Curs 1 , varianta 1 –

SCOALA CLASICA A LIBERALISMULUI ECONOMIC

Aceasta cuprinde perioada derulata intre sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul

secolului al XIX-lea. Economistii clasici sunt considerati fondatorii economiei politice, ca stiinta
autonoma. Perioada constituirii si dominatiei teoriei clasice este marcata printr-un ansamblu de
transformari economice si sociale, denumite ulterior REVOLUTIA INDUSTRIALA. Nu este
intamplator faptul ca economia clasica s-a dezvoltat in principal in Anglia, prima tara care a
cunoscut acest proces (rev industriala) in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Aceste noi
realitati economice si sociale au impus o filosofie economica favorabila liberalismului. In substanta
ei, economia clasica este generata de filosofia iluministilor si de doctrina ordinii naturale, ea reusind
o noua abordare a economiei politice.
Economistul scotian Adam Smith, considerat seful scolii clasice engleze realizeaza
fundamentarea ideilor libertatii economice si a conceptiei liber-schimbiste in relatiile cu alte tari. In
numele interesului consumatorului, Adam Smith respinge sistemul mercantil. Totodată se
delimitează de fiziocrați, considerând ca avuția unei națiuni este reprezentata de totalitatea
lucrurilor, a bunurilor necesare existentei, obtinute prin munca desfășurată de o națiune. De altfel,
una dintre lucrările semnificative ale lui Smith publicata la 1776 se intitulează AVUTIA
NATIUNILOR, CERCETARE ASUPRA NATURII SI CAUZELOR EI. Ideile avansate de Smith,
nu se puteau realiza decât in contextul unei economii de piață. Una dintre descoperirile sale – faptul
ca mecanismul pieței reprezintă o ordine naturala care se autoreglează – reprezintă una dintre cele
mai importante contribuții in domeniul analizei economice. Adam Smith enunță celebra alegorie a
„mâinii invizibile” care ar asigura mai buna alocare a resurselor disponibile si ar concilia totodată
interesul general cu cel personal.
Răspunzând cerințelor constituirii unui fundament teoretic al intereselor noii clase
industriale, Adam Smith a furnizat ideologia laissez-faire, care este considerata o veritabila
garanție intelectuala a liberei inițiative in condițiile unei ingerințe minime a statului.
Alțireprezentanți ai scolii clasice pot fi considerați:
• David Ricardo
• Thomas Maltus
• Jean Baptiste Say, care a fundamentat ideea potrivit căreia orice oferta îșicreează propria
cerere.
•
Ca o concluzie, liberalismul economic a fost fundamentat pe 3 mari principii:
1. Indivizii au comportamente raționale
2. Piața reprezintă elementul decisiv al reglării economice
3. Valorile se schimba contra valorii

După modelul științelor naturii, aflate in plina afirmare in acea perioada, gânditorii clasici
atribuiau legilor naturale rolul de a explica funcționarea economiei de piață, într-un context de
libera concurenta. Pentru reprezentanții acestei scoli, statul nu trebuie sa intervină pentru a substitui
legile naturale ale economiei prin legi pozitive, artificiale. Chestiunea aceasta este prezenta si într-o
serie întreagă de lucrări. De multe ori se vorbește despre piață ca si când ar fi vorba de o divinitate.
Dar, in realitate, ea este o creație a omului.
 Curs 1, varianta 2

SCOALA CLASICA A LIBERALISMULUI ECONOMIC- INTERESUL GENERAL ESTE

REZULTANTA INTERESELOR PERSOANALE

O altă mare şcoală o reprezintă şcoala clasică a liberalimsului economic. Aceasta cuprinde
intervalul dintre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Economiştii clasici
sunt consideraţi fondatorii economiei politice ca ştiinţă autonomă.

Perioada formării şi dominaţiei teoriei clasice este marcată printr-un ansamblu de

transformări economice şi sociale, care ulterior au fost denumite revoluţia industrială. Nu este
întâmplător faptul că economia clasică se dezvoltă în principal în Anglia, prima ţară care a cunoscut
acest proces,respectiv revolutia industriala, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Noua realitate economică şi socială impune o filosofie economică favorabilă

liberalismului. În substanţa ei, economia clasică este generată de filosofia iluminiştilor şi de
doctrina ordinii naturale, ea reuşind o nouă abordare a economiei politice.

Adam Smith

Liderul şcolii clasice engleze este considerat economistul scoţian Adam Smith, care
realizează o nouă sinteză, reprezentând punctul de plecare al economiei politice clasice. În
principala sa lucrare, intitulată Avuţia Naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei,
publicată la 1776, sunt fundamentate ideile libertăţii economice şi ale concepţilor liberschimbiste
în relaţiile cu alte ţări.

În numele interesului consumatorului, Adam Smith respinge sistemul mercantil. Totodată,

se delimitează de fiziocraţi, considerând că avuţia unei naţiuni este formată din totalitatea bunurilor
necesare existenţei, obţinută prin munca depusă de întreaga naţiune. Prin urmare, problema centrală
o constituie sursa avuţiei, respectiv originea creşterii economice.

Adam Smith nu se limitează la a propune o nouă definire a avuţiei, cercetând totodată şi

factorii creşterii acesteia, între care, la loc de frunte, se află creşterea forţei productive a muncii,
pe baza progresului diviziunii muncii. Aceste deziderate nu se pot realiza decât în contextul unei
economii de piaţă.

Descoperirea sa, respectiv faptul că mecanismul pieţei reprezintă o ordine naturală care se
autoreglează, constituie una dintre cele mai semnificative contribuţii în domeniul analizei
economice. El enunţă celebra alegorie a mâinii invizibile, care asigură cea mai bună alocare a
resurselor disponibile şi conciliază interesul general cu cel personal. Prin asta se contesta
necesitatea prezentei statului in mecanismele economice. Mana invizibila=piata; mana
vizibila=statul.

Răspunzând cerinţelor constituirii unui fundament teoretic al intereselor noii clase

industriale, Smith a furnizat ideologia laissez-faire care reprezintă o adevărată garanţie intelectuală
a liberei iniţiative, în condiţiile unei ingerinţe minime a statului.

David Ricardo

Un alt reprezentant al şcolii clasice engleze este David Ricardo(1772-1823), a cărui

principală lucrare este Principiile economiei politice şi ale impunerii, din 1817.
 Ricardo a întreprins studii aprofundate în domeniul naturii, rentei economice, a teoriei
valorii-muncă, a comerţului internaţional, propunând o primă versiune a legii avantajelor
comparative, conform căreia naţiunile trebuie să importe sau să exporte în funcţie de costurile lor
relative. Contribuţia sa esenţială vizează analiza legii repartiţiei veniturilor.

Concluziile sale sunt de maxima actualitate, pe ce domenii sau categorii de activitati trebuie
sa specializeze fiecare natiune, nicio natiune nu trebuie sa isi propuna sa produca tot ceea ce are
nevoie pe plan intern.

Alti reprezentanti

Alţi reprezentanţi marcanţi ai şcolii clasice engleze sunt Thomas Malthus şi John Stuart
Mill.

În principala sa lucrare, intitulată Eseu asupra principiului populaţiei, pastorul anglican

Thomas Maltus preconizează stoparea creşterii demografice prin procedee conforme cu morala. O
asemenea concluzie se fundamentează pe relaţia existentă între creşterea producţiei alimentare şi
creşterea demografică. Legea lui Malthus evidenţiază faptul că populaţia creşte în progresie
geometrică, în timp ce producţia agricolă creşte lent în progresie aritmentică. În consecinţă,
suprapopulaţia reprezintă cauza esenţială a sărăciei.

In general, economiştii clasici sunt adepţii liberalismului economic. Liberalismul

reprezintă doctrina economică, fundamentată de Adam Smith, doctrină în concepţia căreia
interesul general constituie rezultanta intereselor individuale.

Cu alte cuvinte, nu se realizează niciodată mai bine interesul general decât prin
urmărirea fiecărui interes personal, în condiţiile libertăţii comportamentelor economice
individuale.

După unele aprecieri, liberalimsul economic s-a fondat pe 3 mari principii:

 Indivizii au comportamente raţionale

 Piaţa reprezintă elementul motor al reglării economice
 Valorile se schimbă contra valorii

După modelul ştiinţelor naturii, aflate în plină afirmare în acea perioadă, gânditorii clasici
atribuiau legilor naturale rolul de a explica funcţionarea economiei de piaţă într-un context de
liberă concurenţă. O asemenea economie apare naturală la Adam Smith, deoarece piaţa reprezintă
expresia directă a unei trăsături caracteristice naturii umane, respectiv înclinaţia spre schimb. Pentru
aceşti gânditori, statul nu trebuie să substituie legile naturale ale economiei prin legi pozitive,
artificiale.

Ideile acestea s-au impus, deoarece primii cercetatori ai economiei proveneau din zona
stiintelor naturii, in principal din fizica. Ei au translatat o serie de mecanisme din fizica in
economie.
Curs 2, varianta 1 – Keynes si interventionismul statal

KEYNESISMUL SI NEO-KEYNESISMUL

Lucrarea fundamentala a lui Keynes, publicata in 1936 este intitulata "Teoria generala a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a banilor". In aceasta lucrare, Keynes își propune
realizarea unei noi explicatii a funcționarii economiei naționale. Pentru aceasta, el pornește de la
constatarea ca economia capitalista nu funcționa conform principiilor teoriei clasice si neo-clasice,
care printre altele neglijau rolul monedei in economie. Analiza întreprinsă de Keynes reprezintă o
critica severa la adresa lui Jean Baptiste Say, care susținuse ideea conform căreia fiecare oferta își
găsește propria cerere, prin urmare supraproducția si crizele economice nu sunt posibile.
Tema centrala a teoriei generale a lui Keynes o reprezintă analiza cauzelor șomajului si a
modalităților de reducere a acestuia. Contribuțiile lui Keynes la dezvoltarea teoriei economice (unii
vorbesc chiar de revoluția keynesista) vizează domenii multiple:
 In primul rând, analiza sa are un caracter macroeconomic (la marginaliști vorbeam
de caracterul micro-economic). Spre deosebire de autorii liberali care analizau
comportamentul individual, Keynes se preocupa de deciziile colective ale grupurilor
de agenți economici
 In al doilea rând, se refera la crearea unui model al echilibrului global in economie.
 In al treilea rând, putem menționa explicarea rațiunilor pentru care economia
capitalista nu poate asigura in permanenta si in mod automat ocuparea deplina a
forței de munca.
 In al patrulea rând – formularea teoriei moderne a monedei, subliniind totodată
diferența dintre economia monetara si economia naturala.
 In al cincilea rând – necesitatea intervenției statale in scopul de a relansa consumul si
de a asigura deplina ocupare. Pentru aceasta, Keynes considera necesara utilizarea
politicilor economice (fondatorul dirijismului sau intervenționismului statal)
Întreaga analiza realizata de către Keynes este macroeconomica, iar cadrul acesteia îl
reprezintă economia națională.
Conceptul fundamental al teoriei lui Keynes îl reprezintă cererea efectiva, respectiv cererea
anticipata de întreprinzători, ceea ce permite acestora stabilirea unui anumit nivel al investițiilor si
prin urmare al ocupării. Statul poate acționa direct asupra cererii efective prin modificarea
cheltuielilor proprii. Relansarea economica, in concepția lui Keynes se poate realiza prin consum
sau investiții. Așadar, politicile keynesiste constituie politici anticriza de relansare economica prin
cerere.
Prin opera sa, a oferit recomandări de politica economica cu un impact deosebit asupra
actiunii publice după cel de-al Doilea Război Mondial. Instrumentul privilegiat pentru Keynes îl
reprezintă politica bugetara in principal prin reducerea impozitelor sau prin creșterea cheltuielilor
publice. Rețetele sau recomandările lui Keynes au fost aplicate in perioada de după cel de-al Doilea
Război Mondial, atât in SUA (politica "tax cut", decisa in timpul administrației Kennedy) sau in
perioada celor 30 de ani glorioși in Europa (‘40-’70), considerându-se ca teoria keynesiana permitea
controlul ciclului economic si susținerea creșterii economice.
Însă, începând cu anii '60, si mai ales in contextul primului soc petrolier, se manifesta un
nou fenomen si anume stagflația(= stagnarea economica si inflația economica, fenomen
nemaiîntâlnit pana atunci –caracterizează situația in care ritmul creșterii încetinește in mod
semnificativ, economia confruntându-se cu efectele unei inflații profunde; juxtapunerea stagnarii și
a inflatiei), a cărui rezolvare nu mai poate fi asigurata utilizând vechile rețete keynesiene. Ca
urmare, keynesismul își pierde autoritatea in cadrul teoriei economice dominante si sunt create
condițiile inaugurării unei noi ere prin victoria monetarismului.
Teoria keynesista a dat naștere la multiple interpretări ca urmare a divergentelor existente in
legătura cu aprecierea raportului lui Keynes la teoria economica. Pe aceasta baza au luat nașteremai
multe curente de gândire in perioada postbelica: neo-keynesismul, post-keynesismul si teoria
dezechilibrelor.
Asigurarea creșterii economice a făcut necesara elaborarea unor teorii si sisteme alternative.

Curs 2, varianta 2 - Keynes si interventionismul statal

KEYNES

John Maynard Keynes a elaborat lucrarea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, lucrare publicată în 1936, în care autorul îşi propune o nouă explicaţie a
funcţionării economiei naţionale. Pentru aceasta, el porneşte de la constatarea conform căreia
economia capitalistă contemporană nu funcţiona conform principiilor teoriei clasice şi neoclasice.

Principalele contribuţii ale lui Keynes la dezvoltarea teoriei economice vizeză domenii
multiple:
 Analiza are un caracter macroeconomic, spre deosebire de autorii liberali, care analizează
comportamentul individual, Keynes preocupându-se de deciziile colective ale grupurilor de
agenţi economici.
 Crearea unui model de echilibru global în economie.
 Explicarea raţiunilor pentru care economia capitalistă nu poate menţine automat deplina
ocupare (în primul rând ocuparea forţei de muncă).
 Formularea teoriei moderne a monedei, subliniind diferenţa dintre economia monetară şi
economia naturală.
 Necesitatea intervenţiei statale, în scopul de a relansa consumul şi de a asigura deplina
ocupare. În acest scop, se consideră necesară promovarea politicilor economice.

Impactul a fost extrem de important, deoarece tot ce s-a întâmplat în ţările capitaliste după al
Doilea Război Monial au avut ca sorginte principiile lui Keynes.

Teoria lui Keynes a raspuns unor exigente impuse de situatia din anii 1929-1933. Dupa
2007, multi cercetatori sustin recurgerea la sistemul de masuri propuse de Keynes.

Un concept esenţial al teoriei lui Keynes îl reprezintă cererea efectivă, adică cererea
anticipată de întreprinzători. Teoria keynisistă a dat naştere la multiple interpretări, pe baza sa
constituindu-se ulterior mai multe curente, intitulate neokeynisism, postkeynisism, teoria
dezechilibrelor.

Gândirea lui Keynes a influenţat politicile economice din perioada postbelică, însă,
începând cu anii 1970, politicile tradiţionale de management al cererii încep să se dovedească
relativ ineficace. Pe această cale se va forma neoliberalismul.
 Curs 3 – Monetarismul si trasaturile lui

NEOLIBERALISMUL ȘI FORMELE LUI ACTUALE

Neo-liberalismul reprezintă adaptarea teoriei clasice a liberalismului economic la realitățile

economice post-belice. Pentru aceasta noua orientare, concurenta nu este spontana, iar intervenția
statului trebuie sa se limiteze la crearea cadrului juridic de funcționare a acesteia. In cadrul acestei
noi orientări, un loc distinct il ocupa monetarismul. Ca opoziție la keynesism, contra-revoluția
monetarista se impune atât pe plan politic, dar si economic in anii ’60.
Liderul monetarismului este Milton Friedman, șeful scolii de la Chicago. Monetariștii
considera ca inflația este intotdeauna de origine monetara si ca este inutila susținereaocupării printr-
o politica monetara activa. Pentru Milton Friedman (laureat al premiului Nobel în 1976) reducerea
inflației necesita controlul masei monetare.
El a si elaborat faimoasa regula monetara: creșterea masei monetare trebuie sa corespunda
ritmului de evoluție al producției. In concepția monetarista, componenta majora a cererii monetare o
constituie cantitatea de bani aflata in circulație. In consecință, se apreciază ca fenomenele de
recesiune se datorează unei politici monetare necorespunzătoare, dar si intervenției statului in
economie. Monentarismul se bazează pe postulatul conform căruia piața, ca urmare a informațiilor
furnizate prin sistemul de preturi este capabila sa realizeze alocarea optima a resurselor.
Începând cu anii '70, analiza macroeconomica înregistrează anumite elemente distinctive.
Odată cu construcția fundamentelor microeconomice, se constituie doua noi orientări: noua
economie clasica si noua economie keynesiana.
Prima orientare reprezinta o ideologie conservatoare si o varianta radicalizata a
monetarismului. Aceasta orientare il are ca lider pe Robert Lucas si propune revenirea la clasici,
pornind de la următoarele constatări:
 Modelele de previziune keynesiene sunt sterile
 Lipsa de rigoare a macroeconomiei keynesiene, deoarece nu se bazează pe niciun
fundament microeconomic
 Politicile economice sunt ineficace
 Moneda este neutra.
Ca răspuns la aceasta noua ofensiva, apare o noua generație de economiști, avându-i ca
exponenți principali pe Joseph Stiglitz, Olivier Blanchard, David Romer. In esență, noii keynesieni:
 accepta necesitatea fundamentelor microeconomice
 susțin in anumite circumstanțe necesitatea politicilor macroeconomice (bugetare si
monetare) de reglare a cererii
 considera drept principala sursa de disfuncție a piețelor imperfecțiunea informației
In timp ce Keynes a formulat politici de stimulare a cererii, economiștii neo-clasici au
fundamentat principiile economiei ofertei. Astfel, economiștii ofertei propun:
 o reducere importanta a impozitelor directe
 o atenuare sensibila a caracterului progresiv al impozitelor directe, cu implicații favorabile
asupra investițiilor si ofertei
De asemenea, utilizarea teoriei microeconomice a fost extinsa la analiza efectelor legilor si
dreptului, constituindu-se astfel un nou domeniu de specializare, cunoscut sub denumirea de "Law
and Economics".
 Curs 4 – Masa monetara si componentele ei

MASA MONETARA SI COMPONENTELE EI

Sfera de cuprindere a masei monetare este conditionata de felul in care este definita moneda.
Masa monetara cuprinde monedele propriu-zise, biletele de banca, respectiv bancnotele si
depozitele bancare. Ea cuprinde un ansamblu de mijloace de plata, la care se pot aplica functiile
traditionale ale monedei. Structura masei monetare pune in evidenta in primul rand eterogenitatea
componentelor sale datorata existentei mai multor creatori sau emitenti de moneda, respectiv banca
centrala, trezoreria publica, bancile comerciale, ceea ce face posibila conversia unei forme de
moneda in alta.
Componentele masei monetare pot fi evidentiate statistic prin intermediul unor indicatori
denumiti agregate monetare. Continutul si forma acestora difera de la o tara la alta.
Structura masei monetare, conform metodologiei Bancii Centrale Europene, aplicate in tara
noastra de la 1 ianuarie 2007 se prezinta astfel:
 M1 = masa monetara in sens restrans, care include numerarul in circulatie (bancnote si
monede) si depozitele overnight, respectiv care pot fi imediat convertibile in numerar sau
utilizate pentru plati prin transfer bancar.
 M2 = masa monetara intermediara formata din M1, la care se adauga depozitul cu durata de
pana la doi ani + depozitele rambursabile dupa notificare la cel mult 3 luni
 M3 = masa monetara in sens larg formata din M2 , la care se adauga:
o Instrumentele financiare emise de sectorul institutiilor financiar monetare
o Instrumente ale pietei monetare
 M0 = baza monetara. Sunt incluse urmatoarele active:
o Numerarul din casieriile bancilor
o Numerarul din afara sistemului bancar
o Disponibilitatile institutiilor de credit la BNR
Determinarea acestor agregate monetare face posibil ca autoritatile monetare sa exercite un
control permanent al masei monetare in functie de volumul bunurilor si al serviciilor care circula in
economie

Curs 5 – Cererea de moneda

CEREREA DE MONEDA

Evolutia masei monetare existente in circulatie se afla in stransa legatura cu cererea si oferta
de moneda, ca elemente definitorii ale pietei monetare. Cererea de moneda reprezinta cantitatea de
moneda pe care agentii economici doresc sa o detina la un moment dat.
Cererea de moneda are doua componente:
1. Cererea pentru tranzactii – se refera la cantitatea de moneda necesara agentilor
economici in scopul afacerilor, precum si pentru mobilul precautiei. Cererea de bani
pentru tranzactii este direct proportionala cu nivelul veniturilor (cu cat este mai ridicat
nivelul veniturilor, cu atat va fi mai mare cererea de bani pentru tranzactii).
2. Cererea de moneda in scopuri speculative –depinde de nivelul ratei dobanzii. Cand rata
dobanzii este ridicata, cererea speculativa pentru bani va fi mai mica si invers => relatia
 de inversa proportionalitate.
Curs 6, varianta 1 – Oferta de moneda

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispozitia utilizatorilor prin

intermediul sistemului bancar. Crearea de monedă constituie o modalitate de finantare a economiei
nationale.

Se consideră că se creează monedă atunci când sunt produse semne monetare noi.

Emisiunea monetară intervine numai atunci când moneda trece din sistemul monetar care a
creat-o la agentii nemonetari. Emisiunea presupune o îndatorare a sistemului monetar în
ansamblu fată de agentii nemonetari.

Crearea de monedă asigură necesitătile de lichidităti ale agentilor economici. Acest proces se
realizează în interiorul sistemului financiar pe baza unor mecanisme specifice si constă în
transformarea de creante asupra agentilor nebancari si mijloace de plată imediat utilizabile.

Sursa de creare a monedei o reprezintă desfăsurarea mai multor tipuri de operatiuni:

1. Credite acordate agentilor economici. Băncile comerciale (de depozit) participă la crearea
monedei prin intermediul creditului.

Astfel, în cadrul unor operatiuni de credit, autoritatea bancară creditează contul

beneficiarului si pune astfel la dispozitia sa monedă scripturală. Creditele constituie astfel
depozite. Această monedă va fi pusă în circulatie si nu se va diferentia cu nimic de celelalte
forme de monedă, având aceleasi caracteristici cu moneda de hârtie sau cu piesele metalice.

2. Finantarea nevoilor statului. Crearea monedei este în primul rând rezultatul creditelor
acordate statului de către banca centrală, institutiile de credit si trezoreria publică.
Pentru asigurarea finantării deficitului bugetar, banca centrală acordă avansuri statului. Ea
va crea monedă prin creditarea contului deschis în numele trezoreriei publice.

3. Achizitii de devize străine. În urma exportului, agentii economici nationali privesc devizele
altor tări, pe care le depun la bănci. În schimbul acestora, băncile pun în circulatie monedă
natională.

Curs 6, varianta 2 - Oferta Monetara

Crearea monedei este asigurată de 3 categorii de agenţi, respectiv:

1)băncile comerciale,

2)banca centrală şi

3) trezoreria publică.

Operaţiunile de credit realizate prin intermediul băncilor reprezintă sursa majoră de

creare a monedei. În principal, este vorba de credite acordate persoanelor fizice sau juridice sau
chiar statului.

În procesul de creare a monedei, este implicată aşadar şi banca centrală. Aceasta creează
două categorii de monedă.:
-În primul rând, este vorba despre moneda fiduciară sau banii de hârtie, întrucât deţine
monopolul emisiunii biletelor de bancă.

-În al doilea rând, este vorba despre moneda scripturală, atunci când transformă o creanţă în
mijloace de plată (proces care poartă denumirea de monetizare a unei creanţe).

Banca centrală creează monedă scripturală pentru băncile comerciale atunci când
achiziţionează creanţele acestora. De asemenea, banca centrală poate crea în mod direct
monedă pentru trezoreria publică, prin acordarea de avansuri sau prin achiziţionarea directă
a bonurilor de trezorerie.

Trezoreria publică creează la rândul său monedă, ea reprezentând agentul financiar al

statului, la nivelul său colectându-se veniturile publice şi realizându-se cheltuielile. Totodată,
trezoreria publică reprezintă un bancher al statului. Aceasta creează monedă divizionară,
deţinând monopolul fabricării pieselor metalice, precum şi monedă scripturală, atunci când contul
unui furnizor al statului este creditat.

Posibilităţile de creare a monedei prin intermediul băncilor sunt totuşi limitate. Ele pot crea
monedă numai dacă dispun de active în moneda centrală, adică de o cantitate de bilete de bancă
aflată la dispoziţia lor, precum şi de un cont creditor la banca centrală.

Băncile centrale deţin privilegiul de a crea moneda centrală. Ele:

- imprimă biletele de bancă,

-controlează emisiunea de monedă divizionară prin trezorerie şi

-furnizează lichidităţi băncilor, astfel încât să asigure stabilitatea preţurilor, precum şi securitatea
şi eficienţa sistemului de plăţi.

Emisiunea de bilete nu constituie însă principala activitate a unei bănci centrale. În

general, biletele reprezintă mai puţin de 10% din masa monetară.

O activitate mult mai importantă o constituie asigurarea lichidităţilor. Prin crearea de

lichiditate, băncile centrale oferă mijloace de plată universal acceptate pentru reglarea
datoriilor sau acordarea de împrumuturi.

În practică, lichiditatea este asigurată prin intermediul operaţiunilor de open market,

respectiv prin cumpărarea de active financiare de la bănci private sau prin operaţiuni de preluare a
unor titluri financiare pentru un anumit interval de timp. În ambele cazuri, sunt realizate operaţiuni
de refinanţare.

Băncile centrale pot influenţa comportamentul instituţiilor de credit, solicitând depunerea

unei părţi din depozitele constituite într-un cont al băncii centrale. Acestea poartă denumirea de
rezerve obligatorii, însă nu sunt impuse de toate băncile centrale.

Atunci când se refinanţează de la băncile centrale, instituţiile bancare suportă un preţ, un

cost al procurării de lichiditate. Cu cât rata de refinanţare va fi mai ridicată, cu atât va fi mai redusă
cererea pentru lichiditate. Astfel, prin fixarea ratei de refinanţare, banca centrală va influenţa cererea
de lichiditate. De asemenea, banca centrală influenţează şi ratele practicate pe piaţa monetară,
precum şi, într-o anumită măsură, ratele dobânzii pe termen mediu şi pe termen lung.
 Curs 7 – Piata monetara

PIATA MONETARA

Piata monetara este alcatuita din totalitatea relatiilor, institutiilor si parghiilor cu ajutorul
carora sunt transferate disponibilitatile banesti in domeniile deficitare de asemenea resurse. Ea
reprezinta piata capitalurilor pe termen scurt, piata pe care se intalnesc cererea de imprumuturi din
partea agentilor economici si a statului cu oferta de resurse financiare reprezentata de persoane
fizice, agenti economici si institutii financiare.
Pe aceasta piata participa mai multe categorii de agenti:
Statul – care confera putere liberatorie monedei legale
Banca Centrala – care emite moneda in contul statului
Exercita controlul asupra cantitatii de moneda aflata in circulatie
Sistemul bancar
acorda credite si creeaza moneda bancara
Intreprinderile / firmele
care isi finanteaza activitatea prin intermediul monedei legale si al
imprumuturilor obtinute de la banci
Emit titluri de valoare
Gospodariile / menajele populatiei – solicita pentru nevoi proprii si care pot achizitiona
titluri de valoare de la intreprinderi, precum si de la stat
Obiectul pietei monetare il reprezinta masa monetara si schimbul de lichiditati, avand rolul
de a compensa excedentul cu deficitul de disponibilitati banesti pe termen scurt existente la diferiti
agenti economici. In sens restrans, piata monetara reprezinta locul de intalnire al cererii cu oferta de
resurse banesti. In sens larg, piata monetara reprezinta toate schimburile de mijloace de plata
acceptate de intermediarii financiari, in scopul de a regla pe termen scurt deficitele de trezorerie.

Piata monetara are doua componente:

1. Piata interbancara – rezervata bancilor – asigura intalnirea ofertei cu cererea de moneda.
In acest caz este vorba de bancile care înregistrează excedente si deficite de trezorerie.
Pe aceasta piata poate interveni si banca centrala pentru a retine lichiditati in functie de
obiectivele politicii monetare.
2. Piata titlurilor pe termen scurt – respectiv piata pe care băncile, intreprinderile si statul
pot emite sau schimba titluri negociabile. Aceasta piata este deschisa tuturor categoriilor
de agenti economici. Ea permite utilizarea de noi forme de colectare a resurselor, precum
si de noi forme de plasamente de trezorerie pentru intreprinderi.
Operatiunile care au loc pe piata monetara pot fi de doua feluri:
1. Operatiuni de finantare – care constau in acordarea de disponibilitati banesti solicitatate
de catre banci sau agentii economici. Ea poate reprezenta scontarea.
2. Operatiuni de refinantare – care apar atunci cand bancile se adreseaza bancii centrale
pentru a obtine un credit. Ea poate reprezenta rescontarea.
Curs 8 – Politica monetara

POLITICA MONETARA

Conceptul de politica monetara

Politica monetara reprezinta o componenta importanta a politicii economice de
ansamblu si unul dintre instrumentele principale de care dispun responsabilii economici.
Obiectul sau il reprezinta adaptarea volumului mijloacelor de plata la nevoile
economiei. Politica monetara nu poate fi conceputa independent de celelalte actiuni ale
puterilor publice (politica bugetara, politicile structurale) si reprezinta un ansamblu de
decizii care au ca efect modificarea cantitatii de moneda si a ratelor dobanzii.
In principiu, politica monetara este promovata de banca centrala, care cel mai adesea
actioneaza in cooperare cu autoritatile guvernamentale. Aceasta conlucrare difera de la o tara
la alta, in functie de gradul de autonomie de care beneficiaza banca centrala in adoptarea
deciziilor monetare.

Obiectivele politicii monetare

Acestea se circumscriu obiectivelor generale ale politicii economice, respectiv:
asigurarea ocuparii depline, cresterea economica, stabilitatea preturilor si de asemenea
echilibrul balantei comerciale si de plati.
De precizat – politica monetara nu actioneaza direct asupra acestor obiective. In
schimb, ea poate actiona eficace asupra anumitor variabile ale economiei, care pot influenta
obiectivele de crestere si respectiv de asigurare a stabilitatii preturilor. De obicei, aceste
variabile sunt denumite obiective intermediare si sunt stabilite de autoritatile monetare ale
fiecarei tari.
In esenta, sunt recunoscute ca obiective intermediare:
1. Obiectivele cantitative – cele care se refera la evolutia agregatelor monetare aflate in
circulatie. Tinta principala a autoritatilor monetare o reprezinta determinarea ratei
anuale de crestere a masei monetare.
2. Obiectivul ratelor dobanzii – desi functioneaza mecanismele pietei monetare, banca
centrala, ca actor important al pietei monetare, poate orienta evolutia ratelor
dobanzii.
3. Obiectivul ratei de schimb/ cursului de schimb (cursul valutar) – autoritatile
monetare pot utiliza instrumentele monetare pentru a atinge un anumit nivel al
cursului de schimb al monedei nationale pe piata valutara.
Instrumentele politicii monetare
Punerea in aplicare a politicii monetare se efectueaza cu ajutorul instrumentelor, care
au menirea de a influenta direct (asupra creditului) sau indirect (asupra lichiditatii bancilor).
Controlul direct al creditului este destinat sa limiteze dezvoltarea activitatii bancilor.
Instrumentele de interventie directa actioneaza fie asupra cererii de credit, fie asupra
ofertei. Actiunea prin intermediul ratei dobanzii influenteaza asupra cererii de credit =>
influenta asupra creatiei de moneda.
Interventia asupra ofertei de credit se realizeaza prin lichiditatea bancara. Bancile
comerciale, pentru a crea moneda au nevoie de moneda bancii centrale. In consecinta,
autoritatile monetare pot actiona fie asupra nevoii de moneda (prin modificarea rezervelor
obligatorii pe care bancile trebuie sa le constituie la banca centrala), fie asupra alimentarii cu
moneda centrala prin influentarea accesului bancilor la lichiditati.
Din categoria instrumentelor indirecte fac parte in principal politica de piata
deschisa, precum si sistemul rezervelor minime obligatorii.
Scontul = o operatiune bancara utilizata in legatura cu circulatia cambiilor
comerciale si consta in preluarea de catre o banca a unei cambii de la beneficiarul ei inainte
de ajungerea titlului la scadenta. Beneficiarul primeste suma inscrisa pe cambie, mai putin
dobanda, respectiv taxa scontului, urmand ca la scadenta banca sa incaseze suma respectiva.
Astfel, prin intermediul scontului, o anumita creanta este transformata in capital banesc,
inainte de scadenta.
Piata monetara care nu impune / presupune interventia obligatorie si cotidiana a
bancii centrale, este calificata ca fiind o piata deschisa. Bancile comerciale, care au nevoie
de lichiditati, se pot refinanta de la banca centrala sau se pot adresa direct pietei monetare.
Acesta este cazul in care rata dobanzii practicata pe piata monetara este inferioara ratei de
refinantare.
Ca actori principal al pietei monetare, banca centrala poate orienta rata dobanzii sau
cantitatea de moneda centrala. Majoritatea operatiunilor de open-market constau in tranzactii
cu titluri de creanta. Astfel, daca autoritatile monetare au ca obiectiv reducerea ratei
dobanzii, banca centrala va cumpara / achizitiona creante, respectiv bonuri de trezorerie ale
bancilor. In contrapartida, va distribui moneda suplimentara, iar aceasta noua oferta de
moneda pe piata monetara, respectiv cresterea masei monetare va avea drept consecinta
posibila scadere a ratei dobanzii, intrucat sunt disponibili mai multi bani pentru
imprumuturi, precum si pentru achizitionarea de bunuri si servicii.
Cand autoritatile monetre urmaresc cresterea ratei dobanzii, are loc vanzarea de
titluri de catre banca centrala, ceea ce presupune ca bancile comerciale sa cedeze o parte din
moneda centrala. Aceasta va conduce la diminuarea posibilitatilor de creditare din parteea
bancilor comerciale. Asadar, reducerea masei monetare va avea drept consecinta marirea
ratelor dobanzii.
Banca centrala stabileste marimea rezervelor minime obligatorii depuse de bancile
comerciale si pastrate la banca centrala. Prin urmare, constituirea acestor reerve contribuie la
retragerea de bani din masa monetara, intrucat aceste sume nu mai pot fi utilizate pentru
acordarea de credite. Concret, cresterea rezervelor obligatorii diminueaza masa monetara si
tinde sa majoreze ratele dobanzii. Dimpotriva, diminuarea acestor rezerve amplifica masa
monetara disponibila si poate antrena micsorarea ratelor dobanzii.
In concluzie, rezervele minime obligatorii, influentand costurile bancare, actioneaza
atat asupra ofertei, cat si asupra cererii de credite.
Tipuri de politica monetara
Instrumentele de politica monetara – efectele lor asupra economiei sunt
conditionate de modul in care actioneaza. In raport de aceasta situatie, se pot identifica doua
tipuri majore de politici monetare.
1. Politica monetara expansionista / expansiva
1. Se caracterizeaza:
achizitionarea de titluri pe piata deschisa;
reducerea rezervelor minime obligatorii.
2. Politica monetara restrictiva / restrictionista
Presupune:
vanzarea de titluri pe piata deschisa
cresterea rezervelor minime obligatorii
reducerea / descurajarea imprumuturilor
=> in consecinta, creste rata dobanzii, iar investitiile sunt franate
 Curs 9 – Conceptul si formele finantarii

FINANTAREA ECONOMIEI

Intr-o formulare generala, finantarea desemneaza ansamblul disponibilitatilor banesti,

precum si al instrumentelor sau mijloacelor de plata care pot fi utilizate de un agent economic,
de o anumita colectivitate sau de catre stat, pentru realizarea obiectului de activitate sau in cazul
statului a obiectivelor de politica economica si sociala.
Este necesara distinctia dintre finantele publice, apartinand statului si administratiilor locale
si finantele private, apartinand agentilor economici, indiferent de natura si marimea acestora. In
procesul formarii, repartizarii si utilizarii mijloacelor banesti necesare, se constituie relatii
specifice, denumite relatii financiare.
Agentii economici, inclusiv menajele se pot afla in ipostaze diferite. Pe de o parte, acestea
pot dispune de economii, formate din venituri, atunci cand sunt mai mari decat investitiile,
respectiv cheltuielile pe care le efectueaza. In acest caz, agentii economici dispun de capacitate
de finantare, pe care o pun la dispozitia economiei nationale.
In situatia inversa, cheltuielile fiind mai mari, agentii economici inregistreaza nevoie de
finantare. => unii au capacitate de finantare, iar altii resimt nevoia de finantare.
La scara economiei nationale, finantarea se realizeaza in principal prin miscarile resurselor
dintr-o zona a economiei in alta, prin operatiuni financiare, care exprima variatia activelor
agentilor economici in bani si creante.

FINANTAREA SOCIETATILOR COMERCIALE

La nivelul intreprinderilor, sursele de finantare a investitiilor se pot grupa in doua mari

categorii:
1. finantarea interna / autofinantare – in acest caz, principalele surse se refera la
amortizarea capitalului fix, precum si la profitul repartizat in acest scop.
2. Emisiunea de titluri de valoare, respectiv actiuni si obligatiuni puse in vanzare pe piata
financiara.
3. Recurgerea la creditele bancare
Analizand experienta tarilor evoluate, pot fi desprinse doua mari modalitati de finantare a
investitiilor agentilor economici:
1. Finantarea nemonetara – are la baza resursele preexistente, respectiv economiile
agentilor economici realizate in perioadele precedente.
2. Finantarea monetara – corespunde creatiei de noi resurse monetare prin mecanismele
specifice activitatii bancare.
Finantarea monetara se asigura prin sistemul bancar, precum si prin intermediul pietei
capitalurilor. Finantarea asigurata prin piata de capital corespunde mecanismului denumit finantare
directa, intrucat agentii economici achizitioneaza direct instrumente de trezorerie si valori
i/mobiliare pe diferite perioade de timp. Finantarea prin intermediere bancara se numeste finantare
indirecta, legatura dintre cererea si oferta de resurse financiare fiind realizata prin constituirea de
depozite si acordarea de credite de catre banci.
In ultimele decenii, in tarile dezvoltate, a crescut considerabil rolul finantarii realizate prin
piata capitalurilor si cea monetara, pe care se lanseaza si se negociaza titluri de credit pe termen
lung, precum si titluri de trezorerie. Aceasta nu inseamna insa ca se inregistreaza diminuarea rolului
bancilor, ci doar a campului lor de activitate.
In procesul de finantare, un rol esential revine intermediarilor financiari. Acestia reprezinta
institutii sau entitati economice, care preiau depozite sau fonduri banesti de la cei care dispun de
disponibilitati, pe care le acorda ulterior sub forma de imprumuturi celor care au nevoie de
finantare. In categoria intermediarilor financiari se includ – bancile comerciale, bancile de
economii, companiile de asigurari, fondurile de pensii, fondurile de asistenta reciproca, societatile
de brokeraj.

Curs 10 – Continutul si trasaturile creditului

Creditul, ca una dintre categoriile importante ale relatiilor economice de piata, rezulta in
esenta din functia banilor de mijloc de plata si se concretizeaza in separarea in timp a actului de
transmitere a unor valori si a celui de transferare a echivalentului acestora. Doua categorii
principale de operatiuni economice dau nastere relatiilor de credit:
1. Vanzarea de marfuri / prestarea de servicii, a caror plata urmeaza a fi facuta la o data
ulterioara, numita scadenta
2. Acordarea de imprumuturi in bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioada
determinata.
Ca relatie economica, pot fi evidentiate urmatoarele trasaturi ale creditului:
3. Aduce in prim-plan doua subiecte distincte, respectiv creditorul, cel care da cu imprumut
sau vinde pe credit, avand de incasat o valoare la scadenta si al doilea actor – debitorul –
cel care primeste imprumutul sau o anumita marfa, urmand ca la scadenta sa achite
valoarea acestora.
 Rambursabilitatea creditului la o data reciproc acceptata, denumita scadenta
 Creditul este purtator de dobanda, concretizata in suma de bani platita de debitor pentru
creditul primit.
 Creditul presupune si o garantie reala sau materiala, precum si o garantie personala, situatie
in care este suficient angajamentul personal al debitorului.
CRITERII DE CLASIFICARE A CREDITULUI
1. Forma in care se acorda precum si subiectii relatiei de credit:
 Creditul de comert, care se acorda intre industriasi si comercianti, prin vanzarea
marfurilor
 Creditul bancar, reprezentat prin imprumutul acordat de catre banci.
2. Din punctul de vedere al destinatiei finale
 Creditul de productie / pentru productie – utilizat in scopul largirii si modernizarii
productiei
 Creditul de consum – destinat achizitionarii unor bunuri de consum de catre
populatie.
3. In functie de subiecti:
 Credit intern – creditorul si debitorul se afla in aceeasi tara
 Creditul international contractat pe piata externa. Acestea pot fi bilaterale sau
multilaterale, fiind acordate de FMI (credite standby) sau acordate de catre alte
organisme.
Creditul indeplineste mai multe functii:
 Mijloceste procesul de mobilizare a fondurilor, temporar disponibile la unele intreprinderi si
 persoane si orientarea catre cei care au nevoie de finantare.
 Favorizeaza desfacerea marfurilor pe scara larga
 Influenteaza cresterea consumului prin cumpararea pe credit si vanzarea in rate a unor
bunuri de valoare mare si de uz indelungat
 Indeplineste un rol de reglare a circulatiei monetare.
Cursul 11+12 – Analiza bancilor si a sistemului bancar

ANALIZA BANCILOR SI A SISTEMULUI BANCAR

In 1880 a luat fiinta BNR, ca societate pe actiuni, cu un capital initial de 30mil lei aur, din
care 10 apartineau statului. În perioada interbelica, s-a constituit un sistem de banci comerciale,
reprezentat in principal de catre banca romaneasca, societatea bancara romana. Au aparut si unele
banci comerciale, respectiv banca agricola, casa rurala, institutul national de credit agricol. Pe plan
international, la 1609 s-a creat Banca din Amsterdam si in 1694 Banca Angliei.
Banca este o „intreprindere” complexa. Pe de o parte, ea reprezinta un intermediar financiar,
care gestioneaza banii, iar pe de alta parte exercita un rol major in finantarea activitatii la scara
macroeconomica prin acordarea de credite. In procesul dezvoltarii istorice, s-au constituit mai multe
tipuri de banci. Respectiv banci de emisiune, banci de depuneri / de depozit, banci de afaceri, bacile
specializate (banci de export / import, bancile ipotecare).

In prezent exista doua mari categorii de banci:

1. Bancile centrale
Cea mai veche banca centrala este banca Angliei. In SUA, rolul de Banca Centrala revine
sistemului federal de rezerve, care este un sistem de banci centrale.
2. Bancile comerciale:
 Bancile de compensatie / clearing
 Banci de investitii
 Banci de afaceri
 Banci de scont
Principala diferenta dintre aceste banci consta in accentul pus pe unul sau altul din formele de
servicii / actiuni de baza. Astfel, bancile comerciale efectueaza trei mari categorii de acțiuni:
 Operatiuni pasive – care constau in primirea de depozite
 Operatiuni active – care constau in acordarea de credite
 Prestarea de servicii financiare

Reforma sistemului bancar în Romania

Trecerea la economia de piață a necesitat și restructurarea sistemului bancar pe principiile

acestui tip de economie. Cadrul legislativ necesar a cuprins cu precădere legea privind activitatea
bancară și legea băncii naționale. Sistemul bancar din țara noastră a fost structurat și organizat pe
două niveluri:
1. Banca Națională a României – funcții de institut unic de emisiune, de reglementare în
domeniul monetar și al creditului, precum și de supraveghere a societăților bancare.
 2. Băncile -constituite ca societăți comerciale a căror activitate are ca obiect principal
atragerea de fonduri de la populație și de la agenții economici, acordarea de credite și efectuarea
unor servicii cu caracter bancar. Această structură a urmărit pe de o parte să garanteze poziția
independentă a băncii naționale în domeniul politicii sale monetare și de credit, iar pe de altă parte
să asigure autonomia societăților bancare în exercitarea atribuțiunilor lor.

Potrivit legii 312, BNR este banca centrală a statului român, instituție publică independentă, a
cărei activitate are drept obiectiv fundamental asigurarea si menținerea stabilității prețurilor. În
vederea realizării acestui obiectiv, BNR are următoarele atribuțiuni:
1. elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;
2. autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit;
3. promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemului de plăți pentru asigurarea
stabilității financiare;
4. emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloc legal de plată pe teritoriul României;
5. stabilirea regimului valutar, supravegherea respectării acestuia;
6. administrarea rezervelor internaționale ale României.
Legea prevede de asemenea că BNR sprijină politica economică generală a statului, fără
prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și menținerea stabilității
prețurilor.
BNR este unica instituție autorizată să emită însemne monetare sub formă de bancnote și
monede ca mijloace legale de plată pe teritoriul României, stabilind programul de emisiune a
bancnotelor și monedelor, punerea acestora în circulație, precum și schimbarea însemnelor
monetare.
O alta functie importanta este cea de trezorier al statului.
In acest cadru, BNR tine in evidentele sale contul curent general al trezoreriei statului,
primeste incasarile pentru acest cont si efectueaza platile in limita disponibilitatilor existente.
De asemenea, BNR stabileste, mentine si administreaza rezervele internationale in astfel de
conditii incat sa poata determina periodic marimea lor si respectarea regulilor generale privind
lichiditatea si riscul specific activelor externe. Rezervele internationale sunt alcatuite cumulativ ori
selectiv din urmatoarele:
1. Aur – aurul detinut in tezaur in tara sau depozitat in strainatate.
 Activele externe sub forma de bancnote si monede sau disponibile in conturi la banci
sau la alte institutii financiare in străinătate, exprimate in acele monede si detinute de acele
tari pe care le stabileste BNR.
 Orice alte active de rezerva recunoscute pe plan international, inclusiv dreptul de a
efectua cumparari de la FMI in cadrul transei de rezerva, precum si detinerile de drepturi
speciale de tragere. (DST)
 Cambiile, cecurile, biletele la ordin, precum si obligatiuni si alte valori mobiliare
negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente.
 Bonurile de tezaur, obligatiuni si alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne
straine sau de institutii financiare interguvernamentale.
BNR este condusa de un consiliu de administratie, conducerea executiva fiind exercitata de
guvernator si vice-guvernatori in conditiile stabilite prin regulamentul intern.
Legea bancara defineste banca drept persoana juridica autorizata sa isi desfasoare in principal
activitati de atragere de depozite si acordare de credite in nume si pe cont propriu. Bancile se
constituie ca societati comerciale pe actiuni, pe baza autorizatiei emise de BNR. De asemenea,
bancile se constituie cu respectarea prevederilor legale in vigoare alicabile societatilor comerciale,
in principal fiind vorba de L31/1990.
Bancile comerciale, persoane juridice romane si sucursalele bancilor straine pot desfasura
urmatoarele activitati:
 Acceptarea de depozite
 Contractarea de credite
 Emiterea si gestiunea instrumentelor de plata si de credit
 Plati si decontari
 Leasing financiar
 Transferuri de fonduri
 Emiterea de garantii si asumarea de angajamente
 Tranzactii in contul clientilor cu valute , cu instrumente financiare derivate, metale
pretioase, valori mobiliare.
Alte categorii de operatiuni se pot referi la intermedierea in plasamentul de valori imobiliare,
administrarea de portofolii ale clientilor in numele si pe riscul acestora, custodia si administrarea de
valori imobiliare, consultanta financiar-bancara, operatiunile de mandat.

Curs 13 – Riscul in activitatea bancara

RISCUL IN ACTIVITATEA BANCARA

Prin natura sa, activitatea economica implica riscul. Acesta poate fi definit in esenta ca un
eveniment incert si probabil, care produce daune ce diminueaza profitul si patrimoniul
intreprinderii. Sursa riscului se gaseste fie in cauze obiective, respectiv in schimbarile care au loc in
domeniul stiintei, al tehnicii, in economie sau in conditiile naturale, fie in cauze subiective, in
randul carora pot fi mentionate gradul insuficient de cunoastere si prevedere in adoptarea deciziilor,
evolutia diferita, negativa a situatiei unor parteneri de afaceri si, deci, in relatiile dintre creditori si
debitori, de asemenea schimbarea conditiilor ca urmare a unor decizii sau schimbari neasteptate de
ordin financiar, de ordin politic. Asumarea riscului este inclusa in logica afacerilor.
De asemenea si populatia sau consumatorii isi asuma riscuri atunci cand fac plasamente la
banci sau cand fac investitii prin achizitii pe piata financiara. Exista trei tipuri principale de
riscuri, carora trebuie sa le faca fata partenerii care au incheiat o tranzactie, precm si bancile.
1. Riscul de creditare – este asumat de toate bancile si poate genera probleme serioase
atat bancii creditoare, cat si intregului sistem bancar, daca expunerea la risc este prea mare.
Riscul de credit a reprezentat principala forma cu care s-a confruntat sistemul bancar
romanesc.
2. Riscul de piata – care tine de valoarea de piata a pozitiilor deschise din portofoliul
bancii, care tine de asemenea de evolutia dobanzilor si a cursurilor valutare.
3. Riscul operational – riscul unei pierderi directe sau indirecte, rezultate din cauza
unor evenimente externe sau procese interne, personale sau sisteme inadecvate sau care au
esuat. Astfel, analizele si controalele efectuate au pus in evidenta disfunctionalitati ale
sitemului informatic, deficiente in organizarea si realizarea activitatii de audit, monitorizarea
deficitara a clientilor.
Prin reglememntarile existente, bancile comerciale au obligatia sa previna si sa diminueze
intr-o masura cat mai mare aceste riscuri, asigurand pe de o parte apararea propriului capital si
propria credibilitate, iar pe de alta parte, securitatea depozitelor clientilor lor, precum si derularea
normala a transferurilor intre partenerii clienti ai bancilor. Banca centrala trebuie sa asigure inainte
de toate siguranta si functionarea intregului sistem bancar si prevenirea riscului de sistem. Acesta
este expresia unei crize financiare, concretizata in neindeplinirea obligatiilor financiare la nivelul
unor banci sau componente importante ale sistemului financiar bancar ca urmare a lipsei de
lichiditati. In sprijinul agentilor economici, BNR a infiintat in 1997 un organism specializat denumit
centrala incidentelor de plati care reprezinta un prestator de servicii de informare pentru banci,
agenti economici si populatie, precum si un cazier bancar al celor care au produs fraude cu
instrumentele de plata.

Curs 14 – Principiile activitatii bancare

PRINCIPIILE ACTIVITATII BANCARE

Un rol important in formularea acestor principii l-au avut normele si standardele

internationale adoptate de organisme de specialitate, respectiv Banca Reglementelor Internationale,
Banca centrala europeana, care a inceput sa functionezze din 1998 si Sistemul european al bancilor
centrale. (1999)

1. Reglementarea si supravegherea bancara

 Instituie obligatia legala a bancii centrale de a veghea la respectarea unor norme atat
in ceea ce priveste intrarea unor noi banci pe aceasta piata, cat si functionarea
coerenta a sistemului bancar, in vederea desfasurarii adecvate a sistemelor de plati,
precum si a protejarii sistemului financiar-bancar de riscul sistemic.
 In virtutea acestui princiiu, legea privind statutul BNR prevede ca BNR are
competenta exclusiva de autorizare a functionarii bancilor si raspunde de
supravegherea prudentiala a bancilor autorizate sa functioneze pe teritoriul Romaniei

2. Principiul prudentei in activitatea bancara si supravegherea respectarii lui

 Include stabilirea si respectarea unor norme si indicatori de prudenta bancara, in
scopul prevenirii si limitarii riscurilor bancare si prin aceasta asigurarea stabilitatii
intregului sistem bancar.
 In baza acestui principiu, la acordarea creditelor, bancile trebuie sa vegheze ca
solicitantii sa prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenta. In acest
scop, bancile cer solicitantilor garantarea creditelor in conditiile stabilite pentru
normele lor de creditare.

3. Secretul profesional
 L58/1998 statueaza obligatia bancilor de a pastra confidentialitatea tuturor
tranzactiilor si serviciilor pe care le ofera, inclusiv cu privire la identitatea titularilor
conturilor.
 De asemenea, personalul societatilor bancare nu are dreptul de a utiliza sau de a
dezvalui, nici pe parcursul activitatii lor, nici dupa incetarea acesteia fapte care,
devenite publice, ar putea dauna intereselor ori prestigiului unei societati bancare sau
a unui client al acesteia.
 4. Garantarea depozitelor constituite la banci
 Acest principiu vizeaza nu numai restituirea / rambursarea la scadenta sau la cerere,
dar si posibilitatea pentru persoanele fizice de a-si recupera depunerile atunci cand
banca intra in situatia de lichidare pe baza de hotarare judecatoreasca.
 Recuperarea depozitelor se face dintr-un fond constituit prin contributia anuala a
bancilor, nivelul / plafonul garantiei fiind stabilit de Asociata Nationala a Bancilor
(50.000 => 100.000 euro)

Curs 15 – Tendinte actuale in dezvoltarea activitatii bancare + restructurarea si

instabilitatea sistemului bancar

TENDINTE ACTUALE IN DEZVOLTAREA ACTIVITATII BANCARE

In ultimele decenii, activitatea bancara a fost influentata de actiunea mai multor factori, in
randul carora se situeaza in prim-plan urmatorii:
 Schimbarile intervenite in cererea de servicii bancare si financiare ca urmare a
modificarilor din structura demografica si in formele de economisire practicate de
populatie (ex.: cresterea rolului fondurilor de pensii si a asigurarilor; evolutia
ascendenta a formelor colective de economisire si de gestiune a acestora;
variabilitatea cursului de schimb si a dobanzilor => a sporit cererea pentru
instrumente de gestiune a riscurilor prin intermediul contractelor la termen si a
optiunilor.)
 „Socul tehnologiilor” – incorporarea masiva a progreselor din domeniul informaticii
si telecomunicatiilor. O expresie a acelor tehnologii in domeniul bancar =>aparitia si
extinderea monedei electronice (bit coin) si a cardului.
 „Socul dereglementarilor” - Dupa marea criza din 1929-1933, in urma careia in SUA
au disparut peste 9.000 de banci, activitatea bancara capata un caracter mult mai
reglementat, prin norme si reguli care urmareau asigurarea unei mai mari stabilitati.
Aceasta reglementare suplimentara a aprotejat intr-o anumita masura economia de
crizele financiare timp de cateva decenii. Sub influenta gandirii liberale si neo-
liberale, in 1998 a fost abrogata una dintre legile importante de reglemenrare a
activitatii bancare, cazand astfel un obstacol important in calea liberalizarii
nelimitate a pietei financiare.
 Ascensiunea exploziva a pietelor financiare, liberalizarea lor accentuata, precum si
diversificarea produselor promovate pe aceste piete. Cel mai controversat produs
financiar l-au reprezentat „derivatele”, respectiv produse financiare negociabile a
caror valoare depinde de sau deriva din valoarea altor active (proprietati, obligatiuni,
actiuni) sau combinatii de active sau instrumente financiare care au permis printre
altele ignorarea unor reguli referitoare la rezervele minime de capital, prin ajustarea
activelor in functie de gradul de risc.
Principala caracteristica in ultimele decenii o reprezinta restructurarea industriei bancare,
respectiv concentrarea, diversificarea si internationalizarea activitatii bancare.
Una dintre importantele evolutii vizeaza miscarea catre o asa numita banca universala.
Aceasta reprezinta un intermediar financiar care ofera un ansamblu de servicii financiare, respectiv
colectarea depozitelor, deschiderea de credite, operatiuni asupra titlurilor, activitati de asigurari.
Acest model, cel oferit de banca universala este opus sistemului de banci specializate, care a
dominat in SUA in urma reglementarilor din 1933, reglementări care separau strict bancile
comerciale de bancile de investitii si bancile de afaceri americane. Bancile de afaceri sunt acele
banci care se finanteaza pe pietele de capitaluri. Ele se consacra traditional realizarii a doua
categorii de activitati complementare, respectiv operatiuni de finantare si de prestare de servicii
pentru clientela marilor intreprinderi industriale si comerciale. Sistemul bancii universale tinde sa
devina dominant in UE, insa sub forme organizationale variate. Una dintre aceste forme o reprezinta
conglomeratele financiare.
In Europa, evolutia cea mai evidenta se refera la dezvoltarea conglomeratelor banci
asigurari. Este vorba in esenta de participarea institutiilor de credit in companiile de asigurari ca si
in cadrul altor institutii financiare. Dupa jumatatea anilor ’80, participantii din cadrul pietei au
beneficiat de cadrul legislativ si de reglementare permisiva pentru dezvoltarea legaturilor dintre
banci si asigurari, atat in cadrul sistemelor nationale, cat si pe plan international.
Internationalizarea sistemelor bancare reprezinta o tendinta marcanta in Europa. Aceasta
tendinta exprima ponderea activelor bancare controlate de institutii din strainatate. O asemenea
evolutie ridica serioase probleme in materie de asigurare a depozitelor, de eficacitate a reglarii
prudentiale si de gestiune a crizelor bancare in UE.
Evolutiile din ultimele decenii au evidentiat accentuarea instabilitatii sectorului bancar.
Amploarea crizelor bancare in tarile industrializate, dar si in tarile emergente a generat preocupari
privind politica de stabilitate a bancilor. Tendinta de extindere a crizelor bancare se poate explica,
printre altele, prin cauze comune, chiar daca experientele nationale urmaresc traiectorii specifice in
ceea ce priveste durata, profunzimea si modalitatile de iesire din criza.
Cu toate acestea, cauza comuna a acestor crize bancare o reprezinta socul liberalizarii
financiare si dificultatea adaptarii bancilor la exigentele globalizarii financiare. Majoritatea
sistemelor bancare au inregistrat reducerea rentabilitatii la sfarsitul anilor '80 si inceputul anilor '90.
Acest val al crizelor bancare este direct legat de criza imobiliara si de degradarea indusa de calitatea
activelor bancare. Prin politici macroeconomice specifice, SUA si UK au reusit sa redreseze
rentabilitatea sectorului bancar. In cazul SUA politica monetara a FED-ului a contribuit puternic la
sustinerea sistemului bancar. Printre altele, tehnicile de transfer al riscului de credit se dezvolta cu
deosebire dupa anii 90. Este vorba de instrumente prin care un vanzator de risc cedeaza unui
cumparator de risc riscul de credit. Utilizarea masiva a produselor financiare derivate ale creditului
a apartinut cu precadere bancilor anglo-saxone, ulterior utilizarea lor extinzandu-se si in alte tari din
Europa.
Bancile joaca un rol important in dinamica stabilitatii financiare. Ele inoveaza permanent
pentru a spori rentabilitatea, ceea ce conduce la aparitia in sistemul financiar de noi practici si de
noi produse financiare, care au drept caracteristici sporirea vitezei de circulatie a monedei si a
ofertei de finantare.
Politica de stabilizare a sistemului bancar constituie un imperativ macroeconomic. Punrea sa
in aplicare este intr-o mare masura influentata de liberalizarea si globalizarea financiara. Pe
parcursul ultimelor decenii, modalitatile de finantare si de plasament, ca si rolul cuvenit bancilor si
pietelor financiare au inregistrat profunde mutatii. Astfel, in aceasta perioada s-a manifestat o
ruptura semnificativa in ceea ce priveste rolul si functionarea sferei financiare. Aceste modificari
structurale, precum si inovatiile financiare au fost evidentiate in literatura de specialitate prin cei
3D. (Dezintermediere + Dereglementare + Delocalizarea)
Dezintermediere– autonomizarea progresiva a agentilor non-financiari in raport cu bancile,
sporirea rolului pietelor de capital in detrimentul intermediarilor financiari, in special al bancilor.
Dereglementare – modificarea regulilor de control a pietelor, introducerea noilor produse
financiare si liberalizarea remunerarii economisirii. Aceasta miscare a aparut in SUA in anii '80 si a
fost insotita de noi dispozitii legislative. Astfel, ca reactie la scandalurile si falimentele bancare, au
fost adaptate noi masuri prudentiale.
Inovatia financiara- desemneaza crearea de produse financiare adaptate nevoilor celor care
se imprumuta, respectiv aparitia obligatiunilor convertibile in actiuni, garantii impotriva riscurilor,
instrumente care permit flexibilitatea remuneratiilor. Devenind tot mai sofisticate, aceste produse
financiare asigura partajarea / diseminarea riscurilor intre participantii pe piata financiara.
Delocalizarea – acest proces consta în integrarea sporita a pietelor, de asemenea
despecializarea activitatilor financiare si deschiderea lor catre noi participanti, inclusiv din exterior.
Deschiderea internationala a pietelor s-a concretizat in abolirea controlului schimburilor si disparitia
distinctiei care viza institutiile de credit in banci de depozit si banci de investitii (distinctie valabila
in perioada 1933-1999)

Curs 17 – Definirea si continutul pietei financiare

DEFINIREA SI CONTINUTUL PIETEI FINANCIARE

Spre deosebire de pietele monetare, pietele financiare sunt specializate in efectuarea de

tranzactii cu active financiare, care au scadente pe termen mediu si lung. Prin intermediul lor,
capitalurile disponibile sunt orientate catre pietele pe care se manifesta cererea de capital. Cu toate
acestea, nu exista delimitari clare intre piata financiara, piata de capital si piata monetara.
Deosebirile dintre acestea sunt conditionate de reglementarile existente in diferite tari, privind
instrumentele utilizate pe fiecare piata, operatorii specifici. Astfel, conform reglementarilor din
Romania (L273/2004) piata de capital reprezinta o componenta a pietei financiare, care face
posibila separarea actului de economisire de cel de investire. Datorita pietei financiare,
economisirea poate finanta investitiile altor agenti economici. Prin aceasta, piata financiara apare ca
un circuit specializat, in cadrul caruia au loc tranzactii cu capitaluri pe termen lung.
Pietele financiare functioneaza pe baza anumitor caracteristici, respectiv:
1. Emisiunea si plasarea de valori mobiliare – cu alte cuvinte, vanzarea pentru prima data de
actiuni, obligatiuni si alte titluri catre detinatorii de capitaluri disponibile;
Caracterul negociabil al valorilor mobiliare – relevant e faptul ca acestea pot fi
instrainate (pot fi vandute) de primii detinatori inainte de a ajunge la scadenta si evident
transformate in bani;
Piata financiara reprezinta locul de intalnire al cererii si ofertei de capitaluri pe termen
mediu si lung. Cererea de capital apartine societatilor industrale si comerciale publice si private,
apartine de asemenea institutiilor financiar-bancare si de asigurari, administratiilor publice centrale
si locale. Exponentii cererii de capital reprezinta debitori pe piata financiara.
Cererea de capital este determinata de nevoia finantarii unor programe de investitii precum
si de nevoia majorarii resurselor financiare apartinand unor institutii si organisme financiar-bancare.
Cealalta componenta a pietei, respectiv oferta de capital, constituie rezultatul procesului de
economisire si apartine societatilor comerciale, bancilor, societatilor de asigurari, indivizilor.
Investitorii insa trebuie sa aiba suficiente motivatii pentru a efectua asemenea categorii de
plasamente sa detina garantiile necesare pentru recuperarea sumelor avansate si evident pentru
obtinerea de castiguri suplimentare. Asigurand mobilizarea resurselor disponibile in economie care
se vor concretiza in investitii pentru sporirea capitalului real (a capitalului fizic) piata financiara are
rolul de intermediar intre sectorul financiar-bancar si cel productiv.
Piata financiara are o structura complexa, care variaza pe de o parte in raport de conditiile
specifice, precum si de gradul de dezvoltare a economiei respective. Aceasta piata vizeaza in primul
rand difuzarea emisiunilor noi in cadrul pietei primare, precum si schimbarea titlurilor deja emise in
cadrul pietei secundare.
Piata primara are rolul de a emite noi titluri de valoare in scopul atragerii de capital banesc
disponibil. Pe aceasta piata intervin cei care doresc sa plaseze resursele proprii in schimbul titlurilor
de valoare emise de agentii economici, care doresc sa atraga fonduri. Ca urmare, aceasta piata
exercita o functie de finantare a economiei. Emitentii titlurilor de valoare suunt societatile
comerciale, bancile, precums si administratiile publice.
Intalnirea investitorilor, respectiv a celor care economisesc, cu emitentii titlurilor mobiliare
se realizeaza prin intermediarii financiari. In cadrul acestora, un rol important il exercita bancile sau
institutiile financiare specializate care in schimbul activitatilor prestate incaseaza un comision platit
de agentul economic emitent.
Cealalta componenta, respectiv piata financiara secundara ofera cadrul necesar
tranzactionarii de titluri deja emise. Detinatorii de titluri pot obtine lichiditatile necesare prin
vanzarea acestora inainte de se ajunge la scadenta. De asemenea, piata secundara asigura
mobilizarea in bune conditii a economiilor investite in valori mobiliare si prin aceasta reprezinta un
complement al pietei primare.
In functie de obiectul tranzactiei, se deosebesc piata actiunilor si piata obligatiunilor.
Piata valorilor mobiliare reprezinta componenta principala a pietei financiare.

Curs 18 – Valorile mobiliare

VALORILE MOBILIARE – instrumente ale pietei financiare

Acestea reprezinta instrumente financiare negociabile, respectiv titluri de proprietate sau

creante care confera drepturi patrimoniale asupra emitentului. Ele sunt emise de intreprinderi, de
colectivitati publice, precum si de catre stat, sub forma materiala, ca hartii de valoare, sau
nemateriala, sub forma de inscrisuri in cont si sunt reprezentate de actiuni, obligatiuni, precum si de
alte instrumente financiare derivate sub forma de contracte la termen sau optiuni.
Emisiunea de valori mobiliare reprezinta o modalitate de procurare a resurselor banesti
necesare. Prin intermediul sau se asigura o parte importanta a necesitatilor de finantare. Titlurile de
valoare reprezinta o fractiune, in general de dimensiuni foarte reduse a fondurilor angajate de un
agent economic. Astfel, capitalul unei societati, precum si majoritatea imprumuturilor de o anumita
importanta sunt divizate intr-un numar foarte mare de parti, astfel incat investitorii, chiar de puteri
financiare reduse, pot participa la dezvoltarea activitatii economice legata de aceste capitaluri.
Plasamentul in valori mobiliare raspunde mai multor mobiluri a celor care investesc ca
urmare a economisirii:
 securitatea, respectiv garantia recuperarii investitiei.
 lichiditatea, respectiv posibilitatea de a obtine la nevoie resursele banesti
 protectia impotriva deprecierii monetare
 rentabilitatea, care se refera la remunerarea capitalurilor investite sub forma de
dobanzi, sub forma de dividende si alte forme de remunerare, la o rata medie de
randament, considerata satisfacatoare.
Valorile mobiliare reprezinta titluri negociabile, care aduc venituri detinatorilor lor. Cele mai
cunoscute valori mobiliare sunt actiunile, care reprezinta titluri de proprietate asupra unei parti din
capitalul unei firme si obligatiunile, care reprezinta titluri de credit.
Fiecare actiune reprezinta o fractiune a capitalului social. Proprietarii de actiuni devin
actionari ai intreprinderii. In aceasta calitate, ei beneficiaza de anumite drepturi, participa la
gestionarea societatii respective precum si la repartizarea unei parti din profitul anual sub forma de
dividend. Dividendul se calculeaza procentual fata de capitalul subscris, respectiv valoarea
nominala a actiunilor. Marimea dividendului este conditionata de rezultatele economico-financiare
inregistrate de societatea emitenta de actiuni. Intrucat marimea dividendului se modifica de la un an
la altul, actiunile sunt calificate ca valori cu venit variabil. Pot fi cotate si tranzactionate la bursa
numai actiunile acelor societati care intrunesc anumite conditii de performanta si care difuzeaza pe
piata un numar suficient de mare de actiuni.
Exista mai multe tipuri de actiuni. In functie de forma de prezentare, exista actiuni:
 1. nominative –au inscris numele detinatorului si pot fi transmise unei alte persoane
prin transcrierea tranzactiei intr-un registru la societatea emitentă.
2. la purtator –nu se specifica numele detinatorului => ele pot fi instrainate fara nicio
conditie, posesorul lor devenind si actionar.
3. In virtutea criteriului drepturilor generate „drepturile generate”:
4. actiuni ordinare / comune
5. actiuni preferentiale / privilegiate
In principiu, toate actiunile sunt purtatoare ale acelorasi drepturi. In anumite cazuri, prin
reglementari juridice, pot fi emise actiuni care sa beneficieze de castiguri suplimentare referitoare la
prioritatea in repartizarea profitului sau in ceea ce priveste dreptul la vot. In timp ce actiunile
ordinare confera drepturi egale detinatorilor lor, in cazul actiunilor preferentiale, dividendele se
platesc anterior celor cuvenite detinatorilor de actiuni comune. Actiunile preferentiale asigura un
venit cert pe baza unui dividend fix.
Obligatiunile sunt si ele titluri negociabile, care reprezinta o creanta pe termen lung asupra
unei societati, asupra statului sau a unei alte persoane juridice de drept public. Ele reprezinta titluri
de valoare, deoarece, spre deosebire de un alt imprumut, datoria ca atare poate fi cumparata si
vanduta pe piata deschisa. Caracterul lor negociabil decurge din posibilitatea ca obligatiunile sa
poata fi transferate cu usurinta de la un proprietar la altul.
Obligatiunea reprezinta un titlu care materializeaza o creanta a emitentului. Fiecare
obligatiune face parte dintr-o emisiune totala, ce reprezinta capitalul imprumutat de emitentul sau.
Detinatorul de obligatiuni care doreste sa reintre in posesia capitalului inainte de scadenta, vinde pe
piata titlurile detinute.
Principalii emitenti pe piata obligatiunilor sunt statul, colectivitatile locale, precum si agentii
economici care isi procura pe aceasta cale resursele imprumutate. Titularii de obligatiuni, respectiv
obligatarii sunt recompensati conform modalitatilor prevazute in contractul de emisiune. Ei primesc
o dobanda fixa (cupon) determinata prin inmultirea ratei dobanzii cu valoarea nominala a
obligatiunii.
Obligatiunile sunt considerate valori cu venit fix. In realitate, aceste venituri pot varia in
timp in functie de clauzele de imprumut, respectiv primele de rambursare majorate in timp, rate ale
dobanzii variabile, precum si indexarea dobanzilor. Obligatiunile sunt emise la valoarea nominala,
care reprezinta valoarea imprumutului pe care emitentul lor se obliga sa o restituie la scadenta.
Pretul de emisiune al unei obligatiuni reprezinta pretul pe care trebuie sa il plateasca cel care
subscrie. Titlurile pot fi emise la valoarea nominala (al pari) sau la o valoare inferioara acesteia (sub
pari).
De regula, pentru a spori gradul de atractivitate, valoarea de subscriere sau pretul de
emisiune, este stabilit la un nivel inferior valorii nominale. Diferenta poarta denumire de prima de
emisiune. Pretul de piata al unei obligatiuni se numeste curs si se determina ca raport procentual
intre valoarea de tranzactionare pe piata a obligatiunii si valoarea sa nominala. Cursul se exprima
procentual si poate fi mai mare, mai mic sau egal cu valoarea nominala. Cursul unei obligatiuni este
influentat de actiunea mai multor factori, respectiv nivelul general al dobanzilor pe piata, situatia
economico-financiara a firmei debitoare, conjunctura valutar-financiara.
Piata obligatiunilor a devenit foarte atractiva pe parcursul ultimelor decenii ca urmare a
noului cod de gestiune a datoriei publice, ca urmare a cresterii nevoilor de finantare a
intreprinderilor publice si ca urmare a imprumuturilor institutiilor de credit incurajate de autoritatile
monetare sa isi sporeasca resursele pe termen lung. Categoria obligatiunilor s-a extins considerabil
in ultima perioada, incluzand in primul rand obligatiunile cu rata variata. Aceste obligatiuni asigura
protectia celui care economiseste, intrucat variatiile de rata se repercuteaza asupra cupoanelor, dar
nu si asupra pretului. O a doua inovatie o reprezinta obligatiunile indexate.
In perioadele de inflatie, obligatiunile clasice isi diminueaza puterea de cumparare, insa o
clauza de indexare poate atenua un asemenea risc.
 O alta inovatie o reprezinta obligatiunile convertibile in actiuni. Aceste produse financiare
au cunoscut o dezvoltare considerabila ca urmare a avantajelor oferite atat subscriitorilor, cat si
emitentilor. Pentru cei din prima categorie, ele asigura obtinerea unui venit fix cu scopul de a
conserva puterea lor de cumparare si de protejare in caz de scadere a cursului actiunilor.

Curs 19 – Bursele de valori

BURSELE DE VALORI

In aparitia si dezvoltaea burselor de valori un rol important l-au avut constituirea si

extinderea societatilor pe actiuni.
1531 – a aparut la Anvers prima piata financiara, cunoscuta ca bursa de valori.
Ulterior, au aparut bursele de la Londra – 1554 – apoi la Amsterdam in 1608 si Bursa de
valori de la Paris in 1639.
1881 –a fost infiintata Bursa de valori de la Bucuresti.
Actualmente, printre cele mai importante burse de valori sunt cele de la New York (New
York Stock Exchange), Bursa de valori de la Londra, Paris, Frankfurt si Tokyo.
Bursa de valori indeplineste mai multe functii:
 plasarea economiilor, intreprinderilor si populatiei in hartii de valoare si alimentarea
pe aceasta cale cu capitaluri a agentilor economici
 finantarea Trezoreriei publice prin vanzarea titlurilor de credit
 asigurarea mobilitatii capitalurilor si a posibilitatii schimbarii plasamentelor
actionarilor prin transformarea in bani a valorilor mobiliare detinute si achizitionarea
altora.
Bursele se pot clasifica in functie de mai multe criterii.
- Dupa natura tranzactiilor pe care le mijlocesc:
a) BURSE GENERALE – care au ca obiect de tranzactie marfuri si hartii de valoare
b) BURSELE SPECIALIZATE
- Dupa obiectul de tranzactii:
a) Burse de marfuri
b) Burse de valori mobiliare
c) Burse valutare
d) Burse de asigurari etc
- Dupa forma de organizare:
a) Burse private – care functioneaza sub forma de societati pe actiuni sau camere de
comert
b) Burse de stat
Bursa de valori reprezinta o piata secundara pe care se tranzactioneaza (se revand) titlurile
de valoare existente, in principal sub forma de actiuni si de obligatiuni. Prin intermediul bursei de
valori, investitorii isi transforma capitalul sub forma de titluri de valoare in numerar si invers.
Totodata, bursa de valori se defineste prin existenta unei institutii care concentreaza cererea si oferta
de titluri financiare si care efectueaza operatiunilor bursiere, in conformitate cu un regulament
acceptat.
Participantii la activitatea bursiera se impart in:
 Investitori – persoane fizice sau juridice care urmaresc plasarea sau mobilizarea de
 capital
 Agentii pietei bursiere – firmele care asigura incheierea si derularea tranzactiilor de
bursa.
Agentii de bursa pot functiona atat ca profesionisti independenti, cat si ca angajati ai unor
firme de specialitate (societatile de bursa). Prin urmare, cumparatorii si vanzatorii de hartii de
valoare nu au acces direct la bursa, ci numai prin intermediul agentilor de schimb care includ:
1. Brokerii agenti – care primesc ordine de vanzare-cumparare de la clentii lor si le
transmit brokerilor specialisti
2. Brokerii specialisti – care negociaza ordinele primite de la brokerii agenti. Ei pot
avea denumiri diferite. (curtieri – Fr, dealeri - SUA) Rolul lor consta in participarea la
stabilirea cursurilor, de asemenea in executarea ordinelor de vanzare-cumparare si in
gestionarea portofoliului propriu de hartii de valoare.

In afara investitorilor si a agentilor de schimb, in structura organizatorica a unei burse de

valori se includ comisia oficiala a bursei si casa de clearing. In cadrul comisiei oficiale a bursei, se
stabilesc in ultima instanta cursurile titlurilor pe baza comenzilor de vanzare-cmparare. Cursul
stabilit este inregistrat si afisat. Casa de clearing (de compensatie) are rolul de a garanta executarea
obligatiilor asumate de parteneri, respectiv incasarea banilor de catre vanzatori si primirea titlurilor
solicitate de catre cumparatori. Admiterea valorilor mobiliare la cotatia oficiala a unei burse se
realizeaza in conditii strict determinate.
Introducerea la bursa si cotarea titlurilor unor companii prezinta unele avantaje si anume:
 Lichiditatea – care se refera la transformarea cu usurinta a valorilor mobiliare in bani
 Cresterea gradului de atractivitate pentru investitori, datorita faptului ca aceste valori
suint negociabile
 Posibilitatea majorarii capitalului si emiterea de obligatiuni.
Bursa de valori permite stabilirea pretului actiunilor si obligatiunilor. Astfel, agentii de
schimb concentreaza ordinele de vanzare si de cumparare si in urma confruntarii lor se determina
cursul de echilibru. Asadar, cursul unei actiuni sau obligatiuni reprezinta pretul care rezulta din
confruntarea cererii cu oferta pe piata bursiera.
Stabilirea pretului de echilibru al unui titlu financiar se mai numeste si cotatie. Aceasta
desemneaza totalitatea operatiunilor necesare fixarii cursului bursier. Prin urmare, trebuie facuta
distinctie intre valoarea unei actiuni care depinde de marimea patrimoniului si este stabilita la
emitere de catre firma si cursul actiunilor sau cotatia lor. Cotatia valorilor mobiliare permite fixarea
pretului astfel incat majoritatea cumparatorilor si vanzatorilor sa fie satisfacuti. In cadrul burselor de
valori, se inregistreaza variatii frecvente ale cursurilor. Fluctuatia cursurilor bursiere se exlica atat
prin situatia economica si politica interna si internationala, cat si prin actiunea unor factori
specifici. In principiu, cursul bursier este influentat de evolutia ratei inflatiei, a ratei dobanzii, a
situatiei economico-financiare a intreprinderii emitente, de evolutia duratei imprumutului in cazul
obligatiunilor.
In ultima instanta, cursurile actiunilor pot fi evaluate prin intermediul mai multor indicatori.
Unul dintre acesti indicatori il reprezinta randamentul determinat ca raport intre dividendul adus
de o actiune si cursul sau la bursa. Un alt indicator il reprezinta capitalizarea bursiera a
intreprinderii, care rezulta din inmultirea numarului de actiuni cu cursurile bursiere. Iar un al treilea
indicator il reprezinta raportul pret-castig, determinat ca raport intre cursul actiunii si profitul net
pe actiune.
In timp ce cursul bursier evidentiaza mecanismul evaluarii titlurilor financiare, tendinta de
ansamblu a bursei, respectiv evolutia cursurilor, este pusa in evidenta de indicii bursieri. Acestia
reflecta fluctuatiile pietei in general si a anumitor sectoare economice in special. Acesti indici au o
utilitate deosebita pentru investitori. Evolutia lor este luata in consideratie in procesul de plasare si
fructificare a capitalurilor.
Exista doua categorii de indici bursieri:
 indici din prima generatie – Financial times, Nikkei, Dow Jones
 Indici din a doua generatie – Standard and Poor’s 500, topics etc.
Cel mai cunoscut indice bursier, creat in 1884 – Dow Jones – care reflecta activitatea bursei
de pe Wall Street.
 ECONOMIE POLITICĂ

Constituirea economiei politice ca știință

Prezenta unor idei pe planul economic din Antichitate

Reflecții cu caracter economic se regăsesc din timpuri foarte vechi, astfel, Biblia si Noul
Testament cuprind referințe de natura descriptiva (ciclurile agricole), dar si de natura prescriptiva
(constituirea de rezerve in anii abundenți in scopul de a acoperi deficitele înregistrate in perioadele
dificile.Știința economica se constituie prin detașarea progresiva de morala si filosofie.
Astfel, intre sec VII si III iHr., in China si in India s-au dezvoltat numeroase curente
filosofice ale căror precepte comporta si importante dimensiuni economice.
Ex.: idei de natura economica – cele referitoare la necesitatea statisticilor, rolul monedei,
superioritatea statului de drept.
Procesul de autonomizare a stiintei economice continua prin lucrarile filosofilor greci. Cu
toate acestea, cunostintele cu caracter economic nu erau integrate intr-o unitate doctrinara si vizau
cu precadere liberalizarea economiei, abolirea sclavajului si in general promovarea muncii salariale.
O prima lucrare consacrata economiei aparține filosofului grec Xenofon, fiind intitulata
ECONOMIA. Aceasta lucrare a fost considerata ca un prim tratat de micro-economie, in care sunt
prezentate in esență regulile organizăriicetății.
In concepția lui Xenofon, producția de bunuri constituie izvorul bogăției, agricultura fiind
considerata o activitate esențială.
Masurile de liberalizare a economiei sunt combătute de Socrate, apoi de către discipolul sau,
Platon. In lucrarea sa intitulata REPUBLICA, Platon propune un sistem „comunist” (egalitar), care
consta in aproprierea colectiva a bunurilor de producție in cadrul comunității.
Spirit deschis tuturor domeniilor cunoașterii, Aristotel, cercetează problemele specifice
politicii si economiei in lucrările sale intitulate POLITICA si ETICA NICOMAHICA. In esență,
Aristotel respinge distribuția egalitarista propusa de Platon si se pronunța pentru economia de piață,
in condițiileproprietății private. Totodată el condamna tendința de acumulare de bogății.
Aristotel introduce in analiza economica un nou factor de producție, respectiv capitalul,
sugerând chiar posibilitatea substituirii acestuia cu munca. De asemenea, Aristotel definește pentru
prima data funcțiile monedei si face distincția dintre valoarea de întrebuințare si valoare. (aceste
lucruri vor fi analizate uneori si de către preclasici, găsindu-se si in lucrările lui Marx)
Intre sec al IX-lea si al XIII-lea se dezvolta așa-numita filosofie scolastica. Gandirea
economica a Evului Mediu este intim legata morala creștină. Astfel asocierea gandirii economice cu
teologia, este realizata in lucrarea lui Thomas d`Aquino, care la 1266 a publicat SUMMA
THEOLOGICA. Lucrare in care autorul se preocupa de identificarea unor practici economice
„juste”, considerand necesara existenta unui pret just, a unui profit just, de asemenea a unui salariu
just, considerandu-se drept imorale imprumuturile cu dobanda. Autorii scolastici se caracterizeaza
prin abordarea juridica a activitatii economice, conform traditiei legii romane.
Sfarsitul Evului Mediu este marcat de importante descoperiri si profunde scimbari in plan
politic, social, cultural. Astfel progresele inregistrate in domeniul navigatiei conduc la inceperea
colonizarii Americii. Ca urmare se dezvolta comertul trans-Atlantic, in urma caruia sunt aduse in
Europa o serie de noi produse, printre care aurul si argintul din minele din Peru si Mexic. Pe plan
politic se manifesta tendinta de extindere a staului centralizator, care in epoca dobandeste forma
monarhiei absolute. Asadr, constituirea statelor nationale, descoperirea si exploatarea noilor
teritorii, in special pentru metalele pretioase, climatul de libertate intelectuala in domeniul stiintific
si filosofic reprezinta directiile cu importanta asupra miscarii de idei economice.
...................
Istoria gândirii economice
Economia politică se constituie ca o ramură distinctă treptat. Filosofia integra cunoștințe din
domeniul economic.
O primă mare școală: mercantilismul – a reprezentat în egală măsură o doctrină și o politică
economică. Sistemul mercantil cuprinde 3 secole care separă societatea medievală de capitalismul
industrial: XVI-XVIII. Ideea esențială centrlă a acestei doctrine economice o constituie abordarea
problemelor economice din punctul de vedere al îmbogățirii comercianților și a statului. În această
perioadă, metalele prețioase, respectiv aurul și argintul, sunt considerate sursele cele mai importante
ale bogăției (- expansiunea spaniolilor, portughezilor în zone ale Americii. Determinarea concretă a
modalităților de procurare a aurului și argintului a condus la constituirea unor veritabile școli
naționale mercantiliste cu elemente proprii de gândire economică : mercantilism spaniol și italian,
care se pronunța pentru interzicerea ieșirilor lingourilor de aur în scopul ocrotirii bogăției și a
puterii, și mercantilismul francez, cunoscut sub denumirea de mercantilism colbertist sau industrial,
reprezentat cu predilecție în Franța de Antoine, Colbert și alții. Mercantiliștii francezi considerau
dezvoltarea manufacturilor drept sursa primordială de îmbogățire. În acest scop, un sprijin
important trebuia să-l acorde statul prin punerea în aplicare a unei politici protecționiste și prin
intervenție directă în domeniul afacerilor. Mercantilismul englez și olandez, denumit si
comercialism, datorită faptului că abundența de monedă se realizează prin intermediul comerțului
exterior, fenomenul de îmbogățire rezultând din excedentul balanței comerciale (= raportul dintre
import și export). Mercantilismul german sau carmalist pune accentul pe rolul finanțelor publice în
dezvoltarea economică și pe modul de a repartiza, utiliza beneficiile creșterii economice.
................
Sunt de natura interventionista. Desi se declara favorabili activitatii comerciale,
mercantilistii nu snt adepti ai liberlismuui economi. Situatia nefavorabila inregistrata in Franta, ca
urmare a aplicarii reteltelor corbeltiste – criza finantelor regale, profunda criza din domeniul
agriiculturii a condus la instituirea unei orientari pro-agricole, concretizate in ceea ce mai tarziu a
purtat denumirea de fizio-cratie. Fiziocratia reprezinta o scoala de gandire bine structurata, prezenta
in perioada 1750-1770 in Franta. Fondatorul acestei noi orientari este considerat Francois Queneay,
care la 1758 a publicat lucrarea intitulata TABLOU ECONOMIC, in care pentru prima data propune
un model cantitativ al circuituli economic si al fluxurilor dintre ramurile economiei nationale. De
altfel, Quenay era de profesie medic. Doctrina fiziocrata este structurata pe notiunea de drept
natural, utilizata de filosoful Locke, oentru justificarea proprietatii private, combinata cu cea de
ordine naturala si abordarea activitatii economice in termen de circuit. Liberalismul economic al
fiziocratilor este strans legat de ideea primatului agriculturii. Astfel, in conceptia lui Quenay,
agricultura reprezinta singura ramura productiva, in care se creeaza produs net, celelalte activitati
fiind considerate sterile.
Scoala clasica a liberalismului economic. Aceasta cuprinde perioada derulata intre sfarsitul
secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea. Economistii clasici sunt considerati
fondatorii economiei politice, ca stiinta autonoma. Perioada constituirii si dominatiei teoriei clasice
este marcata printr-un ansamblu de transformari economice si sociale, denumite ulterior
REVOLUTIA INDUSTRIALA. Nu este intamplator faptul ca economia clasica s-a dezvoltat in
principal in Anglia, prima tara care a cunoscut acest proces (rev industriala) in a doua jumatate a
secolului al XVIII-lea. Aceste noi realitati economice si sociale au impus o filosofie economica
favorabila liberalismului. In substanta ei, economia clasica este generata de filosofia iluministilor si
de doctrina ordinii naturale, ea reusind o noua abordare a economiei politice.
Economistul scotian Adam Smith, considerat seful scolii clasice engleze realizeaza
fundamentarea ideilor libertatii economice si a conceptiei liber-schimbiste in relatiile cu alte tari. In
numele interesului consumatorului, Adam Smith respinge sistemul mercantil. Totodată se
delimitează de fiziocrați, considerând ca avuția unei națiuni este reprezentata de totalitatea
lucrurilor, a bunurilor necesare existentei, btinute prin munca desfășurată de o națiune. De altfel,
una dintre lucrările semnificative ale lui Smith publicata la 1776 se intitulează AVUTIA
NATIUNILOR, CERCETARE ASUPRA NATURII SI CAUZELOR EI. Ideile avansate de Smith,
nu se puteau realiza decât in contextul unei economii de piață. Una dintre descoperirile sale – faptul
ca mecanismul piețeireprezintă o ordine naturala care se autoreglează – reprezintă una dintre cele
mai importante contribuții in domeniul analizei economice. Adam Smith enunță celebra alegorie a
„mâinii invizibile” care ar asigura mai buna alocare a resurselor disponibile si ar concilia totodată
interesul general cu cel personal.
Răspunzând cerințelor constituirii unui fundament teoretic al intereselor noii clase
industriale, Adam Smith a furnizat ideologia less le faire, care este considerata o veritabile garanție
intelectuala a liberei inițiative in condițiile unei ingerințe minime a statului.
Alțireprezentanți ai scolii clasice pot fi considerați David Ricardo, Thomas Maltus si Jean
Baptiste Say, care a fundamentat ideea potrivit căreia orice oferta îșicreează propria cerere.
Ca o concluzie, liberalismul economic a fost fundamentat pe 3 mari principii:
1. Indivizii au comportamente raționale
2. Piațareprezintăelementul decisiv al reglării economice
3. Valorile se schimba contra valorii
După modelul științelor naturii, aflate in plina afirmare in acea perioada, gânditorii clasici
atribuiau legilor naturale rolul de a explica funcționarea economiei de piață, într-un context de
libera concurenta. Pentru reprezentanții acestei scoli, statul nu trebuie sa intervină pentru a substitui
legile naturale ale economiei prin legi pozitive, artificiale. Chestiunea aceasta este prezenta si într-o
serie întreagă de lucrări. De multe ori se vorbește despre piață ca si când ar fi vorba de o divinitate.
Dar in realitate, ea este o creație a omului.
In opozitie cu liber-schimbismul, se afla orientarea numita protectionism. In conformitate cu
acest sistem, se sugera necesitatea protejarii ramurilor si sectoarelor nationale de concurenta straina
prin intermediul unor masuri de ordin vamal si nevamal adoptate de stat.
Promotorl acestei economii protectyioniste a fost Friedrich Listz, care la 1841 a publicat
lucrarea intitulata SISTEM NATIONAL DE ECONOMIE POLITICA, lucrare in care aduce o
critica scolii clasice engleze.
O alta mare orientare a fost doctrina neo-clasica. Astfel, in perioada anilor 1870 – 1874, pe
fondul ascensiunii capitalismului, se constitui o noua teorie, care ulterior va fi denumita TEORIA
NEOCLASICA / MARGINALISTA. Ca fondatori – William Jevans, Karl Menger si Leon Walras.
Neoclasicismul înregistrează anumite particularități fata de predecesori. In primulrând, neoclasicii
analizează valoarea de schimb, pornind de la utilitate. In concepția lor, nu munca determina
valoarea unei mărfi, ci utilitatea marginala, de unde si denumirea de marginalism, a ultimei unități
consumate. Așadar, elementul de noutate il constituie introducerea principiului marginal in vechea
teorie a valorii „utilitate”. Totodată, prețul bunurilor de consum este considerat proporțional cu
valoarea lor marginala.
In al doilea rând, neoclasicismul realizează o noua viziune asupra activității economice,
accentul fiind pus pe calcului marginal si analiza microeconomica. Conceptul esențial al teoriei
neoclasice este cel de raritate a resurselor.
In al treilea rând, neoclasicismul continua analiza in termeni de echilibru, prin aceasta
oferind un nou fundament liberalismului. De altfel, Leon Walras a fost primul economist care a
formalizat, a elaborat problema echilibrului economic general.
..............
Elemente definitorii ale gandirii clasice

Economistii clasici au explicat evolutia capitalismului intr-o perioada istorica marcata de

revolutia industrial. Lucrarea lui Adam Smith = “Avutia natiunilor “ ocupa un loc essential in
constituirea stiintei economice, pe baza sa edificandu-se ulterior numeroase alte conceptii teoretice.
Ca urmare a existentei unor divergente in privinta problemelor teoretice fundamentale, unii autori
vorbesc de existenta unei scoli clasice engleze formata din discipolii lui David Ricardo si o asa-
numita scoala clasica franceza, avandu-l in prim plan pe Jean Beptiste Ței.
Problema definirii economiei este dezbatuta si in randul economistilor clasici :
 Adam Smith afirma ca economia politica isi propune imbogatirea deopotriva a popor-
ului si a suveranului,
 Jean-Baptiste Ței sustine ca aceasta stiinta demonstreaza modul in care se formeaza, se
distribuie si se consuma bogatia,
 In ceea ce-l priveste pe Ricardo, acesta sustine ca principala problema in economia po-
litica o constituie determinarea legilor care guverneaza repartitia.
 John Stewart Mill considera ca economia politica trateaza simultan legile productiei si
repartitiei acesteia,
In centrul creari bogatiei :
 fiziocratii plasau pamantul,
 economistii clasici au recunoscut rolul muncii in productia bunurilor.
Tinand cont de existenta “mainii invizibile” si de importanta initiativei individuale, la economistii
clasici rolul statului apare ca residual. Cu toate acestea, conceptia statului minimal nu se rezuma la
ceea ce s-a numit « statul jandarm ».
Pentru Adam Smith, statul trebuie sa se preocupe de aparare, justitie, infrastructura publica si
furnizarea anumitor servicii publice pe care initiativa privata refuza sa le procure.
Totodata, economistii clasici sustin necesitatea interventiei statului in materie de reglementare : in
ceea ce priveste legislatia antimonopol, precum si organizarea de profesii liberale.
Unii clasici liberali au propus si temperarea jocului liberei concurente prin interventia statului,
domeniile vizate fiind mai ales educatia si legislatia muncii.
Economistii clasici si-au adus un aport semnificativ la edificarea economiei politice. In
pofida divergentelor, economistii clasici au abordat si unele probleme comune, precum valoarea
marfurilor, repartizarea veniturilor in societate, precum si evolutia pe termen lung a societatii
capitaliste.
..............
O parte a preocupărilor lor păstrează un ecou semnificativ si astăzi, daca ne referim la
dezbaterile privind eficacitatea economiei de poată, de asemenea privind avantajele liberului schimb
sau dezbaterile privind rolul statului in economie.

Keynesismul si neo-keynesismul

Lucrarea fundamentala a lui Keynes, publicata in 1936 este intitulata teoria generala a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a banilor. In aceasta lucrare, Keynes își propune realizarea
unei noi explicatii a funcționarii economiei naționale. Pentru aceasta, el pornește de la constatarea
ca economia capitalista nu funcționaconform principiilor teoriei clasice si neo-clasice, care printre
altele neglijau rolul monedei in economie. Analiza întreprinsă de Keynes reprezintă o critica severa
la adresa lui Jean Baptiste Say, care susținuse ideea conform căreia fiecare oferta îșigăsește propria
cerere, prin urmare supra-producția si crizele economice nu sunt posibile.
Tema centrala a teoriei generale a lui Keynes o reprezintăanaliza cauzelor șomajului si a
modalităților de reducere a acestuia. Contribuțiile lui Keynes la dezvoltarea teoriei economice (unii
vorbesc chiar de revoluția keynesista), vizează domenii multiple:
- In primul rând, analiza sa are un caracter macro-economic. (la marginaliști vorbeam de
caracterul micro-economic). Spre deosebire de autorii liberali care analizau comporta-
 mentul individual, Keynes se preocupa de deciziile colective ale grupurilor de agenți
economici
- In al doilea rând, se refera la crearea unui model al echilibrului global in economie.
- In al treilea rând, putem menționa explicarea rațiunilor pentru care economia capitalista
nu poate asigura in permanenta si in mod automat ocuparea deplina a forței de munca.
- In al patrulea rând – formularea teoriei moderne a monedei, subliniind totodatădiferența
dintre economia monetara si economia naturala.
- In al cincilea rând – necesitatea intervenției statale in scopul de a relansa consumul si de
a asigura deplina ocupare. Pentru aceasta, Keynes considera necesara utilizarea politici-
lor economice. (fondatorul dirijismului sau intervenționismului statal)
Întreaga analiza realizata de către Keynes este macro-economica, iar cadrul acesteia
îlreprezintă economia națională.
Conceptul fundamental al teoriei lui Keynesîlreprezintă cererea efectiva, respectiv cererea
anticipata de întreprinzători, ceea ce permite acestora stabilirea unui anumit nivel al investițiilor si
prin urmare al ocupării. Statul poate acționa direct asupra cererii efective prin modificarea
cheltuielilor proprii. Relansarea economica, in concepția lui Keynes se poate realiza prin consum
sau investiții. Așadar, politicile keynesiste constituie politici anti-criza de relansare economica prin
cerere.
Prin opera sa, a oferit recomandări de politica economica cu un impact deosebit asupra
actiuni publice după WW2. Instrumentul privilegiat pentru Keynes îlreprezintă politica bugetara in
principal prin reducerea impozitelor sau prin creșterea cheltuielilor publice.Rețetele sau
recomandările lui Keynes au fost aplicate in perioada de după WW2, atât in SUA (politica tax cut,
decisa in timpul administrației Kennedy), sau in perioada celor 30 de ani glorioși in Europa,
considerându-se ca terapia keynesiana permitea controlul ciclului economic si susținereacreșterii
economice.
Însă, începând cu anii 60, si mai ales in contextul primului soc petrolier, se manifesta un nou
fenomen si anume stagflația(= stagnarea economica si inflația economica, fenomen nemaiîntâlnit
pana atunci –caracterizeazăsituația in care ritmul creșteriiîncetinește in mod semnificativ, economia
confruntându-se cu efectele unei inflații profunde), a cărui rezolvare nu mai poate fi asigurata
utilizând vechile rețete keynesiene. Ca urmare, keynesismul își pierde autoritatea in cadrul teoriei
economice dominante si sunt create condițiileinaugurării unei noi ere prin victoria monetarismului.
Teoria keynesista a dat naștere la multiple interpretări ca urmare a divergentelor existente in
legătura cu aprecierea raportului lui Keynes la teoria economica. Pe aceasta baza au luat nașteremai
multe curente de gândire in perioada post-belica: neo-keynesismul, post-keynesismul si teoria
dezechilibrelor.
Asigurarea creșterii economice a făcut necesara elaborarea unor teorii si sisteme alternative.

NEO-LIBERALISMUL & formele lui actuale

Neo-liberalismul reprezintă adaptarea teoriei clasice a liberalismului economic la realitățile

economice post-belice. Pentru aceasta noua orientare, concurenta nu este spontana, iar intervenția
statului trebuie sa se limiteze la crearea cadrului juridic de funcționare a acesteia. In cadrul acestei
noi orientări, un loc distinct il ocupa monetarismul. Ca opoziție la keynesism, contra-revoluția
monetarista se impune atât pe plan politic, dar si economic in anii’60. Liderul monetarismului este
Milton Friedmann, șeful scolii de la Chicago. Monetariștii considera ca inflația este intotdeauna de
origine monetara si ca este inutila susținereaocupării printr-o politica monetara activa. Pentru
Milton, reducerea inflației necesita controlul masei monetare.
El a si elaborat faimoasa regula monetara: creșterea masei monetare trebuie sa corespunda
ritmului de evoluție al producției. In concepția monetarista, componenta majora a cererii monetare o
constituie cantitatea de bani aflata in circulație. In consecință, se apreciază ca fenomenele de
recesiune se datorează unei politici monetare necorespunzătoare, dar si intervenției statului in
economie. Monentarismul se bazează pe postulatul conform căruiapiața, ca urmare a informațiilor
furnizate prin sistemul de preturi este capabila sa realizeze alocarea optima a resurselor.
Începând cu anii 70, analiza macro-economica înregistrează anumite elemente distinctive.
Odată cu construcția fundamentelor micro-economice, se constituie doua noi orientări: noua
economie clasica si noua economie keynesiana.
Prima orientare reprezinta o ideologie conservatoare si o varianta radicalizata a
monetarismului. Aceasta orientare il are ca lider pe Robert Lucas si propune revenirea la clasici,
pornind de la următoareleconstatări:
- Modelele de previziune keynesiene sunt sterile
- Lipsa de rigoare a macro-economiei keynesiene, deoarece nu se bazează pe niciun fun-
dament micro-economic
- Politicile economice sunt ineficace
- Moneda este neutra.
Ca răspuns la aceasta noua ofensiva, apare o noua generație de economiști, avându-i ca
exponenți principali pe Joseph Stiglitz, Olivier Blanchar, David Romer. In esență, noi keynesieni:
 accepta necesitatea fundamentelor micro-economice
 susțin in anumite circumstanțe necesitatea politicilor macro-economice (bugetare si mone-
tare) de reglare a cererii
 considera drept principala sursa de disfuncție a piețelorimperfecțiuneainformației
In timp ce Keynes a formulat politici de stimulare a cererii, economiști neo-clasici au
fundamentat principiile economiei ofertei. Astfel, economiști ofertei propun:
 o reducere importanta a impozitelor directe
 o atenuare sensibila a caracterului progresiv al impozitelor directe, cu implicații favorabile
asupra investițiilor si ofertei
De asemenea, utilizarea teoriei micro-economice a fost extinsa la analiza efectelor legilor si
dreptului, constituindu-se astfel un nou domeniu de specializare, cunoscut sub denumirea de law
and economics.

BANI, MONEDA SI PIATA MONETARA

Natura si funcțiile banilor – banii constituie unul dintre instrumentele majore ale economiei de
piață. Prezenta lor in economie permite desfășurarea procesului de circulație a mărfurilor, respectiv
schimbul de bunuri si servicii.
Rolul monedei in economia contemporana poate fi pus in evidenta prin intermediul funcțiilor
acesteia, funcții aflate într-un proces continuu de dezvoltare si diversificare.
Astfel, funcțiile clasice ale monedei sunt:
1. Funcția de etalon al valorii / unitate de cont – in aceasta calitate, moneda servește la eval-
uarea bunurilor si serviciilor schimbate, precum si a veniturilor încasate. Prin aceasta,
moneda permite exprimarea in aceeași unitate de măsură a tuturor bunurilor si serviciilor.
2. Funcția de mijlocitor al schimbului – in aceasta calitate, moneda este cedata in contra-
partida bunurilor si serviciilor care fac obiectul schimbului.
3. Funcția de rezerva (rezerva de valoare) – prin aceasta, moneda permite transferarea put-
erii de cumpărare in timp si constituie o parte a activelor agenților economici.
Pe lângă aceste funcții clasice, in anumite lucrări sunt menționate si alte funcții precum funcția
de mijloc de plata, respectiv funcția de mijloc de acumulare, cu scopul de a surprinde importanta
unor procese caracteristice economiilor contemporane, respectiv procesele de economisire, de
acumulare si de investiții.
 Formele monedei si sistemele monetare

Inițial, moneda era reprezentata de diferite bunuri materiale, respectiv – unelte, bunuri de
consum, obiecte prețioase. Ulterior, schimbul a fost mijlocit de moneda metalica, realizata din
cupru, fier si bronz. Datorita proprietăților lor, se generalizează utilizarea metalelor prețioase,
respectiv a aurului si a argintului in calitate de moneda.
Denumirea generică de bani desemnează diversitatea bunurilor mărfuri care au îndeplinit rolul
de echivalent general, in timp ce conceptul de moneda evidențiază cantitatea dintr-un anumit metal
care îndeplinea rolul de etalon si mijloc de circulație. Prin urmare, spre deosebire de bani, moneda
nu este un termen generic, ci se refera la un anumit fel de bani si anume la piesele metalice cu
valoare proprie.
Banii reprezintă o noțiune generala prin care se desemnează intermediarul general al
schimburilor si întruchiparea generalizata a valorii, indiferent de forma concreta pe care o îmbracă.
Noțiunea de moneda desemnează însă o forma concret istorica si naționala de existenta a banilor,
care presupune o denumire concreta, precum si reglementari specifice privind emisiunea si
circulația lor.
In evoluția sa, moneda a parcurs mai multe etape si a cunoscut forme variate:
2. Piesele sau moneda divizionara
3. Biletele de banca sau moneda fiduciara
4. Moneda scripturala sau depozitele la vedere
5. Moneda electronica
Astfel, ca urmare a progresului informaticii, se manifesta tot mai pregnant tendința de
dematerializare a modalităților de circulație monetara si de apariție de noi mijloace de plata.
In economia contemporană, moneda circula sub trei forme principale:
1. Biletele sau moneda fiduciara – istoric, primele forme de moneda aflate in circulație au fost
piesele metalice, iar biletele nu reprezentau decât substitutul in circulație al acestora. Ele pu-
teau fi schimbate in metale prețioase la bănci, ceea ce exprima încrederea in sistemul bancar
care accepta respectivele bilete. Un asemenea bilet reprezenta o creanță asupra băncii cen-
trale. Formele actuale ale monedei fiduciare sunt cecurile si viramentele.
2. Moneda divizionara – piesele aflate in circulație, însă nu trebuie confundate cu monedele
metalice care aveau înscrisă o valoare faciala puțin diferita de valoarea metalului prețios pe
care îlconțineau. Moneda divizionara actualmente in circulație are o valoare faciala cu mult
superioara valorii conținutului in metal.
3. Moneda scripturala – reprezentata de masa depozitelor la bănci si instituții financiare. O alta
forma de existenta a monedei scripturale o reprezintă cărțile de plata, respectiv cardurile
bancare si moneda electronica.
Numerarul (bancnotele si monedele) si depozitele bancilor comerciale pastrate la banca
centrala (in contul rezervelor minime obligatorii) formeaza banii primari sau baza monetara si
constituie o creanta fata de banca centrala. Banii secundari reprezinta disponibilitatile la vedere
si constau in creante fata de bancile comerciale (=banci de depozit). Cantitatea de moneda aflata
in circulatie sub aceste forme reprezinta masa monetara. Existenta monedei in forme diferite
precum si a mai multor creatori de moneda a impus elaborarea unor reguli si norme care
reglementeaza circulatia monetara in interiorul unei tari, respectiv instituirea unor sisteme
monetare.
In evolutia istorica, au existat mai multe tipuri de sisteme monetare. In functie de natura
etalonului monetar au existat:
1. Sisteme monetare care au avut drept etalon metalul monetar, respectiv aurul si argintul
2. Sisteme monetare bazat pe etalonul aur-devize (= ansamblul tuturor mijloacelor care au
capacitate de plata) – 15 august 1997 – aurul a devenit o marfa ordinara
3. Sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumparare
 In funcție de criteriul formei dominante de moneda aflata in circulatie au existat urmatoarele
tipuri de sisteme monetare:
1. Sisteme metaliste – caracterizate prin utilizarea unuia sau mai multor metale ca etalon
monetar
2. Sisteme cu baza metalica si moneda de hartie – circulatia concomitenta a monedelor
metalice si a biletelor de hartie carora le este asigurata convertibilitatea in aur de catre
banca de emisiune. Cantitatea de bani aflata in circulatie, in acest caz, este reglata spon-
tan prin mecanismul etalonului aur in functie de necesitatile economice. Etalonul aur a
fost adoptat in Anglia in 1819, iar in SUA in 1900. In Romania a fost adoptat ca baza a
sistemului banesc in 1867, in cadrul bimetalismului aur-argint, iar in 1890 ca singura ba-
za, renuntandu-se la argint. Etalonul aur s-a generalizat in perioada 1900-1914. Declinul
acestui sistem are drept cauza faptul ca o cerere tot mai mare de moneda determinata de
dezvoltarea economica nu a fost insotita de o productie corespunzatoare de aur. Odata cu
renuntarea la etalonul aur, se trece la cursul fortat al biletelor de banca, in urma crizei
economice declansate in 1929.
Sfera de cuprindere a masei monetare este conditionata de felul in care este deifinita
moneda. Masa monetara cuprinde monedele propriu-zise, biletele de banca, respectiv bancnotele si
depozitele bancare. Ea cuprinde un ansamblu de mijloace de plata, la care se pot aplica functiile
traditionale ale monedei. Structura masei monetare pune in evidenta in primul rand eterogenitatea
componentelor sale datorata existentei mai multor creatori sau emitenti de moneda, respectiv banca
centrala, trezoreria publica, bancile comerciale, ceea ce face posibila conversia unei forme de
moneda in alta.
Componentele masei monetare pot fi evidentiate statistic prin intermediul unor indicatori
denumiti agregate monetare. Continutul si forma acestora difera de la o tara la alta.
Structura masei monetare, conform metodologiei Bancii Centrale Europene, aplicate in tara
noastra de la 1 ian 2007 se prezinta astfel:
 M1 = masa monetara in sens restrans, care include numerarul in circulatie (bancnote si
monede) si depozitele overnight, respectiv care pot fi imediat convertibile in numerar sau
utilizate pentru plati prin transfer bancar.
 M2 = masa monetara intermediara formata din M1, la care se adauga depozitul cu durata de
pana la doi ani + depozitele rambursabile dupa notificare la cel mult 3 luni
 M3 = masa monetara in sens larg formata din M2 , la care se adauga:
o Instrumentele financiare emise de sectorul institutiilor financiar monetare
o Instrumente ale pietei monetare
 M0 = baza monetara. Sunt incluse urmatoarele active:
o Numerarul din casieriile bancilor
o Numerarul din afara sistemului bancar
o Disponibilitatile institutiilor de credit la BNR
Determinarea acestor agregate monetare face posibil ca autoritatile monetare sa exercite un
control permanent al masei monetare in functie de volumul bunurilor si al serviciilor care circula in
economie
 CEREREA SI OFERTA DE MONEDA

Evolutia masei monetare existente in circulatie se afla in stransa legatura cu cererea si oferta
de moneda, ca elemente definitorii ale pietei monetare. Cererea de moneda reprezinta cantitatea de
moneda pe care agentii economici doresc sa o detina la un moment dat.
Cererea de moneda are doua componente:
1. Cererea pentru tranzactii – se refera la cantitatea de moneda necesara agentilor economi-
ci in scopul afacerilor, precum si pentru mobilul precautiei. Cererea de bani pentru tran-
zactii este direct proportionala cu nivelul veniturilor (cu cat este mai ridicat nivelul veni-
turilor, cu atat va fi mai mare cererea de bani pentru tranzactii).
2. Cererea de moneda in scopuri speculative –depinde de nivelul ratei dobanzii. Cand rata
dobanzii este ridicata, cererea speculativa pentru bani va fi mai mica si invers => relatia
de inversa proportionalitate.
OFERTA de moneda reprezinta cantitatea de moneda pusa la dispozitia utilizatorilor prin
sistemul bancar. Modul in care se asigura volumul si structura masei monetare presupune punerea in
evidenta a mecanismelor prin care se creează moneda, presupune de asemenea evidentierea
principalelor categorii de agenti creatori de moneda si evidentierea operatiunilor care se afla la baza
procesului de creare a monedei.
Crearea de moneda constituie o modalitate de finantare a economiei nationale. Se considera
ca se creaza moneda atunci cand sunt produse semne monetare noi. Emisiunea monetara intervine
numai atunci cand moneda trece prin sistemul monetar care a creat-o la agentii nemonetari.
Emisiunea presupune o indatorare a sistemului monetar in ansamblul sau, fata de agentii
nemonetari.
Crearea de moneda asigura necesitatile de lichiditati ale agentilor economici. Acest proces se
realizeaza in interiorul sistemului financiar, pe baza unor mecanisme specifice si consta in
transformarea de creante asupra agemtilor nebancari (creante asupra strainatatii, asupra conomiei,
asupra trezoreriei publice) in mijloce de plata imediat utilizabile.
Sursa de creare a monedei o reprezinta desfasurarea mai multor tipuri de operatiuni. In
primul rand este vorba despre creditele acordate agentilor economici. Bancile participa la crearea
monedei prin intermediul creditului. Si anume, intr-o operatiune de credit, unitatea bancara
crediteaza contul beneficiarului , punand la dispozitia moneda scripturala. Creditele constituie astfel
depozite. Aceasta moneda va fi pusa in circulatie si nu se va diferentia cu nimic fata de celelalte
forme de moneda, avand aceleasi caracteristici cu moneda de hartie sau cu piesele metalice. In
momentul rambursarii creditului de catre beneficiar, moneda scripturala creata prin avansurile in
contul clientului se distruge, iar masa monetara revine la dimensiunile initiale
Un al doilea tip de operatiune prin care se creaza moneda – finantarea nevoilor statului. =>
crearea de moneda reprezinta rezultatul creditelor acordate statului de catre banca centrala , de catre
institutiile de credit si nu in ultima instanta de catre Trezoreria publica.
Pentru finantarea deficitului bugetar, banca centrala acorda avansuri statului. Ea va crea
moneda prin creditarea contului deschis in numele Trezoreriei publice.
O a treia operatiune prin care poate fi creata moneda – achizitiile de devize. Devizele includ
atat moneda, cat si toate celelalte mijloace de plata. Astfel, in urma exportului, agentii economici
nationali incaseaza devizele altor tari, pe care le depun / pastreaza la banci. In momentul
preschimbarii acestora in moneda nationala, vor fi puse in circulatie noi cantitati de masa monetara.
Crearea / procesul de creare a monedei este asigurat de trei mari categorii de agneti:
1. Bancile (comerciale)
2. Banca centrala
3. Trezoreria publica
Operațiunile de credit realizate de catre banci reprezita sursa majora a crearii monedei. In
procesul de creare a monedei, este implicata si banca centrala. Aceasta creaza doua tipuri de
moneda – respectiv moneda fiduciara (banii de hartie – moneda centrala), intrucat detine monopolul
emisiunii de bilete de banca si moneda scripturala – atunci cand transforma o creanta in mijloace de
plata (monetizarea unei creante).
Trezoreria publica reprezinta agentul financiar al statului, la nivelul sau colectandu-se
veniturile publice si realizandu-se cheltuielile. Trezoreria creaza moneda divizionara, intrucat detine
monopolul fabricarii pieselor metalice, precum si moneda scripturala atunci cand contul unui
furnizor al statului este creditat.
Este necesara o distinctie intre moneda pusa in circulatie prin banca centrala, numita moneda
centrala si moneda emisa de bancile comerciale pentru clientii lor. Prin urmare, puterea de a crea
moneda legala apartine bancii centrale. Cu toate acestea, cele doua forme de moneda (moneda
legala si moneda scripturala) nu sunt create independent una de cealalta. Dimpotriva, pentru a putea
emite moneda scripturala, bancile comerciale trebuie sa posede moneda legala. Rezulta ca
potentialul de creatie monetara al bancilor comerciale este limitat.
Bancile centreale au privilegiul de a crea moneda centrala si anume ele imprima biletele de
banca, controleaza emisiunea de moneda divizionara prin Trezorerie si furnizeaza lichiditati
bancilor, astfel incat sa se asigure stabilitatea preturilor si securitatea si eficienta sistemului de plati.

PIATA MONETARA

Piata monetara este alcatuita din totalitatea relatiilor institutiilor si parghiilor cu ajutorul
carora sunt transferate disponibilitatile banesti in domeniile deficitare de asemenea resurse. Ea
reprezinta piata capitalurilor pe termen scurt, piata pe care se intalnesc cererea de imprumuturi din
partea agentilor economici si a statului cu oferta de resurse financiare reprezentata de persoane
fizice, agenti economici si institutii financiare.
Pe aceasta piata participa mai multe categorii de agenti:
- Statul – care confera putere liberatorie monedei legale
- Banca Centrala – care emite moneda in contul statului
o Exercita controlul asupra cantitatii de moneda aflata in circulatie
- Sistemul bancar
o acorda credite si creaza moneda bancara
- Intreprinderile / firmele
o care isi finanteaza activitatea prin intermediul monedei legale si al imprumu-
turilor obtinute de la banci
o Emit titluri de valoare
- Gospodariile / menajele populatiei – solicita pntru nevoi proprii si care pot achizitiona
titluri de valoare de la intreprinderi, precum si de la stat
Obiectul pietei monetare il reprezinta masa monetara si schimbul de lichiditati, avand rolul
de a compensa excedentul cu deficitul de disponibilitati banesti pe termen scurt existente la diferiti
agenti economici. In sens restrans, piata monetara reprezinta locul de intalnire al cererii cu oferta de
resurse banesti. In sens larg, piata monetara reprezinta toate schimburile de mijloace de plata
acceptate de intermediarii financiari, in scopul de a regla pe termen scurt deficitele de trezorerie.

Piata monetara are doua componente:

1. Piata interbancara – rezervata bancilor – asigura intalnirea ofertei cu cererea de moneda.
In acest caz este vorba de bancile care înregistrează excedente si deficite de trezorerie.
Pe aceasta piata poate interveni si banca centrala pentru a retine lichiditati in functie de
obiectivele politicii monetare.
2. Piata titlurilor pe termen scurt – respectiv piata pe care băncile, intreprinderile si statul
pot emite sau schimba titluri negociabile. Aceasta piata este deschisa tuturor categoriilor
 de agenti economici. Ea permite utilizarea de noi forme de colectare a resurselor, precum
si de noi forme de plasamente de trezorerie pentru intreprinderi.
Operatiunile care au loc pe piata monetara pot fi de doua feluri:
1. Operatiuni de finantare – care constau in acordarea de disponibilitati banesti solicitatate
de catre banci sau agentii economici. Ea poate reprezenta scontarea.
2. Operatiuni de refinantare – care apar atunci cand bancile se adreseaza bancii centrale
pentru a obtine un credit. Ea poate reprezenta rescontarea.

POLITICA MONETARA

Conceptul de politica monetara

Politica monetara reprezinta o componenta importanta a politicii economice de
ansamblu si unul dintre instrumentele principale de care dispun responsabilii economici.
Obiectul sau il reprezinta adaptarea volumului mijloacelor de plata la nevoile
economiei. Politica monetara nu poate fi conceputa independent de celelalte actiuni ale
puterilor publice. (politica bugetara, politicile structurale) si reprezinta un ansamblu de
decizii care au ca efect modificarea cantitatii de moneda si a ratelor dobanzii.
In principiu, politica monetara este promovata de banca centrala, care cel mai adesea
actioneaza in cooperare cu autoritatile guvernamentale. Aceasta conlucrare difera de la o tara
la alta, in functie de gradul de autonomie de care beneficiaza banca centrala in adoptarea
deciziilor monetare.
Obiectivele politicii monetare
Acestea se circumscriu obiectivelor generale ale politicii economice, respectiv:
asigurarea ocuparii depline, cresterea economica, stabilitatea preturilor si de asemenea
echilibrul balantei comerciale si de plati.
De precizat – politica monetara nu actioneaza direct asupra acestor obiective. In
schimb, ea poate actiona eficace asupra anumitor variabile ale economiei, care pot influenta
obiectivele de crestere si respectiv de asiguarre a stabilitati preturilor. De obicei, aceste
variabile sunt denumite obiective intermediare, si sunt stabilite de autoritatile monetare ale
fiecarei tari.
In esenta, sunt recunoscute ca obiective intermediare:
1. Obiectivele cantitative – cele care se refera la evolutia agregatelor monetare aflate in cir-
culatie. Tinta principala a autoritatilor monetare o reprezinta determinarea ratei anuale
de crestere a masei monetare.
2. Obictivul ratelor dobanzii – dsi functioneaza mecanismele pietei monetare, banca cen-
trala, ca actor important al pietei monetare, poate orienta evolutia ratelor dobanzii.
3. Obiectivul ratei de schimb / cursului de schimb (cursul valutar) – autoritatile monetare
pot utiliza instrumentele monetare pentru a atinge un anumit nivel al cursului de schimb
al monedei nationale pe piata valutara.
Instrumentele politicii monetare
Punerea in aplicare a politicii monetare se efectueaza cu ajutorul instrumentelor, care
au menirea de a influenta direct (asupra creditului) sau indirect (asupra lichiditatii bancilor).
Controlul direct al credituli este destinat sa limiteze dezvoltarea activitatii bancilor.
Instrumentele de interventie directa actioneaza fie asupra cererii de credit, fie asupra
ofertei. Actiunea pri intermediul ratei dobanzii influenteaza asupra cererii de credit =>
influenta asupra creatiei de moneda.
Interventia asupra ofertei de credit se realizeaza prin lichiditatea bancara. Bancile
comerciale, pentru a crea moneda au nevoie de moneda bancii centrale. In consecinta,
autoritatile monetare pot actiona fie asupra nevoii de moneda (prin modificarea rezervelor
 obligatorii pe care bancile trebuie sa le constituie la banca centrala), fie asupra alimentarii cu
moneda centrala prin influentarea accesului bancilor la lichiditati.
Din categoria instrumentelor indirecte, fac parte in principal politica de piata
deschisa, precum si sistemul rezervelor minime obligatorii.
Scontul = o operatiune bancara utilizata in legatura cu circulatiia cambiilor
comerciale si consta in preluarea de catre o banca a unei cambii de la beneficiarul ei, inainte
de ajungerea titlului la scadenta. Beneficiarul primeste suma inscrisa pe cambie, mai putin
dobanda, respectiv taxa scontului, urmand ca la scadenta banca sa incaseze sma respectiva.
Astfel, prin intermediul scontului, o anumita creanta este transformata in capital banesc,
inainte de scadenta.
Piata monetara care nu impune / presupune interventia obligatorie si cotidiana a
bancii centrale, este calificata ca fiind o piata deschisa. Bacnile comerciale, care au nevoie
de lichiditati, se pot refinanta de la banca centrala sau se pot adresa direct pietei monetare.
Acesta est cazul in care rata dobanzii practicata pe piata monetara este inferioara ratei de
refinantare.
Ca actori principal al pietei monetare, banca centrala poate orienta rata dobanzii sau
cantitatea de moneda centrala. Majoritatea operatiunilor de open-market constau in tranzactii
cu titluri de creanta. Astfel, daca autoritatile monetare au ca obiectiv reducerea ratei
dobanzii, banca centrala va cumpara / achizitiona creante, respectiv bonuri de trezorerie ale
bancilor. In contrapartida, va distribui moneda suplimentara, iar aceasta noua oferta de
moneda pe piata monetara, respectiv cresterea masei monetare va avea drept consecinta
posibila scaderea ratei dobanzii, intrucat sunt disponibili mai multi bani pentru imprumuturi,
precum si pentru achizitionarea de bunuri si servicii.
Cand autoritatile monetre urmaresc cresterea ratei dobanzii, are loc vanzarea de
titluri de catre banca centrala, ceea ce presupune ca bancile comerciale sa cedez o parte din
moneda centrala. Aceasta va conduce la diminuarea posibilitatilor de creditare din parteea
bancilor comerciale. Asadar, reducerea masei monetare va avea drept consecinta maruirea
ratelor dobanzii.
Banca centrala stabileste marimea rezervelor minime obligatorii depuse de bancile
comerciale si pastrate la banca centrala. Prin urmare, constituirea acestor reerve conribuie la
retragerea de bani din masa monetara, intrucat aceste sume nu mai pot fi utilizate pentru
acordarea de credite. Concret, cresterea rezervelor obligatorii diminueaza masa monetara si
tinde sa majoreze ratele dobanzii. Dimpotriva, diminuarea acestor rezerve amplifica masa
monetara disponibila si poate antrena micsorarea ratelor dobanzii.
In concluzie, rezervele minime obligatorii, influentand costurile bancare, actioneaza
atat asupra ofertei, cat si asupra cererii de credite.
Tipuri de politica monetara
Instrumentele de politica monetara – efectele lor asupra economiei sunt conditionate
de modul in care actioneaza. In raport de acasta situatie, se pot identifica doua tipuri majore
de politici monetare.
1. Politica monetara expansionista / expansiva
- Se caracterizeaza:
o achizitionarea de titluri pe piata deschisa;
o reducerea rezervelor minime obligatorii.
2. Politica monetara restrictiva / restrictionista
- Presupune:
o vanzarea de titluri pe piata deschisa
o cresterea rezervelor minime obligatorii
o reducerea / descurajarea imprumuturilor
 in consecinta, creste rata dobanzii, iar investitiile sunt franate
 FINANTAREA ECONOMIEI
BANCILE SI SISTEMUL BANCAR

Intr-o formulare generala, finantarea desemneaza ansamblul disponibilitatilor banesti,

precum si al instrumentelor sau mijloacelor de plata care pot fi utilizate de un agent economic,
de o anumita colectivitate sau de catre stat, pentru realizarea obiectului de activitate sau in cazul
statului a obiectivelor e politica economica si sociala.
Este necesara distinctia dintre finantele publice, apartinand statului si administratiilor locale
si finantele private, apartinand agentilor economici, indiferent de natura si marimea acestora. In
procesul formarii, repartizarii si utilizarii mijloacelor banesti necesare, se constituie relatii
specifice, denumite relatii financiare.
Agentii economici, inclusiv menajele se pot afla in ipostaze diferite. Pe de o parte, acestea
pot dispune de economii, formate din venituri, atunci cand sunt mai mari decat investitiile,
respectiv cheltuielile pe care le efectueaza. In acest caz, agentii economici dispun de capacitate
de finantare, pe care o pun la dispozitia economiei nationale.
In situatia inversa, cheltuielile fiind mai mari, agentii economici inregistreaza nevoie de
finantare. => unii au capacitate de finantare, iar altii resimt nevoia de finantare.
La scara economiei nationale, finantarea se realizeaza in principal prin miscarile resurselor
dintr-o zona a economiei in alta, prin operatiuni financiare, care exprima variatia activelor
agentilor economici in bani si creante.

FINANTAREA SOCIETATILOR COMERCIALE

La nivelul intreprinderilor, sursele de finantare a investitiilor se pot grupa in doua mari

categorii:
1. finantarea interna / autofinantare – in acest caz, principalele surse se refera la amor-
tizarea capitalului fix, precum si la profitul repartizat in acest scop.
2. Emisiunea de titluri de valoare, respectiv actiuni si obligatiuni puse in vanzare pe piata
financiara.
3. Recurgerea la creditele bancare
Analizand experienta tarilor evoluate. Pot fi desprinse doua mari modalitati de finantare a
investitiilor agentilor economici:
1. Finantarea nemonetara – are la baza resursele preexistente, respectiv economiile
agentilor economici realizate in perioadele precedente.
2. Finantarea monetara – corespunde cretiei de noi resurse monetare prin mecanismele
specifice activitatii bancare.
Finantarea monetara se asigura prin sistemul bancar, precum si prin intermediul pietei
capitalurilor. Finantarea asigurata prin piata de capital corespunde mecanismului denumit finantare
directa, intrucat agentii economici achizitioneaza direct instrumente de trezorerie si valori i /
mobiliare pe diferite perioade de timp. Finantarea prin intermediere bancara se numeste finantare
indirecta, legatura dintre cererea si oferta de resurse financiare fiind realizata prin constituirea de
depozite si acordarea de credite de catre bancile.
In ultimele decenii, in tarile dezvoltate, a crescut considerabil rolul finantarii realizata prin
piata capitalurilor si cea monetara, oe care se lanseaza si se negociaza titluri de credit pe termen
lung, precum si titluri de trezorerie. Aceasta nu inseamna insa ca se inregistreaza diminuarea rolului
bancilor, ci doar a campului lor de activitate.
In procesul de finantare, un rol esential revine intermediarilor financiari. Acestia reprezinta
institutii sau entitati economice, care preiau depozite sau fonduri banesti de la cei care dispun de
disponibilitati, pe care le acorda ulterior sub forma de imprumuturi celor care au nevoie de
finantare. In categoria intermediarilor financiari se includ – bancile comerciale, bancile de
economii, companiile de asigurari, fondurile de pensii, fondurile de asistenta reciproca, societatile
de brokeraj.

CONTINUTUL SI FORMELE CREDITULUI

Creditul, ca una dintre categoriile importante ale relatiilr economice de piata, rezulta in
esentam din functia banilor de mijloc de plata si se concretizeaza in separarea in timp a actului de
transmitere a unor valori si a celui de transferare a echivalentului acestora. Doua categorii
principale de operatiuni economice dau nastere relatiilro de credit:
1. Vanzarea de marfuri / prestarea de servicii, a caror plata urmeaza a fi facuta la o data ul-
terioara, numita scadenta
2. Acordarea de imprumuturi in bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioada deter-
minata.
Ca relatie economica, pot fi evidentiate urmatoarele trasaturi ale creditului:
 Aduce in prim-plan doua subiecte distincte, respectiv creditorul, cel care da cu imprumut
sau vinde pe credit, avand d incasat o valoare la scadenta si al doilea actor – debitorul – cel
care primeste imprumutul sau o anumita marfa, urmand ca la scadenta sa achite valoarea
acestora.
 Rambursabilitatea creditului la o data reciproc acceptata, denumita scadenta
 Creditul este purtator de dobanda, concretizata in suma de bani platita de debitor pentru
creditul primit.
 Creditul presupune si o garantie reala sau materiala, precum si o garantie personala, situatie
in care este suficient angajamentul personal al debitorului.
CRITERII DE CLASIFICARE A CREDITULUI
1. Forma in care se acorda precum si subiectii relatiei de credit:
- Creditul de comert, care se acordaintre industriasi si comercianti, prin vanzarea mar-
furilor
- Creditul bancar, reprezentat prin imprumutul acordat de catre banci.
2. Din punctul de vedere al destinatiei finale
- Creditul de productie / pentru productie – utilizat in scopul largirii si modernizarii
productiei
- Creditul de consum – destinat achizitionarii unor bunuri de consum de catre populatie.
3. In functie de subiecti:
- Credit intern – creditorul si debitrul se afla in aceeasi tara
- Crditul international contractat pe piata externa. Acestea pot fi bilaterale sau multilater-
ale, fiind acordate de FMI (credite standby) sau acordate de catre alte organisme.
Creditul indeplineste mai multe functii:
 Mijloceste procesul de obilizare a fondurilor, temporar disponibile la unele intreprinderi si
persoane si orientarea catre cei care au nevoie de finantare.
 Favorizeaza desfacerea marfurilor pe scara larga,
 Influenteaza cresterea consumului prin cumpararea pe credit si vanzarea in rate a unor
bunuri de valoare mare si de uz indelungat
 Indeplineste un rol de reglare a circulatiei monetare.
ANALIZA BANCILOR SI A SISTEMULUI BANCAR

In 1880 a luat fiinta BNR, ca societate pe actiuni, cu un capital initial de 30mil lei aur, din
care 10 apartineau statului. N perioada interbelica, s-a constituit un sistem de banci comerciale,
reprezentat in principal de catre banca romaneasca, societatea bancara romana. Au aparut si unele
banci comerciale, respectiv banca agricola, casa rurala, institutul national de credit agricol. Pe plan
international, la 1609 s-a creat Banca din Amsterdam si in 1694 Banca Angliei.
Banca este o „intreprindere” compleza. Pe de o parte, ea reprezinta un intermediar financiar,
care gestioneaza banii, iar pe de alta parte exercita un rol major in finantarea activitatii la scara
macro-economica prin acordarea de credite. In procesul dezvoltarii istorice, s-au constituit mai
multe tipuri de banci. Respectiv banci de emisiune, banci de depuneri / de depozit, banci de afaceri,
bacile specializate (banci de export / import, bancile ipotecare).
In prezent exista doua mari categorii de banci:
1. Bancile centrale
Cea mai veche banca centrala este banca Angliei. In SUA, rolul de Banca Centrala revine
sistemului federal de rezerve, care este un sistemde banci centrale.
2. Bancile comerciale:
 Bancile de compensatie / clearing
 Banci de investitii
 Banci de afaceri
 Banci de scont
Principala diferenta dintre aceste banci consta in accentul pus pe unul sau altul din formele de
servicii / actiuni de baza. Astfel, bancile comerciale efectueaza trei mari categorii de acțiuni:
- Operatiuni pasive – care constau in primirea de depozite
- Operatiuni active – care constau in acordarea de credite
- Prestarea de servicii financiare

Reforma sistemului bancar în Romania

Trecerea la economia de piață a necesitat și restructurarea sistemului bancar pe principiile

acestui tip de economie. Cadrul legislativ necesar a cuprins cu precădere legea privind activitatea
bancară și legea băncii naționale. Sistemul bancar din țara noastră a fost structurat și organizat pe
două niveluri:
1. Banca națională a României – funcții de institut unic de emisiune, de reglementare în
domeniul monetar și al creditului, precum și de supraveghere a societăților bancare.
2. Băncile -constituite ca societăți comerciale a căror activitate are ca obiect principal
atragerea de fonduri de la populație și de la agenții economici, acordarea de credite și efec-
tuarea unor servicii cu caracter bancar. Această structură a urmărit pe de o parte să garanteze
poziția independentă a băncii naționale în domeniul politicii sale monetare și de credit, iar pe
de altă parte să asigure autonomia societăților bancare în exercitarea atribuțiunilor lor. Potrivit
legii 312, BNR este banca centrală a statului român, instituție publică independentă, a cărei
activitate are drept obiectiv fundamental asigurarea menținerea stabilității prețurilor. În ve-
derea realizării acestui obiectiv, BNR are următoarele atribuțiuni: elaborarea și aplicarea
politicii monetare și a politicii de curs de schimb; autorizarea reglementarea și supravegherea
prudențială a instituțiilor de credit; promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemului
de plăți pentru asigurarea stabilității financiare; emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloc
legale de plată pe teritoriul României; stabilirea regimului valutar, supravegherea respectării
acestuia; administrarea rezervelor internaționale ale României.
Legea prevede de asemenea că BNR sprijină politica economică generală a statului, fără
prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și menținere stabilității
prețurilor.
BNR este unica instituție autorizată să emită însemne monetare sub formă de bancnote și
monede ca mijloace legale de plată pe teritoriul României stabilind programul de emisiune a
bancnotelor și monedelor, punerea acestora în circulație, precum și schimbarea însemnelor
monetare.
O alta functie importanta este cea de trezorier al statului.
In acest cadru, BNR, tine in evidentele sale contul curent general al trezoreriei statului,
primeste incasarile pentru acest cont si efectueaza platile in limita disponibilitatilor existente.
De asemenea, BNR stabileste mentine si administreaza rezervele internationale. In astfel de
conditii incat sa poata determina periodic marimea lor si respectarea regulilor generale privind
lichiditatea si riscul specific activelor externe. Rezervele internationale snt alcatuite cumulativ ori
selectiv din urmatoarele:
 Aur – aurul detinut in tezaur in tara sau depozitat in strainatate.
 Activele externe sub forma de bancnote si monede sau disponibil in conturi la banci sau la
alte institutii financiare in străinătate, exprimate in acele monede si detinute de acele tari pe
care le stabileste BNR.
 Orice alte active de rezerva recunoscute e plan international, inclusiv dreptul de a efectua
cumparari de la FMI in cadrul transei de rezerva, precum si detinerile de drepturi speciale de
tragere. (DST)
 Cambiile, cecurile, biletele la ordin, precum si obligatiuni si alte valori mobiliare negocia-
bile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente.
 Bonurile de tezaur, obligatiuni si alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne straine
sau de institutii financiare interguvernamentale.
BNR este condusa der un consiliu de administratie, conducerea executiva fiind exercitata de
guvernator si vice-guvernatori in conditiile stabilite prin regulamentul intern.
Legea bancara defineste banca drept persoana juridica autorizata sa isi desfasoare in principal
activitati de atragere de depozite si acordare de credite in nume si pe cont propriu. Bancile se
constituie ca societati comerciale pe actiuni, pe baza autorizatiei emise de BNR. De asemenea,
bancile se constituie cu respectarea prevederilor legale in vigoare alicabile societatilor comerciale,
in principal fiind vorba de L31/90.
Bancile comerciale, persoane juridice romane si sucursalele bancilor straine pot ddesfasura
urmatoarele activitati:
- Acceptarea de depozite
- Contractarea de credite
- Emiterea si gestiunea instrumentelor de plata si de credit
- Plati si decontari
- Leasing financiar
- Transferuri de fonduri
- Emiterea de garantii si asumarea de angajamente
- Tranzactii in contul clientilor cu valute , cu instrumente financiare derivate, metale preti-
oase, valori mobiliare.
Alte categorii de operatiuni se pot referi la intermedierea in plasamentul de valori imobiliare,
administrarea de portofolii ale clientilor in numele si pe riscul acestora, custodia si administrarea de
valori imobiliare, consultanta financiar-bancara, operatiunile de mandat.
Riscul in activitatea bancara

Prin natura sa, activitatea economica implica riscul. Acesta poate fi definit in esenta ca un
eveniment incert si probabil, care produce daune ce diminueaza profitul si patrimoniul
intreprinderii. Sursa riscului se gaseste fie in cauze obiective, respectiv in schimbarile care au loc in
domeniul stiintei, al tehnicii, in economie sau in conditiile naturale, fie in cauze subiective, in
randul carora pot fi mentionate gradul insuficient de cunoastere si prevedere in adoptarea deciziilor,
evolutia diferita, negativa a situatiei unor parteneri de afaceri si deci in relatiile dintre creditori si
debitori, de asemenea schimbarea conditiilor ca urmare a unor decizii sau schimbari neasteptate de
ordin financiar, de ordin politic. Asumarea riscului este inclusa in logica afacerilor.
De asemenea si populatia sau consumatorii isi asuma riscuri atunci cand fac plasamente la banci
sau cand fac investitii prin achizitii pe piata financiara. Exista trei tipuri principale de riscuri, carora
trebuie sa le faca fata partenerii care au incheiat o tranzactie, precm si bancile.
1. Riscul de creditare – este asumat de toate bancile si poate genera probleme serioase atat
bancii creditoare, cat si intregului sistem bancar, daca expunerea la risc este prea mare.
Riscul de credit a reprezentat principala forma cu care s-a confruntat sistemul bancar roma-
nesc.
2. Riscul de piata – care tine de valoarea de piata a pozitiilor deschise din portofoliul bancii,
care tine de asemenea de evolutia dobanzilor si a cursurilor valutare.
3. Riscul operational – riscul unei pierderi directe sau indirecte, rezultate din cauza unor even-
imente externe sau procese interne, personale sau sisteme inadecvate sau care au esuat.
Astfel, analizele si controalele efectuate au pus in evidenta disfunctionalitati ale sitemului
informatic, deficiente in organizarea si realizarea activitatii de audit, monitorizarea deficitara
a clientilor.
Prin reglememntarile existente, bancile comerciale au obligatia sa previna si sa diminueze intr-o
masura cat mai mare aceste riscuri, asigurand pe de o parte apararea propriului capital si propria
credibilitate, iar pe de alta parte, securitatea depozitelor clientilor lor, precum si erularea normala a
transferurilor intre partenerii clienti ai bancilor. Banca centrala trebuie sa asigure inainte de toate
siguranata si functionarea intregului sistem bancar si prevenirea riscului de sistem. Acesta este
expresia unei crize financiare, concretizaa in neindeplinirea obligatiilor financiare la nivelul unor
banci sau componente importante ale sistemului financiar bancar ca urmare a lipsei de lichiditati. In
sprijinul agentilor economici, BNR infiintat in 1997 un organism specializat denumit centrala
incidentelor de plati care reprezinta un prestator de servicii de informare pentru banci, agenti
economici si populatie, precum si un cazier bancar al celor care au produs fraude cu instrumentele
de plata.

Principiile activitatii bancare

Un rol important in formularea acestor principii l-au avut normele si standardele internationale
adoptate de organisme de specialitate, respectiv Banca Reglementelor Internationale, Banca centrala
europeana, care a inceput sa functionezze din 1998 si Sistemul european al bancilor centrale.
(1999)
2. Reglementarea si supravegherea bancara
- Instituie obligatia legala a bancii centrale de a veghea la respectarea unor norme atat in
ceea ce priveste intrarea unor noi banci pe aceasta piata, cat si functionarea coerenta a
sistemului bancar, in vederea desfasurarii adecvate a sistemelor de plati, precjm si a
protejarii sistemului financiar-bancar de riscul sistemic.
 - In virtutea acestui princiiu, legea privind statutul BNR prevede ca BNR are competenta
exclusiva de autorizare a functionarii bancilor si raspunde de supravegherea prudentiala
a bancilor autorizate sa functioneze pe teritoriul Romaniei

3. Principiul prudentei in activitatea bancara si supravegherea respectarii lui

- Include stabilirea si resectarea unor norme si indicatori de prudenta bancara, in scopul
prevenirii si limitarii riscurilor bancare si prin aceasta asigurarea stabilitatii intregului
sistem bancar.
- In baza acestui principiu, la acordarea creditelor, bancile trebuie sa vegheze ca solic-
itantii sa prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenta. In acest scop,
bancile cer solicitantilor garantarea creditelor in conditiile stabilite pentru normele lor
de creditare.

4. Secretul profesional
- L58/1998 statueaza obligatia bancilor de a pastra confidentialitatea tuturor tranzactiilor
si serviciilor pe care le ofera, inclusiv cu privire la identitatea titularilor conturilor.
- De asemenea, personalul societatilor bancare nu are dreptul de a utiliza sau de a dez-
valui, nici pe parcursul activitatii lor, nici dupa incetarea acesteia fapte, care devenite
publice, ar putea dauna intereselor ori prestigiului unei societati bancare sau a unui client
al acesteia.

5. Garantarea depozitelor constituite la banci

- Acest principiu vizeaza nu numai restituirea / rambursarea la scadenta sau la cerere, dar
si posibilitatea pentru persoanele fizice de a-si recupera depunerile atunci cand banca in-
tra in situatia de lichidare pe baza de hotarare judecatoreasca.
- Recuperarea depozitelor se face dintr-un fond constituit prin contributia anuala a banci-
lor, iar nivelul / plafonul garantiei fiind stabilit de Asociata Nationala a Bancilor (50.000
=> 100.000 euro)

Tendinte actuale in dezvoltarea activitatii bancare

In ultimele decenii, activitatea bancara a fost influentata de actiunea mai multor factori, in
randul carora se situeaza in prim plan urmatorii:
- Schimbarile intervenite in cerererea de servicii bancare si financoare ca urmare a modifi-
carilor di structura demografica si in formele de economisire practicate de populatie (ex.:
cresterea rolului fondurilor de pensii si a asigurarilor; evolutia ascendenta a formelor co-
lective de economisire si de gestiune a acestora; variabilitatea cursului de schimb si a
dobanzilor => a sporit cererea pentru instrumente de gestiune a riscurilor prin interme-
diul contractelor la termen si a optiunilor.)
- „Socul tehnologiilor” – incorporarea masiva a progrreselor din domeniul informaticii si
telecomunicatiilor. O expresie a acelor tehnologii in domeniul bancar =>aparitia si ex-
tinderea monedei electronice (bit coin) si a cardului.
- „Socul dereglementarilor” Dupa marea criza din 1929-1933, in urma careia in SUA au
disparut peste 9.000 de banci, activitatea bancara capata un caracter mult mai regle-
mentat, prin norme si reguli care urmareau asigurarea unei ai mari stabilitati. Aceasta
reglementare suplimentara a aprotejat intr-o anumita masura economia de crizele finan-
ciare timp de cateva decenii. Sub influenta gandirii liberale si neo-liberale, in 1998 a fost
 abrogata una dintre legile importante de reglemenrare a activitatii bancare, cazand astfel
un obstacol important in calea liberalizarii nelimitate a pietei financiare.
- Ascensiunea exploziva a pietelor financiare, liberalizarea lor accentuata, precum si di-
versificarea produselor promovate pe aceste piete. Cel mai controversat produs financiar
l-a reprezentat „derivatele”, respectiv produse financiare negociabile a caror valoare
depinde de sau deriva din valoarea altor active (proprietati, obligatiuni, actiuni) sau
combinatii de active sau instrumente financiare care au permis printre altele ignorarea
unor reguli referitoare la rezervele minime de capital, prin ajustarea activelor in functie
de gradul de risc.
Principala caracteristica in ultimele deccenii o reprezinta restructurarea industriei bancare,
respectiv concentrarea, diversificarea si internationalizarea activ bancare.
Una dintre importantele evolutii vizeaza miscarea catre o asa numita banca universala.
Aceasta reprezinta un intermediar financiar care ofera un ansamblu de de servicii financiare,
respectiv colectarea depozitelor, deschiderea de credite, operatiuni asupra titlurilor, activitati de
asigurari.
Acest model, cel oferit de banca universala este opus sistemului de banci specializate, care a
dominat in SUA in urma reglementarilor din 1933, reglementări care searau strict ancile comerciale
de bancile de investitis u bancile de afaceri americane. Bancile de afaceri sunt acele banci care se
finanteaaza pe pietele de capitaluri. Ele se consacra traditional realizarii a doua categorii de
activitati complementare, respectiv operatiuni de finantare si de prestare de servicii pentru clientela
marilor intreprinderi industriale si comerciale. Sistemul bancii unievrsale tinde sa devina dominant
in UE, insa sub forme organizationale variate. Una dintre aceste forme o reprezinta conglomeratele
financiare.
In Europa, evolutia cea mai evidenta se refera la dezvoltarea conglomeratelor banci
asigurari. Este vorba in esenta de participarea institutiilor de credit in companiile de asigurari ca si
in cadrul altor institutii dupa jumatatea anilor ’80financiare, participantii din cadrul pietei au
beneficiat de cadrul legislativ si de reglementare permisiv pentru dezvoltarea legaturilor dintre
banci si asigurari, atat in cadrul sistemelor nationale, cat si pe plan international.
Internationalizarea sistemelor bancare reprezinta o tendinta marcanta in Europa. Aceasta
tendinta exprima ponderea activelor bancare controlate de institutii din strainatate. O asemenea
evolutie ridica serioase probleme in materie de asigurare a depozitelor, de eficacitate a reglarii
prudentiale si de gestiune a crizelor bancare in UE.
Evolutiile din ultimele decenii au evidentiat accentuarea instabilitatiii sectorului bancar.
Amploarea crizelor bancare in tarile industrializate, dar si in tarile emergente a generat preocupari
privind politica de stabilitate a bancilor. Tendinta de extindere a crizelor bancare se poate explica,
printre altele, prin cauze comune, chiar daca experientele nationale urmaresc traiectorii specifice in
ceea ce priveste durata, priofunzimea si modalitatile de iesire din criza.
Cu toate acestea, cauza comuna a acestor crize bancare o reprezinta socul liberalizarii
financiare si dificultatea adaptarii bancilor la exigentele globalizarii financiare. Majoritatea
sistemelor bancare au nregistrat reducerea rentabilitatii la sfarsitul anilor 80 si inceputul anilor 90.
Acest val al crizelor bancare este direct legat de criza imobiliara si de degradarea indusa de calitatea
activelor bancare. Prin politici macroeconomice specifice, SUA si UK au reusit sa redreseze
rentabilitatea sectorului bancar. In cazul SUA politica monetara a FED-ului a contribuit puternic la
sustinerea sistemului bancar. Printre altele, tehnicile de transfer al riscului de credit se dezvolta cu
deosebire dupa anii 90. Este vorba de instrumente prin care un vanzator de risc cedeaza unui
cumparator de risc riscul de credit. Utilizarea masiva a produselor financiare derivate ale creditului
a apartinut cu precadere bancilor anglo-saxone, ulterior utilizarea lor extinzandu-se si in alte tari din
Europa.
Bancile joaca un rol important in dinamica stabilitatii financiare. Ele inoveaza permanent
pentru a spori rentabilitatea, ceea ce conduce la aparitia in sistemul financiar de noi practici si de
noi produse financiare, care au drept caracteristici sporirea vitezei de circulatie a monedei si a
ofertei de finantare.
Politica de stabilizare a sistemului bancar constituie un imperativ macroeconomic. Punrea sa
in aplicare este intr-o mare masura influentata de liberalizarea si globalizarea financiara. Pe
parcursul ultimelor decenii, modalitatile de finantare si de plasament, ca si rolul cuvenit bancilor si
pietelor financiare au inregistrat profunde mutatii. Astfel, in aceasta perioada s-a manifestat o
ruptura semnificativa in ceea ce priveste rolul si functionarea sferei financiare. Aceste moificari
structurale, precum si inovatiile financiare au fost evidentiate in literatura de specialitate prin cei
3D. (Dezintermediere + Dereglementare + Delocalizarea)
Dezintermediere–autonomizarea progresiva a agentilor non financiari in raport cu bancile,
sporirea rolului pietelor de capital in detrimentul intermediarilor financiari, in special al bancilor.
Dereglementare – modificarea regulilor de control a pietelor, introducerea noilor produse
financiare si liberalizarea remunerarii economisirii. Aceasta miscare a aparut in SUA in ani 80 si a
fost insotita de noi dispozitii legislative. Astfel, ca reactie la scandalurile si falimentele bancare, au
fost adaptate noi masuri prudentiale.
Inovatia financiara- desemneaza crearea de produse financiare adaptate nevoilor celor care
se imprumuta, respectiv aparitia obligatiunilor convertibile in actiuni, garantii impotriva riscurilor,
instrumente care permit flexibilitatea remuneratiilor. Devenind tot mai sofisticate, aceste produse
financiare asigura partajarea / diseminarea riscurilor intre participantii pe piata financiara.
Delocalizarea – integrarea sporita a pietelor, de asemenea despecializarea activitatilor
financiare si deschiderea lor catre noi participanti, inclusiv din exterior. Deschiderea internationala a
pietelor s-a concretizat in abolirea controlului schimburilor si disparitia distinctiei care viza
institutiile de credit in banci de depozit si banci de investitii (distinctie valabila in perioada 1933-
1999)

Piata de capital, valorile imobiliare

PIATA DE CAPITAL
Definirea si continutul pietei financiare

Spre deosebire de pietele monetare, pietele financiare sunt specializate in efectuaread de

tranzactii cu active financiare, care au scadente pe termen mediu si lung. Prin intermediul lor,
capitalurile disponibile sunt orientate catre pietele pe care se manifesta cererea de capital. Cu toate
acestea, nu exista delimitari clare intre piata financiara, piata de capital si piata monetara.
Deosebirile dintre acestea sunt conditionate de reglementarile existente in diferite tari, privind
instrumentele utilizate pe fiecare piata, operatorii specifici. Astfel, conform reglementarilor din
Romania (L273/2004) piata de capital reprezinta o componenta a pietei financiare, care face
posibila separarea actului de economisire de cel de investire. Datorita pietei financiare,
economisirea poate finanta investitiile altor agenti economici. Prin aceasta, piata financiara apare ca
un circuit specializat, in cadrul caruia au loc tranzactii cu capitaluri pe termen lung.
Pietele financiare functioneaza pe baza anumitor caracteristici, respectiv:
- Emisiunea si plasarea de valori mobiliare – cu alte cuvinte, vanzarea pentru prima data
de actiuni, obligatiuni si alte titluri catre detinatorii de capitaluri disponibile;
- Caracterul negociabil al valorilor mobiliare – relevant e faptul ca acestea pot fi instrain-
ate (pot fi vandute) de primii detinatori inainte de a ajunge la scadenta si evident trans-
formate in bani;
Piata financiara reprezinta locul de intalnire al cererii si ofertei de capitaluri pe termen
mediu si lung. Cererea de capital apartine sociatatilor industrale si comerciale publice si private,
apartine de asemnea institutiilor financiar-bancare si de asigurari, administratiilor publice centrale si
locale. Exponentii cererii de capital reprezinta debitori pe piata financiara.
Cererea de capital este determinata de nevoia finantarii unor programe de investitii recum si
de nevoia majorarii resurselor financiare apartinand unor institutii si organisme financiar-bancare.
 Cealalta componenta a pietei, respectiv oferta de capital, constituie rezultatul procesuluide
economisire si apartine societatilor comerciale, bancilor, societatilor de asigurari, indivizilor.
Investitorii insa trebuie sa aiba suficiente motivatii pentru a efectua asemenea categorii de
plasamente sa detina garantiile necesare pentru recuperarea sumelor avansate si evident pentru
obtinerea de castiguri suplimentare. Asigurand mobilizarea resurselor disponibile in economie care
se vor concretiza in investitii pentru sporirea capitalului real (a capitalului fizic) piata financiara are
rolul de intermediar intre sectorul financiar-bancar si cel productiv.
Piata financiara are o structura complexa, care variaza pe de o parte in raport de conditiile
specifice, precum si de gradul de dezvoltare a economiei respective. Aceasta piata vizeaza in primul
rand difuzarea emisiunilor noi in cadrul pietei primare, precum si schimbarea titlurilor deja emise in
cadrul pietei secundare.
Piata primara are rolul de a emite noi titluri de valoare in scopul atragerii de capital banesc
disponibil. Pe aceasta piata intervin cei care doresc sa plaseze resursele proprii in schimbul titlurilor
de valoare emise de agentii economici, care doresc sa atraga fonduri. Ca urmare, aceasta piata
exercita o functie de finantare a economiei. Emitentii titlurilor de valoare suunt societatile
comerciale, bancile, precums i administratiile publice.
Intalnirea investitorilor, respectiv a celor care economisesc, cu emitentii titlurilor mobiliare
se realizeaza prin intermediarii financiari. In cadrul acestora, un rol important il exercita bancile sau
institutiile financiare specializate care in schimbul activitatilor prestate incaseaza un comision platit
de agentul economic emitent.
Cealalta component, respectiv piata financiara secundara ofera cadrul necesar tranzactionarii
de titluri deja emise. Detinatorii de titluri pot obtine lichiditatile necesare prin vanzarea acestora
inainte de se ajunge la scadenta. De asemenea, piata secundara asigura mobilizarea in bune conditii
a economiilor investite in valori mobiliare si prin aceasta reprezinta un complement al pietei
primare.
In functie de obiectul tranzactiei, se deosebesc piata actiunilor si piata obligatiunilor.
Piata valorilor mobiliare reprezinta componenta principala a pietei financiare.
VALORILE MOBILIARE – instrumente ale pietei financiare
Acestea reprezinta instrumente financiare negociabile, respectiv titluri de proprietate sau
creante care confera drepturi patrimoniale asupra emitentului. Ele sunt emise de intreprinderi, de
colectivitati publice, precum si de catre stat, sub forma materiala, ca hartii de valoare sau
nemateriala, sub forma de inscrisuri in cont si sunt reprezentate de actiuni, obligatiuni, precum si de
alte instrumente financiare derivate sub forma de contracte la termen sau optiuni. Emisiunea de
valori mobiliare reprezinta o modalitate de procurare a resurselor banesti necesare. Prin intermediul
sau, se asigura o parte importanta a necesitatilor de finantare. Titlurile de valoare reprezinta o
fractiune, in general de dimensiuni foarte reduse a fondurilor angajate de un agent economic. Astfel,
capitalul unei societati, precum si majoritatea imprumuturilor de o anumita importanta sunt divizate
intr-un numar foarte mare de parti, astfel incat investitorii, chiar de puteri financiare reduse, pot
participa la dezvoltarea activitatii economice legata de aceste capitaluri.
Plasamentul in valori mobiliare raspunde mai multor mobiluri a celor care investesc ca
urmare a economisirii:
- securitatea, respectiv garantia recuperarii investitiei.
- lichiditatea, respectiv posibilitatea de a obtine la nevoie resursele banesti
- protectia impotriva deprecierii monetare
- rentabilitatea, care se refera la remunerarea capitalurilor investite sub forma de dobanzi,
sub forma de dividende si alte forme de remunerare, la o rata medie de randament, con-
siderata satisfacatoare.
Valorile mobiliare reprezinta titluri negociabile, care aduc venituri detinatorilor lor. Cele mai
cunoscute valori mobiliare sunt actiunile, care reprezinta titluri de proprietate asupra unei parti din
capitalul unei firme si obligatiunile, care reprezinta titluri de credit.
Fiecare actiune reprezinta o fractiune a capitalului social. Proprietarii de actiuni devin
actionari ai intreprinderii. In aceasta calitate, ei beneficiaza de anumite drepturi, participa la
gestionarea societatii respective precum si la repartizarea unei parti din profitul anual sub forma de
dividend. Dividendul se calculeaza procentual fata de capitalul subscris, respectiv valoarea
nominala a actiunilor. Marimea dividendului este conditionata de rezultatele economico-financiare
inregistrate de societatea emitenta de actiuni. Intrucat marimea dividendului se modifica de la un an
la altul, actiunile sunt calificate ca valori cu venit variabil. Pot fi cotate si tranzactionate la bursa
numai actiunile acelor societati care intrunesc anumite conditii de performanta si care difuzeaza pe
piata un numar suficient de mare de actiuni.
Exista mai multe tipuri de actiuni. In functie de forma de prezentare, axista actiuni:
1. nominative –au inscris numele detinatorului si pot fi transmise unei alte persoane prin
transcrierea tranzactiei intr-un registru la societatea emitentă.
2. la purtator –nu se specifica numele detinatorului => ele pot fi instrainate fara nicio con-
ditie, posesorul lor devenind si actionar.
In virtutea criteriului drepturilor generate „dreturile gfenerate”:
1. actiuni ordinare / comune
2. actiuni preferentiale / privilegiate
In principiu, toate actiunile sunt purtatoare ale acelorasi drepturi. In anumite cazuri, prin
reglementari juridice, pot fi emise actiuni care sa beneficieze de castiguri suplimentare referitoare la
prioritatea in repartizarea profitului sau in cea ce priveste dreptul la vot. In timp ce actiunile
ordinare confera drepturi egale detinatorilor lor, in cazul actiunilor preferentiale, dividendele se
platesc anterior celor cuvenite detinatorilor de actiuni comune. Actiunile preferentiale asigura un
venit cert pe baza unui dividend fix.
Obligatiunile sunt si ele titluri negociabile, care reprezinta o creanta pe termen lung asupra
unei societati, asupra statului sau a unei alte persoane juridice de drept public. Ele reprezinta titluri
de valoare, deoarece, spre deosebire de un alt imprumut, datoria ca atare poate fi cumparata si
vanduta pe piata deschisa. Caracterul lor negociabil decurge din posibilitatea ca obligatiunile sa
poata bfi transferate cu usurinta de la un proprietar la altul.
Obligatiunea reprezinta un titlu care materializeaza o creanta a emitentului. Fiecare
obligatiune face parte dintr-o emisiune totala, ce reprezinta capitalul imprumutat de emitentul sau.
Detinatorul de obligatiuni care doreste sa reintre in posesia capitalului inainte de scadenta, vinde pe
piata titlurile detinute.
Principalii emitenti pe piata obligatiunilor sunt statul, colectivitatile locale, precum si agentii
economici care isi procura pe aceasta cale resursele imprumutate. Titularii de obligatiuuni, respectiv
obligatarii sunt recompensati conform modalitatilor prevazute in contractul de emisiune. Ei primesc
o dobanda fixa (cupon) determinata prin inmultirea ratei dobanzii cu valoarea nominala a
obligatiunii.
Obligatiunile sunt considerate valori cu venit fix. In realitate, aceste venituri pot varia in
timp in functie de clauzele de imprumut, respectiv primele de rambursare majorate in timp, rate ale
dobanzii variabile, precum si indexarea dobanzilor. Obligatiunile sunt emise la valoarea nominala,
care reprezinta valoarea imprumutului e care emitentul lor se obliga sa o restituie la scadenta. Pretul
de emisiune al unei obligatiuni reprezinta pretul pe care trebuie sa il plateasca cel care subscrie.
Titlurile pot fi emise la valoarea nominala (al pari) sau la o valoare inferioara acesteia (sub pari).
De regula, pentru a spori gradul de atractivitate, valoarea de subscriere sau pretul de
emisiune, este stabilit la un nivel inferior valorii nominale. Diferenta poarta denumire de prima de
emisiune. Pretul de piata al unei obligatiuni se numeste curs si se determina ca raport procentual
intre valoarea de tranzactionare pe piata a obligatiunii si valoarea sa nominala. Cursul se exprima
procentual si poate fi mai mare, mai mic sau egal cu valoarea nominala. Cursul unei obligatiuni este
influentat de actiunea mai multor factori, respectiv niovelul general al dobanzilor pe iata, situatia
economico-financiara a firmei debitoare, conjunctura valuatr-financiara.
Piata obligatiunilor a devenit foarte atractiva pe parcursul ultimelor decenii ca urmare a
noului cod de gestiune a datoriei publice, ca urmare acresterii nevoilor de finantaree a
intreprinderilor publice si ca urmare a imprumuturilor institutiilor de credit incurajate de autoritatile
monetare sa isi sporeasca resursele pe termen lung. Categoria obligatiunilor s-a extins considerabil
in ultima perioada, incluzand in primul rand bligatiunile cu rata variata. Aceste obligatiuni asigura
protectia celui care economiseste, intrucat variatiile de rata se repercuteaza asupra cupoanelor, dar
nu si asupra pretului. O a doua inovatie o reprezinta obligatiunile indexate.
In perioadele de inflatie, obligatiunil eclasice isi diminueaza puterea de cumparare, insa o
clauza de indexare poate atenua un asemenea risc.
O alta inovatie o reprezinta obligatiunile convertibile in actiuni. Aceste produse financiare
au cunoscut o dezvoltare considerabila ca urmare a avantajelor oferite atat subscriitorilor, cat si
emitentilor. Pentru cei d prima categorie, ele asigura obtinerea unui venit fix cu scopul de a
conserva puterea lor de cumparare si de protejare in caz de scadere a cursului actiunlior.

Bursele de valori

In aparitia si dezvoltaea burselor de valori un rol important l-au avut constituirea si

extinderea societatilor pe actiuni.
1531 – a aparut la Anver??? Prima piata financiara, cunoscuta ca bursa de valori.
Ulterior, au aparut bursele de la Londra – 1554 – apoi la Amsterdam in 1608 si Bursa de
valori de la Paris in 1639.
1881 –a fost infiintata Bursa de valori de la Bucuresti.
Actualmente, printre cele mai importante burse de valori sunt cele de la New York, Bursda
de valori de la Londra, Paris, Frankfurt si Tokyo.
Bursa de valori indeplineste mai multe functii:
- plasarea economiiloor, intreprinderilor si populatiei in hartii de valoare si alimentarea pe
aceasta cale cu capitaluri a agentilor economici
- finantarea Trezoreriei publice prin vanzarea titlurilor de credit
- asigurarea mobilitatii capitalurilor si a posibilitatii schimbarii plasamentelor actionarilor
prin ransformarea in bani a valorilor mobiliare detinute si achizitionarea altora.
Biursele se pot clasifica in functie de mai multe criterii.
Dupa natura tranzactiilor pe care le milocesc:
1. BURSE GENERALE – care au ca obiect de tranzactie marfuri si hartii de valoare
2. BURSELE SPECIALIZATE
Dupa obiectul de tranzactii:
1. Burse de marfuri
2. Burse de valori mobiliare
3. Burse valutare
4. Burse de asigurari etc
Dupa forma de organizare:
1. Burse private – care functioneaza sub forma de societati pe actiuni sau camere de comert
2. Burse de stat
Bursa de valori reprezinta o piata secundara pe care se tranzactioneaza (se revand)
titlurile de valoare existente, in principal sub forma de actiuni si de obligatiuni. Prin
intermediul bursei de valori, investitorii isi transforma capitalul sub forma de titluri de
valoare in numerar si invers. Totodata, bursa de valori se defineste prin existenta unei
institutii care concentreaza cererea si oferta de titluri financiare si care efectueaza
operatiunilor bursiere, in conformitate cu un regulament acceptat.
Participantii la activitatea bursiera se impart in:
 - Investitori – persoane fizice sau juridice care urmaresc plasarea sau mobilizarea de capi-
tal
- Agentii pietei bursiere – firmele care asigura incheierea si derularea tranzactiilor de bur-
sa.
Agentii de bursa pot functiona atat ca profesionisti independenti, cat si ca angajati ai
unor firme de secialitate (societatile de bursa). Prin urmare, cumparatorii si vanzatorii de
hartii de valoare nu au acces direct la bursa, ci numai prin intermediul agentilor de schimb
care includ:
1. Brokerii agenti – care primesc ordine de vanzare-cumparare de la clentii lor si le
transmit brokerilor specialisti
2. Brokerii specialisti – care negociaza ordinele primite de la brokerii agenti. Ei pot
avea denumiri diferite. (joberi – UK, curtieri – Fr, dealeri - SUA) Rolul lor consta in
participarea la stabilirea cursurilor, de asemenea in executarea ordinelor de vanzare-
cumparare si in gestionarea portofoliului propriu de hartii de valoare.
In afara investitorilor si a agentilor de schimb, in structura organizatorica a unei burse de
valori se includ comisia oficiala a bursei si casa de clearing. In cadrul comisiei oficiale a bursei, se
stabilesc in ultima instanta cursurile titlurilorpe baza comenzilor de vanzare-cmparare. Cursul
stabilit este inregistrat si afisat. Casa de clearing (de compensatie) are rolul de a garanta executarea
obligatiilor asumate de parteneri, respectiv incasarea banilor de catre vanzatori si primirea titlurilor
solicitatea de catre cumparatori. Admiterea valorilor mobiliare la cotatia oficiala a unei burse se
realizeaza in conditii strict determinate.
Introducerea la bursa si cotarea titlurilor unor companii prezinta unele avantaje si anume:
- Lichiditatea – care se refera la transformarea cu usurinta a valorilor mobiliare in bani
- Cresterea gradulid e atractivitate pentru investitori, datorita faptului ca aceste valori suint
negociabile
- Posibilitatea majorarii capitalului si emiterea de obligatiuni.
Bursa de valori permite stabilirea pretului actiunilor si obliatiunilor. Astfel, agentii de
schimb concentreaza ordinele de vanzare si de cumparare si in urma confruntarii lor se determina
cursul de echilibru. Asadar, cursul unei actiuni sau obligatiuni reprezinta pretul care rezulta din
confruntarea cererii cu oferta pe piata bursiera.
Stabilirea pretului de echilibru al unui titlu financiar se mai numeste si cotatie. Aceasta
desemneaza totalitatea operatiunilor necesare fixarii cursului bursier. Prin urmare, trebuie facuta
distinctie intre valoarea unei actiuni care depinde de marimea patrimoniului si este stabilita la
emitere de catre firma si cursul actiunilor sau cotatia lor. Cotatia valorilor mobiliare permite fixarea
pretului astfel incat majoritatea cumparatorilor si vanzatorilor sa fie satisfacuti. In cadrul burselor de
valori, se inregistreaza variatii frecvente ale cursurilor. Fluctuatia cursurilor bursiere se exlica atat
prin situatia economica si politica interna si internationala, cat si prin actiunea unor factori
specifici. In principiu, cursul bursier este influentat de evoluti ratei inflatiei, a ratei dobanzii, a
situatiei economico-financiare a intreprinderii emitente, de evolutia duratei imprumutului in cazul
obligatiunilor.
In ultima instanta, cursurile actiunilor pot fi evaluate prin intermediul mai multor indicatori.
Unul dintre acesti indicatori il reprezinta randamentul determinat ca raport intre dividendul adus de
o actiune si cursul sau la bursa. Un alt indicator il reprezinta caitalizarea bursiera a intreprinderii,
care rezulta din inmultirea numaruluid e actiuni cu cursurile bursiere. Iar un al treile indicator il
reprezinta raportul pret -castig, determinat ca raport intre cursul actiunii si profitul net pe actiune.
In timp ce cursul bursier evidentiaza mecanismul evaluarii titlurilor financiare, tendinta de
ansamblu a bursei, respectiv evolutia cursurilor, este pusa in evidenta de indicii bursieri. Acestia
reflecta fluctuatiile pietei in general si a numitor sectoare economice in special. Acesti indici au o
utilitate deosebita pentru investitori. Evolutia lor este luata in consideratie in procesul de plasare si
fructificare a capitalurilor.
Exista doua categorii de indici bursieri:
- indici din prima generatie – financial times, nikkei, dow jones
- Indici din a doua generatie – standard & poor’s 500, NSC???, topics etc.
Cel mai cunoscut indice bursier, creat in 1884 – Dowjones – care reflecta activitatea bursei
de pe Wallstreet.

Subiecte examen:

1. Scoala clasica si liberalismul economic

2. Keynes si interventionismul statal
3. Monetarismul si trasaturile lui
4. Masa monetara si componentele ei
5. Cererea de moneda
6. Oferta de moneda si creatia monetara
7. Piata monetara – definire, agenti participanti, obiect, componentele pietei monetare
8. Politica monetara – definire, obiective, instrumente de promovare
9. Conceptul si formele finantarii – finantarea directa si finantarea indirecta
10. Continutul si trasaturile creditului
11. Bancile comerciale – definire, activitati desfasurate
12. BNR – atributii, cmponentele rezervelor internationale
13. Riscul in activitatea bancara – tipuri de riscuri
14. Principiile activitatii bancare
15. Tendinte actuale in dezvoltarea activitatii bancare
16. Restructurarea si instabilitatea sistemului bancar
17. Definirea si continutul pietei financiare
18. Valorile mobiliare – actiuni, obligatiuuni – instrumente ale pietei financiare
19. Bursele de valori