Economia (din greacă οίκος oikos, „casă” și νομος nomos, „conducere”) este o știință socială

ce studiază producția și desfacerea, comerțul și consumul de bunuri și servicii. Potrivit

definiției date de Lionel Robbins în 1932, economia este știința care studiază modul de
alocare a unor resurse rare în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu
activitatea umană, economia este o știință socială.
Ca urmare, se susţine tot mai mult că disciplina ştiinţifică care abordează, tratează şi
apreciază realitatea economică ca un sistem, cu toate structurile şi nivelurile acesteia, este
denumită ECONOMIE.

Etape ale evoluţiei gândirii şi ştiinţei economice

Etape ale evoluţiei gândirii şi ştiinţei economice:

a) Prima etapă în evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în gândirea antică greco-
romană şi asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin contribuţia
epocală a lui Adam Smith. În lucrarea sa “Avuţia naţiunilor” (1776), Smith pune accentul
pe teoria economică, dar evidențiază aspectele normative pe care le implică aceasta,
inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică. Ideea centrală a lucrării, aşa cum
reise şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de avuţie sau bogăţie a naţiunilor şi
analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la crearea şi sporirea ei. Adam
Smith este totodată considerat și părintele capitalismului, deși nu promovează
capitalismul înțeles sub forma lui homo economicus, individul avid după profit, ci
analizează relația dintre agenții economici, care deși acționează pentru maximizarea
profitului, respectă în același timp anumite principii morale.
Totodată. Smith introduce în teoria economică noțiunea de mână invizibilă, fiind de
părere că intervenția statului în economie trebuie să fie minimă, întrucât aceasta are
capacitatea de a se auto-regla.
b) A doua perioadă în evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se încadrează într-un orizont
de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul ultimei treimi a secolului
al XIX-lea. Această perioadă este dominantă şi ilustrată de David Ricardo, Thomas
Malthus, John S. Mill. De asemenea, în această etapă, a trăit şi a creat K. Marx, care este
considerat un fondator de nouă şcoală economică, înscriindu-se pe o anumită filiaţie de
idei.
c) A treia perioadă este cuprinsă între anii ′70 ai secolului XIX şi primul război mondial,
respectiv marea recesiune mondială din anii ′30 ai secolului al XX-lea. În acest interval de
timp, s-au impus contribuţiile strălucite ale Şcolii istorice germane, ce pun accent pe
procesul prin care eforturile pentru înţelegerea fenomenelor economice creează,
perfecţionează şi reconsideră structurile teoriei economice, într-un proces fără sfârşit.
d) A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează între anii ′20 şi anii ′70 ai
secolului al XX-lea. Perioada respectivă este marcată pregnant de J.M. Keynes şi de
opera sa fundamentală ”Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor”. Opera
economică a lui Keynes a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. Ca replică
 la curentul dirijist Keynesist, s-a constituit liberalismul clasic al secolului al XX-lea, ai
cărui corifei – L. Mises, F. Hayek, M. Friedman - formează nucleul cel mai activ al gândirii
economice din ultimele decenii.
e) A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului XX. Pe terenul realităţilor
economice contemporane şi beneficiind de cuceririle anterioare ale ştiinţei economice,
de tehnicile de analiză existente, ştiinţa economică se află în faţa unei noi situaţii clasice.
Deocamdată, toate teoriile elaborate în trecut au fost şi sunt dezvoltate şi actualizate. În
acelaşi timp, în procesul firesc de raportare la nevoile realităţii, unele dintre ideile,
teoriile şi doctrinele vechi au fost abandonate sau marginalizate.
Ştiinţa economică contemporană se caracterizează prin două trăsături (aspecte):
- creşterea considerabilă a volumului de informaţii, de date statistice, ceea ce a făcut
necesară apariţia unor tehnici şi instrumente noi de analiză;
- profesionalizarea accentuată a economiştilor, inclusiv adâncirea procesului de
specializare a acestora. Aceste caracteristici fac foarte dificilă realizarea unei noi sinteze
în evoluţia ştiinţei economice şi marcarea unei situaţii clasice la care să se raporteze
toate marile curente de gândire.

Microeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care studiază unităţile economice
individuale, structurile şi comportamentele lor (gospodării individuale, firme, bănci,
administraţii etc.), precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi elementare
Macroeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care cercetează mărimile globale
dintr-o economie, numite agregate, interdependenţele dintre diferitele variabile globale ale
economiei şi sistemul economic al unei ţări în totalitatea sa