ТЕМА 1: OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODELE TEORIEI ECONOMICE

1. Esenţa economiei şi ştiinţa economică

2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice
3. Categoriile şi legile economice. Metodele de cercetare a teoriei economice
4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice

Scopul temei: Studierea naturii şi a domeniului economiei ca ansamblu de activităţi economice,

precum şi a proceselor de constituire şi dezvoltare a ştiinţei economice.
Obiectivele temei: După studierea acestei teme, ar trebui să fiţi capabili:
 să definiţi noţiunea de economie şi structura ei;
 să identificaţi problemele fundamentale ale economiei de interes general pentru toate
societăţile umane;
 să determinaţi şi să explicaţi etapele evoluţiei ştiinţei economice;
 să cunoaşteţi categoriile şi legile economice;
 să cunoaşteţi metodele de cercetare economică şi posibilitatea
 aplicării lor în practică;
 să explicaţi funcţiile teoriei economice;
 să apreciaţi impactul teoriei economice asupra politicii econo¬mice;
 să determinaţi şi să explicaţi locul teoriei economice în sistemul ştiinţelor economice.

1.1. Esenţa economiei şi ştiinţa economică

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea
analizează modul în care societatea administrează resursele, relativ limitate, pentru satisfacerea
nevoilor nelimitate.Economia reprezintă un ansamblu de activităţi umane legate de procesul de
producţie, schimb, repartiţie şi consum al bunurilor economice. Actualmente, devine tot mai
evidentă discrepanţa dintre nevoile nelimitate şi resurse limitate, rare, unele pe cale de epuizare.
Indivizii, firmele, guvernele, societatea conştientizează că nu pot avea totul, iar pentru a produce
ceva trebuie să renunţe la altceva.
Esenţa economiei este determinată de aspectul tehnologic şi aspectul socio-economic. Aspectul
tehnologic se manifestă în trei forme:
1. Economia resurselor - procesul de transformare a resurselor de care dispune societatea
în anumite produse necesare pentru satisfacerea nevoilor umane destinate pentru consumul
productiv / personal.
2. Economia reproductivă - interacţiunea celor patru faze de reproducţie: producţie,
repartiţie, schimb, consum şi îmbinarea circuitelor mijloacelor de producţie, a obiectelor de
consum, a resurselor naturale, a resurselor financiare şi a forţei de muncă.
3. Economia naţională cuprinde economia ramurilor (agricultura, industria, transportul
etc), economia sferelor de activitate (sfera materială şi nematerială), economia regională (zona de
nord, centru şi sud) şi economia întreprinderii (firmei, agenţiei etc).
Aspectul socio-economic include unitatea dintre forţele de producţie şi relaţiile de
producţie. Forţele de producţie reprezintă raportul dintre oameni şi natură (mijloacele de
producţie, forţa de muncă, ştiinţa). Relaţiile de producţie sunt relaţiile ce apar între oameni în
procesul de producţie a bunurilor economice, indiferent de dorinţa şi voinţa acestora.
Structura economiei naţionale reflectă elementele ei componente, natura şi însuşirile
acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care-1 joacă fiecare element, precum şi
legăturile reciproce. Sunt cunoscute următoarele tipuri de structuri ale economiei naţionale:
a) structura materială reflectă compartimentul activităţilor în corespundere cu specializarea
producţiei în cadrul societăţii;
b) structura tehnică completează structura materială, caracterizând nivelul tehnicii existent pe
ramuri de activitate;
c) structura demoeconomică pune în evidenţă gruparea populaţiei active sau ocupate pe ramuri şi
sectoare de activitate;
d) structura organîzaţională grupează activităţile pe domenii mari de activitate, constiruindu-se în
subsisteme ale economiei naţionale (de exemplu, subsistemul productiv, subsistemul comercial
etc);
e) structura teritorială reflectă compartimentul economiei naţionale pe zone şi regiuni
economice, ca părţi ale teritoriului naţional;
f) structura de proprietate, care pune în evidenţă alcătuirea internă a economiei naţionale după
proprietate, ea reflectă relaţia dintre individ şi rezultatele muncii lui.
Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie,
mezoeconomie, macroeconomie, mondoeconomie şi extraeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comporta-mentele participanţilor
individuali la activitatea economică (firme, gospodării individuale, bănci etc).
Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la
sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar) şi la ramurile activităţii economice
(industrie, agri-cultură, transport, unităţile administrativ - teritoriale).
 Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comporta-mentele economice
referitoare la întreaga economie şi calificate ca agregate economice (produs intern brut, venit
naţional, şomaj, inflaţie, balanţă de plăţi externe etc).
Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi com-portamentele subiecţilor
economici şi ale comunităţii internaţionale, interpretate atât prin prisma legăturilor economice
dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională
(globalizarea economică, relaţiile economice internaţionale, fluxurile economice internaţionale,
companiile transnaţionale, instituţiile economice internaţionale etc.).
Extraeconomia constă din procesele de utilizare a resurselor obţinute atât de la studierea
cosmosului (economia cosmosului), studierea adâncimilor mărilor şi oceanelor, cât şi ca rezultat
ale utilizării nanotehnologiilor contemporane.

MACROECONOMIE
MEZOECONOMIE
Economia unei țări: unitățile MONDOECONOMIE
Ramurile economiei primare de activitate
naționale de producție: economică+ramurile Interdependența economică
industrie transport, respective dintre economia națională și
agricultură etc fluxurile economice
internaționale:instituții
economice internaționale,
REI etc
STRUCTURA
ECONOMIEI

MICROECONOMIE
Unități primare de activitate EXTRAECONOMIE
economică: întreprinderile
colective, individuale, de Economia cosmosului,
arendă, gospodării familiare mărilor,oceanilor
etc

Figura 1. Economia ca unitate complexă

Sursa: Elaborată de autori
Economia ca entitate include diferite sectoare economice:
 Sectorul primar (agricultura, sivicultura, pescuitul, industria extractivă etc);
 Sectorul secundar (industria prelucrătoare, construcţiile, lucrările publice etc);
 Sectorul terţiar (prestarea serviciilor în bănci, transportul, asi-gurările etc);
 Sectorul cuaternar (serviciile de informatică, învăţământul superior, cercetarea
ştiinţifică şi tehnologică etc).
În funcţie de relaţiile de proprietate economia include:
  sectorul privat (ansamblul întreprinderilor private);
 sectorul public (ansamblul întreprinderilor de stat);
 sectorul mixt (ansamblul întreprinderilor constituite în baza alocării capitalului
privat şi public).
Noţiunea „Economie" nu trebuie confundată cu noţiunea de „Ştiinţă economică". Ultima
analizează ideile, teoriile, doctrinele, fenomenele şi procesele economice care vizează o
societate. Economia politică, sau ştiinţa economică per ansamblu, este o ramură a ştiinţelor
economice. Economia politică se delimitează de celelalte ştiinţe economice prin modul de
abordare a activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile formulate. Economia
politică ca ştiinţă întruneşte cele trei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare:
 obiect de studiu propriu;
 metodă de cercetare proprie;
 sistem propriu de categorii şi legi economice.
Identifîcându-se cu ştiinţa economică în ansamblul ei, economia politică reprezintă ştiinţa
administrării resurselor şi mijloacelor limitate, care studiază, analizează şi explică
comportamentele umane legate de organizarea şi utilizarea acestor resurse. Principiile pe care se
bazează ştiinţa economică sunt:
 Interacţiunea dintre teorie şi practică. Teoria serveşte drept condiţie de elaborare a unor
decizii referitoare la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic,
confirmă sau respinge teoria.
 Unitatea dintre analiza microeconomică şi macroeconomică. Problemele fundamentale
(Ce? Cum? Pentru cine de produs?) pot fi rezolvate atât la nivel micro, cât şi la cel
macroeconomic.
 Realismul istoric. Fenomenele şi procesele economice trebuie studiate în dependenţă de
condiţiile istorice specifice ale ţării respective.
Pe baza analizei punctelor de vedere exprimate cu privire la obiectul Economiei ca ştiinţă,
evidenţiem faptul că acesta a rămas întot-deauna acelaşi, adică viaţa economică a colectivităţii
umane, consi-derată ca un ansamblu coerent de comportamente referitoare la deciziile de alocare
a resurselor limitate, pentru atingerea obiectivelor, dinamte stabilite, în cadrul problemei
economice generale, fundamentale a economiei.
Economia ca ştiinţă are ca obiect de studiu problema economică fundamentală, adică: ce să
se producă, cât, cum şi pentru cine, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate. O
asemenea problemă a fost, este şi va fi cheia vieţii economice, a cărei cunoaştere va putea oferi
oamenilor şi colectivităţilor umane, în an-samblu, răspunsurile cele mai potrivite, în lupta lor
continuă cu limitele naturii şi societăţii în care trăiesc.
1) Ce de produs?
2) Cum de produs? Paul Samuelson
3) Pentru cine de produs?
Ca ştiinţă, economia studiază modul în care indivizii, firmele, guvernul şi alte organizaţii
din societatea omenească aleg să folosească resurse tot mai limitate în activităţile pe care le
desfăşoară, precum şi eficienţa socială a strategiilor adoptate.
Ştiinţa economică poate fi poate fi interpretată în aspect pozitiv şi normativ.
 Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla,
dacă se vor produce anumite acte şi procese eco-nomice. Atunci când scopul cercetării
economice este explicativ, teoretic şi răspunde la întrebările Ce este? De ce este? Cum
este? teoria economică este considerată ştiinţă economică pozitivă.
 Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar
trebui de făcut pentru ca procesele să se încadreze în normalitate. Când teoria economică
urmăreşte să dea răspuns la întrebările Ce-i de făcut? Cu ce mijloace? Cum?, ea este
considerată ştiinţă economică normativă.
Analizând cele două optici, considerăm că ştiinţa economică realizează descrierea şi
explicarea sensului de mişcare a faptelor economice, prognozându-le evoluţia în diferite
alternative; totodată, ea fundamentează mijloacele de acţiune pentru a atinge anumite obiective
impuse de logica fenomenelor şi de sistemul de valori dominante în societate.

1.2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice

Ideile şi teoriile economice au apărut încă din Antichitate, însă cunoştinţele economice
erau integrate în diferite sisteme de gândire. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se datorează
clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi adevăraţii părinţi ai
economiei politice ca ştiinţă. Termenul de economie politică a fost introdus de economistul
francez Antoine de Montchrestien, în anul 1615, în Traicte de Г economie politique (Tratat de
economie politică), termen care provine de la trei cuvinte greceşti „oikos", „nomos", „polis" -
gospodărie, lege, cetate (oraş, societate, ţară), cu derivatul său „politeia", care însemna
organizare socială. Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu a evoluat în următoarele
etape:
1. Etapa antică cuprinde perioada până la mijlocul sec. al V-lea, e.n. La această etapă au
apărut primele idei economice referitoare la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex.,
în Grecia antică, principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile);
în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate
preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon,
Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul dintre gânditorii antici, care a introdus termenul de
economie, ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire. Platon a determinat modelul „statului ideal"
şi stuctura lui. Aristotel este primul care a determinat utilitatea şi valoarea mărfii şi funţiile
banilor.
2. Etapa medievală cuprinde perioada între sec. al V-lea şi al XV-lea. Ideile economice,
în Evul Mediu, s-au aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii medivali au formulat
două idei fundamentale: a) unicul izvor de existenţă este munca personală; b) rezultatele muncii
individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit
al acestei etape este considerat Toma d'Aquino, care, în lucrarea sa „Suma Teologică", a
formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just", „salariul just" ş. a.
3. Etapa mercantilistă cuprinde perioada dintre anii 1450 - 1750, când au apărut idei şi
teorii economice prezentate de T. Mun, A. Mont-chrestien, J. Colbert ş.a., care afirmau că
principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii
economice se află comerţul. Anume la această etapă în anul 1615 a apărut lucrarea
mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de Economie Politică", în care
erau descrise relaţiile de comerţ.
4. Etapa fiziocrată cuprinde a doua jumătate a secolului al XVIII, cînd s-a produs
transferul centrului de studiere a activităţii economice în sfera de producţie, în special în
agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net.
în special, la această etapă, au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuitului economic de
către fiziocratul francez Fr. Quesnay, în lucrarea sacelebră „Tabloul economic" (1758) şi de către
fiziocratul englez W. Petty, în lucrarea „Aritmetica politică" (1681).
5. Etapa liberalismului economic clasic cuprinde perioada dintre sfârşitul sec. al XVUI-lea
şi începutul ultimei treimi a sec. al XTX-lea. La această etapă, apar lucările economice celebre
ale lui A. Smith „Avuţia naţiunilor" (1776), considerat ca părinte al ştiinţei economice, precum
şi: T. Malthus „Eseu asupra principiului populaţiei"(1798), D. Ricardo „Despre principiile
economiei politice şi impuneri"(1817), J. B. Say „Curs complet de economie politică" (1823), J.
St. Mill „Principii de economie politică" (1848), ş. a. Anume la această etapă a fost pusă bazele
analizei categoriilor economice: munca,valoare, preţul, salariul, capitalul, banii, dobânda,
profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. în viziunea liberalilor clasici obiectul de
studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.
6. Etapa naţionalismului economic cuprinde prima jumătate a sec. al XlX-lea. Unul din
reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F. List, care, în lucrarea „Sistemul
naţional de eco-nomie politică" (1841), afirma că ştiinţa economică trebuie să studieze nu
individul ca atare, ci particularităţile naţionale ale ţării şi, pe această bază, să propună sfaturi
concrete şi realiste.
7. Etapa marxistă cuprinde a doua jumătate a sec. al XIX - lea şi începutul secai XX-
lea. Această etapă este reprezentată de K.Marx, considerat unul dintre fondatorii unei noi
paradigme economice. în opera sa fundamentală "Capitalul" (1867, primul voiul), K. Marx, de pe
poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al ştinţei economice: studierea rela¬ţiilor de
producţie care apar între burghezie şi proletariat. K. Marx a formulat o serie de categorii
economice noi, cum ar fi: munca concretă, munca abstractă, plusvaloare absolută şi relativă,
compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.
8. Etapa neoclasică cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului al XIX -lea şi anii 30 ai
secolului al XX -lea. La această etapă, ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi.
Reprezentanţii acestei etape (K. Menger, E. Bohm-Bawerk, L. Walras, V. Pareto, St. Jevons, A.
Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria
preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerată studierea relaţiilor de circulaţie şi de
consum.
9. Etapa keynesiană se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului al XX - lea. Această
etapă este marcată pregnant de J. M. Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a
ocupării, mânii de lucru a dobânzii şi a banilor" (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei
economice în general. J. M. Keynes a formulat următoarele idei teo-retice: a) necesitatea
intervenţiei statului în activitatea economică şi elaborarea programelor anticriză; b) stimularea
cererii agregate pe baza extinderii consumului şi a investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului
pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeco¬nomică a proceselor şi fenomenelor
economice.
10. Etapa neoliberală, care a început din anii 70 ai sec. al XX - lea şi derulează până în
prezent. Principalii reprezentanţi al acestei etape sunt: W. Eucken, L. Mises, F. Hayek şi M.
Friedman, care formează nucleul cel mai activ al ştiinţei economice din ultimele decenii. Ideile
principale ale acestor savanţi ai ştiinţei economice constau în următoarele: a) limitarea
intervenţiei statului în activitatea economică; b) stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de
impozitare; c) reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei
dobânzii; d) elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi a protecţiei sociale a populaţiei.
În urma analizei etapelor de dezvoltare a gândirii economice studenţii, trebuie să ajungă la
concluzia, că obiectul de studiu al teoriei economice îl constituie:
a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesul de producţie, schimb,
repartiţie şi consum al resurselor limitate;
b) studierea categoriilor şi legilor economice care funcţionează în societate;
с) studierea diferitor modele şi sisteme economice care au funcţionat în economia modernă şi
funcţionează în economia contemporană.
1.3. Categoriile şi legile economice. Metodele de cercetare a teoriei economice
Economia porneşte de la premisa că fenomenele şi procesele care alcătuiesc activitatea
economică nu sunt izolate, ci se află în variate forme de legături unele cu altele.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte
şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi cunoscute de
oameni în mod direct (preţ, bani, profit, salariu, act de vânzare-cumpărare, privatizarea etc). La o
analiză atentă, se constată mai multe tipuri de legături între fenomenele economice:
 legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază şi determină apariţia şi
evoluţia altui fenomen B, numit efect;
 legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care un anumit fenomen, de
exemplu, preţul, influenţează evoluţia altor fenomene, cum sunt cererea şi oferta, care, la
rândul lor, modificându-se, vor determina schimbarea preţului;
 legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă, liniară şi neliniară, singulară şi
multiplă), în baza cărora modificarea unui anumit fenomen exercită influenţe diverse
asupra altui sau altor fenomene.

CEREREREA

PREȚUL

OFERTA

Figura 2. Interdependenţa dintre preţ, cerere şi ofertă

Sursa: Elaborată de autori
Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative, în starea
realităţii economice care evidenţiază desfăşura-rea activităţii economice în timp şi spaţiu
(creşterea sau scăderea preţurilor, modificarea cererii şi ofertei de bunuri şi servicii, creşterea
salariilor, a profitului, într-un interval de timp etc.).
 Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică care reflectă una dintre
componentele relaţiilor economice (marfa, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit,
bani etc). Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe:
 prima - categorii economice imanente tuturor modurilor de producţie (producţie,
repartiţie, consum, muncă);
 a doua - categorii economice care funcţionează numai în unele moduri de producţie
(marfa, bani, dobândă, rentă);
 a treia - categorii economice care funcţionează numai în cadrul modului de
producţie dat (capital, concurenţă, şomaj, inflaţie) şi funcţionează în sistemul
economic bazat pe relaţii de piaţă.
Definirea conceptului de lege economică se corelează cu înţelegerea modului în care există
şi se manifestă activitatea economică. Legile economice sunt legăturile generale, esenţiale,
necesare, repetabile, relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice. Legile
descoperite de ştiinţa economică sunt regularităţi care reglementează activitatea oamenilor,
lupta cu natura şi societatea, pentru a ne asigura cele necesare vieţii, în condiţiile unor
resurse limitate.
Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele funcţionează indiferent
de voinţa oamenilor (ex. legea valorii), pe când legile juridice au caracter subiectiv (ex. legea
despre proprie-tate adoptată de parlament).
Legile şi principiile economice diferă substanţial de legile naturii. In economie
fenomenele şi procesele funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (ex.legea
cererii, ofertei, concurenţei etc), pe când legile naturii nu depind de dorinţa sau conştiinţa
oamenilor, adică procesele se desfăşoară în mod firesc, obiectiv (legea atracţiei, legea schimbului
anotimpurilor et.).
Doctrinele care consideră teoria economică drept o ştiinţă istorică grupează legile
economice în:
 legi economice generale, comune tuturor modurilor de producţie (legea economiei
muncii);
 legi economice comune pentru mai multe sisteme economice, imanente numai unor
moduri de producţie (legea cererii);
 legi economice specifice unui anumit sistem economic, specifice numai modului de
producţie respectiv (legea acumulării de capital).
Asemenea modalităţi de a aprecia legile economice au o deosebită importanţă teoretică şi
practică, demonstrând că legile economice au caracter universal, şi sunt inerente vieţii economice
în toate timpurile. Cunoaşterea lor permite formularea deciziilor potrivite pentru asigu¬rarea
raţionalităţii activităţii economice care presupune, în esenţă, obţinerea unui efect util cât mai
mare şi cu un efort cât mai mic.
O importanţă deosebită în studierea teoriei economice o are analiza metodelor de cercetare
aplicate în ştiinţa economică. Metoda prin care se realizează cunoaşterea economică ştiinţifică
cuprinde ansamblul concepţiilor şi procedeelor gândirii cu privire la obiectul ştiinţei economice,
împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor economice. în ansamblul
metodelor şi procedeelor utilizate în ştiinţa economică se includ:
Metoda inducţie - deducţie. Inducţia presune trecerea de la cercetarea faptelor unice la
concluzii generale (de la particular la general). Metoda inductivă constă deci în desprinderea
concluziilor, princi-piilor, regulilor din analiza cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării
deplasându-se de la cunoaşterea particularului concret spre evidenţierea conceptelor, teoriilor şi
ipotezelor cu caracter de generalitate. Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la
concluzii particulare, de la general la particular, de la teorie la fapte concrete. Metoda deductivă
este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează demersul de la general la particular, în
sensul că se aplică teoriile deja descoperite la analiza faptelor, exprimate concret în timp şi
spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor economice reale. Cercetarea economică ştiinţifică
presupune folosirea concomitent a inducţiei şi a deducţiei, care se completează reciproc.
Metoda abstracţiei ştiinţifice, ca componentă a metodologiei ştiin¬ţei economice, reflectă
cercetarea unei laturi esenţiale a procesului sau fenomenului economic, făcând abstracţie de
celelalte laturi relativ nee¬senţiale ale acestora. Metoda de abstracţie urmăreşte să se elimine
ceea ce este neesenţial, irelevant şi întâmplător şi să se desprindă ceea ce este esenţial, general şi
relevant pentru caracteristica fenomenului sau procesului economic respectiv, sub formă de
concepte, principii, ipoteze, teorii şi legi economice. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în
conştiinţa omului realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea expri¬mă
realităţi concrete, cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.
Metoda de analiză şi sinteză. Analiza este o metodă generală de cercetare a realităţii,
bazată pe divizarea unui proces sau fenomen economic în elementele lui componente şi
studierea, în parte, a fiecăruia dintre acestea. Analiza economică se manifestă în următoarele
forme:
a) analiza calitativă care reflectă conţinutul fenomenului sau procesului economic (de ex.,
analiza procesului de privatizare ce reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate);
b) analiza cantitativă reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor economice (de ex.,
venitul populaţiei în diferiţi ani);
c) analiza statică reflectă realitatea economică la un moment dat (de ex., rata schimbului
valutar);
 d) analiza dinamică reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice
într-o anumită perioadă de timp (de ex., modificarea productivităţii munci);
e) analiza microeconomică reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la
nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei;
f) analiza macroeconomică reflectă cercetarea fenome¬nelor şi proceselor economice la
nivelul societăţii.
Metoda sintezei economice presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul
întregului unitar, legat prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale). In timp ce analiza începe
procesul cunoaşterii, până la un pune, sinteza continuă acest proces până la desăvârşire. Astfel,
analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală.
Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii
economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, a categoriilor şi a legilor economice în procesul
apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice (de ex., studierea cauzelor şi a
condiţiilor de apariţie, dezvoltare şi dispariţie a diferitor sisteme economice).
Metoda istorică reflectă descrierea şi fixarea faptelor şi eveni¬mentelor aşa cum s-au
petrecut ele în timp. Metoda istorică îşi găseşte expresie în analiza fenomenelor şi proceselor
economice, de la cele mai simple la cele mai complexe, în evoluţia lor firească în timp şi spaţiu.
Prin folosirea metodei istorice, putem să explicăm dinamica fenomenelor şi a proceselor
economice din evoluţia vieţii economice.
Metoda logică reflectă trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real
numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de
elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice proces sau fenomen
economic trebuie studiat atât în plan istoric, cât şi în plan logic.
Metoda matematică constă în reproducere schematică a unui proces economic sub forma
unui sistem liniar sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi
fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la
concret în cercetarea fenomenelor şi a proceselor economice. Această metodă, de regulă, este
aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.
Modelarea economico - matematică reflectă analiza diferitor tipuri de existenţă a vieţii
economice sub forma unor construcţii lo-gico-matematice care permit testarea evoluţiei unor
parametri de opti¬mizare, în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Modelul economico -matematic
este o constructe logică, un rezultat al abstracţiei ştiinţifice care esenţializează viaţa economică
reală sub forma unor relaţii funcţionale între paramentrii de bază ce caracterizează fenomenul
sau procesul cercetat. în funcţie de criteriile alese, deosebim modele deterministe şi
probabilistice, modele statice şi modele dinamice, modele nu¬merice, modele grafice şi modele
analitice, modele explicative şi modele normative ş.a.
Metoda statistică reflectă un ansamblu de procedee, prin care se observă fenomenele şi
procesele vieţei economice, se înregistrează informaţiile necesare, se realizează compararea şi
gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a graficelor statistice, în vedera
evidenţierii tendinţelor care se manifestă.
Metoda comparaţiei reflectă cel mai general procedeu logic, prin care se cercetează
esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elementele cunoscute, care pot pune în
evidenţă evoluţia lor. Prin comparaţie, se pot caracteriza ţările lumii, ca nivel de dezvoltare
economică, se pot evidenţia genul de relaţii, asemănările şi deosebirile dintre fenomene şi
procese etc.
Metoda analogiei înseamnă un procedeu prin care se transferă însuşirile unui obiect al
cunoaşterii la un alt obiect care este supus analizei, în scopul obţinerii unor concluzii cu un grad
mai ridicat sau mai scăzut de probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor
asemănătoare. Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor cu realitatea şi cu acele
concluzii desprinse din folosirea altor metode de cercetare, cum sunt inducţia şi deducţia,
comparaţia etc. Metoda analogiei a avut un rol important în fundamentarea de către F. Quesnay a
lucrării sale celebre "Tabloul economic", în care este analizat pro¬cesul de reproducţie la nivel
macroeconomic.
Metodele grafice permit reprezentarea sub formă de linii, curbe şi alte figuri geometrice a
unor parametri economici sau a legăturilor dintre două sau mai multe variabile, în cadrul unor
coordonate, unde pe axa orizontală se înscriu, de regulă, variabile independente, iar pe axa
verticală, variabile dependente.
Principiul „Ceteris paribus" intervine atunci când, în analiza unor fenomene sau procese
economice, corelaţiile cauzale complexe sau multiple trebuie studiate printr-o înlănţuire de relaţii
cauzale simple, celelalte fiind considerate neschimbate şi, deci, constante. Din acest motiv,
„ Ceteris paribus " înseamnă că „toate celelalte lucruri rămân neschimbate". De exemplu, ştiind
că profitul este egal cu preţul de vânzare minus costul de producţie, pentru a stabili relaţia care
există între profit şi cost, considerăm preţul dat, nemodificat. La un preţ dat, între profit şi cost
este o relaţie inversă: creşte costul scade profitul, scade costul, creşte profitul.
Eroarea în analiza economică poate să fie o eroare de cauzalitate sau o eroare de
compoziţie. Spre exemplu, apariţia unui fenomen eco-nomic după un alt fenomen economic nu
poate conduce obligatoriu la concluzia existenţei unei relaţii de cauzalitate între aceste două
fenomene. De asemenea, eroarea de cauzalitate mai poate să apară atunci când o relaţie pozitivă
este analizată ca o relaţie negativă sau când o variabilă independentă este considerată o variabilă
dependentă.
Eroarea de compoziţie poate să apară în situaţia în care trăsăturile unei părţi a unui întreg
sunt atribuite automat şi întregului. Spre exemplu, dacă un elev dintr-o clasă nu se pregăteşte la
matematică, nu înseamnă că toţi elevii din acea clasa nu învaţă la disciplina respectivă.
Măsurarea cheltuielilor şi a rezultatelor constă în evaluarea sis-tematică a intrărilor şi
ieşirilor în şi din activitatea economică, compararea lor şi evidenţierea avantajului net. Din acest
motiv, ea se mai numeşte şi analiza cost-beneficiu. Aceasta capătă o importanţă deose¬bită,
deoarece presiunea exercitată de nevoia socială asupra resurselor se intensifică, mecanismele
competiţiei presupun eliminarea activităţilor ineficiente, iar trecerea de la dezvoltarea extensivă
la dezvoltarea intensivă devine alternativa cea mai avantajoasă pentru progresul fiecărei naţiuni.
Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor este necesară şi posibilă la toate nivelurile de agregare a
activităţii economice.
Metoda de experiment presupune intervenţia conştientă în viaţa economică reală prin
diferite acţiuni, cu scopul de a verifica oportunitatea şi de a lua deciziile respective. Practica a
confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de comandă.

1.4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice

Principalele funcţii ale teoriei economice sunt:
Funcţia cognitivă sau de cunoaştere a fenomenelor şi a proceselor economice, care
prevede studierea, cunoaşterea, explicarea şi cer-cetarea fenomenelor economice, determinarea
legităţilor economice şi formularea legilor economice. Teoria economică trebuie să dea răspuns
la modul de realizare a problemelor vitale înaintate de viaţa reală (de exemplu, care sunt cauzele
şi consecinţele inflaţiei, ale şomajului, ale deficitului bugetar şi ale altor dezechilibre economice
etc).
Funcţia metodologică: teoria economică constituie baza teoretică pentru toate disciplinele
economice. Teoria economică şi alte discipline economice, luate în ansamblu, formează sistemul
ştiinţelor economice.
 ȘTIINȚE ECONOMICE
ISTORICE
Isotoria ghîndirii economice
Istoria economiei naționale
Economia mondială
ȘTIINȚE ECONOMICE ȘTIINȚE ECONOMICE
APLICATIVE DE FRONTIERĂ
A)special A) cu științele naturii
Finanțe moneda și credit geografia economică
Management econometria
Marketing Teoria economică cibernetica economică
Economia muncii protecția mediului
Relații economice ambient
internaționale B) cu științele sociale
B) de ramură sociologia economică
Economia agriculturii psihologia economică
Economia industriei
Economia comerțului
C) economia unităților
economice
Științe economice
funcționale
Contabilitatea
Statistica
Figura 3. Locul teoriei economice în sistemul ştiinţelor economice
Sursa: Elaborată de autori
•Funcţia practică: teoria economică serveşte ca bază în elabora¬rea politicii economice. în baza
teoriei economice, sunt determinate principalele scopuri ale societăţii în domeniul economic:
- asigurarea creşterii economice şi ridicarea nivelului de trai a po¬pulaţiei;
- asigurarea ocupării depline a forţei de muncă;
- ridicarea eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor maxime, cu cheltuieli de muncă
minime;
- stabilizarea nivelului de preţuri şi limitarea proceselor inflaţioniste;
- asigurarea libertăţii economice în activitatea antreprenorilor, a salariaţilor şi a
consumatorilor;
- repartiţia echitabilă a veniturilor în societate; asigurarea socială a ce-lora care au pierdut
capacitatea de muncă: pensionarii, invalizii etc;
- asigurarea unei balanţe active în comerţul extern şi în relaţiile monetare internaţionale.
Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică reprezintă
acţiunea conştientă a puterii publice, ce presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice
ale starului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare a acestor obiective, pornind de
la condiţiile existente şi folosind mijloace şi tehnici adec¬vate (politica monetară, bugetară,
fiscală, valutară, de preţuri, de veni¬turi, de ocupare a forţei de muncă etc). Pentru a avea o
politică eco¬nomică raţională este necesar să stăpânim şi să folosim acele analize economice ce
ne permit să observăm care scopuri se bazează pe com¬patibilitatea reciprocă şi care nu, în ce
condiţii anume de timp şi spaţiu scopurile acţiunilor noastre sunt reciproc compatibile.

Cuvinte - cheie
* analiză economică * proces economic
* abstracţie ştiinţifică * fenomen economic
* categorie economică * forţă de producţie
* economie * inducţie - deducţie
* economie naţională * lege econommică
* economie normativă * macroeconomie
* economie politică * mezoeconomie
* economie pozitivă * microeconomie
* economie reproductivă * mondoeconomie
* metodologia ştiinţei economice * relaţii de producţie
* politica economică * ştiinţă economică
Probleme de recapitulare
1. Explicaţi noţiunea „Economie" în aspect tehnologic şi social-economic.
2. Analizaţi procesul istoric de evoluţie şi constituire a ştiinţei econo¬mice. De ce ştiinţa
economică s-a constituit ca domeniu de cerce¬tare ştiinţifică autonomă relativ târziu, din punct
de vedere istoric.
3. Explicaţi ce este comun şi specific în categoriile micro, mezo, macro, mondoeconomie.
4. Analizaţi metodele de cercetare utilizate în teoria economică şi caracterizaţi categoriile şi
legile economice.
5. Caracterizaţi funcţiile teoriei economice şi rolul ei în sistemul ştiinţelor economice.
6. Care este rolul cunoştinţelor economice în viitoarea activitate profesională a dvs.?
Bibliografie
* A. Cqjuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie Economică. - Chişinău: U.T.M., 2004, p. 7
-13.
* Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. — Chişinău: Editura ARC, 2006, p. 11-
23.
* Mihai Grosu, Economie politică. - Chişinău: Editura Evrica, 2001, p.4-12.
* Valeriu Umaneţ, Economie politică. - Chişinău: U.S.M., 2004, p. 7 -27.
* Niţă Dobrotă, Economie politică. - Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 31-48.
* Jacquea Genereux, Economie politică. - Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000, p 16-25.
* О. П. Сорочан, Экономическая теория. -Кишинэу: ЭАМ, 2008.с. 10-48.
* В.М. Соколинский, Экономическая теория. - Москва:КНОРУС, 2008. с 13-32.