Microeconomie - note de curs Prof. univ. dr.

Cosmin Marinescu

MACROECONOMIA – INDICATORI MACRO ȘI AGREGARE ECONOMICĂ

Macroeconomia studiază comportamentul economiei privite ca

ansamblu, adică se ocupă cu explicarea perioadelor de avânt şi de regres, a
modificărilor în cadrul structurii de producţie, a fenomenelor monetare
(inflaţiei) şi de ocupare a factorului muncă (şomajul), a problemelor balanţei
de plăţi şi ratelor de schimb etc.

Principalele şcoli de gândire macroeconomică sunt de acord cu faptul că

fenomenele şomajului, inflaţiei şi creşterii economice constituie problemele
centrale ale macroeconomiei. Formularea unor explicaţii cel puţin
satisfăcătoare acestor probleme vizează analize destul de diverse legate de
rolul monedei, rolul pieţelor concurenţiale în alocarea resurselor, impactul
politicilor guvernamentale asupra procesului pieţei de creare a prosperităţii şi
asigurării stabilităţii economice.

Indiferent de natura lor, pieţele comunică între ele formând o reţea

complexă de interdependenţe. Pornind de la cunoaşterea acestor legături,
putem reţine că pieţele sunt puternic interconectate, iar tot ceea ce afectează
funcţionarea uneia dintre ele provoacă perturbaţii pe celelalte pieţe. O serie
de efecte se situează dincolo de o piaţă sau alta, afectând funcţionarea de
ansamblu a unei economii și chiar a economiei mondiale. Economiştii sunt
interesaţi, astfel, nu numai de fenomenele aflate în sfera microeconomiei, ci
şi de procese şi condiţii care se manifestă la scara întregii economii.

1. Circuitul economic de ansamblu

Operaţiunile agenţilor economici au loc prin intermediul schimbului pe

piaţă. Astfel, între agenţii economici au loc permanente fluxuri de bunuri şi
servicii (fluxuri reale) şi, respectiv, fluxuri de venituri şi cheltuieli (fluxuri
monetare). Fluxul circular al venitului evidenţiază tranzacţiile între sectoarele
instituţionale asociate pieţelor bunurilor, ale serviciilor, ale factorilor de
producţie, precum şi pieţei financiare. El constituie o reprezentare schematică
a funcționării unei economii.
Microeconomie - note de curs Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

Schema fluxului circular evidenţiază următoarele aspecte:

- gospodăriile furnizează firmelor factori de producţie, primind în

schimb un venit pentru serviciile furnizate. O parte din acest venit este cheltuit
pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor de consum, iar cealaltă parte a
venitului este economisită, fiind destinată satisfacerii nevoilor viitoare;

- firmele cumpără factori de producţie şi vând bunurile lor către

gospodării, realizând încasări. Totodată, ele fac investiţii în capital, resursele
necesare susţinerii procesului investiţional aflându-se în relaţie cu economiile
gospodăriilor drenate prin piaţa financiară către firme;

- administraţiile publice beneficiază de venituri provenite din impozite

şi taxe, prestând servicii nemarfare pentru populaţie şi efectuând cheltuieli
publice;

- legătura dintre agenţii interni şi cei externi este asigurată prin vânzarea
şi cumpărarea de bunuri în/din exterior, adică prin export şi import.
Microeconomie - note de curs Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

Retragerile (R) din fluxul circular al venitului îmbracă trei forme:

• economiile (S) – partea din venit pe care gospodăriile nu o cheltuiesc pentru
consum şi care este depusă la bănci sau la alte instituţii financiare;
• taxele şi impozite (T) – plătite de titularii de venit administraţiilor;
• importurile (Im) – curprind cheltuielile efectuate pentru bunurile de
consum importate şi, respectiv, pentru materiile prime provenite din exterior.

Retragerile = S + T + Im

Injecţiile (J) în fluxul circular al venitului cuprind:

• investiţiile (I) – cheltuieli efectuate de firme privind creşterea stocului de capital
• cheltuielile publice (G) – includ achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii
• exporturile (Ex) – vânzările ţării către restul lumii

Injecțiile = I + G + Ex

2. Indicatorii macroeconomici

Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi

serviciilor finale realizate, într-o perioadă dată, prin participarea factorilor de
producţie aflaţi în proprietatea factorilor de producție naţionali. Producţiile
acestor bunuri sunt evaluate la preţurile pieţei, iar PNB se obţine prin
însumarea valorilor acestora.

PNB este valoarea bunurilor finale. În acest fel are loc evitarea dublei
impuneri: se doreşte evitarea includerii în PNB atât a preţului complet a unui
automobil, cât şi valorii cauciucurilor vândute producătorului pentru a fi
asamblate la maşină. Aceste componente se numesc bunuri intermediare, iar
valoarea lor (consumul intermediar) nu e inclusă în PNB.

În practică, dubla impunere este evitată prin utilizarea valorii adăugate:

în fiecare stadiu al producţiei se ia în considerare, ca parte a PNB, doar
valoarea adăugată bunului în stadiul respectiv. Suma valorilor adăugate în
fiecare stadiu de producţie va fi egală cu valoarea finală a bunului.
Microeconomie - note de curs Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

Valoarea adăugată este diferenţa dintre valoarea de piaţă a producţiei

unei firme şi valoarea factorilor de producţie cumpăraţi de la alte firme pentru
realizarea acelei producţii. Denumirea provine din faptul că reflectă valoarea
pe care o firmă o adaugă prin activitatea ei la valoarea factorilor de producţie
cumpăraţi de ea.

PNB constă în valoarea producţiei curente (realizată într-o anumită

perioadă de timp, de regulă un an); se exclud astfel tranzacţiile cu bunuri
preexistente. Construirea unei locuinţe este parte a PNB, spre deosebire de
comercializarea locuinţelor deja construite.

PNB include taxele percepute de agenţiile imobiliare pentru vânzarea

locuinţelor preexistente: o astfel de agenţie prestează servicii curente,
facilitând contractul dintre cumpărător şi vânzător, deci este normal ca
această activitate să contribuie la PNB.

Evaluarea bunurilor se realizează la preţurile pieţei. Pentru anumite

bunuri acestea includ taxe indirecte, cum ar fi taxele pe vânzări sau accizele,
ceea ce înseamnă că preţurile bunurilor să nu fie totuna cu preţul primit de
vânzătorul bunurilor respective. Preţul net, determinat ca diferenţă între
preţul pieţei şi taxele indirecte, poartă şi denumirea de cost al factorilor; acest
preţ reprezintă suma ce revine factorilor de producţie ce au concurat la
realizarea bunului.

Produsul intern brut – PIB

PIB reprezintă valoarea bunurilor economice finale produse într-o

economie naţională. De exemplu, venitul unui cetăţean român care lucrează
în Israel este parte a PNB al economiei româneşti; în acelaşi timp, el nu este
parte a PIB al României, deoarece nu a fost obţinut în economia românească,
ci este parte a PIB al Israelului.

Când PNB este mai mare decât PIB, aceasta înseamnă că rezidenţii unei
anumite ţări câştigă mai mult în afara graniţelor decât câştigă străinii în ţara
respectivă, şi invers atunci când PNB este depăşit de mărimea PIB.

PIB reprezintă suma valorilor adăugate brute realizate în interiorul unei

economii naţionale în decursul unei perioade.
Microeconomie - note de curs Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

PNB şi PIB se calculează pe baza a trei metode: cea a valorii adăugate (a

producţiei), cea a cheltuielilor şi cea a veniturilor (de analizat raţionamentul
care stă la baza fiecărei metode).

Alţi indicatori macroeconomici

În afară de PNB şi PIB se mai folosesc şi alţi indicatori macroeconomici:

Produsul naţional net (PNN) = diferenţa între PNB şi amortizarea

capitalului. PNN nu include valoarea producţiei păstrate pentru menţinerea
capacităţii productive a economiei, adică deprecierea sau uzura stocului
existent de capital. De exemplu, rezerva pentru depreciere se ridică în cazul
SUA la circa 11% din PNB. Astfel, PNN oferă o apreciere mai bună a producţiei
naţionale: un consum sporit de capital, la acelaşi nivel al PNN, ceea ce ar
echivala cu un nivel superior al PNB, este de fapt o situaţie indezirabilă.

PNN poate fi exprimat în preţurile pieţei (incluzând şi impozitele

indirecte) sau în preţurile încasate de producători (la costurile factorilor).
Evaluarea PNN la costurilor factorilor înseamnă venitul naţional (VN).

Venitul naţional (VN) se calculează ca diferenţă între PNN şi taxele şi

impozitele indirecte. VN aproximează veniturile factorilor de producţie la
nivelul unei ţări (salarii, rente, dobânzi nete, profituri) obţinute de agenţii
economici naţionali.

VN = PNBPP – IIND + SEXP – A = PNNCF

Venitul personal disponibil (VD) este calculat ca diferenţă între venitul

personal şi taxele asupra venitului personal.

VD = VN + transferuri – taxe asupra venitului personal.

Venitul disponibil este de fapt venitul de care indivizii dispun în final,

care se transformă în consum şi economii.

Produs intern brut real şi nominal

Pentru că PIB este un indicator valoric, trebuie să avem în vedere că

modificarea lui poate fi determinată şi de evoluţia preţurilor, nu numai de cea
a producţiei fizice. Eliminarea efectului perturbator al preţurilor necesită
exprimarea acestora în termeni nominali şi reali.
Microeconomie - note de curs Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

PIB nominal exprimă valoarea producţiei dintr-o anumită perioadă în

preţurile acestei perioade, adică în preţurile curente ale perioadei de calcul.

PIB real reflectă modificarea producţiei fizice din economie prin

exprimarea bunurilor finale produse în diferite perioade de timp în preţurile
unui an de referinţă, numite preţuri constante sau comparabile.

Când economiştii vorbesc despre PIB, cel mai adesea analizele se referă
la PIB real. De asemenea, atunci când se vorbeşte de măsurarea creşterii
economice, analizele iau în considerare ratele de variaţie a PIB-ului real.

În consecinţă, atunci când se compară producţiile a doi ani diferiţi, PIB

nominal se deflaţionează, adică se corijează prin împărţirea nivelului lui din
anul curent cu indicele general al preţurilor care exprimă evoluţia preţurilor
între anul de bază şi anul curent.

Raportul dintre PIB nominal şi PIB real reprezintă indicatorul numit

deflatorul PIB. Deflatorul este o măsură a inflaţiei pentru perioada care începe
cu anul de bază (anul ale cărui preţuri se folosesc în determinarea PIB real) şi
se încheie cu anul curent. Întrucât calcularea deflatorului implică toate
bunurile produse într-o economie, el este un indice al preţurilor cu bază largă.

Deflatorul PIB este unul din cele două instrumente utilizate pentru
măsurarea evoluţiei preţurilor, alături de indicele preţurilor de consum.

Măsurarea costului vieţii: Indicele Prețurilor bunurilor de Consum (IPC)

IPC reprezintă indicatorul statistic cel mai utilizat pentru a măsura

evoluţia nivelului preţurilor dintr-o economie. De exemplu, pentru a putea
compara salariile de acum 10 ani cu cele din prezent, trebuie să găsim un
mijloc de a transforma sumele de bani disponibile la momente diferite în
putere de cumpărare, ceea ce înseamnă aducerea acestora la acelaşi numitor.

Aceasta este funcţia IPC, aceea de a permite evidenţierea modificărilor

în „costul vieţii”. Când IPC creşte înseamnă că oamenii trebuie să cheltuiască
mai mulţi bani pentru conservarea nivelului vieţii.

IPC măsoară costul bunurilor şi serviciilor cumpărate de consumatorul

de rând... el este calculat şi publicat periodic de diferite organisme publice.
Microeconomie - note de curs Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

Calculul IPC

Pentru a calcula IPC este necesar, în realitate, să se culeagă informaţii

asupra preţurilor a mii de bunuri şi servicii, cele pe care organismele publice
le consideră că formează consumul obişnuit al populaţiei. Din motive de
simplificare, vom presupune o economie elementară în care „coşul de
consum” nu conţine decât două produse: mere şi portocale.

Există cinci etape în calculul IPC:

1. Prima etapă constă în determinarea compoziţiei coşului de consum,

adică stabilirea bunurilor şi a cantităţilor cu care acestea intră în coşul de
consum. Exemplu: 4 mere şi 2 portocale.

2. A doua etapă constă în culegerea preţurilor bunurilor luate în

considerare:

Ani Preţul merelor Preţul portocalelor

2001 1 leu 2 lei
2002 2 lei 3 lei
2003 3 lei 4 lei

3. A treia etapă constă în calcularea costului coşului de bunuri:

2001: (4 mere x 1 leu) + (2 portocale x 2 lei) = 8 lei

2002: (4 mere x 2 lei) + (2 portocale x 3 lei) = 14 lei
2003: (4 mere x 3 leu) + (2 portocale x 4 lei) = 20 lei

4. A patra etapă constă în alegerea anului de referinţă şi calculul IPC

2001: IPC = 8 lei/8 lei x 100 = 100%

2002: IPC = 14 lei/8 lei x 100 = 175%
2003: IPC = 20 lei/8 lei x 100 = 250%

5. A cincea etapă descrie calculul ratei inflaţiei:

2002: (175 – 100) / 100 x 100 = 75%

2003: (250 – 175) / 175 x 100 = 43%

Organismele statistice oficiale efectuează exact aceste calcule;

diferenţele constau în luarea în considerare a preţurilor a sute de produse care
compun „coşul de consum”.
Microeconomie - note de curs Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

3. Cheltuielile şi structura cererii

PIB calculat prin metoda veniturilor reprezintă suma veniturilor

aferente factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică dintr-o
ţară. Prin definiție, producţia totală a unei ţări egalează în permanenţă venitul
real total care revine factorilor de producţie angajaţi. Aceasta este o egalitate
permanentă, o identitate, între producţia totală şi suma veniturilor reale.

În continuare, vom privi PIB sub aspectul celor care cumpără producţia
şi nu al celor care încasează venituri. Aşadar, ne interesează cererea existentă
şi vorbim de componentele cererii totale de bunuri economice.

Cererea pentru producţia internă este formată din patru componente:

(1) cererea de consum individual; (2) cheltuielile de investiţie ale firmelor şi
persoanelor fizice; (3) cheltuielile (achiziţiile) guvernamentale; (4) cererea
externă.

PIB = C + I + G + EN;

Consumul cuprinde totalitatea sumelor cheltuite de gospodării pentru

achiziţionarea de bunuri economice. Cheltuielile pentru consum reprezintă
cea mai importantă componentă în structura cererii. Consumul include
cheltuieli cu bunuri alimentare, îmbrăcăminte, servicii, cât şi cu achiziţionarea
unor bunuri de folosinţă îndelungată (cum ar fi automobilele) – cheltuieli ce
ar putea fi privite mai degrabă ca investiţii, decât consum.

Cheltuielile guvernamentale cuprind cheltuielile publice, cu apărarea

naţională, cu întreţinerea drumurilor, cu plata salariilor angajaţilor
guvernamentali etc. Acestea desemnează achiziţiile guvernamentale de
bunuri economice care împreună cu transferurile desemnează cheltuielile
guvernamentale totale. Transferurile nu sunt incluse în calcului PIB.

Investiţiile desemnează, în sens larg, orice activitate curentă ce

contribuie la creşterea capacităţii viitoare de producţie a economiei, prin
intermediul investiţiilor fizice şi celor cunoscute sub denumirea de investiţii în
capitalul uman. Clasificarea cheltuielilor în cheltuieli cu achiziţionarea
bunurilor de consum şi a celor de investiţii rămâne în mare măsură o problemă
de convenţie. În ciuda existenţei unor cazuri oarecum discutabile, investiţiile
sunt asociate adaosurilor aduse stocului de capital. Acestea sunt investiţiile
Microeconomie - note de curs Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

nete. Dacă se adaugă acestora investiţiile de înlocuire (amortizarea destinată

menţinerii stocului de capital existent) se obţin investiţiile brute.

Ib = In + A

Exporturile nete reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri sau,

altfel spus, soldul balanţei comerciale, fiind o componentă a cererii totale
pentru producţia indigenă. Exporturile reprezintă o cerere externă faţă de
producţia internă. Când un menaj, o întreprindere sau guvernul cumpără un
produs din străinătate, exportul net se reduce, însă aceasta nu înseamnă
reducerea PIB-ului ci doar modificarea structurii acestuia.

4. Cererea agregată şi oferta agregată

Să presupunem că utilizăm PIB-ul real pentru a reprezenta cantitatea

totală de bunuri (Q) şi deflatorul PIB pentru a reprezenta preţul mediu al
acestor bunuri (P). Vom putea reprezenta grafic o curbă a ofertei agregate şi
una a cererii agregate. În realitate, economiştii nu sunt preocupaţi în principal
de nivelul absolut pe care îl au Q şi P, ci mai degrabă de modificările
procentuale ale acestora. Astfel, în figura următoare am reprezentat pe
coordonatele graficului dinamica procentuală a nivelului preţurilor (pe
ordonată) şi dinamica procentuală a nivelului PIB-ului real.

Figura 1. Cererea şi oferta agregată.

Curbele cererii şi ofertei

OFERTA
%∆ P AGEGATĂ agregate evidenţiază un
„echilibru” al economiei, pe
ansamblu, atunci când
4 dinamica nivelului preţurilor
3 este zero iar PIB-ul real
creşte cu 3% anual. Dacă un
2
ritm de creştere de 3% se
1 obţine în condiţiile „ocupării
CEREREA
0 AGEGATĂ depline a forţei de muncă”,
atunci suntem în cazul unei
-2 -1 1 2 3 4 5 6 %∆ PIB real
economii neinflaţioniste şi
-2 caracterizată prin ocupare
deplină.
Microeconomie - note de curs Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

Modificările ce pot apărea la nivelul cererii sau ofertei agregate

evidenţiază evoluţiile acestei economii. Astfel, manifestarea inflaţiei şi
producerea recesiunii ar fi consecinţele unor şocuri (negative) în oferta
agregată: acestea se produc simultan atunci când curba ofertei agregate se
deplasează spre stânga. În condiţiile unei curbe a oferte agregate
corespunzătoare ritmului maxim de creştere a PIB-ului real de care este
capabilă economia în condiţiile existente (de exemplu, 3%), orice reducere a
cererii agregate va cauza o recesiune şi orice creştere va produce inflaţie.

În realitate, orice analiză de acest tip nu numai că este extrem de

simplistă, însă este expusă unor confuzii devastatoare. Analizele economice
fundamentate pe un asemenea model de abordare sunt predispuse la
intensificarea legăturilor între economie şi guvernare: sarcina factorilor
politici s-ar traduce, astfel, în concilierea obiectivelor economice (stabilitate
monetară vs. ocupare deplină, spre exemplu) şi în orientarea economiei către
acest mix prin diferite politici de management al cererii sau ofertei agregate.

Unii economişti pun sub semnul întrebării însăşi viabilitatea conceptului

de cerere sau ofertă agregată.

Oferta agregată stabileşte manifestarea unei relaţii pozitive între nivelul

preţurilor şi producţia agregată. Pentru producţia unui anumit bun, conceptul
de curbă a ofertei are sens: producătorii de grâu vor furniza cantităţi mai mari
atunci când anticipează preţuri mai mari. Structura de producţie se modifică
prin realocarea factorilor înspre producţia de grâu, întrucât preţul acestuia
creşte comparativ cu cele ale altor produse.

Tocmai aici este problema: fermierii vor dori să cultive mai mult grâu şi
mai puţin porumb, deoarece preţul grâului a crescut comparativ cu preţul
porumbului. Dacă însă toate preţurile cresc, atunci nu există nici un motiv
evident să ne aşteptăm că evoluţiile vor urma acest exemplu.

De ce creşterea preţurilor, deci scăderea puterii de cumpărare a banilor,

va antrena producătorii să-şi extindă producţiile. Acest lucru nu are sens în
condiţiile în care producătorii ştiu ce se întâmplă de fapt. Situaţia în care
producătorii consideră, în mod greşit, că doar preţurile produselor lor s-au
majorat, echivalează cu creşterea producţiilor, însă aceste evoluţii vor fi
inversate pe măsură ce întreprinzătorii îşi corectează anticipările.
Microeconomie - note de curs Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

Conceptul cererii agregate este la fel de problematic dacă este analizat

cu atenţie. Din nou, nu este clar dacă ceea ce este adevărat pentru bunurile
luate individual va fi adevărat pentru totalitatea bunurilor. Dacă preţurile
majorităţii bunurilor se diminuează, ceea ce înseamnă creşterea valorii
banilor, care sunt factorii ce vor determina majorarea achiziţiilor. Agregarea
maschează, indiscutabil, ceea ce se întâmplă în realitate, în special în ceea ce
priveşte modificările de structură, la fel de importante ca şi cele de volum.

Interdependenţa dintre oferta şi cererea agregată.

Oferta şi cererea agregată depind una de alta într-un mod care nu este
valabil în cazul curbelor individuale ale ofertei şi cererii. Dacă o tehnologie
superioară reduce costul producerii cărbunelui, curba ofertei de cărbune se
deplasează spre dreapta; acesta nu are nici un efect semnificativ asupra cererii
de cărbune. Factorii ofertei sunt în mare parte distincţi şi independenţi de
factorii care influenţează cererea. Această situaţie nu mai este validă în cazul
ofertei şi cererii agregate.

Venitul total disponibil pentru achiziţionarea de bunuri nou produse

este întotdeauna şi în mod necesar egal cu valoarea acestor bunuri. Venitul
total se modifică exact în acelaşi ritm ca al producţiei totale, pentru simplul
motiv că acestea constituie faţete diferite ale aceluiaşi fenomen.

Aceasta reprezintă cea mai importantă identitate macroeconomică:

Y (venitul total) = Q (producția totală)

Un PIB real mai mare înseamnă un venit majorat şi, prin urmare, o
cerere mărită. Nu este oare, deci, profund greşit să evaluăm efectele
modificărilor din cererea agregată asupra unei curbe nemodificate a ofertei
agregate, aşa cum tocmai am făcut?

Teoria economică clasică răspunde la această problemă prin ceea ce

economiştii numesc a fi „legea Say”. În formularea sa cea mai simplă,
cunoscuta lege fundamentată de Jean Baptiste Say spune că „oferta îşi creează
propria cerere”. Problema se reduce la a stabili dacă egalitatea permanentă
sau identitatea dintre valoarea producţiei totale şi suma veniturilor reale a
factorilor de producţie determină, cu necesitate, dacă aceste venituri sunt
cheltuite în totalitate.