Tema 9 “Economia națională și

creșterea economică”, 2 h
Structura:

9.1 Economia națională și principalii

indicatori macroeconomici.
9.2Creșterea și dezvoltarea economică
9.3Ciclicitatea dezvoltării economice.
Particularitățile crizei economice
contemporane
 9.1ECONOMIA NAȚIONALĂ ȘI PRINCIPALII INDICATORI MACROECONOMICI.

Rezultatele activităţii la nivel de ansamblu al economiei naţionale dintr-o perioadă de timp

determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori macroeconomici. Măsurarea rezultatelor
economice prin asemenea indicatori îndeplineşte o serie de funcţii esenţiale:
a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenţă statistică, prin care se sintetizează informaţiile privind
rezultatele activităţilor dintr-o economie naţională, într-o perioadă determinată, măsurând potenţialul său
economic;
b) Pentru agenţii economici ei constituie punctul de plecare în luarea deciziilor privind dimensiunea,
structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri economice viitoare, şi pe baza acestora atragerea şi utilizarea
factorilor de producţie;
c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale, prin care se pun mai bine în evidenţă valoarea
performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de dezvoltare economică atins de o ţară şi locul ei în economia
mondială.
 Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o anumită teorie şi
concepţie metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme:
sistemul conturilor naţionale (SCN) - specific ţărilor cu economie de piaţă şi
sistemul producţiei materiale (SPM) folosit în ţările cu economie centralizat - planificată.
a) Primul sistem se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de către Jean Baptiste
Say, conform căreia fiecare factor este recompensat în funcţie de contribuţia sa la activitatea economică.
Prin urmare, în calculul indicatorilor macroeconomici se porneşte de la veniturile factorilor de producţie.
b) Cel de-al doilea sistem are la bază teoria muncii productive, conform căreia munca depusă în sfera
producţiei materiale, inclusiv în domeniul serviciilor de producţie crează bunuri economice, deci este
productivă. Deşi, între timp, această teorie a evoluat, în sensul lărgirii sferei de cuprindere a muncii
productive, totuşi, cele mai multe dintre activităţile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de
consum, servicii publice etc.) sunt considerate în continuare neproductive. Indicatorii macroeconomici
calculaţi în cadrul acestui sistem (Produsul social, Venitul naţional etc.) au o sferă de cuprindere mai mică
faţă de cei calculaţi prin sistemul conturilor naţionale. Sistemul producţiei materiale a fost caracteristic
fostelor ţări socialiste şi pe măsura tranziţiei lor la economia de piaţă este înlocuit cu sistemul conturilor
naţionale, ai cărui indicatori sunt urmarea evaluării tuturor bunurilor materiale şi serviciilor materiale şi
nemateriale obţinute în activitatea economică într-o perioadă dată (de regulă un an).
 Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul conturilor naţionale pot
fi calculaţi prin trei metode:
a) metoda de producţie - prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor finale obţinute de agenţii
economici în perioada de calcul (de regulă un an). Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei se
elimină consumul intermediar, iar în cazul indicatorilor în formă netă se exclud şi alocaţiile pentru
consumul capitalului fix;
b) metoda utilizării producţiei finale - ce constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici
cu bunuri materiale şi servicii ce compun producţia finală. Se însumează cheltuielile menajelor pentru
bunuri materiale şi servicii de consum, cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuieli
pentru bunuri de investiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şi import);
c) metoda costurilor sau valorii adăugate - prin care se însumează elementele care reflectă compensarea
factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.), alocaţiile pentru consumul de capital fix
(forma brută a indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu excepţia venitului naţional).
 Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează, în principal, următorii indicatori
sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.
• Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală a bunurilor materiale şi serviciilor obţinute într-o
anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii
realizate de toate sectoarele naţionale, cu sau fără caracter de marfă, într-o perioadă de timp (de regulă un an).

unde: PGB - produsul global brut

PGi - produsul global realizat în fiecare sector de activitate
PFi - produsul final realizat în fiecare sector de activitate
Ci - consumul intermediar din fiecare sector de activitate
i = numărul de sectoare economice.

PGB cuprinde o serie de înregistrări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor materiale şi serviciilor
primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice (consumul intermediar -
respectiv materii prime, materiale, energie, semifabricate etc.).
 • Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea adăugată brută de piaţă a bunurilor economice finale
produse în interiorul unei ţări într-o anumită perioadă, de regulă, un an, de către agenţii economici
autohtoni şi străini.
Baza de calcul a acestui indicator o constituie valoarea adăugată brută a bunurilor economice finale
create de agenţii economici interni sau cheltuielile efectuate în economie pentru bunuri finale.
Atributul de brut provine de la faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix
(amortizarea). Sunt avute în vedere numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, în cadrul acelei
perioade, în ultimul stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se determină pornind de la PGB din care
se scade consumul intermediar:

PIB=PGB-Ci
unde: PIB - produsul intern brut; Ci - consumul intermediar. PIB este evaluat la preţurile pieţei. Bunurile
materiale şi serviciile finale cuprinse în acest indicator sunt destinate consumului personal, consumului
public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului
net:
PIB=Cper+Cpub+FBCF+(E-I),
unde: Cper - consum personal privat; Cpub.- consum public (guvernamental); FBCF - formarea brută a
capitalului fix şi variaţia stocurilor; E - exportul; I - importul.
• Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a
bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici
autohtoni şi străini în interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp, de
regulă un an.
Se determină prin scăderea din PIB a consumului de capital fix
(amortizarea):
PIN =PIB -CCF
unde: PIN - produsul intern net; CCF - consumul capitalului fix.
• Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale
şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni care acţionează atât în interiorul
ţării cât şi în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an.
Se determină pornind de la mărimea PIB la preţurile pieţei la care se adaugă valoarea
adaugată brută a agenţilor economici autohtoni din străinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade
valoarea adaugată brută a agenţilor economici străini în interiorul ţării la preţurile pieţei (Vasi):
PNB =PIB +Vaas- Vasi
PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la restul lumii:
PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la restul lumii - remuneraţiile
salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor primite de la restul
lumii - veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor vărsate restului lumii.
 Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB în funcţie de
soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni în
străinătate şi PIB-ul creat de agenţii economici străini în interiorul ţării.
Dacă soldul este pozitiv, atunci PNB este mai mare decât PIB şi invers. O
diferenţă semnificativă între PIB şi PNB poate fi întâlnită, mai ales, în cazul ţărilor
în curs de dezvoltare supuse fenomenului de migraţie a forţei de muncă sau aflate
sub impactul firmelor multinaţionale care repatriază profitul în ţările lor de origine.
Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă
îşi desfăşoară activitatea în graniţele naţionale sau în afara acestora, PNB este
indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin
urmare, cel mai folosit în comparaţiile internaţionale.
Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an este denumit PNB
nominal, iar pe baza preţurilor comparabile (ale unui an dat) este denumit
PNB real. Prin raportarea acestora se obţine deflatorul PNB, ce reliefează
modificările intervenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a
banilor.
Deflatorul PNB= PNBnominal/PNB real
 • Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor materiale şi serviciilor
finale obţinute de agenţii economici autohtoni, în ţară sau în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de
timp determinată, de regulă, un an.
Se determină prin scăderea din PNB a consumului de capital fix.
PNN= PNB- CCF
Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci el reflectă venitul
naţional.
• Venitul naţional (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii factorilor
de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor.
El exprimă atât veniturile din muncă (salarii şi contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi,
dividende, rente, chirii etc.).
Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB evaluat la preţurile
pieţei din care se scade consumul de capital fix.
VNpp = PNBpp-CCF
unde: VNpp - venitul naţional la preţurile pieţei;
PNBpp - produsul naţional brut la preţurile pieţei.
 Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină pornind de la venitul
naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele indirecte nete.
VNpf = VNpp- Iin
unde: VNpf - venitul naţional la preţurile factorilor de producţie; Iin - impozitele indirecte nete.
Dar, Iin= Ii- S
unde: Ii - impozite indirecte; S - subvenţiile de exploatare;
sau: VNpf= PNBpp- CCE- Ii+S
De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii finale de bunuri
materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii. Dacă la venitul national se
adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine venitul naţional disponibil:
VNd=VN+Tnr
unde: VNd - venitul naţional disponibil; Tnr - transferurile nete ale restului lumii.
Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru a face
faţă nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional din care se
scad veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile nedistribuite de
societăţile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care societăţile comerciale
le plătesc pentru asigurări sociale, etc. şi se adaugă transferurile statului spre menaje sub
formă de pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoaree, burse etc.
V p=VN- Prnd Iprnd – CAS+ Ts
unde: Vp - venitul personal; Prnd - profituri nedistribuite de societăţile comerciale; Iprnd -
impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale; CAS - cotizaţii pentru
asigurări sociale plătite de societăţile comerciale; Ts - transferuri ale statului spre menaje.
Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care se scad
impozitele directe asupra veniturilor personale.
Vpd=Vp-Idvp
unde: Vpd - venitul personal disponibil; Idvp - impozitele directe asupra veniturilor personale.
Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru procurarea de
bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă şi funcţionării societăţii
(consum) şi pentru economisire.
9.2CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Economiile naţionale trec prin mai multe etape succesive: lansare, creştere,
maturitate şi declin, însă ritmurile cu care acestea se manifestă diferă de la o ţară
la alta, de la o epocă la alta, de la o activitate la alta.
Creşterea economică semnifică o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei
unei ţări pe termen mediu şi lung, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale şi
regrese economice temporale.
În funcţie de indicatorii rezultativi, creşterea economică poate fi nulă (zero),
pozitivă şi negativă.
Creşterea economică zero (prezentată pentru prima dată în anul 1972, în
primul raport că tre Clubul de la Roma întitulat „Limitele creşterii”) reprezintă
faptul când indicatorii macroeconomici cresc proportional cu creșterea numărului
populației unei țări.
Creşterea economică pozitivă reprezintă faptul când indicatorii
macroeconomici cresc mai mult decât crește populația.
Creşterea economică negativă reprezintă faptul când indicatorii factoriali
macroeconomici cresc în proporție mai mică decît populația țării.
 În funcţie de folosirea factorilor ce generează creşterea, ea poate
fi:
- creştere economică intensivă, care este generată de creşterea
productivităţii şi intensităţii folosirii factorilor;
- creştere economică extensivă, care se bazează pe sporirea
cantitativă a factorilor şi
- creştere economică mixtă, care se realizează atât prin sporirea
productivităţii factorilor, cât şi prin sporirea lor cantitativă.
Indicatorii macroeconomici care se folosesc pentru cercetarea
creşterii economice sunt: PIB-ul, PNB –ul şi venitul naţional,
exprimaţi în termeni reali, pe ansamblul economiei sau „per capita”
(pe cap de locuitor).
 Dezvoltarea economică reprezintă ansamblul transformărilor cantitative, calitative
şi structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi modul de
comportament al omului şi cu evoluţia echilibrului ecologic.
Conceptul de dezvoltare economică cuprinde în sine şi creşterea economică. Pentru
a se transforma în dezvoltare economică, creşterea economică trebuie să fie însoţită de
transformări cantitative, calitative şi structurale în economie, în modul de trai şi în calitatea
vieţii oamenilor.
Dezvoltarea economică presupune existenţa creşterii economice, iar existenţa creşterii
economice nu reprezintă o dezvoltare.
Factorii care generează creşterea economică sunt diverşi, însă acţiunea lor este
sistemică. În funcţie de acţiunea lor asupra creşterii economice factorii se clasează în factori
cu acţiune decisivă: factorul uman, material, informaţional, ştiinţific şi tehnologic şi factorii
cu acţiune mediată generaţi de complexitatea sistemului economic naţional: rata investiţiilor;
cheltuielile de dezvoltarecercetare; capacitatea pieţei interne, politica mediului înconjurător
etc.
 Teoriile despre creşterea economică pot fi sintetizate în două grupe:
• Cele care analizează evoluţia PIB –ului real pe termen lung;
• Cele cu privire la lărgirea curbelor posibilităţilor de producţie.
Orice model ce vizează creşterea economică trebuie s ă cuprindă următoarele variabile şi
condiţii: factorii creşterii economice; condiţiile creşterii economice; limitele creşterii economice;
politicile creşterii economice: cantitatea muncii, stocul de capital, productivitatea muncii etc.
Teoriile clasicilor cu privire la creşterea economică sunt de ordin pesimist (D. Ricardo, Th.
Malthus), care au stabilit că profitul care este motorul progresului într-o societate, este un venit
rezidual, după salarii şi rentă şi deci are tendinţă de scădere.
K. Marx consideră că profitul este o condiţie generală, dar analizează o altă limită, şi anume
rata profitului care este raportul dintre valoarea surplusului şi suma dintre capitalul fix şi variabil.
Astfel, în concepţie marxistă rata profitului este descrescătoare, datorită modificării „structurii
organice a capitalului”.
 Alfred Marshall introduce în categoria factorilor creşterii economice nu
numai pe cei obiectivi, dar şi pe cei subiectivi: preferinţele consumatorilor,
situaţia familială etc. J. Keynes analizează modelul de creştere economică pe
baza cererii efective. şi anume: dacă creşte cererea populaţiei pentru anumite
bunuri, atunci întreprinderile îşi vor majora capacităţile de producţiei prin
deschiderea de noi fabrici care ar atrage forţa de muncă neocupată din societate
şi s-ar mări contribuţiile la bugetul de stat şi de asigurări etc.
În anul 1978 Robert Solow introduce modelul său de creştere economică şi
durabilă bazat pe influenţa progresului tehnico-ştiinţific, numărul populaţiei şi
rata amortizării. Modelele lui Romer şi Lukas analizează influenţa factorului
progresului tehnico-ştiinţific asupra creşterii economice şi pe baza funcţiei de
producţie, dar introducând – capitalul uman. Un alt model destul de uzual este
cel al lui S. McConnell, care divizează în două grupe factorii creşterii
economice: factorii cererii şi ofertei agregate. Un rol important al acestui
model este alocarea şi folosirea efectivă a factorilor de producţie.
 Un alt model de creştere economică este cel al dezvoltării durabile şi sustenabile.
Dezvoltarea durabilă cuprinde interacţiunea dintre patru sisteme: economic, uman,
ambiental şi tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor actuale, fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.
Dezvoltarea durabilă presupune realizarea următoarelor strategii: un comportament
fundamental revizuit, ca modalitate de confruntare cu restricţiile obiective şi subiective ale
dezvoltării şi de colaborare cu mediul natural; îmbunătăţirea situaţiei economice din ţările în
curs de dezvoltare; atingerea unei stări durabile de echilibru; realizarea unei dezvoltări
durabile, în condiţiile tradiţiilor, educaţiei şi activităţilor curente, ale intereselor imediate;
dezvoltarea unei societăţi bazate pe cunoaştere; restructurarea instituţional-spirituală a
economiei.
Dezvoltarea durabilă depinde esenţial de factorul antropogen, drept pentru care
dezvoltarea sustenabilă devine – dezvoltare umană durabilă.
 Dezvoltarea umană durabilă foloseşte o serie de indicatori pentru a putea fi cuantificată:
indicatori ai durabilităţii economice; ai durabilităţii sociale şi ai durabilităţii mediului natural.
În comparaţiile internaţionale este folosit indicele dezvoltării umane (IDU), care a fost
stabilit de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare în Raportul Dezvoltării Umane 1994,
care cuprinde următorii indicatori: speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare al populaţiei adulte,
durata medie de şcolarizare, nivelul de instruire, venitul pe locuitor.
Unele cercetări demonstrează utilitatea şi altor indicatori specifici creşterii economice, ca de
exemplu: indicatorii profilului dezvoltării umane, indicatorii disparităţilor teritoriale în
dezvoltarea umană, indicatorii migraţiei şi disparităţilor oraş-sat, indicatorii ce reflectă condiţia
femeii, indicatorii sănătăţii, indicatorii cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice etc.
 9.3 CICLICITATEA DEZVOLTĂRII ECONOMICE. CRIZA ECONOMICĂ

Într-o economie, activitatea economică nu are o evoluţie uniform progresivă, ci

una fluctuantă.
Economiile contemporane se caracterizează prin alternarea stărilor de echilibru cu
cele de dezechilibru.
După frecvenţa repetării, dezechilibrele pot fi:
 accidentale (ocazionale, întâmplătoare sau ad-hoc). Ele au cauze diverse: naturale
(inundaţii, secetă, invazii de dăunători), politice (schimbări de guverne, de regimuri
politice), sociale (războaie), psihologice (stări de spirit ale agenţilor economici).
Aceste perturbări nu pot fi prevăzute, iar măsuri se i-au după ce s-au produs;
 sezoniere, care au loc cu o frecvenţă legată de ciclul anual, îndeosebi în agricultură,
turism şi construcţii, comerţ. Aceste dezechilibre sunt previzibile;
 ciclice, care sunt determinate de funcţionalitatea activităţii economice.
 Frecvenţa acestor manifestări nu este exactă, ci durata lor se încadrează în anumite limite:
cicluri lungi, cicluri medii şi cicluri scurte.
Ciclitatea economică constituie o formă specifică de evoluţie a activităţii economice, în
care fazele de expansiune alterează cu cele de descreştere, stagnare şi regrese economice.
Măsurarea cantitativă a ciclităţii economice se realizează cu ajutorul conceptului de ciclu
economic. Prin ciclu economic se înţelege alternanţa fazelor de expansiune şi a celor de
contracţie ale activităţilor economice de ansamblu.
De regulă, ciclul economic cuprinde mai multe faze succesive, însă nu există două cicluri
perfect identice.
Ciclurile pe termen scurt (ciclurile Kitchen) au o durată de 3-3,5 ani, mai sunt numite şi
conjuncturale datorită factorilor ce le determină. O formă a ciclurilor pe termen scurt sunt
cele mandatare (durează cât un mandat), în care activităţile agenţilor economici se
conformează după noile regimuri politice.
 Ciclurile pe termen mediu, numite şi cicluri decenale, de afaceri, cicluri comerciale sau
Juglar au o durată ce variază între 8 şi 12 ani. Asemenea cicluri se produc pe fundalul unui ciclu pe
termen lung.

Reprezentarea grafică a ciclului pe termen mediu

 Aceste cicluri cuprind, după autorii care le-au analizat, fie două faze
(ascensiunea şi recesiunea), fie patru faze: expansiunea, criza, depresiunea şi
înviorarea activităţii economice .
Criza (B) reprezintă punctul de la care încetează creşterea economică şi
începe recesiunea.
Recesiunea (BD) este faza în care are loc o reducere continuă a activităţii
economice. se reduc volumul vânzărilor, se micşorează profiturile şi scad
salariile. Multe întreprinderi în această perioadă din lipsă de lichidităţi devin
insolvabile şi falimentează. Scade considerabil rata ocupării forţei de muncă,
piaţa bursieră înregistrează cele mai joase cotaţii. În timpul recesiunii, masa
monetară se reduce, dar şi rata dobânzii. Comportamentul agenţilor
economici se bazează pe reducerea costurilor şi acumulări.
 Înviorarea (D) constituie faza în care, pe baza reînnoirii capitalului fix
şi aplicării tehnologiilor performante, precum şi a noilor metode de gestiune
a afacerilor, are loc reluarea procesului de producţie. În această perioadă
cresc veniturile populaţiei, situaţie care se răsfrânge pozitiv şi asupra
profiturilor agenţilor economici. Astfel, creşte cererea solvabilă agregată.
Continuă reducerea ratei dobânzii, ceea ce îi face pe agenţii economici nu să
economisească, ci să investească, deoarece rata dobânzii bancare este mai
mică decât rata investiţională. Expansiunea (DF) este acea fază a
ciclului în care are loc o creştere cu ritmuri mari a produsului naţional, a
cererii de forţă de muncă, a veniturilor populaţiei şi ale întreprinderilor. Însă
anticipând o creştere a cererii şi a veniturilor, întreprinderile vor investi
peste limitele raţionale, încălcând echilibrul economic stabilit şi deci
generând o nouă criză (F).
 Ciclurile lungi (cicluri Kondratieff) se desfăşoară pe perioade care pot
depăşi o jumătate de secol. Ciclitatea este generată din necesitatea înlocuirii unui
aparat de producţie cu altul mai performant. Secolele XIX, XX au cunoscut câte
două cicluri lungi (1790 -1845 şi 1846 -1901) şi (1901-1984 şi 1949-2000).
Ciclurile lungi cuprind două faze: ascendentă – caracterizată prin ritmuri
relativ înalte de creştere economică, a investiţiilor, producţiei, desfacerilor, a
ratei ocupării, a salariilor etc. şi faza descendentă, care constă în reducerea
ritmurilor de creştere economică, a producţiei, a investiţiilor, scade rata ocupării,
creşte rata inflaţiei etc.
Cauzele ciclului economic lung sunt cercetările ştiinţifice şi inovaţiile
tehnologice reflectate prin revoluţiile tehnico-ştiinţifice: apariţia motorului cu
ardere internă, apariţia electricităţii, descoperirea hidrocarburilor, a ingineriei
genetice etc.
 Criza economică. Politici anticriză

Starea de dezechilibru se caracterizează prin încetinirea, stagnarea sau

scăderea activităţii economice, fenomen ce se numeşte criză economică.
Pentru a diminua consecinţele negative ale crizei se iau o serie de măsuri, cu
scopul de a asigura o mai mare stabilitate proceselor economice. Politicile
anticriză au ca scop două directive: influenţarea cererii globale şi a ofertei
agregate. Politicile anticiclice care influenţează cererea agregată sunt de
origine keynesistă şi cuprind un şir de pârghii: cheltuielile publice, sistemul
impozabil, masa monetară, rata dobânzii etc. după Keynes, cauza principală
a fluctuaţiilor economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate
în raport cu posibilităţile şi evoluţia producţiei.
 Aceste măsuri pot fi grupate în 3 categorii:
 Politica cheltuielilor publice vizează creşterea în faza de recesiune a cheltuielilor publice, mărind
cererea globală şi astfel majorându-se producţia şi trecerea la faza de expansiune.
 Politica monetară şi de credit operează cu rata dobânzii, creditul şi masa monetară. În fazele de
stagnare sau recesiune se practică dobânzi mai reduse (politica banilor ieftini), facilităţi la
acordarea de credite, sporirea masei monetare, urmărindu-se stimularea consumului şi a
investiţiilor şi prin aceasta, creşterea producţiei şi a scăderii ratei şomajului. În faza de avânt se
acţionează invers: se majorează rata dobânzii (politica banilor scumpi), se restricţionează
creditul, se controlează masa monetară;
 Politica fiscală constă în utilizarea impozitelor şi taxelor în măsuri anticiclice. În faza de
recesiune, statul reduce fiscalitatea pentru a spori cererea, iar în faza de expansiune, sporeşte
fiscalitate pentru a frâna cererea solvabilă.