R2.

2 NOUA MICROECONOMIE

CONF.UNIV.DR.MIRELA MINICA MASTERANDA:CIUBLEA

2017 LOREDANA
Economia contemporană s-a structurat
pe plan vertical şi orizontal, datorită
adâncirii diviziunii muncii şi întăririi
interdependenţelor dintre diversele
activităţi sociale. În cadrul structurii pe
verticală a acesteia funcţionează
microeconomia – componentă esenţială a
ei. Etimologia pare să sugereze că
microeconomia studiază doar micile
unităţi, respectiv că aceasta se ocupă cu
studiul firmelor şi menajurilor.

2
Microeconomia exprimă ansamblul
proceselor, fenomenelor, actelor şi
comportamentelor agenţilor
economici individuali, gospodăriilor
familiale, firmelor, băncilor,
administraţiilor privite în
interacţiunea tuturor legăturilor
dintre ele. Altfel spus,
microeconomia reprezintă „etajul de
jos” al sistemului economiei
naţionale.

3
Autorii Dicţionarului de economie elaborat
sub coordonarea lui Niţă Dobrotă definesc
microeconomia ca „parte, nivel de structurare a
activităţilor economice constând din procesele,
faptele, actele şi comportamentele
participanţilor individuali la fluxurile
economice (societăţi comerciale, nefinanciare,
bănci şi instituţii financiare, administraţii,
menaje, etc.)” ; O „componentă a ştiinţei
economice care studiază procesele, faptele,
actele şi comportamentele individuale ale
agenţilor economici, privitoare la modul cum
se iau deciziile individuale într-o economie la
nivelul menajului, al firmei, sau al unei
industrii”.
4
 Noua microeconomie s-a dezvoltat ca un domeniu de
cercetare relativ autonom unde microeconomia tradiţională
este abordată ca un caz teoretic particular. Dintre achiziţiile
noii microeconomii cele mai consistente teorii au ca temă de
cercetare concurenţa reală, incluzând problematica
informaţiei imperfecte, incomplete şi asimetrice, dar şi
analiza costurilor de tranzacţionare. Complexitatea şi
diversitatea acţiunilor agenţilor economici au constituit
pentru marii economişti din a doua jumătate a secolului al
XX-lea tot atâtea surse de inspiraţie, dar şi de succes al
teoriilor lor. Din această multitudine de teorii le reţinem pe
cele care au schimbat de o manieră decisivă modul de a gândi
economia concurenţială: Noua teorie a firmei, Teoria
concurenţei imperfecte, Teoria drepturilor de proprietate,
Teoria pieţelor cu informaţie asimetrică, Teoria capitalului
uman.

5
NOUA TEORIE A FIRMEI

Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei", Ronald H. Coase a

redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe)
oferind o viziune mai realistă, dar ştiinţifică asupra organizaţiilor
economice. În studiul amintit, Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei
noi teorii a firmei, teorie pe care a vrut-o "realistă şi viabilă", cu ajutorul
căreia să explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb
specializată, unde alocarea resurselor este orientată de mecanismul
preţurilor.

6
 Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase,
potrivit căreia "definiţia firmei să corespundă sensului său din
lumea reală şi să se poată încadra într-o analiză marginalistă"
asigură, pe de-o parte, continuitatea cu microeconomia
tradiţională, iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu economic
al secolului al XX-lea, mai precis cu politicile economice.
În fond, Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile
specifice ale firmelor şi a modului cum politica economică generală
le poate influenţa. Problema esenţială pe care Coase o supune
analizei este cea a aparentei contradicţii dintre coordonarea
exclusivă prin mecanismul preţurilor a sistemului economic şi
dubla coordonare a activităţii firmei (primul, un mecanism
descentralizat în cadrul pieţei, care semnalează nevoile de resurse
şi oportunităţile şi al doilea, rezultat din modul de organizare a
firmelor şi bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de
autoritatea antreprenorului).

7
• Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită
pentru activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe
piaţă sau în cadrul firmei sunt tratate în mod diferit de guvern sau de
alte autorităţi cu putere de decizie în materie de preţuri. De exemplu,
dacă se ia în considerare TVA, prin această taxare sunt vizate numai
tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate în cadrul firmei. Asemenea
reglementări, într-un sistem alternativ de alocare a resurselor, vor
determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea exista.
Avantajul acestei abordări se reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte
în dimensiuni pe măsură ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi
tranzacţii coordonate prin mecanismul preţurilor) ajung să fie
organizate de un antreprenor şi îşi reduce dimensiunile atunci când
antreprenorul respectiv renunţă la organizarea acestui tip de tranzacţii.
Coase merge mai departe

8
•Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât:
a) costurile de organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea
acestora, în cazul sporirii numărului de tranzacţii, este mai lentă;
b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa greşelilor
comise, pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică;
c) preţul de aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele
de mari dimensiuni, creşte mai puţin. În unele situaţii, cum ar fi
aprovizionarea cu factori de producţie, dispersarea spaţială a
factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu creşterea
dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să
anuleze această distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi
produse şi de îmbunătăţirile aduse tehnicii manageriale, atunci
când creşterea dimensiunilor firmei intră în faza randamentelor
descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de
organizare poate să avantajeze firma.

9
•Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine doreşte
să iniţieze o firmă:
a) determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile
costuri de organizare şi costurile de marketing, dar şi costurile de
organizare ale altor antreprenori;
b) necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se
produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o specializare a
firmei în relaţiile sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei
de piaţă şi nu neapărat o specializare în cadrul firmei;
c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă neorganizată, de
aceea obiectul organizării ei este reproducerea condiţiilor pieţei,
ceea ce înseamnă creşterea producţiei cu costuri mai scăzute.

10
•Ca o concluzie, microeconomia este ramura cunoaşterii ce
rezultă dintr-un proces de concentrare a fluxurilor reale şi
monetare de la nivelul de bază al vieţii economice, deci de la
nivelul omului luat ca producător, dar şi consumator în acelaşi
timp. Această concluzie nu epuizează definirea. Noi împǎrtǎşim
convingerea cǎ microeconomia este, în primul rând, o anumită
parte a realităţii economice, iar în al doilea rând, o ramură a
cunoaşterii, o parte a economiei politice care studiază realitatea
microeconomică – relaţiile, procesele, fenomenele, principiile şi
legităţile care guvernează micromişcarea economică, adică
microeconomia, privitǎ în mişcarea şi evoluţia ei. Microeconomia
i-a preocupat şi îi preocupă şi azi pe marii teoreticieni.

11
 Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Bucureşti,
Edit. Economică, 1999

Ibidem. Janine Bremond, Alain Geledan, Dicţionar economic

şi social, Bucureşti, Edit. Expert, 1995

An. Inst. de Ist. „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series

Humanistica, tom. XI, 2013

12
 APLIC.COMAPARTI MODELUL NEOAMERICAN
SI MODELUL RENAN DE ECONOMIE CU PIATA
CONCURENTIALA

13
În sistemul capitalist s-au diferenţiat 2 mari modele de economie:
modelul neoamerican şi modelul renan. Primul este specific
pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, noile ţări
industrializate din Asia şi altele, iar cel de-al doilea se referă la
Germania, Elveţia, Suedia, Japonia şi Austria, ambele modele
avand la bază proprietatea capitalistă, libertatea şi democraţia.
Prăbuşirea comunismului a scos la iveală opoziţia dintre acestea,
fapt care se deose-besc considerabil unul de altul. Cel
”neoamerican” se bazează pe reuşita individuală şi pe profitul
financiar rapid. Celălalt, cel “renan”, are drept centru Germania şi
prezintă numeroase asemănari cu cel din Japonia. Istoria ultimului
deceniu ne arata ca modelul“ renan”este deopotriva mai echitabil
si mai eficient decat cel “neoamerican”.

14
Michel Albert este acela care prin lucrarea sa Capitalism contra Capitalism a
conceput trăsăturile de bază ale fiecărui model în parte.
I.Modelul neoamerican (liberal) de economie de piaţă (trăsături):
1. Sectorul public, care produce bunuri economice noncomerciale, este
neglijabil şi are o tendinţă de reducere.
2. Piaţa are un rol determinant în circulaţia bunurilor de la producător la
consumator, majoritatea schimburilor derulîndu-se după criteriul pieţei.
3. Baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar in deciziile
adoptate prevalează reuşita individuală şi maximizarea profitului individual.
4. Preţurile bunurilor economice depind în mare măsură de condiţiile aleatorii
ale pieţei.
5. Fiscalitatea este redusă, iar implicarea directă a statului în activitatea
economică este neglijabilă.
6. Întreprinderea, ca centru al deciziilor economice, este considerată bun
comercial ca oricare altul.
7. Piaţa financiară, şi în primul rind bursa, are rol decisiv, de barometru al
activităţii economice în raport cu alte forme de piaţă.

15
8. Clasă mijlocie relativ redusă (familiile care deţin venituri aflate
în jurul mediei sociale - 50% in SUA).
9. Un sistem de învăţămant elitist, care tinde să funcţioneze după
regulile pieţei.
10. Politici economice şi un sistem de valori care încurajează
consumul.
11. Grad redus de securitate economică faţă de riscuri (şomaj,
boală, sărăcie) protecţia faţă de acestea fiind o chestiune mai ales
individuală sau cel mult de caritate (excepţie Marea Britanie).

16
II. Modelul renan (european) de economie de piaţă :
Modelul renan se bazează pe cateva principii:
Mecanismul economic trebuie să se sprijine pe piaţă, căreia
trebuie să i se asigure o cît mai mare libertate de funcţionare, în
principal în ceea ce priveşte preţurile şi salariile.
Mecanismele pieţei nu pot să determine singure ansamblul vieţii
sociale şi ele trebuie echilibrate, contrabalansate de un imperativ
social, statul garantand protecţia socială şi libera negociere între
partenerii sociali.
Intervenţia statului şi dirijismul sunt compatibile doar în cazul în
care nu provoacă distorsiuni (abateri supărătoare) concurenţei şi
asigură depăşirea unor momente dificile de restructurare
economică.

17
Trăsături:
1. Majoritatea bunurilor economice îmbracă forma marfară, dar consumul unei părţi
importante nu se realizează după regulile pieţei.
2. Bunurile economice necomerciale au o pondere semnificativă.
3. O politică economică ce încurajează economisirea şi redistribuirea de venituri.
4. Fiscalitatea directă prevalează asupra celei indirecte.
5. Sunt impozitate atît veniturile, cat şi capitalul; amplă redistribuire interzonală a
veniturilor pentru a reduce decalajele regionale.
6. Sistemul bancar este puternic articulat cu firmele, fiind apt să asigure finanţarea
acestora pe termen lung, în principal prin mecanismele bancare.
7. Între bănci, acţionari şi întreprinderi există un sistem de interese coordonate consen-
sual; firmele funcţionează pe baza unui sistem de congestiune care asociază la proce-
sul decizional toate părţile implicate (acţionari, conducerea executivă, reprezentanţii
salariaţilor) şi practice, întreprinderea nu poate funcţiona în afara dialogului social.
8. Nivelul salariaţilor depinde atît de condiţiile pieţei, cat şi de alţi factori (vechimea,
pregătirea profesională) şi, în acest fel, este încurajată stabilitatea salariilor, firma fiind
implicată în asigurarea treptată a carierei şi ascensiunii economic-sociale.
9. Firma, salariaţii şi statul sunt responsabili de perfecţiunea prfesională, punîndu-se
accentul pe comportamente ca: precizie, punctualitate, fiabilitate, ataşament faţă de
firmă.

18
10. Un sistem de învăţămînt mai egalitar, în care nivelurile profesionale
intermediare dispun de o bună formare.
11. Mişcare sindicală puternică, responsabilă din punct de vedere economic, cu
lideri avand competenţă remarcabilă.
12. La baza economică a societăţii sunt aşezate şi acceptate o serie de valori
ca: egalitate şi echitate socială, corelate cu criteriile de eficienţă.
13. Comunitatea din care individul face parte (întreprinderea, asociaţia, oraşul)
îşi asumă responsabilitatea în rezolvarea unor probleme ale individului.
14. Grad ridicat de securitate economică a populaţiei faţă de riscuri (boală,
şomaj, dezechilibre familiale, etc.), asigurat de către colectivităţi publice;
inegalităţile dintre indivizi, considerate normale, trebuie menţinute în limite
raţinoale (în caz contrar, intră în funcţiune pîrghii redistributive de prelevare şi
transfer de venituri).
15. Clasă mijlocie numeroasă.
16. Un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad
ridicat de pro-tecţie socială prin grija autorităţii publice.

19
Chiriţescu, Dorel-Dumitru, A Treia Romă. Despre capitalism, libertate
şi criza din 2007

Editura Academica Brâncuşi, Tîrgu-Jiu,David, McGrew, Anthony,

Goldblatt, David, Perraton, Jonathan, 2010

Transformări Globale. Politică, economie şi cultură,

Editura Polirom, Iaşi, România, 2004. Olaru, Corneliu,
Istoria Economiei. Prelegeri, Editura ASE, Bucureşti,
1999.

20