TRATATELE UNIUNII

EUROPENE
 TRATATELE DE ADERARE
Începând cu semnarea Tratelor de la Roma și continuând cu
semnarea tuturor tratelor viitoare, U.E. este deschisă tuturor
acelor state europene care își asumă valorile sale:
respectarea demnității umane, a libertății, a democrației, a
statului de drept precum și a drepturilor omului și care se
angajează să le promoveze în comun, potrivit obligațiilor ce le
revin în urma aderării.
Condițiile și modalitățile de admitere fac obiectul unui acord
între statele membre și statul candidat, acord supus ratificării
de către toate statele contractante, conform dispozițiilor lor
constituționale.
Criteriile de aderare sunt stipulate de Consiliul European de la
Copenhaga în 1993:
❑ criteriile politice,
❑ criteriile economice,
❑ criteriile juridice.

Procedura de aderare prezintă trei etape:

❑ oferta făcută unui stat de a deveni membru,
❑ după îndeplinirea condițiilor de aderare, un stat dobândește
statutul oficial de stat candidat (nu înseamnă neapărat că
sunt inițiate negocierile oficiale),
❑ inițierea negocierilor formale de aderare cu statul candidat.
Rezultatele și condițiile pentru aderare sunt stipulate într-un
tratat de aderare, aprobat inițial cu majoritate absolută de
către membrii Parlamentului European, iar mai apoi de către
Consiliu, în unanimitate.

Semnarea tratatului de aderare este realizată de șefii de stat

sau de guvern din U.E. și din statul care aderă, iar ulterior
tratatul de aderare trebuie ratificat de către statele membre
ale U.E. și de către statul care aderă, urmate fiind de
depunerea instrumentelor de ratificare care marchează
finalizarea procedurii de aderare și intrarea în vigoare
a tratatului de adeziune.
 „Cei șase”
Primele șase state considerate a fi membri fondatori,
cunoscuți și sub denumirea de „cei șase” sunt: Belgia,
Franța, R.F. Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos.

Calitatea de stat membru implică acceptarea fără rezervă

a tratatelor și a finalităților lor politice, precum și
recunoașterea caracterului prioritar al dreptului comunitar
asupra dispozițiilor naționale care i-ar fi contrare, dar și
acceptarea existenței procedurilor care permit asigurarea
uniformității în interpretarea dreptului comunitar.
 „Cei șase”
Negocierile de aderare sunt laborioase și îndelungate, statul
solicitant trebuind să prezinte garanții privitoare la
respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
la funcționarea unei economii de piață, la punerea în
practică a principiilor democratice, la atașamentul față de
obiectivele politice ale integrării, la stabilitatea instituțiilor, la
respectarea și protecția minorităților.
Negocierile de aderare care au determinat valul de
extindere au impus implementarea aquis-ului comunitar, prin
acceptare de către viitoarele state membre ale acelorași
drepturi și responsabilități ce revin celorlalte state membre.
Aderarea Marii Britanii, Danemarcei şi
Irlandei
Prima lărgire a Comunităților a avut loc la 1 ianuarie 1973 prin
aderarea Danemarcei, Irlandei și Marii Britanii.

La 9 august 1961, Marea Britanie alături de Irlanda și Danemarca își

depun candidatura pentru aderare.
Marea Britanie și-a depus candidatura cu condiția modificării
Tratatelor de la Paris și de la Roma, referitoare la lipsa politicii agricole
comune și menținerea în interesul propriu a avantajelor existente în
schimburile cu țările din Commonwealth.
În aceste condiții, Irlanda și Danemarca și-au retras cererile de
aderare. Negocierile purtate au fost dificile, britanicii refuzând să facă
concesii și, ca urmare, la 14 ianuarie 1963, veto-ul ridicat de generalul
de Gaulle a blocat intrarea Marii Britanii în Comunități.
La 10 mai 1967 Marea Britanie reînnoiește cererea de
aderare fără condiții, însă Franța își exprimă un al doilea veto
(18 aprilie 1967).

În final, negocierile au dus la semnarea Tratatului de la

Bruxelles, care a consacrat adeziunea Marii Britanii (22
ianuarie 1972) dar și a Irlandei și Danemarcei.

Lărgirea a devenit un fapt împlinit după ratificarea Tratatului

de toate statele membre, la 1 ianuarie 1973.
 Aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei

De la „Cei șase” s-a ajuns la „Cei nouă”.

„Cei 9” au înregistrat alte trei candidaturi: Grecia la 12 iunie

1975, Portugalia la 28 martie 1977, Spania la 27 iulie 1977.
După îndelungi negocieri, Europa a devenit a „Celor 12”, prin
adeziunea noilor veniți:
❑ Grecia, la 1 ianuarie 1981, după peste 6 ani de negocieri,
❑ Spania şi Portugalia, la 1 ianuarie 1986, după peste 8 ani de
negocieri.
Odată cu cererea de adeziune a Greciei a apărut și perioada
de „preaderare” cu o durată nedeterminată necesară realizării
reformelor.
Prin tratatele de adeziune, noile țări au fost nevoite să accepte
finalitatea tratatelor, politicile urmărite, precum și toate actele
juridice emise de către instituțiile și organele comunitare în
executarea dispozițiilor din tratate.
După negocieri mai îndelungate între „Cei 12” și țările A.E.L.S., la
2 mai 1992, s-a născut Spațiul Economic European (S.E.E.), o
asociație structurată la nivel instituțional, care a intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1994 prin care s-a urmărit printre altele reducerea
substanțială a importanței A.E.L.S.
 Aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei

Cea de-a treia lărgire s-a produs la 1 ianuarie 1995, prin adeziunea
Austriei, Finlandei și Suediei.
Cererea de aderare a Austriei a fost depusă la 17 iulie 1989, de Suedia
la 1 iulie 1991 și de Finlanda la 18 martie 1992. Au fost depuse cereri de
adeziune și din partea Elveției la 20 martie 1992 (cerere retrasă ulterior)
și din partea Norvegiei, la 25 noiembrie 1992.
Negocierile de aderare s-au deschis la 17 februarie 1993, cu Austria,
Finlanda şi Suedia şi la 5 aprilie 1993 cu Norvegia. Aceasta din urmă,
prin referendum naţional, şi-a retras cererea de aderare.
Astfel, tratatele de aderare pentru Austria, Finlanda și Suedia au intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1995.
 Aderarea Cehiei, Ciprului, Estoniei,
Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei, Sloveniei şi
Ungariei

În Consiliul European din iunie 1993, întrunit la Copenhaga,

s-a decis că țările centrale și est-europene pot deveni
membre ale Uniunii Europene, stabilindu-se criteriile de
îndeplinit (stabilitatea instituțională, o economie de piață
funcțională, capacitatea de a adopta acquis-ul
comunitar și de a contribui la realizarea obiectivelor uniunii
politice și ale uniunii economice și monetare etc.).
În cadrul Consiliului European întrunit la Luxemburg, în
decembrie 1997 s-a decis instituirea unei conferințe
europene care să reunească statele membre ale Uniunii
Europene precum și țările care aspiră să intre în Uniune.
Conferința a avut loc la 12 martie 1998 la Londra a întrunit 27 de țări
europene — reprezentanții celor 15 și țările Europei Centrale și de Est,
care și-au depus candidaturile, respectiv Bulgaria, Cehia, Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia,
Slovenia și Ungaria.
La 11 noiembrie 1998, la Bruxelles, s-a desfășurat o altă rundă de
negocieri cu privire la lărgirea Uniunii Europene cu statele candidate
care fac parte din primul val.
Consiliul European de la Berlin (1999) prevede alocarea de fonduri
de preaderare pentru statele candidate, iar
Consiliul European de la Helsinki (1999) decide deschiderea
negocierilor de aderare cu șase state candidate (România, Bulgaria,
Letonia, Lituania, Malta și Slovacia și acordă Turciei statul de țară
candidată la Uniunea Europeană) și
Consiliul European de la Laeken (2001) constată că statele
candidate din grupul de la Luxemburg și statele din grupul
de la Helsinki (doar patru: Letonia, Lituania, Malta și
Slovacia) pot finaliza negocierile de aderare la sfârșitul lui
2002, iar la
Consiliul European de la Copenhaga din 2002 confirmă
încheierea negocierilor de aderare cu 10 state (Cipru,
Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia și Ungaria).
La Consiliul European de la Atena (2003) se semnează
Tratatul de Aderare al celor 10 state menționate anterior,
care vor adera efectiv în 2004.
 Aderarea Bulgariei și României
Cea mai vastă extindere din istoria Uniunii Europene este cea
din perioada 2004-2007, care a reunit cele 10 state din Europa
Centrală și de Est precum și statele mediteraneene Malta și
Cipru.

La Consiliul European de la Copenhaga (2002) s-a subliniat

continuarea negocierilor de aderare cu Bulgaria și România,
perspectivele de aderare a României și Bulgariei devenind
cât se poate de clare.
România și Bulgaria, precum și statele membre ale Uniunii
Europene au semnat împreună la 25 aprilie 2005, în Luxemburg,
Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, tratat care a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2007.

Prin semnarea Tratatului de aderare România și Bulgaria au

devenit state în curs de aderare, dobândind și statutul de
observator activ la nivelul tuturor instituțiilor europene.

Cu aderarea acestor state, Uniunea Europeană devine o

comunitate ce reunește 27 de state membre și o populație care
se apropie de cifra de 500 milioane de locuitori.
 Aderarea Croaţiei
Croația este ultimul stat care a aderat la Uniunea Europeană.
Aceasta a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană
în 2003, iar negocierile de aderare au fost deschise în
octombrie 2005. După aproape zece ani aceasta a devenit
cea de-a 28-a țară care aderă la Uniunea Europeană.

Aderarea Croației a însemnat alinierea la normele și

procedurile Uniunii Europene iar începând cu 1 iulie 2013,
aceasta a devenit stat membru cu drepturi depline.
În prezent, există negocieri de aderare cu:
❑ Turcia (începând din 2005),
❑ Serbia (din 2014) și
❑ Muntenegru (din 2012).
Islanda și-a depus cererea de aderare la 17 iulie 2009,
negocierile au început în mod oficial în 2010, însă au fost
sistate întrucât Islanda și-a retras cererea de aderare, în 2015.
Statutul oficial de stat candidat este deținut de Macedonia
de Nord (2005) și Albania (2014).
Perspective viitoare pentru aderarea la U.E. au fost create și
pentru Bosnia și Herțegovina (a depus cererea de aderare la UE în
februarie 2016), precum și pentru Kosovo - țări potențial
candidate.