II.4 Combinarea factorilor de productie. Termenul scurt.

Asociere & complementaritate

Diagrama I.1
Factorul “timp” şi relaţia dintre factorii de producţie

în funcţie de: TIMPUL SCURT TIMPUL LUNG

(1) creşterea măcar un singur toţi factorii de
producţiei factorde producţie producţie sunt
este fix & ceilalţi variabili
factori sunt variabili
(2) relaţia: complementaritate substituţie (curbe
capital (k) - faţă de capitalul fix izocuante)
muncă (L) & asociere: capital
variabil-muncă
2.2.1 Combinarea factorilor şi comportamentul producţiei pe
termen scurt
Qx = f (k, L, Ld)
Qx = f (k, L)
Factorul pământ fiind nepurtător de costuri de producţie.
 Mărimi specifice

(a) producţia totală (propriuzisă sau primară/Q) – cum

menţionam deja mai sus, comensurată în mărimi absolute,
valorice (monedă) sau fizice (unităţi naturale). La care
mărime se adaugă cele două productivităţi:
(b) productivitatea medie (QM) – raportul între producţia
primară şi mărimea absolută a factorului variabil (Fv).
QM = Q / Fv
Valoarea ei se va măsura în unităţi de producţie / unităţi
de factor şi, fireşte, va indica două chestiuni separate ca
productivitate a muncii şi respectiv a capitalului variabil şi/sau
componentelor sale;
(c)productivitatea marginală (QMG) – acelaşi raport între
producţia primară şi cantitatea de factori implicaţi, de
astădată, însă, în termenii variaţiilor corespunzătoare. Cu
alte cuvinte, productivitatea marginală măsoară “reacţia”
producţiei (primare) la creşterea cu o unitate a factorului
variabil.
QMG = Q / Fv
 Comportamentul producţiei pe termen scurt legea creşterii-
descreşterii randamentelor: creşterea cu o unitate a factorilor variabili
(capitalul variabil & munca) poate determina creşterea, stagnarea sau
descreşterea producţiei şi productivităţilor.

(Q; QMa; QMG)

QB’ B’

QA’ A’ (Q)

A (QMG)
B
(QM)

O FVA FVB (FV)

Graficul I.1 (legea creşterii-descreşterii randamentelor)

Comentariu grafic:
 pe abscisă în unităţi de muncă, respectiv capital variabil,
se consideră a fi valoarea factorului variabil, corespunzătoare
productivităţii marginale maxime a
 o creştere accelerată a producţiei, până la nivelul Q A. creşterea
accelerată a celeilalte.
 O QA’ zona extensivă de creştere a producţiei – creşterea
producţiei se datorează prioritar creşterii factorului
variabil.
 Distanţa de pe abscisă FVA -FVB creşterea încetinită a
producţiei. Intervalul QA’ - QB’ zona intensivă de creştere a
producţiei – aceeaşi creştere a depinde acum din ce în ce
mai puţin de acumularea factorilor variabili.
 Curbele (Qm) şi respectiv (Qa), ale productivităţilor, par
să se întretaie în dreptul maximului productivităţii medii,
 Max(Qa), ceea ce indică superioritatea, în valoare, a
maximului productivităţii marginale Max (Qm), sau:
Max (QMG) > Max (QM)
 punctele A’ şi B’, corespunzătoare,
/ pentru A’: creşterea a fost una extensivă punct de
inflexiune a curbei producţiei pe termen scurt;
/ pentru B’: nivelului maxim posibil al producţiei, datorat
factorului variabil şi creşterii sale. Indirect, punctul B’
corespunde maximului productivităţii medii (B), respectiv
numărului de unităţi de factor variabil care a întrunit
vecinătatea celor două maxime.
 Concluzia prescurtată şi cuprinzătoare este aceea că
eficienţa implicării factorilor variabili este una descrescătoare,
pe măsura creşterii acestor factori – este chiar enunţul
teoriei (legii descreşterii randamentelor).
II.5 termenul lung: substituţie, izocuante, rata marginală
de substituţie

curbelor izocuante ( Q1 /Graficele I.3) – reprezentând unul

şi acelaşi nivel al producţiei (izo-producţie, sau izo-cantitate)
pentru asocieri diferite ale cantităţilor de factori capital (k) şi
muncă (L).
k Q

(Q1) Q1 k

(Q1)

O L O L

(a) (b)
Graficele I.3

Comentariu grafic:
 (Q1) formă hiperbolic-convexă, care
(a) nu indică direct nivelul producţiei,
(b) producţia este implicată ca a treia dimensiune.
 Forma descrescătoare a curbei indică felul în care,
mişcarea de-a lungul ei este echivalentă, obligatoriu,
creşterii unui factor în detrimentul (scăderea) celuilalt:
k  L & L  k
 Forma hiperbolic-convexă – sau tipic-convexă -- a izocuantei
înseamnă, mai întâi, caracterul asimptotic faţă de cele două
axe: la extremităţile curbei
 Aceeaşi formă hiperbolic-convexă mai indică legitatea după
care – de la nivelul corelaţiei (inverse) maxime inter-
factori, adică din dreptul vârfului (bombeului) curbei şi
avansând în ambele sensuri spre extremităţile curbei --
factorul care creşte (substituie /substituent) substituie o
cantitate tot mai mică de factor substituit,
(1) caracteristicii de neomogenitate a substituţiei
(2) variaţiei ratei marginale de substituţie (Rms) inter-factori
pentru diferite puncte ale curbei. Concomitent, rata
marginală de substituţie între cantităţile de factori
concurenţi este egală cu raportul invers al preţurilor factorilor:
Rms (Lk) = k / L = PL / Pk
 Aceeaşi formă mai indică o simetrie perfectă de
comportament, în această relaţie, al celor doi factori.
k

(Q1)
(Q2) (Q3)

O L
Graficul I.4

Comentariu grafic:
 Izocuantele referitoare la aceeaşi producţie în creştere,
sunt perfect izomorfe şi paralele – intersectarea lor (absurdă)
ar echivala cu posibilitatea obţinerii, pe termen lung, a
două producţii cu aceeaşi dotare în materie de factori, iar
aceeaşi dotare cu factori să cunoască rate marginale de
substituţie diferite.
 Ordinea izocuantelor indică creşterea producţiei pe
termen lung, după regula că această creştere este figurată
prin deplasarea curbei spre dreapta – regăsirea curbelor
izocuante perfect izomorfe şi paralele la dreapta celei de
bază.
 La deplasarea izocuantei spre dreapta, unul şi acelaşi
nivel al capitalului va corespunde un număr superior al
angajărilor, şi invers – creşterea concomitentă (asociată) a
factorilor rupe regula substituţiei inter-factori –
corespunzătoare constantei producţiei – revenind de
partea asocierii factorilor, cu consecinţa creşterii
producţiei.
 IZOCUANTE NON-SUBSTITUŢIE

Forma hiperbolică a izocuantelor pro-substituţie aparţine

şcolii clasice de gândire economică. Mai întâi, este de reţinut că
acestea rezultă din hiperbola convexă
y

O x

de form(ul)ă matematică implicită:

axy + b = 0
O replică teoretică din zona gândirii keynesiste şi post-
keynesiste (vezi modelul Harrod-Dommar de creştere
economică) opinează, însă, că factorilor capital şi muncă nu
le revine inter-substituţia. Pot fi trasate, în acest context
izocuante de o altă formă:
k

(Q1) (Q2) (Q3)

O L
II.6 Bazele costurilor: curbele izo-cost

k k

(Q3)
(Q2)
A A

(Q1)

O B C L O B C L

(a) (b)
Graficele I.5

(1)

k k

(Z2) (Z2)
(Z1) (Z1)

O L O L

(a) (b)
Graficele I.6
 _________________________________________________________________________
CASETA I.2 RATELE SUBSTITUŢIEI INTER-FACTORI

B (Q)

(Z)

kA A

O LA C L
Figura

Comentariu grafic:
 (a) şi (b) reprezintă unul şi acelaşi desen, pentru care, în (a) lipsesc
curbele izocuante. Izocosturile AB şi, respectiv AC reprezintă
două niveluri diferite ale costurilor, iar individual unul şi acelaşi
cost la un moment dat;
 trecerea de la izocostul AB la izocostul AC indică o creştere a
costurilor – conform regulii “deplasării spre dreapta”: ca şi în cazul
izocuantelor, şi pentru izocosturi oricare curbă situată la dreapta
alteia indică un cost mai ridicat. Deplasarea izocostului către
stânga indică, la rândul ei, reducerea costului;
 vizavi de paralelismul obligatoriu al izocuantelor, cu totul alta este
situaţia curbelor izocost – acesta este un simplu caz particular, dat
de nivelul constant al (raportului) preţurilor factorilor între două sau
mai multe momente diferite. Acolo unde curbele izocost nu sunt
paralele între ele – este şi cazul Graficului de faţă – fiecare izocost
reprezintă şi un moment în care preţurile factorilor sunt diferite de
celelalte momente;
 în condiţiile date, însă, trecerea de la izocostul AB la izocostul AC
indică şi reducerea relativă a salariilor, relativ la costurile aferente
utilajelor şi materiilor prime, de la un moment (AB) la altul (AC) –
logica este cea după care segmentul OA, reprezentând un număr
de unităţi convenţionale de capital, echivalează, pe rând, cu un
 număr de unităţi de muncă OB, în primul moment, şi cu un număr
de unităţi de muncă mai mare, OC, în momentul al doilea;
 pentru graficul (b), se observă că creşterea costurilor între
momentele AB şi AC determină schimbarea raportului faţă de
producţia (Q1) – iniţial (pentru AB), intersecţia cu (Q1) era una
tangentă, iar odată cu creşterea costurilor (momentul AC)
intersecţia cu (Q1) devine una dublă; tot momentul al doilea (AC)
regăseşte intersecţia tangentă cu izocuanta (Q2), fără intersecţie cu
izocosul iniţial (AB). Traducerea acestor fapte este cea după care:
intersecţia tangentă (singulară) între izocuantă şi izocost indică
producţia în condiţii eficiente – una şi aceeaşi combinaţie de
factori determină nivelul producţiei cu costul total minim. Cazul
este numit al eficienţei (de tip) Pareto;
non-intersecţia izocuantă-izocost – vezi cazul izocostului AB faţă
de izocuanta (Q3) – indică ne-specificitatea (neadecvarea)
nivelului costului respectiv faţă de producţia respectivă; iar
această ne-specificitae sau neadecvare se datorează nivelului
scăzut al costului, niciodată unui cost ridicat. Dimpotrivă,
costurile crescute se fac caracteristice oricărui nivel al producţiei;
 intersecţia dublă izocuantă-izocost rezultă din “deplasarea către
dreapta” a izocostului, respectiv din creşterea costului total. Este
perfect normal ca creşterea costului să schimbe situaţia de eficienţă
--vezi Q1 şi AB, cu intersecţie tangentă -- în ineficienţă Pareto – cu
dublă intersecţie, caracteristică ineficienţei. Intersecţia dublă indică
faptul că acelaşi cost se regăseşte în combinări diferite ale
factorilor. Totuşi, creşterea costurilor (deplasarea spre dreapta a
izocostului) poate avea loc şi în condiţii de păstrare a eficienţei
Pareto, respectiv odată cu creşterea producţiei: de la AB la AC,
respectiv de la (Q1) la (Q2).
II.7 Randamentul la scară & curba de expansiune a producţiei

Randamentul la scară (Rs):

Rs = Q / C

Felul randamentului la scară (Rs)

Descrescător <1
Proporţional =1
Crescător >1

C
B
(Q1)
A (Q2) (Q3)

O L
Graficul I.7
CURBA DE EXPANSIUNE PENTRU IZOCUANTELE NON-
SUBSTITUŢIE
k k

(Q1) (Q2) (Q3) (Q1) (Q2) (Q3)

B
A B C
A

O L O L

(Q1) (Q2) (Q3)

C
B

O L
II.8 Cererea: funcţie & factori

cererea de consum se prezintă, cu unele diferenţieri specifice

între (1) cererea individuală şi (2) cea de piaţă.

(1) Cererea individuală (dx) are drept variabile

independente cel puţin:
(1) preţul bunului (Px);
(2) preţurile altor bunuri (Pa);
(3) venitul consumatorului individual (y);
(4) preferinţa specifică a consumatoruli pentru acelaşi bun “x”
();
(5) aşteptările consumatorului faţă de nivelul general al
preţurilor (E);
(6) nivelul reclamei comerciale (A);
(7) alţi factori (Z):
dx = f (Px, Pa, y, , E, A, Z)

(2) Cererea de piaţă (Dx) prezintă, diferenţiat faţă de

cererea individuală:
(3’) venitul total (Y) al consumatorilor, în locul celui individual
(y), plus o funcţie de distribuţie a aceluiaşi venit total (G).
Concret, gradul de egalitate-inegalitate a distribuţiei venitului
total conferă cererii de consum comportamente îndeajuns de
diferite – între extremele distribuirii perfect egale şi, respectiv,
însuşirii venitului total de către un singur consumator dintr-o
totalitate.
Dx = f (Px, Pa, Y, G, , E, A, Z)
funcţia extinsă a cererii – purtătoare a tuturor varaibilelor
independente enumerate mai sus. Dimpotrivă, funcţia
restrânsă a cererii a rezultat din nevoile:
 adaptării la posibilităţile grafice (bi-dimensionale);
 reflectării concomitente, pe acelaşi grafic, a cererii,
împreună cu oferta, ca două funcţii simple, în vedere
studiului echilibrului cerere-ofertă, de semnificaţie
economică crucială.

Funcţia restrânsă a cererii exprimă dependenţa negativă a

nivelului ceererii de consum (cantităţii cerute) de nivelul preţului
bunului (Px), “ceteris paribus”/celelalte variabile rămânând
constante.
Dx = f (Px)
Practica indică acest fel de dependenţă a cererii faţă de
preţ pentru imensa majoritate a bunurilor (şi serviciilor):
PxQx // PxQx
 II.9 Definiţia cererii de consum

Se numeşte cerere de consum:

(i) o cantitate de bun (serviciu) individual, pe care
(ii) un individ, un grup sau o totalitate de indivizi
(iii) doreşte şi poate să o achiziţioneze (procure, cumpere)
(iv) într-o periodă dată.
Se deosebeşte cererea de consum (1) individuală de
cererea (2) de piaţă, exclusiv după criteriul (ii) al definiţiei,
în sensul în care (2) cererea de piaţă reprezintă compunerea
totalităţii cererilor individuale gravitând pe aceeaşi piaţă.
II.10, II.11 Cererea: funcţia restrânsă. Legea cererii &
excepţii

Funcţia restrânsă a cererii exprimă dependenţa negativă a

nivelului ceererii de consum (cantităţii cerute) de nivelul preţului
bunului (Px), “ceteris paribus”/celelalte variabile rămânând
constante.
Dx = f (Px)
Practica indică acest fel de dependenţă a cererii faţă de
preţ pentru imensa majoritate a bunurilor (şi serviciilor):
PxQx // PxQx
ceea ce identifică funcţia restrânsă cu termenul mai
popularizat de legea cererii.
Observaţie: Legea cererii exprimă regula dinamicii inverse a
cantităţii cerute, faţă de nivelul preţului, dar îngăduie o
libertate de formă a curbei destul de mare – o rigurozitate
formală mult redusă faţă de cazurile curbelor producţiei pe
teremn scurt (obligatoriu crescătoare-descrescătoare),
izocuante (hiperbolic-convexe) sau izocost (rectilinii).
bunurile speciale (excepţionale):
(a) bunurile “Giffen” – sau inferioare1 -- (re)prezintă un
consum important la nivelul societăţii, de aceea:
 sunt percepute drept “barometru” pentru starea şi
dinamica pe termen scurt a nivelului general al preţurilor;
 respectiv ca “indice al puterii de cumpărare”,
 în fine, ca semnal al viitoarelor penurii de bunuri sau
deteriorări ale nivelului de trai.
Iar toate acestea reprezintă percepţii, ca atare au mai puţin
legătură cu adevărul ştiinţific.
(b) bunurile “Veblen” – sau de lux2 -- sunt percepute ca
semnal al deprecierii monedei autohtone. Creşterea
preţului lor poate atrage creşterea cererii, urmare nevoii
de înlocuire a economiilor în monedă cu stocuri de valori
mai stabile.

Px Px

(DX) (Dx)

O Qx O Qx
(a) bunuri ordinare (b) bunuri speciale (Giffen&Veblen)

1
După numele lui Sir Robert Giffen, economis britanic al secolului al XIX-lea.
2
După numele economistului american de origine suedeză Torsten Veblen.
II.12 Cererea: dinamica grafica

yA A

yB B
O xA xB x
Figure 12 Moving along the curve
y

O x
Figure 13 Moving the whole curve
 Diagrama II.1
Determinantele deplasării curbei cererii

Către stânga: Către dreapta:

tendinţele inverse ale
factorilor din coloana dreaptă creşterea preţurilor la
creşterea venitului naţional
înlocuitorii bunului
schimbări ale gustului
consumatorului, în favoarea
bunului
scăderea preţurilor
bunurilor complementare
întărirea reclamei
aşteptări de creştere a
preţului bunului
II.13 Cererea: Surplusul consumatorului

Surplusul consumatorului (Sc) reprezintă valoarea

diferenţei între:
(1)producţia (utilitatea) totală a bunului “x”, oferit societăţii –
până la nivelul cantităţii şi preţului existene la momentul
considerat;
(2)valoarea corespunzătoare preţului real al bunului “x” – la
momentul considerat
Grafic, surplusul consumatorului se identifică:
(i) la stânga curbei cererii;
(ii) deasupra preţului la momentul considerat (Graficul
II.3).

Px

(Sc)

PA A

(Dx)

O QA Qx
Graficul II.3
II.14 Elasticitatea cererii (faţă de preţ)

Px Do

(p < 1) inelasticitate

elasticitate 450
(p > 1)
elasticitate perfectă D
(p = + )
(p =1)
elasticitate unitară
(p = 0)

inelasticitate perfectă
O Qx
 p = 0 -- valoarea nulă a elasticităţii faţă de preţ -- exprimă,
de fapt, variaţia de anvergură infinită a preţului, vizavi de
variaţia nulă a cantităţii cerute – inelasticitatea perfectă.
 p < 1 defineşte starea de inelasticitate – variaţia exogenei
induce variaţii inferioare ale endogenei;
 p =1 defineşte starea de elasticitate unitară – variaţiile
exogenei şi endogenei sunt echivalente;
 p >1 defineşte starea de elasticitate (propriuzisă) –
exogena induce, prin variaţiile ei, variaţii mai mari
(importante) ale endogenei.
 p = +  -- valoarea infinită a aceleiaşi elasticităţi faţă de
preţ -- exprimă variaţia nulă a preţului, vizavi de variaţia de
anvergură infinită a cantităţii cerute -- elasticitatea perfectă.
II.15 Utilitatea: filozofie & economie
II.16 definiţie

Definiţie:
Utilitatea: satisfacţia resimţită de subiectul consumator odată cu
consumul unui bun / unei categorii de bunuri substitute

Filozofie: nu toţi gânditorii acceptă „realitatea” utilităţii:

Marxismul: nu există utilitate, astfel definită

există – în locul ei – valoarea de întrebuinţare –
rezultată drept calitate a bunului
valoarea de întrebuinţare→ defineşte specificul bunului /
ceea ce îl face unic & incomparabil cu celelalte
valoarea (propriuzisă) → subsumează bunul individual
tuturor bunurilor, în procesul schimbului /pieţei & îl face (însfârşit)
comparabil

Marginalismul: defineşte utilitatea ca mai sus

există:
bunuri cu utilităţi multiple (complexe)
utilităţi ale mai multor bunuri
(substitute)
Utilitatea:
nu face bunul chiar unic/incomparabil
altora
nu „deconectează” bunul de piaţă, preţ şi
compararea cu celelalte bunuri

Şcoala marginalistă se divide totuşi în alte două curente:

 (1) cardinaliştii: utilitatea este universală, cu unitate de măsură
unică – i.e. consumatorul este auto-organizat până la
ordonarea utilităţilor & bunurilor după o „prioritate unică”
(2) ordinaliştii: nu există utilitate universală, doar compararea
„nivelurilor” de utilitate între bunurile substitute – i.e.
consumatorul e mai puţin „auto-organizat” cu bunurile &
prioritizează/ordonează numai utilităţile (nu şi bunurile)

Observaţie: divizarea marginalismului asupra utilităţii întregeşte, de

facto, contextul filozofic al acesteia – i.e. cardinaliştii sunt
„extremiştii” în materie; ordinaliştii sunt „moderaţii” /adepţii „de
centru”
(3) marxismul este „extrema opusă” – i.e. negarea utilităţii.
II.17 Utilitatea : postulatele de bază (unanim acceptate) sunt, la
rândul lor, două la număr:

(a)creşterea cantităţii (ofertei) unui bun generează

descreşterea utilităţii sale marginale; invers, în cazul
descreşterii cantităţii bunului.
A se deosebi aici cele două mărimi ale utilităţii, de care vorbim:
(i) utilitatea marginală (Um), surprinsă ca descrescătoare,
odată cu creşterea cantităţii bunului, şi (ii) utilitatea totală
(Ut), care se maximizează – respectiv indică acea cantitate
integral necesară – în momentul în care utilitatea marginală
scade până la anularea ei;

(b)pentru bunuri reciproc substitute (x, y, z, …) egalitatea

multiplă de raporturi între cantităţile oferite şi utilităţile
marginale corespunzătoare defineşte o stare normală şi
de echilibru a economiei:
Um(x) / Px = Um(y) / Py = Um (z) /Pz = …
II.18 Utilitatea: cardinalişti vs. Ordinalişti

(a) Cardinaliştii (Stanley Jevons, Alfred Marshall, …) consideră

utilitatea drept, concomitent:
 comensurabilă – atribuind astfel şi o unitate de măsură comună
tuturor utilităţilor;
 iar pentru utilităţile individuale, purtând un punctaj individual,
respectiv o calificare (ordonare) cifrică notată 1, 2, …
Într-un cuvânt, cardinaliştii consideră pe consumator suficient

de riguros -- în opţiunea sa faţă de utilităţi şi faţă de bunurile

corespunzătoare acestora – şi capabil, în final, a ordona toate

bunurile într-o ierarhie opţională unică.

(b) Ordinaliştii (Vilfredo Pareto, John Hicks, I. Allen…)

consideră, dimpotrivă că:
 utilitatea nu poate primi o unitate de măsură unică – comună
tuturor utilităţilor individuale;
 şi dacă o astfel de comensurare comună ar exista, ea ar
rămâne neesenţială teoriei.
 U

(a)

UA A

UB B

O QA QB Qx

Qy Qy

(U3)
(b)
UA A (U2)

UB B (U1)

O QA QB Qx O Qx

cardinalişti ordinalişti
Graficele II.4
II.19 Utilitatea: curbe de indiferenţă

Qy

(U2) (U3)

(U1)B

O Qx
II.20 Corespondenţa cerere-utilitate

Qy Qy
(B3)

(U1) (U3) (a) (U1) (U3)

(B2) C
(U2) (U2)
A B C
(B1) B
(B1) (B2) (B3) A

O QA QB QC Qx O Qc QB QA Qx

Px Px

A (Dx)
B (b)
C A
B
(Dx) C

O QA QB QC Qx O Qc QB QA Qx

bunuri ordinare bunuri “Giffen-Veblen”

Graficele II.8
II.21, II.23 Oferta: factori

(1) Funcţia extinsă a ofertei prezintă variabilele

exogene:
 obiectivele producătorului (B) – inclusiv în sensul organizării
acestor obiective pe scheletul unui obiectiv individual,
considerat dominant, cu dominanţă în luarea deciziei de
ofertă;
 preţul bunului (Px) – cu influenţă asupra ofertei de acelaşi
calibru cu influenţa asupra cererii;
 preţurile altor bunuri (Pg);
 preţuri ale factorilor de producţie (Pf);
 nivelul tehnic şi tehnologic al producţiei (T);
 alţi factori (Z).
Drept urmare, luăm în considerare o funcţie a ofertei – de
piaţă -- de forma:
Sx = f (B, Px, Pg, Pf, T, Z)

(2) Funcţia restrânsă a ofertei exprimă – perfect

similar cu cazul fncţiei cererii – dependenţa cantităţii
oferite de nivelul preţului bunului (Px), “ceteris
paribus”. Forma funcţiei restrânse devine:
Sx = f (Px)
II.22 Oferta: definiţie

Oferta este cantitatea dintr-un bun individual “x” pe care

producătorii şi ofertanţii doresc şi pot să o prezinte spre vânzare,
într-o perioadă considerabilă.

Astfel, spre deosebire de cererea de consum, oferta

prezintă mai puţină relevanţă ca ofertă individuală, a
ofertantului individual – cu alte cuvinte, ea se prezintă în
mod relevant numai ca ofertă de piaţă (totală sau cumulată).
II.23 Oferta: funcţie extinsă, vs. restrânsă

(1) funcţia extinsă şi (2) funcţia restrânsă.

(3) Funcţia extinsă a ofertei prezintă variabilele
exogene:
 obiectivele producătorului (B) – inclusiv în sensul organizării
acestor obiective pe scheletul unui obiectiv individual,
considerat dominant, cu dominanţă în luarea deciziei de
ofertă;
 preţul bunului (Px) – cu influenţă asupra ofertei de acelaşi
calibru cu influenţa asupra cererii;
 preţurile altor bunuri (Pg);
 preţuri ale factorilor de producţie (Pf);
 nivelul tehnic şi tehnologic al producţiei (T);
 alţi factori (Z).
Drept urmare, luăm în considerare o funcţie a ofertei – de
piaţă -- de forma:
Sx = f (B, Px, Pg, Pf, T, Z)
(4) Funcţia restrânsă a ofertei exprimă – perfect
similar cu cazul fncţiei cererii – dependenţa cantităţii
oferite de nivelul preţului bunului (Px), “ceteris
paribus”. Forma funcţiei restrânse devine:
Sx = f (Px)
II.24 Oferta: dinamica grafică

(i) de-a lungul curbei ofertei este imaginată variaţia cantităţii

oferite, urmare (exclusiv) variaţiei preţului bunului –
similaritatea cu curba cererii este din nou una perfectă;
(ii) mişcarea curbei ofertei, în întregime indică, corespunzător,
influenţa variaţiei altei / altor variabile, decât preţul bunului
(Px), asupra curbei ofertei / funcţiei restrânse. Mişcarea
(deplasarea) curbei ofertei în întregime semnifică, mai
întâi, păstrarea formei curbei originare.
În al doilea rând, şi pentru curba ofertei pot fi desprinse
– din nou, ca şi în cazul curbei cererii – determinantele
deplasării curbei (Diagrama III.1).
Diagrama III.1
Determină deplasarea curbei ofertei:
Către stânga: Către dreapta:
tendinţele inverse ale schimbarea de obiectiv a
factorilor din coloana producătorului, de la
dreaptă maximizarea profitului la
maximizarea vânzărilor
scăderea preţurilor bunurilor
substitute (înlocuitoare).
creşterea preţurilor factorilor
de producţie aferenţi bunului
“x”
ameliorările tehnologice
operate asupra bunului “x”
II.25 Oferta: Surplusul producătorului

Surplusul producătorului (Sp) reprezintă, prin definiţie

economică, valoarea totală a bunului “x”, oferită de producător, de
la preţul primei unităţi de bun oferite. Grafic, surplusul
producătorului se regăseşte:
(i) la stânga curbei ofertei;
(ii) sub preţul ofertei la momentul considerat (Graficele
III.2b).
Px Px

B
(Sx)
(Sc)

PA A PA A’
(Sp)
(Dx)

O QA Qx O QA’ Qx
(a) (b)
Graficele III.
II.26 Oferta: elasticitatea

Valorile coeficientului de elasticitate a ofertei (p)

şi semnificaţii specifice

 p = 0 -- valoarea nulă a elasticităţii faţă de preţ -- exprimă,

de fapt, variaţia de anvergură infinită a preţului, vizavi de
variaţia nulă a cantităţii cerute – inelasticitatea perfectă.
 p < 1 defineşte starea de inelasticitate – variaţia exogenei
induce variaţii inferioare ale endogenei;
 p =1 defineşte starea de elasticitate unitară – variaţiile
exogenei şi endogenei sunt echivalente;
 p >1 defineşte starea de elasticitate (propriuzisă) –
exogena induce, prin variaţiile ei, variaţii mai mari
(importante) ale endogenei.
 p = +  -- valoarea infinită a aceleiaşi elasticităţi faţă de
preţ -- exprimă variaţia nulă a preţului, vizavi de variaţia de
anvergură infinită a cantităţii cerute -- elasticitatea perfectă.
 (coeficientului de elasticitate) faţă de preţ.

Px ( So)

(p < 1) (p =1)

elasticitate unitară
inelasticitate
45o
elasticitate
(p > 1)
(p = + ) elasticitate perfectă (S+)

(p = 0)

inelasticitate perfectă
O Qx
Graficul III.3
II.27 Echilibrul cerere-ofertă

4.1 Definiţie
De primă importanţă este de menţionat că echilibrul se
numără printre categoriile (conceptele) din economie cu cel
mai bogat conţinut. Vom trata aici numai un fel de echilibru
din zona pieţei şi consumului.
Echilibrul cerere-ofertă priveşte:
 domeniul consumului, detaliul acestuia, respectiv un
anume bun sau categorie de bunuri
 şi implică actorii economici interesaţi de acesta:
consumatorul şi ofertantul.
II.28 Echilibrul cerere-ofertă: felul echilibrului

echilibru cerere-ofertă punctul, momentul sau conjunctura în

care, concomitent:
(a)ofertanţii sunt dispuşi şi capabili să ofere bunul “x” pe piaţă;
(b) consumatorii sunt, de asemenea, dispuşi şi capabili să
achiziţioneze bunul “x” de pe piaţă (Graficele III.4).

Px (Dx) (Sx) Px (Sx)

(Dx)

PE1 E1 PE2 E2

O QE1 Qx O QE2 Qx
(a) (b)
Graficele III.4
Px

(Sx)
(Dx) E2

E1

O Qx
Graficul III.5
II.29 Echilbrul cerere-ofetă: echilibru, vs. dezechilibre

Px

(Dx) (Sx)
(I)

PE (III) E (IV)

(II)

O QE Qx

Graficul III.6
II.30 Echilibrul cerere-ofertă:

Reechilibrarea cerere-ofertă. Modelul “cobweb”

CASETA III.1 MODELUL MATEMATIC “COBWEB”:

BAZELE MODELULUI(Nicholas Kaldor)

Referitor la model, variabilele principale sunt:

(1) preţul cererii anului precedent – P(t-1);
(2) preţul preliminat pentru oferta anului curent – Pe;
(3) nivelul cererii curente (cantitatea cerută) – Dh;
(4) nivelul ofertei curente (cantitatea oferită) – Sh..
Iar ele conduc la două corelaţii funcţionale:
(1) Dh = f ( P(t-1))
(2) Sh = f (Pe)

Px

(Dx) (1) (Sx)

Po (5)
(2)
PE (4) (6)

(3)

O QE Qx
Graficul III.7

Diagrama III.3
Schiţa reechilibrării “cobweb”
Felul: Pe segmentul:
(1)  (2)  (3)  (4) 
dezechilib supra-preţ supra- sub-preţ sub-ofertă
rului cantitate
ajustării creşterea scăderea scăderea creşterea
ofertei preţului ofertei preţului
rezultatul supra- sub-preţ sub-ofertă supra-preţ
ui cantitate

(i) (re)echilibrarea, ca proces de durată, respectiv etapizată –

“tatonare” (expresia autorilor);
(ii) aceeaşi (re)echilibrare nu este obligatorie, ci condiţionată –
în favoarea reechilibrării ( “cobweb” convergent)
operează (1) elasticitatea cererii şi (2) inelasticitatea ofertei;
caracteristicile opuse (“cobweb” divergent) determină,
dimpotrivă, îndepărtarea accelerată a echilibrului
cerere-ofertă (Graficul III.8).
II.30 biss Efectul fiscal asupra vânzărilor defineşte (indică)

partea sau părţile tranzacţiei cerere-ofertă care suportă aplicarea

(creşterea) taxei pe vânzări. Prin definiţie, taxarea vânzărilor
deplasează curba ofertei către stânga (pe graficul cerere-ofertă
faţă de preţ).

Consumatorul rămâne interesat excusiv în nivelul preţului plătit

(cât mai mic)
ofertantul rămâne interesat în valoarea realizată prin vânzare(cât
mai mare).
Efectul iniţial al taxei se abate asupra ofertantului, forţat să o
includă în costuri; efectul final va depinde însă de elasticitatea-
inelasticitatea cererii şi respectiv ofertei.
taxarea vânzărilor nu aduce câştig nici consumatorului şi nici
ofertantului, ci va genera o pierdere de partea uneia, alteia dintre
părţi sau ambelor părţi.

(a) (b) (c) (d)

P P P P
St S D St St St
D S S S

D D

O Q O Q O Q O Q