Capitolul 5 TEORIA PRODUCĂTORULUI

CUPRINS

5.1 Natura firmei

5.2 Obiectivul fundamental al firmei: maximizarea profitului?
5.3 Combinarea factorilor de producţie
5.4 Analiza pe termen scurt
5.5 Analiza pe termen lung. Economiile şi dezeconomiile de scară

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

CONCEPTE
• factor de producţie • productivitate globală
• munca • rata marginală de substituire
• natura • elasticitatea substituirii
• capital tehnic • productivitate parţială
• informaţie • productivitate marginală
• tehnologie • productivitatea muncii
• combinarea factorilor de producţie • randamentul (productivitatea) capitalului
• funcţie de producţie • coeficientul capitalului
• funcţia de producţie Cobb-Douglas • coeficientul marginal al capitalului
• produs marginal • randamente factoriale
• produs mediu • randamente de scară
• termen scurt • termen scurt
• legea randamentelor neproporţionale • termen lung
• substituirea • economii de scară
• izocuanta • dezeconomii de scară
 TEORIA PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA ŞI EFICIENŢA
UTILIZĂRII FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Prezentare Teoria producătorului presupune utilizarea unor instrumente de analiză,

generală obiectivul sau funcţia scop şi construcţia funcţiei ofertei. Teoria permite
producătorilor evitarea soluţiilor costisitoare şi luarea celor mai avantajoase
decizii economice în vederea atingerii scopului de maximizare a profitului.
Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de consum este posibilă, în
condiţiile în care întreprinzătorii dispun de resurse economice, combină şi
utilizează eficient factorii de producţie.

5.1 NATURA FIRMEI

Întreprinderea poate fi privită ca un centru de decizii economice care răspunde la întrebările: ce,
cât, cum şi pentru cine să producă, stabilind astfel cantitatea ş i varietatea de factori de producţie
atraşi în procesul de producţie precum şi proporţiile combinării şi metodele de producţie bazate pe
tehnologii specifice.

Firmele sunt organizaţii care planifică şi gestionează producţia. Acestea au

o anumită organizare tehnologică, se conduc şi gestionează raţional.

Ronald Coase - firmele există într-o multitudine de forme organizaţionale de

diferite dimensiuni deoarece acestea realizează cea mai eficientă utilizare a
informaţiilor şi permit reducerea costurilor de tranzacţie pentru diferite
categorii de activităţi productive.
Armen Alchian şi Harold Demsetz - firmele există deoarece producţia
bunurilor se desfăşoar ă mult mai eficient în echipe decât în mod individual;
firmele există pentru a organiza echipele în vederea producerii eficiente a unor
bunuri sau servicii.

Caseta 5.1 Tipuri de societăţi comerciale în legislaţia României

Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme:

1. Societate în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;
2. Societate în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi
cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund
numai până la concurenţa aportului lor;
3. Societate în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor;
4. Societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii
răspund numai până la concurenţa aportului lor;
5. Societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social;
asociaţii răspund numai în limita părţilor sociale subscrise.

5.2 OBIECTIVUL FIMEI – MAXIMIZAREA PROFITULUI ?

Obiectivul • În marile firme, acţionarii sunt cei care aleg consiliul de administraţie, iar
firmei – acesta, la rândul său, numeşte managerii. Ori de câte ori există conflict de
interese între obiectivele de maximizare a profitului (urmărit de acţionari)
maximizarea şi obiectivele urmărite de manageri, aceştia din urmă este probabil că vor
profitului ? urmări acele politici care favorizează propriile lor interese (Williamson1).
• salariul, puterea şi prestigiul managerilor decurg din nivelul vânzărilor
firmei. Maximizarea vânzărilor pe seama unei reduceri a profitului face ca
managerii să stabilească un preţ inferior (şi în consecinţă, o producţie mai
mare) decât cel corespunzător maximizării profitului (Baumol2).
• firma abandonează ipoteza de maximizare a profitului ori de câte ori
calculele necesare fundamentării sunt prea complicate sau atunci când
informaţiile necesare fundamentării nu sunt disponibile în timp util. În
aceste condiţii, profitul urmărit este unul considerat satisfăcător şi nu
3
întotdeauna cel maxim (Simon ).
• marile firme încearcă să evite riscurile, insistând asupra planificării şi
asigurării stabilităţii. În multe situaţii, aceste firme sunt interesate de
dezvoltarea afacerii (şi nu nepărat de maximizarea profitului), sau de
asigurarea supremaţiei tehnologice pe piaţă (Galbraith4).
• funcţia obiectiv a firmelor de stat sau recent privatizate nu este,
întotdeauna, maximizarea profitului, ci conservarea locurilor de muncă şi
limitarea eroziunii inflaţioniste a salariilor (Dobrescu5).
Cu toate acestea, economistul american Armen Alchian a sugerat că pe
termen lung, firmele vor evolua pentru a deveni maximizatoare ale profitului;
ipoteza maximiză rii profitului este importantă deoarece oferă reguli ale
comportamentului raţional al firmelor.

1 O. Williamson, Markets and hierarchies: analysis and antitrust implications, New York: The Free Press,
1975.
2 William Baumol, Business behavior, value and growth, ediţia a doua, New York: Macmillan, 1959.
3 Herbert Simon, Theories of decision making in economic and behavioral science, în E. Mansfield,
Microeconomics: selected readings, ediţia a treia, New York: Norton, 1979.
4 John Kenneth Galbraith, The new industrial state, Boston: Houghton-Mifflin, 1967.
5 Emilian Dobrescu, Evaluarea comportamentului actual şi a tendinţelor pe termen scurt ale economiei româneşti,
Academia Română, ESEN 1, Raport 1999
 5.3 FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI COMBINAREA LOR

Factorii de Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri,

producţie constituie factori de producţie. J.B.Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia
în lucrarea sa “Tratat de economie politică” c ă la producerea bunurilor
participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Munca şi natura
sunt factori primari sau originari, întrucât reprezintă punctul de plecare al
activităţii economice. Capitalul este factor derivat, care rezultă din
interacţiunea primilor.

Munca Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un

anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi
cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală.
Munca antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri materiale şi
servicii.

Factorul Între factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o

însemnă tate decisivă nu numai pentru agricultură ş i silvicultură, ci şi pentru
natural
întreaga activitate umană căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de
desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri
arabile, păşuni, fâneţe, vii ş i livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare,
etc). Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă
(îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru
cea economică, socială) şi resursele minerale (au rol în asigurarea bazei de
materii prime şi energie necesară desfăşurării întregii activităţi economice).

Capitalul Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei

activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii
destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit.

CAPITALUL TEHNIC este format din două componente:

a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de
producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mari de timp
(maşini, utilaje, echipament, clădiri etc.)
b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate,
produse în curs de execuţie) care se consumă integral într-un singur ciclu
de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

UZURA, deprecierea capitalului fix, se prezintă sub două forme:

a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată ca urmare a folosirii în
activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali
b) uzura morală, deprecierea morală sau ″involuntară″ - cum o numea J.M.
Keynes - este determinată de progresul tehnic care favorizează fabricarea
unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor aflate în
funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un echipament
echivalent.
 INVESTIŢIILE joacă un rol important în constituirea capitalului.
a) investiţii nete, finanţate din venit şi folosite pentru formarea de noi bunuri
de capital sau de modernizarea celor existente;
b) investiţii brute care sunt finanţate din venit şi din fondul de amortizare.
Datele statistice demonstrează că în unele ţări dezvoltate, contribuţia
amortizării la susţinerea investiţiilor brute depăşeşte 60% din suma lor
totală.

Antreprenoriatul Întreprinderea sau antreprenoriatul constituie acţiunea de organizare a

celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce
bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari. Întreprinzătorul
îşi asumă riscurile producţiei, aceasta necesitând costuri înainte de a obţine
venituri din vânzarea produselor obţinute.

Neofactori Neofactorii: progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Nu pot fi

separaţi de factorii “clasici” întrucât acţionează prin intermediul şi
împreună cu aceştia potenţându-i şi îmbunătăţindu-le substanţial
performanţele.

Caseta 5.2 Proprietăţile factorilor de producţie

DIVIZIBILITATEA reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple,

în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie.

ADAPTABILITATEA reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie

cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.

COMPLEMENTARITATEA reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale

factorilor de producţie care participă la producerea unui anumit bun economic.

SUBSTITUIBILITATEA reprezintă posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de

producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al
producţiei.

COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE reprezintă un mod specific de

unire a factorilor de producţ ie privit atât sub aspect cantitativ cât şi din perspectiva
structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic cât şi economic.
Aplicaţie. Model de rezolvare
1. Isocuanta reprezintă:
a) curba unei combinaţii posibile a doi factori de producţie, care sunt egale în costul total
b) curba care reprezintă ansamblul combinaţiilor posibile între doi sau mai mulţi factori
de producţie, care pot fi folosiţi pentru obţinerea aceluiaşi volum al producţiei
c) volumul unei producţii, posibil a fi obţinut cu un volum dat de resurse.
Răspuns : b).
Rezolvare: prin definiţie izocuanta uneşte ansamblul combinaţiilor posibile între doi sau mai
mulţi factori pentru obţinerea aceluiaşi volum de producţie.

Funcţia de În general, este o relaţie de tipul Q = f(a,b,c …), unde a, b, c .... sunt factorii
producţie de producţie utilizaţ i. Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o
relaţie de doi factori de tipul:
Q=f(K,L)

K – capital
L - muncă.

În analiza comportamentului producătorului este folosită de regulă FUNCŢIA

DE PRODUCŢIE OMOGENĂ. O funcţie de producţie de tipul Q = f(a,b) se
spune c ă este omogenă de gradul n dacă,

n
f(xa,xb) = x f(a,b)
n - constantă
x - un număr real pozitiv.

O funcţie de producţie omogenă lineară des întâlnită este FUNCŢIA COBB-

DOUGLAS, după numele celor care au folosit-o pentru analiza producţiei.

α β
Q = AK L
A – constantă specifică fiecărei economii naţionale
α şi β - coeficient de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din
factorii de producţie utilizaţi.
 5.4 ANALIZA PE TERMEN SCURT

Perioada de PERIOADA SCURTĂ de producţie este definită de economistul A. Marshall

timp ca fiind intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se
modifică, este constant.
PERIOADA LUNGĂ este intervalul de timp în care toţi factorii de producţie
sunt consideraţi variabili.

Indicatori microeconomici utilizaţi:

PRODUCTIA TOTALĂ obţinut în urma utilizării factorilor de producţie şi exprimat cu

ajutorul funcţiei de producţie, în care un factor este variabil şi ceilalţi sunt constanţi;

PRODUCTIVITATEA MEDIE care se obţine ca raport între producţia totală şi factorul de

producţie variabil utilizat (de exemplu munca - L),
WM =Q/L

WM = productivitatea medie
Q = producţia totală
L = munca

PRODUCTIVITATEA MARGINALĂ definit ca producţie suplimentară obţinută ca urmare a

folosirii unei unităţi suplimentare din factorul de producţie variabil

Wmg = ∆Q/∆L

Wmg = productivitatea marginală

∆Q = modificarea producţiei totale
∆L = modificarea factorului de producţie

Legea A fost formulată prima dată de Turgot, care a prezentat-o în legătură cu

randamentelor exploatarea de tip agricol. D. Ricardo a utilizat această lege pentru a explica
neproporţionale creşterea preţului cerealelor în Marea Britanie, după 1814. Şi John Stuart
Mill a estimat că această lege nu este valabilă decât pentru agricultură.

LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORŢIONALE: dacă o producţie

oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai mulţi factori de producţie şi dacă se adaugă
progresiv aceeaşi doză, respectiv cantitate folosită dintr-un factor, în timp ce
cantitatea altor factori nu se schimbă, productivitatea marginală a factorului variabil
creşte până la un punct. Pornind de la acest punct, productivitatea marginală
descreşte iar producţia totală continuă să crească, dar cu cote din ce în ce mai mici.
 Tabel 5.1 Relaţia dintre producţia totală, productivitatea marginală şi productivitatea medie

Unităţi de Unităţi de Producţia Productivita Productivitate Atunci când produsul

factor fix factor totală tea a medie a total creşte cu o cotă
din ce în ce mai mare,
variabil marginală a factorului produsul marginal al
factorului variabil factorului variabil se
variabil măreşte, iar atunci
30 0 0 0 0 când produsul total
30 1 10 10 10 creşte cu o cotă din ce
în ce mai mică,
30 2 26 16 13 produsul marginal
30 3 57 31 19 descreşte. Când
30 4 92 35 23 produsul total scade,
produsul marginal este
30 5 125 33 25
negativ. Produsul
30 6 150 25 25 mediu al factorului
30 7 168 18 24 variabil urmează şi el
30 8 176 8 22 o tendinţă de creştere
imprimată de cea a
30 9 176 0 19 produsului marginal,
30 10 170 -6 17 iar de la un anume
punct începe să scadă.

Figura 5.1 Curbele producţiei totale, productivităţii medii şi marginale

Q productia
totala Deoarece economi ştii studiază
ideea de randamente descrescăoare
în principal în legătură cu evoluţia
productivităţii marginale (analiză
de natură marginalistă ), graficul
alăturat ilustrează trei stadii în
evoluţia Wmg.

STADIUL I: producţia totală creşte

mai rapid decât factorul variabil
factor utilizat, ceea ce determină creşterea
W variabil Wmg.
mg

WM STADIUL II: producţia totală

Stadiul I Stadiul II Stadiul III creşte, însă într-un ritm mai redus
decât creşterea factorului variabil,
ceea ce determină reducerea Wmg.

W STADIUL III: producţia totală

mg
scade, iar Wmg devine negativă.
WM
factor
variabil
Costurile firmei ♦ Costul total (CT) = Costul fix total (CF) + Costul variabil total
pe termen scurt (CV)
♦ Costul mediu (CM):
CFM (Costul fix mediu) = CF (Costul fix total) / Q (volumul
producţiei)
CVM (Costul variabil mediu) = CV (costul variabil global) /
Q (volumul producţiei)
CTM (Costul total mediu) = CT / Q (volumul producţiei)
sau:
CTM = CFM + CVM
♦ Costul marginal (Cmg):
Cmg = ∆CT (variaţia costului total global) / ∆Q (variaţia
volumului producţiei)
Costul contabil reflectă cheltuielile efectiv suportate de către
întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia. Acesta
mai poartă şi denumirea de cost explicit.
Costul economic reflectă acel consum de resurse ale agentului
economic neinclus în costul plătit de către acesta. Este vorba despre
cheltuielile cu forţa de muncă ale proprietarului firmei respective care
nu se înregistrează sub forma salariului ce i s -ar cuveni, ca parte a
costurilor, chiria care s-ar obţine prin cedarea folosirii clădirii către alt
utilizator etc.

Figura 5.2 Relaţia între costurile contabile şi cele economice

Profit economic
Profit contabil
(de oportunitate) Cost Cost implicit
Venit total

economic

Cost explicit Cost contabil

Tabel 5.2 Relaţia între costurile totale, medii şi marginale (u.m.)

Cantitate Cost Cost Cost Cost fix Cost Cost Cost
produsă fix variabil total mediu variabil total marginal
(buc.) mediu mediu
1 4 3,5 7,5 4 3,5 7,5 -
2 4 8 12 2 4 6 5,5
3 4 16,5 20,5 1,33 5,5 6,83 8,5
4 4 32 36 1 8 9 15,5
5 4 57,5 61,5 0,8 11,5 12,3 25,5
6 4 96 100 0,66 16 16,66 38,5

Relaţia dintre costurile totale şi cele medii este prezentată în figura de mai jos.
 CT
CT Curbele costurilor totale generează
CV curbele costurilor medii şi marginal.
CV
CF
CFM se reduce odată cu creşterea
producţiei. CVM şi CTM se reduc, după
care cresc odată cu creşterea producţiei.
CF Cmg se comportă similar, intersectând
curbele costului variabil mediu şi total
0
Q mediu în punctele de minim ale
CTM acestora. Deoarece diferenţa dintre
CVM C CT şi CV este CF, evoluţia CT este
CFM mg

C dată de cea a CV,

mg
CTM însă va fi decalată (datorită CF). Astfel,
CVM punctul de minim al CVM se va atinge
pentru niveluri ale producţiei mai mici
CFM decât cele pentru care CTM este minim.
0
Cmg îşi atinge primul punctul de minim,
după care este în permanentă creştere.
Q

Figura 5.3 Relaţia între costurile totale, medii şi marginale

CTM, Studiind acest grafic, deducem

următoarele concluzii în privinţa relaţiei
CVM, dintre o mărime medie şi una marginală:
• atunci când curba costului marginal
C (Cmg) se află sub curbele costurilor
mg
medii (CTM, CVM), acestea din
urmă scad;
• atunci când curba costului
marginal (Cmg) se află deasupra
curbelor costurilor medii (CTM,
Q CVM), acestea din urmă cresc;

Figura 5.4 Costurile medii şi marginale

• Atunci când curba costului marginal (Cmg) intersectează curbele costurilor medii,
acestea din urmă înregistrează o valoare minimă (întâi CVM, apoi, pentru o producţie
mai mare, CTM).
 La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CTM) şi costul marginal (Cmg) se află
în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţ ie mediu se
micşorează atunci când productivitatea medie (W M) creşte şi invers. Costul marginal se reduce
atunci când productivitatea marginală (Wmg) creşte şi, invers, el se măreşte când productivitatea
marginală scade. În Figura 5.5, este reflectată dependenţa evoluţiei costurilor mediu şi marginal de
evoluţia productivităţii medii şi marginale.

WM Curbele costurilor se pot deduce

sau pornind de la curbele productivităţii.
Wmg Când productivitatea medie creşte,
WM costul mediu descreşte şi invers.
Când productivitatea marginală
Wmg creşte, costul marginal scade şi
invers; la limită, când productivitatea
marginal ă tinde spre zero, costul
CTM Q marginal tinde spre infinit.
sau
Cmg Astfel, studierea productivităţilor ne
Cmg
oferă informaţii cu privire la evoluţia
CTM
costurilor de producţie ş i reciproc.
De asemenea, observăm că legea
randamentelor descrescă toare este,
în mod echivalent, o lege a costurilor
marginale crescătoare.
Q

Figura 5.5 Curbele de cost şi productivitate

5.5 ANALIZA PE TERMEN LUNG

Perioada Toţi factorii de producţie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar

lungă unirea factorilor de producţie ci ş i un mod specific de înlocuire a lor (care
poate avea loc între doi factori sau diferite elemente componente ale factorilor
de producţie), respectiv substituirea factorilor de producţie.

Pe termen lung, toţi factorii sunt variabili. Firma trebuie să decidă atât nivelul producţiei,
cât şi modalitatea de producţie. În continuare, firma are mai multe opţiuni, trebuind să respecte
criteriile de eficienţă tehnică şi economică.

Minimizarea costului la un nivel dat al producţiei

Din punctul de vedere al unei firme, eficienţa tehnică este dominată de criteriul eficienţei
economice, firma încercând să stabilească acea metodă de producţie care conduce la cele mai
reduse costuri posibile. Această ipoteză este numită minimizarea costurilor.
Alegerea combinaţiei de factori de producţie
y Q=F(x,y) ∆QX ∆QY
B W X= ;W Y= ⇒
∆X
mg mg
∆Y

yE E ∆QX = Wmg X ⋅ ∆X; ∆QY = Wmg Y ⋅ ∆Y ⇒

∆Q = ∆QX + ∆QY = Wmg X ⋅ ∆X + Wmg Y ⋅ ∆Y
0 Pentru o izocuantă, ∆Q=0 ⇒
xE A x RMS=− ∆X = Wmg Y .
∆Y W X
mg

Figura 5.6 Minimizarea costului la un nivel dat al producţiei

Procesul decizional al firmei în vederea alegerii variantei optime (cea care minimizează
costurile totale la un nivel dat al producţiei) are o dublă natură: tehnică şi economică.
Corespunzător deciziei de natură tehnică, firma defineşte o funcţie de producţie (Q=f(K,L)), care
permite stabilirea posibilităţ ilor de combinare (substituire) a factorilor de producţie utilizaţi (am
ales ipoteza simplificatoare a utilizării a numai doi factori de producţ ie). În acest fel, firma
construieşte izocuantele (ansamblul combinaţiilor de factori de producţie utilizaţi care generează
acelaşi nivel al producţiei). Pe baza izocuantelor, firma va determina rata marginală de substituţie,
modalitatea tehnică de a ilustra diferitele compensări între factorii de producţie.
Corespunzător deciziei de natură economică, firma trebuie să ţină cont de costurile ocazionate
de achiziţia factorilor de producţ ie necesari obţinerii producţiei. Constrângerea bugetară are sensul
unei condiţii de echilibru ş i nu al unei egalităţi matematice (se stipulează condiţia ca firma să
utilizeze integral venitul de care dispune, în acest fel, reuşind să realizeze un volum de producţie
din ce în ce mai mare).

Maximizarea producţiei la un nivel dat al costurilor de producţie

În mod alternativ, firmele pot să stabilească drept criteriu al alegerii maximizarea producţiei,
pornind de la un nivel al costurilor de producţie pe care firma doreşte să îl menţină neschimbat.
Punctul de echilibru (cel care permite maximizarea producţiei la un nivel dat al costurilor) se
stabileşte în punctul de tangenţă dintre dreapta bugetului (costului) producătorului şi cea mai înaltă
izocuantă care respectă constrângerea bugetară (cea care reflectă cel mai ridicat nivel al
producţiei). Reprezentarea grafică a echilibrului este redată în Figura 5.6.
 • nivelul constant al costului este dat de
y dreapta bugetului AB;
• echilibrul care corespunde producţiei
B maxime se găseşte în punctul de tangenţă
dintre curba costului şi cea mai înaltă curbă
yE E a producţiei constante (izocuantă);
• condiţia de echilibru în punctul de optim va
fi:
WmgY p WmgX WmgY
0 x = Y sau = .
xE A WmgX pX pX pY

Figura 5.6 Maximizarea producţiei la un nivel dat al costurilor de producţie

Costurile firmei Pe termen lung, posibilitatea de a utiliza simultan cantităţi mai

pe termen lung mari din toţi factorii de producţie face ca întreprinderea să îşi
modifice scara de producţie. Ce se va întâmpla cu volumul producţ iei
(reflectat de funcţia de producţie) în situaţia în care firma decide să
majoreze simultan şi în proporţii identice cantităţile utilizate din toţi
factorii de producţie utilizaţi? Din acest punct de vedere este util să
distingem între conceptul de substituire (specific perioadei în care se
pot opera modificări ale cantităţilor utilizate numai din anumiţi factori
de producţie) şi noţiunea de creştere a scării de producţie (posibilă în
urma modificării cantităţilor utilizate din toţi factorii de producţiei
utilizaţi). Această distincţie este ilustrată în Figura 5.7 şi 5.8.

y y

y y2
Q2 y Q2
0 y10 Q
0 Q0 Q 1 0 Q 0
1

x 0 x1 x x 0 x1 x 2 x
x2
Figura 5.7 Substituirea factorilor de Figura 5.8 Creşterea scării de producţie
producţie

Pe termen scurt, presupunem că x este Pe termen lung, ambii factori de

factorul de producţie variabil, iar y
este fix. În aceste condiţii, creşterea
producţiei se datorează exclusiv
asocierii unei cantităţi mai mari din
factorul x unei cantităţi date de factor
fix y. Sensul creşterii este indicat de
săgeată. (Q0<Q1<Q2).
producţie sunt variabili. În aceste
condiţii, creşterea producţiei se
datorează creşterii utilizării unor
cantităţi mai mari din ambii factori.
Sensul creşterii este indicat de săgeată.
(Q0<Q1<Q2). Aceste evoluţii generează
calea de expansiune a producţiei.
 Randamentele de scară pot fi: constante (dacă factorii de producţie se dublează şi producţia se
va dubla, dacă se triplează factorii, producţia se va tripla etc.); crescătoare (dacă factorii se
dublează, producţia va fi mai mult decât dublă); descrescătoare (dacă factorii se dublează,
producţia va fi mai puţin decât dublă).
Randamentele de scară crescătoare şi descrescătoare se explică prin fenomenele interne ale
scării, economii şi pierderi interne ale scării.
Economiile interne de scară sunt acelea care decurg din creşterea dimensiunilor firmei şi
care pot fi datorate unor cauze diferite cum ar fi: specializarea lucră torilor pentru un volum ridicat
de producţie; utilizarea unui capital tehnic mai eficient care este adesea indivizibil şi care, în
consecinţă, nu poate fi folosit economic decât pentru niveluri de producţie ridicate; factori
tehnologici dând mai multă eficienţă scării, dar şi mai multă producţie; avantajele date de achizi
ţiile şi vânzările en gros etc.

K
Randamente de scară
constante:
• Diagonala OA trece prin
a3 • origine;
a2 Creşterea în proporţii egale a
a1 doi factori determină creşterea în
aceeaşi proporţie a producţiei;
L
K a1a2 = a2a3 = .....

a3 Randamente de scară
a2 descrescătoare:
a1 • Creşterea celor doi factori de
producţie determină o creştere
din ce în ce mai mică a
L
producţiei;
K
a1a2 > a2a3 > ........

Randamente de scară
a3 crescătoare:
a2 • Creşterea celor doi factori de
a1 producţie determină o creştere
L din ce în ce mai mare a
producţiei;
a1a2 < a2a3 < ........
Figura 5.9 Randamentele de scară
 Pe termen lung, firma poate modifica scara producţiei, toţi factorii de producţie fiind variabili.
Astfel, firma poate utiliza mai mult pământ, clădiri, echipamente şi al ţi factori de producţie. Pe
termen lung, nu vor exista costuri fixe, deoarece nu vor exista factori de producţie ficşi. Curba
costurilor totale de producţie pe termen lung poate fi dedusă pornind de la calea de expansiune a
producţiei, conform figurii 5.10.
y CT
y2
y1 E2 0x2 ⋅ PL
y0 0x1 ⋅ PL
Q
E1 2 0x 0 ⋅ P
Q L
E0 1
Q
0 0
0
x0 x1 x2 x Q0 Q1 Q2Q
Figura 5.10 Deducerea curbei costului total pe termen lung

Fiecare punct situat pe calea de expansiune reprezintă combinaţiile factorilor de producţie (x şi

y) care generează cel mai mic nivel al costurilor de producţie. Costul total asociat combinaţiei
de factori care generează nivelul de echilibru E0 este dat de produsul dintre 0x0 şi preţul unei
unităţi a forţei de muncă (PL). Această relaţie de calcul se explică prin aceea că la nivelul E 0,
cheltuiala totală este egală cu cea de la nivelul x0 (datorită curbei izocostului). Pe curba costului
total vom reprezenta cuplurile cheltuieli totale-nivel al producţiei astfel determinate.

Pe termen lung, firma poate produce la orice nivel al scă rii de producţie. Dacă factorii sunt
divizibili, se poate schimba scara de producţie în mod continuu; există, în acest caz, o infinitate de
curbe pe termen scurt, tot atâtea câte niveluri de producţie există. Curba costului mediu pe termen
lung este asemănătoare unei curbe înfăşurătoare (Figura 5.11).

Randamente Randamente Randamente

CTMt.s. crescătoare constante descrescătoare

CTMt.l.
Cmg 1
CTM CTM n CTM tl
t.s.1
Cmg
t.s. n

CTM
t.s.2

Cmg 2

0
E Q
Figura 5.11 Curba înfăşurătoare a costului total mediu pe termen lung
 Spre deosebire de curbele costurilor medii pe termen scurt, care sunt generate de randamentele
descrescătoare (asocierea factorilor variabili cu cantităţi date din factorii de producţie ficşi),
curba costului total mediu pe termen lung este la început descrescătoare şi apoi crescătoare
reflectând economiile şi dezeconomiile de scară. Randamentele descrescătoare nu se manifestă
şi pe termen lung, deoarece pe acest orizont de timp nici un factor nu mai este fix.

Curba înfăşurătoare Curba înfăşurătoare descrie diferitele evoluţii ale costului mediu
a costului luate în considerare când întreprinderea alege scara de producţie cea
mai eficientă. Ea prezintă trei faze:
FAZA I: costul mediu descreşte pe termen lung, adică productivitatea
medie globală creşte, ceea ce arată că şi cantitatea produsă sporeşte
mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi; randamentele de scară
sunt, deci, crescătoare. Astfel, firma realizează economii de scară.
FAZA II: costul mediu este constant pe termen lung, adică
productivitatea medie globală este constantă, ceea ce arată că şi
cantitatea produsă creşte în acelaşi ritm cu cantitatea factorilor
utilizaţi; randamentele de scară sunt, deci, constante. Astfel, firma nu
realizează economii de scară. Punctul E corespunde scării minime
eficace (scara de producţie începând de la care firma atinge costul
mediu minim pe termen lung).
FAZA III: costul mediu creşte pe termen lung, productivitatea medie
globală scade, ceea ce arată că şi cantitatea produsă sporeşte mai puţin
decât cantitatea factorilor utilizaţi; randamentele de scară sunt, deci,
descrescătoare. Firma se confruntă cu dezeconomii de scară.

Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de consum este posibilă în condiţiile în

care întreprinzătorii dispun de resurse economice, combină şi utilizează eficient factorii de
producţie. Abilitatea întreprinză torilor permite alegerea alternativei de combinare a factorilor de
produc ţie cea mai favorabilă, pe baza principiului raţionalităţii economice, al obţinerii de rezultate
maxim posibile cu resursele de care dispun. Acestea definesc rolul întreprinzătorului modern şi
asigură forţa concurenţială a întreprinderii.
ANEXA 5.1 Izocuantele şi principiul substituţ iei
Modelul general de analiz ă a comportamentului produc ă torului

presupune, asem ă n ă tor modelului analizei comportamentului consumatorului, diverse combin ă ri ş i substituiri de

factori de producţie care conduc la ob ţ inerea aceluia ş i nivel de produc ţ ie, reprezentat e grafic cu ajutorul curbelor de

izoproduc ţ ie sau a izocuantelor (Figura 5.1.A) .

K
A IZOCUANTA – semnifică reprezentarea
grafică a combinaţiilor diferite (A,B,C)
între factorii de producţie (K şi L), care
B permite realizarea aceluiaşi volum al
C producţiei (Q).
 K K K

0 L 0 L 0 L

Substituirea în proporţii fixe Substituirea perfectă Substituirea imperfectă

Producătorul are o Utilizarea unei unităţi Utilizarea unei unităţi

posibilitate limitată de suplimentare dintr-un suplimentare dintr-un
alegere, existând o factor presupune factor presupune
complementaritate renunţarea la o cantitate, renunţarea la o cantitate
strictă între factorii de fiecare dată aceeaşi din al doilea factor care
utilizaţi. din al doilea factor nu urmează o lege liniară
(RMS = constantă). (RMS descrescătoare).

Figura 5.1.B Substituirea factorilor de producţie

Aplicaţie. Model de rezolvare

1. Volumul producţiei unei firme cu 125 de salariaţi este de 2500 de produse. Câţi salariaţi trebuie
să mai angajeze această firmă pentru a-şi dubla producţia în condiţiile creşterii productivităţii
medii a muncii cu 25%?

Răspuns: 75 salariaţi.
Rezolvare: Q0 = 2500; L0 = 125;
Q1 = 5 000; ∆L=?
IW = 1,25 = W1/W0 = (Q1/L1)/(Q0/L0) = Q1/(L1* 2500/125)
= (5 000* 125)/(4* 2500) = 1,25
250/L1 = 1,25 ⇒ 1,25L1 = 250 ⇒ L1 = 250/1,25 =
200 L1 = 200 salariaţi. ∆L = 75

2. Dacă avem o funcţie de producţie de tipul:

f (X1,X2,,X3) =AX1aX2bX3c,
atunci demonstraţi că, dacă (a+b+c)>1, atunci vom avea randamente crescătoare de scară.

Răspuns: Afirmaţia este adevărată.

Rezolvare: Dacă vom multiplica fiecare input cu t > 1, atunci vom obţine :
a a b b c c a+b+c a b c a+b+c
f(tX1,tX2, tX3) = At X1 t X2 t X3 = At X1 X2 X3 = t f(X1,X2,X3).
Pentru t >1 şi pentru a + b + c > 1 ⇒ randamente crescătoare de scară, căci
a+b+c
t f(X1,X2,X3) > t f(X1,X2,X3).
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Amacher, Ryan; Principles of microeconomics, South Western Publishing, ediţia a 5-a,

Ulbrich Holley 1992

Angelescu Coralia, Timpul liber, Editura Economică, Bucureşti, 1997

Dorin Jula
Angelescu, Coralia, Economie politică – elemente fundamentale, Ediţia a III-a, Editura
Stănescu Ileana Oscar Print, Bucureşti, 2002

Angelescu, Coralia, Economie politică – culegere de teste şi probleme, Ediţia a II-a,

Stănescu Ileana, Papuc Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002
Marilena, Grosu
Tudor, Socol, Cristian

Dobrescu, Emilian Evaluarea comportamentului actual şi a tendinţelor pe termen scurt ale

economiei româneşti, Academia Română, ESEN 1, Raport 1999

Frois, Gilbert Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998

Abraham
Hardwick, Phillip ş.a. An Introduction to Modern Economics, Fourth Edition, ELBS, 1994

Lipsey, Richard G.; Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2002

Chrystal, K. Alec
Mansfield, Edwin Microeconomics. Theory and applications, Editura W.W. Norton, 1979

Colectivul Catedrei de Economie, Ediţia a VI-a, Editura Economică, Bucureşti, 2003

Economie ş i Politici
Economice

Colectivul Catedrei de Economie-Aplicaţii, Ediţia a 4-a, Editura Economică, Bucureşti, 2003

Economie ş i Politici
Economice

*** Dicţionar de Economie, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti,

2003
 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

• Ce semnificaţie are combinarea factorilor de producţie în desfăşurarea activităţii

economice?

• Care este criteriul alegerii celei mai bune alternative de combinare a factorilor de
producţie?

• Care sunt limitele combinării?

• Care ar putea fi principalii indicatori prin care se măsoară rezultatele economice

ale unei întreprinderi?

• Pe baza căror indicatori se realizează alegerea alternativei de combinare a

factorilor de producţie?

• Ce importanţă are determinarea productivităţii marginale, totale sau parţiale?

Care sunt modalităţile de determinare?

• Cum se apreciază randamentul capitalului?

• Care sunt efectele progresului tehnic şi tehnologic asupra productivităţii muncii şi

a gradului de ocupare a forţei de muncă?

• Un întreprinzător doreşte să-şi extindă producţia. Îi este necesară analiza evoluţiei

productivităţii marginale? Dacă da, argumentaţi.

• Care este conţinutul legii randamentelor neproporţionale?

• Care este distincţia între randamente factoriale şi randamente de scară?