CURS 1:

Apariția și evoluția noțiunii de economie

A b o r d a r e a e t i m o l o g i c ă a n o ţi u n i i d e „economie”,
ne arată că iniţial aceasta desemna „ordine în conduita unei case, a unei orâ nduiri, în
gospodă rirea unui patrimoniu”

Economia naţională = un sistem complex, un ansamblu istoriceşte constituit de activită ţi,

relaţii şi fluxuri economice variate, care se desfă şoară şi se statornicesc între subiecţii unei naţiuni
în cadrul şi pe teritoriul unui stat determinat

Condițiile existenței unei economii naționale:

- națiune
- teritoriu național
- anumit nivel al diviziunii muncii

Trăsăturile economiei naționale:

Este un sistem complex de activită ţi, relaţii şi fluxuri economice istoriceşte constituit
– un organism economico-social
- este un sistem cibernetic înzestrat cu capacitate de autoreglare
- este o realitate dinamică
Analizarea economiilor contemporane de piaţă identifică deosebiri care se reflectă în
conceptele utilizate pentru caracterizarea lor:
- economie socială de piaţă (Walter Eucken şi Ludwig Erhard);
- economie de piaţă mixtă (Paul Samuelson şi alţii);
- economie de piaţă organizată (Lionel Stolerii, J. K. Galbraith);
- orâ nduire economică bazată pe condiţii de echilibru stabil în care domină libertatea,
justiţia socială , echitatea, egalitatea şi stabilitatea cu oscilaţii naturale limitate (Anghel Rugină );
- economie mixtă de piaţă social-umanistă (N. N. Constantinescu)

Termenul de macroeconomie este folosit pentru prima dată în anul 1933 fiind introdus în
circuitul ştiinţific de că tre Ragnar Frisch.

MACROECONOMIA este un termen care desemnează acea parte a teoriei economice care se
referă la:
- Actele economice
- Interdependenţele dintr-un ansamblu de variabile globale
- Totalitatea ansamblului economic: fiecare fapt nu are sens decâ t în raport cu o structură
care regizează evoluţia sistemului.
Obiectivele macroeconomiei:
1. Determinarea variabilelor care permit să se explice comportamentul grupurilor de subiecţi
economici.
2. Studiul relaţiilor dintre variabile
3. Analiza principalelor dezechilibre care pot să apară între agregate
4. Studiul mijloacelor care permit realizarea anumitor scopuri fixate de că tre societate

Considerăm conceptul MACROECONOMIE ca avâ nd o dublă semnificaţie: - desemnează o

anumită realitate economică , procesele şi comportamentele subiecţilor economici,
mecanismul, structura şi comportamentul de ansamblu al sistemului economiei naţionale
- acea ramură a ştiinţei economice, a economiei politice, o disciplină fundamentală .

MACROECONOMIA se suprapune şi se identifică într-o mă sură însemnată cu economia

naţională . Suprapunerea şi identitatea celor două realită ţi ale economiei
- numite economie naţională şi macroeconomie
- NU ESTE TOTALĂ ŞI ABSOLUTĂ ci numai parţială şi relativă .

ECONOMIA NAŢIONALĂ include în structura sa nu doar fenomenele, relaţiile şi conexiunile

agregate care dau conţinut macroeconomiei ci şi MICROECONOMIA, întreprinderile (indiferent de
numele pe care îl poartă ) şi gospodă riile.

Structura economiei naționale

= ponderea cu care participă fiecare ramură la obținerea PNB

ramura de activitate = ansamblul agenţilor economici, înrudiţi prin faptul că produc bunuri
asemă nă toare ca şi destinație economică

Ramurile pot sa fie grupate pe trei sfere:

- sfera producţiei materiale, unde se obţin sau se produc bunuri materiale,
- sfera producţiei spirituale unde se obţin bunuri spirituale (ştiinţifice, artistice şi religioase)
- sfera serviciilor cu cele două grupe ale sale:
- servicii materiale
- servicii spirituale

Colin Clarck & Jean Fourastie

– sectorul primar, care ar cuprinde agricultura şi industria extractivă ;
– sectorul secundar, format din industria prelucră toare şi construcţiile;
– sectorul terţiar sau sectorul serviciilor
Adam Smith şi K. Marx
- sfera productivă , care cuprinde toate ramurile producă toare de bunuri materiale sau care adă ugau
valoare acestor bunuri (transporturile de mă rfuri, comerţul, etc.)
- sfera neproductivă , formată în principal din administraţie, apă rare, să nă tate, cultură şi artă etc

Analizând tipurile de relaţii care se stabilesc între diversele ramuri de activitate,

considerăm ca putem să le grupăm în două categorii:
- raporturi de coordonare şi cooperare,
- raporturi de subordonare
Fiecare ramură a economiei naţionale depinde de toate celelalte şi la râ ndul ei,
condiţionează activitatea lor.
 CURS 2:

Masurarea rezultatelor macroeconomice

Necesitatea cuantificarii rezultatelor macroeconomice

Tipologia indicatorilor economici

 Microeconomici
 Macroeconomici

Absolut toate dimensiunile economiei naţionale se apreciază , se mă soară şi se exprimă cu

ajutorul unui sistem de indicatori.
Banca Mondială utilizează pentru a caracteriza şi examina comparativ economiile naţionale peste
30 de grupe de indicatori.

 indicatori de bază : numă rul de locuitori, suprafaţa, rata in aţiei, speranţa de viaţă ;
 indicatori ai creşterii producţiei: rata medie anuală de creştere a producţiei agricole; a
producţiei industriale; a sectorului manufacturier; a serviciilor etc.
 indicatori ai structurii producţiei: ponderea principalelor sectoare în obţinerea produsului
intern brut;
 indicatori ai evoluţiei consumului şi investiţiilor: rata medie anuală a creşterii consumului
privat, a consumului public, a investiţiilor interne brute;
 indicatori ai agriculturii şi alimentaţiei: valoarea adă ugată în agricultură ; importurile de
cereale; consumul de îngră şă minte;
 indicele mediu ai producţiei alimentare pe locuitor; indicatori ai industriei

În ceea ce priveşte Anuarul statistic al Româ niei, aici gă sim prezentarea produsul intern brut pe
categorii de resurse cu ajutorul unui numă r de:
 20 de indicatori şi 17 indici;
 agregatele macroeconomice pe sectoare instituţionale ( 7) fiecare avâ nd:
1. 48 de indicatori
2. 29 de indici.
 78 de indicatori aferenți producţiei, consumului intermediar şi valorii adă ugate

Ştiinţa şi practica economică cunosc două sisteme metodologice principale de calcul şi

măsurare a rezultatelor macroeconomice şi anume:
a) Sistemul conturilor naţionale (S.C.N.)
b) Sistemul producţiei materiale (S.P.M.).
Sistemul conturilor naţionale:
 are la bază teoria factorilor de producţie în concordanţă cu care participanţii la diferitele
şi multiplele activită ţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse:
1. Forţa de muncă - cu salariul;
2. Pă mâ ntul - cu renta ;
3. Capitalul - cu profitul.

Sistemul producţiei materiale:

 se întemeiază pe teoria muncii productive

Prezintă două extreme:

 este productiv ă numai munca producă toare de bunuri
obiectualmateriale utile (valori de întrebuinţare)
 Este productivă orice fel de activitate umană

elemente comune celor doua sisteme

- urmă resc ierarhizarea proceselor şi mă surarea rezultatelor cu ajutorul unor indicatori sintetici
- au de îndeplinit trei funcţii:

a. evidenţă statistică prin intermediul că ruia se sintetizează , sistematizează şi coordonează datele

(informaţiile) economice;
b. cunoaştere şi analiză economică a perioadelor anterioare;
c. fundamentare a deciziilor şi strategiilor de dezvoltare economico-socială curentă şi de
perspectivă .

Deosebiri între cele două sisteme:

delimitarea sferei de producere a venitului national:

- S.C.N. : venitul naţional se creează în toate sectoarele
- S.P.M. :venitul naţional se produce numai în sfera producţiei materiale

Principiile comune ambelor sisteme:

a. includerea în calcul numai a bunurilor economice vâ ndute pe piaţă ,
b. elementele incluse în calcul sunt rezultatul activită ţii perioadei pentru care se efectuează calculul
respectiv, cu precizarea că se exclud, bunurile care reprezintă revâ nză ri
c. cuantificarea rezultatelor economice se referă numai la veniturile prodfactorilor participanţi la
activitatea economică
d. evitarea înregistră rilor repetate
e. includerea în calcul a tuturor subiecţilor economici care îşi desfă şoară activitatea în interiorul
ţă rii
 Elementele esenţiale ale S.C.N. sunt următoarele:
a) subiecţii (agenţii) economici;
b) operaţiunile
c) conturile.

Subiecţii economici sunt grupaţi în 4 categorii:

a) unită ţi producă toare de mă rfuri (bunuri materialobiectuale şi servicii);
b) producă torii de servicii guvernamentale (instituţii ale administraţiei de stat, comunale,
învă ţă mâ nt etc.);
c) producă torii de servicii casnice;
d) instituţii cu caracter nelucrativ, care prestează servicii gospodă riilor

Operaţiunile = toate actele economice şi nanciare efectuate de subiecţi.

 Fuxurile materiale (producţie, consum, formarea capitalului)
 Fuxurile financiare (venituri, cheltuieli, nanţarea capitalului).

Conturile
 înregistrează şi evidenţiază distinct:
1. fuxurile materiale şi cele fnanciare
2. bunurile economice
o cu caracter marfar
o cu caracter nemarfar.

Din punct de vedere temporal conturile sunt alcă tuite trimestrial, anual, pe mai mulţi ani
sau Ia un moment dat.

Sub aspect spaţial conturile vizează pro lul naţional, regional, multinaţional.

Economia naţională , este înfă ţişată printr-o matrice generală care cuprinde conturile
naţionale, ce sunt evidenţiate în mod separat într-o serie de matrici simplificate:

a) producţie în conturi de bunuri şi servicii În conturi, de activită ţi (ramuri);

b) consumul în conturi de venituri în conturi de cheltuieli;
c) acumularea - în conturi care evidenţiază formarea şi creşterea capitalului;
d) schimburile cu stră ină tatea
 CURS 3:

Indicatori macroeconomici:

Produsului global brut - P.G.B.

= exprimă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă de timp, de
regulă un an,care poate să coincidă cu cel calendaristic.

Limitele P.G.B.

vizează înregistră rile repetate, în structura sa incluzâ ndu-se şi valoarea bunurilor şi

serviciilor provenite de la alţi producă tori şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice,
element cunoscut sub denumirea de consum intermediar.

Mărimea P.G.B. se poate determina după următoarele metode:

o Metoda de producţie care constă în însumarea valorii consumului intermediar şi a valorii

producţiei finale;
o Metoda utiliză rii finale care constă în însumarea valorii consumului intermediar cu valoarea
consumului total.
o Metoda costurilor sau a valorii adă ugate constă din însumarea elementelor care exprimă
compensarea producă torilor (salariu, rentă , profit, dobâ ndă , excedent de exploatare) şi a
alocaţiilor pentru consumul de capital fix (amortizarea) şi a impozitelor indirecte.

Produsul intern brut - P.I.B.

= reprezintă mă rimea valorii adă ugate obţinute în interiorul unei ţă ri de care subiecţii (operatorii)
economici autohtoni şi stră ini, în decursul unei anumite perioade de timp

Calcularea P.I.B.

P.I.B. se determină ca diferenţă dintre P.G.B. şi consumul intermediar (Ci) adică :

P.I.B. = P.G.B. - Ci.
Altfel spus, P.I.B. este egal cu suma valorilor adă ugate (V.A.) realizate de unită ţile
instituţionale (subiecţi economici) care funcţionează într-o ţară la care se adaugă taxa pe valoarea
adă ugată (T.V.A.) corespunză toare şi taxele vamale (T.V.). P.IB. = V.A. + T.V.A. + T.V.

Produsul intern net P.I.N.

= exprimă mă rimea netă a valorii adă ugate prin producerea bunurilor economice finale de că tre
subiecţii economici autohtoni şi stră ini într-o ţară dată şi într-o perioadă dată de timp.
 Calcularea P.I.N.
în general se calculează ca diferenţă dintre P.I.B. şi uzura capitalului fix folosit exprimată în
amortizarea acestuia (A).
P.I.N. = P.I.B. - A
P.I.N. = P.I.B. - C.F.c.

Produsul intern brut trimestrial la preţ de piaţă (PIBT), principalul agregat macroeconomic
al contabilită ţii naţionale, reprezintă rezultatul nal al activită ţii de producţie al unită ţilor productive
rezidente, în decursul unei perioade, respectiv un trimestru.
Acesta se estimează prin două metode:
a) metoda de producţie: PIBT = VAB+IP-SP,
unde:
VAB = valoarea adăugată brută la preţ de bază;
IP = impozitele pe produs;
SP = subvenţiile pe produs
b) metoda cheltuielilor: PIBT = CF+FBC+E-I,
unde:
CF = consumul final efectiv;
FBC = formarea brută de capital;
E = exportul de bunuri şi servicii;
I = importul de bunuri şi servicii.

Principalele surse de date utilizate pentru estimarea produsului intern brut trimestrial:

• surse statistice: anchete infra-anuale privind producţia industrială , de construcţii, servicii, comerţ;
contul de producţie al agriculturii; anchete infra-anuale privind câ ştigurile salariale şi efectivul de
salariaţi;
• surse financiar-contabile: bilanţuri contabile ale instituţiilor financiare;
• surse administrative: execuţia bugetului de stat şi a bugetelor locale, precum şi a bugetului
asigură rilor sociale de stat; balanţa de plă ţi.

Produsul naţional brut P.N.B. = exprimă , în formă bă nească rezultatele activită ţii actorilor
economici autohtoni care acţionează în interiorul teritoriului naţional şi în afara acestuia.

P.N.B poate fi mai mare sau mai mic decâ t P.I.B, în funcţie de soldul - pozitiv sau negativ -
dintre produsul obţinut de actorii economici autohtoni în afara graniţelor ţă rii şi produsul obţinut
de actorii economici stră ini în interiorul ţă rii analizate.
 Privit sub aspectul cheltuielilor totale pentru bunuri şi servicii, P.N.B. reprezintă un
indicator important al cererii agregate. P.N.B. calculat pe baza preţurilor curente ale ecă rui an, este
numit produs naţional brut nominal; calculat pe baza preţurilor constante (comparabile) el este
numit produs naţional brut real.
Raportul dintre P.N.B. nominal şi P.N.B. real este numit deflatorul produsului naţional brut.

Produsul naţional net P.N.N. = exprimă în formă bă nească mă rimea valorii adă ugate nete a
bunurilor şi investiţiilor finale realizată în decursul unei perioade de timp determinate, de că tre
actorii economici aparţinâ nd unei ţă ri, care îşi desfă şoară activitatea pe teritoriul naţional sau în
afara acestuia.

Mărimea P.N.N. se determină prin diminuarea P.N.B. cu cu alocaţiile pentru consumul

de capital fix (amortizarea), adică:
P.N.N. = P.N.B.
- A unde A = amortizarea

Aspecte internaționale:

Datele statistice arată că jumatate din populația globului (cca 56,1%) se află în ță rile cu
economie subdezvoltată , în care produsul national brut este situat între 90 dolari și 499
dolari/locuitor; în timp ce ță rile dezvoltate dețin peste 68% din producția mondială .

Raportul dintre PIB si paritatea puterii de cumparare plaseaza Romania pe locul 40 in topul
celor mai importante 230 de economii mondiale, conform CIA – the World Factbook.

Romania s-a plasat in urma Poloniei,, a Ucrainei, a Greciei si a Cehiei , insa inaintea unor
state precum Ungaria, Slovacia sau Bulgaria .

Liderul clasamentului este UE la polul opus situandu-se Tokelau, cu 1,5 milioane de dolari.

Raportată la situaţia celor mai mari economii europene, economia româ nească este departe
de a fi performantă , deşi Româ nia a primit statutul de economie de piaţă funcţională din 2004.
PIB-ul pe cap de locuitor în Româ nia reprezintă 34% din media Uniunii Europene, cu toate
ca in Polonia de exemplu PIB-ul pe cap de locuitor reprezintă 50% din media europeană .

La nivelul UE, Luxemburg este statul cu cel mai mare PIB pe locuitor, indicatorul avâ nd o
valoare de 77.300 de euro.
Romania poate egala media UE a PIB/locuitor in 20 - 30 de ani, in cazul in care inregistreaza
o crestere economica medie anuala de 6-7%.
Londra (City of London) a fost declarata cea mai bogata regiune din UE, locuitorii capitalei
britanice castigand in medie de 3 ori mai mult decat ceilalti locuitori ai UE.
 CURS 4:

Venitul national

La scară macroeconomică, cunoaşte mai multe forme, constituite prin mecanismele

distribuirii şi redistribuirii:
- Venitul personal
- Venitul disponibil
- Venitul national

Venitul personal = veniturile curente ale persoanelor, provenite dintr-o activitate şi din
transferurile de la guvern şi întreprinderi.
Mă rimea venitului personal influenţează într-o mă sură sau alta mă rimea şi structura cererii
finale de bunuri de satisfacţie şi de bunuri investiționale.

Venitul disponibil = acea parte a venitului personal din care s-au dedus impozitele pe
veniturile personale plă tite administraţiei centrale, federale şi locale.
Acest gen de venit se concretizează în veniturile menajelor ce pot fi folosite atâ t pentru
satisfacerea trebuinţelor personale câ t şi pentru economisire.

Venitul naţional exprimă mă rimea agregată a veniturilor obţinute de proprietarii factorilor

de producţie, în calitatea lor de participanţi la producerea de bunuri economice.

Venitul naţional reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă sau se scad
următoarele elemente:
a. se adaugă profiturile obţinute de societă ţile anonime, cotizaţiile pentru asigură rile sociale şi
excedentele de salarii,
b. din rezultatul obţinut se scad transferurile efectuate de întreprinderi şi de stat, dobâ nzile la
împrumuturile de consum şi dividendele.

Calculul V.N. se realizează prin trei metode:

a) metoda producţiei
b) metoda repartiţiei
c) metoda utiliză rii finale

Metoda de producţie (directă) constă în scăderea din producţia globală a valorii

mijloacelor de producţie (bunurile de capital) consumate, obţinându-se producţia netă ( în
activitatea productivă a unităţilor).
 Metoda de repartiţie constă în:
- însumarea elementelor veniturilor primare ale populaţiei din sfera productivă , ale unită ţilor
economice din această sferă şi ale statului.

Suma obţinută reprezintă venitul naţional repartizat.

Metoda utilizării finale constă în însumarea veniturilor care rezultă după distribuirea
şi redistribuirea venitului naţional şi care formează venitul naţional utilizat.
 CURS 5:

CONSUMUL Și legitățile sale

Ultima etapă a mişcă rii veniturilor deţinute este întrebuinţarea sau folosirea acestuia.
Întrebuinţarea acestor bunuri economice de că tre populaţie şi administraţie pentru
satisfacerea trebuinţelor lor reprezintă consumul.

opinii despre consum

K. Marx: “Consumul creează imboldul pentru producţie deci consumul fixează în mod ideal
obiectul producţiei, ca imagine interioară , ca trebuinţă , ca mobil şi ca scop”
J. M. Keynes : "Consumul este singurul scop şi singura ţintă a orică rei activită ţi economice"

Noi consideră m consumul ca fiind ultimul act - actul final al activită ţii şi mişcă rii economice,
prin intermediul că ruia se asigură existenţa oamenilor, satisfacerea unor trebuinţe generale ale
societă ţii

TIPOLOGIA CONSUMULUI
Sub aspectul nivelului la care se desfă şoară , al scă rii la care are loc consumul se dovedeşte a
fi:
a) consum microeconomic — consumul individual, al gospodă riei sau al familiei
b) consum macroeconomic

după subiecţii consumului

- Consum privat care se concretizează într-un individ, într-o familie, într-o gospodă rie
- Consum public concretizat în consumul final guvernamental, consumul altor instituţii componente
ale statului

în funcţie de natura bunului care face obiectul consumului

- consum de bunuri material-obiectuale sau de bunuri corporale (consumul de bunuri obiectuale de
satisfacţie)
- consumul de bunuri nemateriale sau consumul de servicii

din punctul de vedere al duratei în care bunurile se consumă

- consumului propriu-zis care cuprinde bunurile de satisfacţie ce îşi pierd utilitatea într-un singur
act de folosire
- consumul bunurilor durabile cu folosinţă îndelungată

din punctul de vedere al de modului de procurare a bunurilor obiectuale și serviciilor

- consumului de mă rfuri
- forma autoconsumului

Încercarea de a măsura şi exprima nivelul consumului personal, presupune elaborarea unui

subsistem de indicatori:
a) Consumul mediu anual de produse alimentare pe locuitor, în unită ţi naturale;
b) Înzestrarea populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată ;
c) Cheltuielile pentru consumul alimentar şi bă uturi;
d) Cheltuielile pentru îmbră că minte şi încă lţă minte;
e) Cheltuieli pentru locuinţă ;
f) Cheltuieli pentru medicamente şi îngrijire medicală ;
g) Cheltuieli pentru transport şi telecomunicaţii;
h) Cheltuieli pentru cultură , învă ţă mâ nt şi educaţie

Costul vieţii se exprimă prin analizarea mă rimii consumului de bunuri materiale şi

nemateriale pe individ, pe microgrupuri şi pe totalul populaţiei.
Nivelul acestuia depinde de mă rimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă
de timp, pentru procurarea de bunuri alimentare şi nealimentare şi de servicii necesare consumului
populaţiei.

Nivelul cheltuielilor curente, depind de:

a) Cantitatea de bunuri obiectuale şi neobiectuale achiziţionate şi incluse întrun coş de bunuri şi
servicii;
b) Nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri în perioada dată ;

BUGETELE DE FAMILIE = un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic şi

cronologic, pe o perioadă de un an veniturile după natura lor (din muncă , din surse bugetare etc.) şi
cheltuieli de consum după destinaţia lor: hrană , locuinţă , învă ţă mâ nt, transport etc.
Aceste bugete se întocmesc pe diferite categorii socioprofesionale şi tipuri de familii
reprezentative selectate de organisme specializate, după anumite reguli convenite official.

Structura cheltuielilor pentru consumul personal, sub aspectul destinaţiilor şi al ponderii

diferă de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta.

Dacă avem în vedere SUA, structura consumului personal este următoarea:

1. alimente şi ţigă ri;
2. îmbră că minte,
3. accesorii şi bijuterii;
4. cosmetică şi îngrijire personală ;
5. locuinţă , cheltuieli cu locuinţa;
6. îngrijirea să nă tă ţii;
7. afaceri personale;
8. transport; recreere;
9. educaţie privată , cercetare; activită ţi de binefacere şi religioase
 Fiecare consumator este preocupat să -şi procure bunurile economice care să -i permită şi să -
i asigure un maximum de plă ceri.
Maximizarea satisfacţiilor de consum este dorinţa firească a fiecă rui consumator şi deci
scopul spre care el tinde în comportamentul să u.

Mă rimea consumului total al indivizilor are un pronunţat caracter dinamic şi este

influenţată de un şir de factori obiectivi şi subiectivi. factori obiectivi:
a) dimensiunea venitului
b) dimensiunile trebuinţelor; Factori subiectivi: masa şi structura dorinţelor
consumatorilor.

Potrivit lui Keynes, înclinaţia spre consum este influenţată de urmă torii factori obiectivi:
1. Modificarea unită ţii de salariu
2. Modificarea diferenţei dintre venit şi venitul net
3. Modifică rile neprevă zute ale valorii capitalului fix şi circulant
4. Modificarea aşteptă rilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile pentru consumul prezent
şi viitor
5. Modifică rile politicii fiscal

factori subiectivi:
1. Mobilul indivizilor de a a-și crea o rezervă pentru situaţii neprevă zute;
2. Tendinţa oamenilor de a beneficia de dobâ nzi şi de sporuri de valoare;
4. Dorinţa de a putea majora treptat cheltuielile;
5. Senzaţia de independenţă şi libertate de mişcare;
6. Intenţia indivizilor de a-şi asigura o masă de manevră pentru punerea în aplicare a unor proiecte
speculative sau comerciale;
7. Intenţia sau dorinţa de a lă sa avere moştenitorilor;
8. înclinaţia indivizilor de a-şi satisface pur şi simplu zgâ rcenia

Studiul lui Decapetiaux

- efectuat asupra unui numă r de 199 de bugete de familie de muncitori în anul 1853
- a împă rţit familiile în trei grupe:
- familii foarte să race
- să race
- înstă rite
 Legile lui Engel
1. Prima lege: odată cu creşterea venitului, cheltuielile destinate alimentaţiei cresc în mă rime
absolută dar scad în mă rime relativă .
2. Cea de a doua lege: ponderea cheltuielilor vestimentare ră mâ ne aproximativ aceeaşi, oricare ar fi
mă rimea venitului.
3. Cea de a treia lege: proporţia cheltuielilor pentru locuinţă , combustibil (că ldură ) şi iluminat,
ră mâ ne aproximativ aceeaşi oricare ar fi mă rimea venitului.
4. Cea de a patra lege: cu câ t venitul este mai mare, cu atâ t este mai mare şi proporţia cheltuielilor
diverse.

J. M. Keynes
“de regulă şi în medie, oamenii înclină să şi mă rească consumul atunci câ nd venitul lor
creşte, dar nu cu atâ ta cu câ t creşte venitul”.
 CURS 6:

Economiile și investițiile:

individul, câ t şi societatea în ansamblul ei pot să progreseze numai atunci câ nd se produce

mai mult decâ t se consumă .

J. M. Keynes - „prin economii se înelege surplusul venitului peste cheltuielile de consum”.

A. Cotta – economiile sunt „toate reducerile costului de producţie mediu pe care o unitate
economică le înregistrează voluntar sau involuntar.

Prin originea lor economiile sunt interne şi externe .

Economiile care provin din perfecţionarea organiză rii producţiei se numesc economii de
scară sau de scală .

ECONOMIILE (E) reprezintă o parte a venitului obţinut de subiecţii economici (Y). Cealaltă parte o
constituie consumul (C). Y = C+E

între evoluţia economiilor (ΔE) şi cea a venitului (ΔY) există o legă tură funcţional-cauzală exprimată
prin propensiunea (înclinaţia) marginală spre economii (S)
S = ΔE/ΔY
înclinaţia marginală spre economii este un numă r pozitiv dar subunitar, adică :
0<S<1

funcţia de economisire = relaţia funcţional-cauzală existentă între economii. Se obţine prin

scă derea din venit a funcţiei de consum.

Investiţia = plasarea unei pă rţi a economiilor deţinute de subiecţii economici în scopul

creă rii sau/şi achiziţionă rii de:
- noi echipamente de producţie,
- al perfecţionă rii celor existente,
- al creşterii stocului de capital,
- construirii de locuinţe proprietate personală ,
- al cumpă ră rii unor suprafeţe de teren,
- al achiziţionă rii de titluri de valoare,
- al dezvoltă rii şi desfă şură rii mai eficiente a activită ţii economice, financiare, bancare, ştiinţifice,
culturale etc.
 investiţia este o creştere a capitalului între două evaluă ri fă cute în două momente diferite de
timp t1 şi t2
investiţia constă într-un adaos la capitalul sau la patrimoniul personal sau asociat existent,
adă ugare rezultată din economisirile realizate din activitatea perioadei respective
Investiţia reprezintă achiziţionarea unui bun economic nou sau vechi ori a unor hâ rtii de
valoare de că tre o persoană fizică sau juridică .

În accepţiunea restrâ nsă a termenului, investiţia reprezintă un act de creare de active şi este
legată de activitatea întreprinză torilor .
În accepţiunea largă a noţiunii, investiţia poate fi efectuată de orice subiect economic.

Trăsăturile principale ale investiţiilor

a) subiectul care efectuează investiţia este o unitate (entitate) economică
b) conţinutul investiţiei depinde în mod esenţial de conţinutul capitalului
c) evaluarea investiţiei este identică cu evaluarea capitalului
d) importanţa evaluă rii depinde de durata perioadei pentru care este calculată investiţia.
e) investiţia este o mă rime pozitivă .

Dorinţa de a investi este dată de un ansamblu de mobiluri:

- sporirea masei profitului,
- expansiunea firmei,
- augmentarea potenţialului concurențial

Timp îndelungat unii economişti au pus semnul identită ţii între economisire şi investiţie.
În realitate, economisirea se distinge de investiţie chiar şi atunci câ nd ele au loc relativ
simultan de că tre unul şi acelaşi subiect economic
Sunt două acte, două procese separate.

Economisirea constă în renunţarea la consumarea unei pă rţi din venitul realizat de

subiectul economic şi se realizează în principal sub formă monetară , sub forma acumulă rii bă neşti.
Investiţia constă aşa cum s-a mai spus, în adă ugarea în parte sau în întregime la capitalul
existent, a economiilor realizate

Tipologia investițiilor
1. Investiţia brută , prin intermediul că reia are loc formarea brută a capitalului fix,
2. Investiţia netă , prin intermediul că reia se realizează formarea netă de capital fix,
3. Investiţia productivă - are drept obiect îmbună tă ţirea instrumentelor (echipamentelor) de
producţie
4. Investiţia administrativă civilă al constituie îmbună tă ţirea echipamentului infrastructurii
5. Investiţia în locuinţe
6. Investiţia de productivitate
7. Investiţia de înlocuire care reprezintă acea parte a investiţiei care este folosită pentru înlocuirea
bunurilor de producţie vechi.
8. Investiţia materială - bunuri obiectual-materiale de capital fix.
9. Investiţie noncorporală - brevete şi de licenţe pentru cercetare şi formare, cheltuieli de marketing
şi de publicitate.
10. Investiţia în capital uman totalitatea cheltuielilor destinate creşterii îmbună tă ţirii calitative a
cunoştinţelor ce se oameni
11. Investiţia financiară de portofoliu
12. Investiţia autonomă - investiţie independentă de venitul naţional.
13. Investiţie indusă - cheltuielile care se alimentează din venitul naţional şi sunt destinate formă rii
nete de capital fix.
14. Investiţie ofensivă - efectuată de întreprinză tor cu scopul de a cuceri un segment oarecare de
piaţă
15. Investiţie defensivă - fă cută cu scopul de apă rare împotriva „atacurilor” concurenţiale ale
competitorilor economici.
16. Investiţia tactică - investiţie care are ca obiectiv obţinerea de câ ştig pe termen scurt şi mediu.
17. Investiţia strategică - investiţie care se face în obiective cu efecte pe termen lung

Investiţiile reprezintă suportul material al creşterii şi dezvoltă rii economico-sociale a ţă rii.

Acest rol se concretizează în şi se realizează prin urmă toarele funcţii principale:

a) mijloc de creştere a capacită ţii de producţie

b) mijloc de perfecţionare a bazei tehnico-materiale a micro şi macroeconomiei;
c) mijloc de creare de noi locuri de muncă în economia naţională
d) factor de creştere şi dezvoltare a bazei materiale a ştiinţei, educaţiei, învă ţă mâ ntului şi culturii
spirituale.
e) mijloc de formare brută şi netă a capitalului fix şi de formare şi creştere a capitalului uman

Economiile şi investiţiile se mişcă în acelaşi sens cu mişcarea venitului.

J.M. Keynes a admis că funcţia investiţiilor poate fi de forma:
I = f(Π-i),
unde:
I = volumul investiţiei efective;
Π = rata profitului sau productivitatea marginală a capitalului (pentru gândirea clasică) sau
eficienţa marginală a capitalului cum a denumit-o Keynes însuşi;
i = rata dobânzii.
Decizia de investire este fundamentată cu ajutorul următorilor factori:
a) valoarea investiţiei
b) durata de execuţie a lucră rilor de investiţii
c) durata de fracţionare a capitalului fix;
d) investiţia specifică
e) termenul de recuperare a investiţiei
f) coeficientul de eficienţă economică a investiţiei
g) randamentul economic al investiţiei
 Evoluţia consumului şi a economisirilor se explică în esenţă prin:
a) mişcarea venitului total;
b) intensitatea cu care se manifestă înclinaţia spre consum;
c) intensitatea cu care se manifestă înclinaţia spre economii;
d) proporţia în care se va împă rţi creşterea venitului între consum şi economii

Multiplicatorul (K) reflectă şi exprimă influenţa investiţiilor asupra venitului (Y).

Acceleratorul (a) reflectă şi exprimă influenţa consumului asupra investiţiilor.
 CURS 7:

Creșterea economică:

Ce se înţelege prin mişcarea economică? mişcarea economică reprezintă modul de existenţă şi de

manifestare-funcţionare, schimbare, transformare, evoluţie a economiei privită în ansamblul să u şi
a tuturor elementelor sale constitutive, în timp şi spaţiu.

Sursa mişcă rii economice o constituie interacţiunea dintre fenomenele, relaţiile şi procesele
vieţii economice.
= trebuinţele, interesele, dorinţele şi scopurile agenţilor economici.

Conceptul de «creştere» a fost împrumutat de ştiinţa economică din alte ramuri ale
cunoaşterii. El a fost elaborat la început în ştiinţa biologiei.
Jean Fourastie consideră că termenul de «creştere» a fost introdus în ştiinţa economică
pentru a evoca o evoluţie analoagă cu cea a fiinţelor vii.

Unii economisti folosesc noţiunea «creştere» în calitate de termen tehnic care exprimă
augmentarea volumului producţiei, a mă rimii veniturilor şi a proporţiilor consumului.

În accepţiunea sa economică creşterea desemnează , ceva favorabil omului deoarece duce la

o stare ulterioară mai bună , mai puternică şi mai durabilă decâ t starea prezentă .
Creşterea se opune noţiunilor de descreştere, de scă dere care în sens biologic nu sunt
posibile.

Autorii manualului de Economie politică de la Academia de Studii Economice înţeleg prin

creşterea economică o evoluţie pozitivă , ascendentă a economiei naţionale, dar care nu exclude
oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice temporare

Creșterea economică = modificarea cantitativă a factorilor direcți (primari) ai producției,

în urma că reia apare un spor al producți

"creştere economică zero" = situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia

totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.

"creştere economică negativă" = rezultatele macroeconomice pe locuitor înregistrează

o scădere.
Acest concept este echivalent din punct de vedere economic cu conceptele: "descreştere
economică"; "declin economic" sau "scădere economică"
 FACTORII CREŞTERII ECONOMICE
- munca,
- natura
- capitalul
Ală turi de cei trei factori fundamentali ai producţiei a fost adă ugat factorul organizare şi
apoi factorul conducere (Şcoala economică de la Cambridge, Alfred Marshall)

DENISE FLOUZAT IDENTIFICĂ URMĂTORII FACTORI AI CREŞTERII ECONOMICE:

1. Factorul muncă
2. Factorul capital
3. Productivitatea

1. Factorul muncă
1.1. Volumul factorului muncă
1.1.1. Mişcarea naturală a populaţiei şi evoluţia populaţiei active.
1.1.2. Durata muncii.
1.2. Calitatea factorului muncă privită sub următoarele aspecte:
1.2.1. Efectele modifică rii structurii pe vâ rste asupra calită ţii populaţiei.
1.2.2. Efectele nivelului educaţiei asupra calită ţii populaţiei.
1.2.3. Consecinţele migră rii profesionale asupra calită ţii populaţiei.

2. Factorul capital
2.1. Mărimea capitalului privită din următoarele puncte de vedere:
2.1.1. Investiţia şi creşterea economică .
2.1.2. Stocul de capital şi creşterea economică .
2.2. Calitatea factorului capital privită sub următoarele aspecte:
2.2.1. Efectul întineririi şi înnoirii capitalului.
2.2.2. Indicele progresului ethnic

în afară de factorii economici, creşterea este influenţată si de factori extraeconomici,

de structuri noneconomice
a) Factorii juridici şi sociali;
b) Factorii politici;
c) Factorii culturali

Creşterea economică, depinde şi de acumularea cunoştinţelor ştiinţifice. Ele s-au aflat

la baza creşterii economice în anii 1945-1973.
 creşterea se poate explica și prin:
• viteza dezvoltă rii masei de cunoştinţe (invenţii);
• intensitatea exploată rii lor sub forma inovaţiilor economice;
• reducerea considerabilă a perioadei dintre invenţie şi inovaţie, dintre descoperire
şi aplicare.

Tabloul factorilor creşterii economice luaţi în considerare de către Denison,

cuprinde:

1. Munca determinată prin:

1.1. ocuparea,
1.2. numărul de ore lucrate,
1.3. structura pe vârste şi sexe a populaţiei,
1.4. învăţământul - industria, ocupaţia.

2. Capitalul
2.1. casele de locuit - fondul locativ construit,
2.2. activele interacţionale,
2.3. clădirile cu destinaţie de edificii pentru instituţii, întreprinderi şi utilaje,
2.4. rezervele de materiale şi mărfuri

3. Pământul.
4. Producţia obţinută pe unitatea de cheltuială
5. Economisirile generate de proporţiile activităţii economice
6. Schimbări întâmplătoare ale pieţei
7. Modificări aleatorii în volumul producţiei agricole
8. Corectarea calculării capitalului fix

TIPOLOGIA CREŞTERII ECONOMICE

Ţinâ nd cont de acţiunea concomitentă , conjugată şi interdependentă a factorilor creşterii
economice, reuşim să evidenţiem anumite tipuri de creştere economică
a) Creşterea extensiva;
b) Creșterea intensivă.

MODELAREA CREŞTERII ECONOMICE

modelarea creşterii economice = elaborarea de modele economico-statistice, economico-

matematice ale evoluţiei vieţii economico-sociale.
în funcţie de scopurile urmărite se disting două categorii de modele:
a. Modele economico-matematice cognitive;
b. Modele economico-matematice aplicative, pragmatice
 Modelele cognitive sunt instrumente de cercetare şi cunoaştere ştiinţifică a creşterii şi
dezvoltă rii macroeconomice, cu ajutorul că rora se surprind şi se pun în lumină interdependenţele
cauzale şi funcţionale dintre factorii creşterii economice ca si dintre aceştia şi rezultatele combină rii
acestor factori în cadrul procesului macroeconomic

Modelele pragmatice sunt instrumente fundamentate ştiinţific în diferite grade, de orientare

şi dirijare a proceselor creşterii şi dezvoltă rii macroeconomice, în concordanţă cu tendinţele
obiective ce se manifestă , cu principiile şi legile care guvernează mişcarea economică

Modelele trebuie să întrunească următoarele condiţii sau cerinţe:

- să fie izomorfe cu sistemul real pe care îl reprezintă şi îl exprimă; adică să reflecte veridic
esenţa, conţinutul, structura si funcţionalitatea sistemului sau subsistemului economic real;
- să fie operaţionale, adică să facă apel la indicatori uzuali în practica statistică şi în
prognozare
- să fie calculabile
 CURS 8:

DEZVOLTAREA DURABILĂ

Dezvoltarea durabilă este acel proces de dezvoltare care ră spunde nevoilor actuale fă ră a
periclita capacitatea generațiilor viitoare de a ră spunde propriilor lor nevoi. Pentru ca dezideratul
dezvoltă rii durabile să poată fi atins, protecția mediului va constitui parte integrată a procesului de
dezvoltare și nu poate fi abordată indepedent de acesta."
Declarația asupra Mediului și Dezvoltă rii, Rio de Janeiro, 1992

Conceptul de dezvoltare durabilă (sau sustenabilitatea) cunoaște o largă utilizare iar în

zilele noastre, aproape totul se desfă șoară sub sigla dezvoltă rii durabile: societatea se dezvoltă prin
aplicarea dezvoltă rii durabile; învă ță mâ ntul trebuie să devină durabil; industria sau agricultura se
dezvoltă durabil; cercetarea trebuie să susțină dezvoltarea durabilă ; resursele de apă (sau de alt
fel) trebuie utilizate durabil, etc.

Ca principiu, dezvoltarea durabilă este necesar a fi aplicată în toate domeniile de activitate,

în scopul satisfacerii nevoilor materiale de bază , pentru a oferi resursele de optimizare a calită ţii
vieţii în ceea ce priveşte să nă tatea şi educaţia. Dezvoltarea economică în special, ca orice alt tip de
dezvoltare, necesită mă suri de eficientizare a resursei umane în special, dar şi a altor tipuri de
resurse, în general.

• Termenul durabilitate provine din domeniul silviculturii, desemnâ nd proceduri

conform că rora capacitatea de producţie a pă durilor şi lemnul recoltat se află în echilibru, astfel
încâ t, pe termen lung, să poată fi recoltat câ t mai mult material lemnos dar, în acelaşi timp, pă durile
să nu aibă de suferit de pe urma defrişă rilor. De aceea, nu trebuie tă iaţi mai mulţi copaci decâ t pot fi
cultivaţi prin replantare.
• Acest principiu ecologic a fost extins asupra tuturor tipurilor de resurse şi ecosisteme,
în toate domeniile, încâ t, în prezent, dezvoltarea durabilă se referă la trei aspecte esenţiale
concretizate în urmă toarele sintagme: echilibru ecologic, securitate economică şi echitate
socială.

Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de
intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și caută în primul
râ nd prezervarea calită ții mediului înconjură tor, în prezent conceptul s-a extins asupra calită ții
vieții în complexitatea sa și sub aspect economic și social.

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de

dezvoltare socio-economică , al că ror fundament îl reprezintă în primul râ nd asigurarea unui
echilibru între sistemele socio-economice și elementele capitalului natural. Dezvoltarea durabilă
urmă rește și încearcă să gă sească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în
care se regă sește un raport de tipul om/mediu, fie că e vorba de mediul înconjură tor, economic sau
social.

Dezvoltarea durabilă nu se referă doar la schimbarea comportamentului oamenilor cu

privire la mediul înconjură tor, ci şi la schimbarea concepţiei cu privire la economie, societate şi
politică.
• Din punct de vedere economic, punctele cheie ale dezvoltă rii durabile sunt reprezentante
de reducerea poluă rii mediului și productivitatea resurselor naturale, adică mai multe bunuri și
servicii pe unitatea de natură consumată .
• Obiectivul central al dimensiunii sociale a dezvoltă rii durabile este distribuția justă a
oportunită ților între generații. Un nivel ridicat al ocupă rii și locuri de muncă de calitate, reprezintă
legă tura dintre dimnesiunea economică și cea socială a dezvoltă rii durabile.
• Legat de dezvoltarea durabilă în domeniul politic, este nevoie de cele mai multe
schimbă ri: formularea obiectivelor, luarea de mă suri pentru transpunerea acestora în practică ,
stabilirea paşilor pentru implementare, cu luarea în considerare a persoanelor, grupă rilor,
asociaţiilor etc.

Cea mai cunoscută și mai citată definiție generală a conceptului de dezvoltare durabilă este
cuprinsă în așa-numitul Raport Brundtland4 al Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare:
“dezvoltarea durabilă este dezvoltarea ce satisface nevoile prezentului, fă ră a compromite
capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.”
„Prin urmare, pot spune că pă mâ ntul aparține fiecă rei generații pe durata existenței sale,
care i se cuvine pe deplin și în intregime, nici o generație nu poate face datorii mai mari decâ t pot fi
plă tite pe durata propriei existențe”- Thomas Jefferson, 6 Septembrie , 1789
„Durabilitatea se referă la capacitatea unei societă ți, ecosistem, sau orice asemenea sistem
existent de a funcționa continuu întrun viitor nedefinit fă ră a ajunge la epuizarea resurselor cheie”-
Robert Gilman, Președinte Institutului Context

Durabilitatea este doctrina de urgență prin care dezvoltarea și progresul economic trebuie
să aibă loc și să se mențină de-a lungul timpului, în limitele stabilite de ecologie în sensul cel mai
larg - prin interdependența ființelor umane și slujbelor lor, biosferei și legilor fizicii și chimiei care o
guvernează …Rezultă că protecția mediului și dezvoltarea economică sunt într- adevă r procese
antagonice” – William D. Ruckelshaus, „Toward a Sustainable World,” Scientific American,
September 1989.
„Cuvâ ntul durabil (de susținere) are ră dă cini în limba latină , subtenir însemnâ nd „a
stăvili/reține” sau „a sprijini de jos”. O comunitate trebuie să fie sprijinită de jos-de că tre locuitorii
actuali și viitori. Unele locuri, prin combinarea specifică a caracteristicilor fizice, culturale și poate
spirituale, inspiră oamenii să aibă grijă de comunitatea lor. Acestea sunt locurile în care
durabilitatea are cele mai mari șanse de existență (menținere) – Muscoe Martin, „A Sustainable
Community Profile,” from Places, Winter 1995.

Problema dezvoltă rii durabile (sustenabile) a fost semnalată pentru prima dată în 1972, în
cadrul Raportului Meadows dezbă tut în cadrul Clubului de la Roma. Documentul a adus în prim
plan problema neconcordanţei între dezvoltarea economică şi socială a statelor lumii şi
consecinţele acesteia asupra resurselor naturale şi a mediului.

În acest sens, s-a analizat o baterie de 5 indicatori pe o anumită perioadă de

timp:
• creşterea populaţiei;
• impactul industrializă rii;
• efectele poluă rii;
• producţia de alimente;
• tendinţele de epuizare a resurselor naturale.

Uniunea Europeană şi statele membre, respectiv toate componentele instituţionale la nivel

comunitar şi naţional sunt direct responsabile de implementarea acestei Strategii, însă este
necesară şi colaborarea cu societatea civilă , cu partenerii sociali, comunită ţile locale şi cetă ţenii.

Există patru obiective – cheie privind implementarea Strategiei6:

 protecţia mediului prin mă suri care să asigure delimitarea creşterii economice de

consecinţele negative ale acesteia asupra mediului;
 echitatea şi coeziunea socială , prin respectarea drepturilor fundamentale, a diversită ţii
culturale, a egalită ţii de şanse şi prin combaterea discrimină rii de orice fel;
 prosperitatea economică , pentru obţinerea că reia este necesară promovarea cunoaşterii, a
inovă rii, a competitivită ţii în vederea asigură rii de înalte standarde de viaţă , de locuri de
muncă numeroase şi bine plă tite;
 îndeplinirea responsabilită ţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor
democratice în folosul pă cii, securită ţii, libertă ţii şi a principiilor şi practicilor dezvoltă rii
durabile la nivel mondial.

În vederea realizării obiectivelor propuse, Strategia UE stabileşte următoarele principii

directoare:

• promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;

• solidaritatea în interiorul generaţiilor şi între generaţii
• cultivarea unei societă ţi deschise şi democratice;
• informarea şi implicarea activă a cetă ţenilor în procesul decizional;
• implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
• coerenţa politicilor şi calitatea guvernă rii la nivel local, regional, naţional şi global;
• integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluă ri de impact şi consultarea
persoanelor implicate;
• folosirea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei economice şi investiţionale;
 • aplicarea principiului precauţiei în cazul informaţiilor ştiinţifice incerte;
• aplicarea principiului „poluatorul plă teşte”.

Provocările dezvoltării durabile

•1. constrâ ngerea demografică
•2. constrâ ngerea tehnică
•3. echitate și compensare intra/inter generații
•4. eficiența
•5. economia mediului

1. CONSTRÂNGEREA DEMOGRAFICĂ
• Dezvoltarea durabilă se vrea a fi, prin definiţie, o dezvoltare umană , realizabilă prin voinţa
oamenilor şi avâ nd ca finalitate binele individual şi colectiv al acestora. Nimic nu poate fi gâ ndit,
aici, dincolo de ceea ce înseamnă populaţie.
• Factorul populaţie şi influenţa sa asupra dezvoltă rii în general și a celei durabile, în special,
pot fi analizate din foarte multe puncte de vedere. Consonante obiectivului preocupă rii noastre sunt
însă numă rul, structura şi să nă tatea populaţei.
• Oprindu-ne la prima coordonată , întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie să
gă sească ră spuns este, în termenii cei mai direcţi, urmă toarea: ce numă r de populaţie poate suporta
planeta Pă mâ nt? De fapt, ca să ră mâ nem în termenii definiţiei dezvoltă rii durabile, ce şanse sunt ca
această populaţie tot mai numeroasă să tră iască într-un mediu perfect conservat şi să se hră nească
tot mai bine?

Deşi preocupă ri serioase au existat şi există , nimeni nu poate spune cu exactitate care este
numă rul maxim de oameni pe care planeta Pă mâ nt îl poate nutri.
Jean - Marie Harribey – profesor de Economie și Stiințe Sociale la Univesitatea Montesquieu,
Bordeaux - arată că estimă rile oamenilor de ştiinţă , pornindu-se de la dinamica prezentă şi cea
imediat urmă toare (7,5 miliarde în 2015 şi 11,5 miliarde în 2150) conduc spre o cifră situată între
30 – 150 miliarde. Însă şi marja de siguranţă pe care cercetă torii problemei şi-o iau vorbeşte singură
despre dificultă ţile enorme pe care le comportă determinarea acestui maxim.

Cu toate acestea, problema este una reală. Ea a înfierbâ ntat şi încinge şi astă zi minţi.
Primul, fascinat de cutezanţa necesară unei întreprinderi ştiinţifice pe această direcţie, a fost
Thomas Robert Malthus8. Maniera în care a formulat problema dar, mai ales, soluţiile furnizate
pentru a înlă tura ră ul provocat de cei care "vin prea tâ rziu la praznicul împă ră tesc" (abstinenţa,
viciul şi nenorocirea) au stâ rnit disprețul conaţionalilor să i şi nu numai. Malthus a fost şi este
criticat, de unii chiar foarte dur. Problema ridicată de el însă a ră mas iar, dezvoltarea durabilă este
pusă azi în situaţia de a-i gă si soluţii, problemă devenită foarte complexă graţie unor împrejură ri
printre care amintim:
• chestiunea populaţiei este, concomitent una naţională dar şi una mondială , globală ;
 • rata creşterii populaţiei nu este corelată peste tot cu rata creşterii economice;
• densitatea populaţiei, pe regiuni, ţă ri etc. nu este corelată cu structura, fertilitatea şi
randamentul pă mâ ntului;
• explozia demografică are loc, de obicei, în zonele să race ale lumii;
• acolo unde se produce, creşterea explozivă a populaţiei conduce la urbaniză ri masive, în
dauna mediului şi a suprafeţelor agricole cultivabile;
• creşterea populaţiei se realizează cu mari disparită ţi între zone, ţă ri, continente
2. CONSTRÂNGEREA TEHNICĂ
• Întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie să ră spundă este urmă toarea: Care este
nivelul maxim posibil al producţiei ce se poate realiza, în condiţiile date ale progresului tehnic, fă ră
a afecta echilibrul mediului?
• Întrebarea este legitimă în condiţiile în care ştim că dezvoltarea implică creştere
economică deci, mă rirea producţiei. Creşterea dimensiunilor producţiei, din pă cate, antrenează
poluare. Capacitatea de absorbţie de că tre mediu a poluă rii este, pe de altă parte, limitată , de unde
şi preocuparea de a gă si o linie de echilibru între aceste mă rimi.

3. ECHITATE ŞI COMPENSARE INTRA/INTER GENERAŢII

Definiţia dezvoltă rii durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în condiţiile
în care între generaţii şi în interiorul aceleeaşi generaţii se manifestă un spirit asociativ, de
toleranţă , solidaritate şi grijă reciprocă , unul în virtutea că ruia binele şi bună starea unuia nu
trebuie, în nici un fel, să afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte, proiectul dezvoltă rii durabile duce
la optimul lui Pareto.

a) Echitate între generaţii

• Problema echită ţii între generaţii este, deopotrivă , una de solidaritate, generozitate dar şi
de timp. Spunem aceasta pentru că , din momentul în care emitem pretenţia că suntem atenţi şi
vrem să fim şi echitabili cu generaţiile viitoare, atunci problema resurselor, indiferent de natura lor,
dar, îndeosebi cele naturale, trebuie să devină o problemă de planificare seculară şi nu anuală sau
decenală .

b. Echitate intrageneraţii
• Câ nd vorbim de aceeaşi generaţie, strategia dezvoltă rii durabile trebuie să ţină seama de
faptul că :
- în primul râ nd, o generaţie nu e, de fapt, o generaţie unică ; coexistă , în acelaşi timp, trei
generaţii: tinerii, maturii, vâ rstnicii

4. EFICIENŢA
• În manieră clasică , eficienţa este definită ca fiind acea calitate a unei activită ţi umane de a
produce efecte utile maxime, pentru individ şi societate, cu costuri minime. Potrivit acestei
concepţii, determinarea eficienţei se face prin raportarea efectelor la eforturi (sau invers, în formula
termenilor de recuperare).
• dezvoltarea durabilă îşi propune să demonstreze că PROFITUL NU ESTE TOTUL, că ea
presupune valorificarea resurselor unei societă ţi pe toate planurile, că ea însă şi înseamnă punerea
în valoare a personalită ţii omului, afirmarea identitită ţii sale spirituale, culturale etc. că , în ultimă
instanţă , dezvoltarea trebuie să asigure satisfacţie şi bună stare dar că şi acestea înseamnă şi altceva
decâ t consumul unor bunuri şi servicii de o calitate şi într-o cantitate indestulată . Cu alte cuvinte,
aerul curat, strada îngrijită , parcul îmbietor, apa potabilă , accesul la învă ţă mâ nt, la cultură ,
dezvoltarea spirituală , în general, sunt şi devin componente cu o pondere crescâ ndă în ansamblul
elementelor care definesc calitatea vieţii.

5. ECONOMIA MEDIULUI
• Economia mediului reprezintă o provocare pentru teoria dezvoltă rii durabile în mă sura în
care ea încearcă , printre altele şi tentativa de a umaniza şi ecologiza economia. Şi, dacă îşi fixează
atarii ţinte, atunci ea se confruntă cu o problemă - cea a integră rii mediului şi a problemelor sale în
structura şi filosofia teoriei economice neoclasice. Spunem aceasta pentru că demersul neoclasic pe
terenul economiei a fost şi a ră mas, în pofida tuturor criticilor, dominant. Iar adaptarea sa la
cerinţele dezvoltă rii durabile şi, îndeosebi, la problematica specifică mediului, nu este o chestiune
facilă . Fac dificilă sarcina, atâ t inerţiile puternice ale unui sistem teoretic, doct, academic,
superformalizat şi, prin aceasta, epatant dar desprins de realitate, câ t şi limitele impuse teoriei de
concreteţea fenomenologiei mediului ca atare.
 CURS 9:

FLUCTUAŢII MACROECONOMICE

Fluctuațiile economice și ciclurile economice în cadrul activită ții economice. Se

evidențiază faptul că evoluția economică nu este uniformă și liniară , ci fluctuantă .
Există diferite tipuri de fluctuații, cum ar fi cele sezoniere, accidentale și ciclice.

Fluctuațiile sezoniere sunt determinate de factori naturali, climaterici și sociali. Acestea pot
avea loc în agricultură , construcții, turism și alte sectoare, iar cauzele pot fi obiceiuri, tradiții și
să rbă tori. De exemplu, în perioada premergă toare unor să rbă tori importante, se observă creșteri
ale vâ nză rilor, producției și ocupă rii forței de muncă . După aceste evenimente, urmează perioade de
reducere a afacerilor și producției.

Fluctuațiile accidentale sunt generate de factori aleatori sau de evenimente neașteptate, cum
ar fi catastrofele naturale, evenimentele sociale și politice remarcabile sau deciziile neașteptate ale
agenților economici.

Fluctuațiile ciclice sunt determinate de interdependențele dintre diferitele componente ale

activită ții economice. Acestea sunt fluctuații agregate care se reproduc cu o anumită regularitate și
au fost studiate de economiști precum Joseph Schumpeter.

Ciclurile economice sunt caracterizate prin succesiunea și repetabilitatea anumitor faze ale
economiei, care au anumite caracteristici în fiecare fază . Există faze de expansiune și contracție a
activită ții economice, care se desfă șoară cu o anumită regularitate în timp. Ciclicitatea este
considerată forma normală de evoluție a activită ții economice.

Fluctuațiile economice pot fi mă surate prin variația unor indicatori precum producția, gradul
de utilizare a capacită ții de producție, gradul de ocupare a forței de muncă , prețul etc.

Pe lângă fluctuațiile sezoniere, accidentale și ciclice, activitatea economică poate fi afectată

și de alte fluctuații generate de cauze naturale sau sociale, precum fenomenele seismice, seceta,
războaiele sau conflictele sociale.

Activitatea economică cunoaște fluctuații și cicluri, iar înțelegerea acestora este

importantă pentru analiza și înțelegerea evoluției economice.

Ciclul de afaceri și ciclul creșterii economice sunt concepte importante în domeniul

științelor economice care descriu fluctuațiile periodice ale activită ții economice.

Ciclul de afaceri reprezintă o succesiune de perioade de avâ nt (înflorire), criză și lichidare

care se repetă în mod regulat în economie. Acest ciclu este caracterizat de fluctuații în ocuparea
forței de muncă , producție, prețuri și alte variabile economice relevante. Termenul de ciclu de
afaceri a fost introdus de Clement Juglar în 1860 și a fost dezvoltat mai tâ rziu de alți economiști,
cum ar fi Wesley Mitchell. Ciclurile de afaceri sunt influențate de factori economici și
extraeconomici și pot varia în intensitate și durată .

Ciclul creșterii economice se referă la fluctuațiile pe termen lung ale activită ții economice,
în special în ceea ce privește creșterea PIB-ului și a altor mă rimi macroeconomice. Acest ciclu se
caracterizează prin perioade de expansiune economică , în care economia crește rapid și atinge noi
maxime, și perioade de recesiune sau contractie, în care economia se încheie și se află într-o
perioadă de scă dere. Ciclul creșterii economice poate avea o durată mai mare decâ t ciclul de afaceri
și este influențat de factori structurali, tehnologici, demografici și instituționali.

Ambele cicluri sunt parte integrantă a evoluției economice și reflectă natura

dinamică a sistemelor economice. Ciclurile de afaceri și ciclurile de creștere economice au o mare
importanță pentru analiza și înțelegerea performanței economice, precum și pentru elaborarea
politicilor economice adecvate. Ele influențează investițiile, ocuparea forței de muncă , nivelul de trai
și alte aspecte cheie ale economiei. Prin înțelegerea acestor cicluri, economiștii și factorii de decizie
pot lua în considerare acțiuni și politici care să minimizeze efectele negative ale recesiunilor și să
promoveze o creștere economică stabilă și sustenabilă .

Ciclul economic este un concept care descrie variațiile periodice ale activită ții economice,
cum ar fi producția, veniturile și ocuparea forței de muncă . Ciclul economic este caracterizat de
alternanța între perioade de creștere economică (expansiune) și perioade de scă dere economică
(recesiune).

Există mai multe teorii și modele care încearcă să explice ciclurile economice. Un model
comun al ciclului economic implică patru faze: depresiunea, în care activitatea economică scade
semnificativ; înviorarea, în care economia începe să se redreseze și să crească ; avâ ntul, caracterizat
prin creștere economică rapidă ; și recesiunea, câ nd economia începe să scadă din nou. Aceste faze
pot varia în durată și intensitate.

Diferiți autori și economiști au propus clasificări și denumiri diferite pentru fazele ciclului
economic. De exemplu, Wesley Mitchell a folosit termenii depresiune, înviorare, avâ nt și recesiune.
Josef Schumpeter a utilizat termenii prosperitate, recesiune, depresiune și refacere. Alți autori, cum
ar fi G. Haberler, Karl Marx, Grand Larousse, Paul Samuelsson și Francesco Torte, au propus și ei
denumiri diferite pentru fazele ciclului economic.

În plus, ciclurile economice pot avea diferite durate și pot fi clasificate în funcție de
acestea. De exemplu, ciclurile Kondratieff au o durată medie de 40-60 de ani și sunt legate de
revoluțiile tehnologice majore. Ciclurile Kuznets au o durată de 15-20 de ani și sunt observate în
special în sectorul construcțiilor de locuințe. Ciclurile Wheeler se apropie de ciclurile civilizațiilor și
au durate de 100 de ani, 500 de ani și 1000 de ani. Ciclurile Juglar, denumite după J. Schumpeter, au
o durată cuprinsă între 7 și 11 ani și sunt cunoscute și ca cicluri de afaceri.
 Originea ciclurilor economice și crizelor economice asociate acestora au fost
subiectul unor dezbateri intense. Unele teorii, cum ar fi teoria marxistă , susțin că cauzele
ciclurilor economice se gă sesc în contradicțiile fundamentale ale sistemului economic capitalist.
Alte teorii, cum ar fi teoria ciclului reinvestițional sau teoria creditului, se concentrează asupra altor
factori, cum ar fi reproducerea capitalului fix sau evoluția creditului.

Ciclurile economice nu sunt perfect previsibile și pot fi influențate de o varietate de factori,

cum ar fi politica fiscală și monetară, schimbările tehnologice, evenimentele politice și sociale, precum
și condițiile economice globale.

În ță rile dezvoltate din Europa occidentală , Canada și Japonia, există mecanisme

instituționalizate care au acționat ca stabilizatori automatizați ai cererii agregate. Aceste mecanisme
includ sistemul fiscal progresiv, asistența pentru șomaj și ajutorul social, rigiditatea relativă a
prețurilor și veniturilor, precum și creșterea rolului firmelor mari în investiții și gestionarea
stocurilor. Toate acestea au contribuit la reducerea fluctuațiilor cererii agregate și la stabilizarea
economiilor dezvoltate în acele perioade.

Ciclurile de afaceri și apariția lor în lumea occidentală la sfârșitul secolului al XVIII-

lea. Ciclurile de afaceri constau în alternanța între perioade de creștere economică (boom) și
recesiuni sau depresiuni economice. În mod normal, nu ar exista motive să se aștepte astfel de
cicluri la nivelul întregii economii, deoarece piața liberă ar funcționa eficient și lin. Cu toate acestea,
ciclurile de afaceri au devenit o caracteristică recurentă , iar acest fenomen este considerat ciudat,
avâ nd în vedere că nu existau astfel de cicluri globale înainte de sfâ rșitul secolului al XVIII-lea.
Înainte de aceasta, afacerile se desfă șurau în mod uniform, pâ nă câ nd intervenea o perturbare
bruscă , cum ar fi o criză agricolă , o intervenție politică sau un ră zboi, care cauzează o lovitură
specifică comerțului.
 CURS 10:

Piața monetară:

Banii reprezintă elementul fundamental necesar tuturor pieţelor, dar şi instrumentul primar
de manifestare a mecanismului concurenţial general, în cadrul economiei de piaţă

Moneda ca instrument de măsură şi schimb are trei funcţii:

a) etalon al valorii;
b) mijlocitor al schimbului;
c) mijloc de rezervă .

J. B. Say vedea moneda ca „un lucru mai puţin important decât oricare fenomen, un
instrument practic şi neutru” pentru că „odată terminat se află că s-au schimbat produse contra
produse”.

Adam Smith banalizează moneda, (marfă ca toate celelalte) are o funcţie specifică de a se
schimba cu toate bunurile.

J. M. Keynes este că moneda este utilizată doar pentru a intermedia schimbarea bunurilor

a) mobilul venitului, de a pă stra banii lichizi pentru nevoi ce apar în intervalul de timp dintre
încasarea şi cheltuirea venitului;
b) mobilul afacerilor, de a utiliza lichidită ţile pentru a asigura nevoile curente de plă ţi dintre
momentul declanşă rii afacerii şi cel al încasă rii veniturilor;
c) mobilul precauţiei, de a dispune de lichidită ţi pentru situaţii neprevă zute, legate de efectuarea
unor cheltuieli imediate;
d) mobilul speculaţiei, care vizează efectele produse de modificarea cantită ţii de monedă , adică
modificarea cererii de bani şi satisfacerea mobilului speculaţiei prin schimbarea ratei dobâ nzii, a
cursului hâ rtiilor de valoare etc.

Ţinâ nd cont de sursele şi mecanismele de formare, identifică m urmă toarele tipuri de monedă:
a) biletele de bancă, emise de Banca Centrală a fiecărei ţări, ca principală formă de lichiditate din
economie;
b) moneda bancară rezultată din activitatea de creditare a băncilor, pe baza depozitelor persoanelor
fizice şi juridice;
c) moneda comercială reprezentată de cambii şi alte documente emise de agenţii economici privaţi,
care pot fi transmise în contul unei datorii sau scontate la bancă pentru a obţine un credit etc.
 Atributele monedei sunt următoarele:

- acceptabilitatea ca mijloc general de schimb;

- durabilitatea utiliză rii monedei;
- convenabilitatea folosirii de agenţii economici;
- divizibilitatea adaptabilă orică rei mă rimi a tranzacţiei;
- uniformitatea prin calitate şi funcţia îndeplinită ;
- greutatea falsifică rii prin elementele tehnice ce fac
imposibilă reproducerea monedei;
- stabilitatea valorii prin menţinerea puterii de cumpă rare pe
o perioadă de timp câ t mai mare

Tipuri de sisteme monetare:

a) sistemele metaliste, cu două variante: bimetalismul (aur şi argint)

şi monometalismul (aur);
b) sistemele cu bază metalică şi cu monedă de hârtie,
c) sistemele monetare bazate pe biletele de bancă neconvertibile şi
monedă scripturală

masa monetară = totalitatea instrumentelor bă neşti monetare şi semi-monetare, de care dispune

economia naţională la un moment dat şi care sunt utilizate pentru achiziţionarea de bunuri şi
servicii, pentru plata datoriilor şi constituirea economiilor în scopul investirii etc.

Componentele masei monetare:

a) disponibilităţile băneşti propriu-zise (moneda divizionară , biletele de bancă , depozitele la vedere);
b) disponibilităţi semi-monetare (conturi pe librete în bă nci, conturi la bă nci de economii şi locuinţe,
depozite la termen în Tezaur, bonuri pe termen la Tezaur şi alte bonuri).

agregat monetar = o parte a masei monetare şi semimonetare, autonomizată cu funcţii specifice,

care se evidenţiază prin agenţii specializaţi în emisiunea de instrumente monetare de plată , prin
organizaţiile bancar-financiare care le gestionează şi circuitele economice reale pe care le mijlocesc.

Exista urmatoarele agregate monetare:

1) M1 constituit din bilete de bancă , moneda divizionară şi depozitele la vedere (depozitele în

conturile bancare, poştale şi la Tezaur);
2) M2 format şi din conturile pe librete de bancă şi economii;
3) M3 constituit şi din depozitele la termen, certificatele de depozit şi bonurile de trezorerie;
4) L format din bonurile de Tezaur şi titlurile comerciale emise de unită ţile economice;
În România,, potrivit datelor furnizate de Banca Naţională a României,
M1 era format din 81,654,096 mii RON,
M2 = 149,685,165, mii RON
M3 = 149,762,196 mii RON

Principalele instrumente de politică monetară aflate la dispoziţia băncilor centrale sunt:

• instrumente indirecte,
• instrumente directe,
• alte elemente de conducere a politicii monetare

Instrumente indirecte
a) Facilităţile de refinanţare şi de depozit.
b) Operaţiunile de piaţă (operaţiuni de refinanţare; operaţiuni de vânzare-cumpărare de
active eligible însoţite de contracte de răscumpărare, când proprietarul iniţial al titlurilor de stat
revine)
c) Rezervele minime obligatorii

Instrumente directe
• controlul direct al volumului creditului (plafonarea creditului);
• controlul direct al ratelor dobânzilor (plafoanele de dobânzi);
 CURS 11:

Inflația

Opinii despre inflație

Alain Cotta „inflaţia reprezintă un proces cumulativ de creştere a preţurilor, proces mai mult sau mai
puţin important, după gravitatea distorsiunii care există la un moment dat într-o economie între
fluxurile reale şi fluxurile monetare”

Victor Slăvescu „cel mai mare şi cel mai primejdios abuz", care constă în "creaţiunea nemăsurată de
semne monetare”

M. Bronfenbrenner „Inflaia este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care «prea muli bani
alearg dup prea puine lucruri»”;

F. D. Holzman „Inflaia reprezint o cre tere a rezervelor b ne ti sau a veniturilor, fie în sum total , fie pe
cap de locuitor”;

„Inflaţia reprezintă o creştere a nivelului preţurilor având şi următoarele caracteristici sau

condiţii adiţionale:
- este anticipată cu lipsă de precizie;
- duce (prin creşterea costurilor) la noi creşteri de preţuri;
- nu sporeşte gradul de ocupare a forţei de muncă şi nici producţia reală;
- este mai rapidă decât o aşa numită «rată inofensivă»;
- se manifestă «ca fenomen bănesc»;
- se măsoară prin preţuri nete, adică preţuri din care au fost scăzute impozitele indirecte şi/sau este
ireversibilă”;

Definiție: creșterea generalizata a preturilor, însoțită de scăderea puterii de cumpărare a

banilor.

Măsurarea inflaţiei

Mă surarea inflaţiei este posibilă sub două forme: în expresie absolută şi relativă .
Mărimea absolută a inflaţiei poate fi determinată ca diferenţă dintre cererea nominală
solvabilă şi oferta reală de mă rfuri obiectuale şi servicii.
Raportul procentual dintre cele două mă rimi (masa monetară care exprimă cererea, pe de
o parte şi oferta de mă rfuri obiectuale şi servicii pe de altă parte) reprezintă o mărime relativă a
inflaţiei. Ea se exprimă cu ajutorul indicilor statistici cu bază fixă şi în lanţ.
Cauzele inflaţiei
- emiterea în exces de semne bă neşti;
- existenţa unei puteri de cumpă rare în exces, care va genera şi întreţine creşterea preţurilor;
- o ofertă insuficientă , prin prisma producţiei de mă rfuri corporale şi necorporale
- existenţa unui decalaj între ritmurile de creştere a salariilor şi a productivită ţii muncii
- acordarea în mod excesiv de credite
- prin intermediul comerţului internaţional

Formele inflației

Ţinâ nd cont de libertatea comportă rii deţină torilor de venituri, inflaţia îmbracă două forme:
a) inflaţia deschisă sau declarată ;
b) inflaţia constrâ nsă sau refulată ;

Din punctul de vedere al intensită ţii cu care se manifestă inflaţia se prezintă urmă toarele forme:
a) inflaţia moderată care nu depă şeşte 3-5% şi este însoţită de regulă , de o creştere
economică într-o mă sură mai mare;
b) inflaţia rapidă care poate atinge 10% şi este însoţită de creşteri economice mai lente sau
de stagnă ri, dar şi de fenomene de scă dere a producţiei naţionale;
c) inflaţia galopantă sau hiperinflaţia care se caracterizează printr-o creştere anuală a
nivelurilor preţurilor şi printr-o reducere însemnată a puterii de cumpă rare a banilor care depă şesc
10 procente ajungâ nd uneori la depă şiri mult mai mari de 100%.

Potrivit originii, al cauzelor care o generează şi alimentează , inflaţia îmbracă urmă toarele forme:
a) Inflaţia prin bani;
b) Inflaţia prin cerere;
c) Inflaţia prin costuri;
d) Inflaţia structurală ;
e) Inflaţia importată ;

Consecinţele inflaţiei

Consecințe pozitive
a) stimulent al creşterii şi dezvoltă rii economice. Inflaţia îndeplineşte un asemenea rol deoarece
favorizează , stimulează şi accelerează procesul investiţional.
b) un element ce avantajează debitorii în general deoarece, ratele de rambursare, inclusiv dobâ nzile
aferente, în termeni reali, sunt tot mai mici.
c) în condiţiile în care devalorizarea monedei duce la ieftinirea mă rfurilor autohtone (naţionale)
pentru cumpă ră torii stră ini aceasta practic stimulează exportul.
d) favorizant al creşterii profiturilor
Consecinţele negative
1. scă derea capacită ţii concurenţiale a firmelor naţionale.
2. coabitarea cu şomajul, care la râ ndul să u generează un şir de efecte negative asupra vieţii
economicosociale;

Inflaţia trebuie să fie privită ca:

1. un factor de reglare a unor corelaţii economice atâ ta timp câ t nu depă şeşte un anumit
nivel, atâ ta timp câ t ea nu îmbracă forma galopantă sau nu trece în hiperinflaţie;
2. un factor ce poate să stimuleze concentrarea producţiei şi a capitalului;
3. un factor care ar putea amplifica sfera luptei de concurenţă , sporindu-i intensitatea şi
mă rindu-i implicaţiile asupra economiei.

Politici antiinflationiste
1. Politica blocă rii masei monetare. La fel ca şi îngheţarea preţurilor, îngheţarea masei monetare
aflată în circulaţie pare câ t se poate de naturală . Explicaţia este simplă , întrucâ t creşterea cantită ţii
de bani aflată în circulaţie peste cantitatea de bani necesară desfă şură rii normale a circulaţiei,
conduce la deprecierea entită ţii monetare pare firesc să se evite crearea suplimentară de bani.
2. Politica de blocare a cheltuielilor publice. Creşterea accelerată a cheltuielilor publice, a fost şi este
considerată de numeroşi economişti ca fiind una din cauzele inflaţiei.
3. Politica de blocare a veniturilor şi costurilor. Prin promovarea acestei politici care presupune, în
primul râ nd, îngheţarea salariilor (concomitent si a preţurilor) se urmă reşte anihilarea sau
atenuarea uneia din cauzele declanşă rii şi accentuă rii inflaţiei.
4. Politica sporirii productivită ţii şi întă ririi concurenţei.

Michel Didier : „nici una nu s-a impus pân în prezent ca o soluie miracol, în general, guvernele
prudente le utilizeaz pe toate, în diferite grade, în forme variate i nu f r ezi”.