MICROECONOMIE

CURSUL 2
1.2. Etapele constituirii economiei ca ştiinţă.

Termenul de ”economie” este de origine greacă și provine din

alăturarea a două cuvinte:
oikos = casă, gospodărie
nomos = regulă, lege, principiu
Știința economică, asemănatoare celorlalte științe, a parcurs un lung
proces de formare și dezvoltare, ce a cunoscut momente sau
perioade de vârf: de la idee la gândire, apoi la teorie economică, la
doctrina și curent economic .
❑ Ideea economică înseamnă produsul prim de reflectare în
mintea omului a realităţii economice.
❑ Gândirea economică reprezintă procesul de reflectare activă şi
raţională în mintea oamenilor a realităţii economice şi produsul
acestei reflectări. Produsul se poate situa la niveluri diferite în
funcţie de calitatea informaţiei deţinute şi prelucrate; o minte
informată, dotată nativ şi instruită „produce” un rezultat de o
calitate superioară.

❑ Teoria economică constituie, tocmai un rezultat superior al

procesului de gândire. Ea este deci un produs elaborat care îşi
propune dezvăluirea cauzelor, esenţei şi legilor de mişcare care
guvernează evoluţia fenomenelor economico-sociale. Elaborarea
este realizată de specialişti, de minţi instruite care apelează, la
anumite mijloace şi adoptă metode de lucru specifice.
❑ Doctrina economică redă, într-o primă aproximare, teoria
economică activată. Este o teorie sau un complex de teorii, care
face aprecieri, realizează judecăţi de valoare pentru a sugera,
pe această cale, proiecte de reformă.
Pe scurt: teoria spune ce este; doctrina spune ce trebuie să fie sau
să nu fie; teoria serveşte ca instrument de analiză; doctrina vine,
prin intermediul politicii economice, să experimenteze.
Dacă teoria economică uzează, în spiritul rigorilor ştiinţei, de
metode empirice şi descriptive, doctrina este, în esenţă o gândire
normativă; ea sugerează calea pe care efortul uman trebuie
consumat spre binele individual şi cel colectiv.
■ Şcoala de gândire economică este o formaţiune ştiinţifică a
unor oameni de specialitate grupaţi, prin propria voinţă, în jurul
unui mentor sau/şi idei directoare. Şcoala îşi propune ca, într-o
manieră proprie, apelând la metode specifice, să sondeze şi să
analizeze un anumit domeniu al realităţii economice.

■ Curentul de gândire economică reprezintă un ansamblu de

teorii şi doctrine economice care explică şi susţin un anumit gen
al dezvoltării. Poate fi opera unei singure şcoli, de mari
dimensiuni (marxismul, keynesis-mul etc.) sau, dimpotrivă, a
mai multor şcoli: liberalismul, neoliberalismul, dirijismul, etc.
 Începuturile economiei ca ştiinţă, se regăsesc din epoca
Renascentistă (sec XV si XVI), când în Europa se constată o
dezvoltare economică puternică, a schimbului si comerțului. Aceste
premise au dus la apariția primei doctrine economice, doctrina
mercantilistă. Curentul de gândire mercantilist este specific secolelor
XVI-XVII şi a dominat viaţa economică, sub aspect teoretico-practic,
până la mijlocul sec. al-XVIII-lea.
Ideea fundamentală a mercantilismului constă în evidențierea
bogăției. Mercantilismul gravitează în jurul ideii de acumulare, prin
orice mijloace, a unui stoc cât mai mare de metal preţios şi bani,
pentru sporirea veniturilor statului şi ale naţiunii şi, implicit, a puterii
acestora.
Izvorul profitului, a acumulării de bogăţie, este considerat a fi
comerţul, respectiv circulaţia mărfurilor, mijlocite de bani, şi în mod
deosebit, comerţul exterior.
În evoluţia sa, mercantilismul cunoaşte două etape mai importante:
■ Mercantilismul timpuriu este caracteristic sec. al XVI-lea şi începutul
sec. al XVII-lea, cu preocuparea pentru realizarea unor balanţe
comerciale active, prin stimularea exportului, cu scopul atragerii unei
cantităţi cât mai însemnate de monedă şi metal preţios.
■ Mercantilismul dezvoltat (mijlocul sec. al XVII-lea, începutul sec. al
XVIII-lea) a exprimat o concepţie mult evoluată cu privire la modul de
conducere şi dezvoltare a societăţii din acea perioadă.
Astfel, putem vorbi de cele trei căi de îmbogăţire, în concepţia
mercantilistă, şi anume:
a) îmbogăţirea prin comerţ;
b) îmbogăţirea prin industrie;
c) îmbogăţirea prin monedă.
■ Principalul reprezentant al mercantiliștilor a fost Antoine de
Montchrétien (1575-1621), cu lucrarea “ Tratat de economie politica”
(1615), unde aprofundează ideea valorificării bogăţiilor ţării prin munca
cetăţenilor săi, cu concursul statului, a cărui independenţă trebuie să
fie asigurată.
Montchrétien face distincţia între bani şi metale preţioase, pe de o
parte, şi bogăţie, pe de altă parte, subliniind că abundenţa de bani şi metale
preţioase creează doar premisa îmbogăţirii ţării, dar nu neapărat o şi
îmbogăţeşte. De aceea sunt necesare manufacturile, dezvoltarea acestora
oferind comerţului mărfurile necesare schimbului şi vor fi aducătoare de
metale preţioase în ţară.
■ Mercantilismul industrialist îşi va găsi însă expresia cea mai elocventă
în concepţia economică a lui Jean Baptiste Colbert (1619-1683).
Personalitate economică complexă, specialist în domeniul administraţiei
publice, economiei şi finanţelor, Colbert consideră industria şi comerţul drept
izvoarele fundamentale de bogăţie şi putere pentru Franţa.
■ Mercantilismul comercialist englez a fost practicat şi teoretizat cu
precădere de: Thomas Mun (1571-1641), Josiah Child (1630-1699),
William Petty (1623-1687), acesta din urmă gânditor englez făcând
deschiderea spre doctrina economică a liberalismului clasic.
■ Thomas Mun şi-a formulat concepţia mercantilistă prin intermediul
a două lucrări mai cunoscute: “Consideraţiuni asupra comerţului
Angliei cu Indiile Orientale” (1609) şi “Tezaurul Angliei în comerţul
exterior” (1664-post mortem).

■ Constatând că economia devenea tot mai săracă pe măsură ce

acumula tot mai mult numerar din exportul produselor, economiștii
și-au dat seama de greșeala comisă, și anume, aceea de a identifica
banii cu avuția.
■ Doctrina fiziocrată s-a născut ca o reacţie critică faţă de aceste
realităţi, încearcăndu-se demonstrarea necesităţii instaurării
libertăţilor economice şi politice în numele a două cerinţe
fundamentale: ridicarea eficienţei activităţilor economice şi
considerarea agriculturii ca singura ramură economică capabilă să
creeze şi să sporească bogăţia unei naţiuni.
Prin urmare, denumirea de fiziocratism provine de la interpretarea fizică
(naturală) a legilor şi proceselor economice deoarece, natura, cu
caracterul ei imuabil şi universal este cea care trebuie să stea la baza
existenţei şi acţiunii umane.
■ François Quesnay, principalul reprezentant al doctrinei, este cunoscut
pentru “Tabloul economic” (1758) ce reprezintă prima încercare din
teoria economică pentru a da o reprezentare cantitativă a
mecanismelor vieţii economice.
■ Prin lucrările lor fiziocraţii au adus în teoria economică o serie de
idei novatoare, axate pe evidenţierea principiului “ordinii naturale”
şi a noţiunilor de lege economică, produs net şi circuit economic.
■ Concepţia fiziocrată consideră ca ştiinţa economică conţine o serie
de legi naturale, irevocabile, care ţin de esenţa oamenilor şi a
lucrurilor, a căror existenţă este atât de clară, încât spiritul uman
nu o poate refuza, deoarece, “ordinea naturală” este fondată pe:
proprietate, libertate şi armonia intereselor.
■ Pentru fiziocraţi, pământul constituie singurul factor productiv,
întrucât el este cel care poate să furnizeze produs net, adică să
asigure acel randament care să facă posibilă realizarea unor
venituri mai mari decât costurile de producţie.
■ Revoluţia industrială din Anglia secolului al XVIII-lea va reprezenta
însă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale pentru
constituirea ştiinţei economice ca disciplină autonomă.
■ William Petty (1623-1687), prin lucrările sale, îndeosebi
“Aritmetica politică”, anunţă economia politică clasică, fiind
considerat ulterior de Karl Marx “părintele economiei politice”.
Atât mercantiliștii, cât și fiziocrații, dar si revoluția industrială au
impulsionat gândirea economică și au dus la concretizarea ei într-un
demers științific, pe care îl datorăm doctrinei economice clasice.
■ Prin excelenţă, clasicismul sau liberalismul și libertatea economică,
vor constitui deopotrivă impulsuri şi stimulente vitale pentru
dezvoltarea producţiei şi a comerţului.
■ Sub aspect doctrinar, liberalismul economic (clasicismul) se
ghidează după :
a) omul este o fiinţă eminamente socială care trăieşte, munceşte şi
creează în societate;
b) omul are la bază un ansamblu de reguli şi norme ce decurg din
ordinea naturală a societăţii ce se realizează în condiţii de libertate şi
de factori endogeni.
❑ Adam Smith (1723-1790) este considerat parintele doctrinei
clasice, “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”
(1776), fiind lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.
Denumită şi “biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să
sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în
domeniul economic.
▪ A.Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din “totalitatea
bunurilor materiale de care dispune pentru a-şi satisface nevoile şi,
implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce
aceste bunuri”.
▪ După părerea lui Smith, “mâna invizibilă” reglează, cu ajutorul
concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi
asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse şi pe domenii
de activitate. Astfel, piața tinde spre realizarea armonizării intereselor
particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în
practică a doctrinei “laissez-faire-ului”. În ochii săi, un guvern este cu
atât mai bun, cu cât se implică mai puţin în viaţa economică.
■ Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveşte
comerţul internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi oponent al
protecţionismului vamal.
■ Jean Baptiste Say (1767-1832), “Tratat de economie politică”(1803)
şi “Curs complet de economie politică practică” (1829).
În lucrările sale, J.B. Say reia concepţia economică a lui Adam Smith, o
sistematizează şi o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale
căror consecinţe “aproape că se deduc singure”.
■ David Ricardo (1772-1823) citeste “Avuţia naţiunilor” a lui Smith, la
27 de ani. Este momentul care-i va marca destinul şi-l va încadra în
perimetrul gândirii economice ca un deschizător de domenii în cel
puţin patru direcţii esenţiale:
- teoria valorii;
- teoria rentei funciare;
- teoria repartiţiei şi
- teoria costurilor comparative şi avantajelor schimburilor dintre ţări.
■ Principala operă a lui David Ricardo este “Despre principiile
economiei politice şi ale impunerii” (1817). Ricardo continuă să
aprofundeze teoria valorii bazate pe muncă, aducând în discuţie
aspecte noi și complexe şi astfel, reuşeşte să depăşească multe din
amibiguităţile şi inconsecvenţele lui Smith.

■ Robert Thomas Malthus (1776 - 1834), publică lucrarea “Eseu

asupra principiului populaţiei” în 1798, iar în 1820 şi lucrarea
“Principii de economie politică”. Malthus pune în evidenţă “limita
economică” a pământului, generată de costurile sporite, solicitate
de creşterea în ritm rapid a producţiei şi care însă nu pot fi
acoperite eficient.
■ John Stuart Mill (1806-1873), în 1829 publică “Eseuri de economie
politică”, în 1843 “Sistem de logică”, iar în 1848 lucrarea sa
economică fundamentală “Principii de economie politică”,
“considerată un sumum al economiei clasice”, în care Mill face o
veritabilă sinteză a economiei clasice, adaugând şi propriile contribuţii.
Ulterior va mai publica lucrările: “Despre libertate” (1859) şi
“Utilitarismul” (1861).
■ Liberalismul clasic, prin modificările esenţiale pe care le aduce atât în
teoria, cât şi în practica economică, este considerat ca a reprezentat
prima revoluție în gândirea economica. El reprezintă un salt, un alt
mod de înţelegere a economiei şi a societăţii.
■ Ulterior se vor manifesta două directii, diametral opuse: una, ce va
îmbrăţişa calea doctrinară în care primează aspectul ideologic, școala
marxistă, iar alta care pune accentul pe abordările analitice, școala
marginalistă.
I. Școala marxistă cu reprezentantul Karl Marx (1818-1883), care în
1867 publica în exil, primul volum din Capitalul, singurul publicat în
timpul vieţii. Aici, el elaborează propria versiune a teoriei valorii -
muncă.
Filozofia marxistă pune în centrul vieţii sociale activitatea economică.
Astfel, diferenţa între diversele societăţi şi tipuri de societăţi e dată de
diferitele moduri în care oamenii produc bunurile, iar evoluţia societăţii
este determinată de schimbările în modul de producţie.
■ Gândirea economică a lui Marx s-a construit pe baza conceptelor
teoriei economice clasice, dar a fost fundamental influenţată de
lucrările socialiştilor utopici. El a încercat să prelucreze aceste teorii
pentru a putea să argumenteze pe baza lor prăbuşirea modelului
capitalist şi să dovedească validitatea unui nou model de societate.
■ Capitalul reprezintă un concept cheie al operei marxiste. Pe plan
social, capitalul exercită un rol de comandă, prin deţinătorii săi, în
ceea ce priveşte deciziile economice, folosirea resurselor,
organizarea producţiei şi repartiţia venitului naţional.
Capitalul apare aici ca o relaţie de exploatare, iar sporirea capitalului ca
o sporire a forţei de exploatare a muncitorului. Deţinătorii capitalului au
comanda activităţii economice, iar muncitorii salariaţi sunt factorii de
execuţie.
■ Originea capitalului este plusvaloarea. Marx construieşte o întreagă
teorie a plusvalorii şi descoperă formele ei concrete, totul în cadrul
procesului repartiţiei venitului naţional. Pe scurt, această idee arată
că muncitorii primesc sub formă de salariu numai o parte din
valoarea pe care ei o creează, cealaltă parte fiind însuşită pe
nedrept de capitalişti.
■ II. Școala marginalistă (neoclasică) este cea de-a doua direcție cu
punct de plecare teoria clasică. Ea s-a impus prin analiza pe care o
face mecanismului economiei de piață, impune termenul de
concurență pură și perfectă, se bazează în special pe calculul
marginal și pe analiza microeconomică (neoclasicismul fiind
considerat a doua revoluție în gândirea economica)
Reprezentanții scolii marginaliste (se remarcă școala austriacă):
■ Leon Walras (1834-1910)
■ Stanley Jevons (1835-1882)
■ Carl Menger (1840-1921)
■ La granița dintre sec. XIX-XX se impune gândirea neomarginalistă,
având ca reprezentanți pe Ludwig von Mises, Frederich A. von Hayek,
Vilfredo Pareto, J.R. Hicks, Alfred Marshall. Ei dezvoltă teoria
marginalistă, analiză microeconomică și impun noțiunea de opțiune,
de alegere.
■ La începutul sec. XX a apărut teoria pieței cu concurență imperfectă,
dezvoltată de Joan Robinson și Edward Chamberlin.
■ Teoria economică bazată pe analiza microeconomică a constituit și
constituie și astăzi un instrument util de anliză a pieței, dar se
dovedește insuficient în înțelegerea unor probleme de ansamblu, cum
ar fi crizele economice.
■ Marea criză economică mondială din 1929-1933, deschide noi
orizonturi și căutări în știința economică.
■ Se impune astfel, analiza macroeconomică și implicit doctrina
keynesistă sau dirijistă, cu fondatorul John Maynard Keynes (1889-
1946), care revoluționează gândirea economică (a treia revoluție în
gândirea economică), odată cu apariția cărții ”Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” în 1936.
■ Conform lui Keynes, statul trebuie să intervină în activitatea
economică, ca un dirijor, să întrebuinţeze măsuri politico-fiscale şi
monetare, pentru a slăbi efectele provocate de recesiuni si boom-uri.
■ Preocuparea fundamentală a lui Keynes a fost aceea de a stabili o
corelaţie între dezvoltarea economică a societăţii şi nivelul ocupării
resurselor de muncă disponibile, de a oferi soluţii pentru înlăturarea
somajului.
■ Din punct de vedere academic, Keynesianismul este o compoziţie
formată din neoclasic şi înţelegere keynesiană. Pentru el economia
de piaţă este tinuta în frâu doar prin politica economică statală.
■ După cel de-al II lea război mondial apare doctrina postkeynesistă
(neokeynesistă), care se concretizează în dezvoltarea teoriilor
creșterii economice și elaborarea de modele la nivelul economiei
naționale și mondiale, R Harrord, E. Domar, J.R.Hocks.
■ Neoclasicii și neoliberalii au continuat să critice neokeynesismul și
dirijismul, reproșându-le intervenția excesivă a statului în economie,
îndeosebi politica fiscală și deficitele bugetare crescânde.
Contestarea keynesismului și dirijismului au atins cota cea mai înalta
între anii 1965-1975 sub forma așa numitei contrarevoluții
monetariste.
■ Astfel apare doctrina monetaristă cu reprezentatul Scolii de la
Chicago, Milton Friedman, R.Clower. Acestia acordă un rol important
monedei, considerându-se că este singurul instrument prin care piața
liberă se poate regla.
■ Monetarismul consideră că stabilitatea monedei şi dezvoltarea
echilibrată a economiei ar putea fi realizate printr-un control oficial al
masei monetare în circulaţie şi prin creşterea anuală a acesteia cu
un anumit procent.
 Economiști români consacrați

■ Nicolae Manoilescu (1891-1950) a rămas în istorie ca unul dintre

marii economişti ai lumii prin teoriile lui privind schimburile
comerciale internaţionale, mai ales în America Latină,
personalitatea lui fiind una foarte populară. Teoria protecţionismului
şi a schimbului internaţional, 1928, a fost folosită ca punct de
plecare în politica economică în Brazilia și nu numai.
■ Nicholas Georgescu-Roegen a fost un distins matematician şi unul
dintre marii economişti ai lumii din secolul XX. A fost fondatorul
Bioeconomiei, principala carte Legea entropiei și procesul
economic, 1971.
■ Bibliografie:
➢ O istorie a gândirii economice, Marin Badea, Cristina Balaceanu,
Editura ProUniversitaria, 2014;
➢ Universul teoriilor economice, Alexandru Tasnadi, Bogdan Tasnadi,
Editura Economica, 2004;
➢ Doctrine economice, Sultana Suta-Selejan, Editura Eficient, Bucuresti
1996;
➢ Doctrinele economice, Moldovanu Dumitru, Editura ARC, 2005;
➢ Tratat de doctrine economice, Ivanciu Nicolae Valeanu, Ed. Monitorul
official, 1996;
➢ A brief History of Economics: 2nd Edition, Kindle Edition, E. Ray
Canterbery, World Scientific Publishing, 1995;
➢ manuale online.