LECȚIA II

Cererea de consum

Planul lecției

1. Definiția cererii de consum

2. Funcția cererii
3. Elasticitatea cererii
3.1. Elasticitate, versus inelasticitate
3.2. Elasticitate, versus inelasticitate perfectă
3.3. Elasticitate încrucișată
4. Surplusul consumatorului
5. Utilitate și cerere
5.1. Aspectul istoric
5.2. Teoria utilității
5.3. Constrângerea bugetară și utilitatea
5.3.1. Linia buget
5.3.2. Determinantele venit și preț
5.4. Corespondența cerere-utilitate
5.5. Dezvoltări contemporane în teoria cererii și utilității.
Teoria „utilității revelate”

De revăzut, în prealabil:
 Metoda grafică în studiul economiei/Caiet de Seminar/Lecția I
 Curbele izocuante și izocost/Lecția I
 Curentul marginalist/Istoria gândirii economiei/Lecția I
134 Economie
1. Definiția cererii de consum

Se numește cerere de consum:

(i) o cantitate de bun (serviciu) individual, pe care;
(ii) un individ, un grup sau o totalitate de indivizi;
(iii) dorește și poate să o achiziționeze (procure, cumpere);
(iv) într-o perioadă dată.
Se deosebește cererea de consum (1) individuală de cererea (2) de
piață, exclusiv după criteriul (ii) definiției, în sensul în care (2) cererea de
piață reprezintă compunerea totalității cererilor individuale gravitând pe
aceeași piață.
Este la fel de important de observat situarea cererii – ca funcție
economică de bază – într-un domeniu restrâns la:
 sfera consumatorului individual, final și privat – distincția se va
clarifica complet în mai multe dintre lecțiile viitoare;
 respectiv, drept numai o componentă – parțial reprezentativă – a
cererii agregate (lecția VI).

2. Funcția cererii

În calitate de funcție economică fundamentală, cererea de consum se

prezintă, cu unele diferențieri specifice între (1) cererea individuală și (2) cea
de piață.
(A) Cererea individuală (dx) are drept variabile independente cel puțin:
(1) prețul bunului (Px);
(2) prețurile altor bunuri (Pa);
(3) venitul consumatorului individual (y);
(4) preferința specifică a consumatorului pentru același bun „x” ();
(5) așteptările consumatorului față de nivelul general al prețurilor (E);
(6) nivelul reclamei comerciale (A);
(7) alți factori (Z):
dx = f (Px, Pa, y, , E, A, Z)
(B) Cererea de piață (Dx) prezintă, diferențiat față de cererea
individuală:
(3′) venitul total (Y) al consumatorilor, în locul celui individual (y),
plus o funcție de distribuție a aceluiași venit total (G). Concret, gradul de
egalitate-inegalitate a distribuției venitului total conferă cererii de consum
comportamente îndeajuns de diferite – între extremele distribuirii perfect egale

134
Lecţia II. Cererea de consum 135
și, respectiv, însușirii venitului total (sau cvasi-total) de către un singur
consumator dintr-o totalitate.
Dx = f (Px, Pa, Y, G, , E, A, Z)
În rândul următor, cele deja expuse aici se atribuie funcției extinse a
cererii – purtătoare a tuturor variabilelor independente enumerate mai sus.
Dimpotrivă, funcția restrânsă a cererii a rezultat din nevoile:
 adaptării la posibilitățile grafice (bidimensionale);
 reflectării concomitente, pe același grafic, a cererii, împreună cu
oferta, ca două funcții simple, în vederea studiului echilibrului cerere-ofertă, de
semnificație economică crucială.
Funcția restrânsă a cererii exprimă dependența negativă a nivelului
cererii de consum (cantității cerute) de nivelul prețului bunului (Px), „ceteris
paribus” (celelalte variabile rămânând constante).
Dx = f (Px)
Practica indică acest fel de dependență a cererii față de preț pentru
imensa majoritate a bunurilor (și serviciilor):
PxQx // PxQx
ceea ce identifică funcția restrânsă cu termenul mai popularizat de legea
cererii.
Observație: Legea cererii exprimă regula dinamicii inverse a cantității
cerute, față de nivelul prețului, dar îngăduie o libertate de formă a curbei destul
de mare – o rigurozitate formală mult redusă față de cazurile curbelor
producției pe termen scurt (obligatoriu crescătoare-descrescătoare), izocuante
(hiperbolic-convexe) sau izocost (rectilinii).
La această regulă, mai sunt identificate, în masa bunurilor, bunurile
speciale (excepționale):
(a) bunurile „Giffen” – sau inferioare1 – (re)prezintă un consum
important la nivelul societății, de aceea:
 sunt percepute drept „barometru” pentru starea și dinamica pe
termen scurt a nivelului general al prețurilor;
 respectiv, ca „indice al puterii de cumpărare”;
 în fine, ca semnal al viitoarelor penurii de bunuri sau deteriorări ale
nivelului de trai.
Iar toate acestea reprezintă percepții, ca atare au mai puțin legătură cu
adevărul științific.

1
După numele lui Sir Robert Giffen (1837-1910), economist britanic al secolului al XIX-lea,
dar în primul rând un statistician de notorietate recunoscută prin numirea în demnităţi publice.

135
136 Economie
2
(b) bunurile „Veblen” – sau de lux – sunt percepute ca semnal al
deprecierii monedei autohtone. Creșterea prețului lor poate atrage creșterea
cererii, urmare nevoii de înlocuire a economiilor în monedă cu stocuri de valori
mai stabile.
Astfel, reflectarea grafică a funcției restrânse a cererii se observă în
graficele II.1.
Px Px

(Dx)
(Dx)

O Qx O Qx
(a) (b)

Graficele II.1. (a) bunuri ordinare, (b) bunuri speciale (Giffen & Veblen)

Comentariu grafic:
 cazul (a) este al curbei ordinare a cererii – expresia legii cererii;
 cazul (b) reflectă comportamentul cererii față de preț al bunurilor
speciale (excepționale). De observat că comportamentul bunurilor speciale se
uniformizează oarecum și el – cererea este crescătoare, indiferent că avem de-a
face cu bunuri inferioare sau de lux;
 în fine, pentru ambele cazuri se observă rigurozitatea mult mai
redusă a curbei cererii (față de preț), decât este cazul curbelor producției pe
termen scurt, izocuantă sau izocost. Teoretic, curba cererii poate lua oricare
formă, mai mult sau mai puțin riguroasă, care respectă exclusiv formularea
legii cererii, altfel destul de generală.

2
După numele economistului şi sociologului american, de origine suedeză, Torsten Bunde
Veblen(1857-1929). A fost chiar şi un critic al societăţii capitaliste a vremii sale, astfel că în
1899 publica o carte în care defineşte ceea ce autorul înţelege prin „conspicuous
consumption/leisure”, respectiv bunuri şi servicii achiziţionate de indivizi nu atât pentru folosul
propriu, cât pentru afişarea ostantativă a unor poziţii alese în societate.

136
Lecţia II. Cererea de consum 137
Dinamica grafică – a curbei cererii – este aspectul care lămurește
influența dinamică a fiecărei variabile independente (exogene) asupra funcției
restrânse – egal curba cererii. Rezultă, astfel, două feluri de dinamici:
(a) de-a lungul curbei cererii – pentru variația exclusivă a prețului
bunului;
(b) a curbei cererii în totalitate – aceasta însemnând:
(b1) spre dreapta sau spre stânga;
(b2) cu păstrarea formei (izomorfismul) curbei cererii originare.
Diagrama II.1 enumeră câteva variații determinante pentru deplasarea
curbei cererii (în întregime).

Diagrama II.1
Determinantele deplasării curbei cererii
Către stânga: Către dreapta:
tendințele inverse ale factorilor creșterea venitului național
din coloana dreaptă creșterea prețurilor la înlocuitorii bunului
schimbări ale gustului consumatorului, în favoarea bunului
scăderea prețurilor bunurilor complementare
întărirea reclamei
așteptări de creștere a prețului bunului

3. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii este mișcarea de răspuns (reacția) cererii la

mișcarea (fluctuarea) variabilelor independente ale funcției. Este o mărime
(cantitativă) ce caracterizează prin coeficientul de elasticitate:
i = (Q / Qo) / (i /i0)
unde i este coeficientul de elasticitate a cererii față de mărimea (exogena) i;
Q este variația (indusă a) cantității cerute; Qo, cantitatea de la care are loc
variația (determinată); i0 și i sunt, respectiv, mărimea de bază a variabilei
exogene și variația ei.
Observație: Raportul între variația cantității cerute și cantitatea inițială,
ca și raportul între variația exogenei și valoarea ei în același moment reușesc să
facă din mărimea elasticității o mărime abstractă – se raportează între ele și
astfel se anulează unitățile de măsură specifice endogenei și exogenei.
Elasticitatea cererii față de preț (p) capătă importanță deosebită pentru
funcția restrânsă a cererii:
p = (Q / Qo) / (P /P0)

137
138 Economie
după cum rămân de reținut:
 atât faptul că și restul exogenelor funcției extinse se caracterizează,
fiecare, prin propria elasticitate, coeficient de elasticitate și comportament al
acestuia;
 cât și faptul că elasticitatea caracterizează și alte funcții decât
cererea de consum, astfel formula coeficientului de elasticitate de mai sus este
una universală – iar elasticitatea este (asemeni indicilor) o mărime abstractă
(fără unități specifice de măsură).
Observație: Cererea poate fi elastică în raport cu o variabilă, respectiv
inelastică în raport cu altele. Elasticitatea cererii este strict legată de fiecare
dintre exogene și nu există elasticitate „coroborată” (între variabile) sau
„agregată”, ca în cazul altor mărimi. Aici observăm cel mai bine diferența între
funcția cererii și funcția producției, spre cel mai bun exemplu: variabilele
cererii nu se combină între ele și nu îi determină funcția în mod corelat.

3.1. Elasticitate, versus inelasticitate

În formula arătată, elasticitatea – respectiv coeficientul de elasticitate i

– ia valori între zero și infinit – chestiunea semnului algebric negativ al
elasticității cererii este una separată, în speță indică, pentru relația cantitate
cerută-preț, panta negativă a curbei, echivalentă enunțului legii cererii.
(a) p < 1 definește starea de inelasticitate – variația exogenei (i) induce
variații inferioare ale endogenei;
(b) p = 1 definește starea de elasticitate unitară – variațiile exogenei și
endogenei sunt echivalente;
(c) p > 1 definește starea de elasticitate (propriu-zisă) – exogena
induce, prin variațiile ei, variații mai mari (importante) ale endogenei.

3.2. Elasticitate, versus inelasticitate perfectă

Revenim la funcția restrânsă – astfel la legea cererii și, respectiv, la

elasticitatea cererii față de preț (p) – intervalul de variație a elasticității
include cele două extremități, care sunt și importante:
 Valoarea nulă a elasticității față de preț (p = 0) exprimă, de fapt,
variația de anvergură infinită a prețului, vizavi de variația nulă a cantității
cerute – inelasticitatea perfectă.
 După cum valoarea infinită a aceleiași elasticități față de preț (p = + )
exprimă variația nulă a prețului, vizavi de variația de anvergură infinită a
cantității cerute – elasticitatea perfectă.

138
Lecţia II. Cererea de consum 139
Observație: Spre deosebire de restul intervalului de valori (ordinare) pe
care este definită elasticitatea cererii, aceste două valori – elasticități –
„extreme” exprimă, fiecare, în măsură egală sau simetrică, de facto, lipsa
corelației – corelația nulă – între prețul bunului și cantitatea cerută pe piață
(prețul bunului nu influențează cantitatea cerută).
Astfel, odată fixate și capetele intervalului de variație a elasticității,
graficul II.2 vizualizează cele explicate în aceste ultime două subparagrafe.
Px
Do

(p < 1) inelasticitate

elasticitate

(p > 1) 45°

elasticitate perfectă

(p = + )
(p =1)

(p = 0)
elasticitate unitară

inelasticitate perfectă
O Qx

Graficul II.2

Observații grafice:
 Deosebim, în graficul II.2, situațiile curbelor cererii de elasticități
extreme – perfecta inelasticitate (p = 0) și perfecta elasticitate (p = + ) – de
aceea a elasticității unitare (p =1) – aparent, o dreaptă la 45°. În realitate,
pentru curbele ordinare ale cererii, respectiv de elasticități nenule și finite,
elasticitatea variază de-a lungul curbei – lucru care nu se întâmplă de-a lungul
curbei cererii perfect elastice sau perfect inelastice, ale căror elasticități
extreme rămân invariabile de-a lungul curbelor. Ca atare, și o curbă a cererii
presupus înclinată la 45o prezintă și ea o elasticitate variabilă de-a lungul ei.
 Poziția perfect verticală a curbei cererii (nu mai puțin și forma
rectilinie) cu perfectă inelasticitate, versus poziția perfect orizontală a curbei
cererii cu elasticitate perfectă ajută pe oricare observator să compare și curbele

139
140 Economie
ordinare ale cererii după nivelul elasticității față de preț: o cerere mai elastică
se apropie de poziția orizontală, pe grafic.
 Mișcarea curbei cererii în sens crescător, de la zero la +, este una
de răsucire (torsiune) în sensul invers ceasornicului. Concomitent, să nu uităm
semnul algebric negativ automat primit de coeficientul de elasticitate.
Observație: Dinamica grafică a curbei cererii – reprezentată până aici
de (a) mișcarea de-a lungul curbei și (b) deplasarea curbei în întregime, cu
păstrarea formei și pantei în cazul noii curbe – se completează aici cu (c)
torsiunea – echivalentă variației elasticității.
În afara definirii raportului de variație între cerere (cantitatea cerută) și
exogenele sale funcționale, elasticitatea cererii are și factori de influență.3 În
favoarea elasticității operează: (din nou) (i) prețul (propriu-zis al) bunului, la
ofertă, (ii) existența (versus inexistența) înlocuitorilor, (iii) venitul consuma-
torului (individual, total și cheltuit pentru bunul „x” respectiv), respectiv (iv)
timpul.

3.3. Elasticitate încrucișată

Elasticitatea încrucișată (c) exprimă variația cantității de bun „x”

(Qx) cerute, în funcție de variația prețului altui bun „y” (Py):
c = (Qx / Py ) x [(P1+P2)y /(Q1+Q2)x ]
Variabilele elasticității încrucișate depind, la rândul lor, de raportul
între bunurile „x” și „y” în consum. Dacă bunurile sunt complementare
(asociate), în consum, c ia valori pozitive; invers, în cazul bunurilor substitute.

4. Surplusul consumatorului

Surplusul consumatorului (Sc) reprezintă valoarea diferenței între:

(1) producția (utilitatea) totală a bunului „x”, oferit societății – până la
nivelul cantității și prețului existente la momentul considerat;
(2) valoarea corespunzătoare prețului real al bunului „x” – la
momentul considerat;
Grafic, surplusul consumatorului se identifică:
(i) la stânga curbei cererii;
(ii) deasupra prețului la momentul considerat (graficul II.3).

Px

3
Altfel spus, poate fi și ea considerată o funcție.

140
Lecţia II. Cererea de consum 141

PB
(Sc)
A
PA

D(x)
O
QA Qx
Graficul II.3

Comentariu grafic:
 surplusul consumatorului (Sc) este o valoare – respectiv implică, în
egală măsură, prețuri și cantități ale bunului „x”, iar pe grafic implică o
suprafață – și nu curbe sau puncte;
 de facto, suprafața definește (grafic) cel mai bine surplusul
consumatorului. Localizarea suprafeței este:
(1) deasupra prețului considerat (PA);
(2) la stânga curbei cererii (Dx) propriu-zise;
 drept urmare, variația surplusului consumatorului (Sc) respectă și
ea aceeași lege a cererii – este inversă față de evoluția prețului bunului (Px).
Observație: Surplusul consumatorului este un concept cu valoare
teoretică (teoretico-didactică). Importante sunt însă două lucruri. Mai întâi,
faptul că motivul pentru care prezentăm acest concept este relația sa directă cu
bunăstarea consumatorului – poate fi considerat drept un adevărat indicator
(indicativ) al bunăstării consumatorului, cel puțin în lipsa altora, mai practici și
mai preciși. Astfel, vom avea mai multe aplicații ale surplusului
consumatorului în alte lecții.
În al doilea rând, chiar și pentru un concept cu valoare teoretică este
nevoie de explicat semnificația concretă – cantitatea QA este așteptată la nivelul
unui preț al bunului „x”, PA, inferior prețului primei unități de bun cerute, aflat
respectiv în vecinătatea prețului PB. Multiplicarea (opțiunilor) consumatorilor
pentru bunul „x” se dezvăluie, prin intermediul acestui concept, realmente
paradoxală: în loc să, sau înainte ca la obținerea bunului de pe piață,
consumatorii să concureze între ei, ia naștere un fel de „solidaritate” a lor care
conduce la reducerea prețului de cerere (opțiune).
5. Utilitatea și cererea

141
142 Economie
În definiție, utilitatea este satisfacția obținută de către un consumator
individual, urmare consumului unui anume bun.
Utilitatea alimentează cererea, tot atât cât producția alimentează oferta,
la rândul ei – având în vedere, cel puțin, perspectiva confruntării funcționale
între cerere și ofertă4. Utilitatea, asemeni producției, ofertei sau cererii, este și
ea o funcție economică fundamentală complexă.

5.1. Aspectul istoric

În cazul utilității, nu avem de-a face cu un concept unanim acceptat în

gândirea economică. Acceptarea categoriei de utilitate este, mai întâi – înainte
de aspectul economic și de gândire economică –, o chestiune de principiu
filozofic: echivalează cu acceptarea existenței autonome a nevoii specifice
(individuale), în afara, absența sau înaintea existenței bunului/bunurilor care
o satisfac(e). Acceptând utilitatea ca un concept valabil, înțelegem, încă o dată,
că există:
(a) utilități individuale, de atribuit unuia sau mai multor bunuri, în mod
concomitent – aceste bunuri urmează să fie substituite, în consum;
(b) corespunzător, bunuri individuale, individual purtătoare a mai
multor utilități – numite și niveluri de utilitate.
Promotorul utilității a fost curentul de gândire economică marginalist,
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea 5. În opoziție cu marginalismul,
marxismul – un curent de aceeași vârstă și, oarecum, de aceeași origine în ceea
ce a fost numit „Ideologia germană” – neagă existența utilității, înlocuind-o cu
„valoarea de întrebuințare”, atribuibilă fiecărui bun în parte – ca unica
dimensiune care individualizează bunul, în raport cu celelalte, dar respinge
orice asociere între aceasta și evaluările cantitative asupra bunurilor în consum.

5.2. Teoria utilității

De origine marginalistă, așadar, gândirea asupra utilității se sintetizează

în teoria utilității marginale, care conține două părți principale: (1) partea sau
postulatele considerate de bază – respectiv, unanim acceptate în interiorul
curentului marginalist; (2) dimpotrivă, partea care a reprezentat „sciziunea
intramarginalistă”.
(1) postulatele de bază unanim acceptate sunt, la rândul lor, două la
număr:

4
Lecţia III.
5
Vezi lectura de la lecţia I.

142
Lecţia II. Cererea de consum 143
(a) creșterea cantității (ofertei) unui bun generează descreșterea
utilității sale marginale; invers, în cazul descreșterii cantității bunului.
A se deosebi aici cele două mărimi ale utilității, de care vorbim:
(i) utilitatea marginală (UMG), surprinsă ca descrescătoare, odată cu
creșterea cantității bunului, și (ii) utilitatea totală (UT), care se maximizează –
respectiv indică acea cantitate integral necesară – în momentul în care utilitatea
marginală scade până la anularea ei;
(b) pentru bunuri substituite (x, y, z, …) egalitatea multiplă de
raporturi între cantitățile oferite și utilitățile marginale corespunzătoare
definește o stare normală și de echilibru a economiei:
UMG(x) / Px = UMG(y) / Py = UMG(z) /Pz = …
(2) sciziunea a avut loc între marginaliștii care s-au numit (a)
cardinaliști și (b) ordinaliști.
(a) Cardinaliștii (Stanley Jevons, Alfred Marshall, …) consideră
utilitatea drept, concomitent:
 comensurabilă – atribuind astfel și o unitate de măsură comună
tuturor utilităților;
 iar pentru utilitățile individuale, purtând un punctaj individual,
respectiv o calificare (ordonare) cifrică notată 1, 2, …
Într-un cuvânt, cardinaliștii consideră pe consumator suficient de
riguros – în opțiunea sa față de utilități și față de bunurile corespunzătoare
acestora – și capabil, în final, a ordona toate bunurile într-o ierarhie opțională
unică.
(b) Ordinaliștii (Vilfredo Pareto, John Hicks, I. Allen) consideră,
dimpotrivă că:
 utilitatea nu poate primi o unitate de măsură unică – comună tuturor
utilităților individuale;
U
 și dacă o astfel de comensurare comună ar exista, ea ar rămâne
neesențială teoriei.
În aceeași înțelegere curentă, ordinaliștii văd un consumator mai puțin
riguros sau capabil(a) de a ordona totalitatea bunurilor care fac obiectul opțiunilor
A
saleA în materie de utilitate – consumatorul rațional se limitează la ierarhizarea
U
utilităților.
UB Observație: Faptul că ierarhizarea utilităților este ceva mai simplă și la
B cea a bunurilor ține mai puțin de raportul numeric dintre
îndemână decât
bunurile de pe piață și utilitățile individuale, cât de faptul că ierarhizarea
O
utilităților (în vederea marginalistă) este prioritară – ierarhizarea bunurilor este
QA una a utilităților.
QB Qx
și ea, prioritar,
Graficele II.4 vizualizează diferența teoretică dintre cele două componente
Qy curentului marginalist, asupra conceptului de utilitate.
ale Qy

(b) U3
UA A U2
U1
UB B

O
Qx O Q
Q Q 143x
144 Economie

cardinaliști ordinaliști
Graficele II.4

Comentariu grafic:
 Numai cardinaliștii înțeleg satisfacerea celor două postulate asupra
utilității concomitent prin:
(a) comensurarea utilității marginale a bunului „x” în mărime
universală (U), în relație negativă cu cantitatea aceluiași bun „x” – rezultă
într-o curbă de tip izocuantă (hiperbolă convexă) definind aceeași utilitate a
bunului „x”;
(b) antrenarea bunului „x” în consum, respectiv în relația de substituție
cu alt bun „y” – rezultă într-o curbă perfect similară cu aceea a utilității (U)
propriu-zise, o curbă care lasă loc și celui de-al doilea postulat al utilității
marginale.
Observație: Toate curbele hiperbolic-convexe din aceste grafice – (a)
sau (b); cardinaliști sau ordinaliști – identifică utilitatea marginală – utilitatea
totală rămâne invizibilă acestui demers.

144
Lecţia II. Cererea de consum 145
 În opoziție cu cardinaliștii, pentru ordinaliști nu există
comensurarea utilității bunului „x” (a) – există numai (b) substituția
bunurilor în consum, care:
(1) face vizibile, de-a lungul curbelor (Ui), cele două postulate
marginaliste, ca și la cardinaliști;
(2) dar, mai important, lasă să se individualizeze curbele (Ui) într-o
manieră proprie (ordinalistă), cu câștigul conceptual a ceea ce numim de aici
curbele de indiferență (Ui).

CASETA II.1. O IMAGINE PLASTICĂ A UTILITĂȚII MARGINALE

Dar ce înseamnă relația directă între cantitatea bunului și comensurarea

utilității – fără intermediul substituției între bunuri (Graficul II.4.a, numai pentru
cardinaliști) – ilustrează simplu și plastic, ca nimeni altul, William Stanley Jevons,
unul dintre cardinaliștii de frunte – a se citi radicalii conceptului de utilitate. Pentru
a-ți potoli setea, spune autorul, ai nevoie de mai multe pahare cu apă (vezi utilitatea
totală / Ut); cel mai „valoros” este însă primul pahar, celelalte pahare (vezi cantități
unitare sau perfect egale între ele), îngurgitate succesiv, înseamnă, individual, tot
mai puțin (vezi descreșterea utilității marginale / Um).

Se numește curbă de indiferență locul geometric al cantităților de

bunuri substitute (x, y…) care indică indiferența consumatorului (în consumul
unei cantități de „x”, față de consumul celeilalte cantități de „y”) în ceea ce
privește satisfacerea unei utilități – unui nivel de utilitate.
Observație: În condițiile în care toate curbele din graficele II.4 sunt
similare (izomorfe), putem vorbi și de similaritatea între curba de indiferență și
izocuantă. Deosebirea între cele două este una de semnificație: alături de situă-
rile în zona utilitate-cerere (curba de indiferență), respectiv producție-costuri
(izocuanta):
(i) punctele curbei de indiferență indică indiferența de tip: „sau
cantitatea… din bunul „x”, sau cantitatea … din bunul „y”;
(ii) în vreme ce punctele izocuantei indică asocierea de cantități de
factori de producție, una de tip: „numărul de… unități de muncă (angajate),
combinate cu numărul de … unități convenționale de capital”.
Corolar: Marginalismul și marxismul, aparent contrazicându-se
conceptual, reușesc să schițeze împreună conceptul de utilitate în gândirea
economică contemporană. La două extreme:
(i) marxismul neagă utilitatea, pe o bază filozofică strict materialistă;
(ii) cardinalismul marginalist afirmă utilitatea până la unitatea de
măsură comună tuturor bunurilor și până a atribui fiecărui bun, prin intermediul
ei, o valoare pe aceeași scală unică.
Dimpotrivă, vizavi de acestea:

145
146 Economie
(iii) ordinalismul marginalist afirmă utilitatea în mod limitat – ca
noțiune abstractă sau ca satisfacție a consumatorului independentă de existența
bunului – apropiind-o atât de concretul bunurilor intersubstitute, cât și de
diversitatea materială a acestora care respinge orice scalarizare (apropie
utilitatea marginalistă de valoarea de întrebuințare marxistă).
Câștigul teoretic de partea ordinaliștilor nu se oprește însă la definirea și
reprezentarea curbelor de indiferență, în maniera sintetic arătată până aici.
Corespondența principial-metodologică între curba de indiferență și izocuantă
continuă cu „câmpurile” – de izocuante și, respectiv, curbe de indiferență, ca în
aceleași grafice II.4. Ca și în cazul izocuantelor individuale, curba de indi-
ferență individuală observă mai îndeaproape cantitățile asociate ale celor două
bunuri, adică însăși „indiferența” emanând de la consumator.
Câmpul curbelor de indiferență – curbe hiperbolic-convexe, izomorfe și
perfect paralele – mută accentul, de la indiferența în consumul unei cantități
dintr-un bun sau altei cantități din celălalt bun, pe diferențierea între curbe. În
cazul izocuantelor de producție, erau individualizate nivelurile producției pe
termen lung (diferențierea de talie a producției) – pentru curbele de indiferență,
diferențierea lor în cadrul câmpului pune în evidență nivelurile de utilitate.
Ordinaliștii, mai mult decât colegii lor cardinaliști și decât alte curente care au
studiat utilitatea, rămân în vizorul gândirii economice contemporane prin aceea
că au lăsat aici loc acelor bunuri complexe și multifuncționale, produse
deliberat pentru a servi nu o singură satisfacție a consumatorului, ci un
adevărat set de utilități. Se poate astfel întâmpla ca două sau mai multe bunuri
să fie intersubstitute pe setul de utilități dictat de consumator.

CASETA II.2. NIVELURI DE UTILITATE: EXEMPLU

Astfel, deși am putea avea și alte exemple mai potrivite, ultimul grafic II.4
(b) poate imagina și două tipuri de mijloace de transport („x” și „y”), pentru care
curbele de indiferență Ui ar fi, pe rând, U1 = siguranța deplasării; U2 = viteza de
deplasare; U3 = elemente ale confortului interior etc. Și în acest exemplu, rămâne
însă evident modul în care ordinaliștii păstrează obligatoriu neatinsă una și aceeași
ierarhizare a nivelurilor de utilitate.
5.3. Constrângerea bugetară și utilitatea

Și dată fiind aceeași corespondență principial-metodologică între curba

de indiferență și izocuantă, dusă mai departe la nivelul câmpurilor de curbe co-
respondente, putem gândi în continuare și la complementaritatea izocuantă-izo-
cost, ca pentru o presupusă corespondență în planul utilității.

5.3.1. Linia buget

146
Lecţia II. Cererea de consum 147

Reprezintă, în mod rațional-economic, maximul venitului (bugetului)

individual al consumatorului, posibil de alocat satisfacerii unei utilități (unui
nivel de utilitate). Grafic, este vorba de o tangentă la curba de indiferență, ca
în graficul II.5 (pct. A, pe a doua curbă de indiferență, linia-buget (B)).

Qy

(U2) (U3)

QyA

A
B
(U1)
O
OxA Ox

Graficul II.5

Comentariu grafic:
 Linia buget (B) apare tangentă la (U2), dar și întreruptă pentru
intersecțiile ei naturale cu (U1). Aceasta pentru că – spre deosebire de curbele
corespondente, de tip izocost – pentru linia buget singura intersecție
purtătoare de semnificație este cea tangentă (punctul A).
 Diferențierea fundamentală între linia buget și curba izocost este
aceea că linia buget reprezintă un (buget) maxim, alocat nivelului respectiv de
utilitate (Ui, în cazul de față U2) – spre deosebire de izocost care reprezintă
(indirect) costul minim al presupusei producții, atribuibil deci și altor producții
inferioare. Drept urmare, pentru linia buget:
 intersectarea curbelor de indiferență aferente utilităților inferioare își
pierde sensul, întrucât linia buget reprezintă un buget maxim, aferent deja unui
nivel de utilitate superior acestora;
 punctul A, aferent liniei buget (B), își pierde, la rândul lui, calitatea
de „punct de eficiență” – validă în cazul curbei izocost, pentru intersecția
tangentă cu o curbă izocuantă. Punctul de eficiență ființa în condițiile în care
alte intersecții (ineficiente) își păstrau și ele semnificația – punctul A este, aici,
unic, ca intersecție între linia buget și curba de indiferență.
 Dar care rămâne semnificația punctului A? Dacă curba de indiferență
(U) introducea criteriul satisfacerii uneia și aceleiași utilități prin bunuri și
cantități diferite, iar rezultatul era un loc geometric (curbă), acum linia buget

147
148 Economie
introduce în ecuație și criteriul venitului consumatorului, respectiv al
capacității de achiziție a utilității – rezultă astfel reducerea „paletei” de cantități
de bunuri asociate unei utilități individuale la o singură combinație (asociere)
de cantități din bunurile implicate. Acesta este punctul A, cu cele două
coordonate ale sale în materie de cantități din bunul „x” și din bunul „y”.
 În astfel de condiții, fiecare curbă de indiferență își reclamă propria
linie buget unică, iar câmpul liniilor buget se vede – tot spre deosebire de
curbele izocost – subordonat curbelor de indiferență și nivelurilor de utilitate;
 în aceleași condiții, câmpul liniilor buget se construiește pe
următorul principiu: bugetul existent se face aferent unui nivel de utilitate
(preexistent); variația sa (creșterea, respectiv descreșterea) vine să descopere
un alt nivel de utilitate (superior sau inferior celui inițial).
 Există – dincolo de diferențierile semnificative pronunțate – și
asemănări semnificative între linia buget și curba izocost. Bunăoară, panta
liniei buget identifică tot rata marginală de substituție, între bunurile „x” și
„y”, Rms(xy), regăsită concomitent în raportul variațiilor cantităților și,
respectiv, raportul invers al prețurilor bunurilor concurente:
Rms (xy) = Qy /Qx = Px / Py
Observație: Egalitatea între raportul variațiilor cantităților și raportul
prețurilor, la cele două bunuri, rezultă simplu din echivalența valorilor
(veniturilor) totale implicate, de o parte și de cealaltă:
Qy /Qx = Px / Py  Qy Py = Qx Px  Vy = Vx

5.3.2. Determinantele venit și preț

Luând rata marginală de substituție ca în definiția și formula de mai

sus, atunci ea – în calitate de raportor al variației cantităților de bunuri
substitute – revine esențial la influența exogenelor (determinantelor):
(1) venitul consumatorului și, respectiv, (2) prețurile de piață ale bunurilor
inter-substitute – practic, raportul între prețuri.
Cum se stabilesc aceste influențe, fiecare în parte?
(A) Efectul variației venitului (mai precis, al creșterii acestuia) îl
observăm în graficul II.6.

(U2)
Qy (U3)
(U1)

148
Lecţia II. Cererea de consum 149

C
B
A
B3
B2
B1
O
Qx
Graficul II.6

Comentariu grafic:
 Linia buget este unică fiecărei curbe de indiferență, ca în
comentariile graficelor precedente. Ceea ce se observă mai bine aici este
paralelismul liniilor buget, B1, B2 și B3, ceea ce echivalează constanței ratei
marginale de substituție inter-bunuri.
 Concluziile sunt două: (1) liniile buget diferă prin accesul
(diferențiat) la niveluri de utilitate diferit clasate (aici crescătoare) – acesta
este efectul venit; (2) paralelismul liniilor buget păstrează invariabilitatea ratei
marginale de substituție și, respectiv, raportului de prețuri între bunuri. Într-un
cuvânt, variația venitului consumatorului generează efectul venit unic.
(B) Efectul variației prețurilor este ceva mai complex (graficele II.7).

Qy
Qy

(U2) (U1)
(B2) (U2)
(B2)
A
B
A
C
(U1) B
(B1) (B1) ()
O
O
Qx Qx

149
150 Economie
(a) (b)

Graficele II.7

Comentariu grafic:
 Pentru ambele ipostaze imaginăm diminuarea prețului bunului „x”,
în raport cu prețul bunului „y” – grafic, uneia și aceleiași cantități de bun „y”
(vezi intersecția unică a liniilor (B1) și (B2) cu axa OQy) îi corespund două
cantități de bun „x” (intersecțiile diferite ale curbelor (B1) și (B2) cu axa OQx).
 Or, această dublă echivalență departajează două linii buget, (B1) și
(B2), în condițiile invariabilității venitului consumatorului. A variat (negativ)
numai prețul unui bun (al bunului „x”, în speță) reușind să genereze – asemeni
variației (creșterii) venitului, în cazul (A) – accesul la un alt nivel de utilitate,
adică tot efectul venit. Mai simplu spus, variația prețurilor generează (și ea)
efectul venit – aidoma variației venitului consumatorului.
 Mai evident se face în graficul (b) și alt efect al variației prețurilor,
decât este cazul efectului venit. Este vorba de variația pantei liniei buget – de
la (B1), la (B2). Paralela (B′2), trasă la ultima linie buget (B2), intersectează
curba de indiferență (U1) în punctul C, diferit de punctul A (intersecția
aceleiași curbe de indiferență cu linia buget (B1), inițială). Graficul (b) pune
astfel în evidență – pe una și aceeași curbă de indiferență (U1) – efectul
substituție – schimbarea ratei marginale de substituție (a cantităților
substituite) între bunuri, ca al doilea efect al variației prețurilor.

Qy Qy
5.4. Corespondența cerere-utilitate (B1) (U3)
(U3)
(U1) (U1)
Graficele II.8 încearcă să stabilească o astfel de corespondență prin
procedeul(U2)
numit compunere grafică.
(a) (U2
A
)
C (B2)
B
A B
C
(B2 (B3)
(B4) (B3)
O )
QA QB QC Qx O QB Qx
QC QA

Px A (Dx)
Px
B
Px
Px C (b) A
B
(Dx) C

O
O QA QB QC Qx QC QB QA Qx
150
Lecţia II. Cererea de consum 151

bunuri ordinare bunuri „Giffen-Veblen”

Graficele II.8

Comentariu grafic:
 Pentru bunurile ordinare, utilitatea (a) și cererea (b) se compun pe
fundamentul diminuării prețului bunului „x” (PxQx), atât „ceteris
paribus”, cât și față de prețul bunului „y”.
 Invers, pentru bunurile speciale, curba cererii este crescătoare
(PxQx), se reduce aici prețul bunului „y”, față de prețul bunului „x”: de la
A, la B și C are loc și aici reducerea prețului bunului „x” (Px), dar de la dreapta
spre stânga.
 De facto, punctele A, B și C sunt comune (a) intersecțiilor curbe de
indiferență – linii buget și (b) curbelor cererii – care exprimă, prin definiție,
cantitățile pe care consumatorul dorește și poate să le achiziționeze.

5.5. Dezvoltări contemporane în teoria cererii și utilității.

Teoria „utilității revelate” (Paul Samuelson)

Ipoteza este ceea ce poartă numele de coerență de comportament a

consumatorului, în condițiile variației venitului consumatorului:
(i) conservarea nealterată a „coșului de bunuri” (set de utilități,
respectiv preferințe),
(ii) creșterea cererii (cantității cerute) pentru bunul ieftinit.

151
152 Economie
Problema pusă este afectarea (posibilă a) curbei cererii, în condițiile
variației venitului.
Studiul poate fi surprins tot grafic – respectiv tot pentru două bunuri
substitute, „x” și „y” (graficul II.9).
Qy
A

A’

D
O
B C′ C Qx

Graficul II.9

Explicație grafică:
Situația seamănă bine cu cele arătate în graficul II.7 de mai sus:

Px  ABAC  A′C′ (Dx, y) = Qx; Qy

eliminarea
Diminuarea prețului efecte cumulate:
efectul venit metodologică
bunului „x” venit & substituție
a efectului venit

În sinteză:

Px  Qx
 Qy
ceea ce înseamnă și (i) păstrarea configurației descrescătoare a cererii
de bun „x”; și (ii) creșterea relativă a preferinței pentru bunul ieftinit.

Concepte
cardinaliștii curbe de indiferență legea cererii
bunurile „Giffen” dinamică grafică niveluri de utilitate
bunurile speciale efectul venit ordinaliștii
(excepționale) efectul substituție rata marginală de
bunurile „Veblen” elasticitatea cererii substituție
cerere de consum elasticitatea cererii față substituția bunurilor în

152
Lecţia II. Cererea de consum
cerere de piață (Dx)
cerere individuală
(dx)
coeficient de
elasticitate
Corespondența corp-
utilitate
153
de preț (p) consum
elasticitatea încrucișată (c) surplusul consumatorului
elasticitatea perfectă (Sc)
funcție extinsă teoria utilității marginale
funcție restrânsă utilitatea
inelasticitate perfectă utilitate marginală

Chestiuni

(1) Ce exprimă panta negativă a curbei cererii? Dar cea pozitivă,

pentru bunurile speciale?
(2) Care este diferența de fond între forma rectilinie și cea curbilinie a
funcției cererii?
(3) Care sunt rațiunile restrângerii funcției cererii la „legea” cererii
(raportul cu prețul bunului)?
(4) Dată fiind forma rectilinie a curbei cererii, studiați valoarea
elasticității, pe exemplificări, de-a lungul curbei cererii.

Studiu de caz
Să trasăm și să explicăm graficul funcției elasticității, față de preț, a
cererii de curbă rectilinie și curbilinie propriu-zisă.

153
154 Economie
ANEXĂ RECAPITULATIVĂ

Analiză comparativă
Curbe de indiferență Curbe izocuante
Linii buget Curbe izocost
(cerere-utilitate) (producție-factori de producție)

Grafic
(A) x curbe indiferență
1 Sunt paralele
2 Forma curbilinie – pantă
variabilă
3 Convexitate față de
origine
4 Pantă negativă
(B) x
5 Formă rectilinie
6 Reprezintă:
(a) definiția
(b) coordonatele
punctului tangent
(c) panta tangentei
Economic
izocuante
trepte de utilitate niveluri ale producției
Rms (x y) = Y / X = Oy / Rms (L k) = k / L = Ok /
Ox OL
Substituția: Substituția:
 crește spre mijlocul curbei  crește spre mijlocul curbei
 scade spre extremitățile  scade spre extremitățile
curbei curbei
raport invers între creșterile raport invers între creșterile
celor două bunuri (substituție): factorilor:
 „x”  muncă (L)
 „y”  capital (k)
cu păstrarea nivelului utilității cu păstrarea nivelului
producției
linii buget izocost
Oy / Ox = Px/Py = K (constant): Ok / OL = PL/Pk = K
prețul bunului "x", în termenii (constant):
bunului "y", este constant, și prețul forței de muncă, în
reciproc, termenii capitalului, este
rezultând din intersecția constant, și reciproc,
tangentă la curba de rezultând din intersecția
indiferență. tangentă la izocuantă.
(a) constrângerea bugetară, în (a) unul și același cost, în
procurarea: termenii materiali (cantitativi),
(1) utilității; ai factorilor (L, k)
(2) bunurilor aferente
(b) echivalează maximului (b) echivalează minimului
bugetului (de) alocat costului aferent producției.
(c ) rata marginală de (c ) rata marginală de
substituție: substituție:
 între x (Ox) și y (Oy),  între L (OL) și k (Ok),
 în satisfacerea unei utilități  între factori, în materia
(Ui) costului.

154
Lecţia II. Cererea de consum 155
APLICAȚII (II)

II.1 (E). Să se explice condiția economică a funcției cererii în

următoarele variante grafice:

P P
P

P0
(Dc)
(Da) (Db)

O O
O
Q Q Q

(a) (b) (c)

II.2 (E). Să se menționeze doi factori pentru care are loc dinamica
curbei cererii ca în figura alăturată.

(D2)
(D1)

II.3 (E). Să se indice mărimea care variază la deplasarea curbei cererii

ca în figura alăturată. Această mărime crește sau descrește?

155
156 Economie
P

(D2)
(D1)

O
Q

II.4 (C & E). Pentru curba cererii (față de preț) unui bun (x), ca în
graficul pe axe rectangulare cantitate-preț alăturat, să se deducă și să se
reprezinte, prin compunere grafică (pe ordonată):
(a) elasticitatea cererii (Edx);
(b) valoarea cerută pe piață;
(c) să se explice rezultatele individual;
(d) iar pentru elasticitate, să se explice diferența între această curbă a
cererii (Dx) și curbele cererii de elasticități extreme.
Px

10
9
8
7
6
(Dx)
5
4
3
2
1
0 Qx
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
II.5 (E). Fie câmpul utilităților (curbelor de indiferență), oferite de două
bunuri substitute, (x) și (y), ca în prima dintre figurile alăturate. Presupunem
apoi creșterea succesivă a venitului consumatorului, alocat acestor utilități, de
la (B1) la (B2), apoi la (B3). Să se explice, în aceste condiții, evoluția curbei

156
Lecţia II. Cererea de consum 157
cererii (Dx), prin compunere grafică între cele două figuri.

(u3)
Qy (u2)
(u1)

C
B
A
B3

B2
B1
O

Px (Qx)

(Dx)

O
Qx

II.6 (C). După exemplul aplicației II.4 (b), de mai sus, să se găsească
bazele configurării unei curbe a cererii (Dx) care să rezulte într-o valoare
cerută pe piață constantă.

157
158 Economie

158