CAPITOLUL I

Introducere în economie

Economia a făcut dintotdeauna obiectul preocupărilor omeneşti, pentru că oamenii se

confruntă, la fel ca şi celelate vieţuitoare, cu problema supravieţuirii. Omul a fost însă mai norocos,
pentru că natura a preferat să-l înzestreze în primul rând cu aptitudini intelectuale, în locul celor fizice
caracteristice altor vieţuitoare. Tocmai pentru că are capacitatea de a gândi, omul are nenumărate
dorinţe, pentru îndeplinirea cărora resursele pe care i le oferă natura şi societatea vor fi întotdeauna
insuficiente. Economia studiază tocmai comportamentul oamenilor în activitatea de producere,
distribuţie şi consum a bunurilor şi serviciilor într-o lume a resurselor rare.
La ce îi foloseşte cuiva să ştie economie? Cum a apărut această ştiinţă? Cu ce se ocupă ea? Ce
metode de investigare utilizează? Iată câteva întrebări la care vom încerca să răspundem în continuare.

1.1. De ce trebuie să ştim economie?

În viaţa de zi cu zi suntem permanent bombardaţi cu informaţii economice. De exemplu,

primul ministru declară că deficitul bugetar în acest an nu trebuie să depăşească 3% din P.I.B.. Oare de
ce? Un alt exemplu: aflăm la ştiri că euro a pierdut câteva puncte din valoare, sau că P.I.B. al României
va creşte cu 4% sau alte declaratii cu 5.5% în acest an. Rezultă din aceste exemple că înţelegerea şi
cunoaşterea unor noţiuni economice de bază este esenţială dacă dorim să fim nişte cetăţeni bine
informaţi şi să înţelegem cu uşurinţă ştirile zilnice
Economia ne este utilă şi în viaţa curentă atunci când ne hotărâm ce, cum, cât şi când să
cumpărăm, cum să ne valorificăm venitul sau cum să ne conducem afacerea. De exemplu, mulţi
români sunt reticenţi la a se finanţa prin credite. Explicaţiile acestei reticenţe sunt multiple, dar cele
mai importante sunt obişnuinţa şi dobânzile mari. Un cunoscător de economie ştie însă că e mai bine
uneori să apelezi la credite. Astfel, atunci când ai nevoie de o nouă garderobă, e mai bine să cumperi în
perioadele de reducere, pe credit în lipsa lichidităţilor, decât în plin sezon.
Cât priveşte lumea afacerilor, nu întâmplător ea este dominată de economişti. Este evident că a
şti cum îţi influenţează inflaţia vânzările sau investiţiile, cum îţi afectează creşterea economică piaţa,
sau deficitul bugetar posibilităţile de a te finanţa prin împrumuturi este vital pentru succesul afacerii.
Din cele afirmate până acum s-ar putea înţelege că economia are puternic caracter practic, că
ne învaţă cum să facem bani, ceea ce este departe de adevăr. Desigur, economia are şi caracter practic,
dar ea rămâne o disciplină în primul rând teoretică, a cărei studiere este indispensabilă pentru
înţelegerea disciplinelor preponderent aplicative ca marketingul, managementul, contabilitatea ş.a..
Deşi teoretică, economia nu este nici abstractă, nici ruptă de realitate şi nici plicticoasă cum am fi
tentaţi s-o credem, după cum nu este nici apanajul exclusiv al universitarilor şi marilor savanţi. De-a
lungul istoriei, ideile grupate în conceptul de "economie", în devenirea lor, au dus la războaie şi la
revoluţii, schimbând din temelii societatea, mergând până la a deveni, aşa cum spunea Keynes,
"principiul cârmuitor al lumii".

1.2. Cum a evoluat ştiinţa economică?

Mult timp s-a folosit pentru ştiinţa economică denumirea de "economie politică" apărută pentru
prima dată în lucrarea lui A. de Montchrestien din 1615, Traite d'economie politique". Termenul
provine din grecescul "oikonomia", care în traducere liberă înseamnă regulile administrării cetăţii
(oikos=casă, gospodărie, nomos=lege, polis=cetate). Montchrestien este unul dintre cei mai importanţi
reprezentanţi ai mercantilismului, primul curent de gândire economică modernă, fundamentat pe
câteva idei, şi anume:
- principala formă a bogăţiei constă în cantitatea de metale preţioase de care dispune individul,
respectiv societatea; în consecinţă statul trebuie să aplice politici care să conducă la acumularea unei
cantităţi cât mai mari de metale preţioase;
- scopul oricărei activităţi lucrative este profitul, obţinut în procesul circulaţiei mărfurilor ca diferenţă
între preţul de vânzare (mai mare) şi cel de cumpărare (mai mic), cea mai profitabilă sferă de activitate
fiind comerţul exterior;
- ca o consecinţă a primelor două afirmaţii, statul era sfătuit să aplice politica externă a
protecţionismului vamal, prin care să obţină o balanţă comercială excedentară, excedentul urmând să
se transforme într-un spor al rezervelor de metale preţioase, deci al bogăţiei.
Din cele afirmate până acum rezultă în mod evident o importantă limită a mercantilismului:
faptul că şi-a concentrat atenţia doar pe sfera circulaţiei, neglijând alte domenii, ca producţia şi
consumul, cu care aceasta se întrepătrunde. Dacă la această observaţie adaugăm faptul că mercantiliştii
au fost în primul rând nişte observatori ai faptelor şi proceselor economice şi nu s-au preocupat de
descoperirea regularităţilor economice, putem afirma că mercantilismul este totodată ultimul curent de
gândire economică preştiinţifică.
De constituirea economiei ca ştiinţă vom vorbi abia o dată cu apariţia curentului de gândire
fiziocrat. Fiziocraţii au fost primii care s-au preocupat de descoperirea esenţei fenomenlor economice,
a regularităţilor din economie, marcând trecerea de la empirism la ştiinţă. Ei au mutat centrul
investigaţiilor din sfera circulaţiei în cea a producţiei şi au încercat să găsească legătura dintre
economie şi natură, concluzionând că legile pozitive formulate de ştiinţă trebuie să se supună regulilor
naturale.
Existenţa unei ordini naturale şi promovarea liberului schimb sunt primele elemente ale
doctrinei economice a liberalismului, doctrină la dezvoltarea căreia o contribuţie hotărâtoare a avut-o
şcoala economică clasică. Şcoala clasică are o mulţime de reprezentanţi de seamă, ale căror idei se
găsesc dezvoltate în gândirea economică contemporană, printre care se numără: A. Smith, D. Ricardo,
Th. Malthus, J.B. Say, J.S. Mill ş.a.. Opera de consacrare a economiei politice ca ştiinţă este
considerată "Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei" (1776) a lui A. Smith. Cartea
este supranumită "biblia liberalismului" deoarece constituie fundamentul teoretic al liberei concurenţe.
Ea abordează şi de multe ori rezolvă o serie de probleme economice importante legate de rolul
factorilor de producţie în crearea de bogăţie, de natura valorii, de crearea şi repartiţia venitului naţional
e.t.c.. "Avuţia naţiunilor" este fresca unei întregi epoci, epoca în care a trăit A.Smith, şi în acelaşi timp
o panoramă asupra gândirii economice de până atunci, mărturie în favoarea acestei afirmaţii stând cei
peste o sută de gânditori pe care autorul îi citează.

Teoria autoreglării economiei prin mecanismul preţurilor şi al concurenţei a devenit o dogmă în

secolul al XIX-lea, dar nu a fost lipsită de contestatari. Dintre aceştia, cei mai vehemenţi au fost
comuniştii, a căror gândire, aproape neglijată la început, avea să marcheze lumea secolului nostru.
Ideea centrală a comunismului, aşa cum apare ea la Marx, este că istoria reprezintă o luptă continuă
între clasele sociale pentru împărţirea bogăţiei, luptă ce va conduce inevitabil la dispariţia
capitalismului şi la victoria proletariatului asuprit. Societatea planificată a proletariatului s-a dovedit a
fi în practică una ineficientă, care în loc să generalizeze bogăţia i-a egalat pe toţi în sărăcie. Prăbuşirea
comunismului în Europa a fost însoţită de o întoarcere la şcoala clasică, deci la liberalism.
O altă contestare a gândirii clasice a venit tot de la un englez: J.Maynard Keynes, autorul
celebrei lucrări "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor". Cartea a oferit
economiştilor o nouă fereastră teoretică prin care să studieze lumea, substanţial diferită de liberalismul
clasic. Keynes ajunge în lucrarea sa la o concluzie dezolantă: aceea că "nu siguranţa, ci incertitudinea
formează miezul economiei capitaliste", că nu există un mecanism de siguranţă automat sau o "mână
invizibilă" care să echilibreze întotdeauna economia. În consecinţă, o naţiune poate rămâne pentru
mult timp în recesiune, cu un şomaj ridicat şi un nivel de trai scăzut. Soluţia? Prin intermediul
politicilor monetare şi bugetare, acţionând asupra cererii globale, guvernul poate stimula economia şi
contribui la menţinerea unor niveluri ridicate ale producţiei şi ale gradului de ocupare. Pentru că
susţinea necesitatea intervenţiei statului în economie, s-a spus despre Keynes că a înlocuit "mâna
invizibilă" a lui Smith cu "pumnul invizibil". Pe plan extern, Keynes era adeptul unei politici
comerciale liberale, combinată însă cu o mişcare controlată a capitalurilor, în condiţiile fixităţii
cursurilor de schimb. El admitea devalorizări ocazionale ale monedei atunci când acestea erau
necesare pentru armonizarea comerţului internaţional liber cu intervenţionismul intern. Pentru
supravegherea sistemului ratelor de schimb a fost creată o nouă instituţie: Fondul Monetar
Internaţional, care în plus avea şi sarcina de a furniza lichidităţi ţărilor confruntate temporar cu
deficite ale balanţelor de plăţi. Consensul keynesian a dominat economia aproape un sfert de secol,
până la începutul anilor '70, când inflaţia crescândă şi prăbuşirea regimului cursurilor de schimb fixe,
reglementate de F.M.I., i-au provocat destrămarea.
 La fel cum liberalismul clasic a fost erodat de noile idei intervenţioniste, keynesismul a fost
"minat" de o contra-revoluţie intelectuală: cea monetaristă. Conform lui Milton Friedman, fondatorul
curentului monetarist, este imposibil să asigurăm la nesfârşit reducerea şomajului prin creşterea
inflaţiei, rezultată din creşterea cheltuielilor publice şi, implicit a masei monetare. Pe termen lung
moneda este neutră, în sensul că ea nu influenţează producţia reală a unei ţări, ci doar nivelul
preţurilor. În plus, economia privată nu este înclinată spre instabilitate, cele mai multe dintre variaţiile
valorice ale producţiei naţionale fiind datorate intervenţiei guvernamentale. Prin această poziţie,
monetariştii se apropie de gândirea clasică, ei redescoperă piaţa, dealtfel Friedman fiind supranumit şi
"A.Smith" al secolului nostru.
Pe fondul ascensiunii monetarismului s-au diversificat teoriile economice de inspiraţie liberală,
cei mai mulţi adepţi dovedind a avea teoria economiei ofertei şi teoria aşteptărilor raţionale.
Economia ofertei susţine că dirijismul descurajază munca şi investiţiile, ducând la reducerea
productivităţii muncii. Politica fiscală trebuie să încurajeze investiţiile prin reducerea impozitelor pe
proprietate şi venituri. A. Laffer, important reprezentant al acestei teorii, afirmă că reducerea
impozitelor va conduce la creşterea încasărilor fiscale ca urmare a lărgirii bazei de impozitare în urma
creşterii veniturilor obţinute din valorificarea noilor investiţii.
Teoria aşteptărilor raţionale, desprinsă din curentul monetarist, îi are ca principali reprezentaţi
pe R.Lucas, Th. Sargent, W. Wallace şi R.Barro. Conform acestei teorii, indivizii cunosc şi folosesc
toate informaţiile pe care se bazează măsurile de politică economică, astfel încât pot anticipa
consecinţele acestor măsuri şi pot lua decizii economice eficiente. Crizele economice, inflaţia şi
şomajul, susţine ea, se datorează anticipărilor greşite, neconfirmate de evoluţia ulterioară a
evenimentelor. Este de preferat ca statul să intervină prin reguli fixe şi nu prin măsuri neaşteptate, care
nu fac decât să creeze confuzii şi afectează anticipările raţionale, putând conduce la risipă de resurse.
Ultimele teorii trecute în revistă subliniază că liberalismul contemporan diferă de cel clasic la
fel de mult pe cât diferă "minunata lume a lui A. Smith" de lumea ce ne înconjoară astăzi. Economia
noului mileniu se află în faţa unor provocări pe care nici un gânditor nu şi le putea imagina acum un
secol, cum sunt globalizarea şi evoluţia către o economie informaţională, despre care nu ştim încă cum
va arăta.

1.3. Analiza în economie

Analiza economică se poate desfăşura pe trei nivele: la nivel microeconomic, la nivel

macroeconomic şi la nivel mondoeconomic. Microeconomia studiază comportamentul unei anumite
unităţi economice, cum ar fi cel al unei firme sau al unui consumator. De exemplu vom studia cum îşi
împarte un consumator venitul între diferite bunuri de consum. Metaforic vorbind, microeconomia
examinează fiecare rotiţă, dar nu mecanismul în ansamblul său. Sarcina examinării mecanismului
revine macroeconomiei. Aceasta se ocupă cu studierea economiei în ansamblul ei sau a unor
subdiviziuni ale acesteia, cum ar fi sectorul public, cel financiar ş.a.. Relaţiile economice dintre ţările
lumii fac obiectul mondoeconomiei. Cu titlu de exemplu, în cadrul mondoeconomiei studiem
impactul introducerii euro asupra economiilor în tranziţie sau efectul unui şoc al petrolului asupra
economiilor dezvoltate. Disticţia micro-macro-mondoeconomic este mai degrabă una teoretică, utilă
pentru înţelegerea economiei, o anumită problemă putând fi tratată din toate cele trei puncte de vedere.
Concluziile la care ajungem studiind problemele economice, pot îmbrăca formă pozitivă sau
normativă.
Economia pozitivă este cea care se rezumă la a descrie şi explica realitatea, precum şi la
surprinderea şi formularea concisă a regularităţilor economice. Un exemplu de economie pozitivă este
următoarea afirmaţie: rata inflaţiei în România în 1999 a fost de 50%. Însă o dată cu identificatrea
principiilor economice este uşor de trecut de la economia pozitivă la economia normativă. Aceasta,
bazându-se pe teorie, formulează judecăţi de valoare despre cum ar trebui să arate economia sau ce
politici economice ar trebui aplicate. O afirmaţie normativă este următoarea: pentru reducerea inflaţiei,
în România ar trebui diminuat ritmul de creştere a masei monetare cu 25% în 2001.
Am văzut în prima parte a acestui capitol că o lungă perioadă de timp economia a fost
preponderent o ştiinţă pozitivă, preocupată în primul rând de descrierea şi înţelegerea realităţii. "Avuţia
naţiunilor" a lui A.Smith nu este doar o carte de economie ci şi o descriere amănunţită a Angliei
secolului al VIII - lea. Sfârşitul secolului XX este însă marcat de accentuarea controverselor din ştiinţa
economică, controverse care se referă mai puţin la latura pozitivă a economiei şi mai mult la cea
normativă, după cum se va putea remarca din capitolele care vor urma, şi mai ales din cele dedicate
macroeconomiei.

Idei în rezumat

1. Economia este o ştiinţă socială care studiază comportamentul oamenilor în activitatea de alocare a
resurselor rare pentru acoperirea nevoilor.
2. Studiul economiei este util pentru că ne ajută să înţelegem mai bine lumea în care trăim, ne învaţă să
ne comportăm raţional şi ne ajută în înţelegerea altor discipline economice.
3. În evoluţia ştiinţei economice putem distinge mai multe curente de gândire economică, şi anume:
- mercantilismul
- curentul fiziocrat
- şcoala economică clasică
- marxismul
- keynesismul
- monetarismul
- economia ofertei şi teoria aşteptărilor raţionale e.t.c.
4. Legile economice sunt legi ale numerelor mari, adică se manifestă numai ca tendinţă şi în medie, ele
prevăd un rezultat cu o anumită probabilitate şi admit numeroase excepţii.
5. Microeconomia studiază comportamentul unităţii economice individuale, în timp ce macroeconomia
studiază economia în ansamblul său, sau mari segmente ale acesteia. Mondoeconomia studiază relaţiile
economice dintre ţările lumii.
6. Economia pozitivă descrie, explică realitatea şi formulează legi economice. Economia normativă
formulează judecăţi de valoare despre cum ar trebui să arate economia şi ce politici economice ar
trebui aplicate.

CAPITOLUL 2

Economia de piaţă

2.1. Ce este economia de schimb?

Nu dintotdeauna oamenii şi-au procurat cele necesare traiului prin schimb sau prin intermediul
banilor. Economia a existat la început ca o economie naturală, bazată pe autoconsum, în cadrul căreia
pământul era principalul factor de producţie, iar familia îşi producea singură ceea ce urma să consume.
Toffler consideră această economie ca fiind "civilizaţia primului val", centrată pe familie, care a fost
preponderentă până la prima revoluţie industrială.
Treptat, pe măsura adâncirii diviziunii muncii, eficienţa muncii a crescut, creându-se premisele
trecerii de la consumul direct de bunuri, la vânzare-cumpărare, adică la schimb. În perioada
contemporană, economia de schimb a devenit forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice. Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt: specializarea unităţilor
economice, autonomia producătorilor, piaţa este instituţia centrală în jurul căreia gravitează activitatea
economică, legăturile dintre unităţile economice îmbracă forma tranzacţiilor bilaterale, tranzacţii
mijlocite de bani, iar majoritatea bunurilor produse îmbracă forma de marfă.
a) Specializarea unităţilor economice în producerea anumitor bunuri are la bază teoria avantajului
comparativ (competitiv). Pentru înţelegerea acestei teorii, să luăm următorul exemplu: în opt ore,
unităţile economice A şi B pot realiza autoturisme şi tractoare în următoarele variante:
Firma/produsul autoturisme tractoare
A 60 60
B 40 20

Firma A poate produce 60 de autoturisme în 4h şi 60 de tractoare în restul de 4h, iar firma B 40

de autoturisme, respectiv 20 de tractoare. Se poate observa că firma A poate realiza 120 de bucăţi, în
timp ce firma B numai 60. De aceea, vom afirma că A deţine avantajul economic absolut în producerea
celor două bunuri. În ce se vor specializa cele două firme? Dacă A renunţă la producerea unui tractor,
ea poate realiza în plus un autoturism (60/60). Reciproca este şi ea adevărată în cazul lui A. Firma B,
dacă renunţă la fabricarea unui tractor, poate realiza în plus două autoturisme (40/20), pe când dacă
renunţă la un autoturism, poate realiza în plus doar 1/2 tractoare (20/40). Spunem că firma B deţine
avantajul comparativ în producerea de autoturisme, deoarece trebuie să sacrifice mai puţine tractoare
decât firma A pentru a creşte producţia de autoturisme cu o unitate. Dealtfel puteţi remarca faptul că
raportul cantitativ este mai avantajos pentru B în cazul autoturismelor (40/60), decât în cazul
tractoarelor (20/60). În consecinţă, A se va specializa în tractoare, iar B în autoturisme. Dacă înainte de
specializare producţia totală din cele două bunuri era de 180 de bucăţi, se poate observa cum, după
specializare, producţia creşte la 120 + 80 = 200 de bucăţi, ceea ce confirmă afirmaţia lui A. Smith,
potrivit căreia specializarea conduce la creşterea eficienţei economice.
b) Autonomia producătorilor exprimă dreptul acestora de a se manifesta în mod liber în direcţia
realizării propriilor interese, ca şi dreptul lor de a înstrăina o parte din ceea ce produc numai în
schimbul unei contraprestaţii echivalente. De exemplu, dacă unul dintre dumneavoastră doreşte să-şi
înfiinţeze o casă de modă, este liber s-o facă, şi, în plus, e liber să-şi vândă produsele în schimbul unei
sume sau unui produs care corespund intereselor sale.
c) Piaţa - instituţia centrală în jurul căreia gravitează activitatea economică. Piaţa este cea care
aşează faţă în faţă producătorii şi consumatorii, cererea şi oferta, din confruntarea cărora rezultă preţul
produselor. Prin intermediul pieţei, alegerile individuale libere sunt coordoante, însumate şi comparate
între ele, iar cei ineficienţi sunt eliminaţi. Ca şi autonomia producătorilor, şi rolul pieţei este mult
diminuat în cazul economiilor centralizate, în care domină proprietatea publică.
d) În cadrul pieţei, tranzacţiile îmbracă forma tranzacţiilor bilaterale, adică a schimbului reciproc
de bunuri între unităţile economice. Tranzacţiile unilaterale, adică fără echivalent (subvenţii, impozite
e.t.c.) deţin o pondere foarte mică în totalul tranzacţiilor.
e) Schimbul, pe piaţă, se face preponderent prin intermediul banilor, despre importanţa cărora
vom discuta în cadrul unui capitol viitor legat de piaţa monetară. Orice bun economic apt să satisfacă o
nevoie şi destinat schimbului se numeşte marfă.

2.2. Ce înseamnă economie de piaţă?

Dacă avem în vedere mecanismul de alocare a resurselor în cadrul economiei de schimb,

distingem de-a lungul timpului două tipuri principale de economie: economia centralizată şi economia
de piaţă, capitalistă. Există autori care consideră economia de piaţă, concurenţială, un model
economic ideal caracterizat prin absenţa totală a intervenţiei statului în economie şi care obişnuiesc să
numească economiile moderne contemporane economii mixte . În acest ultim caz, economia de piaţă
este privită de fapt ca o economie perfect concurenţială, în care mecanismul pieţei este singurul care
asigură echilibrul economiei. Spre deosebire de acest model, fundamentat pe gândirea economică a lui
A.Smith, modelul teoretic al economiei de comandă, aşa cum a fost gândit de K.Marx, consideră că
statul reprezintă şi sintetizează cel mai bine interesele indivizilor, de aceea principalele decizii
economice ar trebuie adoptate de stat. Istoria a demonstrat că economia de piaţă, în formele sale reale
de existenţă (economii mixte), este capabilă să valorifice mai bine resursele decât o economie
centralizată şi să asigure un nivel de trai mai ridicat.
Chiar dacă pe glob există o mare varietate de economii de piaţă, putem distinge şi câteva
trăsături generale ale acestor economii, astfel:
a) Proprietatea privată este preponderentă, dar nu exclude existenţa în cadrul economiei naţionale a
sectorului public. Această trăsătură este esenţială deoarece fiecare proprietar va fi interesat să-şi
valorifice cu maximum de eficienţă resursele, ceea ce va determina o creştere a performanţelor
întregului sistem economic.
b) Multipolaritatea, adică pluralitatea centrelor autonome de decizie şi gestiune a activităţii
economice. Aceste centre de decizie sunt unităţile economice care asigură legătura între piaţa bunurilor
şi serviciilor, piaţa muncii şi pieţele financiare.
c) Principalul obiectiv al firmelor este maximizarea profitului, iar relaţiile dintre firme sunt în
principal relaţii de concurenţă. Concurenţa elimină firmele nerentabile, dar în acelaşi timp conduce la
crearea unor centre de putere de genul monopolurilor şi oligopolurilor.
d) Monetizarea economiei, adică existenţa unui sistem monetar dezvoltat, în care banii şi relaţiile
monetare permit fluidizarea tranzacţiilor şi creşterea eficienţei economice de ansamblu.
e) Descentralizarea presupune ca deciziile agenţilor economici să fie luate independent, iar
coordonarea şi echilibrul economic să se realizeze prin intermediul pieţei.
f) Intervenţia indirectă a statului în economie pentru a preântâmpina apariţia unor disfuncţionalităţi
în sistemul economic sau pentru a diminua efectele negative ale acestora. Intervenţia statului se face
prin politica fiscală, monetară şi de protecţie socială.

Idei în rezumat

1. Economia naturală se fundamentează pe autoconsum, adică pe consumul bunurilor realizate în

activitatea proprie şi a familiei.
2. Economia de schimb este acea formă de organizare şi funcţionare a activităţii economice în care
acoperirea nevoilor se face cu bunuri procurate prin vânzare - cumpărare, adică prin schimb.
3. Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt: specializarea unităţilor economice,
autonomia producătorilor, piaţa este instituţia centrală în jurul căreia gravitează activitatea economică,
legăturile dintre unităţile economice îmbracă forma tranzacţiilor bilaterale, tranzacţii mijlocite de bani,
iar majoritatea bunurilor produse îmbracă forma de marfă.
4. Economia centralizată este acel tip de economie în care alocarea resurselor se face preponderent de
către stat.
5. Economia de piaţă este acel tip de economie caracterizat prin: proprietate privată dominantă,
alocarea prin piaţă a resurselor, descentralizare, liberă iniţiativă, monetizare şi intervenţia indirectă a
statului în economie prin politica monetară şi politica bugetară.
6. Economia de piaţă este un concept care acoperă o realitate extrem de diversă, de la o economie
puternic dirijată la una perfect liberală sau de la un continent la altul.
7. Un model perfect de economie nu există, iar fiecare ţară trebuie să-şi construiască o economie de
piaţă proprie, care să corespundă tradiţiilor sale şi cerinţelor de eficienţă ce decurg din integrarea
mondială.
8. Ţările, inclusiv România, trebuie să rezolve trei mari probleme: construcţia instituţională, asigurarea
creşterii economice şi realizarea stabilităţii social - politice.

CAPITOLUL 3

Raritatea în economie

În fiecare zi suntem obligaţi să luăm decizii, uneori referitoare la probleme mărunte - cu ce mă

îmbrac azi, ce mănânc azi, cât cheltuiesc azi la piaţă e.t.c. - alteori cu privire la probleme importante:
mă angajez la Lidl sau urmez crsurile unei Facultați, îmi cumpăr un apartament sau o maşină cu banii
economisiţi anul acesta ş.a.m.d.. Orice decizie implică cel puţin o variantă sacrificată în favoarea celei
alese: de exemplu, dacă vreţi să urmaţi o facultate, trebuie să sacrificaţi salariul anual de la Lidl, pentru
că resursele de timp pe care le aveţi nu vă permit exercitarea ambelor activităţi. Dacă alegeţi un
apartament, sacrificaţi maşina, pentru că banii de care dispuneţi sunt insuficienţi pentru a achiziţiona
ambele bunuri. Insuficienţa resurselor în raport cu trebuinţele oamenilor, care aşa cum am văzut
formează obiectul de studiu al economiei, constituie subiectul capitolului ce urmează.

3.1. Tensiunea nevoi - resurse. Costul de oportunitate.

De-a lungul existenţei noastre consumăm continuu bunuri şi servicii, majoritatea procurate de
pe piaţă, iar restul oferite de natură sau produse de noi înşine. Dacă un bun ne este oferit în mod gratuit
de natură, spunem că el este un bun liber; dacă dimpotrivă, trebuie să facem un efort pentru a accede
la un bun, acela este un bun economic. Bunurile libere, ca aerul pe care-l respirăm, sunt singurele de
care beneficiem după nevoie şi care aparent sunt nelimitate. Bunurile economice sunt limitate, adică
insuficiente în raport cu nevoile pe care le avem. Desigur că există bunuri pe care le avem în cantităţi
suficiente, din care nu dorim la un moment dat să avem mai mult. Dar privite global, bunurile de care
dorim să dispunem sunt mult mai multe decât cele pe care ni le permitem efectiv. Explicaţia acestui
fapt stă în aceea că dorinţele ţin de imaginaţia noastră, pe când resursele pe care le avem depind de cât
de bine şi cât de mult muncim.
Resursele de care dispune omenirea depind de ceea ce oferă Terra şi de ceea ce descoperă
gândirea umană, pe când nevoile depind de obiceiurile de consum şi de dorinţele fiecărui individ. Cum
zilnic dorinţele oamenilor se înnoiesc, alte nevoi adăugându-se celor deja existente, este evident că
nevoile cresc foarte rapid, într-un ritm cu mult superior resurselor. Gândiţi-vă unde ar ajunge omenirea
dacă ştiinţa ar evolua la fel de repede ca imaginaţia noastră!
O parte din nevoile noastre pot fi întâlnite la orice animal, de la câinele din curte la leul din
savana africană: sunt nevoile biologice, elementare, cum ar fi nevoia de hrană sau cea de adăpost. Alte
nevoi sunt specifice oamenilor: cele pe care le vom numi superioare, cum ar fi nevoia de frumos sau
cea de realizare profesională.
Deşi nelimitate ca număr şi în continuă dezvoltare, nevoile sunt limitate în capacitate în
sensul că nu putem consuma continuu, la infinit dintr-un bun. De exemplu, dacă veniţi flămânzi dintr-
un traseu montan, după două fripturi vă săturaţi, ceea ce înseamnă că nevoia de hrană dispare, fiind
limitată ca volum. Ea o să reapară însă după câteva ore, ceea ce reflectă caracterul regenerabil al
nevoilor.
O altă caracteristică a sistemului de nevoi este concurenţa. Să presupunem că primiţi cadou de
Crăciun o sută de dolari cu care aţi dori să mergeţi la munte pentru Revelion, dar şi să vă cumpăraţi o
canadiană ultramodernă. Evident, banii sunt prea puţini pentru a împlini ambele dorinţe, ceea ce
înseamnă că cele două nevoi intră în concurenţă, cea care va câştiga fiind aceea pe care o consideraţi
dumneavoastră cea mai urgentă.
Spuneam că nevoile se acoperă prin utilizarea resurselor economice. Prin resurse economice
vom înţelege totalitatea resurselor naturale, umane şi create de oameni ce pot fi utilizate sau sunt
efectiv utilizate în producţia de bunuri şi servicii.
Resursele pot fi calsificate după numerose criterii, dar cea mai utilizată clasificare este aceea
care le împarte în două categorii: materiale şi umane. Resursele materiale cuprind resursele naturale şi
capitalul, iar resursele umane sunt formate din muncă şi abilitatea întreprinzătorului. Conţinutul
noţiunilor de "resurse naturale" şi "resurse umane" este evident, de aceea nu ne vom opri asupra lui.
Prin capital vom înţelege ansamblul bunurilor produse de oameni şi destinate producerii altor bunuri şi
servicii. De exemplu, materiile prime, instalaţiile industriale, computerele ş.a.. Abilitatea
întreprinzătorului se referă la capacitatea lui de a-şi asuma riscul unei afaceri şi de a adopta decizii cu
privire la destinaţia şi modalităţile de combinare a resurselor de care dispune.
Unii economişti adaugă celor două categorii de resurse menţionate mai sus o a treia categorie:
resursele informaţionale, care sunt rezultatul activităţii de cercetare ştiinţifică.
Caracteristica fundamentală a tuturor resurselor economice este caracterul lor limitat, adică
insuficienţa lor în raport cu nevoile. De aceea, problema fundamentală a economiei este utilizarea
eficientă a resurselor. Eficienţă înseamnă să utilizăm cel mai bine posibil resursele pe care le avem,
sau, pe scurt maximizarea raportului dintre rezultate şi consum şi minimizarea raportului dintre
consum şi rezultate.
Îndeplinirea obiectivului de eficienţă economică presupune ca sistemul economic să răspundă
continuu la patru întrebări: ce să producă, cum să producă, cât să producă şi pentru cine să
producă.
Răspunsul dat întrebărilor: ce producem? şi cât producem? determină o anumită alocare a resurselor
între diverse combinaţii de bunuri. Inevitabil, dacă dorim să producem mai mult dintr-un bun, trebuie
să renunţăm la o anumită cantitate din alt bun, deoarece resursele sunt insuficiente. De exemplu, dacă
o economie produce numai maşini agricole şi autoturisme şi doreşte să fabrice mai multe autoturisme,
în condiţiile în care volumul resurselor nu s-a modificat, trebuie să renunţe la un anumit număr de
maşini agricole. Cantitatea de maşini agricole sacrificate pentru un autoturism suplimentar produs
poartă numele de cost oportun.
În general, prin cost oportun înţelegem cea mai bună alternativă de alocare a resurselor sacrificată în
favoarea alternativei alese. De exemplu, dacă aţi avut de ales între a urma studiile universitare timp de
un an, a lucra la firma X pentru un salariu de 2000 de dolari pe an, a lucra la firma Y pentru un salariu
de 2500 de dolari pe an sau a lucra la firma Z pentru un salariu de 3500 de dolari pe an şi aţi ales
studiile universitare, costul oportun este de 3500 de dolari pe an.
Răspunsul la întrebarea cum să producem presupune o altă opţiune: cea dintre diversele posibilităţi
tehnice de producţie existente la un moment dat într-o economie.
Întrebarea pentru cine să producem conduce la o veche preocupare a ştiinţei economice: distribuirea
veniturilor în societate. În principiu, distribuţia venitului naţional ar trebui să aibă la bază eficienţa
economică a fiecăruia. De multe ori, mai ales în societăţile polarizate în foarte bogaţi şi foarte săraci,
este greu de explicat de ce o minoritate consumă majoritatea venitului naţional. Statul, prin politica de
protecţie socială încearcă să îmbunătăţească repartizarea veniturilor, dar este adesea criticat că
realizează acest lucru în detrimentul eficienţei economice.

3.2. Frontiera posibilităţilor de producţie

Conceptele de raritate a resurselor şi cost oportun pe care le-am explicat până acum pot fi mai uşor
analizate cu ajutorul unui grafic care poartă numele de frontiera posibilităţilor de producţie.
Frontiera posibilităţilor de producţie evidenţiază ansamblul combinaţiilor de bunuri economice ce pot
fi realizate pe termen scurt în condiţiile utilizării integrale şi cu maximum de eficienţă a resurselor
disponibile.
Veţi înţelege mai bine acest instrument de analiză economică cu ajutorul următorului exemplu: să
considerăm că o economie naţională poate produce doar două bunuri: computere şi mere în
următoarele variante:

Tab. 3.1. Posibilităţile de producţie a computerelor şi merelor

Varianta A B C D E
Computere 0 100 200 250 275
(bucăţi)
Mere (kg.) 500 400 250 90 0

Reprezentat grafic, acest tabel va conduce la următoarea frontieră a posibilităţilor de producţie:

Mere

500

A(250,250)

0 275 Computere
Graf.3.1. Frontiera posibilităţilor de producţie

Frontiera posibilităţilor de producţie ne furnizează următoarele informaţii:

- combinaţile de produse aflate în exteriorul frontierei sunt imposibil de atins pe termen scurt ( de
exemplu, economia nu poate produce concomitent 250 de computere şi 250 de kilograme de mere
corespunzător punctului A);
- utilizarea integrală şi cu maximum de eficienţă a resurselor presupune alegerea unei variante de
combinare a bunurilor aflată pe frontieră;
- orice combinaţie de bunuri din interiorul frontierei indică o utilizare ineficientă şi/sau incompletă a
resurselor;
- costul de oportunitate relevat de panta frontierei, este în creştere, pe măsură ce se renunţă la o
cantitate tot mai mare dintr-un bun în favoarea celuilalt bun. Pentru a demonstra această afirmaţie,
haideţi să calculăm costul oportun pentru ambele produse:
 Tab. 2: Costul de oportunitate în creştere
Varianta A B C D E
Cost oportun 1 1,5 3,2 3,6
computere
Cost oportun 1 0,66 0,31 0,27 -
mere

Costul oportun a fost calculat astfel:

- pentru computere, pentru a fabrica primele 100 de computere, am renunţat la 100 de kilograme de
mere, deci renunţăm la 1kg. de mere/computer. Apoi pentru a creşte producţia cu încă 100 de
computere, trebuie să renunţăm la 150kg. de mere, adică la 1,5kg. de mere/computer ş.a.m.d.;
- pentru mere, primele 90kg. de mere au fost produse cu preţul renunţării la 25 de computere, deci 0,27
computere/kg.. Pentru următoarele 160kg. s-a renunţat la 50 de computere, deci 0,31computere/kg.
ş.a.m.d..
Rezultă cu uşurinţă formula de determinare a costului oportun:
C.O.y=-ΔX/ΔY, în care ΔX este cantitatea sacrificată din X, iar ΔY cantitatea câştigată din
bunul Y.
Creşterea costului oportun pe măsură ce se renunţă la o cantitate tot mai mare dintr-un bun în
favoarea altuia exprimă conţinutul legii creşterii costurilor relative. Explicaţia acţiunii acestei legi se
află în caracterul specializat al resureslor economice. Astfel, în exemplul nostru, vom putea adapta
resursele destinate fabricării merelor pentru producerea de calculatoare până la un punct, dincolo de
care adaptarea devine imposibilă. Ce-aţi zice de culegătorii de mere instruiţi să producă hardwere?!
La explicaţia anterioară trebuie adăugată şi observaţia că, în general, în economie acţionează
legea randamentelor factoriale descrescătoare, Potrivit acesteia dacă se adaugă unităţi succesive dintr-
un factor de producţie variabil (cum ar fi factorul muncă) la o cantitate dată de factor fix (capital), de
la un anumit nivel, producţia suplimentară obţinută începe să scadă. Vom reveni asupra legii
randamentelor neproporţionale în capitolul destinat comportamentului economic al producătorului.
Pe termen lung creşterea economică conduce la creşterea resurselor economice naţionale şi
deplaseaza frontiera posibilităţilor de producţie către dreapta, astfel:

Y
Frontiera înainte de
creşterea economică

Frontiera după
creşterea economică

X
Graf. 3.2. Efectul creşterii economice asupra frontierei
posibilităţilor de producţie

Creşterea economică poate fi extensivă sau intensivă. În cazul unei creşterii economice
extensive, deplasarea frontierei se datorează în principal creşterii cantităţii de resurse atrase în
activitatea economică. Creşterea economică intensivă are la bază îmbunătăţirea eficienţei utilizării
resurselor economice, rezultată din acumularea de experienţă, aplicarea noilor cunoştiinţe şi
tehnologiilor moderne.
În partea a doua a lucrării de faţă, destinată macroeconomiei, puteţi citi despre importanţa
creşterii economice pentru o naţiune şi despre factorii care determină creşterea.

Idei în rezumat

1. Problema generală a economiei este raritatea, adică insuficienţa resurselor în raport cu nevoile.
2. Principalele caracteristici ale nevoilor umane sunt:
- caracterul nelimitat şi dinamic
- capacitatea limitată
- caracterul regenerabil
- concurenţa
3. Resursele economice sunt formate din totalitatea resurselor naturale, umane şi create de oameni ce
pot fi sau sunt efectiv utilizate în producţia de bunuri şi servicii.
4. Resursele se pot clasifica în materiale, umane şi informaţionale. Resursele materiale cuprind
resursele naturale şi capitalul, iar reusursele umane sunt formate din muncă şi abilitatea
întreprinzătorului. Resursele informaţionale sunt rezultatul activităţii de cercetare ştiinţifică.
5. Raritatea resurselor implică necesitatea utilizării lor eficiente şi ridică patru mari probleme
economiei: ce, cum, cât şi pentru cine să producă?
6. Costul de oportunitate reprezintă cea mai bună alternativă de alocare a resurselor sacrificată în
favoarea alternativei alese.
7. Frontiera posibilităţilor de producţie evidenţiază ansamblul combinaţiilor de bunuri economice ce
pot fi realizate în condiţiile utilizării complete şi cu maximum de eficienţă a resurselor disponibile.
8. Legea creşterii costurilor relative sau a creşterii costului oportun exprimă faptul că, pe măsură ce se
produce tot mai mult dintr-un bun în defavoarea altuia, costul oportun creşte.
9. Creşterea costului oportun se datorează specializării resurselor şi acţiunii legii randamentelor
factoriale descrescătoare.
10. Creşterea economică permite, pe termen lung, deplasarea frontierei posibilităţilor de producţie spre
dreapta.
CAPITOLUL 5

CEREREA

Ştiinţa economică studiază comportamentul oamenilor în activitatea de alocare optimă a

resurselor limitate. Puţini dintre noi conştientizează că, atunci când mergem la piaţă şi negociem preţul
cartofilor sau a altor produse, avem un comportament economic. La fel atunci când intrăm într-un
magazin şi ne place o pereche de pantofi, dar nu o cumpărăm pentru că apreciem că preţul este prea
mare, sau când ne bucurăm de o reducere cu ocazia lichidării stocurilor. Acest comportament
economic aparţine consumatorului raţional, care caută să-şi maximizeze satisfacţia cu venitul de care
dispune. În capitolul precedent am studiat consumatorul individual prin prisma conceptelor de utilitate,
buget şi curbe de indiferenţă. Capitolul care urmează abordează consumatorul în calitatea sa de
purtător al cererii de bunuri şi servicii exprimate pe piaţă.

5.1. Ce este cererea? Legea cererii.

Cererea individuală exprimă relaţia dintre cantitatea dintr-un bun economic pe care un
consumator doreşte şi poate să o achiziţioneze într-o perioadă determinată de timp şi preţul acelui
bun. Dacă însumăm cererile individuale referitoare la un anumit bun, obţinem cererea pieţei. Scurta
definiţie anterioară evidenţiază câteva aspecte importante ale cererii, şi anume:
- cererea nu este sinonimă cu cantitatea cerută, ci este o relaţie între un set determinat de cantităţi
corespunzătoare unor niveluri determinate de preţ; ea arată cât se cere dintr-un bun la un anumit preţ,
toate celelalte variabile considerându-se constante;
- cererea evidenţiază cantitatea dintr-un bun pe care consumatorul doreşte şi are capacitatea financiară
să o cumpere; dacă, de exemplu, doriţi o limuzină BMW, dar nu aveţi bani să o cumpăraţi, nu sunteţi o
componentă a cererii pe piaţa acestor autoturisme;
- cererea este o variabilă de flux, în sensul că se manifestă pe o anumită perioadă de timp: zi,
săptămână, lună e.t.c..

Relaţia inversă dintre preţ şi cantitatea cerută poartă numele de legea cererii. Există mai multe
explicaţii pentru acţiunea acestei legi. În primul rând, este logic să presupunem că oamenii vor dori să
cumpere mai mult dintr-un bun care se ieftineşte. De cele mai multe ori ne dorim mai multe perechi de
pantofi, mai multe autoturisme ş.a. decât ne permitem să cumpărăm. Preţul este o barieră importantă în
calea accesului la bunurile economice. Atunci când această restricţie se relaxează, probabil că vom
cumpăra mai mult. În al doilea rând, să ne amintim ce am învăţat în capitolul precedent: reducerea
preţului este resimţită de consumator ca o creştere a venitului real, astfel că acesta va consuma mai
mult pentru a-şi maximiza satisfacţia (efect de venit). În plus, el va fi tentat să înlocuiască bunurile ale
căror preţuri nu s-au modificat cu bunul ieftinit, ceea ce va mări din nou cantitatea consumată (efect de
substituţie). Nu în ultimul rând, legea cererii se explică prin acţiunea legii utilităţii marginale
descrescătoare, potrivit căreia pe măsură ce se consumă tot mai mult dintr-un bun, utilitatea marginală
scade, deci consumatorul va fi dispus să plătească din ce în ce mai puţin pe acel bun.

Pornind de la cererea individuală, poate fi construită curba cererii pieţei, care însumează
cantităţile cerute de ansamblul consumatorilor de pe o anumită piaţă. Cererea totală se obţine adunând
cantităţile pe care fiecare consumamtor ar dori să le consume la diferite niveluri ale preţului.
Creşterea cantităţii consumate atunci când preţul scade şi reducerea sa când preţul creşte poartă
numele de extinderea, respectiv contracţia cererii.
Creşterea şi reducerea cererii sunt determinate de alţi factori decât preţul, factori care poartă
numele de condiţiile cererii.

5.2. Condiţiile cererii

Până acum am studiat modificarea cantităţii cerute numai în funcţie de modificarea preţului,
considerând constante toate celelalte variabile care pot afecta comportamentul consumatorilor. Există
însă o serie de factori care exercită o influenţă puternică asupra cererii, dintre care cei mai importanţi
sunt:
a) Veniturile consumatorilor. În general, atunci când veniturile lor cresc, consumatorii cumpără
mai mult, iar când veniturile scad, cumpără mai puţin. Bunurile a căror cerere creşte când veniturile
cresc şi scade în situaţia inversă se numesc bunuri normale şi deţin cea mai mare pondere în totalul
mărfurilor. Alături de acestea există şi bunuri inferioare, despre care am discutat şi în capitolul
precedent, a căror cerere se află în relaţie inversă cu venitul: scade când creşte venitul şi creşte când
venitul scade. Exemple de astfel de bunuri sunt pâinea, fasolea, cartofii, îmbrăcămintea second-hand
e.t.c..
b) Preferinţele consumatorilor. O modificare a gusturilor consumatorilor în favoarea unui produs va
determina o creştere a cererii pentru produsul respectiv şi invers. Firmele investesc sume mari de bani
în publicitate tocmai pentru a orienta preferinţele consumatorilor în favoarea a ceea ce produc. De
asemenea firmele care rezistă pe piaţă o perioadă îndelungată sunt cele care îşi înoiesc continuu
produsele, deoarece apariţia produselor noi, mai performante, diminuează puternic cererea pentru
produsele deja existente.
c) Numărul consumatorilor influenţează direct cererea. De exemplu, reducerea natalităţii în România
determină o reducere a cererii de îmbrăcăminte pentru copii. Reducerea barierelor tarifare la importul
de autoturisme ar determina o creştere a numărului de consumatori de autoturisme provenite din
străinătate, deci o creştere a cererii.
d) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri:
- substituibile, care pot fi folosite alternativ pentru a acoperi aceeaşi nevoie; de exemplu mierea şi
zahărul sau autoturismul personal şi mijloacele de transport în comun;
- complementare, utilizate împreună pentru a acoperi o nevoie; de exemplu CD-urile şi lectorul de
CD-uri sau autoturismul şi benzina sau motorina.
Dacă bunurile X şi Y sunt substituibile şi preţul bunului X creşte, consumatorii vor opta pentru
bunul Y, comparativ mai ieftin, ceea ce va conduce la creşterea cererii din acest bun.
Dacă X şi Y sunt complementare şi preţul lui X creşte, acest bun devine mai puţin accesibil,
cantitatea cerută scade, dar în acelaşi timp se va reduce şi cererea pentru bunul Y, ce nu poate fi folosit
fără X.
e) Previziunile consumatorilor. Aşteptările consumatorilor au în vedere: evoluţia preţului, a
venitului, ca şi posibilităţile de acces la anumite produse. În cazul în care consumatorii anticipează o
creştere a preţului în viitor, cererea prezentă creşte; asemenănător o anticipare a creşterii veniturilor
conduce la creşterea cererii. Dacă se prevede o penurie de produse în viitor, cererea prezentă creşte; de
exemplu dacă se anticipează o criză valutară care să stopeze importurile, cererea pentru bunuri
importate va creşte.

Creşterea şi reducerea cererii în funcţie de alţi factori decât preţul pot fi reprezentate grafic
astfel:

P
Creşterea cererii
Reducerea cererii

Cerere iniţială

Graf. 2. Creşterea şi reducerea cererii

Pe scurt, cererea creşte atunci când:

- cresc veniturile consumatorilor
- se accentuează preferinţele
- creşte numărul consumatorilor
- creşte preţul bunurilor substituibile sau scade preţul bunurilor complementare
- se anticipează o creştere a preţului, a venitului sau o penurie de bunuri.
Evident, în situaţiile inverse, cererea se va reduce.

5.3. Elasticitatea cererii

Sensibilitatea cererii, modul în care aceasta reacţionează la modificarea condiţiilor ce o

influenţează poartă numele de elasticitatea cererii. Elasticitatea poate fi studiată pentru toate condiţiile
cererii despre care am discutat în subcapitolul precedent; totuşi, cele mai importante forme ale
elasticităţii, din perspectiva firmei, sunt: elasticitatea cererii la preţ, elasticitatea cererii la venit şi
elasticitatea încrucişată a cererii.
a) Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

Modificarea cantităţii cerute în funcţie de modificarea preţului este cea mai utitlizată formă a
elasticităţii. Măsurarea acesteia se realizează cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii la preţ,
determinat ca un raport între variaţia procentuală a cantităţii cerute şi variaţia procentuală a preţului.
Formula uzuală de determinare a elasticităţii este:
Ec/p=%ΔQ/%ΔP, în care:
- Ec/p= coeficientul de elasticitate a cererii la preţ;
- %ΔQ = modificarea procentuală a cantităţii cerute (ΔQ/Q0);
- %ΔP = modificarea procentuală a preţului (ΔP/ P0).
Semnul "-" al coeficientului de elasticitate a cererii la preţ exprimă relaţia inversă dintre preţ şi
cantitatea cerută, fiind de cele mai multe ori neglijat atunci când se apreciază gradul de elasticitate.
Asfel, în funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a cererii la preţ, vom spune că:
- cererea este elastică, dacă Ec/p>1, în valoare absolută;
- cererea este inelastică, dacă Ec/p<1, în valoare absolută;
- cererea are elasticitate unitară, dacă Ec/p=1, în valoare absolută;
- cererea este perfect elastică, dacă Ec/p=∞, în valoare absolută;
- cererea este perfect inelastică, dacă Ec/p=0.

În această ultimă situaţie cantitatea cerută nu depinde de preţ.

Elasticitatea cererii la preţ şi încasările firmei

Factorii care influenţează elasticitatea cererii la preţ

Cei mai importanţi factori care influenţează elasticitatea la preţ a cererii sunt: gradul de
substituire al bunurilor, ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul cheltuielilor consumatorului,
natura bunului şi perioada de timp de la modificarea preţului.
i) Gradul de substituire al bunurilor. În general, cu cât un bun este mai uşor de substituit în consum,
cu atât elasticitatea la preţ a cererii pentru bunul respectiv este mai mare. De exemplu, serviciul de
transport asigurat de S.N.C.F.R. are doar câţiva substituenţi, cum ar fi transportul cu automobilul
personal sau cel asigurat cu alte mijloace de transport în comun decât trenul (autocare, microbuze
e.t.c.). Acesta este un motiv în plus pentru ca cererea pentru serviciile de transport furnizate de
S.N.C.F.R. să fie inelastică.
ii) Ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul cheltuielilor consumatorilor. Cu cât această
pondere este mai mare, cu atât elasticitatea este mai ridicată. De exemplu, o creştere cu 30% a preţului
pâinii înseamnă o creştere de la 3000 de lei la 3900 de lei. La un salariu mediu de 1,8 mil. ponderea
consumului de pâine creşte în medie de la 5% la 6,5%, ceea ce probabil nu va afecta semnificativ
consumul de pâine, deci cererea de pâine este inelastică. În schimb o creştere a cheltuielilor cu hrana
lunară la români cu 30% de la 1,2 milioane de lei la 1,69 milioane de lei echivalează cu o creştere a
ponderii de la 66,67% la 93,8% şi desigur va influenţa decisiv cererea de alimente.
iii) Natura bunului. Pentru bunurile de strictă necesitate, cum ar fi apa, energia ş.a., cererea tinde să
fie inelastică, dacă toate celelalte condiţii nu se modifică. Este logic să presupunem că nu vom renunţa
la duşul zilnic dacă apa se scumpeşte cu 10, 20 sau chiar 50%. În schimb, pentru bunurile aşa-zise de
lux, cum ar fi blănurile sau pietrele preţioase, cererea este elastică.
iv) Perioada de timp de la modificarea preţului. Studii empirice demonstrează că elasticitatea cererii
este cu atât mai mare cu cât a trecut mai mult timp de la modificarea preţului deoarece consumatorii au
nevoie de o perioadă de acomodare la noile preţuri. De exemplu, dacă tarifele Romtelecom se triplează
peste noapte, numărul convorbirilor telefonice în reţeaua de telefonie fixă nu se va reduce spectaculos
în primele zile, dar cu siguranţă se va diminua semnificativ după o lună sau după un an de la scumpire.

b) Elasticitatea cererii în funcţie de venitul consumatorilor

Elasticitatea cererii la venit exprimă cât de sensibilă este cererea pentru un anumit bun la
modificarea veniturilor consumatorilor. Măsurarea acesteia se face cu ajutorul coeficientului de
elasticitate a cererii la venit determinat ca un raport între modificarea procentuală a cantităţii cerute şi
modificarea procentuală a venitului consumatorilor:
Ec/V=% ΔQ/ %ΔV, în care V este venitul consumatorilor.
În funcţie de valorile acestui coeficient distingem două tipuri de bunuri:
i) Bunuri normale, pentru care Ec/V > 0 şi
ii) Bunuri inferioare, pentru care Ec/V < 0.
Clasificarea anterioară a bunurilor vă este deja cunoscută din capitolul dedicat teoriei
consumatorului. Să ne reamintim că relaţia dintre venit şi consum poartă numele de curba lui Engel,
după numele economistului german Ernst Engel (1821 - 1896).

c) Elasticitatea încrucişată a cererii

Prin elasticitate încrucişată a cererii înţelegem modificarea cererii pentru un bun în funcţie de
modificare preţului altor bunuri, cum ar fi bunurile substituibile şi bunurile complementare despre
care am vorbit la începutul capitolului. Coeficientul de elasticitate încrucişată a cererii se determină ca
un raport între modificarea procentuală a cantităţii cerute dintr-un bun şi modificarea procentuală a
preţului altui bun, astfel:
Ecx/py=% ΔQx/% ΔPy, în care Qx este cantitatea cerută din bunul x, iar Py este preţul bunului y. În
funcţie de acest coeficient bunurile pot fi:
- substituibile, dacă Ecx/py>0;
- complementare, dacă Ecx/py<0.
Măsurarea elasticităţii încrucişate poate fi de ajutor, de exemplu, unei firme ca Romtelecom
acuzată că profită de poziţia sa de monopol. Dacă Romtelecom va solicita evaluarea elasticităţii
încrucişate a serviciului său la preţul serviciilor de telefonie mobilă, iar în urma evaluării ar rezulta un
coeficient să presupunem de 3, aceasta ar însemna că la o reducere cu 1% a tarifelor la telefonia
mobilă, serviciile solicitate Romtelecom-ului scad cu 3%. În consecinţă, Romtelecom poate susţine că,
în realitate, acţionează pe o piaţă de oligopol şi nu este un monopol, deci nu are cum să profite de o
situaţie care nu există.

5.4. Cererea atipică

Vom încheia discuţia despre cerere cu câteva observaţii referitoare la situaţiile care se abat de la
legea cererii, situaţii întâlnite sub denumirea de cerere atipică.
Efectul Giffen
Bunurile inferioare de tip Giffen sunt cele pentru care cererea creşte când preţul creşte şi scade
în situaţia inversă. Astfel, în perioadele de recesiune economică sau de inflaţie, puterea de cumpărare
pe ansamblul economiei scade. Unele categorii sociale se văd în consecinţă excluse de la consumul
anumitor bunuri normale şi, pentru completarea consumului, apelează la bunurile inferioare, cum ar fi
pâinea, cartofii sau fasolea. Pe piaţa acestor bunri cererea va creşte o dată cu preţul, deci curba cererii
va avea pantă pozitivă.

Efectul de snobism şi ostentaţie

 Acest efect se manifestă la persoanele care doresc să demonstreze că aparţin unei elite sociale.
În consecinţă, ele vor consuma mai mult din bunurile de lux devenite mai scumpe din snobism, pentru
a demonstra că sunt membrii categoriei sociale în care se doresc încadraţi.
Efectul de venit nul
Există mărfuri foarte scumpe, la care accesul este extrem de limitat tocmai datorită preţului.
Majoritatea populaţiei nu are acces la aceste bunuri datorită venitului insuficient în raport cu preţul. În
consecinţă reducerile succesive de preţ nu afectează cererea, în măsura în care nu sunt suficiente
pentru a permite accesul altor categorii sociale pe piaţă.
Efectul de anticipaţie
În perioadele inflaţioniste, populaţia anticipează creşteri continue ale preţurilor. Pentru a se
proteja în faţa acestor creşteri, populaţia încearcă să-şi facă rezerve, cumpărând mai mult, chiar dacă
preţul creşte, deoarece anticipează creşteri şi mai mari în viitor. Efectul acţionează în sens invers
pentru produsele perisabile. Anticipând o reducere a preţului, consumatorii se abţin să cumpere, chiar
dacă preţul scade, astfel că cererea are pantă pozitivă.

Idei în rezumat

1. Cererea exprimă relaţia dintre cantitatea dintr-un bun economic pe care un consumator doreşte şi
poate să o achiziţioneze într-o perioadă de timp şi preţul respectivului bun. Prin însumarea cererilor
individuale se obţine cererea pieţei.
2. Legea cererii exprimă relaţia inversă dintre preţ şi cantitatea cerută.
3. Pentru bunurile normale, între veniturile consumatorilor şi cerere există o relaţie pozitivă. Pentru
bunurile inferioare, relaţia este negativă.
4. Preferinţele consumatorilor şi numărul consumatorilor se află în relaţie directă cu cererea.
5. Dacă două bunuri A şi B sunt substituibile, creşterea preţului bunului A determină o creştere a cererii
pentru bunul B. Dacă cele două bunuri sunt complementare, creşterea preţului lui A determină
reducerea cererii pentru B.
6. În cazul în care consumatorii anticipează o creştere a preţului în viitor, cererea prezentă creşte;
reciproca este şi ea adevărată.
7. Elasticitatea cererii exprimă modificarea cererii în funcţie de modificarea condiţiilor cererii. Cele
mai importante forme ale elasticităţii sunt: elasticitatea la preţ, elasticitatea la venit şi elasticitatea
încrucişată.
8. În general, coeficientul de elasticitate se determină ca un raport între modificarea procentuală a
cantităţii cerute şi modificarea procentuală a condiţiei cererii avute în vedere.
9. În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a cererii la preţ, cererea poate fi: perfect elastică,
elastică, perfect inelastică, inelastică şi cu elasticitate unitară.
10. Încasările firmei depind de forma de elasticitate la preţ a cererii astfel:
- dacă cererea este elastică, între modificarea preţului şi modificarea încasărilor relaţia este
negativă;
- dacă cererea este inelastică între modificarea preţului şi modificarea încasărilor relaţia este
pozitivă;
- dacă cererea are elasticitate unitară, încasările sunt constante.
11. Factorii care influenţează elasticitatea cererii la preţ sunt:
- gradul de substituire al bunurilor (relaţie pozitivă);
- ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul cheltuielilor consumatorilor (relaţie pozitivă);
- natura bunului: cu cât un bun este mai necesar consumatorului, cu atât cererea este mai
inelastică;
- perioada de timp de la modificarea preţului (relaţie pozitivă).
12. Din punct de vedere al elasticităţii cererii la venit bunurilor pot fi:
- normale, dacă elasticitatea este pozitivă;
- inferioare, dacă elasticitatea este negativă.
13. Elasticitatea încrucişată a cererii exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun în funcţie de
modificarea preţului altui bun. Pentru bunurile substituibile ea este pozitivă, iar pentru cele
complementare este negativă.
14. Cele mai importante abateri de la legea cererii sunt: bunurile Giffen, efectul de snobism şi
ostentaţie, efectul de venit nul şi efectul de anticipaţie.

CAPITOLUL 6

TEORIA PRODUCĂTORULUI

În capitolul doi al acestei lucrări discutam despre posibilităţile de producţie într-o lume a
resurselor rare şi am văzut că deciziile referitoare la ce, cum, cât şi pentru cine să se producă într-o
economie concurenţială aparţin în principal firmelor. Firmele, alături de consumatori, joacă un rol
decisiv în alocarea resurselor economice, ele sunt entitatea de bază în care are loc activitatea
economică. În consecinţă, aşa cum am dedicat un capitol întreg comportamentului consumatorului, pe
parcursul acestui capitol vom studia elementele teoretice fundamentale referitoare la producător.

6.1. Echilibrul producătorului

Factori de producţie ACTIVITATEA ECONOMICĂ Producţie

(K,L) (Q)

Producţia obţinută pe unitate de factor de producţie utilizat se numeşte productivitate medie. Ea se

determină prin raportarea producţiei la cantitatea de factor de producţie consumată. Pentru cei doi
factori de producţie, muncă şi capital, productivităţile medii se vor calcula astfel:
WML=Q/L şi WMK=Q/K
Modificarea producţiei determinată de modificarea cu o unitate a unui factor de producţie poartă
numele de productivitate marginală. Ea se determină ca un raport între modificarea absolută a
producţiei şi modificarea absolută a factorului de producţie, astfel:
WmL=Q/L şi WmK=Q/K
WmL/ WmK=-dK/dL
Raportul -dK/dL este panta izocuantei şi poartă numele de rata marginală de substituţie, prin
care vom înţelege preţul relativ la care un producător este dispus să înlocuiască un factor de
producţie cu altul astfel încât producţia să nu se modifice. Puteţi observa că rata marginală de
substituţie, numită şi rată tehnică marginală de substituţie, se determină ca un raport între cantitatea la
care se renunţă dintr-un factor de producţie şi cantitatea câştigată din celălalt factor, astfel:
RmS=-dK/dL
Cum substituirea factorilor de producţie este de regulă imperfectă, este logic să presupunem că rata
marginală de substituţie este în general descrescătoare, ceea ce echivalează cu afirmaţia că dificultatea
substituirii creşte o dată cu substituirea. Dacă nu ar fi aşa, ar însemna că putem substitui la infinit să
spunem munca prin factorul capital, adică la un moment dat firma ar putea funcţiona doar cu capital.
Trebuie totuşi să facem precizarea că, aşa cum există forme particulare ale curbelor de indiferenţă,
există şi forme particulare ale curbelor de izoproducţie. Cele mai importante dintre acestea sunt
substituabilitatea perfectă şi complementaritatea strictă.
În cazul substituabilităţii perfecte cantitatea dintr-un factor de producţie necesară pentru a substitui
reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să nu se modifice, rămâne constantă
pentru orice combinaţie a factorilor de producţie. Cu alte cuvinte, rata marginală de substituţie este
constantă de-a lungul curbei de izoproducţie. Grafic, substituabilitatea perfectă se reprezintă astfel:

RmS=constantă

X
Graf. 6.2. Substituabilitate perfectă

Cazurile reale de substituabilitate perfectă sunt foarte rare; un exemplu ar putea să-l constituie
substituţia între motorină şi benzină pentru o firmă ale cărei instalaţii pot funcţiona la aceeaşi
parametrii indiferent de combustibili folosiţi.

Complementaritatea strictă apare atunci când cei doi factori de producţie care stau la baza producţiei
nu se pot folosi decât în proporţii constante. De exemplu, pentru o sută de savarine se utilizează doar
combinaţia 5kg pesmet şi 4kg frişcă, în timp ce pentru cincizeci de savarine vom utiliza 2,5kg pesmet
şi 2kg frişcă.

Grafic, complementaritatea strictă se reprezintă astfel:

Y

X
Graf. 6.3. Complementaritate strictă

Substituabilitatea perfectă şi complementaritatea strictă sunt mai degrabă modele teoretice, în

practică dominând substituabilitatea imperfectă. Un producător îşi poate imagina diferite combinaţii de
factori de producţie corespunzătoare unor niveluri date de producţie, dar atunci când decide ce, cât şi
cum să producă apare problema resurselor financiare de care dispune.
Anasamblul combinaţiilor de factori de producţie pe care consumatorul le poate realiza cu
aceeaşi cheltuială formează izocostul producţiei.

6.3. Costurile de producţie

Aduceţi-vă aminte că în cel de-al doilea capitol al lucrării de faţă, dedicat rarităţii şi alegerii,
am învăţat că orice alocare a resurselor are un cost: costul de oportunitate. El includea cea mai bună
alternativă de producţie sacrificată în favoarea celei alese. Din această perspectivă, spunem că o firmă
se caracterizează prin două categorii de costuri: costul implicit şi costul explicit.
Costul implicit incude cea mai bună alternativă de alocare a resurselor proprii sacrificată de
întreprinzător în favoarea obţinerii unei producţii date. De exemplu, vom include în acest cost cea mai
mare chirie pe care ar fi putut să o obţină întreprinzătorul pentru clădirile proprii sau dobânda cea mai
bună pe care ar fi obţinut-o la capitalul propriu. Observaţi că acest cost este sinonim cu costul de
oportunitate. În plus, costul implicit este de cele mai multe ori măsura pentru profitul normal care
este acel profit ce remunerează contribuţia exclusivă a întreprinzătorului la activitatea economică.
Costul explicit reprezintă totalitatea cheltuielilor firmei cu factorii de producţie cumpăraţi din
exterior. Câteva exemple sunt salariile plătite angajaţilor, cheltuielile cu materiile prime, cu dobânda
bancară ş.a..
Costul de producţie total este suma celor două costuri, implicit şi explicit. Dacă din încasările
firmei se scade acest cost se obţine profitul pur, numit şi profit economic.
O altă clasificare a costurilor are în vedere criteriul timp; în funcţie de factorul timp, există
costuri de producţie pe termen scurt şi costuri pe termen lung.

a) Costurile firmei pe termen scurt

Cea mai importantă clasificare a costurilor pe termen scurt le împarte în costuri fixe şi costuri
variabile.
Costurile fixe sunt independente de producţie, iar cele variabile se modifică o dată cu
modificarea producţiei. De exemplu, dobânda bancară aferentă unui împrumut anual contractat de
firmă este cost fix, în timp ce cheltuielile cu materiile prime constituie cost variabil. Costul total este
suma costurilor fixe şi a celor variabile, adică vom scrie că: CT=CF+CV, în care: CT este costul total,
CF costul fix, iar CV costul variabil. Costul total oferă informaţii cu privire la cheltuielile globale ale
firmei, dar este un criteriu insuficient pentru a aprecia eficienţa firmei. După cum deja ştiţi, putem
aprecia eficienţa doar comparând cheltuielile cu rezultatele obţinute. De aceea, un indicator economic
extrem de important pentru firme este costul mediu. Costul mediu exprimă costul pe unitate de produs
şi se determină cu relaţia: CTM=CT/Q, în care CTM este costul mediu, iar Q producţia. Asemănător
putem calcula costul variabil mediu (CVM) şi costul fix mediu (CFM), prin relaţiile:
CVM=CV/Q şi CFM=CF/Q.
O altă categorie importantă de cost este costul marginal, care exprimă costul suplimentar
antrenat de ultima unitate de producţie realizată. De exemplu, dacă o firmă producea 100 de perechi
de pantofi cu 30 mil. de lei, iar acum produce 101 perechi cu 30,2 mil. de lei, costul marginal este de
0,2 mil. de lei. Relaţia de determinare a costului marginal va fi:
CM=CT/Q, în care CM este costul marginal.
Pentru variaţii infinit de mici ale producţiei, putem scrie că: CM=dCT/dQ, care reprezintă
panta curbei costului total. Cu titlu de exemplu, dacă funcţia costului total este de forma:
CT=Q2+3Q+100 şi dorim să aflăm costul marginal când producţia creşte de la 9 la 10 bucăţi, vom
scrie: CM=[CT(10)-CT(9)]/(10-9)=(230-208)/1=22. Dacă însă dorim să aflăm costul marginal pentru o
producţie de 10 unităţi, acesta este: CM=dCT/dQ=2Q+3=23.
Grafic, diferenţa este şi mai evidentă:

CT CT
CF B
A

CF

Q
Graf. 6.11. Costul marginal - panta costului total
Deplasarea de la A la B echivalează cu o creştere a producţiei de la 9 la 10 bucăţi din exemplul
anterior, iar costul marginal în punctul B se determină ca panta curbei costului total.
Relaţia dintre costul mediu şi cel marginal relevă, la fel ca şi cea dintre productivitatea medie şi
cea marginală, acţiunea legii randamentelor marginale descrescătoare. Grafic, relaţia dintre costurile
medii şi cele marginale se prezintă astfel:
CosturiCTM
CVM CM CTM
minim
CVM
minim

CFM
Producţie
Graf. 6.12. Relaţia costuri medii – cost marginal

Din graficul anterior puteţi remarca următoarele:

- când costul marginal este mai mic decât costul mediu, costul total mediu creşte pentru orice
creştere a producţiei; această zonă corespunde celei a randamentelor factorial crescătoare din
graficul 6.10;
- când costul marginal este egal cu costul mediu, costul total mediu este minim, iar în graficul
6.10. productivitatea medie este maximă;
- când costul marginal este mai mare decât costul mediu, costul total mediu creşte pentru orice
creştere a producţiei, iar în graficul 6.10. randamentele factoriale sunt descrescătoare.
 Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se poate demonstra matematic cu uşurinţă,
pornind de la formula CTM=CT/Q. Astfel, dacă derivata de ordinul I este pozitivă, CTM creşte, dacă
este 0 CTM este constant şi dacă este negativă CTM scade. Cunoaştem că:
dCTM/dQ = [(dCT/dQ)Q-CT]/Q2
Dar dCT/dQ = CM, aşa că:
dCTM/dQ = (CMQ-CT)/ Q2
Dacă dăm factor comun 1/Q, va rezulta că:
dCTM/dQ = (CM-CTM):Q
În aceste condiţii:
- dacă CMCTM, diferenţa (CM-CTM) este negativă şi CTM scade;
- dacă CMCTM, diferenţa (CM-CTM) este pozitivă şi CTM creşte;
- dacă CM=CTM, diferenţa (CM-CTM) este zero şi CTM este constant.
Tabelul de mai jos vă va ajuta să înţelegeţi mai bine modul de determinare a costurilor şi relaţia
dintre ele.

Tab.6.2. Costurile de producţie şi relaţia dintre ele

Q CF CV CT CM CTM CFM CVM

0 2000 0 2000 2000 - - -
1 2000 3400 5400 3400 5400 2000 1400
2 2000 4600 6600 1200 3300 1000 2300
3 2000 5600 7600 1000 2533 666,66 1866,34
4 2000 7200 9200 1600 2300 500 1800
5 2000 9500 11500 2300 2300 400 1900
6 2000 12700 14700 3200 2450 333,33 2166,67

Grafic, costurile din tabelul anterior arată astfel:

Costurile de productie

6000
5000
4000
3000
2000
1000
0
1 2 3 4 5 6 7
Productia
Graf. 6.13.
Relaţia costuri medii – costul marginal
Legendă: costul mediu
costul variabil mediu
costul marginal
costul fix mediu
Aşa cum puteţi observa din tabel şi din grafic, până la un nivel al producţiei de 5 bucăţi costul
marginal este sub costul mediu, astfel că acesta din urmă scade. Când producţia atinge cinci unităţi
cele două costuri se egalizează şi CTM este minim, iar dincolo de acest nivel costul marginal depăşeşte
costul mediu, iar costul mediu creşte.
 b) Costul producţiei pe termen lung

După cum am văzut în prima parte a acestui capitol, pe termen lung se multiplică semnificativ
posibilităţile de combinare a factorilor de producţie în scopul maximizării eficienţei economice
deoarece toţi factorii de producţie sunt variabili. Din acelaşi motiv, distincţia între costurile fixe şi cele
variabile dispare, toate costurile fiind acum variabile. Să sintetizăm în continuare tot ceea ce am
învăţat până acum. În timp, după cum ne sugerează optimul producătorului (vezi graf.6.7.), firma poate
să-şi minimizeze consumurile pe unitate de produs pentru fiecare nivel al producţiei pe care îl
realizează. Cu alte cuvinte, prin ajustări succesive şi prin substituirea continuă a factorilor de producţie
mai scumpi cu factori mai ieftini, firma reuşeşte să atingă, pentru fiecare nivel de producţie, minimul
costului mediu pe termen scurt. De aceea, curba costului mediu pe termen lung apare ca o
„învelitoare” a punctelor de minim ale costului mediu pe termen scurt, astfel:

CTMTL CTMTL
Zona I Zona IIZona III „înfăşoară”
costurile medii
minime pe
termen scurt

Q
Graf. 6.14. Costul mediu pe termen lung

În evoluţia costului mediu pe termen lung apare legea randamentelor de scară descrescătoare
care, aşa cum cunoaşteţi deja, exprimă legătura dintre ritmul de creştere a producţiei şi cel al creşterii
consumului de factori de producţie. În consecinţă, graficul costului mediu pe termen lung evidenţiază
existenţa a trei etape în procesul de expansiune a firmei:
- zona I este zona randamentelor de scară crescătoare, sau a economiilor de scară;
- zona II este zona randamentelor de scară constante;
- zona III este cea a randamentelor de scară descrescătoare sau a dezeconomiilor de scară;
Printre cele mai importante explicaţii ale economiilor de scară se numără:
i) Costurile făcute o singură dată. Un exemplu îl constituie cheltuielile cu cerecetarea
pentru a scoate pe piaţă o nouă generaţie de calculatoare sau cele cu reclama pentru
lansarea unui nou produs.
ii) Specializarea lucrătorilor şi utilajelor. Producţia pe scară largă permite segmentarea
muncii pe operaţiuni foarte simple care pot fi executate automat; în plus vă este deja
cunoscut faptul că specializarea lucrătorilor conduce la creşterea eficienţei lor.
iii) Geometria. De exemplu, ştiaţi din şcoala generală că volumul creşte mai repede decât
suprafaţa, deci firma care fabrică apă grea reduce cheltuielile de depozitare extinzându-şi
suprafaţa.
iv) Cauze financiare. Este evident că accesul la sursele de finaţare externe firmei este mai
ieftin pentru marile corporaţii comparativ cu micile firme.
Dezeconomiile de scară se explică în general prin apariţia problemelor de comunicare în cadrul
firmei. Din cauza dimensiunilor mari, există probleme în coordonarea eficientă a operaţiunilor din
cadrul firmei. Într-o firmă mică întreprinzătorul este strâns legat de producţie şi el este cel care adoptă
atât deciziile strategice, cât şi pe cele curente. În firmele mari apare o îndepărtare a managerilor de
producţie şi o structură organizatorică ce îngreunează procesul decizional. Din cauza unei „birocraţii”
interne există posibilitatea ca flexibilitatea firmei la cerinţele pieţei să scadă. La problemele de
comunicare se adaugă uneori şi alienarea salariaţilor, tendinţa lor de a amâna sau neglija îndeplinirea
obligaţiilor ce le revin atunci când se simt mai puţin supravegehaţi. Toate aceste cauze conduc la
creşterea costului mediu pe termen lung.
Desigur că toate firmele urmăresc să ajungă în timp în zona a doua, a randamentelor constante,
deoarece costul mediu este minim, iar profitul maxim, sau în cel mai rău caz pierderile sunt minime.
Forma costului mediu pe termen lung dintr-un anumit sector de activitate este hotărâtoare pentru
dimensiunea firmelor din acel sector şi pentru concurenţa de pe piaţa respectivă. În domeniile în care
costul mediu pe termen lung începe să crească la o producţie relativ mică, firmele mari nu sunt
competitive în raport cu întreprinderile mici. Dacă, dimpotrivă, costul începe să creasă la producţii
mari şi firmele din acel domeniu vor avea mari dimensiuni. Evident, dacă zona a doua este foarte
extinsă, pe piaţă pot să coexiste firme mici şi firme mari, fără ca vreuna dintre ele să aibă avantaje
legate de cost. Asupra relaţiei dintre costul pe termen lung şi concurenţă vom reveni în capitolele
dedicate studierii principalelor forme de concurenţă: concurenţa perfectă, monopolul, oligopolul şi
concurenţa monopolistică.

Idei în rezumat

1. Comportamentul producătorului se studiază pe două perioade de timp distincte:

- pe termen scurt, perioadă de-a lungul există un singur factor de producţie variabil, de regulă
factorul muncă;
- pe termen lung, timp în care firma realizează investiţii, extinzându-şi capacităţile de producţie.
2. Productivitatea marginală exprimă variaţia producţiei la o modificare cu o unitate a factorului de
producţie considerat. Productivitatea medie este producţia pe unitate de factor de producţie consumat.
3. Curba de izoproducţie, numită şi izocuantă, exprimă combinaţiile de factori de producţie pentru care
producţia firmei este constantă.
4. Panta izocuantei este rata marginală de substituţie şi exprimă preţul la care un producător este dispus
să înlocuiască un factor de producţie cu altul, astfel încât producţia să nu se modifice.
5. Izocostul exprimă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pe care producătorul le poate
realiza cu aceeaşi cheltuială.
6. Echilibrul producătorului se stabileşte în punctul de tangenţă a izocuantei la izocostul producţiei.
Dacă se unesc punctele succesive de optim pe termen lung se obţine calea de expansiune a firmei.
7. Legea randamentelor marginale neproporţionale afirmă că, pe măsură ce se asociază unităţi
succesive dintr-un factor de producţie variabil, la o cantitate dată de factor fix, la un moment dat,
productivitatea începe să scadă.
8. Costul producţiei se împarte în cost implicit şi cost explicit. Costul implicit este costul oportun, iar
cel explicit include toate cheltuielile firmei cu factorii de producţie cumpăraţi din exterior.
9. Pe termen scurt, o altă clasificare a costurilor le împarte în costuri fixe, independente de producţie,
şi costuri variabile, dependente de prodcuţie.
10. Costul marginal exprimă modificarea costului total antrenată de modificarea cu o unitate a
producţiei. Pentru variaţii foarte mici ale producţiei, costul marginal este panta costului total.
11. Relaţia dintre costul mediu şi cel marginal reflectă acţiunea legii randamentelor factoriale
neproporţionale şi reprezintă „imaginea în oglindă” a relaţiei dintre productivitatea medie şi cea
marginală.
12. Costul mediu pe termen lung exprimă acţiunea legii randamentelor de scară neproporţionale, prin
cele trei zone ale sale: cea a economiilor de scară, a randamentelor de scară constante şi a
dezeconomiilor de scară.
13. Economiile de scară se explică prin cauze de natură tehnică şi financiară, iar dezeconomiile de
scară prin apariţia problemelor de comunicare în cadrul firmei.
14. Forma costului mediu pe termen lung dintr-un anumit sector de activitate este hotărâtoare pentru
dimensiunea firmelor din acele sector şi pentru amploarea concurenţei de pe piaţa respectivă.

CAPITOLUL 7

OFERTA
 Economia concurenţială gravitează în jurul pieţei, iar trei dintre cele mai importante
componente ale pieţei sunt cererea, oferta şi preţul. Despre cerere am discutat în capitolul cinci, iar
studiind capitolul şase v-aţi familiarizat cu noţiunile de cost şi productivitate strict necesare pentru a
analiza cea de-a doua componentă a pieţei: oferta. Parcurgând acest capitol veţi înţelege cum
reacţionează oferta la modificarea condiţiilor pieţei şi mecanismul general de formare a preţurilor
pieţei.

7.1. Legea ofertei. Condiţiile ofertei

Oferta reprezintă relaţia dintre cantitatea pe care un producător doreşte şi poate să o vândă
dintr-un anumit bun şi preţul respectivului bun de-a lungul unei perioade de timp determinate. Prin
însumarea ofertelor individuale se obţine oferta pieţei. Rezultă cu uşurinţă din această definiţie câteva
observaţii importante, şi anume:
- Oferta este o relaţie între diferite niveluri ale cantităţii oferite şi diferite niveluri ale preţului; ea
nu este sinonimă cu cantitatea oferită;
- Oferta reflectă cantitatea pe care producătorul poate să o realizeze într-o anumită perioadă,
cantitate care în mod evident va depinde de resursele sale;
- Oferta, ca şi cererea, este o variabilă de flux, în sensul că se exprimă pe o anumită perioadă.
-
Acel nivel al preţului egal cu costul variabil mediu al firmei îl vom numi cotă de avarie şi este
nivelul sub care firma este scoasă din funcţiune.

Modificarea ofertei în funcţie de preţ nu deplasează curba ofertei şi o vom numi extinderea
(când preţul creşte), respectiv contracţia ofertei (când preţul scade). Creşterea şi descreşterea ofertei
sunt determinate de modificarea altor factori decât preţul, numiţi condiţiile ofertei.
Cei mai importanţi factori care influenţează oferta sunt:
a) Costul producţiei. O reducere a preţului factorilor de producţie determină reducerea costurilor,
astfel că firmele pot produce mai mult. Invers, o creştere a preţului acestor factori reduce oferta de
bunuri şi servicii de pe piaţă. De exemplu, şocul petrolului din 1973 a redus oferta şi a mărit presiunile
inflaţioniste în toate ţările dependente de importurile petroliere;
b) Modificările tehnologice. În capitolul trei dedicat relaţiei nevoi-resurse am văzut cum noile
tehnologii deplasează spre dreapta frontiera posibilităţilor de producţie. Descoperirea şi aplicarea unor
tehnologii mai performante conduce la creşterea ofertei cu acelaşi volum de resurse; de exemplu,
descoperirea fertilizantelor a condus la creşterea ofertei de produse agricole.
c) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri: bunuri substituibile în ofertă şi bunuri
complementare în ofertă. Substituibile în ofertă sunt acele bunuri ce se pot realiza alternativ cu
aceleaşi resurse. De exemplu, iaurtul şi brânza. Dacă preţul la brânză creşte, scade oferta de iaurt,
pentru că producătorii întrevăd câştiguri mai mari la brânză. Complementare în ofertă sunt bunurile ce
rezultă împreună din acelaşi proces de producţie: de exemplu făina şi tărâţele. O creşterea a preţului la
făină va atrage automat o creştere a ofertei de tărâţe.
d) Aşteptările privind evoluţia preţului. Dacă producătorii estimează o creştere a preţului pentru
produsele lor în viitor, oferta prezentă se va reduce. Reciproca este şi ea adevărată. De exemplu, dacă
se estimează creşterea cursului acţiunilor B.R.D. la bursă în viitor, oferta prezentă de titluri se va
reduce.
e) Numărul ofertanţilor. Creşterea numărului de producători antrenează, în general, creşterea ofertei
şi invers. De exemplu, apariţia facultăţilor particulare după 1989 în România a condus la creşterea
ofertei de economişti pe piaţa muncii.
f) Taxele şi subsidiile. O creştere a poverii fiscale creşte costurile firmei şi reduce oferta, în timp ce
reducerea impozitelor stimulează oferta. Subvenţiile sunt un fel de taxe negative care reduc artificial
costurile firmelor şi stimulează producţia.
Sintetizând, oferta creşte când:
- scad costurile pentru că se reduce preţul factorilor de producţie;
 - se descoperă tehnologii şi produse mai performante;
- creşte preţul bunurilor complementare în ofertă şi scade preţul celor substituibile;
- se aşteaptă o reducere a preţurilor în viitor;
- creşte numărul ofertanţilor;
- scad taxele şi cresc subvenţiile.
Creşterea ofertei deplasează curba ofertei către dreapta, iar reducerea sa deplasează curba
cătrea stânga, după cum puteţi observa din următorul grafic:
P Oferta iniţială

Reducerea
ofertei
Creşterea ofertei

Q
Graf. 7.2. Creşterea şi reducerea ofertei

7.2. Elasticitatea ofertei. Factorii care influenţează elasticitatea ofertei la preţ

Elasticitatea ofertei exprimă modul în care reacţionează oferta la modificarea factorilor care o
influenţează, altfel spus cât de sensibili sunt producătorii la schimbarea condiţiilor ofertei. Cele mai
utilizate elasticităţi sunt elasticitatea la preţ şi elasticitatea încrucişată.

a) Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ

Modificarea cantităţii oferite în funcţie de modificarea preţului este cea mai utitlizată formă a
elasticităţii, fiind numită şi simplu, elasticitatea ofertei. Măsurarea acesteia se realizează cu ajutorul
coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ, determinat ca un raport între variaţia
procentuală a cantităţii oferite şi variaţia procentuală a preţului.
Formula uzuală de determinare a elasticităţii este:
Eo/p=%ΔQ/%ΔP, în care:
- Eo/p= coeficientul de elasticitate a ofertei la preţ;
- %ΔQ = modificarea procentuală a cantităţii oferite (ΔQ/Q0);
- %ΔP = modificarea procentuală a preţului (ΔP/ P0).

Asfel, în funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a ofertei la preţ, vom spune că:
- oferta este elastică, dacă Eo/p>1;
- oferta este inelastică, dacă Eo/p<1;
- oferta are elasticitate unitară, dacă Eo/p=1;
- oferta este perfect elastică, dacă Eo/p=∞;
- oferta este perfect inelastică, dacă Eo/p=0.

Curbele cu elasticitate constantă a ofertei la preţ îmbracă o formă grafică specifică, astfel:
 oferta perfect elastică este o dreaptă paralelă cu abscisa, întrucât sub preţul de referinţă oferta este
zero, iar la acest preţ oferta este infinit:

P
 Q
Graf. 7.3. Ofertă perfect elastică
 oferta perfect inelastică este o dreaptă paralelă cu ordonata; indiferent de preţ cantitatea oferită nu se
modifică:
P

Q
Graf. 7.4. Ofertă perfect inelastică

 Oferta cu elasticitate unitară este o dreaptă care trece prin origine, pentru că modificarea relativă a
cantităţii este egală cu modificarea preţului:
P

Q
Graf. 7.5. Ofertă cu elasticitate unitară
Elasticitatea ofertei la preţ este influenţată de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi
sunt:
i) Costul producţiei. Cu cât costul producţiei este mai mare, cu atât elasticitatea este mai mică.
Explicaţia se află în variaţia preţurilor factorilor de producţie: când preţul unui bun creşte, producătorii
doresc să ofere mai mult din respectivul bun pe piaţă. De aceea ei solicită o cantitate mai mare de
factori de producţie pe piaţa resurselor economice, determinând o creştere a preţului factorilor. În
consecinţă, costul producţiei creşte şi acţionează ca o frână în calea creşterii ofertei; oferta creşte mai
puţin, iar elasticitatea este mai mică.
ii) Gradul de substituire al bunurilor în ofertă; dacă bunurile sunt uşor substituibile, elasticitatea
ofertei este mare. În exemplul cu brânza şi iaurtul, firma producătoare poate să-şi orienteze rapid
resursele către bunul mai scump, astfel că oferta din cele două bunuri este elastică. Dacă vom
considera însă piaţa lactatelor în general, o reducere a preţului lactatelor nu va diminua semnificativ
oferta deoarece este dificil să schimbe specializarea factorilor de producţie de la producerea de lactate
către alte produse; oferta este mai puţin elastică.
iii) Complementaritatea în ofertă a bunurilor; o creştere a preţului tărâţelor, fără modificarea preţului
la făină, nu va schimba semnificativ oferta de tărâţe, deoarece ele rezultă doar din producerea de făină.
Oferta este puternic inelastică.
iv) Posibilităţile de stocare şi costul stocării. Cu cât posibilităţile de stocare sunt mai numeroase,
elasticitatea ofertei este mai mare. Cu cât costul stocării este mai mare, elasticitatea ofertei este mai
mică. De exemplu, peştele proaspăt nu este stocabil. O reducere a preţului la peşte pe piaţă nu va
diminua oferta; dealtfel aceasta este una din explicaţiile pentru care preţul scade către sfârşitul zilei.
Un alt exemplu îl constituie mărfurile cu volum mare, cum ar fi polistirenul expandat, care necesită un
spaţiu mare de stocare şi cheltuieli mari, având o elasticitate mică a ofertei.
v) Perioada de timp de la modificarea preţului. Oferta este mai elastică pe termen lung decât pe
termen scurt. Explicaţia rezidă în faptul că producătorii au nevoie de timp pentru a reacţiona la
modificarea preţului. Pe termen foarte scurt (perioada pieţei) oferta este perfect inelastică, deoarece ea
are nevoie de un timp minim pentru a se modifica. Pe termen scurt, oferta devine inelastică, pentru că
producţia poate creşte doar pe seama factorilor de producţie variabili. Pe termen lung toţi factorii de
producţie sunt variabili şi oferta este elastică.

b) Elasticitatea încrucişată a ofertei

 Elasticitatea încrucişată a ofertei exprimă modificarea procentuală a cantităţii oferite dintr-un
bun în funcţie de modificarea preţului altor bunuri. Formula generală de determinare este:
Eox/py=% ΔQx/% ΔPy, în care Qx este cantitatea oferită din bunul x, iar P y este preţul bunului y.
În funcţie de acest coeficient bunurile pot fi:
- substituibile, dacă Ecx/py<0;
- complementare, dacă Ecx/py 0.
Elasticitatea ofertei este un indicator important atât pentru firme, cât şi pentru economia
naţională. A doua parte a lucrării, în capitolul dedicat inflaţiei, demonstrează importanţa elasticităţii
ofertei pentru stabilitatea preţurilor dintr-o economie naţională.

7.3. Echilibrul pieţei

Preţul la care cantitatea cerută este egală cu cea oferită, iar volumul tranzacţiilor pe piaţă este
maxim, numit preţ de echilibru.

Grafic, echilibrul se stabileşte în punctul de intersecţie a curbei cererii cu curba ofertei, după
cum urmează:
P
Ofertă
Exces de ofertă

Exces de
cerere
P*

Cerere

Q* Q
Graf. 7.6. Echilibrul pieţei

De exemplu, o creştere a cererii în condiţiile aceleiaşi oferte, va determina creşterea preţului şi

a cantităţii de echilibru:

P
Oferta
P1
P0
C1
C0
Q
Q0 Q1
Graf. 7.7. Efectul creşterii cererii asupra echilibrului
Guvernele pot interveni asupra preţurilor pieţei fie în mod direct, prin controlul preţurilor, fie
indirect, prin măsuri care să afecteze comportamentul producătorilor şi consumatorilor.
Intervenţia directă a statului se face prin stabilirea unor niveluri maxime sau minime de preţ.
Dacă statul fixează un nivel maxim al preţului, sub preţul de echilibru, producătorii nu au voie să-l
depăşească şi atunci vor produce mai puţin. Aşa cum puteţi observa din graficul de mai jos, pe piaţă
apare o penurie de bunuri:

P’ Oferta

P*

Pmax Cererea
 Q
Q’ Exces de cerere
Graf. 7.8. Efectul unui preţ maxim asupra echilibrului
În practică această situaţie poate să apară într-o perioadă de război sau de recesiune economică
prelungită şi inflaţie ridicată, intenţia declarată a statului fiind protecţia populaţiei şi mai ales a
săracilor.
Pentru că pe piaţă există mai puţin decât se cere, iar preţul nu mai joacă în mod real un rol
restrictiv în calea accesului la acest bun, apare problema alocării cantităţii produse între consumatori.
O primă posibilitate de alocare este cea a „primului venit - primul servit”, care va conduce la formarea
unor fire de aşteptare („coada” în limbajul curent) şi la pierderi importante de timp din partea
consumatorilor. O altă alternativă este raţionalizarea consumului, astfel încât puţinul care există să se
împartă tuturor.
Alături de raţionalizare, preţurile maxime generează alte două mari probleme: accentuează
inflaţia şi stimulează dezvoltarea pieţei negre. De multe ori, inclusiv în România, s-a argumentat că
este nevoie de aceste preţuri pentru produsele de strictă necesitate, astfel încât toată lumea să aibă
acces la respectivele produse, indiferent de rata inflaţiei. După cum am văzut, controlul preţurilor
reduce producţia şi nu face decât să accentueze sau să amâne (cu perspectiva unei „explozii”) creşterea
preţurilor.
Cât priveşte piaţa neagră, să observăm că pentru cantitatea oferită pe piaţă, Q’, cumpărătorii ar
fi dispuşi să plătească preţul P’, cu mult mai mare decât cel de echilibru, dar ilegal. De aceea, controlul
preţurilor nu este o politică eficientă împotriva inflaţiei pe termen lung.
Preţurile minime, mai mari decât cel de echilibru, se practică în scopul declarat al statului de
asigura un venit mai mare anumitor producători, cum ar fi fermierii în Uniunea Europeană. În acest
caz, producătorii vor fi tentaţi să producă peste cererea pieţei, după cum relevă şi graficul următor:
P Exces de ofertă

Pmin Oferta

P*
Cererea

Q
Graf. 7.9. Efectul unui preţ minim asupra echilibrului pieţei
În condiţiile creşterii producţiei, pentru ca preţul să fie menţinut la nivelul notat în grafic cu
Pmin, singura posibilitate a guvernului este să cumpere excedentul existent pe piaţă. Aşa se explică de
ce multe ţări din Uniunea Europeană au acumulat în timp importante cantităţi de produse agricole.
Pentru a reduce rezervele excesive aceste state au decis subvenţionarea preţului produselor agricole,
dar această practică a condus la proteste din partea exportatorilor de produse agricole nesubvenţionate
din alte ţări, proteste exprimate în general în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. O altă
practică a fost restricţionarea cultivării pământului, dar nici ea nu a dat rezultate din cauza faptului că
fermierii au descoperit tehnologii de cultivare mai performante, ca substituenţi ai pământului.
Intervenţia indirectă a statului îmbracă cel mai adesea forma taxelor. Taxele sunt cele mai
importante venituri ale statului şi îmbracă în general forma unui procent aplicat asupra preţului unui
produs. Consecinţa taxei aplicate asupra unui produs este că preţul plătit de cumpărător nu mai este
egal cu cel primit de vânzător. Cel mai bine vom înţelege acest lucru tot cu ajutorul metodei grafice:

P
Taxa suportată de
cumpărători
Pc
Mărimea
taxei
 P*
Pv
Taxa suportată de
O’
vânzători
O

QT Q* Q
Graf. 7.10. Efectul unei taxe asupra echilibrului pieţei
Taxa este percepută de producător ca un cost suplimentar, de aceea oferta sa se va reduce de la
O la O’, ceea ce determină o creştere a preţului pieţei de la P* la P c, în care prin Pc am notat preţul
plătit de cumpărător. Din preţul Pc, producătorul primeşte numai Pv (preţul vânzătorului), diferenţa
fiind tocmai valoarea taxei. Desigur că producătorii ar fi putut opta pentru reducerea cantităţii oferite
pe piaţă, astfel încât preţul să crească exact cu valoarea taxei şi povara taxei să fie suportată exclusiv
de cumpărători. Dar în acest caz, s-ar fi diminuat foarte mult cantitatea vândută (care oricum observaţi
din grafic că scade la QT), iar profitul lor s-ar fi redus mai mult decât dacă ar fi acceptat să suporte o
parte din taxă. Remarcaţi din grafic că povara suportată de consumatori este cu atât mai mare cu cât
oferta este mai elastică (mai plată), iar partea din taxă suportată de producători este cu atât mai mare cu
cât cererea este mai elastică.
Cea mai importantă critică adusă de economişti practicii taxelor de către guverne constă în
faptul că taxele distorsionează alocarea resurselor în economie. Ele orientează firmele către produsele
mai puţin împovărate în defavoarea celor puternic impozitate şi împiedică alocarea optimă a resurselor
disponibile.
Pornind de la efectele economice ale preţurilor controlate şi taxelor, s-a conturat concluzia
generală că preţurile trebuie lăsate să se formeze liber, pe baza raportului cerere-ofertă. Numai libere
preţurile sunt o sursă corectă de informare asupra situaţiei pieţei şi, în acelaşi timp, un mecanism de
stimulare a creşterii eficienţei în alocarea resurselor.

Idei în rezumat

1. Oferta exprimă relaţia dintre cantitatea dintr-un bun pe care un producător doreşte şi poate să o
vândă dintr-un bun şi preţul acelui bun pe o perioadă de timp determinată.
2. Legea ofertei exprimă relaţia directă dintre preţ unui bun economic şi cantitatea oferită din
respectivul bun.
3. Curba ofertei la nivelul firmei este porţiunea crescătoare a curbei costului marginal.
4. Oferta creşte când:
- scade costul producţiei;
- se descoperă tehnologii mai performante;
- preţul bunurilor substituibile în ofertă scade;
- preţul bunurilor complementare în ofertă creşte;
- producătorii anticipează reducerea preţului;
- creşte numărul ofertanţilor;
- scad taxele şi/sau cresc subvenţiile.
5. Elasticitatea ofertei la preţ exprimă modificarea cantităţii oferite în funcţie de modificarea preţului.
În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate al ofertei la preţ, aceasta poate fi: perfect elastică,
perfect inelastică, elastică, inelastică şi cu elasticitate unitară.
6. Elasticitatea ofertei este cu atât mai mare, cu cât:
- costul producţiei este mai mic;
- gradul de substituire al bunurilor în ofertă este mai mare;
- posibilităţile de stocare sunt mai numeroase;
- costul stocării este mai mic;
- perioada de timp de la modificarea preţului este mai mare.
7. Elasticitatea încrucişată a ofertei măsoară modificarea procentuală a cantităţii oferite în funcţie de
modificarea preţului altor bunuri.
8. Echilibrul pieţei se realizează când cererea este egală cu oferta, iar volumul valoric al tranzacţiilor
este maxim.
9. Guvernele pot interveni asupra preţului în mod direct, prin fixarea unor preţuri maxime sau minime,
sau indirect, prin politica bugetară.
10. Preţurile administrate creează fie penurie (dacă sunt maxime), fie exces de ofertă pe piaţă (dacă
sunt minime). Taxele distorsionează alocarea resurselor, deoarece orientează factorii de producţie către
produsele mai puţin impozitate, în defavoarea celorlalte.

Studiu de caz

În România ofertanţii de ţigări trebuie să suporte o taxă suplimentară numită acciză pe tutun.
Explicaţi, cu ajutorul unei diagrame cerere – ofertă efectul acestei accize asupra producătorilor şi
consumatorilor, ştiind că cererea de ţigări este inelastică. Dacă aţi fi ministrul de finanţe, cum aţi
justifica introducerea acestei taxe?

CAPITOLUL 8

Piaţa perfect concurenţială. Monopolul

În ultimele două capitole am analizat comportamentul producătorului din perspectiva

obiectivului fundamental al firmei: maximizarea profitului. Dar realizarea acestui obiectiv depinde atât
de întreprinzător, cât şi de structura pieţei pe care operează firma. Parcurgând capitolul următor, veţi
avea ocazia să cunoaşteţi mecanismul de formare a preţurilor în două cazuri extreme: concurenţa pură
şi monopolul. Între cele două tipuri de piaţa există situaţii intermediare multiple pe care le vom studia
în capitolul nouă.

8.1. Caracteristicile pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

Piaţa cu concurenţă perfectă este un model teoretic, de care se apropie însă multe pieţe reale
(bursa, piaţa micilor producători agricoli, piaţa muncitorilor neaclificaţi ş.a.). Teoria pieţei cu
concurenţă perfectă se fundamentează pe câteva ipoteze, şi anume:
a) Produsele sunt omogene, altfel spus identice. Pentru că produsele tuturor firmelor existente pe
piaţă sunt perfect substituibile, politicile promoţionale cum ar fi reclama, crearea unei imagini de
marcă ş.a. nu se justifică economic.
b) Atomicitate perfectă: pe piaţă există mulţi producători şi mulţi consumatori de putere mică şi
egală. Din acest motiv, o firmă aflată pe o piaţă perfect concurenţială nu are nici o putere; ea poate să
fixeze numai cantitatea pe care o oferă în funcţie de preţul format liber pe piaţă, care este un preţ de
echilibru. Vom spune că firma este „primitoare de preţ” (price taker), în sensul că preţul apare ca
variabilă exogenă, ca o constrângere externă la care firma trebuie să facă faţă.
c) Libertatea de intrare şi de ieşire; firmele existente pe piaţă nu pot împiedica intrarea altor firme şi
ies de pe piaţă atunci când doresc sau sunt obligate s-o facă.
d) Transparenţa perfectă: producătorii şi consumatorii sunt perfect şi permanent informaţi, în mod
gratuit, cu privire la preţuri şi calitate, astfel încât, pentru un produs dat, nu poate exista decât un
singur preţ.
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie: factorii de producţie sunt liberi să "migreze" spre
cele mai eficiente utilizări. Piaţa factorilor de producţie este şi ea perfect concurenţială.
Pe ansamblul pieţei cu concurenţă perfectă, preţul se formează în mod liber şi nu depinde de
deciziile unilaterale ale unei firme, astfel:

Oferta pieţei
 P* Cererea pieţei

Q
Q*
Graf. 8.1. Formarea preţului pe piaţa perfect concurenţială

Acest preţ este considerat de firmă o variabilă exogenă, atunci când aceasta îşi stabileşte
cantitatea optimă de producţie, adică acea cantitate pentru care profitul este maxim. Capitolul trecut,
când am discutat despre oferta firmei, am văzut că o firmă îşi maximizează profitul atunci când venitul
marginal este egal cu costul marginal. Să ne amintim că venitul marginal este sporul de venit obţinut
de firmă atunci când cantitatea vândută creşte cu o unitate. O altă variabilă de venit este venitul mediu,
care arată cantitatea obţinută pe unitate de produs. În concurenţă perfectă, fiecare unitate se vinde cu
acelaşi preţ, preţul de echilibru, şi de aceea venitul mediu, venitul marginal şi cererea vor fi identice.

8.2. Formarea preţului în concurenţă perfectă pe termen scurt şi

pe termen lung

În condiţile concurenţei perfecte, firma deţine o pondere neglijabilă din piaţa pe care operează,
motiv pentru care ea nu poate avea o politică de preţuri. La nivelul preţului pieţei, producătorul trebuie
să-şi ajsteze producţia, astfel încât profitul să fie maxim. Dacă structura costurilor firmei permite
intrarea acesteia pe piaţă, la nivelul preţului pieţei firma îşi va vinde întreaga producţie, ceea ce
înseamnă că cererea firmei este perfect elastică.
Pe termen scurt, echilibrul firmei se stabileşte în punctul în care costul marginal este egal cu venitul
marginal, care la rândul său este identic cu cererea, iar forma grafică a echilibrului este:

P
CM
CTM Profitul
firmei

P* VM=Cererea
CTMF

QF Q
Graf. 8.2. Ecilibrul firmei pe termen scurt
În graficul 8.2., preţul firmei este acelaşi cu preţul pieţei din graficul 8.1., P*, iar costul mediu
al firmei este CTMF, mai mic decât preţul pieţei, ceea ce înseamnă că firma realizează profit, pus în
evidenţă de aria haşurată.
Pentru o producţie mai mică decât Q F profitul marginal este pozitiv, deoarece venitul marginal
este mai mare decât costul marginal, ceea ce înseamnă că profitul poate încă să crească; dacă,
dimpotrivă, producţia este mai mare, profitul marginal este negativ, deci profitul scade. Se poate
observa că firma nu face decât să preia preţul pieţei şi să ajusteze cantităţile.
Pe termen lung, după cum cunoaşteţi din capitolele precedente, nu mai există costuri fixe, iar
oferta pieţei poate să crească atât prin creşterea cantităţii consumate din toţi factorii de producţie, cât şi
prin creşterea numărului firmelor de pe piaţă. Să ne amintim că intrarea pe o piaţă perfect
concurenţială este liberă; existenţa profitului pe termen scurt atrage şi alte firme pe această piaţă, ceea
ce conduce la creşterea ofertei şi deplasarea curbei ofertei către dreapta:
P P CM
O0 CTM
VM0
P0 O1
P1 O2 VM1
 P2 VM2

Q Q’ Q
Graf. 8.3. Echilibrul firmei pe termen lung

Observaţi în graficul 8.3. cum deplasarea succesivă a ofertei către dreapta conduce la reducerea
cererii la nivelul firmei de la VM0 la VM1 şi apoi la VM2. Cât timp există pe piaţă firme care obţin
profit, oferta continuă să se deplaseze şi preţul să scadă. Echilibrul pe termen lung se stabileşte la acel
nivel al producţiei Q’ pentru care venitul marginal, preţul, costul marginal şi costul mediu sunt egale,
iar costul unitar este minim; în aceste condiţii, profitul este zero. Desigur vă veţi întreba ce se întâmplă
cu firma în cazul în care preţul coboară sub nivelul costului mediu. Va ieşi ea de pe piaţă sau va
continua să producă? Să ne amintim din capitolul precedent că uneori este mai eficient pentru o firmă
să producă în pierdere decât să iasă de pe piaţă, datorită existenţei pe termen scurt a costurilor fixe,
care trebuie acoperite. Să presupunem că, în urma intrărilor succesive de noi firme în ramură, o firmă
se află în următoarea poziţie pe termen scurt:
P CM CTM
CVM
CTM* Pierderea
P’ VM minimă
CVM*

Q
Q’
Graf. 8.4. Minimizarea pierderilor pe o piaţă perfect concurenţială

În graficul anterior preţul P’ este mai mic decât costul mediu CTM*, dar mai mare decât costul
variabil mediu CVM*, ceea ce înseamnă că firma înregistrează pierderi mai mici decât volumul
costurilor fixe totale (vezi capitolul 7). În consecinţă este mai avantajos pentru firmă să funcţioneze pe
piaţă, pentru că astfel îşi minimizează pierderile; firma va ieşi de pe piaţă doar atunci când preţul nu-i
mai acoperă costurile medii variabile. Ieşirea firmelor cu pierderi de pe piaţă va conduce la reducerea
ofertei şi la creşterea preţului, astfel încât firmele care reuşesc să supravieţuiască funcţionează la
nivelul minim al costului mediu. Firmele nu părăsesc piaţa, deşi nu obţin profit, deoarece costurile
includ costul de oportunitate. Pe termen lung, toate firmele „supravieţuitoare” se caracterizează printr-
un cost unitar identic, iar producţia corespunde minimului acestuia.
Pentru că fiecare bun se produce la un cost minim, economiştii sunt în general de acord cu
afirmaţia că piaţa perfect concurenţială se caracterizează printr-o eficienţă economică maximă.
Eficienţa este maximă sub două aspecte, şi anume:
- sub aspectul producerii bunului, maximul eficienţei rezultă din minimul costului mediu pe termen
lung, care indică exploatarea la maximum a tuturor resurselor, inclusiv a celor informaţionale şi
tehnologice;
- sub aspectul alocării, maximimul eficienţei este reflectat de egalitatea dintre preţ şi costul marginal;
după cum ştim din analiza comportamentului consumatorului, preţul măsoară satisfacţia marginală pe
care consumatorii apreciază că o vor obţine de pe urma ultimei unităţi consumate dintr-un bun. Costul
marginal măsoară resursele sacrificate de societate pentru creşterea producţiei dintr-un bun cu o
unitate. Dacă preţul este mai mare decât costul marginal pentru un anumit bun, să-i spunem X,
înseamnă că resursele alocate acestui bun sunt insuficiente (există o subalocare a resurselor). De
exemplu, să spunem că societatea apreciază cu 10.000 de lei bunul X, iar costul marginal este 7000 de
lei. Dacă producţia creşte, la fiecare unitate nou produsă se câştigă în plus 3000 de lei, deci nu s-a
epuizat întregul potenţial de câştig prin alocarea resurselor către bunul X. Invers, dacă preţul este mai
mic decât costul marginal, să spunem cu 2000 de lei, înseamnă că societatea pierde 2000 de lei pentru
fiecare unitate produsă, deci resursele sunt supraalocate pentru bunul X. Rezultă, în mod evident că
eficienţa este maximă acolo unde preţul egalează costul marginal.
Idee potrivit căreia libera concurenţă conduce la alocarea optimă a resurselor economice
disponibile a apărut încă de pe vremea fiziocraţilor şi a fost consacrată în economie prin sintagma
„mâna invizibilă” de către şcoala economică clasică.
 8.3. Monopolul: definiţie, trăsături şi forme de monopol

Monopolul reprezintă forma de piaţă în care întreaga ofertă a unui anumit bun este asigurată de
o singură firmă; termenul provine din limba greacă de la "monos" = unic şi "polein" = vânzare.
Piaţa monopolistă pură este un model ideal caracterizat prin următoarele trăsături:
a) bunul este produs de o singură firmă care satisface întreaga cerere exprimată pe piaţă;
b) bunul nu poate fi substituit;
c) nu există concurenţă pe piaţă, nici internă şi nici din exterior;
d) firma monopolistă stabileşte preţul pe piaţă şi cantitatea vândută.
Din trăsăturile enumerate anterior puteţi concluziona că în realitate nu există monopol pur,
deoarece nu pot fi întrunite concomitent toate cele patru condiţii menţionate mai sus. Există însă
situaţii în care o singură firmă mare controlează piaţa unui bun economic, fără a fi singurul ofertant de
pe acea piaţă. Situaţiile în care o mare firmă controlează piaţă, dar alături de ea funcţionează şi firme
de mici dimensiuni, care deţin un procent de piaţă neglijabil, este numită metaforic „monopol cu
franjuri”.
Cauzele care conduc în practică la formarea şi consolidarea unor monopoluri pot fi sintetizate
în trei categorii, ce se constituie totodată în trei forme de monopol, şi anume:
a) monopolul natural. În anumite domenii costurile infrastructurii necesare începerii
activităţii de producţie sunt foarte ridicate. De aceea firmele mici sunt obligate treptat să fuzioneze
pentru a atinge acel nivel minim de producţie ( scara minim eficace ) care să le permită să-şi
amortizeze investiţiile iniţiale. Dacă volumul minim de producţie care trebuie atins este relativ egal cu
capacitatea de absorbţie a pieţei, în final va exista o singură firmă: monopolul natural, format prin
concentrarea progresivă a capitalului şi eliminarea producătorilor ineficienţi. Exemplul clasic este
industria energetică: în multe ţări ale lumii producerea energiei electrice este monopol, deoarece numai
acoperind întreaga piaţă firma producătoare reuşeşte să-şi amortizeze investiţiile. Uneori termenul de
monopol natural mai este utilizat şi pentru a caracteriza situaţia în care o firmă este monopol pentru că
deţine controlul absolut asupra unei resurse naturale.
b) monopolul inovaţional. În această categorie sunt grupate firmele care datorită deţinerii
unei inovaţii sunt singurele capabile să producă sau să distribuie un produs pe piaţă. Monopolul este de
obicei temporar deoarece în procesul concurenţei şi alte firme ajung să aibă acces la inovaţie şi să intre
pe piaţă.
c) monopolul legal. El apare atunci când există bariere legale care împiedică intrarea pe piaţă a
eventualilor concurenţi. Restricţiile legale se concretizează într-o serie de privilegii acordate de guvern
unor firme din diverse domenii cum ar fi: transportul în comun, distribuirea energiei electrice, gazului,
apei e.t.c. unde concurenţa ar putea avea efecte economice şi sociale negative. În general, în astfel de
situaţii există reglementări specifice care nu permit monopolului să-şi desfăşoare activitatea după
principiul maximizării profitului. Un exemplu în România este Societatea Naţională a Căilor Ferate
Române.
Barierele economice sau legale de pe piaţa de monopol împiedică sau îngreunează intrarea pe
piaţă a potenţialilor concurenţi. De aceea cererea pieţei este identică cu cererea la nivelul firmei.

8.4. Preţurile discriminatorii

În scopul maximizării profitului, monopolul poate practica preţuri discriminatorii. Astfel,

unităţi identice dintr-un bun se vor vinde la preţuri diferite pentru acelaşi consumator, de la un
consumator la altul sau pe pieţe diferite.
Discriminarea perfectă, numită şi discriminare de gradul întâi, descrie acel comportament prin
care monopolul încearcă să-şi adjudece întregul surplus al consumatorului. În acest scop, monopolul
vinde fiecare fiecare unitate din bunul produs la cel mai mare preţ pe care consumatorul este dispus să
îl plătească. Discriminarea poate fi perfectă numai dacă monopolul cunoaşte foarte bine curba cererii
consumatorului. Să presupunem că această curbă este de forma celei din graficul 3:

Surplusul
consumatorului
însuşit de
monopol
 P
P0

P1
Pn
Q
1 2 n
Graf. 8.7. Discriminarea perfectă.
Pentru prima unitate consumatorul este dispus să plătească preţul P 0, pentru cea de-a doua P1
e.t.c.. Dacă monopolul nu cunoaşte curba cererii consumatorului, el va vinde întreaga producţie cu
preţul P* care îi asigură maximizarea profitului şi care poate fi egal cu oricare dintre preţurile din
graficul anterior. Dacă, dimpotrivă, firma monopolistă cunoaşte forma curbei cererii, ea va vinde prima
unitate din bun cu P0, pe cea de-a doua cu P1 ş.a.m.d. În acest fel monopolul îşi atrage întregul surplus
al consumatorului.
Desigur, discriminarea de gradul întâi este un concept ideal. În practică rareori se întâlnesc
situaţii asemănătoare discriminării perfecte ( de exemplu un medic de familie într-un mic orăşel ).
În schimb există numeroase cazuri reale de discriminare imperfectă.
Discriminarea de gradul doi, cunoscută şi sub denumirea de preţ nelinear, descrie acea situaţie
în care preţul fiecărei unităţi nu este constant, ci depinde de cât de mult este dispus consumatorul să
cumpere. Adesea acest tip de discriminare este utilizat pentru serviciile publice. De exemplu, în cazul
firmelor prestatoare de servicii de telefonie mobilă, preţul unui minut de convorbire depinde de cât de
multe minute sunt consumate.
Discriminarea de gradul trei caracterizază situaţia în care monopolul vinde aceleaşi produse la
preţuri diferite pe pieţe diferite. Acest lucru este cu atât mai uşor de realizat, cu cât piaţa unui bun este
mai segmentată, iar segmentele de piaţă mai izolate. De exemplu cazul pieţelor izolate geografic, cum
ar fi, pentru firma Coca-Cola piaţa românească şi piaţa americană. Fie un monopol care funcţionează
pe două pieţe A şi B, caracterizate prin veniturile marginale VMA şi VMB. Condiţia pentru ca
producţia monopolului să fie maximă este în acest caz: CM = VMA pentru piaţa A şi CM = VMB
pentru piaţa B. Grafic, discriminarea de gradul trei poate fi prezentată astfel:

În funcţie de elasticitatea cererii la preţ, preţul practicat de monopol va fi cu atât mai mic, cu
cât elasticitatea cererii este mai mare. În graficul anterior, puteţi observa că preţul este mai mic pe
piaţa B, deoarece curba cererii este mai plată, ceea ce indică o cerere mai elastică.
Dintre toate tipurile de discriminare, cea mai frecvent întâlnită în practică este discriminarea de
ordinul trei ( de exemplu reducerile de preţ de care beneficiază studenţii pentru transportul în comun,
teatru, film e.t.c. ).

Legile antitrust

Scopul acestor legi este prevenirea practicilor concurenţiale neloiale. Guvernul urmăreşte prin aceste
legi să împiedice firmele să se implice în activităţi care ar exclude rivalii de pe piaţă. Printre practicile
interzise se numără:
- interzicerea preţurilor discriminatorii, dacă discriminarea nu este justificată de cost sau/şi
calitate;
- interzicerea contractelor de exclusivitate, adică a contractelor prin care cumpărătorul se obligă
să cumpere doar de la un singur ofertant, dacă practicarea lor urmăreşte excluderea de pe piaţă
a concurenţilor;
- legea interzice unei persoane să facă parte din consiliile directoare ale mai multor firme
concurente;
- interzicerea achiziţionării de către o firmă de acţiuni în scopul vădit al reduceri sau eliminării
concurenţei;
- publicitatea neloială;
- interzicerea acordurilor dintre firme de fixare a preţurilor, ş.a..

a) Preţurile administrate
 În cazul monopolului nu se pune, evident, preoblema preţurilor minime, ci a celor maxime,
adică a celor mai mari preţuri pe care firma le poate practica. În concurenţă perfectă, un astfel de preţ
ar elimina o parte din firme de pe piaţă şi s-ar concretiza în reducerea cantităţii oferite. Ce face
monopolul?
Să ne întoarcem la exemplul cu pâinea, pe care monopolul o vindea cu 400 lei/buc.. Să
presupunem că guvernul impune un preţ maxim de 300 de lei. Să vedem grafic rezultatul:
P CM

VM
400
Cerere
300
200

400 500 Q
Graf. 8.11. Preţul administrat în condiţii de monopol

Preţul impus monopolului este mai mare decât costul marginal cu 100 de lei, ceea ce înseamnă
că firma nu are pierderi; pe de altă parte, venitul marginal al firmei este acum egal cu CM deoarece P
este constant. Condiţia de maximizare a profitului devine CM=VM=300 u.m., iar producţia creşte de la
400 la 500 u.m., deci nu scade aşa cum v-aţi fi aşteptat. Dealtfel este şi logic să se întâmple aşa:
monopolul nu mai poate controla preţul, deci nu mai poate câştiga din preţ şi încearcă să obţină mai
mult prin creşterea producţiei. Prin creşterea producţiei de la 400 la 500 suntem mai apropape de
cantitatea de pâine dorită de societate, deci pierderea socială se diminuează.

8.8. Monopolul natural şi intervenţia publică

De cele mai multe ori suntem tentaţi să suţinem că o structură monopolistă contravine intereselor
consumatorilor datorită preţurilor mari practicate pentru a-şi maximiza profiturile. Este oare
întotdeauna aşa?
Când am discutat despre formele de monopol am văzut că de multe ori monopolul apare în ramuri în
care investiţia iniţială este foarte mare. Să ne amintim că profitul contabil al oricărei firme include
două componente: profitul normal (costul implicit) şi profitul suplimentar. Profitul normal este format
din totalitatea veniturilor pe care întreprinzătorul le-ar obţine dacă nu s-ar angaja într-o activitate, ci ar
opta pentru alte forme de plasament al activelor pe care le deţine. În cazul în care investiţia iniţială este
foarte mare, este firesc ca firma să obţină un profit mare, pentru că şi profitul normal este foarte mare.
Gândiţi-vă câtă dobândă s-ar obţine din valorificarea banilor cu care se construieşte o centrală nucleară
sau o reţea de telefonie mobilă!
Acoperind întreaga capacitate de absorbţie a pieţei, firma îşi reduce consumurile unitare şi poate vinde
la preţuri care este adevărat că îi maximizează profitul, dar pe de altă parte sunt imposibil de practicat
de către alte firme. Deci consumatorul ar plăti mai mult dacă în ramura respectivă nu s-ar forma un
monopol. Să vedem ce se întâmplă concret în cazul monopolului natural reglementat de stat, cum este
cazul utilităţilor publice.
Dacă monopolul este liber să funcţioneze la nivelul său optim, el va produce Q*, pe care o va
vinde la preţul P*. La acest nivel al producţiei, costul unitar al firmei este CTM*, iar firma realizează
profit, evidenţiat de zona haşurată. Guvernul poate interveni pe această piaţă şi obliga firma să vândă
la un preţ egal cu costul marginal, astfel încât piaţa să se caracterizeze prin eficienţă alocativă, în
sensul că suma pe care este dispusă societatea să o plătească pe o unitate suplimentară dintr-un bun (P)
este egală cu cheltuiala ocazionată de acea unitate (CM). La nivelul preţului fixat de guvern P”, egal cu
costul marginal, firma va produce Q”. Observaţi că la acest nivel al producţiei CTM este mai mare
decât preţul, ceea ce înseamnă că firma are pierderi. Problema pierderilor se rezolvă de obicei printr-o
subvenţie acordată de stat sau prin transformarea monopolului în firmă publică şi preluarea directă a
pierderilor de către stat.
 O altă posibilitate este ca preţul să fie fixat la nivelul costului unitar, astfel ca firma să nu mai
înregistreze pierderi. În această situaţie preţul va fi P’, iar cantitatea vândută Q’. Să remarcăm că preţul
este mai mic decât ar fi fost în orice altă formă de concurenţă, deoarece monopolul a realizat economii
de scară. Tocmai de aceea spargerea monopolului în mai multe firme concurente nu este o soluţie
pentru reducerea preţului. Ce nivel al costului unitar să avem însă în vedere: cel contabil sau cel
economic? Desigur cel economic pentru că altfel firma nu mai are nici un interes de a-şi continua
activitatea pe această piaţă. La fel stau lucrurile şi în realitate. Altfel spus, guvernul evaluează
investiţia iniţială a firmei şi costul său de oportunitate, care este dobânda pe care acel capital al aduce-
o dacă ar fi depus la bancă. Acest cost oportun se adaugă cheltuielilor explicite (către terţi), rezultând
CTM-ul cu care va fi egal preţul de vânzare. Problemele generate de această politică în practică nu
sunt deloc de neglijat. Astfel, deoarece costul oportun depinde de capitalul investit, firmele sunt
stimulate să investescă mai mult decât ar fi nevoie şi să realizeze o producţie mare consumatoare de
capital. În plus ele nu au nici un interes să-şi diminueze costurile deoarece pe piaţă nu există
concurenţă, iar reducerea costurilor nu le-ar afecta cu nimic rata profitului. În consecinţă consumatorii
vor fi cei care vor plăti pentru gestionarea defectoasă a acestor firme. Dacă se încearcă transferarea
acestui management defectos asupra acţionarilor, prin reducerea preţului administrat, nu vor mai exista
investitori pentru aceste firme. În consecinţă calitatea serviciilor va scădea direct proporţional cu
dobânda pe care firmele trebuie să o plătească pentru sumele împrumutate pentru a acoperi investiţia
(în lipsa acţionarilor).
O altă critică adusă preţurilor administrate este că preţul se formează adesea sub presiunea unor
grupuri de interese de multe ori favorabile firmelor; rezultatul este un preţ apropiat de cel pentru care
profitul firmei este maxim.

Idei în rezumat

1) Piaţa cu concurenţă perfectă este un model teoretic ideal caraterizat prin următoarele trăsături:
- atomicitate perfectă;
- produse omogene;
- intrarea şi ieşirea liberă pe şi de pe piaţă;
- transparenţă perfectă;
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie.

2) Pe o piaţă perfect concurenţială preţul este unul de ecilibrul, iar firma este „primitoare de preţ”.
3) Pe termen scurt în concurenţă perfectă,producţia firmei este optimă când costul marginal este egal
cu venitul marginal şi cu preţul pieţei.
4) Pe termen lung, firma în concurenţă perfectă îşi stabileşte acel nivel al producţiei pentru care preţul
pieţei este egal cu venitul maginal, cu costul marginal şi cu costul mediu, iar costul mediu este minim.
5) O firmă în concurenţă perfectă va înceta să producă dacă preţul este mai mic decât costul variabil
mediu.
6) Pentru că fiecare unitate de produs se realizează la un cost mediu minim, iar preţul este egal cu
costul marginal, piaţa cu concurenţă perfectă este considerată cea mai eficientă formă de concurenţă.
7) Monopolul este forma de piaţă în care întreaga ofertă a unui anumit bun este asigurată de o singură
firmă.
8) Există trei forme principale de monopol: monopolul natural, monopolul inovaţional şi monopolul
legal.
9) Firma monopolistă realizează oferta pentru zona elastică a curbei cererii, deoarece numai când Ecp
este supraunitară venitul marginal este pozitiv.
10) Pentru o firmă monopolistă, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, nivelul optim al producţiei
este dat de egalitatea VM = CM. La acest nivel, profitul este maxim sau pierderea este minimă.
11) Discriminarea perfectă caracterizează situaţia în care monopolul vinde fiecare unitate dintr-un bun
la preţul maxim pe care consumatorul este dispus să îl plătească.
12) Discriminarea de ordinul doi descrie acea situaţie în care preţul fiecărei unităţi vândute depinde de
cât de mult este dispus consumatorul să cumpere.
13) Discriminarea de gradul trei caracterizează situaţia în care monopolul vinde aceleaşi produse la
preţuri diferite pe pieţe diferite. Este cel mai frecvent tip de discriminare întâlnit în practică.
14) Monopolul nu se caracterizează prin eficienţă maximă, nici productivă şi nici alocativă, fapt pus în
evidenţă de raportarea sa la concurenţa perfectă.
14) Taxa globală aplicată monopolului nu modifică optimul acestuia, ci numai profitul. Profitul scade
cu o sumă egală cu valoarea taxei.
15) Taxa unitară aplicată monopolului determină reducerea ofertei de monopol şi creşterea preţului cu
o sumă care de obicei depăşeşte nivelul taxei.
16) Legile antitrust urmăresc împiedicarea formării de monopoluri şi diminuarea puterii acestora.
17) Preţurile administrate conduc la creşterea producţiei oferite de monopol, deci determină
diminuarea pierderii sociale.
18) Monopolul natural practică preţuri mai mici comparativ cu celelalte forme de concurenţă, chiar în
condiţiile în care îşi maximizează profitul.

CAPITOLUL 9

Concurenţa monopolistică şi oligopolul

Pieţele contemporane sunt departe de concurenţa perfectă pe care am studiat-o în capitolul

precedent şi care rămâne un model economic ideal; rareori ele îmbracă forma monopolului, dar nu a
celui pur, ci mai degrabă a unui monopol „cu franjuri”. Economia reală cuprinde pieţe imperfecte de
tipul oligopolului şi concurenţei monopolistice care formează subiectul acestui capitol.

9.1. Concurenţa monopolistică: trăsături. Formarea preţului pe termen scurt şi pe termen lung

a) Caracteristicile pieţei cu concurenţă monopolisitică

Concurenţa monopolistică, aşa cum sugerează chiar denumirea sa, este un fel de hibrid între
concurenţa perfectă şi monopol. Trăsăturile comune cu concurenţa perfectă sunt:
- numărul mare de ofertanţi şi de cumpărători; în consecinţă fiecare ofertant deţine o pondere
foarte mică din piaţă;
- costuri neglijabile la intrarea şi ieşirea firmelor pe şi de pe piaţă;
- independenţa firmelor, în sensul că o firmă consideră preţul practicat de celelalte firme ca pe o
variabilă exogenă, iar deciziile sale sunt independente de deciziile celorlalţi operatori de pe
piaţă.
Diferenţa fundamentală dintre concurenţa perfectă şi cea monopolistică este faptul că produsele sunt
diferenţiate, ceea ce conferă firmei o oarecare putere asupra preţului şi o apropie de monopol. Am spus
o oarecare putere, deoarece spre deosebire de monopolul care producea bunuri omogene, produsul
firmei monopolistice este uşor substituibil, iar cererea foarte elastică. Putem da multe exemple de piaţă
monopolistică: brutăriile de la fiecare colţ de stradă, micile măcelării de cartier, distribuitorii marilor
firme de telefonie mobilă, ţăranii din orice piaţă ş.a..
Diferenţierea produselor, alături de puterea conferită firmei, mai are două consecinţe importante:
cererea la nivelul firmei are pantă negativă, iar concurenţa se realizează prin alte mijloace decât preţul.
Cele mai importante importante strategii concurenţiale au în vedere: calitatea produsului, serviciile
oferite consumatorilor (cum ar fi perioade mai mari de garanţie, service gratuit ş.a.), localizarea şi
programul firmei (aproape de consumator şi la dispoziţia sa 24 de ore), tehnicile promoţionale (crearea
unei imagini de marcă, sponsorizarea unor evenimente importante ş.a.).

b) Formarea preţului pe termen scurt

După cum am văzut, diferenţierea produselor în concurenţă monopolistică conduce la o curbă a cererii
cu pantă negativă, deoarece fiecare firmă oferă un produs unic în felul lui, chiar dacă uşor de substituit.
Cunoaşteţi din capitolele precedente că producţia unei firme este optimă şi profitul maxim atunci când
venitul marginal este egal cu costul marginal. Pe termen scurt situaţia se aseamănă foarte mult
monopolului, cu deosebirea că cererea este mult mai elastică, astfel:
 P
CM
Profit
ul
CTM
P*
CTM*
CM*

Cererea
VM

Q* Q
Graf. 9.1. Formarea preţului în concurenţă monopolistică
pe termen scurt

Graficul anterior relevă asemănarea izbitoare cu monopolul, explicată de faptul că fiecare firmă
diferă de celelalte. Pe termen scurt, firma obţine profit pentru fiecare unitate vândută egal cu diferenţa
dintre preţ şi costul mediu: Pr=P*-CTM*. Spre deosebire de monopol, intrarea pe piaţa monopolistică
este liberă. Să vedem în continuare care va fi consecinţa pe termen lung.

c) Formarea preţului pe termen lung

Existenţa profitului pe termen scurt, la fel ca în concurenţa perfectă, atrage noi firme pe piaţă.
Noii concurenţi vor determina deplasarea către stânga a cererii la nivelul firmei până când profitul
dispare, astfel:
P
CM
CTM

P* A

VM Cererea
Q* Q
Graf. 9.2. Formarea preţului în concurenţă monopolistică pe termen lung

În graficul 9.1., cererea la nivelul firmei este tangentă la curba costului mediu în punctul A, căruia îi
corespunde o producţie pe termen lung Q*. La acest nivel al producţiei, costul marginal este egal cu
venitul marginal, ceea ce înseamnă că profitul este maxim. Dar cum cererea este tangentă la costul
mediu, preţul este egal cu acest cost, motiv pentru care profitul maxim pe care îl poate obţine firma pe
termen lung este zero.
La fel ca în concurenţa perfectă firma va ieşi de pe piaţă atunci când cererea coboară sub costul
variabil mediu. Observaţi însă o diferenţă importantă: pe termen lung în concurenţă monopolistică
preţul diferă de costul marginal, ba mai mult el este mai mare decât acesta. Dacă vă amintiţi, spuneam
în capitolul precedent că preţul reprezintă satisfacţia pe care o atribuie consumatorul ultimei unităţi
consumate dintr-un bun, iar costul marginal este costul acelei unităţi. Graficul 9.2. pune în evidenţă
faptul că cererea este tangentă la costul mediu în zona descrescătoare a acestuia, ceea ce înseamnă că
există randamente de scară neexploatate de firme. Prin reducerea costului mediu pe termen lung, ar fi
posibilă o egalizare între satisfacţia socială marginală şi costul marginal, adică o creştere a eficienţei în
alocarea resurselor. De aceea concurenţa monopolistică a fost acuzată de ineficienţă inevitabilă în
alocarea resurselor. Acest lucru se întâmplă deoarece cererea nu este perfect elastică, iar cauza
imperfecţiunii cererii este diferenţierea produselor. Atunci este firesc să ne întrebăm dacă n-ar fi mai
bine ca produsele să fie omogene, perfect substituibile între ele, omogenitate spre care tindea producţia
din unele ţări comuniste înainte de 1989. Pentru a răspunde la această întrebare, haideţi să ne gândim
la noi în calitate de consumatori: când suntem mai mulţumiţi, atunci când avem de ales între o mare
varietate de produse, sau atunci când pe piaţă există un singur produs? Cei care ar susţine necesitatea
omogenizării produselor ar omite un element foarte important legat de satisfacţia consumatorului, şi
anume faptul că satisfacţia provine nu numai din cantitate, ci şi din diversitate. Utilitatea este
satisfacţia pe care fiecare dintre noi o resimte din consumul unui bun, şi ea depinde de gusturile şi
preferinţele noastre, extrem de diferite. Diferenţierea produselor acoperă o paletă largă de gusturi,
motiv pentru care nu poate fi acceptată teza că produsele trebuie să fie omogene. Diferenţierea
produselor şi concurenţa acerbă fac din piaţa monopolistică modelul cel mai apropiat ideii de
„consumator rege”. Realitatea demonstrează însă că această piaţă este rară şi că, în general, produse
diferenţiate sunt oferite de câteva mari firme interdependente ce alcătuiesc o structură oligopolistă.

9.2. Oligopolul: caracteristici generale

Termenul de oligopol provine din limba greacă de la „oligos” care înseamnă puţini şi „polein”, care
înseamnă vânzare. El se utilizează pentru acel tip de concurenţă caracterizat printr-un număr mic de
ofertanţi, care pot influenţa piaţa în scopul maximizării profitului. Numărul firmelor ofertante nu este o
cifră exactă sau un interval precis, astfel încât să spunem, de exemplu, că dacă pe piaţă există între
două şi zece firme piaţa este oligopol, iar peste zece firme este concurenţă monopolistică. Prin număr
redus de ofertanţi înţelegem faptul că firmele sunt interdependente, adică un producător trebuie să ţină
seama de deciziile celorlalţi atunci când îşi stabileşte propria strategie. În plus, fiecare firmă deţine o
cotă de piaţă suficient de mare pentru a putea influenţa într-o oarecare măsură preţul produselor sale.
Putem da multe exemple de pieţe oligopoliste: piaţa băuturilor răcoritoare (Coca-Cola şi Pepsi), piaţa
telefoniei mobile din România (Mobirom şi Mobifon), piaţa automobilelor (Renault-Dacia şi Daewoo)
sunt numai câteva.
Pe piaţa oligopolistă produsele pot fi diferenţiate sau omogene; de exemplu pe piaţa oţelului din
întreaga lume oferta este asigurată de câteva societăţi care produc aceleaşi tipuri de oţel. În schimb,
oferta de automobile este puternic diferenţiată, la fel ca şi oferta de servicii de telefonie mobilă sau
oferta de răcoritoare.
Cauzele care conduc în practică la formarea oligopolurilor sunt aceleaşi care determină şi formarea
monopolurilor; printre cele mai importante se numără:
- existenţa economiilor de scară; după cum am văzut în discuţia referitoare la costuri, dacă într-o
ramură costul mediu pe termen lung începe să crească de la niveluri înalte ale producţiei, şi
firmele din acea ramură vor avea dimensiuni mari;
- economiile de scop, care se referă la faptul că dezvoltarea şi lansarea unui nou produs pe piaţă
necesită adesea costuri mari, care nu pot fi acoperite decât prin practicarea unor preţuri mari
sau/şi prin vânzarea unei cantităţi mari de produse;
- controlul exclusiv asupra unor resurse naturale sau asupra unor inovaţii;
- procesul de concentrare a capitalului, care constă în fuzionarea treptată a firmelor în scopul
creşterii puterii pe piaţă şi a capacităţii de a achiziţiona factorii de producţie la costuri mai mici.
Comportamentul firmelor care operează pe o piaţă de oligopol este unul strategic, în sensul că fiecare
firmă îşi concepe acţiunile în funcţie de comportamentul celorlalte. Dacă la incertitudinea inerentă
interdependenţei dintre firme se adaugă şi diversitatea oligopolurilor contemporane, veţi înţelege de ce
nu există un comportament tipic de oligopol, asemănător celorlalte forme de concurenţă, nici măcar la
nivel teoretic.
Cu toate acestea, studiile empirice pun în evidenţă două lucruri interesante: în primul rând, preţurile de
oligopol sunt puţin flexibile într-o economie stabilă, iar în al doilea rând, modificarea preţurilor este o
decizie comună a firmelor oligopoliste. Stabilitatea preţurilor se explică prin forma specifică a cererii
la nivelul firmei oligopoliste, frântă, asemănătoare unui cot. De unde provine această formă? Să
pornim de la presupunerea că o piaţă oarecare este dominată de patru mari firme A, B,C şi D, ale căror
produse sunt diferenţiate, dar substituibile şi care nu s-au înţeles între ele cu privire la preţul pieţei.
Dacă firma A decide modificarea preţului, cum vor reacţiona firmele B, C şi D? Există două
posibilităţi:
- fie celelalte firme să-şi modifice şi ele preţul, şi atunci cererea la nivelul firmei A este mai puţin
elastică, în sensul că dacă preţul scade, el se reduce pe întreaga piaţă, iar clientela firmei A va
rămâne aproximativ aceeaşi;
- fie restul firmelor să ignore comportamentul firmei A, iar în consecinţă cererea la nivelul firmei
A să fie foarte elastică, deoarece cumpărătorii celorlalte firme vor opta, dacă preţul scade,
pentru produsul firmei A.
Dacă vom reprezenta pe aceleaşi grafice cele două posibilităţi va rezulta următoarea situaţie:

P P
Cererea firmei

M
P* P* CM2
b
C2
CM1
VM2 c

VM1 C1

Q* Q Q
Graf. 9.3. Cererea firmei în oligopol

În graficul de mai sus, punctul M corespunde acelui nivel al producţiei pentru care costul
marginal este egal cu venitul marginal; în consecinţă, preţul practicat de firmă în funcţie de cerere este
P*. Dreptele notate în grafic cu C1 şi VM1 semnifică cererea şi venitul marginal în cazul în care
celelalte firme urmează politica firmei A. Dreptele notate cu C2 şi VM2 reprezintă cererea şi venitul
marginal al firmei A, dacă celelalte firme o ignoră. Observaţi că C1 este mai abruptă, deci mai puţin
elastică decât C2. Dacă firma A decide reducerea preţului, iar celelalte firme nu fac acelaşi lucru, ele
vor pierde din piaţă în favoarea lui A; de aceea este logic să presupunem că orice reducere a preţului de
către firma A va fi urmată de celelalte firme. În consecinţă, mai jos de punctul M, cererea la nivelul
firmei va fi dată de C1. În schimb, este la fel de logic să considerăm că orice creştere a preţului de
către A va fi ignorată de către B, C şi D, pentru că decizia le avantajează din perspectiva cotei de piaţă
deţinute. Orice creştere a preţului mai sus de M face ca cererea la nivelul firmei A să îmbrace forma
C2. Rezultatul? O curbă a cererii frântă, „colţuroasă”, cu vârful în punctul M. Câtă vreme costul
marginal se va deplasa de-a lungul segmentului bc, preţul firmei va rămâne neschimbat.
Teoria curbei frânte în oligopol oferă o explicaţie mulţumitoare pentru stabilitatea preţurilor
într-o economie care nu este afectată de inflaţie, dar nu explică în nici un fel mecanismul prin care se
ajunge la P*.
În consecinţă, pentru a analiza comportamentul firmelor oligopoliste s-a utilizat o teorie
economică celebră, fundamentată de J. Von Neumann şi O. Morgenstern, numită teoria jocurilor.
Această teorie pleacă de la aşa-numita „dilemă a prizonierului”. Iată cum arată dilema văzută de cei
care au enunţat-o: să presupunem că doi indivizi, X şi Y, au comis împreună o crimă şi sunt interogaţi
izolat. Amândoura poliţistul le oferă următoarele alternative:
- dacă unul minte şi celălalt spune adevărul, cel care minte primeşte închisoarea pe viaţă, iar
celălalt este eliberat;
- dacă amândoi spun adevărul, primesc zece ani fiecare;
- dacă mint amândoi, sunt eliberaţi din lipsă de probe.
Ce credeţi că vor face cei doi? X îşi spune, ca şi Y: dacă declar că sunt nevinovat, mă pot alege cu
închisoare pe viaţă; în schimb dacă îmi recunosc vina, am şanse să fiu eliberat. În concluzie este foarte
probabil ca amândoi să-şi recunoască vina şi să primească pedeapsa medie.
Dacă aţi înţeles dilema, veţi descoperi cu uşurinţă comportamentul oligopolurilor, deoarece şi ele au o
dilemă majoră: cooperează sau nu? Răspunsul dat de firme acestei întrebări conduce în practică la mai
multe forme de oligopol pe care le veţi cunoaşte parcurgând subcapitolul următor.

9.3. Tipuri de oligopol

În legătură cu comportamentul firmelor în condiţii de oligopol, apar mai multe întrebări: vor practica
ele concurenţa prin preţ, vor accepta o poziţie de satelit sau vor dori să domine? Vor avea firmele un
comportament pacifist şi-şi vor împărţi piaţa? În funcţie de răspunsul dat acestor întrebări, există mai
multe tipuri de oligopol.

1. Oligopolul necooperant

Pentru simplificare vom considera cazul a două firme, deci o piaţă de duopol. Nici una dintre
firme nu încearcă să domine piaţa; fiecare firmă încearcă să-şi maximizeze profitul în funcţie de
comportamentul celeilalte firme. Modelul se mai numeşte şi modelul Cournot. Să presupunem că cele
două firme, A şi B produc fiecare o producţie QA, respectiv QB. Preţul pieţei se va stabili în funcţie de
cantitatea oferită de ambele firme, adică de QA+QB. Cifra de afaceri a firmei A va fi: CAa=PxQA, iar
a firmei B: CAb=PxQB. Este evident că încasările firmelor depind, prin intermediul preţului, de
cantitatea produsă de ambele firme. Costurile celor două firme depind doar de propria producţie, adică:
CTa(QA) şi CTb(QB). Profiturile celor două firme vor fi: PrA=CAa-CTa şi PrB=CAb-CTb. Ipoteza lui
Cournot este că fiecare firmă îşi va maximiza profitul presupunând că decizia de producţie a celeilalte
firme nu se va modifica. Fiecare firmă va egala costul marginal cu venitul marginal, iar din această
egalitate va rezulta că producţia firmei A este o funcţie de cea a firmei B şi invers. Prin ajustări
succesive ale producţiei celor două firme, la un moment dat se va ajunge la o situaţie în care nici una
dintre firme nu va mai dori să-şi modifice producţia, adică la un echilibru stabil. Grafic, acest echilibru
poate fi reprezentat astfel:

QA

QB=f(QA)
M
R
E
QA* QA=f(QB)

0 N S QB* QB
Graf. 9.4. Duopolul simetric

Dacă pe piaţă există doar firma A, aceasta va oferi o cantitate corespunzătoare punctului M în
graficul 9.4.. La acest nivel al producţiei lui A, B va intra pe piaţă cu o cantitate ce corespunde
punctului N, dar la acest nivel al producţiei A va oferi o cantitate R; în funcţie de cantitatea R, B îşi va
ajusta producţia la S ş.a.m.d..
În final echilibrul se va stabili în punctul E şi va fi un echilibru stabil. Desigur, este puţin
probabil ca fiecare producător să se bazeze pe ipoteza că celălalt va menţine nivelul producţiei, dar
modelul are meritul de a fi introdus primul ipoteza de interdependenţă. Echilibrul din graficul 9.4. a
dobândit în anii '50 numele de echilibru Nash şi nu este altceva decât o ilustrare a dilemei
prizonierului. Astfel, echilibrul anterior poate fi construit cu ajutorul unor date ipotetice, cum ar fi
presupunerea că fiecare dintre cele două firme poate produce fie jumătate, fie trei sferturi din producţia
pieţei. În această ipoteză, alternativele aflate la dispoziţia celor două firme se prezintă astfel:
 - dacă A produce o jumătate şi B tot o jumătate, fiecare dintre cele două firme obţine 1,3 miliarde
de lei profit;
- dacă A produce o jumătate, iar B trei sferturi, A obţine 0,5 miliarde de lei, iar B 1,5 miliarede;
- dacă A produce trei sferturi şi B tot trei sferturi, fiecare firmă obţine câte un miliard profit.
Sintetic, aceste ipoteze alcătuiesc o matrice după cum urmează:

Tab. 9.1. Matricea oligopolului: a coopera sau a nu coopera?

QB 1/2Q 3/4Q
QA

1/2Q 1,3 şi 1,3 0,5 şi 1,5

3/4Q 1,5 şi 0,5 1 şi 1

Dacă A şi B cooperează, fiecare va produce jumătate din producţia pieţei, deci va câştiga 1,3
miliarde de lei profit. Dar atât A, cât şi B ştiu că dacă produc trei sferturi din piaţă, pot obţine 1,5
miliarde de lei profit. Deci combinaţia (1/2QA+1/2QB) nu este un echilibru stabil, pentru că firmele
sunt tentate să producă mai mult. În schimb, la o producţie de ¾ din piaţă fiecare, nici A, nici B nu au
motive să modifice producţia, deoarece această acţiune ar presupune un profit mai mic. În consecinţă,
pe piaţă se stabileşte un echilibru stabil, necooperant, care corespunde punctului E din graficul 9.4..
Modelul lui Cournot a fost preluat de matematicianul francez Bertrand, care a presupus că
firmele îşi construiesc strategia în ipoteza că preţul, şi nu cantităţile, celorlalte firme este constant.
Rezultatul a fost un război al preţurilor, finalizat printr-un preţ egal cu costul marginal al fiecărei
firme. Pentru un preţ egal cu costul marginal, pe piaţă ia naştere din nou un echilibru stabil de tip
Nash, în sensul că nici una dintre firme nu mai poate reduce preţul pentru că iese de pe piaţă, dar nici
nu poate creşte preţul, pentru că din nou iese de pe piaţă.
Din descrierea comportamentului noncooperant, este evident că soluţia concurenţei prin preţuri
sau prin cantitate nu avantajază firmele. Dacă vă uitaţi în tabelul 9.1., observaţi că în cazul cooperării
firmele ar fi câştigat în plus 0,3 miliarde de lei fiecare. Războiul preţurilor este adesea şi mai
devastator: el provoacă piederi tuturor firmelor şi conduce adesea la monopol.

2. Oligopolul cooperant

Teoria jocurilor demonstrează fără nici o îndoială că soluţia cooperării este cea mai bună pentru
firmele oligopoliste. Cooperarea poate fi oficială sau tacită.

a) Înţelegerea oficială

În urma înţelegerii între firme iau naştere cartelurile şi trusturile. Cartelul este un grup de firme
care şi-au păstrat autonomia decizională, dar se înţeleg între ele cu privire la preţ şi la segmentele de
piaţă. Trustul este rezultatul fuzionării mai multor firme, adică este o aglomerare de firme grupate sub
o conducere comună. În ambele situaţii, gruparea rezultată va funcţiona ca un monopol. Producţia
reunită a firmelor se va produce la un cost marginal global egal cu venitul marginal al pieţei. Grafic,
situaţia se prezintă astfel:

P P Profitul
firmei
CM CM
CTM
P* P*
CTM*
Creşterea
Cererea profitului
 în cazul
VM trişării
Q* Q QF Q' Q
Situaţia pieţei Situaţia firmei
Graf. 9.5. Cartelul

Profitul global rezultat se va împărţi în funcţie de acordul existent între firme cu privire la împărţirea
pieţei, acord ce va fi revizuit ori de câte ori o firmă ameninţă să iasă din contract. Graficul 9.5. pune în
evidenţă faptul că firma realizează o producţie QF, pentru care costul marginal este mai mic decât
preţul. Putem chiar să adăugăm că, dacă înainte de constituirea cartelului firma producea conform
egalităţii CM=VM, iar acum acceptă să producă mai puţin pentru a vinde mai scump, noul cost
marginal este mai mic şi decât venitul marginal. Cum profitul marginal este pozitiv, înseamnă că orice
creştere a producţiei de către firmă va antrena o creştere a profitului său în deterimentul concurenţilor,
fapt care stimulează un comportament de trişor. Observaţi că dacă producţia firmei creşte la Q',
profitul firmei creşte şi el, cu condiţia ca celelalte firme să menţină preţul la P*. Desigur că dacă
celelalte firme descoperă înşelăciunea, vor mări şi ele producţia, determinând o reducere puternică a
preţului până la dispariţia profitului. Costurile mari antrenate de negocierile în vederea constituirii unui
cartel, ca şi costurile antrenate de supravegherea partenerilor, la care se adaugă şi legislaţia potrivnică
în majoritatea ţărilor dezvoltate formării cartelurilor, sunt numai câteva motive pentru care acestea sunt
rar întâlnite în practică. Cel mai celebru exemplu de cartel este O.P.E.C., care a reuşit mai întâi în
1973, apoi în 1981 să declanşeze ceea ce astăzi numim şocul petrolului.

b) Înţelegerea secretă

Dezavantajul unui astfel de acord, tacit, este că firmele se înţeleg numai cu privire la nivelul
preţului, nu şi al producţiei, adică nu optimizează profitul global. Avantajul acordului este că lasă
neatinsă independenţa firmelor. Pentru a funcţiona, acordul trebuie însoţit de împărţirea pieţei şi de
clauze de neagresiune. Înţelegerea poate să prevadă şi aşa-numitul "preţ director". În această situaţie,
una dintre firme, numită "firmă barometru", stabileşte preţul ce va fi urmat de toate celelalte. Firma
dominantă poate fi cea cu cele mai mici costuri, cu cea mai mare cotă de piaţă sau, de multe ori, cea
mai veche firmă de pe piaţă. Pentru evitarea conflictelor între firma barometru şi sateliţi, există
posibilitatea ca una sau mai multe firme să joace succesiv rolul de leader. Desigur, mai ales dacă
numărul firmelor este mare, există posibilitatea ca o firmă să trişeze acordând reduceri de preţ secrete.
Se poate observa din toate cele spuse până acum că oligopolurile pot obţine profituri mari pe
termen lung numai dacă ele cooperează în domeniul preţurilor. Concurenţa prin preţ poate aduce
profituri mari pe termen scurt, dar există riscul ieşirii de pe piaţă pe termen lung. Dacă produsul oferit
nu este diferenţiabil, este foarte probabilă formarea de carteluri. Dacă, dimpotrivă, produsle sunt
diferenţiabile, mai probabilă este înţelegerea tacită şi concurenţa prin alte mijloace decât preţul.
Alături de comportamentul cooperant sau noncooperant, firmele în oligopol obişnuiesc şi o a
treia modalitate de stabilire a preţului, mult mai simplă: metoda empirică. Astfel, firma îşi estimează
costul mediu pentru producţia pe care intenţionează să o ofere pe piaţă şi adaugă la el un procent
oarecare, să spunem 20% pentru a determina preţul. De exemplu, la un cost unitar de 200 de dolari şi
un procent de 20%, preţul va fi 240 de dolari. Metoda poate fi aplicată atunci când firmele oligopoliste
au structuri de costuri apropiate, când firma în cauză este o firmă leader sau când există înţelegeri
tacite sau explicite referitoare la preţ.
Înţelegerile dintre firmele oligopoliste şi comportamentul lor cooperant au adus numeroase
critici pieţei de oligopol de-a lungul timpului. Mergând pe ideea că preţul în oligopol este mai mare
decât costul marginal, iar costul total mediu nu este minim, s-a spus despre oligopol că alocă ineficient
resursele.
Schumpeter a venit însă cu un contraargument interesant: acela că marile firme acordă o mare
atenţie cercetării-dezvoltării şi au o contribuţie majoră la progresul tehnologic al unei ţări. Studiile
empirice din ultimii ani nu confirmă decât parţial această ipoteză în sensul că mai puţin de jumătate
din inovaţiile contemporane se datorează oligopolurilor. Aşa cum arată P. Samuelson în ultima ediţie a
„Economics”-ului său scris împreună cu Nordhaus, „între inovare şi putere, pe piaţă există o relaţie
complexă. Pentru că marile firme şi-au adus o contribuţie majoră la cercetare şi inovare trebuie să ne
îndoim de faptul că foarte mare înseamnă şi foarte rău. În acelaşi timp trebuie să recunoaştem că
micile afaceri şi indivizii au realizat unele dintre cele mai revoluţionare schimbări tehnologice. Pentru
a stimula inovarea rapidă societatea trebuie să păstreze o varietate de abordări şi de organizaţii”.

Idei în rezumat

1. Concurenţa monopolistică este o formă a pieţei caracterizată prin atomicitate, intrare şi ieşire liberă
pe şi de pe piaţă, independenţa firmelor şi diferenţierea produselor.
2. Pe termen scurt, firma în concurenţă monopolistică îşi maximizează profitul atunci cât costul
marginal ete egal cu venitul marginal, comportându-se ca un monopol.
3. Pe termen lung, firma în concurenţă monopolistică nu obţine profit şi funcţionează optim la un cost
unitar egal cu preţul pieţei.
4. Pentru că produsele sunt diferenţiate, cererea la nivelul firmei monpolistice nu este perfect elastică,
iar producţia este optimă în zona descrescătoare a CTM-ului, motiv pentru care această piaţă a fost
acuzată de ineficienţă.
5. Oligopolul desemnează piaţa pe care oferta este asigurată de un număr redus de firme
interdependente care oferă produse omogene sau diferenţiate, dar substituibile.
6. Stabilitatea preţurilor în condiţii de oligopol, demonstrată empiric, se justifică prin forma specifică,
asemănătoare unui „cot” a cererii la nivelul firmei.
7. Studiul comportamentului oligopolului se realizează cu ajutorul teoriei jocurilor.
8. Oligopolurile au de ales între a nu coopera şi a coopera, iar comportamentul concurenţei prin preţ
sau cantitate dezavantajază firmele.
9. Cooperarea oligopolurilor poate îmbrăca forma înţelegerii oficiale sau a înţelegerior secrete. În
cazul înţelegerilor oficiale, iau naştere cartelurile, care se comportă ca un monopol.
10. Acordurile tacite au avantajul de a menţine independenţa firmelor şi pot îmbrăca următoarele
forme: „preţul director”, „firma barometru” sau înţelegeri cu privire la preţ şi cota de piaţă.

Studiu de caz

Analizaţi implicaţiile oligopolului format pe piaţa telefoniei mobile din România asupra
firmelor participante şi consumatorilor.

CAPITOLUL 10

Eşecul pieţelor: bunuri publice,

externalităţi, imperfecţiunea informaţiei

10.1. Bunurile publice

 V-aţi obişnuit să beneficiaţi de bunurile publice fără să vă daţi seama. Când vă plimbaţi prin
parc beneficiaţi de un bun public. La fel când veniţi la şcoală sau când mergeţi la spital să vă faceţi o
injecţie pentru că v-a muşcat un câine. Ce sunt bunurile publice? Din exemple v-aţi dat seama că sunt
acele bunuri la care toată lumea are acces după nevoie. Ele se caracterizează prin două trăsături:
- nonexcluziunea, care exprimă faptul că cei care nu plătesc sunt greu de exclus de la consumul acestor
bunuri. De ex., să nu-i lăsăm pe cei care nu plătesc impozitele să se plimbe prin parcul Cişmigiu.
- nonrivalitatea, care exprimă faptul că, dacă cineva consumă respectivul bun, acel bun poate fi
consumat în continuare şi de către alte persoane. De ex., dacă dumneavoastră vă plimbaţi prin parcul
Cişmigiu, şi alte persoane o pot face.
Cu siguranţă vor exista persoane care vor beneficia de bunurile publice, dar nu vor plăti pentru
ele. De aceea, cererea pentru astfel de bunuri este greu de cunoscut şi se poate întâmpla ca producerea
lor să antreneze costuri mai mari decât veniturile, chiar dacă beneficiile pe ansamblul societăţii sunt
mai mari decât costurile.
Teoria economică oferă un instrument de luare a deciziilor referitoare la bunurile publice numit
analiza cost-beneficiu.
Principiul raţionalităţii utilizării resurselor ne spune că orice decizie de majorare a resurselor
sectorului public implică atât un venit, cât şi un cost. Venitul este dat de surplusul de satisfacţie adus
de o cantitate mai mare de bunuri publice. Costul este pierderea de utilitate generată de reducerea
producţiei de bunuri private. Dacă guvernul măreşte producţia anumitor bunuri publice în detrimentul
altora, atunci cantitatea de bunuri private nu se modifică, dar tot se pierde utilitatea bunurilor la care s-
a renunţat. De unde va lua guvernul resurse? Din sectorul public sau din cel privat? El trebuie să
utilizeze resurse suplimentare din secorul privat numai dacă venitul suplimentar antrenat de sporul de
bunuri publice este mai mare decât costul suplimentar antrenat de reducerea producţiei de bunuri
private. Mai apare însă o problemă, ce poate fi rezolvată cu ajutorul analizei cost-beneficiu, şi anume:
cât trebuie luat din resursele private?
Analiza cost-beneficiu poate fi înţeleasă mai uşor cu ajutorul unui exemplu. Se ştie că iarna a
tot luat prin surprindere primăria Bucureştiului. Surprinderea a însemnat incapacitatea, financiară în
primul rând, a autorităţilor de a aplica acele măsuri necesare pe timp de iarnă ca dezăpezirea, creşterea
temperaturii agentului termic ş.a.. În consecinţă, au fost mai multe picioare rupte, mai multe accidente
rutiere, mai mulţi bolnavi de gripă e.t.c.. Să presupunem că resursele financiare antrenate de
dezăpezire şi veniturile acesteia s-ar prezenta astfel:

Tab.10.1. Analiza cost-beneficiu

Plan de Cost anual Cost Venit anual Venit Venit net ($)
dezăpezire ($) marginal ($) ($) marginal ($)
Lipsa 0 - 0 - 0
dezăpezirii
Dezăpezirea 40.000 40.000 60.000 60.000 20.000
drumurilor
principale
Dezăpezirea 100.000 70.000 130.000 70.000 30.000
drumurilor
mediu
circulate
Dezăpezirea 180.000 80.000 190.000 60.000 10.000
tuturor
drumurilor

Am considerat că lipsa dezăpezirii nu ocazionează nici o cheltuială şi nu aduce nici un venit.

Desigur că în realitate venitul este negativ şi este dat de pierderile antrenate de creşterea cheltuielilor
cu asistenţa medicală, de scoaterea din activitatea productivă a celor accidentaţi e.t.c.. Se poate observa
că pentru primărie este optim să se limiteze cu dezăpezirea la drumurile de importanţă medie, deoarece
venitul marginal este egal cu costul marginal, iar venitul net este maxim. Analiza cost-beneficiu a
răspuns aşadar afirmativ la întrebarea: trebuie alocate resurse pentru dezăpezire? şi în plus a evidenţiat
cât trebuie alocat.
Se poate observa că a face economii la bugetul public, fie el central sau local, nu înseamnă
reducerea cheltuielilor, ci alocarea optimă a resurselor statului.

10.2. Externalităţile

Externalităţile exprimă un cost sau un venit ce revine unei terţe părţi, aflată în exteriorul pieţei.
De ex., dacă bolnavii de gripă consumă medicamente, cei sănătoşi nu se mai îmbolnăvesc. Acesta este
un exemplu de externalitate pozitivă. Dimpotrivă, o externalitate negativă este poluarea, pe care unii o
produc şi toţi o suportă.
7.2.1. Externalităţile negative
Ele apar atunci când costul producerii unui bun suportat de o firmă este mai mic decât cel real,
deoarece o parte din acest cost este suportat de către societate. În aceste condiţii, costul marginal al
firmei este mai mic decât costul marginal total antrenat de producerea unui bun. Grafic, acest fapt se
reprezintă astfel:
P

cost marginal total

cost marginal al firmei

venit marginal
Q0 Q1 Q

Graf. 10.1. Externalităţile negative

În această situaţie firma realizează o producţie Q1 mai mare decât cea dorită de societate, şi
anume Q0, adică avem de-a face cu supraproducţie.
7.2.2. Externalităţile pozitive
Ele apar în situaţia în care venitul marginal total este mai mare decât venitul marginal al firmei.
Cu alte cuvinte, societatea beneficiază de anumite avantaje fără să le plătească. De ex., o parte din
colegii dumneavoastră, cei mai sensibili, au făcut vaccin antigripal şi aşa scăpăm şi noi de gripă.
Vaccinul l-au plătit doar ei şi numai de pe urma lor firma producătoare a încasat un venit. Grafic,
externalităţile pozitive arată astfel:

P
Costul marginal al firmei

Vs
Vf
Q0 Q1 Q

Graf. 10.2. Externalităţile pozitive

În această situaţie vom avea o producţie mai mică decât cea dorită de societate şi din nou o
alocare ineficientă a resurselor.
Economiştii au căutat să rezolve problema externalităţilor, fie cu ajutorul guvernelor, fie fără
acest ajutor.
 Teorema lui Coase susţine că există situaţii în care externalităţile pot fi rezolvate fără
intervenţie publică, şi anume atunci când:
- drepturile de proprietate sunt clar definite
- numărul persoanelor implicate este mic
- costurile de negociere sunt neglijabile.
Singurul rol al guvernului trebuie să fie în această situaţie încurajarea negocierilor între părţile
afectate. Prin negociere părţile pot ajunge la o soluţie unanim acceptabilă.
Din păcate, de cele mai multe ori externalităţile implică un număr mare de oameni şi drepturile
de proprietate sunt neclare, aşa că soluţia lui Coase nu se poate aplica. De cele mai multe ori este
nevoie de intervenţia guvernamentală. Aceasta poate fi indirectă, prin regulamente, legi şi taxe, sau
directă, prin control direct.
Astfel, prin lege, statul poate garanta proprietatea şi permite celor afectaţi de externalităţile
negative să-şi recupereze pierderile cu condiţia ca proprietarii şi cei care le-au încălcat drepturile să fie
clar cunoscuţi, lucru care nu este valabil pentru bunurile publice, ca aerul.
Prin taxe specifice, costul firmelor ajunge să includă pierderile sociale, astfel încât firmele vor
reduce producţia, sau vor creşte cheltuielile cu cercetarea în vederea descoperirii unor produse
asemănătoare, dar nepoluante sau a unor tehnologii nepoluante.
Controlul guvernamental direct se referă la legi care să limiteze anumite activităţi, cum ar fi o
limită max.admisă pentu un poluant în apă. Acest control face ca firmele să adopte măsuri de reducere
a poluării care implică automat costuri suplimentare şi o producţie mai mică.
În ceea ce priveşte externalităţile pozitive, intervenţia guvernamentală poate îmbrăca forma
unor subvenţii acordate producătorilor sau/şi consumatorilor. În cazul în care bunurile sunt extrem de
utile societăţii ele pot fi transformate în bunuri publice.
O cale relativ nouă de limitare a externalităţilor negative este piaţa drepturilor asupra
externalităţilor. Pentru început ea a fost concepută pentru poluare. Pentru a crea o astfel de piaţă, este
nevoie ca o agenţie de control al poluării să stabilească limitele maxime admise pentru un anumit
poluant. De ex., să presupunem că limita maximă de poluare a Dunării cu metale toxice în România
este de 5t/an. Se pot defini 5 drepturi de poluare, fiecare a 1t/an, care să fie supuse vânzării pe piaţă. În
funcţie de cerere se va forma preţul acestor drepturi de poluare, astfel:

P Oferta

1mil.$
Cererea

5 Q
Graf. 10.3. Piaţa drepturilor asupra externalităţilor

Oferta este perfect inelastică, egală cu 5t, astfel că, prin confruntarea ei cu cererea pieţei a
rezultat un preţ de echilibru de 1 mil.de dolari/t.
Avantajele acestei pieţe ar fi că reduc costurile sociale şi cresc costurile private. În plus, firmele
pot considera că, pe termen mediu, este mai puţin costisitor să dezvolte tehnologii nepoluante decât să
cumpere drepturi de poluare. Nu în ultimul rând, piaţa arată cât este dispusă să plătească o firmă pentru
a polua o zonă la un anumit nivel, iar suma plătită pentru poluare este mai precisă decât o eventuală
taxă.

10.3. Imperfecţiunea informaţiei

Pe o piaţă reală producătorii şi consumatorii nu sunt neapărat informaţi corect şi în mod egal cu
privire la situaţia pieţei. Imperfecţiunea informaţiei se referă la ofertanţi sau la consumatori.
În ceea ce-i priveşte pe ofertanţi, ei pot să omită anumite informaţii cu privire la produsele pe
care le oferă. De ex., să presupunem că pe piaţa telefoniei mobile ar apărea o firmă cu produse ieftine,
dar cu radiaţii puternice şi ar omite să informeze consumatorul cu privire la acest aspect. În această
situaţie trebuie ca statul să intervină prin legi care să pedepsească un astfel de comportament. Sau
imaginaţi-vă că ar veni un strungar să vă predea fiscalitate, pretinzând că oricine se pricepe la aşa ceva.
În ceea ce-i priveşe pe consumatori, apar în principal două probleme: hazardul moral şi selecţia
adversă.
Hazardul moral exprimă tendinţa unei părţi a unui contract de a-şi schimba comportamentul în
aşa fel încât să afecteze negativ cealaltă parte a contractului. De ex., şoferii pot fi mai puţin prudenţi
când au asigurare, astfel încât accidentele sunt mai numeroase, iar firmele de asigurări au costuri mai
mari. O asigurare de mal praxis poate face medicii mai puţin preocupaţi de bolnavi, astfel încât
greşelile sunt mai numeroase şi costurile firmelor de asigurări sunt mai mari.
Selecţia adversă apare atunci când o informaţie cunoscută de una dintre părţile contractante
este necunosută celeilalte şi îi generează costuri importante. Spre deosebire de hazardul moral care
apare după ce contractul a fost semnat, selecţia adversă apare chiar în momentul semnării contractului.
De ex., o persoană care are de gând să-şi dea foc fabricii cumpăra cea mai bună asigurare împortriva
focului.
Hazardul moral şi selecţia adversă sunt situaţii de eşec al pieţei greu de soluţionat. Adesea,
firmele private şi mai ales cele de asigurare, prevăd clauze contractuale care să prevină şi să
sancţioneze comportamentul incorect al asiguraţilor. Există însă şi situaţii în care guvernul trebuie să
intervină pentru a corecta deficienţele pieţei.

Idei în rezumat

1. Bunurile publice sunt cele oferite de stat, la care toată lumea are acces după nevoie şi care se
caracterizează prin nonexcluziune şi nonrivalitate.
2. Analiza cost-beneficiu reprezintă instrumentul de luare a deciziilor în legătură cu tipul şi cantitatea
de bunuri publice ce trebuie realizate. Conform acestei analize, cantitatea optimă de bunuri publice
este cea la care se egalizează venitul marginal obţinut de pe urma acestor bunuri cu costul marginal
ocazionat de producerea lor.
3. Externalităţile exprimă un cost (externalităţi negative) sau un venit (externalităţi pozitive) ce revine
unei terţe părţi, aflată în exteriorul pieţei. Căile de rezolvare a problemei externalităţilor sunt:
- soluţia lui Coase, conform căreia prin negociere părţile pot ajunge la o soluţie reciproc acceptată;
- intervenţia guvernamentală care poate fi:
* directă, prin control direct (legi care să limiteze anumite activităţi)
* indirectă, prin taxe şi subvenţii, ca şi prin crearea pieţei drepturilor asupra externalităţilor.
4. Imperfecţiunea informaţiei se referă la faptul că, pe o piaţă reală, producătorii şi consumatorii nu
sunt întotdeauna informaţi corect şi în mod egal asupra situaţiei pieţei, fapt care provoacă pierderi fie
producătorilor, fie consumatorilor.
5. Hazardul moral exprimă tendinţa unei părţi a unui contract de a-şi modifica comportamentul în aşa
fel încât să afecteze negativ cealaltă parte contractantă.
6. Selecţia adversă apare atunci când o informaţie cunoscută de un contractant este necunoscută
celeilalte şi îi provoacă pierderi.

Studiu de caz

1) Bucureştiul se confruntă de zece ani cu o creştere exponenţială a numărului de autoturisme.

Din acest motiv, în orele de vârf, în centrul oraşului se depăşeşte cu mult nivelul maxim admis de
metale toxice. În plus, pietonii sunt adesea obligaţi să circule pe carosabil din cauza maşinilor parcate
pe trotuar. Din această cauză, s-a constatat o creştere a numărului de pietoni accidentaţi şi, implicit, o
creştere a cheltuielilor cu spitalizarea şi tratamentul acestora. Pentru a soluţiona aceaste probleme,
guvernul a luat următoarele măsuri:
- instituirea de taxe vamale prohibitive la importul de autoturisme;
- includerea în preţul benzinei a unei taxe de drum;
- creşterea taxelor ce trebuie plătite la înregistrarea autoturismelor;
- creşterea amenzilor pentru încălcarea regulilor de circulaţie.
a) Ce situaţie de eşec al pieţelor implică acest caz? Cine suportă costurile şi cine beneficiază de pe
urma acestei situaţii?
b) Ce măsuri suplimentare de rezolvare a acestui caz propuneţi?