CAPITOLUL 11

Economia naţională: prezentare generală

Prima parte a lucrării de faţă a fost dedicată microeconomiei, adică

studierii proceselor economice prin prisma unităţilor economice individuale,
aşa cum sunt producătorul şi consumatorul. Capitolul pe care îl vom
parcurge în continuare este primul din seria celor dedicate macroeconomiei,
adică studierii comportamentului economiei naţionale în ansamblul său. Pe
parcursul acestui capitol veţi avea ocazia să cunoaşteţi unităţile economice
care acţionează în economia naţională şi să înţelegeţi cum se determină
indicatorii macroeconomici.

11.1. Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale

Comportamentul dumneavoastră implică zilnic aspecte economice;

chiar şi atunci când veniţi la şcoală sunteţi consumatorul unui bun public:
învăţământul. Permanent, între dumneavoastră şi ceilalţi participanţi la viaţa
economică se stabilesc relaţii complexe, de natură reală (bunuri şi servicii)
sau monetară, numite fluxuri economice. Pentru o bună cunoaştere şi
măsurare a acestor fluxuri, ca şi pentru a asigura comparabilitatea între ţări,
în statistica internaţională unităţile economice sunt grupate după funcţia
îndeplinită şi sursele de finanţare, în următoarele categorii numite sectoare
instituţionale:
a) Societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare, care produc bunuri şi servicii
destinate pieţei, nefinanciare şi ale căror resurse provin din vânzarea
producţiei. După forma de proprietate, ele pot fi private, publice şi mixte.
Exemple de astfel de societăţi sunt în România: Mobirom, SNCFR, Renault-
Dacia ş.a.;
b) Instituţii de credit, care au ca funcţie principală finanţarea activităţii
economice, adică colectarea, transformarea şi redistribuirea disponibilităţilor
financiare. Fondurile acestor instituţii provin în principal din angajamentele
contractate (depuneri la vedere şi la termen, titluri de valoare e.t.c.) şi
dobânzi. Cele mai importante componente ale acestui sector sunt: banca
centrală, băncile comerciale şi societăţile de investiţii, despre care veţi afla
mai multe din capitolul dedicat pieţei monetare. Exemple de astfel de
instituţii sunt: BNR, BCR, SIF Muntenia ş.a.;
c) Întreprinderi de asigurări care îndeplinesc funcţia de asigurare, adică de
transformare a riscurilor individuale în riscuri colective şi care se finanţează
din primele de asigurare. Exemple sunt: Astra, Allianz, Interamerican e.t.c.;
d) Administraţiile publice care produc servicii nemarfare şi efectuează
operaţii de redistribuire a veniturilor şi bogăţiei naţionale. Finanţarea lor se
face din vărsăminte obligatorii ale celorlalte instituţii, primite direct sau
indirect, prin redistribuire. Acest sector este divizat în alte trei subsectoare:
- administraţia centrală, a cărei competenţă se întinde pe întreg teritoriul
ţării; un exemplu este guvernul;
- administraţiile locale, a căror competenţă priveşte doar o parte a
teritoriului naţional; de exemplu, primăria unui oraş.
- administraţiile securităţii sociale, care au ca activitate principală
prestaţiile sociale, şi ale căror surse provin din cotizaţiile sociale.
e) Administraţiile private, care produc servicii nemarfare pentru grupuri
particulare de gospodării şi care se finanţează din contribuţii voluntare
efectuate de gospodării în calitate de consumatori şi din veniturile pe
proprietate. Exemplul celebru este Crucea Roşie Internaţională;
f) Gospodăriile, a căror funcţie principală este consumul şi ale căror venituri
provin din salarii, proprietate şi transferuri. O altă funcţie importantă a
gospodăriilor este producţia de bunuri şi servicii marfare, nefinanciare care
conduce la venituri prin vânzarea sa. Orice familie poate constitui un
exemplu de gospodărie-consumator; cât priveşte gospodăria-producător, un
bun exemplu sunt artizanii.
g) Restul lumii, sector care grupează unităţile nerezidente în măsura în care
ele efectuează operaţiuni cu unităţile instituţionale rezidente. Unităţile
economice rezidente sunt acelea care au un centru de interes pe teritoriul
ţării respective. Teritoriul economic include: teritoriul geografic, zonele
libere, spaţiul aerian naţional, enclavele teritoriale şi extrateritoriale. Prin
centru de interes înţelegem că respectivele unităţi efectuează operaţiuni
economice pe teritoriul ţării pe temen lung (de peste un an). Unităţile
economice rezidente pot avea sau nu naţionalitatea ţării, pot avea sau nu
personalitate juridică şi pot fi sau nu prezente pe teritoriul economic al ţării
în momentul în care efectuează o operaţiune.
Gruparea unităţilor economice pe sectoare instituţionale permite
evidenţierea fluxurilor dintre aceste sectoare şi oferă o imagine de ansamblu
asupra economiei naţionale, numită în literatura de specialitate fluxul
circular al venitului. Fluxul descrie tranzacţiile care au loc pe pieţele
produselor, ale factorilor de producţie şi pe piaţa financiară între toate
unităţile economice care formează economia naţională. Cea mai simplă
reprezentare a acestui flux este:
 Cheltuieli de consum

Bunuri şi servicii finale

Menaje Firme

Servicii productive ( de exemplu munca)

Salarii, dobânzi, rente, profituri ş.a.
Graf. 11.1. Fluxul circular al venitului
Sursa: P. Samuelson, W. Nordhaus, Economics, MCGraw-Hill, Inc., 1995

Gospodăriile îşi cheltuiesc veniturile ce provin de la firme pe bunuri

de consum, cum ar fi autoturismele, îmbrăcămintea, mâncarea e.t.c.; pentru
firme, cheltuielile de consum ale populaţiei reprezintă venituri, pe care le
utilizează pentru a remunera serviciile productive oferite în ultimă instanţă
tot de populaţie. Totalitatea cheltuielilor de consum ale unităţilor economice,
pe de o parte, ca şi totalitatea veniturilor lor, pe de altă parte, sunt o bună
măsură a produsului intern brut al unei ţări despre care vom discuta în
continuare.
Injectii in flux=I+G+Export
Retrageri din flux=S+T+Import
La echilibru: Injectii=Retrageri

11.2. Indicatorii macroeconomici

Pentru a analiza probleme economice ca inflaţia, şomajul sau crizele

regionale sau globale, sunt necesare câteva concepte fundamentale, printre
care se numără şi indicatorii macroeconomici, componente ale Sistemului
Conturilor Naţionale (S.C.N.). Vom analiza doar acest sistem statistic de
evaluare a rezultatelor macroeconomice, deoarece el este în prezent singurul
utilizat pe plan internaţional.
Pentru măsurarea producţiei finale realizate de o naţiune se utilizează
doi indicatori: P.N.B. şi P.I.B..
P.I.B. reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale, de
piaţă realizate cu ajutorul factorior de producţie din interiorul unei ţări, într-o
perioadă de timp determinată. P.N.B. măsoară valoarea bunurilor şi
serviciilor finale produse de firmele naţionale în decursul unei perioade de
timp determinate. După cum putem observa, atât P.I.B., cât şi P.N.B. se
referă la bunurile produse pe parcursul unei perioade, deci sunt variabile de
flux. Spre deosebire de variabilele de flux, variabilele de stoc se referă la un
moment dat, şi nu la o perioadă de timp. De exemplu, populaţia unei ţări la
1.01.1999. Nu vom include în P.I.B. al anului 1999 decât acele produse
realizate în acest an, nu şi pe cele existente din anii anteriori. De exemplu,
dacă se vinde o casă fabricată în 1950, în P.I.B. se includ numai comisionul
şi taxele aferente vânzării, şi nu şi valoarea de piaţă a casei.
În altă ordine de idei, trebuie reţinut că indicatorii menţionaţi cuprind
bunurile şi serviciile finale, adică exclud consumul intermediar. Consumul
intermediar cuprinde bunurile şi serviciile produse în decursul unei perioade
şi utilizate pentru a produce alte bunuri şi servicii. Prin bunuri finale
înţelegem acele bunuri şi servicii destinate consumului şi nu vânzării
ulterioare sau producţiei. Să luăm următorul exemplu: casa de modă Venus
produce zilnic 5 rochii, pe care le vinde cu 5 mil. de lei. În cele 5 mil. de lei
sunt incluse materiile prime consumate, salariile personalului ş.a.m.d.. Să
presupunem că stofa pentru aceste rochii şi toate celelalte accesorii au costat
2 mil. de lei, iar 1 mil. de lei reprezintă salarii. În P.I.B. vom include numai
valoarea nou creată de casa de modă, numită şi valoare adăugată. Astfel
P.I.B. creşte prin producerea acestor rochii cu 5-2mil. de lei, adică 3 mil.,
deoarece, cele 2 mil. fuseseră create anterior. Salariile personalului
reprezintă o valoare nou creată de factorul de producţie muncă şi se include
în P.I.B.. Rezultă că P.I.B. reprezintă suma valorilor adăugate brute realizate
în interiorul unei economii naţionale în decursul unei perioade. Includerea
consumului intermediar în P.I.B. ar echivala cu o dublă înregistrare şi i-ar
mări artificial valoarea.
De regulă, cei doi indicatori se calculează la preţurile pieţei, preţuri
care includ taxele indirecte, cum ar fi T.V.A. sau accizele. Deci valoarea
bunurilor incluse în acest indicator nu va fi egală cu valoarea încasată de
producător. Ceea ce primeşte efectiv producătorul este costul sau preţul
factorilor, adică preţul pieţei minus taxele indirecte, plus subvenţiile.
Există şi componente ale acestor indicatori greu de apreciat. Aşa este
de exemplu activitatea casnicelor, bunurile destinate autoconsumului sau
serviciile prestate de administraţia publică. În astfel de situaţii se utilizează o
serie de convenţii, diferite de la caz la caz. În general, serviciile publice sunt
estimate la costul lor.
Diferenţa dintre P.N.B. şi P.I.B. este că primul se referă la firmele
naţionale, pe când cel de-al doilea la teritoriul naţional. De exemplu,
veniturile obţinute de cetăţenii români care lucrează în Israel sunt o
componentă a P.N.B., dar nu se includ în P.I.B. ale României. În schimb,
profitul obţinut de Citibank în România se include în P.I.B. al României, dar
în P.N.B. al S.U.A.. Cu cât P.N.B. este mai mare decât P.I.B. înseamnă că
cetăţenii unei ţări câştigă mai mult peste graniţă decât câştigă străinii în
interior. Trecerea de la P.I.B. la P.N.B. se face adunând la P.I.B. soldul
valorilor adăugate brute rezultat din relaţiile cu străinătatea.
Determinarea indicatorilor macroeconomici este importantă din cel
puţin două motive: ne permite să cunoaştem nivelul de dezvoltate al unei
economii naţionale şi evoluţia acestuia în timp şi, în plus, servesc la
formularea politicilor macroeconomice. Cel mai utilizat indicator
macroeconomic este P.I.B., deoarece el reflectă cel mai bine capacitatea
productivă a unei ţări şi volumul bunurilor şi serviciilor ce pot fi consumate
pe teritoriul unei ţări pe parcursul unei perioade deteminate. Alături de
metoda valorilor adăugate, există două modalităţi de determinare a P.I.B.:
metoda cheltuielilor şi metoda veniturilor.

a) Determinarea P.I.B. prin metoda cheltuielilor

Din perspectiva cheltuielilor, P.I.B. reprezintă suma următoarelor

categorii de cheltuieli: cheltuielile de consum ale populaţiei, investiţiile
brute, cheltuielile publice şi exportul net. Să examinăm pe rând fiecare
componentă.
i) Cheltuielile pentru consum se referă la sumele cheltuite de gospdării
pentru achiziţionarea de bunuri de consum durabile, cum ar fi autoturismele,
aparatura pentru menaj ş.a., nondurabile, ca mâncarea şi îmbrăcămintea şi de
servicii, cum sunt serviciile medicale, de cosmetică e.t.c..
ii) Investiţiile brute cuprind cheltuielile pentru acele bunuri capabile să
genereze venituri viitoare. Finanţarea lor antrenează o sacrificare a
consumului prezent în favoarea unui consum viitor, sperat a fi mai mare. În
această categorie se includ:
- formarea brută de capital fix, care cuprinde cheltuielile cu bunuri care
participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se
înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. În această categorie intră,
cu titlu de exemplu: maşinile şi echipamentele nou achiziţinate de
către firme, spitalele şi şcolile nou construite ş.a.;
- modificarea stocurilor, atât a celor de materii prime, cât şi a celor de
produse finite. Referitor la materiile prime, stocurile sunt necesare
pentru a fluidiza producţia; imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla într-o iarnă
grea, dacă circulaţia s-ar bloca din cauza viscolului, iar firma nu ar
avea stocuri de materii prime: producţia ar înceta, şi foarte probabil că
pierderile ar fi mai mari decât cheltuielile de stocare. Cât despre
 produsele finite, amintiţi-vă că spuneam la început că în P.I.B.
includem toate bunurile produse în perioada de calcul, indiferent dacă
sunt sau nu vândute în acceaşi perioadă; stocurile apar ca o investiţie,
deoarece prin valorificare ele vor genera venituri în viitor;
- construcţiile de locuinţe noi, numite şi investiţii rezidenţiale, sunt
incluse în investiţii pentru că pot fi valorificate în scopul obţinerii
unor venituri; în plus ele sunt bunuri de folosinţă îndelungată
asemănătoare întrucâtva capitalului fix.
În legătură cu investiţiile apare şi o altă distincţie importantă, cea
dintre investiţia brută şi investiţia netă. Investiţia brută include:
- cheltuielile destinate creşterii stocului de capital, care formează
investiţia netă şi
- cheltuielile destinate înlocuirii utilajelor şi echipamentelor uzate, care
trebuie casate, numite investiţie de înlocuire.
Raportul dintre investiţiile nete şi P.I.B. este un indicator important al
creşterii economice viitoare a unei ţări. Studiile efectuate asupra a
numeroase state demonstrează că ritmul de creştere este cu atât mai
accentuat, cu cât raportul este mai mare, cu o condiţie: investiţiile să
respecte principiul raţionalităţii economice.
Frecvent apare o confuzie în ceea ce priveşte investiţiile: cea între
investiţiile nete sau brute şi cele financiare. Investiţiile financiare destinate
achiziţionării titlurilor de valoare nu se includ în P.I.B., deoarece ele nu
reprezintă cheltuieli cu bunuri nou-create, ci reprezintă un simplu transfer al
proprietăţii asupra bunurilor deja existente.
iii) Cheltuielile guvernamentale includ plăţile curente ale guvernului pentru
achiziţionarea de bunuri şi servicii. În P.I.B. nu se includ transferurile
realizate de guvern, chiar dacă ele reprezintă o cheltuială, pentru că nu au
corespondent în producţie (guvernul nu primeşte nimic în schimbul lor).
Transferurile se reflectă în P.I.B. prin intermediul cheltuielilor de consum
făcute de unităţile economice beneficiare.
iv) Exportul net se determină ca o diferenţă între exporturi şi importuri.
Exportul reprezintă o cheltuială pe care străinătatea o face pentru
achiziţionarea de bunuri produse de economia naţională; importul o
cheltuială a unităţilor economice de pe teritoriul ţării în favoarea celor din
străinătate. Exportul net reflectă aşadar contribuţia comerţului exterior la
formarea P.I.B..
În consecinţă, P.I.B. se va determina astfel:
P.I.B.=C+Ib+G+En, în care:
C=consumul final al gospodăriilor
Ib= investiţiile brute
G=consumul guvernamental
En=exportul net (export – import).
b) Determinarea P.I.B. prin metoda veniturilor

P.I.B. calculat prin metoda veniturilor repezintă suma veniturilor

aferente factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică dintr-o
ţară. Astfel, P.I.B. va include:
- veniturile factorului de producţie muncă, formate în principal din salarii; la
salarii se adaugă însă toate cheltuielile ocazionate firmei de utilizarea
factorului muncă, şi anume: impozite, cotizaţii la asigurările sociale, la
fondul de pensii ş.a..
- venituri din munca pe cont propriu, obţinute de acele persoane care îşi
oferă serviciile în mod independent, fără a îmbrăca statutul de angajat, cum
ar fi: consultanţii juridici, zilierii ş.a..
- profiturile firmelor, indiferent dacă acestea sunt distribuite sau nu
acţionarilor; în P.I.B. se include şi partea din profit utilizată de firmă pentru
plata impozitului.
- rentele sunt veniturile factorilor de producţie închiriaţi de unităţile
economice (terenuri, sedii, locuinţe ş.a.); în cazul locuinţelor proprietate
personală, se consideră că proprietarii îşi închiriază locuinţa lor înşişi, iar
renta se numeşte „rentă imputată”.
- dobânzile sunt veniturile capitalului bănesc împrumutat şi includ: dobânda
plătită gospodăriilor pentru depozitele din bănci, pentru obligaţiuni ş.a.; nu
se include aici dobânda plătită de guvern pentru creditele contractate.
Dobânda aferentă creditului guvernamental se asimilează transferurilor,
deoarece ea nu reprezintă o plată pentru bunuri şi servicii curente.
- taxele indirecte, aferente consumului final, cum sunt T.V.A., taxele
vamale, accizele ş.a., diferite de taxele directe, care sunt taxe pe proprietate
şi pe venit, se includ în preţul mărfurilor, deci şi în P.I.B. pentru a determina
valoarea de piaţă a acestuia. Subvenţiile pot fi considerate impozite negative,
şi în consecinţă se scad din P.I.B..
- deprecierea capitalului, exprimă consumul de capital fix pe parcursul
perioadei de calcul şi reprezintă o altă faţă a investiţiei de înlocuire despre
care am discutat la punctul a).
Determinarea oricărui indicator macroeconomic este dificilă şi
inexactă, motiv pentru care veţi vedea în orice statistică naţională o altă
componentă a P.I.B.: eroarea statistică necesară pentru ca P.I.B. prin metoda
veniturilor să fie egal cu P.I.B. prin metoda cheltuielilor. Această
discrepanţă este utilizată uneori pentru evaluarea dimensiunii economiei
subterane, adică a activităţilor economice care scapă statisticilor oficiale.
 Alături de indicatorii P.I.B. şi P.N.B., în statistica internaţională se
mai calculează încă patru indicatori: produsul intern net (P.I.N.), venitul
naţional (V.N.), venitul personal (V.P.) şi venitul disponibil (V.D.).
Prosusul intern net se determină ca diferenţă între P.I.B. şi consumul
de capital fix şi este relevant pentru capacitatea maximă de a consuma a unui
stat, fără a afecta stocul de capital.
Venitul naţional se calculează pornind de la P.I.N. astfel: din P.I.N. se
scad veniturile obţinute de unităţile economice străine pe teritoriul ţării şi
taxele indirecte şi se adaugă veniturile obţinute de firmele naţionale în
exterior. De ce se scad veniturile unităţilor străine? Pentru că venitul
naţional însumează veniturile obţinute de factorii de producţie naţionali în
schimbul contribuţiei lor la activitatea economică. Cât priveşte taxele
indirecte, ele sunt un transfer unilateral de venituri către guvern şi nu
reprezintă un venit pentru factorii de producţie, aşa că este firesc să nu fie
incluse în V.N.. V.N. astfel calculat se mai numeşte produs naţional net
(P.N.N.) la costul factorilor de producţie.
Venitul personal este venitul ajuns la nivelul gospodăriilor, care
urmează a fi supus impozitului pe venit. El se calculează astfel: din V.N. se
scad contribuţiile la asigurările sociale, taxele pe venit plătite de firme,
profitul nedistribuit şi alte venituri nedistribuite, apoi se adaugă la V.N.
transferurile. Dacă din venitul personal se scad toate taxele suportate de
menaje se obţine venitul disponibil, adică acel venit pe care familiile îl pot
efectiv utiliza pentru consum şi economii. Pornind de la venitul naţional,
V.D. = V.N. – Venituri nedistribuite + Transferuri – Taxe.
Indicatorii economici despre care am discutat până acum se pot
exprima în valoare nominală, adică în preţuri curente, şi în valoare reală,
altfel spus în preţuri constante. P.I.B. în preţuri curente se numeşte P.I.B.
nominal, iar P.I.B. în preţuri constante se numeşte P.I.B. real. P.I.B. real
evidenţiază modificarea producţiei reale dintr-o ţară, eliminând efectul
perturbator al modificării preţurilor. Raportul dintre P.I.B. nominal şi P.I.B.
real se numeşte deflatorul P.N.B. şi este utilizat pentru măsurarea inflaţiei.
Acest indicator nu trebuie confundat cu indicele preţurilor bunurilor de
consum, mai uşor de calculat dar şi mai puţin semnificativ. Vom discuta
despre deosebirile dintre cei doi indici în cadrul capitolului dedicat inflaţiei.
 11.3. Rezultatele macroeconomice şi realitatea economică.
Economia subterană.

Determinarea rezultatelor macroeconomice presupune agregarea

tuturor activităţilor economice realizate pe teritoriul ţării şi de unităţile
economice naţionale. În consecinţă, ea este o activitate dificilă şi ridică în
faţa statisticienilor multe probleme de evaluare, conducând inevitabil la o
diferenţă între P.I.B. şi producţia reală.
Cea mai simplă dintre activităţile care induc diferenţa este producerea
de bunuri destinată autoconsumului. De exemplu, atunci când faceţi
curăţenie în locuinţa proprie, de fapt vă furnizaţi un serviciu a cărui valoare
o puteţi afla, dacă angajaţi pe cineva să vă facă menajul. Bunurile destinate
autoconsumului, ca şi toate activităţile voluntare în favoarea societăţii sau a
unor grupuri de persoane cu interese comune, scapă pieţei şi nu se includ în
indicatorii macroeconomici.
Alte activităţi ale căror rezultate nu apar pe piaţă sunt externalităţile,
despre care am discutat în capitolul zece. Neplăcerile şi cheltuielile
ocazionate de poluare nu se deduc, în general, din P.I.B. şi îi măresc
artificial valoarea.
O problemă foarte interesantă şi de mare actualitate în România şi în
multe ţări ex-comuniste este cea a economiei subterane. Economia subterană
cuprinde activităţile economice nedeclarate oficial şi care creează valoare
adăugată în economie, altele decât autoconsumul şi munca voluntară. Veţi
întâlni frecvent această economie şi sub denumirea de economie paralelă sau
economie „la negru”, dar între aceşti termeni există şi acum confuzii
conceptuale. În sens larg, vom considera că economia subterană este formată
din toate activităţile care produc bunuri destinate pieţei şi care creează un
venit nedeclarat autorităţii publice. Numai o parte a economiei subterane
este ilegală, cum ar fi de exemplu contrabanda sau traficul de droguri, iar
această parte mai poartă denumirea de economie criminală. Restul este
format din activităţi legale, dar care scapă fiscalităţii, cum ar fi munca „la
negru” şi producţia „la negru”. Dacă ar fi să reprezenta++m sintetic
economia reală a unei ţări, ea ar arăta astfel:
 Economia reală

Economia oficială Economia neoficială

Economie Economie Economie Economie

nemarfară marfară nemarfară marfară

Publică şi Activităţi de Autoconsum Economie

privată piaţă declarate şi activitate subterană
oficial voluntară

Legală Ilegală sau

„criminală”
Muncă la negru Producţie la negru
Graf. 11.2. Structura economiei reale
Sursa: Revista „Problemes economiques”, nr. 2648 din 19.01.2000

Graficul anterior evidenţiază cu claritate cât de mult din economia

reală scapă determinării P.I.B.. Alături de ceea ce am cuprins în schemă este
bine de ştiut că mai există şi ceea ce se numeşte „economie gri” care
cuprinde activităţile aflate la limita legii, cum ar fi de exemplu încadrarea
unor venituri într-o altă grilă de impozitare decât cea corectă.
Desigur că dacă am lua în calcul economia subterană, P.I.B. ar fi mai
mare decât cel oficial, dar măsurarea acesteia ridică probleme adesea
insurmontabile. În 1998, Comisia însărcinată cu urmărirea muncii la negru a
Uniunii Europene a evaluat cu aproximaţie importanţa economiei subterane
în ţările Uniunii, estimând la 7 – 16% ponderea acesteia în P.I.B.-ul U.E.. În
1999, Trezoreria S.U.A. evalua ponderea economiei subterane în P.I.B.-ul
României la 49,1%, ceea ce ar însemna că în anul respectiv P.I.B. real a fost
cu 49,1% mai mare decât cel oficial.
Ar fi interesant să discutăm despre consecinţele pozitive şi negative
ale economiei subterane, dar ne-am abate de la scopul demersului nostru,
care este relaţia acestei economii cu P.I.B. Din această perspectivă, existenţa
economiei subterane face ca statisticile oficiale să ofere o imagine
distorsionată sau cel puţin incompletă asupra realităţii. Drept urmare,
politicile macroeconomice fundamentate pe aceste statistici îşi pierd din
eficacitate, imaginea autorităţilor publice, internă şi externă, este erodată şi
creşte incertitudinea în comparaţiile internaţionale.
 Idei în rezumat

1. După funcţia îndeplinită în cadrul activităţii economice şi după sursele de

finanţare, unităţile economice se împart în următoarele categorii
instituţionale: societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare, instituţii de credit,
întreprinderi de asigurări, administraţii publice şi private, gospodării şi restul
lumii.
2. Fluxurile economice descriu tranzacţiile care au loc pe pieţele produselor,
ale factorilor de producţie şi pe piaţa financiară cu participarea tuturor
unităţilor economice.
3. Ansamblul fluxurilor economice formează circuitul economic de
ansamblu.
4. P.I.B. reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor finale realizate pe
teritoriul unei ţări în decurs de un an.
5. P.N.B. măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor finale realizate de
unităţile economice naţionale în decurs de un an.
6. P.I.B. prin metoda cheltuielilor reprezintă suma următoarelor elemente:
consumul menajelor, consumul public, investiţiile brute şi exportul net.
7. P.I.B. determinat prin metoda veniturilor reprezintă suma veniturilor
aferente factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică dintr-o ţară
în decurs de un an, cum ar fi: salarii, dobânzi, rente e.t.c..
8. Venitul naţional este produsul intern net în preţurile pieţei din care se scad
veniturile nete din relaţiile cu străinătatea şi taxele indirecte.
9. Deflatorul P.I.B. este raportul dintre P.I.B. nominal şi P.I.B. real.
10. P.I.B. reflectă inexact producţia unei economii naţionale deoarece nu ia
în considerare activităţile nemarfare.
11. Economia subterană cuprinde activităţile economice nedeclarate oficial
şi care creează valoare adăugată în economie, altele decât autoconsumul şi
munca voluntară. Ea poate fi legală sau ilegală şi are consecinţe
contradictorii asupra unei economii.
 Studiu de caz

Cunoaşteţi următoarele date cu privire la situaţia României în 1998:

- consumul final al gospodăriilor a fost de 307.536 mld. de lei
- formarea brută de capital fix a fost de 61.209,8 mld. de lei
- variaţia stocurilor a fost de –1350,9 mld. de lei
- exportul net a fost de –28.724,9 mld. de lei.
Se cere:
a) Să se determine P.I.B..
b) Dacă deflatorul P.I.B. a fost în acelaşi an de 145,9%, determinaţi
P.I.B. real.
c) Cunoscând că ritmul de creştere al P.I.B., comparativ cu anul 1997, a
fost de –7,3%, determinaţi P.I.B. din anul precedent.
d) Ştiind că formarea brută de capital s-a redus faţă de 1997 cu 18%,
comentaţi efectul acestei reduceri asupra economiei.
 CAPITOLUL 12

TEORIA VENITULUI NAŢIONAL

Macroeconomia este un domeniu al cercetării spinos şi fascinant în

acelaşi timp, ideile macroeconomice determinând adesea polemici între
marii economişti. De exemplu, dacă şcoala clasică susţinea prin J.B.Say, iar
mai târziu L. Walras, că economia funcţionează întotdeauna la nivelul său
potenţial, Keynes susţine că există perioade în care statul trebuie să intervină
pentru a aduce economia la nivelul de producţie maxim. Pe de altă parte,
dacă keynesienii susţin că producţia este puternic influenţată de modificarea
cererii globale pe termen scurt, monetariştii susţin că dimpotrivă,
modificarea cererii influenţează în primul rând preţurile şi mai apoi
producţia. Aceste opinii şi multe altele care formează conţinutul gândirii
macroeconomice, au stat la baza politicilor macroeconomice ale ultimului
secol. Pentru a le înţelege trebuie să ne îmbogăţim cunoştiinţele cu câteva
concepte macroeconomice fundamentale, cum ar fi consumul, economiile,
investiţiile, cheltuielile agregate ş.a., ce vor fi explicate pe parcursul acestui
capitol.

12.1. Consumul, economiile şi investiţiile

În capitolul anterior am învăţat cum se calculează venitul disponibil şi

am văzut că acesta este venitul care rămâne efectiv la dispoziţia
gospodăriilor cu două destinaţii: consumul şi economisirea.

a) Consumul şi economiile

Partea din venitul disponibil utilizată de menaje pentru achiziţionarea

de bunuri de folosinţă curentă şi îndelungată şi de servicii poartă numele de
consum. Relaţia dintre consum şi venitul disponibil formează subiectul a
două teorii distincte: teoria venitului curent, metaforic numită teoria „fiului
risipitor”, a lui Keynes şi teoria ciclului de viaţă sau a venitului permanent
susţinută de Friedman şi Modigliani.
În teoria keynesiană, consumul se află în relaţie directă cu venitul
curent; el creşte când venitul curent creşte şi scade în situaţia inversă, dar nu
neapărat în aceeaşi proporţie. Keynes susţine că indivizii urmăresc în primul
rând acoperirea nevoilor de consum şi numai dacă venitul disponibil este
mai mare decât consumul dorit, partea în exces este economisită. Economiile
se formează în funcţie de consum, şi nu depind direct de rata dobânzii;
singurul rol care revine dobânzii este orientarea economiilor către diferite
forme de plasament.
Teoria venitului permanent susţine că venitul pe care individul
anticipează că îl va obţine de-a lungul vieţii este cel care influenţează
consumul. În această accepţiune, atunci când ne-am decide ce sumă să
cheltuim pentru consum în prezent am ţine cont atât de venitul curent, cât şi
de cel pe care aşteptăm să-l câştigăm în viitor. Altfel spus, pentru a menţine
consumul relativ constant, o persoană cheltuieşte anual acea sumă de bani
care corespunde venitului său permanent. Prin venit permanent înţelegem
acel nivel al venitului pe care individul l-ar obţine dacă elimină orice
perturbaţii temporare ale încasărilor. Consecinţa existenţei venitului
permanent este că o persoană nu va reacţiona la fel la modificările
accidentale şi la cele permanente ale venitului. Dacă ea estimează că
modificarea este accidentală, va economisi cea mai mare parte a creşterii
venitului sau se va împrumuta pentru a depăşi reducerea abruptă a acestuia.
Dacă estimează că modificarea este permanentă, ea va consuma mai mult
din creşterea venitului. Reprezentat grafic, consumul acestei persoane în
raport cu venitul şi cu factorul timp ar arăta astfel:
Venit Venit
Permanent Împrumut Economie

Consum

Timp
Graf. 12.1. Teoria venitului permanent

Cât de diferite sunt cele două teorii?

Keynes susţine că individul consumă doar în funcţie de venitul
disponibil, altfel spus consumul este o cheltuială indusă de acest venit.
Teoria ciclului de viaţă consideră consumul ca o variabilă dependentă de
venitul permanent, greu de apreciat în practică. Distincţia dintre perturbaţiile
întâmplătoare ale venitului şi modificările permanente pune gospodăriile în
dificultate. Pe de altă parte, şi „risipitorul” lui Keynes se poate împrumuta în
perioadele în care venitul său se reduce semnificativ şi economiseşte mai
mult dacă venitul creşte peste ceea ce dorea să consume. Prin urmare, nu
există diferenţe insurmontabile între cele două teorii.
Alături de venitul disponibil există şi alţi factori care influenţează
consumul, cum ar fi: averea, aşteptările cu privire la evoluţia preţurilor,
fiscalitatea şi rata dobânzii.
 Averea consumatorului este formată din totalitatea bunurilor reale şi
financiare deţinute de acesta. Cu cât o persoană este mai avută, cu atât ea va
fi mai puţin stimulată să economisească şi va consuma mai mult. Între
mărimea averii şi mărimea consumului există o relaţie direct proporţională.
Despre anticipările în legătură cu evoluţia preţurilor am discutat în
capitolul dedicat cererii, când am ajuns la concluzia că o creştere aşteptată a
preţurilor în viitor măreşte consumul prezent. Alături de anticipările în
domeniul preţurilor se pot adăuga cele referitoare la venit şi la oferta de
bunuri şi servicii.
Cât priveşte fiscalitatea, în capitolul dedicat ofertei arătam cum o taxă
aplicată asupra unui produs este suportată parţial de către consumator. O
creştere a fiscalităţii va determina în consecinţă o reducere a consumului.
Impactul ratei dobânzii asupra consumului este greu de determinat,
deoarece există consumatori debitori şi consumatori creditori. Să
presupunem că un consumator are de ales între un consum prezent şi unul
viitor şi el este debitor. O creştere a ratei dobânzii va determina o reducere a
consumului său prezent, deoarece venitul este grevat de o dobândă mai mare
plătibilă în viitor. Dacă dimpotrivă, consumatorul este creditor, el va
consuma mai mult în prezent deoarece va putea consuma mai mult şi în
viitor pentru aceeaşi sumă dată cu împrumut. Pe de altă parte, atât pentru
debitor, cât şi pentru creditor, o creştere a ratei dobânzii reduce valoarea
actualizată a averii viitoare, ceea ce conduce la o reducere a consumului,
fenomen numit efect de bogăţie. Efectul final asupra consumului este
necunoscut. Ceea ce se poate afirma însă este că un individ va consuma cu
atât mai puţin din venit, cu cât gradul său de îndatorare este mai mare, din
două motive: pentru a reduce povara datoriei şi pentru că i se îngustează
accesul la alte credite destinate consumului.
Studiile empirice realizate în mai multe ţări demonstrează că
principala variabilă de care depinde consumul rămâne venitul disponibil
curent. Funcţia keynesiană a consumului, în forma sa cea mai simplă,
exprimă relaţia dintre venitul curent şi consum, astfel:
C=C0+c’Yd
în care am utilizat următoarele notaţii:
- C0 este consumul autonom, adică acea parte a consumului independentă de
venitul disponibil; se presupune că o persoană trebuie să consume o sumă
minimă pentru supravieţuire, chiar dacă nu are nici un fel de venit;
- Yd este venitul disponibil;
- c’ poartă numele de înclinaţia marginală spre consum şi arată cât de
sensibil este consumul la modificarea venitului. Înclinaţia marginală spre
consum se calculează ca un raport între modificarea consumului şi
modificarea venitului: c’=ΔC/Δ Yd;
La începutul capitolului am arătat că venitul disponibil se utilizează
exclusiv pentru consum şi economii, astfel că putem defini economiile ca
parte a venitului disponibil neconsumată. Vom scrie că: S= Yd – C, de unde
rezultă funcţia economiilor: S=- C0+s’ Yd, în care:
- S sunt economiile;
- s’ este înclinaţia marginală spre economii care exprimă gradul de
sensibilitate a economiilor la modificarea venitului disponibil; ea se
calculează ca un raport între variaţia economiilor şi modificarea venitului
disponibil: s’= ΔS/Δ Yd.
Relaţia grafică dintre consum şi economii îmbracă următoarea formă:
C
C=C0+c’Yd
C> Yd

A C<Yd

C0
C= Yd
45˚
0 Yd

C S=- C0+s’ Yd
Economii pozitive

0
A Yd
Dezeconomie
-C0

Graf. 12.2. Relaţia consum-economii-venit disponibil

În graficul 12.2. am folosit pe ambele axe aceeaşi unitate de măsură,

astfel încât prima bisectoare, numită şi linia de 45˚ capătă o semnificaţie
aparte: ea este axa de referinţă formată din totalitatea punctelor în care
consumul este egal cu venitul disponibil. În punctul A din grafic, întreg
venitul este consumat, iar economiile sunt zero. Ecuaţiile şi graficul
evidenţiază faptul că panta consumului este înclinaţia marginală spre
consum, iar panta economiilor este înclinaţia marginală spre economii.
 Alături de cele două pante, economiştii obişnuiesc să calculeze alte
două variabile: înclinaţiile medii spre consum şi spre economii. Înclinaţia
medie spre consum, pe care o vom nota cu „c”, se determină ca un raport
între consum şi venitul disponibil şi exprimă ponderea consumului în venitul
disponibil: c=C/Yd. Înclinaţia medie spre economii, notată cu „s”, arată
partea de venit economisită şi se determină ca un raport între economii şi
venitul disponibil: s=S/Yd. Pentru că ceea ce nu se consumă se
economiseşte, c+s=1, la fel cum c’+s’=1.

b) Investiţiile

În capitolul precedent am învăţat să determinăm P.I.B. prin metoda

cheltuielilor şi cu această ocazie am văzut că o componentă importantă a
cheltuielilor globale este constituită din investiţii. Să recapitulăm: investiţiile
cuprind:
- formarea brută de capital fix
- variaţia stocurilor de capital circulant şi produse finite
- cheltuielile cu achiziţionarea de locuinţe noi.
Intuitiv, este uşor de dedus că ponderea cea mai mare în totalul
investiţiilor este deţinută de formarea brută a capitalului fix, care cuprinde
investiţia netă şi investiţia de înlocuire. Cum investiţia de înlocuire este
destinată menţinerii capacităţii productive a firmei, ceea ce ne interesează
mai mult este investiţia netă, care se finalizează prin creşterea stocului de
capital fix. Dacă aţi fi proprietarul unei firme, în ce scop aţi face investiţii?
Evident că scopul nu ar fi investiţia în sine, ci creşterea profitului. Veţi
decide realizarea unei investiţii atunci când speraţi să obţineţi o producţie
suplimentară care să vă aducă un venit mai mare decât cheltuiala ocazionată
de investiţie. Prin ultima afirmaţie am surprins cei mai importanţi factori
care stau la baza deciziei de a investi: aşteptările investitorului, costul şi
venitul investiţiei.
Previziunile sau aşteptările investitorului au la bază analize complexe
prin care se conturează cea mai probabilă evoluţie a mediului de afaceri.
Dacă se anticipează o înrăutăţire a situaţiei economice şi politice dintr-o ţară
sau dintr-un sector de activitate, investiţia nu va mai avea loc, se va reduce
ca mărime sau va îngloba o primă de risc mărită. Conform teoriei neoclasice
a riscului, un întreprinzător va investi într-o ţară numai dacă profitul sperat
este proporţional cu riscul asumat.
Relaţia dintre costul şi venitul investiţiei este mai dificilă şi pentru a o
înţelege avem nevoie de cunoştiinţele de microeconomie. Dacă vă amintiţi,
profitul rezultat dintr-o activitate oarecare este maxim atunci când profitul
marginal este zero, iar acest lucru se întâmplă atunci când venitul marginal
este egal cu costul marginal. Venitul marginal al capitalului este venitul
suplimentar antrenat de creşterea cu o unitate a stocului de capital, adică
productivitatea marginală a capitalului în expresie valorică: ΔY/ΔK=WmK,
în care prin Y am notat venitul, iar prin K factorul de producţie capital.
Costul marginal al capitalului este costul ultimei unităţi de capital
achiziţionate şi include două componente distincte: costul de oportunitate şi
costul de instalare. Să ne aducem aminte ce înseamnă cost de oportunitate:
este cea mai bună alternativă de alocare a resurselor sacrificată în favoarea
alternativei alese. Creşterea stocului de capital poate fi finanţată din resurse
împrumutate, şi atunci costul capitalului este evident: dobânda aferentă
sumei împrumutate. De multe ori însă, firmele finanţează investiţia din
profit, cu atât mai mult cu cât în multe ţări partea din profit reinvestită se
impozitează mai puţin sau deloc. În acest ultim caz, costul capitalului apare
ca un cost de oportunitate, măsura sa fiind dobânda (D) aferentă sumei
investite. Costul total al capitalului este CT=K+Ki=K(1+i). Costul marginal
este, aşa cum ştiţi din capitolul şase, derivata de ordinul întâi a costului total,
adică: CM=1+i. Pentru ca stocul de capital să fie optim trebuie ca
productivitatea marginală a capitalului să fie egală cu costul marginal, ceea
ce revine la a scrie: WmK=1+i. Atâta timp cât productivitatea marginală este
mai mare decât costul marginal, firma trebuie să investească în mijloace de
producţie noi pentru a atinge stocul de capital optim.
În capitolul dedicat comportamentului producătorului învăţam că în
economie acţionează legea randamentelor marginale descrescătoare,
conform căreia dacă unităţi succesive de capital se adaugă la o cantitate dată
de muncă, la un moment dat productivitatea marginală începe să scadă.
Având în vedere caracterul descrescător al productivităţii marginale, la o rată
reală a dobânzii constantă în economie, putem reprezenta grafic relaţia dintre
productivitatea marginală şi costul marginal al capitalului astfel:
i

1+i1

1+i0

WmK0 WmK1

K1 K0 K2 K
 Graf. 12.3. Stocul optim de capital

În graficul 12.3., deplasarea productivităţii marginale spre dreapta

conduce la creşterea stocului de capital, deci a investiţiilor; fenomenul poate
interveni atunci când în economie se manifestă progresul tehnic, care
determină creşterea producţiei la acelaşi capital.
Creşterea ratei dobânzii conduce la reducerea stocului optim de capital
de la K0 la K1 ; rezultă că între rata dobânzii şi investiţii relaţia este negativă,
concluzie la care puteam ajunge şi intuitiv, având în vedere că dobânda este
un plasament alternativ al resurselor disponibile.
Cheltuielile de instalare sunt formate din pierderi de producţie antrenate
de montarea noilor instalaţii, din cheltuieli cu formarea profesională a
angajaţilor, astfel încât ei să fie capabili să utilizeze noile mijloace de
producţie, ca şi din timpul pierdut cu alegerea, comandarea şi instalarea
noilor echipamente. În absenţa cheltuielilor de instalare, costul fiecărei
unităţi suplimentare de capital va fi egal cu costul marginal al capitalului
deja instalat. În consecinţă, costul marginal al investiţiei va fi acelaşi cu
costul marginal al capitalului, adică 1+i. Existenţa costurilor de instalare
face ca fiecare investiţie nou realizată să coste mai mult decât capitalul deja
instalat. Drept urmare, productivitatea marginală a investiţiei trebuie să fie
mai mare decât costul capitalului pentru ca investiţia să aibă loc. Raportul
dintre valoarea actualizată a productivităţii marginale a investiţiei şi costul
capitalului poartă numele de raţia q a lui Tobin:
q= WmIactualizată/costul marginal al capitalului
în care prin WmIactualizată am notat productivitatea actualizată a investiţiei.
Prin productivitate actualizată înţelegem valoarea prezentă a productivităţii
marginale estimate a se obţine în viitor de pe urma investiţiei. Firma va
realiza investiţii atâta timp cât q este supraunitar.
Actualizarea unui venit se face foarte simplu, astfel: să presupunem că
în momentul t0 deţinem o sumă S0, iar rata anuală a dobânzii este i. După un
an, vom avea o sumă: S1=S0+S0i; după doi ani suma devine:
S2=S1+S1i=S0+S0i+(S0+S0i)i=S0(1+i)2 ş.a.m.d. După n ani am obţine:
Sn=S0(1+i)n, ceea ce înseamnă că dacă vrem să determinăm valoarea
prezentă a sumei Sn, ea este:
S0=Sn/(1+i)n
Remarcaţi încă o dată relaţia negativă dintre investiţii şi rata dobânzii:
cu cât rata dobânzii este mai mare, valoarea actualizată este mai mică, q este
mai mic, iar firma îşi pierde din interesul de a investi.
Alături de rata dobânzii şi raţia q, un alt factor de care depinde
realizarea unei investiţii este venitul, pe care noi l-am notat cu Y. Există
studii care demonstrează că atunci când P.I.B. în economie creşte, cresc şi
investiţiile, iar reciproca este şi ea adevărată. Acest lucru rezultă foarte
simplu matematic: dacă vom admite că stocul de capital este finanţat dintr-o
parte a venitului, putem scrie: K=aY, unde a este ponderea deţinută de
capital în venit. La un venit Y0 o să avem un capital K0 = aY0, iar la un venit
Y1, un capital K1 = aY1, ceea ce revine la a scrie că: K1 - K0 = a(Y1 - Y0).
Cum K1 - K0 = I, înseamnă că: I = a(Y1 - Y0). Ultima relaţie poartă numele
de principiul acceleratorului, care exprimă faptul că orice creştere a P.I.B.
necesită o creştere a stocului de capital, deci o investiţie.
În concluzie investiţiile sunt direct proporţionale cu venitul şi cu
raportul q de Tobin şi invers proporţionale cu rata dobânzii.
Relaţia negativă dintre investiţii şi rata dobânzii poate fi explicată şi
cu ajutorul conceptului de profit net anual al investiţiei, calculat ca diferenţă
între veniturile şi cheltuielile antrenate de investiţie. Să presupunem că
achiziţionaţi un calculator cu 1500 de dolari, pe care îl veţi utiliza un an şi de
pe urma căruia speraţi să obţineţi 2000 de dolari. Profitul net al investiţiei va
fi 2000 – 1500 = 500 de dolari. Rata profitului net, r, o vom determina ca un
raport între profit şi cost, astfel: r=500/1500=33,3%. Dacă facem abstracţie
de inflaţie, veţi achiziţiona calculatorul numai dacă rata dobânzii în
economie este mai mică de 33,3%; dacă rata dobânzii depăşeşte această
valoare, este mai eficient să depuneţi cei 1500 de dolari la bancă.
Relaţia inversă dintre investiţii şi rata dobânzii formează curba cererii
de investiţii, reprezentată grafic astfel:
i,r

Curba cererii de investiţii

I
Graf. 12.4. Relaţia investiţii – rata dobânzii

Din graficul anterior puteţi observa că rata dobânzii acţionează asupra

investiţiilor la fel cum preţul acţionează asupra cererii de bunuri şi servicii.
Orice modificare a investiţiilor în funcţie de alţi factori decât rata dobânzii
determină o deplasare a cererii de investiţii; curba se deplasează spre dreapta
dacă investiţiile cresc, sau spre stânga dacă investiţiile scad.
Printre cei mai importanţi factori care determină deplasarea cererii de
investiţii se numără:
- progresul tehnologic; o îmbunătăţire a tehnologiilor sau apariţia unor
produse noi măreşte rata profitului net astfel că investiţiile cresc;
- fiscalitatea; creşterea fiscalităţii măreşte costurile şi reduce profitabilitatea
investiţiei, astfel că investiţiile scad;
- creşterea P.I.B., care acum ştim că determină creşterea investiţiilor;
- aşteptările investitorilor; după cum arătam la începutul discuţiei despre
investiţii, anticipările pesimiste reduc investiţiile.
Faptul că investiţiile depind de ceea ce anticipează investitorii că se va
întâmpla într-o ţară sau într-o ramură este numai una din explicaţiile pentru
care investiţiile reprezintă cea mai instabilă sau volatilă componentă a P.I.B.
al unei ţări. Alte explicaţii sunt incertitudinea cu privire la profitul anticipat a
se obţine şi caracterul neuniform în timp al descoperirilor ştiinţifice.
Investiţiile şi consumul reprezintă componentele cele mai importante
ale cheltuielilor agregate la nivelul economiei naţionale. Avem acum toate
elementele teoretice necesare pentru a discuta despre echilibrul venitului
naţional.

12.2. Echilibrul venitului naţional

Pentru început vom considera cazul unei economii fără relaţii cu

exteriorul, în care statul nu se implică. În această situaţie, cheltuielile
agregate vor include numai consumul şi investiţiile private: Y=C+I, în care
prin Y am notat cheltuielile naţionale, prin C consumul, iar prin I investiţiile.
Producţia naţională apare pe piaţă ca ofertă globală, adică oferta la
nivelul economiei naţionale şi se transformă integral în venituri utilizate de
menaje pentru consum şi economii. În condiţii de echilibru ea trebuie să fie
egală cu cheltuielile globale, ceea ce înseamnă că putem scrie: Y=C+S=C+I.
Cheltuielile agregate pot fi privite ca cheltuieli planificate şi cheltuieli
efective. Prin cheltuieli agregate planificate vom înţelege cantitatea totală de
bunuri şi servicii pe care agenţii economici doresc să le cumpere.
Cheltuielile globale efective reprezintă cantitatea de bunuri cumpărate
efectiv, indiferent de ceea ce oamenii planificaseră.
Dacă cheltuielile agregate sunt egale cu oferta globală şi cu venitul
naţional, această situaţie poartă numele de echilibru keynesian. În cazul în
care cheltuielile sunt considerate constante, grafic echilibrul se va prezenta
astfel:
Producţia Oferta = Venitul
cerută sau
oferită
scad stocurile
cresc stocurile
5000
mld. E Cheltuieli
lei globale
45˚

5000 mld.lei Venitul (Y)

Graf. 12.5. Echilibrul keynesian general

Se observă pe grafic că echilibrul (punctul E) se realizează pentru o

producţie de 5000 de mld. u.m., în cazul în care cheltuielile planificate sunt
constante, egale cu 5000 mld. de lei. Linia înclinată la 45˚ indică totalitatea
punctelor pentru care ofertă globală este egală cu venitul. Dacă producţia nu
s-a adaptat cererii globale, fiind mai mare decât aceasta, vor rezulta stocuri.
În consecinţă, oferta globală se va diminua. În caz contrar, dacă oferta este
prea mică, vom asista la o reducere a stocurilor. În concluzie, producţia
efectivă va fi egală cu cheltuielile agregate plus ajustările involuntare ale
stocurilor. Se observă că, la echilibru, variaţia involuntară a stocurilor este
zero, iar cheltuielile planificate sunt egale cu cele efective şi cu producţia.
Să introducem acum în analiza noastră informaţiile anterioare cu
privire la consum, economii şi investiţii. Am văzut că funcţia consumului
este: C=C0+c’Y; pentru simplificarea analizei vom considera investiţiile
autonome în raport cu venitul şi le vom nota Io. În aceste condiţii,
cheltuielile agregate se vor scrie: CG=C0+c’Y+Io şi nu mai sunt constante,
ci depind de venit. Noul echilibru macroeconomic va îmbrăca următoarea
formă: CG=C0+c’Y+Io=C0+c’Y+S=Y, de unde rezultă că economiile sunt
egale cu investiţiile, adică Io=S. Forma grafică a acestui echilibru va fi:
 Cheltuieli
agregate CG= C0+c’Y+Io
E C= C0+c’Y

C0+Io
C0

45˚ Y
Y’ Y*
S,I

S=-C0+s’Y
Io
Investiţiile

Y’ Y* Y

-C0

Graf. 12.6.Echilibrul într-o economie închisă fără sector public

În acest grafic, echilibrul venitului naţional este atins în punctul E, în

care cheltuielile agregate intersectează linia de 45˚, ceea ce înseamnă că sunt
egale cu producţia naţională. Consumul este egal cu venitul pentru un nivel
al venitului Y’, nivel la care economiile sunt zero şi vor intersecta abscisa. În
punctul de echilibru economiile sunt egale cu investiţiile, motiv pentru care
dreapta economiilor intersectează investiţiile pentru un venit Y*. Panta
cheluielilor agregate este în această situaţie egală cu panta consumului, iar
mărimea sa este înclinaţia marginală spre consum.
Orice modificare a investiţiilor autonome se transformă într-o
modificare a cheltuielilor agregate şi, implicit a venitului de echilibru. Dacă
investiţiile cresc, dreapta investiţiilor se deplasează în sus, iar venitul creşte;
reciproca este şi ea adevărată.
Modificarea venitului în funcţie de modificarea investiţiilor poartă
numele de multiplicatorul investiţiilor şi îl vom nota cu k. El se calculează
astfel: k=dY/dIo => k=1/1-c’ => k=1/s’ . Multiplicatorul investiţiilor astfel
calculat evidenţiază efectul antrenant al investiţiilor asupra venitului, în
sensul că, dacă investiţiile cresc, venitul creşte de k ori mai mult decât ele.
Dealtfel k reflectă punctul de vedere keynesian asupra investiţiilor, potrivit
căruia investiţiile preced economiile şi nu invers, aşa cum susţinuseră până
la el clasicii. Relaţia dintre multiplicator şi înclinaţia marginală spre consum
reflectă sensibilitatea venitului la modificarea consumului: creşterea
venitului va fi cu atât mai mare cu cât înclinaţia marginală spre consum va fi
mai mare, iar înclinaţia marginală spre economii mai mică. Mergând pe
această linie de gândire ajungem la concluzia că economiile nu sunt neapărat
ceva pozitiv pentru societate din moment ce o creştere a lor diminuează
consumul, determinând reducerea venitului. Acest fenomen de creştere a
economiilor => reducere a venitului a fost numit de Keynes paradoxul
economisirii. Iată cum arată el grafic:

I,S
S”
S’
Io I

-C0+x Y” Y’ Y
-C0
Graf.12.7. Paradoxul economisirii

Se observă din graficul 12.7 că o creştere a economiilor populaţiei cu

o valoare x, considerată constantă, determină o reducere a venitului de la Y’
la Y”. Mai mult, dacă investiţiile nu ar fi fost constante, ci o funcţie oarecare
de venit, creşterea economiilor ar fi determinat şi o reducere a investiţiilor.
Paradoxul economisirii sună astfel: atunci când societatea doreşte să
economisească mai mult, efectul poate fi o reducere a investiţiilor şi
venitului după principiul multiplicatorului. Prin urmare are loc o situaţie
asemănătoare cu cea a fermierilor, care în anii agricoli buni obţin venituri
mai mici, deoarece preţurile se prăbuşesc. Dorinţa oamenilor de a economisi
mai mult se finalizează printr-o reducere generală a economiilor prezente.
Venitul va fi redus până la punctul în care economiile societăţii vor fi egale
cu investiţiile planificate, restabilindu-se echilibrul.
Modelul multiplicatorului poate fi aplicat atunci când în economie
resursele nu sunt utilizate la maximum, adică atunci când venitul obţinut este
mai mic decât cel potenţial. Într-o astfel de situaţie, o creştere a cererii
agregate poate determina o creştere a venitului. În schimb, dacă resursele
sunt utilizate integral, creşterea cererii nu mai poate duce la o creştere a
venitului, ci doar la o creştere a preţului. Prin urmare, modelul poate fi
aplicat cu succes pentru perioadele de recesiune, dar nu şi pentru perioadele
de expansiune, caracterizate prin ocuparea deplină a forţei de muncă şi prin
supraexploatarea capitalului, când venitul creat ar fi mai mare decât cel
potenţial.
Cum se modifică echilibrul când în economie intervine statul?
Statul intervine pe două direcţii: pe de o parte percepe taxe şi pe de
altă parte consumă bunuri şi servicii. Cum statul este şi el un consumator,
cheltuielile agregate se vor scrie de această dată: CG=C+Io+G, unde prin G
am notat cheltuielile statului. Pentru simplificare, presupunem cheltuielile
statului autonome în raport cu venitul. Echilibrul keynesian va arăta acum
astfel:
CG
C+I+G
E C+I

C= C0+c’Yd
C0+Io+G
C0+Io

C0 45˚

Y* Y
Graf. 12.8. Echilibrul într-o economie închisă în care intervine statul

Consumul este însă o funcţie de venitul disponibil, calculat ca

diferenţă între venitul anterior şi taxe, taxe pe care le vom considera
constante. Deci, C=Co+c’Yd, ceea ce devine: C=Co+c’(Y-T). În consecinţă,
cererea agregată va fi: Y=Co+c’Y-c’T+Io+G, de unde rezultă că:
Y=(Co+Io+G-c’T)/1-c’. Efectul creşterii cheltuielilor publice asupra
venitului poate fi pus în evidenţă cu ajutorul multiplicatorului cheltuielilor
publice, care arată cu cât se modifică venitul în funcţie de modificarea
acestor cheltuieli. În cazul nostru, el poate fi determinat ca g=dY/dG=1/1-c’.
Impactul puternic al creşterii cheltuielilor bugetare asupra venitului şi
şomajului este pus în evidenţă de perioadele de război. Efectul modificării
taxei asupra venitului se va scrie: m=dY/d(-T)=c’/1-c’=c’g. Deci, orice
reducere a taxelor atrage după sine o creştere a venitului. Din formule se
observă însă că venitul creşte mai repede dacă cresc cheltuielile publice,
decât dacă scad taxele. Explicaţia este simplă: atunci când statul îşi
majorează cheltuielile să spunem cu 100 mld. lei, această sută merge direct
în consum. Dacă însă statul reduce taxele cu 100 mld. de lei, numai o parte
din această sută se va consuma, pentru că o altă parte se va economisi.
Cum sunt influenţate toate aceste variabile de sectorul extern?
Dacă o economie naţională are relaţii cu exteriorul, ea poate consuma
în ţară ceea ce produce, plus importurile, mai puţin exporturile. După cum
cunoaşteţi deja, diferenţa dintre exporturi şi importuri este exportul net.
Cheltuielile interne vor avea următoarea formă: CG=C+I+G+X, unde
X=EXP-IMP. Nu vom insista asupra factorilor care afectează importul şi
exportul, dar este bine să cunoaşteţi că unul dintre cei mai importanţi este
cursul de schimb. O monedă apreciată favorizează importul şi reduce
competitivitatea exporturilor naţionale şi invers. Deprecierea monedei
stimulează exporturile, de aceea atunci când o economie se confruntă cu o
creştere îngrijorătoare a importurilor şi o reducere a exporturilor, acesta este
un semn că moneda este mai puternică decât ar trebui să fie. Vom reveni
asupra factorilor care influenţează cursul de schimb în capitolul dedicat
balanţei de plăţi.
Echilibrul în relaţiile economice externe presupune o balanţă
comercială echilibrată, adică exportul net zero. Noul punct de echilibru va
arăta astfel:
CG C+I+G

Export C+I+G+X
net

Export net

45˚
Y* Y
Graf.12.9. Echilibrul într-o economie deschisă

Echilibrul este atins atunci când cererea agregată este egală cu venitul,
situaţie în care exportul net este zero. În dreapta graficului exportul net este
pozitiv, iar în stânga negativ.
Vom introduce în model o nouă variabilă, înclinaţia marginală spre
import, care arată cu cât creşte importul la creşterea cu o unitate a venitului .
Importul “sustrage” pieţei interne sume de bani, sume care sunt folosite
pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii de pe piaţa externă. Acest
fenomen are ca efect schimbarea mărimii multiplicatorului într-o economie
deschisă. Să presupunem că România importă calculatoare din Uniunea
Europeană. Pentru Uniunea Europeană, banii cheltuiţi pe importuri de ţara
noastră sunt un venit, venit care se împarte în consum şi economii. Să
spunem că din 1 euro venit, în U.E. se cheltuieşte 60% şi se economiseşte
40%. Atunci, înclinaţia marginală spre consum va fi 0,6. Dacă, prin ipoteză,
înclinaţia marginală spre import este 10%, înseamnă că din cei 60%
cheltuieli, numai 50% vor fi utilizaţi pe piaţa internă, restul de 10% fiind
destinaţi pieţei externe. Rezultă că numai 0,5 euro se va transforma în venit
pentru producătorii interni. Din acest venit, se vor transforma în consum
intern 0,5x0,5, adică 0,25 euro şi aşa mai departe. Rezultă că multiplicatorul
economiei deschise poate fi determinat astfel: 1+0,5+0,5 2 +...=1+(0,6-
0,1)+(0,6-0,1)2+...=1/1-0,6+0,1=1/0,5=2. În cazul unei economii închise,
multiplicatorul ar fi fost 1/1-0,6=2,5. O altă modalitate de a determina
multiplicatorul într-o economie deschisă poate porni de la formula anterioară
a multiplicatorului, şi anume k=1/s’. Într-o economie deschisă, ceea ce se
sustrage consumului de pe piaţa internă este: economii + importuri. Este
normal, în consecinţă, să determinăm multiplicatorul ca 1/IMI+s’, adică 1/1-
c’+IMI. Se observă că soldul balanţei comerciale are un impact semnificativ
asupra dinamicii venitului intern, creşterea prea mare a importului în raport
cu exportul putând să genereze recesiune economică. Desigur, evoluţia
economică depinde şi de politca fiscală şi monetară, nu numai de comerţul
exterior. Când are loc un şoc extern, cum s-a întâmplat de exemplu, în
Moldova, să se prăbuşiească exporturile, datorită crizei din Rusia,
guvernanţii trebuie să poată estima numeric, desigur cu un anumit grad de
eroare, impactul acestui şoc asupra P.I.B.. În acelaşi timp însă, ei trebuie să
poată estima şi efectul unei eventuale reduceri de taxe sau creşteri de
cheltuieli publice asupra economiei. Toate aceste estimări se fac cu ajutorul
modelelor econometrice, care, cu ajutorul unor multiplicatori de genul celor
despre care am discutat, oferă o imagine asupra evoluţiei viitoare a
economiei şi care sunt utilizate în fundamentarea politicilor
macroeconomice. Variabilele pe care modelele le iau în considerare sunt
extrem de numeroase, iar multiplicatorii calculaţi reflectă orientarea politicii
economice. Keynesienii merg pe multiplicatorii despre care am discutat, în
timp ce monetariştii sau neoclasicii utilizează alte legături între variabile.
Cert este că un model economic poate fi de ajutor în fundamentarea unor
decizii, dar rezultatele pe care le furnizează trebuie considerate numai
orientative şi numai în cadrul ipotezelor avute în vedere.
Toată analiza realizată pe parcursul acestui subcapitol a neglijat
impactul preţurilor asupra venitului. De aceea, în capitolul următor vom
extinde analiza asupra relaţiei dintre producţie, preţuri şi venituri.
 Idei în rezumat

1. Consumul reprezintă partea din venit utilizată de menaje pentru

achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată şi de servicii.
2. Din punct de vedere keynesian, consumul depinde doar de venitul curent,
pe când din punct de vedere monetarist el depinde de venitul permanent.
Prin venit permanent înţelegem acel nivel al venitului pe care individul
estimează că îl va obţine de-a lungul vieţii, eliminând orice fluctuaţii
întâmplătoare ale încasărilor.
3. Alături de venit, cei mai importanţi factori care influenţează consumul
sunt: averea, aşteptările cu privire la evoluţia preţurilor, rata dobânzii şi
fiscalitatea.
4. Economiile reprezintă partea din venit neconsumată. Panta dreptei
economiilor este înclinaţia marginală spre economii, iar panta dreptei
consumului este înclinaţia marginală spre consum.
5. Investiţiile cuprind: formarea brută de capital fix, variaţia stocurilor şi
cheltuielile cu achiziţionarea locuinţelor noi.
6. Decizia de a investi se bazează pe egalitatea dintre costul marginal şi
productivitatea marginală a capitalului. Costul marginal al capitalului este
dobânda aferentă sumei investite.
7. Stocul optim de capital este cel pentru care q de Tobin este unitar.
8. Investiţiile sunt direct proporţionale cu raţia q şi cu venitul şi invers
proporţionale cu rata dobânzii. Efectul antrenant al venitului asupra
investiţiilor se numeşte acceleratorul investiţiilor.
9. Alţi factori importanţi care afectează cererea de investiţii sunt: progresul
tehnologic, fiscalitatea şi anticipările investitorilor.
10. Echilibrul economiei naţionale se realizează în punctul în care
cheltuielile agregate sun egale cu producţia naţională.
11. Modificarea venitului în funcţie de modificarea investiţiilor poartă
numele de multiplicatorul investiţiilor; el este inversul înclinaţiei marginale
spre economii.
12. Paradoxul economisirii exprimă efectul creşterii economiilor asupra
reducerii P.I.B..
13. Conform principiului multiplicatorului, P.I.B. creşte mai repede atunci
când cresc cheltuielile publice decât atunci când scad taxele.
14. Într-o economie deschisă, multiplicatorul venitului este mai mic decât
într-o economie izolată, deoarece o parte a venitului este transferată către
exterior.
 Studiu de caz

Pe baza următoarelor date cu privire la economia României în anul

1999, verificaţi identitatea cheltuieli naţionale = producţia naţională.

INDICATORI VALOARE (MLD. LEI)

Valoarea adăugată de industrie 144955,3
Valoarea adăugată de agricultură 72594,8
Valoarea adăugată de construcţii 25289,2
Valoarea adăugată de servicii 226851,9
Consum final total 439721,4
Formarea brută de capital fix 96308,9
Variaţia stocurilor 7569,1
Exportul net -21863,9
Total P.I.B. ?

Ce puteţi afirma cu privire la influenţa exteriorului asupra economiei

româneşti?
 CAPITOLUL 13

CEREREA AGREGATĂ ŞI OFERTA AGREGATĂ

Cererea şi oferta, alături de preţul de echilibru, constituiau cele mai

importante componente ale pieţei. La nivelul economiei naţionale,
interdependenţele dintre cererea agregată şi oferta agregată conduc către
anumite valori ale indicatorilor macroeconomici cum ar fi P.I.B., rata
şomajului şi nivelul mediu al preţurilor. Capitolul pe care îl vom parcurge în
continuare ne va oferi o nouă perspectivă asupra echilibrului macroeconomic
de care avem nevoie în demersul nostru către înţelegerea problemelor
fundamentale ale macroeconomiei: creşterea economică, inflaţia şi şomajul.

13.1. Cererea agregată

În capitolul 12 nivelul preţurilor era constant, iar cheltuielile agregate

se modificau numai în funcţie de modificarea componentelor lor: consumul
privat, investiţiile, cheltuielile publice şi exportul net. Ce se întâmplă cu
aceste componente atunci când preţurile din economie se modifică?
Atunci când am discutat despre consum, am arătat că principalii
factori de care depinde direct proporţional sunt venitul şi averea. O creştere a
preţurilor reduce averea în termeni reali, pentru că puterea de cumpărare a
tuturor activelor nominale scade. În consecinţă are loc o reducere a
consumului, iar efectul modificării valorii reale a bogăţiei asupra
consumului sub impactul modificării preţurilor îl vom numi efect de avere.
Referitor la investiţii, modificarea preţurilor acţionează asupra lor prin
intermediul ratei dobânzii care este, aşa cum am văzut în capitolul precedent,
costul oportun al modificării stocului de capital. Creşterea preţurilor
antrenează o creştere a cererii de monedă în economie, motiv pentru care, la
o ofertă monetară constantă, rata dobânzii creşte şi investiţiile scad. În plus,
impactul ratei dobânzii asupra cheltuielilor agregate se va regăsi şi în
modificarea consumului de bunuri de folosinţă îndelungată achiziţionate pe
credit.
Exportul net este şi el sensibil la modificarea preţurilor interne astfel:
o creştere a preţurilor naţionale face ca produsele externe să devină mai
ieftine în termeni relativi faţă de produsele naţionale. Rezultatul este
creşterea importurilor şi reducerea exporturilor, adică diminuarea exportului
net. Ca şi în cazul consumului şi investiţiilor, reciproca este şi ea adevărată.
 Concluzia? Între modificarea preţurilor şi modificarea cheltuielilor
agregate există o relaţie negativă manifestată prin intermediul a trei
variabile: averea, rata dobânzii şi tranzacţiile externe.
Curba cererii agregate (notată CA) exprimă ansamblul bunurilor şi
serviciilor pe care consumatorii, firmele, guvernul şi străinătatea doresc şi
pot să le achiziţioneze în funcţie de preţul mediu din economie. Grafic,
curba cererii agregate derivă din echilibrul venitului naţional, astfel:

CG
(C+I+G+En)0
(C+I+G+En)1
(C+I+G+En)2

45º
Y
P Y2 Y1 Y0

P2
P1
P0 Cererea agregată
Y2 Y1 Y0 Y
Graf. 13.1. Cheltuielile agregate şi cererea agregată

Graficul anterior evidenţiază faptul că cererea agregată cuprinde

combinaţii de preţuri şi venituri pentru care economia se află în echilibru,
adică producţia este egală cu cheltuielile agregate. În orice punct din stânga
cererii agregate cheltuielile sunt mai mari decât producţia, după cum ne arată
dreapta cheltuielilor aflată deasupra liniei de 45º. Similar, în dreapta curbei
cererii agregate cheltuielile agregate sunt mai mici decât producţia.
Modificarea cererii agregate în funcţie de alţi factori decât preţul
conduce la deplasarea curbei cererii agregate paralel cu ea însăşi, astfel:
 CA

Creşte CA

Scade CA2
CA
CA0
CA1
Y
Graf. 13.2. Modificarea cererii agregate în funcţie de alţi factori decât
preţul

Cei mai importanţi factori care determină modificarea cererii agregate

sunt tocmai componentele cheltuielilor agregate. Din acest motiv
multiplicatorul, care evidenţia variaţia venitului în funcţie de modificarea
unei anumite categorii de cheltuieli globale, este cel care măsoară deplasarea
orizontală a cererii agregate. Cererea agregată creşte când:
- cresc cheltuielile de consum; în capitolul 12 am învăţat că aceste cheltuieli
cresc la rândul lor când:
- creşte averea consumatorilor;
- se anticipează o creştere a venitului sau/şi a preţurilor în viitor;
- consumatorii au un grad redus de îndatorare;
- scad taxele.
- cresc investiţiile; să ne reamintim factorii care pot determina această
creştere:
- previziunile optimiste ale investitorilor cu privire la evoluţia
mediului de afaceri şi la profit;
- reducerea ratei dobânzii;
- introducerea în producţie a noilor tehnologii şi modernizarea celor
existente;
- reducerea fiscalităţii.
- cresc cheltuielile publice, fără modificarea taxelor; un exemplu ar putea fi
creşterea cheltuielilor statului român în scopul modernizării şi lărgirii
infrastructurii;
- creşte exportul net, ceea ce înseamnă că exportul este din ce în ce mai mare
decât importul; de exemplu, un factor care ar putea determina creşterea
exporturilor României este creşterea economică din U.E.. Creşterea
economică înseamnă venituri mai mari pentru locuitorii U.E., pe care aceştia
le folosesc pentru a cumpăra atât bunuri indigene, cât şi de import. Cum
peste 60% din comerţul exterior al României se derulează cu U.E., creşterea
veniturilor în această zonă va determina creşterea exporturilor ţării noastre.
Un alt factor care influenţează exportul net este cursul de schimb, ştiut fiind
că deprecierea monedei naţionale stimulează exporturile şi inhibă
importurile.
Cererea agregată se va reduce atunci când se inversează modificarea
factorilor determinanţi ai consumului, investiţiilor, cheltuielilor publice şi
exportului net.

13.2. Oferta agregată

Oferta agregată exprimă producţia totală de bunuri şi servicii pe care

firmele doresc şi pot să o realizeze în funcţie de nivelul mediu al preţurilor
din economie. În analiza ofertei agregate este foarte importantă perioada de
timp avută în vedere; astfel, pe termen scurt vom considera că preţurile
factorilor de producţie sunt relativ rigide, iar producţia este o relaţie directă
de preţ. Pe termen lung economia funcţionează la nivelul său potenţial, iar
oferta agregată este perfect inelastică la cel mai mare nivel posibil al P.I.B..
De ce oferta agregată pe termen scurt are la un moment dat pantă
pozitivă? Explicaţia se află în acţiunea legii randamentelor marginale
neproporţionale, care spune că pe măsură ce producţia creşte, costul unitar
mai întâi scade, după care începe inevitabil să crească (vezi capitolul 6). Este
firesc să presupunem că atâta timp cât costurile unitare ale firmelor scad sau
nu se modifică, ele vor produce mai mult fără a modifica preţurile. În
consecinţă, atâta timp cât în economie există resurse neutilizate, oferta va fi
perfect orizontală, formă numită şi ofertă keynesiană. Pe măsură ce costurile
medii cresc, firmele vor accepta să producă şi să vândă mai mult numai dacă
pot vinde mai scump, ceea ce înseamnă că oferta devine o funcţie
crescătoare de preţ. La un moment dat, resursele disponibile vor fi utilizate
la maximum, ceea ce înseamnă că o firmă nu mai poate consuma alţi factori
de producţie decât în detrimentul alteia, iar oferta agregată devine verticală
(şi se mai numeşte ofertă clasică). Dacă sintetizăm cele afirmat până acum,
obţinem următoarea formă grafică a curbei ofertei pe termen scurt:
 P
III
I II Ofertă perfect
inelastică
Ofertă
perfect elastică

Y
Graf. 13.3. Oferta agregată pe termen scurt

În graficul de mai sus distingem trei zone ale ofertei:

- zona I, în care resursele sunt subutilizate, iar oferta este perfect
elastică;
- zona II, în care resursele sunt exploatate intensiv, iar oferta are
pantă pozitivă;
- zona III, în care resursele sunt exploatate la maximum , iar oferta
devine perfect inelastică.
Modificarea ofertei pe termen scurt în funcţie de alţi factori decât
preţul determină deplasarea curbei ofertei spre dreapta sau spre stânga,
astfel: OA1 OA0
P OA2
Oferta
scade Oferta
creşte

Y
Graf. 13.4. Modifcarea ofertei agregate în funcţie de alţi factori decât
preţul

Iată care sunt cei mai importanţi factori care determină modificarea
ofertei agregate pe termen scurt:
a) Modificarea preţurilor factorilor de producţie. Pe piaţa factorilor de
producţie, preţul se formează în general liber, prin confruntarea cererii cu
oferta. Dacă oferta de factori de producţie scade, sau creşte cererea, preţul
acestor factori va creşte, ceea ce coduce la deplasarea spre stânga a ofertei
agregate. De exemplu, o creşterea a numărului de imigranţi din România va
antrena o reducere a ofertei de muncă pe piaţă, şi implicit o creştere a
salariilor.
b) Modificarea ratei inflaţiei anticipate de unităţile economice acţionează în
două moduri: pe de o parte direct asupra ofertei aşa cum se întâmplă şi la
nivel microeconomic, iar pe de altă parte indirect, prin intermediul preţurilor
factorilor de producţie, mai ales al muncii, care se vor renegocia în funcţie
de noua rată a inflaţiei.
c) Modificarea productivităţii factorilor de producţie. De exemplu,
privatizarea din ţara noastră se finalizează şi prin achiziţionarea de
exeperienţă managerială din exterior, ceea ce creează premizele unei creşteri
a productivităţii muncii.
d) Informaţiile şi neotehnologiile, prin aplicarea în producţie conduc la
reducerea costurilor şi creşterea productivităţii, astfel că oferta agregată se
deplasează spre dreapta.
e) Modificarea raportului de forţe pe piaţa factorilor de producţie determină
de cele mai multe ori modificarea preţului acestor factori; în capitolul
dedicat pieţei muncii vom discuta despre impactul raportului de forţe
sindicate – patronat asupra salariilor.
f) Modificarea legislaţiei şi în primul rând a fiscalităţii are o acţiune
complexă asupra economiei; în primul rând ea este percepută de ofertanţi ca
o creştere a incertitudinii aferente mediului de afaceri din ţara respectivă,
mai ales în cazul schimbărilor frecvente. În al doilea rând, creşterea sau
reducerea fiscalităţii determină în general o modificare în acelaşi sens a
ofertei agregate.
g) Şocurile externe se manifestă prin creşteri bruşte ale preţurilor factorilor
de producţie achiziţionaţi din exterior; de exemplu, creşterea preţului
petrolului de la mijlocul anului 2000 a condus la diminuarea creşterii
producţiei globale a tuturor ţărilor dependente de importurile petroliere.
Ce se întâmplă pe termen lung? Să presupunem că preţul bunurilor
finale din economie creşte şi antrenează o creştere a ofertei globale. Pe piaţa
factorilor de producţie, creşte cererea la acelaşi nivel al resurselor
disponibile. Preţul factorilor de producţie fiind flexibil, va creşte suficient de
mult încât să anuleze câştigul firmelor rezultat din creşterea preţului output-
ului lor. În consecinţă, pentru că profitul dispare, nu va mai exista nici un
stimulent pentru firme în direcţia creşterii producţiei. Dacă pe termen scurt
P.I.B. a putut să se abată de la nivelul său potenţial datorită inflexibilităţii
preţurilor factorilor de producţie, pe termen lung el revine la nivelul
potenţial, iar oferta este perfect inelastică. Grafic, oferta pe termen lung este:
 P OATL

Y* Y
Graf. 13.5. Oferta agregată pe termen lung

Observaţi cum oferta agregată este independentă de preţ şi egală cu

P.I.B. potenţial, notat Y*. Trebuie precizat că termenul lung presupune
modificarea preţului factorilor de producţie, în condiţiile aceluiaşi mod
tehnic de producţie. Deplasarea ofertei agregate spre dreapta presupune o
perioadă foarte lungă de timp în care se îmbunătăţeşte întregul mod de
producţie naţional; de exemplu, inventarea computerelor a determinat o
astfel de deplasare.

13.3. Echilbrul macroeconomic

Echilibrul macroeconomic se stabileşte în punctul în care cererea

agregată este egală cu oferta agregată. Vom studia în continuare impactul
modificării cererii agregate şi ofertei agregate asupra P.I.B. şi preţurilor atât
pe termen scurt, cât şi pe termen lung. În acest scop, să construim grafic
echilibrul pe termen scurt:
P OA

P’
CA

Y
Y’
Graf. 13.6. Echilibrul macroeconomic pe termen scurt

În graficul anterior, echilibrul se stabileşte în zona crescătoare a curbei

ofertei agregate; desigur punctul de echilibru (P’,Y’) putea să apară la fel de
bine pentru o ofertă agregată perfect elastică, ca şi pentru una perfect
inelastică. Atunci când cererea agregată creşte, impactul creşterii asupra
preţurilor şi venitului depinde de forma specifică a ofertei agregate, după
cum urmează:
P OA
P4
P3

P2
P1
P0
Y
Y0 Y1 Y2 Y3 Y4
Graf. 13.7. Modificarea echilibrului în funcţie de cererea agregată

Graficul 13.7. pune în evidenţă faptul că o creştere a cererii agregate

în zona perfect elastică a ofertei conduce doar la creşterea P.I.B. şi lasă
preţurile neschimbate. Dacă apare un şoc al cererii pe porţiunea crescătoare
a curbei ofertei, cresc atât venitul de echilibru, cât şi preţurile. Creşterea
preţurilor va fi cu atât mai accentuată, cu cât oferta este mai inelastică. Dacă
oferta agregată este perfect inelastică, creşterea cererii se concretizează doar
în creşterea preţurilor, motiv pentru care o poltică economică de stimulare a
cererii agregate conduce la inflaţie.
În cazul în care în economie se modifică oferta agregată, situaţia se
prezintă astfel: OA2 OA1
P
CA1 OA0
P2 CA0
CA2
P1

P0
Y
Y0 Y1 Y2
Graf. 13.8. Modificarea echilibrului în funcţie de oferta agregată

Se poate observa cum creşterea ofertei agregate determină

concomitent reducerea preţurilor şi creşterea P.I.B., după cum reducerea
ofertei agregate antrenează creşterea preţurilor şi reducerea P.I.B..
 În acest punct al demersului nostru trebuie să facem o precizare:
echilibrul pe termen scurt se poate abate de la P.I.B. potenţial, fie pentru că
există factori de producţie subutilizaţi, fie datorită unei suprautilizări a
factorilor de producţie. Ehilibrul pe termen lung presupune o egalitate între
oferta agregată pe termen scurt, cererea agregată şi oferta agregată pe termen
lung, astfel:
P OATL
OA

P*

CA

Y* Y
Graf. 13.9. Echilibrul macroeconomic pe termen lung

Pe termen lung, economia se ajustează la nivelul său potenţia Y*,

căruia îi corespunde un nivel al preţurilor P*. Există posibilitatea ca o
economie naţională să se afle în echilibru pe termen scurt, dar pe termen
lung să fie în dezechilibru şi vorbim în această situaţie fie de un decalaj
recesionist, fie de unul inflaţionist.
Decalajul recesioniast apare atunci când echilibrul economic se
stabileşte la un nivel al P.I.B. situat sub Y*, ceea ce înseamnă că în
economie există resurse neutilizate. Pentru că problema frontierei
posibilităţilor de producţie este deja cunoscută, imaginaţi-vă o economie
situată în interiorul acesteia; desigur există rezerve de creştere a producţiei
care trebuie exploatate. Imaginea grafică a unui decalaj recesionist este:
P OATL OA
CA

Decalaj recesionist

Y
Y’ Y*
Graf. 13.10. Decalajul recesionist

Decalajul recesionist poate rezulta fie ca urmare a unei reduceri bruşte

a cererii agregate, fie datorită unui şoc survenit în oferta agregată. De
exemplu, anticipările negative generate de iminenţa unui război într-o
anumită zonă geografică pot determina o reducere bruscă a cererii. La fel
creşterea economiilor populaţiei, care conduce la ceea ce am numit în
capitolul precedent paradoxul economisirii. În ceea ce priveşte oferta, un
exemplu de şoc îl constituie revoluţia românească din 1989 care a fost
însoţită de o pierdere în producţie neacoperită până în 2000.
Decalajul inflaţionist se datorează unui echilibru macroeconomic la un
nivel al P.I.B. care depăşeşte nivelul potenţial. Cauza decalajului este un şoc
al cererii, posibil de exemplu în România dacă statul ar creşte cheltuielile
pentru înarmare în scopul de a atinge standardele N.A.T.O.. Un decalaj
inflaţionist arată astfel:
P OATL
OA

Decalaj
inflaţionist
CA

Y
Y* Y’
Graf. 13. 11. Decalajul inflaţionist

Cum pot fi rezolvate decalajele anterioare? Economia are capacitatea

de a se ajusta automat şi de a reveni la un P.I.B. potenţial, dar ajustările cer
timp şi implică adesea costuri sociale. A fost firesc aşadar să apară ideea că
statul trebuie să se implice în rezolvarea recesiunii sau a unui boom
periculos.
Recesiunea se rezolvă de la sine astfel: existenţa unui surplus pe piaţa
factorilor de producţie antrenează o reducere a preţului factorilor şi
determină reducerea costurilor medii în economie. În consecinţă, oferta
creşte şi se deplasează spre dreapta, către nivelul potenţial. Problema care
apare în acest caz este cea a salariilor: experienţa demonstrează că salariile
sunt extrem de rigide la scădere, vorbindu-se de „efectul roţilor cu clichet”,
astfel că ajustarea lor poate dura foarte mult şi prelungi recesiunea.
Rezolvarea automată a decalajului inflaţionist se derulează după
următorul scenariu: oferta agregată care depăşeşte potenţialul presează în sus
asupra preţului factorilor de producţie, mai ales asupra salariilor care încep
să crească mai repede decât productivitatea muncii. Rezultatul este o creştere
a costurilor şi o deplasare către stânga a ofertei agregate pe temen scurt, la
un nivel al preţurilor mai ridicat. Acesta este motivul pentru care politica de
creştere a masei monetare este criticată de o parte a economiştilor şi există o
cvasi-unanimitate în susţinerea ideii că moneda este neutră pe termen lung.
O contribuţie importantă în rezolvarea celor două decalaje revine
statului care acţionează în primul rând prin politica bugetară, care
utililizează ca instumente cheltuielile publice şi impozitele. În capitolul
precedent am demonstrat că o creştere a cheltuielilor publice pe termen scurt
poate determina creşterea venitului de echilibru. Prin urmare, dacă economia
se află într-un decalaj recesionist, creşterea cheltuielilor publice poate
detemina deplasarea spre dreapta a cererii şi stabilirea echilibrului. La
acelaşi efect trebuie să ne aşteptăm şi dacă statul decide creşterea
transferurilor în economie, şi mai ales a ajutorului de şomaj. La creşterea
cererii agregate se poate ajunge şi prin reducerea impozitului pe venit,
deoarece în acest fel statul lasă mai mulţi bani la dispoziţia menajelor pentru
consum şi economii. În cazul unui decalaj inflaţionist, guvernele vor aplica o
politică bugetară în sens opus, ceea ce înseamnă că această politică poate fi
utilizată permanent pentru stabilizarea economiei.
Chiar dacă statul nu modifică impozitele şi nici cheltuielile publice,
simpla sa implicare în economie prin bugetul de stat este de natură să
atenueze şocurile cererii şi ofertei. Explicaţia rezidă în faptul că impozitul pe
venit şi transferurile acţionează ca nişte stabilizatori automaţi. Astfel,
consumul se modifică în acelaşi sens cu venitul disponibil, dar nu în aceeaşi
proporţie, deoarece taxele cresc şi ele o dată cu venitul şi frânează creşterea
consumului. Transferurile atenuează şi ele fluctuaţiile cererii agregate
deoarece, în recesiune de exemplu, completează veniturile săracilor şi permit
acestora să nu-şi modifice abrupt consumul.
Atenuarea dezechilibrelor economice şi asigurarea unei creşteri
economice neinflaţioniste şi creeatoare de noi locuri de muncă se situează
printre obiectivele cheie ale politicii economice a tuturor ţărilor. Stimularea
economiei prin politica bugetară nu este însă lipsită de riscuri asemănându-
se întrucâtva cu administrarea de medicamente unui bolnav: este foarte greu
de determinat doza optimă de administrat. O politică excesiv de restrictivă
poate conduce la recesiune şi şomaj, în timp ce o politică prea expansionistă
generează inflaţie. Capitolele următoare dezbat problemele inflaţiei,
şomajului şi a relaţiei dintre ele.
 Idei în rezumat

1. Cererea agregată exprimă ansamblul bunurilor şi serviciilor pe care

consumatorii, firmele, guvernul şi străinătatea doresc şi pot să le
achiziţioneze în funcţie de preţul mediu din economie.
2. Factorii care determină deplasarea cererii agregate sunt componentele
cheltuielilor agregate.
3. Oferta agregată exprimă producţia totală de bunuri şi servicii pe care
firmele doresc şi pot să o realizeze în funcţie de nivelul mediu al preţurilor
din economie.
4. Oferta agregată pe termen scurt cuprinde trei zone: prima în care este
perfect elastică, a doua în care are pantă pozitivă şi ultima în care este
perfect inelastică.
5. Cei mai importanţi factori care determină modificarea ofertei agregate pe
termen scurt sunt: preţurile factorilor de producţie, rata inflaţiei anticipate,
productivitatea factorilor de producţie, informaţiile şi neotehnologiile,
raportul de forţe de pe piaţa factorilor, legislaţia şi şocurile externe.
6. Pe termen lung, oferta agregată este perfect inelastică, la nivelul potenţial
al P.I.B..
7. Echilibrul macroeconomic pe termen scurt este punctul de intersecţie al
cererii agregate cu oferta agregată pe termen scurt. Pe termen lung,
echilibrul presupune o intersecţie între curbele menţionate cu oferta agregată
pe termen lung.
8. Un decalaj recesionist apare atunci când cererea agregată întersectează
oferta agregată sub nivelul potenţial al P.I.B.. În caz contrar vorbim de un
decalaj inflaţionist.
9. Decalajele P.I.B. de la nivelul său potenţial se pot elimina automat prin
ajustări pe termen lung ale economiei sau prin intervenţia statului.
10. În economie există stabilizatori automaţi: taxele şi transferurile.
 Studiu de caz

Presupunem că într-o ţară oarecare există echilibru macroeconomic pe

termen lung. Explicaţi cu ajutorul unui grafic impactul următoarelor
evenimente asupra ţării respective:
- cresc cheltuielile statului pentru modernizarea căilor ferate;
- creşte fiscalitatea;
- deciziile O.P.E.C. generează un nou şoc al petrolului în economia
mondială;
- populaţia anticipează o inflaţie sporită în viitor;
- se depreciază moneda naţională.
Dacă în urma analizei concluzionaţi că economia s-a îndepărtat de
echilibru, propuneţi pentru fiecare situaţie soluţii de restabilire a echilibrului.
 CAPITOLUL 14

PIAŢA MUNCII
ŞOMAJUL

Munca este cea mai importantă resursă a oricărei economii naţionale,

o dovadă în acest sens constituind-o ţările sărace în resurse naturale, dar cu
un nivel de trai ridicat, aşa cum este Japonia. Acest capitol vă introduce în
analiza pieţei muncii şi vă ajută să înţelegeţi cum se formează salariul, de ce
există şomaj în economie şi cum poate fi el diminuat.

14.1. Cererea şi oferta de muncă: caracterizare generală

Munca, în calitate de factor de producţie, se tranzacţionează pe piaţa

muncii, piaţă pe care se întâlnesc cererea şi oferta de muncă şi se formează
preţul muncii.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se
formează în economie într-o anumită perioadă de timp. Cererea de muncă
poate fi privită la nivel microeconomic, al firmei, şi la nivelul pieţei. La
nivelul firmei, cererea de muncă depinde de productivitatea marginală a
muncii, adică de sporul de producţie adus firmei de fiecare nou angajat.
Potrivit legii randamentelor factoriale descrescătoare, pe măsură ce
cantitatea de muncă creşte, productivitatea marginală creşte până la un
punct, după care începe să scadă. Dincolo de un anumit nivel,
productivitatea marginală poate deveni negativă, determinând o reducere a
producţiei; în capitolul şase arătam că zona economică pentru întreprinzător
este aceea în care productivitatea marginală este descrescătoare, dar rămâne
pozitivă.
Fiecare nou angajat va aduce firmei un venit egal cu valoarea
productivităţii marginale, adică: VM=PxWm, în care VM este venitul adus
de fiecare angajat, P este preţul de vânzare al produsului firmei şi Wm este
productivitatea marginală a muncii. Relaţia anterioară este adevărată dacă
piaţa este perfect concurenţială, adică este o piaţă pe care permanent venitul
marginal este egal cu preţul. Costul fiecărui nou angajat este salariul
nominal pe care firma i-l plăteşte; salariul reprezintă pentru firmă costul
marginal al muncii. Profitul firmei va fi maxim atunci când venitul marginal
este egal cu costul marginal, ceea ce în termeni reali se va scrie: Wm=SR, în
care prin SR am notat salariul real. Salariul real exprimă puterea de
cumpărare a salariului nominal, cererea de muncă fiind o funcţie
descrescătoare de SR. Grafic, cererea de muncă la nivelul firmei este
descrescătoare pentru că şi productivitatea marginală a muncii este
descrescătoare, astfel:
SR
C0 C2
C1 Cererea de muncă scade

Cererea de muncă
creşte

L
Graf. 14.1. Cererea de muncă

Modificarea cererii de muncă în funcţie de salariul real se face pe

aceeaşi curbă a cererii C0 din graficul 14.1.; modificarea cererii în funcţie de
alţi factori decât salariul determină deplasarea curbei cererii spre dreapta,
dacă cererea creşte (C2) şi spre stânga dacă cererea scade (C1).
La un nivel dat al salariului, cererea de muncă poate să crească, dacă
creşte productivitatea marginală a muncii, sau să scadă în situaţia inversă.
Un alt factor care influenţează cererea de muncă este preţul bunurilor şi
serviciilor produse de firmă cu ajutorul factorului muncă. Cu cât acest preţ
este mai mare, cu atât firma va dori să ofere mai mult, deci va avea nevoie
de o cantitate mai mare de muncă. Pentru că cererea de muncă depinde de
cererea de bunuri şi servicii de pe piaţă, spunem că munca este un factor de
producţie derivat (derivă din cererea de bunuri şi servicii). Prin însumarea
cererilor de muncă individuale la nivelul pieţei se obţine cererea pieţei.
O altă componentă a pieţei muncii este oferta de muncă, prin care
înţelegem cantitatea de muncă pe care o pot depune membrii societăţii în
condiţii salariale. Ca şi cererea de muncă, şi oferta de muncă poate fi privită
la nivelul individului şi la nivelul pieţei. La nivelul individului, oferta de
muncă este studiată prin prisma teoriei comportamentului consumatorului.
Astfel, ofertantul de muncă, raţional, are de ales între două “bunuri”: timp
liber şi timp de muncă. Dacă un consumator doreşte să obţină mai multe
bunuri şi servicii, el trebuie să obţină un venit mai mare, adică să muncească
mai mult. Acest lucru reduce însă timpul liber de care consumatorul dispune
pentru odihnă, educaţie, distracţii e.t.c.. În consecinţă, costul de oportunitate
al timpului liber este dat de venitul care ar fi putut fi obţinut prin muncă, şi,
mai departe, de cantitatea de bunuri şi servicii ce ar fi putut fi cumpărată cu
acel venit. Pe măsura creşterii salariului, opţiunea între timpul liber şi timpul
de muncă determină o formă specifică a ofertei de muncă, şi anume:
Salariul

Efect de venit > Efect de substituţie

W1
Efect de venit = Efect de substituţie
W0
Efect de venit < Efect de substituţie

Timp de muncă
T*
În prima zonă, pe măsură ce salariul creşte, salariatul este tentat să
muncească mai mult, deoarece costul oportun al timpului liber creşte.
Creşterea preţului timpului liber determină o reducere a cantităţii
“consumate” de consumator din acest bun şi la creşterea corespunzătoare a
timpului de muncă. Dar creşterea costului oportun al timpului liber
determină două categorii de efecte: de substituţie şi de venit. Efectul de
substituţie arată la cât timp liber se renunţă datorită faptului că creşterea
costului oportun este resimţită de consumator ca o “scumpire” a timpului
liber şi, evident, este negativ. Efectul de venit este pozitiv, deoarece
creşterea salariului este resimţită de consumator ca o creşterea a venitului
real, iar acesta va dori să dispună de mai mult timp liber pentru a utiliza
banii pe care îi câştigă.
În zona a doua cele două efecte se compensează, astfel încât creşterea
salariului nu mai are nici o influenţă asupra cantităţii de muncă depuse de
angajat. În cea de-a treia zonă, efectul de venit este dominant şi creşterea
salariului determină o reducere a cantităţii de muncă prestate.
În negocierea contractelor de muncă, prin dialoguri între salariaţi şi
specialiştii în relaţii umane de care dispune conducerea se încearcă stabilirea
unei astfel de mărimi a salariului, încât salariatul să se afle în prima zonă a
ofertei de muncă. Aşa se explică, între altele, de ce curba ofertei de muncă
pe ansamblul pieţei are panta pozitivă; o altă explicaţie se află în faptul că
salariile mari dintr-o ramură atrag alţi salariaţi, determinând o creştere a
ofertei de muncă urmată de o reducere a salariilor.
În condiţiile pieţei perfecte a muncii, salariul se va stabili asemănător
unui preţ de echilibru, astfel:
 Salariul Ofertă de muncă

A
We
Cerere de muncă
L
Le L*
Graf. 14.2. Salariul de echilibru

Punctul A este un punct de echilibru, dar el nu oferă nici o informaţie

despre nivelul şomajului. Dacă vom considera că toţi cei ce doresc să se
angajeze reprezintă o cantitate de muncă L*, atunci diferenţa dintre L* şi Le
reprezintă şomajul voluntar, adică acel nivel al şomajului dat de faptul că
salariul de echilibru este prea mic pentru a-i face pe cei L*-L să se angajeze.
Şomajul voluntar, deşi nu figurează în statisticile oficiale poate fi destul de
însemnat şi nu include doar persoanele atât de bogate încât să nu aibă nevoie
de un loc de muncă. El include de exemplu şi persoanele care beneficiază de
ajutoare sociale din partea statului, şi pentru care salariul este prea mic
comparativ cu nivelul cumulat al transferurilor sociale şi al renunţării la
timpul liber.

14.2. Forme particulare ale pieţei muncii: monopolul, monopsonul

şi monopolul bilateral

Concurenţa perfectă este un model economic ideal, care ne ajută să

înţelegem formele reale de piaţă a muncii, şi anume monopolul, monopsonul
şi monopolul bilateral. Atunci când firmele au capacitatea de a controla
nivelul salariilor se consideră că piaţa muncii este una de monopson,
deoarece firmele sunt cele care determină preţul muncii şi cantitatea de
muncă din economie. Dacă firmele vor dori să angajeze mai mult (creşte
cererea de muncă), ele vor trebui să plătească mai mult atât pentru noul
angajat, cât şi pentru ceilalţi salariaţi. Costul marginal al muncii în această
situaţie este suma dintre salariul noului lucrător şi creşterea globală a
salariilor celorlalţi. Situaţia este asemănătoare celei de monopol, în sensul că
monopolistul trebuie să reducă preţul dacă doreşte să vândă mai mult, iar
reducerea se aplică tuturor unităţilor vândute. La fel cum în cazul
monopolului venitul marginal este inferior preţului, iar curba venitului
marginal este sub curba cererii, tot aşa în cazul monopsonului pe piaţa
muncii, costul marginal al muncii este superior ofertei de muncă, ceea ce
grafic se traduce prin:

Salariul Cerere de muncă

Cost marginal al muncii

W* Ofertă de muncă
W2
W3

W1

L* L2 L
Graf. 14.3. Formarea salariului pe o piaţă de monopson

Echilibrul monopsonului se stabileşte în punctul în care costul

marginal al muncii este egal cu venitul marginal, venit marginal dat de
cererea de muncă. Dar salariul plătit de monopson nu va fi W*, egal cu
costul marginal, ci va fi determinat pe baza ofertei de muncă, stabilindu-se la
nivelul W3. Se poate observa că acest nivel este inferior salariului de pe
piaţa perfectă, W2, în timp ce numărul salariaţilor angajaţi este L*, mai mic
şi el decât cel din situaţia perfectă, notat în grafic cu L2.
Desigur că în realitate nu există monopson pur pe piaţa muncii; în
schimb apar frecvent situaţii în care firmele se înţeleg între ele cu privire la
mărimea salariilor, fapt care explică, pe de o parte, existenţa unui coridor al
salariilor practicate de firmele mari, iar pe de altă parte pierderea de către
firmele care “sparg” acest coridor “în jos” al unor salariaţi valoroşi ( de
exemplu, cazul firmei Shell pe piaţa rimânească în 1999).
Frecvent întâlnită pe piaţa muncii este şi o altă situaţie, cea a
monopolului reprezentat de sindicate, de care vom discuta în continuare.
Sindicatele urmăresc în principal trei obiective, şi anume:
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, salarii mai mari şi siguranţa locurilor de
muncă. Sindicatele pot determina salarii mai mari într-o anumită ramură prin
cel puţin două metode: reducerea ofertei de muncă şi negocierea salariilor.
Reducerea ofertei de muncă se poate realiza prin limitarea accesului altor
persoane în ramura în care activează sindicatul (spiritul de breaslă; de
exmplu, experţii contabili, secretul profesional e.t.c.).
Cea mai frecvent utilizată metodă este însă negocierea salariilor, de
multe ori sub ameninţarea unor mijloace de protest legale, cum ar fi grevele.
Succesul sindicatelor depinde de capacitatea lor de a-şi impune revendicările
şi de posibilităţile economice ale firmelor. În cazul în care firmele sunt
numeroase, orice presiune din partea sindicatelor pentru salarii mai mari
conduce la creşterea salariilor, dar şi la reducerea gradului de ocupare, astfel:
Salariul
Ofertă de muncă

W2
W1
Cerere de muncă

L2 L1 L3 L
Graf. 14.4. Monopolul pe piaţa muncii

La nivelul salariului W2, doresc să se angajeze L3, în timp ce cererea

de muncă este L2. Diferenţa dintre L3 şi L2 poartă numele de şomaj
involuntar. Prin şomaj involuntar vom înţelege aşadar situaţia în care o
persoană capabilă şi dornică să muncească la nivelul salariului existent pe
piaţă nu găseşte de lucru, deşi caută. Presiunile create de cei ce doresc să se
angajeze la nivelul W2 al salariului, pun sub semnul întrebării capacitatea
sindicatelor de a menţine acest nivel al salariului. Acţiunea sindicatelor dă
naştere aşa numitului efect de hysteresis care constă în faptul că cei care au
deja un loc de muncă, organizaţi în sindicate, solicită un nivel tot mai mare
al salariului, deşi cererea agregată scade. În consecinţă, gradul de ocupare
scade, uneori pe un fond inflaţionist, iar fenomenul tinde să se
permanentizeze.
De cele mai multe ori însă negocierea salariilor se face între sindicate
şi organizaţiile patronale. Apare în acest fel pe piaţa muncii o situaţie de
monopol combinat cu monopson, numită şi situţaie de monopol bilateral.
Salariul şi gradul de ocupare în această situaţie depinde de raportul de putere
dintre cele două părţi, care au interese opuse: monopsonul să ţină salariul la
un nivel cât mai redus, iar monopolul invers. De aici rezultă două limite între
care salariul va oscila: una inferioară stabilită de monopson şi una superioară
stabilită de monopol. Grafic situaţia se va prezenta astfel:
 Salariul Cost marginal al muncii
W*
Oferta de muncă
W2

W1 Cerere de muncă

L1 L2 L3 L
Graf. 14.5. Monopolul bilateral pe piaţa muncii

Pe o piaţă perfectă salariul de echilibru ar fi W*, superior celui de

monopson şi inferior celui de monopol. Pe această piaţă salariul va avea o
valoare cuprinsă între W1 şi W2; uneori firmele pot fi constrânse să accepte
şi salarii mai mari de W2, nu însă mai mari decât situaţia care le-ar scoate de
pe piaţă. Înţelegeţi acum de ce presiunea excesivă a sindicatelor în direcţia
creşterii salariilor poate să pună în pericol existenţa firmei şi să vină în
contradicţie cu cel de-al doilea obiectiv fundamental al angajaţilor: siguranţa
locului de muncă.

14. 3. Şomajul: definiţie, cauze şi forme

Definiţia şomajului şi a şomerului nu este o sarcină uşoară, dacă avem

în vedere că există persoane care nu lucrează, dar nici nu doresc s-o facă, sau
persoane care lucrează pentru un salariu inferior gradului de pregătire.
Pentru a asigura un anumit grad de comparabilitate între ţări, în statistica
internaţională se operează cu următoarele categorii de populaţie:
- populaţia ocupată, formată din acele persoane care prestează o muncă
salariată, inclusiv cei care sunt temporar indisponibili din cauza unei boli, a
unui accident sau pentru că sunt în concediu;
- şomerii, care cuprind acele persoane care nu lucrează şi caută în mod activ
un loc de muncă (merg la interviuri, la oficiile de plasament e.t.c.);
- populaţia neocupată, formată din restul populaţiei în vârstă de muncă; vom
include aici studenţii, casnicele, bolnavii inapţi, persoanele care nu doresc
să lucreze ş. a..
 Rata oficială a şomajului se determină prin raportarea numărului de
şomeri la oferta de muncă totală, astfel:
Rs=Şomeri/(Populaţie ocupată + Şomeri)
Desigur că rata şomajului astfel calculată nu este lipsită de
inexactităţi; astfel, există persoane care declară că sunt în căutarea unui loc
de muncă pentru a beneficia de ajutorul de şomaj, dar de fapt nu doresc să
lucreze. Pe de altă parte, există persoane angajate "cu ziua" sau cu jumătate
de normă, care nu sunt considerate şomere. În consecinţă, rata reală a
şomajului poate să se abată de la cea statistică, dar acesta nu este un motiv
pentru a considera statisticile inutile; dimpotrivă, ele sunt de mare ajutor în
fundamentarea politicilor de combatere a şomajului.
Din perspectiva macroeconomiei, şomajul descrie acea situaţie de pe
piaţa muncii caracterizată printr-o utilizare parţială a resurselor de muncă.
Din punct de vedere al cauzelor care generează şomajul, distingem
următoarele forme de şomaj:
1. Şomajul ciclic apare atunci când cererea de bunuri şi servicii este mai
mică decât cantitatea totală de bunuri şi servicii pe care o poate produce
economia. El apare în perioadele de recesiune şi criză economică, aşa cum
am văzut în capitolul precedent;
2. Şomajul fricţional, datorat fluctuaţiei normale a forţei de muncă (de
exemplu, persoane care îşi schimbă localitatea, sau tinerii nou intraţi pe piaţa
muncii). Acestei forme i se mai spune şi şomaj tranzitoriu şi este generat de
timpul consumat de ofertanţii de muncă pentru identificarea celui mai
avantajos plasament.
3. Şomajul structural datorat neconcordanţei între structura cererii de muncă
şi cea a ofertei de muncă. Există posibilitatea ca forţa de muncă să nu posede
pregătirea cerută de către firme, şi atunci apare concomitent o cerere de
muncă nesatisfăcută şi o ofertă de muncă în exces. Cauzele acestui şomaj pot
fi multiple, astfel:
a) schimbări în organizarea internă a firmelor, cum ar fi trecerea de la o
organizare pe verticală la una pe orizontală;
b) concurenţa internaţională şi specializarea ţărilor în cadrul comerţului
internaţional;
c) factori politici, cum ar fi legi care stimulează introducerea progresului
tehnic, pregătirea continuă a angajaţilor, creşterea mobilităţii forţei de muncă
(indemnizaţii de instalare) e.t.c..
4. Şomajul voluntar se mai numeşte şi şomaj clasic şi apare chiar în
condiţiile în care piaţa muncii se află în echilibru. El este reprezentat de toţi
cei care nu au un loc de muncă şi ar dori să lucreze, dar la un salariu mai
mare decât cel existent la momentul respectiv pe piaţă. Grafic, acest şomaj
poate fi reprezentat astfel:
Salariul

Ofertă de muncă

W*
Cerere de muncă
L
L* L’
Graf. 14.6. Şomajul voluntar

În condiţii de echilibru pe piaţa muncii nu va exista şomaj involuntar,

adică nu vor exista oameni care să dorească să se angajeze în condiţiile
salariului existent şi să nu o poată face. Va exista în schimb şomaj voluntar,
reprezentat de tot ceea ce depăşeşte L* (L’ – L*). Dacă salariile ar fi
flexibile, economiştii clasici susţin că va exista numai şomaj voluntar.
Explicaţia acestui şomaj se află în faptul că există persoane care se vor
mulţumi cu ajutorul de şomaj, pentru că angajarea poate fi prea costisitoare,
comparativ cu avantajele la care se renunţă (de exemplu o casnică preferă să
aibă grijă de copii, pentru că ajutorul de şomaj plus suma de bani pe care ar
fi trebuit să o plătească pentru îngrijirea copiilor depăşeşte W*).
5. Şomajul involuntar este reprezentat de persoanele care doresc să se
angajeze la salariul existent pe piaţă, dar nu o pot face pentru că nu există
locuri de muncă. Explicaţia acestui şomaj se află în rigiditatea salariilor,
stabilite după cum se ştie prin negocieri colective, care se revizuiesc destul
de rar (cel mai frecvent o dată pe an). Rigiditatea salariilor are şi alte
explicaţii pe lângă negociere, cum ar fi aceea că schimbarea salariilor poate
fi costisitoare pentru firme (antrenează, de exemplu, costuri de negociere). O
altă explicaţie se află în faptul că, de multe ori, firmele nu micşorează
salariul atunci când creşte oferta de muncă, deoarece ele plătesc muncitorii
în funcţie de productivitatea muncii. Pentru a munci la fel de bine,
muncitorii vor primi acelaşi salariu. Nu în ultimul rând, forţa sindicatelor de
a impune salarii ridicate, chiar dacă astfel împiedică noile angajări, poate fi o
cauză a şomajului involuntar, aşa cum am văzut în subcapitolul precedent.
În aceste condiţii, orice creştere a ofertei de muncă sau o reducere a
cererii va conduce la şomaj involuntar. Grafic, acest şomaj arată astfel:
 Salariul Cerere de muncă
Şomaj Ofertă de muncă
involuntar

L
L0 L1
Graf. 14.7. Şomajul involuntar

De exemplu, şomajul involuntar se poate datora unui şoc al ofertei

care deplasează curba ofertei agregate pe termen scurt spre stânga; cererea
de bunuri de consum scade, antrenează o reducere a cererii de muncă, iar în
economie apare şomajul involuntar.
6. Şomajul natural este acel nivel al şomajului pentru care preţurile se
stabilizează şi corespunde potenţialului economiei naţionale pe o anumită
perioadă. Şomajul natural include numai şomaj fricţional şi şomaj structural,
ceea ce înseamnă că la nivelul potenţial al P.I.B. şomajul ciclic este zero.
Rata naturală a şomajului nu are o mărime predeterminată, la care să se
alinieze toate economiile naţionale. De exemplu, la mijlocul ultimului
deceniu al secolului XX ea era estimată la 14% pentru economiile în
tranziţie, la cca. 6 – 12 % pentru ţările U.E. şi la 4 – 5 % pentru S.U.A.. Mai
mult decât atât, rata naturală a şomajului se modifică în timp, iar experienţa
istorică demonstrează că tendinţa generală este de creştere. Cu titlu de
exemplu, în anii '60 rata naturală în Europa de Vest era estimată la 4 - 5%.
Care ar fi explicaţia creşterii ratei naturale a şomajului? Un fenomen
interesant este cel al hazardului moral: creşterea cuantumului şi duratei
ajutorului de şomaj măreşte costul oportun al timpului de muncă, astfel că
numărul şomerilor voluntari creşte. Pe de altă parte, şomajul manifestat pe o
perioadă îndelungată este perceput de firme ca o depreciere a aptitudinilor şi
priceperii salariaţilor care nu lucrează, rezultatul fiind faptul că firmele se
abţin să angajeze şomeri. O altă explicaţie se află în evoluţia demografică:
reducerea ponderii tinerilor în totalul populaţiei, categorie caracterizată în
general printr-un grad mare al ocupării, este de natură să determine creşterea
ratei şomajului.
 14.4. Efectele şomajului. Măsuri de diminuare a şomajului şi de
protecţie a şomerilor

Efectele şomajului sunt uşor de dedus de fiecare dintre noi, motiv

pentru care nu vom insista prea mult asupra lor. Foarte pe scurt, cele mai
importante efecte economice şi sociale ale şomajului sunt:
a) Reducerea P.I.B. determinată de faptul că cei care nu lucrează nici nu
produc, astfel încât timpul de muncă al acestora este iremediabil pierdut. În
capitolul precedent am învăţat că un decalaj recesionist, caracterizat printr-o
subutilizare a forţei de muncă, presupune un P.I.B. mai mic decât cel
potenţial. Diferenţa dintre P.I.B. efectiv şi cel potenţial este în acest fel
pierdută, chiar dacă decalajul se corectează pe termen lung. Economistul
Arthur Okun a descris relaţia dintre rata şomajului şi P.I.B. sub forma unei
legi care îi poartă numele şi care sună astfel: pentru fiecare procent cu care
rata efectivă a şomajului depăşeşte rata naturală, P.I.B. scade cu 2,5
procente.
b) Creşterea cheltuielilor cu protecţia socială. Cu cât şomajul este mai
îndelungat şi afectează mai mulţi salariaţi, cu atât transferurile sociale vor fi
mai mari şi vor greva bugetul public.
c) Reducerea eficienţei forţei de muncă, datorită pierderii dexterităţii celor
deveniţi şomeri, mai ales dacă şomajul este de lungă durată.
d) Reducerea veniturilor individuale ale salariaţilor concediaţi, care
antrenează o reducere a consumului acestora şi o extindere a sărăciei.
e) Efecte sociale generale: creşterea criminalităţii, sinuciderilor, cerşetorilor
ş.a..
f) Efecte asupra sănătăţii psihice a şomerului: stări depresive, sentimentul de
excludere din societate e.t.c..
Referitor la măsurile de protecţie a şomerilor, cea mai cunoscută este
indemnizaţia de şomaj, care are şi meritul de a acţiona ca un stabilizator
automat în economie, în sensul că frânează reducerea bruscă a cererii
agregate şi micşorează pierderile de venit naţional. În România, legislaţia
prevede ca ajutorul de şomaj să se acorde pe o perioadă de 270 de zile, iar
mărimea sa să se calculeze în funcţie de perioada în care s-a cotizat la fondul
de şomaj şi de veniturile obţinute de şomer în perioada în care a lucrat.
Mai importantă decât protecţia şomerilor este diminuarea şomajului,
iar cele mai importante căi sunt:
a) Stimularea cererii agregate, în condiţiile în care oferta agregată poate să
crească. Există însă pericolul inflaţiei, măsura putând fi aplicată mai ales în
condiţii de deflaţie.
b) Reforma pieţei de muncă în sensul asigurării unei mai mari flexibilităţi a
salariului;
c) Reducerea efectului de hysteresis, prin eliminarea hazardului moral. Se
propune limitarea perioadei de acordare a ajutorului de şomaj, impunerea
unor cursuri obligatorii pentru şomeri, a obligativităţii acestora de a efectua
munci publice ş.a.;
d) O atenţie mai mare acordată educaţiei şi pregătirii profesionale în
concordanţă cu cerinţele de muncă viitoare.
În ţările Uniunii Europene şomajul este declarat „inamicul public
numărul 1”, în condiţiile în care există ţări ca Italia în care rata şomajului
depăşeşte 25%. În România principala problemă este inflaţia, dar acest
dezechilibru este însoţit şi de un şomaj important, iar autorităţile par a se
confrunta cu o veche dilemă: inflaţie sau şomaj? Vom aborda această dilemă
aşa cum a evoluat ea de-a lungul timpului după ce ne vom completa
cunoştiinţele economice cu informaţii despre inflaţie.

Idei în rezumat

1. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează

în economie într-o anumită perioadă de timp.
2. Cererea de muncă este o funcţie descrescătoare de salariul real.
Deplasarea curbei cererii de muncă este determinată de următorii factori:
productivitatea factorilor de producţie şi preţul bunurilor şi serviciilor
produse cu factorul muncă.
3. Oferta de muncă este cantitatea de muncă pe care o pot depune membrii
societăţii în condiţii salariale.
4. Oferta de muncă depinde de opţiunea consumatorului între timpul liber şi
timpul de muncă şi poate avea pantă pozitivă, zero sau negativă.
5. Echilibrul pieţei muncii se stabileşte în punctul de intersecţie a cererii de
muncă cu oferta de muncă.
6. În cazul în care pe piaţa muncii firmele au posbilitatea de a controla
salariul, situaţia se numeşte monopson. Cantitatea de muncă angajată va fi
mai mică şi salariul este şi el mai mic.
7. Dacă piaţa muncii este controlată de salariaţi, situaţia poartă numele de
monopol. Dacă piaţa este şi monopol şi monopson vorbim de monopol
bilateral.
8. Oficial, şomerii cuprind persoanele care nu lucrează şi caută un loc de
muncă. Rata şomajului este raportul dintre şomeri şi suma dintre populaţia
ocupată şi şomeri.
9. Şomajul poate fi: ciclic, fricţional, structural, voluntar şi involuntar.
10. Şomajul natural este acel şomaj pentru care preţurile se stabilizaează şi
cuprinde numai şomaj fricţional şi structural.
11. Cele mai importante efecte ale şomajului sunt: reducerea P.I.B., creşterea
cheltuielilor cu protecţia socială, reducerea eficienţei forţei de muncă şi
efectele sociale (criminalitate, sinucideri ş.a.).
12. Măsurile de protecţie a şomerilor şi de reducere a şomajului sunt:
indemnizaţia de şomaj, stimularea cererii agregate, reforma pieţei muncii,
reducerea efectului de hysteresis şi o atenţie mai mare acordată educaţiei.

Studiu de caz

Pe baza datelor furnizate de anuarul statistic al României pe 1998

analizaţi următoarele probelme:
a) Cauzele şomajului;
b) Formele şomajului;
c) Măsurile de diminuare a şomajului şi de protecţie a şomerilor;
d) Efectele şomajului asupra P.I.B..
 CAPITOLUL 15

PIAŢA MONETARĂ

Concepţia asupra monedei, a capacităţii sale de a influenţa economia

reală, se află la baza controverselor dintre diferitele curente de gândire
economică. Astfel, şcoala clasică considera că moneda nu poate fi dorită
pentru ea însăşi şi că există o dihotomie între economia reală şi economia
monetară. În perspectiva clasică, modificarea masei monetare influenţează
doar preţurile nominale şi lasă neschimbate producţia naţională şi ocuparea
forţei de muncă. Keynes consideră că, dimpotrivă, modificarea masei
monetare este de natură să modifice nivelul ocupării şi al produsului intern
brut, astfel că politica monetară poate fi utilizată ca politică anticiclică.
Monetariştii admit că pe termen scurt moneda influenţează variabilele
economice reale, dar reafirmă că echilibrul pe termen lung este independent
de monedă. În acest capitol vom explica ce sunt banii, de ce doresc oamenii
să deţină monedă, cine creează monedă în economie şi cum se realizează
echilibrul pieţei monetare.

15.1. Ce sunt banii?

Toţi suntem obişnuiţi să folosim bani, indiferent de forma pe care o

îmbracă aceştia: monedă fiduciară, monedă scripturală sau bani electornici.
În România, banii electronici sunt abia la început, dar sunt convinsă că aţi
auzit cu toţii despre cărţi de debit sau de credit, cecuri ş.a.. Astăzi nu mai
putem să ne imaginăm o economie, fără un sistem financiar care, evident,
are în centrul său moneda. Banii nu au existat dintotdeauna; la început,
schimbul se desfăşura sub forma trocului, numit într-un limbaj mai modern
barter. Treptat, economia bazată pe troc a fost înlocuită cu una monetară,
fără ca barterul să dispară definitiv. De exemplu, dacă în acest moment o
ţară ar intra în incapacitate de plată, singura posibilitate de import ar fi
barterul pentru că nu ar mai dispune de resurse valutare.
Toţi ştim cum arată banii, dar dacă v-ar cere cineva să definiţi
conceptul de monedă într-o singură frază, cu siguranţă aţi fi puşi în
dificultate. Foarte pe scurt, putem afirma că banii reprezintă orice element
aceptat ca mijloc general de plată. Observaţi că de fapt am definit banii prin
cea mai importantă funcţie pe care o îndeplinesc: mijloc de schimb. În
această calitate, banii reprezintă un etalon pentru evaluarea valorii tuturor
bunurilor supuse schimbului. Suma rezultată din evaluarea unui bun poate fi
oferită în schimbul bunului rerspectiv, ceea ce înseamnă că şi moneda este o
marfă, de a cărei utilitate ne dăm seama atunci când renunţăm la ea. În plus,
existenţa banilor simplifică şi fluidizează schimburile deoarece este
eliminiată constrângerea ca bunurile schimbate să fie strict echivalente.
Pe lângă funcţiile de mijoc de plată şi etalon al valorii, moneda
îndeplineşte şi rolul de mijloc de rezervă, alături de alte active cum ar fi
terenurile, proprietăţile imobiliare, titlurile financiare ş.a..
Diferitele forme de bani au fost grupate în funcţie de lichiditatea lor în
mai multe agregate monetare care împreună exprimă cantitativ oferta de
monedă din economie. Agregatele monetare diferă de la o ţară la alta. Astfel,
S.U.A. utilizează trei agregate, pe când în sistemul francez se utilizează
patru agregate monetare. În România, masa monetară este formată din două
agregate monetare, M1 şi M2.
Agregatul M1 cuprinde “banii tranzacţionali”, şi anume:
- moneda metalică ce circulă în afara sectorului bancar;
- banii de hârtie, care circulă tot în afara sistemului bancar;
- depozite bancare operabile prin cecuri şi conturi curente (depozite la
vedere).
Numerarul în circulaţie, împreună cu disponibilităţile băncilor în
conturile curente de la Banca Naţională formează baza monetară, notată cu
M0.
Agregatul M2 cuprinde, pe lângă M1, “cvasibanii” (near-money),
adică:
- economiile populaţiei;
- depozite în lei pe termen şi condiţionate (un exemplu de depozit
condiţionat este scrisoarea de garanţie bancară);
- depozite în valută ale rezidenţilor.

15.2. Oferta de monedă

Piaţa monetară a oricărei ţări este o scenă pe care activează numeroase

instituţii financiare, cum ar fi banca centrală, băncile comerciale, companiile
de asigurări, fondurile mutuale ş.a.. Dintre acestea, numai două au
capacitatea legală de a crea monedă: banca de emisiune şi băncile
comerciale.

15.2.1. Rolul băncii centrale pe piaţa monetară

Banca centrală poartă diferite denumiri de la ţară la ţară; de exemplu,

în România ea se numeşte bancă naţională, pe când în S.U.A. i se spune
„Rezervele Federale”. Cea mai veche bancă centrală din lume este cea a
Suediei, numită Riksbank, creată în 1668; Banca Naţională a României a
fost creată în 1880, iar în prezent funcţionarea ei este reglementată prin legea
nr.101/1998. Potrivit acestei legi, B.N.R. este cea care elaborează, aplică şi
răspunde în faţa Parlamentului de politica monetară, valutară, de credit şi de
plăţi, precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară. Cele
mai importante funcţii ale băncii centrale sunt:
- este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare şi mijloace
legale de plată pe teritoriul ţării; prin moneda emisă banca centrală este
principala sursă a creditului în economie;
- este „bancă a băncilor”; în această calitate este deţinătoarea rezervelor
bancare, controlează funcţionarea băncilor comerciale şi intermediază în
operaţiile de compensaţie interbancare;
- este „banca statului”, fără a fi neapărat proprietate publică; de exemplu,
în S.U.A. Rezervele Federale sunt proprietatea băncilor afiliate. În
această calitate banca centrală este cea care promovează politica
economică a statului şi este creditor al acestuia în condiţii strict
specificate de lege;
- gestionează rezerva de mijloace de plată internaţionale (aur şi devize);
după caz, banca centrală poate aplica restricţii valutare şi poate interveni
pe piaţa valutară pentru a susţine moneda naţională.
Ca unic emitent de monedă, banca centrală este cea care creează baza
monetară din economie, pe care am notat-o anterior cu M0; pentru a
influenţa celelalte componente ale masei monetare, această instituţie
utilizează instrumente specifice, şi anume:

http://www.bnr.ro/Instrumentele-de-politica-monetara-3327.aspx

15.2.2. Crearea de monedă de către băncile comerciale

În calitate de intermediar financiar, băncile comerciale colectează

resursele băneşti disponibile din economie şi le oferă sub formă de credite.
Ceea ce deosebeşte băncile comerciale de ceilalţi intermediari financiari este
tocmai capacitatea lor de a crea monedă scripturală conferită de lege; nici un
alt intermediar financiar nu are dreptul să împrumute o cantitate mai mare de
monedă decât depozitele de care dispune.
De fiecare dată când o bancă acordă un împrumut, ea trebuie să
suplimenteze rezerva la banca centrală, potrivit ratei rezervei legale
obligatorii. Legătura dintre rezerve şi depozite, care exprimă de fapt legătura
dintre baza monetară şi oferta monetară, poartă numele de multiplicatorul
monetar. Să luăm următorul exemplu:
Banca X
D C Se observă că suma totală pe care banca o
R=300.000 1mil.lei poate acorda sub formă de împrumut
C=700.000 700.000 este: S=C[(1-r)+(1-r)2+(1-r)3+...], adică
R=210.000 490.000 progresie geometrică cu raţia (1-r), deci
C=490.000 343.000 S=C(1/r).
R=147.000 240.000 Raportul 1/r poartă denumirea de
C=343.000 168.070 multiplicatorul rezervelor.
R=102.900 Cum orice depozit are la bază moneda
C=240.100 numerar, se poate defini şi multiplicatorul
R=72.030 monetar ca fiind raportul dintre agregatul
C=168.070 monetar avut în vedere şi baza monetară:
R=50.421 Mm=M1/M0 sau M2/M0.
C=117649 Datele statistice reale reflectă faptul că
multiplicatorul monetar este mult mai mic decât cel permis de rezervele
obligatorii. Explicaţia acestui fapt se află, între altele, în aceea că o parte din
sume sunt reţinute sub formă de numerar de către populaţie. Pentru
monedele liber utilizabile, ca dolarul american, un alt motiv este utilizarea
acestora în afara graniţelor ţării care le-au emis. Există şi cazuri în care
multiplicatorul este mai mic deoarece băncile, în virtutea normelor
prudenţiale bancare, se abţin să împrumute sau îşi măresc rezervele peste
limita legală, când conjunctura economică se înrăutăţeşte.
Legat de ceea ce am discutat până acum, se impun câteva concluzii, şi
anume:
- oferta de monedă în economie este realizată de banca centrală şi băncile
comerciale;
- banca centrală crează monedă prin emisiune monetară, iar băncile
comerciale prin mecanismul creditului;
- banca centrală intervine indirect în economie prin următoarele instrumente:
* rescontul;
* open market;
* rezerve obligatorii.
Obiectivul fundmental al băncii centrale este stabilitatea monedei,
ceea ce presupune o creştere echilibrată a masei monetare în concordanţă cu
cererea de monedă din economie.

15.3. Cererea de monedă. Echilibrul pieţei monetare

 15.3.1. Cererea de monedă

În concepţia şcolii clasice, moneda nu poate fi dorită pentru ea însăşi,

ci pentru a fi schimbată pe alte bunuri şi servicii; oamenii cer monedă doar
pentru tranzacţii. Această perspectivă asupra banilor a condus la formularea
de către Fisher şi mai târziu Pigou a teoriei cantitative a monedei, potrivit
căreia există întotdeauna o egalitate între oferta de monedă şi cererea de
monedă. Ecuaţia cantitativă a banilor este: MV=PQ, în care M este masa
monetară, V viteza de rotaţie a monedei, P nivelul general al preţurilor şi Q
producţia reală. În această relaţie, V şi Q sunt considerate constante, M este
o variabilă exogenă dependentă de banca centrală, iar P este singura
variabilă endogenă. Cum V şi Q sunt constante, putem scrie: P=kM, unde
k=V/Q, ceea ce înseamnă că orice variaţie a masei monetare se regăseşte
doar în preţuri şi nu afectează economia reală (ipoteza neutralităţii monedei).
J.M. Keynes în lucrarea sa fundamentală „Teoria folosirii mâinii de
lucru, a dobânzii şi a banilor” revoluţionează gândirea economică asupra
monedei. El afirmă că cererea de monedă depinde de nivelul venitului şi de
rata dobânzii din economie şi descrie trei mobiluri ale cererii de monedă:
mobilul venitului, mobilul prudenţei şi mobilul speculaţiei. Să le explicăm
pe rând, aşa cum au fost ele fundamentate de către Keynes, apoi dezvoltate
de W. Baumol şi J. Tobin.
Mobilul venitului este strâns legat de cel tranzacţional. Din punct de
vedere al lui Keynes, mobilul venitului se referă la faptul că menajele nu-şi
cheltuiesc veniturile pe măsura încasării lor. Plăţile sunt eşalonate în timp,
iar veniturile sunt păstrate sub formă de monedă în vederea utilizării lor.
Costul oportun al deţinerii de monedă este dobânda adusă de alte hârtii de
valoare asemănătoare banilor, cum ar fi bonurile de tezaur sau conturile de
economii. De exemplu, să presupunem că un profesor are un salariu de 3
mil. de lei pe lună, pe care îi cheltuieşte într-un ritm de 100.000 de lei pe zi.
El are 2 posibilităţi: să păstreze întreaga sumă în numerar şi să plătească
100.000 pe zi, sau să păstreze doar 100.000 de lei, iar restul să-l depună la
termen de o zi, obţinând o dobândă. În ultimul caz, el trebuie să facă faţă
unor costuri legate de deplasarea la bancă pentru plăţi sau de alte activităţi
legate de administrarea banilor. Cu cât aceste costuri sunt mai mari, cu atât
el va fi tentat să reţină venitul "lichid", iar cu cât rata dobânzii este mai
mare, cu atât mai mult va fi tentat să depună banii la bancă. Continuatorii lui
Keynes concluzionează că cererea de monedă tranzacţională va fi direct
proporţională cu costul de brokeraj, adică cel provocat de administrarea
banilor şi invers proporţional cu rata dobânzii. Există părerea că s-ar putea
ajunge la o deţinere optimă de numerar care să minimizeze cele două costuri
de oportunitate. Datele empirice demonstrează că cererea de monedă este
direct proporţională cu venitul, venit măsurat cu ajutorul P.I.B..
Un alt motiv al cererii de bani este motivul precauţiei. Keynes îl
rezumă ca "grija de a face faţă plăţilor neprevăzute, speranţa de a profita de
ocazii avantajoase şi dorinţa de a păsta o valoare imuabilă, pentru a face faţă
unei viitoare obligaţii". Cu titlu de exemplu, să spunem că sunteţi oprit de
poliţie pentru că aţi încălcat o regulă de circulaţie şi trebuie să plătiţi o
amendă. De multe ori, amenda este mai mică dacă se plăteşte pe loc. Dacă
nu aveţi bani la dumneavoastră, veţi suporta un cost suplimentar, adică o
pierdere care se numeşte cost de lichiditate. Dar şi dacă îi veţi avea pierdeţi
dobânda pe care ei v-ar fi adus-o prin depunerea la bancă. Şi aici ar putea să
se ajungă la o sumă în numerar optimă, care să compenseze pierderile din
lipsă de lichidităţi cu pierderile din dobândă. Cererea de bani va fi direct
proporţională cu nesiguranţa plăţilor şi invers proporţională cu rata dobânzii.
În sfârşit, un ultim mobil este mobilul speculaţiei, pe care Keynes îl
defineşte astfel: "un arbitraj permanent între bani şi activele nemonetare".
Astfel, să presupunem că o obligaţiune aduce un venit fix de 10.000 lei, iar
rata dobânzii este 10%. Cursul obligaţiunii va fi de 10.000x100/10=100.000
de lei. Dacă rata dobânzii scade la 5%, cursul creşte la 10.000x100/5, adică
200.000 de lei. În această situaţie, investitorii speculatori se vor abţine să
cumpere, preferând să păstreze banii lichizi în aşteptarea scăderii cursului,
deci implicit a creşterii dobânzilor. Teoria portofoliilor afirmă că preferinţa
pentru bani ( pentru lichiditate ) depinde de randamentul plasamentelor şi de
riscul aferent acestora. Astfel, o creştere a randamentului altor valori, cum ar
fi titlurile de valoare, va determina o reducere a cererii de bani, pe când o
creştere a riscului va conduce la creşterea cererii de bani.
În concluzie, cererea de bani este direct proporţională cu venitul şi cu
costurile de transformare, adică cheltuielile antrenate de transformarea altor
valori în bani, şi invers proporţională cu rata dobânzii, ceea ce înseamnă că
putem scrie cererea de monedă ca o funcţie de forma: L=L(Y, i, c), în care Y
este venitul (de regulă P.I.B.), i rata dobânzii şi c costul transformării.

15.3.2. Echilibrul pieţei monetare

Echilibrul pieţei monetare poate fi studiat fără teama unei erori prea
mari în ipoteza că oferta de monedă este perfect inelastică, pentru că, aşa
cum am văzut, oferta de monedă depinde în mod decisiv de intervenţia
băncii centrale. La un nivel dat al venitului, în condiţiile unor costuri de
transformare neglijabile, cererea de monedă este invers proporţională cu rata
dobânzii. Grafic, echilibrul pieţei monetare va fi:
 i Oferta de
monedă

i*
Cererea de monedă
Masa monetară reală
M*
Graf. 15.2. Echilibrul pieţei monetare
Orice creştere a P.I.B. va deplasa cererea de monedă spre dreapta,
deoarece cererea este direct proporţională cu venitul:
i Oferta de monedă

i’

Cererea finală
i*
Cererea iniţială

M* Masa monetară reală

Graf. 15.3. Modificarea echilibrului sub impactul cererii de monedă

Se observă că dacă oferta de monedă nu se modifică, rata dobânzii la

echilibru va creşte. La acelaşi efect s-ar putea ajunge în cazul în care ar
creşte costurile de transformare, cu care cererea de monedă este direct
proporţională. În cazul în care venitul sau/şi costul transformării scad,
cererea de monedă scade şi ea, iar curba cererii de deplasează spre stânga şi
conduce la reducerea ratei dobânzii în economie.
O deplasare a ofertei monetare, expansionistă, în condiţiile în care
cererea de monedă nu se modifică, va determina o reducere a ratei dobânzii,
concomitent cu o creştere a masei monetare. Grafic, situaţia se prezintă
astfel:
 i Oferta Oferta
iniţială finală

i*

i’ Cererea de monedă
Masa monetară reală
Graf. 15.4. Modificarea echilibrului sub impactul ofertei de monedă

Până unde se va reduce însă rata dobânzii? Keynes susţine că de la un

anumit nivel al ratei dobânzii, cererea de monedă devine perfect inelastică,
astfel încât orice creştere a masei monetare nu are nici o influenţă asupra
dobânzii, fenomen numit capcana lichidităţii. Prin urmare dacă o politică de
restricţie monetară conduce întotdeauna la o creştere a ratei dobânzii,
reciproca nu este adevărată. Rigiditatea ratei dobânzii la un anumit nivel, pe
care Keynes nu îl precizează, are un impact imediat asupra investiţiilor, în
sensul că, prin creşterea masei monetare nu se ajunge la o creştere a
investiţiilor, ci la una a preţurilor.
Echilibrul de până acum este un unul pe termen scurt; observaţi că
orice dezechilibru de pe piaţa monetară se transformă într-o fluctuaţie a ratei
dobânzii. Să ne amintim din capitolul doisprezece că rata dobânzii este unul
dintre factorii cei mai importanţi de influenţă asupra investiţiilor şi că
investiţiile evoluează invers proporţional cu aceasta. Înseamnă că dacă
cererea de monedă creşte, rata dobânzii creşte şi ea determinând o reducere a
investiţiilor, în timp ce o creştere a masei monetare, prin intermediul
dobânzii, poate stimula investiţiile, dacă nu s-a atins pragul de lichiditate.
Concluzia care derivă din afirmaţia anterioară este foarte importantă: pe
termen scurt, oscilaţiile masei monetare influenţează economia reală.
Ce se va întâmpla pe termen lung? Majoritatea economiştilor sunt de
părere că o creştere a masei monetare va influenţa doar preţurile, fără a avea
vreun impact asupra P.I.B. Aşa cum am arătat în capitolul dedicat cererii şi
ofertei agregate, pe termen lung preţurile sunt flexibile, iar economia se
ajustează la nivelul potenţial. Există multe studii empirice care demonstrează
că pe termen lung cererea de monedă depinde doar de P.I.B.. Astfel, o
creştere cu x% a P.I.B. antrenează o creştere cu yx% a cererii de monedă,
unde y este elasticitatea cererii de monedă la P.I.B.. În condiţiile în care
masa monetară nominală creşte mai repede decât P.I.B., diferenţa dintre
creşterea masei monetare nominale, să spunem z şi creşterea P.I.B. real va fi
rata inflaţiei.
Deci pentru a şti ce se întâmplă pe piaţa monetară pe termen lung, şi
pentru a înţelege modelele economice care descriu interacţiunea dintre
economia reală şi economia monetară, trebuie să vedem mai întâi ce este
inflaţia.

Idei în rezumat

1. Funcţii banilor în economie sunt de mijloc de schimb, etalon al valorii şi

mijloc de rezervă.
2. În funcţie de gradul de lichiditate diferitele forme de bani se grupează în
agregate monetare; în România se utilizează gruparea banilor în două
agregate, M1 şi M2.
3. Oferta de monedă în economie se asigură de către banca centrală şi
băncile comerciale.
4. Banca centrală, prin emisiune monetară, creează baza monetară din
economie şi dispune de urămătoarele instrumente prin care influenţează
indirect masa monetară: rescontarea, politica de open – market şi rezervele
obligatorii.
5. Rescontarea este operaţiunea prin care băncile comerciale cedează băncii
centrale hârtii de valoare scontate în prealabil la ele de către clienţii proprii,
la o rată a dobânzii numită rata rescontului, fixată de banca centrală.
6. Open – marketul cuprinde un ansamblu de operaţiuni între intermediarii
financiari care deţin titluri susceptibile de a fi tranzacţionate de către banca
centrală şi banca centrală, derulate la o rată a dobânzii liber formată.
7. Rezervele obligatorii sunt depozite ale băncilor comerciale la banca
centrală constituite în urma unor obligaţii legale sau/şi din considerente
prudenţiale.
8. Băncile comerciale creează monedă prin acordarea de credite; prin lege
ele au dreptul de a împrumuta o cantitate mai mare de monedă decât
depozitele de care dispun.
9. Multiplicatorul monetar se determină ca un raport între agregatul monetar
avut în vedere şi baza monetară şi exprimă legătura dintre baza monetară şi
oferta monetară.
10. Teoria cantitativă a monedei susţine că moneda este cerută pentru
tranzacţii, iar masa monetară este direct proporţională cu nivelul preţurilor şi
cu producţia reală şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a monedei.
11. J.M.Keynes explică trei mobiluri ale cererii de monedă: mobilul
venitului, mobilul prudenţei şi mobilul speculaţiei.
12. Conform keynesienilor, cererea de monedă este direct proporţională cu
venitul şi cu costul de transformare şi invers proporţională cu rata dobânzii.
13. Echilibrul pieţei monetare presupune egalizarea cererii cu oferta de
monedă. Orice creştere a cererii determină o creştere a ratei dobânzii şi orice
creştere a ofertei determină o reducere a ratei dobânzii.
14. Capcana lichidităţii desemnează situaţia în care cererea de monedă este
perfect elastică, astfel că orice creştere a masei monetare nu influenţează rata
dobânzii şi nici investiţiile.
15. Pe termen lung, cererea de monedă depinde doar de P.I.B. şi moneda
este neutră.

Studiu de caz

Cunoaşteţi următoarea situaţie cu privire la evoluţia masei monetare şi

a deflatorului P.I.B. în România în perioada 1993 – 1998:

AN M2 (MLD.LEI) DEFLATORUL (%)

1993 2231,3 327,4
1994 4534,2 239,1
1995 7083,2 135,3
1996 11173,4 145,3
1997 18731,1 247
1998 22109,7 146

a) Explicaţi semnificaţia agregatului monetar M2 şi a deflatorului P.I.B.;

b) Comentaţi din perspectiva teoriei cantitative a banilor relaţia dintre
masa monetară şi deflatorul P.I.B..
 CAPITOLUL 16

INFLAŢIA

Inflaţia reprezintă una dintre problemele majore ale economiilor

contemporane şi mai ales a României. Cu două sau trei cifre anual, inflaţia
nu a încetat să afecteze buzunarele românilor din 1990 şi până în prezent, iar
la baza ei s-au aflat cauze multiple. Parcurgând acest capitol veţi înţelege ce
este inflaţia, care sunt cauzele sale, cum poate fi ea stăpânită şi diminuată şi
care sunt efectele inflaţiei.

16.1. Ce este inflaţia?

În viaţa de zi cu zi percepem inflaţia prin creşterea continuă şi

generalizată a preţurilor şi reducerea puterii de cumpărare a banilor.
Determinarea ratei inflaţiei dintr-o ţară se poate realiza cu ajutorul
unor indici de preţ, dintre care cei mai importanţi sunt: indicele preţurilor
bunurilor de consum, deflatorul P.I.B. şi indicele preţurilor bunurilor de
producţie. Dintre acestea, cel mai utilizat indice pentru inflaţie este indicele
preţurilor bunurilor de consum, care se determină de obicei ca un indice de
tip Laspeyres, astfel:
IPC=ΣPi1Qi0/ΣPi0Qi0,
în care prin Pi1 am notat preţul bunului i în perioada t1, prin Qi0 am notat
cantitatea consumată din bunul i în t0, iar prin Pi0 preţul bunului i în t0.
Adesea se foloseşte şi o altă formă a acestui indice, şi anume:
IPC=Σg(Pi1/ Pi0),
În care prin g am notat ponderea bunului i în totalul cheltuielilor de consum.
Iată un exemplu de determinare a acestui indice: să presupunem că se
stabileşte un coş de bunuri de consum format din îmbrăcăminte, mâncare,
iluminat casnic şi servicii de sănătate; ponderea celor patru bunuri în totalul
consumului şi evoluţia preţurilor lor în perioada T0 – T1 este:

Tab. 16.1. Determinarea indicelui preţurilor bunurilor de consum

Bun Mâncare Îmbrăcăminte Iluminat Servicii de
(50%) (20%) casnic (10%) sănătate (20%)
P0 100 500 200 600
P1 130 520 210 660
 Indicele preţului bunurilor de consum, conform tabelului anterior va
fi:
IPC=0,5(130/100)+0,2(520/500)+0,1(210/200)+0,2(660/600), adică:
IPC=1,183=118,3%, ceea ce echivalează cu o rată a inflaţiei de
18,3%.
Din exemplu sumar de mai înainte rezultă câteva dintre dificultăţile şi
erorile inerente măsurării inflaţiei. Astfel, dacă se apelează la indicele
preţurilor bunurilor de consum, se neglijează toate celelalte preţuri din
economie; ori acum ştim că preţurile factorilor de producţie au o influenţă
importantă asupra echilibrului macroeconomic. În plus, coşul de bunuri de
consum ales pentru determinarea ratei inflaţiei nu cuprinde toate bunurile de
consum de pe piaţă şi implică un anumit grad de subiectivism în construirea
sa. De exemplu, dacă organizaţiile sindicale doresc să solicite salarii mai
mari, vor lua în considerare bunurile de consum la care preţurile au crescut
cel mai mult; invers, dacă guvernul doreşte se demonstreze o încetinire a
inflaţiei, va avea în vedere bunuri de consum la care preţurile au crescut mai
puţin, sau chiar bunuri ale căror preţuri sunt controlate. O altă eroare poate
să provină de la ponderarea diferitelor bunuri, deoarece ponderea se
calculează în funcţie de datele furnizate de un eşantion de gospodării
considerate reprezentative. O altă problemă legată de pondere este faptul că
se consideră a fi fixă, ceea ce înseamnă că se neglijază tendinţa firească a
oamenilor de a substitui bunurile mai scumpe cu cele relativ mai ieftine. O
ultimă sursă de eroare provine din posibilitatea ca creşterea preţurilor să aibă
la bază o îmbunătăţire a calităţii produselor, care nu poate fi surprinsă de
indicele preţurilor.
Utilizarea deflatorului ca măsură a inflaţiei elimină o parte a erorilor
posibile, şi anume: se iau în considerare toate bunurile destinate pieţei
realizate în perioada de calcul, iar ponderea fiecărei categorii de bunuri este
variabilă. Marea problemă a deflatorului este aceea că adesea nu este
disponibil în timp util pentru fundamentarea deciziilor micro şi
macroeconomice. Cu titlu de exemplu, iată care au fost diferenţele dintre
indicele preţurilor bunurilor de consum şi deflatorul P.I.B. în România în
perioada 1994 – 1998:

Tab. 16.2. Rata inflaţiei şi deflatorul P.I.B. în România, 1994 - 1998

An 1994 1995 1996 1997 1998
IPC 236,7 132,3 138,8 254,8 159,1
Deflator 239,1 135,3 145,3 247 145,9
Sursa: B.N.R., Raport anual, 1998
 În funcţie de valorile ratei inflaţiei distingem mai multe tipuri de
inflaţie, şi anume: inflaţie moderată, inflaţie galopantă şi hiperinflaţie.
Inflaţia moderată (sau inflaţie de o cifră) se caracterizează prin faptul că
preţurile cresc încet şi previzibil. În consecinţă există o relativă stabilitate a
banilor, astfel încât oamenii au încredere în monedă şi o folosesc a mijloc de
rezervă şi de schimb.
Inflaţia galopantă, sau inflaţia cu două şi trei cifre, destabilizează, în
general, economia şi presupune o lipsă de încredere a cetăţenilor în moneda
naţională. De cele mai multe ori moneda este substituită în funcţiile ei cu o
valută stabilă, de multe ori dolarul american. În aceste condiţii, moneda
naţională se devalorizează foarte rapid, piaţa financiară este extrem de
instabilă, iar capitalul foarte volatil.
Hiperinflaţia este un fenomen foarte grav, determinând demonetizarea
economiei şi un mediu economic mult prea incert pentru orice investiţie.
Ţările cu hiperinflaţie sunt considerate ţări foarte riscante pentru afaceri,
ceea ce încetineşte creşterea ofertei de bunuri şi servicii şi agravează inflaţia.
Ea nu mai conduce doar la o redistribuire a bogăţiei între diferite categorii
sociale, ci chiar la distrugerea bogăţiei după cum o demonstrează unele ţări
în tranziţie.
O altă clasificare a inflaţiei are în vedere posibilitatea guvernului de a
controla preţurile. Astfel, în cazul în care guvernul împiedică prin măsuri
administrative creşterea preţurilor, excesul de cerere este doar acoperit, fără
să dispară, şi fenomenul se numeşte inflaţie reprimată. În caz contrar,
execesul de cerere determină o creştere continuă a preţurilor şi vom vorbi
despre inflaţie deschisă.
Din punct de vedere al anticipărilor pe care şi le formulează unităţile
economice, există inflaţie anticipată, prevăzută de firme şi de salariaţi în
negocierea contractelor, şi inflaţie neanticipată, care afectează economia
reală cel puţin pe termen scurt.
Dacă vom considera drept criteriu de clasificare cauzele care stau la
baza inflaţiei, există inflaţie prin cerere şi inflaţie prin costuri, despre al
căror conţinut vom discuta în următorul subcapitol.

16.2. Cauzele inflaţiei. Efectele inflaţiei

16.2.1. Cauzele inflaţiei

În lucrarea „Inflaţia şi sistemele monetare”, Milton Friedman face o

distincţie între cauzele imediate şi cauzele pe termen lung ale inflaţiei. Pe
termen scurt, se consideră drept cauză imediată a inflaţiei creşterea masei
monetare mai rapidă decât creşterea producţiei. Întrebarea care se pune este
de unde provine această creştere? Răspunsul dat de Friedman reflectă
concepţia monetaristă cu privire la inflaţie:
1) Prima cauză este dorinţa guvernului de a cheltui mai mult decât încasează,
adică de a creşte cheltuielile publice fără a creşte impozitele, deci fără a
beneficia de venituri suplimentare. Pornind de la această cauză, ar putea fi
acuzată chiar populaţia de inflaţie, deoarece statul măreşte cheltuielile la
cererea acesteia. Pentru că impozitele nu pot să crească, se emite monedă
pentru acoperirea deficitului bugetar. Inflaţia nu este altceva decât un
impozit mascat pentru a cărui aplicare nu este nevoie de nici o "ordonanţă de
urgenţă" sau de aprobarea parlamentului.
2) O a doua cauză a inflaţiei este dorinţa guvernului de a reduce şomajul şi a
atinge "ocuparea deplină", care a dat naştere politicii cu acelaşi nume. De
fiecare dată când economia intră în recesiune, iar şomajul creşte, se spune că
guvernul trebuie să facă ceva. Dacă guvernul creşte cheltuielile publice
pentru a crea locuri de muncă, apare inflaţia. Vom reveni asupra acestui
aspect atunci când vom discuta despre curba lui Philips.
3) În fine, cea de-a treia cauză menţionată de Friedman este politica greşită a
Băncii Centrale. Astfel, Banca Centrală, în dorinţa de a menţine rata
dobânzii în anumite limite, măreşte masa monetară şi provoacă inflaţie,
inflaţie care ajunge să mărească dobânzile mai mult decât dacă nu s-ar fi
apelat la emisiunea monetară. Creşterea dobânzilor descurajază investiţiile
private, iar reducerea acestora antrenează reducerea venitului, fenomen
cunoscut sub numele de efect de evicţiune.
După cum puteţi constata Friedman explică inflaţia prin intermediul
cererii, mai exact al creşterii cheltuielilor publice însoţită de o creştere a
masei monetare şi a cererii globale.
Samuelson, reprezentantul neoclasicilor, este de altă părere, şi anume
aceea că inflaţia are mai multe cauze, unele care ţin de cerere, altele care ţin
de ofertă. Samuelson identifică mai multe tipuri de inflaţie, după cauza care
se află la baza lor, şi anume:
1) Inflaţia inerţială caracteristică multor economii dezvoltate moderne, care
se menţine la acelaşi nivel, până când un eveniment oarecare economic o
modifică. Rata inerţială a inflaţiei este cea prevăzută în contractele sociale
sau în bugetul de stat şi este una anticipată. Atâta timp cât populaţia
anticipează această rată, mereu aceeaşi, ea se poate menţine o perioadă
îndelungată. Dar nu se menţine la nesfârşit, deoarece întotdeauna apar şocuri
care împing rata inerţială deasupra sau sub nivelul estimat. De exemplu,
revoluţia din '89 de la noi sau şocul petrolier din anii '70. Se ajunge astfel la
inflaţie prin cerere, inflaţie prin cost sau la amândouă.
2) Inflaţia prin cerere este acel tip de inflaţie determinat de creşterea cererii
agregate, creştere mai rapidă decât cea a ofertei agregate. Nu este altceva
decât inflaţia monetaristă de care abia am amintit. De exemplu, când Rusia a
decis să-şi finanţeze deficitul bugetar prin monedă în 1990, rata inflaţiei a
crescut la 25% pe lună. Grafic, inflaţia prin cerere poate fi reprezentată
astfel:

P
Oferta agregată pe termen scurt

P’

P* Cerere agregată finală

Cerere agregată iniţială

Y* Y’ Y
Graf. 16.1. Inflaţia prin cerere

Se observă că, prin creşterea cererii agregate, cresc preţurile mai

repede decât producţia naţională, de la P* la P’. Oricare dintre factorii care
antrenează creşterea ofertei monetare conduc la acest tip de inflaţie, inclusiv
o politică economică populistă, specifică perioadelor electorale.
3) Inflaţia prin costuri apare prin creşterea salariilor şi a preţurilor, care
determină o creştere a costurilor, chiar dacă nu a fost atins pragul ocupării
depline. Fenomenul mai este cunoscut sub numele de inflaţie prin şocul
ofertei, sau inflaţie prin ofertă. Unii economişti explică această inflaţie prin
revendicările sindicatelor, alţii prin şocurile intervenite în preţurile unor
materii prime ca petrolul sau alimentele. O altă cauză a acestei inflaţii este
considerată a fi fluctuaţia cursului de schimb. Alte exemple sunt: monopolul
asupra resurselor naturale sau dezastrele naturale. Grafic, inflaţia prin ofertă
poate fi reprezentată astfel:
 P Oferta iniţială
Reducerea ofertei
agregate
P'
P*

Cererea agregată

Y
Y’ Y*
Graf. 16.2. Inflaţia prin ofertă

Se observă că orice reducere a ofertei agregate, dacă cererea nu se

modifică, determină o creştere a preţurilor de la P* la P’ şi o reducere a
venitului de la Y* la Y’.
Pornind de la inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, se poate explica
spirala inflaţionistă. Astfel, să presupunem că, sub presiunea sindicatelor,
salariile cresc. Aceasta antrenează o creştere a costurilor de producţie şi o
reducere a ofertei. Pe de altă parte, veniturile suplimentare câştigate de
salariaţi determină o creştere a cererii, concomitent cu reducerea ofertei.
Rezultatul este creşterea şi mai mare a preţurilor. Grafic, spirala inflaţionistă
poate fi reprezentată astfel:

P OATL OA2

P’’

OA1 CA2
P’ OA0

P* CA1
CA0

Y* Y
Graf. 16.3. Spirala inflaţionistă
 În graficul anterior, o creştere a cererii de la CA0 la CA1 antrenează pe
termen scurt un decalaj inflaţionist, determinând o creştere simultană a
preţurilor şi a P.I.B.. Cum P.I.B. depăşeşte nivelul potenţial, preţul factorilor
de producţie creşte, astfel încât firmele sunt constrânse să-şi reducă
producţia, iar oferta agregată scade. Economia revine la nivelul potenţial, dar
la un nivel al preţurilor mai ridicat. Dacă guvernul stimulează din nou
cererea se ajunge la un nou decalaj inflaţionist, la o nouă reducere a ofertei
pe termen scurt şi la o rată a inflaţiei mai mare pentru acelaşi P.I.B.. Pentru a
lupta împotriva inflaţiei, guvernul poate să decidă reducerea cererii agregate,
caz în care s-ar ajunge la un decalaj recesionist. Pe termen lung, preţurile
factorilor de producţie se vor ajusta, oferta va creşte, dar echilibrul se va
restabili la un nivel al preţurilor mai ridicat decât P*.
Se explică astfel stagflaţia, termen care desemnează acea stare a
economiei caracterizată prin stagnare economică şi inflaţie. Astfel, oferta
agregată nu se modifică, cererea agregată scade, dar inflaţia persistă. Dacă
scăderea cererii antrenează reducerea ofertei agregate, se ajunge la
slumpflaţie. Prin urmare, dacă la început, prin creşterea cererii agregate s-a
obţinut creştere economică şi reducerea şomajului, creşterea preţurilor
conduce apoi la creşterea costurilor şi reducerea salariului real. Concomitent
în economie vor persista rate ale inflaţiei şi rate ale şomajului ridicate. Este
nevoie, ca şi în cazul medicamentelor de o "doză" monetară din ce în ce mai
mare pentru a menţine creşterea. Inevitabil inflaţia se va accentua şi mai
devreme sau mai târziu va trebui stopată.
Desigur că vă puteţi întreba: de ce nu se poate trăi cu inflaţie?
Răspunsul se află în efectele negative ale acestui dezechilibru asupra
economiei naţionale. Nu vom insista prea mult asupra efectelor inflaţiei
pentru că trăim în România şi ne luptăm de mai bine de zece ani cu creşterea
generalizată a preţurilor şi scăderea veniturilor reale.

16.2.2 Efectele inflaţiei

Procesul inflaţionist este complex nu numai din perspectiva cauzelor

sale, ci şi din punct de vedere al efectelor pe care le produce asupra
economiei în ansamblul său, ca şi asupra fiecărui individ. Două efecte ale
inflaţiei sunt cunoscute de publicul larg: redistribuirea bogăţiei naţionale şi
creşterea incertitudinii în economie.
Efectul de redistribuire diferă în funcţie de componentele
patrimoniului fiecăruia şi de intensitatea inflaţiei. Există în urma
redistribuirii şi beneficiari ai inflaţiei; de exemplu, dacă aţi cumpărat un
imobil pe credit la o rată a dobânzii fixă, beneficiaţi de inflaţie în două
feluri: pe de o parte ca urmare a creşterii valorii imobilului, iar pe de altă
parte datorită fixităţii dobânzii. Dacă imobilul a fost achiziţionat din surse
proprii şi îl fructificaţi prin închiriere pierdeţi dacă percepeţi o chirie fixă,
dar tot câştigaţi din creşterea valorii imobilului. Concluzia este simplă: este
dificil, dacă nu imposibil să evaluăm impactul global al redistribuirii prin
inflaţie. De regulă, inflaţia neanticipată redistribuie veniturile în favoarea
debitorilor şi în defavoarea creditorilor, în favoarea celor cu venituri
ajustabile şi în defavoarea celor cu venituri fixe. Cât despre inflaţia
anticipată, ea are de regulă valori mici, este cunoscută de toţi, iar efectul
redistribuirii este redus.
Mai grav decât efectul de redistribuire este impactul inflaţiei asupra
eficienţei economiei naţionale. Inflaţia măreşte incertitudinea şi descurajază
afacerile prin mai multe efecte: distorsionează semnalul furnizat firmelor de
către piaţă prin preţuri, alterează funcţiile banilor, antrenează costuri de
acomodare la noile preţuri, conduce la creşterea poverii fiscale pentru că
taxele se aplică pe valoarea nominală e.t.c.. De aceea, economiştii susţin că o
economie sănătoasă trebuie să fie lipsită de inflaţie sau cel mult caracterizată
printr-o inflaţie târâtoare, anticipată.

16.3.Politici antiinflaţioniste

Principalele măsuri antiinflaţioniste pot fi sintetizate astfel:

1. Reducerea ratei de creştere a masei monetare. Această măsură este
eficientă, dar este foarte greu de aplicat. În primul rând pentru că, deşi toţi se
plâng de inflaţie, totuşi în acelaşi timp, toţi ar vrea să vadă că preţurile
stagnează sau scad la bunurile pe care le consumă, şi nu la ceea ce vând.
Crede cineva că salariaţii din România s-ar bucura dacă forţa lor de muncă
ar fi plătită mai ieftin? Rezultă că, într-o oarecare măsură, nu există nici
dorinţa populaţiei de a stopa inflaţia.
În al doilea rând, reducerea creşterii masei monetare înseamnă
reducerea cheltuielilor publice care ar echivala, de exemplu, în România cu
închiderea unor fabrici şi reducerea sumelor alocate diverselor ministere.
Dar toţi sunt de acord cu reducerea bugetului celorlalţi, şi nu a propriului
buget.
Un alt motiv pentru care de multe ori nu există voinţa politică de
reducere a ritmului de creştere a masei monetare este că această reducere
antrenează întotdeauna pe termen scurt, de câţiva ani, reducerea creşterii
economice, chiar recesiune şi creşterea şomajului. Aceste efecte negative pot
fi atenuate, de exemplu, printr-o reducere graduală a creşterii masei
monetare, şi nu printr-una bruscă. Însă există pericolul ca stategia să fie
abandonată dacă se constată că şomajul a crescut prea mult sau dacă se
schimbă echipa guvernamentală. De asemenea, s-ar putea ca această
strategie să nu prezinte credibilitate.
2. Controlul preţurilor şi salariilor. Acest lucru poate fi obţinut prin lege sau
prin dialog între guvern şi partenerii sociali. Prin această măsură se obţin
două rezultate: scade cererea globală şi creşte oferta globală, datorită
reducerii costurilor. Dacă se reuşeşte acest lucru, inflaţia scade în intensitate,
dar practica economică este rară în exemple de succes. În plus, această
măsură împiedică alocarea optimă a resurselor, deoarece preţurile sunt
administrate, şi poate să conducă la acumularea unor tensiuni inflaţioniste
care să răbufnească mai târziu.
3. Indexarea salariilor şi altor venituri este mai degrabă o măsură de
protecţie împotriva inflaţiei. Există pericolul ca indexarea să conducă la o
spirală inflaţionistă greu de depăşit. Totuşi, unii economişti, inclusiv
Friedman văd în ea şi o măsură antiinflaţionistă. Argumentul este că, dacă
inflaţia va creşte încet, şi salariile vor creşte la fel de încet, reducându-se
intervalul de timp dintre încetinirea creşterii masei monetare şi ajustarea
salariilor. În plus, dacă indexarea are în vedere şi ajustarea impozitelor, ca şi
indexarea datoriei publice, statul va câştiga mai puţin din inflaţie şi va fi mai
puţin tentat să o folosească. De exemplu, să presupunem că la un salariu de 1
mil de lei impozitul este de 30%. Dacă, din cauza inflaţiei, salariul se
indexează cu 32%, el va deveni 1.320.000. Dar la acest nivel al salariului, să
spunem că impozitul este 35%. În acest fel salariul net creşte cu numai
158.000, în loc de 224.000 cu cât ar fi crescut dacă impozitul ar fi rămas
neschimbat. Diferenţa este o taxă mascată care revine statului. Dacă
impozitele se ajustează conform inflaţiei, câştigul revine integral salariatului.
În cazul datoriei publice, inflaţia diminuează valoarea reală a acesteia. Prin
indexare, statul nu mai beneficiază de respectiva reducere, deci nu mai are
nici un interes să mărească inflaţia.

Idei în rezumat

1. Inflaţia este dezechilibrul macroeconomic manifestat prin creşterea

generalizată a preţurilor şi reducerea puterii de cumpărare a banilor.
2. Măsurarea inflaţiei se face cu următorii indicatori: indicele preţurilor
bunurilor de producţie, indicele preţurilor bunurilor de consum şi deflatorul
P.I.B.. Cel mai utilizat este indicele preţurilor bunurilor de consum, iar cel
mai exact este deflatorul P.I.B..
3. În funcţie de valorile ratei inflaţiei distingem inflaţie târâtoare, galopantă
şi hiperinflaţie.
4. Monetariştii consideră că principala cauză a inflaţiei este creşterea masei
monetare din dorinţa guvernelor de a creşte cheltuielile publice sau de a
reduce şomajul şi rata dobânzii.
5. Principalele forme ale inflaţiei sunt: inflaţia inerţială, anticipată, inflaţia
prin cerere şi inflaţia prin costuri.
6. Stagflaţia descrie situaţia în care economia stagnează şi preţurile cresc.
7. Cele mai importante efecte negative ale inflaţiei sunt redistribuirea
aleatorie a bogăţiei naţionale, sau chiar distrugerea ei, şi accentuarea
instabilităţii mediului de afaceri care frânează investiţiile.
8. Măsurile antiinflaţioniste sunt: reducerea ritmului de creştere al masei
monetare, controlul preţurilor şi salariilor şi indexarea salariilor şi altor
venituri.

Studiu de caz

Pornind de la datele furnizate de buletinul anual al Băncii Naţionale a

României (www.bnr.ro) din anul 1999 cu privire la P.I.B. şi inflaţie în
perioada 1990 – 1999:
a) Identificaţi formele inflaţiei în România;
b) Comentaţi relaţia dintre creşterea masei monetare şi rata inflaţiei;
c) Identificaţi principalele efecte ale inflaţiei în ţara noastră.
d) Există o legătură între inflaţie şi investiţii? Comentaţi.
e) Explicaţi ce măsuri au fost întreprinse de guvernele României pentru
diminuarea inflaţiei şi atenuarea efectelor sale negative.
 CAPITOLUL 17

INFLAŢIA, ŞOMAJUL ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ

În capitolele precedente ne-am familiarizat cu cele mai importante

concepte ale macroeconomiei: P.I.B., echilibrul economic, inflaţia, şomajul
ş.a.. Acest capitol vă introduce în analiza interdependenţelor dintre procesele
macroeconomice şi are rolul de a vă învăţa ce înseamnă ciclicitate
economică şi de ce este atât de importantă creşterea economică.

17.1. Inflaţia şi şomajul. Curba lui Phillips

În capitolul dedicat şomajului am amintit despre legea lui Okun, care

susţine că între evoluţia P.I.B. şi cea a ratei şomajului există o relaţie
negativă, de forma:

Rata
şomajului

Rs’

P.I.B.’ P.I.B.
Graf. 17.1. Legea lui Okun

Acţiunea acestei legi implică faptul că firmele pot creşte producţia pe

termen scurt doar prin creşterea numărului de ore lucrate, ceea ce înseamnă
că orice creştere a P.I.B. se va traduce printr-o reducere a ratei şomajului.
O dată identificată relaţia dintre şomaj şi creşterea P.I.B., economiştii
trebuiau să identifice şi o relaţie dintre şomaj şi inflaţie, astfel încât relaţia
inflaţie – şomaj – creştere economică să fie completă. În 1958, studiul
publicat de W.Phillips şi efectuat pe exemplul Marii Britanii în perioada
1861 – 1957, demonstra că între rata anuală de creştere a salariilor nominale
şi rata şomajului există o relaţie negativă puternică şi stabilă. Explicaţia
acestei relaţii era aceea că un raport de forţe favorabil firmelor, datorat unei
rate mari a şomajului, permite încetinirea creşterii salariilor, fenomen de
natură să reducă inflaţia. Astfel, relaţia dintre şomaj şi inflaţie, susţine
Phillips, îmbracă următoarea formă:
 Rata inflaţiei
Rata inerţială a inflaţiei

Ri’ Rata naturală a şomajului

Curba lui Phillips

Rata şomajului
Rs’
Graf. 17.2. Curba lui Phillips

Consecinţele relaţiei descrise de graficul anterior asupra politicii

economice erau extrem de importante: Phillips demonstra în acest fel că se
poate lupta împotriva şomajului prin inflaţie şi invers. Rolul politicii
economice se reducea la un arbitraj continuu între cele două variabile cu
scopul declarat de a echilibra economia. O altă consecinţă importantă a
relaţiei descoperită de economistul britanic, derivă prin luarea în considerare
a legii lui Okun, în următoarea înşiruire logică: dacă atunci când P.I.B.
creşte, şomajul scade, iar când şomajul scade, inflaţia creşte, înseamnă că
între P.I.B. şi inflaţie există o relaţie pozitivă. Grafic, putem reprezenta
relaţia inflaţie - P.I.B. astfel:
Rata
inflaţiei Oferta agregată

P.I.B.
Graf. 17.3. Relaţia inflaţie – P.I.B.

Descoperirea relaţiei de mai sus între şomaj, inflaţie şi creştere

economică oferea un nou argument intervenţionismului keynesian: statul
trebuia să se implice în economie pentru reducerea şomajului pentru că astfel
ajungea la creşterea P.I.B.. Cum s-ar fi putut explica atunci stagflaţia şi chiar
slumpflaţia, fenomene deloc rare după 1965 şi până în prezent?
Prima critică adusă de continuatorii liberalismului clasic curbei lui
Phillips a fost următoarea: dacă preţurile, inclusiv salariile, cresc, preţurile
relative şi salariile reale nu se modifică. În consecinţă, firmele vor decide
creşterea producţiei numai dacă vor considera că preţul produselor lor creşte
în mod real şi nu vor conştientiza creşterea preţurilor celorlalţi. A crede în
eficacitatea arbitrajului şomaj – inflaţie, înseamnă a fi convinşi că firmele
vor cădea în ceea ce se numeşte „capcana iluziei monetare”. Ori studiile
empirice efectuate după 1965 demonstrează că celebra curbă dispare în toate
ţările dezvoltate şi că unităţile economice au capacitatea de a identifica iluzia
monetară.
Dar dacă firmele nu cad în capacana monetară, de ce totuşi curba lui
Phillips s-a verificat aproape o sută de ani? Răspunsul nu a întârziat să apară:
perioada analizată de Phillips s-a întâmplat să fie una foarte stabilă în viaţa
economică a Angliei. În consecinţă, analiza realizată de acesta nu a luat în
considerare impactul altor factori, cum ar fi şocurile ofertei şi anticipările
inflaţioniste asupra şomajului şi inflaţiei.
Pentru a înţelege cum afectează anticipările relaţia inflaţie – şomaj, să
pornim de la următoarea curbă a lui Phillips:
Ri

Ri’ A
C

Rs’ Rs
Graf. 17.4. Noua curba a lui Phillips

În graficul 17.4., în absenţa şocurilor în ofertă pe perioada analizată,

inflaţia observată, efectivă, va fi egală cu cea anticipată de participanţii la
activitatea economică, adică cu rata inflaţiei inerţiale, notată Ri’; la acest
nivel al inflaţiei, şomajul se va stabili la rata sa naturală, notată Rs’ şi ne
vom afla în punctul A. Rata naturală a şomajului exprimă faptul că economia
se află la un nivel al ocupării pentru care se egalizează presiunile de creştere
a salariilor datorate locurilor de muncă vacante cu presiunile de reducere a
lor datorate şomajului. În punctul B, şomajul se află sub nivelul său natural,
ceea ce înseamnă că în economie există o cerere excedentară care va
determina o creştere a producţiei, ce va presa asupra preţurilor factorilor de
producţie, astfel că şomajul va creşte şi vom reveni în A. În punctul C
şomajul este mai mare decât cel natural, iar cererea mică va determina
reducerea producţiei, creşterea preţurilor şi revenirea în A. Spre deosebire
însă de Phillips, care considera că rata inerţială a inflaţiei şi rata naturală a
şomajului sunt constante, monetariştii arată cum, în realitate cele două
variabile se modifică tot timpul. Rezultatul este că se pot construi o infinitate
de curbe ale lui Phillips, în funcţie de deplasarea în timp a inflaţiei inerţiale.
Să presupunem că plecăm din punctul A în următorul grafic:

Ri
C Curba lui Phillips
Ri” A’ pe termen lung

B
Ri’ (2)
A (1)

Rs’ Rs
Graf. 17.5. Curba lui Phillips pe termen lung

Orice creştere a cererii agregate determină o reducere a şomajului sub

nivelul său natural şi deplasarea economiei în punctul B. După o perioadă de
timp oarecare, salariaţii şi firmele vor conştientiza că inflaţia efectivă este
mai mare decât cea anticipată, vor anticipa o inflaţie mai mare, astfel că vom
ajunge în punctul C. Dar creşterea salariilor generată de creşterea inflaţiei
anticipate va determina restrângerea producţiei şi deplasarea economiei în
punctul A’. Pe termen lung, curba lui Phillips va fi perfect verticală, la
nivelul natural al şomajului. După cum arătam în discuţia despre şomaj, rata
naturală diferă de la ţară la ţară şi se modifică în timp, experienţa istorică a
ţărilor dezvoltate evidenţiind faptul că tendinţa generală este de creştere.
Explicaţia acestei tendinţe se află în schimbările demografice, tehnologice şi
de politică economică. De exemplu, dacă în trecut în România exista tradiţia
ca femeile să nu muncească în firme, ci să se ocupe doar de gospodăria
proprie, ultima jumătate de secol a fost marcată de intrarea masivă a
femeilor pe piaţa muncii. Cum rata şomajului în rândul acestora este mai
ridicată, ea influenţează în sensul creşterii rata naturală. Schimbările
tehnologice modifică structura economiei şi determină creşterea şomajului
structural, componentă a şomajului natural. Nu în ultimul rând, politicile de
protecţie a şomerilor generează efectul de hazard moral, pe care îl
cunoaşteţi. Consecinţa va fi deplasarea curbei lui Phillips pe termen lung
spre dreapta.
Ce se va întâmpla dacă în loc de rata şomajului vom considera pe
abscisă P.I.B. potenţial, corespunzător ratei naturale a şomajului? Observaţi
că vom obţine o relaţie între nivelul preţurilor şi P.I.B. pe termen lung, care
nu este altceva decât curba ofertei agregate pe termen lung.
 Dacă pe termen lung economia se ajustează la nivelul ei potenţial, pe
termen scurt am văzut cu P.I.B. poate să crească sau să scadă antrenând
modificări ale şomajului şi inflaţiei. Abaterea P.I.B. de la nivelul său
potenţial este studiată de teoriile ciclurilor de afaceri.

17.2. Ciclurile de afaceri

Natura ciclică a activităţii economice este astăzi la fel de evidentă ca

şi succesiunea anotimpurilor, dar cauzele evoluţiei ciclice rămân încă
învăluite în mister. Ciclicitate înseamnă alternanţa perioadelor de expansiune
economică cu perioade de recesiune, iar dacă ne referim la ciclul de afaceri
alternaţa poate acoperi de la doi la 10 ani.
Cele două faze ale ciclului economic – expansiunea şi recesiunea – au
caracteristici opuse. În expansiune producţia, veniturile şi ocuparea forţei de
muncă cresc, iar nivelul de trai pe ansamblul economiei se îmbunătăţeşte. În
recesiune, cererea pentru bunuri de consum scade, producţia naţională şi
cererea de muncă scad şi ele, iar nivelul de trai se înrăutăţeşte.
La baza fluctuaţiei ciclice pe termen scurt se află fie şocuri ale cererii
agregate, fie şocuri ale ofertei agregate (vezi capitolul 13). Ce determină însă
aceste şocuri? Şcolile de gândire economică oferă explicaţii diferite, unii
susţinând că fluctuaţiile au la bază cauze exogene, alţii că, dimpotrivă,
cauzele ciclicităţii ţin de mecanismul propriu de funcţionare a sistemului
economic.
Adepţii cauzelor exogene afirmă că evenimente externe, politice
sociale sau chiar naturale, pot declanşa recesiunea sau expansiunea
economiei. Exemple de astfel de evenimente sunt: şocul petrolului,
prăbuşirea comunismului, războaiele interne, regionale sau mondiale e.t.c..
O teorie celebră a ciclului de afaceri este modelul accelerator –
multiplicator, bazat pe relaţia dintre venit şi investiţii, despre care am
discutat în capitolul 12. Să ne amintim că investiţiile au la bază dorinţa
firmelor de a creşte producţia ca urmare a creşterii cererii pe piaţă, astfel că
investiţiile pot fi scrise ca I=aΔY, în care a este acceleratorul investiţiilor.
Din relaţia anterioară rezultă că o creştere a venitului determină o creştere de
k ori mai mare a investiţiilor, ceea ce antrenează o creştere a gradului de
ocupare în ramurile producătoare de capital. Cum rata şomajului scade,
creşte cererea pe piaţă, ceea ce determină o nouă creştere a producţiei,
investiţiilor ş.a.m.d.. Un rol important este acordat de acest model
anticipărilor unităţilor economice, previziuni care au capacitatea de a se
autorealiza. De exemplu, dacă firmele anticipează o creştere a cererii în
viitor, măresc investiţiile prezente pentru a dispune de capitalul necesar
creşterii producţiei. Cum investiţiile cresc, conform principiului
multiplicatorului de această dată, pe care îl calculam k=ΔY/ΔI, veniturile
cresc, creşte cererea pe piaţă şi se validează anticipările. Desigur, creşterea
cererii nu poate dura la nesfârşit; dacă anticipările continuă să fie optimiste,
în dorinţa de a creşte producţia firmele exercită presiuni asupra resurselor
disponibile şi determină o creştere a preţurilor, care reduce cererea şi
declanşază anticipări negative, care vor sfârşi prin a se autorealiza. Pe de altă
parte, ieşirea din recesiune se explică prin faptul că mai devreme sau mai
târziu capitalul se învecheşte şi trebuie înlocuit, ceea ce conduce la creşterea
investiţiilor şi expansiune.
Keynesienii au în comun cu modelul anterior faptul că pun în centrul
evoluţiei ciclice investiţiile, dar se deosebesc de el prin aceea că susţin că
economia poate persista mult timp în recesiune datorită rigidităţii, a
întârzierilor în ajustarea preţurilor şi salariilor. Pentru că recesiunea
antrenează costuri sociale mari, keynesienii susţin că statul trebuie să
intervină în economie în special prin stimularea cererii agregate pentru a
stabiliza economia.
Monetariştii sunt critici vehemenţi ai intervenţionismului keynesian,
considerând că la baza fluctuaţiilor ciclice se află tocmai intervenţiile
publice. Astfel, ei explică ciclicitatea prin creşterile bruşte ale ofertei
monetare, inversând în acest fel relaţia keynesină dintre P.I.B. şi masa
monetară. În consecinţă, un ritm stabil de creştere a masei monetare va
permite o evoluţie echilibrată a economiei naţionale.
O altă explicaţie a ciclului de afaceri, având în centru său anticipările,
este oferită de şcoala neoclasică. Potrivit acestei teorii, subiecţii economiei
au capacitatea să anticipeze raţional evoluţiile viitoare ale sistemului
economic. Astfel, o anticipare a creşterii cererii agregate generată să spunem
de promisiunea guveranţilor că vor reduce impozitele, va determina imediat
o creştere a salariilor şi o reducere a ofertei agregate, deci nu va avea nici un
impact asupra P.I.B. real. Orice modificare previzibilă a politicii economice
va lăsa neschimbată producţia naţională; numai schimbările neprevăzute vor
avea efecte reale, iar acestea sunt creşterile neaşteptate ale masei monetare
sau reducerile neprevăzute ale taxelor. Desigur că dacă unităţile economice
ar fi perfect informate cu privire la viitor, ciclul economic ar dispărea. Dar
indivizii deţin o informaţie imperfectă şi trebuie de multe ori să ghicească
ceea ce se va întâmpla în viitor. În plus, complexitatea mecanismului
economic face imposibilă anticiparea completă pentru că există o serie de
factori aleatori care afectează rezultatul previziunilor. Lumea neoclasicilor
este formată din indivizii perfect raţionali, dar supuşi greşelii, astfel încât
oricând pot să apară erori de interpretare care să declanşeze ciclicitatea.
Sectorul privat are capacitatea de a se adapta la schimbări previzibile ale
politicii economice, dar schimbările neprevăzute şi ample se pot solda cu
rezultate complet diferite de scopul celui care le-a generat. Neoclasicii au
meritul de a evidenţia interdependenţele care există între sectorul public şi
privat, generate de faptul că fiecare încearcă să anticipeze reacţiile celuilalt.
Realitatea economică demonstrează însă că economia nu este foarte flexibilă
nici măcar la schimbările previzibile şi că există o rigiditate care afectează
nu numai salariile, ci şi preţurile celorlalte bunuri economice.
Ciclicitatea poate fi explicată şi cu ajutorul teoriei ciclului politic, care
susţine că în anii electorali situaţia finanţelor publice se deteriorează, iar
creşterea economică se accentuează. Teoria alegătorului mediu susţine că un
partid va avea şanse cu atât mai mari de a fi reales, cu cât el adoptă politici
economice în favoarea „alegătorului mediu”. Dacă viaţa politică este
dominată de două partide mari, cu oferte asemănătoare, politicul nu va
influenţa ciclicitatea. În schimb, dacă pe scena politică există oferte foarte
diferite, alternanţa partidelor la putere va declanşa alternanţa fazelor ciclului
economic.
Teoria ciclului de afaceri real oferă o explicaţie a ciclicităţii bazată pe
şocurile în ofertă generate de modificări neaşteptate, pozitive sau negative,
ale productivităţii într-un sector dat de activitate, care se propagă în întreaga
economie. Modificările productivităţii pot interveni datorită schimbărilor
tehnologice, modificării preţului petrolului sau preferinţelor consumatorilor.
Teoria afirmă că există şocuri temporare, care declanşază ciclicitatea şi
şocuri permanente care afectează creşterea economică, încercând în acest fel
să realizeze o analiză integrată a ciclicităţii şi creşterii economice.
După cum puteţi observa din scurta analiză asupra cauzelor evoluţiei
ciclice, nu există un consens asupra acestui fenomen, fiecare accentuând
importanţa altui element legat de cererea sau oferta agregată. Cert este că
dincolo de explicaţii, ciclicitatea este o realitate ce nu poate fi negată,
manifestându-se atât pe termen mediu, cum este cazul ciclului de afaceri, cât
şi pe termen scurt şi lung.
Analiza activităţii economice pe termen lung (ciclul Kondratiev) pune
în evidenţă succesiunea fazelor ascendente cu faze descendente pe perioade
cuprinse între patruzeci şi şaizeci de ani. În faza ascendentă predomină anii
de prosperitate economică, pe când în cea descendentă creşterea economică
se încetineşte, iar modul de producţie se înnoieşte cu fiecare nou ciclu. Pe
termen lung, economiile lumii manifestă o tendinţă generală de creştere,
astfel că vom discuta în continuare despre creşterea economică.
 17.3. Creşterea economică

Orice economie manifestă pe termen lung o tendinţă de creştere şi de

ameliorare a condiţiilor de viaţă ale oamenilor. Prin creştere economică
înţelegem creşterea potenţialului productiv al economiei naţionale, ceea ce
echivalează cu creşterea P.I.B. potenţial, deci a ofertei agregate pe termen
lung. Creşterea economică se măsoară cu ajutorul a doi indicatori: creşterea
reală a produsului intern brut şi creşterea reală a P.I.B. pe locuitor. Creşterea
economică este pozitivă atunci când P.I.B./locuitor creşte, negativă în
situaţia inversă şi zero când P.I.B./locuitor este constant.
În funcţie de relaţia dintre creşterea P.I.B. real şi creşterea preţurilor,
procesele de creştere economică se clasifică în:
a) Creştere economică neinflaţionistă, când preţurile cresc mai încet
decât P.I.B. real;
b) Creştere economică inflaţionistă, când P.I.B. creşte mai încet decât
preţurile;
c) Stagflaţie, când P.I.B. stagnează, iar prezurile cresc;
d) Slumpflaţie, când P.I.B. scade, iar preţurile cresc.
Cele mai importante surse ale creşterii economice sunt: creşterea
populaţiei active, acumularea de capital real şi progresul tehnologic. Să le
analizăm pe rând în continuare.
Atunci când am studiat comportamentul producătorului, am văzut că
funcţia de producţie a acestuia este de forma: Q=f(K,L), în care Q era
producţia realizată, K capitalul utilizat şi L consumul de muncă.
Asemănător, la nivelul economiei naţionale putem scrie că Y=f(K,L), în care
Y este P.I.B.; orice creştere a consumului de factori de producţie va
determina o creştere a P.I.B., chiar dacă productivităţile marginale sunt
descrescătoare. O creştere exogenă a factorului muncă, declanşată de
creşterea populaţiei, de intrarea femeilor pe piaţa muncii sau de extinderea
emigraţiei, va determina, la un stoc de capital neschimbat, reducerea
salariilor pe piaţa muncii şi creşterea productivităţii marginale a capitalului.
În consecinţă firmele vor decide creşterea stocului de capital, fenomen ce va
antrena creşterea productivităţii muncii, a salariilor şi a P.I.B..
Progresul tehnic generează creştere economică prin influenţa
exercitată asupra eficienţei celorlalţi factori de producţie şi prin faptul că
presupune o creştere a stocului de capital real.
În încercarea de a identifica sursele creşterii economice, economistul
Robert Solow, laureat al premiului Nobel pentru economie, a elaborat un
model care îi poartă numele, conform căruia creşterea economică se
descompune în următoarele componente:
 r=ΔPt/Pt+αΔK/K+(1-α) ΔL/L, în care
- r este ritmul creşterii economice: r=ΔY/Y;
- ΔPt/Pt este creşterea productivităţii globale generată de progresul
tehnic;
- α este ponderea venitului factorului de producţie capital în P.I.B.;
- ΔK/K este ritmul de creştere al factorului capital;
- ΔL/L este ritmul de creştere al factorului muncă;
Solow a constatat din datele statistice de care dispunea că creşterea
populaţiei nu determină o creştere în aceeaşi proporţie a numărului de ore
lucrate. Faptul că L creşte mai încet decât Y a fost explicat prin reducerea în
timp a numărului de ore lucrate pe individ ca urmare a reducerii săptămânii
de lucru, a zilelor lucrătoare din an, ca şi a vârstei de pensionare. În schimb,
factorul capital creşte mai repede decât factorul muncă, dar nu suficient de
repede pentru a explica ritmul creşterii economice. După analiza celor doi
factori de producţie, lui Solow i-a rămas o parte cuprinsă între o treime şi
jumătate din ritmul de creştere al P.I.B. inexplicabilă, pe care a numit-o
reziduul Solow. Aşa se explică apariţia în formula anterioară a componentei
ΔPt/Pt, pe care Solow a atribuit-o progresului tehnic. Modelul lui Solow
implică faptul că ritmul de creştere al factorului capital este foarte important
pentru creşterea economică, ipoteză pe care observaţiile unui alt economist,
N. Kaldor par să o infirme. Astfel, Kaldor a descoperit că procesul de
creştere economică presupune câteva relaţii stabile între variabile, şi anume:
- ritmul de creştere a numărului de ore de muncă/individ este mai mic decât
creşterea capitalului şi producţiei şi antrenează o creştere a stocului de
capital pe salariat şi a producţiei pe lucrător; cum productivitatea muncii
creşte, salariul real manifestă o tendinţă generală de creştere;
- ritmul mediu de creştere al capitalului este relativ egal cu cel al creşterii
economice;
- repartiţia P.I.B. între cei doi factori de producţie, K şi L, este relativ
constantă în timp;
Date fiind aceste observaţii, s-a concluzionat că o economie care se
caracterizează prin relaţiile menţionate mai sus ar trebui să se situeze pe un
trend de creştere economică echilibrată.
Cum raportul dintre creşterea capitalului şi creşterea economică este
relativ constant, Kaldor concluzionează că o creştere a economiilor,
destinate finanţării investiţiilor, nu ar trebui să influenţeze creşterea
economică, ci să conducă doar la creşterea intensităţii muncii în capital.
Realitatea demonstrează însă că există o legătură direct proporţională între
creşterea investiţiilor şi creşterea economică, pe care teoreticienii au
explicat-o fie prin faptul că ţările nu se află într-o creştere economică
echilibrată, fie prin aceea că investiţiile modifică rata progresului tehnic,
care influenţează creşterea.
Impactul progresului tehnic asupra creşterii economice este mult mai
complex decât pare la prima vedere, prin efectele propagate pe care le are
asupra celorlalţi factori de producţie şi a combinaţilor dintre ei. Dacă
progresului tehnic ar fi o variabilă exogenă, el ar trebui să afecteze în mod
egal ţările lumii, astfel încât mai devreme sau mai târziu ratele de creştere
economică ale ţărilor lumii ar trebui să fie sensibil apropiate, lucru infirmat
de realitate. Este adevărat că economiile dezvoltate au aproximativ acelaşi
ritm de creştere, dar economia mondială abundă în exemple de ţări aflate în
aşa-numita capcană a sărăciei, caracterizate printr-un P.I.B./locuitor redus şi
printr-un ritm lent al creşterii economice. Decalajele dintre economii nu pot
avea decât o singură explicaţie: progresul tehnic este o variabilă endogenă,
specifică fiecărei economii naţionale. În plus, progres tehnic nu înseamnă
numai capital modern şi neotehnologii, ci şi metode de organizare a
producţiei mai performante, noi forme de organizare a afacerilor şi noi
cunoştiinţe. Iată cum progresul tehnic afectează nu numai calitatea factorului
capital, ci şi calitatea muncii. Prin acumularea continuă de cunoştiinţe
oamenii dobândesc capacitatea de a crea, iar nivelul calificării creşte
continuu. Nu mai este suficient să vorbim de creşterea cantităţii de muncă
utilizată, ci trebuie să adăugăm şi calitatea muncii, surprinsă de conceptul de
capital uman, drept factor al creşterii economice. Capitalul uman se
acumulează asemănător celui fizic şi depinde de economiile făcute de familii
în vederea investirii în pregătirea profesională. Prin capitalul uman,
economiile afectează direct proporţional creşterea economică, ţările sărace
deosebindu-se de cele dezvoltate tocmai prin acest element, mult mai puţin
mobil decât capitalul fizic şi financiar.
Influenţa progresului tehnic nu se opreşte aici, pentru că inovaţiile fac
posibilă existenţa unor randamente de scară crescătoare pe termen lung,
datorită externalităţilor pe care le generează. Printre externalităţi se numără:
- schimbul de informaţii creator în regiunile caracterizate printr-o mare
concentrare a activităţii industriale sau de cercetare ştiinţifică; în aceste zone
se formează „reţele” de informaţii de care beneficiază în mod gratuit toţi
rezidenţii;
- dezvoltarea infrastructurii publice, de care beneficiază întreaga populaţie;
- ridicarea standardelor de pregătire, care conduce la creşterea investiţiilor în
capitalul uman;
- modificarea atitudinii consumatorilor, care vor accepta mai uşor noile
produse şi modifcarea atitudinii populaţiei faţă de formarea profesională.
 În literatura de specialitate dedicată creşterii economice există şi ideea
că procesul ar trebui limitat, în primul rând datorită caracterului epuizabil al
resurselor şi problemelor ecologice. Alături de costurile ecologice, procesul
creşterii presupune şi alte costuri, cum ar fi: costul de oportunitate format
din consumul sacrificat în prezent pentru a finanţa creşterea şi costul
individual generat de modifcarea rapidă a structurii economice. Pentru a
vedea cât de justificat este să susţinem nevoia de creştere trebuie să
cunoaştem şi efectele pozitive pentru a putea să le comparăm cu costurile.
Cel mai important efect pozitiv al creşterii este creşterea bogăţiei naţionale,
care conduce la creşterea nivelului de trai, chiar dacă economia este
polarizată în foarte săraci şi foarte bogaţi, aşa cum demonstrează studiile
recente ale Băncii Mondiale. Creşterea bogăţiei naţionale permite guvernelor
să aloce sume mai mari pentru protecţia socială, sume de care beneficiază şi
cei afectaţi negativ de schimbările rapide ale economiei. Pe de altă parte,
creşterea veniturilor pe ansamblul economiei oferă populaţiei posibilitatea
de a-şi acoperi fără dificultate nevoile primare, astfel încât să-şi poată
îndrepta atenţia către problemele societăţii în ansamblul ei: poluarea,
criminalitatea ş.a..
Pentru economiile în tranziţie din Europa ex-comunistă, creşterea
economică este singurul proces prin care pot recupera decalajele acumulate
faţă de ţările vestice, dezvoltate, astfel încât să se integreze competitiv în
Uniunea Europeană.

Idei în rezumat

1. Legea lui Okun afirmă că între şomaj şi creşterea P.I.B. există o relaţie
negativă.
2. Curba lui Phillips exprimă relaţia negativă dintre şomaj şi inflaţie.
3. Curba lui Phllips şi legea lui Okun împreună conduc la concluzia că există
o relaţie directă între inflaţie şi creştere economică. Consecinţa celor două
legi este că rolul politicii economice este un arbitraj continuu între inflaţie şi
şomaj.
4. Iluzia monetară descrie fenomenul prin care unităţile economice nu
conştientizează menţinerea preţurilor relative în condiţii de inflaţie şi
acţionează ca şi cum preţurile lor se modifică în mod relativ.
5. Pentru fiecare rată inerţială a inflaţiei se pot construi curbe ale lui Phillips,
iar pe termen lung curba lui Phillips este o dreaptă verticală, la nivelul ratei
naturale a şomajului.
6. Prin ciclicitate înţelegem alternanţa perioadelor de expansiune cu perioade
de recesiune de-a lungul unor intervale de timp mai mari sau mai mici.
7. Teoria accelerator – multiplicator a ciclului de afaceri oferă o explicaţie a
acestuia centrată pe relaţia venit – investiţii.
8. Keynesienii afirmă că statul trebuie să intervină în economie prin
stimularea cererii agregate pentru a înlătura un decalaj recesionist.
9. Monetariştii susţin că ciclurile de afaceri se datorează creşterii bruşte a
masei monetare.
10. Şcoala clasică explică fluctuaţiile ciclice prin anticipările raţionale ale
indivizilor.
11. Teoria ciclului politic susţine că, în perioadele electorale, guvernele
aplică măsuri populiste şi generează o creştere care necesită măsuri de
austeritate după alegeri.
12. Creşterea economică înseamnă creşterea potenţialului productiv al
economiei naţionale şi deplasarea spre dreapta a ofertei agregate pe termen
lung.
13. Cele mai importante surse ale creşterii economice sunt: capitalul fizic,
munca, progresul tehnologic şi capitalul uman.
14. Progresul tehnic şi informaţiile fac posibilă creşterea în condiţiile unor
randamente de scară crescătoare.
15. Creşterea are efecte pozitive, dar şi costuri, şi anume: reducerea
consumului prezent, creşterea incertitudinii la nivelul individului, creşterea
tensiunii nevoi-resurse şi accentuarea poluării.

Studiu de caz

Cunoaşteţi următoarele date cu privire la evoluţia P.I.B. real în cinci

ţări foste comuniste în perioada 1995 – 1999:
Anul România Bulgaria Cehia Polonia Ungaria
1995 7,1 2,9 6,4 7 1,5
1996 3,9 -10,1 4,8 6 1,3
1997 -6,9 -7 -1 6,8 4,6
1998 -5,4 3,5 -2,2 4,8 4,9
1999 -3,2 2,4 -0,2 4,1 4,5
Sursa: B.N.R., Raport anumal, 1999
a) Ce ţară a înregistrat cel mai mare ritm al creşterii economice în
perioada analizată?
b) Cum apreciaţi poziţia României din această perspectivă?
c) Analizaţi factorii care au influenţat creşterea economică în România
în perioada supusă analizei.