 Formarea si dezvoltarea stiintei

economice.
Gândirea economică reprezintă ansamblul reflecţiilor referitoare la viaţa
economică a societăţii (idei, opinii, teorii, doctrine economice, etc.) rezultat
superior al unei complicate interacţiuni dintre caracteristicile obiective ale
mediului social şi implicit ale mediului natural în cadrul căruia se fac aceste
reflecţii.

Metoda
dialectica

principiul Metodologia Metoda

se bazeaza
comparatiei pe istorica

De analiza
si sinteza

Doctrina economică Școala economică Curentul economic

Doctrina economica-constituie un sistem de teorii si idei economice compatibile intre ele,avand

in centru o ideie principala care le consolideaza.(mercantelista,fiziocrata...)

Scoala de gandire economica-reprezinta un sistem de convingeri si teorii impartasite de un grup

de adepti reuniti in jurul unui mentor sau al unei idei definitorii.(Viena,Laussane,Cambridge)

Curentul economic este un ansammblu de idei,doctrine,opinii si teorii impartasite de un numar

mare de specialisti.(liberalism si dirijism-interventionalist)
 Faza I :
preştiinţifică, a fost marcată de gândirea economică a
începând din lui Aristotel şi Platon,Xenofon Socrate
antichitate şi dezvoltarea ideilor din antichitate şi Evul
durând Mediu a dus la apariţia teoriei economice
până în secolului – „mercantilism”.
XVIII

Faza II : faza
constituirii a fost inaugurată de apariţia unui nou
propriu-zise a curent de gândire
ştiinţe a schimbat analiza bogăţiei din sfera
economice (anii circulaţiei în cea a producţiei
1750-1870)

Faza III : faza

descoperirii şi în această perioadă ştiinţa economică
elaborării este aşezată pe fundamente noi
principiilor sale faza desccoperii si elaborarii principiilor
teoretice
teoretice dominata de cele 3 scoli ce pun baza
fundamentale microeconomiei
(anii 1870-1930)

Faza IV : faza
contemporană de
adâncire şi Una din direcţiile importante de
extindere a teoriei dezvoltare a ştiinţei economice – trecerea
economice (din de la analiza microeconomică la cea
1930 – până în macro şi mondoeconomică
prezent)
 Precursorii stiintei economice.
Aportul lui Xenofon:

 Introduce termenul de „economie.

 Stabileşte interlegătura dintre diviziunea muncii, calitatea
bunurilor şi dimensiunea pieţei.
 Argumentează rolul central al activităţii agricole în prosperarea
individuală şi publică.
 Analizează resursele economice ale Aticii şi posibilităţile lor de
majorare.

Aportul lui Platon:

 Rolul statului în viața economică trebuie să fie major

 Divizează societatea în 3 clase:
 Filozofi
 Militari
 Producători
 Cere suprimarea proprietății private și înlocuirea acesteia cu proprietatea colectivă.
 Ordinea in stat este mentinuta prin actiunile diviziunii naturale a muncii

Aportului lui Aristotel:

 Economia domestică și hremastica

 Ordinea in stat este mentinuta prin actiunea Legii dominatiei si
supunerii
 Legea sterilității schimbului
 functiile banilor,marfa(valoare de intrebuintaresi valoare de schimb
 Divizează societatea în 2 clase:
 Sclavi
 Patroni
 Conceptele lui Aristotel

Marfa Functiile banilor

Valoare valoare de etalon al valorii mijloc de schimb

de schimb intrebuintare

Bogatia

Veritabila Falsa
(Exstentiala) (Bogatie in surplus)

Aportul Romei antice la dezvoltarea gândirii economice

-Crearea instituţiilor economice fundamentale -

dreptul de proprietate şi contractul
- Cercetarea eficacitaţii activitaţii agricole

GANDIREA ECONOMICA ANTICA

INCEPUTURILE GANDIRII ECONOMICE: ORIENTUL ANTIC- primele civilizații pe
Pamânt au aparut in tärile Orientului antic, in India, China, Egipt, Babilon, Israel, Persia.
Celebra vizionară de ori- ine bulgara Vanga, care avea capacitatea de a descifra corect
atât vi- er de itorul, cât şi trecutul, afirma ca acolo urmeazà să cautam rădăcinile ei,
acolo se află explicatia multor…. din Tibet incepe istoria omenirii, enigme surprinzatoare
şi stranii ale vietii pamânteşti a omului.Principala particularitate a civilizațiilor orientale
consta in rolul decisiv atribuit statului în viața societății. Aici activitatea economică pro-
priu-zisă era orientată spre atingerea unor scopuri politice, religioase şi morale, de
aceea cunoştințele economice purtau un caracter secundar filozofia, jurisprudența și
ştiințele naturii şi erau expuse, de in raport cu regulă, sub forma unor îndemnuri şi
sfaturi, adresate regilor şi functionarilor de la cârma țării.

Egiptul și Babilonul antic Egiptenii antici au inventat scrisul şi papirusul, calendarul,

matemati- ca şi astronomia. Acest fapt le-a permis faraonilor egipteni să instituie un
sistem birocratic eficient, să construiască piramide, canale, temple, diferite clädiri
administrative. Ideile economice ale vechilor egipteni formulate incă din mileniul al II-lea
i.H., au ajuns pana la noi sub forma aşa-numitelor invațäminte,(repartizarea bogatii
conform codului etic,)care constituiau nişte acte legislative şi prevedeau folosirea
diferitor modalitati de reglementare a vieti economice de către stat. In ele erau stipulate
şi anumite masuri de protecție de catre instituțiile statale a proprietatii private şi a
numeroaselor privilegii de care se bucurau stapânitorii de sclavi. (controlul resurselor
material si umane,evidenta pamantului,roadei si repartitia lui,rolul masiv al statului in
economie)
In Babilonul antic, ideile economice şi-au gasit reflectare intr-o vasta culegere de legi
elaborate în timpul domniei regelui Hammurabi (cca 1792-1750 i.H.), cunoscută sub
denumirea de Codul lui Hammurabi(282 articole ce reglementau tranzactiile de
vanzare-cumparare,arenda,creditare) Pe langă recunoaşterea oficială a legii talionului
(simbolizată prin expresia ,,ochi pentru ochi, dinte pentru dinte"), codul prevedea
crearea şi buna functionare a unui cadru juridic capabil să asigure derularea corecta şi
echitabilă a tranzacțiilor de vânzare-cumpărare De remarcat că in urmă cu circa patru
milenii, legea prevedea nu doar apărarea proprietătii private, dar şi protecția muncii
salariate. Potrivit Codului lui Hammurabi, populația din Babilon era diviza ta in câteva
grupuri, in functie de starea socială: nobili, preoți, tărani liberi, meseriaşi, servi şi sclavi.
Unul dintre obiectivele Codului era conditiilor pentru mentinerea pacii şi armoniei în
societate. In acest scop, de exemplu, cămatarilor li se interzicea să ceară o rată a
dobânzii mai mare de 20% în cazul achitării datoriei în monedă de 33% atunci când
aceasta era plătită in formă naturală. Datornicul nu putea deveni sclav pentru o
perioadă mai mare de trei ani.

Conceptiile economice ale vechilor indieni

 Despre felul cum era organizată şi reglementată viata religioasă, politică i
eeonomica a indienilor antici aflăm, in primul rând, din Legile lui Manu şi
Arthashastra (calăuză pentru regi la intocmirea decretelor), documente scrise ce
datează din secolele IV-III 1.H.
Legile lui Manu (imultirea bogatiei loiale,reglementarea ratei dobanzii si preturilor
juste) sustineau ca divizarea societătii in patru caste corespunde intru totul vointei
Celui de Sus. Fiecare casta isi avea misiunile şi drepturile sale specifice. Brahmanii
(preotii) și kshatrii (razboinicii sau militarii) formau castele privilegiate si aveau
misiunea de a conduce și a apara tara de inamicii interni şi externi- atât de cei
vizibili, cât şi de cei invizibili. Cea de a treia castă o alcătuiau vaishii (gospodarii),
care se indeletniceau cu agricultura, comerțul, meşteşugurile şi alte activități
economice. Ultima castă, din care făceau parte indivizii lipsiti de orice drepturi, o
constituiau sudrii.
Reprezentanții primelor trei caste aveau sarcina de a aduna avere imbogațirea
fiind considerată nu numai o faptă lăudabilă, ci şi o datorie sfântă. Peste aproape
două milenii, regăsim această idee, reformulată, şi la cunoscutul reformator al
creştinismului, francezul Jean Calvin (1509- 1564). Acelaşi concept s-a aflat la
temelia aşa-numitului spirit capitalist, şi deci a societății contemporane. In aceeaşi
ordine de idei, marele cugetător şi reformator spiritual indian Swami Vivekananda
(1863- 1902), în lucrarea sa Kharma-yoga, scria: ,Mireanul trebuie să lupte energic
pentru a acumula două lucruri mai întâi cunoştinte, apoi avuție. Aceasta este
datoria lui şi este un om de nimic dacă nu isi indeplineşte datoria.Diferentirea de
avere nu este un rezultat al harniciei sau leneviei indivizilor ci se explica prin
actiunile legii Karmei.
În Arthashastra (imultirea bogatiei loiale,reglementarea ratei dobanzii si preturilor
juste) este promovată ideea rolului activ al statului in organizarea vieții economice.
Statul, consideră autorul tratatului, nu are numai misiunea de a strânge impozitele,
ci şi de a construi și a mentine in stare bună sistemele de irigație, drumurile şi
podurile, de a reglementa prețurile, de a aloca mijloacele necesare pentru
dezvoltarea comertului şi a meşteşugurilor, de a-şi organiza în aşa mod activitatea,
incât veniturile să fie mai mari decât cheltuielile. Autorul Arthashastrei mentionează
despre necesitatea reglementarii de catre stat a nivelului profitului comercial,
Märimea acestuia nu putea sa depăşească 5% din pret, în cazul mărfurilor locale,
şi 10% - in cazul celor importate. Tratatul prevedea, de asemenea, pedepse aspre
pentru comercianții care se întelegeau între ei şi stabileau prețuri înalte (de
monopol.

„Confucius”-reglementarea preturilor la paine si metale pretioase

-crearea rezervelor publice de paine si produse strategice
-inlocuirea impozitelor directe prin cele indirecte
Grecia antica: glorificarea elitei spirituale şi condamnarea individualismului și
a îmbogațirii excesive
in Grecia antică, nu întàlnim economişti de profesie sau lucrari econoice speciale nici
chiar în secolele IV-III i.H., adică in epoca infloririi ale economice şi politice. Oamenii de
stat şi savantii erau preocupati de problemele politice, militare şi spirituale, expunându-
şi modestele cunostinte in economie mai curând ocazional. Pànă şi asemenea titani
gåndirii ca Platon(427-347 iHr) şi Aristotel(384-322 iHr) şi-au exprimat ideile cu
preocupati ai economică în contextul preocupării lor pentru edificarea unei societăți
ideale, in care rolul decisiv urma să-i apartină elitei, reprezentată, in cea mai mare
parte, de aristocratia funciară. De la bun început, constatăm că exista o mare deosebire
dintre felul in care erau tratate fenomenele economice în tările Orientului şi, respectiv, în
Grecia. Această diferentă pornea, in primul rând, de la faptul că, dacă în Orientul antic,
pretutindeni, se aflau la putere dinastii ereditare care-şi impuneau voința şi valorile
printr-un aparat de stat foarte numeros şi influent, Grecia era formată din state mici,
decentralizate, care functionau pe baze democratice. Grecia a fost primul stat democrat
din istoria omenirii, stat în care egalitatea averilor se considera ca o privire la viața
situație ideală, iar bogăția personală nu era socotită drept o virtute. In mod diferit era
percepută, în cele două arealuri, şi Divinitatea,,in Orientul antic, Dum- nezeu îi vorbeşte
omului prin intermediul stăpânului, al regelui, iar in Grecia antică, Dumnezeu vorbeşte
din interiorul omului, prin Constiință .Deşi în Grecia, ca şi în monarhiile absolute din
tările Orientului, Viata economică ramânea a fi subordonată realizarii unor obiective po-
litice şi morale, aici societatea purta un caracter profund uman şi era organizată, în
mare măsură, pe principii colectiviste

In linii mari, Xenofon, Platon şi Aristotel, considerați uneori drept primii economişti, au
condamnat îmbogatirea, deşi doar în måsura in care aceasta il face pe om un sclav al
bunurilor material si-l impinge stre degradarea spiritual. Partizani ai intervenției statului
în economie, dar şi ai democrației, filozofii greci, în acelaşi timp, apreciau sclavia drept
un fenomen absolut firesc, tratându-i pe sclavi ca pe nişte simple unelte vorbitoare. Desi
opera marilor filozofi greci poartă, în fond, un caracter general si abstract, ei au analizat
şi un şir de fenomene economice mai concrete. Xenofon, de exemplu, a inventat
termenul de economie', iar in lucrarea sa Veniturile, ajunge la concluzia că evolutia
diviziunii muncii depinde direct de volumul pieței. Peste circa două milenii, această idee
a fost preluată şi aprofundată de către ,,părintele" economiei politice, englezul Adam
Smith (1723-1790).
 EVUL MEDIU ÎN CAUTAREA JUSTITIEI SOCIALE.SFANTUL TOMA D'AQUINO
(1225-1274) Evul Mediu cuprinde o perioadă de timp de peste un mileniu, de la căderea
Imperiului Roman de Vest (476 d.H.) până la revoluțiile burgheze din secolele XVI-XVII.
La începutul acestei perioade, societatea europeană este scufundată în mlaştina unei
profunde crize poitice, economice şi culturale, criză amplificată de migrația popoarelor
extraeuropene, insoțită de importante distrugeri materiale. Şi abia pe la inceputul celui
de-al doilea mileniu, odată cu creşterea prestigiului bisericii creștine, apar anumite
centre de cultură, mănăstiri şi universităti, in care începe a bate pulsul unei noi vieți. De
data aceasta, fåclia cunoaşterii este purtată de către scolastici (profesori din uni-
versitățile timpului) şi canonişti (cei mai instruiti reprezentanti ai bisericii creştine).

• Curentul tomist -T. d’AQUINO

• Teoria preţului just.

• Condiţiile care justifică profitul comercial si injustiția perceperii

dobânzii.

• Salariul just.

• Curentul nominalist- N.ORESME , J.BURIDAN

• Ideea că valoarea monedei depinde de voinţa monarhului ;

• Valoarea produselor depinde de raritatea şi utilitatea lor.

Magarul lui Bulidan-esti indecis, nu stii ce doresti si ce este mai important pentru tine

GANDIREAECONOMICA ROMANEASCA IN EPOCA FEUDALA

Despre particularitațile evolutiei gândirii economice la români Pe parcursul unei
perioade indelungate, nu putem vorbi despre anumi- te teorii economice lansate de
către reprezentantii poporului român. In acelaşi timp, constatam cà gàndirea economicà
románeasca a evoluat in conditii deosebite (aşezarea geografică, psihologia nationala,
destinul is toric), care i-au imprimat un caracter specific. Astfel, in centrul atentie
cărturarilor si oamenilor de stat români nu s-au aflat problemele lega- te de sporirea
avuției naționale şi repartizarea echitabilă a acesteia, cum a fost cazul națiunilor din
Europa occidentală, ci chestiunile legate de apararea independenței naționale şi unirea
intr-un singur stat al tutu ror românilor De aici se desprinde şi prima particularitate a
gåndirii economi- îmbinarea problemelor pur economice cu idealurile luptei de eliberare
națională. O alta tema care inca de pe timpurile lui Burebista si Deceneu a preocupat
intruna mintile cele mai laminate ale dacilor apoi ale moldovenilor a fost cea a Unirii .

Deceneu
A trăit în sec. I î.Hr.
 Este un simbol al înțelepciunii și spiritualității
străbunior noștri romani.
*Deceneu a căutat sa-i convingă pe consângenii
săi să devină mai cumpătați în consum și mai modești în comportament, debarasându-
se de un șir de deprinderi urâte cum ar fi : beția ,desfrâul etc.
*El considera asemenea lui Platon și Aristotel că dezvoltarea economiei trebuie să fie
subordonată atingerii anumitor idealuri de ordin moral.
*Deceneu i-a convins pe semenii săi că prosperitatea și unirea lor într-un stat
unic, stabil și puternic e posibilă doar în urma unor transformări radicale sufletești .

Concluzii: Stiinta economică a apărut mult mai târziu decât alte forme ale gán- dirii
umane. Oricum, deja in Antichitate a fost schitat, în linii mari cadrul preocupărilor
teoretice ale economiştilor, şi anume probleme legate de: a) proprietate şi avuție; b)
preturi; c) venituri, mărimea acestora şi principiile de distribuire a lor; d) interventia
statului în viata economică. 2. Atât în Antichitate, cât şi în Evul Mediu, viața economică
rămâne un domeniu de activitate subordonat atingerii anumitor obiective politice şi
religioase. Ştiinta economică nu are încă un obiect de studiu independent. Ideile şi
teoriile economice sunt expuse în cărțile sfinte, codurile de legi, in operele filozofilor şi
teologilor, in cronicile medievale şi in creatia populară orală. 3. Confruntați cu dilema
alegerii intre eficacitate şi echitate socială, au- od torii antici şi medievali accentul pe
căutarea unui model de so- und cietate care ar asigura, în primul rând, echitatea
socială, condam- nånd, in această ordine de idei, avutia excesivă şi izvoarele acesteia,
indeosebi camata şi comertul mare. Dragostea de bani este conside- rată a fi temelia
tuturor relelor. 4. În această perioadă, se infăptuieşte nu atât o analiză a fenomenelor
economice, cât mai ales o descriere a acestora in contextul altor ev nimente şi procese
sociale. In mare masură, anume din aceasta cauză, filozofii antici şi canoniştii medievali
considerau ca viața economica este modelată de anumite traditii şi obiceiuri, specifice
fiecărui po- por, de legile decretate de stat, precum şi de sfaturile pe care întelep- tii le
dau regilor şi împăraților. in Antichitate şi în Evul Mediu au fost lansate unele idei şi
teorii care nu şi-au pierdut insemnatatea nici până în prezent, deşi cele mai multe dintre
ele, reflectând nivelul de cunoştinte de la acea epoca.

Mercantilismul.

Mercantilismul(1450-1750) a fost o doctrină economică care avea ca

temelie ideea că aurul și argintul constituie forma principală a bogăției atît
 înlocuirea
principatelor marile
feudale cu state descoperiri
naționale geografice
unificate

trecerea de la
lumea rurală și
renașterea și
meșteșugărească
reforma
la una comercială
și manufactorieră condițiile
apariției

Conceptul despre bogăție:

cantitatea de
comerțul profitul
aur și argint
exterior comercial
posedat

Spaniol
bulionist
Italian monetar
German
cameralist
Mecantilismul

Francez
Englez industrialist
comercial (colbertist)
 stimularea dezvoltării Reducerea concurenţei pe piaţa internă
manufactoriere Reducerea concurenţei pe pieţele externe

Stimularea creşterii încurajarea imigraţiei

populaţiei şi a reducerii
costurilor de producţie acceptarea comerţului cu sclavi
fixarea salariului la nivel redus

Stimularea creşterii
masei monetare Asigurarea balanţei monetare active
Asigurarea balanţei comerciale active

Concepția despre conținutul și izvorul bogăţiei

Obiectul de studiu in viziunea mercantelistilor este bogatia.Obiectul bogatiei este aurul si

argintul.Iar bogatia se crea in sfera comertului exterior prin profitul comercial.

Izvorul
: profitul
comercial Obiectul :
Sfera : cantitatea
comerţul de aur si
exterior argint
posedate
Bogă
ţia
Particularitățile naționale ale mercantilismului
 Formă de Spaniol sau bulionist Francez sau Englez sau
mercantilism manufacturier comercialist

Cei mai de seamă Jean Bodin Thomas Mun

autori (1530-1597) (1571-1641)
Antoine de William Petty
Montchrestien (1623-1687)
(1576-1621)
Jean-Baptiste
Colbert
(1619-1683)
Căile de creștere a *Crearea rezervelor *Încurajarea creării *Comerțul exterior;
avuției țării de metale prețioase; manufacturilor *Crearea unei flotile
*Controlul vamal; private și publice; ce ar asigura
*Crearea unei flotile *Restricții la importul și exportul
de stat pentru importul mărfurilor mărfurilor în Anglia;
aducerea aurului și străine; *Darea în arendă a
argintului din *Încurajarea vaselor maritime.
America. exporturilor;
*Încurajarea
imigrației.

Mercantilismul Spaniol - decăderea socială a statului; importul mărfurilor

ieftine; Impozite exagerate; Spania devine una dintre cele mai sărace state
deoarece, nu s-a pus accent pe dezvoltarea țării.

Mercantilismul Francez -Timp de 10 ani Franța devine cea mai bogată țară
din lume; Elaborarea programelor de dezvoltare a industriei; Interzicerea importurilor
mărfurilor care ar face competiție mărfurilor franceze; Scutirea de taxe vamale a
importului de materie primă.

Mercantilismul Englez -Obținerea de către flota maritimă britanică a

dreptului exclusiv de export al mărfurilor engleze și import a celor străine; Permit
exportul banilor ,simplificarea și liberalizarea operțiunilor comerciale; Reducerea
ratei dobînzii.
Concluzii:Meritele mercantelismului

1. Mercantilismul a fost prima doctrină economică care a inlocuit sco- lastica medievală
cu o noua mentalitate, in spiritul burghez, cu năzu ința de prosperitate, imbogåtire,
succes.
2. Obiectul cercetărilor mercantilistilor a fost bogatia, precum şi izvoa- rele creşterii
acesteia. Ei au demonstrat că bogåtia ce se concretizează in aur şi argint sporeşte prin
promovarea unei balante comerciale ac- ive, creşterea masei monetare in circulatie,
crearea manufacturilor şi mărirea numårului populației.
3. Mercantiliştilor le apartine meritul de a fi formulat teoria cantitativa a banilor,
conceptul de balantă comercială şi notiunea de politică co- merciala protecționistă.
4. Prin teoria şi politica lor economică, mercantiliştii au contribuit la smulgerea societății
europene din realitătțile economice şi politice me- dievale, au grăbit transformarea
economiei naturale in economie de schimb, mult mai eficientă.
5. Incurajând interventia statului in economie, mercantiliştii au contri- buit la formarea
pietelor nationale, la adâncirea diviziunii sociale a muncii, la sustinerea progresului
tehnic şi economic.
6.In timp ce canoniştii şi scolasticii medievali indemnau la moderatie, au fost primii care
au declarat cu fermitate că îmbogătirea este o fapta laudabila, că dorinta de a acumula
bani joacă un rol pozitiv, stimulator in activitatea economică.

Limite şi rătăciri: 1.Mercantelistii au supraapreciat rolul circulației mărfurilor in raport cu

sfera de producție, care, de fapt, trucât productia atrågea o parte de bani din circulație,
ea era considerată, in mod greşit, drept un fenomen negative.
2. Mercantiliştii au identificat ca banii nu constituie decât o parte neînsemnată din
bogătia unei tari
3. Aplicarea in viață a teoriei mercantiliste s-a făcut cu crificii. Anume în această
perioadă, în mai multe tări din Europa, inregistrează o scadere a nivelului de trai şi o
adâncire a diferentierii dintre cei bogati şi cei săraci.

Liberalismul Clasic(1776-
1870)
 Liberalismul constituie una dintre cele mai complete si marcante doctrine ale societati
moderne si contemporane.

Pentru prima oara termenul de liberalism apare la lexicograful Claude Boiste in 1823,
fiind asociat cu lupta pentru libertate a burgheziei si avand o dubla semnificatie atat
politica cat si economica.

In general termenul de liberalism a sintetizat ansamblul aspiratiilor si revendicarilor

innoitoare din societatea europeana dintre mij. sec.al XVII-lea si al XIX-lea. In primele
sale manifestari liberalismul a vizat domeniul politic fiind sinonim cu inlaturarea
absolutismului, impunerea principiului separarii puterii, a statului de drept, a
reprezentativitatii si a drepturilor si libertatii cetatenilor.

In plan economic in esenta sa liberalismul urmarea: Liberalismul constituie una dintre

cele mai complete si marcante doctrine ale societati moderne si contemporane.

Pentru prima oara termenul de liberalism apare la lexicograful Claude Boiste in 1823,
fiind asociat cu lupta pentru libertate a burgheziei si avand o dubla semnificatie atat
politica cat si economica.

In general termenul de liberalism a sintetizat ansamblul aspiratiilor si revendicarilor

innoitoare din societatea europeana dintre mij. sec.al XVII-lea si al XIX-lea. In primele
sale manifestari liberalismul a vizat domeniul politic fiind sinonim cu inlaturarea
absolutismului, impunerea principiului separarii puterii, a statului de drept, a
reprezentativitatii si a drepturilor si libertatii cetatenilor.

In plan economic in esenta sa liberalismul urmarea:

 inlaturarea relatiilor de productie feudale, a modului de organizare si exploatare a

muncii iobagiste;
 inlaturarea oricarui fel de constrangere economica;
 diminuarea si restrangerea rolului statului in viata economica;
 proclamare libertatii tranzactiilor economice.
 Apariţia noilor clase sociale: Extinderea activităţilor industriale,
muncitori salariaţi şi dezvoltarea transporturilor, apariţia
noilor forme de organizare a activităţii
capitalişti economice

Creşterea puterii
Fundamentarea filosofică a economice a clasei
capitaliste şi reducerea
noţiunilor de libertate necesităţii intervenţiei
individuală şi raţionalitate active a statului în
economie

Prima revoluţie
industrială Condițiile Orientarea liberală
a gândirii
apariției economice
 Sitemul economic a lui A. Smith
În istoria doctrinelor economice un loc deosebit îi revine „patriarhului” gândirii
economice - Adam Smith, care prin cercetările sale a privit lumea economică ca un vast
atelier, iar politica economică a reprezentat-o ca expresia a interesului cel mai general
al comunităţii.

Conceptul cu privire la bogăţie şi factorii creşterii ei

Bogăţia constă din totalitatea bunurilor materiale de care dispune naţiunea la un

moment dat.
 Sfera în care se creează bogăţia cuprinde toate ramurile producţiei materiale
industria, agricultura, comerţul.

Izvorul bogăţiei îl constituie munca desfăşurată în producţia materială.

Factorii creşterii bogăţiei sunt următorii:

1.Cantitatea muncii, sau ponderea lucrătorilor productivi în totalul forţei de

muncă. Munca productivă, în opinia lui Smith, se fixează în obiecte materiale şi creează
profit. Ca urmare, munca muncitorului din industrie sau agricultură este productivă, în
timp ce munca celor care acordă diverse servicii este neproductivă din simplul motiv că
serviciile dispar chiar în momentul acordării lor.

 capital fix, adică care aduce venit fără a circula (unelte, clădiri, utilaje,
aptitudini profesionale);
 capital circulant, care aduce venit numai dacă circulă, îşi schimbă
posesorul (banii, stocul de materii prime şi bunuri produse, stocul de
mijloace de subzistenţă).
Banii care se transformă în capital provin din economii, susţine Smith. Cu
cât mai mari vor fi economiile, cu atât mai mare va fi volumul capitalului
utilizat, deci, cu atât mai mulţi muncitori productivi vor fi angajaţi, aceştia
prin munca lor creând o bogăţie mai mare.
 2. Calitatea muncii, sau nivelul productivităţii muncii lucrătorilor productivi.
Productivitatea muncii, în opinia lui Smith, depinde în mod direct de
gradul de dezvoltare a diviziunii muncii care, la rândul ei, provoacă un
triplu efect:
 Creează condiţii pentru creşterea îndemânării fiecărui muncitor.
 Creează condiţii pentru economia de timp, evitându-se trecerea de la
o ocupaţie la alta
 Creează condiţii pentru perfecţionarea tehnologică şi tehnică a
muncii.

Teoria repartiţiei bogăţiei

Smith considera că volumul bunurilor produse în societate timp de un an, în
expresie monetară, alcătuieşte produsul social, care se distribuie sub forma veniturilor.
Smith evidenţiază trei feluri de venit – salariu, profit şi rentă, distribuite între trei clase
sociale: muncitori salariaţi, capitalişti şi proprietari funciari. Smith a fost primul din
economişti care a dat o caracteristică amplă naturii şi mărimii acestor venituri.

Astfel, salariul era considerat de Smith ca venit de la munca prestată, nivelul lui
mediu fiind influenţat de câţiva factori mai importanţi:
  Cantitatea şi preţul mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi
familiei sale – preţul natural al muncii.
 Cererea la braţele de muncă – preţul de piaţă al muncii.
 Starea în care se află economia: progresivă, staţionară sau regresivă. În
starea progresivă salariile, datorită creşterii cererii la braţele de muncă, au
tendinţă de a creşte, în cea staţionară rămân constante, iar în cea
regresivă au tendinţă de a se reduce.
 Raportul de forţe dintre salariaţi şi patroni. Muncitorii solicită salarii mai
ridicate pe când patronii,tind să plătească mai puţin. Profitul era conceput ca venit de
la capitalul utilizat, mărimea lui fiind influenţată de trei factori principali:
 dimensiunile capitalului investit;
 riscul investiţiei;
 mărimea salariului şi a rentei, profitul fiind un venit rezidual.
Renta era considerată ca venit de la utilizarea pământului, mărimea ei fiind
condiţionată de următorii factori:

 fertilitatea şi amplasarea terenurilor agricole;

 raportul de forţe între proprietarii funciari şi arendaşi.
Studiind aceste feluri de venituri, Smith ajunge la următoarea concluzie
importantă: întrucât salariul ajunge doar pentru subzistenţă, iar renta funciară este
utilizată, cu precădere, în scopuri neproductive, rezultă că doar profitul poate asigura
investiţiile necesare şi, prin acumularea capitalului, creşterea economică .

Teoria valorii
Diviziunea socială a muncii a provocat atât creşterea productivităţii muncii, cât şi
extinderea relaţiilor de schimb, actuală devenind problema cercetării legităţilor
schimbului şi a valorii mărfurilor schimbate.

Smith distinge două feluri de valoare: valoarea de întrebuinţare (utilitate) şi

valoarea de schimb. Utilitatea nu poate determina valoarea de schimb, deoarece există
bunuri cu o utilitate foarte mare, dar cu o valoare de schimb foarte mică ( de exemplu,
apa ). Şi invers, alte bunuri au o utilitate foarte mică, însă o valoare de schimb extrem
de mare (de exemplu, diamantele ).
 La baza valorii de schimb, este un alt izvor decât cel al utilităţii: Pentru stadiul
„primitiv”, – munca producătorului, izvorul valorii era considerată munca cheltuită de
producătorul însuşi sau munca altor producători, încorporată în bunurile schimbate.

Mărimea valorii era determinată de cantitatea de muncă depusă sau obţinută prin
schimb, iar măsura acestei munci era dată de timpul de muncă mediu utilizat pentru
producerea bunului respectiv.

Pentru stadiul capitalist, valoarea mărfurilor este dată de suma celor 3 venituri
primare: salariu, profit, rentă (V = S+P+R ) -pe lângă muncă, la crearea producţiei mai
participă alţi doi factori - natura şi capitalul. Proprietarul funciar acordă producătorului
terenul său privat, iar capitalistul îl înzestrează cu capital fix şi circulant. Ca urmare, ei
cer să fie remuneraţi: capitalistul cu profit, iar proprietarul funciar cu rentă.

Marfa dispune de:

 preţ natural - limita inferioară care incită producătorul de a produce

bunuri destinate pieţei.
 preţ de piaţă - se formează liber în dependenţă de raportul dintre cerere
şi ofertă.
Dacă cererea devansează oferta, preţul de piaţă va depăşi preţul natural; dacă
oferta devansează cererea, preţul de piaţă se va situa sub cel natural; dacă cererea şi
oferta sunt în echilibru, bunurile se vor vinde la preţul lor natural. Deci valoarea, sau
preţul natural, este centrul în jurul căruia gravitează preţul de piaţă al bunurilor
schimbate.

Teoria schimbului internaţional : avantajul absolut

Revoluţia industrială a transformat Anglia în mare putere economică a timpului,
determinând necesitatea modificării politicii comerciale bazată pe prohibiri, taxe şi
reglementări.

Mercantiliştii cereau reducerea importului mărfurilor şi crearea condiţiilor pentru

producerea lor în interiorul ţării. Însă nu totdeauna aceasta era raţional. Dacă costurile
autohtone depăşeau preţurile de import a mărfurilor străine, ţara se confrunta cu
pierderi. Smith menţiona că „cu ajutorul serelor şi în Anglia putem cultiva viţă de vie şi
confecţiona vin, însă cheltuielile noastre vor fi de 30 ori mai mari decât cele legate de
importul vinului din străinătate”. În plus, creşterea productivităţii muncii a majorat
volumul producţiei autohtone, care depăşea cu mult necesităţile interne ale ţării,
devenind necesară extinderea ulterioară a exporturilor.

Smith considera că ţările, fiind dotate inegal de natură cu resurse, sau posedând
particularităţi achiziţionate (reţele de comunicaţii, nivel înalt de calificare a forţei de
muncă), trebuie să se specializeze la producerea acelor mărfuri pentru care au cele mai
mici cheltuieli de muncă şi capital – avantaje absolute.

Vin Postav Cheltueli de muncă (total)

Până la După
specializare specializare

Portugalia 100 200 300 200

Anglia 200 100 300 200

În cazul dat, Portugalia se va specializa în producerea vinului, iar Anglia – în

fabricarea postavului, deoarece anume în producerea acestor mărfuri ambele au
avantaje absolute. Ca urmare, surplusul de mărfuri obţinut în urma specializării va fi
repartizat între ambele ţări, stabilind relaţii echitabile între ele, „bogăţia unei ţări
depinzând în mare măsură de bogăţia ţărilor vecine”.

Specializarea internaţională, sublinia Smith, va fi benefică dacă se va baza pe

politica liber-schimbistă, măsurile protecţioniste fiind utilizate episodic în cazul
apărării intereselor naţionale sau ca răspuns la restricţiile vamale din partea altor ţări.

Ordinea naturală şi rolul statului

Societatea este concepută de Smith ca o sumă de indivizi al căror stimulent
principal îl reprezintă interesul personal, egoismul. El menţiona că „omul are aproape
constant ocazia să recurgă la ajutorul fraţilor săi. Nu de la bunăvoinţa măcelarului,
berarului sau a brutarului aşteptăm hrana noastră, ci de la consideraţia pe care o au
pentru propriul lor interes. Rezultă că, în cazul când fiecare se gândeşte la sine, câştigă
societatea în întregime sau, cu alte cuvinte, bunăstarea individuală asigură
prosperitatea socială. La baza egoismului, se află hedonismul, adică tendinţa
individului de a obţine maxim rezultat cu minim de cheltuieli. Egoismul şi hedonismul
sunt trăsăturile principale care caracterizează homo oeconomicus. Din ciocnirea
intereselor personale hedoniste a acestor homo oeconomicus rezultă o ordine
naturală, care asigură autoreglarea economiei ca şi cum o „mână invizibilă” ar aranja
toate lucrurile cât mai bine. Astfel, dacă prin hazard un echilibru este ameninţat, imediat
se produce o mişcare a preţurilor: al mărfurilor produse peste nevoi va scădea. Aşadar,
Smith promovează conceptul ordinii naturale care se realizează cel mai bine în condiţii
de libertate şi prin libertate. Ordinea naturală este menţinută nu prin intermediul legilor
economice stabilite de Dumnezeu, cum considerau fiziocraţii, ci a „mânii invizibile” a
interesului personal şi al liberei concurenţe. Deci, ordinea naturală se transformă la
Smith în una spontană. De aici Smith ajunge la concluzia că orice constrângere a
activităţii individuale poate aduce societăţii doar pierderi, considerând guvernele drept
cei mai mari risipitori ai societăţii, deoarece:

 Guvernele utilizează banii câştigaţi de alţii şi nu de sine;

 Guvernele nu cunosc totalitatea subtilităţilor activităţii întreprinderilor
pentru a le acorda ajutorul necesar lor;
 Funcţionarii publici sunt răi administratori, ei fiind plătiţi din fondurile
publice, nefiind direct interesaţi în administrare.
Rolul statului în acest caz este cel de „paznic de noapte”, rol ce trebuie să se
limiteze la îndeplinirea a trei funcţii principale:

 apărarea ţării;
 administrarea justiţiei;
 producerea bunurilor publice, inclusiv finanţarea învăţământului primar.
Analizând in mod critic toate realizările gåndirii economice anterioare, punându-le intr-o
anumită ordine şi elaboránd propriile teorii pentru a umplea anumite goluri, Adam Smith
a reuşit să fondeze o nouă do trină economică, realizând ceea ce n-a izbutit nimeni nici
până, nici după dânsul, şi anume: a creat un sistem de cunostințe despre univer sul
economic, cuprinzând toate parțile lui componente. Adeptii liberalismului clasic, numiti
smithieni, n-au facut decât să aprofundeze, sa precizeze sau să completeze anumite
aspecte ale doctrinei elaborate de către înteleptul scotian. Aceste completări, foarte
importante adeseori nu depăşesc totuşi cadrul investigațiilor trasat de Smith, Adam
Smith a trasat direcția cercetărilor economice, problematica de baza şi aria de
investigatie, a identificat instrumentele de analiză ale ştiintei economice pentru un secol
întreg. Cei mai mulți succesori şi simpatizanți ai invatăturii lui A. Smith au fost
economişti şi oamenii politici din Anglia şi Franta, dar nu numai. Avutia natiunilor era
studiată, deja la acea epocă, şi în America, şi in Germania, şi chiar in Rusia.
Dar, deşi au pornit, de la aceeaşi sursă, cei mai talentați succesori ai lui Smith s-au
divizat, pentru o perioadă de timp. in două curente diferite: liberali pesimişti şi liberali
optimişti. Deosebirile dintre ei, constând în felul cum explică realitătile economice, sunt
atât de insemnate, încât, adeseori, se vorbeşte chiar de şcoala clasica engleză și
şcoala clasică franceză. Cei mai de seamă reprezentanti ai pesimiştilor britanici au fost
David Ricardo (1772-1823) şi Tho- Malthus (1766-1834). In fruntea optimiştilor francezi
s-au plasat Jean-Baptiste Say (1767-1832) şi Claude Frédéric Bastiat (1801-1850).
Fireste, in cazul dat, pesimismul clasicilor englezi, precum şi optimismul liberalilor
francezi nu erau nicidecum conditționate de caracterul national al popoarelor şi nici de
particularitățile geografice ale celor doua tări. Pesimismul liberalilor britanici pornea de
la faptul că ei au trait in perioada revolutiei industriale, adică intr-o epocă cu mari trans-
formari economice şi sociale, când ieşise deja la suprafață şi un şir de trasaturi negative
ale maşinismului şi ideilor liberale, cum ar fi adânci- rea diferentierii sociale, îmbogatirea
excesivă a unora şi sărăcia şi miz ria majoritații populației, şomajul şi crizele economice.
În Franta insă revolutia industrială începe mai târziu, decurge mai lent şi are urmăr
imediate mai putin dramatice. 
Thomas Malthus: theoretician al dezechilibrului demo-economic

Locul lui Malthus în şcoala liberală clasică este deosebit. Se poate spune că
dacă Smith a studiat cauzele avuţiei naţiunilor, Malthus a studiat cauzele sărăciei lor.
Originalitatea lui decurge din introducerea în cercetarea economică a factorului
demografic şi studierea impactului acestui factor asupra dezvoltării economice. Până la
Malthus o populaţie abundentă era concepută drept factor benefic dezvoltării, deoarece:

 ea permitea colectarea unei mase mai mari de impozite;

 producea un volum sporit de produse confecţionate;
 determina o cerere mai mare faţă de produse şi, deci, crea premise pentru
lărgirea proporţiilor activităţii economice;
 determina o competitivitate sporită a produselor autohtone pe pieţele
externe.
Malthus a fost primul care, în lucrarea „Eseu asupra principiului populaţiei”, a
înaintat ipoteza că anume populaţia abundentă este cauza sărăciei.

Principiile enunţate de Malthus au fost următoarele:

Există o lege naturală a disproporţiei permanente şi progresive între creşterea

populaţiei şi cea a bunurilor de subzistenţă. În timp ce populaţia creşte în proporţie
geometrică ( 1,2,4,8,16,32… ), dacă instinctul reproducerii acţionează neîngrădit,
bunurile necesare traiului cresc doar în progresie aritmetică (1,2,3,4,5…). Motivul
acestei disproporţii Malthus îl vedea, în primul rând, în existenţa limitelor naturale, dat
fiind faptul că suprafeţele cultivabile sunt limitate. În al doilea rând, în limitele economice
– a acţiunii legii fertilităţii descrescânde a solului. Luând în calcul o creştere anuală a
populaţiei de 3%, el deduce că aceasta se dublează, practic, în 25 ani, sărăcia fiind,
astfel, o stare naturală a omenirii.

Resursele naturale fiind limitate şi descrescătoare în randament, soluţiile

converg în direcţia limitării creşterii populaţiei. Măsurile preconizate pot fi ex-ante,
acţionând în direcţia reducerii natalităţii sau ex-post, vizând creşterea mortalităţii.

Creşterea mortalităţii prin epidemii, secete, războaie, calamităţi naturale este o

frână destructivă serioasă, însă accentul trebuie pus, considera Malthus, pe frâne
preventive. Om religios, el respingea orice mijloace imorale de reducere a natalităţii,
susţinând doar constrângerea morală prin:
  celibat, amânarea căsătoriilor până la vârste înaintate sau până la
asigurarea condiţiilor materiale necesare întreţinerii unei familii;
 limitarea conştientizată a numărului de copii la cel cu condiţii de viaţă
prosperă.
În plan practic Malthus a criticat cu vehemenţă legea vizând săracii, care
prevedea întreţinerea lor minimală de către parohiile locale. Prin aceasta, menţiona el,
se pun obstacole la mobilitatea geografică a forţei de muncă în locuri unde ar putea
exista cererea la ele. În plus, întreţinerea gratuită a săracilor îi destimulează în a lucra,
unica lor preocupare fiind „producerea copiilor”. Mai bine ar fi de asigurat bunăstarea
unora, menţiona Malthus, decât foametea tuturor. De aici devin justificate preţurile înalte
la pâine, aceasta favorizând reducerea populaţiei şi dezvoltarea agriculturii.

Pe lângă posibilitatea crizei demografice, pesimismul lui Malthus mai este

alimentat şi de ideea posibilităţii crizelor de supraproducţie, generate de insuficienţa
cererii. Considerând, ca şi Smith, economiile egale cu investiţiile, el afirmă, de astă dată
în opoziţie cu economistul scoţian, că o creştere majoră a acestora conduce la o criză
de supraproducţie, datorită rămânerii în urmă a cererii.
 David. Ricardo: logicianul ştiinţei economice

D.Ricardo a fost un spirit raţionalist, numit cu drept temei „logicianul ştiinţei

economice” pentru consecvenţa cu care a utilizat metoda abstracţiei ştiinţifice. Ca
consecinţă, cercetările sale se evidenţiază printr-o analiză mai profundă a proceselor
şi fenomenelor economice. Lucrarea sa principală:
“Despre economiei politice și impunerii”

Teoria valorii și repartiția veniturilor

Teoria costurilor comparative

Teoria repartiţiei bogăţiei

El considera că problemă de cercetare a economiei politice trebuie să devină

legităţile repartiţiei bogăţiei între clase. Spre deosebire de Smith, care s-a preocupat şi
el de problema dată, Ricardo a studiat nu atât factorii ce determină mărimea veniturilor,
cât dinamica lor în perioadă lungă de timp.

Renta funciară

În modul de producţie şi de organizare a societăţii din vremea sa, Ricardo vede

în proprietarii funciari (landlorzi) principalii beneficiari. Câtă vreme muncitorul muncea şi
primea pentru lucru un salariu, iar capitalistul conducea o întreprindere de la activitatea
căreia încasa un profit, proprietarul funciar îşi trăgea veniturile (renta) din puterile
solului, nefiind afectat nici de concurenţă, nici de dinamica populaţiei. Iată de ce Ricardo
îşi începe studiul cu analiza rentei funciare. El înaintează câteva premise care explică
existenţa ei:

 Pământul este limitat şi se află în proprietate privată;

 El este inegal după fertilitate şi amplasare faţă de căile de comunicaţii şi
pieţele de desfacere;
 Odată cu creşterea populaţiei şi a cererii de consum sunt luate în cultură
pământuri de categorii inferioare;
 Valoarea individuală a produselor obţinute pe terenuri diferite va fi diferită;
  Pe piaţă produsele agricole se vând la o valoare socială, determinată de
cantitatea de muncă depusă pe terenurile cele mai puţin fertile, pentru a
stimula utilizarea lor;
 Între valoarea socială şi cea individuală a produselor apare o diferenţă,
care este încasată de proprietarii funciari sub formă de rentă funciară.
Astfel Ricardo a demonstrat că renta nu este un „dar al naturii”, cum considerau
fiziocraţii şi Smith, ci un produs al „zgârceniei” ei, al insuficienţei loturilor fertile.

Din aceste premise Ricardo face următoarele concluzii logice de un deosebit

interes:

 De pe pământurile cele mai puţin fertile nu se plăteşte nici o rentă,

arendaşul capitalist realizând numai rata medie a profitului ( dacă nu ar
obţine o astfel de rată, ar lua capitalul din agricultură şi l-ar investi în
domeniile unde s-ar obţine mai mult );
 Întrucât preţurile agricole se formează pe pământurile cele mai puţin fertile,
renta funciară nu se include în preţuri.
 Creşterea populaţiei antrenează utilizarea pământurilor tot mai puţin fertile,
acestea generând tendinţa de creştere a rentei funciare.
 Prin introducerea în cultură de terenuri care implică cheltuieli mereu mai
mari de producţie, profitul arendaşilor capitalişti scade, aceasta contribuind
la frânarea acumulării de capital.
Salariul

Ca şi Smith el consideră că munca este o marfă care se vinde şi se cumpără pe

piaţă, ea posedând atât valoare (preţ natural), cât şi preţ (preţ de piaţă). În analiza
dinamicii salariului Ricardo deosebeşte două tendinţe:

 Tendinţa de creştere a salariului nominal, datorită creşterii preţurilor la

produsele agricole ca urmare a majorării cererii populaţiei în creştere.
 Tendinţa de păstrare a salariului real la un nivel constant – la nivelul valorii
mijloacelor de subzistenţă. De ce? Ricardo susţine că dacă salariul creşte
peste minimul de subzistenţă, se ameliorează situaţia muncitorilor, aceasta
provocând creşterea populaţiei. Ca urmare a creşterii populaţiei, creşte
oferta braţelor de muncă, aceasta provocând reducerea nivelului salariului.
 Şi invers, dacă salariul scade sub minimul de subzistenţă, situaţia
muncitorilor se agravează, provocând descreşterea numerică a populaţiei,
reducerea ofertei de muncă şi, ca consecinţă, creşterea nivelului salariului.
Deci, fiind sub influenţa ideilor lui Malthus, Ricardo era convins că
îmbunătăţirea cardinală a situaţiei muncitorilor în perioadă lungă de timp
este imposibilă. Ulterior această dependenţă între mărimea salariului şi
numărul populaţiei a primit denumirea de „legea naturală a salariului”.
Bazându-se pe ea, timp îndelungat au fost considerate ca neviabile
proiectele de ameliorare a situaţiei materiale şi a condiţiilor de muncă a
salariaţilor.
Profitul

Profitul, în concepţia lui Ricardo, este un venit rezidual al industriaşilor,

arendaşilor şi comercianţilor, venit care rămâne după ce din venitul total se achită
salariile şi rentele.

Ricardo concepea salariul şi profitul ca mărimi complementare. Întrucât dinamica

salariului nominal este în creştere, dinamica ratei profitului manifestă tendinţă de
scădere. Astfel, după cum menţiona Ricardo, „când o prăjitură trebuie să fie împărţită
între două persoane, nu-i oare evident că dacă unul va lua mai mult, celălalt va lua mai
puţin?” Bazându-se pe această constatare, Ricardo a manifestat pesimism privind
perspectivele sistemului economic existent, dat fiind faptul că creşterea economică este
asigurată de investiţii, iar investiţiile se efectuează din profit. Dacă rata profitului are
tendinţă spre scădere, înseamnă că sistemul economic va avea o tendinţă spre
stagnare, şi nu spre dezvoltare. Anume această concluzie i-a atras lui Ricardo
calificativul de „economist pesimist”.

Teoria valorii Dacă la Smith valoarea mărfurilor avea o substanţă dublă, la

Ricardo izvorul valorii de schimb în toate epocile este determinat strict de munca
cheltuită pentru producerea mărfurilor, deoarece profitul şi renta apar în urma muncii
efectuate de salariat.

O contribuţie importantă aduce Ricardo la dezvoltarea teoriei valorii-muncă prin

luarea în considerare atât a muncii vii, cât şi a muncii trecute, materializate în
mijloacele de producţie confecţionate anterior. „Nu numai munca întrebuinţată direct în
producerea mărfurilor influenţează valoarea acestora ci, la fel, şi munca întrebuinţată la
producerea de instrumente, unelte şi clădiri cu care se ajută această muncă”. Totodată,
el apreciază că mijloacele de producţie nu creează valoare nouă, ci doar îşi transmit
valoarea pe care o au asupra noilor produse.

Mărimea valorii mărfurilor Ricardo o apreciază în timp de muncă necesar

pentru confecţionarea lor. Aplicând metodologia formării rentei el alege timpul de muncă
cel mai îndelungat.

Logica cercetării îl aduce la concluzia că, întrucât munca este unicul izvor al
valorii mărfii, valoarea se găseşte în raport direct proporţional cu cantitatea totală de
muncă (intensitatea) şi în raport invers proporţional cu productivitatea muncii respective.

Că valoarea mărfii este determinată de munca necesară producerii ei este,

consideră Ricardo, lege. Însă orice lege conţine şi excepţii. Există anumite mărfuri a
căror valoare este determinată de raritatea lor – sculpturi şi tablouri alese, cărţi şi
monede rare, vinuri de calitate deosebită. Valoarea acestora este cu totul independentă
de cantitatea iniţială de muncă necesară pentru producerea lor, variind după
posibilităţile şi înclinaţiile acelora care doresc să le posede.

Teoria ricardiană a valorii reprezintă apogeul teoriei obiective a valorii în

gândirea clasică şi punctul de plecare a teoriei marxiste.

Teoria schimbului internaţional : avantajul relativ

La Smith teza diviziunii internaţionale a muncii se baza pe avantajele absolute

ale ţărilor. Ricardo menţionează, că principiul avantajului absolut este bun, însă limitele
lui de manifestare sunt înguste. Posibilităţi mai largi de schimb le acordă principiul
avantajului relativ. Esenţa lui se reduce la următorul postulat: dacă o marfă poate fi
obţinută cu mai puţină muncă într-o ţară, această ţară poate prefera de a importa marfa
respectivă pentru a se specializa în producerea altor mărfuri care îi pot oferi avantaje
mai mari. Deci, pentru alegerea specializării ţării e nevoie de comparat raporturile de
costuri a diferitor mărfuri în diferite ţări.

Din exemplu rezultă că Portugalia înregistrează faţă de Anglia avantaje absolute

la ambele produse, ceea ce ar însemna, după Smith, că Anglia nu exportă nimic, ci
doar importă. Judecata este incorectă, menţionează Ricardo. Pentru Portugalia este
mai avantajos să exporte vin şi să importe postav, iar pentru Anglia să exporte postav şi
să importe vin. Aceasta din motivul că Portugalia va exporta prin vin munca a 80 de
oameni, cumpărând în schimb din Anglia postav pentru a cărui fabricare ea înseşi ar fi
trebuit să consume munca a 90 de oameni. Iar Anglia va exporta prin postav munca a
100 oameni, spre a cumpăra în schimb vin pentru a cărui producere ar fi trebuit să
consume munca a 120 de oameni.

Vin Postav Cheltueli de muncă (total)

Până la După
specializare specializare

Portugalia 80 90 170 160

Anglia 120 100 220 200

Criteriul fundamental ce determină o anumită diviziune internaţională a muncii îl

reprezintă nivelurile productivităţii muncii înregistrate în ţările participante, care le face
să se specializeze în ramurile în care dispun de cele mai avantajoase condiţii de
producţie. Prin această teorie se menţionează că fiecare ţară are de câştigat prin
participarea la comerţul internaţional.
 Jean Baptiste Say (1767-1832
 Optimismul lui , constă în afirmarea că unele laturi negative ale capitalismului
(crizele, șomajul, mizeria muncitorilor) au caracter temporar și pot fi ușor
înlaturate.

 Conceptul despre întreprinzător , potrivit căruia întreprinzătorul este veriga

mecanismului economic, care procură și îmbină cei 3 factori de producție în
scopul obținerii produselor și profitului respectiv. Anume întreprinzătorul devine
figura centrală a producției.

 Legea Deboucheilor

 Lucrările principale “Tratat de economie politică” și curs “Curs complet de

economie politică”

Şcoala clasică franceză

Revoluţia franceză de la 1789 ale cărei măsuri economice au fost inspirate mai
ales de fiziocraţi, a dat un imbold puternic principiilor de libertate, venindu-se astfel în
întâmpinarea doctrinei lui A.Smith. Pe un astfel de „teren fertil” se afirmă unul dintre
succesorii cei mai de seamă a lui Smith – francezul Jean Baptiste Say. Say consideră
că obiectul de studiu al economiei politice trebuie să-l constituie procesul de formare,
repartiţie şi utilizare a bogăţiei în conformitate cu nevoile societăţii.

Teoria trinitară a producţiei şi repartiţiei

Say consideră că nu doar factorul munca este unicul creator de bogăţie, ci totalitatea
celor trei factori de producţie - munca, pământul, capitalul, toţi ei contribuind în egală
măsură la crearea produselor şi formarea valorii lor.Persoana care combină aceşti 3
factori de producţie este întreprinzătorul, el fiind recompensat pentru această funcţie
prin profit. Anume întreprinzătorul devine figura centrală a producţiei, considera Say,
deoarece anume el organizează producţia, cercetează pieţele, arendează terenurile, ia
deciziile, îşi asumă riscurile, remunerează posesorii factorilor de producţie utilizaţi.În
opera lui Say finalitatea procesului de producţie o alcătuieşte nu totalitatea bunurilor
materiale, ca la Smith, ci totalitatea utilităţilor, adică a bunurilor şi serviciilor ce satisfac
nevoile individuale şi sociale. Individul compară sacrificiul necesar pentru a cumpăra
bunuri economice cu satisfacţia obţinută de la consumul lor. Deci, utilitatea determină
cererea şi volumul ei, ea fiind factorul activ al valorii, pe când costul de producţie nu
este decât o condiţie a producerii bunurilor, considera Say.
 Prin teoria celor trei factori de producţie se explică şi procesul de repartiţie.
Astfel, după ce bunurile create în procesul de producţie sunt vândute pe piaţă, banii
primiţi sunt repartizaţi între participanţii la producţie ca recompensă a serviciilor
productive acordate de aceştia. Posesorii factorului muncă obţin salariu, posesorii
factorului pământ – rentă, posesorii factorului capital – dobândă, iar întreprinzătorul –
profit.Cât priveşte mărimea salariului muncitorilor, el trebuie să fie mic, considera Say,
aceasta fiind atât în interesele muncitorilor, cât şi a societăţii. Deoarece „salariul mic
reduce preţul produselor, favorizaţi fiind consumatorii produselor, adică societatea în
întregime”. Şi întrucât muncitorii sunt tot consumatori, ei de la preţuri mai mici la
produse vor câştiga mai mult decât de la o majorare a salariilor.Cât priveşte profitul,
Say îl divizează în dobândă şi beneficiul întreprinzătorului. Dobânda este încasată de
posesorul capitalului, iar beneficiul întreprinzătorului se prezintă ca un salariu al
acestuia, care este mai mare decât salariul muncitorilor în virtutea funcţiilor îndeplinite şi
riscurile purtate.

Legea debuşeelor (pieţelor)Say priveşte în viitor cu optimism, acest optimism fiind

asigurat în procesul de circulaţie de stabilirea unui echilibru economic general
fundamentat prin „legea debuşeelor”. Conform acestei legi, „mărfurile se schimbă pe
mărfuri”, banii fiind doar un simplu intermediar al schimburilor, un „voal”. Vinderea este,
totodată, şi cumpărare, deci fiecare vânzător este şi cumpărător. Producţia generează
venituri cheltuite pentru cumpărarea bunurilor produse. Deci, „oferta îşi creează
propria sa cerere”.Prin aceasta s-a ajuns la concluzia optimistă: majorarea producţiei
determină majorarea veniturilor care stimulează producţia, activitatea economică
crescând pe baza forţelor interne.Des. 2. Circuitul economie în conformitate cu Legea
debuşeelor

Venituri factorial

Firma Menajele

Cheltuieli de consum

investiţii economii
John Stuart Mill ( 1806-1873):cel mai erudit dintre economiști
• “Principii de Economie Politică”: unul din cele mai citite manuale de
economics: o lucrare completă asupra teoriei şi politicii economice clasice.

• J.S. Mill a incercat să găsească un compromis acceptabil între liberalii

pesimiști englezi și optimiștii francezi.

• Mill reușește să efectueze și a doua sinteză între ideile pesimiștilor și cele

ale otimiștilor.

• J.S.Mill face tentative de a transforma știința economică într-un instrument

eficient de îmbunătățire permanentă a vieții sociale ,în specil a situației
clasei muncitoare .

• A fost un apărător înfocat al individualismului și al liberei concurențe fiind convins

că ,,peste tot unde lipsește concurența se impune monopolul, iar
monopolul sub toate formele sale, este o încrucișare a rutinei și a proastei
gospodăriri în detrimentul muncii”

Aportul teoretico-practic a lui J.S.Mill

 a emis ipoteza dualităţii legilor economice

 a introdus noi categorii de rentă

 a stabilit un compromis între teoria valorii a lui D.Ricardo şi J.B.Say

 a propus legea cererii reciproce în schimburile internaţionale

 a conceput proprietatea ca instituţie socială şi nu drept natural

 a propus măsuri de reformare socială

MERITELE LIBERALILOR CLASICI

1Evident, meritele liberalilor clasici sunt incomparabil mai mari decât erorile pe care le-
au comis. Liberalii clasici au elaborat o doctrină care a dominat gandirea economică in
Europa Occidentală circa un secol (1776-1870). Calificativul clasici care le-a fost atribuit
de posteritate este pe deplin justificat, iar doctrina elaborată de către reprezentantii
aces- tui curent, deși contestată şi revizuită de nenumărate ori, rămâne a fi totuşi cea
mai desăvârşită, cea mai completă şi profundă în intreaga istorie a gândirii economice.
Realizările principale Liberalii clasici au reuşit să transforme ştiința despre viata
economică intr-o ştiință autonomă, separată şi distinctă de alte ştiinte sociale. Incepând
cu liberalii clasici, economia îşi are de acum înainte pro- priul său obiect de studiu,
metode specifice de cercetare şi un sistem adecvat de categorii şi legi.

2. Cautând adevărata sursă de creştere a bogăției națiunilor, autorii cla- sici au

reorientat cercetările ştiințifice din sfera circulației mărfurilor în cea a productiei
acestora, în care se multiplică avutia.

3. Clasicii au imbogățit ştiinta economică cu un şir de concepte noi, cum ar fi cele

despre legile economice obiective şi factorii de produc- fie, profit, salariu, rentă,
populație, bani, preturi şi valoare, precum şi cele referitoare la echilibrul economic şi
schimburile economice internaționale.

4. Autorii clasici au elaborat un sistem teoretic desăvârşit, bazat pe prin- cipiile

individualismului, libertăților personale şi economice, ordinii naturale şi
noninterventionismului. In opinia lor, a guverna cát ma bine inseamnă a guverna cât mai
putin". In virtutea acestei convingeri politica economică ocupă un loc neglijabil in cadrul
doctrinei lor.

5) Liberalii clasici au plasat în centrul doctrinei lor concepția lui homo economicus, care
işi organizează activitatea în conformitate cu prin- cipiile rationalismului,
individualismului, hedonismului, libertătii de- ciziilor, dar care, ghidat de mâna invizibilă,
contribuie, în ultimă in- stanță, la satisfacerea interesului general.

6) Autorii clasici au glorificat munca şi bogăția, punând la temelia siste- mului lor de
cunoştinte teoria valoare-muncă.

7) Anume clasicii sunt autorii teoriei despre economia de piață, înte- meiată pe
libertățile personale şi economice, pe concepția liberei con- curente, pe jocul liber al
preturilor şi pe stabilirea în mod automat a echilibrului pietei. Modelul de economie
cercetat şi elogiat de ei a creat cele mai favorabile condiții pentru o dezvoltare
economică făra precedent, stimulând creşterea volumului producției, a calității măr
furilor şi a nivelului de trai. 

Doctrina fizocrata(1750-1775)
FIZIOCRAŢIA  reprezintă orientarea, cu precădere economica, apăruta în sec.XVIII
în Franța, care contesta intervenția statului în economie, susținând ca în societatea
umana exista o ordine naturala care se impune prin evidenta si este opusa ordinii
artificiale creata prin voința oamenilor; fiziocratism .Denumirea provine din cuvintele
grecești “phyris” – natura si “craton”- putere, adicăconvingerea lor ca si în economia
societăţii domnește o “ordine naturala” la fel ca si în natura.Economiștii fiziocrați au
format o adevărată“şcoala” în frunte cu Francois Quesnay (1694 – 1774).Este
doctrina economica din secolul al XVIII-lea care susține ca munca agricola constituie
unica.

criza de Pierderi Afirmarea

subproducţie teritoriale ideilor social-
generată de
crestine si a
condiţiile
dreptului
climaterice
natural
defavorabile
fixarea preţurilor Cresterea poverii
reduse la fiscale asupra
produsele agricole taranimii,

cauzele aparitia crizei

dezavantajele financiare de
protecţionismului colbertist apariției proportii
 Bogăţia - bunuri create de natură , produse agricole în primul râ nd, şi a sferei creă rii ei – agricultura
(„numai pă mâ ntul produce, numai natura "înmulţeşte"). Aceste idei sunt dezvoltate prin conceptul produsului net ca
izvor al bogăţiei.

Produsul net era conceput ca o diferenţă între producţia agricolă obţinută şi cheltuielile efectuate pentru
obţinerea ei. Produsul net, este explicat de fiziocraţi sub aspect calitativ ca dar al lui Dumnezeu, iar cantitativ - ca
diferenţă dintre bogă ţia creată şi cea consumată în agricultură .
 Avansuri funciare, cheltuieli pe care le fac proprietarii pentru amenajarea şi introducerea în cultură a
terenurilor (desecări, defrişări, îndiguiri); fiind făcute o dată pentru totdeauna, ele nu presupun amortizarea;

Avansuri iniţiale, cheltuieli suportate de fermieri pentru achiziţionarea de echipamente, instrumente, animale
de muncă care, cu timpul, se uzează şi se cer a fi recuperate;

Avansuri anuale, cheltuieli efectuate permanent de producătorii agricoli pentru întreţinerea personală şi a
animalelor de lucru, seminţe, îngrăşăminte, lucrări agricole; acestea se recuperează integral din producţia anului
respectiv.
 Francois Quesnay:

Dintre sustinatorii acestei doctrine fiziocrate remarcăm pe: Francois Quesnay (1694-1774)); Victor
Riqueti, marchiz de Mirabeau (1715-1789): Mercier de la Riviere Dupont de Nemours (1739-1817);
Anne Robert Jacques Turgot, baron del'Aulne (1727-1781) Prin lucrarile lor fiziocratii au adus in teoria
economica o serie de idei inovatoare, axate pe evidentierea principiuluiordinii naturale"si a notiunilor
de lege economica, produs net şi circuit economic. Principiul ordinii naturale" exprima ideea de bază a
gandirii fiziocrate. Fiziocrați sunt printre primii cercetätori ai economiei ce manifestă o conceptienetä
asupra Ştiintei sociale şi a legilor (ordinii) economice. In conceptia fiziocratilor, societatea evolueazá
urmand o serie de "uniformitäti" legi naturale", "o ordine naturala data de divinitate pentru a asigura
fericirea oamenilor si a-i face pe aceştia sa le eunoască şi sa se conformeze actiunilor lor "Ordinea
naturala" este opusa conceptiei de "ordine sociala", accasta din urmă fünd considerată ca artificiala,
deoarece este rezultatul vointer umane, caei,asa cum afirmase initial și Jean Jacques Rousseau, eeea
ce este natural şi spontan nu are nevoie sa fie contractual.". Totu si, trebure mentionat ca. pentru
fizioerati ordinea naturali nu presupune intoarcerea la natură. la salbaticie"-teza la moda, vehiculată si
in literatura franceza a timpulur incepand cu Voltaire și Diderot. Dimpotriv, "ordinea naturala inseamna
proprietate, siguranta. libertate iata intreaga ordine sociala". cum arata Mercier de lä Riviere in
luerarea sa, L'ordre naturel et essentiel dessociétés palitiques" considerataun adevårat cod aldoctrinei
fiziocrate. Ordinea naturala" situeaza pe prim plan respectul individului fata de legi.iar proprietatea și
autoritatea statala reprezinta Baza evidentãa acesteia.Ordinea naturala" este considerată ca "divină
şiesentiala. ca este invariabila are universalitate"o universalitate" inteleasă in modrealist de fiziocrati
Turgot, de exemplu alirmaoricine nu uita ca sunt state politice separate unele de altele şi constituite in
mod divers. nu se va trata niciodata bine o chestie de economie politica.In ceea ce priveşte
consecintele practice ale "ordinii naturale", concepti a lor este la fel de insemnata deoarece, aşa cum
subliniază Gide şi Rist eadarama un întreg edificiu de reglementäri vechi in ce priveşte regimul
economic" Astfel rationalitatea, reprezintă o trăsătură esentiala a ordinii naturale. "Fiecare om trebuie
sã obtină cea mai mare satisfactie prin cheltuiala cea mai mică posibila, arată François Quesnay,
aceasta-i perfectia conducerii economice.Si când fiecare va face la fel, această ordine în loc de a fi
tulburată, va fi dimpotrivamai bine asigurata". Sa lasam deci, ca totul să se implinească de la sine:
"laissez-faire.laissez passer, le monde va lui méme" In conceptia fiziocrată laissez-faire" nu imprimá
doctrinei pasivitate şi fatalism. "Pentru indivizi, apreciază fiziocrati, va fi totul de facut. trebuie la
satisfaca fiecaruia câmp de actiune fara teama ca interesele private între ele, aducand prejudicii
interesului general".
Francois Quesnay:
 Primatul agriculturii-Consideră pământul- principalul izvor de bogăţie.
 Fondatorul, dar și principalul teoretician al școlii fiziocrate.
 Produsul net
 Concepția laisser-faire
 Legile economice
 Divizarea societății în clase:
 Producători
 Proprietari
 Clasa sterilă
 Teoria capitalului-el a fost primul care a divizat capitalul: „numitul avans” în„avans
iniţial” destinat pentru construcţii, utilaje, echipamente, animale.
 Tabloul economic-” este considerat drept principala contribuție a lui Fr.Quesnay.
 Circuitul macroeconomic a lui Fr.Quesnay

Proprietari(suvera,
biserica,posesorii de pamant)este
clasa ce se intretine cu produsul
NET al culturii agricole,platit de
clasa producatoare
2

1
Producători 1 Clasa sterila(toti cetatenii ce se
ocupa cu alte servicii decat cele
(agricultorii-cei agricolea, ale caror service sunt
1
care fac sa renasca platite de clasa producatoare si
bogatiile anuale 2 cea a proprietarilor

Tabloul economic al lui François Quesnay (1758) reprezintă prima încercare făcută în
teoria economica Pentru a da o reprezentare cantitativă a mecanismelor vietii
economice. Acest tablou se bazeaza pe o viziune de interdependență, de circuit. Pretul
bun" al produselor agricole este cel care poate asigura circulația permanent a capitalului
şi reconstituirea avansurilor", denumite ulterior "capitaluri avansate". Prin aşa-numitele
avansiari , fiziocratii inteleg, sumele de bani utilizate înfiecare produsului net. aceste
sume urmând a fi recuperate la sfärsitul fiecărui proces de producție, la incheierea
fiecărei perioade. Circulatia bunurilor şi repartitia veniturilor se va realiza intre cele trei
clase sociale, denumite si impartite de Quesnay astfel. clasa producatoare ,sterile si a
proprietarilor.
Pierre le Pesant de Boisguilbert (1646-1714)
 Adevăratul obiect al bogăției nu sunt banii ,ci sunt bunurile produse.

 Agricultura- ramura creării bogăției unui stat.

Înaintează o nouă strategie a creșterii bogăției: accentul se cere a fi pus nu pe dezvoltarea

cererii externe, bazată pe exportul manufacturate, cum susțineau mercantiliștii,ci pe cererea
internă, bazată pe schimbul de produse agricole
Anne-Robert-Jacques Turgot  (1727-1781
 Economist francez;

 La 22 ani publică lucrarea sa principală „Reflexiuni asupra formării şi redistribuirii

bogăţiilor” (1776).

 Prima dată a introdus impozitul unic care era plătit de către proprietarii funciari;

 A.R.J.Turgot – o “punte” de legătură între fiziocrații francezi și clasicii englezi;

 a susţinut că agricultura nu este unica ramură productivă, productivă fiind și

industria, comerțul

 a recunoscut rolul capitalului ca factor de producţie necesar oricărei activităţi

 a divizat clasa productivă şi cea sterilă în 2 clase distincte – a antreprenorilor şi

salariaţilor

 a înaintat ipoteza că preţul („valoarea apreciativă”) este format din confruntarea

„valorii estimative” a cumpărătorului şi vânzătorului

 a formulat legea fertilităţii descrescânde a solului, potrivit căreia se va ajunge la

situația “când un plus de capital nu va aduce niciun plus de rezultat”
 Nicolae Bălcescu (1819-1852)
N. Bălcescu a fost un istoric, scriitor și revoluționar român.

Lucrări principale
“Reforma socială la Români”,
”Question économique des Principautés Danubiennes ”

Preocupări științifice

Reforma funciară și eliberarea țăranilor:

“Proprietatea determină societatea”
- avuția este creată prin muncă
- agricultura este principala sfera productivă

țăranii constituie principala clasă productivă

Marea proprietate feudală reprezintă obstacolul principal pentru prosperarea țării,

necesitatea reformei co-existența micii și marii proprietăți : 2/3 în proprietatea
privată a țăranilor (cumpararea pământului); 1/3 în posesia moșierilor obligați să
introducă munca salariată .

Sistemul de impozitare

Sistemul de creditare (creditele de stat alocate țăranilor pentru cumpărarea

pamântului).

Concluzii Meritele scolii fiziocrate . 1Fiziocrații au fondat prima scoală economică in

sensul actual al cu- vântului.
2. Ei au fost primii economişti care au transferat obiectul de studiu al Economiei politice
din sfera circulației în sfera producției, indicând astfel direcția în care trebuie căutat
adevăratul izvor al creşterii avuției unei țări.
3. Ei au fost primii care au demonstrat că bogătia unei tări nu constă în banii pe care îi
posedă aceasta, ci în totalitatea bunurilor produse de natură.
4. Fiziocrații au inventat teoria, politica şi termenul de laissez faire, idee centrală a
liberalismului economic, care rămâne şi astăzi la fel de actuală ca acum două secole. 5.
Ei au fost primii care au analizat economia națională ca un tot întreg, aflat in mişcare,
elaborånd astfel primul model al reproductiei Sociale.
Din cele mentionate mai sus observam ca .,Scoala fiziocrataa jucat un rol destul de
important in dezvoltarea stiintei economice. De exemplu :Quesnay( fiind un
reprezentant al Scolii fiziocrate) a fost primul care a descris ceea ce noi astăzi numim
venit national dar raportat doar la venitul agricol.considerat ca fiind singurul venit
important , sau a introdus capitalul in teoria economică ca bogăție acumulată inainte de
începerea productici. ete. Deci concluzia este ca fiziocrații, ca şi predecesorii lor
mercantiliştii, s-au axat pe studiul ofertei, neglijand cererea. In ceea ce priveşte nivelul
analizei economice efectuate, fiziocratii, spre de mercantilesti, pun accentul pe latura
microeconomică .

NAŢIONALISMUL ECONOMIC ŞI DOCTRINA SOCIALISTĂ

TRĂSĂTURILE ŞI CONCEPŢIILE LUI F.LISTZ

Liberalismul economic clasic a fost atacat de mai multe curente, doctrine şi şcoli
economice. atacurile împotriva liberalismului clasic s-au conturat în trei feluri de reacţie:

a) naţională, numită naţionalism economic;

b) socială, - socialism (de diferite orientări);
c) intelectuală, - neoclasicism sau marginalism.
Reprezentantul naţionalismului economic F. List; lucrarea principală – „Sistemul
naţional de economie politică”.
 Conceptele:
1) despre „Ordinea Naturală”. Respinge acest concept a liberalilor clasici şi se
pronunţă pentru „ordinea pozitivistă”, în care statul va juca un rol substanţial în
dezvoltarea economică;
2) despre obiectul de studiu, care, în viziunea lui, trebuie să fie nu individul, ci
naţiunea. Ştiinţa economică trebuie să studieze particularităţile naţionale ale ţării şi pe
această bază să propună statului sfaturi concrete şi realiste;
3) despre legile economice, neagă existenţa unor legi economice obiective şi
universale valabile pentru toate ţările, deoarece ele nu ţin cont de interesele specifice
naţionale;
4) despre forţele producătoare ale naţiunii (resursele naturale, ştiinţa şi tehnica,
legislaţia şi politica, nivelul de cultură a populaţiei, moravurile). Principala forţă
productivă e considerată industria; despre politica protecţionistă. Se pronunţă p-u
aplicarea politicii protecţioniste de către ţările tinere în scopul de a atinge nivelul ţărilor
mai dezvoltate;
5) despre divizarea ţărilor. Consideră că naţiunile trec prin 5 faze: faza de
sălbăticie, pastorală, agricolă, agricolă-manufacturială şi agricolă-manufacturială-
comercială. Ideile naţionalismului economic au fost susţinute de economiştii nord-
americani: A. Hamilton, H. Carey, S. Pattern. Aceştia s-au pronunţat pentru
introducerea tarifului vamal protecţionist, pentru dezvoltarea complexă a economiei,
pentru aplicarea unei politici protecţioniste permanente referitor la produsele industriale
şi agrare.

1.Obiectul de studiu al științei economice este modul în care națiunea își poate
păstra și menține bogăția

2.Națiunea normală
Prin promovarea politicii protecționiste prin stabilirea taxelor vamale la importul
mărfurilor străine statul a contribuit la succesele Germaniei :

 Economia Germaniei dezvoltata complex,

 populatie numeroa,
 teritoriu bine arondat- mentinut de la generatiile anterioare,obtinut prin cuceriri
sau asociei benevole.
.PARTICULARITĂŢILE ŞI IDEILE ECONOMICE ALE SOCIALISMULUI UTOPIC

Doctrina socialistă apare ca un răspuns la problemele pe care le ridică societatea

în temei în perioada dezvoltării capitalismului şi apariţia contradicţiilor. Apare ca
controversă la liberalismul economic clasic. Doctrina economică socialistă include 4
şcoli: şcoala socialismului idealist (utopic), şcoala socialismului mic-burghez, marxismul
sau socialismul ştiinţific, şcoala postmarxistă.
Socialismul utopic are următoarele trăsături:
1) s-au pronunţat pentru înlocuirea capitalismului cu o societate mai echilibrată,
societate fără exploatarea omului de către om, fără mizeria unora şi belşugul altora;
2) socialiştii utopici afirmau, că în societatea viitoare vor fi lichidate proprietatea
privată şi anarhia în producţie;
3) în societatea viitoare procesele economice se vor dezvolta în conformitate cu
unele prevederi prevenite (plan);
4) în societatea viitoare va fi lichidată contradicţia dintre oraş şi sat, dintre munca
fizică şi cea intelectuală;
5) în societatea viitoare toţi membri vor fi obligaţi să muncească şi, ca urmare, vor
dispare clasele şi statul;
6) pentru a crea o astfel de societate nu e nevoie de revoluţie, nici de luptă
politică, ci e necesară propaganda scrisă şi orală şi exemplu personal.
Cei mai vestiţi socialişti utopici au fost: S. Simon, Ch. Fourier, R. Owen. Ideile cu
privire la socialism utopic a apărut în antichitate, de pe atunci se visa la o societate fără
exploatare cu proprietate colectivă. În evul mediu idei asemănătoare întâlnim la T.
Morus în „Utopia”, T. Campanella „Cetatea Soarelui”.
Conceptele:
1. Conceptul referitor la caracterul trecator al societatii. Socialistii utopici au fost
primii care au elaborat teoria determinismului istoric afirmînd că orice societate treptat
trece de la o formă la alta social-economică;
2. Conceptul referitor la mecanismul de funcţionare a sistemului capitalist.
Socialiştii utopici au arătat următoarele lacune ale sistemului capitalist:
 Proprietatea privată care duce la exploatarea omului;
 Concurenţa care duce la scăderea salariului;
 Anarhia în producţie cauzată de interesele personale şi de apariţie a crizelor
economice.
3. Conceptul referitor la crearea unei societăţi noi, mai echitabile.
 În viziunea lui S.Simon noua societate este societatea industrială şi ea
trebuie să fie creată în formă de asociaţie a industriaşilor în care vor participa
agricultorii, fabricanţii şi comercianţii iar repartiţia bunurilor se va face după
principiul de la fiecare după capacitatea fiecăruia după aportul adus. În
viziunea lui constituirea societăţii noi va cuprinde întreaga Europă, va avea
un parlament unic şi un guvern al talentelor.
 Ch.Fourier numeşte noua societate „armonism” şi în această societate rolul
principal vor juca talangele (asociaţii industrial-agrare, 1500-3000 persoane)
 şi vor dispune de terenuri agricole, ateliere industriale, magazine, şcoli, spaţiu
locativ.

Toţi membrii falangei vor fi coproprietari şi vor primi venituri: în dependenţă de

muncă – 3/6, în dependenţă de capitalul depus 2/6, în dependenţă de talent 1/6.

 Aceste asociaţii vor fi create la nivel regional şi mondial cu capitala

Constantinopol, va fi o singură limbă de comunicare, o singură unitate
monetară, unicele măsuri de greutate, aceleaşi obiceiuri şi tradiţii.
 R.Owen – considera că noua societate va fi organizată pe principii
cooperatiste în care proprietate va aparţine cooperativelor iar repartiţia se
va efectua conform muncii. Owen s-a pronunţat pentru reducerea zilei de
muncă pînă la 10 ore şi interzicerea copiilor pînă la 10 ani, se vor organiza
grădinţe de copii.

ŞCOALA SOCIALISMULUI MIC BURGHEZ ŞI ANARHIZMUL

Şcoala socialismului mic – burghez sau anarhismul este o fuziune a ideilor liberale şi
cele socialiste. De la liberali această şcoală a luat ideea de neamestec a statutului în
economie şi ideea libertăţii economice iar de la socialişti au luat ideea despre
proprietatea privată şi teoria exploatării muncitorilor.

Unul din principalii reprezentanţi a fost P.J.Proudhon (1824-1894), conceptele sale de

bază au fost:

a) Conceptul referitor la proprietate – în viziunea lui pentru a asigura echitatea

socială, forma predominantă de proprietate trebuie să fie proprietatea privată
bazată pe munca personală iar principala formă de organizare a activităţii
economice trebuie să fie mica producţie de mărfuri. În viziunea lui proprietatea
privată bazată pe munca salarizată este un furt, el se pronunţă se împotrivea
propretăţii colective care serveşte ca bază a comunismului.
b) Conceptul referitor la valoarea produsului , în viziunea lui valoarea produsului nu
se formează pe piaţă ci se constituie în cadrul procesului de producţie pe baza
cheltuielilor de fabricaţie. Astfel, de valoare a fost numită valoarea constituită.
c) Conceptul referitor la exploatrea muncitorilor , în viziunea lui exploatarea
muncitorilor decurge din faptul că patronul plăteşte fiecărui lucrător valoarea
muncii individuale dar opreşte pentru sine produsul forţei colective a tuturor.
Pentru a lichida exploatarea muncitorilor el propune:
 Lichidarea banilor şi înlocuirea lor cu bonuri de schimb în dependenţă de
munca prestată în economie;
 Anularea dobînzii prin realizarea creditului gratuit;
 Asigurarea libertăţilor la muncă, concurenţă, schimb, conştiinţă, etc.
d) Conceptul referitor la anarhie:
  Libertatea individuală de a-şi realiza interesele personale personalecu orice
preţ fără a şine cont de interesele generale.
 Recunoaşterea statutului ca agent al exploatării şi agresiunii, sub pretextul
interesului public individual este pus la contribuţieexecutat închis, exploatat,
monopolizat, furat, amendat, batjocorit, bătut, judecat, deportat, înşelat.
Deci statul este negaţia umanităţii şi singura revoluţie adevărată va fi aceea
care va distruge statul.
e) Conceptul referitor la societatea a treia. Proudhon era convins că lichidînd marea
proprietate privată bazată pe exploatare şi creînd o societate a micilor producători
se va constitui o nouă a treia formă de societate care nu va fi nici capitalistă şi nici
comunistă.
ŞCOALA MARXISTĂ ŞI CONCEPTELE LUI K.MARX

Apariţia şcolii marxiste a fost condiţionată de următorii factori:

1) De aprofundarea divizării societăţii în 2 clase ci interese diametral opuse (clasa

muncitoare şi cea burgheză);
2) De apariţia celor 3 surse din care s-a alimentat şcoala marxistă (filosofia germană
în frunte cu Heidel şi Feerbak), economia politică clasică în frunte cu A.Smith şi
D.Ricardo, socialismul utopic în frunte cu S.Simon, Ch.Fourier şi R.Owen.

Ca fondator a şcolii marxiste a fost Karl Marx (1818-1883) care este considerat ca cel
mai mare economist al sec. XIX.

Principala lucrare este „Capitalul” care include 4 volume:

1. Procesul de producţie a capitalului;

2. Procesul de circulaţie a capitalului;
3. Procesul de producţie capitalist luat în ansamblu;
4. Teorii asupra plus-valorii.

Scopul principal al acestei lucrări a fost descoperirea legilor de mişcare a societăţii

capitaliste.

Conceptele şi teoriile:

1) Conceptul cu privirela metodologia de cercetare a ştiinţei economice care include

viziunile:
 Dacă liberalii clasici considerau că obiectul de studiu al ştiinţei economice
este cercetarea căilor de sporire a avuţiei naţiunilor apoi Marx considera că
ştiinţa economică concretă studiază forţele de producţie iar economia
politică studiază evoluţia relaţiilor de producţie;
 Dacă liberalii clasici considerau că ordinea în societate este ordinea naturală
stabilă în mod spontan apoi Marx considera că ordinea în societate este
ordinea socială deoarece economia se face prin dorinţa şi voinţa oamenilor;
  Dacă liberalii clasici analizează fenomenele şi procesele economice la nivel
micro atunci Marx analizează procesele economice la nivel macro;
 Dacă liberalii clasici au aplicat în cercetările economice metoda deductivă,
apoi Marx a aplicat metoda dialectică;
 În viziunea lui Marx funcţia ştiinţei economice nu este limitată numai la
descoperirea şi explicarea fenomenelor economice ci ea trbuie să contribuie
la tranformareab societăţii.
2) Conceptul referitor la modul de producţie –în viziunea lui Marx, modul de
producţie reprezintă totalitatea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie.
Forţele de producţie includ:
 Forţa de muncă;
 Mijloacele de muncă;
 Obiectele muncii.

Relaţiile de producţie includ:

 Relaţiile din sfera de producţie;

 Relaţiile de repartiţie;
 Relaţiile de schimb;
 Relaţiile de consum.
În viziunea lui Marx modul de producţie defineşte suprastructura care cuprinde:
formele juridice, politice, religioase, filosofice existente în societate.
3) Conceptul referitor la valoare
4)

5) Conceptul cu privire la bani şi preţ. Banii în viziunea lui – o marfă specifică care
îndeplineşte rolul de echivalent general în procesul de schimb al mărfurilor. Preţul
– în viziunea lui este o formă de expresie a valorii mărfei. Marx entru prima dată a
introdus noţiunea de preţ de producţie: costul de producţie plus profitul.
6) Teoria plus-valorii – plus-valoarea este valoarea creată de muncitorii salariaţi în
procesul de producţie peste valoarea forţei de muncă. Rata plus-valorii este
raportul dintre plus-valoarea şi capitalul variabil.
 Marx a analizat plus-valoarea absolută care reprezintă prelungirea zilei de muncă a
lucrătorilor şi plus-valorii relative care recuperează valoarea forţei de muncă. Marx a
analizat procesul de repartiţie a plus-valorii care se manifestă:

 În formă de profit obţinută de către industriaşi;

 În formă de dobîndă obţinută de bankeri;
 În formă de rentă obţinută de către proprietarii funciari.

În viziunea lui legea economică fundamentală a globului de producţie capitalist este

legea plus-valorii.

7) Teoria capitalului, spre deosebire de liberalii clasici care determină capitalul ca o

sumă de bani sau ca o cantitate de bunuri materiale, Marx determină capitalul ca
o relaţie de producţie care apare între capitalişti şi muncitorii salariaţi. În viziunea
lui capitalul este o valoare care conţine plus-valoarea. Marx clasifică capitalul
după următoarele criterii:
 După rolul îndeplinit în procesul de producţie el divizează capitalul în
constant (mijloace de producţie) şi capital variabil (valoarea forţei de
muncă);
 După rolul îndeplinit în procesul de circulaţie, Marx divizează capitalul în fix
şi circulant;
 După forma în care de prezintă în tranzacţiile de piaţă Marx divizează
capitalul în real şi fictiv.

Transformarea plus-valorii în capital este numită de către Marx: acumularea capitalului

iar creşterea proporţiilor capitalului în baza acumulării este numit concentrarea
capitalului. El a introdus categoria de compoziţie organică a capitalului care reflectă
raportul dintre capitalul constant şi variabil.
 8) Conceptul referitor la reproducţie produsului social. Marx a analizat reproducţia
simplă şi reproducţia lărgită a produsului social în 2 sectoare mari:
a. Cuprinde ramurile ce cuprind mijloacele de producţie;
b. Ramurile ce produc obiecte de consum.

În acest aspect valoric produsul social este divizat de Marx în 3 părţi:

a. Este destinată pentru înlocuirea capitalului constant;

b. Pentru înlocuirea capitalului variabil;
c. Pentru plus-valoare.
9) Conceptul referitor la concurenţă. Marx a analizat 2 forme de concurenţă:
a. Concurenţă ramurală care contribuie la formarea ratei profitului şi a preţului
individual la nivel de ramură;
b. Concurenţa interamurală, care contribuie la formarea preţului de producţie şi
a profitului mijlociu.
10) Conceptul despre destinul capitalismului. Analizînd problema dezvoltării
modului capitalist care a ajuns la concluzia că acest mod generează 3 contradicţii:
a. Contradicţia dintre caracterul social al producţiei şi caracterul privat capitalist de
însuşire a rezultatelor produselor;
b. Contradicţia dintre anarhie în cadrul fiecărei înreprinderi;
c. Contradicţia dintre producţie şi consum.

Aceste contradicţii provoacă dezechilibre, crize economice, revoluţii, inegalităţi

economiceşi sociale ce vor contribui la trecerea la o societate nouă comunistă care va
dispune trăsăturile:

a. Instaurarea proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie;

b. Trasformarea şi dispariţia ulterioară a statului. Statul va dispîrea treptat pemăsura
dispariţiei claselor şi a sistemului de exploatare;
c. Dispariţia pieţei, lichidarea proprietăţii private va contribui la lichidarea relaţiilor de
marfă. Coordonatorul nu va fi piaţa ci planul care va determina caracteristicile
cantitative şi calitative ale nevoilor şi posibilităţilor de producţie;
d. Schimbarea principiului de repartiţie a bunurilor economice. La prima fază
repartiţia se va efectua după muncă iar la faza superioară (comunistă) repartiţia
se va efectua după necesităţi, munca va deveni o necesitate vitală, o satisfacţie
umană.
ŞCOALĂ POSTMARXISTĂ

Şcoala postmarxistă a cuprins perioada 1883-1913. Principalii reprezentanţi: F.Engels,

R.Gilferdling, V.Lenin, K.Kautsky.

F.Engels (1820-1895). Conceptele lui sunt:

a. Conceptul refritor la monopoluri, în viziunea lui monopolurile sunt un rezultat şi o

formă a socializării producţiei care apare în urma agravării contradicţiei dintre
caracterul social al producţiei şi foma privată de însuşire a rezultatelor producţiei;
b. Conceptul referitor la concurenţă devine mai dificilă, ea generază tendinţa spre
înţelegeri în vederea preţurilor şi a volumului de producţie. Concurenţa generează
concentrarea producţiei iar aceasta concentrare la o anumită treaptă duce la
monopol care stopează concurenţa.

Karls Kautscky (1854-1938), în viziunea lui doctrina marxistă este justă însă ea trebuie
adaptată la condiţiile concrete ale fiecărei ţări. În viziunea lui din învăţătură lui Marx nu
s-au adeverit 3 teze:

a. Teza referitor la înrăutăţirea absolută a situaţiei clasei muncitoare;

b. Teza despre concentrarea producţiei;
c. Teza despre tendinţa de scădere a ratei profitului.
El a formulat teoria imperalismului, potrivit căruia are loc unirea imperaliştilor din
întreaga lume într-un monopol mondial care va pune capăt anarhiei, războaielor, luptei
de concurenţă între ţări şi va înlătura toate conflictele.

R.Giefrding (1877-1941) conceptul de bază este bazat pe ipoteza conform căreia

capitalismul a intrat într-o nouă fază a dezvoltării sale, fază capitalismului financiar care
are următoarele trăsături :

 Fuziunea marii industrii cu marile bănci;

 Unificarea capitalului industrial, capitalului comercial şi a celui bancar sub
conducerea aristrocraţiei financiare;
 Susţinerea şi substituirea concurenţei internaţionale cu înţelegerile dintre cartele
sindicale şi trusturi;
 Exportul de capital şi regenerarea politicii coloniale pentru acapararea materiei
prime şi a forţei de muncă ieftine;
 Înarmarea şi militarismul care contribuie la creşterea veniturilor monopolurilor.

V.Lenin (1870-1924) „Imperalismul stadiu cel mai înalt al capitalismului”. Conceptele:

Conceptul la imperalism – Lenin a formulat 5 trăsături a imperalismului:

 Concentrarea producţiei şi centralizarea capitalului au contribuit la crearea

monopolurilor;
 Contopirea capitalului bancar, cu cel industrial şi formarea capitalului financiar şi a
oligarhiei financiare;
 Extinderea exportului de capital;
 Formarea de uniuni monopoliste internaţionale care împart economia lumii;
 Terminarea împărţirii teritoriale a muncii între cele mai mari puteri capitaliste şi
lupta pentru reîmpărţirea lumii.

În viziunea lui imperalismul este ultimul stadiu în dezvoltarea capitalismului după crae
inevitabil vine socialismul.

Conceptul despre construirea socialismului. Dacă Marx considera că socialismul va fi

construit concomitent în majoritatea ţărilor dezvoltate apoi Lenin - socialismul poate fi
construit într-o singură ţarp unde lanţul capitalismului este slab.

Conceptul la tranziţia de la economia de piaţă la cea de comandă. Lenin considera că

în perioada de tranziţie trebuie să fie realizate măsurile:

 Înlocuirea proprietăţii private cu cea de stat pe baza naţionalizării;

 Aplicarea sistemului de planificarea centralizată în toate domeniile de activitate;
 Întroducerea sistemului centralizat de repartiţiei a tuturor bunurilor economice;
 Aplicarea sistemului de dirijare centralizată a tuturor unităţilor administrative şi
teritoriale şi de producţie.
 INSTITUŢIONALISMUL
1. APARIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE INSTITUŢIONALISMULUI

Instituţionalismul ca doctrină apare la încep. Sec. XX în S.U.A., iar mai târziu - în

Franţa, Suedia, Germania, Anglia şi alte ţări.
Condiţiile de apariţie:
1) de insatisfacţia faţă de nivelul ridicat de abstractizare a ştiinţei economice
neoclasice;
2) de solicitarea integrării ştiinţei economice cu alte ştiinţe sociale, şi în primul
rând cu sociologia;
3) de necesitatea implicării mai pronunţate a instituţiilor statale în rezolvarea
problemelor social-economice. Cei mai de seamă reprezentanţi ai instituţ. sunt: T.
Veblen, J. Commons, W. Mitchell, J. Clark, A. Berle, J. Galbraith.
Trăsăturile de bază:
1) critica adusă multor aspecte ale capitalismului, cît şi a doctrinei clasice şi
neoclasice;
2) calificarea instituţiilor drept forţă motrice a dezvoltării social-economice.
Noţiunea de instituţie include: statul, biserica, monopolurile, sindicatele, partidele
politice, tradiţiile, obiceiurile, actele legislative şi altele, care exercită o influenţă decisivă
asupra vieţii economice;
3) justificarea intervenţiei statului în economia în scopul evitării crizelor
economice, şomajului, cît şi a veniturilor obţinute din jaf, şi alte acţiuni neligitime;
4) înfăptuirea unei analize preponderent macroeconomice;
5) promovarea ideii primatului socialului în raport cu economicul. Instituţionalismul
nu s-a constituit într-o doctrină nouă ei sunt amestec de idei, căutând un compromis
între liberalism şi dirijism.
2. ETAPELE DE EVOLUŢIE

Doctrina instituţionalistă în evoluţia sa parcurge următoarele etape:

I. 1900-1940 – Instituţionalism negativist. La această etapă s-a pus accentul pe
critica capitalismului şi liberalismului economic. Principalul reprezentant – Th.
Veblen (1857-1929) – „Teoria clasei inactive sau clasei fără ocupaţie”.
Conceptele:
1) Referitor la motivaţia activităţii economice. În viziunea clasicismului şi
neoclasicismului principalul motiv al activităţii economice era goana după
profit. Th.Veblen critică această concepţie afirmînd că întreprinzătorul
normal este impulsionat în activitatea sa nu atît de dorinţa sporirii profitului,
cît de asigurarea unei bunăstări materiale pentru familia sa şi urmaşi, cît şi
pentru îndeplinirea unei munci utile societăţii.
2) Referitor la legile economice. Th.Veblen se pronunţă împotriva noţiunii de
legi economice eterne şi universale şi consideră că legile economice nu au
caracter universal şi etern, ci au caracter naţional şi istoric.
3) Referitor la clasa fără ocupaţie. Th.Veblen condamnă categoric
parazitismul şi trîndăvia unei întregi clase, care fără a produce ceva obţine
pe căi necinstite cîştiguri enorme, cheltuindu-le pentru satisfacerea unor
necesităţi anormale. În viziunea lui Th.Veblen contradicţia principală a
societăţii nu este cea dintre muncitori şi capitalişti, ci cea dintre industriaşi,
în care sunt incluşi proprietarii întreprinderilor, muncitorii şi inginerii, şi
businessmani. Businessmanii, spune el, iată paraziţii societăţii, ei nu produc
nimic, dar consumă, adunînd cîştiguri uriaşe prin speculă, amăgeală, furt.
4) Referitor la teoria suveranităţii consumatorilor. Th.Veblen respinge teza
lansată de neoclasici, potrivit căreia consumatorii ar fi avut privilegii de a
beneficia la alegerea celor mai bune mărfuri la cele mai mici preţuri. El
afirmă că consumatorul nu este liber în alegerea mărfurilor, ci este supus
unor presiuni, fiind influenţat de modă, publicitate, ambiţii, prestigiu şi de
obiceiuri.
II. 1940-1960 – Instituţionalism pozitivist. Se caracterizează prin schimbarea
accentului de la critica capitalismului la înaintarea diferitor propuneri cu privire la
perfecţionarea şi transformarea vechiului capitalism în unul nou numit capitalismul
popular. Principalul reprezentant – A.Berle.
Concepte:
1) Referitor la difuziunea proprietăţii. A.Berle a formulat teoria difuziunii
proprietăţii, potrivit căreia îna II-a jumătate a sec.XX a avut loc marea
revoluţie capitalistă, care a dus la înlocuirea proprietăţii individuale
capitaliste cu proprietatea socială capitalistă. Acest proces de transformare
a proprietăţii a primit denumirea de difuziune a proprietăţii. După cum afirmă
A.Berle în 1950 în ţările dezvoltate a avut loc o schimbare radicală în
structura proprietăţii. Pe lîngă proprietatea individuală capitalistă au apărut
noi forme de proprietate:
 Proprietatea acţionară
  Proprietatea cooperatistă
 Proprietatea publică
Forma principală organizatorică devine societatea pe acţiuni, care în
viziunea lui nu este privată, ci colectivă. În rezultat are loc o împroprietărire a
păturilor de mijloc şi a muncitorilor. În viziunea lui difuziunea proprietăţii
contribuie la instaurarea în societate a liniştei, armonizarea intereselor
proprietarilor capitalului şi a salariaţilor.
2) Referitor la politica statului. A.Berle afirmă că statul ca instituţie principală
trebuie să promoveze o politică activă de echitate socială, trebuie să
exercite o redistribuire a veniturilor în favoarea păturilor slab remunerate.
III. 1960-prezent – Neoinstituţionalism. Principalul reprezentant – J.Galbreiti (1908-
2006) – „Noul stat industrial”, „Ştiinţa economică şi interesul public”.
Concepte:
1) Referitor la rolul pieţei. J. Galbraith respinge teza neoclasică referitor la
rolul decisiv al pieţei şi fundamentează teza despre rolul decisiv al
corporaţiilor şi a statului în viaţa economică. În viziunea lui, întreprinderile
mari nu mai pot conta pe o reglementare spontană a economiei prin
intermediul pieţei, de aceea statul trebuie să îşi asume funcţia de planificare
indicativă a economiei.
2) Referitor la teoria determinismului tehnologic. Cauza principală a
transformărilor în societate sunt schimbările în ştiinţă şi tehnică. Aceste
schimbări au contribuit la apariţia întreprinderilor gigante şi înalt productive,
devenind inima sistemului economic. Aceste întreprinderi corporative nu se
supun legilor pieţei, ele independent fixează preţurile şi îi atrag pe
consumatori în orbita acestor întreprinderi mari.
3) Referitor la tehnostructură. În viziunea lui J. Galbraith, întreprinderile mari,
organizate în formă de societăţi pe acţiuni pot fi dirijate numai de oameni cu
cunoştinţe vaste, de specialişti în domeniul economic, tehnic şi
organizatoric. Aceşti specialişti, jucînd un rol tot mai important, atît în
activitatea corporaţiilor, cît şi în viaţa ţării, au dat naştere unei noi instituţii,
pe care J. Galbraith o numeşte Tehnostructură, care reprezintă un grup
format din cei mai influenţi manageri (gulere albe şi albastre), care posedă
cunoştinţe şi experienţă, care conduc în realitate toate afacerile
întreprinderii. Anume tehnostructura şi nu acţionarii decid problemele cele
mai importante ale activităţii întreprinderii. Dacă pentru acţionari motivul
economic este maximizarea profitului, pentru tehnostructură e importantă în
primul rînd stabilitatea dezvoltării întreprinderii, creşterea economică,
salariile înalte şi riscul minimal. Cu apariţia tehnostructurii, motorul activităţii
economice încetează de a mai fi profitul, totodată tehnostructura contribuie
la înlăturarea conflictelor dintre muncă şi capital, deoarece adeseori
interesele salariaţilor coincid cu interesele tehnostructurii.
3. ŞCOALA SOCIOLOGICĂ FRANCEZĂ ŞI CONCEPTELE LUI PERROUX

Una din variantele doctrinei instituţionalismului este şcoala sociologică franceză,

apărută în 1940. La originile instituţionalismului francez se află tradiţiile vechi de
amestec a statului în economie, promovate de mercantilism. Adepţii instituţionalismului
francez considerau că ştiinţa economică trebuie plasată într-un cadru larg al sociologiei,
deoarece este imposibilă o analiză eficientă a relaţiilor economice fără a lua în
considerare sistemul de instituţii politice şi sociale. Principalul reprezentant – F.Perroux
(1903-1987) – aportul principal constă în fundamentarea teoriei inegalităţii raporturilor
de forţă între agenţii economici, sectoare, regiuni şi ţări, numită „Teoria efectului de
dominaţie”.
Conceptele:
1) Conceptul efectului de dominaţie la nivel microeconomic. Liberalii clasici
porneau de la ipoteza că pe piaţă se confruntă agenţi economici egali, iar
relaţiile dintre ei au caracter echitabil. Singurele presiuni care influenţau
viaţa economică erau considerate preţurile. F.Perroux afirmă că această
teză a clasicilor e deja învechită, deoarece asupra activităţii economice o
influenţă tot mai mare o au factorii de constrîngere de altă natură decît
preţurile – factorul de dominanţă. În viziunea lui drept dominantă este
considerată întreprinderea care datorită dimensiunilor, creditelor privilegiate
şi a resurselor sale financiare exercită o influenţă asupra concurenţilor şi
asupra clienţilor săi. Firma dominantă impune voinţei sale alte firme mai
slabe.
2) Conceptul efectului de dominanţă la nivel macroeconomic. F.Perroux
respinge ipoteza liberalilor clasici conform căreia echilibrul economic între
ţări se formează în mod automat şi are caracter echitabil. Relaţiile dintre
ţări nu se stabilesc în mod automat, ci în urma unei lupte aprige de
concurenţă, în care de obicei învinge cel mai puternic. Efectul de
dominanţă duce la divizarea ţărilor în ţări dominante şi dominate, în ţări
bogate şi ţări sărace.
 DOCTRINA KEYNSIANĂ
APARIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE DOCTRINEI KEYNESISTE

Apariţia doctrinei a fot condiţionată de 3 factori:

I. În prima jumătate a sec.XX radical s-a schimbat situaţia economică în ţările
dezvoltate. Crizele economice au devenit un fenomen permanent, şomajul
creştea în proporţii mari, în toate ţările creştea inflaţia, se agravau conflictele
sociale , iar teoriile liberalilor clasici şi neoclasici cu privire la autoreglarea
capitalismului au pierdut valoarea lor practică. Economia capitalistă nu mai
putea funcţiona normal în astfel de condiţii.
II. În anii ’30-’40 a dispărut dominanţa capitalurilor individuale fiind înlocuită cu
dominanţa corporaţiilor bazate pe capitalul acţionar, au dispărut preţurile
libere, fiind înlocuite cu preţuri de monopol, a dispărut posibilitatea monetară
înlocuită cu crize valutar-financiare.
III. În prima jumătate a sec.XX s-au manifestat mai pronunţat lacunele şi
deficienţele doctrinei neoclasice şi anume:
a) acordarea unei atenţii prioritare problemelor microeconomice în
detrimentul macroanalizei şi a dinamicii economice,
b) excesul de subiectivism în abordarea problemei referitor la
microeconomie ignorînd factorii obiectivi şi structurali care le
condiţionează,
c) abordarea unilaterală a fenomenelor legate de consum, cerere, ofertă
şi piaţă, ignorînd influenţa pe care o are asupra acestor categorii
producţia şi costurile mărfurilor.
Aceste transformări au contribuit la apariţia doctrinei keynesiene. Părintele căreia
este J.M.Keynes (1883 - 1946). Principalele lucrări: „Teoria generală a folosirii mîinii de
lucru, a dobînzii şi a banilor” (1936). Prin această lucrare Keynes a pus temelia doctrinei
capitalismului organizat, săvîrşind astfel una din cele mai importante revoluţii în ştiinţa
economică. Pentru contribuţia sa la dezvoltarea ştiinţei economice Keynes a primit titlul
de lord al Marii Britanii. Keynes este considerat cel mai mare economist al sec. XX şi
primul fondator al dirijismului economic de piaţă.
Trăsăturile:
1) metodologia lui Keynes se deosebeşte principial de metodologia liberalilor clasici şi
neoclasici:
a) Keynes consideră că teoria economică clasică şi neoclasică au un caz
particular în teoria economică generală, care are valoare numai în domeniul
microanalizei şi nu corespunde condiţiilor reale. Keynes propune o teorie
generală a economiei de piaţă valabilă în orice condiţii şi capabilă să explice
procesele economice atît la nivelul echilibrului cît şi la nivelul dezechilibrului
economic.
b) Dacă liberalii clasici plasează la temelia motivaţiei economice ordinea naturală
şi legile universale şi eterne, apoi Keynes pune accentul pe înclinaţiile
 psihologice ale oamenilor pe care le consideră ca legi economice. Astfel, de
înclinaţii sunt:
 Înclinaţia spre consum şi economie;
 Înclinaţia spre lichidităţi;
 Înclinaţia spre invenţii.
Anume aceste înclinaţii fiind spontane şi necontrolate stau la baza fluctuaţiilor
economice, a crizelor şi a şomajului.
c) Dacă liberalii clasici considerau că forţa majoră care mişcă societatea, inclusiv
viaţa economică este profitul, apoi în viziunea lui Keynes, forţa majoră o
constituie ideile.
d) Dacă liberalii clasici şi şcoala marxistă divizează societatea în clase, apoi
Keynes divizează societatea în producători şi consumatori.
e) Dacă neoclasicii au efectuat preponderent o analiză microeconomică,
acordînd o atenţie firmei, producătorului şi consumatorului, apoi Keynes pune
accentul pe analiza mărimilor macroeconomice: VN, Consumul, Investiţii,
Economiile, şomaj etc.
f) Dacă neoclasicii au plasat în centrul cercetărilor piaţa cu categoriile ei
specifice: preţurile, cererea, oferta, banii, utilitatea, apoi Keynes pune accentul
pe studierea fluxurilor economice. În viziunea lui piaţa nu este altceva decît
unul din atributele circuitului economic.
g) Keynes consideră greşite astfel de concepte ale clasicilor şi neoclasicilor, cum
ar fi: transformarea automată şi integrată a economiilor în investiţii, conceptul
că rata dobînzii este reglată numai de oferta şi cererea de capital, conceptul
că salariul depinde numai de oferta şi cererea forţei de muncă.
2) Schimbarea ordinii priorităţilor atât în domeniul cercetărilor ştiinţifice, cît şi în
domeniul politicii social economice. În viziunea liberalilor clasici pe prim plan sunt
banii şi finanţele care constituie condiţia cheie a dezvoltării economice, pe locul
doi este situată economia, care e influenţată de jocul spontan al preţurilor, şi pe
locul trei este plasat socialul, influenţat de nivelul de dezvoltare a economiei. În
viziunea lui Keynes schema priorităţilor este cu totul alta:
I – socialul – care prevede utilizarea completă a forţei de muncă;
II – economia – care contribuie la rezolvarea problemelor sociale;
III – moneda şi finanţele – care servesc ca condiţii de dezvoltare a economiei şi
de rezolvare a problemelor sociale.
3) Determinarea echilibrului economic. Clasicii şi neoclasicii considerau că în condiţiile
economiei de piaţă producţia oscilează în jurul unui punct de echilibru între cerere şi
ofertă, iar crizele economice sunt imposibile. Keynes face concluzia că economia
capitalistă nu poate asigura echilibrul economic general fără o intervenţie
permanentă şi esenţială din partea statului.
4) Problema şomajului care se află în centrul doctrinei keynesiene. Liberalii clasici şi
neoclasici considerau, că economia de piaţă poate asigura utilizarea completă a
forţei de muncă, iar şomajul care episodic apare este voluntar şi generat de salariile
 prea ridicate, fapt care îi înclină pe întreprinzători să cumpere maşini şi utilaje, în loc
să angajeze noi braţe de muncă.
Această teorie pare a fi logică, însă nu corespunde realităţii, deoarece şomajul
devine un fenomen permanent al capitalismului. În viziunea lui Keynes şomajul nu
constituie un rău absolut pînă la un anumit punct, fiind chiar un factor pozitiv,
stimulîndu-i pe oameni să lucreze mai bine, în acelaşi timp în capitalism nu mai poate fi
garantată ocuparea completă a forţei de muncă. Keynes afirmă că la originea şomajului
se află nu salariile prea ridicate, ci necorespunderea dintre economii şi investiţii, nu cei
săraci sunt vinovaţi de existenţa şomajului, ci cei bogaţi care reduc volumul de investiţii,
ce inevitabil duce la reducerea locurilor de muncă disponibile. El consideră că şomajul
poate fi lichidat prin intervenţia statului pe calea stimulării investiţiilor.
POLITICA ECONOMICĂ DIRIJISTĂ PRECONIZATĂ DE KEYNES

Principalele direcţii ale politicii economice dirijiste preconizate de Keynes sunt:

I. Politica de stimulare a investiţiilor. Pînă la Keynes se considera că tot ce se
economiseşte se investeşte în mod automat. În viziunea lui Keynes nu toate economiile
se transformă în investiţii, nu economiile spune el, ci consumul favorizează investiţiile.
Stimularea investiţiilor se consideră că tot ce se economiseşte se consumă, însă
Keynes spune că economiile pot fi utilizate sub formă de:
 Investiţii;
 Tezaurizare;
 Plasamente, acţiuni, obligaţiuni.
În scopul stimulării investiţiilor Keynes propune următoarele măsuri:
1. de majorat investiţiile publice în sfera productivă şi neproductivă;
2. de atras împrumuturi interne şi externe în scopul investirii pentru crearea
noilor locuri de muncă.
3. de stimulat investiţiile private în baza reducerii ratei dobînzii şi promovării
politicii de bani ieftini.

Politica de stimulare a consumului. Keynes propune măsuri de stimulare a

consumului

II. Politica monetară. Unul din scopurile principale ale politicii monetare în viziunea lui
Keynes este menţinerea ratei dobînzii la cel mai scăzut nivel posibil. Un credit ieftin, spune Keynes, nu
numai că ar stimula investiţiile private, ci şi ar scoate terenul de sub picioarele rentierilor.

III. Politica în domeniul comerţului extern: Liberalii clasici promovau politica liberului
schimb de mărfuri dintre state. În viziunea lui Keynes această politică este ineficientă şi creează
diferite dezechilibre. La nivel naţional şi internaţional, Keynes se pronunţă pentru aplicarea politicii
economice protecţioniste. El afirmă că atunci cînd în ţara dată nivelul şomajului este ridicat, această
ţară trebuie să-şi includă frontiere pentru a opri pătrunderea pe piaţa internă a mărfurilor străine ceea
ce ar impune confecţionarea lor, fie şi cu cheltuieli mai mari în cadrul ţării respective. În viziunea lui
Keynes politica protecţionistă va dura atît timp cît nivelul şomajului va fi destul de înalt. În urma
scăderii nivelului şomajului va fi promovată politica liberului schimb.
 NEO ŞI POST KEYNESIANISMUL
Recunoscând în ansamblu meritele lui J. Keynes, unii economişti au supus criticii
unele teze keynesiste, au înaintat mai multe propuneri de perfecţionare şi dezvoltare
atât ale teoriei, cît şi ale politicii economice. Neokeynesismul constituie un ansamblu de
teorii şi politici economice inspirate din opera lui Keynes. Neokeynesismul se
deosebeşte de keynesism prin următoarele:
1) dacă Keynes a pus în centrul doctrinei sale problemele consumului, apoi
neokeynesienii au acordat o atenţie primordială analizei mai profunde a producţiei;
2) dacă pentru Keynes scopul principal al teoriei şi politicii economice a fost
realizarea ocupării depline a forţei de muncă, apoi pentru neokeynesieni – asigurarea
unor ritmuri stabile de creştere economică;
3) dacă Keynes s-a pronunţat pentru o intervenţie indirectă a statului în viaţa
economică, apoi neokeynesiştii se pronunţă pentru un amestec direct şi sistematic al
statului în economia. Neokeynesienii au înaintat 3 teorii principale:
I. teoria dinamicii economice (s-au creşterea economică) înaintată de
economistul englez R. Harrod lucrarea „Dinamica economică şi politica economică” şi
de economistul american E. Domar, lucrarea „Eseuri privind creşterea economică”.
Potrivit acestei teorii dinamica economică este influenţată de mai mulţi factori: creşterea
populaţiei, progresul tehnic, creşterea productivităţii muncii ş. a. Unul din cei mai de
seamă reprezentanţi a fost A. Hansen, care afirmă că creşterea economică poate avea
loc numai prin promovarea unei politici de folosire cît mai eficiente a factorilor existenţi
şi a bugetului de stat.
II. teoria sintezei neoclasice formulată de P. Samuelson şi R. Solow, care
constituie o îmbinare a analizei microeconomice neoclasice cu analiza macroeconomică
keynesiană. Această teorie îmbină statica keynesiană cu dinamica neoclasică a
echilibrului general, îmbină mecanismele pieţei concurenţiale cu mecanismele
dirijismului de stat. În sinteza neoclasică un rol deosebit se acordă folosirii pârghiilor
fiscale şi a celor monetare în scopul asigurării unui nivel ridicat de creştere a produsului
real, al unui şomaj redus, a unui nivel stabil al preţurilor, a unui echilibru în relaţiile
economice externe.
III teoria postkeynesistă, a apărut în a. 70-80 sec. XX în urma intensificării
proceselor negative de stagflaţie în ţările dezvoltate. În aceste condiţii a apărut o grupă
de economişti care în principiu recunoşteau criticele aduse lui Keynes, însă totodată şi-
au pus scopul să apere şi să reabiliteze tezele de bază ale doctrinei keynesiene.
Reprezentanţi: J. Robinson, N. Kaldor, P. Sraffa ş.a. Microcurentul postkeynesian se
deosebeşte de restul curentelor prin următoarele:
1) se pronunţă pentru lărgirea ariei de investigaţii economice, îndeosebi la
aspectele pe care J. Keynes le-a ocolit, le-a minimizat
2) critică conceptele neoclasice referitor la macroanaliza, dinamica economică şi
comerţ internaţional, pronunţându-se pentru dirijism, pentru sprijinul de stat a sectorului
privat;
3) postkeynesiiştii se pronunţă pentru reconstruirea microanalizei în dependenţă
de concurenţa imperfectă;
 DOCTRINA NEOLIBERALĂ
1. ESENŢA ŞI TRĂSĂTURILE NEOLIBERALISMULUI
Începând cu a. 1974-1977 doctrina keynesistă a cedat locul doctrinei neoliberale,
care astăzi a devenit dominantă în majoritatea ţărilor dezvoltate. Doctrina
neoliberalismului s-a afirmat în procesul unei critici aspre atât la adresa dirijismului, cît
şi a liberalismului ortodox. Neoliberalismul este o reînnoire a ideilor liberalismului
economic atât la nivel teoretic, cît şi la nivel de politică economică. Întoarcerea la ideile
liberalismului are loc din cauza că teoria lui Keynes n-au izbutit să realizeze un echilibru
macroeconomic, s-a dovedit a fi inconsistentă şi curba lui Philis, nu numai inflaţia
dăunează dar şi fenomenul de stagflaţie (şomaj şi inflaţie mare). Criticîndu-i pe clasici şi
neoclasici fiindcă apără ideile unei libertăţi abstracte şi nu concrete, vor pleda pentru o
libertate controlată şi protejată.
Principiile:
1) respectarea „ordinii naturale”, însă nu absolutizarea ei cum procedează liberalii
clasici şi neoclasici;
2) libertatea economică şi responsabilitatea întreprinzătorului;
3) concurenţa fără monopoluri;
4) libertatea formării preţurilor;
5) stabilitatea circulaţiei monetare;
6) intervenţia limitată a statului în economia. Rolul economic al statului, în
conceptul neoliberalilor, constă:
a) elaborarea cadrului juridic şi organizatoric de funcţionare a economiei de piaţă;
b) protejarea concurenţei fără de care este imposibilă funcţionarea normală a
economiei;
c) menţinerea libertăţilor economice;
d) încurajarea şi dezvoltarea micului business.

2. ŞCOALA DE LA FREIBURG

Şcoala de la Freiburg fondator Walter Euken. Lucrările: „Bazele economiei

politice”, „Principiile politicii economice”. Aportul principal a lui este elaborarea „teorie
ideale de economie”, potrivit căreia există două modele de economie:
a) economia liberă de piaţă, în care relaţiile dintre agenţii economici se stabilesc
prin intermediul pieţei;
b) economia centralizată de comandă, în care relaţiile între agenţii economici sunt
stabilite în baza directivelor şi regulilor elaborate de stat.
În viziunea lui Euken Economia liberă de piaţă este preferabilă, deoarece ea
asigură democraţie, libertate şi bunăstarea oamenilor, iar economia centralizată de
comandă este insuficientă şi deschide calea dictaturii. Eucken este autorul concepţiei
„echipei de fotbal”, conform căreia societatea este un uriaş câmp de fotbal, jucătorii
echipei sunt agenţii economici, iar funcţiile de arbitru le îndeplineşte statul.
3. ŞCOALA AUSTRIACĂ

Şcoala ultraliberală neoaustriacă prezentată de F. Hayek, L. Mises, J.

Schumpeter. Adepţii acestei şcoli sunt numiţi ultraliberali, deoarece ei sunt cei mai
înverşunaţi apărători a economiei de piaţă „pure”, respingând chiar şi ideea economiei
mixte în ţările occidentale. Lucrările lui Hayek: „Lege”, „Legislaţie”, „Libertate” în care a
efectuat o analiză complexă a legăturilor dintre economie, psihologie, drept şi
sociologie.
Conceptele:
1) despre libertate şi statul de drept, potrivit căruia libertatea este valoarea
supremă într-o societate modernă şi prosperă şi ea poate fi asigurată numai prin
„domnia legii”. Rolul statului de drept constă în asigurarea unor servicii publice, care nu
pot fi prestate în condiţiile relaţiilor de piaţă, iar intervenţia statului trebuie să fie limitată
numai la crearea cadrului juridic de activitate a agenţilor economici, asigurarea ordinii
publice şi la acordarea pensiilor şi indemnizaţiilor de şomaj. Garanţia funcţionării
eficiente a statului de drept este, în viziune lui F. Hayek, separarea dintre puterile
legislativă, executivă şi judecătorească;
2) despre economia de piaţă şi ordinea liberală din cadrul ei. Hayek afirmă, că
economia de piaţă, bazată pe proprietatea privată, libertatea indivizilor şi concurenţă,
prezintă forma principală de funcţionare a economiei în lumea civilizată. Susţine ideile
lui J.B. Say referitor la autoreglarea economiei de piaţă, afirmând că această economie
nu poate fi organizată pe bază de plan;
3) despre politica economică a statului. Hayek se pronunţă categoric împotriva
politicii de reglare a preţurilor, care, în viziunea lui, duce la dezechilibru şi crize
economice. În politica fiscală el se pronunţă împotriva impozitelor percepute pentru
„dreptatea socială” şi susţine numai 2 categorii de impozite: impozite destinate pentru
acoperirea cheltuielilor de administrare şi impozite destinate pentru necesităţile
colective (învăţământ, cultură, sănătate).

4. ŞCOALA DE LA CHICAGO

Şcoala de la Chicago (monetară), reprezentant Milton Fridman, lucrările: „Eseuri

în ştiinţa economică pozitivă”, „Capitalism şi libertate”, etc.
Conceptele:
1) despre Economia de piaţă şi suveranitatea consumătorului. Piaţa este cel mai
perfect şi cel mai eficient regulator al economiei, că numai piaţa asigură cea mai
raţională utilizare a resurselor economice. Funcţionarea normală a economiei de piaţă
este legată de suveranitatea consumatorului, de libertatea lui de a alege. El afirmă, că
actuala economia de piaţă dispune de 4 caracteristici definitorii: este bazată pe
proprietatea privată; este reflectată juridic în legislaţia ţării; nu admite intervenţia
nejustificată a statului în economie; prevede existenţa unui sistem monetar stabil;
 2) despre rolul statului în economia. Se pronunţă împotriva amestecului de stat în
economia, care în viziunea lui, duce la privilegii, favorizează corupţia şi conţine pericolul
dictaturii şi tiraniei. Totodată el acceptă unele forme de intervenţie în economie
condiţionate de aşa numite „triunghiuri de fier”, care include: „beneficiari” (grupa de
presiune care cere intervenţia statului în economie), oameni politici (care prezintă
interesele corporaţiilor) şi birocraţia (care întruneşte acest triunghi);
3) referitor la politica monetară potrivit căruia: cererea de bani constituie
componenta substanţială a mecanismului economiei de piaţă, iar oferta de bani –
principalul factor al creşterii produsului naţional brut; ocuparea forţei de muncă, preţurile
şi alte mărimi macroeconomice sunt influenţate de cantitatea de monedă în circulaţie
într-o măsură mai mică – de politica fiscală; fluctuaţiile cererii agregate sunt determinate
numai de schimbările masei monetare şi de viteza de rotaţie a banilor, şi nicidecum de
influenţa politicii fiscale şi a exportului de mărfuri; fluctuaţiile ofertei de bani sunt
corelate cu flexibilitatea relativă a salariilor şi a preţurilor; inflaţia este un fenomen pur
monetar şi are la temelia sa o creştere anormală a cantităţii de bani în raport cu volumul
de producţie; elaborarea în politica monetară a unei reguli generale (sporirea anuală a
masei monetare şi a produsului intern brut cu o rată fixă de 3-5%) şi menţinerea acestei
reguli în orice împrejurări, indiferent de conjunctura economică concretă.
 Ministerul Educației, Culturii și Cercetării a
Republicii Moldova

Portofoliu
Istoria gândirii economice

Realizat: Batrincea Alexandrina

Grupa : EMREI – 191
Profesor: conf. Univ. Filip Nelea

Chisina 2019

Cuprins
1. Istoria gândirii economice: obiet de studiu. Teorii, doctrine, școli, curente de
gândire economică și factori determinanți ai evoluției acestora.
2. Gândirea economică în Antichitate și Evul Mediu. Doctrina justiției sociale.
3. Mecantilismul ca teorie și politică economică. Particularitățile naționale ale
mercantilismului.
4. Fiziocratismul ca teorie și politică economică . ”Tabloul economic” de Fr.
Quesnai.
5. Sistemul de gândire economică elaborat de Adam Smith.
6. Teoriile economice ale liberaliştilor pesimişti D. Ricardo şi T. Malthus.
7. Doctrina naţionalismului economic. Protecţionismul economic: viziunea lui Fr.
List.
8. Curentul socialismului economic: evoluţie şi reprezentanţi. Sistemul de gândire
economică elaborat de K. Marx.
9. Şcolile marxiste: caracteristici şi reprezentanţi. Specificul şi consecinţele
leninismului.
10. Caracteristica generală a liberalismului economic neoclasic. Şcolile
marginaliste, contribuţia şcolii psihologice austriece (K. Menger, E. Bohm-
Bawerk).
11. Liberalismul economic neoclasic: contribuţia şcolii matematice elveţiene (L.
Walras) şi a şcolii sintetizatoare britanice (A. Marshall)
12. Curentul de gândire economică keynesist. Modelul keynesist, politica
economică dirijistă preconizată de J.M. Keynes
13. Etapele keynesismului. Neokeynesismul ca teorie şi politică economică.
Postkeynesismul.
14. Şcoala istorică germană. Instituţionalismul economic: caracteristicile şi etapele
dezvoltării.
15. Evoluţia instituţionalismului negativist (Th. Veblen) şi a instituţionalismului
pozitivist. Instituţionalismul anilor 1960-1970 (J. K. Galbraith).
16. Neoinstituţionalismul economic: „imperialismul” ştiinţei economice. Teoria
costurilor de tranzacţie şi teoria drepturilor de proprietate de R. Coase. Teoria
alegerii publice de J. Buchanan.
17. Neoliberalismul economic şi deosebirile lui de liberalismul economic clasic,
şcolile neoliberaliste. Şcoala de la Freiburg: modelul economiei de piaţă sociale.
18. Şcoală ultraliberalistă austriacă (F. von Hayek). Şcoala monetaristă nord-
americană (M. Friedman).
19. Particularităţile gândirii economice contemporane. Teoria capitalului uman de
G. Becker şi teoria anticipărilor raţionale de R. Lucas. Economia imaginaţiei
creative.
20. Caracteristicile evoluţiei gândirii economice româneşti. Ideile economice
promovate de D. Cantemir, P. Aurelian, M. Manoilescu.
GANDIREA ECONOMICÂ ROMÂNEASCÂ

1. Particularităţile formării şi dezvoltării gândirii economice la români

2. . Ideile mercantiliste ale lui D.Cantemir şi particularităţile
3. fiziocratismului lui N.Bălcescu
4. Caracterul ideilor economice ale lui D. Cantemir.
5. Despre atitudinea moldovenilor faţă de comerţ şi caracterul relaţiilor comerciale
ale Moldovei cu alte ţări.
6. Consecinţele dominaţiei turceşti asupra economiei Moldovei. Ideile
naţionalismului şi protecţioniusmului economic în operele lui P.Aurelian şi
M.Eminescu
7. Principalele probleme şi curente de gândire economică în a doua jumătate a
sec.XIX.