Modulul VII

INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

Unităţi învăţământ:
1.Modelul clasic şi replica lui J.M. Keynes
2. Bazele Macromodelului John Maynard Keynes

Notă:
Cunoştinţele din această lecţie apar noi faţă de majoritatea celor parcurse până aici,
cu excepţia principiilor de bază ale cercetării grafice asupra economiei din Modulul
I.

În acest modul,
Trecem de la zona de gândire a clasicilor şi marginaliştilor de viziune liberală la un alt
curent de gândire, inovat de John Maynard Keynes, iar faptul nu este numai de
consemnat, ci se observă în însăşi intimitatea analizei şi cercetării, oricât am rămâne la
metoda grafică. Se schimbă şi domeniul, de la interiorul firmei la entitatea formată de
ansamblul fluxurilor din jurul pieţei naţionale şi venitului naţional.
Scopul modulului: se desăvârşeşte aici studiul fundamentelor economiei cu lărgirea
maximă a „scării” economice.
Obiective: (1) fixarea conceptelor proprii macrosistemului; (2) vederea dublă asupra
macrosistemului – clasici şi respectiv J.M. Keynes – pune bazele unei polemici
fructuoase din punct de vedere ştiinţific, dar şi practic; (3) fundamente ale politicii
(macro) economice.
_____________________________________________________________________________________
Studiul economiei la scară presupune complementaritatea între comportamentele
(1) agentului economic – pentru microeconomie – şi (2) economiei în ansamblu – pentru
macroeconomie, respectiv pentru macro-entitatea de tip naţional sau federal, la rândul ei
autonomă.
Cu o singură observaţie. Un adevăr este acela că naţionalul (federalul) se
autonomizează şi juridic, constituţional, politic, religios etc. Nu este însă acelaşi lucru sau
principial obligatoriu ca naţionalul (federalul) să revendice automat o entitate
macroeconomică autonomă. Obligatoriu rămâne totuşi ca această entitate “supraagent” să
existe la un nivel oarecare, indiferent că acesta este cel naţional sau federal.
Odată cu macroeconomia, iniţialul “infinit” al pieţei – cumulând bunuri, servicii,
cantităţi, agenţi, profile şi stabilind preţuri cu ajutorul monedei unice aferente – capătă
contur şi devine finit, conţinând cel puţin:
(i) un circuit specific al producţiei şi ofertei, astfel unul al valorii şi venitului fluxul
macroeconomic, vizavi de stocul, care indică, în complementar, resursele
economiei;
(ii) o piaţă autonomă unică a tuturor valorilor şi tranzacţiilor;
(iii) un număr finit de bunuri şi servicii (produs final), de industrii şi agenţi economici,
drept repere de studiu;
(iv) un reper politic şi de exerciţiu guvernamental tot unic.

93
Unitatea învăţământ 1. Modelul clasic şi replica lui J.M. Keynes
Două nume de rezonanţă francofonă indică spre adevăraţii “părinţi” ai disciplinei
macroeconomiei, dar fiecare dintre ele cu o contribuţie distinctă la gândirea clasicilor în
domeniu.

1.1 Legea “ofertei creatoare de cerere proprie” (Jean Baptiste Say)

Se mai numeşte “legea lui Say” şi enunţă că oricare cerere, manifestată pe o
piaţă oarecare, deţine (prin definiţie) suportul unei producţii şi oferte concomitente.
Esenţialmente, explicaţia poate fi dată – în maniera pe care o cunoaştem bine din lecţiile
precedente -- cu ajutorul Graficelor VII.1, la care concură: (1) cele două segmente ale
pieţei, considerate relevante: piaţa bunurilor şi serviciilor (de bază / c) şi piaţa muncii (a)
şi (2) funcţia de producţie pe termen scurt (b).

w (a)

(DL) (SL)

wE* E’
wE E (DL’)

O L
LE LE*

Qx M

E’ QE’ E’ (Q)
(Dx’)
(c) E QE E (b)

(Dx) (Sx) I

Px PE’ PE O LE L
Graficele VII.1

Observaţie: Pentru demonstraţie (metodologic), se poate presupune astfel corelarea

(identitatea) între cele două echilibre (E): al pieţei bunului şi respectiv al pieţei muncii.

Explicaţia teoriei: Pornim de la corelarea iniţială a celor două echilibre de piaţă şi

presupunem un factor esenţial de dezechilibru, mai întâi pe piaţa muncii: creşte oferta de
forţă de muncă -- urmare dorinţei fireşti de mai bine a indivizilor, dar şi pentru a lua în
considerare supraoferta de muncă de intensă actualitate în ultimele decenii. Aceasta
înseamnă o mişcare de-a lungul curbei ofertei, în Graficul (a), din punctul de echilibru E
în punctul E’.

94
 Răspunsul firmelor ar putea fi unul care valideze această schimbare (re-poziţionare) a
echilibrului pe piaţa muncii – respăectiv, deplasarea corespunzătoare către dreapta a
curbei SL. Dar aceasta va avea loc numai în condiţiile în care şi interesul firmelor va
putea suferi mutaţia corespunzătoare, respectiv dacă şi numai dacă va putea creşte astfel
atât oferta, cât şi cererea de bun (x), astfel venitul total al firmelor. Or Graficele V.1:
(a) pe Graficul (b) fac vizibil faptul că creşterea ofertei de muncă poate creşte producţia
generatoare de ofertă (Qx);
(b) pe Graficul (c) această creştere de ofertă se face vizibilă mişcarea EE’ de-a lungul
curbei ofertei (Sx) – similar modului în care, pe piaţa muncii, mişcarea avea loc tot
de-a lungul curbei ofertei specifice.
Rămânem astfel pe Graficul (c), unde subzistă dezechilibrul cerere-ofertă până la
lămurirea situaţiei dacă asupra curbei cererii de bun (x) s-ar fi putut naşte, în acest
context, acea forţă care să deplaseze corespunzător curba cererii de bun (x) către acelaşi
punct E’. Or, resursele acestei dinamici a curbei (Dx) există: este vorba cel puţin de
creşterea venitului indivizilor consumatori, urmare creşterii (a) atât a numărului de
angajaţi (L), cât şi (b) salariului corespunzător (w), vizibile pe Graficul (a).
Observaţie: “Oferta creatoare de cerere proprie” este astfel demonstrată pentru
ambele pieţe – a factorilor de producţie şi repectiv bunurilor şi serviciilor --, cu condiţia
corelării lor – macroeconomice, bineînţeles. Pe ambele pieţe are loc mai întâi creşterea
ofertei.
Putem vorbi despre slăbiciunile acestei teorii şi o vom face ceva mai jos.
Deocamdată, însă, mai importantă este cealaltă parte, cea “forte”, respectiv, am spune
miza, sau “bătaia lungă” a teoriei.

Miza teoriei atinge, dintru început, ceea ce nici J.M. Keynes, criticul cel mai
pertinent al teoriei de după mai bine de un secol, nu a reuşit să depăşească – este vorba de
cele două obiective ale macroeconomiei: (1) echilibrul general – aici al pieţei – şi (2)
creşterea economică. Se observă în model cum că refacerea corelării echilibrelor de pe
cele două pieţe are loc concomitent creşterii producţiei şi venitului consumatorului. Dar
încă mai important şi specific gândirii clasicilor este demonstraţia cum că cele două
deziderate macroeconomice se înfăptuiesc prin concursul exclusiv al firmelor şi
populaţiei, ceea ce întrevede capacitatea de auto-reglare a economiei, echivalentă lipsei
necesităţii oricărei intervenţii, a oricărei alte forţe, a oricărui alt tip de agent economic,
inclusiv statului.
În al doilea rând, observăm aici cam cum văd clasicii ceea ce, mai târziu, Keynes
proiecta într-o manieră mult mai sofisticată – am numit, din nou, echilibrul general.
Clasicii – şi nu mai puţin urmaşii lor neoclasici – văd echilibrul general puternic ataşat
conceptului de piaţă, şi concret ca pe o presupusă forţă de legătură între echilibrele de pe
pieţele bunurilor şi factorilor de producţie.
În fine, în al treilea rând, modelul de gândire al lui J.B. Say indică restricţia
condiţiilor în care se văd îndeplinite cele două obiective ale macroeconomiei, anume:
flexibilitatea salariilor şi a preţurilor – se observă variaţia lui wE şi respectiv PE.

Critica teoriei:
 Poate începe de la aspectul metodologic după care este folosită legătura dintre piaţa
muncii, de o parte, şi curba producţiei şi piaţa unui singur bun (x), ceea ce apare

95
 insuficient unei demonstraţii macro, care ar şi privi piaţa ca pe o multitudine a
bunurilor şi serviciilor, fiecare cu segmentul său de piaţă propriu, şi producţia ca
necesitând tot atât o multitudine de curbe, precum cea vizibilă în Graficele (b) de mai
sus.
 Mai important este, însă, tot fondul de idei. Astfel, este un alt punct forte al teoriei
intermedierea legăturii dintre pieţe de către producţie – ceea ce, la Keynes, chiar
lipseşte, după cum vom vedea în capitolul următor – dar se poate observa pe
Graficele (b) tot atât de bine că creşterea producţiei se loveşte de cel puţin două
limite, reprezentate de punctele importante ale curbei Q. Limita cea mai evidentă este
maximul producţiei pe termen scurt (M), dincolo de care nu este de presupus că vreun
angajator şi-ar mai mări personalul. Dar şi până la întrunirea producţiei maxim
posibile pe termen scurt, punctul de inflexiune (I) indică numărul angajărilor de la
care producţia nu mai creşte accelerat, odată cu noile angajări.
 În realitate, teoria greşeşte prin chiar raţionamentul de bază: elementul determinant
nu este disponibilitatea forţei de muncă – sau aceasta ar putea fi numai în condiţiile
unor producţii inferioare capacităţilor --, ci capacitatea de producţie, cu limitele ei.
Astfel, descoperim că modelul destinat să demonstreze – în spatele teoriei “ofertei
creatoare de cerere proprie” – că şomajul nu poate exista sau rămâne o chestiune
economic irelevantă reuşeşte, mai degrabă să indice contrariul: coordonatele
economice de la care ia naştere şomajul insovabil pe termen scurt, concomitent cu
incapacitatea aparatului macroeconomic de a-şi produce creşterea, pe acelaşi termen.

1.2 Modelul “fluxului circular”(François Quesnay)

Celălat reper, aparţinând lui François Quesnay, pare să capete o altă metodologie,
deşi confirmă fundamentele aceleiaşi gândiri. Quesnay presupune aceleaşi două categorii
de agenţi economici – firmele (F) şi populaţia (P) – între care are loc un schimb de
fluxuri valorice (Diagrama VII.1): poplaţia (P) se angajează la firme (F), iar în schimbul
factorului de producţie pe care îl oferă (L) primeşte şi salariu (w), şi o ofertă de bunuri
(S), pe care să le achiziţioneze.
Diagrama VII.1

(L)

(D)

P
F
(w)
(S)

Unde:
(L) = forţa de muncă
(w) = salarii
(S) = oferta de bunuri
(D) = cererea de bunuri

96
 Iar această pluralitate de fluxuri se poate rezuma într-un singur flux dintre cele două
categorii de agenţi economici, ca în Diagrama VII.2.

Diagrama VII.2
Y

P
F

C
Unde:
(Y) = venitul naţional
(C) = consumul

Ceea ce se traduce prin aceea că firmele (F) furnizează venitul naţional (Y), iar
populaţiei i se atribuie consumul (C) acestuia. Gândirea lui Quesnay, respectiv a
clasicilor – adică ceea ce operează aici legătura cu teoria şi modelul lui J.B. Say – vede
fluxul circular, în condiţiile economiei închise15 -- egalitatea automată dintre venit
naţional şi consum:
(0) Y = C
Este aidoma unui fluid circulând între cele două repere de agenţi economici, fără
frecări sau pierderi.
Observaţie importantă: Legea lui Say şi macro-fluxul lui Quesnay sunt perfect
consecvente una cu celălalt: echilibrul “recâştigat” al economiei, prin legea lui Say, este
fundamentul fluxului firme-populaţie imaginat “fizic” ca un fluid circulând fără pierderi
şi fără frecări. Acest tandem al gândirii clasicilor despre macroeconomie putea însă uşor
conduce la auto-blocare. Vom înţelege în continuare felul în care dezvoltarea disciplinei a
putut veni numai de acolo de unde viziunea clasicilor era nu numai criticată, ci chiar
parţial negată.

1.3 Critica lui J.M. Keynes

Keynes repudiază în întregime legea lui Say:
(i) piaţa “nu este totul”, ci numai un moment al macro-fluxului,
(ii) în sensul în care macroechilibrul nu aparţine astfel numai pieţelor;
(iii) de asemenea, sau chiar în consecinţă, flexibilitatea salariilor şi/sau preţurilor este
insuficientă producerii echilinbrului general.
Keynes avea să construiasă, în macromodelul propriu un echilibru cu mult mai
complex. Dacă însă Keynes nu rămâne totuşi părintele macroeconomiei, ci un cercetător
care dezvolta o idee a clasicilor, acest lucru avea loc în condiţiile în care el prelua
exclusiv macro-fluxul lui F. Quesnay, datând dinainte de anul 1900, pe care avea să îl
modifice şi astfel să îl dezvolte.

Unitatea învăţământ 2. Bazele Macromodelului John Maynard Keynes

15
Vezi şi Modulul V, pentru modelul Pareto.

97
În “Teoria Generală…”, Keynes construieşte un model economic, compus ca în
Diagrama VII.1.

Diagrama VII.1
Componenţa formală
a Macromodelului lui John Maynard Keynes
A Ipoteze şi restricţii:
1 fixitatea preţurilor şi salariilor
2 abstracţie de pieţele monetară şi financiară
3 abstracţie de creşterea economică
B Componente de derulare şi de lucru:
1 agregate
2 reprezentări
3 concluzii

2.1 Agregatele şi fluxul circular

Să observăm şi componenţa Tabelului VII.1.

Tabelul VII.1
AGREGATELE
Macromodelului J.M. Keynes
Ord. AGREGAT NOTAŢIE AUTONOM FUNCŢIE DE VENITUL NAŢIONAL
1 Consum C - C=C(Y)
2 Investiţii I I=I* -
3 Cheltuieli -
guvernamentale G G=G*
(publice)
4 Exporturi X X=X* -
5 Economii S - S=S(Y)
6 Importuri M - M=M(Y)
7 Venituri fiscale T - T=T(Y)
ale statului
8 Venit naţional Y - C+(I+G+X)=C+(S+T+M)
9 Cerere agregată Da - Da = Y**
10 Injecţii J - J=I+G+X=I*+G*+X*
11 Retrageri W - W=S+T+M=S(Y)+T(Y)+M(Y)
* Exogen.
** Pentru echilibru.

Înţelegerea condiţiei agregatelor are loc şi va fi explicată în continuare cu ajutorul

iteraţiilor Diagramei VII.3, care nu face decât să preia critic macrofluxul lui F. Quesnay.

98
 Diagrama VII.3
Macrofluxul, la J.M. Keynes16

(1) Intruziunea sistemului bancar (B): economii (S) şi investiţii (I)

Y
B
Firme Menaje
C

I S
Unde:
Y = C+ S
Da = C + I
Echilibru condiţionat:
Da = Y 
(1) I = S

(2) Agentul economic stat (Guvern /G): impozite (venituri fiscale ale statului /T) şi
cheltuieli guvernamentale (publice/G)

Y
B G
Firme Menaje
C

I G S T
Unde:
Y = C+ S + T
Da = C + I + G
Echilibru condiţionat:
Da = Y 
(2) G = T

16
Agregatele sunt notate în cercuri, iar agenţii economici în pătrate.

99
 (3) Economia deschisă (W): importuri (M) şi exporturi (X)

Firme B G W
Menaje

I G X S T M
Unde:
Y = C+ S + T+M
Da = C + I + G+X
Echilibru condiţionat:
Da = Y 
(3) X = M

Observaţii:
 Deşi nu este considerat flux bănesc, macrofluxul se comportă ca un flux bănesc în
zona economiei deschise: importuri, echivalent ieşiri de venit naţional; exporturi,
dimpotrivă.
 Tot între clasici şi Keynes, putem imagina fluxul ca pe un fluid în curgere circulară,
întâlnind agenţii economici respectivi. Venitul naţional “curge” de la firme către
populaţie, în zona acesteia iau naştere exclusiv ieşirile fluxurilor adiţionale, iar întors
în zona firmelor, acestea se fac beneficiarele intrărilor adiţionale.
 Macromodelul reuşeşte astfel să adauge, la Keynes, un alt factor de complexitate – pe
lângă înlăturarea identităţii venit-consum şi a caracterului necondiţionat al oricărei
egalităţi. Este vorba de trecerea de la exclusivitatea venitului naţional (fluidul care
circula, simplu, fără intrări-ieşiri şi fără frecări) la două agregate confluente: (1)
venitul naţional (Y) şi (2) cererea agregată (Da). Or, cea mai importantă dintre
consecinţele noii situaţii (situări) a Macromodelului este – vizavi şi chiar înainte de
egalitatea condiţionată a celor două agregate – ameninţarea devenită imanentă a
diferenţierii celor două, în condiţiile unor fundamentări tot atât diferenţiate.
 De înţeles, astfel, că (1) la populaţie întâlnim exclusiv venitul naţional, luând calea
consumului (C), versus căile alternative ale economiilor (S), impozitelor (T) şi
importului (M); în vreme ce (2) la firme, ipostaza este una dublă: venitul naţional îşi
cunoaşte originea, iar fluxul revine în calitate de cerere agregată (Da).
 În astfel de condiţii, agregatele îşi nuanţează individual poziţia. De o parte, la
populaţie, fluxurile adiţionale (alternative la consum) se formează exclusiv pe partea
ieşirilor -- retragerilor (W) -- şi exclusiv drept componente ale venitului naţional (Y).
Corespunzător, la firme, aceleaşi fluxuri adiţionale se formează exclusiv pe partea
intrărilor – injecţiilor (J) -- şi exclusiv în zona cererii agregate (Da).

100
 Tot în aceste condiţii, în Diagramă regăsim agregate care au la origine venitul
naţional (consum, economii, impozite, importuri) – şi de aceea Tabelul VII.1 le
notează drept funcţii de venitul naţional --, despărţite de agregatele care, dimpotrivă,
apar drept exogene venitului naţional (consum, investiţii, cheltuieli publice,
exporturi).
 Scos definitiv din egalitatea cu venitul naţional, agregatul consum (C) se desparte,
astfel, şi de restul agregatelor printr-o dublă condiţionare: este componentă principală
şi a venitului naţional, şi a cererii agregate.
 Iar acest aspect indică şi către un altul, exprimând timpul economic al macrofluxului:
venitul naţional se formează, îşi formează fluxurile adiţionale şi se “întoarce” la
agenţii economici care l-au furnizat (firmele) pe parcursul termenului scurt – cu alte
cuvinte, distincţia termenului scurt are loc pe fluxul circular principal. Fluxul circular
re-porneşte de la firme, tot în calitate de venit naţional, după ce în fluxul precedent –
termenul scurt – aici se cumulase cererea agregată. Iată, deci, odată cu înglobarea în
venitul naţional curent a cererii agregate precedente, recâştigarea şi a bazelor creşterii
economice, echivalentă imaginii după care termenul lung (succesiunea termenelor
scurte) poate însemna conservarea formală a fluxului în condiţiile variaţiei venitului
naţional corepunzător fiecărui termen scurt – simplismul macrofluxului la F.Quesnay
rămânea depăşit de acest aspect dinamic, în lipsa intrărilor-ieşirilor. Alte aspecte ale
fluxului circular vor fi detaliate în paragrafele următoare.

2.2 Specificul macro-echilibrelor

Ne referim, în cele de faţă, tot la conţinutul macrofluxului, mai precis la fluxurile
adiţionale (adiacente), introduse de Keynes. Fiecare flux adiţional est format dintr-o
componentă funcţie de venitul naţional şi din cealaltă, exogenă faţă de venitul naţional şi
respectiv componentă a cererii agregate. Dincolo de modelul (imaginea) care le reuneşte
în Diagrama VI.1, însă, există specificuri importante ale fiecărui flux în parte.

2.2.1 Economiile şi investiţiile

Considerând, mai întâi, ecuaţia (1) de mai sus, echivalând la rândul ei ieşirii din
modelul clasic:
(1) Y = C + S
economiile apar drept partea reziduală a venitului naţional, peste nivelul consumului:
S=Y-C
iar aceasta se întâmplă, fireşte, la nivelul consumatorului – la populaţie, menaje sau
indivizi.
De cealaltă parte a acestui flux, revine noua categorie instituţională – de agenţi
economici – inclusă în model – am numit băncile (sistemul bancar), la care se poate
adăuga sistemul financiar, alcătuit la rândul lui dintr-o infrastructură formată din agenţi
economici care gestionează economii, transformându-le în investiţii. Odată cu lărgirea
(largheţea) numărului de agenţi economici şi instituţii participante, cu principiile şi
sistemele lor de lucru diferenţiate, zona relaţiilor economii-investiţii se face ea-însăşi una
extinsă şi de importanţă economică majoră. Societatea macroeconomică îşi formează,
astfel, propriul fond de investiţii din economii cumulate pe termen lung – ceea ce
echivalează cu adevărul că, pe termen lung, egalitatea economii-investiţii este validă şi

101
fundamentală. Problema condiţionării acestei egalităţi este, deci, tot automat, una pe
termen scurt.
Vom mai desprinde din următoarele sub-paragrafe şi faptul că acest flux este
singurul din Macromodelul Keynes care îşi apropriază ambii termeni de timp – scurt şi
respectiv lung. Pe termen scurt, deci, fie:
(a) investiţiile pot depăşi (excede) economiile curente: I  S, premisă a creşterii cererii
agregate peste nivelul venitului naţional: Da  Y, respectiv o premisă inflaţionistă17.
Concomitent, însă, este nevoie ca fondul de investiţii să fi fost asigurat în perioadele
– timpii scurţi -- anterioare pentru o astfel de situaţie curentă;
(b) fie, dimpotrivă, economisirea poate fi superioară investiţiilor: S  I, premisă inversă
şi în ce priveşte raportul venitului naţional curent cu cererea agregată: Y  Da, adică
o premisă deflaţionistă. Concomitent, însă, putem aprecia că deflaţia poate astfel
alimenta excedente ale investiţiilor în perioadele următoare;
(c) fie, bineînţeles, economisirea şi investiţiile sunt egale: S=I, un echilibru parţial care
îşi apropriază stabilitatea preţurilor pe piaţa principală (a bunurilor şi serviciilor), ca
şi un proces ritmic al investiţiilor pe perioadele următoare.

Acestea fiind jocurile investiţii-economii pe termen scurt şi efectele lor, Keynes

indică două limitele ale acestuia – de altfel perfect vizibile în Diagrama VI.3:
(i) limita economisirii – constituirii economiilor – este nivelul venitului naţional;
(ii) limita investiţiilor este nivelul economiilor consituite (cumulate) în perioadele
precedente şi în perioada curentă.
Iar aceasta pentru că Macromodelul Keynes imaginează economiile şi investiţiile, nu
numai corelate între ele, ci laolaltă în macro-fluxul venitului naţional.

Am desprins astfel o dublă condiţionare interesantă a economiilor, respectiv cu

consumul – pe partea venitului naţional – şi cu investiţiile – pe fluxul specific, adiţional .
Iar acestea, pe cei doi termeni de timp, scurt şi respectiv lung. În realitatea completă, cele
două corelaţii ale economisirii se lasă intermediate, în Macromodel, de alte două mărimi
de importanţă crucială, respectiv, din nou, venitul naţional (corelaţia cu consumul, vezi şi
rata dobânzilo, cu investiţiile, vezi şi sub-paragraful 2.4.2 de mai jos).
Ne întoarcem astfel la relaţia economiilor cu consumul, despre care revedem
Diagrama VI.3 – cu acelaşi macroflux principal, circular. Dincolo de corelaţia inversă
între consum şi economisire (pe termen scurt), se poate desprinde contribuţia diferenţiată
la constituirea venitului naţional al perioadei următoare, din partea economiilor şi
respectiv consumului:
(a) pe termen scurt, consumul este cel care “validează” reîntregirea venitului naţional –
este vorba aici încă de imaginea fluxului circular, de la clasici, ceea ce, la Keynes, se
traduce prin cererea agregată întreţinută de şi prin consum; iar aici putem imagina pe
teren procesul prin care producţia naţională (oferta agregată) este tranzacţionată
(vândută) pe piaţă. Dimpotrivă, tot la Keynes, economisirea este o ieşire din fluxul
principal, ea diminuează consumul, afectând nivelul venitului naţional şi creşterea
(economică a) acestuia;

17
Avem în vedere definiţia keynesistă a inflaţiei, în termenii cheltuielilor (injecţiilor) totale -- vezi sub-
paragraful 2.4.1, de mai jos.

102
(b) fenomenul este numit de James Tucker “paradoxul economiilor”18 – pentru că,
însfârşit pe termen lung, economiile se fac benefice cererii agregate, venitului
naţional pe perioada următoare şi astfel creşterii economice, dar asta prin
intermediul investiţiilor.

În subsidiarul relaţiilor inverse ale economisirii cu consumul şi cu investiţiile, se va

putea desprinde mai departe chiar o relaţie crescătoare între consum şi investiţii –
multiplicatorul de investiţii .

2.2.2 Impozitarea şi cheltuielile publice

Ceea ce deosebeşte impozitarea de economisire înseamnă cel puţin trei aspecte.
Mai întâi, impozitarea, deşi se formează (în Macromodel) tot la populaţie, nu este o
opţiune a acesteia şi nu se contabilizează în proprietăţi private, ci are loc la rate dictate
prin lege ca un transfer către domeniul statului. A doua deosebire este, astfel, aceea că,
deşi se manifestă ca ieşire de flux şi pe partea populaţiei, impozitarea rămâne insensibilă
(inertă) faţă de opţiunea populaţiei, de rata dobânzilor sau de nivelul inflaţiei. A treia
deosebire este aceea că impozitarea, ca şi materializarea (returnarea) ei prin cheltuieli
publice (guvernamentale) nu mai are loc pe termen lung, ci concomitent cu
materializarea fluxului circular, adică pe termenul scurt a ceea ce se numeşte exerciţiu
bugetar. Ca atare, interesant se face aspectul după care caracterul exogen al cheltuielilor
publice nu revine odată cu acestea, ci porneşte încă din zona impozitării, adică a ieşirii de
flux pe partea populaţiei.
În rest, impozitarea, ca şi economisirea, constituie ieşire de flux, reduce cererea
agregată – având şansa să reducă nivelul venitului naţional păe perioada următoare – dar
tot atât efectul ei imediat este şi unul deflaţionist.
Deosebirea între impozitare şi şi economisire rămâne mai mare decât aceea între
cheltuielile publice (guvernamentale) şi investiţii, cel puţin din punct de vedere
operaţional (keynesist) – bunăoară, cheltuielile publice întreţin cererea agregată aidoma
investiţiilor şi chiar le pot suplini pe acestea şi întreţin pericolul inflaţionist în aceeaşi
măsură. Tot ce nu pot (statutar vorbind) cheltuielile publice – în comparaţie cu investiţiile
private – este să se întreţină în perioada curentă pe baza unor vărsăminte anterioare.
Trei aspecte sunt însă mai importante în relaţia între impozite -- venituri fiscale
ale statului – şi cheltuielile publice (guvernamentale) – în speţă pe fluxul adiţional adus
de agentul economic stat. Primul dintre ele ţine de observarea situaţiei că acelaşi fluxul
adiţional se contrapune (şi el) macrofluxului prinxcipal – în traducere economică,
veniturile statului reduc cererea agregată (venitul naţional) şi numai cheltuielile acestuia
sunt în folosul cererii agregate, venitului naţional şi macrofluxului.
Or, să observăm, în consecinţă, cel de al doilea aspect al acestui flux, respectiv, ca
şi pentru cazurile celorlalte fluxuri adiţionale, cel legat de echilibrul, versus dezechilibrul
pe acest flux. Echilibrul acestui flux este chiar echilibrul bugetar – al bugetului de stat,
respectiv, între veniturile şi cheltuielile statului. Iar contrapunerea fluxului adiţional faţă
de macrofluxul principal echivlează situaţiei în care, mai întâi, excedentul bugetar –
excedentul veniturilor (fiscale) faţă de cheltuielile publice – echivalează diminuării
fluxului – consumului, cererii agregate şi venitului naţioal la momentul viitor – invers

18
“Paradox of thrift”

103
pentru deficitul bugetar – excedentul cheltuielilor publice peste nivelul veniturilor
statului --, care echivalează creşterii cererii agregate.
În astfel de condiţii fundamentale, deficitul bugetar devine tentant contribuţiei
agentului economic stat la cererea agregată şi la creşterea economică – plus, bineînţeles,
înclinarea spre satisfacerea pretenţiilor altor agenţi economici. O situaţie cenzurată numai
de caracterul inflaţionist, natural pentru deficitul bugetar şi creşterea economică. De
cealaltă parte, însă, excedentul bugetar revine într-o poziţie realmente ingrată – de aceea,
o astfel de situaţie, fiind şi la opţiunea statului, se manifestă destul de rar şi în împrejurări
extreme de inflaţie.

Drept urmare, alternativele uzuale ale bugetului de stat sunt – în loc de deficit
versus excedent – deficit versus echilibru.
Nu cel din urmă aspect al acestui flux este – vizavi de echilibrul-dezechilibrul
bugetar şi implicaţiile corespunzătoare – mărimea sectorului de stat -- ceea ce, în planul
bugetului de stat şi macrofluxului adiţional de care discutăm aici, indică un nivel al
veniturilor şi cheltuielilor concomitent mai mare sau mai mic de la un stat la altul.
Veniturile-cheltuielile bugetare sunt determinate de mărimea sectorului de stat în
economie, cele dintâi fiind aspectul pe teremen scurt, determinat de cel de al doilea,
situaţia pe termen lung. Acest aspect, ţinând de termenul lung, îşi păstrează, pentru
fiecare caz (stat) în parte, determinanta asupra echilbrului-dezechilibrului bugetar. Dar
mai important este faptul că regăsim în amploarea sectorului de stat un adevărat criteriu
tipologic al economiilor naţionale de astăzi.

2.2.3 Economia deschisă

Discutăm aici despre implicarea restului lumii – agenţilor economici din afara
macro-spaţiului, în legături economice cu agenţi economici din interiorul macro-
spaţiului – în aceeaşi calitate de agent economic adăugat. Fluxul vede importurile drept
ieşiri şi invers pentru exporturi, aidoma situaţiei în care ar fi considerat fluxul plăţilor
(monedei), în locul fluxului material – drept urmare, importurile revin în zona populaţiei
(menajelor), iar exporturile în zona firmelor. În aceste condiţii, fluxul importurilor este
condiţionat de resursele autohtone (venitul naţional) – aidoma economiilor şi impozitării
--, iar exporturile intră în categoria agregatelor exogene – alături de investiţii şi
cheltuielile publice. Spre deosebire de echilibrul-dezechilibrul bugetar – acţionabil (de
către stat) pe ambele părţi ale fluxului –, Macromodelul vede aici echilibrul-
dezechilibrul extern acţionabil în mod direct exclusiv pe partea importurilor – ca şi cum
producţia exportată nu ar fi parte a macrofluxului material. În plus, echilibrul-
dezechilibrul extern este – aidoma celui bugetar – un echilibru pe termen scurt.
Fluxul extern se deosebeşte – pentru Macromodel -- de celelalte două macro-
fluxuri adiţionale prin aceea că importurile şi exporturile nu sunt corelate (legate) între
ele, consecinţa firească fiind aceea că, aparent, cele două părţi ale fluxului nu se apropie
unul de celălalt pe niciun termen – scurt, ca în cazul bugetului de stat; mediu-lung, ca în
cazul fluxului investiţii-economii -- şi nu există niciun extra-resort care să acţioneze într-
un astfel de sens.
Necorelarea aparentă a celor două părţi (zone) ale fluxului extern îşi adaugă şi o
altă caracteristică importantă vizavi de inflaţie:

104
(a) nici importurile nu diminuează inflaţia – aşa cum se întâmplă limpede în cazul
economisirii şi impozitării;
(b) nici exporturile nu sunt inflaţioniste – sunt unicul component al cererii agregate
neinflaţionist.
Totuşi necorelarea directă între importuri şi exporturi se face compensată cu ceva
în Macromodel. Preluăm egalitatea (3) de mai sus a macro-fluxului:
I+G+X = S+T+M
care indică echilibrul fluxului material, şi îl rearanjăm simplu:
(4) (X-M) = (S-I) + (T-G)
Astfel, descoperim în membrul stâng balanţa comercială, ca echivalentă – în
condiţii de macro-echilibru – balanţelor economii-investiţii şi, respectiv impozite-
cheltuieli publice (bugetul de stat). În detaliu, exporturile acţionează pozitiv echilibrul
extern – în favoarea intrării de flux internaţional în macrofluxul naţional – în aceeaşi
măsură cu economiile şi impozitele; dimpotrivă, celelalte componente ale cererii
agregate, investiţiile şi cheltuielile publice, îşi adaugă caracterului inflaţionist pe acela că
provoacă deficit extern.
Sumarul modulului: Macroeconomia îşi începea cariera cu puţin după opera lui
Adam Smith şi credea în “mâna invizibilă”, ideologie care însă avea să îi cauzeze ‘n
timp lipsa dee perspectivă. Keynes o redescoperă după aproape un secol şi jumătate,
îndoindu-se de capacitatea macrosistemului de a se auto-regla, şi îi oferă dimensiunea
intervenţionismului. Marele autor nu a scăpat totuşi, la rândul său, unor erori de
înţelegere, datorate, se pare, tocmai repudierii totale a aceleiaşi capacităţi de
autoreglare a macrosistemului prin piaţă şi economia de piaţă. Rezultatul a fost şi este o
continuă polemică între două mari curente de gândire contemporană.

Teste auto-evaluare :
(1) Explicaţi diferenţierea specifică între cerereade consum şi cererea agregată.
(2) De ce lipseşte, în viziunea Macromodelului lui J.M.Keynes, o expresie matematică a
ofertei agregate ? Avem în vedere faptul că, de partea cealaltă, cererea agregată
cunoaşte o astfel de expresie.
(3) Explicaţi definiţia echilibrului general, ca egalitate între cererea agregată şi:
(a) venitul naţional
(b) oferta agregată, într-o manieră corelată
(4) Indicaţi consecinţele mişcării macro-agregatelor keynesiste după modelul următorului
tabel:
AGREGAT NOTAŢIE IMPULS EFECT ASUPRA:
(+/-)
x x x J W IS L Ca Sa
M
Consum C
Investiţii I
Economii S
Ch.publice G
Fiscalitate T
Exporturi X
Importuri M

105
Dezbatere:
(10) Piaţa şi producţia, în Macromodelul John Maynard Keynes.
______________________________________________________________________
Bibliografie
Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2011
Andrei, Liviu C. : Basic Economics. LAP Lambert Academic Publishing, 2013

Faghiura, Georg Hanzi & Conf.dr.Marin Dumitru & Lect. Andrei Anca: Teoria
Echilibrului Economic. ASE, Facultatea de Cibernetică. Bucureşti. 1993

Farmer, Richard: Gainers and Losers in Free Trade. Annual Editions Readings in
Economics. 1972

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică.

Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995

Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure

du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979

Goldman Sachs. (1997): EMU: Does Real convergence Matter? European Economic
Analyst. On line: www.euro-emu.co.uk/pubs/gs1realconvergence.shtml

Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern
Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981

IMF: Rules and dispositions. Ed.37.Washington. 1981., pag.53

Keane, Simon M: The Significance of the Issue Price in Rights Issues. În "Journal of
Business Finance". 1972, p. 40-45

Keynes, John Maynard: Théorie de l'Emploi, du Credit et de la Monnaie. Paris. 1936

Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine. Centre

d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris. Dunod. 1970

Krugman, Paul: The international role of the dollar: theory and prospect, în Exchange
Rate. Theory and practice. Edit. John F. & O.Bilson. 1987

106
Krugman P. & Obstfeld M. (1994): International economics, theory and policy. (3rd. Ed)
New York: Harpercollins.

Mandel, E: Traite d'Economie Politique Marxiste Paris. 1962

Marx, K: Contribution à la critique de l’économie politique. Paris. Trad. Laura

Lafargo,1958

McKinnon, Ronald (1993): International money in a historical perspective, în Journal of

Economic Literature (29). p.1-45. Martie, 1993.

McKinnon, Ronald (1996) -- “The Rules of the Game: International Money and
Exchange Rates, MIT Press, Cambridge 1996.

Meutey, P: L’Or. Paris. Discuţie între Robert Triffin şi Jacques Rueff, p. 292-3. 1984

Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned

Economies. în "Journal of Economic Perspectives", 5.4. 1991, p. 11

Myrdal, Gunar: Against the Storm. Critical Essays on Economics. New York. Vintage.
1975

Nechita, V & Ciupercă, L: Economie. Maual pentru clasele a X-a şi a XI-a. Sedcom
Libris. 2002

Negruş, Mariana: Metode de calcul valutar-financiar. Edit. didactică şi Pedagogică.

1991.

Patat, Jean Pierre: La Politique Monetaire. în "Problemes Economiques", No. 2231

/iunie, 1991

Pelkmans, Jacques (1980): Economic Theories of Integration Revisited. În “Journal of

Common Market Studies”, iunie, 1984

Pelkmans, Jacques (1984): Market Integration in the European Community. Martinus

Nijhoff / Haga. 1984

Perroux, Francois: L'Economie du XX-eme Siècle Presse Universitaire de France. 1964

Prahoveanu, Eugen & Ani Matei: Economie şi Politici Economice, Editura Economică
2004, Ediaţia a treia revizuită şi adăugită

Rueff, Jacques: L'Ordre Social. Ed. Sirey. Paris. 1945

Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932

107
Timbergen, Jan (1954) – International Economic Integration. Amsterdam. Elsevier
(1954)

Tsoukalis, Loukas (2000) -- Noua economie europeană. Editura ABC, 2000. Traducere
Irina Dogaru & Nicolae Negru

Tucker, James F: Essentials of Economics. Prentice Hall Inc. New Jersey. 1975

INDEX ALFABETIC

CONCEPT MODUL ALTE MENŢIUNI ŞI EXPLICAŢII

agentul economic stat VII Specific
agenţi economici VI Făcători de economie
amortizarea capitalului II Costul la capitalul fix
asociere II Factori de producţie
balanţa comercială VII Exporturi-importuri
banca centrală VII Vezi şi sistem bancar
banii în sens larg VII Masa monetară
bani în sens restrâns VII Masa monetară
bani propriuzişi VII Masa monetară
băncile (sistemul bancar) VII Sistem bancar
beneficii posibile ale VI Monopolul natural etc.
monopolului
biunivocitate I Funcţii economice şi matematice.
bugetul statului VII Echilibru bugetar, în macromodelul JM Keynes
bunurile “Giffen” III Bunuri speciale
bunurile speciale III Giffen şi "Veblen".
(excepţionale):
bunurile “Veblen” III Bunuri speciale
bursa de valori II, VI Piaţa capitalului
capital II Factor de producţie
capital fix II Factor de producţie
capital variabil II Factor de producţie
cardinaliştii III Filozofia utilităţii şi şcoala de gândire marginalistă.
caseta Edgeworth-Bowley V Funcţia bunăstării.
cerere agregată VII Macroeconomie
cerere de consum III Funcţie economică fundamentală
cererea de monedă (L) VII Piaţa monetară
cerere de muncă VII Piaţa muncii
cererea de piaţă III Funcţia cererii
cerere individuală (dx) III Funcţia cererii
cererea-oferta de monedă VII Piaţa monetară
cheltuiala naţională VII Şi venitul naţional.
Cheltuieli VII Economie publică

108
guvernamentale
coeficientul de III.IV A cererii şi ofertei
elasticitate:
coeficienţii Ginni (Cg) V Şi Curba Lorenz pentru gradul de inegalitate
economică.
combinarea factorilor II Producţie
complementaritate II În producţie şi consum
concurenţa duopolistă VI Concurenţa imperfectă
concurenţa imperfectă VI În afara modelului concurenţei perfecte şi a egalităţii
VM=VMG
concurenţa monopolistă VI Concurenţa imperfectă
concurenţa perfectă VI
consum VII Funcţie
consum autonom VII Funcţie
conştiinţa socială V Reper al echităţii, în economie.
convexitate vs. I Funcţii-curbe, în cercetarea grafico-economică.
concavitate
corespondenţa cerere- IV Funcţii economice fundamentale
ofertă
costul mediu pe termen VI Costuri medii aale firmei
lung (CMTL
costul total (CT) VI Costuri ale firmei
costul variabil (CV) VI Costuri ale firmei
costuri VI Costuri ale firmei
costuri de monopol VI Costuri ale firmei
creştere economică VII a venitului naţional, PIB etc.
criterii (dinamice) de tip V Funcţia bunăstării.
Pareto
criteriul de scară VI Al economiei: micro, versus macro.
curba de expansiune a II Funcţia de producţie
producţiei
curba investiţii-economii VII Macroeconomie (Keynes)
(IS)
curba lichiditate-monedă VII Macroeconomie (Keynes)
(LM)
curba Lorenz V Pentru studiul inegalităţii în economie.
curba ofertei IV Oferta în sens restrâns
curba tipic concavă I,IV Limita producţiilor
curbă de expansine a II Funcţia de producţie
producţiei
curbe de indiferenţă III Funcţia utilităţii
curbele izocost II Producţia pe termen lung
curbele monotone I Grafice
curbele nemonotone I Grafice
deficit bugetar VII Venituri şi cheltuieli ale statului

109
deflaţia VII Fază a ciclului de afaceri
dezechilibrele persistente IV Cerere-ofertă
dezechilibru cerere-ofertă IV
dezeconomii la scară VI La extinderea firmei
dinamica grafică I De-a lungul curbei; a curbei în întregime
discriminarea pieţelor VI De monopol.
domeniu de definiţie I Funcţii matematice.
domeniul în care funcţia I Funcţii matematice.
ia valori (co-domeniu)
echilibru IV General, parţial, cerere-ofertă etc.
echilibru bugetar VII Venituri-chletuieli ale statului
echilibru general VII Macroeconomie
echilibrul cerere-ofertă IV Cerere şi ofertă
echilibrul-dezechilibrul VII Al balanţei de plăţi externe
extern
echilibrul-dezechilibrul VII Piaţa muncii
forţei de muncă
echilibrul (Y/i) economiei VII Macroeconomie, curba IS
reale
echilibru nestabil IV Bunuri speciale
echilibru real-monetar VII Curbele IS-LM, macroeconomie (Keynes)
echilibru stabil IV Bunuri ordinare
echilibru extern VII Comercial: exporturi-importuri, versus economii-
investiţii şi echilibru bugetar
echitate V Bunăstare, economie publică etc.
economia deschisă VII Cu exporturi şi importuri
economia monetară VII Implicarea monedei în macroeconomie
economii VII Versus consum şi investiţii etc.
economii la scară VI La extinderea firmei
efectul substituţie III Schimbarea ratei marginale de substituţie
efectul venit III Posibilitatea procurării unei utilităţi superioare
eficienţa în consum V Funcţia bunăstării
eficienţa în nivelul V Funcţia bunăstării
producţiei
eficienţa în producţie şi V Funcţia bunăstării
în consum
eficienţa Pareto a V Funcţia bunăstării
combinării factorilor de
producţie
eficienţă V Pareto etc.
eficienţă Pareto (a V Funcţia bunăstării
producţiei) în dinamică
eficienţă şi echitate V Funcţia bunăstării
egalitarism V Reper al echităţii, în econopmie.
elasticitate IV a cererii şi ofertei etc.

110
elasticitatea cererii III Schimbarea caantităţii cerute la schimbarea variabilelor
funcţiei
elasticitatea cererii faţă III Preţul, variabilă exogenă a funcţiei
de preţ ( p)
elasticitatea III A cererii şi ofertei
încrucişată(( c)
elasticitatea ofertei de VII Piaţa monedei
monedă
elasticitatea ofertei faţă IV Preţul, variabilă exogenă a funcţiei
de preţ:
elasticitatea perfectă III, IV Endogena variază la infinit, fără variaţia exogenei
elasticitate unitară IV Endogena şi exogena variază în mod egal
excedent bugetar VII Insuficienţa cheltuielilor publice
excesul de capacitate IV Ofertă
exerciţiu bugetar VII Perioada aferentă impozitării şi cheltuielilor publice
exporturi VII Intrări de flux extern, în macromodelul JM Keynes
factori de influenţă IV Elasticitatea cererii şi ofertei
asupra elasticităţii
factori de producţie II, VI Variabili, ficşi; capital, muncă etc.
“factorul” timp II În producţie.
firma VI Agent economic etc.
fiscalitate V,VII Finanţarea venitului statului
flux I,VII Valoare în mişcare şi formare
forma funcţiei I Rectilinie sau non-rectilinie
funcţia bunăstrării (Sw) V Funcţie economică fundamentală
funcţia de producţie II Funcţie economică fundamentală
funcţia extinsă III, IV Cu mai multe exogene
funcţia ofertei IV Funcţie economică fundamentală
funcţie I Relaţia exogenă-endogenă
funcţie economică I Relaţia exogenă-endogenă
funcţia restrânsă III, IV Cu o singură exogenă
grad de deschidere VII Ponderea fluxuri externe în totalul fluxurilor economiei
economică (DE)
importuri VII Fluxuri externe intrări materiale, ieşiri valorice
importuri de completare VII De componente şi subasamble pentru bunuri finale de
export
inelasticitate III, IV Răspuns redus al endogenei la variaţia exogenelor
inelasticitatea perfectă III, IV Lipsa corelaţiei exogenă-endogenă
inflaţie VII Creşterea preţurilor
injecţii VII Cheltuieli, la nivel macro.
instrumente VII Ale politicilor economice
intermediari financiari VIII Piaţa de capital
investiţii VII În relaţie cu economiile
izocuante II Una şi aceeaşi producţie.
împrumut public VII Obligaţiuni pe piaţa de capital în numele statului

111
înclinaţiile către consum VII Macroeconomie
înclinaţia marginală VII Macroeconomie
către importuri (m)
legea cererii III Relaţia cu prţul bunului
legea creşterii-descreşterii II Producţia pe termen scurt
randamentelor
legea maximizării VI Condiţii specifice
profitului
legea ofertei IV Relaţia cu prţul bunului
legea “ofertei creatoare VII Autoreglarea macrosistemului
de cerere proprie”
“libertate de emisiune” VII Libertatea de exerciţiu al politicii monetare.
limita economisirii VII Venitul naţional
limita investiţiilor VII Economisirea
limita producţiilor VII Eficienţa Pareto în producţie
macroeconomie VII Macroeconomie
macropolitică VII Macroeconomie
macrostabilizare VII Condiţii restrictive de parametri
metoda grafică I În studiul economiei
microeconomie VI a agentului economic individual
model econometric I Cercetare empirică
model economic I Cercetare fundamentală
modelele VI De management al firmelor moderne.
comportamentale
modelele manageriale VI De management al firmelor moderne.
model şi modelare I Cercetarea în economie.
modelul cerere-ofertă VII Finalizarea Macromodelului J.M.Keynes
agregată
modelul “cobweb” IV Numit şi al "pânzei de păianjen".
modelul “fluxului VII Keynes, Macromodel
circular”
moneda efectivă VII Pe piaţă, fără depozitele din bănci
monopol VI O singură firmă pe piaţă – imperfectarea concurenţei
monopol natural VI Tendinţa unor ramuri
monopoluri de stat VI Monopol
multiplicator VII Relaţia investiţiilor cu venitul naţional etc.
multiplicatorul VII Relaţia cheltuielilor publice cu venitul naţional etc.
cheltuielilor publice
multiplicatorul de VII În relaţia cu venitul naţional
investiţii
multiplicatorul exportului VII În relaţia cu venitul naţional
multiplicatorul fiscal VII În relaţia cu venitul naţional
multiplicatorul monetar VII Creşterea naturală a masei monetare
niveluri de utilitate VII Accesibile prin creşterea venitului
nivelul preţurilor (P) VII Agregarea preţurilor

112
non-funcţie VII O exogenă pentru două sau mai multe endogene
nevoi II Nemanifeste prin funcţia cererii
obiective III Macroeconomice sau macropolitice
obiective ale VII Echilibrul şi creşterea
macroeconomiei
oferta IV Funcţie economică fundamentală
oligopol VI Concurenţa între cei puţini
operaţiunile pe piaţa VII Politică monetară
deschisă
optimul Pareto V Eficienţa, criteriu al bunăstării
optimul producţiei VI Pentru costul mediu minim
ordinaliştii III Curent al gândirii marginaliste despre utilitate.
output (quantity) adjuster VI Calitate a firmei, pe piaţă.
panta I Grafic, corelaţia funcţiei
patrulaterul (tabloul- VII În politica macroeconomică.
model al) lui Timbergen
pământul (Ld) II Factor de producţie.
politică economică VII a statului
politica fiscală, bugetară VII În economia reală
şi de investiţii
politica fiscal-bugetară VII În economia reală
politica monetară VII a băncii centrale
politica valutară VII a băncii centrale
pragul ratei dobânzilor VII Keynes, Macromodel
price taker VI Calitate a firmei, pe piaţă.
productivitatea medie II Aferentă întregii cantităţi ddintr-un factor
(QM)
producţie optimă (Qo) VI Corespunzătoare costului mediu minim
profitul normal VI Profit în condiţii consurenţiale
proprietate intelectuală VI Asupra ideilor şi inovaţiei
randament la scară (Rs): II Legat de extinderea firmei şi producţiei, în raport de
creşterea costurilor
rata consumului VII Asupra venitului naţional
nominală VII Fără a considera rata inflaţiei
reală VII Considerând şi rata inflaţiei
rata marginală de II,III Între factori de producţie, sau între bunuri, în consum
substituţie
reechilibrarea cerere- IV Preţ-cantitate cerută/oferită
ofertă
restului lumii VII Agenţi economici din afara ţării
retrageri VII Economisire, impozitare (Keynes, Macromodel)
sectorul de stat în VII Sectorul public şi economia publică
economie
starea de monopol VI Nu numai firma de monopol
statul minimal VII În doctrina liberală veche.

113
stoc VII Versus flux, în macroeconomie.
suboptimalitate Pareto V,VI Vezi şi "Optimul Pareto" (Lecţia IV).
substituţia II Factorilor, în producţie.
supra-profitul de VI Caracteristică monopolului
monopol
surplusul consumatorului III Bunăstarea consumatorului
surplusul producătorului IV Bunăstarea firmelor ofertante
şomaj II Dezechilibru pe piaţa muncii, în favoarea ofertei
teorema excesului de VI Monopoluri etc.
capacitate
teoria utilităţii marginale III Diminuarea utilităţii marginale
teoria cantitativă a VII Influenţa masei monetare asupra preţurilor
banilor
timpul II, IV Temporalizare diferită a diferitelor procese economic
timpul lung II Termen lung
timpul scurt II Termen scurt
utilitatea III Satisfacţia consumatorului
utilitate marginală III O nouă unitate de bun consumată
variaţia costurilor II Curbe izocost etc.
venitul marginal VI Al firmei
venitul naţional al VII Corespunzător lipsei şomajului; cel mai mare venit
maximei ocupări (Ymo) naţional pe termen scurt
venitul personal VII Derivă din venitul naţional.
venituri fiscale ale VII Din impozite
statului

BIBLIOGRAFIE

Aglietta, M.: La fin des devises clés. Algoma – La Decouverte. 1986

Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2011

Andrei, Liviu C. : Basic Economics. LAP Lambert Academic Publishing, 2013
Andrei, Liviu C: Euro Editura Economică. 2007

Aristotel: Politica, Bucureşti. 1924. Traducere Ştefan Bezdechi

Asquith, Paul & David Mullins: Signalling with Dividends, Stock Repurchases and
Equity Issues în "Financial Management". Toamna, 1986, p. 27-44

Bacon, Peter W: The Subscription Price in Rights Offerings în "Financial Management".

Vara 1972, p. 59-64

114
Balcerowicz, Leszek: Common Fallacies in the Debate on the Economic Transition in
Central and Eastern Europe. Working Paper, No 11, Ocombrie, 1993. European Bank
for Reconstruction and Development

Bannock, G&R.E. Baxter & R.Rees: A Dictionary of Economics. Peguin Blocks, Londra,
1973

Bârsan, Maria (Prof.univ.dr.): Integrare Economică Europeană. On line:

http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/MariaBarsan/cap. 1 – 5.html

Bourguignat : Les vertiges de la finance internationale. Economica. 1987.

Cross, Christopher: Les enseignements de l’évolution du systèm monétaire international,

în Problèmes Economiques, nr.213/23 august, 1989.

Davies, Glyn: A history of money from ancient times to the present day, Cardiff
University of Wales Press, 1996

Dehem, Roger: L'Equilibre Economique International. Paris, Dunod, 1970

Dolan, Edwin D & David E. Lindsay: Economics. The Dryden Press. Chicago. 1988

Duquesne de la Vinelle, L: Une Theorie des SystemesEconomiques. Editions de la

Librairie Encyclopedique, Luxembourg, 1989

Faghiura, Georg Hanzi & Conf.dr.Marin Dumitru & Lect. Andrei Anca: Teoria
Echilibrului Economic. ASE, Facultatea de Cibernetică. Bucureşti. 1993

Farmer, Richard: Gainers and Losers in Free Trade. Annual Editions Readings in
Economics. 1972

Fonteneux, A & P.A. Muet: La Gauche Face a la Crise. FNSP. 1985

Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988

Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică.

Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995

Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979

Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure

du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979

Goldman Sachs. (1997): EMU: Does Real convergence Matter? European Economic
Analyst. On line: www.euro-emu.co.uk/pubs/gs1realconvergence.shtml

115
Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern
Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992

Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981

Keane, Simon M: The Significance of the Issue Price in Rights Issues. În "Journal of
Business Finance". 1972, p. 40-45

Keynes, John Maynard: Théorie de l'Emploi, du Crédit et de la Monnaie. Paris. 1936

Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine. Centre

d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris. Dunod. 1970

Krugman, Paul: The international role of the dollar: theory and prospect, în Exchange
Rate. Theory and practice. Edit. John F. & O.Bilson. 1987

Krugman P. & Obstfeld M. (1994): International economics, theory and policy. (3rd. Ed)
New York: Harpercollins.

Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip
Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981

Mandel, E: Traité d'Economie Politique Marxiste Paris. 1962

Manqiw, Gregory : Macroeconomics, Worth Publishers.Ediţia a II-a. 1994

Marx, K: Contribution à la critique de l’économie politique. Paris. Trad. Laura

Lafargo,1958

McKinnon, Ronald (1993): International money in a historical perspective, în Journal of

Economic Literature (29). p.1-45. Martie, 1993.

McKinnon, Ronald (1996) -- “The Rules of the Game: International Money and
Exchange Rates, MIT Press, Cambridge 1996.

Meutey, P: L’Or. Paris. Discuţie între Robert Triffin şi Jacques Rueff, p. 292-3. 1984

Mossé, Robert L'Economie Collectiviste. Paris. Soufflot. 1939

Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned

Economies. în "Journal of Economic Perspectives", 5.4. 1991, p. 11

Myrdal, Gunar: Against the Storm. Critical Essays on Economics. New York. Vintage.
1975

116
Nechita, V & Ciupercă, L: Economie. Maual pentru clasele a X-a şi a XI-a. Sedcom
Libris. 2002

Pelkmans, Jacques (1980): Economic Theories of Integration Revisited. În “Journal of

Common Market Studies”, iunie, 1984

Pelkmans, Jacques (1984): Market Integration in the European Community. Martinus

Nijhoff / Haga. 1984

Perroux, Francois: L'Economie du XX-eme Siècle Presse Universitaire de France. 1964

Phelps, Edmund: The Golden Rule of Accumulation: A Fable of Growthmen"în

"American Economic Review", Nr. 51, Sept. 1961, p. 639-643

Prahoveanu, Eugen & Ani Matei: Economie şi Politici Economice, Editura Economică
2004, Ediaţia a treia revizuită şi adăugită

Ritter, Joy R: The Costs of Going Public. în "Journal of Financial Economics". 19 iunie,
1987, p. 269-282

Rueff, Jacques: L'Ordre Social. Ed. Sirey. Paris. 1945

Stepczyznski, Marian: Dollar. Actualité et avenir de la monnaie impériale, Ed.Favre
2002

Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932

Thiessen, Gordon: Monetary Policy in an Open Economy. Lessons from Canadian

Experience. în Buletinul Annual al Băncii Federale a Canadei. 1989

Timbergen, Jan (1954) – International Economic Integration. Amsterdam. Elsevier

(1954)

Tsoukalis, Loukas (2000) -- Noua economie europeană. Editura ABC, 2000. Traducere
Irina Dogaru & Nicolae Negru

Tucker, James F: Essentials of Economics. Prentice Hall Inc. New Jersey. 1975

Van Horne, James C: Financial Market Rates and Flows. Ediţia a 3-a. Englewood Cliffs.
NJ. Prentice Hall. 1990

Van Horne, James C& Wachowicz, John M: Fundamentals of Financial Management

Prentice Hall. 1990. P. 24-29; 575-599; 614

117