FINANTELE PUBLICE CLASICE (SF SEC 18-INCEP SEC 20)

Liberalismul economic a avut o istorie bogată şi a trecut în evoluţia sa prin trei etape
principale, cărora le corespund următoarele şcoli şi doctrine: 1) liberalismul economic clasic,
numit uneori şi şcoala clasică (a doua jumătate a secolului XVIII - primele două treimi ale
secolului XIX), din care face parte şcoala fiziocrată, Adam Smith cu sistemul său economic,
liberalii pesimişti englezi, D. Ricardo şi T. Malthus, precum şi liberalii optimişti francezi J. B.
Say şi F. Bastiat; 2) neoclasicii, sau . Bastiat; 2) neoclasicii, sau marginaliştii, (sfârşitul
secolului XIX - începutul secolului XX) cu şcoala elveţiană, şcoala austriacă şi şcoala
engleză; 3) neoliberalii (a doua jumătate a secolului XX) cu renumitele şcoli de la Freiburg şi
Chicago, în primul rînd.

Pe măsură îmbunătăţirii situaţiei materiale a negustorilor, manufacturierilor, oamenilor de

afaceri, se schimbă şi atitudinea lor faţă de teoria şi politica economică promovată de stat.
Devenind o forţă economică, burghezia nu mai are nevoie de sprijinul statului, simţindu-se
adesea chiar jenată de intervenţia lui. Ea doreşte o independenţă deplină, un neamestec
absolut în afacerile ei, ea nu mai vrea să fie subordonată nici anumitelor principii morale şi
religioase, nici intereselor suveranilor. Burghezia doreşte aplicarea ideilor libertăţii personale,
a unei ordini naturale perfecte şi în viaţa economică. Realizarea acestor deziderate dă
naştere liberalismului economic.

Gândirea economică liberalistă s-a afirmat în lupta cu mercantilismul, doctrină care, cum se
ştie, subordona interesul personal interesului naţional şi justifica amestecul statului în
economie. Spre deosebire de mercantilişti, promotorii liberalismului economic clasic sunt
adepţi ai individualismului, i ai individualismului, nonintervenţionismului şi ai ordinii naturale.
Temelia unei economii bazate pe respectarea ordinii naturale, spun ei, poate fi numai
proprietatea privată, care constituie nu numai o condiţie, ci şi o garanţie a eficienţei e, ci şi o
garanţie a eficienţei economice.
statul are drept datorie de bază de a apăra proprietatea, liniştea politică, ordinea socială şi,
fireşte, interesele naţionale. Întrucât, consideră autorii clasici, cele mai eficiente şi corecte
decizii ce vizează activitatea economică le pot lua numai agenţii economici. Singura formă
de organizare a vieţii economice trebuie să fie libera concurenţă. Ea este o condiţie absolut
necesară pentru menţinerea ordinii naturale.

Până la apariţia doctrinei liberalismului economic clasic, relaţiile economice între ţări erau
foarte anevoioase. În anul 1776 A.Smith constata cu ironie că pe atunci «era mult mai uşor
să faci comerţ cu China decât între cele două maluri ale Mării Mânecii».
Autorii clasici au fondat teoria liberului schimb, potrivit căreia schimbul între două ţări este
reciproc avantajos. lar echilibrul dintre import şi export se stabileşte de la sine, în mod
automat, fără vreun amestec al statului în acest proces. Un dezechilibru de lungă durată al
balanţei comerciale era socotit imposibil.

Concepţia „Laisser faire”. Una din tezele teoretice de bazâ ale fiziocraţilor, preluată şi
dezvoltată apoi de clasici, este cea a neamestecului neamestecului statului statului ÎJI
economie, teză exprimată adeseori prin lozinoa: «Laisser faire, laisser passer, le monde va
de lui-meme» (nu vă amestecaţi, lăsaţi lumea să-şi urmeze calea ei firească). Cu alte
cuvinte, în activitatea lor economică, indivizii trebuie să fie lăsaţi să procedeze aşa cum
consideră ei de cuviinţă, fără a fi strâmtoraţi de către stat. Statul procedează greşit când îi
tutelează pe producători, când îi ajută, le permite ceva, iar altceva le interzice. Căci
libertatea economică este un drept legitim, un drept natural al omului, drept care i-a fost
oferit de către Părintele ceresc.

A.Smith este adeptul «ordinii economice naturale», dar, spre deosebire de fiziocraţi, el nu
acordă o prea mare importanţă legilor economice obiective, plasând în prim-plan conceptul
de «homo economicus», care mânat de interesul său personal, egoist şi îngust, este ghidat
de o «mână invizibilă», mâna lui Dumnezeu. Prin însăşi voinţa divină, economia de piaţă se
autoreglează, asigură echilibrul economic şi face posibilă armonizarea intereselor individuale
egoiste şi a interesului general al societăţii.

Întrucât orice individ este liber în activitatea sa economică, această împrejurare nu se poate
oare solda cu o totală anarhie în producţie? În nici un caz, răspunde Smith. Fiindcă individul,
urmărind scopul obţinerii unui câştig cât mai mare, este ghidat de «o mână invizibilă», care
asigură concordarea interesului personal cu cel social.
Întrucât «mâna invizibilă», prin mecanismul pieţei reglează nivelul preţurilor, alocă resursele,
distribuie factorii de producţie şi asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, intervenţia statului
în economie devine inutilă. Mai mult, efectul «mâinii invizibile» este mai binefăcător, mai
pozitiv decât orice amestec al statului în activitatea economică. Libera concurenţă, deplina
libertate a agenţilor economici – iată forma cea mai perfectă, sau cel puţin optimală, de
organizare a vieţii economice, şi nicidecum intervenţinismul.

A.Smith (ca de altfel şi mercantiliştii şi fiziocraţii) a pus accentul în lucrarea sa pe analiza

izvoarelor de îmbogăţire a naţiunii. Ricardo însă plasează în centrul doctrinei sale problema
repartiţiei valorii şi avuţiei şi legile car ţiei valorii şi avuţiei şi legile care guvernează acest
domeniu. Deoarece repartiţia contribuie nemijlocit la creşterea sau micşorarea avuţiei, ea
urmează să constituie, potrivit lui Ricardo, obiectul de studiu al economiei politice.

● Clasicii au fost primii care au elaborat un sistem desăvârşit de teorie economică,

având ca bază principiile individualismului, non-intervenţionismului, şi a ordinii
naturale.
● În viziunea autorilor clasici «a guverna cât mai bine înseamnă a guverna cât mai
puţin». În virtutea acestui fapt, în cadrul doctrinei lor, politica economică ocupă un or,
politica economică ocupă un loc de cea mai mică importanţă.
● În centrul doctrinei liberalismului clasic se află «homo economicus», care activează
urmărind scopuri egoiste, dar care, în virtutea acţiunii unei «mâini invizibile»,
contribuie în ultimă instanţă la satisfacerea interesului general.
● Clasicii au fondat teoria economiei de piaţă, întemeiată pe libera concurenţă, pe
jocul liber al preţurilor şi automatici jocul liber al preţurilor şi automaticitatea proce
tatea proceselor economice. Prin aportul lor, selor economice. Prin aportul lor,
economia politică devine o ştiinţă autonomă în adevăratul înţeles al cuvântului.
● În fine, trebuie subliniat faptul că modelul economiei de piaţă analizat şi propus apoi
de autorii clasici, a creat condiţii favorabile pentru o dezvoltare economică fără
precedent, stimulând creşterea substanţială a volumului producţ mului producţiei, a
calităţii iei, a calităţii mărfurilor create, a nivelului de trai.
● …
● Clasicii au împins până la extrem ideea libertăţilor economice, ceea ce s-a soldat în
practică cu fortificarea celui puterni practică cu fortificarea celui puternic, ruinarea c,
 ruinarea celui slab şi o diferenţiere de avere celui slab şi o diferenţiere de avere
nemaipomenită. Ca rezultat, societatea s-a pomenit împinsă într-o perioadă
îndelungată de adânci tulburări sociale şi politice.
● Unele teorii ale liberalilor clasici s-au dovedit a fi greşite, ca, de exemplu, cele despre
imposibilitatea crizelor economice, a utilizării complete a braţelor de muncă, a
echilibrului economic ce se stabileşte, chipurile, în mod automat.

FINANTELE PUBLICE MODERNE(ANII 1930-1980)

Doctrina keynesiană îşi trage rădăcinile din acea realitate economică concretă, care a
existat în perioada interbelică, în special în Anglia, dar şi în alte ţări industrial dezvoltate.
Deja primul război mondial demonstrase cu prisosinţă că principiul «laisser-faire» se
epuizase, că economia capitalistă, nu mai putea funcţiona normal fără o intervenţie masivă a
statului.
Practica infirma la tot pasul unul din conceptele principale ale liberalismului economic,
precum că economia de piaţă este capabil economia de piaţă este capabilă să se
autoregleze prin jocul liber al cererii şi ofertei.
Paradoxal, dar doctrina neoclasică considerată a fi perfectă, devenea dăunătoare. Afirmaţiile
ei categorice precum că problemele economice se rezolvă de la sine, în mod automat, că
inflaţia, crizele şi şomajul sunt nişte fenomene trecătoare şi neînsemnate, nu mai
corespundeau realităţii şi îi derutau pe practicieni.

Era nevoie de a înnoi atât metodologia, cât şi teoria economică, lucru pe care începuse să-1
facă deja unii economişti, cum ar fi britanicul A.C.Pigou (1877-1959), polonezul M.Kalecki
(1899-1970), dar mai cu seamă suedezul Wicksell (1851-1926). Şi totuşi, misiunea de a
elabora o nouă doctrină şi de a propune reţete concrete şi efi-ciente pentru a ieşi din criză
avea să-i revină lui Keynes.

Respingând categoric una din postulatele de bază ale liberalismului economic (principiul
laisser faire) Keynes afirmă că dezechilibrele economice nu spot dispărea de la sine, în mod
spontan. Mai mult, glorificând nonintervenţionismul, liberalismul economic a provocat o
enormă risipă de resurse şi capacităţi de producţie, o utilizare incompletă a forţei de muncă
şi o diferenţiere exagerată de venituri.

Fireşte, în anii ’30 ai secolului XX ideea unui amestec al statului în ecnomie nu mai era o
noutate nici ştiinţifică, nici practică. E de ajuns să ne amintim de aşa doctrine prioritar
«intervenţioniste», cum ar fi mercantilismul, naţionalismul economic, marxismul. Pe de altă
parte, o intervenţie masivă a statului în economie se înfăptuia deja şi în U.R.S.S. şi în
Germania şi chiar în unele ţări «pur» capitaliste. În asemenea împrejurări, pentru a sublinia
enorma diferenţă ce exista între intervenţia statului în economiile planificate sau totalitare
(directă, masivă, atotcuprinzătoare) şi intervenţia propusă de el (moderată, indirectă, parţială
şi realizată cu metode economice, în temei de natură fiscală şi creditară), Keynes foloseşte
termenul de «dirijism». În viziunea savantului englez «dirijismul» urmăreşte un scop prioritar
social, şi anume crearea condiţiilor necesare pentru utilizarea deplină a braţelor de muncă.
ntrucât statul nu urmăreşte scopul maximizării profitului, el, spune Keynes, poate interveni
anume atunci când agenţii economici indivi i individuali îşi micşorează duali îşi micşorează
investiţiile. Pe plan social-economic statul va promova o politică de cheltuieli, diametral
opusă spiritului de economisire, iar în domeniul financiar şi monetar - o politică suplă,
maleabilă, cu totul diferită de disciplina riguroasă a principiului ina riguroasă a principiului
etalonului-aur şi a echilibrului bugetar. În fine, pe plan extern, se preconizează o trecere de
la liberschimbism la neoprotecţionism. Deşi moderată şi indirectă, intervenţia statului în
economie trebuia să se realizeze în cele mai diferite domenii, principalele din care urmau să
fie legate de stimularea consumului şi stimularea investiţiilor.

El plasează la temelia motivaţiei activităţii economice înclinaţiile psihologice ale oamenilor,

înclinaţii, fiind constante şi decisive pentru comportamentul întreprinzătorului, care sunt
ridicate la rangul de legi economice. Printre aceste legi economice de natură psihologică,
potrivit opiniei lui Keynes, cele mai importante sunt: „legea psihologică fundamentală” (care
are două faţete - înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre economii), „legea imboldului spre
investiţii” şi „legea preferinţei pentru lichidităţi”.

FINANTELE PUBLICE POST-MODERNE(1980-PREZENT)

neokeynisismul

Apariţia neokeynesismului este condiţionată în mare parte de caracterul evoluţiei economiei

capitaliste în perioada postbelică, de transformarea ei dintr-o economie bazată pe
proprietatea privată într-una mixtă, în care pe lângă sectorul individului există şi un puternic
sector public. Pe la mijlocul anilor ’80 în sectorul de stat se producea o parte considerabilă a
produsului interior brut - în Franţa - 23%, Italia - 20%, Marea Britanie - 17%, Austria - 25%.

Fireşte, în urma acestor transformări importante, statul nu mai putea rămâne un simplu
„câine de pază”. El devine principalul agent economic, care exercită o influenţă covârşitoare
asupra întregii economii. Cei mai de seamă reprezentanţi ai neokeynesismului, mulţi dintre
ei laureaţi ai premiului Nobel, sunt: P premiului Nobel, sunt: P.Samuelson, R.Harrod, E.Do
.Samuelson, R.Harrod, E.Domar, R.Solow mar, R.Solow, J.Tobin, Joan obin, Joan Robinson,
N. Kaldor, A.Hansen, Pierro Sraffa.

Astfel, în timp ce savantul englez plasaseră în centrul doctrinei sale problemele consumului,
neokeynesiştii au acordat o atenţie primordială analizei producţiei, factor care în cea mai
mare măsură contribuie la sporirea venitului naţional.
Pentru Keynes scopul principal al teoriei şi politicii economice era realizarea ocupării
complete a braţelor de muncă. Neokeynesiştii urmăresc însă scopul asigurării unor ritmuri
stabile de creştere economică. O altă deosebire constă în faptul că în timp ce Keynes era
adeptul unei intervenţii indirecte şi sporadice în viaţa economică, neokeynesiştii optau pentru
un amestec sistematic şi direct. Neokeynesiştii au acordat o atenţie sporită fact
Neokeynesiştii au acordat o atenţie sporită factorului timp, anume ei elaborând ului timp,
anume ei elaborând teoria şi practica creşterii economice, descoperind şi analizând factorii
economici şi extraeconomici, care se află la temelia ei.
Neokeynesismul american. După război centrul neokeynesismului, ca de altfel şi principalul
generator de noi idei economice (rol îndeplinit în trecut de Anglia şi Franţa), devin Statele
Unite ale Americii. Parţial, dar numai parţial, aceasta se explică prin faptul că încă în 1946
aici a fost adoptată o lege care obliga guvernul să-şi lege care obliga guvernul să-şi asume
responsabilitatea menţinerii ocupării braţelor de muncă la un nivel ridicat, cât şi a atenuării
fluctuaţiilor ciclice.

Cel mai de seamă reprezentant al neokeynesismului american este considerat profesorul

Universităţii din Harvard Alvin Hansen (1887-1975). Potrivit uneia din teoriile sale, încă în
ajunul primului război mondial prinsese a scădea importanţa factorilor tradiţionali care
asiguraseră în trecut Statelor Unite o dezvoltare economică furtunoasă. Astfel, scăzuse
ritmurile de sporire a populaţiei, au dispărut terenurile de pământ nevalorificate, au încetinit
ritmurile pământ nevalorificate, au încetinit ritmurile progresului tehnic. În asemenea condiţii,
resului tehnic. În asemenea condiţii, subliniază profesorul american, creşterea economică
poate avea loc numai prin promovarea unei politici de utilizare cât mai eficientă, cât mai
intensivă a factorilor ă, cât mai intensivă a factorilor existenţi, o politică de stimulare a
creşterii economice. Pentru Hansen, ca şi pentru marea majoritatea a neokeynesiştilor
americani, principalul instrument de reglementare a proceselor economice est r economice
este Bugetul de Stat.

Redistribuind o parte considerabilă a venitului naţional (până la 40-50%), statul are

posibilitatea de a asigura echilibr posibilitatea de a asigura echilibrul economic, câ ul
economic, cât şi a stimula dezvoltarea economică t şi a stimula dezvoltarea economică.
Instrumentele concrete de atingere a acestui scop sunt simple şi constau în diferenţierea
impozitelor pe venit, a ratei dobânzii şi a îndemnizaţiilor pentru şomaj. În timpul avântului
economic, impozitele sunt ridicate, pe când în perioada crizelor şi depresiunilor - ele sunt
reduse. În cazul indemnizaţiilor pentru şomaj se procedează invers. Instrumentul principal cu
ajutorul căruia se influenţează asupra cererii sunt cheltuielile publice, efectuate în temei sub
forma comenzilor de stat. În timpul crizelor, statul sporeşte volumul cheltuielilor publice,
pentru a compensa în aşa mod micşorarea volumului cheltuielilor private. Din contră, în faza
de avânt, comenzile de stat urmează a scădea radical. Izvorul cheltuielilor publice sunt,
fireşte, impozitele. Dar nu numai. În unele cazuri când veniturile statului sunt insuficiente,
neokeynesiştii recomandă recurgerea la împrumuturile de stat, precum şi punerea în
circulaţie a unei cantităţi de bani de hârtie, neacoperiţi. Câţi anume? Răspunsul este
neconcret: atâţi câţi permit o «inflaţie moderată».

Neokeynesismul francez. Ideile lui Keynes au cunoscut o largă răspândire şi în Franţa

postbelică. Dar au fost aplicate cu totul în alt mod decât în SUA. Principala particularitate
constă în faptul particularitate constă în faptul că neokeynesiştii că neokeynesiştii francezi
recunosc în calitate de francezi recunosc în calitate de formă hotărâtoare de intervenţie a
statului în economie, inclusiv de stimulare a cererii, nu bugetul de stat, ci planul. Fără a
neglija definitiv rolul pieţei şi iv rolul pieţei şi al concurenţei în al concurenţei în
reglementarea economiei capitaliste, neokeynesiştii francezi mizează pe o reglementare
înfăptuită sub forma planificării incitative. Nu întâmplător Franţa a fost prima ţară
occidentală care încă din anul 1946 a început să elaboreze planuri cin nceput să elaboreze
planuri cincinale de dezvoltare economică. În viziunea neokeynesiştilor francezi planul este
un instrument menit să rezolve problema contradicţiei dintre libertat problema contradicţiei
dintre libertatea individua ea individuală şi interesele naţionale, să asigure lă şi interesele
naţionale, să asigure nu numai menţinerea echilibrului general şi al ritmurilor înalte de
dezvoltare, ci şi schimbarea struturii economiei în direcţia dorită. Totodată prin intermediul
planului se efectuează redistribuirea venitului naţional în scopul asigurării unei păci sociale
163 durabile. Planul incitativ determină proporţiile în care venitul naţional este destinat
consumului şi economiilor. El este obligatoriu doar pentru întreprinderile sectorului public.
Pentru întreprinderile private el poar public. Pentru întreprinderile private el poartă un
caracter indicativ şi conţine, pe n caracter indicativ şi conţine, pe lângă anumite obiective
economice şi sociale, ce urmează a fi atinse, un şir de metode, de instrumente, cu caracter
economic, care au misiunea de a «incita», a cointeresa întreprinderile private să acţioneze
în conformitate cu obiectivele planului.

neoliberalismul

În decursul a circa patru decenii (1940-1980) atât gândirea cât şi politica economică din
ţările occidentale (cu excepţia Germaniei Federale) fuseseră dominate de doctrina
keynesiană. Începând însă cu anii 1974-1977 în prim plan revin din nou teoriile economice
clasice şi neoclasice. În SUA, apoi în Marea Britanie şi Franţa are loc un fenomen botezat
de specialişti cu denumirea de „contrarevoluţie liberală”.

Astăzi neoliberalismul (numit uneori şi neoclasicismul contemporan) pare să fie cel mai
influent curent teoretic din Occident, adepţii lui exercitând o influenţă covârşitoare asupra
politicilor economice promovate de guvernele SUA, Germaniei, Marii Britanii, Franţei. Dar,
deşi relativ «tânăr», acest curent este divizat în mai multe şcoli, cele mai cunoscute fiind:
şcoala de la Freiburg (Germania), şcoala monetaristă din Chicago, «noii economişti»
francezi, şcoala ultraliberală austriacă.

Încercând să înjghebe o doctrină proprie, neoliberalii plasează la temelia ei un buchet

eterogen de principii: 1) respectarea «ordinii naturale», fără însă a o absolutiza i naturale»,
fără însă a o absolutiza ca în cazul liberalilor clasici. 2) asigurarea libertăţilor economice, dar
paralel cu lOMoARcPSD|22300400 creşterea responsabilităţilor întreprinzătorului; 3)
susţinerea concurenţei, însoţită de lupta contra lupta contra monopolurilor; 4) monopolurilor;
4) respectarea libertăţii formării respectarea libertăţii formării preţurilor; preţurilor; 5)
asigurarea 5) asigurarea stabilităţii circulaţiei monetare; 6) intervenţia limitată a statului în
economie.

Scopul intervenţiei statului constă nu în limitarea libertăţilor economice (cum propun dirijiştii),
ci din contra, în apărarea lor, în crearea acelui cadru legislativ, care ar proteja piaţa şi
concurenţa. Neoliberalii plasează în centrul doctrinei lor ideea că, pentru a funcţiona normal,
economia de piaţă are nevoie de un cadru legislativ corespunzător, cadru ce poate fi
elaborat şi menţinut numai de către «statul de drept». Oricum, ni-meni din neoliberali nu
pune la îndoială necesitatea intervenţiei statului în economie, obiectul controverselor între ei
fiind determinarea domeniilor concrete, a formelor şi a volumului acestui amestec.

O atenţie deosebită se acordă organizării şi protejării de către stat a concurenţei, fără de

care este imposibilă o funcţionare normală a economiei. Neoliberalii fac o deosebire netă
între concurenţă şi politica „laisser-faire”. Concurenţa este un element absolut necesar
pentru funcţionarea econ6miei de piaţă, pe când politica «laisserfaire», apărând ideea
libertăţilor depline ale agenţilor economici şi a pasivităţii totale a statului, a adus mari
prejudicii economiei de piaţă. Anume această politică a şi favorizat apariţia monopolurilor, a
crizelor economice, precum şi a unei diferenţieri nejustificate între producători.

Menţinerea şi consolidarea concurenţei este asigurată, deci, printr-o intervenţie activă a

statului în viaţa economică. Statul are, de asemenea, misiunea de a interveni pentru a
interzice anumite forme şi metode de activitate economică, precum şi pentru a încuraja
apariţia şi dezvoltarea micilor întreprinderi. Efectuând o analiză cu precădere
microeconomică, neoliberalii acordă o atenţie deosebită mecanismului de funcţionare a
pieţei şi de formare a preţurilor. Ei insistă asupra faptului că numai preţurile libere,
necontrolate, sunt capabile să asigure atât menţinerea echilibrului economic şi creşterea
economică, cât şi o utilizare raţională a tuturor factorilor de producţie.