Economie Politica - Cursuri 2017-2018

Economie politică Facultatea de Drept, Universitatea din București
Ion Bucur Seria

I
Economie politică
03.10.2017
CONSTITUIREA ECONOMIEI POLITICE CA ȘTIINȚĂ
Istoria gândirii economice consemnează referiri privind știința economică încă din sec. IV î. Hr., în
epoca lui Aristotel, și chiar din sec. VI, în principal prin lucrările lui Confucius în China.
Știința economică s-a constituit prin detașarea treptată, progresivă de morală și filosofie.
Astfel, între sec. VII și III î. Hr. în China și în India s-au dezvoltat numeroase curente filosofice, ale căror
precepte comportă și importante dimensiuni economice. Procesul de autonomizare a științei economice
continuă în lucrările filosofilor greci. Cu toate acestea, cunoștințele cu caracter economic nu sunt integrate
într-o unitate doctrinară și vizau cu predilecție problemele democratizării cetății, liberalizării economiei,
abolirii sclavajului.
O primă lucrare consacrată economiei este cea a filosofului grec Xenofon, lucrare care a purtat
titlul „Economia”. Istoria gândirii economice consideră această lucrare ca un prim tratat de
microeconomie, lucrare în care sunt prezentate regulile organizării cetății. În concepția lui Xenofon,
producția de bunuri utile constituie izvorul bogăției, iar agricultura reprezintă o activitate esențială.
Măsurile de liberalizare a economiei propuse de sofiști sunt combătute de Socrate, apoi de către
discipolul acestuia – Platon. În lucrarea sa intitulată „Republica”, Platon propune un sistem „comunist”
(egalitar), sistem care constă în aproprierea colectivă a bunurilor de producție în cadrul comunității.
Spirit universal, deschis tuturor domeniilor cunoașterii, Aristotel se ocupă de politică și economie
în lucrările sale intitulate „Politica” și „Etica nicomahică”. În esență, Aristotel respinge distribuția
egalitaristă propusă de Platon și se pronunță pentru economia de piață în contextul proprietății private.
Cu toate acestea, el condamnă tendința de acumulare de bogății.
Contribuțiile semnificative ale lui Aristotel în domeniul economiei depășesc cadrul evoluțiilor
politice și economice caracteristice perioadei respective. El introduce în analiza economică un nou factor
de producție, respectiv capitalul, sugerând chiar posibilitatea substituirii acestuia cu munca. De asemenea,
Aristotel definește pentru prima dată unele dintre funcțiile banilor, respectiv funcția de etalon al valorii,
de instrument de schimb și de mijloc de economisire.
Termenul „economics” provine din grecescul „oiconomia”. În accepțiunea lui Aristotel, acest
termen desemna managementul gospodăriei. Aristotel a fost primul care a evidențiat diferența dintre
valoarea de întrebuințare și valoare, respectiv valoarea de schimb, un aspect important în dezvoltarea
teoriei valorii în știința economică modernă.
Se evidențiază susținerea în favoarea proprietății private, argumentând că aceasta asigură
stimulentele necesare proprietarilor în ceea ce privește utilizarea productivă a pământului. Acest argument
a fost preluat de către stoicii greci, școală filosofică de gândire apărută spre sfârșitul vieții lui Aristotel
(384 – 322 î. Hr.).
Ion Bucur Seria
I
Stoicii aduc contribuții în domeniul logicii și adoptă rațiunea și conceptul de lege naturală.
Stoicismul a fost introdus la romani în jurul anului 200 î. Hr. și a exercitat o influență profundă asupra
jurisprudenței romane. Juriștii romani au preluat de la stoici conceptul de lege naturală de mare importanță
pentru economiștii clasici.
Între sec. IX și XIII se dezvoltă filosofia scolastică. Gândirea economică a evului mediu este intim
legată de morala creștină. Astfel, asocierea gândirii economice cu teologia este reflectată în lucrarea lui
Thomas d’Aquino, lucrare intitulată „Summa Theologica”. Invocând cerințele religiei creștine, autorul
se preocupă de identificarea practicilor economice „juste”, considerând că există un „preț just”, un
„profit just” și un „salariu just”, condamnând ca imorale împrumuturile cu dobândă.
Autorii scolastici se caracterizează prin abordarea juridică a activității economice conform tradiției
legii romane. Ideile exprimate în Summa Theologica pot fi considerate ca cele care vor justifica sistemul
economiei de piață care se va dezvolta ulterior, odată cu renașterea și mișcarea mercantilistă.
Odată cu destrămarea feudalismului și apariția mercantilismului, în sec. XVI se înregistrează o
explozie a scrierilor economice, în difuzarea cărora un rol important l-a avut presa tipărită. În această
perioadă, atenția este concentrată pe consolidarea statului națiune. Astfel, pe plan politic se manifestă
tendința de extindere a statului centralizator, care în epocă dobândește forma monarhiei absolute.
Filosofia mercantilistă susține intervenția activă a Guvernului pentru promovarea comerțului și
acumularea de metale prețioase, în special aur, și alte forme de avuție, în interesul statutului.
Printre problemele analizate de mercantiliști, unele larg dezbătute și în zilele noastre, se situează
rolul și importanța banilor în stimularea economiei.
Sintagma „economie politică” este utilizată pentru prima dată în anul 1615, odată cu apariția în
Franța a lucrării „Tratat de economie politică” sub semnătura lui Antoine De Mon Chrestien. Această
nouă denumire, respectiv de economie politică, este utilizată pentru a distinge de economia gospodăriei,
care a reprezentat preocuparea filosofilor antici.
Sec. XVII a constituit epoca apariției filosofilor raționaliști, precum Descartes și John Locke, care
și-au exprimat optimismul în ceea ce privește puterea rațiunii. Astfel, John Locke este important în special
pentru istoria gândirii economice. El a dezvoltat ideea proprietății private ca un drept natural și a oferit
o descriere rezonabilă a ceea ce economiștii au denumit ulterior „teoria cantitativă a banilor”, care
sugerează ideea că injecțiile masive de bani în economie au drept rezultat prețuri mai mari decât o
producție superioară.
De asemenea, John Locke a evidențiat rata naturală a dobânzii, astfel introducând conceptul de
drept natural în problematica științei economice. Ulterior, metoda sa deductivă a fost adoptată de
economiștii clasici și a rămas un element de referință pentru știința economică modernă.
Majoritatea filosofilor britanici din perioada 1660 – 1850, precum John Locke, David Hume, Ben
Thab și John Stuart Mill, au avut în centrul preocupărilor diferite aspecte economice, ceea ce evidențiază
importanța deosebită a teoriei economice pentru epoca respectivă.
10.10.2017
Desprinderea și dezvoltarea economiei politice a parcurs mai multe etape.
Ion Bucur Seria
I
O primă etapă a fost mercantilismul și fiziocrația. Mercantilismul a reprezentat o doctrină și, în

același timp, o politică economică. Așa-numitul sistem mercantil a cuprins perioada celor 3 secole care
separă societatea medievală de capitalismul industrial, respectiv sec. XVI – XVIII.
Ideea centrală a acestei doctrine economice o reprezintă abordarea problemelor de natură
economică din punctul de vedere al îmbogățirii comercianților și a statului. Astfel, aurul și argintul
sunt considerate în concepția mercantilistă sursele cele mai importante ale bogăției. Determinarea concretă
a modalităților de procurare a acestor metale prețioase a condus la constituirea unor adevărate școli
naționale mercantiliste cu elemente proprii de gândire economică.
Astfel, pot fi distinse mercantilismul spaniol și italian, care, în esență, se pronunță pentru
interzicerea ieșirilor de lingouri de aur, în scopul ocrotirii bogăției și a puterii.
În al doilea rând, se poate identifica așa-numitul mercantilism francez (colbertist/ industrial),
reprezentat în Franța de Mon Chrestien, de Colbert. Mercantiliștii francezi văd în dezvoltarea
manufacturilor sursa esențială de îmbogățire. În acest sens, un sprijin important trebuie să-l acorde statul
prin punerea în aplicare a unei politici protecționiste și a intervenției directe în afaceri.
În al treilea rând, putem identifica mercantilismul englez și olandez (comercialism), întrucât
abundența de monedă trebuia creată, realizată prin comerțul exterior, în ultimă instanță îmbogățirea
reprezentând excedentul balanței comerciale.
O altă ramură o reprezintă mercantilismul german, care pune accentul pe rolul finanțelor publice
în dezvoltarea economiei.
Din analiza surselor și a modalităților de îmbogățire rezultă că soluțiile preconizate de mercantiliști
sunt de natură intervenționistă. Deși sunt favorabili activității comerciale, mercantiliștii nu se declară
adepți ai liberalismului economic.
De la sfârșitul sec. XVIII, tezele mercantiliste încep să fie contestate, cristalizându-se o nouă
orientare, denumită neomercantilism. Treptat, se consacră dreptul de proprietate ca fiind un drept
natural și se accentuează criticile la adresa intervenționismului statal.
Situația nefavorabilă înregistrată în Franța ca urmare a aplicării rețetelor colbertiste, respectiv criza
finanțelor regale, criza din domeniul agriculturii, a condus la instituirea unei orientări pro agricole,
denumită ulterior fiziocrație. Fiziocrația reprezintă o școală de gândire dezvoltată cu predilecție în Franța,
în intervalul 1750 – 1770. Doctrina fiziocrată este structurată pe noțiunea de drept natural, noțiune
utilizată de John Locke pentru justificarea proprietății private combinată cu cea de ordine naturală și
bazată pe abordarea activității economice în termeni de flux, de circuit.
Liberalismul economic al fiziocraților este strâns legat de ideea primatului agriculturii. În
concepția liderului acestei orientări, Francois Quesnay, agricultura constituie singura ramură productivă
în care se creează produs net, celelalte activități fiind considerate sterile. Francois Quesnay a publicat
lucrarea intitulată „Tablou economic”, care va constitui ulterior sursă de inspirație pentru analiza
principalelor interdependențe dintre ramurile și sectoarele economiei.
O a doua mare etapă în constituirea și evoluției științei economice o constituie Școala clasică a
liberalismului economic. Această etapă se întinde de la sfârșitul sec. XVIII și include și începutul sec.
Ion Bucur Seria
I
XIX. În substanța sa, economia clasică este generată de filosofia iluminiștilor și de doctrina ordinii
naturale, ea reușind o nouă abordare a economiei politice.
Economistul scoțian Adam Smith, considerat liderul Școlii clasice engleze, realizează o nouă
sinteză, care constituie punctul de plecare al economiei politice clasice. În principala sa lucrare, intitulată
„Avuția națiunilor”, Smith realizează fundamentarea ideilor libertății economice și a concepției liber-
schimbiste în relațiile cu alte țări. În numele interesului consumatorului, Adam Smith respinge sistemul
mercantil, iar pe de altă parte se delimitează de fiziocrați, considerând că avuția unei națiuni este alcătuită
din totalitatea bunurilor necesare existenței, bunuri obținute din munca din activitatea anuală a unei națiuni.
Adam Smith nu se limitează la a propune o nouă definire a avuției, ci se preocupă totodată de identificarea
factorilor creșterii acestei avuții.
Realizarea acestor deziderate nu se poate face decât în contextul unei economii de piață.
Descoperirea sa, și anume faptul că mecanismul pieței reprezintă o ordine naturală care se
autoreglează, reprezintă una dintre cele mai importante contribuții în domeniul analizei economice.
Totodată, Smith enunță celebra alegorie a mâinii invizibile, care asigură, în concepția sa, o mai
bună alocare a resurselor disponibile și conciliază interesul general cu cel personal. Răspunzând cerințelor
constituirii unui fundament teoretic al intereselor noilor clase industriale, Adam Smith a furnizat ideologia
laissez-faire, care reprezintă o adevărată garanție intelectuală a liberei inițiative, în condițiile unei
ingerințe minime a statului.
Un alt reprezentant de seamă al Școlii clasice este David Ricardo. Lucrarea sa principală se
cheamă „Principiile economiei politice și ale impunerii”. Totodată, Ricardo a efectuat studii aprofundate în
domeniul naturii rentei economice, teoriei valorii muncă, domeniul comerțului internațional, propunând
astfel o primă versiune a legii avantajelor comparative, care susține că națiunile trebuie să importe sau să
exporte în funcție de costurile lor relative.
Alături de David Ricardo, în categoria economiștilor clasici îl putem include și pe Thomas
Malthus. În principala sa lucrare, intitulată „Eseu asupra principiului populației”, pastorul anglican
Malthus preconizează stoparea creșterii demografice, așa-numita lege a lui Malthus evidențiind faptul că
populația crește în progresie geometrică, în timp ce producția agricolă crește lent în progresie
aritmetică. În consecință, rezulta ideea conform căreia suprapopulația reprezenta cauza esențială a
sărăciei.
În general, economiștii clasici sunt adepți ai liberalismului economic. Acest curent reprezintă
doctrina economică în concepția căreia interesul general reprezintă rezultanta intereselor individuale.
Cu alte cuvinte, nu se poate realiza mai bine interesul general decât prin urmărirea interesului personal în
condițiile libertății comportamentelor economice individuale.
Se apreciază că liberalismul economic s-a fundamentat pe 3 mari principii:
1. Indivizii au comportamente raționale.
2. Piața reprezintă elementul esențial al reglării economice.
3. Valorile se schimbă contra valori.
După modelul științelor naturii, aflate în plină afirmare în această perioadă, gânditorii clasici
atribuiau legilor naturale rolul de a explica funcționarea economiei de piață într-un context de liberă
concurență.
Ion Bucur Seria
I
În opoziție cu liber-schimbismul se află protecționismul. În conformitate cu acest sistem, se

impunea protejarea ramurilor și sectoarelor economiei naționale de concurența externă prin
intermediul unor măsuri de ordin vamal și nevamal, măsuri întreprinse de către stat.
Promotorul acestei teorii a fost economistul german Friedrich List, care a publicat lucrarea
„Sistem național de economie politică”, lucrare în care face o critică a orientării, a Școlii clasice engleze.
Pe parcursul sec. XIX au existat însă și încercări de prezentare și chiar de aplicare a unor moduri
de organizare alternativă a raporturilor sociale.
Teoria economică a lui Karl Marx a beneficiat substanțial de aportul economiștilor clasici. Opera
majoră a lui Marx, intitulată „Capitalul”, are ca subtitlu „Critica economiei politice”. Printre altele, Marx a
analizat producția și legile care determină prețul mărfurilor și veniturile care se constituie în
societate. De asemenea, Marx continua analiza valorii muncă, cercetând de asemenea rolul și formele
capitalului, teoria profitului, precum și procesele specifice reproducției sociale. Analiza sa economică
propune un proiect de societate, care îl distinge net de majoritatea economiștilor, doctrina propusă fiind
indiscutabil legată de istoria mișcării muncitorești. El este considerat de altfel și ultimul dintre clasici.
După aproximativ un secol de evoluție economică, instrumentele analizei clasice s-au dovedit
insuficiente pentru explicarea comportamentului noilor actori ai vieții economice. În consecință, se
cristalizează o nouă școală, o nouă orientare de gândire, denumită economia politică neoclasică.
În intervalul 1870 – 1874, pe fondul ascensiunii capitalismului apare o nouă teorie, denumită mai
târziu teoria neoclasică/ marginalistă, care se va constitui într-o nouă paradigmă cu rol determinant în
reflecția economică a sec. XX.
Există 3 școli de gândire neoclasică. Prima, Școala de la Viena, fundamentează teoria subiectivistă
a valorii, bazată pe utilitatea bunurilor. A doua, Școala de la L..., este cunoscută îndeosebi pentru
contribuția la dezvoltarea teoriei echilibrului general. A treia, Școala de la Cambridge, s-a preocupat în
esență de condițiile și implicațiile echilibrului parțial.
Față de predecesori, neoclasicismul înregistrează anumite particularități. În primul rând, față de
teoria obiectivă a valorii, neoclasicii analizează valoarea de schimb plecând de la utilitate. În concepția
lor, nu munca determină valoarea, ci utilitatea marginală a ultimei unități consumate din bunul respectiv.
În al doilea rând, neoclasicismul realizează o nouă viziune asupra societății și asupra activității
economice, accentul fiind pus pe calcul marginal și pe analiza microeconomică. Conceptul esențial al
teoriei neoclasice este cel de raritate a resurselor. Obiectul de cercetare al economiei îl reprezintă alegerile
raționale efectuate de către indivizi.
Așadar, economia neoclasică studiază legile generale care determină alocarea resurselor rare de
către indivizi autonomi și raționali. În esență, marginalismul reprezintă o tehnică de analiză și o metodă de
raționament. Neoclasicismul este un curent teoretic, care într-o perspectivă microeconomică acordă un rol
central calculului în termeni de utilitate în realizarea echilibrului economic. Dintr-o altă perspectivă,
neoclasicismul continuă analiza în termeni de echilibru, prin aceasta oferind un nou fundament teoretic
liberalismului.
Ion Bucur Seria
I
O altă școală este keynesismul și neokeynesismul. John M. Keynes a publicat „Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”, în care propune o nouă explicație a funcționării
economiei naționale. Pentru aceasta, el pornește de la constatarea că economia capitalistă nu funcționa
conform principiilor teoriei clasice și neoclasice, teorii care neglijau rolul monedei în economie.
Analiza efectuată de Keynes reprezintă o critică la adresa lui Jean B. Say, care susținea că
supraproducția este imposibilă, tot Keynes respingând ipoteza ajustării automate a ofertei și cererii la
nivelul care să asigure ocuparea deplină a forței de muncă. De altfel, tema centrală a teoriei sale o
reprezintă analiza cauzelor șomajului și a mijloacelor de remediere a acestuia.
Sintetizând, principalele contribuții ale lui Keynes la dezvoltarea teoriei economice sunt:
1. Analiza are un caracter macroeconomic – astfel, spre deosebire de autorii liberali, care analizează
comportamentul individual, Keynes se ocupă de deciziile colective, determinându-se nivelul global
al veniturilor și ocupării.
2. Crearea unui model de echilibru global în economie – analiza keynesistă susține posibilitatea ca o
economie să poată evolua pe o perioadă îndelungată într-o situație de echilibru în condițiile unei
subocupări a factorilor de producție.
3. Explicarea rațiunilor pentru care economia capitalistă nu poate menține automat ocuparea deplină
4. Formularea teoriei moderne a monedei – Keynes subliniază diferența dintre economia monetară și
economia naturală.
5. Fundamentarea necesității intervenției statale, în scopul de a relansa consumul și de a asigura
ocuparea deplină – pentru aceasta se considera necesară elaborarea politicilor economice și în
special a politicii fiscal-bugetare.
Construită în contextul marii crize economice, analiza keynesistă reprezintă în esență o teorie a
luptei împotriva crizei. Importanța teoriei generale a lui Keynes este apreciată într-o dublă perspectivă –
pe de-o parte, ca o construcție teoretică ce propunea înlocuirea vechii abordări clasice engleze, iar pe de
altă parte, ca o justificare a intervenționismului statal în economie.
17.10.2017
John M. Keynes este indiscutabil economistul a cărui operă a marcat profund sec. XX.
Recomandările sale de politică economică au influențat în mod decisiv acțiunea publică după cel de-al
Doilea Război Mondial.
Anii `30, prin prisma consecințelor profunde – economice și sociale – generate de criză, au marcat
trecerea de la economia laissez-faire la o economie mixtă, în care statul intervine pentru a regla
activitatea economică și pentru a contracara eșecurile sau insuficiențele pieței, revoluționând astfel teoria
economică.
În perioada amintită, economiștii se confruntau cu o problemă esențială, și anume cea referitoare la
explicarea șomajului de masă și identificarea soluțiilor de resorbție a acestuia. În opoziție cu
economiștii clasici, Keynes consideră că piețele înregistrează lacune în orice circumstanțe: în caz de
Ion Bucur Seria
I
recesiune, economia se află în situație de subocupare a forței de muncă, respectiv de șomaj involuntar, de
subocupare a factorului capital, în acest context fiind necesară intervenția statului pentru a relansa cererea.
Instrumentul privilegiat pentru Keynes îl reprezintă politica bugetară, în special prin reducerea
impozitelor, ceea ce ar putea contribui la creșterea venitului disponibil al menajelor (gospodăriile
populației) sau prin creșterea cheltuielilor publice. Politica macroeconomică de reglare a cererii reprezintă
în acest context un ansamblu de măsuri contraciclice. Astfel, în faza de expansiune, politica bugetară poate
fi utilizată pentru a evita așa-numita supraîncălzire a economiei și un nou derapaj inflaționist. Aceste
recomandări formulate de Keynes au fost aplicate după cel de-al Doilea Război Mondial.
În concluzie, ca urmare a unor fenomene apărute după anii `60 – în special apariția primului șoc
petrolier, apariției stagflației – politicile keynesiene de combatere a șomajului nu-și mai dovedesc
eficacitatea. Teoria keynesiană a dat naștere la multiple interpretări ca urmare a divergențelor apărute în
legătură cu aprecierea aportului la Keynes la dezvoltarea teoriei economice. Pe această bază au apărut mai
multe curente de gândire economică în perioada postbelică, respectiv neokeynesismul și
postkeynesismul.
Din îmbinarea analizei microeconomice neoclasice cu analiza macroeconomică de tip keynesian a
rezultat apariția în anii `50 – `60 a unei orientări denumite sinteza neoclasică, aceasta fiind îmbrățișată de
marea majoritate a economiștilor.
Gândirea keynesiană a influențat politicile economice din perioada postbelică din principalele țări
ale lumii. Începând cu anii `70, politicile tradiționale de tip keynesist, și anume politicile de management al
cererii, încep să se dovedească relativ ineficace. Perioada respectivă este dominată de apariția unor
fenomene noi, respectiv cele 3 șocuri petroliere, criza datoriei în țările cu venituri mai reduse și
instabilitatea și insolvabilitatea sistemului bancar.
În consecință, asigurarea creșterii economice a făcut necesară elaborarea unor noi teorii și a unor
sisteme alternative. Această nouă teorie se cheamă neoliberalism. Acesta reprezintă adaptarea teoriei
clasice a liberalismului economic la realitățile economiei postbelice. În concepția neoliberală, concurența
nu este spontană, iar intervenția statului trebuie să se limiteze la crearea cadrului juridic de funcționare
a acesteia, de acțiune armonioasă a prețurilor, precum și pentru limitarea influenței marilor monopoluri.
În cadrul acestor orientări, un loc distinct îl ocupă monetarismul. Ca opoziție la keynesism, așa-
numita contrarevoluție monetaristă se impune atât pe plan politic, cât și pe cel al teoriei economice în anii
`60. Liderul incontestabil al monetarismului a fost economistul Milton Friedman – șeful Școlii de la
Chicago, care a formulat faimoasa regulă monetară, devenită simbol al monetarismului.
Monetarismul tradițional susținea neutralitatea monedei, precum și lipsa de influență asupra
nivelului prețurilor. Monetariștii actuali consideră că inflația este întotdeauna de origine monetară și
că este inutilă susținerea ocupării printr-o politică monetară activă. Astfel, pentru Milton Friedman,
atenuarea inflației necesită controlul asupra masei monetare. Monetarismul se bazează pe postulatul
conform căruia piața, ca urmare a informațiilor furnizate prin sistemul de prețuri, este capabilă să realizeze
alocarea optimă a resurselor.
Ion Bucur Seria
I
Începând cu anii `70 se constituie o nouă școală, intitulată Noua macroeconomie clasică. În
esență, aceasta reprezintă o ideologie conservatoare și o variantă radicalizată a monetarismului. Astfel,
noii clasici sunt adepți ai conservatorismului pe plan politic, în timp ce neokeynesiștii sunt adepții ideilor
de justiție socială și solidaritate. De asemenea, opțiunea noilor economiști clasici pentru exprimarea ideilor
sub formă matematică determină existența unor deosebiri din punct de vedere al recomandărilor de politică
economică.
În domeniul macroeconomiei, în perioada actuală, noii economiști clasici dețin întâietate. În cadrul
acestei orientări se înscriu, de asemenea, Școala anticipațiilor raționale și Școala alegerii publice. În
perioada 1970 – 1980, analiza macroeconomică a înregistrat o mutație semnificativă odată cu construcția
fundamentelor microeconomice și confruntarea dintre noua economie clasică și noua economie
keynesiană.
Prima orientare, avându-l ca lider pe Robert Lucas, propune revenirea la clasici, considerând ca
sterile modelele de previziune keynesiană, considerând de asemenea macroeconomia keynesiană ca lipsită
de rigoare, întrucât nu se bazează pe niciun fundament microeconomic, considerând de asemenea politicile
economice ineficace, întrucât agenții dejoacă efectele lor așteptate, care sunt anticipate rațional.
Ca răspuns la această nouă ofensivă apare o nouă generație de economiști, denumiți noii
keynesieni, în rândul cărora pot fi menționați Olivier Blanchard, Gregory Mankiw, Joseph Stiglitz. În
esență, noii keynesieni acceptă necesitatea fundamentelor microeconomice. În al doilea rând, ei susțin în
anumite circumstanțe necesitatea politicilor macroeconomice bugetare și monetare de reglare a cererii. De
asemenea, consideră că principala sursă de disfuncție a piețelor o constituie imperfecțiunea informației.
Actualii economiști neoclasici au aprofundat și au extins analiza comportamentului microeconomic,

constituindu-se așa-numita Noua microeconomie neoclasică.
În cadrul acestei orientări, ca domenii principale se înscriu economia ofertei, școala ultraliberală
a drepturilor de proprietate. Economiștii ofertei propun o reducere semnificativă a impozitelor directe și
o atenuare sensibilă a caracterului lor progresiv, cu implicații favorabile asupra investițiilor și ofertei.
De asemenea, utilizarea teoriei microeconomice a fost extinsă și la analiza efectelor legilor și ale
dreptului, constituindu-se astfel un nou domeniu de specializare, cunoscut sub denumirea de law and
economics.
Tot pe această linie trebuie menționată și economia experimentală, care, în esență, se referă la
mobilizarea psihologiei în scopul efectuării experimentelor de laborator. Astfel, observațiile realizate
permit testarea predicțiilor teoriei economice.
Un alt domeniu îl reprezintă neuroeconomia, respectiv o nouă ramură care studiază adoptarea
deciziilor prin utilizarea unor resurse precum imageria cerebrală.
În fine, mai este așa-numita economie a dreptului, care utilizează instrumentele analizei
economice în scopul de a studia probleme specifice sferei juridice. Interesul pentru juriști constă într-o mai
bună înțelegere a impactului economic al normelor juridice asupra comportamentului indivizilor. De
exemplu, teoreticienii dreptului de proprietate analizează cum o modificare a acestor drepturi poate afecta
prețul și, prin urmare, alocarea resurselor rare în societate. Din perspectiva guvernanței economice a
firmei, această abordare specifică economiei dreptului ridică mai multe probleme:
Ion Bucur Seria
I
 dacă există sisteme juridice mai favorabile decât altele, care stimulează dezvoltarea economică a
firmelor, care asigură protecția investițiilor sau incitația pentru inovare;
 măsura în care țările anglo-saxone dețin sisteme juridice mai eficace și mai adaptate nevoilor
economiei decât cele existente în țările Europei continentale.
24.10.2017
BANII, MONEDA ȘI PIAȚA MONETARĂ
Evoluția și formele monedei. Sistemele monetare
Moneda apare de timpuriu în istoria societății omenești. Inițial, moneda era reprezentată de bunuri
materiale (obiecte prețioase). Schimbul va fi mijlocit ulterior de moneda metalică, realizată din cupru, fier
și bronz. Ca urmare a proprietăților lor, se generalizează utilizarea metalelor prețioase, respectiv a aurului
și argintului în calitate de monedă.
Denumirea generică de bani desemnează diversitatea bunurilor-mărfuri care au îndeplinit rolul de
echivalent general, iar conceptul de monedă evidențiază cantitatea dintr-un anumit metal ce îndeplinește
rolul de etalon și, respectiv, mijloc de circulație. În consecință, termenii de ban și monedă nu sunt
sinonimi. Spre deosebire de ban, moneda nu este un termen generic, ci se referă la un anumit fel de bani, și
anume la piesele metalice cu valoare proprie. Banii reprezintă o noțiune generală, prin care se desemnează
intermediarul general al schimburilor și întruchiparea generalizată a valorii, indiferent de forma concretă
pe care o îmbracă. În schimb, noțiunea de monedă vizează o formă concret-istorică și națională de
existență a banilor, care presupune o denumire concretă și în același timp reglementări specifice privind
emisiunea, circulația ei.
În evoluția sa, moneda a parcurs mai multe etape și a cunoscut forme variate:
1. moneda divizionară
2. biletele de bancă (moneda fiduciară) – valoarea acestora se bazează pe credibilitatea acordată de
organul emitent. În fiecare țară, Banca Centrală deține controlul emisiunii de bilete. Împreună cu
moneda divizionară formează numerarul aflat în circulație.
3. moneda scripturală (banii de cont, respectiv depozitele la vedere) – monedă emisă în principal de
către bănci (băncile comerciale)
4. moneda electronică – progresul informaticii a condus treptat la manifestarea tendinței de
dematerializare a modalităților de circulație monetară, precum și la apariția și dezvoltarea unor noi
mijloace de plată. Ca urmare, moneda scripturală a fost înlocuită într-o proporție tot mai importantă
de către moneda electronică, grație căreia transferul de fonduri între conturi se realizează prin
impulsuri electromagnetice. De asemenea, pentru reglarea de plăți sunt utilizate într-o proporție tot
mai importantă așa-numitele cărți de plastic.
Prin urmare, în epoca contemporană moneda circulă sub 3 forme:
 biletele (moneda fiduciară) – formele actuale ale monedei fiduciare (cecuri și viramente).
 moneda divizionară – reprezentată de piesele aflate în circulație. Actualmente, moneda divizionară
în circulație are o valoare facială cu mult superioară valorii conținutului în metal.
Ion Bucur Seria
I
 moneda scripturală – reprezentată de masa depozitelor la bănci și alte instituții financiare. O altă
formă a existenței monedei scripturale o reprezintă cardurile bancare.
Numerarul (bancnote + monede) împreună cu depozitul băncilor comerciale păstrate la Banca
Centrală (în contul rezervelor minime obligatorii) formează banii primari sau baza monetară și constituie o
creanță față de Banca Centrală.
Baza monetară și depozitele la vedere definesc masa monetară în sens restrâns.
Totalitatea formelor de monedă, a principiilor și normelor juridice și economice care reglementează
circulația monetară în interiorul unei țări formează sistemul monetar.
Au existat mai multe tipuri de sisteme monetare. În funcție de natura etalonului monetar au existat:
a) sisteme monetare care au avut drept etalon metalul monetar, respectiv aurul și argintul;
b) sisteme monetare bazate pe etalonul aur-devize;
c) sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.
Cererea și oferta de monedă
Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată existente în economie la un moment dat.
Ea este alcătuită din disponibilitățile monetare și cvasimonetare.
La rândul lor, disponibilitățile monetare cuprind:
 biletele aflate în circulație;

 moneda divizionară;
 depozitele la vedere.
În categoria disponibilităților cvasimonetare se includ, printre altele:
 depozitele la termen la tezaur;

 bonurile la termen la tezaur;
 depozitele în valută ale rezidenților.
Structura masei monetare pune în evidență, în primul rând, eterogenitatea componentelor sale,
datorată existenței mai multor creatori, respectiv emitenți de monedă (Banca Centrală, băncile comerciale,
trezoreria publică), ceea ce face posibilă convertirea unei forme de monedă în alta.
Componentele masei monetare pot fi evidențiate statistic prin intermediul unor indicatori, denumiți
agregate monetare. Astfel, structura masei monetare, conform metodologiei Băncii Centrale Europene,
aplicată în România de la 1 ianuarie 2007, se prezintă astfel:
 M1 = masă monetară în sens restrâns (include numerarul în circulație și depozitele overnight, care
pot fi imediat convertite în numerar sau utilizate pentru plăți prin transfer bancar);
 M2 = masă monetară intermediară (este formată din M1, la care se adaugă depozitele cu durată
inițială de până la 2 ani + depozitele rambursabile după notificare la cel mult 3 luni);
Ion Bucur Seria
I
 M3 = masă monetară în sens larg (este formată din M2, la care se adaugă instrumente financiare
tranzacționabile emise de sectorul instituțiilor financiar-monetare + instrumente ale pieței
monetare);
 M0 = baza monetară (sunt incluse următoarele active: numerarul din casieriile băncilor + numerarul
în afara sistemului bancar + disponibilitățile instituțiilor de credit la BNR).
Evoluția masei monetare aflate în circulație este în strânsă legătură cu cererea și oferta de monedă,
ca elemente definitorii ale pieței monetare.
Cererea de monedă = cantitatea de monedă pe care agenții economici doresc să o dețină la un
moment dat. Astfel, cererea globală de bani are 2 componente: cererea de bani pentru tranzacții (este direct
proporțională cu nivelul venitului) și cererea de bani în scopuri speculative (este influențată de nivelul ratei
dobânzii. Între rata dobânzii și cererea speculativă de bani există o relație invers proporțională).
Oferta de monedă = cantitatea de monedă pusă la dispoziția utilizatorului prin intermediul
sistemului bancar.
Desfășurarea operațiunilor economice necesită monedă, în vederea efectuării plăților. Modul în care
se asigură volumul și structura cantităților de monedă necesită punerea în evidență a mecanismelor creației
monetare, a agenților creatori și a tipurilor de monedă, precum și a operațiunilor care se află la baza creării
sale.
Astfel, sursa de creare a monedei o reprezintă desfășurarea mai multor tipuri de operațiuni. O primă
operațiune o reprezintă acordarea de credite agenților economici – băncile participă la crearea monedei
prin intermediul creditului.
O a doua operațiune se referă la finanțarea nevoilor statului. Astfel, pentru asigurarea deficitului
bugetar, Banca Centrală acordă avansuri statului. Ea va crea monedă prin creditarea contului deschis în
numele trezoreriei publice.
O a treia operațiune se referă la achiziția de devize străine. În urma exportului, agenții economici
naționali primesc devizele altor țări, pe care le depun la bănci. În schimbul acestora, Banca Centrală
creditează contul băncilor, ceea ce conduce la plasarea pe piață a noii cantități de masă monetară.
În concluzie, crearea monedei este asigurată de 3 mari categorii de agenți:
1. băncile comerciale;
2. Banca Centrală;
3. trezoreria publică.
Operațiunile de credite realizate prin intermediul băncilor reprezintă sursa majoră a creării
monedei.
31.10.2017
Nu trebuie confundată moneda pusă în circulație prin Banca Centrală, denumită și monedă centrală,
cu moneda emisă de băncile comerciale pentru clienții lor. Prin urmare, puterea de a crea monedă legală
aparține Băncii Centrale. Cu toate acestea, cele 2 forme de monedă – centrală (legală) și scripturală – nu
sunt create independent una de alta. Dimpotrivă, pentru a putea emite monedă scripturală, băncile
Ion Bucur Seria
I
comerciale trebuie să dețină monedă legală. Așadar, potențialul de creație monetară al băncilor comerciale
este limitat prin acțiunea așa-numitului multiplicator al creditelor.
Posibilitățile de creare a monedei prin intermediul băncilor sunt totuși limitate. Ele pot crea monedă
numai dacă dispun de active în monedă centrală, respectiv de o cantitate de bilete de bancă aflate la
dispoziția lor și, în al doilea rând, dacă dispun de un cont creditor la Banca Centrală.
În calitate de institut de emisiune, Banca Centrală are rolul de a furniza monedă economiei. Această
ofertă de monedă se realizează prin intermediul a 2 categorii de operațiuni:
 operațiuni de credit – din rândul cărora fac parte creditul pentru sectorul privat și cel pentru sectorul
public;
 operațiuni de vânzare – cumpărare (open market) și operațiuni asupra devizelor străine.
Băncile Centrale au privilegiul de a crea monedă centrală. Ele imprimă biletele de bancă,
controlează emisiunea de monedă divizionară prin trezorerie și furnizează lichidități băncilor astfel încât să
asigure stabilitatea prețurilor și eficiența sistemului de plăți. Însă emisiunea de bilete nu constituie
activitatea primordială a unei Bănci Centrale. Actualmente, biletele reprezintă mai puțin de 10% din masa
monetară. O activitate mult mai importantă în cadrul Băncilor Centrale o reprezintă asigurarea lichidităților
– prin crearea de lichiditate, Băncile Centrale oferă mijloace de plată universal acceptate pentru reglarea
datoriilor sau acordarea de împrumuturi.
Totodată, Băncile Centrale pot influența comportamentul instituțiilor de credit, solicitând acestora
depunerea unei părți din depozitele primite de la public într-un cont al Băncii Centrale. Acestea poartă
denumirea de rezerve minime obligatorii.
În concluzie, Banca Centrală exercită un rol esențial, dar indirect în crearea de monedă prin
alimentarea băncilor cu monedă centrală. Prin aceasta, Banca Centrală reglează dimensiunile masei
monetare.
Valoarea și puterea de cumpărare a monedei
În evoluția sa, conceptul de valoare a monedei a dobândit sensuri diferite. Încă din perioada
sistemelor monetare bazate pe aurul monetar se impunea distincția dintre valoarea oficială și valoarea reală
a monedei.
Stabilirea valorii oficiale era de competența autorităților monetare ale statului și căpăta forma
valorii paritare. În condițiile amintite, valoarea paritară era definită prin cantitatea de metal prețios stabilită
de lege să îndeplinească funcția de etalon monetar, respectiv cantitatea de metal fin care se afla la baza
unei unități monetare. Întrucât valoarea paritară reușea să reflecte numai parțial și la intervale mari de timp
modificările intervenite în condițiile reale ale economiei, ca urmare a demonetizării aurului, acest sistem
încetează a mai funcționa.
Valoarea reală a monedei exprimă puterea sa de cumpărare și este dată de starea economiei din care
provine. Valoarea monedei exprimă cantitatea de bunuri și servicii care poate fi achiziționată cu o anumită
sumă de bani sau cu o unitate monetară. Puterea de cumpărare a monedei se află sub influența modificării
Ion Bucur Seria
I
condițiilor pieței și a valorii bunurilor și serviciilor care pot fi achiziționate. La o creștere a prețurilor,
1
valoarea monedei scade, ceea ce exprimă relația de inversă proporționalitate existentă (PCB = ).
P
PCB = puterea de cumpărare a banilor; P = prețuri
Piața monetară
Reprezintă un segment al pieței capitalurilor, pe care se schimbă titluri pe termen scurt contra
lichidități și care contribuie la realizarea obiectivelor politicii monetare.
Piața monetară este alcătuită din totalitatea relațiilor, instituțiilor și pârghiilor cu ajutorul cărora
sunt transferate disponibilitățile bănești în domeniile deficitare de asemenea resurse.
Piața monetară reprezintă piața capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlnește cererea de
împrumuturi din partea agenților economici și a statului cu oferta de resurse financiare reprezentată de
persoane fizice, întreprinderi și instituții financiare.
Formarea și mișcarea masei monetare se află în strânsă legătură cu cererea și oferta de monedă, ca
părți componente ale pieței monetare.
Principalele categorii de agenți care participă pe această piață sunt:
1. statul – conferă putere liberatorie monedei legale și stabilește coordonatele politicii monetare;
2. Banca Centrală – emite monedă în contul statului și exercită controlul asupra monedei aflate în
circulație;
3. sistemul bancar – pune în circulație moneda scripturală și acordă credite;
4. întreprinderile – finanțează activitatea prin intermediul monedei legale și al împrumuturilor
obținute de la bănci și emit titluri de valoare (acțiuni și obligațiuni);
5. gospodăriile populației (menajele) – solicită monedă pentru nevoi proprii și pot achiziționa titluri
de valoare fie de la întreprinderi, fie de la stat.
Pe piața monetară se tranzacționează instrumente cu venit fix, pe termen scurt, în general cu o
scadență de până la 1 an. De asemenea, această piață este importantă pentru că instrumentele sale prezintă
un risc scăzut. Există instrumente variate care se pot tranzacționa pe această piață:
 certificatele de depozit (emise de bănci și care permit investitorilor să-și plaseze disponibilitățile în
titluri pe termen scurt);
 bonuri de trezorerie (emise de întreprinderi și care pot fi negociate de asemenea pe termen scurt).
Aceste produse ale pieței monetare au o trăsătură comună, și anume toate ajung la maturitate în mai
puțin de 1 an. În afara scadenței pe termen scurt, gradul ridicat de lichiditate și riscul relativ scăzut
reprezintă alte avantaje ale acestei piețe.
Obiectul pieței monetare îl reprezintă masa monetară și schimbul de lichidități, având rolul de a
compensa excedentul cu deficitul de disponibilități bănești pe termen scurt existente la diferiți agenți
economici.
Ion Bucur Seria
I
Piața monetară are 2 componente principale:

1. piața interbancară – rezervată băncilor, asigurând întâlnirea ofertei cu cererea de monedă. În esență,
este vorba de băncile cu excedente și deficite de trezorerie. Banca Centrală poate interveni pe
această piață în funcție de obiectivele politicii monetare.
2. piața titlurilor pe termen scurt – pe care băncile, întreprinderile și statul pot emite sau schimba
titluri negociabile. Această piață este deschisă tuturor agenților economici. Ea permite utilizarea de
noi forme de colectare a resurselor, precum și de noi forme de plasamente de trezorerie pentru
întreprinderi.
Piețele monetare sunt specializate în efectuarea de tranzacții cu active monetare cu scadențe relativ
scurte, incluzând depozite bancare la vedere și la termen, cambii, bilete la ordin, cecuri, certificate de
depozit și alte titluri mobiliare pe termen scurt. Activele mobilizate prin intermediul piețelor monetare sunt
destinate distribuirii de credite pentru producția de bunuri și servicii, precum și pentru unele nevoi
temporare ale băncilor.
Operațiunile care au loc pe piața monetară pot fi:
 operațiuni de finanțare (scontare) – care constau în acordarea de disponibilități bănești solicitate de

către bănci sau agenți economici;
 operațiuni de refinanțare (rescontare) – care apar atunci când băncile se adresează Băncii Centrale
pentru a obține un credit.
07.11.2017
POLITICA MONETARĂ
1. Obiectivele politicii monetare

2. Canalele de transmisie a politicii monetare
3. Instrumentele politicii monetare
4. Politica monetară expansionistă și politica monetară restrictivă
Obiectivele politicii monetare
Dacă moneda constituie o realitate veche, conceptul de politică monetară este relativ recent.
Băncile centrale realizează astăzi strategii foarte elaborate, după ce pentru o perioadă îndelungată au
urmărit conservarea rezervelor de aur și emiterea în contrapartidă de bilete și piese metalice.
Ca urmare a episoadelor de hiperinflație din anii `20 și a marii crize din anii `30, rolul politicii
monetare este reconsiderat. Cu toate acestea, până în anii `60, dezbaterea a fost dominată de rolul politicii
bugetare. Din anii `70, politica monetară revine în centrul atenției, ca urmare a priorității acordate
dezinflației.
Ion Bucur Seria
I
Actualmente, politica monetară are ca obiectiv principal stabilitatea prețurilor, chiar dacă
modalitățile de exercitare a acestui mandat diferă, uneori considerabil, de la o țară la alta. Conduita politicii
monetare se bazează astăzi pe capacitatea bancherilor centrali de a emite enunțuri credibile publicului și de
a orienta astfel anticipațiile piețelor financiare. Eficacitatea politicii monetare se bazează astfel într-o
măsură tot mai mare pe calitatea comunicării Băncii Centrale. Băncile centrale îndeplinesc numeroase
funcții, între care un rol primordial revine obiectivelor macroeconomice, în special stabilității prețurilor.
Însă accentuarea turbulențelor economice și financiare din ultimele decenii și mai ales criza mondială din
2007 – 2008 au demonstrat că problemele de stabilitate financiară pot interfera cu conduita politicii
monetare.
Politica monetară reprezintă o componentă a politicii economice generale. Ea se află într-o strânsă
interdependență cu celelalte componente, precum politica fiscal-bugetară, politica valutară, politica în
domeniul veniturilor. De asemenea, politica monetară aparține politicilor conjuncturale, care reprezintă
acțiuni ale autorităților publice, care utilizează instrumente specifice pentru a atinge obiective specifice,
precum creșterea economică, ocuparea forței de muncă și echilibrul extern.
Pentru a atinge aceste obiective, statul acționează utilizând mai multe categorii de instrumente, și
anume instrumente bugetare (cheltuieli publice, fiscalitate) și instrumente monetare (ratele dobânzii și
rezervele obligatorii). Tradițional, politica monetară grupează acțiunile întreprinse de Banca Centrală
pentru a influența oferta de monedă în scopul de a controla inflația.
În perioada anilor `90 exista un larg consens privind obiectivul politicii monetare. Astfel,
stabilitatea prețurilor reprezenta obiectivul final principal, dar nu singurul. De exemplu, pentru Banca
Centrală Europeană, obiectivul principal îl constituie stabilitatea prețurilor, dar odată atins acest obiect,
BCE trebuie să susțină și politicile economice generale. În schimb, Rezerva Federală Americană are
stabilit un dublu obiectiv, și anume stabilitatea prețurilor și ocuparea deplină a forței de muncă.
Întrucât Banca Centrală nu poate controla direct variabile precum creșterea economică sau
prețurile, este necesară stabilirea unor obiective intermediare. Tradițional, aceste obiective intermediare se
referă la rata dobânzii, agregatele monetare și cursul de schimb.
Canalele de transmisie a politicii monetare
Pentru a putea identifica mijloacele prin care un impuls monetar afectează economia reală, este
necesară examinarea, evidențierea canalelor de transmisie a politicii monetare.
Un prim canal îl reprezintă rata dobânzii – principalul mecanism de transmisie a politicii monetare.
Astfel, o politică monetară expansionistă (o creștere a masei monetare) induce scăderea ratei dobânzii,
reducerea costului capitalului, creșterea investițiilor și creșterea cererii globale și a producției.
Un al doilea canal îl reprezintă canalul creditului – este vorba în principal despre canalul creditului
bancar. Astfel, o politică monetară expansionistă scade rezervele și depozitele bancare, respectiv are loc o
creștere a monedei scripturale. Sporind împrumuturile bancare, are loc o sporire a cheltuielilor pentru
investiții și ulterior a cererii globale.
Cel de-al treilea canal este cel al ratei (cursului) de schimb – o politică monetară expansionistă
antrenează reducerea ratei reale a dobânzii și, de asemenea, deprecierea monedei naționale, reducerea
Ion Bucur Seria
I
prețurilor bunurilor naționale în raport cu cele ale bunurilor străine, ceea ce se traduce prin creșterea
exporturilor nete (diferența dintre exporturi și importuri) și, de asemenea, creșterea producției globale.
Politica monetară face parte din categoria politicilor economice comune ale UE. Ea este pusă în
aplicare prin BCE. Pentru a-și îndeplini misiunea, BCE utilizează instrumente clasice de intervenție asupra
lichidității bancare. Ca urmare a efectelor crizei financiare mondiale, BCE a utilizat și așa-numitele
instrumente nonconvenționale.
În consecință, în eurosistem (BCE și băncile centrale naționale ale țărilor aderente la zona euro),
băncile centrale naționale se află într-un raport de subordonare față de BCE. Ele sunt executante ale
politicii monetare decise de un centru de decizie unic, singurul deținător al suveranității monetare.
Operațiunile eurosistemului sunt descentralizate, conform principiului subsidiarității.
Băncile centrale naționale dețin controlul asupra băncilor comerciale naționale, asigurând
refinanțarea lor, gestionând rezervele de schimb și veghind la buna funcționare a sistemelor de plăți.
Băncile centrale naționale și-au conservat competențele în materie de supraveghere prudențială a
sistemelor bancare și financiare naționale.
Instrumentele politicii monetare
Tratatul UE stipulează că instrumentele politicii monetare trebuie să fie conforme principiilor

economiei de piață deschisă. Recurgerea la instrumente de reglementare, precum și încadrarea creditului
sau controlul deplasărilor de capitaluri sunt, în consecință, excluse. Prin urmare, instrumentele politicii
monetare în UE sunt:
 operațiunile de piață deschisă (open market);

 facilitățile permanente;
 rezervele obligatorii.
Primele 2 categorii de instrumente permit stabilirea pe termen scurt a ratelor directoare (ratele
dobânzii de politică monetară), calificate astfel întrucât permit modificarea condițiilor de refinanțare a
băncilor comerciale, ceea ce determină modificarea generală a condițiilor de împrumut pentru toți agenții
economici.
În principiu, operațiunile de piață deschisă sunt operațiuni de vânzare – cumpărare de diverse
creanțe, precum efecte de comerț, bunuri de tezaur, cele mai frecvente creanțe care fac obiectul
operațiunilor de open market fiind titlurile guvernamentale, iar dintre acestea, în mod special bonurile de
tezaur, respectiv titluri pe termen scurt.
14.11.2017
Facilitățile permanente urmăresc furnizarea și retragerea de lichidități în funcție de dezechilibrele
de trezorerie ale băncilor comerciale. Dacă aceste bănci se confruntă cu un deficit de lichiditate, ele se pot
refinanța la o rată a dobânzii superioară celei a pieței, grație unei facilități de preț marginal. Acest gen de
Ion Bucur Seria
I
facilitate vizează, prin urmare, satisfacerea nevoilor temporare de lichiditate ale băncilor comerciale. În
majoritatea cazurilor, acestea reprezintă împrumuturi overnight.
O a treia mare categorie de instrumente ale politicii monetare o reprezintă sistemul rezervelor
minime obligatorii. Acest sistem are menirea de a asigura o lichiditate minimă în sistemul bancar și constă
în obligația băncilor care colectează depozite de a constitui conturi la Banca Centrală prin aplicarea unei
cote procentuale asupra bazei de calcul. Aceste rezerve pot fi remunerate sau neremunerate. O creștere a
ratelor rezervelor obligatorii se va concretiza într-o majorare a ratelor aplicate clientelei. Evident, efectele
sunt contrare în cazul reducerii ratelor rezervelor obligatorii. De precizat faptul că rezervele obligatorii nu
reprezintă un instrument major al politicii monetare; ele fac posibilă acțiunea asupra creditului fără a
modifica rata dobânzii pe piața monetară.
Politica monetară expansionistă și politica monetară restrictivă
În raport de starea economiei, autoritatea monetară (Banca Centrală) utilizează instrumentele de

politică monetară în sensul creșterii sau diminuării ofertei monetare, prefigurând fie o politică monetară
expansionistă (expansivă), fie o politică monetară restricționistă (restrictivă). Politica monetară expansivă
are ca efect stimularea cererii agregate, precum și o posibilă amplificare a presiunilor inflaționiste. Politica
monetară restrictivă conduce la restrângerea cererii agregate, cu impact favorabil asupra inflației.
În cazul politicii monetare expansioniste, Banca Centrală cumpără titluri și diminuează rata
rezervelor obligatorii, măsuri care au ca efect:
 sporirea ofertei de monetă;

 diminuarea ratelor dobânzii;
 stimularea investițiilor;
 creșterea produsul intern brut real.
În cazul politicii monetare restrictive, Banca Centrală vinde titluri și majorează rata rezervelor
obligatorii, situație în care se vor înregistra:
 diminuarea ofertei de monedă;

 sporirea ratei dobânzii;
 diminuarea investițiilor;
 tendința de diminuare a inflației.
Politica monetară în contextul crizei financiare mondiale

Amploarea consecințelor crizei financiare mondiale repune în discuție redefinirea obiectivelor
tradiționale ale politicii monetare, în cadrul cărora lupta împotriva inflației se desfășura prin variația ratelor
directoare ale pieței monetare (ratele dobânzii de politică monetară), precum și prin acțiunea asupra ofertei
de monedă.
Actualmente, în cadrul UE, politica monetară este condusă de Banca Centrală Europeană, instituție
care se află în vârful eurosistemului (BCE + băncile centrale ale statelor membre ale zonei euro). Politica
Ion Bucur Seria
I
monetară a eurosistemului este definită de consiliul guvernatorilor BCE. BCE este independentă față de
puterea politică; această independență dobândește forma independenței instituționale, a independenței
personale a membrilor organelor de decizie ale BCE, a independenței financiare – BCE având propriu
buget, separat de cel al UE și, în ultimă instanță, a independenței funcționale – în principal, misiunea sa
constă în lupta împotriva inflației.
Contextul actual, dominat de turbulențe economice și financiare a impus necesitatea ca băncile
centrale să se preocupe într-o măsură tot mai mare de stabilitatea financiară. BCE a jucat un rol de creditor
de ultimă instanță, injectând masiv lichidități la rate ale dobânzii aproape nule. O asemenea politică a avut
ca efect inundarea cu lichidități, ceea ce putea declanșa o mișcare de neîncredere față de monedă.
Cadrele instituționale sunt diferite de la o bancă centrală la alta – de exemplu, în timp ce BCE are
ca obiectiv principal stabilitatea prețurilor, FED-ul urmărește un triplu obiectiv, respectiv maximum de
ocupare a forței de muncă, prețuri stabile și rate ale dobânzii moderate pe termen lung.
În același timp, cadrele operaționale sunt diferite de la o bancă centrală la alta – spre ilustrare, dacă
toate băncile centrale utilizează operațiuni de piață deschisă și stabilesc rate are rezervelor obligatorii, BCE
dispune de 2 categorii de indicatori, respectiv o categorie pentru analiza economică și una pentru analiza
monetară.
În situația de criză, BCE trebuie să conducă o politică monetară expansivă față de bănci, în scopul
de a asigura lichiditate economiei. Băncile comerciale nu sunt interesate de administrarea acestei
lichidități. Pentru a corija această situație este necesară implicarea Băncii Centrale în supravegherea
prudențială a tuturor instituțiilor financiare. Băncile centrale, care nu controlau decât inflația până la criza
actuală, urmăresc de asemenea evoluția creditului și a prețurilor activelor în scopul de a întreprinde o
acțiune contraciclică asupra economiei.
FINANȚAREA. BĂNCILE. SISTEMUL BANCAR

Conceptul și formele finanțării
Finanțarea desemnează ansamblul disponibilităților bănești, precum și al instrumentelor sau

mijloacelor de plată de care dispune și pe care le poate utiliza un agent economic, o colectivitate, o
autoritate publică sau un stat pentru realizarea obiectului de activitate, respectiv a obiectivelor de politică
economică și socială.
Se disting, pe de-o parte, finanțele publice aparținând statului și administrațiilor locale, iar pe de
altă parte, finanțele private aparținând întreprinderilor, firmelor, indiferent de natura și mărimea acestora.
În procesul formării, repartizării și utilizării mijloacelor bănești necesare se formează relații
specifice denumite relații financiare.
Agenții economici, inclusiv gospodăriile populației, se pot afla în ipostaze diferite. Pe de-o parte, ei
pot dispune de economii, constituite din venituri, atunci când acestea sunt mai mari decât investițiile și
cheltuielile curente. În această situație, dispun de capacitate de finanțare, pe care o pun la dispoziția
economiei naționale. În situația inversă, cheltuielile fiind mai mari decât economiile lor, agenții economici
Ion Bucur Seria
I
au nevoie de finanțare. La scara economiei naționale, finanțarea se realizează în principal prin mișcările
resurselor dintr-un sector al economiei în alte zone prin operațiuni financiare care exprimă variația
activelor agenților economici în bani și în creanțe. La nivelul întreprinderilor, sursele de finanțare a
investițiilor pot fi grupate în următoarele categorii:
 finanțarea internă (autofinanțarea) – sursele principale sunt reprezentate de amortizare și profitul

repartizat în acest scop;
 emisiunea de titluri de valoare (acțiuni și obligațiuni puse în vânzare pe piața financiară);
 recurgerea la credite bancare.
21.11.2017
Finanțarea pe baza apelului la piața de capital corespunde mecanismului denumit finanțare directă,
întrucât agenții economici achiziționează direct instrumente de trezorerie și valori mobiliare pe termen
scurt, mediu și lung.
Finanțarea prin intermediere bancară reprezintă metoda de finanțare indirectă, legătura dintre
cererea și oferta de resurse financiare fiind realizată prin constituirea de depozite și acordarea de credite de
către băncile comerciale.
În ultimele decenii, în țările dezvoltate a crescut rolul finanțării realizate prin piața capitalurilor și
cea monetară, pe care se lansează și se negociază titluri de credit și titluri de trezorerie. Evident, aceasta nu
înseamnă diminuarea rolului băncilor, ci doar lărgirea câmpului lor de activitate.
În procesul de gestionare a banilor și de finanțare, un rol important revine intermediarilor financiari.
Acesta sunt instituții sau entități care preiau depozite sau fonduri bănești de la o categorie de agenți
economici, respectiv de la cei care au asemenea disponibilități, și pe care le oferă ulterior cu împrumut
celor care au nevoie de finanțare. În categoria intermediarilor financiar putem include băncile comerciale,
băncile de economii, companiile de asigurări, fondurile de pensii, fondurile de asistență reciprocă,
societățile de brokeraj.
Conținutul, funcțiile și formele creditului
Creditul reprezintă una dintre categoriile importante ale relațiilor economice de piață. În esență,
specificul acestei relații decurge din funcția banilor de mijloc de plată și se concretizează în separarea ...
Două categorii principale de operațiuni economice dau naștere acestor relații:
 vânzarea de mărfuri/ prestarea de servicii a căror plată urmează a se efectua la o dată ulterioară,
denumită scadență;
Ion Bucur Seria
I
 acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioadă determinată.
Ca relație economică, pot fi evidențiate următoarele trăsături ale creditului:
 creditul aduce în planul relațiilor economice 2 subiecte distincte, respectiv creditorul (cel care dă cu
împrumut sau vinde pe credit, urmând a primi o valoare la scadență) și debitorul (cel care primește
împrumutul sau o anumită marfă și care are obligația de a restitui suma primită sau de a plăti la
scadență valoarea bunului primit);
 este rambursabil la o dată reciproc convenită, denumită scadență;
 este purtător de dobândă, concretizată în suma de bani plătită de debitor pentru creditul primit;
 presupune o garanție reală, materială atunci când un bun existent poate fi vândut în cazul
nerambursării creditului sau garanție personală, situație în care este suficient angajamentul personal
al debitorului.
Există mai multe criterii de clasificare a creditului:
1. din punctul de vedere al formei în care se acordă și al subiecților relației de credit:
a) credit comercial – practicat între industriași și comercianți prin vânzarea mărfurilor în
schimbul unor instrumente de credit sau efecte de comerț, denumite printr-un termen
general, cambii;
b) credit bancar – reprezentat prin împrumutul acordat de bănci persoanelor fizice și juridice.
2. din punctul de vedere al relațiilor pe care le implică:
a) credit privat – consimțit persoanelor sau întreprinderilor particulare;
b) credit public – acordat statului și instituțiilor de drept public (se acordă pe baza efectelor
publice, care constau în obligațiuni, certificate de trezorerie).
3. din punctul de vedere al termenului pentru care se acordă:
a) credit pe termen scurt – cu scadența până la 1 an;
b) credit pe termen mediu – cu scadența până la 5 ani;
c) credit pe termen lung – cu scadența de peste 5 ani.
4. din punctul de vedere al subiecților:
a) credit intern – atât creditorul, cât și debitorul aparțin aceleiași țări;
b) credit internațional – contractat pe piețele externe, debitorii și creditorii aparținând unor țări
diferite:
 bilaterale (swap)
 multilaterale (stand by) – acordate de FMI sau alte organisme internaționale.
Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul și importanța creditului au sporit considerabil,
asistând totodată și la diversificarea funcțiilor îndeplinite de credit:
1. Creditul mijlocește procesul de mobilizare a fondurilor temporar disponibile la unele întreprinderi
și persoane fizice și orientarea lor către cei care au nevoie de finanțare.
2. Favorizează desfacerea mărfurilor pe o scară mai largă.
3. Influențează creșterea consumului prin cumpărarea pe credit și vânzarea în rate a unor bunuri de
valoare mare și de uz îndelungat.
4. Îndeplinește și o importantă funcție în procesul de reglare a circulației monetare prin punerea în
circulație a titlurilor de credit, precum și prin operațiuni de credit care se substituie monedei
Ion Bucur Seria
I
sporind viteza de circulație a acesteia și mărind cantitatea de mijloace de plată puse la dispoziția
economiei naționale.
Volumul total al creditului acordat într-o anumită perioadă de timp, ca și diversele sale
componente, reprezintă variabile importante ale conjuncturii economice, precum și ale creșterii economice.
Băncile și sistemul bancar în economia contemporană
Banca reprezintă o entitate specială și complexă, deoarece pe de o parte, ca intermediar financiar,

gestionează banii, iar pe de altă parte joacă un rol major în finanțarea activității la scară macroeconomică
prin creația monetară și acordarea unor credite ce trebuie restituite la o dată ulterioară.
În procesul dezvoltării istorice s-au constituit mai multe tipuri de bănci: băncile de emisiune,
băncile de depuneri (de depozit), băncile de afaceri, așa-numitele bănci specializate (în categoria cărora
intră, printre altele, băncile de import – export, băncile ipotecare, băncile de economii).
În prezent se disting 2 mari categorii de bănci:
1. băncile centrale – funcții:
 emisiune a monedei naționale;
 supraveghere a activității bancare;
 influențare directă și indirectă a volumului și costului creditului la nivel național;
 asigurarea stabilității monetare – Banca Centrală mai este denumită și banca băncilor,
precum și creditor de ultimă instanță.
Cea mai veche Bancă Centrală este Banca Angliei. În SUA, rolul de Bancă Centrală revine
sistemului federal de rezerve, care reprezintă un sistem de bănci centrale.
2. băncile comerciale – tipuri:
 de clearing;
 de investiții;
 de afaceri;
 de scont.
28.11.2017
Băncile comerciale (de depozit) efectuează în esență 3 mari categorii de operațiuni:
 operațiuni pasive – constau în primirea de depozite;
 operațiuni active – concretizate prin acordarea de credite;
 prestarea de servicii financiare.
În afara băncilor centrale și comerciale, există categoria băncilor internaționale, precum: Banca
Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Reglementelor Internaționale, Banca Europeană
pentru Reconstrucție și Dezvoltare.
Ion Bucur Seria
I
Sistemul bancar din România a cunoscut mai multe transformări, restructurări odată cu trecerea la
economia de piață. Cadrul legislativ conceput în acest sens a cuprins Legea privind activitatea bancară și
Legea Băncii Naționale a României. Astfel, sistemul nostru bancar a fost structurat pe 2 niveluri, respectiv
BNR și băncile constituite ca societăți comerciale – a căror activitate are ca obiect principal atragerea de
fonduri de la populație, precum și de la agenții economici, acordarea de credite și efectuarea de servicii cu
specific valutar.
Acest mod de organizare a urmărit pe de-o parte să garanteze poziția dominantă și independentă a
Băncii Naționale în domeniul politicii monetare și de credit în cadrul sistemului bancar, iar pe de altă parte
să asigure autonomia societăților bancare în exercitarea atribuțiilor lor.
Potrivit legii, BNR este Banca Centrală a statului român, instituție publică independentă cu
următoarele atribuții:
 elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs valutar;

 autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și
monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți în vederea asigurării stabilității financiare;
 emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
 stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;
 administrarea rezervelor internaționale ale României – BNR stabilește și administrează rezervele
internaționale în astfel de condiții încât să poată determina periodic mărimea lor și respectând
regulile generale privind lichiditatea și riscul specific activelor externe. Actualmente, rezervele sunt
alcătuite din următoarele categorii:
 aur (deținut în tezaur în țară sau depozitat în străinătate)
 activele externe sub formă de bancnote și monede sau disponibile în conturi la bănci sau la
alte instituții financiare în străinătate (exprimate în acele monede și deținute în acele țări pe
care le stabilește BNR)
 orice alte active de rezervă recunoscute pe plan internațional, precum și deținerile de
drepturi speciale de tragere (DST)
 cambii, cecuri, bilete la ordin, obligațiuni și alte valori mobiliare (emise sau garantate de
persoane juridice nerezidente)
 bonuri de tezaur, alte titluri de stat (emise sau garantate de guverne străine sau de instituții
financiare interguvernamentale).
Legea bancară definește banca drept persoana juridică autorizată să desfășoare în principal activități
de atragere de depozite și acordare de credite în nume și pe cont propriu.
Băncile se constituie ca societăți comerciale pe acțiuni pe baza autorizației emise de BNR. Ele se
constituie cu respectarea prevederilor legale în vigoare aplicabile societăților comerciale, reglementarea
fiind oferită de Legea 31/1990.
Băncile comerciale, persoane juridice române, și sucursalele băncilor străine pot desfășura
următoarele activități:
 acceptarea de depozite;
 contractarea de credite;
 emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit;
 alte operațiuni sub forma plăților și a decontărilor, leasingul financiar, transferul de fonduri;
Ion Bucur Seria
I
 tranzacții în conturile clienților cu valute, instrumente financiare derivate, metale prețioase, valori
mobiliare;
 intermedierea în plasamentul de valori mobiliare, închirierea de case de siguranță, consultanță
financiar-bancară.
Sistemul de plăți și decontări
Acest sistem reprezintă un ansamblu de aranjamente și mijloace care asigură descărcarea

obligațiilor asumate de agenții economici în procesul achiziționării de factori de producție sau de resurse
financiare. Atunci când tranzacțiile nu se bazează pe schimbul în natură, aceste obligații sunt descărcate
prin transferul dreptului de proprietate asupra banilor.
În cazul plăților în numerar, decontarea este individuală și imediată, însă ponderea principală revine
plăților sau decontărilor fără numerar prin intermediul conturilor unităților economice și administrative
care au emis instrucțiuni către bănci.
În categoria instrumentelor de plată pot fi incluse:
1. ordinul de plată – un instrument de plată care implică, de regulă, 2 bănci, respectiv banca
inițiatorului plăți și banca la care beneficiarul dispune de un cont; poate fi utilizat pentru toate
categoriile de plăți;
2. cecul – o instrucțiune scrisă dată de titularul unui cont bancar cu disponibil corespunzător în cont
băncii sale de a plăti beneficiarului la prezentare valoarea menționată;
3. cambia – un titlu de credit sub semnătură privată prin care o persoană fizică sau juridică (numită
trăgător) în calitate de creditor dă ordin debitorului său (numit tras) să plătească la scadență o
anumită sumă fie unei terțe persoane (numită beneficiar), fie la ordinul acesteia din urmă;
4. cardul de plată – un instrument de dată relativ recentă, utilizat în tehnica decontărilor; la rândul lor,
aceste carduri pot fi și ele de mai multe tipuri.
Riscul în activitatea bancară
În general, activitatea economică implică riscuri. Riscul poate fi definit ca un eveniment incert si
probabil, care produce daune, ce diminuează profitul și patrimoniul unei întreprinderi. Sursa riscului se
poate găsi în cauze:
 obiective (schimbările care se petrec în domeniul științei, economiei și în condiții naturale;

 subiective:
 gradul insuficient de cunoaștere și prevedere în adoptarea deciziilor
 evoluția diferită, negativă a situației unor parteneri de afaceri și deci în relațiile dintre
creditori și debitori
 schimbarea condițiilor ca urmare a unor decizii sau schimbări neașteptate de natură politică,
de natură financiară.
Ion Bucur Seria
I
Asumarea riscului este inclusă în logica afacerilor, dar și populația, și consumatorii își asumă
riscuri atunci când fac plasamente la bănci sau când fac investiții prin achiziții pe piața financiară.
Există 3 tipuri de riscuri pe care trebuie să și le asume partenerii care încheie o tranzacție, cât și
băncile:
1. riscul de creditare – asumat de toate băncile și care poate genera probleme atât băncii creditoare,
cât și întregului sistem bancar, dacă expunerea la risc este prea mare. Acest risc de credit a
reprezentat principala formă cu care s-a confruntat sistemul bancar românesc.
2. riscul de piață – ține de valoarea de piață a pozițiilor deschise din portofoliul băncilor și, de
asemenea, de evoluția dobânzilor, precum și a cursurilor valutare.
3. riscul operațional – riscul unei pierderi directe sau indirecte, rezultate din cauza unor evenimente
externe sau procese interne, personale sau sisteme inadecvate care au eșuat
Băncile comerciale, pe baza normelor prevăzute în legislația bancară, sunt obligate să prevină și să
diminueze într-o măsură cât mai mare aceste riscuri, asigurând pe de-o parte apărarea propriului capital și
propria credibilitate, iar pe de altă parte securitatea depozitelor clienților lor, precum și derularea normală a
transferurilor între partenerii clienți ai băncilor.
Înainte de toate, Banca Centrală trebuie să asigure siguranța în funcționarea întregului sistem
bancar și prevenirea riscului de sisteme. Aceasta este expresia unei crize financiare concretizate în
neîndeplinirea obligațiilor financiare la nivelul unor bănci ca urmare a lipsei de lichidități.
În sprijinul agenților economici, BNR a înființat în anul 1997 un organism specializat, denumit
Centrala incidențelor de plăți, care reprezintă un prestator de servicii de informare pentru bănci, agenți
economici și populație, precum și un cazier bancar a celor care au produs fraude cu instrumentele de plată.
05.12.2017
Principiile activității bancare. Stabilitatea financiară
Un rol important în formularea acestor principii l-au avut normele și standardele internaționale
adoptate de către organisme de specialitate, precum Banca Reglementelor Internaționale, Banca Centrală
Europeană și Sistemul European al Băncilor Centrale – care și-a început operațiunile la 1 ianuarie 1999,
odată cu intrarea în funcțiune a monedei euro.
1. Reglementarea și supravegherea bancară – acest principiu fixează obligația legală a Băncii Centrale
de a veghea la respectarea unor norme omogene și obligatorii atât în ceea ce privește intrarea unor
noi bănci pe această piață, cât și funcționarea coerentă a sistemului bancar în vederea derulării
fluente și eficiente a sistemelor de plăți și de finanțare a economiei, precum și a protejării
sistemului financiar bancar de riscul sistemic.
În sprijinul acestui principiu, Legea privind statutul BNR prevede că această instituție are
competența exclusivă de autorizare a funcționării băncilor și, totodată, răspunde de supravegherea
prudențială a băncilor pe care le-a autorizat să funcționeze pe teritoriul României.
Ion Bucur Seria
I
2. Principiul prudenței în activitatea bancară și supravegherea respectării lui – acest principiu include
stabilirea și respectarea unor norme și indicatori de prudență bancară în scopul prevenirii și limitării
riscurilor bancare și, prin aceasta, asigurarea stabilității și viabilității întregului sistem bancar.
În baza cerințelor acestui principiu, la acordarea creditelor, băncile trebuie să vegheze ca solicitanții
să prezinte credibilitate în privința rambursării acestora la scadență. În acest scop, băncile solicită
viitorilor debitori garantarea creditelor în condițiile stabilite pentru normele lor de creditare.
3. Secretul profesional – legislația în vigoare statuează obligația băncilor de a păstra confidențialitatea
tuturor tranzacțiilor și serviciilor pe care le oferă, inclusiv cu privire la identitatea titularilor
conturilor. În consecință, personalul societăților bancare nu are dreptul de a utiliza/ dezvălui nici în
timpul activității lui și nici după încetarea acesteia fapte care, devenite publice, ar putea dăuna
intereselor ori prestigiului unei societăți bancare sau vreunui client al acesteia.
Orice membru al unui consiliu de administrație, precum și toate persoanele care participă la
activitatea societăților bancare, sunt obligate să păstreze secretul profesional.
4. Garantarea depozitelor constituite la bănci – acest principiu privește nu numai restituirea la
scadență sau la cerere, ci și posibilitatea pentru persoanele fizice de a-și recupera depunerile atunci
când banca intră în situație de lichidare pe baza unei hotărâri judecătorești.
Recuperarea depozitelor se face dintr-un fond constituit prin contribuția anuală a băncilor, nivelul,
respectiv plafonul garanției fiind stabilit de Asociația Națională a Băncilor, nivel ajustat trimestrial
la rata inflației. Astfel, începând de la 1 ianuarie 2011, valoarea plafonului garantat este de 100 000
de euro.
În ultimă instanță, respectarea cerințelor acestor criterii vizează asigurarea stabilității financiare, ca
unul dintre obiectivele principale ale băncilor centrale. În sens larg, prin stabilitate financiară se înțelege
capacitatea sistemului financiar de a aloca eficient resursele economice, de a gestiona riscurile financiare și
de a face față așa-numitelor șocuri sistemice.
Situația postbelică a băncilor. Accentuarea instabilității bancare
Transformările sistemelor financiare depind într-o mare măsură de evoluția formelor economisirii.
În acest sens, investitorilor instituționali (intermediari financiari non-bancari) le revine o proporție
considerabilă din economisirea realizată în țările dezvoltate.
Se disting 3 mari categorii de investitori instituționali:
1. organismele de plasament colectiv – colectează fonduri de la diferiți agenți non-financiari, fonduri
utilizate pentru achiziționarea de active financiare, respectiv titluri ale pieței monetare, obligațiuni
sau acțiuni, precum și pentru achiziționarea de active imobiliare. Caracteristicile lor variază în
funcție de țară și de tipurile de plasament efectuate. Un exemplu îl reprezintă fondurile mutuale
americane.
2. fondurile de pensii – sunt instituții financiare care au ca vocație să finanțeze pensiile. Ponderea
fondurilor de pensii în cadrul investițiilor efectuate de investitorii instituționali este cu atât mai
importantă cu cât țările utilizează un sistem de pensii prin capitalizare. Este vorba în special despre
țările anglo-saxone.
Ion Bucur Seria
I
3. companiile de asigurări – drenează o parte semnificativă din economisirea menajelor cu titlu de

asigurare de viață. În ultimele decenii s-a înregistrat sporirea semnificativă a puterii investitorilor
instituționali în gestiunea economiilor menajelor.
12.12.2017
PIAȚA FINANCIARĂ
Spre deosebire de piețele monetare, piețele financiare sunt specializate în tranzacții cu active
financiare care au scadență pe termen mediu și lung. Prin intermediul lor, capitalurile disponibile sunt
orientate către piețele pe care se manifestă cererea de capital.
Nu există delimitări clare între piața financiară, piața de capital și piața monetară. Deosebirile dintre
acestea sunt condiționate de reglementările existente în diferite țări privind instrumentele utilizate pe aceste
piețe, operatorii specifici, categorii de operațiuni.
Conform reglementărilor adoptate în România, piața de capital reprezintă o componentă a pieței
financiare, care face posibilă separarea actului de economisire și de investire. Prin intermediul pieței
financiare, economisirea poate finanța investițiile altor agenți economici.
Piețele financiare funcționează pe baza anumitor caracteristici:
1. emisiunea și plasarea de valori mobiliare (vânzarea pentru prima dată de acțiuni, obligațiuni și alte
titluri către deținătorii de capitaluri);
2. caracterul negociabil al valorilor mobiliare (relevat de faptul că ele pot fi vândute de primii
deținători înainte de a ajunge la scadență și transformate în lichidități).
Piața financiară reprezintă locul de întâlnire al cererii și ofertei de capitaluri pe termen mediu și
lung.
Cererea de capital este determinată de nevoia finanțării unor programe de investiții, precum și de
nevoia majorării resurselor financiare ale unor instituții și organisme financiar-bancare. Exponenții cererii
sunt debitori pe piața financiară.
Oferta de capital este rezultatul procesului de economisire. Investitorii trebuie să aibă suficiente
motivații pentru a efectua asemenea categorii de plasamente, precum și garanțiile necesare pentru
recuperarea sumelor avansate și obținerea de câștiguri suplimentare.
Piața financiară are o structură complexă, care vizează difuzarea emisiunilor noi (piața primară) și
schimbul titlurilor deja emise (piața secundară).
Piața primară are rolul de a emite noi titluri de valoare, în scopul atragerii de capital bănesc
disponibil. Pe această piață intervin cei care doresc să plaseze resursele proprii în schimbul titlurilor de
valoare emise de agenții economici, care urmăresc să atragă fonduri. În consecință, această piață exercită o
funcție de finanțare a economiei.
Operațiunile pe piața financiară primară se derulează în principal prin intermediul băncilor sau al
instituțiilor financiare specializate, care, pentru un comision achitat de agentul economic emitent, plasează
noile titluri de valoare deținătorilor de lichidități care optează pentru aceste plasamente.
Ion Bucur Seria
I
Piața secundară oferă cadrul necesar tranzacționării de titluri deja emise. Deținătorii de titluri pot
obține lichiditățile necesare prin vânzarea acestora înainte de a ajunge la scadență. Schimburile care au loc
pe această piață nu au în vedere emitenții de titluri și nu contribuie direct la finanțarea activității lor. Faptul
că investitorii pot înstrăina cu ușurință titlurile deținute la bursă devine elementul determinant în orientarea
lor către subscrierea de emisiuni.
Principala componentă a pieței financiare o reprezintă piața valorilor mobiliare, respectiv piața
acțiunilor și piața obligațiunilor.
Valorile mobiliare – instrumente ale pieței financiare
Valorile mobiliare reprezintă instrumente financiare negociabile, fiind titluri de proprietate sau
creanțe, care conferă drepturi patrimoniale asupra emitentului.
Ele pot fi emise de întreprinderi, colectivități publice sau stat sub formă materială (ca hârtii de
valoare) sau nematerială (înscrisuri în cont). Sunt reprezentate de acțiuni, obligațiuni, precum și alte
instrumente financiare derivate (contracte la termen sau de opțiuni).
Emisiunea de valori mobiliare reprezintă o modalitate de procurare a resurselor bănești necesare.
Prin aceasta, se asigură o parte importantă a necesităților de finanțare.
Fiecare dintre titlurile de valoare emise reprezintă o fracțiune, în general de dimensiuni foarte
reduse, a fondurilor angajate de un agent economic. De fapt, capitalul unei societăți, ca și majoritatea
împrumuturilor de o anumită importanță, sunt divizate într-un număr foarte mare de părți, astfel încât
investitorii, chiar de puteri financiare reduse, pot participa la dezvoltarea activității economice legate de
aceste capitaluri.
Valorile mobiliare sunt titluri negociabile, care aduc venituri deținătorilor lor. Cele mai cunoscute
valori mobiliare sunt acțiunile și obligațiunile.
Acțiunile reprezintă titluri de proprietate asupra unei părți din capitalul societăților comerciale. Din
această cauză, remunerarea capitalului investit în aceste titluri este diferită. Titlurile sub forma acțiunilor
sunt emise în contrapartida aporturilor în numerar sau în natură efectuate de asociați.
Constituirea societăților pe acțiuni, ca și mărirea capitalului unei societăți prin emiterea de noi
acțiuni, reprezintă forma principală de mobilizare a disponibilităților bănești existente pe piață. Fiecare
acțiune reprezintă o fracțiune a capitalului social. Proprietarii de acțiuni devin acționari ai întreprinderii. În
această calitate, ei beneficiază de anumite drepturi, participă la gestionarea societății respective, precum și
la repartizarea unei părți din profitul anual. Această parte a profitului, care se repartizează anual
acționarilor, se numește dividend și se calculează procentual față de capitalul subscris (valoarea nominală a
acțiunilor). Mărimea dividendului este condiționată de rezultatele economico-financiare înregistrare de
societatea emitentă de acțiuni. Întrucât mărimea acestuia variază de la o perioadă la alta, acțiunile sunt
calificate drept valori mobiliare cu venit variabil.
În conformitate cu reglementările actuale din România, acțiunile au următoarele trăsături:
 sunt fracțiuni ale capitalului social, care au o anumită valoare nominală (stabilită de emitent);
Ion Bucur Seria
I
 sunt fracțiuni egale ale capitalului social;

 sunt indivizibile;
 sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altor persoane.
Pot fi cotate și tranzacționate la bursă numai acțiunile acelor societăți care întrunesc anumite
condiții de performanță și care difuzează pe piață un număr suficient de mare de acțiuni.
Există mai multe criterii de clasificare a acțiunilor:
1. după forma de prezentare
a) acțiuni nominative – au înscris numele deținătorului și pot fi transmise unei alte persoane
prin transcrierea tranzacției într-un registru la societatea emitentă;
b) acțiuni la purtător – nu se specifică numele deținătorului, putând fi înstrăinate fără nicio
condiție, posesorul lor devenind și acționar.
2. după drepturile pe care le generează
a) acțiuni ordinare (comune) – conferă drepturi egale deținătorilor lor;
b) acțiuni preferențiale (privilegiate) – dividendele se plătesc anterior celor cuvenite
deținătorilor de acțiuni comune. Totodată, acțiunile preferențiale asigură un venit cert, pe
baza unui dividend fix.
În principiu, toate acțiunile sunt purtătoare ale acelorași drepturi. Uneori, prin reglementări
juridice pot fi emise acțiuni care să beneficieze de câștiguri suplimentare, referitoare la
prioritatea în repartizarea profitului sau în ceea ce privește dreptul la vot.
Obligațiunile sunt și ele titluri negociabile, care reprezintă o creanță pe termen lung asupra unei
societăți, asupra statului sau altei persoane juridice de drept public. Ele sunt titluri de valoare deoarece,
spre deosebire de un alt împrumut, datoria ca atare poate fi cumpărată și vândută pe piața deschisă.
Caracterul lor negociabil decurge din posibilitatea de a fi transferate cu ușurință de la un proprietar la altul.
Obligațiunea este un titlu care materializează o creanță asupra emitentului. Fiecare obligațiune face
parte dintr-o emisiune totală, ce reprezintă capitalul împrumutat de emitentul acesteia. Deținătorul de
obligațiuni care dorește să reintre în posesia capitalului înainte de termen vinde pe piață titlurile deținute.
Pe piața obligațiunilor, principalii emitenți sunt statul, colectivitățile locale, precum și agenții economici
care își procură astfel resursele împrumutate. În calitate de investitori se manifestă persoanele fizice și
juridice care dețin resurse bănești temporar disponibile.
Titularii de obligațiuni (obligatarii) sunt recompensați conform modalităților prevăzute în
contractul de emisiune. Ei primesc o dobândă fixă, denumită cupon, care se determină prin înmulțirea ratei
dobânzii cu valoarea nominală a obligațiunii. Ca urmare, obligațiunile sunt valori cu venit fix. În realitate,
aceste venituri pot varia în timp în funcție de clauzele de împrumut, respectiv prime de rambursare mărite
în timp, rată a dobânzii variabilă, indexarea dobânzilor. Obligațiunile sunt emise la valoarea nominală,
aceasta fiind valoarea împrumutului pe care emitentul lor se obligă să o restituie la scadență.
Piața obligațiunilor a devenit foarte activă în decursul ultimelor decenii, ca urmare a mai multor
factori:
 noul mod de gestiune a datoriei publice;

 creșterea nevoilor de finanțare a entităților publice;
Ion Bucur Seria
I
 împrumuturile instituțiilor de credit încurajate de autoritățile monetare să-și sporească resursele pe

termen lung.
Piața obligațiunilor nu vizează un produs omogen. Astfel, clasificarea obligațiunilor s-a extins,
oferind produse adaptate unor riscuri. Din categoria inovațiunilor din acest domeniu se pot enumera:
1. obligațiunile cu rată variabilă – rata și cuponul anual specifice acestui tip de obligațiuni variază în
funcție de rata stabilită ca referință. Aceste obligațiuni asigură în primul rând protecția celui care
economisește.
2. obligațiunile indexate – obligațiunile clasice, în perioade de inflație, își diminuează puterea de
cumpărare, însă o clauză de indexare poate atenua un asemenea risc.
3. obligațiuni convertibile în acțiuni – aceste produse financiare au cunoscut o dezvoltare
considerabilă, ca urmare a avantajelor oferite atât subscriitorilor, cât și emitenților. Pentru cei din
prima categorie, ele asigură obținerea unui venit fix, cu scopul de a conserva puterea lor de
cumpărare și de protejare în caz de scădere a cursului acțiunilor.
Tot o componentă a valorilor mobiliare o reprezintă titlurile emise de stat. Din această categorie fac
parte:
 biletele de tezaur – prin care Guvernul realizează împrumuturi pe termen scurt. Aceste bilete sunt
achiziționate de către bănci și instituții financiare.
 bonurile de tezaur – care se emit pentru acoperirea deficitului bugetar și prin care se mobilizează
resursele bănești necesare acoperirii unor cheltuieli generale ale bugetului de stat. Acestea pot fi
achiziționate atât de către instituții, cât și de către persoane fizice.
 obligațiunile de stat emise de trezorerie
 obligațiunile municipale emise de către unitățile administrativ-teritoriale în scopul asigurării
resurselor necesare dezvoltării economico-sociale
 pentru acoperirea unei părți a deficitului bugetar se recurge și la împrumuturi de stat lansate către
populație sub forma certificatelor de trezorerie.
19.12.2017
Bursele de valori
În dezvoltarea burselor de valori, un rol important l-a avut apariția și extinderea societăților de
acțiuni. Astfel, în anul 1531 a apărut la Anvers prima piață financiară, cunoscută ca bursă de valori.
Ulterior, au apărut bursele de la Londra, Amsterdam, Paris. În anul 1881 a fost înființată bursa de valori de
la București. Odată cu secolul al XIX-lea se manifestă condiții favorabile privind expansiunea burselor de
valori, respectiv creșterea capitalurilor investite în acțiuni pe măsura angajării unor importante proiecte
economice. O altă condiție favorizantă a reprezentat-o dezvoltarea serviciilor publice și, de asemenea,
apariția și extinderea băncilor. Actualmente, cele mai importante burse de valori sunt cele de la New York,
Londra, Paris, Frankfurt și Tokyo.
Bursele de valori se pot clasifica după mai multe criterii:
1. după natura tranzacțiilor pe care le mijlocesc
Ion Bucur Seria
I
a) burse generale – au ca obiect de activitate tranzacții de mărfuri și hârtii de valoare;

b) burse specializate.
2. după forma de organizare
a) burse private – funcționează sub forma societăților pe acțiuni și sub forma camerelor de
comerț;
b) burse de stat.
3. în raport de modul de admitere a participanților
a) burse cu participare nelimitată;
b) burse cu acces limitat.
Bursa de valori reprezintă o piață secundară, pe care se tranzacționează titlurile de valoare
existente, în principal sub formă de acțiuni și obligațiuni. Prin intermediul bursei de valori, investitorii își
transformă capitalul sub formă de titluri de valoare în numerar și invers.
Totodată, bursa de valori se definește prin existența unei instituții care concentrează cererea și
oferta de titluri financiare și care realizează efectuarea operațiunilor bursiere în conformitate cu un
regulament acceptat.
Participanții la activitatea bursieră se împart în 2 mari categorii:
1. investitorii, respectiv persoanele fizice sau juridice care urmăresc plasarea de capital;
2. agenții pieței bursiere, respectiv firmele care asigură încheierea și derularea tranzacțiilor de bursă.
Agenții de bursă pot funcționa atât ca profesioniști independenți, cât și ca angajați ai unor firme de
specialitate, respectiv societățile de bursă. În afara investitorilor și agenților de schimb, în structura
organizatorică a unei burse de valori se mai includ:
3. comisia oficială a bursei – în cadrul acesteia se stabilesc în ultimă instanță cursurile titlurilor pe
baza comenzilor de vânzare – cumpărare. Cursul stabilit este înregistrat și afișat.
4. casa de clearing – are rolul de a garanta executarea obligațiilor asumate de parteneri, respectiv
încasarea banilor de către vânzători și a titlurilor solicitate de către cumpărători.
Admiterea valorilor mobiliare la cotația oficială a unei burse se realizează în condiții strict
determinate. Bursa de valori asigură stabilirea prețurilor acțiunilor și obligațiunilor. Astfel, cursul unei
acțiuni sau obligațiuni reprezintă prețul care rezultă din confruntarea cererii cu oferta pe piața bursieră.
Stabilirea prețului de echilibru al unui titlu financiar se mai numește și cotație.
Acest curs se stabilește în funcție de titlurile cerute și oferite la un anumit preț. Principiul de bază îl
constituie satisfacerea majorității ordinelor, cursurile stabilite neputând fi contestate. În cadrul burselor de
valori se înregistrează frecvente variații ale cursurilor. Cunoașterea amplitudinii acestei variații reprezintă
o informație necesară celor interesați în activitatea bursieră. În principiu, evoluția cursurilor acțiunilor și
obligațiunilor este condiționată de o multitudine de factori de natură economică (evoluția ratei inflației,
evoluția ratelor dobânzii, gradul de profitabilitate a societăților emitente) și extraeconomică (declanșarea
unui conflict armat, starea de sănătate a unui lider mondial). De asemenea, aceste cursuri sunt foarte
sensibile la mediul economic și social, național și internațional.
În general, fluctuațiile pieței sunt reflectate cu ajutorul indicilor bursieri. Utilitatea acestor indici
este deosebită pentru investitori. Evoluția acestora este luată în considerare în procesul de plasare și
fructificare a capitalurilor. Din punctul de vedere al alcătuirii lor, există 2 categorii de indici bursieri:
Ion Bucur Seria
I
a) indicii bursieri din prima generație (Indicele Dow Jones, Indicele Financial Times, Indicele
Nikkei);
b) indicii bursieri din a doua generație (Indicele Topix, Indicele Standard And Poor 500’s).
Ca urmare, indicii bursieri au ca funcție principală reflectarea evoluției bursei. În ultimele decenii,
s-a constatat o anumită tendință neconcordantă a bursei de valori și a economiei reale, în sensul că tendința
bursei este determinată nu numai de acțiunea unor factori economice, ci și a unor factori specifici
economiei simbolice. În acest context, se relevă natura și consecințele crizei bursiere și, respectiv, a crack-
ului bursier.
SUBIECTE ECONOMIE POLITICĂ

1. Trăsăturile liberalismului economic (Adam Smith, alegoria mâinii invizibile)
2. Contribuția lui John M. Keynes la dezvoltarea teoriei economice (intervenționismul economic)
3. Moneda și formele monedei
4. Conținutul bazei monetare (ce reprezintă banii primari)
5. Definirea masei monetare în sens restrâns
6. Componentele (structura) masei monetare (agregatele monetare conform Băncii Centrale Europene)
7. Cererea de monedă și componentele ei
8. Oferta de monedă
9. Sursele creației monetare (operațiunile în urma cărora se pun banii în circulație)
Ion Bucur Seria
I
10. Actorii creatori de monedă (Banca Națională, băncile comerciale, Trezoreria publică)
11. Conceptul de valoare a monedei (factorii care influențează puterea de cumpărare a banilor)
12. Definirea pieței monetare
13. Obiectul pieței monetare
14. Componentele pieței monetare
15. Operațiuni care au loc pe piața monetară
16. Definirea și obiectivele politicii monetare
17. Canalele de transmisie a politicii monetare
18. Instrumentele politicii monetare (operațiunile de piață deschisă, facilitățile permanente, sistemul
rezervelor minime obligatorii)
19. Conținutul și implicațiile politicilor monetare expansive și ale celor restrictive
20. Conținutul procesului de finanțare
21. Capacitatea de finanțare și nevoia de finanțare
22. Sursele finanțării la nivelul întreprinderilor
23. Finanțarea directă și finanțarea indirectă
24. Definirea relației de credit
25. Operațiile care generează creditul
26. Trăsăturile și clasificarea creditului
27. Definirea băncilor
28. Tipurile de bănci
29. Conținutul operațiunilor active și pasive ale băncilor comerciale
30. Activități desfășurate de băncile comerciale
31. Atribuțiile BNR
32. Structura rezervelor internaționale ale României
33. Principiile activității bancare
34. Principalele categorii de investitori instituționali (tendințe actuale privind sistemul bancar
internațional)
35. Definiția și caracteristicile pieței financiare
36. Cererea și oferta de capital
37. Caracterizarea pieței financiare primare și a pieței financiare secundare
38. Definirea valorilor mobiliare
39. Natura și caracteristicile acțiunilor
40. Clasificarea acțiunilor
41. Obligațiunile și caracteristicile lor
42. Noile tipuri de obligațiuni
43. Structura titlurilor emise de stat
44. Definirea și natura burselor de valori
45. Cotația bursieră și factorii care o influențează
3 sub × 2 puncte
4 sub × 1 punct

Economie Politica - Cursuri 2017-2018

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie Politica - Cursuri 2017-2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie politică Facultatea de Drept, Universitatea din București

Ion Bucur Seria

O primă etapă a fost mercantilismul și fiziocrația. Mercantilismul a reprezentat o doctrină și, în

În opoziție cu liber-schimbismul se află protecționismul. În conformitate cu acest sistem, se

Actualii economiști neoclasici au aprofundat și au extins analiza comportamentului microeconomic,

Cererea și oferta de monedă

 biletele aflate în circulație;

În categoria disponibilităților cvasimonetare se includ, printre altele:

 depozitele la termen la tezaur;

Valoarea și puterea de cumpărare a monedei

PCB = puterea de cumpărare a banilor; P = prețuri

Piața monetară are 2 componente principale:

 operațiuni de finanțare (scontare) – care constau în acordarea de disponibilități bănești solicitate de

1. Obiectivele politicii monetare

Obiectivele politicii monetare

Canalele de transmisie a politicii monetare

Instrumentele politicii monetare

Tratatul UE stipulează că instrumentele politicii monetare trebuie să fie conforme principiilor

 operațiunile de piață deschisă (open market);

Politica monetară expansionistă și politica monetară restrictivă

În raport de starea economiei, autoritatea monetară (Banca Centrală) utilizează instrumentele de

 sporirea ofertei de monetă;

 diminuarea ofertei de monedă;

Politica monetară în contextul crizei financiare mondiale

FINANȚAREA. BĂNCILE. SISTEMUL BANCAR

Finanțarea desemnează ansamblul disponibilităților bănești, precum și al instrumentelor sau

 finanțarea internă (autofinanțarea) – sursele principale sunt reprezentate de amortizare și profitul

Conținutul, funcțiile și formele creditului

Ca relație economică, pot fi evidențiate următoarele trăsături ale creditului:

Băncile și sistemul bancar în economia contemporană

Banca reprezintă o entitate specială și complexă, deoarece pe de o parte, ca intermediar financiar,

 elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs valutar;

Sistemul de plăți și decontări

Acest sistem reprezintă un ansamblu de aranjamente și mijloace care asigură descărcarea

Riscul în activitatea bancară

 obiective (schimbările care se petrec în domeniul științei, economiei și în condiții naturale;

Situația postbelică a băncilor. Accentuarea instabilității bancare

3. companiile de asigurări – drenează o parte semnificativă din economisirea menajelor cu titlu de

Valorile mobiliare – instrumente ale pieței financiare

 sunt fracțiuni egale ale capitalului social;

 noul mod de gestiune a datoriei publice;

 împrumuturile instituțiilor de credit încurajate de autoritățile monetare să-și sporească resursele pe

a) burse generale – au ca obiect de activitate tranzacții de mărfuri și hârtii de valoare;

SUBIECTE ECONOMIE POLITICĂ

S-ar putea să vă placă și