TEMA 8: PIAŢA MONETARĂ ŞI MECANISMELE EI.

1. Piaţa monetară şi componentele ei. Agregatele monetare.

2. Masa monetară şi baza monetară. Efecte de multiplicare.
3. Oferta de bani şi metode de reglementare a ofertei monetare.
4. Cererea de bani. Teoria preferinţei pentru lichiditate.
5. Echilibrul pieţei monetare.

1. Piaţa monetară şi componentele ei. Agregatele monetare.

Piaţa monetară este caracterizată de cererea şi oferta monetară. Oferta monetară mai este considerată
masa monetară în economie. Echilibrul pe piaţa monetară se stabileşte în condiţiile când cererea de bani
(L) este egală cu oferta de bani (MS).
Operaţiunile pe piaţa monetară le efectuează Banca Naţională prin instrumentele politicii monetar-
creditare. Totodată pe piaţa monetară activează băncile comerciale care au relaţii cu agenţii economici,
persoanele fizice şi juridice.
Modificările cantitative şi structurale a masei monetare şi componentele ei sunt analizate cu ajutorul
noţiunii de agregat monetar. Agregatul monetar este o parte constitutivă a masei monetare (M) şi semi
monetare automatizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele monetare
prin instituţiile financiar-bancare care le gestionează prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
Includerea disponibilităţilor băneşti în agregatele monetare se face după criteriul uşurinţei sau al
dificultăţii transformării lor în bani lichizi. Numărul agregatelor monetare în diferite ţări, precum şi
denumirea lor diferă.
Agregatele monetare sunt:
M1 – suma banilor în numerar şi diferite depuneri tranzacţionale, inclusiv cecuri de călătorie. M1 se
caracterizează prin cel mai mare grad de lichiditate.
M2 desemnează masa monetară în sens larg, care cuprinde M1 plus depozitele la vedere aflate în
conturile bancare neoperabile prin cecuri, depuneri la case de economii, depozite la termen şi acţiuni ale
fondului de ajutor reciproc ce pot face obiectul unei tranzacţii monetare.
M3 – cuprinde M2 plus alte plasamente lichide pe termen scurt sau termen lung, şi anume: depuneri
pe termen nelimitat, depunerile şi titlurile de comerţ în monedă străină, bonurile de tezaur şi certificate de
stat, alte tipuri de obligaţiuni şi hârtii de valoare.
M4 – reprezintă M3 plus depozitele pe perioadă îndelungată, diferite documente oficiale, obligaţiuni
ale statului.

2. Masa monetară şi baza monetară. Efecte de multiplicare.

Masa monetară include numerarul din economie şi depunerile la băncile comerciale.
M=N+D M – masa monetară,
N – numerar,
D – depuneri
Baza monetară (B) reprezintă stocul de bani cu putere mare de cumpărare.
B=N+R R – rezerve
Sursele bazei monetare sunt: aurul, valuta străină, creditele.
Procurarea oricărei surse contra schimbul alteia va duce la schimbarea structurii, dar mărimea va
rămâne constantă. Orice sursă din acestea se obţine de Banca Centrală prin cumpărarea ei, creând astfel
obligaţiuni ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice.
Multiplicatorul monetar (m) reprezintă raportul dintre masa monetară şi baza monetară. El se
utilizează la determinarea masei monetare prin intermediul variabilei cheie. Multiplicatorul monetar poate
fi simplu şi compus. Multiplicatorul monetar este supraunitar, valoarea lui creşte în măsură ce sporeşte
ponderea depozitelor în masa monetară şi este cu atât mai mare cu cât mai mică este ponderea rezervelor.
m=M/B
Procesul de creare a banilor în sistemul bancar:
1) depunerile iniţiale 1000 u.m., dacă rr=20% rezultă că din duma dată banca rezervează obligatoriu
200 u.m., iar restul 800 u.m. le poate acorda sub formă de credite către banca a doua;

32
 2) banca a doua din suma de 800 u.m. 20% (160 u.m.) le depune ca reprezentând rr, iar restul 640 –
le acordă sub formă de credit;
3) iar a treia bancă, din suma de 640 u.m. 128 u.m. (20%) le depune sub formă de rezerve
obligatorii, iar restul le acordă sub formă de credit (522 u.m.).
Procesul dat este continuu. Efectul dat se numeşte efect de multiplicare, adică de creare a banilor în
sistemul bancar, conform multiplicatorului bancar.
Multiplicatorul simplu (bancar):
m = 1 / rr rr – rata rezervelor obligatorii care caracterizează comportamentul
băncilor comerciale;
rr = R / D.
Deoarece populaţia influenţează prin comportamentul său asupra stocului de bani din economie
multiplicatorul monetar compus este:
m = 1+ cr / cr +rr
cr – coeficientul depunerilor, caracterizează comportamentul populaţiei şi se calculează ca:
cr = N / D.

3. Oferta de bani şi metode de reglementare a ofertei monetare.

Oferta monetară (M=MS) reprezintă cantitatea de bani existentă în circulaţie într-o anumită perioadă
de timp.
Reglarea ofertei monetare se face de către Banca Centrală prin două modalităţi:
1) emisiunea sau retragerea din numerar a banilor lichizi;
2) crearea sau retragerea de către bănci a unei cantităţi de bani scripturali (de cont).
Emisiunea de bani are loc în următoarele situaţii:
a) creşterea cantităţii de bunuri şi servicii (valoarea bunurilor şi serviciilor=M);
b) pentru acoperirea deficitului bugetar;
c) pentru stimularea cererii agregate;
d) pentru oferirea de monedă naţională în schimbul celei străine.
Retragerea de bani reprezintă reducerea de bunuri şi servicii când există excedent bugetar, când se
oferă monedă străină în schimbul celei naţionale.
Banca Centrală poate influenţa asupra masei monetare influenţând asupra bazei monetare, adică
asupra rezervei. Mai întâi de toate banca influenţează asupra B pe baza schimbării obligaţiunilor băncii
faţă de populaţie şi faţă de sistemul bancar. Mai apoi se influenţează asupra modificării M prin procesul
multiplicării în sistemul bancar.
Oferta monetară poate fi influenţată de instrumentele politicii monetar-creditare, influenţând asupra
B sau / şi asupra multiplicatorului monetar.
Instrumentele politicii monetar-creditare, prin intermediul cărora BC (Banca Centrală) (BNM)
efectuează reglementarea indirectă a ofertei monetar creditare sunt:
1) schimbarea ratei de re-finanţare (rata scontului – rata cu care BC acordă credite băncilor
comerciale);
2) schimbarea rr;
3) obligaţiunile pe piaţa deschisă – open market (vânzarea sau cumpărarea hârtiilor de valoare de
stat);
4) rata dobânzii.
BC nu poate însă în totalitate controla M deoarece:
- băncile comerciale îşi determină singure rezervele excedentare influenţând astfel asupra rr şi
asupra multiplicatorului;
- BC nu poate determina singură care va fi mărimea creditelor acordate de către băncile comerciale
populaţiei;
- coeficientul depunerilor este determinat de comportamentul populaţiei.

4. Cererea de bani. Teoria preferinţei pentru lichiditate.

Teoria clasică a cererii de bani menţionează că principalul factor care influenţează asupra acesteia
este venitul. Conform teoriei cantitative a banilor (M*V=P*Q), dacă V (viteza de rotaţie a monedei) este
constantă, atunci modificarea M trebuie să determine schimbarea proporţională a PNB. Deoarece PNB se

33
modifică lent în urma modificării factorilor de producţie, modificarea PNB real va determina în principal
modificarea nivelului preţului, adică schimbarea cantităţii de bani în circulaţie va influenţa, în primul rând,
asupra schimbării mărimilor nominale (P) şi nu va influenţa asupra mărimilor reale (Y). Această teorie
este numită neutralitatea banilor.
Velocitatea banilor reprezintă viteza de circulaţie a banilor.
Monetariştii utilizează această concepţie pentru a arăta dependenţa între dinamica M şi nivelul
preţurilor în perioada îndelungată.
Pentru a evita inflaţia statul trebuie să menţină modificarea M la nivelul ritmurilor de modificare a
PNB. Ecuaţia cererii de bani este L = k*Y - h*r, adică L depinde direct de nivelul venitului (Y) şi indirect
de rata dobânzii (r).
Keynesiştii menţionează că principalul factor de influenţă a cererii de bani este rata dobânzii. Teoria
keyneseană privind cererea de bani este reprezentată de teoria preferinţei pentru lichiditate. Conform
acestei teorii există 3 mobiluri care determină populaţia să prefere bani lichizi:
1) Mobilul tranzacţiilor – stă la baza cererii pentru bani pentru efectuarea tranzacţiilor curente
personale sau de afaceri. Are legătură cu funcţia banilor ca mijloc de plată şi mijloc de schimb.
2) Mobilul precauţiilor – este legat de necesitatea de a dispune în orice moment de lichidităţi pentru
situaţii neprevăzute.
3) Mobilul speculaţiei – este legat de funcţia banilor de acumulare a avuţiei, este legat de
cumpărarea unor active financiare şi de obţinerea de venit în urma vânzării acestora la un preţ mai înalt.

5. Echilibrul pieţei monetare.

r
MS

M/P
__ _
M/P
În varianta cea mai simplă modelul pieţei monetare se bazează pe presupunerea că oferta nominală
de bani este controlată de Banca centrală şi fixată la nivelul M.
Nivelul preţurilor de asemenea se acceptă stabil, fapt admisibil pentru o perioadă scrută. Ca urmare
oferta reală de bani este fixata la nivelul M/P şi se reprezintă grafic prin dreapta verticală.
Reprezentând în acelaşi sistem de axe curba cererii de monedă şi oferta de monedă se obţine modelul
pieţei monetare.

34
 r MS

r0

E
r*

r1 L

M/P
M/P
M se reglează de către Banca Centrală cu ajutorul celor 3 instrumente (rata scontului, rata rezervelor
obligatorii, operaţiuni pe piaţa deschisă) şi nu depinde de rata dobânzii.
Cererea de bani (L) este invers legată de rata dobânzii şi depinde direct de nivelul venitului.
Dacă venitul creşte, cererea de bani creşte şi ca urmare rata dobânzii creşte.
În punctul de echilibru cererea reală de bani este egală cu oferta reală de bani. Devierile de la
punctul de echilibru se interpretează astfel:
a) r0>r*=>MS>L=>r↓
b) r1<r*=>L>MS=>r↑
Dacă statul creşte sau micşorează masa monetară, aceasta va influenţa asupra ratei dobânzii. În cazul
micşorării ratei dobânzii oferta reală de bani M/P se deplasează în sus în dreapta, şi invers.

35