Tema 1. Introducere în teoria economică generală.

Economia, Ştiinţa economică şi viitorul

domeniu profesional.
1.1 Raportul dintre activitatea umană, economie, ştiinţa economică şi viitorul domeniu
profesional.
1.2 Obiectul de studiu al economics-ului.
1.3 Geneza ştiinţei economice şi etapele principale de dezvoltare.
1.4 Funcţiile ştiinţei economice.
1.5 Nivelele de cercetare ale ştiinţei economice.
1.6 Ştiinţa contemporană şi sistemul științelor economice.
1.8 Metodele de cercetare ale ştiinţei economice.
1.8 Economia normativă și pozitivă;
1.9 Economia viitorului domeniu profesional - activitate şi ştiinţă economică aplicativă.

1.1 Raportul dintre activitatea umană, economie, ştiinţa economică şi viitorul domeniu
profesional.

Activitatea umană este diversă. Aici vorbim de toate activitățile ce pot fi efectuate de către om în
diferite perioade de timp. Această activitate umană este cercetată de către diferite științe, inclusiv
activitățile profesionale ce sunt studiate de științele viitoarei profesiei alese de căte fiecare. Pe de
o parte, este activitatea umană, pe de altă parte, sunt științele ce studiază activitatea umană.
Activitatea umană este ceva ce este înfăptuită sau urmează să fie relizată, pe cănd știința este o
reflecție a activității umane, anumite viziuni subiective, expilicate de fiecare cercetător cum
crede.

În cadrul acestor științe se evedențiază științele economice, ce studiază activitatea

economică. Prin urmare, științele economice sunt diverse și studiază activitatea economică, spre
deosebire de alte științe ce studiază alte aspect ale activității umane. Științele economice se
impart în științe economice fundamentale și aplicative. În cadrul științelor economice
fundamentale se deosebește, în special, stiința economică generală ce studiază fundamentele
activității economice și ce este o ramură a științelor economice. Și ea este un termin utilizat
pentru a evedienția caracterul fundamental al teoriei economice generale. Istoria terminilor.

1. În Grecia Antică – Economie, mai precis – oikonomicos.

2. Terminul de economie politică a fost introdus în anul 1615 în Traicté de l'œconomie
politique (Tratat de economie politică), de Antoine de Montchrestien și desemna pe
atunci știința produsul și distribuția bogăției la nivel de țară. Tratatul a fost scris
 pentru suveranul de atunci al Franței, Ludovic al XIII-lea, tatăl lui Ludovic al XIV-
lea. Numele provine de la grecescul "politeia" (ordine socială) și "oikonomia"
("oikos" = casă, gospodărie; "nomos" = lege).
3. Terminul de economie a fost introdus îcepănd cu sfărșitul secolului 19 și de către
reprezentanții neoliberalizmului.
4. Terminul de Economie general a apărut în a doua jumătate a secolului 20 și semnifica
faptul divizării apariției la intersecție a diferitor științe că sa dezvoltat stiința
econmică aplicativa,

Inițial ideile și teoriile economice au apărut încă în vremea veche, în antichitate și în

Eviul Mediu, însă cunoștințele economice erau integrate în diferite sisteme de gândire. Economia
politică a fost termenul original pentru studiul producției, acțiunilor de vânzare și cumpărare și a
relațiilor acestora cu legile, vămile și guvernul. Aceasta s-a dezvoltat, în special, în secolul al
XVIII-lea ca un studiu al economiilor statelor. Spre deosebire de teoria fiziocraților în cadrul
căreia pământul era văzut ca o sursă a bunăstării tuturor, economiștii care studiau economia
politică au propus teoria valorii muncii (introdusă pentru prima oară de John Locke, dezvoltată
mai târziu de Adam Smith și Karl Marx), conform căreia munca este o sursă reală de valoare.
Economiștii preocupați de economia politică au atras, de asemenea atenția asupra dezvoltării
accelerate a tehnologiei, al cărei rol în relațiile economice și sociale a devenit foarte importantă.

La sfârșitul secolului XIX, terminul „economie politică“ a fost înlocuit cu terminul

”economie”, ce a fost folosit de acei cercetători care încercau să studieze procesele economice pe
o bază matematică și axiomatică, în loc să studieze relațiile structurale din cadrul producției și
consumului.

La sfărșitul secolului 20 terminul de economie se folosea paralel cu terminul teoria

economică general.

1.2 Obiectul de studiu al teoriei economice

Obiectul de studiu al teoriei economice a evoluţionat pe parcursul istoriei gândirii

economice şi poate fi formulat astfel:
- studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie,
schimb, repartiţie şi consum a resurselor limitate;
- studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate;
- studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia
modernă şi funcţionează în economia contemporană;
 - modul de utilizare a resurselor limitate pentru satisfacerea necesităților nelimitate.

Economia este o ştiinţă socială ce cercetează baza economică a societăţii umane. Ea

analizează modul în care se administrează resursele relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor
umane nelimitate.

1.3 Etapele principale de dezvoltare a științei economice.

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând din timpurile vechi,
Antichitate şi până în zilele noastre şi au trecut prin următoarele etape:

Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă au apărut
primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia
Antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India
veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile
la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi
Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca
ştiinţă ce studiază căile de îmbogățire

Etapa medievală , care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Gândirea economică în Evul Mediu
s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii au formulat două idei fundamentale:

- ideia, că unicul izvor de existenţă este munca personală;

- ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin
intermediul binefacerii.

Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma
Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul
just” ş. a.

Etapa mercantilistă , care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut
idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că
principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii
economice se află comerţul. Obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea relaţiilor de
comerţ. Anume la această etapă în anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine
Montchrestien cu titlul „Tratat de economie politică”.
Etapa fiziocrată , care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această etapă centrul de
studiere a activităţii economice a fost transferat din circulaţie în sfera de producţie, în special în
agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net.
La această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul
francez Fr.Quesnay.

Etapa liberalismului clasic , care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei
treimi a sec. XIX. Această perioadă este dominată de celebra lucrare a lui A.Smith, ce are
valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice
este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.

Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul din
reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul
naţional de economie politică” (1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu
individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună statului sfaturi
concrete şi realiste.

Etapa marxistă , care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi încreputul sec. XX. în țările
europene socialiste acrst Această etapă este prezentată de K.Marx, care este considerat un
fondator de nouă şcoală economică. În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe
poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al teoriei economice – studierea relaţiilor de
producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii
economice noi: munca concretă, munca abstractă, compoziţia organică a capitalului, preţul de
producţie ş.a.

Etapa neoclasică , care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului
XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei
etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat
teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei
economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.

Etapa keynesiană și neokeynesistă, care se încadrează între anii 30 ai secolului XX și până în

prezent. Această etapă este este concepută de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria
generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei
economice. În general. J.M.Keynes a formulat următoarele:

- necesitatea amestecului statului în economie şi elaborarea programelor anticriză;

- stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital;
- reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă;
 - analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.

Etapa neoliberală , care a început din anii 70 ai secolului XX. Principalii reprezentanţi ai acestei
etape sunt: W. Eucken, L.Mises, F. Hayek şi M. Friedman, R. Lucas, care formează nucleul cel
mai activ al gândirii economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor corifei ai
ştiinţei economice constau în următoarele:

- limitarea statului în activitatea economică;

- stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare;
- reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii;
- elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.
- „Avuţia naţiunilor” (1776) şi de operele renumiţilor savanţi T.Malthus, D.Ricardo,
J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith e considerat ca părinte al ştiinţei economice. Anume la
această etapă a fost pusă temelia analizei categoriilor economice: munca, salariul,
capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În
viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor
de îmbogăţire a naţiunilor.

Etapa dezvoltării doctrinei instituționale ce pune în bază regulile ce conduc o societate

(caracteristică pentru dezvoltare din începutul secolului 20 și pănă în prezent. Aceastei doctrine
îi este caracteristic combnarea de diferite științe sociale.

1.4 Funcţiile ştiinţei economice.

Se evidențiază un șir de funcţii ale științei economice, inclusive:

Funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice. Teoria economică

cercetează fenomenele economice, determină legităţile economice şi formulează legile
economice. Teoria economică trebuie să dea răspuns la modul de realizare a problemelor
vitale înaintate de viaţa reală (de ex., care-s cauzele şi consecinţele inflaţiei, şomajului,
deficitului bugetar şi alte fenomene negative ale economiei naţionale).

Funcţia metodologică. Teoria economică constituie baza teoretică a celorlalte disciplini

economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disciplinele economice. După
expresia Laureatului Premiului Nobel P. Samuelson „teoria economică este regina
ştiinţelor economice, fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.
 Teoria economică şi alte disciplini economice luate în ansamblu formează sistemul
ştiinţelor economice. Acest sistem cuprinde: ştiinţele economice fundamentale (teoria
economică generală, doctrinele economice, Geografia economică ş. a.); ştiinţele economice
teoretico-aplicative (economia industriei, economia agriculturii, transportului, finanţe şi
credit, relaţii economice internaţionale); ştiinţele economice aplicative (finanțele,
econometria, sociologia economică ş. a.).

Funcţia practică. Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii economice. În

baza teoriei economice sunt determinate principalele scopuri ale societăţii în domeniul
economic:

asigurarea creşterii economice şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei;

asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, asigurarea cu loc de muncă a tuturora care
doresc şi dispun de capacităţi de muncă, ridicarea eficienţei economice şi obţinerea
rezultatelor maxime cu cheltuieli minime;

stabilizarea nivelului de preţuri şi limitarea proceselor inflaţioniste;

asigurarea libertăţii economice antreprenorilor, salariaţilor şi consumatorilor în activitatea

acestora;

repartiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel încât nici o pătură socială a
populaţiei să nu devină săracă;

asigurarea socială a celora, care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, a

invalizilor etc);

asigurarea unei balanţe active în comerţul extern şi în relaţiile monetare internaţionale.

Aceste scopuri stau în faţa fiecărei ţări din lumea contemporană.

Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică –
acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor
economice ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor
obiective pornind de la condiţiile existente şi folosind mijloace şi tehnici adecvate.
Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele politici economice: politica
monetară, valutară, fiscală, bugetară, de preţuri, de venituri, de ocupare a forţei de muncă,
sectorială, comercială, de susţinere a micului business ş. a.

1.5 Nivelele ştiinţei economice.

Microeconomie, Macroeconomie, Mezoeconomia, Mondoeconomia. În ultimul timp se vorbește
de Cosmoeconomie.

Microeconomie reprezintă ansamblu de procese și de fenomene economice, relatii și legături

cauzale și funcționale ale acestora, care se formează la nivelul unităților economice ale famililor,
întreprinderilor, diferitor unități economice, de regulă, prin mecanizmul de piață.

Macroeconomia reprezintă ansamblul de procese ce se realizează la nivel de țară.

Mezoeconomia relizează pocecesele economice la nivelul subramurilor, ramurilor și teritoriilor

economice, unităților adninistrativteritoriale.

Mondoeconiomia reprezintă procesele economice ce se realisează în cadrul economiei mondiale.

Cosmoeconomia este un set de procese economice ce se vor realiza în cadrul cosmosului.

1.6 Ştiinţa contemporană şi sistemul științelor economice.

Știința economică poate fi clasificată în știința economică fundamental și aplicativă. Dar este și
alt tip de clasificare, cănd știința aplicativă este clasificată în dependență de felul cum este în
apariție – funcțională (economia agriculturii, economia industiei, economia transporturilor etc),
în dependență de divizarea acesteia pe domenii (bănci, credit, buget, investițșii etc), precum și în
dependență de conexiunea cu alte științe (sociologia economică, ergonomia, economia biologică
etc). În bază sunt căteva principii comune – cel al divizării și funționalității pe domenii. Această
clasificare ține de regulă de procesele applicative. Cu toate că fiecare știință are partea sa
metodoloțilă, deci fundamental.

1.7 Metodele de cercetare ale ştiinţei economice.

Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:

Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice la

concluzii generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice). Deducţia
presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare (de la general la particular,
de la teorie – la fapte).

Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic, determinarea

esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective.
De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă,
capital, resurse materiale etc.).

Unitatea dintre analiză şi sinteză . Analiza înseamnă descompunerea fenomenului, procesului de

cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părţi necesare ale
întregului.

Analiza economică se manifestă în următoarele forme:

analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului economic (de ex., analiza
procesului de privatizare, care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate);

analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor economice;

analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat;

analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice într-o

anumită perioadă de timp;

analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul

unităţilor economice, la nivelul firmei;

analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul

societăţii.

Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin
resorturi interne (cauzale şi funcţionale). De ex., analizând sporirea volumului de producţie din
industrie, agricultură, transport şi din alte ramuri se face sinteză, că economia naţională se află în
stare de prosperare sau expansiune.

Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii

economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul
apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice

Unititatea dintre metoda istorică şi cea logică. Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi
fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda logică este aceea
care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce
este esenţial şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele
întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei.Orice proces sau fenomen economic trebuie
studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De ex., din punct de vedere istoric şi logic
trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfa, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un produs
al schimbului de mărfuri.
Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui
sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului
real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în
cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această metodă, de regulă, este aplicată în
procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.

Metoda de experiment.

În fond se poate spune că sunt trei grupe de metode: calitative, cantitative și mixte. Metodele
cantitative includ aparatul matematic, cele calitative presupun examinarea poceselor economice
din punctul de vedere a legăturilor și raporturilor structurale, iar medodele mixte presupun
combinare cercetării calitative și celelei cantitative.

1.8 Economia normativă și pozitivă.

Această clasificare indică la utilizarea economiei ca știință. Economia pozitivă isistă la roul său
de a fi descriptivă, iar deciziile să fie luate de un agent înarmat cu cunoștițe. Rolul princip al
științei este de a furniza informație corectă pentru a lua decizii. Economia normativă vede rolulul
științei în a lua decizii în baza informație furnizată tot de ea.

1.9 Economia viitorului domeniu profesional - activitate şi ştiinţă economică aplicativă.

aportul dintre activitatea umană, economie, ştiinţa economică şi viitorul domeniu
profesional.

Domeniul professional are atribuți directe la știința economică. Activitatea profesională se

execută de regulă din considerente economice, se face pentru a obține bunuri necesare persoanei.
Știința economică a unui domenu professional este știință economică aplicativă, descriind cum
decurge activitatea economică în acest domeniu. În cadrul științei economco-profesionale un loc
aparte revine părții sale metodologic. Parțial, o partea semnificativă a metodologiei științei
economiei domenului professional se bazeză și este o parte din teoria economiei generale, în
special ce ține de terminii economici, dar și unele procese cu caracter economic. Procesele de
vânzare-cumpărare, cererea și oferta de produse carcteristice domeniului professional, preț și
altele sunt caracteristice și domeniului profesional