Opera lui Aristotel a fost importantă nu numai pentru contribuțiile aduse gândirii

filosofice, ci și pentru impactul (ideilor economice) pe care aceasta l-a avut asupra scolasticilor
medievali cu preocupări în aceastădirecție.
Demersul mercantiliștilor este unul cât se poate de practic, deoarece se bazează pe ideea că
statul trebuie să-și sporească bogăția plecând de la dezvoltarea forței sale economice,
contribuind astfel la îmbogățirea cetățenilor. Mercantiliștii văd bogăția ca unicul scop al
vieții sociale și economice. În ceea ce privește procesul prin care se poate ajunge la bogăție,
mercantiliștii consideră că principalul motor de creștere a acestei este producția, și nu
consumul cum întâlnim în economia clasică de mai târziu.
Unul dintre cei mai cunoscuți gânditori mercantiliști ai acestei perioade este Antoine
de Montchrestien(1575-1621), autorul lucrării Traité de l’économie politique (1615), primul care a
introdus termenul de economie politică.
Spre mijlocul secolului al XVII-lea, doctrina mercantilistă intră o fazăde declin. Acum,
unii reprezentanți ai acestui curent, pe care ar fi mai bine să-i denumim precursori ai liberalismului
clasic evolueazăîntr-o altă direcție, în sensul că devin conștienți de erorile analitice ale
predecesorilor lor. Ei recunosc faptul că nici o economie nu poate menține o balanță comercială
excedentară pe termen lung și, mai mult decât atât, schimburile comerciale pot fi reciproc
avantajoase intuind importanța specializării și a diviziunii muncii. În căutarea de noi paradigme,
mulți scriitori recomandă ca intervenția statului în economie să fie cât mai redusă. Între acești
scriitori se remarcă medicul economist William Petty (1623-1687) preocupat de identificarea
surselor de creștere a bogăției naționale și Richard Cantillon (1697-1743).
Libertatea de acțiune, inițiativa privată, precum și credința în existența unei ordini naturale
date de Dumnezeu, au stat la baza unui gândiri economice apărută în jurului anului 1750, în Franța,
și anume fiziocrația (gr. guvernarea naturii). Fiziocrații au fost ultimii gânditori care au limitat
economia la un singur sector și la un singur factor de producție și, de asemenea, tot ultimii
care au subordonat viața economică unei paradigme religioase (ordinea naturală datăde
Dumnezeu).
Pentru clasici ordinea naturală reprezintă principalul instrument de luptă împotriva
reglementărilor și intervenției statului în economie, altfel spus împotriva sistemului mercantilist. Cele
trei mai opere pe care școala clasică se sprijină sunt: Avuția națiunilor. Cercetare asupra
naturii și cauzelor ei (1776) scrisă de Adam Smith, Principiile economiei politice și ale impunerii
(1817) scrisă de David Ricardo și Principiile de economie politică (1848) a lui John Stuart Mill.
Clasicismul acoperă aproape un secol de reflecții economice, de la sfârșitul secolului al XVIII-
lea până la sfârșitul secolului al XIX-lea (1870), ideea dominantă a școlii fiind aceea că piața
funcționează cel mai bine dacă este lăsată liberă, fără intervenția statului în mecanismul său.
Lipsa prezenței statului din economie, face ca spiritul întreprinzător săse manifeste liber și
în cadrul schimburilor comerciale, „mâna invizibilă” ghidând pe fiecare individ spre cele mai
avantajoase schimburi, astfel încât bogăția națiunii va spori rapid.
Adam Smith este primul economist care a expusîntr-o manieră personală ideile centrale și
forțele care guvernează o economie de piață liberă.
Teoria malthusiană asupra populației, devine parte integrantă a economiei clasice
mult mai târziu atunci când a fost folosită drept punct de plecare în teoria salariilor de subzistență.
Una din contribuțiile majore ale lui David Ricardo la teoria valorii este aceea că a sesizat faptul că
valoarea unei mărfi este dată nu numai de munca necesară producerii acesteia, ci și de munca
încorporată în producerea uneltelor fără de care acea muncă nu putea fi înfăptuită.
Prin întreaga sa operă, Jean Baptiste Say demonstrează că ordinea naturală este pilonul
comportamentului economic, imprimându-i acestuia un caracter previzibil și universal.
Una dintre cele mai valoroase contribuții ale lui John Stuart Mill la dezvoltarea gândirii
economice o reprezintă, Teoria comerțului internațional.
 Economia lui Marx este influențată puternic de scrierile lui Ricardo, autorul Capitalului
însușindu-și elementele esențiale ale teoriei ricardiene, în special în ceea ce privește teoria valorii
muncă.
Obiectivul lui Marx a fost acela de a descoperi legile care pun în mișcare un sistem
economic precum capitalismul, denunțând faptul că toți marii economiști clasici, dinaintea sa,
nu s-au aplecat câtuși de puțin asupra proceselor dinamice, ci și-au concentrat analizele doar
pe echilibrul static al economiei.
Mesajul care răzbate din întreaga operă a lui Marx este acela că un sistem economic
precum capitalismul conține forța propriei sale distrugeri, iar odată cu dispariția acestuia, care este
inevitabilă, va apărea un nou set de relații sociale în care proprietatea mijloacelor de producție
va fi în mâinile muncitorilor, exploatați în capitalism de către clasa burgheziei.
Importanța plusvalorii, analizată dintr-un alt punct de vedere, mult mai general decât profitul,
constă, ne explică Marx, în faptul că prin ea însăși se explică existența claselor sociale și
relației conflictuale dintre ele (clasa conducătoare și clasa muncitoare sau burghezi și proletari).
La baza acumulării de capital se află circulația capitalului, desfășuratăîn două faze succesive:
transformarea sumei de bani în mijloace de producție și transformarea acestora din urmă în marfă,
a cărei valoare depășește valoarea capitalului avansat inițial.
Individualismul metodologic definește acel tip de analiză economicăîn care rezultatele sunt
fondate pe manifestarea preferințelor indivizilor. Baza pe care se sprijină individualismul
metodologic este acțiunea umană ceea ce ne face să concluzionăm căștiința economică nu este
altceva decât logica acțiunii umane.
Studiul economiștilor neoclasici s-a centrat pe funcționarea eficientă a economiei de piațăși
rolul important al acesteia, cel de alocare a resurselor. Diferența majoră dintre neoclasici și clasici
o reprezintă abordarea celei mai importante teorii care a atras atenția gânditorilor încă de la Aristotel
și până la Marx, și anume teoria valorii.
Anul 1871 are o importantă rezonanță în cadrul teoriei și gândirii economice, deoarece
el este anul de naștere a noii paradigme neoclasice și în același timp marchează începutul revoluției
marginaliste.
Revoluția marginalistă se naște concomitent în cadrul a trei școli de gândire, în trei țări
diferite, într-un interval de 4 ani. Cei trei corifei ai revoluției marginaliste sunt William Stanley
Jevons(Anglia), Carl Menger (Austria), Leon Walras (Elveția). Acești trei mari economiști,
considerați fondatori ai neoclasicismului, scriind independent unul de altul, au ca trăsătură comună
abordarea analizei valorii plecând de la utilitatea ultimei unități consumate dintr-un bun, concept
cunoscut astăzi sub denumirea de utilitate marginală.
Demersul teoretic al lui Alfred Marshall asupra valorii și utilității este în mare măsură o
încercare de a reconcilia gândirea clasică cu cea marxistă, pe de o parte, și cu gândirea neoclasică,
pe de altă parte.
Accelerarea ritmului de creștere, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca urmare a
progresului tehnico-științific a dus la accentuarea oscilațiilor și fluctuațiilor la nivelul economiei
reale, fenomene economice fundamentale și repetabile precum criza, depresiunea, renașterea și
prosperitatea. Pe fondul acestor evenimente, are loc cel mai mare colaps al economiei mondiale
care a răsturnat din temelii întreg edificiul pe care se sprijineau valorile fundamentale, atât
clasice, cât și cele neoclasice.
Unul din marile evenimente, din păcate cu caracter traumatizant, care a conturat studiul
economiei și a obiectului de studiu al științelor economice în general, în particular al studiului
macroeconomiei, îl reprezintă Marea Depresiune din perioada 1929-1933.
În tumultul acestor evenimente care au afectat grav economia mondială se naște o
doctrină care schimbă radical întreaga gândire economică, direcționând-o într-o cu totul altă direcție
doctrinară.
 Este vorba de doctrina keynesistă ce ia naștere odată cu apariția celei mai cunoscute cărți
după Avuția Națiunilor și anume Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor
(pe scurt Teoria generală), apărută în anul 1936 sub semnătura lui John Maynard Keynes,
considerat fondatorul teoriei macroeconomice moderne.
Esența Teoriei generale poate fi rezumată în următoarele:
•un deficit al cererii agregate (bunuri de consum și bunuri de capital) conduce la șomaj
involuntar;
•piața liberă nu poate ajusta deficitul cererii agregate sau, dacă din întâmplare o face,
procesul este lent și costisitor pentru economie;
•politicile guvernamentale de intervenție pot corecta insuficiența cererii agregate cu rezultate
vizibile în reducerea șomajului;
•sporirea ofertei de bani nu este suficientă pentru a stimula sectorul privat ca să
investeascăși este necesară intervenția statului prin creșterea cheltuielilor guvernamentale.
Keynes nu a crezut în principiul mâinii invizibile a lui Adam Smith considerându-l
fondat pe o eroare intelectuală. El a reproșat principiului economic clasic că nu poate explica
ce anume determină nivelul global al ocupării, al producției și al veniturilor.
Concluzia lui Keynes este aceea că o creștere a gradului de ocupare a forței de muncă se
poate întâmpla doar acompaniată de o creștere a investițiilor și numai în absența fluctuațiilor
în ceea ce privește procesul de consum. Keynes infirmă cu tărie toate postulatele economiei
clasice și neoclasice care susțineau că o economie de piață, lăsată liber să funcționeze, se poate
autoregla, îndreptându-se în mod natural către un grad de ocupare a forței de muncă optim. Deși,
Keynes declară că nu renunță la buna doctrină veche, în spiritul căreia a fost educat, apariția Teoriei
generale a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor reprezintă pe de o parte sfârșitul
“laissez-fair-ului” și a “mâinii invizibile”, iar pe de altă parte, un fundament puternic pentru
intervenția statului în economie tocmai pentru a salva capitalismul. Conștient de faptul că paradigma
care îi va purta numele se rupe cu totul de doctrina liberală susținutăși argumentată de clasici,
Keynes este convins că prin măsurile pentru care el milita la vremea respectivă, va da capitalismului
încă 30 de ani de viață.
Printre primii reprezenanți ai Școlii Austriece îi regăsim, alături de Carl Menger, pe
Eugene Böhm Bawerk și Friedrich von Wieser, toți profesori de economie la universități din Austria.
Întregul demers științific al Școlii Austriece se clădește pe principiul individualismului
metodologic. Principiul individualismului metodologic statuează că toate analizele economice
se construiesc plecând de la individ, singurul capabil să facă alegeri prin manifestarea preferințelor.
În contradicție cu teoria valorii-muncă susținută de întreaga școalăclasică de economie,
unde valoarea apare în cadrul producției și a schimbului, iar sursa și izvorul acesteia este munca, Carl
Menger susține că toate bunurile economice au valoare.
Eugen von Böhm Bawerk este cunoscut ca un apărător al liberalismului și, evident,
un antimarxist convins. El este printre primii economiști care încearcă să demonteze întregul
sistem de gândire marxist considerat a fi bazat pe o eroare fundamentală.
Cea mai importantă contribuție a economistului austriac la dezvoltarea gândirii economice
este analiza factorului timp asupra estimării valorii bunurilor.
Friedrich von Wieser (1851-1926) este recunoscut ca fiind primul teoretician care a
introdus termenul de utilitate marginală, bazându-se în principal pe lucrările lui Johann Heinrich
von Thünen (1783-1850). Alături de teoria valorii, alte două mari contribuții ale lui Wieser la
dezvoltarea gândirii economice sunt teoria imputației și a costurilor alternative.
Întregul demers științific al lui Mises se bazează pe faptul că obiectul de studiu al științei
economice îl constituie comportamentul uman. Pentru Mises, știința economică este o știință
teoretică care nu emite judecăți de valoare. Știința economică nu este o știință a alegerii scopurilor,
de aceea nu-i poate comunica individului cum trebuie să acționeze, dar îl poate ghida spre
acele acțiuni dacă acesta dorește să atingă anumite scopuri.
Mergând pe mâna clasicilor și în asentimentul lui Mises, întregul demers întreprins de
Friedrich von Hayek are ca fundație solidă individul și libertatea.
Originalitatea lui Hayek străbate întreaga sa operă, concretizată în reformularea
principiilor care stau la baza unui liberalism modern, adaptabil vremurilor de astăzi. Față de
individul, agentul economic, zugrăvit de clasici, cel al lui Hayek este un personaj social, se manifestă
liber și învață permanent de pe urma “speranțelor năruite”.
Catalaxia reprezintă, pentru Hayek, ordinea spontană care ia naștere pe piață, firesc, ca rezultat
al interacțiunilor mai multor economii.
Dezvoltarea ciclică a economiei mondiale a început în anul 1825, odată cu accelerarea
ritmului de creștere economică în condițiile progresului științific și tehnic, ceea ce a dus la accentuarea
oscilațiilor și fluctuațiilor - fenomene economice fundamentale și repetabile precum criza,
depresiunea, renașterea și prosperitatea.
În literatura economică, ciclul economic desemneazăfluctuațiile, perioadele de
creștere și descreștere economică, evaluate prin variația unor indicatori statistici de referință:
venit național, producție, grad de ocupare a forței de muncă, investițiile și economiile, cererea
agregată, oferta agregatăși este asociat pur și simplu cu perioada de la începutul unei contracții
a activității economice de ansamblu, până la începutul celei următoare. Astfel, dinamica
activității economice este oscilantă, fiind însoțită în timp de creșteri, stagnări sau descreșteri. În
cadrul cercetărilor economice care au vizat, pe lângă alte probleme de interes major,
caracteristicile ciclice ale evoluției economice se desprind două mari teorii care încearcă să
explice cauzele ciclului economic: teoria exogenăși teoria endogenă a ciclului economic.
Descrierea proceselor care au loc în cadrul activității economice implică înțelegerea
cauzelor și a modului în care variabilele economice cuprinse în mișcarea ondulatorie își modifică
dinamica proprie făcând, astfel, trecerea de la o fază la alta a ciclului economic.
La începutul secolului XX, Schumpeter și alți economiști, pe baza cercetărilor și
concluziilor anterioare încearcă o primă tipologie a ciclului economic. Astfel, în funcție de duratăși
factorul generator, Schumpeter prezintă patru tipuri de cicluri economice care coexistă în economie,
existența unui ciclu neînsemnând excluderea altuia: ciclul Kitchin, ciclul Juglar, ciclul Kuznets,
ciclul Kondratieff.
 Bibliografie

 Ioan G., (2017), Doctrine economice, Editura Zigotto, Galați

 Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București,
 Pohoață Ion, Doctrine economice universale, Predecesori și fondatori, vol.1,2 Ed.Fundației
Academice Gh.Zane, Iași, 1996