Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INSTABILITATEA MACROECONOMICĂ ŞI
FLUCTUAŢIILE CICLICE
Două fenomene caracterizează evoluţia economiilor de piaţă moderne: existenţa unui trend
de creştere în ritm susţinut şi prezenţa unor fluctuaţii importante ale activităţii în jurul acestui
trend. În aceste condiţii evidenţierea posibilităţilor şi a rezervelor ce ar asigura creşterea
economică a unei ţări presupune înţelegerea caracterului fluctuant al economiei contemporane.
Conştientizarea caracterului ciclic al economiei de piaţă permite înţelegerea tendinţelor
ascendente şi descendente caracteristice economiilor naţionale pe parcursul sec. XX cât şi a
recesiunii economice actuale. În analiza recesiunii economice actuale un interes deosebit este
acordat mecanismului de transmisie a fenomenelor recesioniste la nivel mondial cât şi caracterului
colectiv al politicii economice anticiclice.
În acest capitol vor fi analizate fluctuaţiile economice, cu referire specială la fluctuaţiile
ciclice, evidenţiind tipurile, structura şi cauzele generatoare a diferitor tipuri de cicluri economice.
Pe parcursul acestui capitol vor fi abordate următoarele subiecte:
fluctuaţiile ca caracteristică a evoluţiei economiei de piaţă;
ciclul economic: caracteristici şi elemente structurale;
tipurile şi particularităţile ciclurilor economice;
crizele economice;
politici anticiclice.
Pe parcursul capitolului vor fi evidenţiate diferite abordări teoretice ce explică natura şi
semnificaţia atât a fluctuaţiilor economice cât şi a măsurilor de politică economică menite de a
atenua efectele negative ale fluctuaţiilor.
1
Tipuri de fluctuaţii ale În funcţie de frecvenţa şi natura cauzelor ce le generează se pot
activităţii economice delimita fluctuaţii: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi
ciclice.
Fluctuaţiile sezoniere reprezintă variaţiile activităţilor economice pe parcursul unui an.
Astfel, sub influenţa unor factori naturali-climaterici, volumul producţiei, al ocupării factorilor
de producţie, al activităţii economice în general, cunosc fluctuaţii pe parcursul unui an în
agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc. Obiceiurile, tradiţiile,
sărbătorile religioase sau laice vor influenţa şi ele intensitatea activităţii economice pe parcursul
anului. Datele statistice indică asupra creşterii vânzărilor, a gradului de ocupare a factorilor de
producţie în perioadele ce precedă importante sărbători religioase sau laice şi reducerea acestor
indicatori ulterior acestor evenimente. Astfel, fluctuaţiile sezoniere se explică prin influenţa
factorilor naturali, psihologici şi prin preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe
parcursul unui an, reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul.
Fluctuaţiile întâmplătoare (accidentale) sunt variaţii ale nivelului şi stării producţiei
sociale determinate de factorii aleatori sau evenimente neaşteptate, neobişnuite, cum ar fi:
conjuncturi economice nefavorabile;
evenimente sociale şi politice care afectează activitatea firmei;
fenomene naturale neprevăzute (cutremure, inundaţii etc.);
acţiuni şi preferinţe neaşteptate ale unor agenţi economici;
anumite stări de spirit a populaţiei etc.
Ele pot afecta în mod direct o ţară sau alta, iar prin efectul de interdependenţă şi propagare
pot genera fluctuaţii ale activităţii economice într-un grup de ţări, într-o zonă sau chiar în
întreaga lume.
Fluctuaţiile ciclice sunt fenomene repetabile şi constau în variaţii ale activităţii economice
agregate, care se caracterizează, succesiv, prin creşterea cumulativă a producţiei, veniturilor şi
utilizării forţei de muncă, şi prin stagnările sau descreşterile cumulative ale acestora. Analiza
datelor statistice în timp a demonstrat că evoluţiile principalelor fenomene economice sunt
pulsatorii, se derulează sub formă ondulatorie şi au un caracter ciclic. Astfel, fluctuaţiile ciclice
se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte.
2
Comportamentul Măsurarea fluctuaţiilor ciclice presupune utilizarea unui
variabilelor sistem de indicatori, dintre care cei mai importanţi folosiţi în
macroeconomice de-a
lungul ciclului economic practica economică sunt: PIB-ul nominal şi real, volumul
vânzărilor cu amănuntul şi cu ridicata, nivelul dobânzilor
bancare, indicele volumului fizic al producţiei industriale, nivelul şomajului, numărul locurilor
de muncă în ramurile neagricole, venitul personal, preţurile etc. Pe baza seriilor de date ale
indicatorilor stabiliţi, precum şi a unora derivaţi din aceştia se descrie dinamica sistemului
economic analizat.
Multitudinea variabilelor de cuantificare a fluctuaţiilor ciclice a determinat gruparea
acestora după mai multe criterii, cel mai important criteriu de grupare fiind felul în care acestea
reacţionează la mişcările ciclului economic. Conform acestui criteriu, aceste variabile pot fi
grupate în:
Variabile prociclice – înglobează variabilele care au tendinţa de a creşte în condiţiile
expansiunii afacerilor sau tendinţa de a se micşora în fazele de contracţie economică. Aceste
variabile se pot grupa, la rândul lor, în alte două categorii:
a) variabile ce au o legătură intensă cu ciclul economic, cum ar fi:
- output-ul de ramură;
- output-ul agregat;
- profiturile firmelor;
- agregatele monetare;
- viteza de rotaţie a banilor;
- rata dobânzii pe termen scurt;
- nivelul preturilor etc.
b) variabilele ce au o legătură slabă cu ciclul afacerilor, cum ar fi:
- producţia bunurilor agricole şi a resurselor naturale;
- preţurile produselor agricole şi resurselor agricole;
- ratele dobânzii pe termen lung etc.
Variabile aciclice – acelea care nu cunosc mişcări în funcţie de ciclul economic, cum ar fi:
- exporturile;
- migraţia forţei de muncă etc.
3
2.2. Ciclul economic: caracteristici şi elemente structurale
4
PIB
Trendul pe
termen lung
Timpul (ani)
Elementele de Ciclu economic este constituit din două faze care se deosebesc una de
structură ale cealaltă şi se intercondiţionează reciproc: a) faza de expansiune (de
ciclului economic
creştere economică); b) faza de recesiune (de scădere economică).
Faza de expansiune este faza de creştere a variabilelor economice care cuantifică procesul
economic. Ea reprezintă un proces de avânt cumulativ, de autoalimentare, de autoîntreţinere şi
autoaccelerare a activităţilor economice. Plafonul maxim al expansiunii – cel care precede faza
de recesiune – este determinat de multiple cauze (epuizarea resurselor economice, creşterea
costurilor unitare, fenomene social-politice şi militare etc.), însă cauza determinantă a
fenomenului este evoluţia specifică a randamentului factorilor de producţie, respectiv legea
randamentelor descrescânde a utilizării factorilor de producţie, la nivelul economiei naţionale.
Faza de recesiune este faza de scădere a variabilelor economice prin care se cuantifică
procesul macroeconomic. Ea reprezintă un proces de declin cumulativ al activităţilor economice,
de scădere a surselor de încurajare a creşterii economice.
De la expansiune la recesiune se trece printr-un fenomen denumit contracţie (porneşte din
punctul de contracţie), iar de la recesiune la expansiune se trece prin intermediul relansării
(porneşte din punctul de relansare). Punctul de contracţie este punctul în care factorii ce
generează frânarea sau scăderea variabilelor economice încep să domine factorii care încurajează
creşterea economică. Din acel moment, economia intră într-o perioadă de recesiune. Punctul de
relansare este punctul în care factorii ce încurajează creşterea economică devin mai puternici
decât obstacolele în calea creşterii economice. Acest moment marchează sfârşitul fazei de
recesiune şi începutul unei noi faze de expansiune economică.
5
PIB
Trendul general
punct de contracţie
GapY
GapY
punct de relansare
CICLUL ECONOMIC
Timpul (ani)
Ai Yi c Yi r , (2.2)
3. Abaterea de trend a ciclului economic: exprimă diferenţa, măsurată la nivelul PIB, dintre
două puncte succesive de contracţie (sau două puncte succesive de relansare). Abaterea de
trend indică tendinţa pe termen lung a ciclului economic. Între abaterea de trend, calculată
între punctele de contracţie, şi cea calculată între punctele de relansare pot exista diferenţe
importante; din acest motiv se calculează ambele abateri. Astfel, abaterea calculată pe baza
6
punctelor de contracţie se numeşte abaterea de trend a recesiunii, iar abaterea calculată pe
baza punctelor de relansare se numeşte abaterea de trend a expansiunii. Modul de calcul este
următorul:
rec
i / j Y j Yi
r r
(2.3)
rec
i/ j – abaterea de trend a recesiunii între ciclurile economice i şi j;
exp
i / j Y j Yi
c c
(2.4)
exp
i / j – abaterea de trend a expansiunii între ciclurile economice i şi j.
4. Perioada ciclului economic reprezintă intervalul de timp pe care se întinde ciclul economic
analizat. El se măsoară, fie între două puncte de contracţie, fie între două puncte de relansare.
7
Ciclurile economice Ciclurile economice lungi (seculare), cunoscute şi sub denumirea
lungi (seculare) de cicluri Kondratieff, se referă la evoluţia economiei în ansamblul
pe durata de 50-60 de ani. Ciclul lung cuprinde două faze: faza
ascendentă şi faza descendentă, fiecare dintre ele având o durată de 25-30 de ani. Faza
ascendentă a ciclului economic secular se caracterizează prin preponderenţa anilor de
prosperitate economică, ritmuri relativ înalte ale creşterii economice, datorită sporirii continue a
venitului naţional, a producţiei şi desfacerii, a investiţiilor şi consumului. Pe parcursul acestei
faze se înregistrează tendinţa de ridicare a nivelului de trai al populaţiei. În această fază se
manifestă şi perioade de recesiune (criză) economică, dar care au o mică amploare, faza
ascendentă a ciclului lung fiind dominată de perioadele de expansiune economică, care sunt
preponderente.
În faza descendentă a ciclului secular are loc încetinirea ritmului creşterii economice, a
investiţiilor şi veniturilor, iar gradul de ocupare a factorilor de producţie se înrăutăţeşte. Pe
parcursul acestei faze anii de recesiune sunt mai numeroşi, crizele economice sunt mai profunde,
de amploare, accentuându-se persistenţa în economie a unor stări de inflaţie şi şomaj.
În baza analizelor efectuate, Kondratieff identifică unele caracteristici definitorii a fazelor
ascendente şi descendente din cadrul ciclurilor lungi:
1. La începutul fiecărei faze ascendente (sau în perioada ce precedă această fază) au loc
modificări semnificative ale condiţiilor de producţie. Aceste modificări, de obicei,
presupun schimbări radicale a tehnicii şi tehnologiilor, modificări în condiţiile circulaţiei
monetare şi a extinderii rolului ţărilor noi în economia mondială.
Circulaţia monetară, în analiza lui Kondratieff, este legată de modificările intervenite
de-a lungul ciclului lung în extragerea de aur, la nivel mondial. Către finele fazei
descendente a ciclului lung preţul bunurilor ajunge la nivelul minim, ceea ce determină
majorarea la maxim a capacităţii de cumpărarea a aurului, respectiv extragerea de aur
devine atractivă. La finele fazei ascendente extragerea de aur devine neatractivă ca rezultat
al creşterii preţului bunurilor, respectiv a descreşterii capacităţii de cumpărare a aurului. În
condiţiile Standardului Aur, extragerea de aur va determina în ultima instanţă masa
monetară. Astfel, către finele fazei ascendente, volumul aurului extras descreşte, rata de
creştere a masei monetare se frânează, respectiv creşte rata dobânzii, în timp ce către finele
fazei descendente masa monetară creşte ca rezultata a extinderii extragerii de aur, respectiv
rata dobânzii descreşte.
2. Pe parcursul fazelor ascendente ale ciclurilor lungi se înregistrează mai frecvent turbulenţe
şi modificări în viaţa societăţii decât în perioada descendentă. Prin turbulenţe şi modificări
Kondratieff are în vedere revoluţii şi războaie.
8
3. Fazele descendente ale ciclurilor lungi sunt însoţite de depresiuni profunde ale agriculturii,
agricultura adaptându-se mult mai greu noilor condiţii de producţie în comparaţie cu
celelalte ramuri ale economiei.
Analizând datele statistice caracteristice evoluţiei economiei ţărilor europene în perioada de
la sfârşitul secolului XVIII şi până în anii 1914-1920, Kondratieff distinge două unde lungi
caracteristice perioadei date (figura 2.3).
În conceptul lui Kondratieff fiecare fază ascendentă a ciclului lung începe după ce
economia va trece printr-un punct critic ce modifică direcţia de dezvoltare a economiei. Punctele
critice, capabile de a modifica direcţia dezvoltării economiei, corespund perioadelor de derulare
a modificărilor structurale majore din economie şi societate. Astfel, la sfârşitul secolului XVIII
are loc prima revoluţie industrială, ce s-a marcat prin trecerea de la producţia manuală la cea
maşinizată, în anii 50- 60 ai secolului XIX apar societăţile pe acţiuni care au permis consolidarea
capitalurilor mici în scopul finanţării proiectelor investiţionale mari, iar la sfârşitul secolului XIX
apar corporaţiile mari care datorită efectului de scară şi a potenţialului inovaţional sunt capabile
să obţină profit economic o perioadă îndelungată de timp.
Folosind modelul propus de către Kondratieff, economiştii au realizat în continuare
periodizarea evoluţiei economice în unde lungi (figura 2.4).
9
creştere economică durabilă ţărilor dezvoltate până la începutul anilor 70, după care economia
ţărilor dezvoltate trece prin punctul de ruptură ce a schimbat direcţia de dezvoltare economică,
tendinţa ascendentă fiind substituită de cea descendentă. Punctul de ruptură de la începutul anilor
70 a fost marcat de criza energetică şi ruinarea Sistemul Bretton Woods.
Până în prezent, economiştii au identificat patru cicluri Kondratieff, însă există unele
divergenţe în raport cu aprecierea ciclului cinci, în raport cu care pot fi distinse două opinii:
1) al patrulea ciclu Kondratieff, început în anii 1940-1946 s-a încheiat la mijlocul anilor
’90, odată cu introducerea inovaţiilor tehnologice care au condus la apariţia
economiei bazate pe cunoaştere (caracterizată de factori care asigură o creştere
economică endogenă, precum tehnologiile informaţiei şi comunicării, educaţia,
inovarea), astfel economia mondială se află astăzi în faza ascendentă a unui nou ciclu
Kondratieff;
2) economia globală nu a intrat în al cincilea ciclu Kondratieff, aceasta aflându-se încă
în faza de recesiune transformaţională.
Cele două abordări tratează la fel începutul crizei celui de-al patrulea ciclu global
Kondratieff, apreciind însă diferit sfârşitul acesteia (figura 2.5):
1973
1946
anii ’90
Viziunea adepţilor economiei
bazate pe cunoaştere
2010-2012
Viziunea lui Wallerstein
Sursa: Dinu, M., Marinaş, M. „Transformarea economică a Uniunii Europene în contextul ciclurilor
Kondratieff”. Rev. Economie teoretică şi aplicată, nr. 8/2006, pag. 30.
Unul dintre susţinătorii celei de a doua abordări este I. Wallerstein care prezintă drept
argument tendinţa de reducere a ratei profitului societăţilor nefinanciare la nivel global pe
parcursul anilor 2000, ceea ce nu poate fi deloc specific reluării expansiunii economice pe
termen lung. Wallerstein a estimat începutul noii faze expansioniste pentru anii 2010-2012.
Apreciind natura ciclurilor lungi, majoritatea analiştilor şi cercetătorilor consideră că
principala cauză a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei
tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Perioada de
10
tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-o criză structurală a
cărei durată se prelungeşte, pe parcursul fazei descendente. Caracteristica fundamentală a crizei
structurale este că, pe durata ei, au loc modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de
fabricaţie, precum şi în locul şi rolul omului în activităţile economice, în special, în producţie.
Datele statistice disponibile sugerează că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiilor
tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. În aceste intervale sunt
concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi
inovaţii ample şi care, prin mecanismul investiţiilor, scot economia din faza stagnării şi îi
imprimă o evoluţie ascendentă pe termen lung. În faza ascendentă a ciclului lung, cercetarea
ştiinţifică nu se află în faţa unor nevoi presante ale societăţii, ceea ce determină un recul al
marilor descoperiri şi invenţii în cercetări.
Când societatea creează un nou mod tehnic de producţie, acesta are o perioadă de 20-30 de
ani în care funcţionează eficient şi îşi dezvăluie capacităţile sale de progres economic. Treptat, el
ajunge la un anumit prag, pe care nu-l poate depăşi, intrând în conflict cu posibilităţile oferite de
societate şi natură, în baza cărora s-a dezvoltat. Apare tendinţa de reducere a eficienţei
economice, în primul rând, a ratei profitului. Începe o etapă de tranziţie spre un nou mod tehnic
de producţie. Această perioadă, de 20-30 de ani, scoate în evidenţă limitele vechiului mod tehnic
de producţie, dar el se utilizează în continuare devenind ineficient, paralel cu apariţia şi
extinderea în economie a noului mod tehnic de producţie. Odată cu generalizarea noului mod
tehnic de producţie, se inaugurează un salt calitativ în domeniul factorilor de producţie şi apare o
nouă "undă lungă" de dezvoltare economică.
J. Schumpeter în analizele sale corelează periodizarea ciclurilor lungi cu perioadele
revoluţiilor tehnico-ştiinţifice. Astfel, ciclul din perioada 1787-1814 a fost sincronizat cu prima
revoluţie industrială, ciclul din perioada 1842-1897 cu dezvoltarea transportului cu aburi iar cel
ce începe în anul 1897 cu dezvoltarea industriei constructoare de maşini, a industriei chimice şi
aplicarea pe larg a electricităţii.
Susţinătorii ciclului lung cinci, bazat pe economia cunoaşterii, consideră că în prezent
economia mondială se află în faza ascendentă a unui nou ciclu secular, care se bazează pe
inovaţiile din domeniile: informatică, telecomunicaţii, electronică, tehnică de calcul, robotică,
telematică, biotehnologie etc.
PIB Prosperitate
(boom economic)
Trendul general
Înviorare
Depresiune
Timpul (ani)
CICLUL ECONOMIC
Prosperitatea reprezintă acea stare a economiei în care toate activităţile operează la nivel
înalt, recesiunea se caracterizează printr-un declin notabil al nivelului activităţilor, depresiunea
este perioada în care toate activităţile economice au scăzut la nivelul cel mai mic dintr-un ciclu,
iar înviorarea se manifestă prin tendinţa de creştere nivelului activităţii economice, ratele de
creştere fiind scăzute.
12
În teoria şi practica actuală adesea se au în vedere ca faze tradiţionale ale ciclului economic: expansiunea
sau boom-ul economic, ce caracterizează tendinţa generală de creştere a investiţiilor, a producţiei, a gradului de
ocupare a forţei de muncă, a salariilor şi profiturilor etc. şi depresiunea ce se caracterizează prin tendinţa
generală de încetinire şi scădere a investiţiilor, a ocupării, a producţiei, a profiturilor şi salariilor, a consumului
etc. În acest context, faze ale unui ciclu precum criza sau recesiunea se regăsesc în conceptul de depresiune, iar
reluarea şi relansarea activităţii, respectiv înviorarea şi avântul, se regăsesc în ceea ce se numeşte expansiune
sau boom, ca expresie a unei evoluţii economice favorabile.
Caracterizarea fiecărei faze a ciclului economic decenal se poate face analizând un spectru
larg de indicatori economici (tabelul 2.1), a relaţiilor dintre aceştia şi a dinamicii lor pe parcursul
fluctuaţiei ciclice. Astfel, o mare parte dintre elementele care intervin în evoluţia economiei se
situează la nivelul cel mai ridicat în faza de prosperitate a ciclului decenal, descresc în faza de
recesiune, ajung la cel mai scăzut nivel în faza de depresiune şi cresc în faza de înviorare şi
ascensiune. În această categorie de elemente intra: producţia, populaţia ocupată, veniturile,
cererea de mărfuri, profitul, solicitarea de credite, investiţiile. Comportament diferit au preţurile
şi costurile, modificarea patrimoniului de bunuri, rata dobânzii, cererea de înlocuire a
echipamentelor precum şi comportamentul agenţilor economici.
Tabelul 2.1
Comportamentul indicatorilor economici în diferite faze ale ciclului decenal
Starea economică în faza de:
Depresiune Înviorare Prosperitate Recesiune
Volumul producţiei Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
Ocuparea forţei de muncă Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
Venitul total Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
Cererea de mărfuri Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
Profiturile Nivel scăzut Cresc Nivel ridicat Descreşte
Cererea pentru credite Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
Investiţiile Nivel scăzut Cresc Nivel ridicat Descreşte
Preţurile Nivel scăzut Cresc lent Ridicate Descresc
Costurile de producţie Nivel scăzut Cresc cu întârziere Cresc Descresc cu
întârziere
Modificarea patrimoniului Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
de bunuri
Rata dobânzii Nivel scăzut Nemodificată Creşte Nemodificată
Cererea de înlocuire a Nivel scăzut Creşte Nivel înalt Descreşte
echipamentelor
Atitudinea agenţilor Reţinută Favorabilă Optimistă Pesimistă
economici
Fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice pot fi explicate prin existenţa unui spectru larg de
forţe interne care determină o astfel de dinamică a economiei, iar trecerea de la o fază a ciclului
economic la alta este determinată de existenţa unui lanţ cauzal între factorii enumeraţi în tabelul de
mai sus. Pentru a înţelege esenţa fluctuaţiilor ciclice decenale vom analiza pe scurt modificările ce au
loc în cadrul intercondiţionărilor dintre factorii amintiţi, de-a lungul celor patru faze ale ciclului
13
decenal şi acestea se vor fi puse în legătură cu oscilaţiile ce apar în cadrul activităţii economice,
considerând că momentul iniţial al analizei este faza de depresiune.
Fazei de depresiune îi sunt caracteristice următoarele lanţuri cauzale:
1. Nivelul scăzut al producţiei caracteristic fazei de depresiune va determina un nivel scăzut al
ocupării forţei de muncă şi în consecinţă al veniturilor. De aici decurge un nivel scăzut al
cererii pentru bunuri de consum, care pe fondul unei oferte superioare în comparaţie cu cererea,
va conduce la apariţia de stocuri, la scăderea preţurilor, la scăderea relativă a costurilor, la
scăderea profiturilor şi în final a investiţiilor.
2. Nivelul scăzut al producţiei, va determina agenţii economici să activeze în baza stocurilor de
materii prime, materiale sau bunuri acumulate în faza anterioară, reducând comenzile de
aprovizionare de la furnizori, ceea ce va determina scăderea interesului pentru împrumuturi.
Aceasta va genera un exces de rezerve bancare şi prin urmare o scădere a ratei dobânzii pentru
credite acordate.
3. În condiţiile unor venituri scăzute se va modifica atitudinea indivizilor în raport cu banii
accentuându-se o tendinţă de creştere a înclinaţiei pentru consum şi respectiv de descreştere a
înclinaţiei pentru economii mai ales la populaţia cu venituri mici. Este evident că un nivel
scăzut al producţiei înseamnă capacităţi de producţie nefolosite şi prin urmare efortul de
înlocuire a maşinilor şi echipamentelor uzate se reduce la minim.
4. Caracteristicile depresiunii enumerate mai sus vor determina o atitudine pesimistă, de reţinere
de la acţiune a agenţilor economici.
Ieşirea din depresiune poate fi realizată sub influenţa unor factori exogeni sau prin aplicarea de
către guverne a politicilor anticriză. Mecanismul economiei de piaţă însă, permite ieşirea economiei
din depresiune şi fără implicarea factorilor exogeni sau a statului, această ieşire va fi asigurată de
intercondiţionarea indicatorii economici prezentaţi în tabel şi de modificările intervenite în evoluţia
acestora pe durata depresiunii, care în final va asigura deplasarea economiei către faza de înviorare.
Astfel, sistemului economic îi este caracteristică existenţa forţelor interne ce asigură trecerea de la o
fază la alta în cadrul ciclului economic.
Dintre forţele care pot provoca trecerea economiei prin cele patru faze o importanţă deosebită
revine următoarelor modificări esenţiale: 1) relaţia cost-preţ; 2) modificarea patrimoniului; 3) rata
dobânzii; 4) cererea de înlocuire a echipamentelor; 5) factorul psihologic.
Dinamica preţului şi costului, de-a lungul ciclului economic generează o relaţie specifică între
ele, şi anume preţul reacţionează mai înainte şi mai repede decât costul la schimbările ce intervin în
economie (figura 2.7).
14
PROSPERITATE RECESIUNE DEPRESIUNE ÎNVIORARE PROSPERITATE
Preţ
Pierderi
Cost
Profit în Profit în
creştere creştere
Figura 2.7. Evoluţia costurilor şi a preţului în diferite faze ale ciclului decenal
15
revigorării şi dinamizării producţiei îndeosebi în ramurile care se bazează pe tehnologii avansate,
având însa efecte benefice asupra întregii activităţi economice: stimulează activitatea de
investiţii, favorizează ridicarea nivelului tehnic al produselor şi al competitivităţii mărfurilor în
comerţul exterior, contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
Factorul psihologic sau comportamentul agenţilor economici influenţează dinamica
economică în mod pozitiv sau negativ. Astfel, variaţiile ciclice sunt influenţate de
comportamentul favorabil sau reţinut al cumpărătorilor, ceea ce stimulează sau frânează
creşterea producţiei şi, în genere, a afacerilor. Acest comportament este condiţionat de starea
psihică dominantă în masa de cumpărători, provocată, la rândul său, de: modificări în statutul
social (restructurarea populaţiei pe trepte de venituri şi de ocupaţii); conjuncturi interne şi/sau
internaţionale (economice şi politice) favorabile sau nefavorabile; zvonuri şi speculaţii bursiere
etc. Toate acestea pot induce variaţii în dinamica economiei cu o implicaţie adesea mai mare
decât a tuturor celorlalte variaţii.
17
Teoriei ciclului politic, susţine că în anii electorali situaţia finanţelor publice se deteriorează, iar
creşterea economică se accentuează. Teoria alegătorului mediu susţine că un partid va avea şanse cu
atât mai mari de a fi reales, cu cât el adoptă politici economice în favoarea „alegătorului mediu”.
Dacă viaţa politică este dominată de două partide mari, cu oferte asemănătoare, politicul nu va
influenţa ciclicitatea. În schimb, dacă pe scena politică există oferte foarte diferite, alternanţa
partidelor la putere va declanşa alternanţa fazelor ciclului economic.
Teoria ciclului de afaceri real oferă o explicaţie a ciclicităţii bazată pe şocurile în ofertă generate de
modificări neaşteptate, pozitive sau negative, ale productivităţii într-un sector dat de activitate, care
se propagă în întreaga economie. Modificările productivităţii pot interveni datorită schimbărilor
tehnologice, modificării preţului petrolului sau preferinţelor consumatorilor. Teoria afirmă că există
şocuri temporare, care declanşează ciclicitatea şi şocuri permanente care afectează creşterea
economică, încercând în acest fel să realizeze o analiză integrată a ciclicităţii şi creşterii economice.
Teoria keynesistă explică succesiunea fazelor ciclului economic prin legătura cauzală dintre
evoluţia eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii. Când curba eficienţei marginale a
capitalului este superioară ratei dobânzii, imboldul spre investiţii al întreprinzătorului este stimulat, şi
invers.
Modelul Samuelson explică evoluţia ciclică în baza interdependenţei multiplicatorului şi
acceleratorului, acţiunea combinată a celor două forţe fiind cauza care poate determina expansiunea
şi recesiunea. Astfel, în anumite perioade de timp, legătura de cauzalitate dintre venit şi investiţii
înregistrează tendinţe diferite din punct de vedere relativ şi absolut şi chiar diametral opuse.
18
Nivelul critic al
stocurilor
Creşterea Destocare
stocurilor
Kitchin Kitchin Kitchin Kitchin Kitchin Kitchin Kitchin Kitchin Kitchin Kitchin Kitchin Kitchin Kitchin Kitchin
Kondratieff
Astfel, ciclurile economice decenale se derulează pe fondul unui ciclu lung (secular).
Evoluţia economiei statelor dezvoltate dovedeşte că la o fază a ciclului lung corespund cel puţin
2-3 cicluri decenale, fiecare având configuraţii şi intensităţi diferite. În faza ascendentă a ciclului
secular predomină, ca durată şi intensitate, fazele de relansare şi expansiune economică ale
ciclurilor decenale. În faza descendentă a ciclului secular, dimpotrivă, fazele de criză şi recesiune
economică sunt mai persistente ca timp şi amplitudine, iar fazele de relansare şi expansiune ale
ciclurilor decenale sunt mai reduse şi cu intensităţi mici.
Ca şi în cazul ciclurilor decenale şi seculare, ciclurile scurte manifestate în faza de
expansiune a unui ciclu mediu se caracterizează prin dominarea fazelor de expansiune, ca
19
intensitate, iar în faza de depresiune sau recesiune a unui ciclu mediu, prin dominarea fazelor de
încetinire sau reducere a creşterii economice.
Convenţional, s-a stabilit că economia se află în criză dacă două trimestre succesive
înregistrează o scădere a PIB-ului (la nivel de ţară sau regiuni a economiei mondiale). Naţional
Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza ca fiind o scădere semnificativă a
activităţii economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor
individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului.
Pe durata constituirii şi dezvoltării societăţii industriale economiile ţărilor dezvoltate au
trecut prin crize caracterizate de diminuări importante ale venitului naţional, formarea de stocuri,
diminuarea nivelului preţurilor, ruinarea sistemului de decontări reciproce, ruinarea sistemului
bancar, falimentarea întreprinderilor industriale şi comerciale, creşterea rapidă a ratei dobânzii.
Pe parcursul secolului XX crizele au devenit o caracteristică indispensabilă a economiei.
Astfel, între 1907 şi 2009, omenirea s-a confruntat cu un număr de cel puţin 11 crize majore,
20
dintre care două – Marea Depresiune (1929-1933) şi actuala Criză Economică Mondială (2007-
2011) – se caracterizează printr-un impact violent, general şi de durată asupra economiei lumii,
acestea aducând o stare de paralizie şi recesiune la nivel global. Ambele crize economice au
început din SUA şi s-au propagat ulterior, în valuri treptate, în toată lumea.
21
Locul 5. Criza bursei americane (1987)
Deşi în cursului anului 1986, economia americană dădea semne de stagnare, totuşi indicele Dow Jones
a ajuns la un nivel maxim de cotaţie (în august 1987), care era de 2722 de puncte, înregistrând o creştere cu
44% mai mare, faţă de cât avea la sfârşitul anului 1986. Cu toate acestea, în ziua de 19 octombrie 1987
(cunoscută şi sub denumirea de „lunea neagră”), s-a produs cea mai spectaculoasă prăbuşire a burselor din
istoria SUA, companiile economice suportând o devalorizare a capitalului propriu estimată la circa 500
miliarde de dolari.
Locul 4 – Criza financiara din Rusia -1998
Criza financiara din Rusia a fost declanşată iniţial de criza asiatică ce a generat scăderea preţurilor
materiilor prime (petrol, gaz, metale), de al căror export Rusia era dependenţă în proporţie de 80%. Pe
fondul scăderii veniturilor, Rusia s-a văzut în situaţia de a nu îşi mai onora datoriile externe, intrând practic în
incapacitate de a plăţi. Înainte de 1998, Guvernul a emis bonduri pentru a-şi acoperi deficitele iar in momentul
in care aceste bonduri ajungeau la scadenţă, guvernul le plătea prin emiterea unor noi bonduri, datoria fiind
astfel amplificată. Dobânda plătita de Guvern pentru aceste bonduri ajunsese la un moment dat la 150% pe an.
Toata aceasta schema piramidala a căzut în 13 august 1998 când bursa şi cursul valutar s-au prăbuşit.
Economia a început recuperarea în 1999-2000.
Locul 3 – Criza asiatica din 1997-1999
Aceasta s-a declanşat în luna iulie 1997 în Thailanda, ca urmare a unei decizii guvernamentale de
liberalizare a cursului de schimb al monedei naţionale (bath-ul, monedă legată până aici de evoluţia dolarului).
În scurt timp s-a produs o devalorizare masivă a bath-ului, iar Thailanda, care avea deja o datorie externă
uriaşă, aproape că a intrat în faliment.
Criza thailandeză s-a răspândit rapid în celelalte ţări din jur, cuprinzând toată regiunea Asiei de Sud-
Est. Ţările cele mai afectate de criză, în afară de Thailanda, au fost Coreea de Sud şi Indonezia. Acestea au
fost sprijinite de Fondul Monetar Internaţional (FMI), care le-a acordat un împrumut de 40 miliarde de dolari
(folosit îndeosebi pentru stabilirea cursurilor valutare). Criza asiatică a durat 2 ani, după care economiile
naţionale din zonă au început să-şi revină.
Locul 2 – Marea Depresiune interbelica – 1929-1933
Această criză economică s-a instalat în august 1929, apărând după un deceniu de optimism în privinţa
dezvoltării economiei americane şi de consum nemăsurat al cetăţenilor. SUA au cunoscut o adevărată psihoză
a consumului, în sensul că se achiziţiona aproape orice, consumul fiind promovat şi de către stat.
Criza a debutat la bursă, care s-a prăbuşit cu 40%, în intervalul 29 octombrie - 13 noiembrie 1929,
pierzându-se 30 de miliarde dolari (suma aproape egală cu totalul cheltuielilor statului american în Primul
Război Mondial). Indicele Dow Jones a pierdut 89% din valoare şi i-a trebuit 26 de ani pentru a-şi depăşi
maximul dinaintea crizei. În anul 1933, circa un sfert dintre americanii apţi de muncă erau şomeri (15
milioane persoane), rata şomajului crescând de la 3% la 25 %, iar nivelul mediu al celor care lucrau a scăzut
cu 43%. La fel, producţia industrială s-a redus cu 52%, iar preţurile au scăzut cu 33%. În anii premergători
crizei se înfiinţau câte 4-5 bănci pe zi, iar în timpul crizei au falimentat, în medie, câte 2 bănci pe zi. O treime
dintre bănci au falimentat sau au fost preluate.
În SUA, criza economică a fost o criză de supraproducţie, durând oficial până în martie 1933, şi a avut
o mare influenţă asupra celorlalte economii dezvoltate ale lumii. Abia în anul 1940 se putea afirma că
economia Americii şi-a revenit complet după criză.
Locul 1 – Criza petrolului din 1973
A izbucnit în ziua de 15 octombrie, datorită ţărilor arabe membre ale O.P.E.C. (plus Egipt şi Siria) care
au hotărât să nu mai livreze petrol Statelor Unite ale Americii şi altor ţări dezvoltate (în special Olandei),
întrucât acestea au sprijinit acţiunile politico-militare ale Israelului. Ţările importatoare au fost puternic
afectate de embargo, preţul petrolului crescând spectaculos, cu 300% (de la 3 dolari la 12 dolari pe baril).
Pentru prima dată o resursă naturală a fost folosită ca instrument de reglare a raporturilor în politica
internaţională, iar, din acest moment, a apărut o nouă perspectivă de gândire asupra consumului de energie,
bazată pe reducerea acestuia.
La cele zece crize menţionate o putem adăuga pe cea actuală, a cărei poziţie într-o clasificare ierarhică
şi istorică este dificil de stabilit acum, deoarece este încă în derulare, însă cu siguranţă va ocupa un loc de
frunte, dacă ţinem cont de sumele uriaşe cheltuite de toate guvernele lumii pentru a contracara efectele
acesteia.
Sub aspect istoric, crizele economice au avut surse şi forme de manifestare diferite. Astfel,
în secolul al XVIII-lea ele erau legate de evenimente excepţionale: războaie (în Anglia, criza din
1763; în SUA, criza din 1783); speculaţii financiare; recolte slabe şi foamete (crizele franceze
22
din 1770 şi 1789) etc. Crizelor de subproducţie din perioada economiei preindustriale le urmează
crizele de supraproducţie din perioada industrialismului. Începând cu deceniul trei al secolului al
XIX-lea, fluctuaţiile economice cu caracter de criză au revenit cu o anumită regularitate, luând
forma ciclului economic.
Diversitatea esenţei crizelor economice a determinat apariţia unei multitudini de explicaţii
a cauzelor generatoare de criză. Astfel, economiştii de orientare neoclasică explică crizele
economice ca un accident datorat unor cauze exogene (de natura tehnica, politica etc).
Economiştii eterodocşi (inclusiv keynesişti) dar mai ales radicalii si marxiştii, explica crizele
economice prin cauze endogene, prin contradicţiile şi disfuncţionalităţile caracteristice
economiei contemporane de piaţa, admiţând că factorii exogeni le pot agrava.
Natura diferită a crizelor economice, ce au avut loc pe parcursul istoriei dezvoltării
economiei capitaliste, a determinat clasificarea crizelor după diferite criterii. Astfel pornind de la
factorii generatori şi formele de manifestare a crizelor unii specialişti le clasifică în crize sociale
(sunt caracterizate prin inflaţie în creştere, şomaj, sărăcie), crize financiare (caracterizate prin
volatilitate accentuată pe pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor spectaculoasă), crize
politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaţionale, crize cauzate de dezastre
naturale sau crize economice generalizate.
O altă clasificare presupune divizarea acestora în funcţie de aria sau sfera lor de cuprindere.
Astfel, crizele vor fi grupate în parţiale – cuprind o anumită regiune a unei ţări sau o ramură a
economiei, naţionale – cuprind întreaga economie naţională, regionale – cuprind economiile unei
regiuni în cadrul economiei mondiale şi mondiale (globale) – cuprind întreaga economie
mondială.
Clasificare generală a crizelor economice presupune gruparea acestora în funcţie de
regularitatea declanşării acestora, în:
A. Crize ciclice sunt stări de dereglare ale economiei care se repeta cu o anumita regularitate,
fiind una din fazele ciclului economic. Criza ciclică este momentul de cotitura a ciclului
economic, când faza de expansiune (ascendenta) cedează locul celei de depresiune
(descendenta). Crizele ciclice pot fi de două tipuri:
crize de subproducţie – s-au întâlnit în economia diferitelor ţări sub formă de deficit sau
insuficienţă de producţie sau penurie de bunuri, cauzate de fenomene naturale (secetă,
inundaţii) sau războaie, epidemii, migraţii masive ale populaţiei etc. Aceste crize au fost
tipice până la începutul secolului al XIX-lea, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, mai
ales în ţările subdezvoltate.
crize de supraproducţie – se manifestă ca faze ale ciclului decenal, la anumite intervale
de timp. De la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent, au avut loc 18 crize
23
ciclice de supraproducţie cu întindere, durată şi intensitate diferite. Cele mai cunoscute,
prin efectele negative produse, sunt crizele din perioadele: 1929 – 1933, 1973 – 1975 şi
1980 – 1982. Crizele ciclice, în condiţiile actuale, nu se rezumă la o ramură sau la un
sector de activitate, ci cuprind mai multe ramuri şi sectoare, economia naţională şi, în
anumite condiţii, economia mondială;
B. Crize neciclice sunt stări de dereglare care nu se caracterizează printr-o anumită regularitate
(periodicitate) în timp. Ele pot fi:
parţiale, în funcţie de ramura în care se manifestă (siderurgie, agricultură, industria
extractivă, construcţii, ecologie);
intermediare, precum: criza materiilor prime, criza energetică, criza financiar-valutară
etc., care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse în raport cu posibilităţile
de acces spre obţinerea lor.
În analiza crizelor economice prezintă interes identificarea esenţei crizelor financiare şi
structurale (sistemice), prin intermediul cărora este explicată starea economiei mondiale de
astăzi. În continuare vom prezenta caracteristicile definitorii ale acestor tipuri de crize.
Criza financiară este o situaţie în care cererea de bani este mai mare decât oferta, situaţie
care va determina evaporarea rapidă a banilor disponibili din sistemul bancar ca rezultat a
retragerii depozitelor, forţând băncile fie să vândă propriile active şi investiţii, pentru a-şi acoperi
necesităţile, fie să falimenteze. Starea sistemului bancar va genera neîncredere în sistemul
financiar, înregistrând o scădere semnificativă a volumului tranzacţiilor la bursă şi, în final, o
dereglare a mecanismelor de piaţă.
Literatura de specialitate distinge trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare şi de
datorie externă. Un concept aparte în teoria economică în acest sens îl reprezintă crizele gemene
(twin crises) – crizele valutare şi ale sectorului bancar, crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau
din Turcia (2000) sunt exemple concludente, în acest sens. Alte forme de crize complexe sunt
crizele valutare şi fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare şi de datorie externă: Mexic (1994),
Argentina (2001).
Criza structurală sau sistemică este un rezultat al neconcordanţei dintre structura
economiei şi exigenţele tehnologiilor noi, ceea ce va determina diminuarea PIB-lui, deteriorarea
mecanismelor de piaţă, a sistemului financiar, creşterea şomajul etc. Crizele sistemice sunt
încadrate în ciclurile lungi iar depăşirea lor are loc prin restructurarea economiei care presupune
apariţia de noi ramuri, a formelor noi de organizare a vieţii economice sau de reglementare a
economiei. Conform conceptului „Undelor lungi în economie”, economia capitalistă a cunoscut
câteva crize structurale, fiecare din care a determinat modificarea radicală a structurii economiei
mondiale. Astfel, către finele sec. XVIII are loc trecerea de la manufactură la producţia în cadrul
24
fabricii, respectiv trecerea de la producţia manuală la cea maşinizată, în anii 50 – 60 ai secolului
XIX apar societăţile pe acţiuni, respectiv dezvoltarea capitalismului monopolistic, către anii 30
ai sec. XX reglementarea economiei capitaliste de către stat capătă dimensiuni impunătoare iar
către anii 70 ai sec. XX corporaţiile transnaţionale practic determină direcţiile de dezvoltare ale
economiei mondiale. Mulţi economişti consideră că în a doua jumătate a anilor 90 ai sec. XX a
avut loc o nouă restructurare a economiei mondiale care s-a materializat în instaurarea economiei
bazate pe cunoaştere.
În analizele economice este pe larg abordată problema identificării cauzelor ce generează
crizele sistemice. Astfel, pot fi identificate următoarele explicaţii date declanşării crizelor
structurale:
apariţiei noilor ramuri, fundamentate pe utilizarea tehnologiilor avansate, care asigură
performanţe superioare ramurilor noi în comparaţie cu ramurile tradiţionale ale
economiei, respectiv resursele economice primare vor fi reorientate către aceste
ramuri;
creşterea bruscă a preţurilor la resursele strategice, ca exemplu la petrol, fapt ce va
determina redistribuirea factorilor de producţie între ramurile economiei;
teoria consumului nonproporţional abordează crizele structurale drept consecinţă a
creşterii înclinaţiei spre economisire, creşterea economiilor ne fiind însoţită de
creşterea proporţională a investiţiilor.
Crizele economice au fost o caracteristică a economiei pe întreaga durată de dezvoltare a
capitalismului, însă, în timp, acestea devin mult mai complexe. Complexitatea crizelor
economice actuale poate fi evidenţiată prin capacitatea acestora de a se transfera de la nivel local
(ramural) la nivel naţional şi în final la cel mondial. Astfel, criza creditelor ipotecare apărută în
anul 2006 în SUA a demarat criza sistemului financiar SUA, răspândindu-se în ultima instanţă
asupra sistemului financiar mondial către anul 2008. Caracterul global al economiei mondiale a
determinat, în continuare, localizarea crizei în alte regiuni ale economiei mondiale decât ţara de
declanşare a acestei. Astăzi asistăm la o localizare a crizei în UE punând sub semnul întrebării
existenţa din continuare a acesteia, în acelaşi timp economiştii prognozează o criză de proporţii
Chinei în anul 2012, care ar putea declanşa un nou val al crizei mondiale.
O altă caracteristică ce demonstrează creşterea gradului de complexitate a crizelor
economice actuale este capacitatea acestora de a se transforma ca esenţă, astfel criza financiară
declanşată în SUA s-a transformat în recesiune economică de proporţii mondiale. Intensitatea şi
dimensiunile crizei economice mondiale fiind susţinute, în acelaşi timp, de criza structurală prin
care trece astăzi economia mondială, determinată de epuizarea factorilor ce au asigurat până în
prezent creşterea economică la nivel mondial.
25
Caracterul complex al crizelor actuale este demonstrat єi de capacitatea acestora de a se
autoregenera (multiplica). Astfel, criza financiară din SUA revene în anul 2011 prin riscul unei
noi crize financiare determinată de criza datoriei externe a SUA şi respectiv riscul de default al
SUA care ar fi demarat un nou val al crizei financiare mondiale, dar cu dimensiuni mult mai
mari în comparaţie cu precedenta (datoria externa a SUA a depăşit plafonul de 100% din PIB-ul
în anul 2010, constituind peste 46 mii dolari pe cap de locuitor).
În teoria economică există două abordări diametral opuse referitoare la rolul economic al
statul, privit prin prisma fluctuaţilor economice. Astfel, reprezentanţii şcolii monetariste
apreciază oscilaţiile ciclice, în special crizele economice, drept rezultat al intervenţiei statului.
Milton Friedman consideră că orice intervenţie a statului în economie va genera dereglări în
domeniul circulaţiei monetare, crizele economice fiind, de fapt, expresii ale acestor dereglări.
În acelaşi timp, adepţii intervenţiei statului în economie explică evoluţiile ciclice şi crizele
economice prin insuficienţa intervenţiei statului, în special a ineficienţei pârghiilor,
instrumentelor şi politicilor elaborate şi folosite de către stat. Respectiv, perfecţionarea şi mai
buna corelare a unor asemenea politici şi instrumente – aplicarea lor consecventă ar fi în măsură
să prevină sau măcar să atenueze caracterul ciclic al creşterii economice şi crizele economice.
Indiferent de abordările teoretice, în practica economică guvernele întreprind măsuri vizând
atenuarea fluctuaţiilor ciclice. În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile guvernele
elaborează şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora; scopul acestor reglementări fiind
asigurarea unei stabilităţi a proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor
ciclice. Astfel, în teoria şi practica economică apare categoria de politică anticiclică, adesea
apărând şi sub denumirea de politică anticriză.
Politica anticriză se aplică diferenţiat în cadrul unui ciclu economic. Astfel, în condiţii de
expansiune economică, se aplică politica anticiclică de stabilizare (de frânare a activităţii
economice), iar în faza de recesiune, se aplică politica de relansare (de stimulare a activităţii
economice).
26
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai multe mijloace
şi instrumente de politică economică. Realizând o analiză minuţioasă pe un eşantion de opt ţări
dezvoltate economistul Etienne Kirschen în lucrarea Economic „Polisies Comparied: West and
East” (1974) face o clasificare detaliată a instrumentelor de politică economică aplicate în cadrul
reglementărilor anticiclice. Astfel, în baza cercetărilor empirice şi a rezultatelor obţinute din
analizele efectuate a fost identificată existenţa unui număr de cinci familii de instrumente ale
politicii anticiclice şi anume: finanţe publice, instrumente băneşti şi de credit, rata schimbului
valutar, instrumente de control direct, schimbări în cadrul sistemului instituţional. În tabelul 2.3
este redată lista cu principalele instrumente de politică economică, rolul lor şi modul în care sunt
folosite în cadrul politicii economice guvernamentale.
Tabelul 2.3
Instrumentele politicii economice
Familia de
Instrumentele politicii economice: rolul şi modul de folosire
instrumente
Instrumente ale Politica deficitelor bugetare şi a balansărilor bugetare (dintre venituri şi
finanţelor publice cheltuieli) curente şi generale; cheltuieli bugetare pentru investiţii, subvenţii şi
transferuri de capital la întreprinderi şi gospodării, schimbarea de valori
mobiliare guvernamentale, salarii, cumpărări curente de bunuri şi servicii;
venituri bugetare provenite din impozite directe asupra veniturilor populaţiei şi
asupra veniturilor întreprinderilor, impozite indirecte, accize, impozite asupra
proprietăţilor şi taxe de succesiune, transferuri în şi din străinătate
Instrumente Noi împrumuturi guvernamentale (luate şi acordate) în străinătate şi în ţară;
băneşti şi de credit operaţiuni guvernamentale cu datoriile existente (vânzări şi cumpărări a hârtiilor
de valoare), rata dobânzilor ca instrumente de reglare; garanţii guvernamentale
asupra împrumuturilor, instrumente care acţionează asupra creării de credite de
către bănci, instrumente care acţionează asupra împrumuturilor făcute de alţi
agenţi economici.
Rata de schimb Prin devalorizare şi reevaluare se încearcă să se realizeze echilibrul balanţei de
valutar plăţi prin descurajarea importurilor şi stimularea exporturilor, relansarea
producţiei pentru export, ş.a.
Instrumente de Exercitarea puterii statului de a controla preţurile unor bunuri şi servicii, chirii,
control direct dividende, salarii precum şi a dreptului acestuia de a controla activităţile de
import-export, relaţiile valutare, imigrările, investiţiile, alocările de materii
prime rare, condiţiile de muncă, exploatarea resurselor naturale, poluarea
mediului, impunerea şi controlul standardelor de stat şi guvernamentale privind
produsele şi procesele de producţie, mediul, sănătatea.
Schimbări în Schimbări care privesc sistemul instituţional sau părţi ale acestuia: schimbări în
cadrul sistemului sistemul de transferuri către gospodării, de subvenţii acordate întreprinderilor, de
instituţional impozite; modificarea sistemului de credite; schimbări în instituţiile care
afectează condiţiile producţiei cum sunt: relaţiile din agricultură, schimbările
condiţiilor concurenţiale, creşterea influenţei muncitorilor asupra
managementului, schimbări în sistemele de proprietate, crearea unor instituţii şi
organizaţii naţionale sau internaţionale care schimbă sau limitează prerogativele
guvernelor naţionale.
Sursa: A.Iancu, Bazele teoriei politicii economice, Ed.All Beck, Bucureşti, 1998, p.502-503.
27
Instrumentele de politică economică, aplicate de către guverne, produc anumite efecte
asupra activităţii economice. Totalitatea politicilor anticiclice adoptate de către guverne pot fi
grupate în două mari categorii: politici de influenţare a cererii agregate şi politici de influenţare
a ofertei agregate.
Politicile de influenţare a ofertei agregate se bazează pe aplicarea a două grupe de măsuri:
a) realizarea de reforme structurale, care să permită afirmarea concurenţei şi preţurile libere, prin
eliminarea centrelor de putere economică (oligopoluri, sindicate), care pot obţine venituri
independent de evoluţia ofertei; b) manevrarea unor pârghii economice, care să ofere perspective
bune de profit pentru producători, stimulându-i astfel să menţină sau să sporească oferta de
bunuri. Astfel, în perioada de depresiune are loc stimularea economiei prin aplicarea mijloacelor
menite de a stimula creşterea profiturilor şi a cotei profitului ce rămâne la dispoziţia agenţilor
economici. Asemenea măsuri vizează: reducerea obligaţiilor fiscale impuse firmelor, scăderea
ratei dobânzii şi a restricţiilor în acordarea creditelor pentru ameliorarea randamentului
investiţiilor, fiscalitate avantajoasă pentru plasarea economiilor pe piaţa monetară şi financiară.
Politicile anticiclice de influenţarea cererii agregate, pornesc de la teoria lui Keynes, după
care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale economiei rezidă în modificările nedorite ale
cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi
evoluţia efectivă a ofertei agregate. Pentru influenţarea cererii agregate este necesară intervenţia
statului în economie prin următoarele acţiuni: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi
de credit şi politica fiscală.
În perioada de depresiune are loc stimularea economiei prin aplicarea: politicii cheltuielilor
publice care presupune majorarea cheltuielile bugetului public chiar cu preţul unui deficit
bugetar – astfel menţinând sau impulsionând cererea agregată. Aplicarea politicii monetare şi de
credit în această perioadă presupune reducerea ratei dobânzii, pentru a crea facilităţi în scopul
sporirii volumului creditului şi a masei monetare, se reduce nivelul rezervelor obligatorii ale
băncilor comerciale, se achiziţionează titluri de stat de către autorităţile monetare, se prelungeşte
scadenţa unor credite etc. Prin aceste măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor,
având drept consecinţă creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă iar în
cadrul politicii fiscale se reduce fiscalitatea, lăsându-se o cotă procentuală mai mare de venit
asupra agenţilor economici, ceea ce încurajează cererea pentru bunuri de consum şi de investiţii.
Politicile anticriză bazate pe influenţarea cererii au fost aplicate pentru prima dată în SUA,
prin programul New Deal al Administraţiei Roosevelt, pentru a depăşi marea criză din anii’30,
iar după al doilea război mondial, asemenea măsuri au fost aplicate în toate ţările din Europa
occidentală, Canada şi Japonia.
28
Caseta 2.5. Unele exemple de intervenţia a statului prin politici anticiclice (anticriză)
Criza economică din perioada 1929 - 1933 a fost una de supraproducţie, fiind agravată de scăderea
puternică a puterii de cumpărare a populaţiei. La nivel mondial, a explodat la jumătatea anului 1929, afectând
producţia de fontă, cupru, oţel, sare, cantităţi uriaşe de produse rămânând nevândute, în depozite.
In general, guvernele au luptat contra crizei pe trei direcţii:
a) reintroducerea protecţionismului;
b) distrugerea stocurilor;
c) reducerea deficientelor bugetare si a importurilor, însoţită de o permanentă politică de devalorizare
monetară.
În SUA începând cu anul 1933, din iniţiativa Preşedintelui F.D.Roosevelt, s-a pus în aplicare un
program de reforme care a primit numele de „Programul Economic New Deal” care avea drept scop să
înlăture consecinţele crizei economice. Programul New Deal folosea elemente de planificare, echilibrare şi
coordonare a economiei capitaliste.
Între măsurile pe care administraţia Rooswelt le-a luat în cadrul „The New Deal”, au fost:
Înfiinţarea „Reconstruction Finance Corporation” o entitate prin intermediul căreia s-au injectat
bani în sistemul financiar.
Adoptarea „Security Exchange Act”. Prin aceasta s-au reglementat tranzacţiile bursiere şi s-a
reglementat cadrul legal în ceea ce priveşte împrumuturile pe care băncile le puteau acorda pentru
tranzacţiile bursiere.
Pentru combaterea şomajului, noul guvern a înfiinţat „Civilian Conservation Corps”, o
organizaţie care angaja tineri între 18 şi 25 de ani pentru a munci în folosul comunităţii, plătiţi cu
30 de dolari pe lună.
În raport cu agricultura, Congresul a aprobat legea numită „Agricultural Adjustment Act” prin
care se acordau fermierilor sume compensatorii pentru ca aceştia să renunţe la cultivarea unei părţi
a pământului pe care îl deţineau, încercând astfel ca preţul produselor, a alimentelor în general, să
crească prin reducerea producţiei.
În raport cu industria în 1933 a fost adoptat „The Naţional Industry Recovery Act” prin care
guvernul a stabilit noi reguli şi a încurajat apariţia de noi locuri de muncă.
Obiectivul prioritar al programului New Deal a fost creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă.
Diminuarea şomajului a avut loc în baza construirii unei vaste şi puternice infrastructuri economice şi sociale:
cai ferate, drumuri şi poduri, baraje şi hidrocentrale gigantice, mari clădiri publice, etc. Ideea centrală a acestui
plan era de a fi angajaţi milioanele de muncitori rămaşi fără locuri de muncă. Astfel, programul aplicat a
permis angajarea a 4 milioane persoane la lucrările publice.
CONCLUZII
NOŢIUNI–CHEIE
30
TESTE
1. Ciclurile economice reprezintă:
a) trendul ascendent al producţiei;
b) fluctuaţiile producţiei în jurul unui trend ascendent;
c) un fenomen întâmplător;
d) o formă anormală de evoluţie a activităţii economice;
e) evoluţia producţiei în ritm constant.
31
c) controlul deficitului bugetar;
d) emisiune monetară suplimentară;
e) creşterea ratelor dobânzii.
32
16. Care din indicatori este aciclic?
a) mărimea PIB;
b) mărimea investiţiilor;
c) cheltuielile pentru bunurile de consum îndelungat;
d) volumul exportului.
18. Care din următoarele măsuri ţin de politica monetară şi de credit adoptată în faza
de boom?
a) reducerea preţurilor şi a taxelor de consum;
b) diminuarea fiscalităţii;
c) restricţionarea creditului;
d) sporirea masei monetare;
e) scăderea ratei dobânzii.
SARCINI ANALITICE
33
Reperele principale ale Programului de stabilizare şi regenerare a economiei Republicii
Moldova pentru anii 2009-2011.
Impactul recesiunii economice mondiale asupra economiei Republicii Moldova.
LITERATURA RECOMANDATĂ
34