PARTEA I

Funcțiile economice
fundamentale
100 Economie

100
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 101

LECȚIA I
Funcția de producție.
Producția și factorii de producție

Planul lecției

1. Funcția și factorii de producție

2. Combinarea factorilor
2.1. „Factorul” timp
2.2. Combinarea propriu-zisă
2.2.1. Combinarea factorilor și comportamentul producției
pe termen scurt
2.2.2. Combinarea factorilor pe termen lung. Curbele
izocuante
3. Problematica costurilor de producție
3.1. Curbele izocost
3.2. Chestiunea minimizării costurilor și randamentul la scară

De revăzut, în prealabil:
 Metoda grafică în studiul economiei/Anexă Lecția I
 Curentul marginalist/Istoria gândirii economiei/Anexă Lecția I

1. Funcția și factorii de producție

101
102 Economie

Producția exprimă o esență a fenomenului economic – sau procesului,

având în vedere aici cel puțin criteriul implicării conștiente a factorului uman,
la nivel social. Economic și matematic, funcția de producție își identifică
variabilele exogene în factorii de producție – componente materiale
determinate ale funcției (procesului) de producție, din toate punctele de vedere,
vezi aici în special pe cel cantitativ și, respectiv, calitativ-funcțional.
Așadar, putem exprima funcția de producție cel puțin prin:
Qx = f (k, L, Ld)
unde Qx este funcția propriu-zisă, exprimându-se în unități specifice, pentru
care indicele „x” poate face referire la un reper de bunuri (servicii), cu
implicația că, astfel, același Q poate lua și forma unităților materiale, și celor
valorice (monetare).
Celelalte notații identifică chiar factorii propriu-ziși și unanim
recunoscuți la care facem referire.
(1) Pământul (Ld de la „land”/engl.) a fost presupus, în mai vechi
scrieri de economie1, drept unicul factor de producție, astfel purtător al
substanței valorii existente și transmisibile noului produs. Până și într-o astfel
de opinie, însă s-a putut reflecta, de fapt, determinarea activității asupra
studiului, în economie, prin organizarea încă rudimentară a producției și prin
nivelul tehnic aidoma. În actualitate, rolul acestui factor nu este totuși
considerat perimat, cu amendamentul că studiile scientiste preferă să țină
seamă mai mult de implicarea celorlalți factori, mai „calculabili”. Dimpotrivă,
acest factor este considerat în sensul său larg, ceea ce înseamnă:
 recunoașterea caracterului inepuizabil și neconsumabil, dar și
nepurtător de costuri al factorului pământ, ca o caracteristică ce îl deosebește în
special de factorul capital, dar și de ceilalți factori;
 includerea, alături de ceea ce reprezintă terenul propriu-zis de
desfășurare a producției, a bogățiilor solului și subsolului, apoi tuturor
resurselor naturale primare, prin extensie;
 în fine, inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată
limitării resurselor naturale, de la care pornește economia atât ca activitate, cât
și ca studiu și politică.
(2) Munca și forța de muncă (L/de la „labour”/engl.) este un factor cu
unele specificități. Are caracter consumabil, dar un consumabil aparte: munca,
odată depusă, este totuși presupusă a-și reface automat propria resursă, pe
termene scurte.

1
De către fiziocrați (vezi anexa la lecția I: Scurtă istorie a gândirii economice).

102
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 103
Este, de asemenea, un factor supus unor controverse teoretice, după
care ar exista sau nu o piață specifică a muncii, parte a pieței derivate a
factorilor de producție – o piață neacceptată de școala keynesistă.
Categoria de muncă este însă importantă în sens micro și macro-
economic, atât în ceea ce ține, cât și în ceea ce nu ține de definirea sa ca factor,
sau de existența pieței proprii. Astfel, din punct de vedere macroeconomic
categoria forței de muncă se leagă de aceea a șomajului, fenomen care, din
nou, poate fi sau nu legat de existența pieței muncii (lecția VII).
Din nou ca factor de producție, apar aici nu numai conexiunile pe
termen scurt și, respectiv, lung – dezbătute ceva mai jos, în această lecție –, dar
și raporturi pe termene foarte lungi, cu nivelul și progresul tehnic.
(3) Capitalul (k) este dezbătut, în lecția de față, înțelegându-se:
(a) înzestrarea tehnică (nivelul tehnic) a producției;
(b) subîmpărțirea capitalului după criteriul timpului (timpilor) de
implicare materială și valorică în procesul de producție în:
(b1) capital variabil – care își transferă întreaga valoare produsului
(producției) nou pe parcursul unui singur ciclu productiv;
(b2) capital fix – care își transferă valoarea către noul produs:
 parțial – valoarea amortizării periodice specifice – pe termenul
scurt, al unui singur ciclu de producție;
 integral – pe termen lung, respectiv pe parcursul mai multor cicluri
de producție, în condiții convenite asupra lungimii acestui termen.
Două sunt aspectele care reies din acest comportament aparte al
factorului capital, în afara:
 caracterului convenit al transferului de facto al valorii capitalului fix
asupra noului produs;
 considerării și a capitalului – ca și, în cazul de mai sus, a forței de
muncă – în sensul larg, micro- și, respectiv, macroeconomic – vezi piața
capitalului (lecția VII) sau conectarea la procesul investițional.
Aceste aspecte sunt:
(A) considerarea „factorului” timp, în procesul producției – de care ne
vom ocupa mai pe larg în paragraful următor;
(B) asimilarea parțială a comportamentului muncii și capitalului
variabil pe același criteriu.

2. Combinarea factorilor

103
104 Economie
2.1. „Factorul” timp

Primul lucru care se cere definit este, fără îndoială, chiar „factorul”
timp. În cazul de față, timpul se raportează și se va exprima în unitatea
specifică, atribuită ciclului de producție.
La rândul lui, ciclul de producție este definit în mod variabil:
 avem de-a face cu transformarea unui lot de factori de producție –
considerat la capacitatea de prelucrare totală a unei unități de producție într-o
unitate dată de timp – în produs nou și expunerea acestuia pe piață;
 sau, la o scară extinsă, trecerea unui lot de factori de producție –
extins la întreaga economie prin totalitatea fazelor de prelucrare – până la
transformarea lui în bun de consum final.
Observație: Din acest din urmă punct de vedere macro, avem în vedere
nu numai extinderea lotului de factori (materii prime, energie etc.) la
capacitatea întregii industrii, dar și conectarea dinamică a unităților de
producție, în sensul în care produsul final de consum al uneia constituie
materia primă a alteia.
După același principiu, factorul timp se atribuie nu numai producției,
ci și altor activități și procese economice: investițiile, dezvoltarea, procesele
monetare etc.
Drept rezultat, se va departaja timpul scurt – atribuit ciclului
individual de producție, indiferent de scara economică, căreia i se atribuie – de
timpul lung – care, firește, consideră o succesiune de timpi scurți și cicluri de
producție.

2.2. Combinarea propriu-zisă

Revenind însă la procesul și funcția de producție – în speță, la distincția

timpului specific producției – o definire mai clară a implicării factorului timp
rezultă în diagrama I.1.

Diagrama I.1
Factorul „timp” și relația dintre factorii de producție

În funcție de: Timpul (termenul) scurt Timpul (termenul) lung

104
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 105
(1) creșterea producției măcar un singur factor de toți factorii de producție sunt
producție este fix și ceilalți factori variabili
sunt variabili
(2) relația: capital (k) - complementaritate față de substituție (curbe izocuante)
muncă (L) capitalul fix și asociere: capital
variabil-muncă

2.2.1. Combinarea factorilor și comportamentul producției

pe termen scurt

Să lămurim totuși, mai întâi, ce înțelegem prin producție, ca o funcție

deja definită mai sus. Există funcția de producție, în sens larg:
Qx = f (k, L, Ld)
și funcția de producție în sens restrâns, lipsită de factorul pământ:
Qx = f (k, L)
factorul pământ fiind nepurtător de costuri de producție.
În următorul rând, timpul (termenul) scurt regăsește definirea
cantitativă a (nivelului) producției în trei mărimi de bază:
(a) producția totală (propriu-zisă sau primară/Q) – cum menționam
deja mai sus, comensurată în mărimi absolute, valorice (monedă) sau fizice
(unități naturale). La care mărime se adaugă cele două productivități:
(b) productivitatea medie (QM) – raportul între producția primară și
mărimea absolută a factorului variabil (Fv).
Qa = Q/Fv
Valoarea ei se va măsura în unități de producție/unități de factor și,
firește, va indica două chestiuni separate ca productivitate a muncii și,
respectiv, a capitalului variabil și/sau componentelor sale;
(c) productivitatea marginală (QMG) – același raport între producția
primară și cantitatea de factori implicați, de astă dată însă în termenii variațiilor
corespunzătoare. Cu alte cuvinte, productivitatea marginală măsoară
„reacția” producției (primare) la creșterea cu o unitate a factorului variabil.
QMG = Q / Fv.
Valoarea ei se va măsura, ca și în cazul productivității medii, tot în
unități de producție/unități de factor și, firește, va indica aceleași două
chestiuni separate ca productivitate a muncii și, respectiv, a capitalului
variabil și/sau componentelor sale.
Observație: Extinderea, în sfera conceptelor producției, a noțiunii de
marginal ține legătura cu acel curent de gândire de la finele secolului al

105
106 Economie
2
XIX-lea, purtând numele de marginalism . În înțelesul economic curent,
marginal înseamnă comportamentul diferit al fiecărei altei unități de variabilă
exogenă a unei funcții, influența ei diferită (specifică), asupra valorii
endogenei, față de influența unității precedente sau următoare. Pe exemplul
producției (endogenă), în raport cu factorii variabili (exogene), aceasta
înseamnă că o unitate de factori influențează producția în mod diferit față de
unitatea precedentă (din aceiași factori), pentru că influența lor va fi corelată și
cu cantitatea de factori deja acumulată, și cu nivelul producției deja existent.
Am mai putea oferi imaginea plastică a caracterului marginal al unei funcții și
după imaginea grafică, rectangulară a acesteia. O funcție de formă rectilinie nu
conține caracter marginal – endogena crește/scade proporțional, respectiv în
absolut aceeași proporție pentru fiecare unitate de exogenă în plus. Caracter
marginal dovedesc funcțiile de formă curbilinie: fiecare punct de pe curbă
dispune de o altă pantă (înclinație, dată de tangenta la curbă în acel punct) față
de axele rectangulare, ceea ce înseamnă un alt nivel al corelației între exogenă
și endogenă (un fel de „personalitate” a punctului de pe curbă).
Comportamentul producției pe termen scurt este definit de ceea ce a
fost numit legea creșterii-descreșterii randamentelor: creșterea cu o unitate a
factorilor variabili (capitalul variabil și munca) poate determina creșterea,
stagnarea sau descreșterea producției și productivităților. O descriere
relevantă a acestei legități are loc în graficul I.1.

(Q; QMa; QMG)

QB’ B’

QA’ A’

2
Vezi anexa lectură de la lecția I.
A (QMG)
B

(QM)

O FVA FVB FV

106
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 107

Graficul I.1. Legea creșterii-descreșterii randamentelor

Comentariu grafic:
 Distanța OFVA, măsurată pe abscisă în unități de muncă, respectiv
capital variabil, se consideră a fi valoarea factorului variabil, corespunzătoare
productivității marginale maxime a acestui factor. Pe acest interval, factorul
crește determinând, pe lângă creșterea propriu-zisă a productivității marginale,
o creștere accelerată a producției, până la nivelul QA. Semnificația desenului
cuprinde aici situarea productivității marginale drept altă exogenă,
intermediară, pentru producție: creșterea celei dintâi determină creșterea
accelerată a celeilalte. Intervalul de creștere accelerată a producției O Q A’
poartă numele de zona extensivă de creștere a producției – în sensul că
creșterea producției se datorează prioritar creșterii factorului variabil.
 Distanța de pe abscisă FVA – FVB corespunde unei diferențe
cantitative între unitățile de factor variabil care determină, între maximul produc-
tivității marginale și, aproximativ, maximul productivității medii. Corespunzător,
această cantitate de factor determină creșterea încetinită a producției. Intervalul
QA’ – QB’ de creștere încetinită a producției chiar se numește zona intensivă de
creștere a producției – în sensul că aceeași creștere a producției depinde acum
din ce în ce mai puțin de acumularea factorilor variabili.
 Curbele (QMG) și, respectiv, (QM) ale productivităților par să se
întretaie în dreptul maximului productivității medii, Max(QM), ceea ce indică
superioritatea, în valoare, a maximului productivității marginale Max (QMG),
sau:
Max(QMG) > Max(QM)
 Semnificații speciale dobândesc, în aceste condiții, punctele A′ și B′,
corespunzătoare.
 pentru A′: unui nivel al producției până la care creșterea a fost una
extensivă, respectiv s-a putut datora creșterii factorului variabil (direct), dar și

107
108 Economie
maximului productivității marginale și, respectiv, numărului unităților de factor
variabil care a întrunit acest maxim. Punctul A′ poartă numele de punct de
inflexiune a curbei producției pe termen scurt;
 pentru B′: nivelului maxim posibil al producției, datorat factorului
variabil și creșterii sale. Indirect, punctul B′ corespunde maximului
productivității medii (B), respectiv numărului de unități de factor variabil care a
întrunit vecinătatea celor două maxime. Nu totdeauna același număr de unități
de factor variabil corespunde celor două maxime (intervalul între două cantități
corespunzătoare celor două maxime este totuși redus) – în acest caz, reținem
mai degrabă corelația după care continuarea creșterii factorului variabil, după
întrunirea și a maximului productivității medii, se poate aștepta la întrunirea
maximului producției propriu-zise, dar și la trendul de descreștere ulterioară a
acesteia.
 Concluzia prescurtată și cuprinzătoare este aceea că eficiența
implicării factorilor variabili este una descrescătoare, pe măsura creșterii
acestor factori – este chiar enunțul teoriei (legii descreșterii randamentelor).
În concret, creșterea producției poate fi dată de creșterea factorilor
variabili – vezi aici angajarea unei cantități mai mari de materii prime,
materiale etc., dar și a unui număr mai mare de unități de forță de muncă (de
lucrători direct angajați) –, dar creșterea producției pe această cale este una
limitată: atât în mărimea producției propriu-zise, cât și în termenii timpului
scurt. Dacă nu ar fi așa, atunci producția ar putea crește constant sau accelerat,
urmare implicării factorilor variabili, acești factori ar fi unicii determinanți ai
creșterii producției, nelăsând loc altor factori – în speță, factorului fix, care este
capitalul fix. Dacă nu ar fi așa – dacă acumularea materiilor prime și
angajaților ar fi capabilă să aducă creșterea nelimitată a producției – atunci
creșterea producțiilor și creșterea economică totală (agregată) ar fi putut fi
performantă de firme care nu s-ar fi extins niciodată, neexistând nevoia unei
astfel de extinderi.
În realitate, o creștere a producției care să depășească randamentul
descrescător al factorilor variabili este una care implică obligatoriu capitalul
fix – în concret, investițiile în extinderea bazelor producției. Graficul 1.1 lasă
nevăzute atât implicarea capitalului fix în creșterea nivelului producției – în
speță, consideră curba producției corespunzătoare unuia și aceluiași nivel al
capitalului fix, respectiv corespunzătoare uneia și aceleiași talii a firmei
(Q)
producătoare –, cât și combinarea factorilor de tip asociere – faptul că
creșterea lotului materiilor prime de prelucrat are loc obligatoriu în legătură cu
creșterea numerică a angajaților. Rămâne însă loc pentru redarea implicării
capitalului fix în creșterea producției, în graficul I.2.
(Q3)

(Q2)

(Q1)

O FVo (FV)
108
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 109

Graficul I.2. Implicarea capitalului fix în creșterea producției pe termen scurt

Comentariu grafic:
 Pentru unul și același nivel al factorilor variabili implicați (FVo),
niveluri diferite ale factorului fix (capitalului fix) fac să rezulte producții de
niveluri diferențiate: investițiile și talia crescătoare a firmei de producție cresc
producția – în speță, randamentul sau performanța.
 Dacă, astfel, nu putem vorbi nici aici despre redarea combinării
factorilor de tip asociere – între factorii variabili, respectiv între capitalul
variabil și munca – graficul I.2 redă imaginea combinării factorilor de tip
complementaritate: fiecare nivel al capitalului fix oferă factorilor variabili
oportunitatea altui interval de determinare a creșterii (evoluției) producției.
Complementaritatea – ca modalitate a combinării factorilor de pro-
ducție pe termenul scurt – este o relație de creștere directă între variabile, se
exercită între factorul fix (capitalul fix) și fiecare dintre factorii variabili
(capitalul variabil și, respectiv, forța de muncă) și este ceva mai complexă
decât asocierea – care „asociază” simplu valori unice ale factorilor.
Complementaritatea și asocierea fiind cele două modalități de com-
binare a factorilor de producție pe termen scurt, putem conclude aici deja o
particularitate unică pe care o are tot producția, ca funcție economică
fundamentală de exogenele-factori de producție: producția este singura funcție
economică fundamentală ale cărei variabile se combină între ele pentru a face
să rezulte configurația funcției. Toate celelalte funcții (cererea, utilitatea,

109
110 Economie
3
oferta, bunăstarea și chiar costurile ) evoluează, în raport cu exogenele proprii,
în mod separat. Într-o altă expresie, funcția de producție este alcătuită din două
părți (zone) funcționale, respectiv (1) combinarea factorilor și (2) relația
propriu-zisă între factori și producție. Iar aceasta, în sensul în care un anumit
tip de combinare a factorilor determină un anumit comportament al producției
– iar acest fapt este valabil atât pe termenul scurt, cât și pe termenul lung,
despre care vorbim în paragraful următor. Deocamdată, am putut observa că:
 asocierea se manifestă pe termen scurt, este o relație simplă și directă
între factorii variabili și determină toate variațiile producției;
 complementaritatea se manifestă tot pe termen scurt, între factorul
fix și cei variabili, este o relație tot directă între factori, dar ceva mai complexă
– între un nivel al factorului fix și un interval de variație a fiecărui factor
variabil în parte și determină cel puțin creșterea producției în prelungirea
termenului scurt – în realitate, va trebui să studiem și situația producției pe
termen lung pentru a putea descoperi evoluția completă a producției, urmare
complementarității relației între factori.

2.2.2. Combinarea factorilor pe termen lung. Curbele izocuante

Revenim la diagrama I.1, de mai sus, care indică relația de (inter) sub-
stituție dintre factorii de producție. La nivelul termenului lung, însă toți factorii
sunt – după comportament – considerați variabili, factorul capital rămâne de
considerat în întregimea sa, iar celălalt factor considerat rămâne totuși munca
(forța de muncă). La același nivel al termenului lung, producția își schimbă și
ea expresia – vorbim aici, nu de un nivel al producției însumate pe o
succesiune de perioade scurte, ci tot de o producție aferentă, ca și pe termenul
scurt, unei perioade (fie ea și un ciclu de producție), dar este vorba despre o
valoare medie periodică, iar aceasta se face aferentă taliei firmei – creșterea
producției pe termen lung echivalează deci creșterii taliei firmei, prin creșterea
asociată a factorilor de producție (capital și muncă) implicați.
Ajungem astfel și la a treia modalitate de combinare a factorilor –
substituția – diferit situată și în sensul despărțirii de asociere și complemen-
taritate, ca și de termenul scurt, dar și în acela că ea nu mai este aferentă variației
(creșterii) producției, ci unuia și aceluiași nivel al producției – în speță al taliei
firmei. Dintru început, deci relația de substituție între (inter)factori nu mai este
conectată la creșterea producției și, mai departe, substituția nu mai este o relație
directă, ci o relație tipic descrescătoare: unul și același nivel al taliei firmei
echivalează unor niveluri asociate de capital și muncă, în situația în care:

3
Parțial studiate în această lecție; restul de studiat în lecția V.

110
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 111
(a) abundența factorului muncă corespunde predominanței aceluiași
factor asupra capitalului (dotării tehnice);
(b) gradul înalt de tehnicitate echivalează, dimpotrivă, reducerii
corespunzătoare a numărului angajaților;
(c) rezultând un adevărat loc geometric al asocierilor cantitative
capital-muncă, al raporturilor de substituție – ratelor marginale de substituție –
între factori.
Acestea sunt caracteristicile curbelor numite izocuante (Q1/Graficele
I.3) – reprezentând unul și același nivel al producției (izoproducție, sau
izocantitate) pentru asocieri diferite ale cantităților de factori capital (k) și
muncă (L).
k Q

Q1 k
(Q1)

Q1

O L O L
(a) (b)
Graficele I.3

Comentariu grafic:
 (Q1) este curba izocuantă de formă hiperbolic-convexă, care, în
cazul (a), nu indică direct nivelul producției, ci numai în cazul (b), în care
producția este implicată ca a treia dimensiune. Substituția, asemeni
complementarității, este și ea o relație complexă – de astă dată însă pe termen
lung și asociind un nivel al producției unor intervale de consemnare a factorilor
de producție.
 Forma descrescătoare a curbei indică felul în care mișcarea, de-a
lungul ei, este echivalentă, obligatoriu, creșterii unui factor în detrimentul
(scăderea) celuilalt:
k  L și L  k
 Forma hiperbolic-convexă – sau tipic-convexă – a izocuantei
înseamnă, mai întâi, caracterul asimptotic față de cele două axe: la
extremitățile curbei, aceasta face același lucru ca și pe întreg parcursul ei – se

111
112 Economie
apropie continuu de axă, dar nu o intersectează la valori finite. În traducere
matematică, funcția izocuantei4 nu este definită pentru valori nule (zero) ale
factorilor: capital (k) și muncă (L). Concret, producția nu este concepută a
rezulta unilateral dintr-unul dintre factori, ci numai din existența și operarea
amândurora – nu sunt de conceput nici manualizarea completă (intersecția cu
Ok), nici, dimpotrivă, mecanizarea totală (intersecția cu OL).
 Aceeași formă hiperbolic-convexă mai indică legitatea după care –
de la nivelul corelației (inverse) maxime inter-factori, adică din dreptul vârfului
(bombeului) curbei și avansând în ambele sensuri spre extremitățile curbei –
factorul care crește (substituie/substituent) substituie o cantitate tot mai mică
de factor substituit, iar aceasta, din nou, pe întreg parcursul izocuantei.
Inegalitatea raportului de substituție, de-a lungul curbei, rezultă din forma
curbiline propriu-zisă a izocuantei și echivalează (1) caracteristicii de
neomogenitate a substituției și (2) variației ratei marginale de substituție
(Rms) inter-factori pentru diferite puncte ale curbei. Concomitent, rata
marginală de substituție între cantitățile de factori concurenți este egală cu
raportul invers al prețurilor factorilor:
Rms (Lk) = k / L = PL / Pk
Aceste puncte diferite ale curbei izocuante, corespunzător, rate
marginale de substituție inter-factori diferite înseamnă nu altceva decât tot
grade diferite de tehnicitate a producției și de angajare a personalului. Formula
figurează mișcarea de-a lungul curbei dinspre extremitatea stângă spre cea
dreaptă.
 Aceeași formă mai indică o simetrie perfectă de comportament, în
această relație, al celor doi factori.
În fine, ceea ce nu consideră graficul I.3 este contextul creșterii
producției pe termen lung, ceea ce poate fi schițat cu ajutorul câmpului de
izocuante (graficul I.4).

Q1
Q2 Q3
4
De forma implicită akL + b = 0, unde a și b sunt constante, iar k și L sunt aceiași factori de
producție.
O L

112
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 113

Graficul I.4

Comentariu grafic:
 Izocuantele referitoare la aceeași producție în creștere sunt perfect
izomorfe și paralele – intersectarea lor (absurdă) ar echivala cu posibilitatea
obținerii, pe termen lung, a două producții cu aceeași dotare în materie de
factori, iar aceeași dotare cu factori să cunoască rate marginale de substituție
diferite.
 Ordinea izocuantelor indică creșterea producției pe termen lung,
după regula că această creștere este figurată prin deplasarea curbei spre
dreapta – regăsirea curbelor izocuante perfect izomorfe și paralele la dreapta
celei de bază.
 La deplasarea izocuantei spre dreapta, unul și același nivel al
capitalului va corespunde unui număr superior al angajărilor, și invers –
creșterea concomitentă (asociată) a factorilor rupe regula substituției inter-
factori – corespunzătoare constantei producției – revenind de partea asocierii
factorilor, cu consecința creșterii producției.

CASETA I.1. IZOCUANTE NONSUBSTITUȚIE

Forma hiperbolică a izocuantelor prosubstituție aparține școlilor

marginaliste și neoclasice de gândire economică. Mai întâi, este de reținut că
acestea rezultă din hiperbola convexă:
y

O x

113
114 Economie

de form(ul)ă matematică implicită:

axy + b = 0
din care este păstrat numai cadranul nord-est (NE), corespunzător valorilor
eminamente pozitive atât ale exogenei (x), cât și ale endogenei (y).
O replică teoretică din zona gândirii keynesiste și postkeynesiste (vezi
modelul Harrod-Dommar, lecția a XI-a, de creștere economică) opinează însă că
factorilor capital și muncă nu le revine intersubstituția. Pot fi trasate, în acest
context, izocuante de o altă formă:

(QI) (Q3)
(Q2)

O L

Unde se observă, cel puțin prin exercițiul deplasării de-a lungul curbelor, nu
numai faptul că izocuantele își pierd caracterul de funcții – odată cu forma lor
rectangulară –, ci și faptul că creșterea-descreșterea oricăruia dintre cei doi factori
nu mai are loc pe seama variației (inverse a) celuilalt factor, ci pur și simplu
independent de ceea ce se întâmplă cu celălalt factor.
Discuția despre substituibilitatea sau nonsubstituibilitatea factorilor pare însă,
la o primă vedere, să rămână cantonată într-o zonă pur teoretică, oarecum sterilă. În
realitate, miza ei este destul de pragmatică: ea se leagă de posibilitatea ca producția și
creșterea economică să poată sau nu avea loc prin investiția într-un singur factor, în
loc de ambii factori. Acest aspect urmează, însă, să fie înțeles în continuare, odată cu
costurile și curbele izocost, și mai departe, cu curba de expansiune a producției (vezi
caseta I.2 și lecția IX).

3. Problematica costurilor de producție

114
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 115
Urmare celor deja prezentate mai sus, costurile sau costul total (C) de
producție se identifică valorii factorilor de producție consumați – exclusiv
factorul pământ – pentru obținerea unei producții – unități specifice acesteia
(naturale) sau unități valorice.
C = (L)c + (k)c
De astă dată, firește, costurile pe factori diferiți se vor totaliza exclusiv
în unități monetare, adică în unitatea de măsură comună și factorilor
individuali, și bunurilor produse. Comportamentul costurilor va ține însă seamă
de aceeași individualizare a factorilor și de raporturile care se nasc la
combinarea lor, ca și de ceea ce determină asupra „factorului” timp.
Pentru termenul scurt, revenind la graficul I.1, este lesne de înțeles o
simplă răsturnare pozițională a categoriilor (curbelor) productivităților medie și
marginală.

3.1. Curbele izocost

Ne rămâne pentru studiul costurilor – atât cât va avansa el în lecția de

față, a funcției de producție – observarea comportamentului costului total
(CT), care, la rândul lui, face apel la viziunea producției pe termen lung, mai
precis, din nou, la graficul I.4, al câmpului de izocuante.
Factorii muncă (L) și capital (k) sunt văzuți în raport de inter-
substituție, cu diferențierea specifică că avem de-a face cu o altă categorie de
curbe decât izocuantă. Iar aceasta pentru simplul motiv că practic și teoretic
este de imaginat, dar mai ales de verificat în mod simetric că:
(a) unul și același nivel al producției (curba izocuantă) poate fi atribuit
unei diversități de niveluri ale costurilor – combinații/asocieri de unități de
factori;
(b) unul și același nivel al costurilor – curba izocost – poate corespunde
mai multor niveluri ale producției.
Câtă vreme nivelul dat al producției (poate și chiar) corespunde unei
diversități de combinații ale factorilor, tot astfel unul și același nivel al costurilor
poate fi atribuit unui număr tot atât de semnificativ de combinații ale factorilor –
este vorba despre mulțimea corespunzătoare de puncte de pe curbă. Măsura
monetară unică poate fi atribuită tuturor factorilor, dar și producției. În următorul
rând, nu numai că curbele izocuante și izocost își pot găsi locul pe același grafic
(graficul I.5), dar în cazul izocost raportarea cantităților de factori este și ceva
mai simplă decât în cazul convexității izocuantelor. Curbele izocost:
 sunt, la rândul lor, descrescătoare (kL și Lk);
 dar, spre deosebire de izocuante, de formă dreaptă (rectilinie), ceea
ce arată caracterul constant, ne-gradual și omogen al substituției factorilor în

115
116 Economie
contextul costurilor. În concretul economic, spre deosebire de raportarea
substituției factorilor la nivelul producției, raportarea aceleiași substituții la
costuri ține seamă de prețul de piață al fiecărui factor la unul și același moment
dat – la unul și același moment dat, toate prețurile sunt constante, iar această
situație de piață rămâne și total independentă de cele întâmplate în oricare
producție individuală. Ca atare, pentru costuri una și aceeași cantitate dintr-un
factor va substitui una și aceeași cantitate din celălalt factor – aceasta fiind
traducerea literală a formei rectilinii a curbei.

k
k

(Q3)
A A
(Q2)
(Q1)

O B C L O B C L
(a) (b)
Graficele I.5

Comentariu grafic:
 (a) și (b) reprezintă unul și același desen, pentru care, în (a) lipsesc
curbele izocuante. Izocosturile AB și, respectiv, AC reprezintă două niveluri
diferite ale costurilor, iar individual unul și același cost la un moment dat;
 trecerea de la izocostul AB la izocostul AC indică o creștere a
costurilor – conform regulii „deplasării spre dreapta”: ca și în cazul
izocuantelor, și pentru izocosturi oricare curbă situată la dreapta alteia indică
un cost mai ridicat. Deplasarea izocostului către stânga indică, la rândul ei,
reducerea costului;
 vizavi de paralelismul obligatoriu al izocuantelor, cu totul alta este
situația curbelor izocost – acesta este un simplu caz particular, dat de nivelul
constant al (raportului) prețurilor factorilor între două sau mai multe
momente diferite. Acolo unde curbele izocost nu sunt paralele între ele – este și
cazul graficului de față – fiecare izocost reprezintă și un moment în care
prețurile factorilor sunt diferite de celelalte momente;
 în condițiile date, însă trecerea de la izocostul AB la izocostul AC
indică și reducerea relativă a salariilor – a costurilor salariale –, relativ la

116
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 117
costurile aferente utilajelor și materiilor prime, de la un moment (AB) la altul
(AC) – logica este cea după care segmentul OA, reprezentând un număr de
unități convenționale de capital, echivalează, pe rând, cu un număr de unități de
muncă OB, în primul moment, și cu un număr de unități de muncă mai mare,
OC, în momentul al doilea;
 pentru graficul (b), se observă că creșterea costurilor între
momentele AB și AC determină schimbarea raportului față de producția (Q1) –
inițial (pentru AB), intersecția cu (Q1) era una tangentă, iar odată cu creșterea
costurilor (momentul AC) intersecția cu (Q1) devine una dublă; tot momentul
al doilea (AC) regăsește intersecția tangentă cu izocuanta (Q2), fără intersecție
cu izocostul inițial (AB). Traducerea acestor fapte este cea după care:
 intersecția tangentă (singulară) între izocuantă și izocost indică
producția în condiții eficiente – una și aceeași combinație de factori determină
nivelul producției cu costul total minim. Cazul este numit al eficienței (de tip)
Pareto;
 nonintersecția izocuantă-izocost – vezi cazul izocostului AB față de
izocuanta (Q3) – indică nespecificitatea (neadecvarea) nivelului costului
respectiv față de producția respectivă; iar această nespecificitate sau
neadecvare se datorează nivelului scăzut al costului, niciodată unui cost ridicat.
Dimpotrivă, costurile crescute se fac caracteristice oricărui nivel al producției;
 intersecția dublă izocuantă-izocost rezultă din „deplasarea către
dreapta” a izocostului, respectiv din creșterea costului total. Este perfect
normal ca și creșterea costului să schimbe situația de eficiență – vezi Q1 și AB,
cu intersecție tangentă – în ineficiență Pareto – cu dublă intersecție,
caracteristică ineficienței. Intersecția dublă indică faptul că același cost se
regăsește în combinări diferite ale factorilor. Totuși, creșterea costurilor
(deplasarea spre dreapta a izocostului) poate avea loc și în condiții de păstrare a
eficienței Pareto, respectiv odată cu creșterea producției: de la AB la AC,
respectiv de la (Q1) la (Q2).
În legătură cu concretizarea aceluiași grafic I.5, dar revenind la
comparația cu titlu general între izocost și izocuantă, forma rectilinie a
izocostului mai spune ceva. La extremitățile izocuantei, să ne amintim,
comportamentul era asimptotic – în contextul substituției neomogene, specifice
hiperbolei convexe, nefiind de conceput producția dată de un singur factor
(manualizarea sau mecanizarea completă), erau tot mai dificil de substituit
ultimele unități din factorul substituit. Pentru extremitățile izocostului, cele
întâmplate și semnificația lor sunt sensibil diferențiate: dreapta intersectează
obligatoriu axele (sau măcar una dintre axe, în cazul în care este paralelă cu
cealaltă axă).
Așadar, pentru o substituție perfect omogenă (proporțională) nici nu se
pune problema că nu se substituie și ultima unitate din factorul substituit, iar

117
118 Economie
aceasta în aceleași condiții cu precedentele unități. Intersecția (punctul de
intersecție al) izocostului cu axa fiecărui factor păstrează regula tuturor
punctelor (locului geometric) izocostului, regulă după care costul rămâne
constant, reprezentat fiind concomitent de coordonatele exprimate în unități
specifice celor doi factori. Oricare punct al izocostului: (a) are coordonate
exprimate în factorii-muncă (OL) și capital (Ok); (b) exprimă unul și același
cost, în plan valoric. Intersecțiile izocostului cu axele – vezi punctele A, B sau
C – indică unul și același cost, exprimat însă în unitățile unui singur factor:
 punctul A este reprezentativ, mai degrabă, prin segmentul OA și
reprezintă nivelul costului specific izocostului AB, exprimat exclusiv în utilaje
sau unități convenționale tehnice de utilaje;
 la fel, punctele B și C reprezintă segmentele OB și OC, indicând,
pentru, respectiv, izocosturile AB și AC, costurile exprimate exclusiv în costul
specific unității de muncă angajate (salarii etc.).
O ultimă chestiune rezultând din cele de mai sus este deci variația
costurilor propriu-zisă. Și în concret (practică), costurile variază – cresc,
respectiv scad – în două moduri:
(1) în unități naturale – adică în cantitatea factorilor. Pentru curba
izocost, este vorba de deplasarea (către dreapta, pentru creștere; către stânga,
pentru descreștere) paralelă (graficul I.6a);
(2) urmare variației prețurilor factorilor – mai corect, al modificării
prețului unui factor în raport cu prețul celuilalt factor (graficul I.6b).
k
k
k

(Z2)
(Z2)

(Z1) (Z1)

O L O L
(a) (b)
Graficele I.6

CASETA I.2. RATELE SUBSTITUȚIEI INTER-FACTORI

Explicațiile asupra ratelor marginală

k și, respectiv, medie de substituție între
capital și muncă vor putea fi înțelese cel mai bine asupra figurii alăturate.
(Q)

(Z)

kA A

O LA C L 118
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 119

Să privim mai întâi izocostul (Z), în mod separat. Este evident că segmentul
OB este echivalent costului (Z), în unități de capital (k), iar segmentul OC de
asemenea, în termenii unităților de muncă angajată. Ca atare:
(1) Uk Pk = UL PL

unde Uk și UL sunt, respectiv, numărul de unități de capital și de muncă echivalente

în termenii costului, adică pentru segmentele OB și OC, iar P k și PL sunt prețurile
unitare ale celor doi factori. Rearanjând factorii ecuației:
(2) Uk/UL = PL/Pk
Forma rectilinie a izocostului, coroborată cu egalitatea de raporturi inverse
între cantitățile și prețurile acelorași factori de producție, lasă loc unor concluzii
importante:
(1) raportul de mai sus este însăși rata marginală de substituție a muncii
prin capital (Rms Lk) în punctul A, ca, de altfel, în oricare alt punct al
izocostului. Aceasta înseamnă, geometric, că același raport este și raportul unităților
de capital și, respectiv, muncă corespunzătoare punctului A (k A și LA) și, respectiv,
este echivalent și ratei medii de substituție a muncii prin capital;
(2) în fine, aceeași rată marginală (și medie) de substituția muncii prin
capital este echivalentă tangentei unghiului C, a izocostului cu axa OL. Dimpotrivă,
dacă am privi substituția capitalului prin muncă ar trebui să considerăm raportul
invers între unitățile de muncă și cele de capital, adică tangenta celuilalt unghi, B, al
izocostului cu cealaltă axă, Ok;
(3) din formulele de mai sus mai rezultă și un alt aspect interesant, cu
valențe practice: rata marginală de substituție a muncii prin capital este nu numai
raportul corespunzător între unitățile de capital și cele de muncă, peste tot
caracteristice izocostului (Z), ci și raportul invers al prețurilor celor doi factori:
(3) Rms (Lk) = PL / Pk

119
120 Economie
Or, ajungând acum la momentul al doilea al izocostului (Z) – situația în
care acesta este costul eficient al producției corespunzătoare (Q) – descoperim
faptul că o rată marginală de substituție eficientă în favoarea capitalului este chiar
aceea care favorizează creșterea și nivelul ridicat al salariilor – ca atare, creșterea
gradului de utilare și tehnicitate a muncii este dezirabilă a face eficientă creșterea
salariilor.

3.2. Minimizarea costurilor și randamentul la scară

Reflectarea producției pe termen lung și costurilor pe unul și același

grafic lasă loc studiului unei chestiuni cruciale pentru economia dintotdeauna:
concomitența creșterii producției cu minimizarea relativă a costurilor. Se
implică aici conceptul de randament – capacitatea de valorificare, în
producție, a unității de factori de producție. Cu alte cuvinte, imaginăm aici
variația performanței uneia și aceleiași cantități de factori.

Randamentul la scară (Rs):

Rs = Q / C
este propriu situației pe termene prelungite a funcției de producție, vizavi de
cea a costurilor, și analizează eficiența extinderii unității de producție
(graficul I.7).
k

Q3

Q2
Q1 C
B

O L
Graficul I.7

Comentariu grafic:

120
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 121
 avem trei niveluri, presupuse succesive, de creștere a producției pe
termen lung – extindere a taliei firmei de producție –, (Q1), (Q2) și (Q3);
 sunt redate corespunzător izocosturile eficiente (tangente) acestor
producții, rezultând punctele de eficiență A, B și, respectiv, C, care indică, prin
coordonatele lor în materie de unități de muncă (L) și, respectiv, de capital
(înzestrare tehnică /k), valorile combinate (asociate) ale factorilor de producție
pentru care talia firmei este eficientă în cele trei momente de extindere;
 de la origine (O) – factori și producție zero – prin unirea ei rectilinie
cu cele trei puncte de eficiență, în succesiune, rezultă curba de expansiune a
producției în condiții de eficiență – a aceleiași expansiuni.

Observații:
(i) Curba de expansiune nu apare, ca principiu, perfect rectilinie, iar
faptul se poate datora neparalelismului curbelor izocost eficiente – înseamnă că
momentele expansiunii ar putea fi semnificativ diferite până la variații diferite
ale prețurilor factorilor de producție, mai degrabă, curba de expansiune este o
succesiune de segmente.
(ii) Graficul I.7 se limitează să pună problema randamentului la scară, fără
să îl concretizeze. Randamentul la scară (Rs) este de trei feluri (diagrama I.2).

Diagrama I.2
Felul randamentului la scară (Rs)

Descrescător <1
Proporțional =1
Crescător >1

CASETA I.3. CURBA DE EXPANSIUNE

PENTRU IZOCUANTELE NONSUBSTITUȚIE

Cum ar fi de imaginat diferența specifică a izocuantelor nonsubstituție, sau,

practic, cum imaginează școala lor de gândire problematica creșterii producției și
creșterii economice, spre deosebire de gândirea clasică? Putem imagina, în baza
graficului I.7, de mai sus, faptul că aici există libertatea de a imagina creșterea
producției prin investiția exclusivă în oricare dintre factorii muncă sau capital, ca
în figura alăturată.
k k
C

(Q2) (Q3)
(Q3)
(Q2)
(Q1) (Q1)
B
B C
A
A

O L O L
121
122 Economie

Or, această libertate rezultă din a admite că cei doi factori realizează
substituția.
Dimpotrivă, gândirea care neagă capacitatea factorilor muncă și capital de a
se intersubstitui pe termen lung vede curba de expansiune a producției într-un singur
fel, lipsit de opțiuni în combinarea factorilor, respectiv pe calea curbei de
expansiune care trece prin vârfurile de optim ale combinării factorilor – creșterea
„pe muchie de cuțit” („knife-edge”), ca în figura următoare.

k
(Q3)

(Q2)
(Q1)

C
B

O L

AR TREBUI ELIMINAT SPAŢIUL ĂSTA.

Concepte
asociere capital (k) curbele izocost productivitate marginală
capital fix eficiență Pareto (QMG)
capital variabil factori de producție productivitate medie (QM)

122
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 123
ciclu de producție „factorul” timp randament la scară (Rs)
combinarea factorilor funcția de producție rata marginală de substituție
Complementaritate izocuante șomaj
costuri legea creșterii-descreșterii timpul lung
costuri salariale randamentelor timpul scurt
costul total (C) munca și forța de muncă (L) variația costurilor
curba de expansiune pământul (Ld) zona extensivă
a producției productivitatea capitalului zona intensivă
productivitatea muncii

Chestiuni

(1) Care este confuzia care se poate naște în practică între factorii
naturali (legați de pământ) și cei reprezentând capitalul variabil?
(2) De ce nu putem vorbi de „uzura factorului pământ”, aidoma uzurii
capitalului fix?
(3) Cu ce se identifică valoric noțiunile de uzură și, respectiv,
amortizare ale capitalului fix și care este diferența specifică dintre acestea?
(4) Câte feluri de proceduri de amortizare cunoașteți și care sunt
fundamentele conceperii lor (în moduri diferite)?
(5) Explicați cele două niveluri fenomenologice și de valori rezultate
din procesul de producție.
(6) Explicați contextul combinării factorilor de producție, începând cu
caracteristicile acestei combinări, în materia următoare:

Pe termen: scurt Pentru nivelul

Felul combinării Între factorii
/lung producției
1 Asociere
2 Complementaritate
3 Substituție

123
124 Economie

ANEXĂ

Aplicație rezolvată

Fie o firmă producătoare (de ce vreți dumneavoastră):

 la un nivel tehnic dat (neschimbat);
 pentru o producție totală inițială Qt de 20 de unități;
 și o productivitate marginală (Qm), notată pe măsura creșterii
succesive a numărului de angajați cu câte o unitate de forță de muncă, ca în
tabelul de mai jos;
 începând cu un număr de lucrători angajați (unități de forță de
muncă), inițial de cinci unități.

Creșterea forței Unități Unități

Unități de Creșterea
Lucrători angajați de muncă productivitate productivitate
producție producției
(L=) angajate medie marginală (Q /
(Q=) (Q=)
(L=) (Qa=Q/L) L=)
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
5 20 x x x
6 5.0
7 6.0
8 7.0
9 8.0
10 7.0
11 6.0
12 5.0
13 4.0

124
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 125
Creșterea forței Unități Unități
Unități de Creșterea
Lucrători angajați de muncă productivitate productivitate
producție producției
(L=) angajate medie marginală (Q /
(Q=) (Q=)
(L=) (Qa=Q/L) L=)
14 2.0
15 1.0
16 0.0
17 0.0

1. Să se stabilească coordonatele punctelor de maxim ale:

a. producției (Q);
b. productivității medii (Qa);
c. productivității marginale (Qm).
2. Să se stabilească și coordonatele punctului de inflexiune a producției.
3. Să se traseze cele trei curbe pe un grafic comun (L/Q).
4. Având în vedere că, până la angajarea primilor cinci lucrători,
fiecare nou angajat a adus cu sine un spor de producție totală de patru unități,
să se continue graficul în partea stângă, către origine. Să se discute rezultatul.

Rezolvare-răspunsuri

1. Max (Qm) = A (9; 8)

Max (Qa) = B (11; 5, 36)
Max (Q) = C (16; 71)
Vezi tabelul complet mai jos.
2. Punctul de inflexiune:
I (9; 46) = punctul de inflexiune al producției, între:
 DI – creșterea accelerată a (Q);
 IC – creșterea încetinită a (Q).
3. Vezi graficul de mai jos.
4. Prelungirea graficului spre stânga (spre origine) rezultă în:
 creșterea perfect lineară a Q (segmentul OD);
 o intersecție nesemnificativă a curbei (Q) cu curbele (QMG),
respectiv (QM);
 semnificativ este însă că (QMG) și (QM) sunt perfect colineare, în
această zonă.
În plus, FE este tot un segment de dreaptă, paralel cu axa OL, ceea ce
semnifică o corespondență între:
 orizontalitatea curbei FE și
 linearitatea creșterii Q,
creștere care nu este încă nici accelerată, nici încetinită.

125
126 Economie

Lucrători angajați Unități de Creșterea forței Creșterea Unități Unități

(L) producție de muncă producției productivitate productivitate
(Q=) angajate (Q=) medie marginală
(L=) (QM=Q/L) (QMG=
=Q / L)
5 20.0 1.0 x 4.00 x
6 25.0 1.0 5.0 4.17 5.0
7 31.0 1.0 6.0 4.43 6.0
8 38.0 1.0 7.0 4.75 7.0
9 46.0 1.0 8.0 5.11 8.0
10 53.0 1.0 7.0 5.30 7.0
11 59.0 1.0 6.0 5.36 6.0
12 64.0 1.0 5.0 5.33 5.0
13 68.0 1.0 4.0 5.23 4.0
14 70.0 1.0 2.0 5.00 2.0
15 71.0 1.0 1.0 4.73 1.0
16 71.0 1.0 0.0 4.44 0.0
17 71.0 1.0 0.0 4.18 0.0

(Q, Qa; Qm)

(0; 71) C(16; 71)

(Q)

(0; 46) I(9; 46)

(0; 20) D(5; 20)

(0; 8) A(9; 8)

(QMG)
B(11; 5, 36)
(0; 5, 36) E(5; 4) (QM)
F(0; 4)
O (5; 0) (9; 0) (11; 0) (16; 0) L

126
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 127

Grafic

APLICAȚII (I)

I.1 (C & E). Pe sistemul de axe rectangulare ale factorilor muncă

(L/abscisă) și capital (k/ordonată), fie curba izocost (Z). Definiți semnificația
intersecțiilor curbei izocost cu cele două axe.
I.2 (E). Fie curbele (dreptele) izocost paralele (Z1) și (Z2), din figura
următoare (pe sistemul axelor rectangulare muncă-capital /L-k). În ce privește
trecerea de la ipostaza (Z1) la ipostaza (Z2):
(a)ce fel de dinamică presupune aceasta (creștere; descreștere;
explicați)?
(b)ce fel de expresie presupune această dinamică (unități fizice, prețuri
etc.)?
(c)ce reprezintă segmentele AC și respectiv BD?
k

(Z2)
A

(Z1)

O
B D L

I.3 (E) Pe sistemul de axe rectangulare NE muncă (L) – capital (k) să se

explice ce fel de creștere a costurilor reprezintă trecerea între curbele izocost
(Z1) și (Z2) (unități fizice de factori; prețuri ale factorilor; una și alta). Ce
reprezintă segmentul AB?

(Z2)
A

(Z1)

O C L

127
128 Economie

I.4 (E). Fie curbele izocost (Z1) și (Z2) neparalele, pe graficul alăturat.
Să se explice:
(a)Ce fel de variație a costurilor are loc între (Z1) și (Z2) (creștere;
descreștere; costuri invariabile)?
(b)Cum se exprimă această variație (unități fizice de factori; prețuri ale
factorilor; și una și alta)?
(c)Ce reprezintă punctul A, aflat la intersecția prelungirilor curbelor
izocost?
k

A
(Z2)

(Z1)

O L

I.5 (E). Fie curbele izocost neparalele din graficul alăturat. Date fiind
definiția curbei izocost și punctul A, de intersecție a celor două curbe izocost:
(a) în condiții normale, semnifică această intersecție identitatea
automată a celor două costuri?
(b) dacă nu, care sunt condițiile (restricțiile) care se cer obligatoriu
îndeplinite pentru o astfel de identitate?
k

D A

O C E L

128
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 129

I.6 (E). Să se explice literal conținutul graficului alăturat, pe axele

muncă (L)/capital (k), unde (Q) este izocuantă individuală de producție, iar
(Z1) și (Z2) două curbe izocost individuale.

B
(Q)

A
(Z1)
(Z2)
O L

I.7 (C & E). Fie curba izocost (Z1), pentru un nivel dat al costurilor
(C1), exprimat în termeni de capital și muncă.
(a) Să se reprezinte, pe graficul capital-muncă (k/L) o presupusă
creștere a salariilor, cu un procent oarecare, .
(b) Dacă în situația inițială puteam presupune un nivel al producției
(Q1) pentru care costurile (Z1) erau eficiente, să se explice noua situație (a) și
să se ofere două alternative de re-eficientizare a producției.

I.8 (E). Considerați desenele alăturate drept câmpuri de izocuante de

producție, pe grafice rectangulare capital (k) – muncă (L). Să se compare cele
două viziuni asupra implicării factorilor de producție pe termen lung, sub
aspectele:
(a) substituției interfactori;
(b) creșterii producției.

(Q1)
k k
(Q2)
(Q2)

(Q1)

129
130 Economie

O L O L
I.9 (T). Există indicii credibile că Uniunea Europeană (UE) dispune de
resurse pentru creștere economică în următorii ani. Comisia Europeană (CE) –
organism însărcinat și abilitat cu elaborarea politicilor comunitare – crede însă
că are motive să nu agreeze cel puțin substituția capital-muncă.
A. Dacă substituția ar avea loc normal, adică în favoarea capitalului
(k) – sinonimă investițiilor preponderente în dotări tehnice și tehnologii –
atunci:
(i) șomajul endemic al UE nu ar căpăta rezolvare;
(ii) salariile angajaților ar suferi o creștere importantă, ceea ce ar
adânci prăpastia veniturilor între angajați și șomeri încurajând excluziunea
socială, contrară Statutului și obiectivelor explicite ale Uniunii.
B. Dacă substituția ar avea loc în favoarea muncii (L) – ceea ce
echivalează, dimpotrivă, investițiilor preponderente în noi locuri de muncă –
atunci:
(iii) șomajul în UE ar putea fi redus, dar cu un dublu preț de plătit:
(iv) crearea nevoii unei imigrații masive de forță de muncă în țările
Uniunii, ceea ce ar atrage contrareacții și frustrări în rândurile populațiilor
autohtone;
(v) reducerea importantă a nivelului salariilor tuturor angajaților, deci
crearea (fără precedent) a clasei „salariaților săraci”.
C. Pentru toate aceste motive, și nu numai, CE preferă creșterea
proporțională a investițiilor, pe destinațiile înzestrării tehnice și locurilor de
muncă. Aceasta ar reuși:
(vi) să absoarbă forța de muncă disponibilă, chiar și într-un ritm
moderat,
(vii) fără a deranja grilele de salarizare existente.

130
Lecţia I. Funcţia de producţie. Producţia şi factorii de producţie 131

131