“Antichitate”

Cele mai vechi scrieri ajunse pînă la noi şi care conţin unele informaţii privitoare la
problematica economică a vremii îşi au rădăcinile în: Orientul Apropiat (Egipt, Babilon,
Israel); Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia).
Documente sau surse economice din Egiptul Antic :
Codul lui Hammurabi (mileniul II î.e.n.), veritabil monument al antichităţii babiloniene
ce sintetizează, printre altele şi gîndirea economică a vremii, se prezintă sub forma unei
lungi inscripţii cuneiforme. Text de 280 de articole, Codul cuprinde una dintre cele mai
vechi legislaţii cunoscute şi oglindeşte procesul de centralizare a statului scalavagist
babilonian şi acţiunea sa de consolidare a proprietăţii private
În Codul lui Hammurabi sunt tratate problemele ale dreptului de proprietate mobiliară
şi imobiliară, ale dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale angajării mîinii
de lucru), ale scaviei. În cuprinsul său, apare pentru prima oară reglementat fenomenul
muncii salariate, ca fenomen generat pe de o parte de perioadele în care se cerea o
mai mare cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi,
pe de altă parte, ca urmare a existenţei clasei sociale a oamenilor liberi, care aveau
posibilitatea de a angaja. Angajarea trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă
scurtă de timp şi în baza unei anumite sume, ce era stabililă şi reglementată legal.
Ca şi Codul lui Hammurabi, textele de origine hindusă, Călăuză pentru regi la
întocmirea decretelor ( Arthasastra) şi Legile lui Manu , ne oferă şiele o serie de
informaţii interesante. În cadrul lor sunt analizate cu predilecţie aspectele esenţiale ale
sclaviei, sursele de formare a sclavilor şi domeniile în care erau folosiţi.
Documente sau surse economice din India Antica:

În Legile lui Manu, se consideră sclavajul ca un fenomen justificat, de origine divină, cu

rol important în prosperitatea castelor superioare: preoţii (brahmanii) şi războinicii
(ksatriyi). Clasa socială menită a se ocupa cu activitatea economică - agricultura,
mesteşuguri, comerţ - era denumită clasa gospodarilor (voişii). Preoţii şi războinicii
trebuiau să conducă şi să apere statul , să vegheze la păstrarea ordinii fireşti a
lucrurilor. Puterea castelor superioare provenea nu numai din dreptul divin, ci şi din
marile proprietăţI funciare deţinute şi care, la rîndul lor, erau apărate prin lege.
Faţă de Legile lui Manu, în care accentul cade pe analiza detaliată a vieţii sociale
hinduse, Arthasastra sau Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor, cuprinde şi o
serie de reflecţii cu caracter economic.
Spre exemplu, bogăţia este considerată a-şi avea izvorul în munca umană, dar
pămîntul, carierele de piatră, pădurile şi alte obiecte materiale, deoarece nu sunt
rezultatul direct al muncii omului, sunt sterpe şi prin urmare, nu pot fi considerate o
bogăţie. Statul era cel care trebuia să aibă grijă de braţele de muncă şi să formeze
depozite tampon de material lemnos, cu scopul de a-l pune ulterior în vînzare, atunci
cînd preţurile ar fi crescut prea mult. Totodată statului îi revenea şi sarcina asigurării
propriilor venituri şi efectuarea cheltuielilor de interes public. Astfel, se poate întrevede o
posibilă schemă de funcţionare a bugetului de stat. Circumscrise aceluiaşi cadru se
întîlnesc chiar şi noţiunile de venituri curente ale statului şi venituri fundamentale,
permanente.
Documente sau surse economice din China Antica :
Chiar dacă, sub aspect ideologic, budismul prezintă, în esenţă, o serie de opinii
idealiste, totuşi în planul gîndirii economice el va milita pentru stimularea dezvoltării
raporturilor economico-sociale, atît în interiorul, cît şi în afara Indiei, în condiţiile
răspîndirii lui în Asia.
Dacă ne referim la continentul asiatic, nu putem omite perioada de înflorire a ideilor
economice chineze (sec.VI-III î.e.n.) sub imperiul gîndirii filosofice confucianiste .
Susţinătorii lui Confucius cereau conducătorilor statului şi stăpînilor de sclavi moderaţie
în cheltuirea veniturilor, să iubească şi să asigure protecţie poporului. Din punct de
vedere economic era promovată ideea acunmulării bogăţiei, dar cu condiţia ca acest
lucru să nu dăuneze nivelului de trai al oamenilor. Se considera necesară satisfacerea
nevoilor umane, dar printr-un consum moderat. Virtutea ar fi izvorul bogăţiei, iar statul
ideal, cel în care trebuie să se muncească mult şi să se consume puţin pentru
asigurarea stabilităţii în societate. Dezideratul confucianist viza reunificarea provinciilor
chineze într-o Mare Unitate, teză evident utopică deoarece: atunci cînd se va realiza
Marea Unitate, lumea va aparţine tuturor. Vor fi aleşi cei mai inteligenţi şi vor fi
promovaţi cei mai talentaţi oameni. Toţi vor avea existenţa asigurată [7,21].
Chiar dacă aceste idei reflectă caracterul irealizabil al unei lumi idilice - fără factori şi
stimuli economici reali, totuşi confucianismul a marcat un moment important în cadrul
gîndirii economice premoderne.
Privind retrospectiv, gîndirea economică a antichităţii a avut, cu unele excepţii, un loc
secundar faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane: filosofie, morală, ştiinţele naturii,
politică, religie. Ideile economice emise s-au limitat fie la a descrie unele fenomene
economice, fie au reflectat preocuparea oamenilor pentru înscrierea într-un cadru
normativ a vieţii lor economice.
De aceea, reflecţiile economice specifice acestei perioade, include, în esenţa lor, un
pragmatism şi un descriptivism accentuat, amplificat şi de caracterul natural al
economiei antice.
Interesele gînditorilor antici pentru aspectele vieţii economice va creşte o dată cu
apariţia banilor, a intensificării schimbului şi a dezvoltării comerţului.
Documente sau surse economice din Grecia Antica:

Grecia Antică, unde democraţia sclavagistă va favoriza dezvoltarea comerţului şi a

creditului. În plan teoretic asistăm la un moment important al trecerii de la pragmatism,
la o treapta superioară de înţelegere şi interpretare a fenomenelor economice. Unele
dintre aceste incercări de ieşire din sfera pragmaticului sunt considerate de specialişti,
adevărate începuturi sau rudimente de teorie economică, chiar şi în sensul modern al
termenului, cum este şi cazul operei lui Aristotel. De aceea, confruntările de idei nu s-au
lăsat mult timp aşteptate. Ele au determinat împărţirea gînditorilor greci în două tabere:
cea a adepţilor democraţiei sclavagiste, numiţi şi sofişti şi cea a socratiştilor, susţinători
ai intereselor conservatoare ale statului sclavagist.
Sofiştii (Protagoras, Hipias) atacau sclavia şi autoritatea statală. Ei considerau necesară
emanciparea individului căci, aşa cum afirma Protagoras, omul este măsura tuturor
lucrurilor şi se pronunţau în favoarea intensificării activităţii comerciale a Greciei cu
alte popoare.
Deosebiţi fundamental de sofişti, socratiştii(Xenofon, Platon, Aristotel) erau tradiţionalişti
şi conservatori, apărau sclavia şi erau adepţii intervenţiei statului în reglementarea
controverselor, mai ales a celei iscate în jurul repartiţiei veniturilor. Totodată remarcăm
un interes din partea lor, un interes deosebit pentru latura universală a problemelor
economice abordate.
Xenofon (427-335 î.e.n.), continuator al ideilor lui Socrate, este autorul lucrării
Oeconomicos, în care a încercat să definească într-un mod cît mai elocvent ştiinţa
economică. După părerea sa, o asemenea ştiinţă cu ajutorul careia oamenii pot să-şi
îmbogăţească viaţa economică, iar viaţa economică, după determinarea noastră este
întrega avuţie fără excepţie, iar prin avuţia fiecăruia dintre noi înţelegem, ceea ce este
util în viaţă..
Pentru Xenofon, economia apare ca fiind acea ştiinţă menită a-l învăţa pe stăpînul de
sclavi cum să-şi sporească averea - cantitatea de bunuri utile - şi cum să-şi organizeze
cît mai bine propria activitate.
Agricultura şi arta militară sunt considerate principalele ocupaţii, dinamismul lor
imprimînd un ritm alert tuturor celorlalte activităţi.
Apărător al intereselor aristocraţiei spartane, oponent al democraţiei ateniene, Xenofon
aprecia meseriile şi comerţul ca ocupaţii nedemne pentru grecii liberi. Ele trebuiau
prestate, în opinia sa, doar de către sclavi şi stăini. Chiar dacă respinge comerţului de
speculă şi camătă, Xenofon este totuşi preocupat în a cerceta mecanismul repartiţiei
veniturilor (în lucrarea: Despre venituri) şi de relaţia ce apare între diviziunea muncii şi
dimensiunile pieţii ( în lucrarea Cyropedia).
Spre exemplu, el cosideră că diviziunea muncii se dezvoltă pe măsura dezvoltării
comerţului, teză confirmată şi de faptul că, la sate, în cadrul economiei naturale,
diviziunea muncii este mai puţin dezvoltată.