțiunilor noi, N
este numărul de acțiuni vechi, n este numărul de acțiuni nou emise.

Obligațiunile
Piața obligațiunilor este reprezentată de piața activelor financiare pe termen lung, care
sunt emise de către firmele mari și de către stat.
Obligațiunea este un titlu de valoare care atestă calitatea de creditor al deținătorului
ei față de emitent [web 1d]. Astfel, obligațiunea reprezintă o formă de împrumut prin care
emitentul împrumută capital pentru o perioadă determinată de timp, exprimată în ani,
emițând obligațiuni în schimbul acestui capital și oferă cumpărătorilor o dobânda fixă sau
variabilă (numită cupon), plătită cu o anumită periodicitate.
Obligațiunea este caracterizată de termenul de rambursare sau durata de viață a
obligațiunii, care reprezintă perioada de timp dintre momentul emisiunii și cel al răscumpărării
obligațiunii, perioadă marcată de trei momente importante [web 1f]:
 momentul emisiunii, care este data la care a fot pusă în vânzare obligațiunea;
 momentele de plată, care sunt datele la care emitentul se obligă să plătească
sumele de bani aferente;
 momentul scadenței, care este data la care are loc restituirea sumei
împrumutate.
Cele mai importante criterii de clasificare a obligațiunilor sunt prezentate în continuare
[CIU 13, *** 0l].
 În funcție de emitentul acțiunii se deosebesc: obligațiuni emise de către stat,
denumite și titluri de stat; obligațiuni emise de autorități locale, denumite obligațiuni
municipale și obligațiuni emise de companii, numite obligațiuni corporative.
 În funcție de venitul pe care îl generează, obligațiunile pot fi: obligațiuni cu dobândă,
care sunt emise la o valoare nominală, care se returnează la scadență, plus o dobândă care se
distribuie conform unui program de distribuire; obligațiuni cu cupon zero sau obligațiuni cu
reducere, care sunt emise la un preț de emisiune, mai mic decât valoarea nominală, care este
plătită la scadență, câștigul constând din diferența dintre prețul de cumpărare și prețul de
răscumpărare la scadență.
 În funcție de modul de identificare a proprietarului, obligațiunile pot fi: obligațiuni
la purtător și obligațiuni nominative.
 După forma de emisiune: obligațiuni materializate și obligațiuni dematerializate.
Cei mai des utilizați indicatori legați de plasamentul în acțiuni sunt prezentați în cele ce
urmează [web 1e].
- Valoare nominală (VN), care se determină ca raport între valoarea împrumutului
lansat pe piață (Î) și numărul de obligațiuni emise (N):
117

Î
𝑉𝑁 = 𝑁. (11.12)

- Prețul de emisiune (PE), care este determinat de emitent și poate fi al pari (dacă
PE=VN) sau sub pari dacă din valoarea nominală scade prima de emisiune (pe):
𝑃𝐸 = 𝑉𝑁 − 𝑝𝑒. (11.13)
De asemenea, prima de emisiune se poate calcula astfel:
𝐴
𝑝𝑒 = ∑𝑛𝑖=1 (1+𝑘)
𝑖
𝑖, (11.14)

în care: n reprezintă numărul de ani după care se răscumpără obligațiunea; A i reprezintă

anuitatea (dobânda plus tranșa), k reprezintă dobânda așteptată de investitor.
- Prețul de răscumpărare (PR), care poate fi al pari dacă (PR=VN) sau supra pari, dacă
la valoarea nominală se adaugă prima de rambursare:
𝑃𝑅 = 𝑉𝑁 + 𝑝𝑟. (11.15)
- Cuponul de dobândă (CD), care se poate calcula lunar, anual, sau la scadență:
𝐶𝐷𝑎𝑛𝑢𝑎𝑙 = 𝑉𝑁 ∙ 𝑑;
𝑉𝑁∙𝑑∙𝑛
𝐶𝐷𝑙𝑢𝑛𝑎𝑟 = ; (11.16)
12

𝐶𝐷𝑠𝑐𝑎𝑑𝑒𝑛𝑡𝑎 = 𝑉𝑁 ∙ (1 + 𝑑 )𝑛 − 𝑉𝑁;
în care: d este dobânda anuală adusă de obligațiune.
- Randamentul cuponului (Rr) este determinat de relația:
𝐶𝐷
𝑅𝑟 = 𝑉𝑁. (11.17)

- Randamentul curent (Rc):

𝐶𝐷
𝑅𝑐 = 𝑃𝐸. (11.18)

- Rata de rentabilitate (R):

𝐶𝐷+𝑃𝑅−𝑃𝐸 𝐶𝐷 𝑃𝑅−𝑃𝐸
𝑅= = 𝑃𝐸 + = 𝑅𝑐 + ∆%𝑃, (11.19)
𝑃𝐸 𝑃𝐸

în care %P reprezintă modificarea procentuală a prețului.

Indici bursieri
Existența și determinarea indicilor bursieri sunt deosebit de importante deoarece
indicii bursieri au rolul de a reflecta tendința de ansamblu a pieței bursiere, ca o componentă
principală a pieței de capital precum și de a orienta investitorii în instrumente financiare
acceptate de bursa de valori, fundamentându-le deciziile de vânzare sau cumpărare.
118

De precizat este faptul că acești indici bursieri se calculează ca medii aritmetice sau
geometrice ale cursurilor unor acțiuni cotate la BVB.

Exemple
Cei mai cunoscuți indici bursieri existenți în întreaga lume sunt prezentați sintetic
în tabelul 11.2 [web 1e].

Indice bursier Țară

Dow Jones (DJ) – cel mai vechi și cunoscut indice bursier din lume. Se calculează SUA
pe baza cursului celor mai renumite companii din întreaga lume, precum:
General Motors, Coca Cola, IBM etc.
NASDAQ-Composite – este un indice bursier determinat pe baza a peste 3000 SUA
de companii listate pe bursa electronica NASDAQ.
NYSE – indicele bursier New York Stock Exchange. SUA
CAC -40 Franța
FAZ, DAX Germania
Topix, Nikkei Japonia
BET (Bucharest Exchange Trading): se calculează pe baza celor mai lichide 10 România
acțiuni cotate la BVB, BET-C , BET-FI (se calculează în baza cursului acțiunilor
societăților de investiții financiare listate la BVB), BET-XT (determinat pe baza
cursului celor mai tranzacționate 25 acțiuni cotate la BVB), BET-NG (determinat
pe baza acțiunilor companiilor din domeniul energetic și din domenii conexe
cotate la BVB).

Să ne reamintim...
 Acțiunea este un titlu de valoare care atestă participarea proprietarului ca
capitalul unei societăți și îi dă dreptul de a încasa o parte din profitul societății
și de a participa la deciziile privind funcționarea societății, proporțional cu
valoarea acțiunilor deținute.
 Obligațiunea este un titlu de valoare care atestă calitatea de creditor al
deținătorului ei față de emitent.
M2.U11.5. Rezumat
 Titlurile de valoare pot fi tranzacționate pe cele două forme ale pieței
financiare, în funcție de specificul activității lor: piața financiară primară și
piața financiară secundară.
 Piața financiară primară are ca obiect de activitate emisiunea și plasarea de
titluri financiare noi.
 Piața financiară secundară are ca obiect de activitate tranzacționarea
valorilor mobiliare emise anterior.
 Acțiunea este un titlu de valoare care atestă participarea proprietarului ca
capitalul unei societăți și îi dă dreptul de a încasa o parte din profitul societății
și de a participa la deciziile privind funcționarea societății, proporțional cu
valoarea acțiunilor deținute.
 Obligațiunea este un titlu de valoare care atestă calitatea de creditor al
deținătorului ei față de emitent.
119

Unitate de învățare M2.U12. Piața valutară

M2.U12.1. Introducere
M2.U12.2. Obiectivele unității de învățare
M2.U12.3. Circuitul pieței valutare. Definiții, funcționare, caracteristici
M2.U12.4. Cursul de schimb valutar. Politica valutară
M2.U12.5. Rezumat

M2.U12.1. Introducere
Evoluția spectaculoasă a științei și tehnicii, care a înlesnit dezvoltarea
comunicațiilor a dus la o intensificare a relațiilor dintre statele lumii, prin
extinderea fluxurilor comerciale și de capital. În aceste condiții, agenții
economici (firme, gospodării, statul, sistemul bancar) efectuează la un moment
dat operațiuni cu monede străine. Totodată, dezvoltarea și amplificarea relațiilor
economice dintre statele lumii implică, printre altele, și schimbarea monedelor
naționale între ele, ceea a dus la apariția unei piețe specifice, denumită piață
valutară, sau piața schimburilor valutare.

M2.U12.2. Obiectivele unității de învățare

La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
 înțeleagă mecanismul funcționării pieței valutare;
 înțeleagă accepțiunea noțiunii de schimb valutar;
 înțeleagă conținutul politicii valutare.

Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 3 ore.

M2.U12.3. Circuitul pieței valutare. Definiții, funcționare, caracteristici

Un circuit simplificat al pieței valutare este prezentat în figura 12.1.

Fig. Circuit simplificat al pieței valutare

Potrivit figurii de mai sus, piața valutară reprezintă un sistem de relații care se formează
între intermediari (bănci sau case de schimb valutar) și clienții lor (cumpărători sau vânzători),
care permite efectuarea de tranzacții de valute sau devize (cambii, cecuri, bilete la ordin) în
scopul reglementării plăților și încasărilor care apar în procesul schimburilor economice cu
străinătatea sau în cel al inițierii operațiunilor speculative [CIU 13]. Pentru înțelegerea
terminologiei, se impune necesitatea definirii acestor noțiuni [CEA 00].
Deviza reprezintă un mijloc de plată utilizat în relațiile monetare internaționale:
120

- Cambia reprezintă un înscris (poate fi exprimat atât în monedă națională cât și

străină) prin care creditorul (numit trăgător), dă ordin altei persoane (numită tras)
să plătească o anumită sumă de bani, la vedere sau la o anumită dată, unei terțe
persoane, numită beneficiar.
- Biletul la ordin reprezintă un înscris (poate fi exprimat atât în monedă națională
cât și străină) prin care o persoană numită emitent sau subscriitor își asumă
obligația să plătească altei persoane numită beneficiar o anumită sumă de bani la
o dată fixată numită scadență și într-un loc bine determinat.
- Cecul reprezintă un înscris (poate fi exprimat atât în monedă națională cât și
străină) dat în baza unui depozit de bani sau a unui credit deschis, sub forma unui
ordin de plată, prin intermediul căruia o persoană (numită trăgător) poate retrage
anumite sume de bani de la o societate bancară (numită tras), în folosul său sau al
altei persoane.
Piața valutară reprezintă totodată locul de întâlnire a cererii cu oferta de monede
convertibile și cuprinde totalitatea actelor de vânzare-cumpărare a unor astfel de monede și
permite alegerea și obținerea celor mai eficiente modalități și instrumente de plată.
Funcționarea pieței valutare este determinată de confruntarea celor două forțe:
cererea și oferta de valută. Purtătorii cererii și ai ofertei sunt persoane fizice și juridice, iar
tranzacțiile între aceștia, exprimate prin totalitatea actelor de vânzare-cumpărare de valută
sunt mijlocite de către intermediari.
Exemple
Intermediari pe piața valutară: care sunt: Banca centrală, băncile comerciale și
casele de schimb valutar.

Mecanismul de funcționare a pieței valutare cuprinde ansamblul normelor, principiilor

și instrumentelor care permit armonizarea intereselor purtătorilor de cerere, respectiv ofertă
de valută. Funcționarea pieței valutare este condiționată de convertibilitatea internațională a
monedelor naționale.
Potrivit Fondului Monetar Internațional, convertibilitatea reprezintă proprietatea unei
monede națională de a fi schimbată în mode liber prin vânzare-cumpărare pe piața valutară,
nelimitat și fără restricții cu privire la cantitatea schimbată și scopul schimbului [CIU 13].
Fondul Monetar Internațional (FMI) este o organizație internațională având 189 de
state membre, care are drept scop înlesnirea cooperării monetare globale, stabilitatea și
siguranța financiară a statelor membre, facilitarea comerțului internațional, reducerea
sărăciei, precum și promovarea unei economii mondiale sănătoase [web 1g]. Astfel,
responsabilitatea principală a fondului este de a asigura stabilitatea funcționării unui sistem
monetar internațional, care să asigure convertibilitatea monedelor naționale și să permită
circulația banilor între țările implicate în acțiuni de comerț exterior.
Pe piața valutară se desfășoară două categorii de operațiuni, după cum urmează
[BEN 07].
 Operațiuni la vedere (denumite spot), care sunt operații de vânzare-cumpărare de
valută caracterizate prin faptul că decontarea se face în maxim 48 de ore lucrătoare de la
momentul încheierii tranzacției. Acestea au ca scop principal facilitarea acțiunilor de import-
export.
 Operațiuni la termen (denumite forward), care sunt operații de vânzare-
cumpărare de valută care se finalizează la un termen mai mare de 48 de ore lucrătoare.
121

Acestea sunt specifice operațiunilor speculative care urmăresc un câștig din evoluția
favorabilă a cursului valutar.
Piața valutară prezintă caracteristici specifice [CRE 11, CIU 13], dintre care cele mai
importante sunt prezentate în tabelul 12.1.

Tab.12.1. Caracteristicile pieței valutare

Caracteristică Explicație

Piață nelocalizată Confruntarea cererii cu oferta de valută nu presupune întâlnirea lor

fizică, ca în cazul altor tipuri de piață. Tranzacțiile se realizează prin
intermediul instrumentelor moderne de comunicații și transfer.
Piață rețea Existența și funcționarea acestei piețe implică utilizarea unei rețele
informatice specializate, care permite derularea rapidă și eficientă a
tranzacțiilor.
Piață continua Funcționează fără întrerupere, cursurile de schimb valutare fiind
cotate 24 din 24 de ore
Piață de risc Tranzacțiile pe această piață stau sub semnul riscului deoarece sunt
influențate de fluctuația cursului valutar.
Piață duală Tranzacțiile pe această piață au în vedere două obiective majore:
plata, respectiv achiziția unor bunuri și servicii în valută și obținerea
unui câștig din operațiuni speculative, câștig dat de diferența cursului
la vânzarea valutei și cel la cumpărarea valutei.
Piață reglementată Operațiunile de pe piața valutară se supun legislației monetare și
financiare din țările ale căror monede sunt implicate în acele
operațiuni.

Să ne reamintim...
 Piața valutară reprezintă un sistem de relații care se formează între
intermediari (bănci sau case de schimb valutar) și clienții lor (cumpărători sau
vânzători), care permite efectuarea de tranzacții de valute sau devize.
 Pe piața valutară se desfășoară două categorii de operațiuni: operațiuni la
vedere și la termen.
M2.U12.4. Cursul de schimb valutar. Politica valutară
Prețul tranzacțiilor pe această piață se numește curs valutar sau curs de schimb (CV) și
se stabilește în funcție de raportul cerere-ofertă de valută, printr-o operațiune numită cotație.
Cursul valutar exprimă astfel raportul valoric dintre două monede naționale [BEN 07]. Cursul
valutar îmbracă mai multe forme, dintre care cele uzuale sunt prezentate în continuare
[BEN 07].
 Cursul de schimb valutar oficial, este acea valoare a cursului de schimb care are
rolul de protecție a monedei naționale de către stat sau de către autoritatea
monetară din țara respectivă (la noi în țară este Banca centrală – Bana Națională
a României).
122

 Curs de schimb valutar de piață, este acea valoare a cursului de schimb

determinat de raportul cerere-ofertă de valută , care este un curs dinamic, ce
se modifică chiar zilnic, sub influența unor factori.
 Curs de schimb valutar nominal (CVN), este reprezentat de prețul unei unități
monetare exprimat printr-o altă unitate monetară (de exemplu, valoarea leului
exprimată în euro) și se determină ca raport între nivelul prețurilor produselor
exprimate în monedă națională (P) și nivelul prețurilor produselor exprimate în
monedă străină (P*), conform relației:
𝑃
𝐶𝑉𝑁 = 𝑃∗. (12.1)

Creșterea cursului de schimb valutar nominal exprimă o depreciere a monedei naționale, iar
o scădere a cursului de schimb valutar nominal indică o apreciere a monedei naționale.
Cursul de schimb valutar nominal indică numărul de unități monetare străine care pot
fi cumpărate cu o unitate monetară națională [DUG 15].

Exemple
De exemplu, conform cursului de schimb oficial din data de 08.202018, 1 euro
=4,6533 lei [web 1h], ceea ce înseamnă că cu o unitate monetară românească (1
leu) se pot cumpăra 0,214 unități din moneda euro.

Cursul valutar nominal nu reflectă însă modul în care se modifică puterea de cumpărare
a monedei naționale, de aceea s-a introdus noțiunea de curs de schimb valutar real.
 Cursul de schimb valutar real este acea valoare a cursului de schimb care pune
în evidență raportul dintre evoluția prețurilor în monedă națională (P) și
evoluția prețurilor în monedă străină (P*). Acesta se determină conform
relației:
∆𝑃
𝐶𝑉𝑅 = 𝐶𝑉𝑁 ∙ ∆𝑃∗. (12.2)

De exemplu, dacă prețurile în lei au crescut cu 5%, iar cele în euro cu 2%, cursul valutar real
va fi [DUG 15]:
105
𝐶𝑉𝑅 = 0,214 ∙ 102 = 0,22. (12.3)

 Situația balanței comerciale și de plăți influențează cursul valutar astfel: dacă

importul este mai mare decât exportul, va exista o cerere mare de valută pe piața internă
pentru plata obligațiilor față de exterior, ceea ce va duce la creșterea cursului de schimb
pentru moneda străină respectivă, în consecință moneda națională se va deprecia; dacă
importul este mai mic decât exportul, există o cerere în cădere pentru valuta respectivă, deci
cursul de schimb al valutei respective va fi mai mic, ceea ce va duce la aprecierea monedei
naționale.
Cursul valutar este influențat de o serie de factori [CRE 11, BEN 07].
 Raportul cerere-ofertă pentru valută influențează cursul valutar astfel: dacă
cererea pentru o valută este redusă, cursul de schimb scade; dacă cererea pentru o valută
crește, cursul de schimb crește.
123

 Situația balanței comerciale și de plăți influențează cursul valutar astfel: dacă

importul este mai mare decât exportul, va exista o cerere mare de valută pe piața internă
pentru plata obligațiilor față de exterior, ceea ce va duce la creșterea cursului de schimb
pentru moneda străină respectivă, în consecință moneda națională se va deprecia; dacă
importul este mai mic decât exportul, există o cerere în cădere pentru valuta respectivă, deci
cursul de schimb al valutei respective va fi mai mic, ceea ce va duce la aprecierea monedei
naționale.
 Paritatea puterii de cumpărare a monedelor ce se schimbă este un alt factor ce
influențează cursul valutar. Paritatea puterii de cumpărare a două monede reprezintă acel
nivel al cursului valutar ce permite agenților economici din ambele țări să beneficieze de puteri
de cumpărare egale. Dacă puterea de cumpărare a uneia dintre monede scade, atunci cursul
valutar pentru cealaltă monedă va crește.
 Evoluția dobânzilor influențează cursul valutar astfel: dacă rata dobânzii oferită de
bănci deponenților într-o țară străină este mai mare decât rata dobânzilor din economia
națională, atunci se va înregistra o migrare a capitalurilor către țara străină; în aceste condiții
va crește cererea pentru moneda țării străine, cursul de schimb al acesteia va crește, iar
moneda națională se va deprecia.
 Ratele inflației influențează cursul valutar astfel: o rată a inflației internă
superioară ratei inflației dintr-o țară străină va determina creșterea cursului de schimb pentru
moneda străină, datorită dorinței agenților economici de a achiziționa bunuri și servicii din
străinătate. Va crește astfel cererea de valută și deci deprecierea monedei naționale.

Politica valutară
Spre deosebire de politica monetară, care se preocupă de valoarea internă a unei
monede, politica valutară este focalizată asupra valorii externe a monedei, cele două politici
fiind componente principale ale politicii macroeconomice a unei țări.
Politica valutară cuprinde ansamblul măsurilor luate de către stat în ceea ce privește
cursul de schimb, în scopul asigurării echilibrului extern, asigurarea stabilității monedei
naționale, întărirea puterii sale de cumpărare, controlul inflației și realizarea echilibrului
balanței externe. Astfel, politica valutară și cea monetară trebuie tratate integrat, deoarece
corelația dintre ele reflectă raporturile existente între piața monetară internă și piața
internațională.
Măsurile generale cuprinse în cadrul politicii valutare și a celei monetare se referă la
următoarele [CIU 13]:
 consolidarea economiei naționale și creșterea capacității acesteia de a produce
bunuri materiale și servicii în calitatea și cantitatea care să le permită o bună
competitivitate atât pe piața internă cât și pe cea internațională;
 constituirea unor rezerve valutare care să remită realizarea unor importuri pe
o anumită perioadă de timp;
 stimularea exporturilor, care ar duce la aprecierea monedei naționale (cererea
pentru aceasta fiind mare;
 constituirea unui sistem de prețuri interne, comparabile cu cele internaționale,
bazate pe costuri de producție reale și care să asigure competitivitatea prin preț
a unor produse pe piața internațională;
 stabilizarea cursului monedei naționale.
124

Să ne reamintim...
 Cursul valutar exprimă astfel raportul valoric dintre două monede naționale.
 Cursul valutar îmbracă mai multe forme: oficial, de piață, nominal, real.
 Politica valutară este focalizată asupra valorii externe a monedei.

M2.U12.5. Rezumat
 Piața valutară reprezintă un sistem de relații care se formează între
intermediari (bănci sau case de schimb valutar) și clienții lor (cumpărători sau
vânzători), care permite efectuarea de tranzacții de valute sau devize.
 Pe piața valutară se desfășoară două categorii de operațiuni: operațiuni la
vedere și la termen.
 Cursul valutar exprimă astfel raportul valoric dintre două monede naționale.
 Politica valutară este focalizată asupra valorii externe a monedei.
125

Unitate de învățare M2.U13. Fluctuațiile activității economice

M2.U13.1. Introducere
M2.U13.2. Obiectivele unității de învățare
M2.U13.3. Ciclicitatea activității economice. Tipologia ciclurilor economice
M2.U13.4. Politici anticiclice
M2.U13.5. Rezumat

M2.U13.1. Introducere
După cum se știe, economia unei țări în care piața este plină cu mărfuri și există
rezerve constituite la nivelul resurselor funcționează bine. Totuși, de-a lungul
timpului s-a observat că evoluția activității economice a unei economii națională
înregistrează în anumite perioade creșteri, în altele stagnări sau în alte perioade
chiar reduceri. Astfel, activitatea economică nu are o evoluție uniformă, ci
fluctuantă.

M2.U13.2. Obiectivele unității de învățare

La sfârșitul acestei unități de învățare studenții vor fi capabili să:
 înțeleagă că activitatea economică se caracterizează prin ciclicitate;
 înțeleagă tipologia ciclurilor economice;
 înțeleagă conținutul politicilor anticiclice.

Durata medie de parcurgere a acestei unități de învățare este de 1 ore.

M2.U13.3. Ciclicitatea activității economice. Tipologia ciclurilor economice

Așadar, economiile țărilor care își organizează activitatea economică după principiile
economiei de piață deschise înregistrează fluctuații, denumite fluctuații ciclice, cicluri
economice sau cicluri de afaceri. Există multe controverse în ceea ce privește mecanismul
fluctuaților ciclice, cauzele care le-au generat precum și măsurile macroeconomice care au ca
rol înlăturarea, sau diminuarea efectelor negative pe care aceste cicluri le au asupra economiei
unei țări.
Totuși, specialiștii în economie sunt de acord că ciclul de afaceri reprezintă fluctuațiile
activității economice dintr-o țară [CRE 11, DUG 15, PAL 17], care se caracterizează prin
alternanța dintre perioadele de creștere economică (expansiune) și scădere economică
(recesiune). În acest sens, activitatea economică a unei țări se caracterizează prin ciclicitate.
În figura 13.1 este sugerată diagrama unui ciclu de afaceri tipic (adaptare după [DUG 15]).
126

Fig. 13.1. Ciclicitatea activității economice

În figura de mai sus, curba reprezentată cu linie continuă reflectă evoluția reală și de ansamblu
a activității economice dintr-o țară, în timp ce linia punctată sugerează tendința pe termen
lung a activității economice (în general o tendință crescătoare). Așa cum s-a precizat anterior
ciclicitatea economică este formată dintr-o succesiune de faze economice, care se succed.
După cum se poate observa, după o fază de expansiune urmează o fază de recesiune, apoi
iarăși o fază de expansiune și așa mai departe. De asemenea, trebuie precizat faptul că nici
durata, nici intensitatea fazelor economice care se succed nu sunt aceleași. Punctele cele mai
de jos de pe grafic, notate L (low) și punctele cele de mai sus notate H (high) se numesc puncte
de întoarcere.
Expansiunea sau boom-ul economic reprezintă perioada de timp pe parcursul căreia
activitatea economică de ansamblu înregistrează o creștere.
Recesiunea sau contracția reprezintă perioada de timp pe parcursul căreia activitatea
economică de ansamblu este în scădere. Dacă recesiunea este puternică și prelungită ea
devine depresiune.
După cum se observă în figura 13.1, evoluția activității economice agregate crește,
atinge un punct de maxim (H), după care începe să scadă, până la un punct de minim (L), după
care urmează o scurtă înviorare a activității economice, prin care este reluată treptat creșterea
economică și așa mai departe. Astfel, perioada de timp dintre L și H ilustrează expansiunea
economică, iar perioada de timp dintre H și L redă recesiunea economică. Perioada dintre 2 L
sau 2 H consecutivi reprezintă un ciclu de afaceri.
Ciclicitatea economică prezintă câteva trăsături specifice, dintre care cele mai evidente
sunt prezentate în tabelul 31.1 [DUG 15].

Tab.13.1. Trăsăturile specifice ciclicității economice

Trăsătură Explicație
Agregată Ciclurile de afaceri nu se manifestă doar într-o singură activitate sau
domeniu ale economiei, ci privesc activitatea economică de ansamblu,
agregată, a unei țări.
Angrenare Ciclurile de afaceri angrenează toate laturile economiei naționale, însă nu
în mod egal. Astfel, unele sectoare sau domenii sunt mai puternic
influențate de aceste fluctuații, altele mai puțin. Angrenarea se resimte și
127

în evoluția principalelor variabile economice, cum ar fi producția de

mărfuri, prețurile, rata inflației, rata șomajului, investițiile, economiile, dar
fluctuațiile pot influența și indicatori mai puțin evidențiați, precum:
numărul de analfabeți, abandonul școlar, numărul de evenimente sportive
și culturale organizate, numărul spectatorilor de la aceste evenimente etc.
Recurență Ciclurile de afaceri apar mereu în economie, într-o succesiune infinită. Deși
ele nu sunt egale ca intensitate și durată, recurența se manifestă prin
alternarea unui punct de minim cu unul de maxim și tot așa.
Persistență Expansiunea se manifestă din perioade succesive de creștere economică,
iar contracțiile de asemenea se manifestă prin perioade repetate de
scădere economică.

Tipologia ciclurilor economice

În viața economică sunt întâlnite mai multe categorii de fluctuații, după cum urmează
[BEN 07].
 Fluctuații sezoniere, care se derulează de regulă pe parcursul unui an, ca urmare a
influenței unor factori sezonieri.

Exemple
De exemplu, în perioadele de sărbători se înregistrează creșteri ale volumului
vânzărilor de produse alimentare; în sezonul estival se înregistrează creșteri în
domeniul construcțiilor; în sezonul de iarnă se înregistrează creșteri ale
volumului vânzărilor pentru articole de sport pentru practicarea unor sporturi de
iarnă etc.

 Fluctuații întâmplătoare (accidentale), care se datorează influenței unor factori

aleatori și imprevizibili.

Exemple
de exemplu: cataclisme naturale (cutremure, inundații, incendii etc.), evoluții
sociale și politice deosebite (conflicte militare, instabilitate politică, greve,
manifestații de stradă etc.).

 Fluctuații ciclice, determinate de factori ce țin în exclusivitate de funcționarea

activității economice și se repetă cu o anumită regularitate.
În teoria și practica economică au fost identificate mai multe tipuri de cicluri
economice, în funcție de durata lor, după cum sunt prezentate în cele ce urmează [BEN 07].
 Cicluri economice scurte, care se caracterizează printr-o perioadă de timp de
aproximativ 40 de luni. De asemenea, trăsătura principală a acestor cicluri economice o
reprezintă faptul că faza de expansiune presupune o creștere a producției, care nu este
însoțită și o creștere a cererii de mărfuri, astfel acumulându-se stocuri. Când nivelul stocului
atinge o valoare care afectează în mod negativ desfășurarea activității economice, producția
începe să scadă, iar satisfacerea cererii se realizează pe seama stocurilor de mărfuri. De
asemenea, trecerea de la creștere la reducerea economică nu presupune declanșarea crizei
economice.
 Cicluri economice lungi, caracterizate prin perioade de timp lungi (40-60 de ani). În
cadrul acestor cicluri se manifestă cele două faze: faza ascendentă și faza descendentă,
128

ambele cuprinzând un orizont de timp de 20-30 de ani. În faza ascendentă predomină

perioadele de prosperitate economică, însoțită de o creștere a venitului național, investițiilor,
producției, volumului vânzărilor, iar standardele de viață sunt ridicate. În faza descendentă
apare o încetinire a investițiilor, producției, venitului național, apar fenomene negative,
precum inflația și șomajul.
 Cicluri decenale, sunt de fapt modele de cicluri economice ce permit studierea
acestora în vederea găsirii acelor măsuri care permit înlăturarea sau diminuarea efectelor
negative produse de fluctuațiile economice. Ciclurile decenale cuprind faze care la rândul lor
prezintă mai multe caracteristici, sintetizate în tabelul 13.2.

Tab.13.2. Caracteristicile ciclurilor decenale

Fază Caracteristici
Expansiune - Afaceri prospere.
- Cerere dinamică de bunuri economice.
- Încurajarea investițiilor.
- Creșterea producției,
- Creșterea gradului de ocupare a forței de muncă.
- Extinderea creditelor de consum.
- Creșterea lentă a prețurilor care declanșează fenomene inflaționiste.
Criză - Creșterea costurilor de producție.
- Reducerea ratei profitului în domeniul afacerilor.
- Creșterea stocurilor.
- Frânarea procesului investițional.
- Scumpirea creditului.
- Instaurarea unei stări de incertitudine generală în economie.
Recesiune - Încetinirea procesului investițional.
- Creșterea șomajului.
- Scăderea cererii.
- Scăderea standardelor de trai.

Să ne reamintim...
 Economiile țărilor care își organizează activitatea economică după principiile
economiei de piață deschise înregistrează fluctuații, denumite fluctuații
ciclice, cicluri economice sau cicluri de afaceri.
 Fluctuațiile activității economice pot fi: sezoniere, întâmplătoare, ciclice.

M2.U13.4. Politici anticiclice

Într-o economie, ciclicitatea este un aspect pozitiv, deoarece are rolul de a stimula
dezvoltarea economică. Totuși, se impune necesitatea adoptării și implementării unor politici
anticiclice, care nu au rolul de a înlătura ciclicitatea, ci de a atenua șocurile din economie
produse de trecerea de o fază economică la alta și a asigura creșterea economică. Politicile
anticiclice pot fi încadrate în trei categorii, potrivit teoriei lui Keynes [BEN 07, KEY 17].
129

 Politica cheltuielilor publice, care folosește drept instrument bugetul de stat, cu

cele două componente: veniturile și cheltuielile bugetare. Potrivit acestui tip de politică, se
recomandă ca în perioadele de recesiune să aibă loc majorarea cheltuielilor publice (investiții
publice productive, achiziții de stat, investiții cu caracter social-cultural etc.), având ca scop
stimularea și impulsionarea cererii agregate de bunuri și servicii, chiar cu prețul unui deficit
bugetar. Totuși, deficitul bugetar nu trebuie adâncit, ci trebuie acoperit chiar printr-o emisiune
suplimentară de monedă, moderată însă și corelată cu mărimea deficitului, pentru a nu genera
inflație.
 Politica monetară, care folosește drept instrumente rata dobânzii, creditul, masa
monetară. Utilizarea acestor instrumente se aplică diferențiat în cele două faze ale ciclului
economic. Astfel, în faza de expansiune se impune scumpirea creditelor prin creșterea ratei
dobânzii precum și un controlul riguros al masei monetare, în scopul frânării creșterii cererii
într-o manieră expansivă, în scopul evitării supraîncălzirii economiei. În faza de recesiune se
ieftinesc creditele prin scăderea ratei dobânzii și crește masa monetară în scopul impulsionării
cererii și a procesului investițional, creșterii cererii și a gradului de ocupare a populației.
 Politica fiscală, care utilizează drept instrumente sistemul de taxe și impozite.
Aceste instrumente se utilizează, de asemenea, diferențiat, în cele două faze ale ciclului
economic. Astfel, în perioadele de expansiune economică, se recomandă o fiscalitate ridicată
astfel încât să se acumuleze rezerve la bugetul de stat, iar în perioadele de recesiune se
recomandă o reducere a fiscalității, lăsând mai multe venituri asupra agenților economici,
încurajând în felul acesta consumul și investițiile și în scopul creării premiselor pentru
creșterea economică.

Să ne reamintim...
 Politicile anticiclice pot fi încadrate în trei categorii: politica cheltuielilor
publice, politica monetară și politica fiscală.

M2.U13.5. Rezumat
 Economiile țărilor care își organizează activitatea economică după principiile
economiei de piață deschise înregistrează fluctuații, denumite fluctuații
ciclice, cicluri economice sau cicluri de afaceri.
 Fluctuațiile activității economice pot fi: sezoniere, întâmplătoare, ciclice.
 Politicile anticiclice pot fi încadrate în trei categorii: politica cheltuielilor
publice, politica monetară și politica fiscală.
130

Bibliografie
[ABR 02] Abrudan, I., ș.a., Manual de inginerie economică. Ingineria și managementul
sistemelor de producție. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
[AND 11] Andrei, L.C., Economie, Ediția a doua, Editura Economică, București, 2011.
[ANG 04] Anghelache, G., Piața de capital, caracteristici, evoluții, tranzacții, Editura
Economică, București, 2004.
[ANG 09] Anghelache, G., Piața de capital în context european, Editura Economică,
București, 2009.
[ARN 14] Arnold, R.A., Economics, Twelfth Edition, Cengage Learning, 2014.
[BAL 00] Balaure, V., ș.a., Marketing, Editura Uranus, București, 2002.
[BAU 16] Baumol, W.J., Blinder, A.S., Economics, Principles and Policy, Thirteenth
Edition, Cengage Learning, 2016.
[BEN 07] Bentoiu, C., Bălăceanu, C., Macroeconomie, Editura C.H. Beck, București, 2007.
[BOE 13] Boeri, T, van Ours, J., The Economics of Imperfect Labor Markets, Princeton
University Press, 2013.
[BOR 16] Borjas, J.G., Labor Economics, Seventh Edition, McGrow Hill Education, 2016.
[BUC 10] Bucur, I., Macroeconomie, Editura C.H. Beck, București, 2010.
[CEA 00] Ceaușu, I., Dicționar enciclopedic managerial, Vol.1. Editura Academică de
Management, București, 2000.
[CIU 13] Ciurlău, C.F., Boajă, D.M., Macroeconomie, Editura Pro Universitaria,
București, 2013.
[CON 98] Constantinescu, N.N., Istoria economică a României, Ediția a doua, Editura
Economică, București, 1998.
[CRE 11] Crețoiu, G., Cornescu, V., Bucur, I., Economie, Ed.a II-a, Editura C.H. Beck,
București 2011.
[CRO 17] Croitoru, L., Despre economie, cu și fără formule, Editura Curtea Veche,
București, 2017.
[DUG 12] Duguleană, C., Introducere în microeconomie, Editura Universității
Transilvania din Brașov, 2012.
[EFT 17] Eftimie, M., Codul muncii. Legea dialogului social și 12 legi uzuale. Editura
Hamangiu, 2017.
[DUG 15] Duguleană, C., Litră, A.V., Macroeconomie, Editura Universității Transilvania
din Brașov, 2015.
[FOR 02] Foriș, A., Economia firmei, Editura Omnia Uni S.A.S.T, Brașov, 2002.
[FOR 16] Forder, J., Economics, a Biginner’s Guide, Oneworld Publications, 2016.
[GĂV 06] Găvruș, C., Marketing, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2006.
[GWA 16] Gwartney, J.D., ș.a., Common Sense Economics, Third Edition, St. Martins
Press, 2016.
[HEN 15] Henderson, H.D., Supply and Demand, EriK Publications, 2015.
[IOV 10] Iovițu, M., Microeconomie și macroeconomie, Editura ASE, București, 2010.
[IVA 02] Ivan, M., Foriș, A., Ingineria sistemelor de producție, Editura Universității
Transilvania, Brașov, 2002.
[KEY 17] Keynes, J.M., The General Theory of Emplyment, Interest & Money,
Wordsworth Editions Limited, 2017.
[KIS 17] Kishtainy, N., ș.a., Economie. Idei fundamentale, Editura Litera, București,
2017.
131

[KOM 16] Koma, J., Economics, An Introduction to the Basic Fumdamentals of Economics,
Project KT Publishing, 2016.
[KOT 17] Kotler, P., Armstrong, G., Principles of Marketing, Pearson Education, 2017.
[KRI 82] Krițescu, C.C., Moneda, Mica enciclopedie, Editura științifică și enciclopedică,
1982.
[KRU 13] Krugman, P., Wells, R., Microeconmics, Third Edition, Worth Publishers, 2013.
[MAN 15] Mankiw, G.N., Principles of Economics, Cengage Learning, 2015.
[MCC 15] McConnell, C.R., Brue, S.L., Flynn, S.M., Economics, Principles, Problems and
Policies, Twentieth Edition, McGraw Hill Education, 2015.
[MCC 15a] McConnell, C.R., Brue, S.L., Flynn, S.M., Microeconomics, Principles, Problems
and Policies, Twentieth Edition, McGraw Hill Education, 2015.
[MIL 16] Mill, A., Economics 101. From Consumer Behaviour to Competitive Markets,
Adams Media, USA, 2016.
[MUS 15] Musgrave, F., Kacapyr, E., Microeconomics / Macroeconomics, Barron’s
Educational Series, Inc., 2015.
[NAG 08] Nagle, T.T., Hogan, J.E., Strategia și tactica stabilirii prețurilor. Un ghid pentru
creșterea profiturilor. Brandbuilders, București, 2008.
[PAL 17] Pal, R., The Little Book of the Business Cycle, Real Vision Group, UK, 2017.
[POP 02] Popescu, A.C., Marketing, Editura Economică, București, 2002.
[PRE 16] Predduț, M.C., Codul muncii comentat, Editura Universul Juridic, București,
2016.
[ROO 16] Rooney, A., The 15 – Minutes Economist, Arcturus Holdings Limited, UK, 2016.
[SAM 48] Samuelson, P.A., Economics, Original Edition, McGraw Hill Book Company,
1948.
[SOW 15] Sowell, T., Basic Economics, A Common Sense Guide to the Economy, Basic
Books, New York, 2015.
[STA 95] Staicu, F., ș.a., Eficiența economică a investițiilor. Editura Didactică și
pedagogică, București, 1995.
[STĂ 99] Stăncioiu, I., Militaru, G., Management. Elemente fundamentale. Editura
Teora, București, 1999.
[STO 06] Stoica, V., Piețe de capital și produse bursiere, Editura Univeristara, 2006.
[STO 16] Story, J., Learning Curves, Economies of Scale, and Strategic Marketing. Key
Concepts for Winning Strategies, Primal Strategy Publications, 2016.
[STR 02] Stroe, C., Managementul întreprinderii, Editura Universității din Pitești, 2002.
[TIE 16] Tietenberg, T., Lewis, L., Environmental & Natural Resources Economics, 10th.
Edition, Routledge Taylor & Fracis Group, 2016.
[TIG **] Tiganescu, E., Dobre, I., Roman, M., Macroeconomie, decizii strategice. Cursuri
în format digital. www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=199
[*** 0a] http://www.econlib.org/library/Enc/bios/Robbins.html, accesat 09.10.2017
[*** 0b] https://ro.wikipedia.org/wiki/Mercantilism, accesat 14.10.2017
[*** 0c] ttps://en.wikipedia.org/wiki/Physiocracy, accesat la 14.10.2017
[*** 0d] https://en.wikipedia.org/wiki/Adam_Smith, accesat la 16.10.2017
[*** 0e] https://en.wikipedia.org/wiki/David_Ricardo, accesat la 16.10.2017
[*** 0f] https://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Robert_Malthus, accesat la
16.10.2017
[*** 0g] https://en.wikipedia.org/wiki/John_Stuart_Mill, accesat la 16.10.2017
[*** 0h] https://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Baptiste_Say, accesat la 16.10.2017
132

[*** 0i] https://en.wikipedia.org/wiki/John_Maynard_Keynes, accesat la 16.10.2017

[*** 0j] http://www.creeaza.com/afaceri/economie/Gandirea-economica-din-
Romania611.php, accesat la 24.10.2017
[*** 0k] http://activitateaeconomica.blogspot.ro/, accesat la 28.10.2017.
[*** 0l] Fluent în finanțe. Ghidul tău pentru administrarea averii pus la dispoziția ta de
Bursa de Valori București, www.bvb.ro.
[*** 0m] Tranzacționând la bursă micile economii pot deveni investiții mari. Estinvest,
www.cotatiibursiere.ro.
[*** 0n] https://ro.wikipedia.org/wiki/Cost_de_oportunitate, accesat la 31.10.2017
[*** 0o] https://conspecte.com/Microeconomie/alte-forme-de-elasticitate-a-
cererii.html.
[*** 0r] https://www.thefreedictionary.com/Productivity+(economics).
[*** 0s] https://cuttingcost.wordpress.com/
[*** 0t] https://en.wikipedia.org/wiki/Microeconomics, accesat la 3.01.2018.
[*** 0v] https://en.wikipedia.org/wiki/Macroeconomics, accesat la 3.01.2018.
[web 0u] Institutul national de statistică,
http://www.insse.ro/cms/ro/content/produsul-intern-brut , accesat la
5.01.2018
[web 0x] https://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=143, accesat 19.01.2018.
[web 0y] https://ro.wikipedia.org/wiki/Remunerație, accesat la 01.02.2018.
[web 1a] https://mrfinance.ro/dobanda-anuala-efectiva/, accesat la 03.02.2018.
[web 1b] http://www.stiri-economice.ro/dobanda-fixa-sau-variabila.html, accesat la
03.02.2018.
[web 1c] https://conspecte.com/Bazele-Petii-de-Capital/actiunile.html, accesat la
06.02.2018.
[web 1d] https://ro.wikipedia.org/wiki/Obligațiune, accesat la 07.02.2018.
[web 1e] https://biblioteca.regielive.ro/cursuri/economie/piata-de-capital-finante-
301077.html, accesat la 7.02.2018.
[web 1f] http://trader-romania.com/educatie/item/290-evaluarea-obligatiunilor,
accesat la 07.02.2018.
[web 1g] http://www.imf.org/en/About, accesat la 08.02.2018.
[web 1h] https://www.cursbnr.ro/, accesat la 08.02.2018.