Feuraș Eugenia, ASEM

Tema 2
EVALUAREA REZULTATELOR ACTIVITĂŢII LA NIVEL
MACROECONOMIC

Modalităţile de evaluare a rezultatelor activităţii economice reprezintă o parte extrem de

importantă a metodologiei ştiinţei economice. Graţie lor ştiinţa economică a putut îmbina
postulatele teoretice, bazate preponderent pe analiză şi sinteză, cu datele statistice, care permit
evidenţierea tendinţelor dezvoltării economice.
În capitolul de faţă vor fi examinați indicatorii agregaţi de producţie şi de venituri, care
permit cuantificarea fluxurilor reale şi monetare din cadrul unei economii naţionale. Cadrul de
referinţă pentru definirea şi cuantificarea indicatorilor macroeconomici va fi contabilitatea
naţională.

2.1. Istoricul evaluărilor macroeconomice

Astăzi considerăm de la sine înțeles că economia poate fi măsurată. Dar nu a fost mereu
așa. Ideea de a măsura economia în ansamblul ei datează din anul 1670, William Petty fiind
primul care a încercat să facă acest lucru. În lucrarea sa Political Arithmetics el a folosit date
reale pentru a arăta că, contrar opiniei dominante, Anglia era o țară bogată. Una dintre ideile sale
inovatoare a fost să includă în calcul, pe lângă stocurile monetare, valoarea muncii, pământului și
capitalului. Calculele sale au inclus numărul de locuitori, cheltuielile personale, salariul mediu,
valoarea chiriei, renta medie. Apoi a înmulțit aceste cifre pentru a oferi o valoare totală a avuției
națiunii. Iar calculele lui Gregory King au pus capăt războiului de 9 ani dintre Anglia, Olanda și
Franța, el demonstrând că niciuna din ele nu va avea potențial economic și finanțe suficiente
pentru a continua războiul și a repurta victorie.
Primul registru contabil național modern al unei țări a fost creat pentru SUA în anii 1930 de
către economistul Simon Kuznets. Acest lucru a devenit posibil grație dezvoltării
instrumentarului statistic și tehnicilor de monitorizare a stării economiei în ansamblu. În cadrul
unei conferințe internaționale din 1928, Liga națiunilor a lansat apelul de elaborare a unor
indicatori macroeconomice unitari care ar asigura comparabilitatea internațională. Ca rezultat, au
fost prezentate estimările venitului național a 26 țări, iar în 1953 ONU a publicat primul Sistem

1
al Contabilității Naționale, cu un set de conturi standard privind producția, veniturile, capitalurile
și tranzacțiile externe.

Sistemul Conturilor Naţionale reprezintă ansamblul de conturi şi tabele, care oferă

o informaţie complexă şi comparabilă asupra activităţii economice realizate de o
economie naţională într-o perioadă de timp.

S.C.N. este utilizat de majoritatea ţărilor lumii şi de către organismele internaţionale

(O.N.U, O.E.C.E, F.M.I, etc.) în analizele şi anticipărilor economice pe care acestea le
efectuează. Pe parcursul anilor el a fost perfecţionat multiplu, actualmente, în calitate de standard
internaţional, fiind aplicată varianta S.C.N.’1993.
Sistemul Conturilor Naţionale se caracterizează printr-o serie de particularităţi:
1. Este o evidenţă monetară a fluxurilor economice la nivelul economiei naţionale.
Informaţiile cuprinse nu reprezintă descrieri, ci conţin date numerice care permit depistarea
reuşitelor şi problemelor cu care se confruntă o economie naţională.
2. Este o reprezentare agregată a informaţiilor cuprinse în conturile sectoarelor
instituţionale şi a ramurilor de activitate, fiind utilizată pentru a cunoaşte volumul
producţiei şi a direcţiilor utilizării lui, mărimea veniturilor obţinute şi a repartiţiei acestora,
volumul investiţiilor efectuate, gradul de încadrare a economiei naţionale în circuitul
economic mondial, etc.
3. Este o aplicare a principiului contabil al dublei înregistrări, conform căruia orice
tranzacţie este reflectată în contabilitatea furnizorului ca resursă, iar în contabilitatea
cumpărătorului – ca utilizare. În acest caz ecuaţia înregistrării ia forma:
Resursă (provenienţă) = Utilizare (destinaţie)

Conturile macroeconomice cuprind:

 Conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor agregaţi ai producţiei de
bunuri: contul sintetic de bunuri şi contul de producţie;
 Conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor ce permit analiza veniturilor:
contul de creare a veniturilor, contul de repartiţie a veniturilor, contul de redistribuire a
veniturilor şi contul de utilizare a veniturilor;
 Conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor ce permit analiza
patrimoniului: contul de modificare a patrimoniului şi contul de finanţare a modificării
patrimoniului;

2
  Conturi care stau la baza analizei tranzacţiilor cu străinătatea – contul restul lumii, sau
străinătatea.
Informaţiile furnizate de Sistemul Conturilor Naţionale şi modelul fluxurilor circulare
stau la baza evaluării principalilor indicatori agregaţi, care servesc ca instrumente de analiză a
stării economiei naţionale şi, prin comparaţii internaţionale, a aprecierii locului ei în economia
mondială.
În funcţie de natura lor, deosebesc indicatori agregaţi de producţie şi indicatori agregaţi de
venituri.
2.2. Produsul Intern Brut ca indicator agregat de producţie
şi modalităţile lui de evaluare
Unul din cei mai importanţi indicatori care caracterizează rezultatele economice atinse de o
economie în ansamblu este Produsul Intern Brut.

Produsul Intern Brut (PIB) reprezintă valoarea monetară de piaţă a bunurilor şi

serviciilor finale, produse în interiorul teritoriului economic naţional de totalitatea
rezidenţilor (agenţi naţionali şi străini) într-o perioadă determinată de timp (an sau
trimestru).

Definiţia propusă reflectă anumite principii pe care se bazează compoziţia PIB după
metodologia S.C.N.:

Compoziţia PIB 1. Bunurile şi serviciile private sunt evaluate după preţul lor de
piaţă, adică după preţurile cu care ele sunt vândute. Aceste
preţuri cuprind pe lângă preţurile factorilor de producţie şi
impozitele indirecte percepute pentru bunurile respective.
Însă evaluarea bunurilor şi serviciilor după preţurile lor de piaţă nu este o metodă
universală, deoarece unele bunuri şi servicii nu se vând pe piaţă şi necesită evaluări indirecte,
prin intermediul anchetării gospodăriilor casnice. Aceasta se referă, în primul rând, la bunurile
produse pentru autoconsum în cadrul economiei domestice: prepararea bucatelor, reparaţia
vestimentaţiei şi a articolelor de uz casnic, lucrările de curăţenie, grădinărit, activităţile legate de
creşterea şi educaţia copiilor. În al doilea rând, se referă la activităţile din sectorul informal –
munca voluntară în cazul propagandei electorale sau cea prestată la un centru de ajutorare a
persoanelor de vârstă înaintată, serviciile gratuite acordate de prieteni sau vecini. Valoarea lor se
include cu aproximaţie în evaluarea PIB.

3
 Evaluare indirectă posedă, de asemenea, bunurile şi serviciile produse în economia
subterană (activităţi legale neînregistrate, efectuate cu scopul de a se eschiva de la plătirea
impozitelor şi asigurărilor sociale) şi în economia criminală ( activităţi interzise de legislaţia în
vigoare - producerea şi comercializarea de droguri, ediţii şi filme pornografice, trafic de fiinţe şi
organe umane, vindere de armament în zone de conflict, producerea banilor falşi, etc.). Pentru a
estima proporţiile economiei subterane şi criminale se recurge la evidenţa cantităţii de monedă în
numerar, dat fiind faptul că tranzacţiile efectuate în numerar sunt cea mai sigură modalitate de a
ocoli evidenţa contabilă şi statistică.
Ca urmare, organele de statistică corectează anual mărimea PIB cu valorile estimate ale
economiei neobservate: sectorul economiei domestice, sectorul informal şi cel formal. Conform
estimărilor, în 2018 în economia neobservată a R. Moldova au fost produse bunuri şi servicii în
valoare de circa ¼ din PIB.
2. PIB–ul cuprinde doar bunurile şi serviciile finale. Bunurile intermediare, necesare
producerii bunurilor finale (materii prime, resurse energetice, anumite servicii de transportare, de
comercializare etc.), nu se includ, deoarece valoarea lor intră deja în valoarea de piaţă a bunurilor
finale. Astfel, făina utilizată la producerea pâinii este un bun intermediar, iar livrarea făinii de
către compania de transport fabricii de panificaţie este un serviciu intermediar. Totodată, pâinea
confecţionată este un bun final, iar transportarea pâinii către reţeaua comercială devine un
serviciu final.
3. PIB-ul cuprinde bunurile şi serviciile finale produse într-o perioadă dată. Astfel, în
PIB nu se include valoarea bunurilor şi serviciile finale vândute în anul curent, dar produse în
perioade anterioare (case, apartamente, automobile), deoarece valoarea lor a fost deja inclusă în
PIB-ul anului producerii lor. Însă în calculul anului curent se va include suma comisionului din
vânzări. Nu se va include nici valoarea bunurilor revândute pe parcursul anului curent, deoarece
ea a fost deja inclusă în cadrul primei operaţiuni de vânzare.
4. În evaluarea PIB nu se include valoarea acţiunilor şi obligaţiunilor, dat fiind faptul că
cumpărarea lor nu semnifică obţinerea de bunuri şi servicii, ci împrumut acordat (în cazul
obligaţiunilor) sau transfer de drepturi de proprietate asupra bunurilor deja existente (în cazul
acţiunilor).
5. În PIB nu se includ nici transferurile monetare publice (pensii, ajutoare sociale,
subvenţii) şi private (remiteri), deoarece ele nu sunt însoţite de un flux invers de bunuri.
PIB-ul este calculat pentru o zonă geografică delimitată, preponderent pentru o economie
naţională. El este calculat, de asemenea, pentru o perioadă de timp precisă, de obicei an sau
trimestru. Această dimensiune temporală este impusă de faptul că PIB reprezintă o variabilă
macroeconomică de flux.

4
 Mărimea PIB-ului poate fi calculată prin trei modalităţi: metoda de producţie, metoda
utilizării finale şi metoda veniturilor.

Metoda de producţie PIB ca valoare a tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse

(sau a valorii adăugate) într-o economie naţională ar fi putut fi evaluat prin însumarea
valorii de piaţă a acestor bunuri şi servicii. Însă inconvenienţa
acestei modalităţi de evaluare constă în faptul că bunurile finale ale unor firme reprezintă bunuri
intermediare pentru alte firme. Dacă s-ar însuma valorile totalităţii bunurilor şi serviciilor aceasta
ar genera efectul contabilizării duble. Pentru a evita acest efect se aplică conceptul valorii
adăugate.
Valoarea adăugată pentru fiecare producător reprezintă diferenţa între valoarea de piaţă
a bunurilor şi serviciilor finale pe care le produce şi valoarea bunurilor şi serviciilor cumpărate
de la alţi producători pentru a fi consumate în procesul de producţie – aşa-numitul consum
intermediar. Într-o economie naţională, suma tuturor valorilor adăugate reprezintă evaluarea PIB
prin metoda de producţie. Această metodă de calcul poate fi înţeleasă prin următorul exemplu
abstract:

Caseta Evaluarea PIB prin metoda valorii adăugate

Presupunem că într-o ţară activează 2 firme – A şi B, care produc, respectiv, fontă şi oţel. Firma A produce 1000 t
de fontă la un preţ de 5 u.m. tona. Firma B produce, în aceeaşi perioadă, 1500 t de oţel la un preţ de 10 u.m. Care va
fi valoarea adăugată a ţării, cont ţinând de doar aceşti doi producători?
Ipoteza 1. Ambele firme nu efectuează nici un fel de tranzacţii reciproce. În acest caz PIB va reprezenta suma valorii
produselor acestor două firme:
A = 1000 x 5 = 5000 u.m.
B = 1500 x 10 = 15000 u.m.
PIB = 5000 + 15000 = 20000 u.m.
Ipoteza 2. Cele două firme se angajează în schimburi comerciale. Firma B cumpără de la firma A, spre exemplu, 700
t fontă pentru a produce 1500 t oţel. În acest caz valoarea adăugată naţională nu va mai reprezenta 20000 u.m.,
deoarece valoarea a 700 t fontă ar fi fost calculată de două ori. Valoarea adăugată pentru cele două firme va deveni
A + B – xA. În cazul când valoarea adăugată a firmei A rămâne 5000 u.m, valoarea adăugată a firmei B se va
schimba:
(1500 x 10) – (700 x 5) = 11500 u.m.
Prin urmarea, valoarea achiziţiilor firmei B, sau consumul ei intermediar, a alcătuit 3500 u.m. (700 x 5). În acest
caz, valoarea PIB calculată prin metoda producţiei va fi:
5000 + 11500 = 16500 u.m.
Ipoteza 3. Firma A, producătoare de fontă, cumpără materii prime în valoare de 4000 u.m., iar firma B, producătoare
de oţel, cumpără fontă în valoare de 3500 u.m. de la firma A şi consumă materii prime în valoare de 5500 u.m. În
acest caz:
Valoarea adăugată a firmei A va fi: 5000 – 4000 = 1000 u.m.
Valoarea adăugată a firmei B va fi: 15000 – 3500 – 5500 = 6000 u.m.
Calculul PIB poate fi efectuat prin două modalităţi:
1. PIB = producţia totală – produsele consumate = 20000 – (3500 + 4000+ 5500) = 7000 u.m.
2. PIB = suma valorilor adăugate pe economie = 1000 + 6000 = 7000 u.m.

În contabilitatea naţională, formula generală de calcul al PIB-ului este următoarea:

PIB = Y = ∑i (VAB) + IP – SP (1)

unde VAB – valoarea adăugată la preţurile de bază

5
 IP – impozite pe produse (taxe pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale)
SP – subvenţii pe produse.

Impozitele pe produse se adaugă deoarece ele sunt incluse în preţurile bunurilor şi

serviciilor finale, PIB alcătuind valoarea bunurilor şi serviciilor finale. Subvenţiile pe produse se
exclud întrucât ele reprezintă transferuri din partea statului, transferurile nefiind parte
componentă a PIB-ului.
Această metodă permite a aprecia contribuţia diferitor ramuri la producerea de bunuri şi
servicii finale.

Metoda fluxului de cheltuieli, Metoda presupune însumarea componentelor care exprimă

sau a utilizării finale utilizarea bunurilor şi serviciilor de către consumatorii
finali din totalitatea sectoarelor instituţionale. În
contabilitatea naţională, formula de calcul al PIB-ului conform acestei metode este următoarea:
PIB = Y = CF + FBCF + VS + NX (2)
unde CF – consumul final de bunuri şi servicii
FBCF – formarea brută a capitalului fix
VS – valoarea stocurilor
NX – exportul net

Cheltuielile de consum final (CF) sunt cele efectuate de gospodăriile casnice şi

administraţiile publice în vederea cumpărării bunurilor de consum curent și de lungă durată
(alimentaţie, vestimentaţie, mobilier, electrocasnice, automobile, servicii comunale, de transport,
servicii educaţionale, de menţinere a sănătăţii, etc.), produse în interiorul țării sau importate din
exterior.
Formarea brută de capital fix (FBCF), numite şi investiţii brute, reprezintă valoarea
bunurilor achiziţionate de firme în scopul de a fi utilizate în procesul de producţie. Ele includ,
preponderent, cheltuielile firmelor legate de achiziţionarea capitalului fix - utilaje, echipamente
de producţie, mijloace de transport, programe de calculator, încăperi şi instalaţii cu destinaţie
productivă. Totodată, în ele se includ şi cheltuielile gospodăriilor casnice legate de cumpărarea
bunurilor imobiliare (case, apartamente, loturi de pământ). Ca şi în cazul bunurilor de consum,
cheltuielile investiţionale includ în sine cheltuielile de achiziţionare a capitalului de origine
autohtonă şi străină.
Investiţiile brute sunt suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete. Investiţiile de
înlocuire reprezintă cheltuielile pentru înlocuirea echipamentelor uzate cu alte echipamente noi.
Expresia lor monetară o reprezintă amortizarea (A). Investiţiile nete exprimă valoarea
echipamentelor suplimentare introduse în vederea extinderii producţiei (In). Deci, cheltuielile
investiţionale brute pot fi calculate în felul următor:

6
 IB = A + In (3)
Variaţia stocurilor (VS) cuprind cheltuielile legate de formarea stocurilor de materii prime
şi materiale necesare asigurării continuităţii procesului de producţie, producţia în curs de
fabricaţie şi stocurile de bunuri finale produse, dar ne vândute încă pe piaţă. Pe parcursul anului
stocurile variază continuu. Dacă stocurile se micșorează, aceasta înseamnă că firmele au realizat
în anul curent produse într-o cantitate mai mare decât au produs, mărimea lor necesitând a fi
exclusă din PIB-ul anului curent. Dacă stocurile s-au mărit, producția a fost produsă dar a rămas
nevândută, volumul ei intrând în calcului PIB. Deci, stocurile pot fi o mărime pozitivă sau
negativă, includerea lor în calcul garantând menţinerea egalităţii dintre producţie şi cheltuieli,
prevăzută de principiile Sistemului Conturilor Naţionale.
Exportul net (NX) reprezintă cheltuielile legate de străinătate: valoarea bunurilor şi
serviciilor exportate (X) se adaugă cheltuielilor totale, deoarece reprezintă cheltuielile agenţilor
străini pentru achiziţionarea bunurilor economice naţionale, iar valoarea bunurilor şi serviciilor
importate (IM) se scad din cheltuielile totale, deoarece cheltuielile de consum şi investiţionale
includ deja în sine bunurile şi serviciile importate. Mărimea exportului net este pozitivă, dacă
valoarea exporturilor depăşeşte valoarea importurilor, şi negativă, dacă valoarea importurilor
depăşeşte valoarea exporturilor.

Metoda fluxului de Metoda presupune însumarea veniturilor proprietarilor

venituri, sau a distribuţiei naţionali ai factorilor de producţie implicaţi în producerea
bunurilor şi serviciilor, şi anume:
PIB = Y = R + EBE + IPI – S (4)
unde R – remunerarea salariaţilor;
EBE – excedentul brut de exploatare;
IPI – impozite pe producţie şi import;
S – subvenţii pe producţie

Remunerările salariale brute revin lucrătorilor angajaţi pentru munca depusă (salarii
brute, prime, vărsămintele în fondurile sociale);
Excedentul brut de exploatare sunt toate celelalte venituri rămase după excluderea
remunerărilor salariaţilor: profiturile corporative, veniturile din activitatea pe cont propriu,
veniturile din proprietate (rente, dividende, dobânzi).
Impozitele pe producţie şi import includ totalitatea impozitelor suportate de agenţii
economici, cu excepţia celor pe produse.
Subvenţiile pe producţie sunt sumele acordate de buget pentru acoperirea pierderilor.
Metoda dată este mai puţin utilizată comparativ cu metoda producţiei şi a fluxului de
cheltuieli, deoarece o parte din venituri pot fi ascunse de evidenţa statistică şi contabilă, ce

7
creează anumite dificultăţi de colectare a datelor necesare, baza informaţională fiind, astfel, mai
puţin sigură.
Fiecare din aceste trei modalităţi reflectă diferite aspecte ale activităţii economice. Însă
principiu fundamental este acela că toate ele sunt modalităţi de evaluare a rezultatelor activităţii
la nivel macroeconomic care trebuie să asigure o mărime identică (dacă ne abstractizăm de
incompletitudine de date sau greşeli de calcul).
Motivul unei asemenea similitudini este dublu. În primul rând, valoarea de piaţă a
bunurilor şi serviciilor, produse într-o perioadă determinată de timp, corespunde sumei de bani
pe care consumatorii finali o cheltuiesc pentru a le cumpăra. Aceasta determină ca evaluarea
după metoda de producţie şi cea după metoda utilizării finale să permită obţinerea aceluiaşi
rezultat.
În al doilea rând, suma de bani cheltuită de cumpărători pentru achiziţionarea bunurilor şi
serviciilor corespunde sumei de bani obţinută de vânzătorii acestor bunuri şi servicii. Aceasta
determină obţinerea aceluiaşi rezultat din evaluarea efectuată după metoda fluxului de cheltuieli
şi după metoda fluxului de venituri.
Prin urmare, dacă valoarea bunurilor şi serviciilor produse corespunde cu suma
cheltuielilor efectuate, iar acestea, la rândul lor, corespund cu suma veniturilor obţinute, rezultă
că toate cele trei modalităţi de evaluare a PIB trebuie să asigure unul şi acelaşi rezultat:

PIB metoda producţiei = PIB metoda cheltuielilor = PIB metoda veniturilor (5)

2.3. Indicatorii agregaţi de venituri

Venitul Într-o economie deschisă o parte din veniturile rezultate din producţia
Naţional Brut internă poate fi transferată în exteriorul ţării şi invers, o parte din
venituri poate proveni de la o producţie din străinătate. Aceasta
determină apariţia indicatorului Venitul Naţional Brut.

Venitul Naţional Brut (VNB) reprezintă ansamblul veniturilor brute ale agenţilor
naţionali, rezultate din activitatea şi proprietatea din interiorul şi exteriorul teritoriului
economic naţional.

Venitul Naţional Brut se calculează prin adăugarea la PIB a soldului veniturilor factoriale
în raport cu străinătatea (SVFS):
VNB = PIB + SVFS (6)

8
 Soldul veniturilor factoriale în raport cu străinătatea, la rândul său, se calculează ca
diferenţă:

veniturile primite de agenţii veniturile transmise în exteriorul (7)

SVFS = naţionali din alte ţări – ţării

Veniturile transmise de o firmă moldovenească care activează pe teritoriul României vor fi

incluse în calculul VNB al R. Moldova, în timp ce valoarea bunurilor finale produse de firma
moldovenească pe teritoriul României – în PIB-ul României.
Soldul veniturilor în raport cu străinătatea poate fi o mărime pozitivă (SVFS > 0), dacă
agenţii naţionali au primit din activitatea şi proprietatea de peste hotarele ţării mai multe venituri
decât au transmis în exteriorul teritoriului naţional; în acest caz VNB devine mai mare decât PIB.
Dacă soldul veniturilor în raport cu străinătatea este o mărime negativă (SVFS < 0), veniturile
realizate pe teritoriul naţional al ţării devin mai mari decât cele obţinute peste hotare; în acest caz
PIB devine mai mare decât VNB. Egalitatea PIB şi VNP semnifică fie egalitatea veniturilor
agenţilor naţionali din interiorul şi exteriorul ţării, fie lipsa legăturilor economice cu exteriorul.

Venitul Naţional Disponibil Brut (VND) include ansamblul veniturilor agenţilor naţionali,
cont ţinând de transferurile monetare (remiteri) din/în străinătate.

Venitul Naţional Disponibil Brut se calculează prin adăugarea la VNB a soldului

transferurilor în raport cu străinătatea (STS):
VND = VNB + STS (8)
Soldul transferurilor în raport cu străinătatea, la rândul său, se calculează ca diferenţă:

transferurile primite de agenţii transferurile transmise în (9)

SVS = naţionali din alte ţări – exteriorul ţării

Venitul Naţional Disponibil Brut este utilizat pentru consumul final (satisfacerea nevoilor
curente) şi economisire brută (satisfacerea nevoilor viitoare):
VND = Yd = C + S (10)

2.3. Valorile nominale şi reale ale Produsului Intern Brut

Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru determinarea dinamicii

economice. Întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar, iar creşterea lor se poate datora atât

9
creşterii preţurilor de la o perioadă la alta, cât şi creşterii fizice a volumului de producţie,
indicatorii macroeconomici se exprimă în indicatori nominali şi reali.

PIB nominal (Yn) reflectă valoarea bunurilor şi serviciilor finale, exprimate în

preţurile anului curent.
PIB nominal, calculat în preţurile curente, poate fi exprimat în felul următor:

(11)
unde - preţurile fiecărui tip de bun şi serviciu produs în anul curent
– cantitatea fiecărui tip de bun şi serviciu produs în anul curent

Aplicând PIB nominal, nu totdeauna este clar care a fost cauza majorării lui: a crescut
cantitatea de bunuri şi servicii produse, au crescut preţurile la ele sau a intervenit o combinare
din aceşti doi factori. Mai mult ca atât, ne putem confrunta cu situaţia când, în urma majorării
masive a preţurilor, PIB-ul nominal creşte chiar în condiţiile când cantitatea de bunuri şi servicii
scade. Deci, indicatorii nominali nu permit efectuarea comparaţiilor longitudinale (compararea
nivelului de dezvoltare a uneia şi aceleiaşi ţări în diferite perioade de timp), deoarece valoarea lor
este influenţată de modificarea preţurilor.
Acest raţionament poate fi demonstrat printr-un exemplu ipotetic privind cantitatea şi
preţurile la două bunuri – computere şi biciclete (caseta 2.6).
Caseta . Evaluarea şi modificarea PIB-ului nominal
Anul de bază Anul curent Modificări, %
Cantitatea de produse
A 5 10 +100
B 200 250 +25
Preţul unei unităţi de produs
A, u.m. 1200 600 -50
B, u.m. 200 240 +20
Valoarea totală
A, u.m. 6000 6000 0
B, u.m. 40000 60000 +50
Total, u.m. 46000 66000 +43,5

Creşterea cu 43,5% a PIB-ului nominal nu semnifică creşterea volumului de producţie cu

43,5% sau creşterea cu 43.5% a nivelului preţurilor. El reflectă modificarea atât a volumului fizic
de bunuri, cât şi a preţurilor. Apare întrebarea: care ar fi impactul creşterii cantităţii de bunuri în
creşterea PIB? Modalitate de a afla acest lucru este înlăturarea influenţei modificării preţurilor
asupra creşterii PIB-ului prin operarea cu valorile lui reale.

PIB real (Yr) reflectă valoarea bunurilor şi serviciilor finale, exprimate în preţurile
unui an de bază (preţuri constante).

10
 An de bază (de referinţă) poate fi ales orice an cu care se efectuează comparația. Astfel,
dacă se doreşte a calcula PIB din anul 2020 în preţurile anului2015, an de bază va fi anul 2015,
iar an curent - anul 2020. PIB real, calculat în preţurile unui an de bază, se exprimă în felul
următor:
(12)
unde - preţurile fiecărui tip de bun şi serviciu în anul de bază
– cantitatea fiecărui tip de bun şi serviciu produs în anul curent

Compararea PIB-ului real din doi ani permite a determina măsura în care PIB-ul s-a
modificat în baza modificării cantităţii de bunuri produse şi a serviciilor prestate.
Să revenim la exemplul de mai sus pentru a calcula PIB-ul real şi a răspunde la întrebarea
pusă mai sus: care este impactul creşterii cantităţii de bunuri în creşterea PIB-ului nominal cu
43,5%.
Caseta . Evaluarea PIB-ului real
Cantitatea de bunuri Preţurile anului d bază, PIB real, u.m.
u.m.
Anul de bază
Computere 5 1200 6000
Biciclete 200 200 40000
Total 46000
Anul curent
Computere 10 1200 12000
Biciclete 250 200 50000
Total 62000 (34,8%)

După cum se poate observa, PIB-ul nominal şi PIB-ul real în anul de bază sunt mărimi
identice – 46000 u.m. Aceasta se explică prin faptul că nivelul general al preţurilor în anul de
bază este 1, ce asigură egalitatea dintre PIB nominal şi cel real în anul de referinţă: Y0n = Y0r.
Totodată se observă o creştere a PIB-ului real - de la 46000 u.m. la 62000 u.m., ritmul
acestei creşteri fiind de 34,8%( 62000 u.m. – 46000 u.m. / 46000 u.m. x 100% = 34,8%), ce
semnifică majorarea volumului fizic de bunuri şi servicii în anul curent faţă de anul de bază cu
34,8% ( din 43,8% de creştere totală a PIB-ului nominal).
Determinarea valorii reale a PIB, numită şi deflaţionare, adică eliberare de influenţa
preţurilor, se poate efectua prin calcularea deflatorului PIB (DY), calculat în baza formulei:

(15)

În dependenţă de faptul a crescut sau s-a redus nivelul general al preţurilor în anul curent
faţă de anul de bază, PIB-ul nominal poate fi mai mare sau mai mic comparativ cu PIB-ul real.
Dacă nivelul general al preţurilor creşte, D Y > 100, ce determină ca PIB real să fie mai mic decât

11
PIB nominal. Dacă nivelul general al preţurilor scade, DY < 100, ce determină ca PIB real să fie
mai mare decât PIB nominal.
Din formula deflatorului poate f dedusă a doua formulă pentru calcului PIB real:

2.4. Limitele PIB şi indicatori compoziţi

PIB-ul este cel mai cunoscut indicator de rezultate ale activității economice, fiind folosit,
pe scară largă, de politicieni, economişti şi instituţii internaţionale. Cu toate acestea, teoria şi
practica economică denotă că efectele şi cauzele multor fenomene nu pot fi măsurate pe deplin
sau cu precizie prin PIB. Fiind o înregistrare a bunurilor şi serviciilor la nivel naţional, PIB nu
poate reflecta coerent bunăstarea socială.
Astfel, defrișarea pădurilor se adaugă la PIB, presupunând că lemnul este vândut. Dar o
resursă naturală potențial neînlocuită se pierde. Benzina utilizată pentru alimentarea
automobilelor intră în valoarea PIB, însă pagubele produse de emisiile în atmosferă prin arderea
benzinei nu sunt cuantificate la nivelul necesar. Deoarece creşterea economiei aduce cu sine
sporirea poluării, PIB supraestimează valoarea creşterii economice.
PIB nu poate măsura exact contribuţia serviciilor de sănătate şi educaţie la bunăstarea
naţiunii. În diferite ţări aceleaşi cheltuieli suportate pot aduce rezultate diferite. Astfel, în SUA
cheltuielile pentru sistemul de ocrotire a sănătăţii sunt mai mari decât în Germania şi Franţa, însă
satisfacţia de serviciile obţinute este mai mică. În acest caz nu cheltuielile efectuate şi reflectate
în PIB explică decalajul existent, ci alţi factori de natură instituţională.
PIB reflectă veniturile medii şi nu cele mediane. Ca urmare, statele care au distribuţii
distorsionate ale veniturilor pot avea un PIB pe locuitor relativ înalt, în timp ce majoritatea
cetăţenilor vor obţine venituri mici din cauza concentrării veniturilor şi avuţiei în mâinile unui
grup îngust al populaţiei. Astfel, în perioada anilor 2000-2008 în SUA PIB pe locuitor a sporit în
medie cu 9%, însă pentru 50% din populaţia americană veniturile s-au redus cu 4%. Deci,
creşterea economică a fost însoţită de o regresie socială.
Cantitatea enormă de informaţii necesare măsurării PIB fac inevitabile apariţia erorilor
atât la nivel de colectare a datelor, cât şi de efectuare a calculelor propriu-zise. Ca urmare,
mărimile agregate şi PIB, în primul rând, nu sunt mărimi complete şi exacte, ele trecând printr-o
serie de corecţii repetate pe parcursul a mai multor ani.

12
Caseta. Corecţiile continue ale PIB
Administraţiile publice, firmele, investitorii doresc să dispună cât mai rapid de informaţii privind starea
macroeconomică şi PIB. Pentru a le satisface necesităţile în informare, organele naţionale de statistică aplică metode
de estimare provizorie rapide. Astfel, se cunoaşte că 100 din cele mai importante întreprinderi produc o anumită
proporţie de bunuri şi servicii din PIB, de exemplu 10%. Aceste întreprinderi îndeplinesc declaraţii de TVA şi
răspund la o serie de întrebări specifice. Valoarea lor adăugată se multiplică la 10 pentru a obţine prima estimare
aproximativă a PIB. Peste câteva luni această estimare provizorie este revăzută în baza unui eşantion mai extins de
întreprinderi. Ulterior calculele se precizează în baza declaraţiilor fiscale prezentate de agenţii economici. În sfârşit,
se ajunge la o cifră finală, obţinută din analiza detaliată a tuturor datelor şi a comparării valorii PIB prin cele 3
modalităţi de calcul.

O serie de dovezi empirice denotă că există un prag dincolo de care creşterea PIB-ului
devine mai puţin preferată decât o îmbunătăţire a standardelor de viaţă. Oamenii încep să
aprecieze tot mai mult medii în care accesul la locurile de muncă şi locativ este mai facil,
condiţiile de creştere a copiilor sunt mai favorabile, în care serviciile sociale sunt de o calitate
mai înaltă.
Preocupările pentru depăşirea limitelor PIB au condus la elaborarea unor indicatori
compoziţi, mai importanţi fiind Indicele Dezvoltării Umane, Indicele de Prosperitate.
Indicele Dezvoltării Umane (HDI) este un indice statistic elaborat în 1990 de doi
economişti – indianul Amartya Sen şi pakistanezul Mahbub ul Haq. El este actualizat anual de
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), fiind calculat prin media geometrică a 3
indici care cuantifică:
 longevitatea, măsurată prin speranţa la viaţă, care permite evaluarea nivelului de
satisfacţie a principalelor nevoi materiale – alimentaţie sănătoasă, apă potabilă, locativ
decent, igienă şi servicii medicale de sănătate;
 nivelul de educaţie, măsurat prin durata medie de şcolarizare a copiilor şi adulţilor;
 nivelul de viaţă, măsurat prin logaritmul venitului naţional brut pe locuitor după paritatea
puterii de cumpărare.
Valoarea Indicelui Dezvoltării Umane pentru fiecare ţară indică până unde trebuie mers
pentru a atinge următoarele ţinte: durata medie de viaţă de 85 ani, acces la educaţie pentru toţi şi
standard de viaţă la nivel mondial. Conform Raportului Dezvoltării Umane 2013, primele 5
locuri în clasamentul acestui indice le-au ocupat Norvegia, Australia, Elveţia, Olanda şi SUA.
Indicele Prosperității (Legatum Prosperity Index) este calculat în baza a 9 piloni:
 calitatea economică (mărimea indicatorilor macroeconomici, eficiența sistemului
financiar, gradul de deschidere a economiei);
 mediul de afaceri (infrastructura de business, barierele de reglementare și inovare,
flexibilitatea pieței muncii);
 guvernanța (eficiența guvernanței, gradul de democratizare, respectarea cadrului
legislativ);
13
 libertatea personală (respectarea drepturilor de bază, toleranța socială);
 capitalul social (suportul rețelelor sociale, participare civică);
 siguranță și securitate națională și personală;
 educație (acces la educație, calitatea sistemului educațional și al capitalului uman);
 sănătate (sănătate fizică și mentală, infrastructura sistemului de sănătate, măsurile
preventive);
 mediul ambiant (calitatea mediului natural, presiunile asupra mediului, măsurile de
protecție a mediului).

14