Tema 1.

Microeconomia - domeniul ştiinţei economice [4/2/6]

1. Obiectul de studiu şi metoda teoriei economice.
2. Nevoile umane, resursele şi bunurile economice-caracteristica şi tipologia lor.
3. Activitatea economică şi fazele ei.
4. Problemele fundamentale ale economiei. Costul de oportunitate

1.1 Obiectul de studiu şi metoda teoriei economice

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea analizează
modul în care societatea administrează resursele relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor
umane nelimitate. Pentru a determina esenţa economiei trebuie de concentrat atenţia la două
aspecte ale economiei: tehnologic şi social-economic.

Ce studiază ştiinţa economică? În linii mari, se poate de răspuns: economia, comportamentul

uman, activitatea economică practică, procesele şi fenomenele ei.

Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme:

 economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de care
dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane;
 economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale reproducţiei
(producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor
mijloacelor de producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei
de muncă;
 economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia
industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de activitate
(sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei de Nord,
Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei).

Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de producţie. Forţele
de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar relaţiile de producţie reflectă
relaţiile economice dintre oameni, care apar în procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau
voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele patru trăsături:

 au caracter obiectiv şi istoric;

 servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie;
 constituie baza economică a societăţii;
 determină structura socială în orice ţară.

Principalele relaţii economice le constituie relaţiile de proprietate.

Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie,

macroeconomie şi mondoeconomie.

Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor

individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, bănci etc.).

Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la

sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice
(industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ-teritoriale).
Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare
la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem (economia naţională a Republicii
Moldova).

Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici

şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile
naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională (relaţiile
economice internaţionale, mecanismele de funcţionare a economiei mondiale, instituţiile
economice internaţionale etc.).

Economia ca entitate include diferite sectoare economice:

primar (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul),
secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice),
terţiar (prestări servicii în bănci, asigurări, transport etc.),
cuaternar (serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi
tehnologică).

În funcţie de relaţiile de proprietate economia include:

 sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private),
 sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi asociaţiilor în care statul exercită o
influenţă preponderentă),
 sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi
celui public).

Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”. Ultima

analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care parcurg în societate.

Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii:

a. interacţiunea dintre teorie şi practică (teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor
decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic,
confirmă sau respinge teoria);
b. unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică (ea reflectă trei probleme
fundamentale: Ce? Cum? Pentru cine de produs ?);
c. istorismul real (ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică reală, să
ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării respective).

Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice (opțional)

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând din Antichitate şi până
în zilele noastre şi au trecut prin următoarele etape:

Etapa antică , care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă au apărut
primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia
antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India
veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile
la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi
Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca
ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire.
Etapa medievală , care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Gândirea economică în Evul
Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii au formulat două idei
fundamentale:

 ideia, că unicul izvor de existenţă este munca personală;

 ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul
binefacerii.

Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma
Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul
just” ş. a.

Etapa mercantilistă , care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut
idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că
principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii
economice se află comerţul. Obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea relaţiilor de
comerţ. Anume la această etapă în anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine
Montchrestien cu titlul „Tratat de economie politică”.

Etapa fiziocrată , care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această etapă centrul de
studiere a activităţii economice a fost transferat din circulaţie în sfera de producţie, în special în
agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net.
La această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul
francez Fr.Quesnay.

Etapa liberalismului clasic , care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul
ultimei treimi a sec. XIX. Această perioadă este dominată de celebra lucrare a lui A.Smith
profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de
studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.

Etapa naţionalismului economic , care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul
din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul
naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu
individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună statului sfaturi
concrete şi realiste.

Etapa marxistă , care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Această etapă
este prezentată de K.Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică. În opera
sa fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul de
studiu al teoriei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi
proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi: munca concretă, munca
abstractă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.

Etapa neoclasică , care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului
XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei
etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat
teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei
economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.

Etapa keynesiană , care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această etapă este
marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării, a
dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general.
J.M.Keynes a formulat următoarele probleme:
a. necesitatea amestecului statului în economie şi elaborarea programelor anticriză;
b. stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital;
c. reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă;
d. analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.

Etapa neoliberală , care a început din anii 70 ai secolului XX. Principalii reprezentanţi ai
acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai
activ al gândirii economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor corifei ai ştiinţei
economice constau în următoarele:

 limitarea statului în activitatea economică;

 stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare;
 reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii;

Aşadar, obiectul de studiu al teoriei economice a evoluţionat pe parcursul istoriei gândirii

economice şi poate fi formulat astfel:

a. studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie, schimb,

repartiţie şi consum a resurselor limitate;
b. studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate;
c. studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia
modernă şi funcţionează în economia contemporană.

Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice

Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:

1. Metoda abstracţiei ştiinţifice reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic,

determinarea esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului
realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi
concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.).
2. Metoda analizei şi sintezei - apare ca o unitate a celor două părți ale procesului de
studiu al fundamentelor economice. Analiza - înseamnă descompunerea procesului
cercetat în mai multe elemente, iar sinteza presupune unificarea elementelor fragmentate
în urma procesului de analiză.
3. Metoda inducţiei și deducţiei. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor
unice la concluzii generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări
teoretice). Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare
(de la general la particular, de la teorie – la fapte).
4. Metoda ipotezei – permite examinarea fenomenului în stare pură, nefiind influențat de
alți factori.
5. Metoda analogiei – prresupune utilizarea comparațiilor cu procesele biologice, fizice și
istorice.
6. Metoda analizei funcționale – este specific microeconomiei și este utilizată pentru
descoperirea interdependenței între fenomenele economice.
7. Metoda experimentului – reprezintă reproducerea artificial a unui proces pentru
cercetarea lui în condiții mai favorabile.
 Obiectul de studiu al teoriei economice şi evoluţia lui
Obiect de studiu este modul de activitate, reieşind din interese individuale. În context, sunt
folosiţi aşa-numiţii indicatori "proprii": cifra de afaceri, valoarea adăugată, venitul global,
costurile de producţie, profitul.

Obiectul de studiu al teoriei economice trebuie să prezinte economia ca pe un system complex

deschis în ceea ce ține de mecanismul și legitățile de funcționare și dezvoltare în interacțiune cu
alte instituții sociale, procese și fenomene

Obiectul de studiu al teoriei economice (economiei politice) Tabelul 1

Nr/o Curente şi şcoli de gândire Obiectul de studiu

economică
1. MercantilismulFiziocraţiiŞcoala Avuţia naţională
clasică
2. Marxismul Relaţiile de producţie
3. Şcoala istorică Economia naţională în ansamblu
4. Marginalismul (micro-economia) Comportamentul subiecţilor economici, căile şi
mijloacele atingerii scopurilor propuse
5. Keynesismul (macro-economia) Mecanismul funcţionării economiei naţionale ca un tot
întreg
6. Curentul instituţional-sociologic Institutele şi schimbările instituţionale
7. Teoria sintezei neoclasice Avuţia naţională, formele şi stimulenţii
comportamentului uman în lumea resurselor limitate

Funcţiile teoriei economice

Evaluarea ştiinţifică şi practică a teoriei economice poate fi efectuată în baza "setului" de funcţii
pe care aceasta le îndeplineşte.

1. Funcţia cognitivă – funcţia generală de studiere, cunoaştere şi explicare a fenomenelor

economice, de dezvăluire a esenţei şi legităţilor dezvoltării. Ea permite lărgirea orizontului şi
proceselor ce decurg în mediul ambiant, înţelegerea mecanismului de funcţionare şi dezvoltare a
sistemului economic, formarea gândirii economice ştiinţifice (solicitată în mediul tineretului
studios, al specialiştilor calificaţi, întreprinzătorilor, funcţionarilor publici).

2. Funcţia practică (pragmatică) – elaborarea principiilor şi metodelor activităţii economice

raţionale, fundamentarea strategiilor dezvoltării economice, elaborarea prognozelor ştiinţifice şi
a perspectivelor dezvoltării sociale. Rolul practic al ştiinţei economice (ca şi al altor discipline)
constă în asigurarea activităţilor raţionale, deoarece cunoştinţele contribuie la elaborarea
previziunii, iar previziunea stă la baza acţiunii. Deseori, funcţia legată de previziunile în
domeniul dezvoltării economice pe termen scurt şi lung devine autonomă şi se afirmă ca o
funcţie de pronosticare. Ea are un rol important la elaborarea programelor şi prognozelor de
dezvoltare pentru subiecţii economici mari şi a economiei naţionale în întregime.

3. Funcţia metodologică – elaborarea noţiunilor (categoriilor) şi a metodologiei de analiză

economică (instrumente, procedee, metode ştiinţifice de cunoaştere), necesare pentru toate
ştiinţele economice aplicative, ce vizează soluţionarea problemelor economice concrete.
4. Funcţia ideologică – fundamentarea, apărarea şi promovarea unor idei şi viziuni. În ultimul
timp, ca urmare a ideologizării excesive a ştiinţelor sociale în perioada sovietică, mulţi
cercetători autohtoni ignoră sociumul să existe "în afara ideilor" – în toate timpurile, ideile au
guvernat şi continuă să guverneze lumea! Important este ca ideile economice – "lozincile
gospodăririi" – să fie constructive şi adecvate posibilităţilor, tradiţiilor şi intereselor societăţii. În
caz contrar, ele se transformă în idei-fixe sau se soldează cu o politică economică neefectivă.

De exemplu, penetrarea în spaţiul postsovietic a ideologiei de piaţă în forma amplificată, în

special, în lipsa structurilor instituţionale mature, a provocat un şir de consecinţe negative de
ordin economic, social, etic şi moral.

1.2. Nevoile umane si resursele și bunurile economice-

caracteristica și tipologia lor

Activitatea umana - deosebit de ampla si diversificata - s-a dezvoltat si se dezvolta continuu,

avand ca baza de pornire si impulsionare necesitatea satisfacerii unor multiple nevoi umane. Acestea
izvorasc din conditiiie de viata ale oamenilor, din cerintele de consum ale acestora si din
participarea lor la viata sociala. Nevoile sau trebuintele umane, pun in evidenta ceea ce resimt
oamenii ca fiindu-le necesar pentru existenta, pentru formarea si dezvoltarea lor si a societatii in
care traiesc

Nevoile umane reprezinta un sir nesfarsit de cerinte obiectiv necesare vietii umane, ale
existentei si dezvoltarii purtatorilor lor - oamenii, grupurile sociale, colectivitatile national-
statale și societatea in ansamblul ei.

Satisfacerea nevoilor presupune consum de bunuri si servicii, impulsionand oamenii in directia

crearii si procurarii acestora. Mai mult, nevoile umane se diversifica si se amplifica continuu pe
masura ce se creeaza posibilitati mai mari de satisfacere a lor. Satisfacerea unor nevoi generaza
apariția altora. Acest fapt pune in evidența caracterul dinamic al nevoilor, inmulțirea și
diversificarea lor pe masura dezvoltarii societatii.

Nevoile umane au o latura obiectiva, care se refera la constientizarea acestora de catre oameni
si la corelarea lor cu posibilitatile materiale ale societatii si ale fiecarui individ. Ele spar, astfel, ca
nevoi efective, reale. In acelasi timp, se manifesta si o latura subiectiva a nevoilor, ce pune in
evidenta dorintele oamenilor, de multe ori necorelate cu posibilitatile efective de acoperire a lor.
Multe dintre aele, datorita acestui fapt, raman simple doleante, nevoi nesatisfacute.

Nevoile umane, privite in interactiunea lor, formeaza un sistem integrat de nevoi, in cadrul
caruia ele sunt grupate si ordonate dupa anumite criterii, si anume:
1. dupa natura lor, corespunzator dimensiunii fiintei umane, intalnim nevoi:
a) naturale (biologice sau fiziologice);
b) sociale;
c) spiritual-psihologice.

2. din punctul de vedere al subiectilor purtatori exista nevoi:

a) individuale;
b) de grup;
c) ale societatii
3. corespunzator ciclului activitatii umane nevoile sunt:
 a) zilnice;
b) saptamanale;
c) lunare etc.
4. dupa natura bunurilor cu care pot fi satisfacute exista:
a) nevoi care se satisfac cu bunuri materiale;
b) nevoi care se satisfac cu servicii.
5. dupa durata si momentul manifestarii lor:
a) curente (permanente);
b) periodice;
c) rare;
d) singulare.
6. dupa natura sursei de formare nevoile pot fi:
a) fiziologice;
b) familiale;
c) culturale;
d) specific sociale.

Nevoile umane, prin specificul si, mai ales prin modul lor de manifestare, se caracterizeaza
printr-o serie de trasaturi. Astfel, ele sunt:
 nelimitate ca numar. Progresul societatii duce in mod direct la largirea ariei nevoilor, atat
la nivel de individ, cat si de grup sau societate;
 limitate in capacitate, respectiv in volum. Fiecare nevoie, in procesul satisfacerii
ei, atinge, la un moment dat, un prag de saturabilitate;
 concurente, respectiv unele nevoi se extind in detrimentul altora, altele pot fi substituite intre
ele;
 complementare, respectiv, cele mai multe, se completeaza reciproc;
 Orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere. Nevoile satisfăcute revin cu o anumită
periodicitate și se transformă în obiceiuri și tradiții de consum.

Satisfacerea și dezvoltarea nevoilor reprezintă un proces istoric în permanent schimbare. În

funcție de creșterea nevoilor are loc și dezvoltarea civilizației.

Orice activitate umana presupune utilizarea unor resurse specifice, in cantitati diferite si de calitate
corespunzatoare.

Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe care omul le poate folosi in
activitatea sa pentru a obtine bunuri si servicii necesare satisfacerii nevoilor sale.
Resursele, corespunzator sursei de provenienta, sunt de doua feluri:

 resurse primare sau originare, constituite din potentialul natural si potentialul

demografic de care dispune societatea in fiecare etapa a evolutiei sale. Mediul natural
geografic ofera principalele resurse necesare existentei omului si progresului
societatii. La acestea se adauga resursele umane, care au capacitatea de a pune in valoare
resursele naturale;
 resurse derivate, rezultante ale activitatii umane, formate, pe baza celor dintai, cum
sunt echipamente, utilaje, instalatii, stocuri de materii prime, combustibil etc.
Resursele derivate au calitatea de a ridica eficienta utilizarii tuturor resurselor atrase si
folosite de oameni.

Dupa natura lor, resursele se grupeaza in

- resurse naturale
- resurse de timp
 - resurse materiale,
- resurse umane,
- resurse financiare
- resurse informationale.

Între nevoi si resurse trebuie sa existe o asemenea corelatie care sa permita desfasurarea
normala a vietii in fiecare etapa istorica data. In cele mai multe cazuri, raportul dintre nevoi (N) si
resurse (R) este de forma:
N>R
Mijloacele, obiectele, serviciile utilizate pentru satisfacerea nevoilor umane constituie – bunurile.
În calitate de bun se pot prezenta tot ce este util omului : haine, aer, prieteni, parc, etc.

Bunuri libere - bunurile dăruie de natură pot fi utilizate fără a depune eforturi (aerul, lumina,
căldura,...)

Bunurile economice – reprezintă un rezultat al activității economice și sunt limitate

Clasificarea bunurilor economice:

1. După materialitatea lor:

Materiale
Nematerndelungatăiale

2. După origine:

Bunuri naturale rare

Bunuri produse de om

3. După gradul de prelucrare:

Bunuri primare
Bunuri intermediare
Bunuri finale

4. După durată folosirii

De folosință curentă
De folosire

5. în funcție de substituirea lor

bunuri substituibile
bunuri complementare

6. După subiectul consumului

Bunuri private
Bunuri publice
1.3. Activitatea economica - forma a activitătii umane

Legatura dintre nevoi si resurse este realizata de actiunea umana, prin intermediul activitatii
economice. Aceasta este o forma specifica a activitatii umane, ce urmareste realizarea unor
scopuri precise si anume, satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor.

Activitatea economica consta in efortul constient al oamenilor de a atrage si utiliza

resursele economice rare in vederea producerii, repartitiei, circulatiei si consumului de
bunuri si servicii, corespunzator nevoilor si intereselor acestora.

Activitatea economica se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi:

 este o forma de activitate practica a omului, care folosind munca sa, transforma natura
conform intereselor lui, producand cele necesare traiului;
 este o activitate de creatie, prin care se pune in valoare potentialul creativ al omului de a
modela natura, de a folosi legile ei, de a descoperi noi utilizari ale acestora, de a crea si
utiliza mijloace de actiune cat mai eficiente etc.;
 se desfasoara pe baza criteriilor de rationalitate, urmarindu-se obtinerea de
rezultate maxime cu eforturi minime;
 este o activitate care duce si la transformarea oamenilor, a societii in ansamblul ei, stand
la baza progresului social. Prin intermediul ei se intretin, conserva si dezvolta celelalte
activitati din societate;
 are o finalitate precisa, satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor, ca
indivizi, colectivitate, societate.

Activitatea economica este principala forma a activitatii umane si consta in atragerea si

folosirea resurselor economice rare pentru a produce bunurile necesare satisfacerii nevoilor
umane.

Fazele:

1. Productia – const totalitatea eforturilor si operatiunilor umane de combinare a

factorilor de productie in cadrul diferitelor unitati de productie, in scopul obtinerii
bunurilor materiale si a serviciilor.
2. Schimbul – in aceasta bunurile produse sunt depozitate si schimbate cu alte bunuri
sau sunt trecute de la o persoana la alta prin actul de vinzare cumparare. Schimbul se
efectueaza prin intermediul unor servicii precum cele comerciale, de comunicatii si
de telecomunicatii...
3. Repartitia - este o activitate prin intermediul careia bunurile produse sunt distribuite
participantilor la procesul de productie. In lumea moderna, repartitia se infaptuieste
sub forma distribuirii si redistribuirii veniturilor intre agentii economici si intre
membrii societatii;
4. Consumul - care este scopul final al oricarei activitati economice, consta in folosirea,
utilizarea bunurilor si satisfacerea nevoilor. Cons poate fi intermediar si final.

Activitatile din societate ce vizeaza productia, repartitia, schimbul si consumul de bunuri si

servicii, in interdependenta lor, formeaza economia societatii. Aceasta privita in contextul
existentei statelor nationale si a teritoriului national este economia nationala. Ca entitate de sine
statatoare, economia nationala reprezinta ansamblul de activitati economice care s-au
constituit in sectoare de activitate, ramuri, subramuri etc., la nivelul unei tari, intre care se
stabilesc legaturi reciproce, pe baza carora se infaptuieste miscarea bunurilor si serviciilor,
se asigura functionarea si dezvoltarea economica a societatii.

Rezumand, principalele corelatii care determina viata economica sunt urmcitoarele:

Nevoi — Resurse
Consum— Productie
Cerere —Oferta

1.4. Problemele fundamentale ale economiei. Costul de oportunitate

Raritatea și alegerea. Problema fundamentala a economiei

Caracterul limitat al resurselor, raritatea acestora, pune intotdeauna problema alternativelor

de utilizare a lor. Oamenii nu pot avea și utiliza toate bunurile și serviciile pe care si le doresc. Ei
sunt obligati sa aleaga dintre multiplele alternative de folosire a resurselor rare, pe aceea care
permit obtinerea de bunuri cat mai multe si de calitate corespunzatoare, astfel incat sa se asigure
satisfacerea in conditii superioare a nevoilor lor. Optand pentru o cantitate cat mai mare din unele
bunuri si servicii, se vor reduce in mod corespunzator cantitatile din altele, sau chiar se vor
elimina din consum unele categorii de bunuri si servicii. Cu alte cuvinte, raritatea resurselor presupune
alegerea, iar aceasta ii costa pe oameni. Costul alegerii reprezinta valoarea alternativelor lasate la o
parte (eliminate), respectiv ceea ce pierde-individul sau colectivitatea prin alegerea facuta si este
denumit cost de oportunitate. Intotdeauna subiectii economici sunt pusi in fata deciziei de a
alege, de a estima costul alegerii, a deciziei luate.

Costul de oportunitate reprezinta ceea ce pierde individul, colectivitatile, societatea, in

urma alegerii facute. El este costul alegerii (al sansei sacrificate), un concept relativ exprimat in
termeni reali.

In economie, se porneste de la premisa ca atunci cand se face o alegere, aceea este cea mai
buna, respectiv ea se face pe baza criteriilor de rationalitate economica. Se presupune ca
oamenii, in procesul alegerii, se comporta in mod rational, respectiv ca decidenti rationali.

Toate actiunile oamenilor, intregul lor comportament economic se intemeiaza pe aceasta

premisa. Permanent ei sunt pusi in fata urmatoarelor intrebari:
1. ce si cat sa produca?
2. Cum, în ce mod se producă?
3. pentru cine sa produca?

Problema fundamentala a economiei, este aceeasi pentru toate domeniile

activitatii economice si pentru toate economiile, ea sta la baza explicarii si
intelegerii comportamentului economic al oamenilor si, bineinteles, a sensului actiunii acestora
in economia bunurilor si satisfacerea nevoilor.

Costul de oportunitate poate fi văzut atât din perspectiva consumatorilor sau indivizilor, cât
şi din perspectiva producătorilor. Dacă în cazul primei categorii (consumatorilor) caracterul
costului de oportunitate este unul subiectiv – deoarece fiecare individ urmăreşte obţinerea
satisfacţiei (utilităţii) maxime – în cazul celei de-a doua categorii (producătorilor), costul de
oportunitate îmbracă un caracter obiectiv, urmărindu-se obţinerea unui profit maxim. Ca atare,
fiecare individ raţional va opta pentru acea şansă (oportunitate) care să-i asigure maximul de
utilitate, iar fiecare producător raţional va alege acea oportunitate care să-i asigure maximum de
profit, sau un avantaj concurenţia
 Principalele premise ale apariţiei costului de oportunitate sunt:

 raritatea resurselor sau caracterul limitat al resurselor economice.

Costul de oportunitate este cel care face diferenţa între bunurile libere şi cele economice. În
timp ce bunurile economice sunt limitate, rare, bunurile libere se găsesc din abundenţă şi ele nu
comportă un cost de oportunitate. Fiind nelimitate, alegerea lor nu presupune o renunţare la un
alt bun;

 caracterul nelimitat al nevoilor (diversificarea şi multiplicarea lor) care se cer satisfăcute

cu resursele existente;  constrângerile: bugetare, de timp sau de altă natură;

 identificarea alternativelor posibile;  evaluarea şi ordonarea alternativelor în ordine

descrescătoare a utilităţii/câştigului/profitului (efectului) obţinut prin alegerea unei alternative,
sau a preţului “plătit”;

 alegerea celei mai bune alternative

Problema:
Un student dispune lunar de o sumă de 300 de lei. Din acești bani el este dispus să procure
manuale de economie și reviste pentru tineri . Prețul uni manual este de 60 de lei, iar a unei
reviste 30 de lei. Determinați variantele posibile de alegere. Calculați costul de oportunitate a
unui manual. Reprezentați grafic curba posibilităților de producție.