Facultatea de Economie, Administrație și Afaceri

Rolul costurilor în decizia de producţie a

întreprinzătorului
Relația dintre avantajul de cost și competitivitate

Student: Ungureanu Cătălin

Suceava 2023
 Cuprins

Rolul costurilor în decizia de producţie a întreprinzătorului......................... 3

 I. Definirea şi tipologia costului......................................................... 3
 II. Reducerea costurilor de producţie................................................. 6
 III. Eficiența producţiei...................................................................... 6
 IV. Decizii legate de costuri............................................................... 7

Relaţia dintre avantajul de cost şi competitivitate........................................ 8

 I. Definiții.......................................................................................... 8
 II. Relații între cost și competitivitate............................................... 8

Studiu de caz: avantajul competitiv in cazul unei firme.............................. 12

 Istoria companiei ........................................................................... 12
 Ascensiunea firmei Adidas............................................................ 13
 Analiza SWOT............................................................................... 14
 Supremaţia Adidas......................................................................... 14
 Profitul firmei ................................................................................ 15
 Sponsorizări ................................................................................... 15
 Campanii pentru România ............................................................. 16
 Concurenţii..................................................................................... 16
Bibliografie ............................................................................................... 18

2
 Rolul costurilor în decizia de producţie a întreprinzătorului

I. Definirea şi tipologia costului

Costul de producţie este o categorie valorică, cu semnificaţii deosebite în economia de

schimb. De mărimea şi tendinţele costului de producţie depind condiţiile de viaţă ale fiecărui
individ şi ale colectivităţii naţionale, precum şi şansele de progres economico-social. Având un
rol important în mecanismul economic, costul de producţie exprimă esenţa întregului sistem de
raporturi pe linie de producţie şi circulaţie ce se stabilesc între agenţii economici, întreprinzători,
între producători şi consumatori, la un moment dat.
Pentru măsurarea corectă a costurilor de producţie se impune cunoaşterea condiţiilor de
producţie (înzestrarea tehnică, organizarea producţiei şi a muncii, nivelul de calificare a
lucrătorilor), stabilirea normelor de consum, de muncă, a preţurilor şi tarifelor şi estimarea
corectă a cheltuielilor, de factorii de producţie, de resurse în general.
Exprimarea bănească a tuturor cheltuielilor permite măsurarea şi comparabilitatea
costurilor. Astfel, costul de producţie se defineşte ca sumă a cheltuielilor fabricantului pentru
producerea de bunuri pentru vânzarea, sau suma costurilor cu manopera, amortizarea, materiile
prime, materialele şi regia costul chiriei, încălzirii, energiei electrice, a transportului pentru
producerea unui bun, sau ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie.
În prezent se produc deplasări importante în structura problematicii costului. Astfel, în
primul rând, o atanţie deosebită se acordă aspectelor privind reducerea costurilor în condiţii de
concurenţă.
În al doilea rând , tendinţei de evindenţiere distinctă a contribuţiei factorilor influenţează
nivelul costurilor. Astfel,frecvent se folosesc noţiuni , cum costul şansei sacrificate sau costul de
opţiune sau de oportunităţi, costul informaţiei necesar în luarea de decizii, costul timpului, în care
timpul e împărţit în timp liber şi timp de muncă remunerată , costul ecologic, cheltuielile
efectuate cu protejarea şi conservarea apelor, aerului, solului etc., costul ştiinţei, costul instruirii,
costul administraţiei ,costul restructurării, al retehnologizării, costul competivităţii, costul
tranziţiei la economia de piaţă, costul sănătăţii publice, costul şomajului, costul inflaţiei etc.
În al treilea rând, costul producţiei se analizează şi urmăreşte dinamic ţinând cont de
interdependenţa dintre activităţi şi agenţii economici, deoarece ceea ce într-un loc constituie preţ
de vânzare al produselor, în altul reprezintă preţul de cumpărare al factorilor de producţie. Ca
urmare, eventualele schimbări de preţuri în cadrul cererii şi ofertei se pot transmite în lanţ ca
efect propagat în nivelul costurilor. Astfel, în literatura economică, costul este nu numai o
expresie a consumului de factori pentru a produce un bun material, ci şi costul de a renunţa la a
produce alt bun. Acest cost se numeşte costul şansei sacrificate sau al opţiunii sau oportunităţii, şi
reprezintă valoarea şanselor sacrificate.
Astfel costul real al oricărei acţiuni este valoarea şansei alternative sacrificate pentru
realizarea acţiunii respective. Cheltuielile cu plata muncii incluse în costul şansei se referă la
salariile plătite angajaţilor de către agentul economic, ceea ce înseamnă că salariul este la un
asemenea nivel ca să-i determine pe lucrători să renunţe la toate celelalte şanse de la celelalte
firme.
Pentru cunoaşterea conţinutului costului de producţie trebuie avută în vedere relaţia dintre
acesta şi preţul de vânzare. Astfel, costul de producţie reprezintă numai o parte a preţului de
vânzare. Diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul de producţie reprezintă profitul obţinut.
P=C+pr sau: C=P-pr.
În cadrul relaţiei dintre cost şi preţ, costul este nu numai o cauză a preţurilor, ci şi
rezultatul lor.
Costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţă de oglindire a calităţii
activităţii. Prin raportarea producţiei la costuri se poate cunoaşte eficienţa folosirii resurselor.

3
 Costul serveşte drept criteriu de fundamentare a opţiunilor şi deciziilor fiecărui
producător. Atunci când rezultatele variantelor sunt identice, criteriul de alegere a variantei
optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului.
În ceea ce priveşte conţinutul costului de producţie, există diferenţieri între concepţia
economiştilor teoreticieni şi practicieni. Astfel, din punct de vedere contabil, costul cuprinde în
componenţa sa numai cheltuielile efective (măsurabile în bani ) efectuate de agentul economic
respectiv pentru plata materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei, salariilor,
transporturilor, pentru amortizarea utilajelor, instalaţiilor, clădirilor, pentru prevenirea sau
înlăturarea poluării mediului natural etc. În schimb, teoreticienii, pe lângă elementele enumerate
mai sus (costul contabil ), mai adaugă în componenţa costului şi profitul normal, care reprezintă
consumul de muncă al proprietarului firmei, care îndeplineşte activităţile de coordonare şi
conducere (profitul net). Deci, în acest caz, costul de producţie cuprinde în structura sa şi profitul
normal.
Costul de producţie se poate calcula fizic, pe unitate de produs (de exemplu pe o tonă de
aluminiu, o tonă de grâu, un metru cub gaz metan etc.) sau pe întreaga producţie obţinută, mai
ales în cadrul producţiei eterogene.
Mărimea costului pe unitate de produs se obţine prin raportarea costului întregii producţii la
cantitatea totală de produse.
Mărimea costului pe unitate de produs este diferită:
 de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul factorilor de care
este nevoie la unul şi la acelaşi produs, de la un producator la altul ca urmare a înzestrării
diferite cu factori ;
 la acelaşi producător, de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea
tehnică, în funcţie de gradul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere.
În condiţiile economiei de piaţă se folosesc mai multe categorii de costuri, în care se
regăsesc, într-o formă sau alta, diferitele cheltuieli de producţie.
Activitatea oricărei firme implica o mare varietate de costuri, cele mai cunoscute modalităţi de
clasificare a acestora fiind
 în costuri fixe și costuri variabile:
-costuri fixe(Cv): independente relativ de volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi,
amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere etc.);
-costuri variabile(Cv) : care se schimbă în funcţie de cantitatea de produse realizate. Ele sunt
funcţie crescătoare de nivelul producţiei;
-costuri totale (Ct) –reprezintă suma costurilor fixe şi variabile .
Deci,
Ct = Cf + Cv ;
 în costuri directe și costuri indirecte:
-costuri directe : acestea sunt similare cu costurile variabile şi reprezintă costuri care pot fi
atribuite direct fiecărei unităţi de bun produse (materii prime, ambalaj, timpul de munca necesar
producerii unui bun (daca acesta poate fi identificat foarte precis) etc.);
-costuri indirecte : cunoscute în practică sub denumirea de supracosturi si sunt în general
costuri care nu sunt legate imediat de produse (marketing, distribuţie, costuri cu angajaţii
auxiliari producţiei: secretariat, contabilitate, financiar, administraţie etc., cheltuieli cu clădirile:
chirii, lumina, încălzire, etc., facturi ca : telefon, internet etc.).

La nivelul întreprinderii, costurile prezintă importanţă deosebită din următoarele motive:

 reprezintă informaţii pentru calcularea indicatorilor economico-financiari ai organizaţiei;
 stau la baza determinării nivelului producţiei şi a preţului de vânzare;
 exprimă baza de referinţă pentru stabilirea conţinutului contractelor de aprovizionare şi
desfacere;

4
  asigură informaţii privind identificarea acţiunilor necesare eficientizării activităţii
organizaţiei;
 sunt elemente de informare pentru conducerea organizaţiei şi stau la baza fundamentării
unor decizii privind evoluţia organizaţiei.

Costurile de producţie sunt afectate de tipul întreprinderii şi de natura activităţii acesteia.

Producţia implică transformarea materiilor prime, materialelor etc. în produse finite, utilizând
factorii de producţie.
Costul de producţie include toate cheltuielile generate în cursul desfăşurării procesului de
producţie.
Cheltuielile pe care le efectuează o unitate economică cuprind:
 cheltuieli de fabricaţie, care cuprind consumul de capital fix şi circulant destinate unei
anumite producţii: produse finite, semifabricate, servicii, lucrări; ele sunt preponderente
în ansamblul cheltuielilor, sunt indispensabile desfăşurării producţiei şi reprezintă
substanţa costului nou produs;
 cheltuieli de desfacere,care reprezintă consumul de resurse atrase în circuitul economic
după depozitarea producţiei finite, reprezentând păstrarea, ambalarea, manipularea,
transportul şi expedierea acesteia către clienţi;
 amenzile şi penalităţile de orice fel, care se suportă direct din profitul rămas la dispoziţia
unităţilor economice, fără a mai fi incluse în costurile de producţie (de exemplu:
penalităţile pentru neexecutarea contractelor, locaţii, dobânzi pentru împrumuturi etc.)

Clasificarea cheltuielilor de producţie se face diferenţiat, după producţia lacare se referă şi

după scopul urmărit la un moment dat.
Din punct de vedere al organizării informaţiei costurilor se folosesc următoarele grupări:
a) după modul de satisfacere a cerinţelor muncii de programare, evidenţă şi calculare a
costului unitar al produselor, cheltuielile se împart în: cheltuieli pe elemente primare (materii
prime şi materiale, deşeuri recuperabile (se scad), combustibil, energie şi apă, amortismentul
utilajului, alte cheltuieli materiale, salarii, CAS, impozit pe salarii, contribuţii la fondul pentru
tehnica nouă, alte cheltuieli cu munca vie şi cheltuieli pe articole de calculaţie. (materii prime şi
materiale directe, deşeuri recuperabile (se scad), salarii directe, impozit pe salarii şi CAS,
cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului, cheltuieli generale ale întreprinderii, pierderi
din rebuturi) .
b) după modul de individualizare pe obiecte de calculaţie, cheltuielile se împart în:
cheltuieli directe (cheltuielile cu materii prime şi materiale directe, salariile directe, impozitul pe
salarii plătit de unităţile economice şi CAS aferente) şi cheltuieli indirecte (:reparaţii, întreţinerea
şi amortizarea utilajelor, consumul de energie, combustibil, apă, salariile personalului
administrativ, cheltuielile de poştă, telefon, corespondenţă etc.).
c) după momentul efectuării şi includerii cheltuielilor în costul unei anumite producţii
sunt: cheltuieli privind perioada curentă, cheltuieli anticipate (previzionate) şi cheltuieli
preliminate.
d) în funcţie de evoluţia în raport cu mărimea producţiei, cheltuielile de producţie se
împart în: cheltuieli variabile (cheltuielile cu materii prime şi materialele de bază şi auxiliare-
salariile, combustibilii, energia etc) şi cheltuieli constante (cheltuielile generale ale secţiei,
cheltuielile generale ale întreprinderii etc.).

e) în funcţie de omogenitatea şi conţinutul cheltuielilor de producţie la nivel de

întreprindere, acestea se împart în: cheltuieli simple sau primare (de exemplu: materii prime,
salarii, combustibil, tehnologie etc.) şi cheltuieli complexe (de exemplu: cheltuieli indirecte,
cheltuieli cu întreţinerea şi repararea utilajelor, cheltuieli generale ale secţiei şi întreprinderii).

5
II. Reducerea costurilor de producţie
Reducerea costurilor de producţie conduce la elaborarea unei secţiuni a planului de
dezvoltare economico-socială a întreprinderii industriale.
Reducerea corectă a factorilor de producţie trebuie să aibă la bază următoarele
consideraţii :
 Pentru reducerea costurilor de producţie în mod permanent, acestea trebuie stabilite
pentru fiecare element de cheltuială în parte atât pentru perioada de plan cât şi pentru perioada de
bază;
 Pentru evitarea dublei înregistrări, se va face o distincţie între gruparea cheltuielilor pe
elemente primare şi cea pa articole de calculaţie;
 Diferenţierea cheltuielilor ocazionate de activitatea de bază , de cea auxiliară şi cea de
servire;
 Asigurarea unei evidenţe clare şi complete a tuturor cheltuielilor efectuate în
întreprindere;
 Fundamentarea nivelului costului de producţie prin luarea în considerare a efectelor ce
pot apărea în urma aplicării unor măsuri tehnico-economice;
Importanţa reducerii costurilor de producţie rezultă din faptul că asigură creşterea
volumului de producţie prin folosirea aceloraşi resurse materiale şi de muncă, creşterea profitului
şi reducerea preţului produselor sau serviciilor;
Principalele posibilităţi de reducere a costurilor de producţie sunt următoarele:
 Reducerea normelor de consum de materii prime şi materiale
 Creşterea productivităţii muncii
 Îmbunătăţirea folosirii capacităţii de producţie
 Reducerea cheltuielilor cu caracter administrativ
 Reducerea cheltuielilor cu penalizări, amenzi, rebuturi.
Modelarea costurilor este necesară contabilităţii de gestiune. Pentru a permite o bună
gestionare a costurilor, trebuie să se facă legătura cu cauzele lor, depăşind simpla constatare a
corelaţiilor valabile pe termen scurt. Se constată uşor că analiza cauzelor este complexă, deoarece
ele depind de soluţiile tehnice şi de soluţiile de organizare reţinute de întreprindere. Noţiunea de
activitate, fiind suficient de complexă, generează în organizarea întreprinderii analize de cost,
care alături de informaţii şi date trebuiesc tratate ca întreg, în vederea furnizării „produsului”
final, decizia. Contabilitatea de gestiune constituie un instrument esenţial în orientarea procesului
decizional.

III. Eficiența producţiei

Este vital pentru o întreprindere sa se asigure permanent ca desfăşoară o activitate

eficienta, chiar dacă firma este lider în domeniu sau este în plină expansiune, mai ales dacă
acţionează pe o piaţă foarte competitivă. Există mai multe metode de a măsura eficienţa unei
firme, cele mai cunoscute fiind cele care utilizează indicatori ca: productivitatea factorilor de
producţie şi costul mediu.

Ciclul de producţie caracterizează nivelul de organizare a producţiei şi a muncii în

cadrul întreprinderii industriale. În procesul de producţie materiile prime şi materialele parcurg
o serie de operaţii la diferite locuri de munca şi în diferite secţii într-o anumita ordine prevăzută
de procesul tehnologic. Prin structura ciclului de producţie se înţelege totalitatea elementelor
componente precum si ponderea duratei acestora fata de durata totala a ciclului de producţie.

6
IV. Decizii legate de costuri

1. Încadrarea costurilor firmei potrivit poziţiilor din actele contabile 1

În general problema gestiunii costurilor firmei cade în sarcina departamentului
contabilitate şi repartizarea costurilor pe categorii de costuri este o procedura destul de
standardizată, conform legislaţiei şi regulilor contabile aplicate în ţara respectiva. Totuşi, pentru
anumite categorii de costuri rămâne la latitudinea contabililor firmei să
distribuie aceste costuri pe poziţiile contabile corespunzătoare.

2. Identificarea costurilor implicate de producerea fiecărui din produsele firmei

Aceasta etapă este esenţiala în vederea stabilirii preţului de vânzare a produselor. În
general, pentru analiza sunt luate în considerare trei metode de evaluare a costurilor:
- costuri totale
- costuri de absorbţie
- costuri marginale
Rămâne ca firma sa decidă care modalitate se potriveşte cel mai bine la fiecare tip de produs.

3. Măsurarea eficienţei cheltuielilor făcute în scopul stabilirii pe ce si în ce cantitate vor fi

cheltuiţi banii.
Eficienta cheltuielilor este strâns legata de eficienţa factorului de producţie căruia i-au
fost destinate. După natura acestuia se va stabili care este cea mai potrivita metoda de măsurare a
eficienţei şi care este relevanta acesteia. Astfel, dacă este vorba de investiţii în pregătirea
personalului, este necesar să decidem care este creşterea productivităţii datorată îmbunătăţirii
cunoştinţelor şi experienţei acestuia. Daca este vorba de achiziţionarea unui nou utilaj vom
calcula creşterea producţiei şi a profitului adus de funcţionarea acestuia. Daca este vorba de
aplicarea unei noi proceduri într-o activitate vom măsura efectele implementării acesteia asupra
mediului de lucru şi asupra profitului. Cele mai comune aspecte sunt legate de:
- raportul munca manuala / mecanizata;
- reducerea nivelului costurilor indirecte;
- tehnici de îmbunătăţire a organizării producţiei (în special cele din domeniul cercetări
operaţionale) și automatizare/computerizare;
- proiectarea uzinei;
- specializare si standardizare;
Practica şi teoria au demonstrat că o creştere economică nu este posibilă decât în
condiţiile îmbunătăţirii permanente a metodelor şi tehnicilor de conducere a unităţilor. S-a
confirmat că o conducere prosperă, viabilă, este acea care se bazează pe elementul cost.
Conducerea optimă trebuie să stăpânească ferm costurile producţiei, folosind în acest scop
metode adecvate; ea nu trebuie să lase la voia întâmplării desfăşurarea procesului economic şi
mai ales costurile ce le determină. Conducerea trebuie să cunoască în permanenţă modul cum se
desfăşoară acest proces, să controleze şi să intervină operativ acolo unde apar abateri de la
nivelul planificat. Controlul operativ al costurilor este o condiţie esenţială a optimizării
procesului de conducere şi gestiune a unităţilor moderne, viabilitatea unei firme presupunând
luarea în considerare numai a factorilor economici, excluzând pe toţi ceilalţi factori.
În prezent şi în perspectivă, când problemele legate de management devin un puternic angrenaj
cu implicaţii adânci, orice conducător, indiferent de nivelul pe care se află în ierarhia firmei, nu
poate să conducă bine şi să înregistreze realizări pozitive în privinţa indicatorilor economici, dacă
nu dispune de elementul “cost” şi nu cunoaşte cât mai mult cu putinţă despre evoluţia costurilor
sale de producţie. Prin informaţiile furnizate asupra costurilor, funcţiile de conducere din cadrul
firmei au posibilitatea să cunoască cât mai bine firma, rezervele şi potenţialul existent, iar prin
controlul exercitat asupra acestora să le folosească eficient.

7
 Relaţia dintre avantajul de cost şi competitivitate

I. Definiții

Avantajul competitiv arată în ce măsură respectiva companie face profit fie prin
costuri de operare mici, fie prin calitate, fie prin capacitatea de a livra produsele rapid și la timp,
fie prin adaptabilitatea la schimbările din cererea pieței. O altă precizare are în vedere obținerea
efectivă a avantajului competitiv. Generic, sursa poate fi una singură – inovare – firește, în sensul
cel mai larg al noțiunii, inovarea se poate referi deci, la înnoirea produsului, tehnologiei,
echipamentelor, proprietarului, managementului, comercializării, finanțării, personalului,
informațiilor etc. De fapt, prin operațiunea strategică se prevede tocmai modalitatea de inovare,
prin care se realizează avantajul competitiv.
În concluzie, avantajul competitiv este componenta invizibilă cu caracter sintetic al
strategiei, cea care conferă, în ultimă instanță viabilitatea și competitivitatea firmei pe termen
lung.

II. Relații între cost și competitivitate

Competitivitatea este capacitatea individului ori a grupului de a livra performanță în

cursul competiției sau în eventualitatea competiției, de a se situa într-o poziție cât mai bună în
raport cu competitorul , de a-l “învinge”, în sensul raportării la un criteriu de performanță dat și
urmărit de toți competitorii. De exemplu, în competiția economică, acest criteriu poate fi sectorul
de piață, iar atunci cel mai competitiv concurent va fi cel ce va obține cel mai mare sector dintr-o
piață dată.
Principala “arma” a concurentului angajat în competiție este reducerea costurilor,
care este un comportament loial și față de consumator, și față de ceilalți producători. De regulă,
pentru realizarea acestui obiectiv, fără diminuarea calității produsului ori a serviciului oferit, este
necesară fie multiplicarea eforturilor proprii ale producătorului, fie exploatarea mai bună a
capacității lui de inițiativă.
În opinia celor care studiază domeniul strategiei, eternala luptă concurenţială din
orice sector de activitate sau ramura industriala este o confruntare (sau competiţie) pentru
avantaje. Scopul strategiei este crearea şi menţinerea avantajului strategic obţinut. Pentru aceasta,
strategia organizaţiei trebuie să se orienteze spre crearea unor noi avantaje, care să conducă la
creşterea şi menţinerea avantajului strategic obţinut. Pentru aceasta, strategia organizaţiei trebuie
să se orienteze spre crearea unor noi avantaje, care să conducă la creşterea satisfacţiei clienţilor şi
a asimetriei fata de concurenţi. Procedându-se astfel, se poate extinde avantajul deţinut,
concomitent cu diminuarea sau eliminarea avantajelor concurenţilor.

Factori de competitivitate

Pentru a avea success competitiv, trebuie să vii pe piață cu un produs mai atractiv
decât al competitorilor (un produs mai atractiv este de altfel descris adesea ca fiind mai
“competitiv”).
În primă instanță, produsul poate fi mai competitiv prin unul din doi factori
principali: prețul și calitatea. Vei obține succesul competitiv dacă, fie oferi produse de aceeași
calitate la un preț mai mic decât piața, fie oferi produse la același preț, de o calitate mai buna în
raport cu piața.

8
 Un alt factor principal este și raportul preț/calitate. Ca și ceilalti doi factori
principali, și acesta are atributul de a fi eliminatoriu. Mai concret, dacă produci un bun care poate
satisface o anumită nevoie, dar ceri pe el un preț pe care clientul de pe o anumită piață nu poate
să-l plătească, ești eliminat de pe piață de factorul preț. Dacă ceri un preț acceptabil, ba chiar
foarte convenabil, pe un produs care nu satisface integral o anumită nevoie, ești eliminat de pe
piață de factorul calitate. Dacă la o calitate dată nu poți obține profit decât cerând un preț mai
mare decât prețul pieței pentru acea calitate dată, atunci ești eliminat de pe piață de raportul
calitate/preț, chiar dacă prețul pe care îl ceri nu e atât de mare încât clienții să nu-l poată plăti.

Unul din principalele elemente pentru a putea scoate pe piață un produs la un preț
acceptabil de către piață, de o calitate acceptabilă și în condițiile unui raport preț/calitate
acceptabil, este costul produsului, adică totalitatea cheltuielilor pe care le comportă aducerea pe
piață a produsului (care au drept componente principale cheltuielile de capital și cele cu forța de
muncă, la care se adaugă încă o serie de alte componente, a căror importanță capătă în ultimul
timp, ponderi tot mai mari). Dar costul în sine nu spune mare lucru, ci doar atunci când este
raportat la prețul de vânzare, care este determinat de echilibrul pieței.

Stabilirea preţurilor presupune următorii paşi: costuri – profit - preţ vânzare. Datorită
concurenţei, toţi producătorii trebuie să ajungă în final la preţul pieţei şi în acest sens există două
avantaje concurenţiale.
1 ) să producă mai ieftin decât concurenţa, dar la aceeaşi calitate;
2 ) să producă la costuri egale cu concurenţa, dar la o calitate sporită;
Ambele situaţii necesită cunoaşterea exactă a costurilor interne. Reducerea costurilor pe
produs reprezintă o categorie endogenă, adică este rezultatul activităţii interne a întreprinderii.

Prin urmare, un al doilea factor principal de competitivitate este profitul, rezultat din
diferența între prețul de vânzare și cost. Într-o perspectivă statică, costul și profitul ar putea
reprezenta factori suficienți pentru a caracteriza competitivitatea unei întreprinderi care s-ar
rezuma la fabricarea și desfacerea unui anumit produs de pe o anumită piață. Într-o perspectivă
dinamică însă nu putem face abstracție de un nou factor principal: raportul cost/profit. Este
evident faptul că o întreprindere care realizează chiar profituri mari nu e eficientă dacă le
realizează cu costuri foarte mari. Despre o asemenea întreprindere putem să spunem că este mare,
dar nu că este competitivă, iar ea va ceda la intalnirea unui competitor de dimensiuni egale, dar
care va ști să-și gestioneze mai bine resursele.

Un alt factor principal de competitivitate ce nu poate fi neglijat este volumul

desfacerilor, care caracterizeaza într-un anumit sens dimensiunea factorului economic în
chestiune.
Alți factori: volumul producției (economia de scală), tehnologia, managementul
curent, strategia (care determină volumul producției).
Considerații economice dar și morale, ne îndeamnă de regulă să considerăm
competiția economică liberă, fară bariere la intrare sau la ieșire, desfășurată între mulți
competitori care au cote aproximativ egale de piață.
Ca tip de relație între agenți economici concreți, concurența prezintă un caracter
tensional, de rivalitate; agenții economici implicați se confruntă pentru a ocupa, menține sau
extinde poziții pe piată care, în final, se vor dovedi accesibile numai unora dintre ei.

“Competiția conduce la continua perfectionare si eficientizare a producției. Ea

determină producătorul să elimine risipa și să scadă costurile, astfel încât să vândă la un preț

9
mai mic decât alții. Îi elimină pe cei ale căror costuri rămân ridicate și face astfel încât să
concentreze producția în mâinile acelora ale căror costuri sunt mai mici” (Clair Wilcox)

Concurenta are loc atunci când există libertatea de a pătrunde pe o piață și când, în
același timp, pe acea piață există mai mulți vânzători alternativi.
Concurența poate avea loc între firme mari sau firme mici, firmele rivale putând intra
în competiție pe piețe locale, regionale, naționale sau chiar pe piețe mondiale.
Cele mai importante scopuri ale concurenței sunt:
-satisfacerea cererii consumatorilor;
-promovarea inovațiilor (- apariţia unui nou produs (serviciu)
- introducerea unei noi metode de producţie
- apariţia unei pieţe noi de desfacere
- cucerirea unei surse noi de aprovizionare
- generarea unei noi forme de organizare a industriei);
-alocarea eficientă a resurselor
-limitarea puterii economice și a celei politice
-justa distribuție a veniturilor.
De aceea, concurența reprezintă un mijloc important pentru organizarea societății.
Concurența între producători exercită o presiune asupra scăderii prețurilor de vânzare și totodată
contribuie la lărgirea pieței în ceea ce privește cantitatea cerută de consumator.

Concurența este forța regulatoare, cea mai importantă a economiei de piață. Privită
din punct de vedere economic, concurența este întotdeauna legată de tranzacții pe piață, de cerere
și ofertă și de procesul schimbului.
Mai precis, se poate spune că există concurență, atunci când cineva poate alege între
mai multe posibilități și poate astfel să aleagă posibilitatea cea mai convenabilă preferințelor sale.
În concluzie, concurența este strâns legată de libertatea de a alege.
Principala cerință căreia orice economie trebuie să-i facă față este alocarea resurselor sale într-un
mod în care să îi satisfacă cel mai bine pe membrii societății respective, atât producători, cât și
consumatori. Astfel, trebuie să se hotarască:

- ce fel de bunuri și în ce cantități trebuie produse;

- în ce mod trebuie să fie distribuite bunurile produse între membrii societății;
- cum trebuie direcționate resursele în producerea bunurilor și ce metode de producție se vor
folosi.

Concurența este unul dintre factorii importanți ce acționează asupra agenților

economici, astfel încât aceștia să-și adapteze oferta la cerere. Pe o piata liberă, concurența
acționează în strânsa legătură cu prețul. Agenții economici producători pe o piață liberă urmăresc
prin intermediul concurenței cu ceilalți producători maximizarea profitului, prin minimizarea
costului, prețului și creșterea calității bunurilor produse.
Economia de piață liberă se identifică cu economia de piață modernă și se bazează pe
conservarea principiului libertății de concurență. Aceasta este reglementată printr-o serie de acte
normative care au ca efect reprimarea abuzurilor de la regulile normalității concurenței.
Concurența devine mai puternică, atunci când prețurile sunt mai mici și crește cererea
de bunuri. Concurența se materializează prin comportamentul agenților economici din aceeași
ramură, care urmăresc maximizarea profitului pe seama utilizării capitalului investit. Fiecare
agent economic, care acționează pe piața liberă, este preocupat de activitatea firmei sale, astfel
încât aceasta să fie cea mai competitivă dintre toate, iar câștigul net să fie cel mai bun.3

10
 Potrivit renumitului specialist Michael Porter, avantajul competitiv al unei firme se
reduce, în esenţă, la asigurarea unui cost redus sau a unui produs sau serviciu, care se diferenţiază
prin calităţile sale, de produsele similare oferite de ceilalţi sau majoritatea concurenţilor.

Costurile reprezintă limita inferioară a preţului, iar acelea care se situează deasupra
preţurilor, din perspectiva consumatorului sunt nerambursabile.
Anumite firme pot stabili preţul sub costurile generate de anumite produse (costuri
fixe + costuri variabile) - dar pe termen scurt şi, în nici un caz sub limita costurilor fixe (de
exemplu, cazul preţurilor de dumping), pe termen lung insă, preţul trebuie să acopere costurile de
producţie şi de marketing şi să asigure un minim de profit. Producătorul lansează pe piaţă un
produs calitativ superior faţă de cele existente, având elemente şi funcţii noi, parametrii superiori
sau unul îmbunătăţit. Produsele noi se adresează în special consumatorului inovator, deosebit de
receptiv faţă de nou şi care dispune de puterea de cumpărare necesară încercării de noi produse.
Primul este încrezător în competitivitatea produsului lansat pe piaţă, cel de-al doilea speră o
satisfacere superioară a trebuinţelor sale prin achiziţionarea noului produs. În această etapă,
vânzările cresc într-un ritm lent. Costurile de producţie sunt, de regulă, ridicate, deoarece
volumul producţiei este deocamdată redus. Nu există suficientă experienţă în fabricarea noului
produs, în utilizarea noilor tehnologii iar capacităţile de producţie nu sunt exploatate la nivel
optim. Datorită unor cauze similare (lipsa de experienţă, perturbări în funcţionarea canalelor de
marketing) şi a unor cheltuieli de lansare (în special cele de promovare) şi costurile de
comercializare sunt ridicate. În majoritatea cazurilor preţurile de lansare sunt înalte. Producătorul
doreşte să-şi amortizeze într-un timp relativ scurt cheltuielile mari de cercetare, dezvoltare,
proiectare. Costurile de producţie şi de comercializare ridicate trebuiesc şi ele acoperite. Dar
producătorul contează şi pe faptul că în această fază a ciclului de viaţă a produsului, elasticitatea
cererii în funcţie de preţ este scăzută, consumatorii inovatori fiind dispuşi să plătească preţuri
ridicate pentru noutăţile apărute pe piaţă.

11
 Studiu de caz: avantajul competitiv al firmei
Adidas

Cine nu cunoaște pantoful de sport Adidas, cu inconfundabilele sale trei dungi paralele?
Asociat la scurt timp de la lansare cu toate competițiile majore de top, acest produs a cunoscut
rapid faima internațională, încă de pe vremea când părintele său, germanul Adolf Dassler (1900-
1978), nu implinise încă 30 de ani. O poveste de succes cu adevarat remarcabilă, care începe
imediat după primul război mondial, când tânarul Dassler, un atlet pasionat, își propune să
producă pantofi speciali, adaptați fiecărei discipline sportive în parte.

Istoria companiei

Prin anii '20, Adolf (Adi) Dassler, un fanatic al sportului care își petrecea toată ziua
creând schițe pentru pantofi sport, și Rudolf Dassler, agent comercial, au inceput împreună o
afacere de produs încălțăminte. Încă de la început, cei doi s-au axat în special pe încălțăminte
sport. Toate bune și frumoase până când afacerea a început să dea roade, moment în care cei doi
frați au început să nu se mai suporte. Erau într-o continuă ceartă, contrazicându-se de la politică
la viitorul companiei, ajungând până la a critica soțiile pe care și le-au ales.
Certurile constante au culminat pe la jumătatea anilor '40 cu părăsirea afacerii de către
Rudolf. Acesta s-a mutat peste râu și și-a deschis propria firmă de încălțăminte sport, devenind
rivalul declarat al lui Adi. Compania lui Adi a luat numele de Adidas iar in 1948 Rudolf și-a
înregistrat noua sa fabrică cu numele de Puma. .
În scurt timp, Adidas a devenit o afacere mult mai mare și profitabilă decât Puma. Una
dintre marile greșeli pe care le-a făcut Rudolf a fost să se certe cu antrenorul echipei de fotbal
germane. Acest lucru i-a permis lui Adidas să sponsorizeze Germania în World Cup din 1954,
când, spre uimirea tuturor, Germania de Vest a bătut Ungaria. Adi Dassler a apărut imediat în
toate ziarele, iar pantofii săi sport se vedeau în picioarele jucătorilor germani în toată lumea. Din
acel moment, Adi a început să primească scrisori din întreaga lume de la persoane care vroiau să
vândă pantofii Adidas în țările lor.

Modul în care Adidas a ajuns o companie intrenatională este strâns legat de transformarea
sportului într-o afacere internațională. Adidas a jucat un rol extrem de important în creșterea
industriei sportive. Cînd Adidas a inceput să se afirme internațional, sportul nu era o activitate
zilnică. Europenii îl vedeau ca pe o activitate frivolă și dădeau importanță doar câtorva sporturi,
în special gimnasticii și fotbalului, acestea fiind practicate doar de către profesioniști. Astfel,
Adidas a fost prezent încă de la început, făcând parte din procesul de aducere a sportului în viața
de zi cu zi, ca să nu mai spunem că incălțămintea sport o purtăm astăzi mai tot timpul, de la birou
și până la cumpărături.

12
Ascensiunea firmei Adidas

Primele perechi ieșite din atelierul său erau făcute din pânză, unul
dintre puținele materiale disponibile în Germania anilor ’20. Dar faptul că era vorba de
încălțăminte concepută special pentru nevoile sportivilor de performanță a contat enorm.
Atelierul s-a dezvoltat continuu, au aparut și modelele cu talpa prevăzută cu cuie, iar la
Olimpiada din 1928 de la Amsterdam, mulți atleți purtau pantofi produși de Dassler. La mijlocul
anilor ’30, atelierul său avea 100 de angajați, producea 30 de tipuri de pantofi pentru 11
discipline sportive și se lauda, indirect, cu un palmares de 5 medalii (4 de aur, 1 de bronz)
câștigate de „clienții” săi la Olimpiadele din 1932 si 1936.

Perioada celui de-al doilea război mondial a însemnat închiderea afacerii, pentru că
nicăieri nu se mai organizau competiții sportive, dar apoi, in 1947, întreprinzătorul a luat un nou
start, cu idei și materiale noi, precum și cu un nou nume pentru compania sa: Adidas, obținut prin
alăturarea a două particule – „Adi” de la Adolf si „das” de la Dassler. Un an mai târziu apărea și
simbolul cu cele trei dungi paralele, un simbol care va deveni sinonim cu excelența în sport.

Un moment important în istoria afacerii a fost Campionatul mondial de fotbal din 1954,
desfășurat în Elveția, când echipa Germaniei a câștigat titlul încălțată în pantofi Adidas prevăzuți
cu crampoane inovative, cu surub. Suruburile au permis ajustarea la pauză a lungimii
crampoanelor, pentru o mai bună aderență pe terenul moale, și e posibil ca aceasta masură să fi
contribuit decisiv la obținerea victoriei pe finalul meciului. Momentul a fost exploatat de Dassler,
el reușind să-i convingă pe fotbaliști (de care era foarte apropiat, de altfel) să îi promoveze
compania. Mai făcuse acest lucru si inainte de razboi, cu Jesse Owens si Max Schmeling, și a
continuat cu aceasta strategie, foarte eficientă, și în anii următori, cu Muhammad Ali, Wilma
Rudolph, Sepp Herberger, Franz Beckenbauer etc.

Începând cu 1960, Dassler și-a extins producția și la alte tipuri de echipamente de sport:
mingi de fotbal, aparate de antrenament, imbrăcăminte. Dar pantofii au ramas de bază. A introdus
chiar și modele cu denumiri speciale: „Rom” pentru pantofii purtati de Wilma Rudolph la
Olimpiada de la Roma (1960), „Tokio 64” pentru cei mai ușori pantofi (270 g perechea) cu care
Willi Holdorf a câștigat aurul la decatlon la Olimpiada de la Tokio (1964). Și mingile de fotbal
au avut însă o cariera frumoasă: „Telstar”, „Tango”, „Azteca”, toate produse de Adidas, sunt
modelele cu care s-a jucat la campionatele mondiale din 1970 încoace. Adolf Dassler a murit în
1978, dar afacerea a mers înainte. În 1997, Adidas a achiziționat Salomon Group, iar în 2006
compania, devenita Adidas-Salomon AG, a achizitionat Reebok International Ltd pentru 9,5
miliarde de euro.

13
Analiza SWOT

PUNCTE TARI PUNCTE SLABE

 notorietate a mărcii la nivel internațional  insuficientă inovare a produselor

 acumularea de experiență în domeniu
 diversificare a articolelor
 adaptabilitate și inventabilitate
 imagine depășită
 distribuție deficitara
 lipsă de segmentare a pieței
 insuficienta promovare
 strategii de marketing greșite

OPORTUNITĂȚI AMENINȚĂRI

 campionatul mondial de fotbal din 1994  menținerea pozițiilor dominante ale

 olimpiada sportiva din 1996 concurenților deja existenți
 competiții sportive pentru juniori  creșterea ofensivității altor competitori
 evenimente sportive (crosuri  scumpirea materiilor prime
naționale, europene), evenimente de modă

Supremaţia Adidas

Oricât de mult ar încerca mărcile de mică anvergură să se infiltreze la masa bogaţilor,

pâinea şi cuţitul le au tot giganţii Adidas, Puma şi Nike. Spre deosebire de Puma şi Nike, Adidas
mai are un avantaj: este şi sponsor oficial al Cupei Mondiale, prin urmare beneficiază de o
audienţă mai mare. De altfel, intenţiile agresive ale concernului german au fost exprimate clar de
catre managerii acestuia: "Vom ataca la Campionatul Mondial din Africa de Sud, in 2010!".
Această impetuozitate este consecinţa firească a creşterii fulminante înregistrate în ultimii ani de
catre firma germană.
În 2005, Adidas avea pe continentul american doi adversari extrem de puternici: Nike,
care deţinea 31% din piaţa şi Reebok, care controla 12% din aceeaşi piaţă. Practic, jumătate din
vânzările de articole sportive se făceau în numele celor două mărci arhicunoscute. În această
conjunctură, Adidas, care a înregistrat în anul 2005 o cifră de afaceri record de 6,6 miliarde de
euro, a făcut o demonstraţie de fortă.
În ianuarie 2005, Herbert Heiner, CEO la Adidas, a anunţat achiziţionarea acţiunilor
Reebok cu preţul de 59 de dolari bucata, rezultând cumpărarea firmei din Massachussets contra
unei sume de 3,1 miliarde de euro. În urma tranzacţiei, gigantul Adidas a aruncat un puternic cap
de pod pe pământ american, ajungând să deţină 38% din piaţa mondială a pantofilor de sport,
depaşindu-i cu 7 procente pe cei de la Nike.

14
Profitul firmei

Adidas, cel de-al doilea mare producător de articole sportive, a anunțat că în cel de-al
doilea trimestru al anului 2006 profitul companiei a crescut cu 27%, susținut de Reebok, pe care
Adidas a dat 3,8 miliarde de dolari anul precedent. Acțiunile Adidas au crescut cu 4,8% sau 2,05
euro, atingând valoarea de 45,17 euro/acțiune. Acțiunile Adidas au crescut cu 19 %, devansând
astfel liderul mondial, Nike, a cărui creștere bursieră a fost de 17%.
Creșterea marjelor de profitabilitate este rezultatul reducerii costurilor și al sinergiilor
obținute în urma integrării Reebok.
De asemenea Adidas, a anunțat o creștere de 63% a profitului din ultimul trimestru al anului
2007. Profitul net trimestrial a urcat până la 21 mil. Euro in 2008, de la 13 mil. euro anul
precedent. În același timp, profitul din 2007 a fost de 551 mil. euro, față de 483 mil. euro în anul
anterior.
Vânzarile Adidas au crescut cu 21% in Asia și cu 11% in Europa în anul 2008. Tot în anul
2008 profitul s-a majorat cu cel puțin 15%, depășind valoarea de 14% din 2007, ca urmare a
creșterii comenzilor datorată Campionatului European de Fotbal din 2008. "Marja de profit e
bună dacă luăm în calcul cheltuielile publicitare pe care compania le va suporta în campionatul
de fotbal", a spus Alexander Schlipf, de la compania de analiza Metzler.

Sponsorizări

Producătorul german de articole sportive Adidas-Salomon AG a trecut în faţa rivalilor

Nike Inc şi Puma AG în calitate de sponsor ale celor mai de succes echipe la actuala Cupa
Mondială, fapt ce ar putea să-i aducă o creştere a vânzărilor de tricouri şi alte articole sportive.
La sfârşitul meciurilor din optimile de finală de la CM-2006, s-au calificat în faza
sferturilor trei echipe sponsorizate de Adidas ( Argentina, Germania şi Franţa), depăşind rivalii
Nike cu două echipe sponsorizate (Brazilia și Portugalia) şi Puma cu doar o echipă (Italia).
Cu cât o echipă avansează mai mult spre fazele finale ale competiţiilor, cu atât fanii vor
vedea mai mult logo-ul sponsorului şi cresc şansele să cumpere o copie a acestui echipament.
Nike a constatat acest lucru în 2002, când au crescut vânzările de tricouri cu însemnele Braziliei
după ce această echipă sponsorizată de Nike a învins Germania în finala CM-2002. Similar,
Adidas a înregistrat o creştere a vânzărilor de tricouri cu însemnele Greciei, după ce această
echipă, sponsorizată de Adidas, a câştigat finala Campionatului European din 2004.

La începutul CM-2006, Puma avea cele mai multe echipe sponsorizate (13
selecţionate), însă în faza sferturilor a ajuns doar Italia, iar alte echipe precum Cehia şi Ghana au
fost eliminate. Din rândul echipelor sponsorizate de Nike au ajuns în sferturi Brazilia şi
Portugalia, dar au pierdut cursa nume precum Olanda, Mexic şi Australia.
Experţii estimează că un acord de sponsorizare cu o echipă de top costă peste 10
milioane euro anual, în timp ce echipele mai mici precum Trinidad & Tobago sunt aproape pe
gratis. În schimb, echipele de fotbal cu performanţe slabe riscă să înregistreze o pierdere a
sponsorilor. Adidas a pus capăt contractului de sponsorizare cu echipa Arabiei Saudite dupa ce
aceasta a ieşit de la CM-2002 în urma unei înfrangeri umilitoare cu 0-8 în faţa Germaniei.

15
Campanii pentru România

Adidas, sponsorul oficial al Federaţiei Române de Fotbal a prezentat in luna iunie 2006
echipamentul oficial de joc al echipei naţionale. De asemenea, Adidas reînnoieşte echipamentul
echipei naţionale în anul 2008. Tricoul oficial , echipamentul de antrenament şi tricourile replică
ale Echipei Naţionale de Fotbal a României , pentru sezonul 2008-2010 , au fost lansate în data
de 24 martie 2008 în cadrul unei sesiuni speciale de autografe.

Fabricarea echipamentului a inclus cele mai avansate tehnologii:

- ClimaLite - asigură controlul transpiraţiei prin faptul că materialele subţiri ale
echipamentului, purtate aproape de piele, conduc căldura şi transpiraţia în afara corpului şi
păstrează o senzaţie de uscat şi răcoare în condiţii de temperaturi ridicate.
- ClimaCool - asigură controlul transpiraţiei şi ventilează cu ajutorul unor plase şi canale de
ventilaţie ce asigură circulaţia aerului şi transferă căldura şi transpiraţia spre exterior.
- ClimaWarm - asigură izolarea termică prin faptul că aerul cald este păstrat în apropierea
pielii, în timp ce transpiraţia este transferată în exterior unde se evaporă în aerul rece.
- ClimaProof - asigură protecţie împotriva vântului, ploii şi a zăpezii, în timp ce lasă
căldura şi transpiraţia să fie eliberată prin evaporare.
- Anatomically Placed Protection - furnizează protecţie specială specifică pentru portari
prin materialul plasat în punctele critice ale încheieturilor, oferind libertate în mişcare şi reducând
riscul accidentărilor.

Este pentru prima dată când Adidas oferă suporterilor tricouri replică oficiale ale Echipei
Naţionale la un preţ special , pe lânga echipamentul oficial de joc. Echipament de meci ,
echipament de antrenament şi produse de cantonament care vor fi folosite de Echipa Naţională ,
dar şi tricouri replică , vor fi disponibile în toate magazinele Adidas din 24 martie la preţul de
peste 25 de euro.

Concurenţii
1. NIKE

Nike este liderul mondial în încălţăminte şi îmbrăcăminte

sport.Semnul distinctiv Nike apare pentru prima oară pe un
pantof. Starul român, Ilie Năstase devine primul sportiv ce
semnează un contract cu firma Nike, pentru a purta încălţămintea
firmei.
În 1980 Nike angajează primul design industrial de pe piată pentru a lucra la facilităţile lor şi
creşte cifra de afaceri la 269 de milioane de dolari. În 1988, Dan Wieden lansa prima campanie
Nike sub sloganul « Just do it », care a fost inclusă de către revista Advertising Age în Top 5 cele
mai bune sloganuri ale secolului 20.
În 1990 primul magazin Nike este deschis în centrul oraşului Portland, iar în 1994 Nike
lansează “P.L.A.Y.”, o companie de milioane de dolari care se adresa exclusiv copiilor.
Dacă în 1980 Nike acoperea deja 50% din piata americană a pantofilor sport, anul trecut
veniturile companiei se ridicau la 16,2 miliarde de dolari, cu un profit net de aproximativ 1,5
miliarde de dolari. Compania are peste 30.000 de angajati în toată lumea.
În anul 2006 Nike şi Apple lansează primul sport kit Nike + IPOD şi prezintă venituri fiscale
de 15 miliarde $.

16
 Profitul net s-a mărit cu 8% în perioada decembrie 2006 – februarie 2007, de la 325,8
milioane de dolari la 350,8 milioane de dolari.
.

2. PUMA

Firma înfiinţată de fratele fondatorului Adidas, Rudolf

Dassler, este a doua firmă ce produce echipament sportiv din
Germania. Puma este a treia companie producătoare de
echipament sportiv din lume, după Nike şi Adidas. Puma are
aproximativ 7.742 de angajaţi.
Armin şi Gerhard Dassler,fii lui Rudolf au fost de acord
să vândă 72% din acţiunile Puma, firmei Swiss Business Cosa Liberman SA în anul 1989. Au
urmat nişte ani în care vânzările au început să crească semnificativ, iar în 2003 Puma a înregistrat
un venit fiscal de 1.274 miliarde €.
Compania franceză Pinault-Printemps Redoute (PPR), deţinută de Francois Pinault,
proprietara mărcilor de lux Gucci, Balenciaga şi Yves Saint Laurent, a cumpărat o participaţie de
27,1% din producătorul german de articole sport.
Este o achiziţie importantă pentru PPR, pentru care reţeaua de magazine deţinută de Puma
la nivel mondial este principalul punct de atracţie.
Puma a încercat să-şi creeze o imagine prin sponsorizarea mai multor sportivi de renume şi
furnizarea de echipament sportiv diferitelor echipe de club din lume şi naţionale de fotbal. Ca şi
echipe de fotbal s-a răspândit mai mult pe piaţa africană iar un fapt ce denotă creşterea firmei
Puma pe piaţa echipamentelor sportive este faptul că la ultimul campionat mondial în 36 din cele
64 de meciuri jucate cel puţin una din echipe era îmbrăcată în echipamente Puma.

Concluzii

Grupul are acum 25.000 de angajați în lumea intreagă, incluzând designeri, ingineri bio-
mecanici și experți în tehnologia materialelor. Cea mai mare parte a activităților se desfășoară în
afara Germaniei, singura unitate care funcționează în țara-mamă fiind un centru de producție și
testare pentru prototipuri.
Astfel, Adidas a reușit să rămână lider pe piață deoarece produsele sunt extrem de
calitative. Însă este clar că „adidas” nu s-ar afla astăzi pe aceasta poziție dacă nu ar fi fost
stimulată de rivalitatea dintre Puma și Nike.

17
 Bibliografie

 Tatiana Mosteanu, Felicia Alexandru, Horațiu Dragomirescu- „Firma în

mediul concurențial”

 Dan Voiculescu – “Competiție și competitivitate”

 Bărbulescu C. -„Economia şi gestiunea întreprinderii”

 Caludiu Doltu - „Economie, microeconomie şi macroeconomie”

 Stefan Nedelea - „Competitivitate şi Costuri”

 Carmen Năstase, Mihai Popescu-”Microeconomie”

 Internet: http://www.ghidafaceri.ro , http://www.netavocat.ro/concurenta-si-scopurile-

ei.php, http://www.timpultau.ro/liber/Istoria-rivalitatii-dintre-Adidas-si-Puma*id_1150-
articol.html, http://www.scribd.com, http://facultate.regielive.ro/ ,
http://gindulmeu.wordpress.com/2009/08/28/istoria-adolf-dassler-adidas/ ,

18