Economie - Snspa - An I Semestrul Ii

Conf.dr.Liviu C.
Andrei
ECONOMIE
suport de curs pentru Facultatea de Administraţie Publică a
Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative
= 2017 =
Informaţii generale
 Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:
Nume: Liviu Cătălin Andrei Economie europeană. Anul I. Sem. II

Birou: Str. Povernei, nr. 6, S1, Cam. 102 Curs obligatoriu
Telefon: - Tutori: Liviu C Andrei; Teodora Dinu
Fax: 021.3122535
E-mail: liviucandrei@yahoo.com
Consultaţii:joi, orele 10,00 – 14,00
 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

 Înscrierea şi parcurgerea cursului de faţă nu presupune obligaţia parcurgerii
prealabile a altor cursuri.
 Descrierea cursului
 Cursul de faţă are drept scop înzestrarea studentului cu noţiunile de bază ale
economiei moderne contemporane, respectiv cu cele despre micro- şi
macro-economie.
 Cele două arii şi conceptele aferente sunt urmărite într-o ordine logică de
percepere şi înţelegere. Concret, studentul va învăţa întâi despre funcţiile de
bază ale economiei – producţia, costurile, cererea, utilitatea, oferta şi
bunăstarea –, apoi planul studiului se va schimba cu economia la scară –
micro şi macroeconomia propriuzise.
 Organizarea temelor în cadrul cursului

 Bibliografia necesară cursului poate fi procurată de la Biblioteca SNSPA,
Biblioteca Centrală Universitară şi chiar Biblioteca Academiei de Studii
Economice, Bucureşti.
 Cursul de Introducere în Economie şi Politici Economice este alcătuit din
următoarele module:
Modulul I. LECŢIE INTRODUCTIVĂ METODA GRAFICĂ ÎN STUDIUL

ECONOMIEI
Bibliografie
 Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2011
 Andrei, Liviu C. : Basic Economics. LAP Lambert Academic Publishing, 2013
 Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988
 Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi
Macroeconomică. Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.
1995
 Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979
2
 Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole
Supérieure du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979
 Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to
Modern Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992
 Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York.
1981
 Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine.
Centre d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris.
Dunod. 1970
 Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a.
Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981
Modulul II FUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE

PRODUCŢIE
Bibliografie
 Bannock, G&R.E. Baxter & R.Rees: A Dictionary of Economics. Peguin Blocks,
Londra, 1973
 Dolan, Edwin D & David E. Lindsay: Economics. The Dryden Press. Chicago.
1988
1995
1981
Modulul III CEREREA DE CONSUM

Bibliografie
1995
1981
3
Modulul IV OFERTA ŞI ECHILIBRUL, VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI
Bibliografie
1995
1981
Modulul V ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Bibliografie
1995
1981
 Mossé, Robert L'Economie Collectiviste. Paris. Soufflot. 1939
 Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned
Economies. în "Journal of Economic Perspectives", 5.4. 1991, p. 11
Modulul VI MICROECONOMIE.TEORIA FIRMEI

Bibliografie
1995
 Goldman Sachs. (1997): EMU: Does Real convergence Matter? European
Economic Analyst. On line: www.euro-emu.co.uk/pubs/gs1realconvergence.shtml
4
1981
 Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a.
Philip Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981
 Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932
 Van Horne, James C: Financial Market Rates and Flows. Ediţia a 3-a. Englewood
Cliffs. NJ. Prentice Hall. 1990
 Van Horne, James C& Wachowicz, John M: Fundamentals of Financial
Management Prentice Hall. 1990. P. 24-29; 575-599; 614
Modulul VII INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

Bibliografie
 Faghiura, Georg Hanzi & Conf.dr.Marin Dumitru & Lect. Andrei Anca: Teoria
Echilibrului Economic. ASE, Facultatea de Cibernetică. Bucureşti. 1993
1995
1981
 Keynes, John Maynard: Théorie de l'Emploi, du Credit et de la Monnaie. Paris.
1936
 Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine.
Centre d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris.
Dunod. 1970
 Krugman P. & Obstfeld M. (1994): International economics, theory and policy.
(3rd. Ed) New York: Harpercollins.
 Manqiw, Gregory : Macroeconomics, Worth Publishers.Ediţia a II-a. 2004
 Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned
 Myrdal, Gunar: Against the Storm. Critical Essays on Economics. New York.
Vintage. 1975
 Perroux, Francois: L'Economie du XX-eme Siècle Presse Universitaire de France.
1964
 Phelps, Edmund: The Golden Rule of Accumulation: A Fable of Growthmen"în
"American Economic Review", Nr. 51, Sept. 1961, p. 639-643
5
 Prahoveanu, Eugen & Ani Matei: Economie şi Politici Economice, Editura
Economică 2004, Ediţia a treia revizuită şi adăugită
 Rueff, Jacques: L'Ordre Social. Ed. Sirey. Paris. 1945
 Stepczyznski, Marian: Dollar. Actualité et avenir de la monnaie impériale,
Ed.Favre 2002
 Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932
 Timbergen, Jan (1954) – International Economic Integration. Amsterdam.
Elsevier (1954)
 Tsoukalis, Loukas (2000) -- Noua economie europeană. Editura ABC, 2000.
Traducere Irina Dogaru & Nicolae Negru
 Tucker, James F: Essentials of Economics. Prentice Hall Inc. New Jersey. 1975
 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

 În ciuda cotiturii de după Revoluţie, economia este astăzi şi în România o
disciplină matură, iar în cazul de faţă se adresează studentului începător.
 Fapt pentru care respectarea calendarului disciplinei este condiţia
obligatorie.
 Obligaţiile studentului se referă la (1) audierea conştiincioasă a cursurilor şi
parcurgerea în paralel a bibliografiei; (2) prezenţa activă la seminar
(contribuţia la rezolvarea aplicaţiilor); (3) completarea Caietului de Seminar
cu aplicaţiile paarcurse şi rezolvate, plus prezentarea acestuia la cererea
conducătorului de curs şi/sau de seminar; (4) prezentarea la examenul oral,
cu bilete conţinând subiecte atât din materia cursului, cât şi din cea a
seminarului.
 Materiale bibliografice obligatorii

Materialele bibliografice de bază sunt accesibile, cel puţin la Biblioteca SNSPA,
Biblioteca ASE şi Biblioteca Centrală Universitară. La ora acestor rânduri, ele sunt
accesibile în marile librării şi în depozitul de carte al Editurii Economice din Bucureşti.
 Principalele materiale bibliografice sunt:
(1) Andrei. Liviu C(2007): Economie, Editura Economică 2007;
(2) Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern
Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992;
(3) Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988
(4) Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981
(5) Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip
Allan. New-York, Toronto, Sidney 1981
(6) Manqiw, Gregory : Macroeconomics, Worth Publishers.Ediţia a II-a. 1994
Primul oferă noţiunile de bază ale disciplinei economiei, la care studentul poate
reveni pentru clarificări detaliate. Al doilea excelează pe metoda grafică în studiul
economiei. Al treilea revine cu o viziune conţinând mai mult demers matematic. Cel de al
patrulea conţine cam aceleaşi elemente cu precedentele, dar într-o manieră uşor contrasă.
Ultimele două lucrări indică despărţirea studiului economiei, pe criteriul de scară deja
menţionat mai sus, referinţa lor comună fiind economia SUA, încărcată de mari
experienţe, ca şi de cercetare de nivelul premiilor Nobel.
6
 Materiale şi instrumente necesare pentru curs
 Materialele folosite în procesul educaţional şi asigurate, în acest sens de
Facultate, sunt: (1) staţie de sonorizare; (2) laptop; (3) videoproiector şi (4)
suport de curs.
 Calendar al cursului
interval Curs (predare modul) Seminar (aplicaţii)*

(0) (1) (2)
Săptămânile I-II (-III)* Modulul I Aplicaţii spre rezolvare.
Săptămânile III-IV (-V)* Modulul II : Aplicaţii spre rezolvare.
Săptămânile V-VI (-VI)* Modulul III Aplicaţii spre rezolvare.
Săptămânile VII-VIII (- Modulul IV Aplicaţii spre rezolvare.
IX)*
Săptămânile IX-X (-XI)* Modulul V Aplicaţii spre rezolvare.
Săptămânile XI-XII (- Modulul VI Aplicaţii spre rezolvare.

XIII)*
Săptămânile XIII-XIV Modulul VII Aplicaţii spre rezolvare.
* Săptămâna adăugată se referă la decalarea obligatorie a seminarului aferent conceptelor
predate la curs.
**Activitatea de seminar poate include teste şi scurte lucrări de control, la iniţiativa
donducătorului de seminar.
 Politica de evaluare şi notare

 Evaluarea studenţilor are loc după următoarele criterii ponderale:
(1) Prezentarea Caietului de seminar şi respectarea calendarului disciplinei
(obligatorii, fără pondere în notare);
(2) Prezenţa la curs şi seminar: 40%;
(3) Contribuţia la rezolvarea aplicaţiilor de seminar (prezenţa „activă”): 40%;
(4) Răspunsul la subiectele de pe biletul de examen: 20%.
 Cerinţe minime pentru nota 5: prezenţa aproape de 100% la curs şi seminar, prezentarea
corespunzătoare a Caietului de seminar şi respectarea calendarului disciplinei.
 Cerinţeminime pentru nota 10: cele de mai sus, plus contribuţia la rezolvarea
aplicaţiilor de seminar („prezenţa activă”) şi răspunsul corespunzător la subiectele de
pe biletul de examen.
 Elemente de deontologie academică

 Fraudarea examenului se va pedepsi în conformitate cu prevederile Cartei
Universitare şi cu deciziile Catedrei şi Consiliului Facultăţii.
 Studenţi cu dizabilităţi
7
 Suntem deschişi către astfel de situaţii, după cerinţele chiar ale normelor
europene. Pot fi ajustate pretenţiile noastre în ce priveşte prezenţa la cursuri şi
seminarii.
 Strategii de studiu recomandate

 să se acorde toată atenţia cursului şi noţiunilor dezbăture la curs şi seminar;
 să fie conştientizat accentul pe activitatea în timpul semestrului, în locul
învăţării exclusiv în perioada sesiunii,
 să fie conştientizat locul disciplinei economiei în formarea viitorului
funcţionar public, în locul căutării unei afinităţi (sau, dimpotrivă, a unei
repulsii) speciale în materie;
 să fie audiat cu atenţie fiecare curs, în scopul înţelegerii atât pe de-a întregul,
cât şi a detaliilor;
 să fie parcurs materialul bibliografic, în urma audierii cursului şi în prealabil
participării la seminar;
 să se încerce cele înţelese în materie de „prezenţă activă” la seminar şi să se
completeze corespunzător Caietul de Seminar;
 să fie astfel „bifată” activitatea la această disciplină, astfel disipând dintru
început emoţiile la examinarea finală.
Cuprins
Modulul I. LECŢIE INTRODUCTIVĂ METODA GRAFICĂ ÎN STUDIUL

ECONOMIEI
Modulul II FUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE
Modulul III CEREREA DE CONSUM
Modulul IV OFERTA ŞI ECHILIBRUL, VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI
Modulul V ECONOMIA BUNĂSTĂRII
Modulul VI MICROECONOMIE.TEORIA FIRMEI
Modulul VII INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE
8
Modulul I
LECŢIE INTRODUCTIVĂ.
METODA GRAFICĂ ÎN STUDIUL ECONOMIEI
Unităţi învăţământ:
1. Funcţii. Definiţie
2. Grafice pe sistemul axelor rectangulare
În acest modul,
Luăm cunoştinţă de metoda de cercetare a economiei, proprie acestui suport de curs şi
unei întregi categorii de manuale de economie actuale. Economia este văzută ca un
context al corelaţiilor dintre fenomene şi procese de o anumită categorie, iar modelul
acestor corelaţii este relaţia de tip funcţional.
Scopul modulului: fundamentarea unui tip de înţelegere a bazelor economiei, sugerând
în subtext că există şi alte modalităţi de abordare a obiectului de studiu.
Obiective: (1) relaţia de tip funcţional în economie; (2) funcţia şi graficul (de tip)
rectangular; (3) funcţia mataematică şi funcţia economică; (4) varietăţi şi caracteristici ale
funcţiilor.
_______________________________________________________________________
Economia este înţeleasă concomitent drept activitate, ştiinţă şi politică. Evoluăm

în domeniul ştiinţei, în ce ne priveşte, mai precis al studiului economiei, iar criteriul
fundamental sau obiectivul lucrării de faţă este cel de a face înţeles obiectul ştiinţei
noastre. Pe scurt, dar şi în maniera cea mai semnificativă, vedem economia ca un studiu
al relaţiei (relaţiilor) între anume fenomene. Complexitatea relaţiei creşte odată cu
numărul fenomenelor şi nu numai. Presupunem astfel, ca în schema următoare, relaţia
între un fenomen socotit determinant (A) şi un număr de alte fenomene, notate cu
majuscule de la (B) la (I).
Pentru complexitatea aici redată a relaţiilor între fenomene matematica a elaborat
noţiunea de funcţie.
Unitatea învăţământ 1. Funcţii. Definiţie

În definiţie, funcţia presupune însă numai două mulţimi sau domenii în corelaţie.
O corelaţie pentru care mulţimea (A) (spre exemplu, ca în Figura I.1) este determinantă,
astfel socotită domeniu de definiţie – domeniul detrminant -- , vizavi de (B), care este
domeniul în care funcţia ia valori (co-domeniu) -- domeniul determinat. În stricteţea
acestei logici, pentru oricare element (a), component al domeniului (A), va exista un
singur corespondent funcţional, (b), component al domeniului (B).
(A)
(B) (C)
(D) (E) (F) (G) (H) (I)

Figura I.1
9
Se înţelege astfel libertatea ca, pentru un anume (b)  (B) să poată exista mai
mulţi corespondenţi funcţionali de partea domeniului (A). Totodată, dacă există, nu mai
mulţi, ci tot un singur corespondent (a)  (A) al fiecărui (b)  (B) apare ceea ce se
numeşte caracteristica sau relaţia de biunivocitate a aceleiaşi funcţii, care corelează
domeniile (A) şi (B) şi astfel corelaţia devine şi una reciprocă.
În ce priveşte studiul nostru, nevoile se limitează la aceste cunoştinţe matematice
despre mulţimi – şi la aceste câteva rânduri, şi este bine că este aşa.
Unitatea învăţământ: 2. Grafice pe sistemul axelor rectangulare

Mai precis, putem adăuga la schiţa de idei deja formulată în paragraful anterior,
că domeniile pe care le considerăm deja funcţionale, (A) şi (B), pot include mulţimi de
numere, iar aceste numere pot fi şi continui, aşa cum este mulţimea numerelor reale (R),
sau cea a numerelor reale pozitive (R+), cele mai uzitate domenii în studiul economiei.
O primă observaţie, care se ridică odată cu aplicarea funcţiilor (matematice) în
studiul economiei este (cum bine am văzut deja) reducerea corelaţiilor fenomenologice
specifice la numai două domenii, (A) şi (B), în alternativa cărei reduceri am putea
considera corelaţia între domeniul (A) şi restul domeniilor (fenomenelor, dacă discutăm
pe Figura 1) (B-I).
Metoda grafică – redusă astfel la graficul axelor rectangulare – va urma să
considere:
(i) cele două domenii, Ox (înlocuind pe A) şi Oy (înlocuind pe B) pe cele două
dimensiuni ale planului;
(ii) plus felul corelaţiei, figurat grafic în acelaşi plan printr-o mulţime de puncte, cu
coordonate perechi, puncte regăsind astfel elemente (numere) corespondente între
mulţimile X (A) şi Y(B), ca în Figura I.2.
. yA .A(xA;yA)
. . .
O xA x
. .
Figura I.2
Şi am exemplificat aici punctul A, oarecare, ca semnificând numărul (xA), inclus

în muţimea (X) şi corespunzător numărului (yA), inclus în mulţimea (Y).
Altă observaţie se leagă de faptul că, dacă considerăm lucrurile ca în Figura I.2 –
şi astfel le vom considera de aici înainte --, mai apare detaliul după care cele două
domenii funcţionale nici măcar nu diferă literalmente între ele, ci ambele aparţin mulţimii
numerelor reale (R). Faptul este însă şi unul necontradictoriu, contrar aparenţelor, ca şi
unul neesenţial, în partea interesului studiului nostru. Iar aceasta pentru că vom regăsi, în
spatele aceleiaşi mulţimi numerice – desfăşurate pe două dimenisuni, adică pe abscisă
10
(Ox/orizontal) şi pe ordonată (Oy/vertical) – de cele mai multe ori mărimi fizice diferite,
corespunzătoare unui fenomen sau altuia.
2.1 Grafice, funcţii şi non-funcţii

Continuând însă şi ideea notată la prima observaţie, metoda noastră grafică se
vede suferindă vizavi de studiul economiei, odată ce ea face apel la funcţiile şi graficele
matematicilor analitice – şi este bine să ţinem seama şi de acest lucru încă de la plecare.
Totuşi, mai este bine să realizăm – aici rupându-ne de canoanele matematicilor şi
matematicienilor – şi alte lucruri elementare, cum ar fi:
 Faptul că în studiul nostru cele două mulţimi, (X) şi (Y), pot fi văzute mai mult sau
mai puţin în raporturile de determinare de la (X) către (Y), şi nu invers. (Y) poate fi
tot atât de bine, la rândul său, determinant pentru (X). Iar dacă, spre deosebire de cele
arătate în Figura I.2, funcţia apare sub forma curbelor (adică locurilor geometrice,
calitate decurgând din continuitatea punctelor componente), studiile noastre pot viza
şi ceea ce – plecând de la definiţie – matematica înţelege drept non-funcţie de (X) –
Figura I.3/c.
Oy Oy Oy
f(a) f(b) f(c)
O Ox O Ox O Ox
(a) (b) (c)
Figura I.3
 Astfel, dacă şi studiul economiei conţine rigoarea după care un fenomen este cel
determinant, totuşi domeniul de definiţie nu este totdeauna figurat pe abscisă, ci
poate apare şi pe axa ordonatelor.
 În următorul rând, aşa cum vom dezvolta şi în cele ce urmează, graficul din economie
mai păstrează şi alte resurse în favoaarea extinderii studiului de la relaţia restrânsă
între numai două mulţimi de elemente:
(i) fie, prin calitatea sa de loc geometric, curba (funcţia) poate corespunde unui
singur număr, contabilizat într-o terţă dimensiune (Z, alta decât X şi Y);
Exemplu: costurile de producţie se exprimă, în ultimă instanţă, în unităţi fizice

aparţinând factorilor de producţie – adică capitalului (k), prin care înţelegem
deocamdată dotarea tehnică a producţiei, şi muncii (L), ca în Figura I.4. Ceea ce nu
poate însă pierde din vedere expresia costurilor şi în unităţi monetare, unificatoare şi
făcând comparabile unităţile fizice ale diferiţilor factori între ele. Pe de altă parte,
factorii de producţie au în vedere şi inter-substituţia lor (Modulul II), respectiv
maniera în care o unitate de capital (k) este (poate fi) înlocuită de un număr de unităţi
11
de muncă (L) pentru a lăsa invariabil nivelul aceluiaşi cost total (C) – vezi Figura
I.4/a & b.
k C
(a) (b)
k1 C1
kA A
k1 k
kB B (Z)
(Z)
O LA LB L1 L O L1 L
Figura I.4
(ii) fie, având în vedere întregul itinerar determinant din Figura I.1 (la care astfel
revenim), o terţă determinare asupra corelaţiei între elementele lui (X) şi lui
(Y) poate aduce “deplasarea” curbei – către stânga, respectiv dreapta, cu
regăsirea unei curbe perfect paralele, pe care coordonatele (Ox) şi (Oy) sunt
şi ele altele.
Exemplu: funcţia cererii unui bun oarecare, (x), adică (Dx), Modulul III, este
văzută ca o relaţie descrescătoare între cantitatea (oferta) de bun (x), (Qx), şi preţul
aceluiaşi bun pe piaţă, (Px). Economiştii văd, de fapt, determinarea preţului asupra
cantităţii, în vreme ce uzanţa face ca (Px) să fie notat pe ordonată, iar (Qx) pe
abscisă. Cu toate acestea, indiferent care dimensiune variază, avem de a face cu
mişcarea de-a lungul curbei cererii – vezi Figura 5/a – între punctele A(Qa;Pa) şi
B(Qb;Pb). Dacă însă are loc iniţial o creştere a venitului consumatorului (Y), iar
venitul consumatorului, ca mărime, nu este inclus în dimensiunile (domeniile)
graficului, vom regăsi deplasarea curbei cererii către dreapta – vezi Figura I.5/b –
respectiv inducerea de creştere atât pentru cantitate cât şi pentru nivelul preţului.
P P
PA A (D) (D’)
(D)
PA’ A’
PA A
PB B
O QA QB Q O QA QA’ Q
(a) (b)
Figura I.5
12
2.2 Forma funcţiei
Dacă, prin cele arătate, metoda grafică aplicată în economie se desparte de
matematică atât pe calea simplificărilor, cât şi pe aceea a plusului de concreteţe, totuşi să
subliniem simplificările care rămân ale noastre. Lăsăm astfel să se confunde metoda
grafică cu graficele rectangulare, ca şi funcţia cu graficul care o reflectă pe planul axelor
rectangulare. Graficul va reflecta, de aici încolo, puncte, curbe şi suprafeţe semnificative
– aceeaşi ordine şi pentru inter-determinarea acestor componente. Curbele, ca şi
suprafeţele, determinări ale punctelor componente, capătă forme, aşa cum vom dezvolta
încontinuare.
2.2.1 Drepte şi non-drepte

Suntem în faţa primei sub-împărţiri, care apare drept una de bun simţ vizionar –
astfel, criteriul nici nu mai merită numit – iar mai apoi una de substrat matematic evident.
Evident, în planul axelor rectangulare, orice dreaptă – în altă expresie, funcţie rectilinie –
apare ca o funcţie explicită de felul:
y = ax + b
iar implicită de felul:
mx + ny +p = 0
Stricteţea funcţiei rectilinii se vede, de cealaltă parte, adică de partea curbelor

propriuzise – funcţiilor non-rectilinii, în cealaltă exprimare – în faţa unei liste mai lungi
a tipurilor de funcţii (matematice), tipologie care urmează firesc o lungă discuţie
matematică.
Studiul grafic al economiei urmează însă o altă cale decât cea matematică. În
cazul de faţă, funcţiile rectilinii (dreptele) şi non-rectilinii (curbele) sunt considerate pe
picior de egalitate, despărţirea între cele două categorii având loc pe cel puţin trei
criterii mai interesante pentru economie (Tabelul I.1).
Tabelul I.1
Funcţii rectilinii şi non-rectilinii
NR. CRITERIU FUNCŢIA

RECTILINIE NON-RECTILINIE
1. Variaţia legăturii între variabile Strânsă Relaxată
2. Panta (tangenta unghiului cu axele) Fixă Variabilă
3. Intersecţia cu axele Obligatorie Cazuală
13
y y
(f) (f)
A
B

1 2 3
O (a) rectilinie x O (b) non-rectilinie x
(dreaptă) (curbă propriuzisă)
Figura I.6 Forma funcţiilor
A pune pe picior de egalitate cele două tipuri de funcţii reprezintă, fără doar şi
poate, o simplificare colosală din punctul de vedere al matematicii. Odată cu acest lucru,
esenţa studiului economiei prin metoda grafică se fundamentează pe geometrie şi
vizualizare, mai mult decât prin explicitare prin formule matematico-analitice. Cu toate
acestea, am putea zăbovi puţin asupra numai câtorva formalizări – cu atât mai mult cu cât
o facem numai aici, vezi Figura I.7.
2.2.2 Alte aspecte legate de forma funcţiilor

În acest sub-paragraf discutăm despre ceea ce formează intimitatea studiului
grafic al curbelor – suplinind simplificarea faţă de viziunea matematică. Mai întâi, forma
funcţiilor se conectează obligatoriu şi semnificativ la ceea ce se numeşte panta, respectiv
tangenta la funcţie. Înţelegem aici ambele semnificaţii ale tangentei (pantei): (i) valoric -
- valoarea raportului între latura opusă şi cea alăturată, în cadrul triunghiului dreptunghic,
o valoare crescătoare, odată cu unghiul propriuzis; (ii) grafic -- dreapta care
intersectează curba (funcţia), într-un punct anume, în speţă, punerea în evidenţă a
unghiului acesteia cu axa absciselor.
Panta apare:
(i) crescătoare – punând în evidenţă corelaţia între mărimile (X) şi (Y) în creştere
concomitentă – respectiv descrescătoare – aspect care sugerează creşterea uneia
dintre mărimi pe seama descreşterii celeilalte;
(ii) abruptă, respectiv lentă – indicând creşterea / descreşterea drept mai evidentă
(aproape de verticală) sau mai lentă (aproape de orizontală).
În rândul următor, apare un aspect legat tot atât de pantă, cât de forma curbelor,
cel al consecvenţei sau inconsecvenţei în caracterul crescător sau descrescător al pantei,
în translaţia acesteia de-a lungul (punctelor) curbei. Deosebim astfel curbele monotone
-- care rămân crescătoare sau descrescătoare în totalitate – de cele nemonotone – care
prezintă, în puncte diferite, creşteri urmate de decreşteri şi-sau invers. Dreptele (funcţiile
rectilinii) formează chiar primul exemplu de curbe monotone, cu particularizarea că ele
14
se prezintă nu numai monoton crescătoare sau descrescătoare, ci şi egal crescătoare-
descrescătoare. Curbele propriuzise pot fi monotone, păstrânduşi creşterea sau
descreşterea pe întregul parcurs, dar, spre deosebire de drepte, creşterea-descreşterea le
este, la rândul ei, crescătoare sau descrescătoare.
Figura I.7 Diverse funcţii non-rectilinii tipice
y
y y
(f/a) (f/b) (f/c)
O x O x O x
(a) (b) (c)
y y
O x O x
(d) (e)
(a) Parabole: y = ax2+bx+c

(b) Curbă polinomială de gradul y= ax3+bx2+cx+d
trei:
(c) Hiperbolă dublă: ax2+by2 = 0
(d) Curbă exponenţială: y= ax
(e) Curbă logaritmică: y=logx a
În distincţia curbelor nemonotone de cele monotone operează de facto

diferenţierea formalizărilor matematice, surprinsă mai sus în Figura I.7. Respectiv, un
singur tip de funcţii se expune grafic crescător-(şi)-descrescător – am numit funcţia
polinomială1. Specificul acestei funcţii se leagă şi de aspecte ce urmează, deasemenea,
să le discutăm2.
1
În redactare matematică:
y (x) = a xn + bx(n-1) + …+ mx + n
2
Am numit aici, cel puţin: convexitatea versus concavitatea şi punctele importante.
15
Astfel, un al treilea aspect în ordine defineşte tot legătura dintre pantă şi formă,
făcând-o într-un mod încă mai subtil – am numit aici convexitatea versus concavitatea
funcţiilor monotone. O curbă este convexă, când vârful (mai corect bombeul) ei este către
origine, după cum este concavă când acelaşi bombeu se prezintă în partea opusă originii.
Convexitatea şi concavitatea indică modul în care evoluează panta monoton crescătoare /
descrescătoare de-a lungul curbei. Respectiv, aspectul este important atât prin accelerarea
sau decelerarea creşterii, cât şi pentru funcţiile care indică substituţii între domenii.
De observat din nou că aceleaşi funcţii ne-monotone sunt – odată cu definiţia care
le face succesiv crescătoare şi descrescătoare – şi succesiv convexe şi concave – am
numit din nou funcţiile polinomiale.
2.3 Alte aspecte ale funcţiilor

Discutăm despre alte două aspecte, anume punctele importante şi dinamica
grafică.
2.3.1 Punctele importante
Ordinea în care discutăm despre puncte importante ţine din nou de diferenţierea
metodei grafice de matematica analitică. Pentru cea din urmă, fiecare punct al curbei este
unul important. Pentru analiza pur grafică, dimpotrivă, interesează prioritar vizualizarea
curbelor – sau ceea ce numim graficul abstract. Fapt pentru care operează şi a doua
distincţie, aceea între curbele monotone şi cele nemonotone, apoi aceea între curbele care
intersectează şi cele care nu intersectează axele. Însfârşit, intersecţiile se pot regăsi, nu
numai cu axele, ci şi între curbe diferite.
Ca atare, regăsim pe grafice distincţia esenţială a puţinelor puncte importante,
după cum prezenţa punctelor importante este una facultativă, pe graficele rectangulare de
studiu al economiei.
În ce priveşte probelmele (aplicaţiile) de construcţie grafică, identificarea
punctelor importante este prioritară trasării curbelor – ele vor funcţiona drept “puncte de
fixare” a acestora. Corespunzător, construcţia curbelor date drept lipsite de puncte
importante este una cu atât mai liberă de orice constrângere dimensională – cu excepţia,
bunînţeles, a constrângerii date de forma curbei.
2.3.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiile

Intersecţiile sunt, aşa cum este deja sugerat, de două feluri. De o parte,
intersectările axelor rectangulare, de cealaltă intersectările curbelor (funcţiilor) între
ele – pentru situaţia curbelor multiple pe unul şi acelaşi grafic rectangular.
Intersectările cu axele (Figura I.9) sunt obligatorii cel puţin pentru drepte (curbe
rectilinii), dar şi pentru alte curbe. Concomitent, este totuşi posibil ca dreapta să formeze
două intersecţii cu axele (cazurile uzuale), sau numai una, atunci când ea este paralelă la
una dintre axe.
2.4 Alte aspecte ale funcţiilor

Discutăm despre alte două aspecte, anume punctele importante şi dinamica
grafică.
2.4.1 Punctele importante
Ordinea în care discutăm despre puncte importante ţine din nou de diferenţierea
metodei grafice de matematica analitică. Pentru cea din urmă, fiecare punct al curbei este
16
unul important. Pentru analiza pur grafică, dimpotrivă, interesează prioritar vizualizarea
curbelor – sau ceea ce numim graficul abstract. Fapt pentru care operează şi a doua
distincţie, aceea între curbele monotone şi cele nemonotone, apoi aceea între curbele care
intersectează şi cele care nu intersectează axele. Însfârşit, intersecţiile se pot regăsi, nu
numai cu axele, ci şi între curbe diferite.
Ca atare, regăsim pe grafice distincţia esenţială a puţinelor puncte importante,
după cum prezenţa punctelor importante este una facultativă, pe graficele rectangulare de
studiu al economiei.
În ce priveşte probelmele (aplicaţiile) de construcţie grafică, identificarea
punctelor importante este prioritară trasării curbelor – ele vor funcţiona drept “puncte de
fixare” a acestora. Corespunzător, construcţia curbelor date drept lipsite de puncte
importante este una cu atât mai liberă de orice constrângere dimensională – cu excepţia,
bunînţeles, a constrângerii date de forma curbei.
2.4.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiile

Intersecţiile sunt, aşa cum este deja sugerat, de două feluri. De o parte,
intersectările axelor rectangulare, de cealaltă intersectările curbelor (funcţiilor) între
ele – pentru situaţia curbelor multiple pe unul şi acelaşi grafic rectangular.
Intersectările cu axele (Figura I.9) sunt obligatorii cel puţin pentru drepte (curbe
rectilinii), dar şi pentru alte curbe. Concomitent, este totuşi posibil ca dreapta să formeze
două intersecţii cu axele (cazurile uzuale), sau numai una, atunci când ea este paralelă la
una dintre axe.
Or, din nou, diferenţa între dreptele ordinare şi cele paralele cu axele este deosebit
de semnificativă – o dreaptă paralelă cu una dintre axe practic anjulează corelaţia
funcţională între domeniile (X) şi (Y); în vreme ce, fireşte, dreptele ordinare păstrează
corelaţia cu specificul constanţei valorii acesteia.
Aspectul intersecţiei simple versus duble, de care am vorbit aici, este însă unul
specific dreptelor. În realitate, intersectarea axelor înseamnă altceva în termenii general
semnificativi – termeni prioritari faţă de forma curbelor în discuţia intersecţiei cu axele:
(i) Intersectarea axei Ox este totuna cu anularea valorii de pe axa Oy(Y), respectiv cu
soluţiile ecuaţiei (Y=0). Aceste intersecţii se vor regăsi în puncte de coordonate
(x) (soluţiile lui Y=0) şi respectiv zero – exemplu: A (a;0).
(ii) Dimpotrivă, intersectarea axei Oy echivalează anulării valorii de pe axa Ox (X),
respectiv termenului (coeficientului) liber de (x) şi (y) din expresia matematică a
curbei (funcţiei). Aceste intersecţii se vor regăsi în puncte de coordonate zero şi
respectiv valoarea termenului (coeficientului) liber al funcţiei – exemplu: A(0;a).
17
Figura I.8 Forme şi pante ale funcţiilor
y y y
(a)
O x O x O x
(a1) (a2) (a3)
y y y
(b)
O x O x O x
(b1) (b2) (b3)
Oy
(c)
O x
(a) crescătoare (a1) dreaptă (a2)abruptă (a3)încetinită
(b) descrescătoare (b1)dreaptă (b2) abruptă (b3) încetinită
(c) crescătoare - descrescătoare
Semnificaţia grafică priveşte însă în altă parte. Dacă considerăm, ca în situaţiile

uzuale, domeniul (X) drept determinant (exogen) faţă de (Y) determinat (endogen),
atunci vom căuta în intersecţia cu axa Ox valoarea exogenei care induce anularea
endogenei, iar în intersecţia cu Oy pe aceea a endogenei neinfluenţate de exogenă.
18
Y y y
O x O x O x
Figura I.9 Intersecţii cu axele
Intersectările inter-funcţii, la rândul lor, sunt atribuite exclusiv curbelor multiple,

respectiv a două sau mai multe funcţii reflectate pe acelaşi grafic. Punctele (importante)
de intersectare a funcţiilor se vor regăsi, fireşte, în coordonate (x;y) satisfăcând ambele
funcţii, practic egalând cele două expresii funcţionale, atât pentru (x) cât şi pentru (y).
Într-o astfel de ordine, intersectarea axelor devine un caz particular al intersecţiilor inter-
funcţii, în sensul în care funcţia dată (intersectată) este adusă la echivalenţa cu curbele y
= 0, sau x = 0, după caz. Intersecţiile inter-funcţii identifică, uzual, puncte – identificate
prin perechi de coordonate – de echilibru sau eficienţă.
Non-intersecţiile identifică situaţiile de comportament asimptotic. Curbele, la
extremităţi, se pot apropia tendenţial de o dreaptă oarecare, respectiv de una dintre axe.
Pot fi asimptotice chiar de ambele axe, dovedind comportament asimptotic la ambele
extremităţi. Regăsim în comportamentul asimptotic funcţii care tind către anume
coordonate, respectiv valori, fără însă a (putea) fi definite exact pentru acestea.
Exemplele cele mai la îndemână ţin tot de raporturile faţă de axe. O curbă asimptotică
faţă de Oy este, în ordinea logico-matematică în care am identificat intersectarea aceleiaşi
axe, una a imposibilităţii (matematice) a anulării valorii (x) exogenei; aceeaşi situaţie
pentru anularea valorii (y) la asimptotica faţă de axa Ox. În limbaj matematic, funcţia nu
este definită pentru intersectarea axei (axelor), respectiv în limbaj mai concret intersecţia
(axei) nu are loc pentru valori finite ale acestei axe.
În Figura I.10(a), curba izocuantă (izo-producţie în materia factorilor capital /k şi
muncă/L combinaţi) este prin definiţie asimptotică faţă de ambele axe – intersectarea
axelor ar fi însemnat ca o producţie să poată fi, realmente, sau complet automatizată
(Ok), sau complet manuală (OL). În cazul (b), curba cererii faţă de preţ a bunului (x) ar
intersecta axa preţului (OPx) pentru un nivel finit al preţului care ar face bunul
nevandabil, iar axa cantităţii (OQx) pentru o ofertă a bunului (x) capabilă să anuleze
acestuia valoarea (preţul) pe piaţă etc.
19
k Px
(Q) (Dx)
O L O Qx
Figura I.10 Non-intersecţii cu axele
2.4.1.2 Punctele de extrem (minim şi maxim) şi de inflexiune

Acestea aparţin funcţiilor ne-monotone – în speţă, restrânse la expresia
polinomială (Figura I.11).
y
O x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x
Figura I.11 Funcţie cu minime şi maxime

(polinomială)
Care expresie conferă însă funcţiei, aşa cum am descoperit mai sus, dubla calitate
de crescătoare-descrescătoare şi convexă-concavă.
Punctele de extrem sunt cele de maxim şi respectiv minim. Ceea ce identifică
coordonate pentru care funcţia îşi schimbă panta crescătoare în descrescătoare (maxim),
respectiv panta descrescătoare în crescătoare (minim)3. Punctele de inflexiune, de
cealaltă parte, aparţin în exclusivitate aceleiaşi categorii de curbe, iar coordonatele lor
alternează celor ale punctelor de extrem, atât pe dimensiunea Ox, cât şi pe cea Oy. Sunt
acele puncte în care funcţia devine din convexă concavă şi invers.
Rudenia între cele două categorii de puncte importante este una care începe cu
situarea lor pe una şi aceeaşi curbă şi continuă cu descoperirea lor drept soluţii ale
derivatelor funcţiei – de ordinul întâi pentru punctele de extrem; de ordinul al dilea pentru
3
De observat, astfel, că maximele şi minimele:
(i) nu identifică valori nedepăşite de aceeaşi funcţie, atât în partea superioară cât şi în cea inferioară;
(ii) valorile maxime şi minime se referă exclusiv la dimensiunea de pe ordonată, independent de faptul
că aceasta identifică sau nu domeniul endogen.
20
punctele de inflexiune4. Din Tabelul I.2 extragem astfel comportamentul funcţiei
polinomiale.
Tabelul I.2
Caracterizarea comportamentului funcţiei cu maxime şi minime
din Figura I.11
X x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7
y’(x) + + 0 - 0 + 0
y’’(x) + 0 - 0 + 0 -
y(x) (0)&  M(1)  m(1)  M(2)
y(x) (0) & Cx I(1) Cv I(2) Cx I(3) Cv
Legendă:
  -- funcţie crescătoare
  -- funcţie descrescătoare
 Cv – funcţie concavă
 Cx – funcţie convexă
 I(i) – puncte de inflexiune, în ordinea (i)
 m – puncte de minim
 M (i) – puncte de maximm în ordinea (i)
 (0) – anularea valorii y(x) / intersecţia cu axa Ox
2.4.2 Dinamica grafică

Este, în general, de două feluri:
(a) de-a lungul curbei date – dinamică indusă de variaţia exogenă a uneia dintre
dimensiunile date de axe. De o parte, dinamica pe una dintre dimensiuni induce
automat pe aceea a celeilalte dimensiuni, de cealaltă, această (deja) dublă dinamică
respectă regula dictată asupra configuraţiei curbei (Figura I.12).
(b) a curbei în întregime – dinamică indusă de variaţia unei terţe variabile. Curba “se
deplasează” în sensul în care ia naştere (pe direcţia deplasării ei) o altă curbă, perfect
paralelă şi astfel paralelă şi izomorfă cu cea dintâi. După modul în care s-a exercitat
deplasarea curbei, astfel, fiecărui punct de pe curba iniţială îi va corespunde altul,
aflat pe noua curbă.
4
Pentru o funcţie polinomială de forma:
y = axn + bx(n-1) + …+ mx + n
derivata de ordinul întâi este de forma:
y’ = na x(n-1) + b(n-1) x(n-2) + …+ jx + m
cu soluţii (y’=0) indicând coordonatele (x) – coordonatele (y) vor rezulta din introducerea soluţiilor (x) ale
lui (y’=0) în expresia (y).
Derivata de ordinul al doilea este de forma:
y’’ = an(n-1) x(n-2) + b(n-1)(n-2) x(n-3) + …+ix + j
cu soluţii de (x) indicând coordonatele pe abscisă ale punctelor de inflexiune – coordonatele (y) ale
aceloraşi puncte vor necesita introducerea aceloraşi soluţii (x) în expresia funcţiei (y).
21
y
yA A
yB B
O xA xB x
Figura I.12 Dinamica de-a lungul curbei
Ceea ce necesită a adăuga faptul că funcţia redată aici prin curbă cunoaşte şi alte
exogene decât ceea ce indică dimensiunile axelor. Astfel, de o parte, dinamica prin
deplasarea curbei se abate de la regulile deplasării de-a lungul curbei în materie de
dinamică a coordonatelor punctelor, de cealaltă, metoda grafică dobândeşte aici calitatea
redării unei dimensiuni adăugate celor două deja explicitate pe axele graficului (Figura
I.13).
y
O x
Figura I.13 Dinamica curbei în întregime
Concret, este deosebit de important ca, înspre exemplificare:

 curba producţiei pe termen scurt, redată în raport direct de factorii variabili (muncă
sau capital variabil, Modulul II), să poată fi văzută concomitent în legătură cu
capitalul constant;
 curba producţiei pe termen lung (izocuantă) să apară redată alături de dimensiunile
factorilor muncă şi capital tot pe graficul cu numai două dimensiuni (Modulul II);
 idem, nivelul costurilor să poată apărea şi el alături de reprezentarea sa directă în
unităţi ale celor doi factori de producţie (curba izocost, Modulul II);
 curba cererii, faţă de preţ, să poată fi studiată concomitent şi în raport de alte variabile
(Modulul III) etc.
Dinamica curbei în întregime se defineşte, în aceste condiţii, în directă legătură cu
ceea ce s-ar putea numi reprezentarea indirectă a terţei dimensiuni pe graficul plan (de
două dimensiuni).
22
2.5 Precizări finale, simplificări şi clarificări metodologice
În cele de mai sus am pus bazele metodologice ale abordării grafice a
fenomenelor economice. Suntem, de aici încolo, capabili să înţelegem un grafic deja
construit şi să construim un grafic la indicaţii literale, după care să tragem concluziile ce
se impun. Am pornit de la premisele matematice ale chestiunii (metodei) noastre, apoi
ne-am despărţit de rigorile matematice.
Această din urmă strategie – vezi aici:
(i) despărţirea de expresia matematică a funcţiei;
(ii) indiferenţa de principiu în situarea mulţimilor (X) şi (Y) în poziţia de
exogen/endogen;
(iii) considerarea pe picior de egalitate a curbelor rectilinii (dreptelor) cu cele
curbilinii propriuzise (toate funcţiile matematice elementare);
(iv) abstracţia de caracterul polinomial al funcţiilor cu puncte de extrem şi de
inflexiune
a mers în favoarea a ceea ce oferă metodei grafice mai multă individualitate, rivalizând
cu aceea a matematicii. Din perspectivă matematică, graficul se lasă calculat şi
determinat, în vreme ce din perspectivă vizuală el se personalizează, “explică” şi se lasă
citit, simplifică viziunea în favoarea observaţiei ştiinţifice, dar şi concrete şi astfel
corecte.
Ruperea de rigorile matematice îşi plăteşte preţul, printre altele, şi cu descoperirea
altor rigori, nu tocmai simple nici acestea. Iar lipsa rigorilor lasă să se descopere şi unele
imperfecţiuni, lipsuri şi limite, uneori inducând în eroare pe observator. Nicio metodă de
studiu nu e perfectă, nici metoda grafică nu este.
Dar o certitudine rămâne pe partea favorabilă a lucrurilor. Dacă cel ce studiază
economia prezintă deficienţe, sau chiar “alergie”, la dezvoltările matematice – lipsuri tot
atât prezente la unii oameni de specialitate – el are totuşi o şansă. Am numit aici
alternativa de a înţelege această specialitate după rigori (totuşi) ştiinţifice şi logice –
respectiv altfel decât după expunerile tradiţionale din manualele de economie. Iar virtuţile
metodei grafice au şi făcut-o pe aceasta deosebit de aplicabilă în universităţile
occidentale.
Continuând însă ideea după care şi metoda grafică mai poate – fie şi prin
capacitatea ei vizionară – complica lucrurile pe alocuri, puţinele generalităţi ce le mai
avem de adăugat aici se vor referi mai întâi la câteva operaţii simplificatoare, apoi la
câteva silogisme de principiu nelipsite instrumentarului observatorului. După toate aceste
clarificări finale nu ar mai putea urma decât aplicaţiile propriuzise, cu particularităţile
fiecăreia.
2.5.1 Precizări şi simplificări metodologico-grafice
Ideea de la care pornim este aceea că un grafic expus corect este şi unul complet,
ân sensul în care acesta să conţină toate elementele, atât date (exogene) cât şi rezultate
(endogene). Să facem însă o paralelă între acest studiu, destinat celor ce se iniţiază, şi
demersul ştiinţei economice, în profunzimea cercetării ei. Din acest ultim punct de
vedere, să ne amintim că economia ca ştiinţă nu beneficiază de instrumentarul riguros şi
nu o dată direct al ştiinţelor exacte. Respectiv, îi rămâne apropierea de obiectul ei de
cercetare prin teorii şi modele. Modelul este simplificarea unei realităţi mult mai
complicate ca principiu şi realitate. El lucrează astfel în favoarea explicitării sale şi
înţelegerii unei esenţe fenomenologice.
23
Tot atât putem înţelege metoda grafică simplificând, prin sine-însăşi, aceeaşi
realitate pentru a o explica. După care, grafica se simplifică şi pe sine-însăşi, în absolut
acelaşi scop şi aceeaşi ordine. În lipsa a astfel de simplificări avansate, graficele ar fi
expuse să devină complicate, greu de descifrat şi riscând să îşi piardă chiar propriul
principiu de concepere.
2.5.1.1 Graficul abstract

Subînţelege o limită a studiului grafic, după care:
 în loc de a porni vreodată de la puncte de referinţă pentru a deduce forma şi felul
funcţiei – ceea ce face obiectul unei discipline separate şi bine individualizate, am
numit econometria;
 dimpotrivă, pornim de la funcţii de formă cunoscută, de specificitate şi rigoare tot atât
cunoscute în prealabil, şi suntem mai puţin interesaţi de dispunerea punctelor proprii
curbei (coordonatelor exacte ale acestora).
Acesta este principiul aplicabil până la limita existenţei punctelor importante – vezi
intersecţii, non-intersecţii, puncte de extrem şi de inflexiune, ca în subparagraful 3.3.1,
de mai sus.
2.5.1.2 Graficul “nord-est”

A fost deja operată în cele mai multe dintre graficele exemplificative deja expuse
până aici. Este o altă simplificare mergând în profunzimea definirii domeniilor (X/Y), pe
aceeaşi mulţime a numerelor reale (R). Apoi ea ţine seama şi de situarea evaluărilor
economice în valori pozitive, în partea lor covârşitoare, destul de rar negative. Tot în
parte covârşitoare, deci, graficele noastre îşi vor defini axele pe mulţimea numerelor
reale pozitive (R+).
2.5.1.3 Abstragerea intersecţiilor cu axele

Poate avea loc ori de câte ori aceste intersecţii sunt lipsite de conţinut şi
semnificaţie concrete, în contextul aplicaţiei. Nu se confundă, bineînţeles, cu
comportamentul asimptotic, respectiv cu non-intersecţia cu axele (Figura I.14), ci
abstragerea operează asupra semnificaţiei intersecţiilor – a valorii endogenei
neinfluenţate de exogenă (Oy), respectiv a valorilor exogenei care o anulează pe cea a
endogenei (vezi şi 3.3.1.1, de mai sus).
y y
(fa) (fb)
O x O x
(a) (b)
Figura I.14 Intersectarea axelor (a) şi abstragerea intersecţiei cu axele (b)
24
Implicit, această abstragere este înţeleasă în sensul în care, în acelaşi context al
aplicaţiei, semnificaţia vizează alte aspecte. Limita aplicării acestei simplificări este dată
de funcţiile pentru care intersecţiile cu axele sunt caracteristica esenţială – vezi exemplul
hiperbolei concave pentru limita producţiilor (Modulul V).
2.5.1.4 Înlocuirea curbei propriuzise prin dreaptă

Este posibilă pe acelaşi criteriu al eludării importanţei formei curbe a funcţiei –
respectiv a relaxării legăturii dintre variabile, mai concret eludarea, ca neesenţială, a
situaţiei în care o variabilă creşte /scade mai accentuat decât cealaltă (Figura I.15). Ideea
este aceea că dreapta este mai lesne de observat şi de studiat atât grafic cât şi geometric şi
numeric (matematic).
y y
(fa) (fb)
O (a) x O (b) x
Figura I.15 Înlocuirea curbei propriuzise (a) prin dreaptă (b)
Limitele şi ale acestui tip de simplificare se fac simţite acolo unde, fireşte,
convexitatea /concavitatea sau nemonotonia curbei, însoţită de identitificarea obligatorie
a punctelor de extrem şi de inflexiune, sunt esenţiale.
2.5.1.5 Excepţii de la indiferenţa (X/Y) asupra domeniilor

Plecând de la indiferenţa asupra expunerii domeniului de definiţie pe abscisă şi a
celui în care funcţia ia valori pe ordonată – procedură obligatorie în partea matematică –
economiştii s-au obişnuit să noteze:
(i) cantităţile, pe abscisă;
(ii) preţurile, pe ordonată;
(iii) dimensiunea timpului pe graficele de timp, pe abscisă etc.
2.5.2 Câteva conexiuni şi corelaţii descriptive obligatorii

Să vedem mai întâi Planşa I, recapitulativă pentru ceea ce am studiat în această
parte.
25
Planşa I
SINTEZA
studiului economiei cu ajutorul graficelor rectangulare
Nr. BAZA DETALII COMENTARIU

Ordine DESCRIPTIVĂ
I Felul reflectării curbe individuale
multiple
reflectare directă se cere concretizare
(inaplicabilă graficului
abstract)
indirectă
matematic funcţii
nonfuncţii
(x)
II Forma dreaptă
non-dreaptă tipică funcţii elementare
atipică
III Forma + panta crescătoare monotone
descrescătoare
mixtă ne-monotone
IV Puncte importante intersecţii cu axele
inter-funcţii
non-intersecţii asimptote
puncte extrem minim-maxim
puncte inflexiune numai pentru curbe mixte
După care putem însfârşit redacta conexiunile simple şi obligatorii, sub forma
unui îndreptar elementar al studiului.
26
Planşa II
Îndreptar elementar al studiului grafic al economiei
(i) Curba rectilinie (dreaptă):
 Obligatoriu monotonă şi prezintă pantă constantă
 Intersectează obligatoriu axele, afară de situaţia abstragerii intersecţiilor:
 Cu ambele axe – când funcţia este descrescătoare în cadranul NE
 Cu o singură axă – când funcţia este crescăroare, perfect elastică sau
perfect inelastică în cadranul NE
(ii) Curbele (tipic) convexe (cadranul NE):
 Un domeniu creşte în detrimentul celuilalt (curbă descrescătoare)
 Curbe tipice relaţiei de substituţie
 Domeniul care creşte prezintă creştere crescândă
 Domeniul care descreşte descreşte încetinit
 Intersecţia cu axele este mai puţin prezentă şi/sau relevantă
(iii) Curbele (tipic) concave (cadranul NE):
 Curbă descrescătoare – un domeniu creşte în detrimentul celuilalt
 Curbe tipice relaţiei de substituţie
 Caracteristici opuse curbeilor convexe, de-a lungul curbei, cu excepţia
pantei descrescătoare şi concretizărilor în substituţii
 Intersecţia obligatorie şi relavantă cu axele rectangulare
(iv) Curbe ne-monotone (mixte):
 Derivă exclusiv din funcţii polinomiale
 Prezintă intersecţii cu Ox, reale sau imaginare, după gradul polinomului
 Prezintă puncte de extrem (minime plus maxime) după gradul polinomului
minus unu
 Prezintă puncte de inflexiune după gradul polinomului minus doi
 Regulă importantă: un punct de inflexiune se asociază la două puncte de
extrem şi se trasează pe curbă între cele două puncte de extrem succesive
 Astfel, polinomul de gradul doi se redactează (parabolic) cu un singur
punct de extrem şi fără puncte de inflexiune
27
Planşa III
Câteva tipuri de grafice exemplificative
Oy Oy Oy
(a) (b) (c)
O Ox O Ox O Ox
Oy Oy Oy
(d) (e)
(f)
O Ox O Ox O
Ox
Oy Oy Oy
(g) (h)
(i)
O Ox O Ox O Ox
28
Oy Oy Oy
(j) (k) (l)
O Ox O Ox O
Ox
Oy
(m)
O Ox
(a) Dreaptă crescătoare / intersecţii cu axele abstrase

(b) Dreaptă descrescătoare / intersecţiile cu axele abstrase
(c) Dreaptă perfect elastică (orizontală)
(d) Dreaptă perfect inelastică (verticală)
(e) Curbă accelerat descrescătoare
(f) Curbă încetinit crescătoare
(g) Curbă ăncetinit descrescătoare
(h) Curbă descrescătoare-crescătoare
(i) Curbă accelerat crescătoare
(j) Curbă atipică, cu evoluţie în spirală dreaptă, convergentă
(k) Câmp de curbe tipic convexe (hiperbole) descrescătoare, paralele
(l) Curbă tipic convexă (hiperbolă) descrescătoare, intersectată de două drepte
descrescătoare, dintre care dreapta din stânga formează intersecţie tangentă
cu curba
(m) Câmp de curbe atipice, rectangulare, dublu paralele cu ambele axe şi paralele
între ele
Sumarul modulului : Înţelesul conceptului de economie se desparte între : (1) activitate,

(2) studiu (ştiinţă) şi (3) politică. Pe partea studiiului economiei, găsim ca apropriată
nivelului acestui curs metoda grafică, concret cu ajutorul graficului de tip rectangular.
29
Acesta realizează legătura între corelaţia de tip funcţional între fenomene, procese şi
fapte de natură economică şi o redare abstractă, dar transparentă vizual a acesteia.
Câteva noţiuni matematice ajută la fundamentarea graficului, iar acesta din urmă capătă
câteva caracteristici accesibile şi urmează, la rândul lui, să fundamenteze cele ce vor fi
studiate în modulele următoare.
Teste auto-evaluare :
(1) Să recapitulăm diferenţierea specifică între funcţiile liniare şi cele non-liniare.
(2) Care sunt elementele fundamentale înţelegerii (citirii) funcţiei de tip liniar ?
(3) Ce are în comun funcţia liniară cu cele non-liniare, în totalitate ?
(4) Care sunt diferenţierile principale ale funcţiilor non-liniare ?
(5) Ce este graficul « nord-est » şi ce indică el în materia diferenţierilor specifice ?
(6) Ce fel de grafic(e) este (sunt) caracteristic(e) fenomenelor de tip substituţie ?
(7) Detaliaţi despre funcţiile de tip polinomial, în economie.
Bibliografie
Andrei, Liviu C : Economie. Editura Economică, Bucureşti 2011
Andrei, Liviu C. : Basic Economics. LAP Lambert Academic Publishing, 2013
Frois, Gilbert A.: Economie Politique. Ed. Economica. Paris. 1988
Gogoneaţă, Constantin şi Aura: Economie Politică. Teorie Micro şi Macroeconomică.

Politici Economice. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995
Guitton, Henry & Richard Bramoulé: Economie Politique. Paris. Dalloz. 1979
Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure

du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979
Hardwick, Philip & Bahadur Khaan & John Langmead: An Introduction to Modern
Economics. London-New York. Ed. Langman. 1992
Heertje, Arnold & Brian G. Robinson: Basic Economics. London-New York. 1981
Koopmans, Tjalig C: Trois Essays sur la Science Economique Contemporaine. Centre

d'Econometrie de la Faculte de Droit et des Sciences Economiques. Paris. Dunod. 1970
Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip
30
Modulul II
FUNCŢIA DE PRODUCŢIE.
PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE
Unităţi învăţământ::
1. Funcţia şi factorii de producţie
2. Combinarea factorilor
3. Problematica costurilor de producţie
De revăzut, în prealabil: Metoda grafică în studiul economiei /Modulul I

______________________________________________________________________
În acest modul,
Vom acumula, pe componente prima şi cea mai importantă funcţie a economiei. Paralel,
vom reţine şablonul funcţiilor economice fundamentale, o structură ă pentru care ne vom
putea servi de aceea a funcţiilor matematice. Ulterior, însă, şi producţia, ca şi celelalte
funcţii ce vor fi abordate în lecţiile următoare, revin la specificul propriu. Spre exemplu,
tot producţia se studiază atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, are exogene care
interacţionează între ele şi se studiază împreună cu o altă funcţie, aceea a costurilor. Din
lecţie vor rezulta şi construcţii grafice care vor servi şi altor lecţii.
Scopul modulului : se concretizează studiul prin metoda grafică pe activitatea cea mai
importantă din economie, producţia.
Obiective : (1) de la activitate la funcţia de producţie ; (2) factori de producţie şi timpi
specifici ; (3) producţia şi combinarea factorilor, ca specific al funcţiei economice ; (4)
producţia şi bazele costurilor ; (5) costuri, randamente şi creştere economică.
_______________________________________________________________________
Unitatea învăţământ 1. Funcţia şi factorii de producţie

Producţia exprimă o esenţă a fenomenului economic – sau procesului, având în
vedere aqici cel puţin criteriul implicării conştiente a factorului uman, la nivel social.
Economic şi matematic, funcţia de producţie îşi identifică variabilele exogene în factorii
de producţie – componente materiale determinate ale funcţiei (procesului) de producţie,
din toate punctele de vedere, vezi aici în special pe cel cantitativ şi respectiv calitativ-
funcţional.
Aşadar, putem exprima funcţia de producţie cel puţin prin:
Qx = f (k, L, Ld)
unde Qx este funcţia propriu-zisă, exprimându-se în unităţi specifice, pentru care indicele
“x” poate face referire la un reper de bunuri (servicii), cu implicaţia că, astfel, acelaşi Q
poate lua forma unităţilor materiale, dar şi valorice (monetare).
Celelalte notaţii identifică chiar factorii propriu-zişi şi unanim recunoscuţi la care
facem referire.
(1) Pământul (Ld de la “land”/engl.) a fost presupus, în primele scrieri de

economie, drept unicul factor de producţie, astfel purtător al substanţei valorii
existente şi transmisibile noului produs. Până şi mîntr.o astfel de opinie, însă,
31
s-a putut reflecta, de fapt, determinarea activităţii asupra studiului, în
economie, prin orgnizarea încă rudimentară a producţiei şi prin nivelul tehnic
rudimentar.
În actualitate, rolul acestui factor nu este totuşi considerat perimat, cu
amendamentul că studiile scientiste preferă să ţină seamă mai mult de implicarea
celorlalţi factori, mai “calculabili”. Dimpotrivă, acest factor este considerat în sensul său
larg, ceea ce înseamnă:
 recunoşterea caracterului inepuizabil şi neconsumabil, dar şi nepurtător de costuri al
factorului pământ, ca o caracteristică ce îl deosebeşte în special de factorul capital;
 includerea, alături de ceea ce reprezintă terenul propriu-zis de desfăşurare a
producţiei, a bogăţiilor solului şi subsolului, apoi tuturor resurselor naturale primare,
prin extensie;
 în fine, inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării resurselor
naturale, de la care porneşte economia atât ca activitate, cât şi ca studiu şi politică.
(2) Munca şi forţa de muncă (L/ de la “labour”/engl.) este un factor cu unele

specificităţi. Are caracter consumabil, dar un consumabil apaprte: munca, odată
depusă, este totuşi presupusă a-şi reface automat propria resursă, pe termene scurte.
Este, deasemenea, un factor supus unor controverse teoretice, după care ar exista sau
nu o piaţă specifică a muncii, parte a pieţei derivate a factorilor de producţie – o piaţă
neacceptată de şcoala keynesistă.
Categoria de muncă este, însă, importantă în sens micro şi macro-economic, atât în
ceea ce ţine, cât şi în ceea ce nu ţine de definirea sa ca factor, sau de existenţa pieţei
proprii. Astfel, din punct de vedere macro-economic, categoria forţei de muncă se leagă
de aceea a şomajului, fenomen care, din nou, poate fi sau nu legat de existenţa pieţei
muncii (LECŢIA VII).
Din nou ca factor de producţie, apar aici nu numai conexiunile pe termen scurt şi
respectiv lung – dezbătute ceva mai jos, în această lecţie --, dar şi raporturi pe termene
foarte lungi, cu nivelul şi progresul tehnic.
(3) Capitalul (k) este dezbătut, în Lecţia de faţă, înţelegându-se:

(a) înzestrarea tehnică (nivelul tehnic) a producţiei;
(b) subîmpărţirea capitalului după criteriul timpului (timpilor) de implicare materială şi
valorică în procesul de producţie în:
(b1) capital variabil -- care îşi transferă întreaga valoare produsului (producţiei) nou
pe parcursul unui singur ciclu productiv;
(b2) capital fix – care îşi transferă valoarea către noul produs:
 parţial – valoarea amortizării periodice specifice – pe termenul scurt, al unui
singur ciclu de producţie;
 integral – pe termen lung, respectiv pe parcursul mai multor cicluri de producţie,
în condiţii convenite asupra lungimii acestui termen.
Două sunt aspectele care reies din acest comportament aparte al factorului capital, în afara:
caracterului convenit al transferului de fcto al valorii capitalului fix asupra noului

produs;
32
considerării şi a capitalului – ca şi, în cazul de mai sus, a forţei de muncă – în sensul
larg, micro- şi respectiv macro-economic – vezi piaţa capitalului sau conectarea la
procesul investiţional.
Acestea aspecte sunt:
(A) considerarea factorului timp, în procesul producţiei – de care ne vom ocupa mai pe
larg în paragraful următor;
(B) asimiloarea parţială a comportamentului muncii şi capitalului variabil pe acelaşi
criteriu.
Unitatea învăţământ 2. Combinarea factorilor
2.1 “Factorul” timp

Primul lucru care se cere definit este, fără îndoială, chiar “factorul” timp.
În cazul de faţă, timpul se raportează şi se va exprima în unitatea specifică, atribuită
ciclului de producţie.
La rândul lui, ciclul de producţie este definit mod variabil:
avem de a face cu transformarea unui lot de factori de producţie – considerat la
capacitatea de prelucrare totală a unei unităţi de producţie într-o unitate dată de timp – în
produs nou şi expunerea acestuia pe piaţă;
sau, la o scară extinsă, trecerea unui lot de factori de producţie – extins la întreaga
economie prin totalitatea fazelor de prelucrare – până la transformarea lui în bun de
consum final.
Observaţie: Din acest din urmă punct de vedere macro, avem în vedere nu numai
extinderea lotului de factori (materii prime, energie etc.) la capacitatea întregii industrii,
dar şi conectarea dinamică a unităţilor de producţie în sensul în care produsul final de
consum al uneia constituie materia primă a alteia.
După acelaşi principiu, factorul timp se atribuie nu numai producţiei, ci şi altor
activităţi şi procese economice: investiţiile, dezvoltarea, procesele monetare etc.
Drept rezultat, se va departaja timpul scurt – atribuit ciclului individual de
producţie, indiferent de scara economică, căreia I se atribuie – de timpul lung – care,
fireşte, consideră o succesiune de timpi scurţi şi cicluri de producţie.
2.2 Combinarea propriu-zisă

Revenind însă la procesul şi funcţia de producţie – în speţă, la distincţia timpului
specific producţiei – o definire mai clară a implicării factorului timp rezultă în Diagrama
II.1.
Diagrama II.1
Factorul “timp” şi relaţia dintre factorii de producţie
în funcţie de: TIMPUL SCURT TIMPUL LUNG

(1) creşterea producţiei măcar un singur factorde toţi factorii de producţie sunt
producţie este fix & ceilalţi variabili
factori sunt variabili
(2) relaţia: capital (k) - complementaritate faţă de substituţie (curbe izocuante)
muncă (L) capitalul fix & asociere: capital
variabil-muncă
33
2.2.1 Combinarea factorilor şi comportamentul producţiei pe termen scurt
Să lămurim, totuşi, mai întâi, ce înţelegem prin producţie, ca o funcţie deja
definită mai sus. Există funcţia de producţie în sens larg:
Qx = f (k, L, Ld)
şi funcţia de producţie în sens restrâns, lipsită de factorul pământ:
Qx = f (k, L)
Factorul pământ fiind nepurtător de costuri de producţie.
În următorul rând, timpul (termenul) scurt regăseşte definirea cantitativă a
(nivelului ) producţiei în trei mărimi de bază:
(a) producţia totală (propriuzisă sau primară/Q) – cum menţionam deja mai sus,
comensurată în mărimi absolute, valorice (monedă) sau fizice (unităţi naturale). La
care mărime se adaugă cele două productivităţi:
(b) productivitatea medie (QM) – raportul între producţia primară şi mărimea absolută
a factorului variabil (Fv).
Qa = Q / Fv
Valoarea ei se va măsura în unităţi de producţie / unităţi de factor şi, fireşte, va indica
două chestiuni separate ca productivitate a muncii şi respectiv a capitalului variabil
şi/sau componentelor sale;
(c) productivitatea marginală (QMG) – acelaşi raport între producţia primară şi
cantitatea de factori implicaţi, de astădată, însă, în termenii variaţiilor
corespunzătoare. Cu alte cuvinte, productivitatea marginală măsoară “reacţia”
producţiei (primare) la creşterea cu o unitate a factorului variabil.
Qm = Q / Fv
Valoarea ei se va măsura, ca şi în cazul productivităţii medii, tot în unităţi de
producţie / unităţi de factor şi, fireşte, va indica aceleaşi două chestiuni separate ca
productivitate a muncii şi respectiv a capitalului variabil şi/sau componentelor sale.
Comportamentul producţiei pe termen scurt este definit de ceea de a fost numit legea
creşterii-descreşterii randamentelor: creşterea cu o unitate a factorilor variabili
(capitalul variabil & munca) poate determina creşterea, stagnarea sau descreşterea
producţiei şi productivităţilor. O descriere relevantă a acestei legităţi are loc în Graficul
II.1.
(Q; QMa; QMG)

QB’ B’
QA’ A’ (Q)
A (QMG)
B
(QM)
O FVA FVB (FV)

Graficul II.1 (legea creşterii-descreşterii randamentelor)
34
În concret, creşterea producţiei poate fi dată de creşterea factorilor variabili – vezi aici
angajarea unei cantităţi mai mari de materii prime, materiale etc., dar şi a unui număr mai
mare de unităţi de forţă de muncă (de lucrători direct angajaţi) --, dar creşterea producţiei
pe această cale este una limitată: atât în mărimea producţiei propriuzise, cât şi în termenii
timpului scurt. Dacă nu ar fi aşa, atunci producţia ar putea creşte constant sau accelerat,
urmare implicării factorilor varaibili, aceşti factori ar fi unicii determinanţi ai creşterii
producţiei, nelăsând loc altor factori – în speţă factorului fix, care este capitalul fix. Dacă
nu ar fi aşa – dacă acumularea materiilor prime şi angajaţilor ar fi capabilă să aducă
creşterea nelimitată a producţiei – atunci creşterea producţiilor şi creşterea economică
totală (agregată) ar fi putut fi performată de firme care nu s-ar fi extins niciodată,
neexistând nevoia unei astfel de extinderi.
În realitate, o creştere a producţiei care să depăşească randamentul descrescător al
factorilor variabili este una care implică obligatoriu capitalul fix – în concret, investiţiile
în extinderea bazelor producţiei. Graficul II.1 lasă nevăzute atât implicarea capitalului fix
în creşterea nivelului producţiei – în speţă, consideră curba producţiei corespunzătoare
unuia şi aceluiaşi nivel al capitalului fix, respectiv corespunzătoare uneia şi aceleiaşi talii
a firmei producătoare --, cât şi combinarea factorilor de tip asociere -- faptul că
creşterea lotului materiilor prime de prelucrat are loc obligatoriu în legătură cu creşterea
numerică a angajaţilor. Rămâne însă loc pentru redarea implicării capitalului fix în
creşterea producţiei, în Graficul II.2.
(Q)
(Q3)
(Q2)
(Q1)
O FVo (FV)
Graficul II.2 Implicarea capitalului fix în creşterea producţiei pe termen scurt
Complementaritatea – ca modalitate a combinării factorilor de producţie pe teremnul

scurt – este o relaţie de creştere directă între variabile, se exercită între factorul fix
(capitalul fix) şi fiecare dintre factorii variabili (capitalul variabil şi respectiv forţa de
muncă) şi este ceva mai complexă decât asocierea – care “asociază” simplu valori unice
ale factorilor.
Complementaritatea şi asocierea fiind cele două modalităţi de combinare a factorilor
de producţie pe termen scurt, putem conclude aici deja o particularitate unică pe care o
are tot producţia, ca funcţie economică fundamentală de exogenele-factori de producţie:
producţia este singura funcţie economică fundamentală ale cărei variabile se combină
între ele pentru a face să rezulte configuraţia funcţiei. Toate celelalte funcţii (cererea,
35
utilitatea, oferta, bunăstarea şi chiar costurile5) evoluează, în raport cu exogenele proprii,
în mod separat. într-o altă expresie, funcţia de producţie este alcătuită din două părţi
(zone ) funcţionale, respectiv (1) combinarea factorilor şi (2) relaţia propriu-zisă între
factori şi producţie. Iar aceasta în sensul în care un anumit tip de combinare a factorilor
determină un anumit comportament al producţiei – iar acest fapt este valabil atât pe
termenul scurt, cât şi pe termenul lung, despre care vorbim în paragraful următor.
Deocamdată, am putut observa că:
 asocierea se manifestă pe termen scurt, este o relaţie simplă şi directă între factorii
variabili şi determină toate variaţiile producţiei;
 complementaritatea se manifestă tot pe termen scurt, între factorul fix şi cei variabili,
este o relaţie tot directă între factori, dar ceva mai complexă – între un nivel al factorului
fix şi un interval de variaţie a fiecărui factor variabil în parte şi determină cel puţin
creşterea producţiei în prelungirea termenului scurt – în realitate, va trebui să studiem şi
situaţia producţiei pe termen lung pentru a putea descoperi evoluţia completă a
producţiei, urmare complementarităţii relaţiei între factori.
2.2.2 Combinarea factorilor pe termen lung. Curbele izocuante

Revenim la Diagrama I.1, de mai sus, care indică relaţia de (inter) substituţie
dintre factorii de producţie. La nivelul termenului lung, însă, toţi factorii sunt – după
comportament – consideraţi variabili, factorul capital rămâne de considerat în întregimea
sa, iar celălalt factor considerat rămâne totuşi munca (forţa de muncă). La acelaşi nivel al
termenului lung, producţia îşi schimbă şi ea expresia – vorbim aici, nu de un nivel al
producţiei însumate pe o succesiune de perioade scurte, ci tot de o producţie aferentă, ca
şi pe termenul scurt, unei perioade (fie ea şi un ciclu de producţie), dar este vorba de o
valoare medie periodică, iar aceasta se face aferentă taliei firmei – creşterea producţiei pe
termen lung echivalează, deci, creşterii taliei firmei, prin creşterea asociată a factorilor de
producţie (capital şi muncă) implicaţi.
Ajungem astfel şi la a treia modalitate de combinare a factorilor – substituţia – diferit
situată şi în sensul despărţirii de asociere şi complementaritate, ca şi de termenul scurt,
dar şi în acela că ea nu mai este aferentă variaţiei (creşterii) producţiei, ci unuia şi
aceluiaşi nivel al producţiei – în speţă al taliei firmei. Dintru început, deci, relaţia de
substituţie între (inter) factori nu mai este conectată la creşterea producţiei şi, mai
departe, substituţia nu mai este o relaţie directă, ci o relaţie tipic descrescătoare: unul şi
acelaşi nivel al taliei firmei echivalează unor niveluri asociate de capital şi muncă, în
situaţia în care:
(a) abundenţa factorului muncă corespunde predominanţei aceluiaşi factor asupra
capitalului (dotării tehnice);
(b) gradul înalt de tehnicitate echivalează, dimpotrivă, reducerii corespunzătoare a
numărului angajaţilor;
(c) rezultând un adevărat loc geometric al asocierilor cantitative capital muncă, al
raporturilor de substituţie – ratelor marginale de substituţie – între factori.
Acestea sunt caracteristicile curbelor numite izocuante ( Q1 /Graficele II.3) –
reprezentând unul şi acelaşi nivel al producţiei (izo-producţie, sau izo-cantitate) pentru
asocieri diferite ale cantităţilor de factori capital (k) şi muncă (L).
5
Parţial studiate în acestă Lecţie; restul de studiat în Modulul VI.
36
k Q
(Q1) Q1 k
(Q1)
O L O L
(a) (b)
Graficele II.3
(Q1)
(Q2) (Q3)
O L
Graficul II.4
Unitatea învăţământ 3. Problematica costurilor de producţie
Urmare celor deja prezentate mai sus, costurile sau costul total(C) de producţie se
identifică valorii factorilor de producţie consumaţi – exclusiv factorul pământ -- pentru
obţinerea unei producţii – unităţi specifice acesteia (naturale) sau unităţi valorice.
C = (L)c + (k)c
De astădată, fireşte, costurile pe factori diferiţi se vor totaliza exclusiv în unităţi
monetare, adică în unitatea de măsură comună şi factorilor individuali, şi bunurilor
produse. Comportamentul costurilor va ţine însă seamă de aceeaşi individualizare a
factorilor şi de raporturile care se nasc la combinarea lor, ca şi de ceea ce determină
asupra “factorului” timp.
Pentru termenul scurt, revenind la Graficul I.1, este lesne de înţeles o
simplărăsturnare poziţională a categoriilor (curbelor) productivităţilor medie şi
marginală.
3.1 Curbele izocost

Ne rămâne pentru studiul costurilor -- atât cât va avansa el în Lecţia de faţă, a
funcţiei de producţie – observarea comportamentului costului total (Ct), care, la rândul
lui, face apel la viziunea producţiei pe termen lung, mai precis, din nou, la Graficul II.4,
al câmpului de izocuante.
37
Factorii muncă (L) şi capital (k) sunt văzuţi în raport de inter-substituţie, cu
diferenţierea specifică că avem de a face cu o altă categorie de curbe decât izocuanta. Iar
aceasta pentru simplul motiv că practic şi teoretic este de imaginat, dar mai ales de
verificat în mod simetric că:
(a) unul şi acelaşi nivel al producţiei (curba izocuantă) poate fi atribuit unei diversităţi de
niveluri ale costurilor – combinaţii/asocieri de unităţi de factori;
(b) unul şi acelaşi nivel al costurilor – curba izocost – poate corespunde mai multor
niveluri ale producţiei.
Câtă vreme nivelul dat al producţiei (poate şi chiar) corespunde unei diversităţi de
combinaţii ale factorilor, tot astfel unul şi acelaşi nivel al costurilor poate fi atribuit unui
număr tot atât de semnificativ de combinaţii ale factorilor – este vorba de mulţimea
corespunzătoare de puncte de pe curbă. Măsura monetară unică poate fi atribuită tuturor
factorilor, dar şi producţiei. În următorul rând, nu numai că curbele izocuante şi izocost
îşi pot găsi locul pe acelaşi grafic (Graficul I.5), dar în cazul izocost raportarea cantităţilor
de factori este şi ceva mai simplă decât în cazul convexităţii izocuantelor. Curbele
izocost:
 sunt, la rândul lor, descrescătoare ( kL &Lk);
 dar, spre deosebire de izocuante, de formă dreaptă (rectilinie), ceea ce semnifică
caracterul constant, ne-gradual şi omogen al subsituţiei factorilor în contextul
costurilor. În concretul economic, spre deosebire de raportarea substituţiei factorilor
la nivelul producţiei, raportarea aceleiaşi substituţii la costuri ţine seamă de preţul de
piaţă al fiecărui factor la unul şi acelaşi moment dat – la unul şi acelaşi moment dat,
toate preţurile sunt constante, iar această situaţie de piaţă rămâne şi total independentă
de cele întâmplate în oricare producţie individuală. Ca atare, pentru costuri una şi
aceeaşi cantitate dintr-un factor va substitui una şi aceeaşi cantitate din celălalt
factor – aceasta fiind traducerea literală a formei rectilinii a curbei.
k k
(Q3)
(Q2)
A A
(Q1)
O B C L O B C L
(a) (b)
Graficele II.5
În legătură cu concretizarea aceluiaşi Grafic II.5, dar revenind la comparaţia cu

titlu general între izocost şi izocuantă, forma rectilinie a izocostului mai spune ceva.
La extremităţile izocuantei, să ne amintim, comportamentul era asimptotic – în
contextul substituţiei neomogene, specifice hiperbolei convexe, nefiind de conceput
producţia dată de un singur factor (manualizarea sau mecanizarea completă), erau tot
mai dificil de substituit ultimele unităţi din factorul subsituit. Pentru extremităţile
38
izocostului, cele întâmplate şi semnificaţia lor sunt sensibil diferenţiate: dreapta
intersectează obligatoriu axele (sau măcare una dintre axe, în cazul în care este
paralelă cu cealaltă axă).
Aşadar, pentru o substituţie perfect omogenă (proporţională) nici nu se pune
problema că nu se substituie şi ultima unitate din factorul substituit, iar aceasta în aceleaşi
condiţii cu precedentele unităţi. Intersecţia (punctul de intersecţie al) izocostului cu axa
fiecărui factor păstrează regula tuturor punctelor (locului geometric) izocostului, regulă
după care costul rămâne constant, reprezentat fiind concomitent de coordonatele
exprimate în unităţi specifice celor doi factori. Oricare punct al izocostului: (a) are
coordonate exprimate în factorii muncă (OL) şi capital (Ok); (b) exprimă unul şi acelaşi
cost, în plan valoric. Intersecţiile izocostului cu axele – vezi punctele A, B sau C – indică
unul şi acelaşi cost, exprimat, însă, în unităţile unui singur factor:
punctul A este reprezentativ, mai degrabă, prin segmentul OA şi reprezintă nivelul
costului specific izocostului AB, exprimat exclusiv în utilaje sau unităţi convenţionale
tehnice de utilaje;
la fel, punctele B şi C reprezintă segmentle OB şi OC, indicând, pentru, respectiv,
izocosturile AB şi AC, costurile exprimate exclusiv în costul specific unităţii de muncă
angajate (salarii etc.).
O ultimă chestiune rezultând din cele de mai sus este, deci, variaţia costurilor
propriuzisă. Şi în concret (practică), costurile variază – cresc, respectiv scad – în două
moduri:
(1) în unităţi naturale – adică în cantitatea factorilor. Pentru curba izocost, este vorba de
deplasarea (către dreapta, pentru creştere; către stânga, pentru descreştere) paralelă
(Graficul I.6 a);
(2) urmare variaţiei preţurilor factorilor – mai corect, al modificării preţului unui factor
în raport cu preţul celuilalt factor (Graficul II.6 b).
(3)
k k
(Z2) (Z2)
(Z1) (Z1)
O L O L
(a) (b)
Graficele II.6
3.2 Minimizarea costurilor şi randamentul la scară

Reflectarea producţiei pe termen lung şi costurilor pe unul şi acelaşi grafic lasă
loc studiului unei chestiuni cruciale pentru economia de totdeauna: concomitenţa creşterii
producţiei cu minimizarea relativă a costurilor. Se implică aici conceptul de randament –
capacitatea de valorificare, în producţie, a unităţii de factori de producţie. Cu alte
cuvinte, imaginăm aici variaţia performanţei uneia şi aceleiaşi cantităţi de factori.
39
Randamentul la scară (Rs):
Rs = Q / C
este propriu situaţiei pe termene prelungite a funcţiei de producţie, vizavi de cea a
costurilor, şi analizează eficienţa extinderii unităţii de producţie (Graficul I.7).
C
B
(Q1)
A (Q2) (Q3)
O L
Graficul II.7
Observaţie: Randamentul la scară (Rs) este de trei feluri (Diagrama II.2).
Diagrama II.2
Felul randamentului la scară (Rs)
Descrescător <1
Proporţional =1
Crescător >1
___________________________________________________________________
Sumarul modulului: Producţia dispune de funcţia matematică – cea care o apropie de
înţelegerea comună şi celorlalte funcţii de bază, după cum se va studia în modulele
următoare --, darşi pe cea economică – cea care îi indică specificitatea. Are factori mai
puţini decâtalte fucţii de bază, dar şi o caracteristică absolute specifică: interacţiunea
(combinarea) acestora. Aceasta din urmă determină (cazualizează) relaţia producţiei cu
factorii proprii. Timpul de producţie (scurt şi, respective, lung) revine, la rândul lui, în
determinarea producţiei prin combinarea factorilor. In fine, costurile de producţie sunt
studiate separat de producţia propriuzisă, iar raportul producţie-costuri determină felul
randamentului la scară.
_______________________________________________________________________
Chestiuni:
(1) Care este confuzia care se poate naşte în practică între factorii naturali (legaţi de
pământ) şi cei reprezentând capitalul variabil ?
(2) De ce nu putem vorbi de de “uzura factorului pământ”, aidoma uzurii capitalului fix ?
(3) Cu ce se identifică valoric noţiunile de uzură şi respectiv amortizare ale capitalului
fix şi care este diferenţa specifică dintre acestea ?
(4) Câte feluri de proceduri de amortizare cunoaşteţi şi care sunt fundamentele conceperii
lor (în moduri diferite) ?
(5) Explicaţi cele două niveluri fenomenologice şi de valori rezultate din procesul de
producţie.
40
(6) Explicaţi contextul combinării factorilor de producţie, începând cu caracteristicile
acestei combinări, în materia următoare:
Felul combinării Între factorii Pe termen: scurt Pentru nivelul
/lung producţiei
1 Asociere
2 Complementaritate
3 Substituţie
_______________________________________________________________________
Bibliografie
Bannock, G&R.E. Baxter & R.Rees: A Dictionary of Economics. Peguin Blocks, Londra,
1973
Dolan, Edwin D & David E. Lindsay: Economics. The Dryden Press. Chicago. 1988

41
Modulul III
CEREREA DE CONSUM
1.Definiţia cererii de consum
2. Funcţia cererii
3.Utilitate şi cerere
De revăzut, în prealabil:
 Metoda grafică în studiul economiei / Modulul I
 Curbele izocuante şi izocost /Modulul II
În acest modul,
Vom păstra aceaşi structură funcţională, ca în cazul producţiei (cu exogene şi o
singură endogenă), pentru a recepţiona prima trecere din domeniul producţiei şi
producătorului în cel al consumului şi respectiv consumatorului. Determinările,
conceptele, chiar jargonul se schimbă, revenind chiar într-o zonă de iraţional, tot
specifică consumatorului şi deosebindu-se de producător. Producţiei, costurilor şi, mai
târziu, ofertei şi venitului îi vor corespunde aici cererea, utilitatea şi consumul. Teoria
tilităţii ocazionează şi un nou contact cu şcoala marginalistă a finelui secolului al XIX-
lea. Cocomitent, lecţia de faţă pregăteşte terenul pentru înţelegerea realităţii complexe în
care producătorul şi consumatorul coexistă – aici, deocamdată, ei sunt studiaţi şi
condiţionaţi separat.
Scopul modulului : Se concretizează noţiunile din Modulul I şi pe cererea de consum,
care redevine la rândul ei o funcţie economică. Funcţia matematică dispune de mai mulţi
factori decât producţia, dar cu acţiuni individuale ale acestora aparent mai simple.
Economic, cererea indică, aidoma producţiei, endogena unei cantităţi, dar, în contextul
studiului economiei, ea desparte metodologic pe consumator de producţie, producător şi
ofertant, ca şi de costuri şi randamente – consumatorul dispune de comandamente
diferite.
Obiective : (1) factorii cererii şi individualitatea consumatorului; (2) cererea, ca funcţie
matematică (comuniunea cu producţia şi celelalte funcţii economice fundamentale) şi
economică (specificitate); (3) caracteristici ale funcţiei cererii ; (4) utilitatea, altă funcţie
din domeniiul consumatorului şi corelarea ei cu funcţia cererii.
_______________________________________________________________________
Unitatea învăţământ 1. Definiţia cererii de consum
Se numeşte cerere de consum:

(i) o cantitate de bun (serviciu) individual, pe care
(ii) un individ, un grup sau o totalitate de indivizi
(iii) doreşte şi poate să o achiziţioneze (procure, cumpere)
42
(iv) într-o periodă dată.
Se deosebeşte cererea de consum (1) individuală de cererea (2) de piaţă, exclusiv
după criteriul (ii) al definiţiei, în sensul în care (2) cererea de piaţă reprezintă
compunerea totalităţii cererilor individuale gravitând pe aceeaşi piaţă.
Este la fel de important de observat situarea cererii -- ca funcţie economică de
bază – într-un domeniu restrâns la:
 sfera consumatorului individual, final şi privat – distincţia se va clarifica complet în
mi multe dintre lecţiile viitoare;
 respectiv drept numai o componentă – parţial reprezentativă – a cererii agregate
(Lecţia VI).
Unitatea învăţământ 2. Funcţia cererii
2.1 Caracteristici generale

În calitate de funcţie economică fundamentală , cererea de consum se prezintă, cu
unele diferenţieri specifice între (1) cererea individuală şi (2) cea de piaţă.
(1) Cererea individuală (dx) are drept variabile independente cel puţin:
(1) preţul bunului (Px);
(2) preţurile altor bunuri (Pa);
(3) venitul consumatorului individual (y);
(4) preferinţa specifică a consumatoruli pentru acelaşi bun “x” ();
(5) aşteptările consumatorului faţă de nivelul general al preţurilor (E);
(6) nivelul reclamei comerciale (A);
(7) alţi factori (Z):
dx = f (Px, Pa, y, , E, A, Z)
(2) Cererea de piaţă (Dx) prezintă, diferenţiat faţă de cererea individuală:
(3’) venitul total (Y) al consumatorilor, în locul celui individual (y), plus o funcţie de
distribuţie a aceluiaşi venit total (G). Concret, gradul de egalitate-inegalitate a
distribuţiei venitului total conferă cererii de consum comportamente îndeajuns de diferite
– între extremele distribuirii perfect egale şi, respectiv, însuşirii venitului total de către
un singur consumator dintr-o totalitate.
Dx = f (Px, Pa, Y, G, , E, A, Z)
În rândul următor, cele deja expuse aici se atribuie funcţiei extinse a cererii –
purtătoare a tuturor varaibilelor independente enumerate mai sus. Dimpotrivă, funcţia
restrânsă a cererii a rezultat din nevoile:
 adaptării la posibilităţile grafice (bi-dimensionale);
 reflectării concomitente, pe acelaşi grafic, a cererii, împreună cu oferta, ca două
funcţii simple, în vedere studiului echilibrului cerere-ofertă, de semnificaţie
economică crucială.
Funcţia restrânsă a cererii exprimă dependenţa negativă a nivelului ceererii de
consum (cantităţii cerute) de nivelul preţului bunului (Px), “ceteris paribus”/celelalte
variabile rămânând constante.
Dx = f (Px)
Practica indică acest fel de dependenţă a cererii faţă de preţ pentru imensa majoritate
a bunurilor (şi serviciilor):
PxQx // PxQx
43
ceea ce identifică funcţia restrânsă cu termenul mai popularizat de legea cererii.
Observaţie: Legea cererii exprimă regula dinamicii inverse a cantităţii cerute, faţă de
nivelul preţului, dar îngăduie o libertate de formă a curbei destul de mare – o rigurozitate
formală mult redusă faţă de cazurile curbelor producţiei pe teremn scurt (obligatoriu
crescătoare-descrescătoare), izocuante (hiperbolic-convexe) sau izocost (rectilinii).
La această regulă, mai sunt identificate, în masa bunurilor, bunurile speciale
(excepţionale):
(a) bunurile “Giffen” – sau inferioare6 -- (re)prezintă un consum important la nivelul
societăţii, de aceea:
 sunt percepute drept “barometru” pentru starea şi dinamica pe termen scurt a nivelului
general al preţurilor;
 respectiv ca “indice al puterii de cumpărare”,
 în fine, ca semnal al viitoarelor penurii de bunuri sau deteriorări ale nivelului de trai.
Iar toate acestea reprezintă percepţii, ca atare au mai puţin legătură cu adevărul
ştiinţific.
(b) bunurile “Veblen” – sau de lux7 -- sunt percepute ca semnal al deprecierii monedei
autohtone. Creşterea preţului lor poate atrage creşterea cererii, urmare nevoii de
înlocuire a economiilor în monedă cu stocuri de valori mai stabile.
Astfel, reflectarea grafică a funcţiei restrânse a cererii se observă în Graficele III.1.
Px Px
(DX) (Dx)
O Qx O Qx
(a) bunuri ordinare (b) bunuri speciale (Giffen & Veblen)
Graficele III.1
Dinamica grafică -- a curbei cererii -- este aspectul care lămureşte influenţa

dinamică a fiecărei variabile independente (exogene) asupra funcţiei restrânse – egal
curba cererii. Rezultă, astfel, două feluri de dinamici:
(a) de-a lungul curbei cererii – pentru variaţia exclusivă a preţului bunului;
(b) a curbei cererii în totalitate – aceasta însemnând:
(b1) spre dreapta sau spre stânga;
(b2) cu păstrarea formei (izomorfismul) curbei cererii originare.
6
După numele lui Sir Robert Giffen, economis britanic al secolului al XIX-lea.
7
După numele economistului american de origine suedeză Torsten Veblen.
44
Diagrama III.1 enumeră câteva variaţii determinante pentru deplasarea curbei
cererii (în întregime).
Diagrama III.1
Determinantele deplasării curbei cererii
Către stânga: Către dreapta:
tendinţele inverse ale factorilor din coloana creşterea venitului naţional
dreaptă creşterea preţurilor la înlocuitorii bunului
schimbări ale gustului consumatorului, în
favoarea bunului
scăderea preţurilor bunurilor complementare
întărirea reclamei
aşteptări de creştere a preţului bunului
2.2 Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii este mişcarea de răspuns (reacţia) cererii la mişcarea
(fluctuarea) variabilelor independente ale funcţiei. Este o mărime (cantitativă)
caracterizează prin coeficientul de elasticitate:
i = (Q / Qo) / (i /i0)
unde i este coeficientul de elasticitate a cererii faţă de mărimea (exogena) i; Q este
variaţia (indusă a) cantităţii cerute; Qo cantitatea de la care are loc variaţia
(detereminată); i0 şi i sunt, respectiv, mărimea de bază a variabilei exogene şi, respectiv,
variaţia ei.
Observaţie: Raportul între variaţia cantităţii cerute şi cantitatea iniţială, ca şi raportul
între variaţia exogenei şi valoarea ei în acelaşi moment reuşesc să facă din mărimea
elasticităţii o mărime abstractă – se raportează între ele şi astfel se anulează unităţile de
măsură specifice endogenei şi exogenei.
Elasticitatea cererii faţă de preţ (p) capătă importanţă deosebită pentru funcţia
restrânsă a cererii:
p = (Q / Qo) / (P /P0)
după cum rămân de reţinut:
 atât faptul că şi restul exogenelor funcţiei extinse se caracterizează, fiecare, prin
propria elasticitate, coeficient de elasticitate şi comportament al acestuia,
 cât şi faptul că elasticitatea caracterizează şi alte funcţii decât cererea de consum,
astfel formula coeficientului de elasticitate de mai sus este una universală – iar
elasticitatea este (asemeni indicilor) o mărime abstractă (fără unităţi specifice de
măsură).
Observaţie: Cererea poate fi elastică în raport cu o variabilă, respectiv inelastică în
raport cu altele. Elasticitatea cererii este strict legată de fiecare dintre exogene şi nu
există elasticitate “coroborată” (între variabile) sau “agregată”, ca în cazul altor mărimi.
Aici observăm cel mai bine diferenţa între funcţia cererii şi funcţia producţiei, spre cel
mai bun exemplu: variabilele cererii nu se combină între ele şi nu îi deteremină funcţia în
mod corelat.
2.2.1 Elasticitate, versus inelasticitate

În formula arătată, elasticitatea – respectiv coeficientul de elasiticitate i – ia valori
între zero şi infinit – chestiunea semnului algebric negativ al elasticităţii cererii este una
45
separată, în speţă indică, pentru relaţia cantitate cerută-preţ, panta negativă a curbei,
echivalentă enunţului legii cererii.
(a) p < 1 defineşte starea de inelasticitate – variaţia exogenei (i) induce variaţii
inferioare ale endogenei;
(b) p =1 defineşte starea de elasticitate unitară – variaţiile exogenei şi endogenei sunt
echivalente;
(c) p >1 defineşte starea de elasticitate (propriuzisă) – exogena induce, prin variaţiile ei,
variaţii mai mari (importante) ale endogenei.
2.2.2 Elasticitate, versus inelasticitate perfectă

Revenim la funcţia restrânsă – astfel la legea cererii şi respectiv la elasticitatea
cererii faţă de preţ (p), intervalul de variaţie a elasticităţii include cele două extremităţi,
care sunt şi importante:
Valoarea nulă a elasticităţii faţă de preţ (p = 0) exprimă, de fapt, variaţia de anvergură
infinită a preţului, vizavi de variaţia nulă a cantităţii cerute – inelasticitatea perfectă.
După cum valoarea infinită a aceleiaşi elasticităţi faţă de preţ (p = + ) exprimă
variaţia nulă a preţului, vizavi de variaţia de anvergură infinită a cantităţii cerute --
elasticitatea perfectă.
Observaţie: Spre deosebire de restul intervalului de valori (ordinare) pe care este definită
elasticitatea cererii, aceste două valori – elasticităţi – “extreme” exprimă, fiecare, în
măsură egală sau simetrică, de facto, lipsa corelaţiei – corelaţia nulă – între preţul
bunului şi cantitatea cerută pe piaţă (preţul bunului nu influenţează cantitatea cerută).
Astfel, odată fixate şi capetele intervalului de variaţie a elasticităţii, Graficul III.2
vizualizează cele explicate în aceste ultime două subparagrafe.
Px Do
(p < 1) inelasticitate
elasticitate 450
(p > 1)
elasticitate perfectă D
(p = + )
(p =1)
elasticitate unitară
(p = 0)
inelasticitate perfectă
O Qx
Graficul III.2
Observaţie: Dinamica grafică a curbei cererii – reprezentată până aici de (a) mişcarea
de-a lungul curbei şi (b) deplasarea curbei în întregime, cu păstrarea formei şi pantei în
cazul noii curbe – se completează aici cu (c) torsiunea – echivalentă variaţiei elasticităţii.
46
În afara definirii raportului de variaţie între cerere (cantitatea cerută) şi exogenele
sale funcţionale, elasticitatea cererii are şi factori de influenţă. În favoarea elasticităţii
operează: (din nou) (i) preţul (propriuzis al) bunului, la ofertă, (ii) existenţa (versus
inexistenţa) înlocuitorilor, (iii) venitul consumatorului (individual, total şi cheltuit pentru
bunul “x” respectiv), respectiv (iv) timpul.
2.3 Surplusul consumatorului

Surplusul consumatorului (Sc) reprezintă valoarea diferenţei între:
(1) producţia (utilitatea) totală a bunului “x”, oferit societăţii – până la nivelul cantităţii
şi preţului existene la momentul considerat;
(2) valoarea corespunzătoare preţului real al bunului “x” – la momentul considerat
Grafic, surplusul consumatorului se identifică:
(i) la stânga curbei cererii;
(ii) deasupra preţului la momentul considerat (Graficul III.3).
Px
(Sc)
PA A
(Dx)
O QA Qx
Graficul III.3
Observaţie: Surplusul consumatorului este un concept cu valoare teoretică (teoretico-

didactică). Importante sunt însă două lucruri. Mai întâi, faptul că motivul pentru care
prezentăm acest concept este relaţia sa directă cu bunăstarea consumatorului – poate fi
considerat drept un adevărat indicator (indicativ) al bunăstării consumatorului, cel puţin
în lipsa altora, mai practici şi mai precişi. Astfe, vom avea mai multe aplicaţii ale
surplusului consumatorului în alte lecţii.
În al doilea rând, chiar şi pentru un concept cu valoare teoretică este nevoie de
explicat semnificaţia concretă – cantitatea QA este aşteptată la nivelul unui preţ al bunului
“x”, PA , inferior preţului primei unităţi de bun cerute, aflat respectiv în vecinătatea
preţului PB. Multiplicarea (opţiunilor) consumatorilor pentru bunul “x” se dezvăluie, prin
intermediul acestui concept, realmente paradoxală: în loc să, sau înainte ca consumatorii
să concure între ei la obţinerea bunului de pe piaţă, ia naştere un fel de “solidaritate” a lor
care concură la reducerea preţului de cerere (opţiune).
Unitatea învăţământ 3. Utilitatea şi cererea
În definiţie, utilitatea este satisfacţia obţinută de către un consumator individual,

urmare consumului unui anume bun.
47
Utilitatea alimentează cererea, tot atât cât producţia alimentează oferta, la rândul
ei – având în vedere, cel puţin, perspectiva confruntării funcţionale între cerere şi ofertă8.
Utilitatea, asemeni producţiei, ofertei sau cererii, este şi ea o funcţie economică
fundamentală complexă.
3.1 Aspectul istoric

În cazul utilităţii, nu avem de a face cu un concept unanim acceptat în gândirea
economică. Acceptarea categoriei de utilitate este, mai întâi – înainte de aspectul
economic şi de gândire economică --, o chestiune de principiu filozofic: echivalează
cu acceptarea existenţei autonome a nevoii specifice (individuale), în afara, absenţa
sau înaintea existenţei bunului / bunurilor care o satisfac(e). Acceptând utilitatea, ca
un concept valabil, înţelegem, încă o dată, că există:
(a) utilităţi individuale, de atribuit unuia sau mai multor bunuri, în mod concomitent –
aceste bunuri urmează să fie substitute, în consum;
(b) corespunzător, bunuri individuale, individual purtătoare a mai multor utilităţi –
numite şi niveluri de utilitate.
Promotorul utilităţii a fost curentul de gândire economică marginalist, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. În opoziţie cu marginalismul, marxismul – un curent
de aceeaşi vârstă şi, oarecum, de aceeaşi origine în ceea ce a fost numit “Ideologia
Germană” – neagă existenţa utilităţii, înlocuind-o cu “valoarea de întrebuinţare”,
atribuibilă fiecărui bun în parte -- ca unica dimensiune care individualizează bunul, în
raport cu celelalte.
3.2 Teoria utilităţii

De origine marginalistă, aşadar, gândirea asupra utilităţii se sintetizează în teoria
utilităţii marginale, care conţine două părţi principale: (1) partea sau postulatele
considerate de bază – respectiv, unanim acceptate în interiorul curentului marginalist;
(2) dimpotrivă, partea care a reprezentat “sciziunea intra-marginalistă”.
(1) postulatele de bază unanim acceptate sunt, la rândul lor, două la număr:
(a) creşterea cantităţii (ofertei) unui bun generează descreşterea utilităţii sale
marginale; invers, în cazul descreşterii cantităţii bunului.
A se deosebi aici cele două mărimi ale utilităţii, de care vorbim: (i) utilitatea
marginală (Um), surprinsă ca descrescătoare, odată cu creşterea cantităţii bunului, şi
(ii) utilitatea totală (Ut), care se maximizează – respectiv indică acea cantitate
integral necesară – în momentul în care utilitatea marginală scade până la anularea ei;
(b) pentru bunuri reciproc substitute (x, y, z, …) egalitatea multiplă de raporturi
între cantităţile oferite şi utilităţile marginale corespunzătoare defineşte o
stare normală şi de echilibru a economiei:
Um(x) / Px = Um(y) / Py = Um (z) /Pz = …
(2) sciziunea a avut loc între marginaliştii care s-au numit (a) cardinalişti şi (b)
ordinalişti.
8
Modulul IV.
48
(a) Cardinaliştii (Stanley Jevons, Alfred Marshall, …) consideră utilitatea drept,
concomitent:
 comensurabilă – atribuind astfel şi o unitate de măsură comună tuturor utilităţilor;
 iar pentru utilităţile individuale, purtând un punctaj individual, respectiv o calificare
(ordonare) cifrică notată 1, 2, …
Într-un cuvânt, cardinaliştii consideră pe consumator suficient de riguros -- în
opţiunea sa faţă de utilităţi şi faţă de bunurile corespunzătoare acestora – şi capabil, în
final, a ordona toate bunurile într-o ierarhie opţională unică.
(b) Ordinaliştii (Vilfredo Pareto, John Hicks, I. Allen…) consideră, dimpotrivă că:
 utilitatea nu poate primi o unitate de măsură unică – comună tuturor utilităţilor
individuale;
 şi dacă o astfel de comensurare comună ar exista, ea ar rămâne neesenţială teoriei.
În aceeaşi înţelegere curentă, ordinaliştii văd un consumator mai puţin riguros sau
capabil de a ordona totalitatea bunurilor care fac obiectul opţiunilor sale în materie de
utilitate – consumatorul raţional se limitează la ierarhizarea utilităţilor.
Observaţie: Faptul că ierarhizarea utilităţilor este ceva mai simplă şi la îndemână decât
cea a bunurilor ţine mai puţin de raportul numeric dintre bunurile de pe piaţă şi utilităţile
individuale, cât de faptul că ierarhizarea utilităţilor (în vederea marginalistă) este
prioritară -- ierarhizarea bunurilor este şi ea, prioritar, una a utilităţilor.
(a)
UA A X
UB B
O QA QB Qx
Qy Qy
(U3)
(b)
UA A (U2)
UB B (U1)
O Q A QB Qx O Qx
cardinalişti ordinalişti
Graficele III.4
Graficele II.4 vizualizează diferenţa de viziune dintre cele două componente ale
curentului marginalist, asupra conceptului de utilitate.
49
Observaţie: Toate curbele hiperbolic-convexe din aceste grafice – (a) sau (b);
cardinalişti sau ordinalişti -- identifică utilitatea marginală – utilitatea totală rămâne
invizibilă acestui demers.
 În opoziţie cu cardinaliştii, pentru ordinalişti nu există comensurarea utilităţii
bunului “x” (a) – există numai (b) substituţia bunurilor în consum, care:
(1) face vizibile, de-a lungul curbelor (Ui), cele două postulate marginaliste, ca şi la
cardinalişti;
(2) dar, mai important, lasă să se individualizeze curbele (Ui) într-o manieră proprie
(ordinalistă), cu câştigul conceptual a ceea ce numim de aici curbele de
indiferenţă (Ui).
Se numeşte curbă de indiferenţă locul geometric al cantităţilor de bunuri substitute

(x, y…) care indică indiferenţa consumatorului (în consumul unei cantităţi de “x”, faţă de
consumul celeilalte cantităţi de “y”) în ce priveşte satisfacerea unei utilităţi – unui nivel
de utilitate.
Observaţie: În condiţiile în care toate curbele din Graficele III.4 sunt similare
(izomorfe), putem vorbi şi de similaritatea între curba de indiferenţă şi izocuantă.
Deosebirea între cele două este una de semnificaţie: alături de situările în zona utilitate-
cerere (curba de indiferenţă), respectiv producţie-costuri (izocuanta):
(i) punctele curbei de indiferenţă indică indiferenţa de tip: “sau cantitatea… din
bunul “x”, sau cantitatea … din bunul “y”;
(ii) în vreme ce punctele izocuantei indică asocierea de cantităţi de factori de
producţie, una de tip: “numărul de … unităţi de muncă (angajate), combinate cu
numărul de … unităţi convenţionale de capital”.
Corolar: Marginalismul şi marxismul, aparent contrazicându-se conceptual,
reuşesc să schiţeze împreună conceptul de utilitate în gândirea economică contemporană.
La două extreme:
(i) marxismul neagă utilitatea, pe o bază filozofică strict materialistă;
(ii) cardinalismul marginalist afirmă utilitatea până la unitatea de măsură comună
tuturor bunurilor şi pâ a atribui fiecărui bun, prin intermediul ei, o valoare pe
aceeaşi scală unică.
Dimpotrivă, vizavi de acestea:
(iii) ordinalismul marginalist afirmă utilitatea în mod limitat -- ca noţiune abstractă
sau ca satisfacţie a consumatorului independentă de existenţa bunului – apropiind-
o atât de concretul bunurilor inter-substitute, cât şi de diversitatea materială a
acestora care respinge orice scalarizare (apropie utilitatea marginalistă de valoarea
de întrebuinţare marxistă).
Câştigul teoretic de partea ordinaliştilor nu se opreşte, însă, la definirea şi

reprezentarea curbelor de indiferenţă, în maniera sintetic arătată până aici. Corespondenţa
principial-metodologică între curba de indiferenţă şi izocuantă continuă cu “câmpurile” –
de izocuante şi respectiv curbe de indiferenţă, ca în aceleaşi Grafice II.4. Ca şi în cazul
izocuantelor individuale, curba de indiferenţă individuală observă mai îndeaproape
cantităţile asociate ale celor două bunuri, adică însăşi “indiferenţa” emanând de la
consumator.
50
Câmpul curbelor de indiferenţă – curbe hiperbolic-convexe, izomorfe şi perfect
paralele – mută accentul, de la indiferenţa în consumul unei cantităţi dintr-un bun sau
altei cantităţi din celălalt bun, pe diferenţierea între curbe. În cazul izocuantelor de
producţie, erau individualizate nivelurile producţiei pe termen lung (diferenţierea de talie
a producţiei) – pentru curbele de indiferenţă, diferenţierea lor în cadrul câmpului pune în
evidenţă nivelurile de utilitate. Ordinaliştii, mai mult decât colegii lor cardinalişti şi decât
alte curente care au studiat utilitatea, rămân în vizorul gândirii economice contemporane
prin aceea că au lăsat aici loc acelor bunuri complexe şi multifuncţionale, produse
deliberat pentru a servi, nu o singură satisfacţie a consumatorului, ci un adevărat set de
utilităţi. Se poate astfel întâmpla ca două sau mai multe bunuri să fie inter-substitute pe
setul de utilităţi dictat de consumator.
3.3 Constrângerea bugetară şi utilitatea

Şi dată fiind aceeaşi corespondenţă principial-metodologică între curba de
indiferenţă şi izocuantă, dusă mai departe la nivelul câmpurilor de curbe corespondente,
putem gândi în continuare şi la complementaritatea izocuantă-izocost, ca pentru o
presupusă corespondenţă în planul utilităţii.
3.3.1 Linia buget

Reprezintă, în mod raţional-economic, maximul venitului (bugetului) individual al
consumatorului, posibil de alocat satisfacerii unei utilităţi (unui nivel de utilitate).
Grafic, este vorba de o tangentă la curba de indiferenţă, ca în Graficul III.5 (pct. A, pe a
doua curbă de indiferenţă, linia-buget (B)).
Qy
(U3)
(U2)
QyA A
(B)
(U1)
O QxA Qx
Graficul III.5
Observaţie: Egalitatea între raportul variaţiilor cantităţilor şi raportul preţurilor,

la cele două bunuri, rezultă simplu din echivalenţa valorilor (veniturilor) totale implicate,
de o parte şi de cealaltă:
Qy /Qx = Px / Py  Qy Py = Qx Px  Vy = Vx
3.3.2 Determinantele venit şi preţ

Luând rata marginală de substituţie ca în definiţia şi formula de mai sus, atunci
ea -- în calitate de raportor al variaţiei cantităţilor de bunuri substitute – revine esenţial la
51
influenţa exogenelor (determinantelor): (1) venitul consumatorului şi respectiv (2)
preţurile de piaţă ale bunurilor inter-substitute – practic, raportul între preţuri.
Cum se stabilesc aceste influenţe, fiecare în parte ?
(A) Efectul variaţiei venitului (mai precis, al creşterii acestuia) îl observăm în Graficul
III.6.
Qy
(U3)
(U1)
(U2) C
B (B3)
A (B2)
(B1)
O Qx
Graficul III.6
(B) Efectul variaţiei preţurilor (Graficul II.7) este ceva mai complex Graficele III.7).
Qy Qy
(U2) (U1) (U2)
A
A B B
C
(B1) (U1) (B2) (B1) (B’2) (B2)
O Qx
(a) (b)
Graficele III.7
3.4 Corespondenţa cerere-utilitate

Graficele III.8 încearcă să stabilească o astfel de corespondenţă prin procedeul numit
compunere grafică.
52
Qy Qy
(B3)
(U1) (U3) (a) (U1) (U3)

(B2) C
(U2) (U2)
A B C
(B1) B
(B1) (B2) (B3) A
O QA QB QC Qx O Qc QB QA Qx
Px Px
A (Dx)
B (b)
C A
B
(Dx) C
O QA QB QC Qx O Qc QB QA Qx
bunuri ordinare bunuri “Giffen-Veblen”

Graficele III.8
________________________________________________________________________
Sumarul modulului: Cererea se prezintă în funcţia sa matematică, cu mulţimea de
factori determinanţi. Este specifică fiecărui bun în parte, aidoma producţiei, şi determină
un comportament de piaţă individual. Timpul de exercitare se reduce aici la un singur
reper, iar acesta chiar mai puţin bine determinat, decât în cazul producţiei. Studiul
întreprinde însă şi o depaartajare în raport du factorul preţ al bunului, pentru a apropia
studiul cererii de cel al ofertei. Dintre caracteristicile funcţiei economice se despreinde
elasticitatea. Utilitatea revine în studiu alături de cerere, esenţa legăturii dintre cele
două identificându-se în constrângerea bugetară a consumatorului.
(1) Ce exprimă panta negativă a curbei cererii ? Dar cea pozitivă, pentru bunurile
speciale ?
(2) 2Care este diferenţa de fond între forma rectilinie şi cea curbilinie a funcţiei
cererii ?
(3) Care sunt raţiunile restrângerii funcţiei cererii la “legea” cererii (raportul cu preţul
bunului) ?
53
(4) Dată fiind forma rectilinie a curbei cererii, studiaţi valoarea elasticităţii, pe
exemplificări, de-a lungul curbei cererii.
Studiu de caz:
(1) Să trasăm şi să explicăm graficul funcţiei elasticităţii, faţă de preţ, a cererii de curbă
rectilinie şi curbilinie propriuzisă.
___________________________________________________________________
Bibliografie

54
Modulul IV
OFERTA ŞI ECHILIBRUL,
VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI
1.Oferta. Definiţie şi funcţie
2.Alte explicaţii asupra funcţiei restrânse
3.Elasticitatea ofertei
4.Echilibrul cerere-ofertă
De revăzut, în prealabil: Funcţia cererii /Modulul III
În acest modul,
Revenim în zona producţiei şi producătorului, deşi studiem mai întâi oferta tot pe
elemente funcţionale, dar mai ales în comparaţie cu funcţia cererii de consum, tot pe
elemente funcţionale. În partea a doua, lecţia are referire la echilibrul cerere-ofertă, ca
sinteză a cunoştinţelor despre cerere şi ofertă, la definirea, dar şi la dinamica acestuia.
Reies elemente care conduc atât la realizarea echilibrului cerere-ofertă (al consumului),
cât şi la îndepărtarea de acesta, după cum este de admis că starea de echilibru nu este
nici continuă, nici automat recâştigată.
Scopul modulului: Cunoştinţele din Modului I şi celelalte concretizează aici asupra
ofertei. Există şi aici funcţia matematică, după înţelesul comun, revenind tot în postura
unei cantităţi de bunuri (aidoma producţiei şi cererii), iar funcţia economică, de o parte,
revine în domeniul producţiei şi costurilor, de cealaltă, îl defineşte pe ofertant, cu locul
acestuia în realizarea activităţii economice, de la extragerea şi prelucrarea resurselor, la
dispoziţia consumatorului.
Obiective: (1) funcţia matematică a ofertei; (2) înţelegerea ofertei în parallel cu funcţia
cererii; (3) caracterisiticile ofertei şi acţiunii ofertantului; (4) echilibrul cerere-ofertă.
______________________________________________________________________
Într-o primă parte a expunerii de faţă, putem considera oferta în simetrie cu

elementele caracteristice funcţiei cererii de consum.
Unitatea învăţământ 1. Oferta. Definiţie şi funcţie
Oferta este cantitatea dintr-un bun individual “x” pe care producătorii şi

ofertanţii doresc şi pot să o prezinte spre vânzare, într-o perioadă considerabilă. Astfel,
spre deosebire de cererea de consum, oferta prezintă mai puţină relevanţă ca ofertă
individuală, a ofertantului individual – cu alte cuvinte, ea se prezintă în mod relevant
numai ca ofertă de piaţă (totală sau cumulată).
În schimb, ca şi în cazul cererii, se distinge la fel de bine şi în cazul ofertei (1)
funcţia extinsă şi (2) funcţia restrânsă.
(1) Funcţia extinsă a ofertei prezintă variabilele exogene:
 obiectivele producătorului (B) – inclusiv în sensul organizării acestor obiective pe
scheletul unui obiectiv individual, considerat dominant, cu dominanţă în luarea
deciziei de ofertă;
55
 preţul bunului (Px) – cu influenţă asupra ofertei de acelaşi calibru cu influenţa asupra
cererii;
 preţurile altor bunuri (Pg);
 preţuri ale factorilor de producţie (Pf);
 nivelul tehnic şi tehnologic al producţiei (T);
 alţi factori (Z).
Drept urmare, luăm în considerare o funcţie a ofertei – de piaţă -- de forma:
Sx = f (B, Px, Pg, Pf, T, Z)
(2) Funcţia restrânsă a ofertei exprimă – perfect similar cu cazul fncţiei cererii –
dependenţa cantităţii oferite de nivelul preţului bunului (Px), “ceteris
paribus”. Forma funcţiei restrânse devine:
Sx = f (Px)
Observaţie: Mult căutata corespondenţă cerere-ofertă – adică între cele două
funcţii fundamentale în economie – se regăseşte exclusiv la nivelul funcţiei restrânse. În
realitate, studiul economiei a forţat conceptul funcţiei restrânse, pentru ambele funcţii, în
acest sens – rezultatele studiului asupra echilibrului cerere-ofertă, în ultima parte a
Lecţiei de faţă, vor veni să justifice această opţiune.
Pe ce se fundamentează, însă, practic corespondenţa cerere-ofertă, la nivelul
funcţiilor restrânse, de o parte (cererea) şi de cealaltă (oferta) ?
(i) preţul bunului (Px) este variabila exogenă comună cantităţii cerute şi respectiv
oferite;
(ii) deşi cele două cantităţi se individualizează astfel pentru cerere şi ofertă, sunt
înlesnite şi analiza şi comportamentul interactiv al celor două funcţii prin
aducerea lor pe graficul comun cantitate (Qx) – preţ (Px).
În fine, rezultă aici corespunzător legea ofertei – şi ea cu expresie perfect

asemănătoare legeii cererii – oferta (cantitatea oferită) creşte, la creşterea preţului
bunului, în oricari condiţii. Ceea ce înseamnă, pentru ofertă:
(i) influenţa preţului (Px) asupra cantităţii oferite (Qx) -- similară cu cazul cererii;
(ii) coroborată, în schimb, cu aceeaşi libertate a formei curbei ofertei – ca în cazul
cererii;
(iii) lipsesc bunurile (considerate) speciale – care s-ar fi abătut de la legea specifică
ofertei şi deci ar fi modificat panta curbei;
(iv) curba ofertei este una crescătoare în toate cazurile (Graficul IV.1).
Px
(Sx)
Ox Qx
Graficul IV.1
56
Unitatea învăţământ 2. Alte explicaţii asupra funcţiei restrânse
2.1 Mişcări specifice

(i) de-a lungul curbei ofertei este imaginată variaţia cantităţii oferite, urmare
(exclusiv) variaţiei preţului bunului – similaritatea cu curba cererii este din nou
una perfectă;
(ii) mişcarea curbei ofertei, în întregime indică, corespunzător, influenţa variaţiei
altei / altor variabile, decât preţul bunului (Px), asupra curbei ofertei / funcţiei
restrânse. Mişcarea (deplasarea) curbei ofertei în întregime semnifică, mai întâi,
păstrarea formei curbei originare.
În al doilea rând, şi pentru curba ofertei pot fi desprinse – din nou, ca şi în cazul
curbei cererii – determinantele deplasării curbei (Diagrama IV.1).
Diagrama IV.1
Determină deplasarea curbei ofertei:
Către stânga: Către dreapta:
tendinţele inverse ale factorilor din coloana schimbarea de obiectiv a producătorului, de la
dreaptă maximizarea profitului la maximizarea
vânzărilor
scăderea preţurilor bunurilor substitute
(înlocuitoare).
creşterea preţurilor factorilor de producţie
aferenţi bunului “x”
ameliorările tehnologice operate asupra bunului
“x”
2.2 Surplusul producătorului

Regăsim aici un alt concept-replică la altul specific curbei cererii. Surplusul
producătorului (Sp) reprezintă, prin definiţie economică, valoarea totală a bunului “x”,
oferită de producător, de la preţul primei unităţi de bun oferite. Grafic, surplusul
producătorului se regăseşte:
(i) la stânga curbei ofertei;
(ii) sub preţul ofertei la momentul considerat (Graficele IV.2b).
Px Px
B
(Sx)
(Sc)
PA A PA A’
(Sp)
(Dx)
O QA Qx O QA’ Qx
(a) (b)
Graficele IV.2
57
Unitatea învăţământ 3. Elasticitatea ofertei
Şi în cazul elasticităţii, lucrurile sunt perfect similare în cazurile cererii şi ofertei --

elasticitatea ofertei este capacitatea de extindere-restrângere a ofertei (cantităţii oferite),
urmare variaţiei exogenelor acestei funcţii. Coeficientul de elasticitate (i) a ofertei se
determină după aceeaşi formulă a elasticităţii -- valabilă în cazul cererii, dar şi în cazurile
altor funcţii posesoare de elasticitate:
i = (Q / Qo) / (i /i0)
unde Q este variaţia cantităţii oferite, Qo oferta corespunzătoare la momentul iniţial, iar
i şi i0, corespunzător, variaţia şi valoarea iniţială a variabilei exogene.
Sau, în cazul elasticităţii ofertei faţă de preţ:
p = (Q / Qo) / (P /P0)
ea este aferentă fucţiei restrânse.
Ca şi în cazul curbei cererii, coeficientul de elasticitate (p) a ofertei faţă de preţ
ia valorile mulţimii numerelor reale pozitive (Diagrama IV.2) – în plus, semnul algebric
al coeficientului de elasticitate, spre deosebire de cazul curbei cererii, cu pantă negativă,
este pozitiv.
Iar Graficul IV.3 vizualizează aceeaşi evoluţie a elasticităţii cererii (coeficientului de

elasticitate) faţă de preţ.
Diagrama IV.2
Valorile coeficientului de elasticitate a ofertei (p)
şi semnificaţii specifice
 p = 0 -- valoarea nulă a elasticităţii faţă de preţ -- exprimă, de fapt, variaţia de anvergură
infinită a preţului, vizavi de variaţia nulă a cantităţii cerute – inelasticitatea perfectă.
 p < 1 defineşte starea de inelasticitate – variaţia exogenei induce variaţii inferioare ale
endogenei;
 p =1 defineşte starea de elasticitate unitară – variaţiile exogenei şi endogenei sunt
echivalente;
 p >1 defineşte starea de elasticitate (propriuzisă) – exogena induce, prin variaţiile ei, variaţii
mai mari (importante) ale endogenei.
 p = +  -- valoarea infinită a aceleiaşi elasticităţi faţă de preţ -- exprimă variaţia nulă a
preţului, vizavi de variaţia de anvergură infinită a cantităţii cerute -- elasticitatea perfectă.
Din nou, ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei are – pe lângă variabilele exogene,
cele aparţinând funcţiei ofertei – propriii factori de influenţă:
(1) timpul – care operează tot în favoarea elasticităţii astfel:
(a) pentru momentul dat, este favorizată inelasticitatea perfectă;
(b) termenul scurt aduce spor de elasticitate, atrăgând alţi factori ai funcţiei ofertei;
(c) termenul lung sporeşte elasticitatea, odată ce face loc manifestării integrale a
setului de exogene al funcţiei ofertei;
(2) excesul de capacitate productivă – diminuează elasticitatea ofertei, punând problema
epuizării resurselor de factori;
(3) stocurile de bunuri – pun, la rândul lor, problema deficienţelor racordării cererii la
ofertă;
58
(4) capacitatea de mobilizare/mobilitate a factorilor între industrii – operează, din nou,
în favoarea elasticităţii ofertei.
Px ( So)
(p < 1) (p =1)

elasticitate unitară
inelasticitate
45o
elasticitate
(p > 1)
(p = + ) elasticitate perfectă (S+)
(p = 0)
inelasticitate perfectă
O Qx
Graficul IV.3
Unitatea învăţământ 4. Echilibrul cerere-ofertă
4.1 Definiţie
De primă importanţă este de menţionat că echilibrul se numără printre categoriile
(conceptele) din economie cu cel mai bogat conţinut. Vom trata aici numai un fel de
echilibru din zona pieţei şi consumului.
Echilibrul cerere-ofertă priveşte:
 domeniul consumului, detaliul acestuia, respectiv un anume bun sau categorie de
bunuri
 şi implică actorii economici interesaţi de acesta: consumatorul şi ofertantul.
Se înţelege astfel prin echilibru cerere-ofertă punctul, momentul sau conjunctura în
care, concomitent:
(a) ofertanţii sunt dispuşi şi capabili să ofere bunul “x” pe piaţă;
(b) consumatorii sunt, de asemenea, dispuşi şi capabili să achiziţioneze bunul “x” de pe
piaţă (Graficele IV.4).
(c)
Px (Dx) (Sx) Px (Sx)
(Dx)
PE1 E1 PE2 E2
O QE1 Qx O QE2 Qx
(a) (b)
Graficele IV.4
59
Felul echilibrului este dictat unilateral de curba (funcţia) cererii, în detaliu de
detaşarea bunurilor speciale, în ansablul general şi vizavi de legea cererii. Este prima
asimetrie evidentă între celoe două funcţii fundamentale concurente pe piaţă.
Dimpotrivă, pentru bunurile ordinare, comportamentul opus al cererii, faţă de ofertă,
asigură un grad înalt de tensiune în jurul echilibrului, şi tocmai aceasta asigură
echilibrului performanţa stabilităţii.
4.2 Echilibru şi dezechilibre

Dincolo de departajarea echilibrelor, rămâne identificarea oricărui echilibru drept
un singur punct, astfel prin coodonatele sale cantitate-preţ. Echilibrul de tip punctiform
sugerează un caracter static de principiu – echilibrul poate deveni dinamic, urmare
dinamicii celor două curbe, ceea ce înseamnă acţiunea factorilor specifici cererii şi
ofertei, respectiv preţului de piaţă.
Timpul revine, în concordanţă cu aceiaşi factori, dublu influent:
 determinând elasticităţile cererii şi, respectiv, ofertei, în creştere pentru alungirea
intervalului;
 determinând şi forma curbelor cererii şi ofertei, în sensul că acestea se apropie de
forma dreaptă cu atât mai mult cu cât sunt analizate pe termene mai scurte sau la un
singur moment dat – alungirea intervalului curbează cele două funcţii.
Un alt factor dinamic al echiibrului şi dezechilibrelor se leagă de dezechilibrele
persistente – caracteristice unor industrii sau sectoare de bunuri şi servicii. Cauze ale
acestora se regăsesc în exemplele:
(1) restricţiilor guvernamentale – plafonări ale ofertei şi/sau preţului;
(2) echilibrului nestabil – ceea ce poate însemna şi multiplicarea lui între aceeaşi cerere
şi aceeaşi ofertă (Graficul IV.5).
Px
(Sx)
(Dx) E2
E1
O Qx
Graficul IV.5
(3) neatingerea obiectivelor producătorilor – atât cât se poate transforma într-un

fenomen generalizat, înseamnă supra-estimarea performanţelor sau capacităţilor de
producţie ale unei anume industrii;
(4) inadecvările persistente între cerere şi ofertă – ţin concomitent şi specific de ambele
funcţii. Pe partea cererii, schimbarea gustului şi preferinţelor consumatorului este,
principial, un factor de îndepărtaarea trendului reechilibrării. Pe partea ofertei,
imperfecţiunea informaţiei de piaţă conduce la un efect similar.
60
4.3 Analiza dezechilibrelor
În fine, desprindem şi semnificaţia dezechilibrului, vizavi de echilibru. Primul
element important de desprins este acela că, vizavi de un echilibru unic, punctiform în
spaţiul graficului cantitate-preţ, dezechilibrul cerere-ofertă este replica dată de infinitatea
punctelor planului (Graficul IV.6). Cu alte cuvinte, pe cât un singur punct – pereche de
coordonate, respectiv un singur nivel al preţului şi, corespunzător, unul singur al cantităţii
– satisface interesele comune consumatorilor şi ofertanţilor, pe atât toate celelalte niveluri
de preţ şi cantitate se regăsesc în dezechilibru. Aria dezechilibrului cerere-ofertă este,
însă, nu numai cu mult mai întinsă decât cea identificată de echilibru, ci şi multiplu
semnificativă.
Px
(Dx) (Sx)
(I)
PE (III) E (IV)
(II)
O QE Qx
Graficul IV.6
4.4 Reechilibrarea cerere-ofertă. Modelul “cobweb”

Date fiind cele din sub-paragrafele precedent, majoritatea covârşitoare a
teoreticienilor şi specialiştilor cade de acord că situaţia de echilibru, pe piaţa unui bun
sau altuia, în cadrul unei economii la rândul ei localizate şi specifice, nu este nici
principial obligatorie, nici permanentă, în practică. Părerile sunt însă împărţite, între
autori şi curente de gândire, în ce priveşte existenţa sau nu a trendului de reechilibrare.
Nu vom intra în detalii asupra acestui aspect, în cele de faţă, ci preferăm o teorie a
dezechilibrelor şi reechilibrării, numită modelul “cobweb” (pânzei de păianjen).
În explicaţia sa non-matematică (grafică), modelul “cobweb” ţine seamă mai întâi de

sub-împărţirea semnificativă a ariei de dezechilibru cerere-ofertă din Graficul IV.6. Apoi,
între situaţia anilor precedent şi curent are loc legătura multiplă – corespunzătoare mai
multor perioade succesive – de forma “pânzei de păianjen” din Graficul IV.7.
61
Px
(Dx) (1) (Sx)

Po (5)
(2)
PE (4) (6)
(3)
O QE Qx
Graficul IV.7
Pot fi aduse critici acestui model, şi s-au şi adus – în principal, el vede o piaţă de-
a dreptul primitivă, fără comunicaţii subtile între cerere şi ofertă, în primul rând sub
aspect informaţional. Totuşi, nici calităţile lui nu sunt de neglijat. În primul rând, să re-
examinăm Graficul IV.7, împreună cu Diagrama IV.3.
Diagrama IV.3
Schiţa reechilibrării “cobweb”
Felul: Pe segmentul:
(1)  (2)  (3)  (4) 
dezechilibrului supra-preţ supra-cantitate sub-preţ sub-ofertă
ajustării creşterea ofertei scăderea preţului scăderea ofertei creşterea preţului
rezultatului supra-cantitate sub-preţ sub-ofertă supra-preţ
Remarcăm că segmentele (1), (2), (3), … procedează fiecare la rezolvarea unui

dezechilibru de felul preţului prin ajustarea cantităţii, şi invers – ceea ce înseamnă că
modelul evită capcana tratării discriminatorii a preţului împotriva cantităţii, sau invers.
Este încă o dată un merit al acestei teorii, cu atât mai mult cu cât curentele de gândire
cele mai bine poziţionate la această oră (neoclasici şi (neo)keynesişti) fac astfel de tratări
discriminatorii.
În al doilea rând, modelul vede cu destulă claritate două lucruri, în concluzia sa:
(i) (re)echilibrarea, ca proces de durată, respectiv etapizată – “tatonare” (expresia
autorilor);
(ii) aceeaşi (re)echilibrare nu este obligatorie, ci condiţionată – în favoarea
reechilibrării ( “cobweb” convergent) operează (1) elasticitatea cererii şi (2)
inelasticitatea ofertei; caracteristicile opuse (“cobweb” divergent) determină,
dimpotrivă, îndepărtarea accelerată a echilibrului cerere-ofertă (Graficul IV.8).
62
Px
(Dx) (Sx)
Po
PE
O QE Qx
Graficul IV.8
___________________________________________________________________
Sumarul modulului: Oferta redevine o funcţie economică fundamentală, asemenea
cererii, şi chiar este parţial studiată pe coordonate similare. Cu toate acestea, ea revine
în domeniul producţiei, producătorului şi costurilor, în diferenţă specifică faţă de
consumator, consum şi utilitate. Echilibrul cerere-ofertă este o chesiune esenţială pentru
studiul economiei, iar aceasta se clarifică tocmai aici.
(1) Enumeraţi corespondenţele caracteristice înte “legea cererii” şi “legea ofertei” (de
aşteptat un răspuns complet).
(2) Pe un grafic rectangular cantitate (Qx) – preţ (Px), trasaţi o curbă a cererii (Dx) şi
cealaltă a ofertei (Sx) oarecare. Localizaţi şi numiţi echilibrul cerere-ofertă şi
dezechilibrele specifice.
(3) Care este elementul dominant al caracterului “convergent”-“divergent” al
reechilibrării de tip “cobweb”.
Bibliografie

63
Modulul V
ECONOMIA BUNĂSTĂRII
1 Specificul funcţiei bunăstării
2 Bazele studiului bunăstării: optimul de tip Pareto
3 Modelul dinamic
4 Conceptul de echitate
5 Inegalitatea economică
 Curbe izocuante şi izocost, curba de expansiune (Modulul II)
 Curbe de indiferenţă şi linii buget (Modulul III)
În acest modul,
Intâlnim o altfel de funcţie, decât producţia, costurile, cererea, utilitatea, şi oferta, ca
auto-determinate. Bunăstarea necesită, mai întâi, definirea unanim acceptată, sau ceea
ce se numeşte funcţie-obiectiv : producţia la standardele cele mai ridicate şi consumul
integral al produsului. Are imagine (ipo)statică, versus dinamică. Inţelegerea ei necesită
înţelegerea tuturor funcţiilor învăţate până aici, după care se poae afirma că studiul
bunăstării este chiar studiul economiei. Această lecţie este ea-însăşi o aplicaţie, de genul
celor parcurse deja ca exemple, dar rezultatul acesteia este pe cât de interesant, pe atât
discutabil. Rămânem tot timpul atât de departe de discursurile politice despre bunăstare.
Scopul modulului : definirea bunăstării în economie, a coordonatelor ştiinţifice ale
acesteia, dar tocmai în acest context şi ca funcţie generală a economiei, şi ca o funcţie
individuală, alături de celelalte funcţii economice fundamentale.
Obiective : (1) bunăstarea, ca funcţie matematică şi economică ; (3) caracteristicile
aceleiaşi funcţii ; (4) definirea obiectivelor funcţiei, tot ca specificitate: eficienţa şi
echitatea ; (5) alte caracteristici ; (6) inegalitatea economică.
_______________________________________________________________________
Avem de a face, în această lecţie, cu o funcţie calitativ diferită de cele studiate

mai sus9, cu rezerva că cunoştinţele ei se fundamentează totuşi pe cele deja studiate în
cele de mkai sus.
Unitatea învăţământ 1. Specificul funcţiei bunăstării
Trei puncte de vedere individualizează acestă nouă funcţie:
(A) Variabilele independente (exogene) – după care, în aceeaşi ordine ca în cazurile

funcţiilor deja studiate, funcţia bunăstrării (Sw) apare drept:
Sw = f (Q; D; H; L; P; S; R; Z)
unde:
9
De funcţia de producţie şi costuri, de cerere, utilitate şi ofertă.
64
 Q este cantitatea (oferta) totală de bunuri şi servicii;
 D este distribiţia socială a lui Q;
 H este gradul de sănătate publică;
 L este timpul liber general (social);
 P este gradul de poluare a mediului;
 S este stabilitatea politică;
 R sunt condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului etc.
 Z sunt, ca şi pentru celelalte funcţii, alţi factori de mai mică importanţă.
(B) Indivizii sociali – este vorba aici, mai precis, de utilităţi individuale (u1, 2,…, n):
Sw = f ( u1, 2, …, n)
considerându-se şi un număr finit de indivizi – întrucâtva, funcţia bunăstării se referă la
indivizi, colectivităţi şi comunităţi asemănător funcţiei cererii.
(C) Static, versus dinamic, respectiv:

 folosind formalizările (A) şi (B) de mai sus (static);
 având în vedere şi schimbarea acestor date (dinamic), ceea ce:
(a) exemplifică starea economică de tranziţie;
(b) îmbunătăţeşte sau dimpotrivă starea materială a indivizilor sociali, ca referinţă.
Unitatea învăţământ 2. Bazele studiului bunăstării: optimul de tip Pareto
Vilfredo Pareto10 este notat ca părinte al unor studii dezvoltate până astăzi pe o bază
necontrazisă funcamental.
2.1 Obiectivele modelului

Regăsim în dreptul funcţiei bunăstării şi o altă distincţie – semnificând raportarea
subiectivă la realitatea economică (obiectivă) sau realitatea aşteptată (din nou subiectivă)
de la economie. Funcţia bunăstării, emanând de la Vilfredo Pareto şi marginalişti, îşi
păstrează două obiective (funcţii-obiectiv): (1) eficienţa şi (2) echitatea.
Eficienţa -- în definiţia tipic marginalistă, respectiv “eficienţa (de tip) Pareto” –
este înţeleasă drept acea stare economică care nu mai suportă îmbunătăţiri sau
ameliorări. Cu alte cuvinte, oricare redistribuire materială de la momentul eficienţei
Pareto nu poate avea decât efect negativ, respectiv acela de pierdere a stării de eficienţă
Pareto. Eficienţa Pareto se va localiza pe trei niveluri, anume:
(a) nivelul combinării factorilor;
(b) nivelul producţiei propriuzise – rezultând bunuri şi servicii;
(c) nivelul consumului – aceloraşi bunuri şi servicii.
Observaţie: Cele trei niveluri ale eficienţei Pareto păstrează în comun, două câte două:
 zona producţiei – pentru nivelurile (a) şi (b);
 categoria bunurilor şi serviciilor: (b) şi (c).
10
Fondator al uneia dintre cele trei şcoli marginaliste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, localizate
la Lausanne, Elveţia.
65
La rândul ei, echitatea – un concept studiat ceva mai târziu, în literatura economică –
va veni, totuşi, să se grefeze pe acelaşi model Pareto şi va căuta reconcilierea tehnică cu
acesta.
2.2 Ipoteze şi restricţii metodologice

Diagrama V.1 listează ipotezele şi restricţiile caracteristice modelului de bază Pareto
– în partea următoare, concluziile modelului vor fi confruntate şi cu înlăturarea
(relaxarea) acestor restricţii.
Diagrama V.1
Modelul eficienţei Pareto:
ipoteze şi restricţii metodologice
denumire explicaţii
1 economia reală fără monedă şi implicaţiile ei, începând cu cele asupra nivelului
preţurilor.
2 economia închisă fără fluxuri materiale de intrare/ieşire în/din sistem
3 2 bunuri x & y (oarecare şi substitute)
4 2 factori de producţie capital (k) & muncă (L)
5 2 indivizi sociali A&B
6 oferta fixă de bunuri
2.3 Raţionamentul modelului

Graficele V.1 figurează separat producţiile pe termen lung (izocuante-izocosturi
eficiente şi curbe de expansiune eficientă a producţiei) ale celor două bunuri, (x) şi (y),
presupuse de model.
kx ky
(x3) (y3)
(x2) (y2)
(x1) (y1)
Ox Lx Oy Ly
(a) (b)
Graficele V.1
Explicaţie grafică:
Date fiind cele două grafice de formă binecunoscrută din Lecţia I, urmează ca în
Graficele V.2, următoare, să aibă loc mai întâi răsturnarea Graficului V.1 (b) peste
Graficul V.1 (a), cu re-localizarea celor două perechi de axe rectangulare. Metoda se
numeşte “Edgeworth-Bowley (EB)”, două nume de autori care au continuat şi clarifica
66
demersul început de Vilfredo Pareto – Caseta Edgeworth-Bowley (EB) constituie
fundamentul de studiu al Graficului V.2.
(Ly) LyA Oy
(kx)
kxA A kyA
(ky)
Ox LxA (Lx)
Graficul V.2 (a)
(kx) (Ly) LyA /A’ Oy
kxA’ A’ kyA’
kxA A kyA
(ky)
Ox LxA/A’ (Lx)
Graficul V.2 (b)
(kx) (Ly) LyA LyA’ Oy
(y) (x)
kxA’ A’ kyA’
kxA A kyA
(ky)
Ox LxA LxA’ (Lx)
Graficul V.2 (c)
Situaţia acestui Grafic este una imposibilă – cel puţin vizavi de ipotezele-
restricţiile modelului (vezi ipoteza-restricţia economiei închise ( Diagrama V.1 / 2).
(kx) (Ly) LyA LyA’ Oy
(y)
kxA’ (x) A’ kyA’
kxA A kyA
(ky)
Ox LxA LxA’ (Lx)
Graficul V.2 (d)
67
Situaţia acestui Grafic este una posibilă, dar de ineficienţă Pareto.
(Ly) LyA Oy
(kx) (y1) (x3)
(x1) (y2) (x2) C
(y3) B
A (Z3)
(Z1) (Z2)
(ky)
Ox LxA (Lx)
Graficul V.2 (e)

2.4 Concluziile modelului
2.4.1 Eficienţa în combinarea factorilor
Eficienţa Pareto în combinarea factorilor este dată de comuniunea ratelor
marginale de substituţie între factorii de producţie, pentru producţiile diferitelor
bunuri:
(1) Rms (Lk) (x) = Rms (Lk) (y)
unde, fireşte, avem ratele marginale de substituţie (Rms) între factorii de producţie în
explicitările arătate.
Alte observaţii:
 Am înlocuit în Graficul V.2(e) perechea de puncte A&A’ cu punctele A, B şi C,
asociate pe cu totul alt principiu: este pentru a arăta că eficienţa Pareto în combinarea
factorilor este o stare multiplă, iar aceasta acoperă, de facto, întregul parcurs al
curbei comune de expansiune eficientă pentru producţiile (x) şi (y).
 Starea multiplă indică şi faptul că o industrie poate ceda alteia factori de producţie
păstrând eficienţa Pareto pe ansamblu,
 ca şi faptul că, incluzând cele două origini (Ox şi Oy) în mulţimea punctelor de
eficienţă, aceeaşi eficienţă Pareto se păstrează şi pentru atribuirea unilaterală a
factorilor unei producţii, pe seama eliminării alteia.
2.4.2 Eficienţa în nivelul producţiilor
Graficul IV.3 se cere considerat în corespondenţă grafică cu Graficul V.2(e).
(y)
Ox A
O Oy (x)
Graficul V.3
Observaţii:
68
(1) Mulţimea punctelor de eficienţă nu este una infinită, dar destul de
semnificativă teoretic; şi limitele sale se fac însă evidente vizavi de mulţimile
punctelor care arată ineficienţa şi/sau imposibilitatea combinaţiilor
producţiilor.
(2) Eficienţa în nivelul producţiei este complet determinată de aceea în
combinarea factorilor – astfel criteriul eficienţei decurge obligatoriu în această
ordine.
(3) Odată cu punctele A, B, C şi cu totalitatea punctelor de eficienţă – în speţă cu
mulţimea de coordonate ale acestora pe cele două Grafice --, începem să
observăm felul în care se defineşte – în concepţia funcţiei bunăstării – ceea ce
se numeşte o stare economică – am început doar cu valori ale celor doi factori
şi ale celor două producţii, (x) şi (y).
(4) Stările economice eficiente include punctele Ox şi Oy, respectiv distribuirea
integrală a factorilor pe una singură dintre produccţii.
(5) Totalitatea punctelor de eficienţă înseamnă o totalitate de stări eficiente ale
economiei – trecerea economiei dintr-un punct în altul (dintr-o stare în alta) va
corespunde eficienţei Pareto (a producţiei) în dinamică, respectiv în
tranziţie.
(6) Tocmai de aceea curba limitei producţiei este descrescătoare – identificând
fondul păstrat constant al factorilor de producţie, distribuit între producţii
astfel încât, obligatoriu, creşterea uneia are loc pe seama diminuării celeilalte.
În astfel de condiţii, limita producţiilor nu figurează creşterea economică, ci
restructurarea producţiilor.
Limita producţiilor este o curbă de formă hiperbolic-concavă – în comparaţie

cu izocuanta sau curba de indiferenţă, care sunt hiperbolic-convexe – sau “tipic”
concavă.
Curba tipic concavă – partea sau zona nord-est a hipebolei concave:
 este descrescătoare, aidoma hiperbolei convexe (izocuantei şi curbei de indiferenţă);
 spe deosebire de hiperbola convexă, hiperbola concavă intersectează obligatoriu
axele rectangualre;
 din nou în asemănare cu curba tipic convexă, pe nord-est figurează cel mai apropriat
o relaţie de substituţie sau altele similare între variabile;
 regula concavităţii exprimă inversa convexităţii: variabila care creşte, pe seama
celeilalte (în contextul pantei descrescătoare), creşte mai încet; variabila care scade
scade mai intens.
În fine, pentru a studia regula determinantă eficienţei Pareto în producţie, să revedem
cele ce se întâmplă la trecerea – tranziţia – între puncte de eficienţă diferite – bunînţeles,
între punctele ipotetice A şi B, şi/sau mai departe: la trecerea din A în B, are loc
creşterea producţiei (x) pe seama producţiei (y), iar aceasta pe seama deplasării
corespunzătoare a factorilor de producţie dinspre producţia (y) spre producţia (x).
Concomitent, însă, trebuie ţinut seama şi de poziţionarea exactă şi limitarea numerică
a stărilor economice eficiente – în speţă, stările economice corespunzătoare punctelor A,
B etc. sunt unele şi aceleaşi; ceea ce înseamnă, altfel exprimat, că trecerea din starea A în
starea B este echivalentă trecerii inverse, din B în A, în materia cantitativă a factorilor
69
de producţie; diferă numai semnul algebric, respectiv creşterea, versus descreşerea
factorilor pentru o producţie, vizavi de cealaltă.
Trecerea între stări economice (eficiente) diferite se aseamănă atât redistribuirii, cât şi
substituţiei – se poate exprima, însă, şi prin transformarea unei producţii în altă
producţie, la nivelul societăţii economice.
Însfârşit, eficienţa în nivelul producţiei – echivalentă eficienţei transformărilor
reciproce între producţii – înseamnă comuniunea ratelor marginale de substituţie-
transformare între producţii:
(2) Rmt (xy) = Rmt (yx) = Rmt
unde Rmt sunt ratele marginale de transformare cu explicitările arătate între nivelurile
producţiilor, astfel ultima Rmt este unică pentru fiecae dintre punctele de pe curba limitei
producţiilor – corespunzător, pentru fiecare stare economică eficientă.
2.4.3 Eficienţa în consum

Până la un punct, eficienţa de tip Pareto în zona consumului îşi are descripţia
aidoma eficienţei din zona factorilor şi producţiei (alţi actori, aceeaşi piesă / Graficul
V.4). De la utilităţile individuale ale fiecăruia dintre indivizii [A] şi [B] se procedează la
Caseta Edgeworth-Bowley comună. Tot aidoma rezultă regăsirea eficienţei multiple de-a
lungul diagonalei (Graficele IV.4.b), în punctele exemplificate A, B şi, respectiv C –
unde, de astădată liniile buget corespunzătoare sunt comune celor doi indivizi.
Explicitarea matematică va fi, corespunzător:
(3) Rms (xy) [A]= Rms (xy) [B]
Ceea ce înseamnă a treia condiţie a eficienţei de tip Pareto: eficienţa în consum --
egalitatea ratei marginale de substituţie, în consum, între cei doi indivizi (A şi B) şi
referitor la cele două bunuri (x şi y). Este interesant de observat:
 mai întâi, că ecuaţia (3) este destul de asemănătoare ecuaţiei (1) de mai sus, în sensul
definirii substituţiilor corespunzătoare;
 mai apoi, că termenii individuali ai ecuaţiei (3) seamănă, mai degrabă, cu cei din
ecuaţia (2), a producţiilor, în vreme ce descripţia acestei ecuaţii este, totuşi, alta.
2.4.4 Eficienţa în producţie şi în consum

Ca atare, contextul prezentat aici al funcţiei bunăstării – limitată deocamdată la
obiectivul eficienţei Pareto – reclamă o coerenţă între producţie şi consum, care, tot
deocamdată, lipseşte. Acesta este punctul până la care demonstraţiile din zona producţiei
şi, respectiv, consumului se aseamănă. De aici încolo este nevoie de apropierea celor
două substituţii, dar demonstraţia din zona consumului va continua într-o altă ordine.
Se va considera câmpul utilităţilor comune (colective) celor doi indivizi (Graficul
V.5), fundamentat pe comuniunea de principiu a substituţiei în consum, definită de
ecuaţia (3) – o comuniune care priveşte deopotrivă:
 cele două bunuri (x; y);
 cei doi indivizi [A; B].
70
y y
(a)
(u1A) (u2A) (u3A) (u1B) (u2B) (u3B)
OA x OB x
(b)
x OB
A
B
C
y
OA x
Graficele IV.4
P
N
M (B3) (u3)
(B2) (u2)
(B1) (u1)
O x
Graficul V.5
Or, utilitatea comună (colectivă) îşi găseşte, în sfârşit, fundamentarea pe

dimensiunile cantitative ale celor două bunuri (x; y), aidoma limitei producţiilor (Graficul
IV.3). Poate astfel rezulta comuniunea ratelor marginale de substituţie, atribuite,
respectiv, bunurilor (x) şi (y), între producţie (limita producţiilor) şi consum (utilitatea
comună), ca în Graficul IV.6.
71
y
CE E
(B3) (u3)
(B2) (u2)
(B1) (u1)
O FE x
Graficul IV.6
Observaţie. Unicitatea stării economice care ar asigura eficienţa Pareto la un moment dat
atrage către modelul Pareto critica, în sensul rigidităţii sale, respectiv neadaptării la
realitate şi la nevoia caracterizării unei economii. Viciul fundamental al gândirii paretiene
se localizează acolo unde eficienţa Pareto există sau nu există, lipsind şi posibilitatea
unei gradualizări, unei evaluări, comparări şi, în consecinţă, ierarhizări a economiilor şi
stărilor economice de facto. În realitate, rigiditatea eficienţei Pareto se prelungeşte şi în
multiplicitatea stărilor caracteristice producţiei şi consumului.
2.4.5 Concluzii extinse

Dacă modelul de studiu reducea (iniţial, metodologic) factorii de producţie, producţiile (bunurile) şi
indivizii sociali, la perechi de repere, este acum interesant să obsevăm şi că:
 reperele pot fi extinse celelalte la “m” bunuri, “n” indivizi şi respectiv “p” factori de
producţie;
 situările valorice ale lui “m”, “n” şi “p” pot fi oricae, şi mai ales complet
independente între ele,
fără să fie afectate concluziile modelului de bază, respectiv concluziile extinse ale
modelului înseamnă că eficienţa de tip Pareto înseamnă:
(1) egalitatea ratelor tehnice de substituţie ale celor “p” factori;
(2) egalitatea ratelor marginale de transformare, în producţie, pentru cele “m” industrii
(bunuri finale);
(3) egalizarea:
(3a) ratelor marginale de substituţie, în consum, ale celor “m” bunuri, pentru cei “n”
indivizi;
(3b) la nivelul valorii ratei marginale de transformare, în producţie, corespunzătoare.
Observaţii:
(1) concluziile extinse ale modelului ies din judecata grafică de bază, devenită
imposibilă;
(2) aceleaşi concluzii finalizează, totuşi, nu numai o parte a întregului model Pareto, ci
chiar o parte din ceea ce priveşte eficienţa Pareto – am numit modelul static.
Unitatea învăţământ 3. Modelul dinamic

Din demersul de mai sus am înţeles atât conceptul de stare economică – asociată
modelului static --, cât şi pe acela de tranziţie – care urmează să capete contur în
72
paragraful de faţă. Modelul dinamic priveşte, astfel, trecerea (tranziţia) între două stări
economice date, iar aceasta presupune concomitent două (alte) criterii (dinamice) de tip
Pareto:
(i) îmbunătăţirea stării cel puţin unui individ;
(ii) neafectarea (bineînţeles negativă) a stării economice a niciunui individ.
Evoluţia gândirii economice, pe partea bunăstării, de la Pareto încoace nu a adus
contraziceri principiale ale modelului Pareto, ci numai oarecari critici şi adăugiri, n
special în zona dinamică a modelului. Nume ca C.K. Lancaster sau R.G. Lipsey
flexibilizează cele două restricţii, admiţând păstrarea în vizor a bunăstării şi în condiţiile
afectării parţiale a stării economice iniţiale.
Rezulta astfel aşanumita teorie “second best” – noua stare economică este
admisă pentru căderea a cel puţin o dată iniţială. Noutatea conceptului este dată de ideea
de bun simţ că bunăstarea nu poate fi considerată complet sau fundamental distrusă de /
printr-o simplă perturbare -- oricare tranziţie poate fi acceptată:
 şi să producă concomitent îmbunătăţiri şi înrăutăţiri ale stării economice iniţiale;
 şi să aducă concomitent schimbare, dar şi păstrare a datelor stării de bază.
Reuşita noii teorii are loc exact acolo unde lipsea complet din concepţia paretiană:
aduce oportunitatea de a compara şi ierarhiza între ele două sau mai multe stări
economice diferite.
Observaţie: Şi odată cu completarea adusă de modelul dinamic rămânem cantonaţi într-o
parte a studiului bunăstării, am numit funcţia obiectiv a eficienţei – bunînţeles
insuficientă definirii bunăstării. Cealaltă funcţie obiectiv a bunăstării este echitatea.
Unitatea învăţământ 4. Conceptul de echitate. Echitate şi eficienţă în modelul

Pareto
Studiul echităţii în economie este relativ nou, adică de vârstă postbelică. Dacă eficienţa
răspundea la întrebările “ce şi cum se produce ?”, echitatea va răspunde la întrebarea
“pentru cine se produce ?”.
Reluăm descripţia de la Graficele IV.4, de mai sus, explicitând prin Caseta
Edgeworth-Bowley ecuaţia (3) a modelului. Eficienţa Pareto se dovedise, în final,
punctiformă (Graficul IV.6 şi ecuaţia 4), în condiţiile unei libertăţi de mişcare între
punctele OA şi OB (Graficul IV.4) – ceea ce semnifică, de facto, indiferenţa criteriului
eficienţei faţă de distribuirea utilităţilor între cei doi indivizi.
Or, satisfacerea concomitentă a criteriilor eficienţei Pareto şi echităţii ar
presupune – indiferent de criteriul de echitate aplicat – restrângerea la o singură (unică)
combinaţie distributivă a bunurilor (c) şi (f) între indivizii [A] şi [B]. O astfel de
probabilitate se restrânge la minimum teoretic posibil.
Indiferent de criteriul aplicat, adică înţelegând aici abaterea, mai mult sau mai puţin, de la
principiul (obiectivul) egalităţii (criteriul egalitarist, considerat în paragraful anterior). Cu alte
cuvinte, eficienţa Pareto poate considera până şi ipostazele în care unul dintre indivizi îşi
însuşeşte integral utilităţile existente, nelăsându-i nimic în acest sens celuililalt. Teoretic, chiar o
astfel de situaţie poate fi adevărata combinaţie eficientă de consumuri.
Nu omitem însă că am asociat aici echitatea unui model al eficienţei considerată

preliminară, astfel prioritară sau primordială. În acest model, eficienţa porneşte de la o
73
arie largă, iar echitatea, aparent, o restrânge pe aceasta. Este însă posibil ca,
reconsiderând semnificaţia Graficului IV.6 (la care astfel revenim), să re-descoperim şi
libertatea de mişcare a echităţii, vizavi de eficienţa Pareto. Cu cât coborâm nivelul
utilităţii colective, de la u3 la u2 şi, respectiv, u1, cu atât:
 revenim la stânga limitei producţiilor, adică în zona (posibilă, dar) ineficientă,
 multiplicând, însă, gradual aria echitabilă. Avem aici în vedere atât multiplicarea
progresivă a lungimii curbelor (u2) şi respectiv (u1), la stânga curbei limitei
producţiilor (LP), în Graficul IV.6, cât şi individualizarea consumurilor indivizilor
[A] şi [B], pe diagonalele Graficelor IV.4, către fiecare dintre cele două origini.
Ca atare, modelul Pareto descoperă incompatibilitatea dintre eficienţă şi echitate,

drept un principiu după care:
(1) reconcilierea lor revine la minimum de probabilitate;
(2) dimpotrivă, aria echităţii recâştigă teren prin chiar îndepărtarea graduală (progresivă)
de satisfacerea deplină a eficienţei Pareto.
Unitatea învăţământ 5. Inegalitatea economică

Ieşind din aria modelului Pareto, regăsim un alt concept nou, de vârstă postbelică11.
Conceptul nu se confundă cu chestiunile legate de echitate – nici măcar chestiunile de
detaliu, aşa cum vom vedea ceva mai jos.
O legătură mai trainică a conceptului de inegalitate economică – decât aceea cu
echitatea – este păstrată cu distribuţia venitului naţional (Lecţia VII)12 – inegalitatea
manifestându-se prioritar în zona retribuirii factorului muncă (salariilor), decât în zonele
retribuirii celorlalţi factori de producţie (rentă, profit sau dobândă). Aceasta deşi,
paradoxal, retribuirea factorului muncă păstrează – în venitul naţional – o pondere mai
mult decât importantă şi chiar cu tendinţă de creştere, pe perioade îndelungate, în
detrimentul retribuirii celorlalţi factori.
Oricum, manifestarea inegalităţii, ca problemă a economiei contemporane – în
afara sau chiar împotriva unor gândiri politice --, este dată de accentuarea inegalităţilor
de venit şi prosperitate, ca un alt trend al aceleiaşi economii moderne în general.
5.1 Cauze ale inegalităţii

Pot fi listate câteva cauze fundamentale, în domeniu, lista putând cntinua şi în
concretizaarea unor situaţii date:
(i) diferenţierile în mărimea şi valorificarea proprietăţii (proprietăţilor);
(ii) comportamentul pieţei factorilor de producţie, individualizat de la factor la factor
– piaţă pe care forţa de muncă prezintă realmente un comportament specific;
(iii) în această din urmă zonă, mai vorbim şi de o diferenţiere a capacităţilor,
calificărilor şi abilităţilor individuale;
(iv) rezultatele diferenţiate ale politicilor de creştere economică.
11
Vezi nume ca F.N. Paish, H.F. Lydall su R.M. Titmus.
12
Nu ne ferim să recunoaştem că această chestiune, ataşată lecţiei despre bunăstare, ar fi putut fi tratată
ataşat la mai multe alte lecţii.
74
5.2 Studiul inegalităţii
Studiul în sine al inegalităţii se dovedeşte şi el, dintru început, o chestiune
complexă. R.M. Titmus vorbeşte despre o “neadecvare a datelor”. Problema de început
este considerarea bazei de date:
 unitatea taxabilă;
 venitul total taxabil;
 legea Pareto – după care există regularitatea atribuirii unui anume venit unui anumit
număr de indivizi.
În continuare, studiul caută (fireşte) depistarea gradului general de inegalitate-
egalitate socială, în baza datelor înmagazinate pe categorii – de venit şi, respectiv, de
indivizi.
Observaţii: Sunt eliminate oricare alte referiri ale partajării populaţiei sau criteriilor de
partajare sau clasificare între indivizi.
Reprezentativ pentru studiul inegalităţii economice este instrumentul numit curba
Lorenz (Graficul V.7).
=venituri cumulate 100%=

Y A
(0) (a) (b)
O Z = indivizi beneficiari (100%)=

Graficul V.7
5.3 Politici de egalizare a veniturilor

În încheierea şi a dezbaterii despre inegalitate economică, şi a lecţiei noastre
despre funcţia bunăstării, enumerăm câteva repere ale politicilor de combatere a
inegalităţii – egalizare a veniturilor.
Mai întâi, mai uzitată şi mai apropiată de realitatea zilei este, în această privinţă,
fiscalitatea. Aceasta procedează la:
 impozitarea progresivă pe venituri;
 taxa pe valoarea adăugată – impozitarea tipic indirectă – care vizează cheltuieli
specifice, vizavi de veniturile în care se implică factorii de producţie în totalitate;
 diferenţierea impozitării între sectoarele public şi privat etc.
În al doilea rând, şi, din păcate, tot la îndemâna exclusivă a statului operează cheltuielile
guvernamentale, care au drept rezultat alocări şi beneficii băneşti în primul rând directe,
dar şi indirecte.
__________________________________________________________________________________
Sumarul modulului: Bazele studiului bunăstării sunt puse de V. Pareto, ceea ce oferă
acesteia transparenţa şi exactitatea specifice culturii maarginaliste. Cu toate acestea,
studiul de tip model economico-matematic pare să concludă şi asupra “capcanei”
aceleiaşi exactităţi: cele două obiective ale funcţiei, eficienţa şi echitatea, rezultă, încă
75
de la baza lor principială ca incompatibile.Studiul inegalităţii economice se derulează
aici ca unul ataşat.
(1) Explicaţi substratul definitoriu al funcţiei bunăstării de tip “Pareto”.
(2) Explicaţi semnificaţia economică a unicităţii ratei marginale de substituţie a factorilor
de producţie pentru o economie:
(2a) cu numai două producţii;
(2b) cu mai mult de două producţii.
(3) Care este corelaţia grafică între (a) eficienţa combinării factorilor şi (b) limita
producţiei ?
(4) Explicaţi caracterul “limită” al egalităţii între:
(4a) rata marginală de substituţie, în consum şi
(4b) rata marginală de transformare, în producţie, pentru mjodelul eficienţei de tip
Pareto.
_____________________________________________________________________
Bibliografie

Guyot, F: Elements de Macroeconomie. Société des Editions Technip. Ecole Supérieure

du Pétrole et des Moteurs. Paris. Cvedex. 1979
Mossé, Robert L'Economie Collectiviste. Paris. Soufflot. 1939
Murell, P: Neoclassical Economics Underpan. The Reform of Centrally Planned

76
Modulul VI
MICROECONOMIE. TEORIA FIRMEI
1.Costurile
2.Profitul şi legea maximizării profitului
3. Modelul concurenţei perfecte
4. Concurenţa imperfectă
 Funcţia de producţie şi combinarea factorilor (Modulul II)
 Curba şi elasticitatea cererii (Modulul III)
 Surplusul consumatorului (Modulul III)
 Curba ofertei şi surplusul producătorului (Modulul IV)
 Optimul Pareto în economia închisă (Modulul V)
În acest modul,
Revenim încă o dată la intimitatea producţiei, pe concretul organizatoric al firmei,
respectiv cu completarea cunoştinţelor despre costuri şi cu adăugarea categoriei
veniturilor, de la care rezultă profitul şi comportamentul propriu acestuia. Firma este
studiată atât pentru condiţiile determinându-i extinderea, cât şi pentru cele ale mediului,
adică gradului concurenţei. Firma este o complexitate comportamentală, şi chiar din
această cauză ceea ce nu învăţăm aici sunt metodele de gestiune şi conducere a acesteia
– ele aparţin altor discipine.
Scopul modulului: are loc, începând cu acest modul o schimbare de plan a studiului,
respectiv se trece la economia la scară, aceasta apropiindu-ne de scopul final al cursului.
Obiective: (1) economia firmei; (2) mediul concurenţial pe diferite grade ale concurenţei;
(3) implicaţii ale mediului concurenţial asupra economiei firmei.
_______________________________________________________________________
Odată cu conceptul de microeconomie am şi pătruns de facto în zona criteriului

de scară, în studiul economiei – microeconomia studiază agenţii economici, lăsând
macroeconomiei studiul funcţional al unui ansamblu al agenţilor economici. Viziunea
criteriului de scară, în studiul economiei, este aceea după care economia naţională
(eventual federală etc.) urmează să fie, pentru macroeconomie, ceea ce agentul economic
este pentru microeconomie, respectiv o entitate unitară şi deschisă, în comunicaţie
funcţională cu alte entităţi.
În cele de faţă nu vor fi însă studiate toate categoriile de agenţi economici, ci ne
vom opri la o singură categorie – poate cea mai reprezentativă a agenţilor economici –,
am numit aici firma – în sensul în care vor fi studiate, în cele de mai jos, componentele
economico-funcţionale ale firmei de producţie.
77
Unitatea învăţământ 1. Costurile
Categoria costurilor îşi găseşte substanţa în factorii de producţie13, respectiv în
individualizarea şi cuantificarea acestora. În optica lecţiei de faţă, condiţia costurilor
avansează după criteriile obiectivelor şi modului de mişcare pe piaţă ale agentului
economic.
1.1 Clasificare şi interacţiune

Tabelul VI.1 listează categoriile de costuri cu care operăm în această lecţie. Ideea
fundamentală este însă aceea a unei structuri a costurilor în interacţiune, interacţiune în
care sunt identificate şi o determinantă interioară, şi un comportament care caracerizează
costurile în ansamblu.
Tabelul VI.1
Costurile firmei
ORD. CAPITOL NOTAŢIE FORMULĂ Corespunzător

PRODUCŢIE VENIT
(A) INFORMAŢIE BAZĂ: costuri de bază (C):
1 Fix CF x x x
2 Variabil CV x x x
3 Total CT CF + CV Q VT
(B) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (I): costuri marginale (CMG):
4 Marginal CMG CT/Q QMG VMG =
=VT/ Q
(C) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (II): costuri medii (CM)
5 Fix-mediu CFM CF /Q x x
6 Variabil-mediu CVM CV/Q x x
7 Total-mediu CTM CT /Q = CFM QM VM
+ CVM
(D) INFORMAŢIE PRELUCRATĂ (III): costuri medii pe termen lung (CMTL):
8 Mediu pe termen lung CMTL x x x
Observaţie: Costurile medii (CM) echivalează tehnic cu costurile specifice,

respectiv costurile pe unitate de produs, iar costul marginal (CMG) cu variaţia costului
unitar total.
Corespunzător, Graficele VI.1 vizualizează cele figurate în Tabel.
Observaţie: În realitate, CMTL – aidoma CTM, pe termen scurt -- reflectă cele

întâmplate tuturor costurilor, în mod corespunzător; costul marginal (CMG) îşi
accentuează semnificaţia: creşterea-descreşterea minimului CMG trage după sine
creşterea-descreşerea tuturor costurilor medii.
1.2 Economii şi dezeconomii la scară

Odată localizate criteriul şi zona economiilor-dezeconomiilor la scară, urmează de
precizat că în extinderea firmei – echivalentă creşterii producţiei pe termen lung --
13
Vezi Modulul II.
78
implică asupra costurilor, nu atât simpla descreştere-creştere, cât predominanţa uneia
dintre tendinţe, într-o zonă şi în cealaltă, drept rezultat al coroborării unei complexităţi
de factori, în toate fazele aceleiaşi extinderi.
CM CMTL
(CMG) (CMG1) (CMG3)
(CTM)
(CTMo) (CVM)
(CMG2)
(CFM)
(CMTL)
(CMTLo)
O Qo Q O Q1 Q2 Q3 Q
(a) (b)
Graficele VI.1
În realitate, extinderea firmei este un proces natural, date fiind seturi de avantaje
tehnice şi financiare manifestate prioritar în zona economiilor la scară. Avantajele tehnice
ale extinderii încep cu acela că reducerea costurilor specifice lasă loc încorporării
compartimentelor specializate de servicii şi cercetare -- activităţi pentru care firmele mici
plătesc tarife importante altor firme specializate --, şi continuă cu dezaglomerarea relativă
a utilajelor şi posibilitatea reducerii producţiilor pe utilaj – pe care firmele mici şi le
permit ceva mai puţin decât cele extinse. Avantajele financiare sunt, la rândul lor, mai
mult sau mai puţin legate de cele tehnice: firma extinsă se bucură şi de încredere sporită
din partea creditorilor, poate primi credite mai mari cu dobânzi relativ reduse; cât priveşte
costurile, dar şi profitul, manageriatul dispune de arie sporită de distribuire asupra
producţiei; în fine, extinderea firmei schimbă natural optica asupra riscului asumat în
afaceri.
Dezeconomiile la scară indică o limită tot naturală a posibilităţilor extinderii
eficiente a firmei – situaţia aminteşte de legea creşterii-descreşterii randamentelor pe
termen scurt, pe care oarecum o reeditează şi pe termen lung: extinderea firmei paote
avea loc şi pe seama creşterii costurilor şi astfel a afectării eficienţei. De menţionat şi că
dezeconomiile la scară – în speţă predominanţa dezeficientizării – poate fi determinată şi
accentuată şi din afara firmei, respectiv originea ei s-ar putea regăsi în condiţiile ramurii
sau ale conjucturii activităţii ei pe piaţă.
Unitatea învăţământ 2. Profitul şi legea maximizării profitului

Conceptul de profit poate fi definit din cel puţin două puncte de vedere:
(i) de o parte, acesta este parte a venitului firmei individuale, cea care excede nivelul
costului total al producţiei (activităţii);
(ii) de cealaltă, el este retribuirea factorului de producţie capital (k), la nivelul
venitului naţional, creat în economie14.
14
Vezi şi Modulul VIII, final.
79
În următorul rând, analiza acestei categorii cere a se ţine seamă de importanţa
maximizării profitului, ca obiectiv managerial – la care vom reveni ceva mai jos. Vom
identifica aici – dintr-un alt punct de vedere -- legea maximizării profitului – în speţă
nimic altceva decât condiţiile esenţiale ale maximizării profitului. Caracteristice sunt
două fapte:
(1) maximizarea profitului ţine exclusiv de activitatea şi condiţiile iterne ale firmei – şi
deloc de condiţiile de piaţă sau de gradul de concurenţă a acesteia;
(2) iar aceste condiţii se referă la interacţiunea între costul marginal (CMG) şi venitul
marginal (VMG).
În detaliu – privind şi Graficul V.2 – maximizarea profitului înseamnă două condiţii
de îndeplinit cumulativ:
(a) creşterea costului marginal (CMG);
(b) până la egalitatea între costul marginal şi venitul marginal (CMG = VMG).
CM; VM
(CMG)
A B
(VMG)
O QA QB Q
Graficul VI.2
La rândul său, Graficul VI.3 vine să demonstreze postulatul legii maximizării

profitului.
CM
(CMG)
P1 C A D (VMG1)
(CTM)
P2 B (VMG2)
(CMG)
O Qc Qo QD Q
Graficul VI.3
Unitatea învăţământ 3. Modelul concurenţei perfecte

Paragraful de faţă părăseşte temporar condiţiile interne ale firmei, pentru câteva
clarificări ale contextului extern acesteia. “Modelul” sugerează o abstracţie a condiţiilor
80
economiei de piaţă, chiar o “extremitate” a acestora. În anumite condiţii, economia se
apropie de “perfecţiunea” concurenţei, după cum aceasta, la rândul ei, se răsfrânge asupra
firmei, şi nu numai.
3.1 Caracterizarea generală a modelului

Concurenţa perfectă presupune îndeplinirea a cinci condiţii cumulative:
(1) pluralitatea vânzătorilor şi cumpărătorilor. Sensul de facto al acestei sintagme este
acela că un mediu concurenţial al pieţei este acela care nu se lasă influenţat (nici
măcar parţial) de niciun participant individual la piaţă, fie acesta oricare individ
propriuzis sau oricare agent economic;
(2) omogenitatea producţiei. Sensul sintagmei este aici acela că bunul “x”, în speţă, este
produs şi oferit de toţi producătorii şi ofertanţii la aceleaşi standarde fizice, fizico-
chimice, tehnice şi respectiv calitative. Numai producţiile individuale pot diferi
cantitativ;
(3) libertatea intrării şi ieşirii pe şi de pe piaţă. Sensul sintagmei este acela că niciun
producător sau consumator nu este discriminat, pe piaţă. Nu este nici “outsider” şi
nici nou venit. Nu suportă cheltuieli de transport sau alte cheltuieli suplimentare,
asimetric faţă de ceilalţi producători şi ofertanţi;
(4) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie presupune că ramura “x” va putea
beneficia oricând de forţa de muncă suplimentară, dovedită necesară, dar şi invers, că
ea va putea bascula, la nevoie, oricare disponibilitate similară înspre alte ramuri;
(5) transparenţa perfectă a informaţiei înseamnă, de facto, că preţul practicat pe piaţă şi
mişcările (modificările) lui se fac instantaneu cunoscute şi generalizate asupra tuturor
tranzacţiilor.
În ce ne priveşte, însă, aceleaşi condiţii sunt echivalente altor două:

(A) elasticitatea perfectă a cererii;
(B) poziţia individuală a firmei, pe piaţă, concomitent de:
(a) price taker: supusă unui preţ impus de către piaţă;
(b) output (quantity) adjuster: obligată de a-şi dimensiona propria producţie după
propriile obiective manageriale, dar ţinând seamă de acelaşi nivel al preţului de
vânzare a produsului propriu.
Câteva detalii concrete asupra acestor caracteristici regăsim în paragraful 3.4, de mai
jos.
3.2 Condiţia firmei şi postulatul propriuzis

Urmărim, în Graficele VI.4, pentru condiţiile concurenţei perfecte – singurele în care
situaţia firmei se reflectă grafic tot atât perfect – (a) firma profitabilă şi (b) firma cu
pierderi.
Observaţie importantă: Dacă există, însă, un motiv pentru care condiţiile
concurenţei perfecte reflectă (perfect) şi condiţia firmei, acesta est unul legat de grafic:
costurile medii ale firmei pot fi aduse direct pe axele rectangulare cantitate-preţ (QP) –
costurile, ca şi veniturile medii ale firmei, se pot exprima direct în termenii preţului de
piaţă, adică a ceea ce nu aparţine firmei, ci pieţei, ceea ce le va face vizibile alături de
curbele cererii (Dx) şi respectiv ofertei (Sx). Secretul este unul de natură grafică: fiecare
firmă poate fi reflectată direct pe graficul QxPx, datorită exclusiv unicităţii preţului, deci
81
perfectei elasticităţi a cererii -- reflectarea condiţiei firmei direct pe aceste axe
rectangulare nu va mai fi posibilă şi în condiţii imperfect concurenţiale, aşa cum vom
observa mai departe.
Px Px
(CMG1) (CMG2)
(CTM1) (CTM2)
Po
( VMG) Po (VMG)
A B
O QA Qo QB Qx O Qo Qx
(a) (b)
Graficele VI.4
Să observăm, însă, şi mai îndeaproape semnificaţia elasticităţii perfecte a cererii

pentru firmă. Putem de astădată simplifica graficele până la nivelul Graficului VI.5.
Rezultă, astfel postulatul de bază al modelului concurenţei perfecte: venitul mediu
(VM) este: (1) comun tuturor firmelor; (2) egal venitului marginal (VM=VMG), (3) la
nivelul preţului de piaţă (Px).
Px
Po A B (Dx)
O QA QB Qx
Graficul VI.5
Matematic, acest postulat se exprimă ca în următoarea egalitate multiplă:
(1) Dx = Po= VM= VMG

(curba cererii) (un singur nivel al (venitul mediu) (venitul
preţului bunului, pe marginal)
piaţă)
Esenţială se face egalitatea veniturilor mediu şi marginal, din ultima parte a

relaţiei. Din acest moment, ne putem gândi ce se întâmplă cu ceastă egalitate multiplă în
momentul în care concurenţa nu mai este perfectă – de unde este evident că modelul
concurenţei perfecte este o stare extremă.
Altă observaţie: Având în vedere legea maximizării prorifitlui (Capitolul 2,
precedent) – şi oarecum aanticipând cele expuse în paragraful următor --, putem afirma
82
că, din egalitatea de mai sus, lipseşte (numai) costul marginal (CMG), pentru o
semnificaţie completă – echivalent cu a afirma că:
(1) Dx = Po = VM = VMG  defineşte condiţia concurenţei perfecte.
(2) Dx = Po = VM = VMG=CMG  defineşte maximizarea profitului în
condiţiile concurenţei perfecte.
3.3 Optimul Pareto în condiţiile concurenţei perfecte

Reluăm, în cele de faţă dezbaterea Optimului Pareto (Modulul V), respectiv
partea grafică, împrună cu ecuaţiile caracteristice; ne regăsim însă şi în condiţiile deja
demonstrate ale concurenţei perfecte. Astfel, mai întâi putem surprinde transferul
factorilor de producţie ca echivalent celui al costurilor, în Caseta Edgeworth-Bowley, --
Graficul V.6, între punctele A şi B, şi respctiv B şi C.
(3) CT = k + L = (+) CTx = (-) CTy
Putem desprinde, apoi, variaţia costului total, din formula binecunoscută a
costului marginal.
(4) CT = CMG x Q
x OB
C
B
A
y
OA x
Graficul VI.6
După Caseta EB – pentru situaţia costurilor --, limita producţiilor traduce şi ea

situaţia producţiilor între punctele, corespunzător, A, B şi C (Graficul V.7):
(6) Q = Qx + Qy
(Qy)
A
O (Qx)
Graficul VI.7
Din aceste ecuaţii mai putem desprinde:
83
(6) CMG Qx = CMGy Qy
ceea ce, rearanjat, regăseşte egalitatea de raporturi corespunzător inverse între producţii,
de o parte, şi costuri marginale, de cealaltă:
 Qx / Qy = CMGy / CMGx
Unde regăsim:
(i) în membrul stâng, cele două rate marginale: de transformare, în producţie (Rmt),
şi respectiv de substituţie în consum (Rms),
(ii) iar în membrul drept posibilitatea ca raportul celor două costuri marginale să
egaleze şi raportul corespunzător al preţurilor celor două bunuri, şi pe acela al
veniturilor marginale.
Concluzia acestei desfăşurări – făcând apel şi la ecuaţia (2) de mai sus -- :
P= VMG= CMG
concurenţa perfectă
maximizarea profitului
este că maximizarea profitului în condiţiile concurenţei perfecte satisface optimul de tip

Pareto al eficienţei.
Observaţie: Condiţiile (modelului) concurenţei perfecte nu apar drept singurele care ar
satisface optimul de tip Pareto, or acest aspect constituie, la rândul lui, un alt punct forte
al teoriei.
Unitatea învăţământ 4. Concurenţa imperfectă

Pentru simplitatea şi înţelegerea cea mai adecvată a fenomenului imperfectării
concurenţei, considerăm o aplicaţie simplă asupra curbei cererii, ca în Graficul VI.8
Px
10 D1
9 D2
8 D3
7 D4
6 D5
5 D6
4 D7
3 D8
2 D9
1 D10
0 D11
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Qx
Graficul VI.8
Avem astfel de a face cu o curbă a cererii (Dx) destul de particularizată şi practic

simplificată. Curba este rectilinie şi întretaie axele Opx (a preţului) şi respectiv OQx ( a
cantităţii), în dreptul valorilor 10 (unităţi specifice) ale fiecărei dimensiuni. Curba Dx ar
putea fi considerată ca definită prin 11 puncte (D1-11), în care se întâlnesc coordonate ale
preţului şi cantităţii, ca în Tabelul VI.2, în unităţile de mpăsură convenite. Vom considera
astfel, pe rând şi în funcţie de preţuri şi cantităţi, succesiv valorile cerute: totală (Vx),
84
medie (VM) şi respectiv marginală (VMG) – atribuite corespunzător veniturilor totale
presupuse.
Tabelul VI.2
Dx 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Px 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0
Qx 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Vx 0 9 16 21 24 25 24 21 16 9 0
VM X 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0
VMG X 9 7 5 3 1 -1 -3 -6 -7 -9
Calculele au loc conform formulelor veniturilor din Tabelul VI.1, de mai sus. Ne
interesează evoluţia corespunzătoare a venitului total marginal (VMG) respectiv pentru
preţurile şi cantităţile date. Curba VMG va putea fi treasată ca în Graficul VI.9.
Concluziile de tras sunt realmente interesante.
Px
11 D1
10 D2
8 D3
7 D4
6 D5
5 D6
4 D7
3 (VMG) D8
2 D9
1 D10
0 D11
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Qx
Graficul VI.9
Mai întâi, cu excepţia situaţiei (D1), a bunului nevandabil (zero cantitate cerută
pentru un anume nivel nenul al preţului), venitul mediu este echivalent preţului cerut de
consumator. Or, se face evident aici un lucru care ţine de legătura între acest exemplu –
al elasticităţii finite a cererii – şi cel al concurenţei perfecte (ecuaţia 1 / paragraful 3.2).
Faţă de ecuaţia (1), schimbările sunt, de fapt, două:
(a) nivelul preţului se flexibilizează de la Po la Px;
(b) în vreme ce venitul mediu (VM) rămâne în cadrul egalităţii multiple, eliminat din
această egalitate rămânând aici numai venitul marginal (VMG).
De facto, deci, odată echivalentă perfecţiunea concurenţei cu aceea a elasticităţii
cererii, imperfecţiunea concurenţei poate fi văzută în aceeaşi optică, drept echivalentă
trecerii cererii la elasticitate finită – şi practic la legea cererii binecunoscută din Lecţia
II. O dată cu elasticitatea finită a cererii, însă, are loc ruptura dintre veniturile mediu (Va)
şi marginal (Vm), ca în Graficele VI.9 şi VI.10.b.
85
Px Px
Po (Dx) Po
(Dx)
(VMG)
O Qx O Qx
(a) Concurenţa perfectă (b) Concurenţa imperfectă
Graficele VI.10
Consecinţa de prim rang asupra condiţiei firmei se face vizibilă în Graficele

VI.11.
Px (CMG) Px
Po A (Dx) Po A D (Dx)
(CTM) VM B (VMG)
CM C CM (CTM)
C
O Qx O Qx
Qo Q1 Qo
(a) Concurenţa perfectă (b) Concurenţa imperfectă
Graficele VI.11
Observaţie: Reducerea ofertei (“output gap”) rezultă în situaţia în care, în noile condiţii
de alterare a mediului concurenţial, firma îşi păstrează totuşi calităţile atribuite
concurenţei perfecte – vezi price taker şi output adjuster. Tipică imperfectării
concurenţei se face însă şi transformarea condiţiei firmei şi din acest punct de vedere –
astfel, caracteristice concurenţei perfecte se fac firmele de monopol şi oligopol, ca în
paragrafele următoare.
Altă observaţie: În ce priveşte Graficele VI.8 şi VI.9, forma rectilinie a curbei venitului
marginal (VMG), ca şi simetria valorilor Vx, VM şi VMG, în Tabelul VI2, ţin de cazul
destul de particularizat al curbei (Dx) din Graficul VI.8.
4.1 Monopolul
4.1.1 Caracterizare generală
În Diagrama VI.1 se reflectă mutaţia condiţiilor de la concurenţa perfectă către
monopol. În consecinţă, pentru condiţiile monopolului,
(1) perfecta elasticitate a cererii a dispărut demult – pe partea consumatorului, iar
(2) firma de monopol este ofertant atât al
(a) producţiei sale spre vânzare – “output giver”, cât şi al
(b) preţului de piaţă al acesteia – “price giver”
– pe partea ofertantului.
86
Diagrama VI.1
Monopolul şi concurenţa perfectă
CONCURENŢA PERFECTĂ MONOPOLUL
i pluralitatea vânzătorilor & cumpărătorilor un singur vânzător pentru o pluralitate de
cumpărători
ii omogenitatea producţiei un singur bun, fără substituţi
iii libertatea intrării pe & ieşirii de pe piaţă intrare barată de condiţiile specifice
iv mobilitatea perfectă a factorilor de producţie irelevant
v transparenţa informaţiei influenţată de codiţiile specifice
Observaţii:
(1) Poate fi admis şi amendamentul după care monopolul poate fiinţa şi în condiţii de
împărţire a pieţei între marea firmă de monopol şi parteneri de mult mai mici
dimensiuni. Nu există, astfel, relaţii de concurenţă între firma de monopol şi celelelate
firme; concurenţa mai poate însă subzista între firmele de dimensiuni mai mici şi, astfel,
comparabile. Monopolul se redefineşte, în aceste condiţii – de altfel cel mai aproape de
realitatea zilei – drept situaţia (de piaţă) în care:
(a) preţul pieţei poate fi oferit (dictat) de o singură firmă (de monopol), dintr-o
pluralitate de firme existentă;
(b) oferta totală de piaţă poate depăşi oferta individuală a firmei de monopol, dar
acest fapt nu afectează esenţial preţul, statutul firmei şi situaţia de monopol a
pieţei.
(2) Firma de monopol nu este obligatoriu o firmă extinsă, după regulile deja cunoscute
din Lecţia de faţă şi respectiv din Lecţia I.
Graficul VI.12 defineşte geneza şi caracteristicile monopolului.
Px
(CMG)
PM A
PC B C (CTM)
CM D (Dx=Px=VM)
(VMG)
O QM QC Qx
Graficul VI.12
Toate acestea, odată presupus că monopolul fixează producţia la nivelul QM,

obţinând preţul de monopol PM, din aceleaşi condiţii cu cele ale firmei în condiţii perfect
concurenţiale, respectiv de maximizare a profitului. Suboptimalitatea Pareto este şi mai
evidentă în cazul monopolului, decât în cazul firmei oarecare în condiţiile concurenţei
imperfecte (Graficul VI.10.b): o producţie diminuată (QM<QC) pentru un preţ mai mare
decât cel de concurenţă(PM> PC). Este mai evidentă această suboptimalitate, subliniem,
dar cel puţin maximizarea profitului pe seama reducerii relative a ofertei nu este un
element nou al monopolului.
87
Un alt aspect important este cel după care configuraţia firmei de monopol
recâştigă curba ofertei – ca tendinţă de identificare a acesteia cu costul marginal al
firmei de monopol.
4.1.2 Mutaţia în surplusul consumatorului

Semnificativ este – în perfectă corelaţie cu cele întâmplate între optimul Pareto
al concurenţei perfecte şi suboptimalitatea Pareto a monopolului -- modul în care
monopolul operează asupra surplusului consumatorului (Graficul VI.13).
Px
PM A
PC B C
(Dx=Px=VM)
O QM QC Qx
Graficul VI.13
4.1.3 Posibile beneficii ale monopolului şi alte aspecte

Beneficiile posibile ale monopolului vin să încerce un oarecare contrabalans al
“atentatului de principiu” al aceluiaşi monopol la conceptul de bunăstare, un atentat deja
demonstrat şi teoretic, dar şi în practică. Un posibil beneficiu al monopolului este un
factor al supravieţuirii acestuia, împotriva stării concurenţiale. Figurăm aici câteva
aspecte de principiu.
(1) Economiile la scară – subiect dezbătut deja mai sus – vin să contracareze
creşterea costurilor de monopol, contrapartida profitului de monopol. Înţelegem prin
costuri de monopol creşterea costurilor peste nivelul condiţiilor concurenţiale.
Px
(VMG) (Sx & CMG)

PC
PM (Dx=VM)
O QC QM Qx
Graficul VI.14
Observaţie: Ceea ce se întâmplă în acest exemplu este numai o excepţie de la

suboptimalitatea Pareto caracteristică monopolului. Dacă însă acceptăm că “excepţia
88
confirmă regula”, în cazul de faţă excepţia este dată de aspectul că nu monopolului îi
sunt caracteristice economiile la scară, ci extinderii firmei – ceea ce rămâne calitativ
diferită de monopolizare. De facto, situaţia de faţă este caracteristică a ceea ce se numeşte
monopol natural, prezent în specificul unor ramuri industriale.
(2) Progresul tehnic este favorizat, în condiţii de monopol, în sensul păstrării şi
securizării proprietăţii intelectuale – societatea civilizată nu se poate lipsi de protecţia
proprietăţii intelectuale, cum nu se poate lipsi de protecţia proprietăţii de orice altă
natură, nici măcar la contraargumentul că astfel este compromisă concurenţa aducătoare
de bunăstare. De astădată, însă, spre deosebire de cele întâmplate în condiţiile creerii
economiilor la scară, putem observa că monopolul însuşi este benefic şi virtuos. Dacă el
este şi o firmă extinsă şi creatoare de economii la scară, atunci se crează şi cercul virtuos
între crearea de condiţii tehnico-economice cercetării şi respectiv securizare proprietăţii
intelectuale.
(3) Discriminarea pieţelor este un alt aspect specific monopolului comun mai multor
spaţii de piaţă autonome (Graficele V.15).
Printre alte aspecte ale monopolului menţionăm mai întâi pe cel numit monopolism,
apoi ceea ce poartă numele de teorema excesului de capacitate.
(4) Monopolismul sau concurenţa monopolistă este o stare a economiei disjunctă atât
de ideea clasică de concurenţă, cât şi de stările de monopol sau oligopol. Specificul
monopolist costă, cel puţin, în:
(i) neomogenitatea producţiilor, pe batze materiale;
(ii) elasticitatea redusă sau inelsticitatea cererii – care favorizează transformarea
preţului în instrument (armă) de competitivitate, în locul preţului de concurenţă, la
care se ataşază firmele concurente (vezi “price taker”).
Px Px Px
PA
Pr
PB
(DA) (DB) (DC)
O QA Qx O QB Qx O Q Qx
(a) (b) (c)
Graficele VI.15
Putem observa descrierea şi devenirea monopolismului în Graficele VI.16.
89
Px Px
(CMG)
(CTM) (CTM) (CMTL)
(VMG) (VM = Px=Dx) (VMG) (VM = Px=Dx)
O Qx O Qx
(a) (b)
Graficele VI.16
(5) Teorema excesului de capacitate indică explicit alte implicări ale monopolului,
ca şi firmei monopoliste, asupra bunăstării consumatorului. Surprindem două situaţii:
(a) firma îşi poate obţine reducerea costurilor – astfel şi a preţului – numai în
condiţiile creşterii producţiei proprii;
(b) depăşirea propriei capacităţi de producţie implică suportarea ei de către
consumator – aceasta urmare creşterii obligatorii a preţului de monopol.
4.2 Oligopolul sau duopolul

Ca situaţie economică – aşa cum am văzut diferenţa între situaţia economică şi,
respectiv, firma implicată, şi în cazul monopolului – oligopolul se mai numeşte
“concurenţa între cei puţini”. Dar ce este mai adevărat este că, în ciuda complexităţii
specifice acestui context, teoria este cu atât mai devansată. Să punem în evidenţă o seamă
de aspecte teoretice (Graficele VI.17).
Px Px
(CMG2)
PA A PA (Dx) A
(D2) (VMG)
(CMG1)
(VMG2)
(VMG1) (D1) (VMG)
(Dx)
O QA Qx O QA Qx
(a) (b)
Graficele VI.17
În speţă, se pierde continuitatea atât a venitului marginal, cât şi a celui mediu, cel
puţin în viziunea cercetării actuale.
_______________________________________________________________________________
Sumarul modulului: Bazele economiei firmei fiind parţial puse în Modulul II, studiul
economiei firmei începe cu completarea imaginii costurilor, pentru ca studiul veniturilor
acesteia să poată conclude asupra fenomenologiei profitului. Observăm când şi cum
90
profitul se maximizează, dar şi maximizarea profitului urmează să fie pusă în context mai
larg. De o parte, aceasta este dependentă de mediul concurenţial; de cealaltă ea rămâne
apanajul firmelor mici şi mai puţin dezvoltate, aşacum este cazul modelului concurenţei
perfecte. Tocmai alterarea şi fragilizarea concurenţei lasă loc şi diferenţierilor de talie
ale firmelor, ca şi lărgirii portofoliului de obiective manageriale. Este ceea ce se numeşte
« paradoxul clasic », respectiv al gândirii care venerează piaţa şi concurenţa.
(1) Exceptând teoria firmei, la ce se mai poate referi microeconomia ?
(2) Explicaţi raportul dinamic (de comportament) între nivelul producţiei şi (a)
fiecare factor de producţie în parte;
(b) pe fiecare dintre termenii de timp (scurt, respectiv lung).
(3) Având în vedere modelul optimului Pareto, expus în Lecţia IV, precedentă,
explicaţi şi enumeraţi elementele adăugate demonstraţiei acestuia în condiţiile:
(a) concurenţei perfecte;
(b) concurenţei simple (imperfecte);
(c) monopolului şi oligopolului.
(4) Să se dea explicaţia completă a legii maximizării profirului, pentru condiţiile
monopolului.
(5) Explicaţi şi exemplificaţi situaţia monopolului natural, în economie.
(6) Încercaţi o descriere a particularităţilor monopsonului (pluralitatea
producătorilor/vânzătorilor vizavi de un cumpărător unic).
Dezbatere:
(7) Echivalenţa între concurenţa perfectă şi eficienţa de tip Pareto este un fapt deja
demonstrat. Să încercăm o generalizare a termenilor acestei teoreme:
(a) presupunem afectarea perfecţiunii concurenţei prin elasticitatea cererii, devenită,
dintr-o valoare infinită, una finită;
(b) eficienţa de tip Pareto este (dimpotrivă) depăşită (întrecută) de starea de monopol:
(b1) cum se manifestă economic această situaţie ?
(b2) cât se datorează această situaţie monopolului şi cât intră în discuţie alte condiţii
?
(b3) care sunt consecinţele acestei situaţii în planul distribuirii venitului ?
(b4) să încercăm astfel reactualizarea discuţiei asupra eficienţei Pareto în condiţii
contemporane – ale concurenţei şi monopolizărilor parţiale ale economiei.
_________________________________________________________
Bibliografie


91
Goldman Sachs. (1997): EMU: Does Real convergence Matter? European Economic
Analyst. On line: www.euro-emu.co.uk/pubs/gs1realconvergence.shtml
Laidler, David & Estrin, Saul : Introduction to Microeconomics, Ediţia a III-a. Philip
Teilhac, E: Les Fondements Nouveaux de l'Economie. Ed. Riviere. 1932
Van Horne, James C: Financial Market Rates and Flows. Ediţia a 3-a. Englewood Cliffs.
NJ. Prentice Hall. 1990
Van Horne, James C& Wachowicz, John M: Fundamentals of Financial Management

Prentice Hall. 1990. P. 24-29; 575-599; 614
92

Economie - Snspa - An I Semestrul Ii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie - Snspa - An I Semestrul Ii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf.dr.Liviu C.

 Date de identificare a cursului

Nume: Liviu Cătălin Andrei Economie europeană. Anul I. Sem. II

 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

 Organizarea temelor în cadrul cursului

Modulul I. LECŢIE INTRODUCTIVĂ METODA GRAFICĂ ÎN STUDIUL

Modulul II FUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE

Modulul III CEREREA DE CONSUM

Modulul V ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Modulul VI MICROECONOMIE.TEORIA FIRMEI

Modulul VII INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

 Materiale bibliografice obligatorii

interval Curs (predare modul) Seminar (aplicaţii)*

Săptămânile XI-XII (- Modulul VI Aplicaţii spre rezolvare.

 Politica de evaluare şi notare

 Elemente de deontologie academică

 Strategii de studiu recomandate

Modulul I. LECŢIE INTRODUCTIVĂ METODA GRAFICĂ ÎN STUDIUL

Modulul II FUNCŢIA DE PRODUCŢIE. PRODUCŢIA ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE

Modulul III CEREREA DE CONSUM

Modulul IV OFERTA ŞI ECHILIBRUL, VERSUS DEZECHILIBRUL PIEŢEI

Modulul V ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Modulul VI MICROECONOMIE.TEORIA FIRMEI

Modulul VII INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE

Economia este înţeleasă concomitent drept activitate, ştiinţă şi politică. Evoluăm

Unitatea învăţământ 1. Funcţii. Definiţie

(D) (E) (F) (G) (H) (I)

Unitatea învăţământ: 2. Grafice pe sistemul axelor rectangulare

Şi am exemplificat aici punctul A, oarecare, ca semnificând numărul (xA), inclus

2.1 Grafice, funcţii şi non-funcţii

f(a) f(b) f(c)

(a) (b) (c)

Exemplu: costurile de producţie se exprimă, în ultimă instanţă, în unităţi fizice

2.2.1 Drepte şi non-drepte

iar implicită de felul:

Stricteţea funcţiei rectilinii se vede, de cealaltă parte, adică de partea curbelor

NR. CRITERIU FUNCŢIA

Figura I.6 Forma funcţiilor

2.2.2 Alte aspecte legate de forma funcţiilor

Figura I.7 Diverse funcţii non-rectilinii tipice

(a) (b) (c)

(a) Parabole: y = ax2+bx+c

În distincţia curbelor nemonotone de cele monotone operează de facto

2.3 Alte aspecte ale funcţiilor

2.3.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiile

2.4 Alte aspecte ale funcţiilor

2.4.1.1 Intersecţiile şi non-intersecţiile

Semnificaţia grafică priveşte însă în altă parte. Dacă considerăm, ca în situaţiile

Figura I.9 Intersecţii cu axele

Intersectările inter-funcţii, la rândul lor, sunt atribuite exclusiv curbelor multiple,

Figura I.10 Non-intersecţii cu axele

2.4.1.2 Punctele de extrem (minim şi maxim) şi de inflexiune

Figura I.11 Funcţie cu minime şi maxime

2.4.2 Dinamica grafică

Figura I.12 Dinamica de-a lungul curbei

Figura I.13 Dinamica curbei în întregime

Concret, este deosebit de important ca, înspre exemplificare:

2.5.1.1 Graficul abstract

2.5.1.2 Graficul “nord-est”

2.5.1.3 Abstragerea intersecţiilor cu axele

2.5.1.4 Înlocuirea curbei propriuzise prin dreaptă

2.5.1.5 Excepţii de la indiferenţa (X/Y) asupra domeniilor