CURS 1

Introducere în economie

Economia a făcut dintotdeauna obiectul preocupărilor omeneşti, pentru că oamenii

se confruntă, la fel ca şi celelate vieţuitoare, cu problema supravieţuirii, iar pentru a
supraviețui, omul trebuie să își satisfacă nevoile. Având capacitatea de a gândi, omul are
nenumărate nevoi/dorinţe, pentru satisfacerea cărora resursele pe care i le oferă natura şi
societatea vor fi întotdeauna insuficiente.
Economia reprezintă ansamblul activităților umane destinate producției, distribuției
și consumului bunurilor și serviciilor de care indivizii (societatea în ansamblul său) au nevoie
pentru a-și satisface nevoile.

Știința economică studiază tocmai comportamentul oamenilor în activitățile de

alocare a resurselor, producție, distribuţie şi consum a bunurilor şi serviciilor, în contextul
rarității resurselor.

La ce îi foloseşte cuiva să ştie economie? Cum a apărut această ştiinţă? Cu ce se ocupă ea?
Ce metode de investigare utilizează? Iată câteva întrebări la care vom încerca să răspundem
în continuare.

1.1. De ce trebuie să ştim economie?

În viaţa de zi cu zi suntem permanent bombardaţi cu informaţii economice. De exemplu,
primul ministru declară că deficitul bugetar în acest an nu trebuie să depăşească 3% din
P.I.B.. Oare de ce? Un alt exemplu: aflăm la ştiri că euro a pierdut câteva puncte din valoare,
sau că P.I.B. al României va creşte cu 4% sau alte declaratii cu 5.5% în acest an. Rezultă din
aceste exemple că înţelegerea şi cunoaşterea unor noţiuni economice de bază este esenţială
dacă dorim să fim nişte cetăţeni bine informaţi şi să înţelegem cu uşurinţă ştirile zilnice
Economia ne este utilă şi în viaţa curentă atunci când ne hotărâm ce, cum, cât şi când să
cumpărăm, cum să ne valorificăm venitul sau cum să ne conducem afacerea. De exemplu,
mulţi români sunt reticenţi la a se finanţa prin credite. Explicaţiile acestei reticenţe sunt
multiple, dar cele mai importante sunt obişnuinţa şi dobânzile mari. Un cunoscător de
economie ştie însă că e mai bine uneori să apelezi la credite. Astfel, atunci când ai nevoie de
o nouă garderobă, e mai bine să cumperi în perioadele de reducere, pe credit în lipsa
lichidităţilor, decât în plin sezon.
Cât priveşte lumea afacerilor, nu întâmplător ea este dominată de economişti. Este evident
că a şti cum îţi influenţează inflaţia vânzările sau investiţiile, cum îţi afectează creşterea
economică, piaţa, sau deficitul bugetar posibilităţile de a te finanţa prin împrumuturi, care
de multe ori sunt vitale pentru succesul afacerii, sau pentru obiectivele individuale ale
fiecărui individ.
Deşi teoretică, știința economică nu este nici abstractă și nici ruptă de realitate, fiind
puternic conectată cu realitățile economice și evoluând, de-a lungul timpului, în funcție de
acestea.

1.2. Cum a evoluat ştiinţa economică?

Mult timp s-a folosit pentru ştiinţa economică denumirea de "economie politică" apărută
pentru prima dată în lucrarea lui A. de Montchrestien din 1615, Traite d'economie
politique". Termenul provine din grecescul "oikonomia", care în traducere liberă înseamnă
regulile administrării cetăţii (oikos=casă, gospodărie, nomos=lege, polis=cetate).
Montchrestien este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai mercantilismului, primul
curent de gândire economică modernă, fundamentat pe câteva idei, şi anume:
- principala formă a bogăţiei constă în cantitatea de metale preţioase de care dispune
individul, respectiv societatea; în consecinţă statul trebuie să aplice politici care să conducă
la acumularea unei cantităţi cât mai mari de metale preţioase;
- scopul oricărei activităţi lucrative este profitul, obţinut în procesul circulaţiei mărfurilor ca
diferenţă între preţul de vânzare (mai mare) şi cel de cumpărare (mai mic), cea mai
profitabilă sferă de activitate fiind comerţul exterior;
- ca o consecinţă a primelor două afirmaţii, statul era sfătuit să aplice politica externă a
protecţionismului vamal, prin care să obţină o balanţă comercială excedentară, excedentul
urmând să se transforme într-un spor al rezervelor de metale preţioase, deci al bogăţiei.
Din cele afirmate până acum rezultă în mod evident o importantă limită a mercantilismului:
faptul că şi-a concentrat atenţia doar pe sfera circulaţiei, neglijând alte domenii, ca
producţia şi consumul, cu care aceasta se întrepătrunde. Dacă la această observaţie
adaugăm faptul că mercantiliştii au fost în primul rând nişte observatori ai faptelor şi
proceselor economice şi nu s-au preocupat de descoperirea regularităţilor economice,
putem afirma că mercantilismul este totodată ultimul curent de gândire economică
preştiinţifică.

De constituirea economiei ca ştiinţă vom vorbi abia odată cu apariţia curentului de gândire
fiziocrat. Fiziocraţii au fost primii care s-au preocupat de descoperirea esenţei fenomenelor
economice, a regularităţilor din economie, marcând trecerea de la empirism la ştiinţă. Ei au
mutat centrul investigaţiilor din sfera circulaţiei în cea a producţiei şi au încercat să găsească
legătura dintre economie şi natură, concluzionând că legile pozitive formulate de ştiinţă
trebuie să se supună regulilor naturale.
Existenţa unei ordini naturale şi promovarea liberului schimb sunt primele elemente ale
doctrinei economice a liberalismului, doctrină la dezvoltarea căreia o contribuţie
hotărâtoare a avut-o şcoala economică clasică. Şcoala clasică are o mulţime de
reprezentanţi de seamă, ale căror idei se găsesc dezvoltate în gândirea economică
contemporană, printre care se numără: A. Smith, D. Ricardo, Th. Malthus, J.B. Say, J.S. Mill
ş.a..
Opera de consacrare a economiei politice ca ştiinţă este considerată "Avuţia naţiunilor.
Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei" (1776) a lui A. Smith. Cartea este supranumită "biblia
liberalismului" deoarece constituie fundamentul teoretic al liberei concurenţe. Ea abordează
şi de multe ori rezolvă o serie de probleme economice importante legate de rolul factorilor
de producţie în crearea de bogăţie, de natura valorii, de crearea şi repartiţia venitului
naţional e.t.c.. "Avuţia naţiunilor" este fresca unei întregi epoci, epoca în care a trăit
A.Smith, şi în acelaşi timp o panoramă asupra gândirii economice de până atunci, mărturie
în favoarea acestei afirmaţii stând cei peste o sută de gânditori pe care autorul îi citează.

Teoria autoreglării economiei prin mecanismul preţurilor şi al concurenţei a devenit o

dogmă în secolul al XIX-lea, dar nu a fost lipsită de contestatari. Dintre aceştia, cei mai
vehemenţi au fost comuniştii, a căror gândire, aproape neglijată la început, avea să
marcheze lumea secolului nostru. Ideea centrală a comunismului, aşa cum apare la Marx,
este că istoria reprezintă o luptă continuă între clasele sociale pentru împărţirea bogăţiei,
luptă ce va conduce inevitabil la dispariţia capitalismului şi la victoria proletariatului asuprit.
Societatea planificată a proletariatului s-a dovedit a fi în practică una ineficientă, care în loc
să generalizeze bogăţia i-a egalat pe toţi în sărăcie. Prăbuşirea comunismului în Europa a
fost însoţită de o întoarcere la şcoala clasică, deci la liberalism.

O altă contestare a gândirii clasice a venit tot de la un englez: J.Maynard Keynes, autorul
celebrei lucrări "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor". Cartea a
oferit economiştilor o nouă fereastră teoretică prin care să studieze lumea, substanţial
diferită de liberalismul clasic. Keynes ajunge în lucrarea sa la o concluzie dezolantă: aceea că
"nu siguranţa, ci incertitudinea formează miezul economiei capitaliste", că nu există un
mecanism de siguranţă automat sau o "mână invizibilă" care să echilibreze întotdeauna
economia. În consecinţă, o naţiune poate rămâne pentru mult timp în recesiune, cu un
şomaj ridicat şi un nivel de trai scăzut. Soluţia? Prin intermediul politicilor monetare şi
bugetare, acţionând asupra cererii globale, guvernul poate stimula economia şi contribui la
menţinerea unor niveluri ridicate ale producţiei şi ale gradului de ocupare.
Pentru că susţinea necesitatea intervenţiei statului în economie, s-a spus despre Keynes că a
înlocuit "mâna invizibilă" a lui Smith cu "pumnul invizibil". Pe plan extern, Keynes era
adeptul unei politici comerciale liberale, combinată însă cu o mişcare controlată a
capitalurilor, în condiţiile fixităţii cursurilor de schimb. El admitea devalorizări ocazionale ale
monedei atunci când acestea erau necesare pentru armonizarea comerţului internaţional
liber cu intervenţionismul intern. Pentru supravegherea sistemului ratelor de schimb a fost
creată o nouă instituţie: Fondul Monetar Internaţional (FMI), care în plus avea şi sarcina de
a furniza lichidităţi ţărilor confruntate temporar cu deficite ale balanţelor de plăţi. Consensul
keynesian a dominat economia aproape un sfert de secol, până la începutul anilor '70, când
inflaţia crescândă şi prăbuşirea regimului cursurilor de schimb fixe, reglementate de FMI, i-
au provocat destrămarea.

La fel cum liberalismul clasic a fost erodat de noile idei intervenţioniste, keynesismul a fost
"minat" de o contra-revoluţie intelectuală: cea monetaristă. Conform lui Milton Friedman,
fondatorul curentului monetarist, este imposibil să asigurăm la nesfârşit reducerea
şomajului prin creşterea inflaţiei, rezultată din creşterea cheltuielilor publice şi, implicit a
masei monetare. Pe termen lung moneda este neutră, în sensul că ea nu influenţează
producţia reală a unei ţări, ci doar nivelul preţurilor. În plus, economia privată nu este
înclinată spre instabilitate, cele mai multe dintre variaţiile valorice ale producţiei naţionale
fiind datorate intervenţiei guvernamentale. Prin această poziţie, monetariştii se apropie de
gândirea clasică, ei redescoperă piaţa, dealtfel Friedman fiind supranumit şi "A.Smith" al
secolului nostru.
Pe fondul ascensiunii monetarismului s-au diversificat teoriile economice de inspiraţie
liberală, cei mai mulţi adepţi dovedind a avea teoria economiei ofertei şi teoria aşteptărilor
raţionale.
Teoria economiei ofertei susţine că dirijismul descurajază munca şi investiţiile, ducând la
reducerea productivităţii muncii. Politica fiscală trebuie să încurajeze investiţiile prin
reducerea impozitelor pe proprietate şi venituri. A. Laffer, important reprezentant al acestei
teorii, afirmă că reducerea impozitelor va conduce la creşterea încasărilor fiscale ca urmare
a lărgirii bazei de impozitare în urma creşterii veniturilor obţinute din valorificarea noilor
investiţii.
Teoria aşteptărilor raţionale, desprinsă din curentul monetarist, îi are ca principali
reprezentaţi pe R.Lucas, Th. Sargent, W. Wallace şi R.Barro. Conform acestei teorii, indivizii
cunosc şi folosesc toate informaţiile pe care se bazează măsurile de politică economică,
astfel încât pot anticipa consecinţele acestor măsuri şi pot lua decizii economice eficiente.
Crizele economice, inflaţia şi şomajul, susţine ea, se datorează anticipărilor greşite,
neconfirmate de evoluţia ulterioară a evenimentelor. Este de preferat ca statul să intervină
prin reguli fixe şi nu prin măsuri neaşteptate, care nu fac decât să creeze confuzii şi
afectează anticipările raţionale, putând conduce la risipă de resurse.
Ultimele teorii trecute în revistă subliniază că liberalismul contemporan diferă de cel clasic la
fel de mult pe cât diferă "minunata lume a lui A. Smith" de lumea ce ne înconjoară astăzi.
Economia noului mileniu se află în faţa unor provocări pe care nici un gânditor nu şi le putea
imagina acum un secol, cum sunt globalizarea şi evoluţia către o economie informaţională,
despre care nu ştim încă cum va arăta.

1.3. Analiza în economie

Analiza economică se poate desfăşura pe trei nivele: la nivel microeconomic, la nivel
macroeconomic şi la nivel mondoeconomic.

Microeconomia studiază comportamentul unei anumite unităţi economice, cum ar fi cel al

unei firme sau al unui consumator. De exemplu vom studia cum îşi împarte un consumator
venitul între diferite bunuri de consum. Metaforic vorbind, microeconomia examinează
fiecare rotiţă, dar nu mecanismul în ansamblul său. Sarcina examinării mecanismului revine
macroeconomiei. Aceasta se ocupă cu studierea economiei în ansamblul ei sau a unor
subdiviziuni ale acesteia, cum ar fi sectorul public, cel financiar ş.a.. Relaţiile economice
dintre ţările lumii fac obiectul mondoeconomiei. Cu titlu de exemplu, în cadrul
mondoeconomiei studiem impactul introducerii euro asupra economiilor în tranziţie sau
efectul unui şoc al petrolului asupra economiilor dezvoltate. Disticţia micro-macro-
mondoeconomic este mai degrabă una teoretică, utilă pentru înţelegerea economiei, o
anumită problemă putând fi tratată din toate cele trei puncte de vedere. Concluziile la care
ajungem studiind problemele economice, pot îmbrăca formă pozitivă sau normativă.
Economia pozitivă este cea care se rezumă la a descrie şi explica realitatea, precum şi la
surprinderea şi formularea concisă a regularităţilor economice. Un exemplu de economie
pozitivă este următoarea afirmaţie: rata inflaţiei în România în 2019 a fost de 3.8%. Însă o
dată cu identificatrea principiilor economice este uşor de trecut de la economia pozitivă la
economia normativă. Aceasta, bazându-se pe teorie, formulează judecăţi de valoare despre
cum ar trebui să arate economia sau ce politici economice ar trebui aplicate. O afirmaţie
normativă este următoarea: pentru reducerea șomajului, în România ar trebui să crească
investițiile în infrastructură.
Am văzut în prima parte a acestui capitol că o lungă perioadă de timp economia a fost
preponderent o ştiinţă pozitivă, preocupată în primul rând de descrierea şi înţelegerea
realităţii. "Avuţia naţiunilor" a lui A.Smith nu este doar o carte de economie ci şi o descriere
amănunţită a Angliei secolului al VIII - lea. Sfârşitul secolului XX este însă marcat de
accentuarea controverselor din ştiinţa economică, controverse care se referă mai puţin la
latura pozitivă a economiei şi mai mult la cea normativă, după cum se va putea remarca din
capitolele care vor urma, şi mai ales din cele dedicate macroeconomiei.

Idei în rezumat
1. Economia este o ştiinţă socială care studiază comportamentul oamenilor în activitatea de
alocare a resurselor rare pentru acoperirea nevoilor.
2. Studiul economiei este util pentru că ne ajută să înţelegem mai bine lumea în care trăim,
ne învaţă să ne comportăm raţional şi ne ajută în înţelegerea altor discipline economice.
3. În evoluţia ştiinţei economice putem distinge mai multe curente de gândire economică, şi
anume:
- mercantilismul
- curentul fiziocrat
- şcoala economică clasică
- marxismul
- keynesismul
- monetarismul
- economia ofertei şi teoria aşteptărilor raţionale e.t.c.
4. Legile economice sunt legi ale numerelor mari, adică se manifestă numai ca tendinţă şi în
medie, ele prevăd un rezultat cu o anumită probabilitate şi admit numeroase excepţii.
5. Microeconomia studiază comportamentul unităţii economice individuale, în timp ce
macroeconomia studiază economia în ansamblul său, sau mari segmente ale acesteia.
Mondoeconomia studiază relaţiile economice dintre ţările lumii.
6. Economia pozitivă descrie, explică realitatea şi formulează legi economice. Economia
normativă formulează judecăţi de valoare despre cum ar trebui să arate economia şi ce
politici economice ar trebui aplicate.