Curs+prezentari+grile Macroeconomie

Macroeconomie
Unitatea de învățare 1: Introducere în macroeconomie

Obiective de studiu
Studierea acestui capitol asigură:

 cunoașterea locului macroeconomiei în știința economică;
 identificarea problemelor macroeconomice actuale;
 însușirea sectoarelor economiei naționale așa cum apar ele
în contabilitatea națională;
 înțelegerea elementelor definitorii ale circuitului economic și categoriile de
fluxuri economice;
 cunoașterea principiilor pe care se bazează măsurarea rezultatelor
macroeconomice prin sistemul conturilor naționale;
 înțelegerea conținutului principalilor indicatori macroeconomici.
1.1. Locul macroeconomiei în știința
economică. Probleme macroeconomice
actuale
 Macroeconomia are ca domeniu de analiză comportamentul unei

economii naționale în ansamblul său, precum și relațiile pe care ea le
întreține cu alte economii naționale
 Obiectiv: macroeconomia își propune să studieze economia ca un tot,

problemele sale teoretice și practice, privite din unghiul unor astfel de
interdependențe, mai exact, din perspectiva agenților economici
agregați.
 Agregatele economice: Un agregat economic este o abstractizare care
este folosită pentru descrierea unor aspecte concrete ale vieții
economice: producția și venitul național, ocuparea și ne-ocuparea,
consumul total, economiile totale, nivelul circulației monetare, nivelul
general al prețurilor etc.
 Procesul prin care obiectele reale sunt combinate și sintetizate într - o
categorie macroeconomică este numit agregare.
Obiectivele macroeconomiei sunt următoarele:
 determinarea principalelor agregate economice care să permită
cunoașterea activității agenților economici în ansamblul lor;
 studierea relațiilor dintre principalele agregate economice și punerea în
evidență a unor raporturi stabile intre acestea (de exemplu, relația dintre
venit și consum, venit și investiții etc.;
 analiza principalelor dezechilibre care pot să apară intre agregate:
inflația, șomajul, deficitul balanței de plăți etc., în vederea evidențierii
cauzelor care le -au determinat și stabilirii măsurilor pentru atenuarea sau
înlăturarea lor;
 studierea modalităților de atingere a diferitelor obiective economice,
care, țin de domeniul politicii economice.
O problemă economică devine macroeconomică atunci când:
 a) este rezultatul formării unei economii naționale;
 b) privește interesele generale ale agenților dintr-o țâra;
 c) impune măsuri concertate pentru încadrarea ei în limitele
normale de desfășurare.
1.2 Contabilitatea națională
 Precursori: François Quesnay, Adam Smith, Thomas R. Malthus, David

Ricardo, Karl Marx.
 Fondatori: J.M.Keynes, J. Meade si R. Stone, Jean Tinbergen
Definiție: Contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică,

fluxurile materiale, de venituri şi financiare, care au loc în economie între
diferiţi agenţi economici.
 Prin contabilitatea naţională realitatea economică este reprezentată
sub forma circuitului economic.
1.3 Măsurarea rezultatelor macroeconomice.
Indicatorii macroeconomici sintetici
1.3.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi metode

Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori indeplineşte o serie
de funcţii esenţiale:
- rolul de evidenţă statistică
-punctul de plecare in luarea deciziilor
-comparaţii internaţionale
Există două sisteme de măsurare a rezultatelor de ansamblu:
 sistemul conturilor naţionale (SCN) - specific ţărilor cu economie de piaţă.
Se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de către
Jean Baptiste Say .
 sistemul producţiei materiale (SPM) folosit in ţările cu economie centralizat
– planificată. Are la bază teoria muncii productive.
Principii de măsurare:
 a) se evaluează ansamblul activităţii economice;
 b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numai bunurile şi serviciile care sunt vândute pe piaţă;
 c) produsele şi serviciile se includ in calcul numai in condiţiile in care sunt urmarea activităţii in
intervalul de timp pentru care se determină respectivii indicatori. Nu sunt luate in calcul bunurile şi
serviciile care reprezintă revânzări, când tranzacţiile sunt doar o schimbare a titlului de proprietate;
 d) rezultatele activităţilor economice măsoară numai valoarea bunurilor şi serviciilor pentru
uz final, (cu excepţia Produsului Global Brut).
 e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de la veniturile factorilor de producţie antrenaţi in
activitatea economică, nu include transferurile băneşti care au loc intre agenţii economici sub
forma pensiilor, ajutoarelor de şomaj, burse, alocaţii de la guvern etc. care nu sunt insoţite de un
flux invers de bunuri materiale şi servicii;
 f) delimitarea rezultatelor in funcţie de teritoriul pe care- şi desfăşoară activitatea agenţii
economici.
 g) In funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurare utilizat, rezultatele macroeconomice se
exprimă prin indicatori economici in formă brută (se includ alocaţiile pentru consumul capitalului
fix) şi netă (nu se includ alocaţiile pentru consumul capitalului fix).
Metode de calcul:
 a) metoda de producţie - prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor
finale obţinute de agenţii economici in perioada de calcul (de regulă un
an). Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei se elimină
consumul intermediar, iar in cazul indicatorilor in formă netă se exclud şi
alocaţiile pentru consumul capitalului fix;
 b) metoda utilizării producţiei finale - ce constă in agregarea cheltuielilor totale
ale agenţilor economici cu bunuri materiale şi servicii ce compun producţia
finală. Se însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi
servicii de consum, cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii,
cheltuieli pentru bunuri de investiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şi
import);
 c) metoda costurilor sau valorii adăugate - prin care se însumează elementele
care reflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă,
rentă etc.), alocaţiile pentru consumul de capital fix (forma brută a
indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu excepţia venitului naţional).
1.3.2. Indicatorii macroeconomici
 Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală de piaţă a bunurilor

materiale şi serviciilor obţinute intr-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se
calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de
toate sectoarele naţionale, cu sau fără caracter de marfă, intr-o perioadă de timp
(de regulă un an).
unde:
 PGB - produsul global brut
 PGi - produsul global realizat in fiecare sector de activitate
 PFi - produsul final realizat in fiecare sector de activitate
 Ci - consumul intermediar din fiecare sector de activitate
 i = numărul de sectoare economice.
Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor
economice finale produse in interiorul unei ţări intr-o anumită perioadă, de regulă, un
an, de către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcul a acestui indicator o
constituie valoarea adăugată brută a agenţilor economici interni sau cheltuielile
efectuate in economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine de la faptul că se
cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). Sunt avute in vedere
numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, in cadrul acelei perioade, in ultimul
stadiu al circuitului economic.
PIB = PGB – Ci
Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor
bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni
care acţionează atât in interiorul ţării cât şi in afara teritoriului naţional, intr -o
perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la
mărimea PIB la preţurile pieţei la care se adaugă valoarea adăugată brută a
agenţilor economici autohtoni din străinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade
valoarea adăugată brută a agenţilor economici străini in interiorul ţării la preţurile
pieţei (Vasi):
PNB= PIB + Vaas - Vasi (1.6.)
 PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de
la restul lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la
restul lumii - remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii
şi ale întreprinderilor primite de la restul lumii - veniturile proprietăţii şi ale
întreprinderilor vărsate restului lumii.
Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an este denumit PNB nominal, iar pe
baza preţurilor comparabile (ale unui an dat) este denumit PNB real. Prin raportarea
acestora se obţine deflatorul PNB, ce reliefează modificările intervenite in nivelul
preţurilor sau in puterea de cumpărare a banilor.
PNB nominal
Deflatorul PNB = (1.7.)
PNB real
PNB ca producţie finală naţională la preţurile pieţei, exprimă sintetic oferta

naţională, privit sub aspectul cheltuielilor totale ale naţiunii pentru bunuri şi servicii acesta
reprezintă cererea agregată.
Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor

materiale şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, in ţară sau in afara
teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină prin
scăderea din PNB a consumului de capital fix.
PNN =PNB-CCF (1.8.)

Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci el
reflectă venitul naţional.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2:
VENIT, CONSUM, ECONOMII ŞI INVESTIŢII
2.1. Venitul naţional şi destinaţiile sale
Atunci când vorbim despre venit naţional, îl putem accepta în cel puţin
două ipostaze:
 ca sumă a tuturor veniturilor pe care le obţin agenţii economici într-o
anumită perioadă de timp, de regulă, un an;
 ca produs naţional real, constând în ansamblul bunurilor şi serviciilor
create de agenţii economici naţionali într-o anumită perioadă, care, în
esenţă, sunt destinate fie consumului curent, pentru satisfacerea
numeroaselor trebuinţe, fie investiţiilor care vor influenţa decisiv
consumul viitor.
 În modelul cel mai simplificat, acela al unei economii naţionale
închise şi fără guvern, venitul (Y) este utilizat pentru consum (C) şi pentru
investiţii (I). Deci,
Y=C+I
 Pe de altă parte, ceea ce rămâne din venit după ce se scad cheltuielile
de consum reprezintă economisirea (S). Putem scrie, deci,
Y=C+S
Rezultă C + S = C + I, adică
S=I, care este condiția ca economia să fie în echilibru.
 Dacă adăugăm și guvernul ca actor în economie, se adaugă cheltuielile
guvernamentale (G):
Y = C + I + G.
 Dacă economia este deschisă, se adaugă și schimbul cu exteriorul sub
forma exportului (E) şi importului (N), sau a exportului net H=E-N
Y = C + I + G + H.
Aceasta este condiția de echilibru a unei economii naționale deschise, cu
sector public. Dacă Y este oferta acestei economii iar C + I + G + H reprezintă
cererea agregată, atunci, în condițiile în care S=I, oferta este egală cu
cererea.
2.1.1. Consumul şi determinanţii săi
Consumul, ca act final al activităţii economice, reprezintă folosirea

bunurilor economice de către populaţie şi administraţie, în scopul satisfacerii
trebuinţelor personale şi colective.
Măsurarea consumului:
 Înclinaţia medie spre consum (c), numită şi rata consumului, reprezintă relaţia
fundamentală între mărimea consumului şi mărimea venitului, calculându-se
ca un raport între consumul total (C) şi venitul total (Y).
C=C/Y
 Înclinaţia marginală spre consum (c) Înclinaţia marginală spre consum (c)
exprimă legătura funcţională dintre variaţia venitului (ΔY) şi variaţia cheltuielilor
de consum (ΔC), reprezentând creşterea consumului la o creştere cu o unitate a
venitului şi calculându-se ca raport între variaţia consumului (ΔC) şi variaţia
venitului (ΔY) :
c’= ΔC/ ΔY
Ambele mărimi iau valori între 0 și 1.
 Legea psihologică fundamentală:
De regulă şi în medie, odată cu creşterea venitului, creşte şi consumul, dar într-

o proporţie mai mică. Aceasta înseamnă că la o creştere a venitului cu (ΔY)
are loc şi o sporire a consumului cu (ΔC).
De reținut că există factori obiectivi și factori subiectivi de natură exogenă

care influențează consumul.
Funcția macroeconomică a consumului:
C=C0 + cY,
Unde C0 reprezintă consumul autonom, care se realizează și în condițiile unui
venit egal cu zero.
2.1.2. Economisirea
Economisirea (S) reprezintă surplusul de venit (Y) peste cheltuielile de consum (C) :
S=Y-C
Aceasta este economisirea netă. Dacă la economisirea netă se adaugă
amortizarea, ca expresie monetară a consumului de capital fix, se obţine
economisirea brută.
 Înclinaţia medie spre economisire, numită şi rata economisirii (s), reprezintă
mărimea economisirii realizate la o unitate de venit şi se calculează ca raport
între volumul total al economisirii şi mărimea venitului naţional : s=S/Y
 Înclinaţia marginală spre economisire (s’) reprezintă variaţia mărimii
economiilor realizată la o variaţie a venitului cu o unitate, calculându-se ca
raport între variaţia mărimii economisirii (DS) şi variaţia venitului (DY) : s’=ΔS/ ΔY
Ambele măsrimi iau valori între 0 și 1.
2.1.3. Investiţiile şi factorii lor
determinanţi
Partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital
circulant reprezintă investiţiile nete care contribuie la formarea netă a capitalului.
Pentru a înlocui capitalul fix uzat fizic şi moral, scos din funcţiune, se fac investiţii din
amortizarea capitalului fix, numite investiţii de înlocuire. Investiţiile nete împreună cu
investiţiile de înlocuire formează investiţiile brute, care contribuie la formarea brută a
capitalului.
 Investiţiile pot fi finanţate din diferite surse :
a) profit, atunci când este suficient de mare ;
b) împrumuturi de la instituţii financiare publice sau private, atunci când profitul este
insuficient ;
c) majorarea capitalului social prin atragerea de noi parteneri şi acţionari.
 Printre determinanţii esenţiali ai investiţiei se numără, aşa cum sublinia J.M.
Keynes, rata dobânzii şi eficacitatea marginală a capitalului. Eficacitatea
marginală a capitalului reprezintă o rată sperată ex – ante a profitului de
către întreprinzător. Determinarea acesteia ridică numeroase dificultăţi
legate de capacitatea de previzionare atât a beneficiilor scontate cât şi a
costurilor aşteptate pentru producţia ce urmează a fi obţinută.
 Între rata dobânzii (d’) şi mărimea investiţiilor (I) există o relaţie inversă : cu
cât rata dobânzii este mai ridicată, cu atât investiţiile sunt mai scăzute.
Această relaţie poate fi vizualizată prin curba investiţiei agregate din
reprezentarea grafică alăturată :
2.2. Determinarea venitului naţional de
echilibru
 Venitul naţional de echilibru reprezintă acel nivel al venitului naţional ce

asigură egalitatea între oferta agregată şi cererea agregată. Oferta
agregată este reprezentată de însuşi venitul naţional în accepţiunea sa de
producţie naţională de bunuri şi servicii. Cererea agregată este exprimată
de suma destinaţiilor posibile ale venitului naţional.
2.3. Relaţii între venit, consum şi investiţii.
Multiplicatorul investiţiei şi acceleratorul
Multiplicatorul investiţiei se calculează ca raport între variaţia venitului (DY) şi

variaţia investiţiei (DI) și arată cu cat se multiplică venitul național la fiecare
unitate monetara investită.
Y
k=
I
Folosind înclinațțile marginale către consum și investiții, multiplicatorul se mai

poate scrie sub forma:
1
k=
s'
 Principiul acceleratorului
Acceleratorul exprimă un efect invers celui al multiplicatorului, acela al
variaţiei venitului şi consumului asupra investiţiilor.
Intre cererea de produse finale şi mărimea investiţiilor există o relaţie

funcţională de amplificare. Astfel, dacă toate capacităţile de producţie sunt
utilizate pe deplin, o creştere a cererii de bunuri de consum indusă, de
exemplu, de o majorare a veniturilor, generează o sporire de o mai mare
amploare a investiţiei, respectiv a cererii de bunuri de capital necesare
procesului investiţional. Astfel, creşterea cererii de bunuri de consum devine,
conform principiului acceleratorului, o variabilă independentă ce determină
mărimea investiţiilor.
2.4. Relaţia dintre venitul naţional de
echilibru şi venitul naţional potenţial
Venitul naţional potenţial, numit şi venit naţional de ocupare deplină,

reprezintă acel nivel al venitului naţional care ar putea fi obţinut prin folosirea
deplină a tuturor resurselor productive de care dispune economia naţională, în
special, a forţei de muncă. Între venitul naţional de echilibru (Ye) şi venitul
naţional potenţial (Yp) pot exista următoarele relaţii de mărime:
 Ye = Yp, situaţie în care economia naţională se află în echilibru de ocupare
deplină;
 Ye < Yp, când economia naţională se află în echilibru de subocupare,
adică resursele productive şi în special forţa de muncă nu sunt utilizate pe
deplin;
 Ye > Yp, situaţie în care economia naţională se află în echilibru de
supraocupare. În acest caz, producţia fizică nu mai poate creşte pentru a
compensa o eventuală sporire a cererii de bunuri de consum. Oferta
agregată fiind în termeni fizici limitată, realizarea unui nou echilibru în
condiţiile creşterii cererii agregate nu mai este posibilă decât pe cale
nominală, prin creşterea preţurilor
2.4.1. Venitul naţional de echilibru de subocupare.
Decalajul deflaţionist
Când economia se află în situaţie de subocupare, reprezentată grafic în
fig.2.9. oferta agregată este mai mare decât cererea agregată, ceea ce
face ca unele firme să înregistreze o creştere a stocurilor pentru care nu mai
au cerere suficientă.
Decalajul deflaționist se măsoară:
2.4.2. Venitul naţional de echilibru de
supraocupare. Decalajul inflaţionist
În situaţia de supraocupare, reprezentată grafic în fig. 2.10, cererea agregată este mai mare decât
oferta agregată. Având în vedere că toate resursele productive de care dispune economia sunt
utilizate deja pe deplin, agenţii economici nu mai pot satisface excedentul de cerere prin creşterea
producţiei fizice, ci doar pe cale nominală, prin creşterea preţurilor. De aceea, segmentul AB,
reprezentând excedent de cerere agregată sau, altfel spus, deficit de ofertă agregată, este
denumit "decalaj”, "gol” sau "abatere” inflaţionistă.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3: ŞOMAJUL
Șomajul este un dezechilibru macroeconomic major, cu multiple cauze și
consecințe.
Șomajul reprezintă o stare negativă a economiei, reflectată printr-un
dezechilibru al pieţei muncii prin care oferta de muncă (sau cererea de locuri
de munca) este mai mare decât cererea de munca (sau oferta de locuri de
muncă din partea agenţilor economici.
Se consideră şomeri doar cei care sunt apţi de muncă şi solicită un loc de
muncă la oficiile de plasare a resurselor de muncă, fiind disponibili sa înceapă
lucrul imediat.
Biroul Internaţional al Muncii - organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite - este
mai restrictiv. El consideră că şomerul este o persoană aptă de muncă (peste
15 ani), care nu munceşte, caută un loc de muncă remunerat şi este
disponibili să înceapă lucrul imediat.
 Oferta de muncă (sau cererea de locuri de muncă) este reprezentata de
totalul resurselor de muncă disponibile într-o perioadă data de timp. Ea
vine din partea acelor persoane care doresc, sau au nevoie, ca în
schimbul muncii lor să obţină un venit, salariul.
 Cererea de muncă (sau oferta de locuri de muncă) este reprezentată de
cantitatea de eforturi umane şi, corespunzător, a personalului de o
calificare şi pregătire adecvată, necesare pentru realizarea bunurilor şi
serviciilor de care are nevoie societatea într-o perioadă de timp. Ea este
rezultanta investiţiilor efectuate, investiţii ce sunt consecinţa cererii de
produse şi servicii, fiind o cerere derivată.
Caracteristici ale șomajului:
 Nivelul şomajului se poate exprima în mărime absolută prin numărul celor
neocupaţi dar care sunt apţi şi dispuşi să muncească căutându-şi loc de
muncă şi în mărime relativă, ca rată a şomajului (Rs) care se determină ca
raport între numărul şomerilor (Ns) şi populaţia aptă de muncă (Pa) sau
între numărul şomerilor şi populaţia ocupata (Po):
N Ns
Rs = s 100R
; s = 100
Pa No
 Legea lui Okun
PIB−
ocupare
deplinå
PIB
real
=
PIB  =
100
a
(
U−
U)
PIB
ocupare
deplinå
unde: PIB - variaţia Produsului Intern Brut; PIB ocupare deplină - Produsul intern brut obţinut în condiţii
de ocupare deplină; PIB real - Produsul intern brut cuantificat in termeni reali; a - un parametru cu o valoare
aproximativ egala cu 3; U - rata curentă a şomajului; U - rata naturală a şomajului.
 b) Durata perioadei de şomaj reprezintă intervalul de timp cuprins între
momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii sau la ieşirea
din rândul populaţiei active. Ea poate fi foarte diferită, de la câteva zile, la luni
şi chiar ani şi diferă pe perioade istorice şi pe ţări. tendinţa sa generală este de
creştere.
 c) Intensitatea şomajului desemnează forţa de manifestare a fenomenului. Din

acest punct de vedere se pot deosebi:
 şomajul total - care presupune pierderea definitivă a locului de muncă şi încetarea
totală a activităţii;
 şomajul parţial - care constă în restrângerea activităţii depuse, în special prin
reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală, cu diminuarea
corespunzătoare a salariului;
 şomajul deghizat - presupun persoane ce desfăşoară doar aparent o activitate cu o
productivitate mică şi salariu redus;
 d) Structura şomajului reprezintă componentele sale formate prin clasificarea

lor după diferite criterii: categorii de vârstă, sex, studii, naţionalitate, nivel de
calificare, ramură de activitate etc.
3.2. Cauzele şi formele şomajului
 a) Şomajul de dezechilibru explicat prin fenomene ce se manifestă pe

piaţa muncii care determină neconcordanţa ofertei de muncă cu cererea
de muncă.
- Șomajul voluntar
 Șomajul ciclic
 Șomajul determinat de creșterea ofertei de forță de muncă peste cererea
de forță de muncă.
 b) Şomajul de echilibru capătă această denumire întrucât, deşi în
activitatea economica de ansamblu este un echilibru, există o neocupare
a unei părţi din populaţia activă disponibilă.
 Şomajul de echilibru se explică prin nepotrivirea sau necorelarea dintre
cererea de muncă şi oferta de muncă.
 Tipuri de șomaj de echilibru:
 Şomaj fricţional sau tranzitoriu - ce se manifestă atunci când unele persoane îşi
părăsesc locul de muncă în mod voluntar sau prin concediere şi pentru o
perioadă de timp sunt şomeri.
 Şomaj structural ce este consecinţa structurării pieţei muncii. Modificările
structurale pot apărea la nivelul economiei naţionale sau la nivel regional.
 Şomajul sezonier este specific activităţilor economice care sunt influenţate de
factorii naturali (agricultură, construcţii etc.) ceea ce influenţează şi cererea de
muncă.
 Pentru femei şomajul poate fi uneori aparent (când se ocupă de menaj şi
creşterea copiilor) sau deghizat când se încheie perioade de creştere a copiilor,
doreşte să se angajeze, dar nu reuşeşte acest lucru.
3.3. Efectele social - economice ale
şomajului
 Efecte asupra economiei:
 Există in primul rând un cost economic reprezentat, mai ales, de pierderea pe
care o înregistrează societatea prin diminuarea activităţii economice sub nivelul
ocupării depline.
 Există şi un cost financiar al şomajului ce îşi găseşte expresia în creşterea sarcinilor
care apasă asupra sistemului productiv şi a colectivităţii publice şi în diminuarea
încasărilor fiscale şi a cotizaţiilor sociale provocate de şomaj.
 Efecte asupra șomerilor: diminuarea veniturilor, afectarea statutului social și

profesional, probleme de reintegrare etc.
Curba lui Philips
 Curba Phillips ne demonstrează faptul că o rată mai ridicată a inflaţiei
facilitează reducerea ratei şomajului, lumea având de ales, ori inflaţie ori
şomaj.
Unitatea de învăţare 4:
BANII, BĂNCILE ŞI PIAŢA MONETARĂ
4.1. Geneza şi evoluţia banilor
Marfa aleasă drept bani, a trebuit să îndeplinească treptat o serie de calităţi:

 durabilitate - oamenii nu vor accepta ca bani ceva care să fie perisabil, ce se
deteriorează pe termen scurt;
 transportabil - dacă indivizi trebuiau să transporte mari cantităţi de bani, marfa
utilizată trebuia sa aibă o valoare mare în raport cu greutatea sa pentru a
putea fi transportată cu uşurinţă;
 divizibilitate - bunul ales ca mijlocitor trebuia să poată fi subdivizat în părţi cât
mai mici, cu uşurinţă, fără pierdere de valoare, putându-se realiza plăţi mai
mici;
 omogenitate - orice unitate din bunul în cauză trebuia să fie exact egală cu
celelalte;
 cu ofertă limitată - pentru a avea o valoare economică;
 greu de contrafăcut, de falsificat - o monedă cu cât se poate reproduce mai
uşor îşi pierde din valoarea sa.
Banii pot fi definiţi ca orice activ general ce în baza unei convenţii este
acceptat ca mijloc de intermediere a schimbului şi ca instrument de stingere
a obligaţiilor de plată.
Încrederea pe care indivizii o au în bani depinde de puterea lor de

cumpărare, prin care înţelegem cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi
cumpărate cu o anumită sumă de bani la un moment dat. Ea este
dependentă invers proporţional de nivelul preţurilor, fiind egală cu inversul
indicelui general al preţurilor: Pc=1/Ip,
unde Pc - puterea de cumpărare a banilor; Ip=P1/P0 indicele preţurilor, P0 -
nivelul mediul al preţurilor în perioada de bază; P1 - nivelul mediu al preţurilor
în perioada curentă.
Delimitarea instrumentelor care pot fi incluse în categoria banilor de cele care nu pot fi incluse se
realizează în funcţie de lichiditatea lor. Lichiditatea unui activ reprezintă viteza şi costul prin care
acel activ este transformat în monedă. În teorie se disting mai multe grade de lichiditate:
 lichiditate primară specifică biletelor de bancă, monedei divizionare şi depunerilor în
conturile la vedere. Ele au lichiditate perfectă, permiţând plăţi imediate, fără prinderi de
valoare;
 lichiditate secundară - cuprinde activele ce nu pot fi folosite imediat în operaţiuni de schimb,
dar care pot fi transformate rapid în lichidităţi primare precum: depozitele la termen la bănci
şi alte instituţii financiare, depozitele în conturile de economii pentru locuinţe, activele
financiare (acţiuni şi obligaţiuni) cu scadenţa apropiată, bonurile de tezaur etc.;
 lichiditate terţiară respectiv activele financiare cu scadenţă pe termen mediu şi lung.
Utilizarea lor în operaţiuni de schimb prin transformarea în lichidităţi primare presupune timp şi
riscuri de pierdere de valoare.
Pe această bază se pot delimita:
 banii in sens restrâns unde se includ numărul şi depunerile în conturile la vedere, lichiditatea
fiind primară. Deţinerea lor se datorează funcţiei de mijloc de schimb (monedă pentru
tranzacţie);
 banii în sens general - include atât banii în sens restrâns cât şi moneda folosită ca mijloc de
economisire, respectiv şi activele cu lichiditate secundară. Ei mai sunt numiţi şi cvasi-bani sau
cvasi-monedă întrucât gradul lor de lichiditate este mai redus faţă de banii în sens restrâns.
4.2. Funcţiile banilor
 Funcţia de calcul (de măsură) a valorii

 Moneda naţională (sau după caz cea internaţională) reprezintă etalonul
general de măsurare pentru întreaga activitate economică. . Rezultatul concret
al măsurării monetare este preţul.
 Funcţia de mijloc de schimb
 banii sunt mijlocul de schimb universal, prezenţi de regula in orice tranzacţie şi
au acceptabilitate generala de către toţi participanţii la activitatea economico
- socială dintr-un spaţiu economic şi teritorial numit zonă monetară.
M1 - B - M2
 Funcţia de mijloc de plată
 Funcţia de rezervă de valoare (de economisire, de rezervă)
4.3. Băncile şi crearea de monedă
4.3.1. Originea şi funcţiile băncilor

Banca poate fi definită drept unitate economică funcţional - instituţională a cărei
funcţie principală este de a colecta, transfera şi repartiza disponibilităţile
financiare.
Băncile îndeplinesc funcţii active şi funcţii pasive.
 Principala funcţie activa: acordarea împrumutului solicitanţilor, persoane fizice şi
juridice. În categoria funcţiilor active ale băncilor se mai înscriu: gestionarea
conturilor deponenţilor, organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi plasarea
titlurilor de valoare ale acestora, scontarea cambiilor şi altor efecte de comerţ
etc.
 Principala funcţie pasivă este primirea spre păstrare a economiilor populaţiei şi
ale agenţilor economici non-financiari. Tot in aceasta categorie se mai înscriu,
primirea de depuneri ale unor clienţi pentru a efectua la ordin, diferite plăţi,
efectuarea operaţiunilor de casă pentru firmele şi instituţiile ce solicită acest
lucru.
 Funcţii macroeconomice:
 asigură cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă şi retragerii acesteia;
 coordonează plăţile şi încasările ce se efectuează în întreaga economie
naţională;
 de intermediere financiară la nivelul economiei naţionale, orientând economiile
agenţilor economici şi populaţiei spre domenii de mare interes;
 au posibilitatea de a crea puterea de cumpărare adiţională, transformând
depozitele şi depunerile la vedere ale agenţilor economici non-financiari în
credite pe termen lung;
 restricţionarea creditului, limitând riscul neacoperit al unor împrumutători prea
entuziaşti, punându-le anumite condiţii restrictive; transformarea riscului - adică
repartizarea lui relativ egală asupra tuturor debitorilor;
 selecţionează proiectele pe care urmează sa le susţină prin credite iar prin
aceasta exercită un pronunţat rol de orientare economică, de susţinere a unor
modificări structurale în economie.
4.3.2. Componentele sistemului bancar
 Banca centrală (de emisiune) este o bancă de prim rang, fiind numită şi
banca băncilor.
 Băncile Comerciale - deţin locul principal ca pondere în sistemul bancar.
Ele sunt un fel de firmă lucrativă specializată, care furnizează bani - capital
celorlalţi agenţi economici, persoane fizice sau juridice. Băncile comerciale
se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare.
Activitatea băncilor trebuie să se bazeze pe anumite norme de
comportament şi anume:
 lichiditate - ceea ce înseamnă ca băncile sunt capabile, în orice moment,
să transforme depozitele clienţilor în monedă la cererea lor;
 rentabilitate - se referă la asigurarea dividendelor pentru acţionari;
 solvabilitate - presupune că banca dispune întotdeauna de bunuri şi
creanţe superioare datoriilor pe care le are.
4.4. Piaţa monetară şi echilibrul ei
Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor rezultate din confruntarea

dintre oferta şi cererea de monedă în funcţie de preţul ei, rata dobânzii.
Obiectul tranzacţiilor îl constituie moneda numerar a cărei emisiune este
realizată de Banca Centrală şi moneda scripturală (băncile de cont) a căror
creare este asigurată de băncile comerciale.
4.4.1. Oferta de monedă
Oferta de monedă este reprezentată de disponibilităţile monetare şi de

instrumentele de plasament pe termen scurt, concentrate în principal la bănci
şi care pot fi puse la dispoziţia agenţilor economici.
1. Masa monetară (M)
Oferta pe piaţa monetară este reprezentată de masa monetara. Aceasta
reprezintă ansamblul instrumentelor de schimb, de plată şi economisire de
care dispun agenţii nonfinanciari, utilizate într-un anumit spaţiu naţional.
Masa monetară are două componente:
 Baza monetară
 Disponibiltățile semimonetare
Masa monetară necesară se calculează după formula: M=PIB/V, unde V
reprezintă viteza de rotație a banilor.
2. Crearea de monedă. Multiplicatorul monetar
Oferta pe piaţa monetară este sub controlul băncii centrale şi asigurată de
către bănci prin emisiunea monetară şi crearea banilor de cont, a depozitelor
multiple.
 Emisiunea monetară, reprezintă ansamblul operaţiunilor de creare a
numerarului, de păstrare a acestuia la emitent şi de punere a sa în
circulaţie. Este realizată de către banca centrală.
 Crearea banilor de cont (a depozitelor multiple) reprezintă procesul prin
care o unitate monetară depozitată într-o bancă, generează mai multe
unităţi monetare în depozite. Este realizantă de către bănci și alte instituții
financiare.
 Baza monetară (H) (bani cu lichiditate ridicată) cuprinde numerarul deţinut
de populaţie (C) şi rezervele, depozitele (R) pe care băncile comerciale le
au formate la banca centrală :
H = C + R.
 Masa monetară (M) sau stocul de bani cuprinde numerarul deţinut de
populaţie (C) şi depunerile la bănci (D)
M=C+D
 Comportamentul populaţiei este determinat de preferinţa acesteia pentru
lichiditate şi reprezintă ponderea numerarului deţinut de populaţie (l). Se
determină ca raport între numerarul deţinut de populaţie (C) şi nivelul
depozitelor bancare (D).
l=C/D
 Comportamentul băncilor (r) este exprimat prin rata rezervelor obligatorii și
se calculează prin raportul dintre numerarul deţinut în depozitele de
rezervă ale băncilor (R) şi nivelul depozitelor bancare.
r=R/D
Dacă notăm cu OM oferta monetară din economie, atunci ea este egală cu:
OM=m· M,
Unde m este multiplicatorul monetar și măsoară cum este influențată oferta
monetară de modificarea masei monetare.
Se mai poate exprima ca raport al variațiilor:
m= ΔOM/ ΔM
2. Multiplicatorul monedei bancare
Principiul fundamental în procesul creării banilor de cont este cel al
multiplicării creditului.
Multiplicarea creditului reprezintă procesul prin care o bancă sporeşte oferta
prin creşterea volumului de credite acordate pe baza depozitelor formate prin
depuneri ale agenţilor non-bancari sau prin creditare de către banca
centrala.
Un rol important in cadrul acestui mecanism îl are coeficientul rezervelor
obligatorii (r), el fiind invers proporțional cu multiplicatorul creditului.
mc=1/r
3. Multiplicatorul monetar
Dacă vom lua în calcul și faptul că o parte din moneda nou creată este
reținută sub formă de lichiditate de către populație, atunci masa monetară se
multiplică mai puțin accentuat decat în cazul precedent.
4.4.2. Cererea de monedă
Cererea de monedă reflectă tendinţa agenţilor economici de a deţine o
anumită cantitate de bani. Ea are în vedere utilităţile acestora date de
funcţiile pe care le îndeplinesc. Cererea de bani este un element al "alegerii
economice", deci are un cost de oportunitate.
În teoria economică sunt reţinute trei mobiluri ale cererii de monedă:
 mobilul tranzacţiei,
 mobilul precauţiei şi
 mobilul speculaţiei.
Primele două mobiluri pot fi asimilate și sunt notate cu L1(Y), adică cererea
pentru tranzacții. Ea este dependentă de nivelul ofertei de bunuri și servicii,
deci de Y.
Al treilea mobil genreează cererea de monedă pentru speculații, notată cu
L2(d’) și depinde de nivelul dobanzii d’.
Cererea de monedă pentru mobilul tranzacţiei este o funcţie direct proporţională faţă de venit ce se exprimă
prin relaţia:
MD = KY
unde: MD - cererea de moneda; K - o constantă; Y - nivelul venitului.
Această relaţie poate fi scrisă sub forma:
1/K =Y/MD
Raportul Y/MD reprezintă viteza de circulaţie a monedei, respectiv numărul mediu de operaţiuni de schimb
şi de plată pe care o unitate monetară le mijloceşte într-o perioadă dată, un an.
De unde rezultă că mărimea constantă K este inversa vitezei de circulaţie a monedei:
1 Y
= =V, unde: V - viteza de circulaţie a monedei
K MD
Relaţia poate deveni:
MD V =Y sau MDV=PQ, în care: P - nivelul preturilor; Q - nivelul producţiei.
A doua formă prezintă in fapt ecuaţia cantitativă a monedei (MV = PT) din care rezultă că în
economie cantitatea de monedă este direct proporţională cu P şi Q şi invers proporţională cu V.
Prin urmare, cererea de monedă:
Grafic,
4.4.3. Echilibrul monetar şi mecanismul de
transmisie.
Din confruntarea cererii cu oferta de monedă rezultă echilibrul monetar.

Acesta este dat de egalitatea dintre oferta de moneda (M) şi cererea de
moneda (L), egalitate realizată la un nivel al ratei dobânzii d0.
Dacă rata dobânzii creşte la d1 apare un exces de ofertă de monedă M1M0. Nivelul ridicat al
ratei dobânzii îi determină pe agenţii economici să anticipeze o reducere a acesteia şi creşterea
cererii de obligaţiuni, deci a cursului acesteia, ce va absorbi acest exces de ofertă iar rata
dobânzii va reveni la d 0 . Dacă rata dobânzii scade la d2 apare un exces de cerere M0M2.
Condiţia de echilibru pe piaţa monetară poate fi redată prin relaţia:
M=KY
+L(d)
Modificări ale ofertei şi cererii de moneda influenţează echilibrul monetar. Creşterea ofertei de monedă de la
M0 la M1 (fig. 4.6.) determină deplasarea punctului de echilibru din E0 în E1. Excesul de oferta de monedă
determina scăderea ratei dobânzii de la d 0 la d 1 , drept rezultat creşte cererea de moneda de la L0 la L1 şi echilibrul
va reveni la nivelul iniţial al ratei dobânzii (d0). Daca creşte cererea de moneda de la L0 la L1, rata dobânzii creşte
la d2, drept rezultat apare un exces de moneda M0M1 care readuce echilibrul la nivelul iniţial al ratei dobânzii (d0)
4.4.4. Determinarea şi semnificaţia curbei LM
Curba LM evidenţiază echilibrul pe piaţa monetară. Ea este constituită din mulţimea punctelor reprezentănd
combinaţii (d, Y) pentru care cererea de bani (L) egalează oferta de bani.
Curba LM poate fi dedusă cu ajutorul unui sistem de patru grafice:
• graficul 1 reprezintă cererea de speculaţie L2(d) ce este invers proporţională faţa de rata dobânzii d;
• graficul 2 prezintă condiţia de echilibru pe piaţa monetară, masa monetară M se împarte între L 1(Y)
şi L2(d); M = L1(Y) + L2(d).
• graficul 3 reprezintă funcţia cererii pentru tranzacţii L1(Y), ce este direct proporţională cu venitul;
• graficul 4 reprezintă sinteza graficelor 1, 2, 3. Se obţine o curbă de pantă pozitivă ce
reprezintă curba LM.
U5 - PIAŢA FINANCIARĂ
PIAŢA FINANCIARĂ – MEDIU DE GESTIUNE A RISCULUI ŞI
COSTURILOR DE TRANZACŢIE
✓ Piaţa financiară (piaţa capitalului) - ansamblul tranzacţiilor care au

drept obiectiv mobilizarea şi plasarea fondurilor financiare disponibile şi
necesare, inclusiv reglementările şi instituţiile legate de derularea
acestora.
✓ Funcţiile pieţei financiare:

▪ colectarea de fonduri şi distribuirea lor diverselor entităţi publice şi
private cu nevoi de capital suplimentar, necesar extinderii/desfăşurării
activităţii întreprinse;
▪ gestionarea riscurilor şi a incertitudinii;
▪ diminuarea costurilor de tranzacţie cu ajutorul intermediarilor

financiari.
ACTIVELE TRANZACŢIONATE ÎN CADRUL PIEŢELOR
FINANCIARE
✓ Piaţa financiară - complex de pieţe pe care se mobilizează fonduri de până la

un an (pieţele monetare) şi pe care sunt mobilizate fonduri cu durată mai
mare de un an (pieţele de capital).
PIAŢA FINANCIARĂ
Pieţele monetare (< 1 an): Pieţele de capital (> 1 an):
✓ moneda; ✓ credite
✓ certificate de depozit, ✓ obligaţiuni
✓ titluri de stat; ✓ acţiuni
✓ credite pe termen scurt;
✓Active financiare, în terminologia economică, - bunuri care au
capacitatea de a genera venituri în viitor.
✓ Activele financiare îmbracă două forme:
a) formă fizică - bunurile de capital fix.
a) formă financiară - depozitele monetare şi semimonetare,

respectiv hârtiile de valoare pe termen scurt şi lung.
INSTRUMENTELE PIEŢEI FINANCIARE
✓ În funcţie de venitul pe care-l generează, instrumentele financiare pot fi
clasificate în instrumente de împrumut şi instrumente de schimb.
Instrumente de împrumut: Instrumente de schimb:
- depozitele / credite; - acţiunile;
- certificatele de trezorerie; - titluri emise de fonduri de

investiţii;
- obligaţiunile guvernamentale; - poliţe de asigurare;
- obligaţiunile companiilor - participaţii la fondurile de pensii.

private.
- hârtiile comerciale - instrumente derivate.
CEREREA ŞI OFERTA DE TITLURI FINANCIARE PE
TERMEN LUNG
Reprezentanţii Cei care cumpără titluri:

cererii ✓indivizii;
✓diverse instituţii financiare: case
de asigurări, case de pensii, etc.
Reprezentanţii Cei care emit titlurile:

ofertei ✓societăţile comerciale;
✓autoritatea guvernamentală
OFERTA DE TITLURI FINANCIARE PE TERMEN LUNG
✓ Se asigură prin emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni.
✓ Beneficii – obţinerea surselor de finanţare pe termen lung.
✓ Costuri:
▪ Riscul asociat finanţării (mai mare la obligaţiuni, faţă de acţiuni);
▪ Diminuarea profitului pe titlu emis, ca urmare a creşterii numărului
de acţionari.
✓ Sporirea titlurilor financiare emise pe termen lung prezintă un cost de

oportunitate.
✓ Atragerea de fonduri suplimentare presupune uneori sacrificarea profitului

per acţiune.
CEREREA DE TITLURI FINANCIARE PE TERMEN LUNG
✓ Motivaţia – obţinerea de câştiguri băneşti în viitor.
✓ Cumpărarea titlurilor financiare emise pe termen lung prezintă un cost de

oportunitate.
✓ Investind bani în aceste titluri individul sacrifică şansa obţinerii unui venit
viitor garantat de dobânda pe care ar obţine-o dacă ar depune banii la
bancă.
Avem 10.000 lei şi dispunem de două opţiuni:
Cumpărăm o obligaţiune cu
Depunem banii la bancă, la o rată valoarea nominală de 12.000 lei, ce
a dobânzii de 7%, pe o perioadă de oferă un cupon de 2000 lei la preţul
2 ani. de 10.000 lei, cu scadenţa tot peste
2 ani.
A B
✓ Dacă veniturile viitoare actualizate aduse de obligaţiune (randamentul
obligaţiunii) vor depăşi veniturile obţinute din dobândă achiziţia titlului
este rentabilă.
✓ Randament al titlului financiar - rata de actualizare pentru care preţul

titlului este egal cu valoarea prezentă a fluxului asociat de venituri viitoare.
✓ Actualizare - estimarea valorii prezente a unui venit viitor.
În cazul nostru, valoarea calculată a randamentului obligaţiunii este de 28,74% > 7%

(rata dobânzii asociată depozitului), prin urmare, achiziţia obligaţiunii este mai
rentabilă.
Factori care influenţează cererea de titluri:
1 • Randamentul titlurilor financiare
• Câştigul potenţial al acestora

2
3 • Riscul investiţiilor în hârtiile de valoare

• Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung (posibilitatea de a le vinde cu
4 uşurinţă)
✓ Câştigul potenţial al titlurilor financiare pe termen lung - un câştig

suplimentar cuponului, în cazul obligaţiunilor, sau dividendului, în cazul
acţiunilor, care rezultă din creşterea cursului pentru aceste hârtii de valoare.
Unde: Cp –câştigul potenţial, P1 - preţul actual al titlului financiar; P0 - preţul iniţial al

titlului financiar, C reprezintă cuponul, iar D – dividendul.
DIFERENŢA DINTRE ACŢIUNI ŞI OBLIGAŢIUNI
✓ Acţiunea – titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate al celui ce o

deţine asupra unei părţi din capitalul firmei emitente.
✓ Dividend– partea din profitul unei societăţi pe acţiuni ce revine acţionarului,
proporţional cu cu aportul adus la capitalul social al firmei (venit variabil).
Au înscris numele deţinătorului şi

pot fi transmise unei alte persoane
Nominative doar prin transcrierea în registrul
societăţii emitente.
Dispun de un dividend fix.
Privilegiate La purtător
Dividendul depinde de dimensiunea Posesorul este cel care dispune de

profitului societăţii. avantajele pe care acţiunea le
conferă. Nu au înscris numele
Ordinare posesorului.
✓ Obligaţiunea – titlu de valoare care atestă angajarea unui împrumut pe
termen lung, emitentul (debitorul/angajându-se să-l ramburseze într-un timp
determinat şi să asigure pe toată perioada o dobăndă anuală certă - cuponul -
indiferent de situaţia sa economico-financiară. .
✓ Cupon– venit anual ferm garantat de obligaţiuni (venit fix).
Nominale La purtător
Ordinare Dobânda anuală e stabilită la

emisiune.
Posesorul primeşte un venit variabil
DUPĂ MĂRIMEA Cu dobândă determinat de o dobândă fixă şi o
DOBÂNZII variabilă marjă stabilită.
Convertibile O combinaţie între obligaţiune şi

acţiune.
✓ Cursul obligaţiunii – depinde de rata dobânzii.
C unde: C0 - cursul obligaţiunii; C - venitul fix adus de obligaţiune (cuponul);

C0 = d' - rata dobânzii.
d'
Exemplu:
BRD cumpără obligaţiuni emise de stat, iar o singură obligaţiune îi
aduce băncii un venit garantat de 150 lei. În condiţiile în care rata dobânzii
este de 10%, cursul obligaţiunii va fi egal cu:
150
C0 = = 1500 Lei.
0,1
✓ Cu cât valoarea cuponului va fi mai mare şi cursul obligaţiunii va creşte.

COMPONENTELE PIEŢEI FINANCIARE
✓ Dacă se are în vedere perioada de timp pentru care se solicită şi se oferă
capitalul, piaţa financiară este formată din două componente
Piaţă interbancară Piaţă primară
Unde se
Loc de tranzacţionează
tranzacţionare a Pe termen titlurile noi emise prin
activelor Pe termen intermediul băncilor.
scurt mijlociu şi
financiare pe lung
termen scurt
(cambii, bilete la
ordin, bonuri de Piaţa
tezaur, certificate Piaţă secundară
financiară
de depozit) +
scontare şi re- Unde se tranzacţionează
scontare a titlurile emise anterior prin
titlurilor de credit intermediul burselor de valori
INSTITUŢIILE PIEŢEI DE CAPITAL. BURSA DE
VALORI
Instituţiile principale ale pieţei capitalului sunt:
✓ comisia hârtiilor de valoare;
✓ casele de brokeraj;
✓ piaţa OTC sau piaţa extrabursieră;
✓ bursa de valori.
BURSA DE VALORI
✓ Bursele de valori - pieţe specializate unde se negociază valute şi orice

valori mobiliare sub formă de efecte comerciale, efecte publice sau alte hârtii
de valoare (de exemplu, acţiunile) şi metalele preţioase.
Condiții de apariție a unei burse de valori:
• Existența în zonă a societăților anonime de mare anvergură.

1
• Difuzarea titlurilor financiare emise de acestea la un număr mare de

2 acționari.
• Protecția liberei concurențe la bursă prin norme legislative.

3
✓ Cererea și oferta de titluri – transmise prin ordine de bursă realizate de
persoane autorizate (brokeri sau jobberi).
✓ Confruntarea ordinelor de bursă – determină fixarea cursului (prețului de

tranzacție).
În cazul burselor de valori operaţiunile care au loc pot fi la vedere şi la

termen.
✓ Operatiunile la vedere - cumpărarea sau vânzarea de efecte financiare cu
livrarea şi achitarea la încheierea tranzacţiei, sau în cel mult două zile
lucrătoare de la aceasta, la cursul existent pe piaţă. În acest caz, momentul
tranzacţiei coincide cu cel al formării cursului şi execuţiei sale.
✓ Operaţiunile la termen - cumpărarea sau vânzarea de efecte financiare cu

livrarea şi achitarea lor la un termen stabilit şi la preţul convenit în momentul
încheierii tranzacţiei.
OPERAŢIUNILE LA TERMEN
✓ Operaţiuni cu primă simplă "a la hausse" ;
✓ Operaţiuni cu primă compusă "a la baisse";
✓ Operaţiuni cu prima dublă sau dublă opţiune;
✓ Operaţiuni facultative multiple.

FUNCŢIILE BURSEI DE VALORI
✓ Reprezintă o piaţă permanentă a hârtiilor de valoare;

✓ Se apropie cel mai mult de unele dintre cerinţele pieţei
cu concurenţă perfectă;
✓ Contribuie la formarea capitalului marilor firme;
✓ Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenţei
dintre firme şi prin aceasta la asanarea economiei de
unităţi falimentare sau cu rentabilitate redusă;
✓ Bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al
stării economiei.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6: INFLAŢIA
Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real care se
exteriorizează prin suprasaturarea arterelor circulaţiei băneşti cu cantitatea de
bani care depăşeşte nevoile reale economiei, ce se reflectă atât în
deprecierea banilor (reducerea puterii lor de cumpărare) cât şi prin creşterea
anormală, durabilă, neuniformă, cumulativă şi generalizată a preţurilor.
Nu orice creştere a preţurilor înseamnă inflaţie, ci:
 creşterea preţurilor este generală şi durabilă, în sensul că sporirea preţurilor se
generalizează şi pare a se prelungi pe termen nedefinit. Sporirea preţurilor doar
la unele produse, într-o anumită perioadă, nu poate fi considerată inflaţionistă;
De asemenea, nu se poate lua în consideraţie o creştere conjuncturală a
preţurilor determinată de factori sezonieri, aleatori;
 creşterea preţurilor este anormală, foarte puternică, punând în cauză
stabilitatea monetară. În secolul al XIX-lea se consideră stabilitate monetară în
condiţiile unei creşteri zero a preţurilor, în anii '50 ai secolului al XX-lea se
accepta o creştere anuală a preţurilor cuprinsă între 1-2%, în anii '60-'70 ai
aceluiaşi secol de 3-4%, pentru ca în prezent acest prag să fie de 5% pentru a fi
socotită normală o creştere a preţurilor;
 creşterea preţurilor are loc neuniform, bunurile şi serviciile nu sunt afectate în
aceeaşi măsură de inflaţie;
 creşterea preţurilor este un fenomen cumulativ în sensul că sporirea lor în
prezent se adaugă unei creşteri anterioare, fiind în acelaşi timp un punct de
plecare pentru o nouă creştere, conform principiului multiplicatorului.
Inflaţia poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii:
a) Dacă se are în vedere mecanismul de funcţionare al pieţei inflaţia poate fi deschisă
sau reprimată.
b) Dacă se are în vedere locul şi modul de manifestare inflaţia poate fi:
 o inflaţie a abundenţei, prezentă în ţările dezvoltate ce are la origini, mai ales, cauze
monetare, o cantitate prea mare de bani în raport cu o cantitate mare de bunuri şi
servicii;
 o inflaţie a penuriei prezentă în ţările slab dezvoltate, explicată prin insuficienţa ofertei iar
surplusul de bani are un caracter relativ raportat la o cantitate mică de bunuri şi servicii1.
c) Dacă se are în vedere ritmul de creştere a preţurilor inflaţia poate fi:
 inflaţie liniştită (târâtoare) care presupune o creştere a preturilor de 3-4% anual, sub pragul
stabilităţii monetare;
 inflaţie moderată (deschisă) - caracterizată printr-o creştere a preţurilor de 5 -10 % anual;
 inflaţie galopantă ce presupune o accelerare suplimentară a creşterii preturilor, de peste
15% anual;
 hiperinflaţie când ratele de creştere a preţurilor sunt exagerat de ridicate, înregistrând
cote de 200 - 300% anual.
După efectul asupra creșterii economice:
 creştere economica neinflaţionistă - când rata de creştere economică este
superioară ritmului de sporire a preţurilor;
 creşterea economica inflaţionistă - atunci când rata inflaţiei depăşeşte
ritmul de creştere economică;
 stagflaţia - situaţia unei economii caracterizată prin creştere economică
zero , şomaj şi inflaţie rapidă;
 slumflaţia - când economia se caracterizează prin declin, inflaţie
galopantă şi şomaj masiv.
6.2.2. Cuantificarea inflaţiei
 Absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre masa monetară în

circulaţie şi cantitatea reală de mărfuri şi servicii pe care le pot oferi efectiv
agenţii economici.
 În forma relativă, procesul inflaţionist este măsurat printr-o serie de indicii şi

coeficienţi, dintre care mai importanţi sunt:
 1. Indicele general al preţurilor caracterizează evoluţia preţurilor de vânzare, în
general, sau pe grupe de mărfuri. Se determină printr-un indice de tip Laspeyres:
unde: q1 = cantitatea vândută în perioada curentă; P0 - preţul de vânzare în

perioada de baza; P1 - preţul de vânzare în perioada curentă; i - numărul de
produse luate în calcul.
 2. Indicele preţurilor de consum (Ipc) s-a impus drept instrument principal de
măsurare a inflaţiei. El exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor
pe care o familie de mărime mijlocie le face pentru asigurarea bunurilor şi
serviciilor de consum într-o perioadă dată, în funcţie de nivelul si structura
nevoii sociale. Se determină tot printr-un indice de tip Laspeyres în care qi
reflectă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială.
R=(Ipc-1)x100
 3. Deflatorul PNB se determină prin raportarea PNB nominal (calculat pe
baza preţurilor curente) la PNB real (calculat pe baza preţurilor
comparabile).
 4. Scăderea puterii de cumpărare a banilor ce constă în faptul ca în

decursul unei anumite perioade volumul bunurilor şi serviciilor ce se poate
cumpăra în economie scade în comparaţie cu masa monetară şi nivelul
preţurilor. Pcb=M/Np, unde : Pcb - puterea de cumparare a banilor; M -
masa monetară; NP nivelul preţurilor.
6.2. Cauzele şi tipurile inflaţiei
Inflaţia prin cerere

Inflaţia prin cerere rezultă din creşterea cererii solvabile, oferta agregată rămânând în urma acestei
creşteri sau înregistrând scăderi. Originile sale se găsesc în exprimarea "legii lui Say" potrivit căreia
orice ofertă îşi creează propria cerere întrucât în absenţa tezaurizării, veniturile formate în urma
activităţii economice ce formează cererea totală sunt egale cu oferta totală. Un exces de venituri
respectiv, de cerere, poate fi considerat inflaţionist numai în măsura în care oferta este rigidă,
aparatul de producţie nu răspunde cererii, iar ajustarea ofertei la cerere se face prin preţuri şi nu prin
cantităţi.
Inflaţia prin costuri. Spirala inflaţionistă
Inflaţia prin costuri reprezintă acea formă a inflaţiei care apare în situaţia în
care costurile producţiei cresc independent de cererea agregată. Ea îşi are
originea în mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul că
mărfurile se produc din mărfuri, preţurile inputurilor se regăsesc în cele ale
outputurilor. Inflaţia provine dintr-o creştere a remunerării factorilor de
producţie superioară sporirii productivităţii lor.
Inflaţia monetară
 Această forma de inflaţie îşi găseşte explicaţia în teoria cantitativă a

banilor formalizată de Irving Fisher:
MV = PT
în care: M - masa monetară în circulaţie; V - viteza de circulaţie a banilor; P =
nivelul general al preţurilor; T - volumul tranzacţiilor.
 O nouă versiune a teoriei cantitativiste a banilor este "ecuaţia de la

Cambridge" legată de lucrările lui Alfred Marshall, care consideră că
emisiunea monetară (M) respectiv cererea de bani depinde de venitul
naţional real (Y), de nivelul general al preţurilor (P) şi de un coeficient (K)
reprezentând raportul dintre masa monetară şi venit.
Inflaţia structurală
Privită în contextul structurii economiilor naţionale şi al mecanismelor de
funcţionare ale acesteia, inflaţia nu mai apare ca un rezultat al dereglărilor
trecătoare ale unei economii ci datorită:
 Disfuncționalității aparatului de producție;
 Deplasării către sectorul terțiar a forței de muncă:
 Disfucționalității piețelor și a concurenței;
 Implicării din ce în ce mai puternice a statului.
Inflaţie importată
 Inflaţia de acest tip este cauzată de creşterea preţurilor la materii prime,

combustibil şi energie din import. Costurile ridicate la care se importă
aceste resurse vor deveni elemente principale ale costurilor de producţie
ale bunurilor economice ce le înglobează. Costurile de producţie ridicate
nu se pot acoperi decât prin preturi de vânzare similare.
 O altă cauză a acestui tip de inflaţie o constituie degradarea cursurilor de
schimb, deprecierea monedei naţionale în raport cu alte monede de
referinţă. Deprecierea monetară va antrena scumpirea importurilor şi
ieftinirea exporturilor.
6.3. Consecinţele inflaţiei
1. Dacă inflaţia are dimensiuni acceptabile, fiind la limita a câtorva procente şi

pentru o anumită perioadă de timp, poate fi considerată un factor de creştere
economică deoarece și produce efecte pozitive:
 inflaţia reduce preţul creditului prin reducerea ratei reale a dobânzii, ceea ce va
încuraja investiţiile şi activitatea economică;
 în anumite condiţii inflaţia impune un mecanism de economisire forţată care
poate contribui la creşterea economică;
 inflaţia avantajează debitorii deoarece sumele vor fi rambursate iar dobânzile
plătite în monedă depreciată;
 deprecierea monedei naţionale duce la ieftinirea mărfurilor interne, stimulând pe
termen scurt exportul;
 inflaţia este considerată de unii economişti şi ca o supapă de siguranţă pentru
pretenţiile excesive ale unor grupuri sociale, aflate în concurenţă pentru venit;
 inflaţia poate favoriza, într-o anumită măsură, creşterea profiturilor, prin
extinderea activităţilor speculative ale agenţilor economici.
Efecte negative:
 Inflaţia modifică sistemul preţurilor relative;
 Inflaţia schimbă comportamentul de consum al individului;
 Inflaţia îi determină pe indivizi să prefere satisfacţiile prezente celor viitoare;
 Inflaţia antrenează o redistribuire a resurselor titularilor de venituri fixe;
 Inflaţia dezavantajează pe creditori şi avantajează pe debitori;
 Va limita posibilitatea efectuării calculelor de eficienţă ale firmelor, va stimula
rate de amortizare mai ridicate datorită devalorizării capitalului şi creşterea
îndatorării ceea ce va reduce consumul acţiunilor lor;
 Inflaţia contribuie la degradarea balanţei de plăţi, exporturile devenind mai
scumpe şi deci mai puţin competitive, iar importurile mai ieftine, în comparaţie
cu produsele interne;
 Pe plan social, inflaţia devine o sursă puternică de haos, o "dezordine a
dezordinii” etc.
6.4 Politici antiinflaţioniste
Măsurile antiinflaţioniste merg de regulă, în sensul invers al căilor care au

generat inflaţie. Ele se por grupa după mai multe criterii:
 1. După doctrina economică ce stă la baza fundamentării lor, politicile
antiinflaţioniste pot fi: de control al cererii agregate şi de stimulare a ofertei
agregate.
 a) Politicile de control al cererii agregate apelează preponderent la
instrumentele fiscale şi la cele monetare.
 b) Politica de stimulare a ofertei are în vedere reducerea costurilor, creşterea
productivităţii şi întărirea concurenţei.
 2. După instrumentele folosite politicile antiinflaţioniste pot avea în vedere
instrumente ale politicii monetare, ale politicii bugetare şi fiscale şi ale
politicii veniturilor.
 a) Politica monetară ca instrument de stabilizare a preţurilor implică soluţii care
să contracareze crearea de moneda şi cererea de credite de către agenţii
economici.
 b) Politica bugetară şi fiscală urmăreşte influenţarea componentelor cererii
globale: consumul privat, investiţiile, cheltuielile publice.
 c) Politica veniturilor urmăreşte corelarea creşterii veniturilor cu creşterea
volumului activităţii şi a nivelului productivităţii.
POLITICI MACROECONOMICE
7.1. Rolul statului în economie
Funcţiile economice esenţiale ale statului:
1. Corectarea aşa numitelor ,,slăbiciuni ale pieţei”, precum:
 Consecinţele concurenţei imperfecte
 Externalităţile negative
 Producerea ,,bunurilor publice”
2. Promovarea echităţii:
 Sistemul de impozite progresive
 Sistemul de plăţi de transfer
3. Asigurarea creşterii economice

 Intervenţia statului prin politica fiscală şi monetară
7.2. Politica economică, concept,
conţinut, tipologie
 Politica economică constă în manipularea deliberată de către stat a unui anumit număr de
mijloace puse în aplicare - sau instrumente - pentru a atinge anumite scopuri - sau obiective.
 Principalele componente ale politicii economice:
 Statul: pune în aplicare politica economică
 Obiective:
 reprezintă scopuri sau năzuinţe politice exprimate în termeni economici
 Obiectivele majore ale politicii economice sunt:
 a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin rata de creştere a PIB (produs intern brut);
 b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate, apreciate prin rata şomajului;
 c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin indicele de creştere a preţurilor de consum;
 d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate, apreciate prin cota deficitului balanţei de plăţi faţa de
PIB;
 e) distribuirea echitabilă a veniturilor;
 f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deşi acesta ar putea fi încadrat în primul obiectiv, care presupune, printre altele, şi
apărarea mediului prin evitarea poluării solului, apelor şi aerului).
 instrumentele folosite pentru atingerea lor: sunt mărimi sau structuri economice determinabile sau
influenţabile direct de către puterile publice pentru atingerea scopurilor propuse
 Tipologie
 În funcţie de orientarea doctrinală:
 liberale
 Intervenţioniste
 În funcţie de orizontul de timp:
 comportamentale
 Structurale
 În funcţie de nivelul la care se aplică:
 globale
 sectoriale
7.3 Politica bugetară
Obiectiv: utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice pentru a
modifica echilibrul macroeconomic global în vederea
asigurării dezvoltării economice în condiţii de stabilitate.
Componente:
Politica cheltuielilor publice:
Achiziţiile guvernului
Plăţile de transfer
Politica fiscală:
Impozitarea
7.3.1 Bugetul de stat
 Bugetul este definit ca un plan al veniturilor şi cheltuielilor pentru o perioadă viitoare
 Surse ale veniturilor:
 Venituri fiscale:
 a) după modul cum afectează veniturile:
 Directe
 Indirecte
 b) după modul de stabilire:

 Cote fixe
 Cote procentuale
 Impunerea proporţională
 Impunerea progresivă
 Impunerea regresivă
 Venituri nefiscale:
 Dividente de la capitalul social al statului
 Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome
 Alte venituri
 Cheltuieli publice: acţiuni social culturale , gospodărie comunală şi locuinţe, apărare naţională, ordinea publică,
funcţionarea autorităţilor publice (preşedinţia ţării, autorităţile legislative, judecătoreşti, executive şi alte autorităţi
publice), acţiuni economice (pentru cercetare ştiinţifică; industrie, agricultură, silvicultură, ape şi mediu înconjurător;
transporturi şi comunicaţii), alte acţiuni;
7.3.2 Politica bugetară şi cererea
agregată: multiplicatorii fiscali
Venitul naţional de echilibru oferta globală = cererea agregat
Y=C+I+G+H
dar: consumul global, C = C0 + c  Yd unde, Yd = Y − T + P
1
De unde rezultă: Y= (C0 − c  T0 + c  P0 + I 0 + G0 + H0 )
1− c
 Multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale: Y 1

=
G0 1 − c
Y c
 Multiplicatorul plăților de transfer: =
P0 1 − c
 Multiplicatorul fiscal: Y = − c
T0 1− c
1 −c 1 − c
 Multiplicatorul bugetului echilibrat: = + = =1
1− c 1− c 1− c
7.4 Politica monetară
 Politica monetară se poate defini ca fiind acţiunea exercitată de către
autorităţile monetare (Banca Centrală şi uneori Trezoreria) asupra masei
monetare şi a anumitor active financiare în vederea orientării economiei pe
termen scurt sau mediu.
 Obiective:
 Creştere economică
 Scăderea şomajului
 Stabilitatea preţurilor
 Echilibrul extern
 Instrumente:
 Manevrarea ratei rescontului
 Operaţiuni ,,open market”
 Variaţia ratelor rezervelor obligatorii
7.5 Folosirea modelului IS-LM în analiza efectelor
politicilor bugetare şi monetare asupra economiei
reale
Conţinutul modelului:
 exprimă relaţia între mărimea venitului naţional şi nivelul ratelor dobânzii.
 Analiza efectelor politicilor bugetare şi monetare cu ajutorul modelului IS-LM

CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ
8.1. Creştere şi dezvoltare: delimitări
conceptuale
Creştere economică:
 În sens restrâns: mărirea reală a unui indicator economic agregat
 În sens larg: ansamblul transformărilor cantitative, calitative şi structurale ce se
produc în cadrul vieţii economice într-un spaţiu şi o perioadă de timp dată
Dezvoltarea economică
 ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-
sociale precum şi în modul de gândire şi de comportament economic al
oamenilor.
Progres economic
 procesul de evoluţie a unei economii naţionale de la inferior la superior
Progres social
 evoluţia progresivă a societăţii, reflectată în îmbunătăţirea condiţiei umane
8.2.1 Factorii creşterii economice
a)Factorii cu acţiune directă:

 Factorul uman
 Factorul material
 Progresul tehnic
b)Factori cu acţiune mediată: cheltuielile de cercetare-
dezvoltare, factorii culturali, politica acumulării, a
investiţiilor, financiară, monetară, bugetară şi fiscală,
capacitatea de absorbţie a pieţei interne, schimburile
internaţionale etc.
8.2.2 Tipurile creşterii economice
1. Creştere economică de tip extensiv

2. Creştere economică de tip intensiv
3. Creştere economică de tip intermediar
8.3 Fluctuaţile activităţii economice
Ciclicitatea în economie: reprezintă acea formă de mişcare ondulatorie a activităţii economice dintr-
o ţară în care fazele de expansiune alternează cu cele de stagnare şi descreştere.
Ciclul economic: perioada de la începutul unei crize economice până la începutul celei următoare.
 Tipuri:
Cicluri pe termen lung (Kondratieff)
Cicluri decenale (Juglar)
Scurte (Kitchin)
Cicluri decenale:
Faze: criza propriu-zisă, depresiunea, refacere incompletă şi expansiunea
U9 – Fluxurile
economice
internaţionale
✓Economiile naţionale sunt legate între ele printr-un sistem complex de
relaţii:
• Instituţionale
1
• Comerciale
2
• Economice
3
• Financiare
4
✓Circulaţia bunurilor, a forţei de muncă sau a capitalului este alimentată

de dorinţa identificării unor pieţe / oportunităţi ce permit o mai bună
valorificare a acestora.
BALANŢA COMERCIALĂ ŞI DE BALANŢA DE PLĂŢI
EXTERNE
✓ Balanţa de plăţi externe – ansamblul încasărilor şi plăţilor determinate de
tranzacţiile reale şi financiare, dintr o perioadă dată, de regulă, un an, ale unei ţări
cu restul lumii.
✓ Componentele balanţei de plăţi:
➢ Balanţa comercială în sens restrâns (import şi export de mărfuri);

➢ Balanţa serviciilor;
➢ Balanţa veniturilor;
➢ Balanţa capitalului.
✓ Din perspectiva FMI, balanţa de plăţi ar trebui structurată astfel:

I. Balanţa contului curent, care include:
➢ Balanţa comercială - încasările din exporturi şi plăţile
pentru importuri de mărfuri corporale.
✓ Rata de acoperire - măsoară gradul de echilibru al schimburilor comerciale
Valoarea exporturilor
Rata de acoperire =  100
Valoarea importurilor
Soldul balanţei comerciale apare ca un punct de echilibru între producţia

naţională şi cheltuielile interne:
Y − (C + I ) = E − H
a) dacă Produsul Naţional Brut este mai mare decât cheltuielile interne
(Y>C+I), există o balanţa comercială excedentară;
b) dacă Produsul Naţional Brut este mai mic decât cheltuielile interne
(Y<C+I), există o balanţă comercială deficitară (deci surse suplimentare
aduse pentru a asigura consumul intern şi investiţiile.
c) în condiţii de egalitate între acestea (Y=C+I), exporturile vor fi egale cu
importurile (E=H), iar balanţa comercială va fi echilibrată.
✓ Statele au nevoie de o balanţă comercială echilibrată, însoţită de asigurarea
rezervei valutare necesară pentru garantarea convertibilităţii.
➢ Balanţa serviciilor - încasările şi plăţile rezultate din activităţile de
prestări de servicii în relaţiile cu străinătatea.
✓ Încasările din servicii reprezintă un export invizibil şi plăţile rezultate din
activităţile de prestări de servicii în relaţiile cu străinătatea, un import invizibil.
➢ Balanţa veniturilor - încasările şi plăţile cu titlu de venituri
➢ Balanţa transferurilor unilaterale - despăgubiri, donaţii şi ajutoare
publice sau private.
II. Balanţa contului de capital, care include:
➢ Balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt - împrumuturile acordate
sau primite pe o perioadă de până la un an, inclusiv dobânzile aferente.
➢ Balanţa mişcărilor de capital pe termen lung - fluxurile de intrare şi ieşire
a capitalurilor sub formă de investiţii directe şi de portofoliu, exclusiv
creditele FMI.
➢ Balanţa rezervelor monetare internaţionale - mişcările care au loc în
rezervele valutare, aur, creanţe şi datorii în valută, inclusiv creditele FMI.
✓ Balanţa de plăţi externe poate fi:
➢ Activă – încasări > plăţi (permite reducerea datoriei externe, consolidarea
rezervelor valutare, consolidarea exportului de capital).
➢ Pasivă – încasări < plăţi (reduce bonitatea ţării în plan internaţional, perturbă
relaţiile externe).
➢ Echilibrată – încasări = plăţi.
✓ Dezechilibrul cel mai mare al unei balanţe de plăţi provine din dezechilibrul
schimburilor comerciale!
A. Factori interni care dezechilibrează BP:
✓ Diminuarea exporturilor;
✓ Scăderea calităţii producţiei destinate exportului;
✓ Expandarea iraţională a importurilor.
B. Factori externi care dezechilibrează BP:
✓ Creşterea preţurilor la import şi scăderea lor la export;

✓ Restricţii comerciale tarifare şi netarifare;
✓ Fluctuaţii ale cursului de schimb;
✓ Influenţa unor factori psihologici şi a mişcărilor speculative la bursă.
C. Măsuri de echilibrare a BP:
✓ Stimularea producţiei interne;

✓ Sprijinirea politicii de investiţii prin atragerea capitalurilor străine;
✓ Obţinerea de credite de la organisme financiar-valutare regionale şi
internaţionale;
✓ Emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă de capital;
✓ Vânzări de aur şi metale preţioase din rezerva naţională.
CURSUL DE SCHIMB VALUTAR
✓ Cursul de schimb – preţul unei unităţi monetare exprimat în altă monedă.

✓ Mecanismul cursurilor valutare – totalitatea regulilor, normelor,
instrumentelor şi acţiunilor care guvernează formarea şi mişcarea cursului
de schimb .
indirecta: mărimea fixă este aceea a monedei
Cotarea naţionale (la Londra 1 liră sterlină = 0,8559 Euro).
(operaţiune prin directă: Mărimea variabilă este aceea a
care se stabileşte
cursul de schimb).
echivalentului în moneda naţională (1$ SUA =
3,4088 lei).
✓ Curs oficial – stabilit de autoritatea monetară.

✓ Curs de piaţă – stabilite de piaţă.
✓ În funcţie de regimul de variaţie a cursurilor de schimb, cursurile valutare

pot fi fixe (extrem de rare), fluctuante (în interiorul unei bande de variaţie)
şi flexibile (care se formează liber pe pieţele valutare).
✓ Cursul de schimb de echilibru permite egalizarea cantităţilor oferite şi cerute
de valute.
Fig. 2. Cursul de schimb de echilibru
Cs, se vor scumpi importurile,

bunurile importate vor fi
substituite cu cele interne.
Cererea de valută şi cresc
exporturile, prin urmare, va
creşte implicit oferta de valută.
Curba ofertei de valută este
crescătoare.
Fig. 3. Efectul inflației asupra cursului de schimb
✓ O inflaţie mai slabă într-o economie

decât în alta se traduce printr-o
deplasare spre stânga a curbei cererii
de valută şi spre dreapta a curbei
ofertei, ceea ce va antrena scăderea
cursului de schimb.
✓ O inflaţie mai ridicată într-o economie

decât în alta se traduce printr-o
deplasare spre dreapta a curbei
cererii de valută şi spre stânga a
curbei ofertei, ceea ce va antrena
creşterea cursului de schimb.
✓ Pentru a calcula în mod corect repercusiunile cursului de schimb asupra
competitivităţii acelei economii, se utilizează conceptul de curs de schimb real.
unde:
x Csr - cursul de schimb real;
P
C sr = C s Cs - cursul de schimb nominal;
P Px - preţurile produselor în străinătate;
P – prețurile produselor în ţară.
✓ Csr mare - mărfurile străine sunt relativ scumpe, mărfurile produse în ţară
sunt relativ ieftine, şi invers.
✓ Depreciere / Repreciere - scăderea / creşterea cursului de piaţă al unei

monede.
✓ Devalorizare / Revalorizare – scăderea / creşterea cursului oficial al unei

monede.
1. Este o componentă a cererii agregate:
a. Cererea de consum
b. Cererea de locuri de muncă
c. Cererea de securitate
a. Cererea de asistenţă socială
b. Cererea de locuri de muncă
c. Cererea de investiţii
a. Cererea pentru echilibrarea balanţei externe (exportul net)
b. Cererea de ridicare a nivelului profesional
c. Cererea de securitate
4. Nu este o componentă a ofertei agregate
a. Oferta de bunuri de consum
b. Oferta de bunuri de capital
c. Oferta de forţă de muncă
5. Pe termen scurt, curba cererii agregate funcţie de venitul naţional este
a. Constantă
b. Crescătoare
c. Descrescătoare
6. Pe termen scurt, curba ofertei agregate funcţie de venitul naţional este
a. Constantă
b. Crescătoare
c. Descrescătoare
7. Pe termen scurt, echilibrul macroeconomic al cererii şi ofertei agregate presupune:
a. Cerere agregată = Oferta agregată
b. Cerere agregată = Oferta agregată + Variaţia stocurilor
c. Cerere agregată = Oferta agregată + Variaţia stocurilor + Exportul net
8. Nu este o componenta a cererii agregate:
a. Cererea de consum (public si privat)
b. Cererea pentru investitii
c. Cererea de forta de munca
9. Exportul net de capital reprezinta:
a. Capitalul externalizat de societatile straine
b. Diferenta dintre capitalul exportat (importuri de produse) si cel importat
(exporturi de produse)
c. Totalul creditelor externe acordate
10. Starea de dezechilibru a „cererii agregate inflationiste” se caracterizeaza prin:
a. Deficit bugetar
b. Balanta externa excedentara
c. Stocuri mari de produse
11. Politica cererii agregate, de diminuare a acesteia, presupune:
a. Stimulente pentru cresterea investitiilor
b. Reducerea cheltuielilor in economie
c. Stimularea consumului
12. Politica ofertei agregate ce vizeaza cresterea acesteia, presupune:
a. Stimulente pentru cresterea productiei
b. Cresterea indemnizatiei de somaj
c. Cresterea dobanzilor la credite
13. Sunt retrageri din fluxurile macroeconomice:
a. Exporturile
b. Cheltuielile publice
c. Economiile
d. Investitiile straine
a. Exporturile
b. Impozitele si taxele
c. Cheltuielile publice
d. Investitiile straine
a. Exporturile
b. Cheltuielile publice
c. Investitiile straine
d. Importurile
16. Sunt injectii in fluxurile macroeconomice:
a. Economiile
b. Exporturile
c. Importurile
d. Taxele si impozitele
a. Economiile
b. Importurile
c. Investitiile
d. Taxele si impozitele
a. Economiile
b. Importurile
c. Taxele si impozitele
d. Cheltuielile publice
19. Determină fluxuri reale în economie
a. Investiţiile
b. Bunurile de consum
c. Exporturile
20. Determină fluxuri financiare în economie
a. Investiţiile
b. Bunurile de consum
c. Factorii de producţie
21. Nu este un obiectiv general al politicilor macroeconomice al statelor cu economie de
piaţă:
a. Realizarea echilibrului cerere-ofertă
b. Ocuparea deplină a forţei de muncă
c. Exportul de forţă de muncă excedentară
d. Asigurarea unei balanţe externe echilibrate
22. Nu sunt obiective generale ale politicilor macroeconomice în statele cu economie de
piaţă:
a. Realizarea echilibrului cerere-ofertă
b. Asigurarea unei balanţe externe echilibrate
c. Asigurarea necesarului de modedă al economiei
d. Conservarea resurselor proprii
23. Nu sunt obiective generale ale politicilor macroeconomice în statele cu economie de
piaţă:
a. Valorificarea superioară a resurselor interne proprii
b. Asigurarea unei balanţe externe echilibrate
c. Asigurarea necesarului de modedă al economiei
d. Realizarea funcţiilor fiscale şi bugetare ale economiei
24. Realizările brute ale companiilor româneşti în exteriorul ţării sunt incluse în
indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNB
d. PNN
25. Realizările brute ale companiilor româneşti pe teritoriul ţării noastre sunt incluse în
indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNB
d. PNN
26. Realizările nete ale companiilor româneşti în exteriorul ţării sunt incluse în
indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNB
d. PNN
27. Realizările nete ale companiilor româneşti sunt incluse în indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNN
d. VN
28. Realizările brute ale companiilor străine pe teritoriul ţării noastre sunt incluse în
indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNB
d. PNN
29. Realizările nete ale companiilor străine pe teritoriul ţării noastre sunt incluse în
indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNB
d. PNN
30. Atributul „net” al indicatorilor macroeconomici (PIN, PNN, VN) indică deducerea din
valorile brute a:
a. Taxelor şi impozitelor datorate statului
b. Amortizării capitalului fix
c. Valorii importurilor realizate
31. Atributul „intern” al indicatorilor macroeconomici (PIB, PIN) se referă la:
a. Apartenenţa naţională a companiilor incluse în calcul
b. Apartenenţa teritorială a zonei la care se referă indicatorul
c. Apartenenţa la Uniunea Europeană a destinaţiei produselor
32. Presiunea, ca stare de dezechilibru macroeconomic, indică o piaţă internă cu:
a. Exces de cerere
b. Exces de oferta
c. Exces de concurenţă
33. Absorbţia, ca stare de dezechilibru macroeconomic, indică o piaţă internă cu:
a. Exces de cerere
b. Exces de oferta
c. Exces de concurenţă
34. În teoria clasică a echilibrului macroeconomic, venitul realizat în economie se
distribuie integral la:
a. Consum
b. Consum şi investiţii
c. Consum, investiţii şi economii
35. În teoria clasică a echilibrului macroeconomic, investiţiile se finanţează în totalitate
din:
a. Veniturile populaţiei
b. Economiile populaţiei
c. Taxe şi impozite
36. În teoria echilibrului macroeconomic a lui Keynes, elementul determinant al
producţiei, preţurilor şi salariilor este:
a. Cererea agregată
b. Oferta agregată
c. Rata dobânzilor la credite
37. Este condiţie a echilibrului macroeconomic în teoria lui Keynes:
a. Cererea agregata = Oferta agregată
b. Retragerile din flux = Injecţiile în flux
c. a şi b
38. Consumul reprezintă:
a. Cheltuieli ale gospodăriilor
b. Cheltuieli ale firmelor
c. Părţi ale venitului, necheltuite
39. Economiile reprezintă:
40. Investiţiile reprezintă:
41. În ipoteza venitului absolut consumul şi economiile sunt influenţate de:
a. Nivelul de trai al populaţiei
b. Cultura şi stilul de viaţă
c. Venitul disponibil
42. Conform teoriei venitului absolut:
a. Consumul creşte în aceilaşi ritm cu venitul disponibil
b. Consumul creşte mai rapid decât venitul diaponibil
c. Consumul creşte mai lent decât venitul disponibil
43. Conform teoriei venitului absolut:
a. Economiile cresc în acelaşi ritm cu venitul disponibil
b. Economiile cresc mai rapid decât venitul diaponibil
c. Economiile cresc mai lent decât venitul disponibil
44. Conform teoriei „acceleratorului”, nivelul investiţiilor depinde de:
a. Evoluţia venitului naţional
b. Evoluţia taxelor şi impozitelor
c. Evoluţia preţurilor
45. Evaluarea economic- financiară a investiţiilor presupune:
a. Evaluarea fluxurilor financiare de investiţii
b. Evaluarea nivelului tehnic al investiţiilor
c. Evaluarea productivităţii muncii
a. Evaluarea nivelului tehnic al investiţiilor
b. Evaluarea rentabilităţii investiţiei
a. Evaluarea nivelului tehnic al investiţiilor
b. Evaluarea riscului investiţiei
48. Este un indicator al rentabilităţii investiţiilor:
a. Capacitatea de autofinanţare (CAF)
b. Randamentul investiţiei
c. Rata de rentabilitate a investiţiei
49. Este un indicator al rentabilităţii investiţiilor:
a. Valoarea actualizată netă (VAN)
b. Capacitatea de autofinanţare (CAF)
c. Randamentul investiţiei
50. Este un risc în investiţii:
a. Riscul de talie
b. Riscul de concurenţă
c. Riscul de creştere a preţurilor la produsele fabricate
51. Cererea agregată este mai mică decât oferta agregată în perioadele de:
a. Criză
b. Avânt
c. Boom
d. Depresiune
52. Cererea agregată este mai mare decât oferta agregată în perioadele de:
a. Criză
b. Avânt
c. Boom
d. Depresiune
53. Cererea agregată este echilibrată de oferta agregată în perioadele de:
a. Criză
b. Avânt
c. Boom
d. Depresiune
54. Cererea agregată este în scădere în perioadele de:
a. Criză
b. Avânt
c. Boom
d. Depresiune
55. Ciclurile economice determinate de decizii economice şi politice sunt de regulă:
a. Întâmplătoare
b. Scurte
c. Medii
d. Lungi
56. Ciclurile economice determinate de variaţia stocurilor şi a inflaţiei sunt de regulă:
a. Întâmplătoare
b. Scurte
c. Medii
d. Lungi
57. Ciclurile economice determinate de modul tehnic de producţie sunt de regulă:
a. Întâmplătoare
b. Scurte
c. Medii
d. Lungi
58. Ciclurile economice determinate de decalarea ciclului consumului de cel al
investiţiilor sunt de regulă:
a. Întâmplătoare
b. Scurte
c. Medii
d. Lungi
59. Nu este un factor de creştere economică:
a. Creşterea ofertei de forţă de muncă
b. Creşterea ofertei de capital
c. Creşterea randamentului factorilor de producţie
d. Creşterea inflaţiei
60. Este un factor de dezvoltare economică:
a. Creşterea ofertei de forţă de muncă
b. Îmbunătăţirea infrastructurii economice
c. Creşterea ofertei de capital
d. Îmbunătăţirea randamentului factorilor de producţie
61. Este un beneficiu al creşterii economice:
a. Dezvoltarea infrastructurii naţionale
b. Modernizarea economică şi instituţională
c. Creşterea nivelului de trai
b. Creşterea profiturilor firmelor
c. Modernizarea economică şi instituţională
b. Atracţia investiţiilor de capital
c. Reducerea şomajului
64. Este un beneficiu al dezvoltării economice:
b. Reducerea procentului de săraci
65. Este un beneficiu al dezvoltării economice:
a. Creşterea profiturilor firmelor
b. Modernizarea economică şi instituţională
66. Şomajul reprezintă:
a. Numărul persoanelor fară un loc de muncă
b. Excedentul ofertei de mună faţă de cererea de muncă
c. Procentul persoanelor care nu lucrează din totalul populaţiei
67. Şomajul creşte dacă:
a. PIB creşte peste nivelul cumulat de creştere al productivităţii şi populaţiei
b. PIB scade iar productivitatea muncii şi populaţia activă rămân constante
c. PIB şi populaţia rămân constante iar productivitatea muncii scade
68. Şomajul creşte dacă:
b. PIB creşte iar productivitatea muncii şi populaţia activă rămân constante
c. PIB creşte sub nivelul cumulat de creştere al productivităţii şi populaţiei
69. Şomajul scade dacă:
c. PIB şi populaţia rămân constante iar productivitatea muncii creşte
70. Şomajul scade dacă:
a. PIB creşte sub nivelul cumulat de creştere al productivităţii şi populaţiei
c. PIB creşte sub nivelul cumulat de creştere al productivităţii şi populaţiei
71. Situaţia peroanelor care nu lucrează ca urmare a utilităţii reduse a muncii, este
cunoscuta sub numele de :
a. şomaj natural
b. şomaj tranzitoriu
c. şomaj tehnologic
72. Situaţia in care, un salariat este disponibilizat ca urmare a restructurării profesiei, este
numită :
a. somaj tehnic
b. somaj structural
c. somaj tranzitoriu
73. Situaţia în care şomajul se datorează stocurilor nevândute de produse se numeşte:
a. somaj tehnic
b. somaj structural
c. somaj tranzitoriu
74. Reducerea saptamanii normale de lucru contribuie la :
a. creşterea somajului
b. reducerea somajului
c. nu influenteaza somajul
75. Scăderea vârstei minime de pensionare contribuie la :
76. Contractele de muncă cu timp parţial de lucru contribuie la :
77. Majorarea ajutoarelor sociale şi a pensiilor contribuie la:
c. nu influenţează şomajul
78. Promovarea liberei circulaţii a muncii în spaţiul european contribuie la:
c. descurajează munca
79. Inflaţia reprezintă:
a. Dezechilibru structural monetaro-material pe piaţă
b. Devalorizarea monedei naţionale
c. Scăderea puterii de cumpărare a banilor
80. Este o consecinţă a inflaţiei
a. Scăderea veniturilor populaţiei
b. Creşterea taxelor şi impozitelor
c. Creşterea durabilă a preţurilor
81. Este o consecinţă a inflaţiei
a. Deprecierea banilor neconvertibili în aur
b. Creşterea taxelor şi impozitelor
c. Scăderea preţurilor
82. Indicatorul preţurilor de consum IPC masoară :
a. Valoarea medie a preturilor de consum
b. Inflaţia
c. Creşterea economică
83. Este considerat un efect benefic al inflaţiei reduse:
a. Creşterea preţurilor
b. Descurajarea investiţiilor
c. Reducerea stocurilor
84. Este considerat un efect negativ al inflaţiei mari:
b. Eliminarea agenţilor economici necompetitivi de pe piaţă
85. Este considerat un efect benefic al inflaţiei reduse:
b. Eliminarea agenţiilor economici necompetitivi de pe piaţă
c. Descurajarea investiţiilor
86. Este considerat un cost al inflaţiei mari:
a. Favorizarea debitorilor în dauna creditorilor
b. Descurajarea investiţiilor
87. Stagflaţia este caracterizată prin:
a. Inflaţie rapidă şi creştere zero
b. Inflaţie moderatş şi uşoară creştere
c. Inflaţie şi creştere zero
88. Conceptul de creştere inflaţionistă se referă la :
a. crestere PIB peste cea a IPC
b. scadere PIB si crestere IPC
c. crestere PIB dar mai mica decât a IPC
89. Conceptul de creştere neinflaţionistă se referă la :
a. creştere PIB peste cea a IPC
b. creştere PIB si stagnare IPC
c. scădere PIB si crestere IPC
90. Balanţa externă de plăţi este:
a. Totalitatea tranzacţiilor de bunuri tangibile şi intangibile cu alte state
b. Totalitatea tranzacţiilor a agenţilor economici rezidenţi cu agenţii altor state
c. Totalitatea tranzacţiilor de capital cu alte state
91. Contul curent al unei ţări reprezintă:
92. Contul de capital al unei ţări reprezintă:
93. Situaţia în care o ţară realizează cele mai multe produse în condiţii superioare
celorlalte ţări se numeşte:
a. Avantaj abolut
b. Avantaj relativ
c. Avantaj comparativ
94. Situaţia în care o ţară realizează un produs în condiţii superioare altei ţări se numeşte:
a. Avantaj abolut
b. Avantaj relativ
c. Avantaj competitiv
95. Teoria avantajului comparativ a lui Ricardo determină nivelul exporturilor de cel al:
a. Importurilor
b. Costurilor de fabricaţie
c. Nivelului de trai al populaţiei
96. Nu este factor determinant în relaţiile internaţionale:
a. Nivelul de dezvoltare economică şi de specializare în producţie
b. Orientarea politică a conducerii
c. Evoluţia preţurilor internaţionale
a. Nivelul de concurenţă economică
b. Diviziunea internaţională a muncii
c. Apartenenţa la un anumit grup economic
a. Nivelul de dezvoltare economică şi de specializare în producţie
b. Schimbările politice la nivel mondial
c. Situaţia de criză economică internaţională
99. Nu este un principiu de eficientizare a relaţiilor internationale:
a. Diversificarea economiei nationale pentru limitarea schimburilor
b. Definirea identitatii economiei nationale
c. Determinarea grupului economic cel mai accesibil
100. Nu este un principiu de eficientizare a relaţiilor internaţionale:
a. Definirea identitatii economiei nationale
b. Determinarea grupului economic cel mai accesibil
c. Concentrarea pe un singur partener strategic cu putere mare
101. Conform P.F. Drucker, nu este o tendinţă în economia mondială:
a. Separarea economiei produselor primare de cea a produselor industriale
b. Separarea producţiei de forţa de muncă
c. Diminuarea rolului capitalului uman
102. Este o consecinţă a tendinţelor actuale în economia mondială:
a. Creşterea ponderii materiilor prime în produsele manufacturate
b. Creşterea costurilor de productie
c. Cresterea mobilităţii forţei de muncă
103. Este considerată tendinţă actuală în comerţul internaţional:
a. Scăderea exporturilor mondiale
b. Globalizarea exporturilor
c. Scăderea ponderii ţărilor dezvoltate în comerţul mondial
104. Sunt considerate repere strategice ale dezvoltarii relatiilor economice actuale:
a. Eficienţa superioara a exportului de „stiinţă” faţă de cel de produse
b. Eficienţa în scădere a comerţului „invizibil”
c. Eficienţa în creştere a potenţialului natural
105. Gradul de integrare europeană în care sunt eliminate barierele economice dintre state
dar se pastrează restricţiile naţionale faţă de statele ne-membre, poartă denumirea de:
a. Zonă a liberului schimb
b. Uniune vamală
c. Piata comuna
d. Uniune economica
106. Gradul de integrare europeană în care se utilizeaza un sistem comun de taxe în raport
cu statele ne-membre, poartă denumirea de:
b. Uniune vamală
c. Piata comuna
d. Uniune economică
107. Gradul de integrare europeană în care sunt eliminate toate restrictiile de mobilitate a
forţei de muncă şi a capitalurilor între statele membre, poartă denumirea de:
b. Uniune vamală
c. Piaţă comună
108. Gradul de integrare europeana ce presupune politici economice comune pentru statele
membre, poartă denumirea de:
b. Uniune vamală
c. Piaţă comună
1. Daca presedintele Statelor Unite ar avea autoritatea legala de a modifica ratele de impozitare in
cadrul anumitor limite sau de a initia previziuni de cheltuieli aprobate anterior de catre Congres ori
de cate ori el sau consilierii lui ar ajunge la concluzia ca cererea agregata este neadecvata, politica
fiscala ar deveni:
a. un mult mai eficient instrument pentru influentarea alegerilor
2. Tehnica fundamentala utilizata de Banca Centrala pentru a modifica rezervele excedentare ale
bancilor comerciale in vederea controlului cresterii stocului de bani este:
a. achizitionarea sau vanzarea de obligatiuni
3. Recesiunile se produc atunci cand:
a. sunt interpretate gresit semnalele date de pret
4. Cantitatea de bani oferita populatiei de catre autoritatile monetare si sistemul bancar si cantitatea
de rezerve monetare ceruta de populatie:
a. este posibil sa difere in mod subsantial
5. Cel mai bun argument pentru restabilirea etalonului in aur, in Statele Unite, este acela ca:
a. astfel ar putea fi limitata capacitatea guvernului de a mari cantitatea de bani aflata in circulatie
6. Conditia aplicata de catre Banca Centrala tehnicii zilnice de control a stocurilor de bani este
reprezentata de:
a. operatiuni pe piata libera
7. Inflatia este:
a. o politica a autoritatilor monetare
8. Guvernul federal poate functiona avand deficite foarte mari mai multi ani la rand, fara a se
confrunta cu riscul falimentului, in timp ce New York-ul nu poate face acest lucru deoarece guvernul
federal:
a. Are autoritate asupra procesului de furnizare a banilor si de aceea poate crea mijloace cu care sa
achite datoriile
9. Cand Banca Centrala vinde obligatiuni, atunci:
a. Banii respectivi sunt scosi din circulatia economica
10. Care dintre urmatoarele afirmatii este adevarata?
a. Ponderea fluxurilor de export generate de tarile dezvoltate, in totalul exporturilor mondiale, este
in scadere
11. In timpul Marii Crize din anii 1930 in SUA:
a. Volumul de moneda aflata in circulatie a scazut
12. Ceea ce utilizam astazi ca „mijloc de schimb" este format in intregime din:
a. Obligatiile institutiilor de incredere
13. Banca Centrala poate mari rezervele excedentare ale bancilor comerciale prin:
a. Diminuarea cerintelor privind rezervele legale
b. Achizitionarea de obligatiuni de la stat
c. Extinderea creditelor pentru bancile comerciale
d. Oricare din metodele enumerate mai sus
14. O politica fiscala contraciclica va produce:
a. Deficite atunci cand scade PIB
15. Autorii sustin ca principala cauza a Marii crize economice a fost:
a. Extinderea acordarii de credite pe parcursul anilor 1920, insotita de politica monetara

reductionista, care au facut inevitabila criza.
16. Cel mai important mijloc de schimb utilizat in prezent in Statele Unite este reprezentat de:
a. depozite verificabile
17. In anul 2011, populatia totala a unei tari era de 20 milioane locuitori, din care populatia in afara
varstei de munca era de 10 milioane. Daca din populatia apta, 1 milion reunta la cautarea unui loc de
munca, iar rata somajului este de 7%, atunci:
a. Numarul somerilor este 630.000 de persoane
Rationament:
Rata somaj = Nr. someri/Pop. activa *100
7% = Nr. someri/9.000.000 *100
Nr someri = 0,07*9.000.000 = 630.000 persoane
18. Intarzierile de programare care trebuie prevazute si controlate daca se vrea ca managementul
cererii agregate sa reprezinte o tehnica de stabilizare eficace sunt intarzierile dintre:
a. Actiunea de a solutiona problema si efectele ei asupra deciziilor privind cheltuielile si productia
b. Inceputul unei probleme si recunoasterea acelei probleme
c. Recunosterea problemei si actiunea de solutionare a cesteia
d. Toate de mai sus
19. Daca un client al unei banci oarecare are un card de credit cu care cumpara un computer cum
variaza agregatele monetare?
a. Nici M1, nici M2 nu se modifica
20. Tururile frecvente de alegeri ii determina pe politicieni sa prefere politicile care vor produce:
a. Beneficii pe termen scurt si costuri pe termen lung
21. Cantitatea de bani oferita populatiei de catre autoritatile monetare si sistemul bancar si
cantitatea de bani reala detinuta de populatie:
a. Sunt intotdeauna si in mod necesar egale

22. Care din urmatoarele intrebari este falsa?
a. Prin specializare si comert exterior firmele nu pot obtine economii de scara, deoarece producerea
pentru export determina costuri suplimentare
23. Un operator de bursa cumpara 500 de actiuni Antibiotice S.A. Iasi la 200 lei/bucata si vinde 700
actiuni Banca Transilvania S.A. la 500 lei/bucata, ambele pe baza de contracte cu scadenta la 6 luni. In
momentul executarii contractului, cursul actiunilor Antibiotice S.A. Iasi este de 250 lei/bucata, iar al
actiunilor Banca Transilvania S.A. este 400 lei/bucata. Care va fi rezultatul pe ansamblul acestor
operatiuni:
a. castiga 95.000 lei
Rationament: 500 * (250-200)=25.000
700 * (500 – 400) = 70.000
Castiga deoarece cursul de la vanzare este mai mic: 25.000+70.000=95.000 lei
24. In sistemul formelor regionale de comert liber:
a. Pietele interne presupun libera circulatie a bunurilor serviciilor si a factorilor de productie- capital
si munca
25. Schimbari ale ratelor de impozitare sau ale cheltuielilor guvernamentale au o probabilitate mica
de a reprezenta tehnici de stabilizare eficiente pentru ca:
a. Procesul politic prin care taxele propuse sau cheltuielile modificate trebuie sa fie aprobate este
prea lent si devine prea subiectul unor tensiuni conflictuale
26. Conform textului, principala intrebare care ii imparte pe cei care nu se pot pune de acord asupra
rolului adecvat al statului in economie este:
a. Cat de bine functioneaza pietele?
27. Intarzierile „sincronizate" care trebuie anticipate si controlate daca este necesar ca
managementul cererii agregate sa fie o tehnica de stabilizare eficienta sunt acele intarzieri dintre:
a. Actiunea de a solutiona problema si efectele ei asupra deciziilor privind cheltuielile si productia
b. Recunoasterea problemei si actiunea de solutionare a acesteia
c. Aparitia unei probleme si recunoasterea acelei probleme
d. Toate variantele de mai sus
28. Achizitionarea de catre bancile Rezervei Federale a unor obligatiuni de stat detinute anterior de
catre populatie:
a. Mareste rezervele bancilor comerciale
29. Un comerciant englez importa imprimante din Coreea de Sud, pentru care plateste
producatorului coreean un pret de 250 USD/buc. Presupunem ca producatorul coreean asigura
livrarea produselor pana la sediul importatorului, in timp ce taxa vamala pe care Marea Britanie o
aplica importurilor de imprimante din Coreea de Sud este de 20%. In conditiile in care echivalentul in
lire sterline a 50 USD/buc acopera cheltuielile de distributie a produsului pe piata, putem aprecia ca
pretul minim la care comerciantul englez ar fi dispus sa vanda o imprimanta este egal cu echivalentul
in lire sterline a:
a. 350 USD
Rationament:20% * 500 = 100
500 + 100 +100 = 700
70 * 5 = 350
30. Politica keynesiana:
a. A presupus contractarea de imprumuturi si cheltuirea lor de catre guvern
31. Operatiunile pe piata financiara primara sunt mijlocite de cele mai multe ori de catre:
a. Banci
32. Privita la modul general, piata financiara sau piata capitalului, cuprinde:
a. Ansamblul tranzactiilor care au drept obiectiv mobilizarea si plasarea fondurilor financiare

disponibile si necesare, inclusiv reglementarile si institutiile legate de derularea acestora
33. Distinctia facuta intre piata muncii nationala si cea locala are in vedere:
a. Tipul serviciilor de munca tranzactionate, de inalta calificare, ce nu pot fi oferite decat de persoane
cu pregatire superioara sau de calificare mai redusa, ce pot fi oferite de persoane disponibile pe plan
local, cum ar fi instalatori, mecanici auto, zidari, etc
34. Capitalul real:
a. Se valorifica in procesul de productie
35. Politicile anti-inflationiste:
a. Nu sunt avantajoase pentru guverne, limitand finantarea cheltuielilor guvernamentale
36. Din 1931 pana in 1939, rata oficiala a somajului in Statele Unite ajungea in medie la:
a. 19%
37. Modalitatea de baza prin care se realizeaza creatia monetara este:
a. Emiterea de moneda suplimentara de catre Banca Centrala
38. Dintre urmatoarele argumente impotriva restabilirii etalonului in aur in Statele Unite, cel mai
convingator este probabil acela ca:
a. Statul ar putea foarte usor anula etalonul in aur oricand i-ar constange politicile
39. Termenul „politica fiscala" inseamna:
a. Manipularea bugetului federal in incercarea de a manipula economia nationala
40. Daca masa monetara creste prea mult, urmarea cea mai probabila va fi:
a. Inflatia
41. O crestere a cererii pentru garantiile la depozite oferite de bancile comerciale, in conditiile in care
alte variabile raman constante, determina o crestere:
a. Atat pentru M1, cat si pentru M2
42. Care dintre urmatoarele este cel mai serios obstacol pentru obtinerea unor informatii relevante
in timpul pe care politicile fiscale sau monetare il au la dispozitie pentru a avea efecte complete
asupra cheltuielilor private si deciziilor de productie?
a. Faptul ca intarzierile in programare variaza in functie de cat de mult sau cat de putine informatii
sunt puse la dispozitia publicului
43. Conceptul de „cerere de bani" se refera la cantitatea de bani pe care oamenii o doresc:
a. Sa o detina
44. Inflatia permite unui numar mare de indivizi sa:
a. Sa consume mai mult decat au economisit
45. Somajul frictional:
a. Apare prin initiativa persoanelor de a parasi locul de munca, cu scopul de a identifica un altul, mai
bine platit
46. Procesele politice democratice stimuleaza politicile publice:
a. Care ofera beneficii doar unor grupuri de interese bine organizate si informate pe termen scurt
47. Mecanismele monetare evolueaza in societate chiar si in lipsa asistentei sau a autorizarii
guvernelor, pentru ca:
a. Utilizarea banilor le permite oamenilor sa-si mareasca avutia prin intermediul comertului
48. In conditiile in care, in anul 2012, importurile Romaniei au fost de 9.000 mld. euro, in timp ce
valoarea totala a exporturilor a fost de 7.200 mld. euro, balanta comerciala prezinta o rata de
acoperire de:
a. 80%
Rationament:
Rata de acoperire= Valoarea exporturilor/Valoarea importurilor * 100
Rata de acoperire = 7,200/9.000 * 100 = 80%
49. Conform manualului, capitalismul global:
a. Este un sistem economic si politic
50. In Statele Unite, productia si venitul real au scazut in perioada 1923-1933 cu aproximativ:
a. 30%
51. Banii:
a. Reprezinta un mijloc de schimb general accepatat
52. Profitul potential al bancii este dat de diferenta dintre:

a. Dobanzile practicate la creditele acordate si dobanzile platite pentru conturile de economii ale
clientilor
53. Bancile aflate sub reglementarea statului sunt limitate in capacitatea lor de a crea bani prin:
a. Cantitatea rezervelor lor si cerintele privind rezervele stabilite de stat
54. Unii economisti sustin ca politica monetara este mai putin eficace in contracararea unui declin
economic decat in contracararea unei expansiuni economice rapide si excesive pentru ca:
a. Banca Centrala poate mari rezervele bancare, dar nu poate obliga bancile sa dea cu imprumut din
rezervele lor
55. O persoana achizitioneaza 50 de obligatiuni cu o valoare nominala de 1000 lei fiecare, cu

scadenta peste 3 ani. Venitul fix anual (cuponul) adus de fiecare obligatiune corespunde unei rate a
dobanzii de 20%. Care este cuponul incasat de persoana respectiva in 3 ani:
a. 30.000 lei
56. O „recesiune" poate fi cel mai bine perceputa ca:
a. O incetinire neintentionata si perturbatoare a ratei de crestere economica
57. Falimentele pe scara larga inregistrate de bancile din Statele Unite in timpul recesiunii lungi si
profunde din anii 1929-1933:
a. Au obligat multi oameni sa isi reduca cheltuielile totale
58. In lunile ianuarie, februarie si martie, rata luanara a inflatiei a fost de 2%. In aceste conditii rata
infaltiei pe cele trei luni a fost de:
a. 6,12%
Rationament: (1+0,02)^3 = 1,0612 *100 = 106,12 – 100 = 6,12%
59. Schimbarile de la nivelul ratelor de impozitare sau al cheltuielilor guvernamentale au o

probabilitate mica de a fi niste tehnici eficiente de stabilizare pentru ca:
a. Procesul politic prin care taxele propuse sau cheltuielile modificate trebuie sa fie aprobate este
prea lent si devine prea des subiectul unor tensiuni conflictuale
60. Daca toata productia ar fi compusa din produse realizate la comanda:
a. Recesiunile ar fi mult mai puternice ca intensitate
61. Expansiunea creditelor determinata de Banca Centrala:
a. Reduce rata dobanzii de pe piata monetara
62. Politicile economice de stat reflecta foarte clar
a. Interesele celor aflati la putere
63. Mai ales in perioadele de razboi, guvernele sunt tentate sa suplimenteze cantitatea de moneda.
Aceasta masura are drept consecinte:
a. Apare inflatia
64. Somajul este considerat drept un esec al pietei. Pentru diminuarea sa, putem enumera
urmatoarele masuri:
a. Stimularea investitiilor, publice si private deopotriva
65. Ce limiteaza capacitatea unei banci nereglementate de a continua sa creeze bani pe perioada
nedeterminata?
a. Abilitatea sa de a mentine increderea oamenilor in valoarea constanta a garantiilor sale
66. O persoana care isi ia al doilea job demonstreaza astfel un nivel ridicat al cererii pentru:
a. Venit
67. Evolutia activitatii bursiere, reflectata de indicele de bursa, poate sa arate:
a. O directie ascendenta ( o piata „sub semnul taurului” sau bull market)
68. Legea lui Okun spe ca:
a. Exista o relatie negativa intre rata somajului si nivelul productiei
69. Marea criza din 1929-1933 a fost determinata de:
a. Cresterea productiei
70. Recesiunea este cel mai bine definita ca o perioada care:
a. Apar scaderi neintentionate in ceea ce priveste angajatii, productia si veniturile
71. O crestere a cererii de bani din partea populatiei sugereaza ca:
a. Oamenii doresc sa detina mai multa cantitate de moneda si sa isi pastreze balante medii mai mari
in conturile lor bancare
72. Operatiunile cu prima simpla „a la hausse"
a. Ofera posibilitatea cumparatorului de a alege intre executarea sau realizarea contractului in

functie de situatia existenta la termenul de scadenta
73. Masa monetara totala aflata in circulatie creste atunci cand:
a. Bancile creeaza moneda prin acordarea de noi credite
74. Banii si venitul difera prin faptul ca banii sunt:
a. Un stoc la un moment dat, in timp ce venitul este un flux de-a lungul unei perioade de timp
75. Lichiditatea in sistemul bancar poate fi asigurata si de:
a. Rezerva minima obligatorie
76. Cand Banca Centrala cumpara obligatiuni, atunci:
a. M1 creste
77. In luna martie, aprilie si mai, rata lunara a inflatiei a fost de 4%. In aceste conditii, rata inflatiei pe
cele trei luni a fost de:
a. 12,4%
78. Diferentele dintre cantitatea de bani pe care populatia doreste sa o detina si cantitatea de bani
pe care le-o pune la dispozitie Banca Centrala:
a. Incurajeaza oamenii sa isi modifice cheltuielile, economiile si deciziile de investitii astfel incat sa
poata genera instabilitate economica
79. Modul de gandire economic previzioneaza ca daca majoritatea celor care voteaza intr-o
democratie vor sa fie reduse cheltuielile guvernamentale totale:
a. Este posibil ca acestea sa nu fie reduse deloc, pentru ca acest lucru nu este posibil din punct de
vedere politic
80. Principalul avantaj pe care il aveau monedele de metal asupra pieselor din metal neprelucrat era:
a. Acela ca erau mult mai usor sa determini cantitatea si calitatea metalului continut de monede
81. Daca un client al unei banci oarecare transfera 1000 de dolari dintr-un cont de credit intr-un cont
de economii:
a. M2 ramane neschimbat dar M1 scade
82. Daca agentiile guvernului federal au permisiunea de a utiliza politica fiscala si/sau monetara
pentru a asigura niveluri ridicate ale productiei si ocuparii fara a crea inflatie, ele trebuie sa fie
capabile sa influenteze:
a. Pib-ul real si nivelul preturilor in mod independent unul de celalalt
83. Caracterul preponderant negativ al inflatiei deriva din:
a. Distorsionarea preturilor relative
84. Politica fiscala ar putea fi deosebit de eficienta in implementarea politicii monetare in conditiile in
care managerii politicilor monetare ar dori sa mareasca cheltuielile totale, dar:
a. Bancile comerciale doresc sa creasca numerul imprumuturilor acordate
b. Populatia este dispusa sa contracteze mai multe credite
c. Cererea de bani a populatiei a crescut
d. Toate variantele sunt corecte
85. Realitatea atesta existenta unei neconcordante permanente intre structura cererii si ofertei de
munca. Aceasta poate fi explicata pe baza:
a. Procesul de restructurare permanent pe care il cunoaste economia
86. Hartia care promitea plata catre titular a unei cantitati specifice de moneda se numea:
a. Bilet de banca
87. Sa presupunem ca putem aprecia nivelul inflatiei dintr-o tara pe sama unui cos de consum format
din bunuri alimentare (cu o pondere in cos de 25%), bunuri industriale (cu o pondere de 35%) si
servicii. Stiind ca rata cresterii preturilor bunurilor alimentare a fost de 6%, indicele de crestere a
preturilor bunurilor industriale a fost de 109% si rata de crestere a tarifelor pentru servicii a fost de
3%, calculati rata inflatiei.
a. 5,8%
88. Detinatorul de actiuni are dreptul:
a. De a obtine dividend
89. Principalul avantaj pe care detinerea de bani il furnizeaza persoanelor care aleg aceasta actiune
este:
a. Flexibilitatea care insoteste licgiditatea
90. Transferul prin cec al unei cereri de depunere scrisa la o banca catre o alta banca care nu dispune
de rezerve excedentare confera bancii care il primeste responsabilitati suplimentare:
a. Si rezerve excedentare
91. Daca nu li se solicita prin lege bancilor sa detina rezerve egale cu un anumit procent din
depozitele lor:
a. Autoritatile monetare ar considera ca este mult mai dificil sa controleze cresterea stocului de bani
92. Rata dobanzii pe care bancile Rezervei Federale o incaseaza de la bancile membre este denumita:
a. Rata de discont
93. Istoria banilor arata ca multe societati au ales metale precum cuprul, argintul si aurul ca mijloc
preferat de schimb pentru ca aceste metale:
a. Erau divizibile
b. Erau transportabile
c. Erau durabile
d. Erau rare
e. Toate
94. Detinerea de rezerve de bani:
a. Ofera celor care o desfasoara un serviciu a carui valoare depaseste costul platit
95. Desi exista multe dezacorduri in randul economistilor referitor la cauzele si remediile pentru
inflatie, exista un acord general asupra faptului ca:
a. O rata excesiva de crestere a stocului national de bani va cauza inflatie
96. Cum variaza agregatele monetare atunci cand un client al unei banci oarecare achita un credit?
a. M1 si M2 scad
97. Rata somajului reprezinta raportul procentual intre:
a. Populatia somera si populatia activa
98. Bancilor comerciale li se permite sa creeze bani pentru ca:
a. Publicul este dispus sa accepte garantiile bancii in schimbul altor bunuri
99. Compararea randamentului titlurilor financiare cu nivelul ratei dobanzii impune o decizie
favorabila de cumparare in urmatoarele situatii:
a. Nivelul randamentului este mai mare decat rata dobanzii
100. Principala functie a rezervelor care sunt solicitate a fi pastrate de catre banci este aceea de:
a. A le constrange capacitatea de a crea bani
101. Bancile comerciale extind creditele acordate clientilor prin:
a. Acordarea de imprumuturi din rezervele in exces
102. Politica anti-inflationista presupune:
a. Abandonarea expansiunii monetare
103. In „Manifestul Partidului Comunist" din 1848, Marx si Engels au descris „crizele comerciale" sau
recesiunile ca pe o absurditate pentru ca:
a. Sistemul parea a se fi prabusit ca rezultat al productiei excesive
104. Un dolar din noile rezerve excedentare furnizate sistemului bancar permite acestui sistem sa
creeze:
a. Mai mult de un dolar sub forma de bani noi
105. Modalitatea de baza prin care oferta de bani creste este prin:
a. O crestere de ansamblu a volumului imprumuturilor acordate de bancile comerciale
106. Alternativa la utilizarea banilor ca mijloc de schimb este:
a. Barterul
107. Daca un client retrage 5000 euro dintr-un cont la vedere si ii depune intr-un cont la termen cum
variaza agregatele monetare?
a. M1 scade cu 5000 iar M2 nu se modifica
108. Rata dobanzii pe care Banca Centrala o vizeaza in incercarile sale de a exercita controlul asupra
sistemului monetar, rata fondurilor federale, este rata dobanzii la care:
a. Bancile comerciale imprumuta rezervele unele de la altele
109. Atunci cand publicul depune bani in conturile de economii in bancile comerciale:
a. M1 scade dar M2 nu se modifica
110. Ce inteleg autorii prin sintagma „boom artificial si nesustenabil"?
a. Extinderea creditarii, neinsotita de a crestere a economiilor, alimenteaza cresterea investitiilor in

afaceri neprofitabile
110. Care este caracteristica esentiala a unui bun utilizat ca bani?
a. acceptabilitatea
112. Echilibrul monetar determina stabilitatea:
a. Puterii de cumparare
113. Cei mai vechi bani din hartie erau cei emisi de banca, tipariti cu ornamente pentru a impiedica
falsificarea lor si:
a. Promiteau sa plateasca o suma anume de moneda metalice la cerere
114. Care dintre urmatoarele institutii creaza banii din economia romaneasca?
a. Banca Nationala a Romaniei
115. Bancile comerciale creeaza bani:
a. Facand imprumuturi
116. Cursul valutar conventional:
a. Este stabilit unilateral de autoritatile monetare nationale in functie de diversi factori economici,
politici, sociali si institutionali, interni si externi
118. In conditiile in care rata naturala a somajului este de 6,2%, iar PIB creat in economie reprezinta
doar 96,8% din venitul national potential, conform legii lui Okun, rata estimata a somajului este de:
a. 7,8%
Rationament: Re=6,2-0,5 (100 – 96,8)
Re = 6,2 + 1,6 = 7,8%
119. Managementul cererii agregate prin intermediul politicii fiscale are ca scop controlul fluctuatiilor
nedorite ale productiei si venitului prin schimbarea:
a. Cheltuielilor si taxelor de stat
120. Expansiunea monetara transfera putere de cumparare:
a. De la ultimii utilizatori ai „banilor ieftini” la sectorul public si sistemul bancar
121. Populatia totala a unei tari este de 22.000.000 persoane,din care 2.500.000 sunt pensionari si
3.000.000 sunt copii sub 15 ani. Stiind ca 1.500.000 persoane apte de munca, nu au loc de munca, iar
dintre acestia 300.000 renunta la cautarea unui loc de munca si 50.000 emigreaza atunci:
a. Populatia ocupata este de 15.000.000
122. Banii furnizeaza servicii pentru oameni:
a. Doar atunci cand sunt cheltuiti, cat si atunci cand sunt economisiti
123. Institutia care poate acorda credit bancilor poarta denumirea de:
a. Banca Centrala
124. O persoana care decide sa amane achizitia de mobila noua pentru a vedea daca preturile vor
scadea demonstreaza existenta unei cereri ridicate de:
a. Bani
125. Rata solicitata a rezervelor:

a. Functioneaza ca o constrangere asupra imprumuturilor acordate de banci
126. Piata capitalului pe termen scurt este o piata interbancara:
a. Prin care se imprumuta bancile intre ele, realizand o functie de compensare a excedentului si
deficitului de lichiditati bancare
a. Diminuarea creditelor pentru bancile comerciale
128. Daca Banca Centrala cumpara obligatiuni de la populatie, atunci banca:
a. Mareste oferta de bani si rezervele bancilor comerciale
129. Functionarii Rezervei Federale, insarcinati cu responsabilitatea de a regla, la nivelul economiei,

cantitatea de bani aflata in circulatie, se lovesc de o sarcina dificila:
a. Deoarece bancile si populatia se comporta intr-o maniera care contracareaza initiativele Bancii
Comerciale
b. Deoarece la nivel general se accepta ca Banca Centrala sa atinga alte obiective, care s-ar putea afla
in conflict
c. Deoarece nu exista un acord complet referitor la rata de crestere dezirabila a ofertei de bani la un
moment dat
d. Deoarece nu exista un acord complet refiritor la mijloacele pe care Banca Centrala ar trebui sa le
utilizeze pentru a-si atinge obiectivele
e. Toate
130. Un amendament constitutional care solicita un buget federal anual echilibrat:
a. Le-ar cere Congresului si presedintelui sa ia din cand in cand decizii destabilizatoare privind bugetul
131. Afirmatia ca autoritatile monetare nu ar face decat sa „intinda coarda" (grabind lucrurile) daca
ar incerca sa anuleze recesiunea prin extinderea stocului de bani sugera ca:
a. Bancile comerciale nu vor dori sa mareasca nivelul creditelor pana la capacitatea lor legala pe
parcursul recesiunii
132. Lectia pe care a predat-o analiza Keynesiana dupa Marea Criza din anii 1930 a fost aceea ca:
a. Deficitele sunt bune pentru economie
133. Echilibrul monetar reprezinta :
a. Un echilibru intre cererea si oferta de moneda
134. Cantitatea de bani oferita de autoritatile monetare:
a. Este posibila sa fie mai mare decat cantitatea pe care populatia doreste sa o detina
b. Este posibil sa fie mai mica decat cantitatea pe care populatia doreste sa o detina
c. Va fi intotdeauna egala cu cantitatea detinuta de catre populatie
d. Toate
135. Expansiunea monetara:
a. determina cresterea ratei somajului pe termin scurt
Grile
1. Marea Criza din anii 1930 a fost mai grava si mai indelungata in:
a. SUA
2. Prin programul sau Keynes propunea:
a. O politica fiscala care sa duca la bugete echilibrate in fiecare an
3. Lichiditatea in sistemul bancar poate fi asigurata de:
a. scaderea ratei inflatiei
4. Inflatia este generata de:
a. banca centrala care injecteaza prea multi bani in economie
5. Distorsionarea sistemului preturilor relative este o consecinta a:
a. Scaderii artificiale a ratei dobanzii
6. Sursa inflatiei se gaseste in:
a. reducerea artificiala a ratei dobanzii de catre autoritatile monetare
7. Atat timp cat individul prefera castigurile salariale suplimentare timpului liber, atunci:
a. Avem de-a face cu un efect de venit negativ
8. Cand rata dobanzii scazuta in mod artificial incepe sa creasca oamenii de afaceri constata:
a. ca inregistreaza costuri si pierderi economice mari
9. Care din urmatoarele afirmatii este adevarata?
a. In comertul international, tendinta este de crestere a nivelului protectiei medii in cazul economiilor
in dezvoltare
10. Cand pretul capitalului scade:
a. Costul productiei scade, ducand la scaderea ofertei de bunuri si implicit la scaderea cantitatii
cerute de forta de munca ceea ce se numeste efect de scara negativ.
11. Riscul investitiilor in hartii de valoare
a. este rezultatul incertitudinii pe care o presupune anticiparea fluxurilor de venituri viitoare
12. Sa presupunem ca vi se aproba cererea pentru un credit de 500 de dolari, iar ofiterul de credite
intocmeste un borderou de depunere pe numele dumneavoastra, pe care il semneaza si il inmaneaza
casierului bancii. Care din afirmatiile urmatoare este adevarata?
a. banca a creat cei 500 de dolari pe care vi i-a imprumutat

13. Pe piata financiara secundara:
b. se tranzactioneaza titluri de valoare pe termen lung emise anterior
14. O persoana se incadreaza in categoria someri daca:
a. Ramane fara loc de munca si se afla in cautarea unui alt serviciu
15. Politicile fiscale si monetare contractioniste:
a. Vor influenta productia si ocuparea fortei de munca mai repede decat vor determina modificarea
nivelului preturilor
16. Decalajul de timp dintre masurile de politica monetara sau fiscala si efectele lor:
a. nu reprezinta o constanta care poate fi masurata
17. Specializarea internationala si schimbul:
a. ofera posibilitatea obtinerii de castiguri ca rezultat al economiilor de scara
c. cresterea ratei rezervelor obligatorii
19. Pe piata muncii, raporturile dintre vanzatori si cumparatori:
a. Sunt reglementate prin acte normative si acorduri incheiate intre exponentii intereselor
angajatilor, angajatorilor si uneori si ale puterii publice
20. Actiunea reprezinta:
c. un activ financiar cu venit fex
21. O consecinta a recesiunii este aceea ca:
a. Se va inregistra o incetinire neintentionata a ritmului de crestere economica
23. Convingerea ca banii trebuie sa aiba o justificare pentru a avea valoare ridica intrebarea ce
anume se afla in spatele justificarii pentru a oferi aceasta valoare. Care afirmatie din urmatoarele nu
este adevatara?
a. stocul de aur existent la Banca Nationala justifica valoarea banilor
24. Echilibrul monetar determina:
a. Stabilitatea preturilor
25. Cotarea directa:
a. este data pentru o unitate sau 100 unitati in moneda straina, transformate in suma
corespunzatoare in moneda nationala
26. Care din urmatoarele afirmatii este adevarata:
a. comertul este principala componenta a relatiilor internationale

27. Emigrarea:
a. Poate fi considerata benefica, in momentul in care economia se afla in situatia de subocupare, dat
fiind faptul ca aceasta poate contribui la diminuarea presiunii si dezechilibrului pe piata muncii
28. Pe piata financiara se efectueaza tranzactii cu:
29. Protectionismul:
a. modifica raportul de schimb si avantajele comparative
30. Printre cauzele somajului se inscriu:
a. Sporirea cantitatii de munca ceruta pe piata muncii
31. Pe piata bursiera cererea de titluri:
c. provine din partea celor care dispun de capital banesc
32. O politica fiscala contraciclica presupune:
d. O reducere a incasarilor fiscale atunci cand scade PIB-ul
33. Dupa conceptia lui Marx si Engels capitalismul esueaza datorita:
a. contradictilor sale interne
34. Pe termn scurt, o politica anti-inflationista adecvata:
a. conduce la scaderea consumului
35. Care dintre urmatoarele masuri pot fi considerate drept apte sa combata problema somajului?
a. interventia statului in economie orientata catre stimularea cererii agregate
36. Migratia zilnica:
a. poarta de asemenea numele de navetism
37. Reducerea ratei dobanzii pe piata monetara determina:
a. cresterea cursului titlurilor de valoare
38. Piata financiara mobiliara este o componenta a:
a. pietele capitalului pe termen mijlociu si lung
39. Politicile monetare si fiscale expansiniste:
a. sunt atragatoare pentru alegatori
40. Cursul de schimb real:
a. este un curs fix , stabilit de autoritatile monetare nationale
41. Situatia de ocupare deplina a fortei de munca exista atunci cand:
a. Rata cirenta a somajului este egala cu rata naturala a somajului
42. Daca Banca Centrala cumpara obligatiuni atunic:

b. bancile comerciale pot reduce rata dobanzii si pot acorda mai multe credite
43. Cand efectul de venit domina efectul de substitutie in comportamentul salariatului:
a. Curba ofertei individuale de munca se realizeaza spre stanga
44. In perioadele de recesiune oamenii prefera:
a. Sa detina mai multi bani in numerar
45. Care din urmatoarele afirmatii este adevarata:
a. se pot obtine castiguri din comert si daca nu exista avantaje absolute dar exista avantaje reale
46. Cererea de munca:
a. Depinde de pretul fortei de munca
Grile seminar
1. Superioritatea enorma a unor sisteme econimice asupra altora in conditiile economiei

contemporane s-a dovedit a depinde in exclusivitate de:
a. Inzestrarea diferita a resurselor naturale
b. Raportul dintre populatie si spatiul geografic ocupat
d. Superioritatea actuala este mostenita de la tarile care au fost bogate in cele mai vechi timpuri
c. Capacitatea coercitiva superioare, in specila determinate de inzestrarea superioare a armatei
Nici una
2. Daca intr-o economie, rata rezervelor minime obligatorii este de 5%, iar o banca comerciala isi
creste depozitele cu 100 lei, atunci masa monetara
a. Va creste cu 2000 lei
Rationament: 100/5% = 2.000
3. Inflatia nu ar aparea in conditiile in care totalitatea schimburilor ar avea loc prin intermediul:
a. Trocului
4. Printre efectele fenomenului inflationist nu putem amintii:
a. Pe termen scurt scade gradul de prosperitate al natiunii
5. Politica anti-inflationista:
a. Presupune crestrea nivelului dobanzilor, ceea ce va conduce la scumpirea creditelor
6. Prin politicile expansioniste se obtin:
a. Aspecte pozitive pe termen scurt
7. La o rata a rezervelor obligatorii de 12%, o banca comerciala cu conturi curente de 200 mil de
dolari, trebuie sa detina efectiv
a. 24 mil dolari
Rationament: 200*12% = 24
8. Cererea de munca este reprezentata de:
a. Angajatori
9. Miscarea naturala a fortei de munca este cauza principala a :
a. Somajului frictional
10. Piata financiara secundara:
a. Presupune tranzactii realizate prin intermediul burselor de valori
11. Un factor extrem de important pentru cursul obligatiunilor este rata dobanzii deoarece:
a. Cresterea sa reduce cererea pentru titluri si determina micsorarea cursului acestora pe piata
bursiera
12. Schimbarile de la nivelul ratelor de impozitare sau al cheltuielilor guvernamentale au o

probabilitate mica de a fi niste tehnici de stabilizare pentru ca:
a. Procesul politic prin care taxele propuse sau cheltuielile moficate trebuie aprobate este prea lent si
devine des subiectul unor tensiuni conflictuale
13. Achizitionarea unei obligatiuni:
a. Asigura un venit anul cert
14. Marea Criza economica a fost cauzata in special de:
a. Extinderea acordarii de credite pe parcursul anilor 1920, insotita de politica monetara

reductionista
15. Daca rata somajului dintr-o tara este 8% iar rata curenta a somajului este 10% intalnim:
a. Subocupare a fortei de munca
16. Oferta de munca este reprezentata de:
a. Lucratori
17. Somajul natural include:
a. Somajul structural si somajul frictional.
Bani
BANI – sunt cei care pun in miscare comertul national si mondial.
EVOLUTIA BANILOR
- Mijloc de schimb – metale rare (cupru, bronzul, argintul si arutil)

- Senioraj – transformarea lingourilor din metal in monede, aurarul pastreaza o parte din
monede
- Chitantele emise de aurari – PRIMA FORMA DE BANI DE HARTIE – fiindca ele erau acceptate
de vanzatorii de bunuri si serviciu ca mijloc de plata
- Biletele de banca – emise de banca centrala
EVOLUTIA BANILOR – CURS
- TROCUL – schimb de bunuri

- Monedele rare
- Transformarea metalelor pretioase in monede – SENIORAJ
- MONEDA HARTIE (MIJLOC DE SCHIMB DE PLATA) in schimbul lingourilor (chitante oferite de
aurari care certificau existenta de depozit a metalelor pretioase)
- Aparitia bancilor – banii cu dobanda, sub forma chitantelor –bilete de banca (promisiunea
emitentului de a achita posesorului o cantitate de moneda metalica)
- Moneda hartie- hartie moneda – nu permite nicio plata in metal pretios, circula in baza
increderii
MONEDA FIDUCIARA
- Moneda hartie- initiala avea justificare in metal pretios

- Hartia moneda de astazi circula in baza unui acord si a increderii
- Capacitatea bancilor centrale de a emite banci fara acoperire este contestata prin riscurile
pe care le presupune
Caracteristica principala a banilor ACCEPTABILITATEA
MITUL MONEDEI FIDUCIARE
Un obiect se transforma in bani prin faptul ca este efectiv acceptat si folosit de populatie ca
mijloc .
NATURA BANILOR DIN ZIUA DE AZI
Elementele pe care le folosim astazi ca mijloc de schimb reprezinta aproape exclusiv promisiuni ale
unor institutii de incredere
Exista substituite pentru numerar? Da, deoarece cel mai frecvent mijloc de schimb nu sunt banii in
numerar, ci banii din conturile curente – conturi deschide la institutiile financiare, din care se pot
transfera fonduri prin simpla completare a unui cec.
Ce folosim? Bancnote(numerar)+banii din conturile curente
Cati bani sunt dispobili in economie? SUA
- M1- masa monetara in sens restrans – insumand banii aflati in circulatie, conturile curente si
cecurile de calatorie.
- M2 – este M1 + depozite sub 100.000 de dolari si actiunile la fondurile naturale de pe piata
monetara cu amanuntul, ce permit investitii initiale mai mici de 50.000 de dolari.
- M2 masoara valoarea in dolari a activelor pe care publicul le poate transforma cu usurinta –
mijloc de schimb
MODIFICARI M2 FATA DE M1 – preferinta pop. cu privire la forma in care aceasta doreste sa-
si pastreze banii si activele monetare.
Ex transfer 500 dolari pe care i-ati imprumutat din contul curent intr-un cont de econimii
deschide la aceeasi banca de unde ati imprumutat. Ce se intampla cu masa monetara?
M1-scade cu 500 de dolari
M2-ramane neschimbat,fiindca M2 cuprinde tot ceea ce cuprinde M1.
Creditele bancare maresc M1.
Dorinta publicului de a pastra mai multi bani sau mai putini bani in conturile curente sau in cele de
economii va determina diferenta de crestere intre M1 si M2.
NATURA BANILOR CURS
Numerarul – componenta de banza a mase monetare
Biletele de banca – reflecta promisiuni de plata din partea bancilor centrale.
Numerarul este substituit din ce in ce mai mult de banii din conturile curente – inscrisuri bancare- in
economiile dezvoltate reprezinta principalul mijloc de schimb/plata
Conturile bancare- reprezinta tot promisiuni de plata din partea bancilor comerciale – pasiv entitate.
Principalele mijloace de plata BANCNOTELE SI BANII DIN CONTURILE CURENTE – reprezinta

promisiuni sau pasiev ale unor institutii de incredere.
Care este masa monetara din Romania?
- M1- masa monetara sens restrans – numerarul din circulatie, conturi curente depozite la
vedere
- M2 – masa monetara intermediara 214 mlrd. Lei, M1, depozite cu durata initiala de pana la 2
ani inclusiv (incluse si depozite rambursabile dupa notificare la cel mult 3 luni inclusiv)
- M3 – masa monetara in sens larg 216 mlrd. Lei, M2, alte institutii financiare
Daca o banca devine insolvabila se retrage de pe piata.
RRO – procentul din depozitele constituite de catre care trebuie sa ramana in numerar in seifuri sau
conturi la banca centrala (totalul pasivelor nu trebuie sa depaseasca un multiplu al rezervelor –
limitarea procesului de creditare)
--rezervele nu sunt purtatoare de dobanda – sunt percepute de banci ca taxe.
CREATIA MONETARA
Bancile comerciale pot crea bani fiindca populatia este dipusa sa accepte promisiunile bancii drept
plata.
Ceea ce poate fi creat poate fi si distrus
Se intampla ceva cu cantitatea banilor atunci cand rambursati imprumuturi?
Ex. –masa monetara aflata in circulatie scade cu 575 dolari
„ Moneda reprezinta bani doar daca este detinuta in afara sistemului bancar.”
- Se creeaza moneda – atunci cand bancile acorda imprumuturi si de distruge moneda atunci
cand clientii isi ramburseaza imprumuturile.
- Masa monetara totala aflata in circulatie creste in orice perioada in care bancile acorda noi
credite intr-un ritm mai mare decat cel de rambursare a creditelor bancare existente.
- Masa monetara totala aflata in circulatie scade atunci cand creditele bancare existente sunt
rambursate intr-un ritm mai accentuat decat cel de acordare a noilor credite.
CREDIBILITATEA SI INCREDEREA
Contul deschis la banca este un pasiv al bancilor o datorie fata de dumneavostra.
- Masa monetara nu cuprinde sumele din interiorul sistemului bancar.

- Inchiredea contului curent: masa monetara existenta scade iar masa monetara aflata in
circulatie creste.
- Banca cintrala – banca comerciala
- Populatia trebuie sa isi pastreze increderea intr-o anumita moneda, altfel nu o va mai
accepta.
Bancile reglementate: cerintele privind rezerva legala
Bancile nu au voie sa aiba pasive care sa depaseasca un anumit multiplu al rezervelor.
Rata rezervei obligatorii : procentul din rezervele unei banci care trebuie sa ramana in seifurile
sale sau in conturile pe care le are deschide la una dintre bancile curente.
!! Bancherii cauta oportunitati de profit investindu-si rezervele excedentare.
-rata rezervelor obligatori pentru bancile comerciale -mai mica de 10%
Rezerva federala – banca centrala SUA – agentie guvernamentala – o singura banca cu mai multe
sucursale (12 banci comerciale)
Rezervele impuse bancilor actioaneaza ca o restrictie asupra cresterii cantitatii de moneda aflata
in circulatie.
INSTRUMENTELE UTILIZATE DE REZERVA FEDERALA
Rata rezervei obligatorii este folosita ca regula impusa a sistemului bancar.
ATUNCI CAND O BANCA COMERCIALA SE IMPRUMUTA DE LA BANCA CENTRALA, EA PLATESTE

DABANDA PENTRU CREDITUL RESPECTIV, IAR RATA DOBANZII SE NUMESTE RATA DE SCONT.
RATA DE SCONT- rata perceputa de catre banca centrala de la bancile comerciale pentru credite
pe termen scurt.
Masa totala din economie determina modificarea ratei de scont.
Cresterea ratei de scont : ar limita capacitatea bancilor comerciale de a acorda mai multe credite
si ar conduce la reducerea masei monetare globale
- cresterea (reducerea) ratei de scont ar putea mari(reduce) masa monetara la nivel national.
OPERATIUNILE PE PIATA DESCHISA
Bancile contracteaza majoritatea imprumuturilor pe termen scurt de la alte banci pe piata

fondurilor federale.
Banca centrala incearca sa influenteze indirect celelalte rate ale dobanzii (mai ales rata la
fondurile federale) cumparand sau vanzand pe scara larga titluri de guvernul SUA.
- Cand banca centrala cumpara obligatiuni, bancile comerciale primesc bani, M1 creste, iar
rata dobanzii scade.
- Cand banca centrala vinde obligatiuni, bancile comerciale primesc obligatiuni, iar banca
centrala primeste bani – M1 scade, iar rata dobanzii creste.
Valoarea este o consecinta a raritatii
Raritatea- rezultatul determinat de cerere si de diponibilitatea limitata.
Exemple
Banca comerciala creeaza moneda? Da, bancile comerciale creaza moneda prin creditare, o
banca fiind dispusa sa creeze imprumuturi de care avem nevoie in schimbul promisiunilor pop.
de a rambursa la timp.
-creeaza moneda atat timp cat are credibilitate
Inflatia
De la troc la schimbul indirect.
Troc= schimb direct (bun contra bun)
In perioada trocului nu vorbim de inflatie.
Toate raporturile incrucisate de schimb intre bunuri formeaza sistemul preturilor relative.
SISTEUL PRETURILOR RELATIVE:
- Sistetizeaza informatii despre raritatea relativa a bunurilor.

- Transmite semnale esentiale ce ghideaza atat deciziile consumatorilor, cat si deciziile
producatorilor.
Preturile relative-raporturi de scimb dintre bunuri-se pot modifica oricand.
In conditii de troc: preturile nu pot creste toate in acelasi timp, nu poate exista o crestere
generalizata a preturilor. --- inflatia este legata de bani.
SENSUL INFLATIEI
Inflare=a umfla
Inflatie = legata de umflarea cantitatii de moneda
Crestere generalizata a preturilor – poate exista doar in conditiile exprimarii in bani a bunurior.
Producerea de bani este un monopol al bancii centrale, o institutie a statului.
Inflatia nu este o crestere generalizata a preturilor – efectul inflatiei.
Inflatia = o politica deliberata pusa in practica de detinatorii privilegiului de a multiplica volumul

insemnelor monetare.
Inflatia produce efecte doar atunci cand cantitatea de bani ce invadeaza sistemul economic se
propaga neuniform si impredictibil.
Inflatia apare atunci cand bancile centrale scad artificial rata dobanzii la care acorda imprumuturi
bancilor comerciale.
MECANISMUL CRESTERII GENERALIZATE A PRETURILOR
„banii ieftini” generalizeaza un boom pe termen scurt

- Intreprinzatorii si consumatorii au mai multi bani pentru a cumpara factori de productie si
bunuri de consum
- Pe termen scurt , creste cantitatea de bani nu si si cantitatea de resurse
- Intreprinzatorii si consumatorii liciteaza cu bani mai multi o cantitate relativ constanta de
factori de productie si bunuri de consum – preturile acestora incep sa creasca treptat
- Cresterea preturilor factoriale de productie determina sporirea costurilor proiectelor
investitionale si reducerea profitabilitatii acestora
- In scurt timp, multe proiecte investitionale incep sa nu mai fie profitabile, unele dintre ele nu
dispun de suficiente resurse pentru a ajunge sa produca
- Apare o criza financiara, apoi o criza economica
- Abandonarea proiectelor investitionale genereaza somaj
EFECTELE INFLATIEI
- INFLATIA CREEAZA ILUZIA CRESTERII PUTERII DE CUMPARARE
- INFLATIA DISTORSIONEAZA SISTEMUL PRETURILOR RELATIVE, CEEA CE CONDUCE LA
ALOCAREA DE RESURSE SPRE PROIECTE INVESTITIONALE „APARENT” PROFITABILE
- Inflatia redistribuie arbitrat puterea de cumparare – sunt avantajati primii consumatori,
intreprinzatori sau detinatori ai banilor tipariti
Cei mai avantajati: sectorul bancar si sectorul guvernamental
- Inflatia conduce la pierderea puterii de cumparare a unitatii monetare, dar si a puterii de
cumparare a anumitor entitati, indivizi ce folosesc moneda
- Inflatia ctioneaza ca un impozit deghizat
- Pe termen lung, inflatia scade prosperitatea natiunii deoarece modificarile haotice din
sistemul preturilor relative canalizeaza resursele spre proiecte investitutionale ce nu ajung
niciodata sa produca bunuri si servicii
- Resursele rare sunt risipite
- Inflatia conduce la modificari neanticipate ca „marimi” unitatii monetare, ceea ce da peste
cap calculele cotidiene ale oamenilor
- Inflatia descurajeaza conduita chibzuita, economisirea dar stimuleaza consumul imediat si
chiar distrugerea capitalului uman
- Inflatia incurajeaza indatorarea, consumul pe datorie
- Efectele „stimulative” sunt limitate, pe termen scurt si doar in favoarea catorva privilegiata.
POLITICI ANTI-INFLATIONISTE
o Consta in reducerea ritmului expansiunii monetare

o Este nepopulata deoarece, spre deosebire de inflatie produce mai intai efecte
negative „austeritatea”
o Inflatia pune in discutie natura productiei de bani (monopol discretionar al statului) si
tructura sistemului financiar-bancar din epoca moderna
Inflatia= scaderea de cumpare a banilor
Efect: cresterea generalizata a preturilor
Crediteaza banca centrala = nu, ofera credite celorlalte banci.
Avutia natiunilor: globalizarea si crestrea economica

Rati bogate, tari sarace
- Un sistem economic = reprezinta un sistem social prin intermediul caruia indivizii coopereaza
in vederea crearii si utilizarii resurselor, spre a-si satisface unii altora dorintele
- Diferentele dintre state din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economica
demonstreaza clar faptul ca unele sisteme economice functioneaza mai bine decat altele
De ce unele sisteme au performante mai mari decat altele?
- resurse naturale, dimensiunea teritoriului, marimea si/sau densitatea populatiei.
Cine este bogat si cine este sarac?
Clasificarea tarilor lumii (in functie de PNB/locuitor):
- Tari cu venit national ridicat: SUA, Canada, statele din Europa Occidentala, Japonia, Coreea
de Sud, Singapore, Australia, Noua Zeelanda, Istral, rati exportatoare de petrol (Brunei,
Kuweit, Qatar, EAU)
- Tari cu venit national mediu: statele din Armenia Latina (exceptand Nicaragua, Honduras,
Haiti si Guyana) , Africa de Sud si de Nord, majoritatea statelor din Orientul mijlociu, tari din
centrul si estul Europei, Thailanda, Malaezia, Indonezia si Filipine.
- Tari cu venit national redus (PNB/locuitor < 1.000 USD) : China, India, Pakista. Bangladesh,
Birmania, Cambodgia, Laos, Vietnam, statele cele mai sarace din cadrul fostei URSS, Albania,
Africa Centrala etc.
Cresterea economica = cresterea PIB-real pe termen lung
- Preconditia esentiala: ordinea sociala stabila (indivizii sa poata initia proiecte, avand
suficienta incredere ca vor fi capabili sa se bucure de rezultatele muncii lor)
- Dezvoltarea economica depinde de: -oameni – resurse – institutii (furnizeaza regulile jocului
in baza carora interactionm si obtinem castiguri de pe urma schimburilor)
Factori determinanti ai cresterii economice
Resursele umane – cantitatea dar mai ales calitatea lor – educatie si capitalul uman
Importanta cunostintelor—combustibilul isi are sursa in mintile noastre.
Capitalul :
- Importanta stocurilor de capital

Investitiile straine si comertul exterior
- importanta investitiilor straine si a comertului pentru cresterea economica
- riscurile investitionale
- Sprijinul financiar extern : -poate prezenta riscuri – investitiile private sunt preferate
- Tehnologia si procesul tehnic
- Resursele naturale – nu sunt un factor esential
Rolul statului :
- buna guvernare
- Institutii fundamentale – „regulile jocului”
- Economie de piata versus economie de comanda
Gradul de libertate economica = libertatea economica permite oamenilor sa-si caute avantajul
comparativ, sa porneasca motorul antreprenorial care pune in miscare mecanismul pietei
Indicele libertatii economice: cauta sa masoare politicile economice ale unei tari in materie de :
reglementare, practici de stabilitare a preturilor, politica monetara, politica fiscala si comertul
international.
Legatura dintre indicele libertatii economice si gradul de dezvoltare
- Nivel scazut de reglementare, prin stabilirea libera a preturilor, printr-o politica monetara
stabila, prin niveluri reduse ale impunerii si printr-o deschidere fata de schimbarile cu
exteriorul - sunt considerate ca avand grade mai mari de libertate economica
- Nivel ridicat de reglementare, un sistem de preturi administrative, o politica monetara
inflationista, niveluri ridicate ale impunerii si o capacitate fata de schimburile cu exteriorul –
grade mici de libertate economica
Experienta asiatica – cauzele cresterii economice din Asia
Coreea de Sud :
- PIB a crescut de aprox 28 ori, cu o rata medie anuala de circa 7,3 %

- Pib/ locuitor a crescut de aproximativ 15 ori, cu o rata medie anuala de circa 5,8
Cum se explica aceste performante?
- Atentie deosebita acordata educatiei, inclusic, instruirii femeilor

- Conectarea la economia mondiala
- Folosirea eficienta a fondurilor atrase din strainatate
- Concentrarea pe productia pentru export
- Oficialii guvernamentali au conclucrat cu industriasii pentru a influenta investirea resurselo in
domenii-cheie si pentru a dezvolta anumite industre
- Cheltuielile guvernamentale au fost mentinute la un nivel rezonabil
- Populatia a practicat o rata relativ ridicata a economisirii
- S-a tinut cont de domnia legii, desi coruptia a fost o problema, iar unele politici publice
disrectionare au deturnat fonduri publice de la altele intrebuintari.
Japonia si Taiwan
- Performante economice si politice economice aplicate similar celor inregistrate de Coreea de

Sud (Japonia) intra, chiar, in randul celor mai bogate tari
- Populatie educata, dispusa sa munceascca din greu si sa economiseasca
- Cadrul economic cu reguli ale jocului stabile
- Deschiderea fata de economia mondiala
- Absenta unor cheltuieli guvernamentale excesive si a unei inflatii rapide
- Utilizarea tehnologiilor dezvoltate de natiuni mai avansate din acest punct de vedere
Alte natiuni ale Asiei s-au descurcat mai putin bine… India (1960-2006)
- PIB creste de la 606 $ la 2.1225$ de numai 3,5 ori, ceea ce presupune un ritm anual de
crestere de sub 0,1%
- Explicatii posibile : cresterea demografica, disensiuni interne, conflicte cu vecinii, razboaie,
politicile aplicate de guvernul indian
- A manifestat o impotrivire externa in a lasa alocarea resurselor in seama preturilor,
incredintand autoritatea unor birocrati guvernamentale
- Guvernul a distorsionat masa preturilor
- Autoritatile guvernamentale au fost seduse de planificarea centrala dupa model sovietic
- Investitiile au fost canalizate spre proiecte care s-au dovedit a fi incapabile sa produca
venituri mai mari decat costurile
- Domeniile mai putin planificate erau decurajate printr-o reglementare excesiva din partea
birocratilor (licente, autorizatii, aprobari, avize)
Cauze ale subdezvoltarii Africii subsahariene
- Utilizarea ineficienta a sprijinului financiar primit din strainatate

- Absenta unui sol fertil
- Lipsa unor caderi de precipitatii corespunzatoare
- Maladii specifice zonei tropicale
- Variatii mari ale debitului raurilor
- Varietatea populatiilor din interiorul granitelor a stimulat mentinerea unei lipse de unitate si
a izbucnirea de razboie civele
- Unele „explozii” demografice care au anulat efectele pozitive ale unor perioade de crestere
economica
- Regimuri plitice violente, corupte, mincinoase si incompetente
Globalizarea sperante si deziluzii
- Globalizarea – „paratrasnetul” perioadei ce a urmat dupa Razboiul Rece

- Proteste de strada anti-globalizare
- Criticii subliniaza ca acest „consensul de la Washington” constituie un set de politici
privitoare la responsabilitatea fiscala si liberalizarea comerciala care sunt „impuse” tarilor
mai putin dezvoltate ale lumii, in schimbul imprumuturilor si asistentei financiare externe
oferite de institutii internationale.
- Sunt vizate, mai ales Banca Mondiala, Fondul Monetar International si Organizatia Mondiala
a Comertului, principala lor „vina” fiind conditionalitatea
Aspecte particulare aflate in dezbatere in ceea ce priveste „consensul de la Washington”
Criticii globalizarii sustin ca duce la:

- Accentuarea inegalitatii in materie de venit, pe masura ce decalajul dintre tarile bogate si
cele sarace se adancesti
- O „cursa catre adancuri” in privinta politicilor de mediu
- O „cursa catre adancuri” pe piata muncii
- Globalizarea produce efecte opuse celor descrise mai sus
Globalizarea duce din ţările mai dezvoltate în cele mai puţin dezvoltate acele elemente care se
constituie în surse de sporire a productivităţii reale, baza creşterii venitului real:
- perfecţionarea abilităţilor de lucru;

- înmulţirea cunoştinţelor tehnice;
- mai buna organizare a activităţilor economice.
Controversa legată de externalizarea producţiei: lozincă versus analiză

Comerţul voluntar este reciproc avantajos, indiferent dacă are loc între două persoane şi are ca
obiect un anume produs, sau dacă avem de-a face cu cumpărarea de servicii de muncă prestate într-
o fabrică din America Latină sau de către un medic radiolog din India.
Tiparul comercial care se derulează ca urmare a globalizării este doar o altă manifestare a
câştigurilor obţinute de pe urma schimburilor voluntare despre care s-a discutat în capitolele
anterioare.
Numărul locurilor de muncă pierdute în urma externalizării producţiei este minuscul comparativ cu
dimensiunea economiei americane. Dar crearea de locuri de muncă în străinătate va tinde să
genereze diferite slujbe şi venituri mai mari pe teritoriul SUA.
Pe scurt, comerţul internaţional este un joc cu sumă pozitivă. Rolul economiştilor este de a spune
adevărul, însă, de multe ori, opiniile lor au fost desconsiderate în numele eficienţei politice.
Dificultatea comparaţiilor internaţionale care implică PIB
Problema serviciilor care nu fac obiectul unor tranzacţii pe piaţă: ponderea acestora este mult mai
mare în economiile mai puţin dezvoltate, ceea ce face ca PIB-ul acestora să fie subapreciat;
- în acelaşi timp, este exagerată bunăstarea oamenilor din cele mai bogate ţări.
- Comparaţiile internaţionale care impică PIB-ul pe cap de locuitor sunt foarte distorsionate şi
de numitorul comun utilizat (utilizarea dolarului american). Dar cursul de schimb nu exprimă
totdeauna paritatea puterilor de cumpărare!
- Exprimarea PIB-ului pe cap de locuitor ajustat cu paritatea puterilor de cumpărare duce la
creşteri semnificative a valorii acestuia pentru statele cu un nivel de dezvoltare redus sau,
chiar, mediu.
PIB-ul unei tari este de 288 miliarde dolari, in conditiile unui venit national potential de 300
miliarde de dolari si o rata naturala a somajului de 2,5%. Care este, potrivit legii lui Okun, rata
estimata a somajului?
A. 4,5%
B. 0,5%
C. 8,5%
D. 22,5%
Rata estimata a somajului = Rata naturala a somajului – 0,5 * decalajul PIB

Decalajul PIB = PIB real - PIB potential (PROCENTUAL!!!!)
venit national potential de 300 miliarde de dolari PIB potential 100%

PIB real 288 miliarde ... X% 96%
Decalajul PIB = - 4%
Rata estimata a somajului = 2,5% - 0,5* (-4%) = 2,5% + 2% = 4,5%
Daca rata naturala a somajului dintr-o tara este de 3%, iar rata curenta a somajului este 5%,
intalnim o situatie de:
A. supraocupare a fortei de munca.
B. subocupare a fortei de munca.
C. ocupare deplina a fortei de munca.
In anul 2019, populatia totala a unei tari era de 26.000.000 de locuitori, populatia apta de munca
16.000.000, rata de activitate 83%, iar numarul somerilor de 2.080.000. Sa se calculeze populatia
activa, rata somajului si gradul de ocupare.
A. rata somajului 15,66%, gradul de ocupare 7%, populatia activa 13.920.000
B. gradul de ocupare 84,33%, populatia activa 18.080.000, rata somajului 15,66%
C. populatia activa 13.280.000, gradul de ocupare 70%, rata somajului 15,66%
PT 26 mil
P apta 16 P inapta 10
P activa 13.280.000 P inactiva
P ocupata Someri 2.080.000
Rata de activitate = P activa / P apta * 100

Gradul de ocupare = P ocupata / P apta * 100
83% = P activa / 16 mil
P activa = 83% * 16 mil
P activa = 13,280.000
Rata somaj = Nr someri / P activa *100
Rata somaj = 2.080.000 / 13.280.000 *100 = 15,66%
Gradul de ocupare = P ocupata / P apta * 100
P ocupata = P activa – Someri = 11.200.000
Gradul de ocupare = 11.200.000/16.000.000 *100 = 70%
Dinamica salariului presupune urmatoarele efecte asupra ofertei de munca:

A. Un efect de substitutie negativ si un efect de scara negativ.
B. Un efect de scara negativ si un efect de substitutie negativ.
C. Un efect de substitutie pozitiv si un efect de venit pozitiv.
D. Un efect de venit negativ si un efect de substitutie pozitiv.
Somajul natural include

A. somajul normal si somajul de echilibru.
B. somajul NAIRU si somajul conjunctural.
C. somajul structural si somajul frictional.
D. somajul ciclic si somajul de echilibru.
O obligatiune cu o valoare nominala de 200 lei aduce un venit anual fix de 60 lei. Care va fi
cursul de vanzare a acesteia pe piata financiara secundara, in conditiile unei rate a dobanzii la
credite de 5% si a unei rate a dobanzii la depozite de 2%?
A. 12 lei
B. 1200 lei
C. 30 lei
D. 3000 lei
Cupon = C = 60 lei
Co = C/d * 100
Co = 60/ 2% = 60/0,02 = 3000 lei
Un investor cumpara de pe piata financiara primara 30 de obligatiuni la valoarea nominala de

400 lei fiecare, , scadenta peste 4 ani. Dupa doi ani, cand pe piata monetara rata dobanzii la
depuneri este de 4%, cele 30 de obligatiuni sunt vandute. Care este castigul total obtinut?
A. 27.000
B. 28.500
C. 39.000
D. 40.500
CT = CT1 + CT2
CT1 – venituri din detinerea obligatiunilor (cupoane) timp de 2 ani
CT1 = 30 obligatiuni * 50 de lei * 2 ani = 3000 de lei
CT2 – venituri din vanzare
La ce pret le vinde?
La cursul din acel moment
Co = C/d = 50/0,04 = 1.250 lei/bucata
Cu cat le-a cumparat? 400
Castiga din diferenta de curs
1250-400 = 850 de lei
CT2= 30*850 = 25,500 de lei
CT = 3000 + 25.500 = 28.500
Un operator la bursa castiga 8.000 de lei in urma cumpararii la termen a 40 de actiuni. La

scadenta, cursul acestora este de 600 de lei. Cat a fost cursul in momentul incheierii tranzactiei?
A. 400 de lei
B. 800 de lei
C. 3200 de lei
D. 2400 de lei
Cumparatorul castiga atunci cand cursul CRESTE!!!

8000/40 = 200 de lei este castigul pe actiune
Curs initial -------- curs la scadenta 600 de lei

Cursul din contract a fost 600-200 = 400
Un client al bursei vinde 20 de actiuni la pretul de 150 lei/actiune cu scadenta peste trei luni,
platind totodata o prima de 5 lei/actiune.
A. Daca cursul actiunilor scade la 130 de lei, executarea contractului nu este profitabila.
B. Daca cursul actiunilor creste la 170 de lei, va castiga 300 de lei.
C. Daca cursul actiunilor scade la 130 de lei, castiga 400 de lei.
D. Daca cursul actiunilor scade la 130 de lei, renuntarea la contract este mai avantajoasa
decat executarea sa.
E. Daca cursul actiunilor scade la 130 de lei, castiga 300 de lei.
Din perspectiva unui posesor de resurse financiare, achizitionarea unei obligatiuni

A. Este mai riscanta decat achizitionarea unei actiuni.
B. Este incurajata de un randamant al titlului mai redus decat rata dobanzii.
C. Asigura un venit anual cert.
D. Garanteaza dreptul de proprietate asupra unei parti din capitalul firmei emitente.
Piata financiara secundara:
A. Insumeaza totalitatea tranzactiilor cu titluri noi.
B. Este locul in care se tranzactioneaza, prin intermediul bancilor, titluri de valoare emise
anterior.
C. Presupune tranzactii realizate prin intermediul burselor de valori.
Actiunile presupun:
A. existenta unui titlu de imprumut.
B. existenta unui drept de proprietate.
C. certitudinea obtinerii unor dividende.
D. riscuri reduse in ceea ce priveste lichiditatea.
Sa presupunem ca putem aprecia nivelul inflatiei dintr-o tara pe seama unui cos de consum format din
bunuri alimentare (cu o pondere in cos de 55%), bunuri industriale (cu o pondere de 30%) si servicii.
Stiind ca rata cresterii preturilor bunurilor alimentare a fost de 2%, indicele de crestere a preturilor
bunurilor industriale a fost de 104% si rata de crestere a tarifelor pentru servicii a fost de 5%, rata
inflatiei în acea economie a fost:
11%.
3,05%.
103,5%.
3,5%.
Cos de consum Ponderea in cos Rata de crestere a Contributia fiecarei

preturilor categorii la rata
inflatiei
Bunuri alimentare 55% 2% 1,1%
Bunuri industriale 30% 4% 1,2%
Servicii 15% 5% 0,75%
RATA INFLATIEI 3,05%
Rata inflatiei = 55%*2% + 30%*4% + 15%*5% = 3,05%
Prof. univ. dr. Ion Ignat
Prof. univ. dr. Gh. Luţac
Economie Politică
MACROECONOMIE
Cuprins:
Unitatea de învățare 1: INTRODUCERE IN MACROECONOMIE...................11

Obiective de studiu..............................................................................11
Timp de lucru.......................................................................................11
Teme de verificare..............................................................................11
1.1. Locul macroeconomiei în știința economică. Probleme
macroeconomice actuale........................................................................11
1.2. Contabilitatea națională..................................................................13
1.3 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatorii
macroeconomici sintetici........................................................................19
1.3.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi
metode................................................................................................19
1.3.2. Indicatorii macroeconomici.......................................................21
1.4 Întrebări recapitulative.....................................................................24
1.5 Teste.................................................................................................24
1.6 Aplicaţii rezolvate.............................................................................26
1.7 Aplicaţii de rezolvat..........................................................................26
Unitatea de învăţare 2: VENIT, CONSUM, ECONOMII ŞI INVESTIŢII............28
Timp de lucru .....................................................................................28
Teme de verificare:.............................................................................28
2.1. Venitul naţional şi destinaţiile sale..................................................28
2.1.1. Consumul şi determinanţii săi...................................................29
2.1.2. Economisirea.............................................................................32
2.1.3. Investiţiile şi factorii lor determinanţi.......................................34
2.2. Determinarea venitului naţional de echilibru..................................37
2.3. Relaţii între venit, consum şi investiţii. Multiplicatorul investiţiei şi
acceleratorul...........................................................................................40
2.3.1. Influenţa variației investiţiilor asupra venitului naţional de
echilibru. Multiplicatorul investiţiei......................................................40
2.3.2. Influenţa variaţiei venitului şi consumului asupra investiţiilor.
Principiul acceleratorului.....................................................................42
2.4. Relaţia dintre venitul naţional de echilibru şi venitul naţional
potenţial.................................................................................................44
2.4.1. Venitul naţional de echilibru de subocupare. Decalajul
deflaţionist...........................................................................................44
2.4.2. Venitul naţional de echilibru de supraocupare. Decalajul
inflaţionist............................................................................................45
2.6 Teste.................................................................................................46
Unitatea de învăţare 3: ŞOMAJUL..............................................................50
Timp de lucru ......................................................................................50
3.1. Conceptul de şomaj şi caracteristicile sale......................................50
3.2. Cauzele şi formele şomajului...........................................................53
3.3. Efectele social - economice ale şomajului. .....................................57
3.5 Teste.................................................................................................59
Unitatea de învăţare 4: BANII, BĂNCILE ŞI PIAŢA MONETARĂ....................62
Timp de lucru.......................................................................................62
4.1. Geneza şi evoluţia banilor...............................................................62
4.2. Funcţiile banilor...............................................................................64
4.2.1. Funcţia de calcul (de măsură) a valorii.....................................65
4.2.2. Funcţia de mijloc de schimb......................................................65
4.2.3. Funcţia de mijloc de plată.........................................................65
4.2.4. Funcţia de rezervă de valoare (de economisire, de rezervă)....66
4.3. Băncile şi crearea de monedă.........................................................66
4.3.1. Originea şi funcţiile băncilor......................................................66
4.3.2. Componentele sistemului bancar..............................................67
4.4. Piaţa monetară şi echilibrul ei.........................................................68
4.4.1. Oferta de monedă.....................................................................68
4.4.1.1. Masa monetară...................................................................69
4.4.1.2. Crearea de monedă. Multiplicatorul monetar.....................69
4.4.1.2. Multiplicatorul monedei bancare.........................................71
4.4.1.3. Multiplicatorul monetar.......................................................72
4.4.2. Cererea de monedă...................................................................73
Mobilul tranzacţiei............................................................................74
Mobilul precauţiei.............................................................................74
Mobilul speculaţiei............................................................................75
4.4.3. Echilibrul monetar şi mecanismul de transmisie.......................76
4.4.4. Determinarea şi semnificaţia curbei LM....................................77
4.6 Teste.................................................................................................79
4.7 Aplicaţii rezolvate............................................................................80
4.8 Aplicaţii de rezolvat.........................................................................81
Unitatea de învăţare 5: PIAŢA FINANCIARĂ (A CAPITALULUI)....................83
Timp de lucru.......................................................................................83
5.1. Obiectul pieţei capitalului................................................................83
5.2. Conţinutul pieţei capitalului.............................................................85
5.2.1. Componentele pieţei capitalului................................................85
5.2.2. Cererea de titluri financiare pe termen lung.............................86
(1) Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung.....................86
(2) Câştigul potenţial al titlurilor financiare. ...................................88
(3) Riscul investiţiilor în hârtii de valoare .......................................88
(4) Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung ........................89
5.2.3. Oferta de titluri financiare pe termen lung...............................89
5.3. Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori...................................90
5.5 Teste.................................................................................................95
Unitatea de învăţare 6: INFLAŢIA...............................................................99
Timp de lucru.......................................................................................99
6.1. Concept şi posibilităţi de cuantificare..............................................99
6.2.1. Conceptul de inflaţie.................................................................99
6.2.2. Cuantificarea inflaţiei..............................................................100
6.2. Cauzele şi tipurile inflaţiei.............................................................102
6.2.1. Inflaţia prin cerere...................................................................102
6.2.2. Inflaţia prin costuri. Spirala inflaţionistă.................................103
6.2.3. Inflaţia monetară.....................................................................104
6.2.4. Inflaţia structurală...................................................................106
6.2.5. Inflaţie importată.....................................................................106
6.3. Consecinţele inflaţiei.....................................................................107
6.4 Politici antiinflaţioniste...................................................................108
6.5 Întrebări recapitulative...................................................................110
6.6 Teste...............................................................................................110
6.7 Aplicaţii rezolvate...........................................................................111
6.8 Aplicaţii de rezolvat........................................................................112
Unitatea de învăţare 7: POLITICI MACROECONOMICE.............................113
Obiective de studiu............................................................................113
Timp de lucru.....................................................................................113
Teme de verificare............................................................................113
7.1. Rolul statului în economie.............................................................113
7.1.1. Ameliorarea eficienţei alocării resurselor................................114
7.1.2. Promovarea echităţii repartiţiei veniturilor.............................114
7.1.3. Asigurarea creşterii macroeconomice şi a stabilităţii..............115
7.2. Politica economică: concept, conţinut, tipologie...........................116
7.3. Politica bugetară............................................................................118
7.3.1. Bugetul de stat........................................................................119
7.3.2. Politica bugetară şi cererea agregată. Multiplicatorii fiscali....121
7.4. Politica monetară...........................................................................125
7.4.1. Obiectivele politicii monetare..................................................125
7.4.2. Instrumentele politicii monetare.............................................126
7.4.2.1. Manevrarea taxei rescontului ..........................................126
7.4.2.2. Politica de "open - market"...............................................127
7.4.2.3. Variaţia cotei rezervelor obligatorii...................................127
7.5. Folosirea modelului IS - LM în analiza efectelor politicilor bugetare şi
monetare asupra economiei reale........................................................129
7.5.1. Conţinutul modelului IS - LM...................................................129
7.5.2. Analiza efectelor politicilor bugetare şi monetare cu ajutorul
modelului IS - LM...............................................................................130
7.7 Teste...............................................................................................132
7.8 Aplicaţii rezolvate...........................................................................133
7.8 Aplicaţii de rezolvat........................................................................134
Unitatea de învăţare 8: CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ...........135
Timp de lucru.....................................................................................135
8.1. Creştere şi dezvoltare: delimitări conceptuale..............................135
8.2. Factorii şi tipurile creşterii economice...........................................137
8.2.1. Factorii creşterii economice....................................................137
1. Factorul uman............................................................................137
2. Factorul material........................................................................138
3. Progresul tehnic.........................................................................138
8.2.2. Tipurile cresterii economice....................................................139
8.3. Fluctuaţiile activităţii economice...................................................139
8.3.1. Ciclul economic şi fazele sale..................................................139
Cicluri lungi.....................................................................................140
Ciclul scurt (Kitchin).......................................................................141
Ciclul decenal.................................................................................141
8.5 Teste ..............................................................................................142
Unitatea de învăţare 9: FLUXURILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE........144
Timp de lucru.....................................................................................144
9.1. Adâncirea interdependenţelor dintre ţări......................................144
9.2. Balanţa comercială şi de plăţi externe..........................................146
9.3. Cursul de schimb valutar...............................................................148
9.5 Teste...............................................................................................150
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................152
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1: INTRODUCERE IN MACROECONOMIE
Obiective de studiu

• cunoașterea locului macroeconomiei în știința economică;
• identificarea problemelor macroeconomice actuale;
• însușirea sectoarelor economiei naționale așa cum apar ele în
contabilitatea națională;
• înțelegerea elementelor definitorii ale circuitului economic și categoriile de
fluxuri economice;
• cunoașterea principiilor pe care se bazează măsurarea rezultatelor
macroeconomice prin sistemul conturilor naționale;
• înțelegerea conținutului principalilor indicatori macroeconomici.
Timp de lucru
- 2h
Teme de verificare
TA 1.1 Probleme macroeconomice

TA 1.2 Circuitul economic
TA 1.3 Indicatori macroeconomici
1.1. Locul macroeconomiei în știința economică. Probleme macroeconomice

actuale
În timp ce microeconomia se ocupă de studiul comportamentului diferiților agenți

economici individuali: firme, lucrători, deținători de capital, menaje etc., având drept
obiectiv luarea deciziilor individuale, macroeconomia are ca domeniu de analiză
11
comportamentul unei economii naționale în ansamblul său, precum și relațiile pe care ea
le întreține cu alte economii naționale.
O caracteristică esențială a lumii contemporane o reprezintă accentuarea
interdependențelor dintre activitățile economice desfășurate de diferiți agenți economici
individuali. Deși aceste activități economice se desfășoară într-o mare varietate de
condiții economice, tehnico-științifice, politice, naturale etc., ele se derulează într-o
puternică unitate și interacțiune. Având în vedere acest fapt, macroeconomia își
propune drept obiectiv esențial să studieze economia ca un tot, problemele
sale teoretice și practice, privite din unghiul unor astfel de interdependențe,
mai exact, din perspectiva agenților economici agregați. Ea nu pune accentul pe
înțelegerea detaliată a fenomenelor și proceselor economice (prețul unui produs în
raport cu cel al altui produs, producția unui bun în raport cu producția altuia etc.) ci pe
tabloul de ansamblu al economiei, se interesează, mai ales, de interacțiunea părților
sale componente, de modul cum ele se ajustează și se influențează unele pe altele.
Variabilele care interesează macroeconomia sunt producția și venitul național,
ocuparea și ne-ocuparea, consumul total, economiile totale, nivelul circulației monetare,
nivelul general al prețurilor etc. Toate acestea sunt denumite agregate economice.
"Un agregat economic este o abstractizare care este folosită pentru descrierea
unor aspecte concrete ale vieții economice" . Printre cele mai importante noțiuni
1
abstracte la acest nivel amintim conceptul larg utilizat de producție națională - ce

reprezintă producția totală a unei economii naționale. Putem observa în mod direct
nivelul și evoluția prețurilor la diferite produse sau servicii, de exemplu la pâine, carne,
televizoare, transport în comun etc., dar niciodată nu delimităm direct "nivelul general al
prețurilor, ce de asemenea reprezintă un agregat economic de mare importanța în
evidențierea costului vieții.
Procesul prin care obiectele reale sunt combinate și sintetizate într-o
categorie macroeconomică este numit agregare. De exemplu, prin combinarea și
sintetizarea produselor și serviciilor create într-o economie națională obținem producția
națională.
Obiectivele macroeconomiei sunt următoarele : 2
 determinarea principalelor agregate economice care să permită cunoașterea

activității agenților economici în ansamblul lor;
 studierea relațiilor dintre principalele agregate economice și punerea în evidență a
unor raporturi stabile intre acestea (de exemplu, relația dintre venit și consum, venit și
investiții etc.;
 analiza principalelor dezechilibre care pot să apară intre agregate: inflația,
șomajul, deficitul balanței de plăți etc., în vederea evidențierii cauzelor care le -au
determinat și stabilirii măsurilor pentru atenuarea sau înlăturarea lor;
 studierea modalităților de atingere a diferitelor obiective economice, care, țin de
domeniul politicii economice.
a) este rezultatul formării unei economii naționale;
b) privește interesele generale ale agenților dintr-o țâra;
c) impune măsuri concertate pentru încadrarea ei în limitele normale de
desfășurare.
Dintre problemele macroeconomice semnificative amintim:
· Asigurarea echilibrului, în dinamica sa, intre cerere și oferta globală, în
forma sa materială (starea de concordanță relativă intre volumul, structura și calitatea
producției, pe de o parte și nevoile de producție și consum final, pe de altă parte),
valorică (concordanța relativă intre diferitele structuri valorice ale rezultatelor
economice, intre acestea și eforturile depuse) și în unități de muncă (concordanța
relativă dintre cantitatea, structura și calitatea factorului uman și necesitățile economiei
de resurse de muncă);
1
Capanu I., Vagner P., Mitruţ C., Sistemul conturilor naţionale şi agregate macroeconomice, All, Bucureşti,
1994. p.12.
2
Ibidem, p.13.
12
· Creșterea economică - reprezintă sporirea capacității unei economii naționale de a
furniza în măsură crescândă diferitele bunuri economice necesare populației și agenților
economici. Rezultatele obținute pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici,
semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei țări;
· Inflația - reprezintă o formă a dezechilibrului economic general care se
exteriorizează prin suprasaturarea arterelor circulației bănești cu o cantitate de bani de
hârtie și bani de credit, care depășește nevoile reale ale circulației mărfurilor și
serviciilor. Ea se reflectă atât în deprecierea banilor (reducerea puterii lor de
cumpărare), cât și în creșterea generalizată și necontrolată a prețurilor;
· Șomajul - este rezultatul sub-ocupării resurselor de muncă, respectiv persoane
lipsite de locuri de muncă și care sunt în căutarea acestora. El a devenit astăzi o
permanență, deși cu niveluri și sensuri diferite de evoluție pe țări și perioade;
· Ciclicitatea economică - în sensul că evoluția principalelor fenomene economice
se derulează într-o formă ondulatorie, trecând prin anumite faze, fiecare cu trăsături
distincte, dar care se condiționează reciproc, iar prin unitatea lor asigură premisele
continuității activității economice;
· Asigurarea unei balanțe comerciale și a unei balanțe de plăți externe
echilibrate. Acestea sunt instrumente economice folosite pentru evidenţa, analiza şi
controlul fluxurilor externe ale unei ţări, reflectând intensitatea şi eficienţa acestora.
· Politica macroeconomică - reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice prin
care tinde să influenţeze rezultatele de ansamblu ale economiei. Guvernul incasează
impozite, angajează cheltuieli, reglează masa monetară, rata dobânzii, cursul de schimb,
fixează obiective pentru producţia unităţilor de stat etc.
Soluţionarea respectivelor probleme se face in mod diferit in funcţie de doctrina
economică acceptată in ţara respectivă. Intr-un fel se vor soluţiona aceste probleme in
sistemul de gândire neo-dirijist care pune in centrul atenţiei pârghiile cererii agregate şi
in altfel in sistemul de gândire neoliberal - monetaristă ce plasează pe primul plan
pârghiile ofertei agregate.
TA 1.1:
1. Care sunt obiectivele macroeconomiei ?
2. Enumeraţi problemele macroeconomice semnificative.
Răspuns
1.2. Contabilitatea națională
Abordarea macroeconomică presupune determinarea unor mărimi care să permită

obţinerea unei viziuni globale a economiei, a rezultatelor din economia naţională în
ansamblul său. Aceasta se efectuează, în special, prin contabilitatea naţională.
Extinderea sferei de aplicare a contabilităţii la nivelul economiei naţionale a început
din prima jumătate a secolului XX sub influenţa directă a teoriei keynesiste - de
intervenţie a statului în economie. Însă, sursele teoretice ale contabilităţii naţionale sunt
mult mai vechi. În secolul al XVIII-lea François Quesnay în lucrarea sa "Tabloul economic"
a conceput prima abordare a circuitului economic, prin prezentarea circulaţiei bogăţiei
13
între diferite "clase" ale societăţii. De la Adam Smith, Thomas R. Malthus, David Ricardo,
Karl Marx, contabilitatea naţională a preluat "modelul de repartiţiie" care să permită
asigurarea legăturii contabile între producţie, pe de o parte, şi distribuţia veniturilor, pe
de altă parte. În secolul al XIX-lea aceste preocupări au fost neglijate, limitându -se la
unele calcule de venit naţional şi bogăţie naţională, Interesul pentru alcătuirea unui
sistem al contabilităţii naţionale care să ofere informaţii pentru fundamentarea politicii
economice a sporit ca urmare a creşterii intervenţiei statului în economie după criza din
1929 - 1933 şi, mai ales, după cel de-al doilea război mondial. Fondatorii contabilităţii
naţionale au fost doi discipoli ai lui J.M. Keynes, britanicii J. Meade si R. Stone care au
obţinut Premiul Nobel pentru contribuţiile lor în acest domeniu. Încă din 1941 ei au
propus un model macrocontabil cu patru conturi: firme, gospodăriile populaţiei (menaje),
administraţie şi restul lumii. În acelaşi an Jean Tinbergen a propus un alt sistem de
conturi naţionale. În 1953 ONU a elaborat şi publicat printr-un grup de experţi sub
conducerea lui R. Stone, "Sistemul Contabilităţii Naţionale şi tabelele anexe". Treptat
s-au conturat două şcoli de teorie şi practică macrocontabilă: şcoala franceză care,
pornind de la planificarea indicativă, a elaborat un sistem de conturi naţionale mai
detaliate şi şcoala anglo-saxonă, de inspiraţie liberală, ce s-a limitat la întocmirea unor
conturi naţionale mai puţin detaliate.
În prezent contabilitatea naţională reprezintă principalul sistem de evidenţă şi
analiză macroeconomică utilizat în statistica internaţională de majoritatea ţărilor lumii,
mai ales cele cu economie de piaţă.
Contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de
venituri şi financiare, care au loc în economie între diferiţi agenţi economici. Pentru a da
o imagine clară a economiei naţionale ea trebuie să simplifice şi să ordoneze faptele
economice, obţinând în acest fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şi
prezentate în tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei
naţionale. Cu ajutorul lor se poate evalua rata de creştere economică, se pot urmări în
timp perioadele de expansiune sau recesiune, de inflaţie sau de stabilitate a preţurilor,
se realizează comparaţii ale structurilor şi evoluţiei economiilor diferitelor ţări.
Structura economică a unei ţări este caracterizată pe baza fluxurilor economice
evidenţiate în conturi de fluxuri cu obiecte reale (conturile de producţie, consum,
formarea capitalului) şi de fluxuri financiare (conturile de venituri şi cheltuieli, finanţarea
capitalului). În contabilitatea naţională fiecare agent economic este considerat o
unitate instituţională definită "ca un centru elementar de decizie economică ce
dispune de autonomie de decizie pentru exercitarea diverselor acte
economice"3 (o societate comercială, o şcoală, un spital etc.). Unităţile instituţionale
care au un comportament economic similar sunt grupate în sectoare instituţionale.
Comportamentul economic este dat de funcţia sa principală, (producţie sau consum) şi
de natura şi originea rezultatelor (de natură financiară sau de natură nefinanciară).
Contabilitatea naţională franceză descompune economia natională în şase sectoare la
care se adaugă "restul lumii" 5 (tabelul nr.1.).
 Sectorul societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare grupează unităţile instituţionale
rezidente a căror funcţie economică principală este producţia de bunuri şi servicii
mărfuri nefinanciare (numit şi sectorul întreprinderi) şi cuprinde întreprinderi
publice, societăţi cu capital privat şi cvasisocietăţile private (filiale aflate pe teritoriul
economiei naţionale ale unor întreprinderi nerezidente).
 Sectorul instituţii financiare - cuprinde unităţile instituţionale rezidente care au ca
funcţie principală finanţarea celorlalte sectoare (Banca Naţională, băncile
comerciale, CEC, organisme de plasament al valorilor mobiliare, cooperative de
credit etc.).
 Sectorul întreprinderi de asigurări include unităţile instituţionale ce au funcţia
principală de asigurare, transformând riscurile individuale în colective, garantând
plata unei indemnizaţii în caz de realizare a riscului asigurat.
3
Ionaşcu Ion, Contabilitate naţională, Economica, Bucureşti, 1995, p.18.
5
14
 Sectorul administraţiei publice include unităţile instituţionale care au drept funcţie
principală producerea de servicii nemarfare (care nu se vând pe piaţă) destinate
celorlalte sectoare sau efectuează operaţii de redistribuire a venitului naţional
(organele administraţiei centrale şi locale, procuraturii şi judecătoreşti, activităţile
publice de învăţământ, sănătate, cultură, apărare, asigurări sociale de stat etc.).
 Sectorul administraţiei private regrupează organismele private fără scop lucrativ
care produc servicii nemarfare destinate gospodăriilor populaţiei (culte religioase,
sindicate, partide politice, asociaţii ştiinţifice, culturale, sportive etc.).
 Sectorul menaje (gospodăriile populaţiei) include unităţile instituţionale care au ca
funcţie principală consumul şi, în cazul întreprinzătorilor individuali, producţia de
bunuri şi servicii nefinanciare.
 Sectorul "restul lumii" regrupează operaţiunile desfăşurate de unităţile instituţionale
rezidente cu cele nerezidente.
Tabelul nr.1 Sectoarele economiei naţionale
Producţia de bunuri şi servicii Consum

Mărfuri Nemărfuri
 Sectorul societăţi şi  Sector administraţii Sectorul menaje

cvasisocietăţi publice (gospodăriile
Nefinanciare nefinanciare  Sectorul administraţii populaţiei)
private
 Sectorul instituţii
financiare
Financiare  Sectorul
întreprinderi de
asigurări
Prezentarea tabloului a fost realizată după Claude Mouchet, Comptabilité nationale. Initiation pratique Hachete, 1990, p.8
Prin contabilitatea naţională realitatea economică este reprezentată sub forma

circuitului economic.
Vom prezenta cel mai simplu circuit economic, ce descrie formarea simultană a
fluxurilor de bunuri şi servicii (fluxuri reale) şi a celor de venituri şi cheltuieli (fluxuri
monetare). Modelul este simplificat. Printre altele se neglijează sectorul public,
posibilitatea de a realiza tranzacţii cu celelalte ţări, şi situaţiile când firmele nu vând
toată producţia lor sau o vând altor unităţi economice şi nu menajelor, când menajele nu
cheltuiesc în totalitate veniturile lor etc. Schematic, un asemenea circuit economic
aferent unei economii simplificate, se prezintă în fig.1.1.
Pe piaţa factorilor de producţie se realizează echilibrul între oferta şi cererea
acestora. Menajele dispun de factori de producţie necesari desfăşurării activităţii
economice. Ele posedă forţă de muncă pe care o pun la dispoziţia firmelor în schimbul
salariilor. Deşi firmele par a deţine ceilalţi factori de producţie (capital, pământ) aceştia
15
sunt posedaţi, în ultimă instanţă, tot de menaje. Aceasta conduce la formarea unui flux
real (menajele oferă serviciile factorilor de producţie firmelor, care ii utilizează pentru a
produce bunuri şi servicii) în schimbul remunerării acestor factori, ceea ce determină
formarea unui flux monetar (menajele primesc veniturile factorilor de producţie,
respectiv salariu, profit, rentă, ce reprezintă plăţi efectuate de firme în schimbul utilizării
serviciilor acestor factori.
Pe piaţa bunurilor şi serviciilor menajele utilizează veniturile lor (flux monetar)
pentru a cumpăra bunuri şi servicii de la firme (flux real).
Prin urmare, între menaje şi firme au loc următoarele tranzacţii:
Menaje Firme
 Posedă factori de producţie ce îi oferă  Utilizează factorii de producţie oferiţi de
firmelor menaje pentru a produce bunuri şi servicii
 Primesc venituri de la firme în schimbul  Remunerează menajele în schimbul utilizării
furnizării factorilor de producţie factorilor de producţie
 Cheltuiesc veniturile obţinute pentru a  Vând bunuri şi servicii menajelor
obţine bunuri şi servicii produse de firme
Circuitul economic se descompune într-un circuit real (flux real sub formă de bunuri
şi servicii exprimat în unităţi fizice sau convenţional - constante) şi, în sens invers,
într-un circuit monetar (flux monetar sub formă de cheltuieli şi venituri).
În analiza acestui circuit s-a pornit de la ipoteza că menajele vor cheltui în totalitate
veniturile lor pentru consumul personal de bunuri şi servicii. În realitate ele nu utilizează
integral aceste venituri numai în această direcţie, o parte fiind economisită. Economiile
(E) reprezentând partea din venit, care nu este destinată menajelor sub formă de bunuri
şi servicii de consum, ci investiţiilor în vederea sporirii patrimoniului. Prin apariţia
acestor fluxuri, respectiv V - C = E si V - C = I are loc modificarea patrimoniului de bunuri
de capital existent la începutul perioadei, antrenând sporirea potenţialului productiv al
economiei (fig. 1.2.).
În economie au loc operaţiuni de mobilizare, transferare şi redistribuire a

disponibilităţilor financiare ce nu se realizează direct între firme şi menaje, ci sunt
mijlocite de sectorul financiar - bancar.
În desfăşurarea activităţilor economice intervin şi administraţiile publice, care
exercită în principal funcţia de redistribuire a veniturilor. Sectorul public încasează
impozite de la firme (Tf) şi de la menaje (Tm) şi efectuează transferări către firme
(subvenţii - S) şi catre menaje (Im). Aceste tranzacţii sunt unilaterale (fig. 1.3.)
antrenând fluxuri într-un singur sens (fără primirea în schimb a unui contra serviciu).
16
Cheltuielile efectuate de administraţia publică numite cheltuieli publice crează
pentru firme venituri care nu provin din cheltuieli efectuate de menaje. Pentru
gospodăriile familiale, ele crează venituri care nu provin din actrivităţile productive ale
firmelor.
Vom folosi următoarele notaţii:
• T - impozite incasate de administraţia publică;
• G - cheltuieli publice efectuate pentru bunuri şi servicii.
Firmele primesc venituri sub forma cheltuielilor de consum efectuate de menaje (C)
şi cheltuieli efectuate de sectorul public în schimbul achiziţionării de bunuri şi servicii
(G).
Noile fluxuri care apar vor fi:
• pentru firme Y = C + i + G
• pentru menaje Y = C + S + T
În economie, în condiţii de echilibru cheltuielile sunt egale cu veniturile, dar ele sunt
formate din cheltuieli de consum (C), cheltuieli pentru investiţii ale firmei (I) şi cheltuieli
guvernamentale pentru bunuri şi servicii (G). C + I + G reprezintă valoarea bunurilor şi
serviciilor produse în economie, respectiv outputul ei.
Fiecare ţară, în desfăşurarea activităţilor economice realizează şi tranzacţii cu
străinătatea, cele tipice sunt exportul de bunuri economice (E x) care generează venituri
din export (Vex) şi importul de bunuri economice (Im) care formează fluxuri de cheltuieli
în sens opus (Cim). Se presupune că exportul şi importul sunt egale, ceea ce înseamnă
că nu au loc economii şi nici transferuri de venituri din şi către exterior (fig. 1.4.).
Luând în considerare şi aceste elemente, relaţia dintre venituri şi cheltuieli devine:

Y = C + i + G + Ex - Im
Dacă avem în vedere ca Y = C + S + T, vom obţine:
I + G + Ex = S + T + Im sau,
(I - S) + (G - T) + (Ex - Im) = 0
17
unde: I - S - reprezintă excesul sau deficitul investiţiilor faţă de economii; G - T -
reprezintă deficitul sau excedentul bugetar; Ex - I mp - reprezintă excedentul sau deficitul
balanţei comerciale.
Deşi aceste scheme prezintă o imagine simplificată a funcţionării sistemului
economic, sunt relevate principalele interdependenţe dintre componentele sale în cadrul
fluxului circular al activităţii economice la scară naţională.
Deoarece banii reprezintă măsura comună a tuturor bunurilor economice,
contabilitatea natională neglijează fluxurile reale şi reflectă circuitul fluxurilor monetare
ce îmbracă următoarele forme:
a) operaţiuni privind bunurile şi serviciile care descriu producţia, schimbul şi
utilizarea acestora pe sectoare sau ramuri;
b) operaţiuni de repartiţie care descriu procesele de repartizare a venitului naţional;
c) operaţiuni financiare care descriu mişcările de capital, creanţe, împrumuturi,
depuneri spre economisire etc.
Întrucât "macrocontabilitatea cuantifică şi înregistrează fluxurile valorice, aceasta
este prin excelenţă o contabilitate de flux" 4.
Fluxul monetar se măsoară pentru un interval de timp (de obicei un an) şi
evidenţiază mişcarea între două momente a diferitelor mărimi
macroeconomice: producţie, investiţii, venituri, economii, consum final etc.
Totalitatea fluxurilor economice dintr-o economie formează circuitul
economic.
Circuitele prezentate arată că există trei modalităţi de a măsura nivelul activităţii
economice într-o economie:
a) prin determinarea volumului bunurilor şi serviciilor produse;
b) prin determinarea nivelului veniturilor factorilor de producţie, ce reprezintă
valoarea serviciilor acestora;
c)prin determinarea nivelului cheltuielilor consacrate cumpărării de bunuri şi servicii.
Cum toate plăţile sunt efectuate în schimbul transferurilor de resurse reale şi cum
noi am presupus că toate veniturile sunt reutilizate pentru a cumpara resurse reale, se
obţine aceeaşi evaluare a activităţii economice totale, fie că se determină valoarea
producţiei, nivelul veniturilor factorilor de producţie sau cererea de bunuri şi servicii.
Veniturile factorilor sunt egale cu cheltuielile menajelor (am presupus că tot venitul este
cheltuit), valoarea producţiei este echivalentă cu nivelul veniturilor menajelor. Prin
urmare, nivelul activităţii economice poate fi măsurat evaluând cererea totală, producţia
totală sau veniturile totale; aceste trei metode furnizâd acelaşi rezultat.
Stocul reprezintă un flux ce aşteaptă să fie pus în mişcare, adică un flux în stare de
rezervă, în timp ce fluxul furnizează o dimensiune temporală a realităţii economice,
evidenţiind ce s-a întâmplat în decursul unei perioade date. Stocul redă o reprezentare a
acesteia la un moment dat. Cunoscând stocul iniţial (S 0) şi stocul final (S1), prin
diferenţă se poate calcula variaţia acestuia (∆S):
∆S = S1 − S0 (1.1.)
Fluxurile materiale, de venituri sau financiare, precum şi stocurile de bunuri şi valori
financiare grupate pe subiecţi economici, pe categorii de bunuri, servicii, venituri şi
cheltuieli sunt prezentate într-un tablou economic de ansamblu. Acesta este format
din conturi elaborate pe principiul contabil al dublei înregistrări. Fiecare cont
înregistrează, pe de o parte, resursele, iar pe de altă parte, utilizarea lor.
Sistemul contabilităţii nationale cuprinde 9 conturi macroeconomice. Fiecare
operaţiune economică înscrisă în conturile sintetice şi analitice se înregistrează de două
ori - odată în debit şi a doua oară în credit.
Structura celor 9 conturi naţionale este următoarea:
· Contul sintetic de bunuri (Contul 0) se elaborează numai pentru întreaga
economie şi arată provenienţa bunurilor economice şi utilizarea lor;
 Contul 1 - Producţie - se elaborează la nivelul sectorului şi pe ansamblul
economiei. Prin el se sintetizează tranzacţiile ce caracterizează activitatea de producţie
a tuturor agenţilor economici interni şi reflectă legătura între producţia de bunuri şi
4
Ionaşcu Ion, op.cit..
18
servicii şi consumul intermediar necesar pentru a obţine această producţie. Soldul său
este valoarea adăugată brută, ce măsoară contribuţia sectorului instituţional la crearea
PIB.;
· Contul 2 - Crearea veniturilor - arată pentru fiecare sector şi pentru întreaga
economie formarea venitului din activităţi economice şi din patrimoniu;
· Contul 3 - Repartiţia veniturilor - reflectă repartiţia primară a valorii adăugate,
respectiv, distribuirea veniturilor generate de procesul de producţie. Sintetizează pe
lângă veniturile factorilor create în interiorul ţării şi cele primite, respectiv plătite
străinătăţii, realizând trecerea de la calculul după conceptul de "intern", la calculul după
conceptul de "naţional";
· Contul 4 - Redistribuirea veniturilor-descrie repartiţia secundară a venitului şi
realizează trecerea de la venitul naţional la venitul disponibil, care se realizează prin
intermediul soldului transferurilor curente în raport cu străinătatea, impozite directe,
contribuţii la asigurări sociale etc.;
· Contul 5 - Utilizarea venitului - este axat pe funcţia de consum şi arată modul în
care fiecare sector instituţional îşi repartizează venitul disponibil între consum final
(privat şi public) şi economisire;
· Contul 6 - Modificarea patrimoniului (acumulare) - sintetizează, pe de o
parte, economiile brute şi transferurile de patrimoniu din străinătate, iar pe de altă
parte, componentele în care s-au concretizat aceste surse şi soldul finanţării;
· Contul 7 - Finanţarea-evidenţiază, pe ansamblul ţării, modificările intervenite în
nivelul şi structura creanţelor, global şi pe componente;
· Contul 8 - Străinătatea (Restul lumii) - în care se reflectă toate tranzacţiile
agenţilor economici interni cu străinătatea, respectiv veniturile provenite din străinatate
şi plăţile către străinătate.
Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile naţionale sunt evaluate la preţurile
factorilor de producţie (când nu se includ impozitele indirecte) şi la preţurile pieţei (când
includ impozitele indirecte).
TA 1.2
1. Ce reprezintă circuitul economic?
2. Prezentaţi conturile naţionale?
Răspuns
1.3 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatorii macroeconomici

sintetici
1.3.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi

metode
19
Rezultatele activităţii la nivel de ansamblu al economiei naţionale dintr -o perioadă
de timp determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori macroeconomici.
Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori indeplineşte o serie de
funcţii esenţiale:
a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenţă statistică, prin care se
sintetizează informaţiile privind rezultatele activităţilor dintr-o economie naţională, intr-o
perioadă determinată, măsurând potenţialul său economic;
b) Pentru agenţii economici ei constituie punctul de plecare in luarea deciziilor
privind dimensiunea, structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri economice viitoare,
şi pe baza acestora atragerea şi utilizarea factorilor de producţie;
c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale, prin care se pun mai bine in
evidenţă valoarea performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de dezvoltare
economică atins de o ţară şi locul ei in economia mondială.
Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o
anumită teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme:
sistemul conturilor naţionale (SCN) - specific ţărilor cu economie de piaţă şi sistemul
producţiei materiale (SPM) folosit in ţările cu economie centralizat - planificată.
a) Primul sistem se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de
către Jean Baptiste Say, conform căreia fiecare factor este recompensat in funcţie de
contribuţia sa la activitatea economică. Prin urmare, in calculul indicatorilor
macroeconomici se porneşte de la veniturile factorilor de producţie.
b) Cel de-al doilea sistem are la bază teoria muncii productive, conform căreia
munca depusă in sfera producţiei materiale, inclusiv in domeniul serviciilor de producţie
crează bunuri economice, deci este productivă. Deşi, intre timp, această teorie a
evoluat, in sensul lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi, cele mai multe
dintre activităţile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum, servicii
publice etc.) sunt considerate in continuare neproductive. Indicatorii macroeconomici
calculaţi in cadrul acestui sistem (Produsul social, Venitul naţional etc.) au o sferă de
cuprindere mai mică faţă de cei calculaţi prin sistemul conturilor naţionale. Sistemul
producţiei materiale a fost caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe măsura tranziţiei lor
la economia de piaţă este inlocuit cu sistemul conturilor naţionale, ai cărui indicatori
sunt urmarea evaluării tuturor bunurilor materiale şi serviciilor materiale şi nemateriale
obţinute in activitatea economică intr-o perioadă dată (de regulă un an).
Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemul conturilor naţionale se
bazează pe o serie de principii:
a) se evaluează ansamblul activităţii economice, activitatea productivă fiind
extinsă şi asupra serviciilor nemateriale, legate de consumul populaţiei şi al
administraţiei de stat;
b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numai bunurile şi serviciile care sunt
vândute pe piaţă. Drept urmare, ei nu includ bunurile şi serviciile produse de menaje şi
care nu sunt destinate vânzării, serviciile membrilor de familie pentru intreţinerea
gospodăriei;
c) produsele şi serviciile se includ in calcul numai in condiţiile in care sunt urmarea
activităţii in intervalul de timp pentru care se determină respectivii indicatori. Nu sunt
luate in calcul bunurile şi serviciile care reprezintă revânzări, când tranzacţiile sunt doar
o schimbare a titlului de proprietate;
d) rezultatele activităţilor economice măsoară numai valoarea bunurilor şi
serviciilor pentru uz final, (cu excepţia Produsului Global Brut). Pentru a se evita
inregistrările repetate, nu se include in calcul consumurile intermediare - adică bunurile
materiale şi serviciile consumate in perioada respectivă in vederea producerii altor
bunuri materiale şi servicii;
e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de la veniturile factorilor de producţie
antrenaţi in activitatea economică, nu include transferurile băneşti care au loc
intre agenţii economici sub forma pensiilor, ajutoarelor de şomaj, burse, alocaţii de la
guvern etc. care nu sunt insoţite de un flux invers de bunuri materiale şi servicii;
f) delimitarea rezultatelor in funcţie de teritoriul pe care-şi desfăşoară
activitatea agenţii economici. Însumarea rezultatelor activităţii tuturor agenţilor
20
economici din interiorul ţării conduce la obţinerea produsului sau venitului intern. Dacă
se elimină rezultatele agenţilor economici străini de pe teritoriul ţării pentru care se face
calculul şi se adaugă rezultatele agenţilor naţionali care işi desfăşoară activitatea in
afara ţării, rezultă indicatori care evidenţiază produsul sau venitul naţional.
g) In funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurare utilizat, rezultatele
macroeconomice se exprimă prin indicatori economici in formă brută (se includ alocaţiile
pentru consumul capitalului fix) şi netă (nu se includ alocaţiile pentru consumul
capitalului fix).
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul
conturilor naţionale pot fi calculaţi prin trei metode:
a) metoda de producţie - prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor finale
obţinute de agenţii economici in perioada de calcul (de regulă un an). Prin această
metodă, din valoarea totală a producţiei se elimină consumul intermediar, iar in cazul
indicatorilor in formă netă se exclud şi alocaţiile pentru consumul capitalului fix;
b) metoda utilizării producţiei finale - ce constă in agregarea cheltuielilor totale
ale agenţilor economici cu bunuri materiale şi servicii ce compun producţia finală. Se
însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi servicii de consum,
cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuieli pentru bunuri de
investiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şi import);
c) metoda costurilor sau valorii adăugate - prin care se însumează elementele
care reflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.),
alocaţiile pentru consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) şi impozitele
indirecte (cu excepţia venitului naţional).
Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează, in principal,

următorii indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.
· Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală de piaţă a bunurilor
materiale şi serviciilor obţinute intr-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează
ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele
naţionale, cu sau fără caracter de marfă, intr-o perioadă de timp (de regulă un an).
n n n
PGB = ∑ PGi = ∑ PFi + ∑ Ci (1.2.)
i =1 i =1 i =1
unde: PGB - produsul global brut
PGi - produsul global realizat in fiecare sector de activitate
PFi - produsul final realizat in fiecare sector de activitate
Ci - consumul intermediar din fiecare sector de activitate
i = numărul de sectoare economice.
PGB cuprinde o serie de inregistrări repetate, incluzându -se şi valoarea bunurilor
materiale şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi
bunuri economice (consumul intermediar - respectiv materii prime, materiale, energie,
semifabricate etc.).
 Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor
economice finale produse in interiorul unei ţări intr-o anumită perioadă, de regulă, un
an, de către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza de calcul a acestui indicator o
constituie valoarea adăugată brută a agenţilor economici interni sau cheltuielile
efectuate in economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine de la faptul că se
cuprind şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). Sunt avute in vedere
numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, in cadrul acelei perioade, in ultimul
stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se determină pornind de la PGB din care se
scade consumul intermediar:
21
PIB = PGB − Ci (1.3.)
unde: PIB - produsul intern brut; Ci - consumul intermediar.
PIB este evaluat la preţurile pieţei.
Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse in acest indicator sunt destinate
consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi
creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului net:
PIB = C per + C pub + FBK + ( E − I ) (1.4.)
unde: Cper - consum personal privat; Cpub.- consum public (guvernamental); FBK -
formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor; E - exportul; I - importul.
· Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor
materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini in
interiorul unei ţări, intr-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin
scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea):
PIN = PIB − CCF (1.5.)
unde: PIN - produsul intern net; CCF - consumul capitalului fix.
· Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor
bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni care
acţionează atât in interiorul ţării cât şi in afara teritoriului naţional, intr-o perioadă de
timp determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea PIB la preţurile
pieţei la care se adaugă valoarea adăugată brută a agenţilor economici autohtoni din
străinătate la preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoarea adăugată brută a agenţilor
economici străini in interiorul ţării la preţurile pieţei (Vasi):
PNB = PIB + Vaas − Vasi (1.6.)
PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la
restul lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la restul
lumii - remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii şi ale
întreprinderilor primite de la restul lumii - veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor
vărsate restului lumii.
Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB in funcţie de soldul
(pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni in străinătate şi
PIB-ul creat de agenţii economici străini in interiorul ţării. Dacă soldul este pozitiv, atunci
PNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă intre PIB şi PNB poate fi
întâlnită, mai ales, in cazul ţărilor in curs de dezvoltare supuse fenomenului de migraţie
a forţei de muncă sau aflate sub impactul firmelor multinaţionale care repatriază profitul
in ţările lor de origine.
Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă işi
desfăşoară activitatea in graniţele naţionale sau in afara acestora, PNB este indicatorul
care măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin urmare, cel mai
folosit in comparaţiile internaţionale.
Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an este denumit PNB nominal, iar pe
baza preţurilor comparabile (ale unui an dat) este denumit PNB real. Prin raportarea
acestora se obţine deflatorul PNB, ce reliefează modificările intervenite in nivelul
preţurilor sau in puterea de cumpărare a banilor.
PNB nominal
PNB real
PNB ca producţie finală naţională la preţurile pieţei, exprimă sintetic oferta
naţională, privit sub aspectul cheltuielilor totale ale naţiunii pentru bunuri şi servicii
acesta reprezintă cererea agregată.
· Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor
materiale şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, in ţară sau in afara
teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină
prin scăderea din PNB a consumului de capital fix.
PNN = PNB − CCF (1.8.)
Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci el
reflectă venitul naţional.
22
· Venitul naţional (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de
către proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la
producerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă (salarii
şi contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.). Exprimat
la preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB evaluat la preţurile
pieţei din care se scade consumul de capital fix.
VN pp = PNBpp − CCF (1.9.)
unde: VNpp - venitul naţional la preţurile pieţei; PNB pp - produsul naţional brut la
preţurile pieţei.
Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină pornind
de la venitul naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele indirecte
nete.
VN pf = VN pp − Iin (1.10.)
unde: VNpf - venitul naţional la preţurile factorilor de producţie; I in - impozitele indirecte
nete. Dar,
Iin = Ii − S (1.11.)
unde: Ii - impozite indirecte; S - subvenţiile de exploatare;
sau:
VNpf = PNBpp −CCE − Ii + S (1.12.)
De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii finale
de bunuri materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii.
Dacă la venitul național se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine
venitul naţional disponibil:
VNd = VN + Tnr (1.13.)
unde: VNd - venitul naţional disponibil; T nr - transferurile nete ale restului lumii.
Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru a
face faţă nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional
din care se scad veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile nedistribuite
de societăţile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care societăţile
comerciale le plătesc pentru asigurări sociale, etc. şi se adaugă transferurile statului
spre menaje sub formă de pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoare, burse etc.
Vp = VN − Prnd − I prnd − CAS + Ts (1.14.)
unde: Vp - venitul personal; Prnd - profituri nedistribuite de societăţile comerciale; I prnd
- impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale; CAS - cotizaţii
pentru asigurări sociale plătite de societăţile comerciale; T s - transferuri ale statului spre
menaje.
Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care
se scad impozitele directe asupra veniturilor personale.
Vpd = Vp − I dvp (1.15.)
unde: Vpd - venitul personal disponibil; Idvp - impozitele directe asupra veniturilor
personale.
Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru
procurarea de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă şi
funcţionării societăţii (consum) şi pentru economisire.
TA 1.3:
1. Care sunt principiile ce stau la baza măsurării rezultatelor macroeconomice
prin sistemul conturilor naţionale?
2. Care este structura indicatorilor macroeconomici sintetici?
23
Răspuns
1.4 Întrebări recapitulative
1. Ce studiază macroeconomia?
2. Prin ce metode se pot determina rezultatele macroeconomice?
3. Sisteme de calcul al rezultatelor macroeconomice.
4. Cum se determină Produsul Intern Brut?
1.5 Teste
1. Principalele obiective ale macroeconomiei sunt:

a) determinarea principalelor agregate economice;
b) studierea relaţiilor dintre principalele agregate economice;
c) studiul sistemelor de pieţe;
d) formarea preţurilor pe sistemul de pieţe;
e) analiza dezechilibrelor dintre agregatele economice.
2. Un agregat economic reprezintă:

a) o abstractizare care este folosită pentru descrierea unor aspecte concrete
ale vieţii economice;
b) un indicator macroeconomic cum ar fi producţia şi venitul naţional,
consumul, economiile, nivelul general al preţurilor etc.;
c) o variabilă economică;
d) procesul prin care obiectele reale sunt combinate şi sintetizate.
.
3. Sistemul conturilor naţionale:
a) este folosit in ţările cu economie centralizată;
b) este folosit in ţările cu economie de piaţă;
c) se bazează pe teoria muncii productive;
d) se bazează pe teoria obiectivă a valorii.
4. Sistemul producţiei materiale:

a) se bazează pe teoria subiectivă a valorii;
b) se bazează pe teoria muncii productive;
c) este folosit numai de ţările cu economie de piaţă;
d) se bazează pe teoria factorilor de producţie.
5. Produsul global brut exprimă:

a) valoarea brută de piaţă a bunurilor economice finale;
b) valoarea adăugată brută a bunurilor economice create de agenţii
economici naţionali;
c) valoarea totală a bunurilor economice obţinute intr-o anumită perioadă;
24
d) valoarea brută de piaţă a bunurilor economice finale obţinute de agenţii
economici in interiorul unei ţări.
6. Produsul intern brut se calculează:

a) ca sumă intre produsul intern net şi consumul final;
b) ca sumă intre produsul intern net şi amortizare;
c) ca diferenţă intre produsul global brut şi consumul intermediar;
d) ca diferenţă intre produsul global brut şi consumul final.
7. Produsul naţional brut se calculează:

a) ca diferenţă intre produsul global brut şi amortizare;
b) ca diferenţă intre produsul global brut şi consumul de capital fix; NICI UNA
8. Produsul naţional net se calculează:

a) ca sumă dintre produsul naţional brut şi amortizare;
b) ca sumă dintre produsul naţional brut şi consumul de capital fix;
c) ca diferenţă dintre produsul intern brut şi amortizare;
a) ca diferenţă dintre produsul naţional brut şi consumul de capital fix.
9. Venitul naţional reprezintă:

a) mărimea agregată atât a veniturilor din muncă cât şi a celor din
proprietate;
b) mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii factorilor de
producţie;
c) mărimea agregată a bunurilor economice produse de agenţii naţionali
intr-un an;
d) bunurile şi serviciile destinate consumului intr-o ţară.
10. Venitul naţional disponibil se determină prin:

a) adăugarea la venitul naţional a transferurilor nete ale restului lumii;
b) adăugarea la venitul naţional a consumurilor intermediare;
c) adăugarea la venitul naţional a amortizării;
d) adăugarea la venitul naţional a subvenţiilor de exploatare.
11. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional:

a) la care se adaugă veniturile ce nu revin menajelor şi se scad transferurile
statului spre menaje;
b) din care se scad transferurile statului spre menaje;
c) din care se scad veniturile ce nu revin menajelor şi se adăugă
transferurilor statului spre menaje;
d) din care se scad numai veniturile ce nu revin menajelor.
12. Diferenţa intre venitul naţional in preţurile pieţei şi venitul naţional in

preţurile factorilor reprezintă:
a) impozitele indirecte;
b) impozitele indirecte nete;
c) subvenţiile de exploatare;
d) consumul capitalului fix.
Răspunsuri şi comentarii la testele de evaluare, întrebări şi testele grilă →

se face prin accesarea şi consultarea pe platforma media.
25
1.6 Aplicaţii rezolvate
1. Consumul final anual privat de bunuri şi servicii reprezintă 2000 u.m.,

formarea brută a capitalului fix este egală cu 600 u.m., variaţia stocurilor este
de 300 u.m., balanţa comercială înregistrează un excedent de 200 u.m.,
consumul de capital fix reprezintă 400 u.m., produsul global brut este egal cu
9000 u.m., din care consumul intermediar reprezintă 60%. In aceste condiţii:
a) consumul final guvernamental este egal cu 500 u.m.;
b) produsul intern net este egal cu 3000 u.m.;
c) investiţia netă este egală cu 200 u.m.;
d) consumul total final de bunuri şi servicii este egal cu 2800 u.m.
Rezolvare
PGB – Ci = PIB → PIB = 9000-5400=3600
Ci= 60% 9000 = 5400
PIN = PIB – CCF = 3600 – 400 = 3200
PIB = Cper+ Cpub + FBK + [E-M]
3600 = 2000 + Cpub+(600+300)+200 → Cpub = 500
In=IB – CCF = (600+300) – 400 = 500
2. Produsul global brut este egal cu 1200 u.m.. Consumul de capital fix este
egal cu 180 u.m. Consumul intermediar reprezintă 60% din produsul intern
brut. Formarea brută a capitalului este egală cu 200 u.m. Consumul personal
privat este de două ori mai mare decât consumul public, iar deficitul balanţei
comerciale este egal cu 50 u.m. In aceste condiţii:
a) Produsul intern brut este egal cu 480 u.m.;
b) Produsul intern brut este egal cu 750 u.m.;
c) Consumul personal privat este egal cu 400 u.m.;
d) Investiţia netă este egală cu 220 u.m..
Rezolvare
PGB = PIB + CI → 1200=PIB + 60%PIB→PIB=750
PIB = Cper+Cpub+FBK+(E-M)
750=2Cpub+Cpub+200-50→Cpub=200
Cper=2Cpub=2 * 200 = 400
In=IB-CCF = 200-180=20
1.7 Aplicaţii de rezolvat
1. PNB calculat pe baza preţurilor comparabile este egal cu 200 milioane

u.m. Acelaşi PNB calculat pe baza preţurilor curente este egal cu 300 milioane
u.m. De aici rezultă că:
a) deflatorul PNB este 1,5;
b) deflatorul PNB este 0,66;
c) puterea de cumpărare a banilor s-a modificat in sensul creşterii ei;
d) nivelul general al preţurilor a crescut cu 50%.
2. PNB exprimat in preţurile factorilor este egal cu 800 u.m.. Impozitele

indirecte reprezintă 200 u.m.. Consumul de capital fix este egal cu 300 u.m.. In
aceste condiţii, venitul naţional exprimat in preţurile pieţei:
a) este egal cu 700 u.m.;
26
b) este egal cu 500 u.m.;
c) este egal cu 1300 u.m.;
d) nu se poate determina.
3. Intr-o economie naţională venitul naţional este egal cu 10.000 u.m.,

profiturile nedistribuite de societăţile comerciale reprezintă 1000 u.m.,
impozitele asupra acestor profituri nedistribuite reprezintă 300 u.m. cotizaţiile
plătite de către societăţile comerciale pentru asigurări sociale reprezintă 2000
u.m., iar indemnizaţiile pentru şomaj, ajutoare, burse etc. însumează 1500
u.m. Dacă transferurile nete ale restului lumii reprezintă 1700 u.m., iar
impozitele directe se ridică la 700 u.m., atunci:
a) venitul personal este egal cu 9200 u.m.;
b) venitul personal disponibil este egal cu 7500 u.m.;
c) venitul naţional disponibil este egal cu 11700 u.m.;
d) venitul personal este egal cu 8200 u.m.
4. PNB exprimat in preţurile factorilor este egal cu 500 u.m.. Impozitele

indirecte reprezintă 100 u.m.. Consumul de capital fix este de 150 u.m., iar
subvenţiile de exploatare reprezintă 50 u.m. In aceste condiţii, venitul naţional
exprimat in preţuri ale factorilor:
d) nu se poate calcula.
Rezultatele la aplicaţii vor fi discutate la întâlnirile tutoriale.
27
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2: VENIT, CONSUM, ECONOMII ŞI INVESTIŢII
Obiective de studiu
După studierea acestui capitol:

• veţi cunoaşte venitul naţional şi destinaţiile sale;
• veţi putea înţelege consumul şi determinanţii săi;
• veţi putea analiza economisirea, investiţiile şi factorii lor determinanţi;
• veţi putea determina venitul naţional de echilibru;
• veţi înţelege relaţiile între venit, consum şi investiţii, respectiv
multiplicatorul investiţiei şi acceleratorul.
Timp de lucru
- 5h
Teme de verificare:
TA 2.1 Destinaţiile Venitului Naţional

TA 2.2 Venitul Naţional de echilibru
TA 2.3 Multiplicatorul şi acceleratorul
TA 2.4 Relaţia Venit Naţional de echilibru – Venit Naţional potenţial
Atunci când vorbim despre venit naţional, îl putem accepta în cel puţin două
ipostaze:
• ca sumă a tuturor veniturilor pe care le obţin agenţii economici
într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an;
• ca produs naţional real, constând în ansamblul bunurilor şi
serviciilor create de agenţii economici naţionali într-o anumită perioadă,
care, în esenţă, sunt destinate fie consumului curent, pentru satisfacerea
numeroaselor trebuinţe, fie investiţiilor care vor influenţa decisiv consumul
viitor.
În modelul cel mai simplificat, acela al unei economii naţionale închise şi fără
guvern, venitul (Y) este utilizat pentru consum (C) şi pentru investiţii (I). Deci,
28
Y=C+I (2.1.)
Pe de altă parte, ceea ce rămâne din venit după ce se scad cheltuielile de consum
reprezintă economisirea (S). Putem scrie, deci,
Y=C+S (2.2.)
Deci, C + S = C + I, de unde rezultă condiţia esenţială a echilibrului macroeconomic

în modelul simplificat:
S=I (2.3.)
Dezvoltând modelul simplificat prin luarea în considerare a prezenţei statului, a

guvernului, o altă destinaţie a venitului naţional o vor constitui cheltuielile
guvernamentale (G). Acestea reprezintă, de fapt, consumul guvernamental, mai corect
consumul public, realizat de instituţiile statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale
constituţionale. În acest caz,
Y = C + I + G. (2.4.)
Dacă dezvoltăm modelul pe exemplul unei economii deschise, în care intervin

relaţiile economice cu străinătatea sub forma exportului (E) şi importului (N), o altă
destinaţie a venitului naţional o va constitui exportul net (H), egal cu export minus
import.
Astfel, în final,
Y = C + I + G + H. (2.5.)
În această ecuaţie, Y reprezintă de fapt oferta agregată, producţia naţională de

bunuri şi servicii, iar membrul drept reprezintă cererea agregată, formată din cerere
pentru consum personal sau guvernamental de bunuri şi servicii, cererea de bunuri de
capital pentru investiţii, de asemenea personale şi guvernamentale, şi ieşirile nete în
raporturile cu străinătatea, ca diferenţă algebrică între export şi import.
Consumul, ca act final al activităţii economice, reprezintă folosirea

bunurilor economice de către populaţie şi administraţie, în scopul satisfacerii
trebuinţelor personale şi colective. Pentru a fi realizat, o parte din veniturile totale
sunt destinate cumpărării de bunuri de consum şi achiziţionării de servicii. De aici
rezultă că mărimea consumului depinde de nivelul venitului.
Consumul se poate clasifica în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii.
Astfel, după obiectul consumului, distingem:
• consum material;
• consum nematerial sau consum de servicii.
În funcţie de durata consumului, distingem :
• consum de folosinţă curentă ;
• consum de bunuri de folosinţă îndelungată.
În funcţie de sursa bunurilor şi serviciilor consumate, distingem:
• consum de bunuri marfare (de bunuri şi servicii procurate pe
piaţă) ;
29
• autoconsum.
În analiza consumului ca mărime globală agregată se folosesc două instrumente:
înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia marginală spre consum.
Înclinaţia medie spre consum (c), numită şi rata consumului, reprezintă relaţia
fundamentală între mărimea consumului şi mărimea venitului, calculându-se ca un
raport între consumul total (C) şi venitul total (Y).
C
c= (2.6.)
Y
Ea reprezintă cât este destinat consumului dintr-o unitate de venit.
Înclinaţia marginală spre consum (c) exprimă legătura funcţională dintre
variaţia venitului (∆Y) şi variaţia cheltuielilor de consum ( ∆C), reprezentând creşterea
consumului la o creştere cu o unitate a venitului şi calculându-se ca raport între variaţia
consumului (∆C) şi variaţia venitului (∆Y) :
∆C
c' = (2.7.)
∆Y
Astfel, dacă într-o anumită perioadă venitul (Y) a fost de 2000 unităţi monetare
(u.m.), iar consumul a fost de 1600 u.m., înclinaţia medie spre consum (c) a fost :
C 1600
c= = = 0,8
Y 2000
Aceasta înseamnă că, în medie, din fiecare unitate monetară de venit, colectivitatea
respectivă a consumat 0,8 u.m.
Dacă în perioada următoare venitul creşte la 2500 u.m., iar consumul sporeşte şi el,
la 1920 u.m., înclinaţia marginală spre consum (c’) este:
∆C C1 − C 0 1920 − 1600 320
c' = = = = = 0,64
∆Y Y1 − Y0 2500 − 2000 500
Aceasta înseamnă că din fiecare unitate monetară de spor de venit 0,64 au fost
destinate creşterii consumului.
Ca urmare a faptului ca înclinaţia marginală spre consum este mai mică decât
înclinaţia medie spre consum din perioada anterioară, în perioada curentă rata
consumului (înclinaţia medie spre consum) este mai mică. Într-adevăr,
C1 1920
C1 = = = 0,768
Y1 2500
J.M. Keynes considera că între consum şi venit există o relaţie funcţională pe care a
denumit-o lege psihologică fundamentală, conform căreia, de regulă şi în medie,
odată cu creşterea venitului, creşte şi consumul, dar într-o proporţie mai mică. Aceasta
înseamnă că la o creştere a venitului cu (∆Y) are loc şi o sporire a consumului cu (∆C),
∆Y ∆C
astfel încât < . De aici rezultă că înclinaţia marginală spre consum (c’) este o
Y0 C0
mărime pozitivă şi subunitară: 0<c’<1.
Printre determinanţii consumului putem aminti o serie de factori obiectivi şi
subiectivi, cum ar fi :
· factori obiectivi :
a) mărimea salariilor, pensiilor şi altor forme de venituri personale care constituie
împreună ceea ce Paul Samuelson numeşte venitul curent disponibil.
b) nivelul preţurilor şi dinamica lor din fiecare perioadă, care determină de fapt
venitul real disponibil.
30
c) mărimea impozitelor directe şi indirecte şi mai ales modificarea politicii fiscale
care poate mări sau diminua venitul net disponibil;
d) nivelul ratei dobânzii care poate încuraja sau descuraja creditul de consum ;
e) modificarea anticipărilor privind raportul dintre venitul actual şi nivelul viitor al
acestuia;
f) modificări neprevăzute ale valorii capitalului datorate schimbării preţurilor sau
dobânzilor şi neluate în considerare în calculele de previzionare a venitului;
g) câştigurile sau pierderile accidentale;
h) avuţia şi alte influenţe. Este evident că persoanele care dispun de o avere mai
mare vor consuma mai mult, fapt denumit efectul de avuţie.
· factorii subiectivi, care se referă la inclinaţii psihologice, se prezintă sub forma

unor mobiluri cum ar fi cele enumerate de J.M. Keynes în Teoria sa generală : 1
a) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă pentru situaţii neprevăzute;

b) de a se asigura în vederea unui raport viitor nefavorabil scontat între venitul şi
trebuinţele individului şi ale familiei sale determinate de îmbătrânire, de studiile
membrilor de familie sau de întreţinerea unor persoane dependente ;
c) de a putea beneficia de dobânzi şi de sporuri de valoare;
d) de a putea majora treptat cheltuielile pentru ridicarea standardului de viaţă;
e) de a avea o senzaţie de independenţă şi libertate;
f) de a asigura o masă de manevră pentru punerea în aplicare a unor proiecte
speculative sau comerciale;
g) de a lăsa averea moştenitorilor;
h) de a-şi satisface, pur şi simplu, zgârcenia.
Aceste mobiluri privesc prudenţa, prevederea, setea de propăşire, independenţa,
spiritul de afaceri, mândria şi avariţia.
Dintre toţi aceşti factori obiectivi şi subiectivi, influenţa decisivă o are, desigur,
mărimea venitului. Relaţia funcţională, cauzală, de dependenţă a consumului de
mărimea venitului este evidenţiată de funcţia macroeconomică a consumului.
Aceasta poate fi formulată în trei variante :
c) atunci când înclinaţia medie spre consum este considerată identică cu
înclinaţia marginală spre consum, funcţia consumului se prezintă ca o relaţie
liniară de forma :
C = c ⋅Y (2.8.)
Reprezentarea grafică a acestei funcţii este o dreaptă ce porneşte din originea

axelor de coordonate, având panta pozitivă egală, cu c.
1
Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1971, p.135
31
Panta dreptei este c.
b) atunci când înclinaţia marginală spre consum este presupusă constantă, iar
înclinaţia medie spre consum este variabilă, funcţia consumului este de forma:
C = C0 + c ⋅ Y (2.9.)
unde C0 este consumul minim necesar - o mărime independentă de venit.
Şi aici panta dreptei consumului este c, înclinaţia marginală spre consum, o

constantă.
c) o funcţie concavă de forma C = f(Y), atunci când atât înclinaţia medie spre
consum cât şi înclinaţia marginală spre consum sunt variabile.
2.1.2. Economisirea
În cea mai simplă definiţie, economisirea (S) reprezintă surplusul de venit (Y)
peste cheltuielile de consum (C) :
S =Y −C (2.10.)
Aceasta este economisirea netă. Dacă la economisirea netă se adaugă
amortizarea, ca expresie monetară a consumului de capital fix, se obţine economisirea
brută.
32
La fel ca şi în cazul consumului, între economisire şi venit există o legătură
funcţională exprimată, şi ea, prin două concepte : înclinaţia medie spre economisire (s)
şi înclinaţia marginală spre economisire (s’). Înclinaţia medie spre economisire,
numită şi rata economisirii (s), reprezintă mărimea economisirii realizate la o unitate de
venit şi se calculează ca raport între volumul total al economisirii şi mărimea venitului
naţional :
s=S/Y (2.11.)
Înclinaţia marginală spre economisire (s’) reprezintă variaţia mărimii
economiilor realizată la o variaţie a venitului cu o unitate, calculându-se ca raport între
variaţia mărimii economisirii (∆S) şi variaţia venitului (∆Y) :
s’ = ∆S / ∆Y (2.12.)
Consecinţă a aceleiaşi « Legi psihologice fundamentale” elaborate de J.M.Keynes,
proporţia creşterii economisirii devansează proporţia creşterii venitului.
Din relaţia Y = C + S, împărţită la Y, rezultă : 1 = C / Y + S / Y, adică
1=c+s (2.13)
La fel, din relaţia ∆Y = ∆C + ∆S, împărţită la ∆Y, rezultă : 1 = ∆C / ∆Y + ∆S / ∆Y,

adică :
1 = c’ + s’ (2.14.)
Se observă, deci, că c şi s, respectiv c’ şi s’ sunt mărimi complementare. Pe baza
exemplului numeric de mai sus putem determina şi înclinaţia medie spre economisire (s)
sau înclinaţia marginală spre economisire:
S Y − C 2000 −1600 ∆S
s= = = = 0,2; s ' = ; ∆S = S1 − S 0 ;
Y Y 2000 ∆Y
580 − 400 180
S1 = 2500 − 1920 = 580; s ' = = = 0,36 .
500 500
Aici, fiindcă înclinaţia marginală spre economisire este mai mare decât rata
economisirii din perioada iniţială, inclinaţia medie spre economisire din a doua perioadă
va fi mai mare decât cea din perioada iniţială.
S1 580
Într-adevăr, s = = = 0,232 , mai mare decât s0 = 0,2.
Y1 2500
Se poate verifica imediat că s 0 − c 0 = 1, s '+c ' = 1 sau s1 + c1 = 1 :
0,2 + 0,8 = 1 ;
0,36 + 0,64 = 1 ; 0,768 + 0,232 = 1.
Este evident că şi economisirea este o funcţie de venit. Mărimea ei depinde de
mărimea venitului. Dacă luăm de exemplu o funcţie macroeconomică de consum de
forma C = C 0 + c ⋅ Y , fie ca C = 1000 + 0,8Y , economisirea (S) este S = Y − C , adică
S = Y − (1000 + 0,8Y ) , ceea ce este echivalent cu S = 0,2Y −1000 .
Reprezentarea ei grafică este foarte simplă. S = 0,2Y −1000 este ecuaţia unei
drepte cu panta pozitivă egală cu 0,2. Este suficient să-i găsim două puncte pentru a
trasa dreapta economisirii si acestea sunt intersecţiile cu axele de coordonate. La
intersecţia cu ordonata, Y = 0, iar S = -1000 ; la intersecţia cu abscisa, S = 0, iar Y este
egal cu 5000.
33
Este uşor de observat din funcţia de economisire, dar mai ales din reprezentarea sa
grafică, faptul că pentru niveluri ale venitului mai mici de 5000 u.m. economisirea este
negativă. Spunem ca se înregistrează dezeconomii sau dezeconomisire, situaţie în
care se consumă din economii acumulate anterior sau din alte surse. Când Y = 5000,
întregul venit se consumă : C = 1000 + 0,8 ⋅ 5000 = 5000 . Economisirea este nulă. Abia
pentru un venit mai mare de 5000 u.m. începe economisirea. Nivelul venitului pentru
care economisirea este zero reprezintă punctul critic sau pragul de ruptură al
economisirii, în care se trece de la dezeconomii la economii.
2.1.3. Investiţiile şi factorii lor determinanţi
Partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de

capital circulant reprezintă investiţiile nete care contribuie la formarea netă a
capitalului. Pentru a înlocui capitalul fix uzat fizic şi moral, scos din funcţiune, se fac
investiţii din amortizarea capitalului fix, numite investiţii de înlocuire. Investiţiile nete
împreună cu investiţiile de înlocuire formează investiţiile brute, care contribuie la
formarea brută a capitalului.
Mărimea acestor investiţii, pe termen scurt, oscilează, crescând sau scăzând în
funcţie de faza ciclului economic. Pe termen lung însă, aceasta tinde să crească.
Nivelul investiţiilor dintr-o economie naţională poate fi apreciat atât în mărime
absolută, cât şi în mărime relativă, ca rată a investiţiei brute în PNB. Volumul investiţiilor
brute diferă de la o economie naţională la alta, depinzând de potenţialul economic al
fiecărei ţări (exprimat prin mărimea PNB) şi de rata investiţiilor (raportul procentual
dintre investiţiile brute şi PNB).
Importanţa investiţiilor în economia naţională rezultă din dublul rol pe care îl
îndeplinesc : pe termen scurt, ca o componentă esenţială a cererii agregate, creşterea
lor stimulează producţia, iar pe termen lung, mărind potenţialul productiv al economiei
naţionale prin noile capacităţi de producţie realizate, contribuie la creşterea venitului
naţional şi a producţiei naţionale.
Investiţiile pot fi finanţate din diferite surse :
b) împrumuturi de la instituţii financiare publice sau private, atunci când profitul
este insuficient ;
Opţiunea pentru una sau alta dintre aceste surse este influenţată de costul ei de
oportunitate. Astfel, costul de oportunitate al folosirii resurselor proprii pentru investiţii
constă în mărimea dobânzii pe care ar fi obţinut-o firma dacă şi-ar fi plasat fondurile în
altă afacere ; costul de oportunitate al finanţării prin majorarea capitalului social constă
în rata de rentabilitate ce trebuie oferită noilor acţionari ; în cazul în care investiţia este
34
finanţată din fonduri împrumutate, costul de oportunitate este dobânda ce trebuie
plătită pentru aceste credite.
În ceea ce priveşte cheltuielile legate de variaţia stocurilor de capital circulant,
atunci când aceste stocuri cresc, sporul este denumit investiţie în capital circulant,
iar atunci când ele scad, reducerea se numeşte dezinvestiţie în capital circulant.
Modelele macroeconomice tratează investiţia ca o mărime autonomă, independentă
de venit, considerând-o o rezultantă exogenă a deciziilor agenţilor economici.
Printre determinanţii esenţiali ai investiţiei se numără, aşa cum sublinia J.M.
Keynes, rata dobânzii şi eficacitatea marginală a capitalului. Eficacitatea marginală a
capitalului reprezintă o rată sperată ex – ante a profitului de către
întreprinzător. Determinarea acesteia ridică numeroase dificultăţi legate de
capacitatea de previzionare atât a beneficiilor scontate cât şi a costurilor aşteptate
pentru producţia ce urmează a fi obţinută.
Între rata dobânzii (d’) şi mărimea investiţiilor (I) există o relaţie inversă : cu cât
rata dobânzii este mai ridicată, cu atât investiţiile sunt mai scăzute. Această relaţie
poate fi vizualizată prin curba investiţiei agregate din reprezentarea grafică alăturată :
Luarea deciziei de a investi presupune determinarea de către potenţialul investitor a

unor indicatori de eficienţă economică specifici, cum sunt: rata de rentabilitate a
investiţiei, pentru a fi comparată cu rata dobânzii, şi termenul de rambursare
(recuperare) a investiţiei. Pentru determinarea ratei de rentabilitate a investiţiei este
necesară calcularea valorii actuale a producţiei obţinute prin acea investiţie şi
compararea ei cu costul actual. Este evident că dacă această valoare actuală depăşeşte
costul actual, investiţia poate fi considerată profitabilă. De exemplu, dacă un utilaj costă
astăzi 500 euro şi are o durată de funcţionare de doi ani, producând un beneficiu anual
de 400 euro în condiţiile unei rate a dobânzii de 12%, este profitabilă investiţia ? Pentru
a răspunde, este necesar să determinăm mai întâi valoarea actuală a profitului obţinut
în cei doi ani :
400 400
Valoarea actuală = + = 676
1 + 0.12 (1 + 0.12 ) 2
Cum valoarea actuală este mai mare decât costul investiţiei, rezultă că investiţia a
fost profitabilă. Dacă dorim să calculăm şi rata de rentabilitate a investiţiei, determinăm
raportul procentual între beneficiul scontat şi costul investiţiei :
676 − 500
R= = 35.2%
500
Este evident că investiţia este profitabilă şi din compararea ratei rentabilităţii
investiţiei ( 35.2%) cu rata dobânzii (12%).
Termenul de recuperare a investiţiei poate fi determinat ca raport între
valoarea investiţiei (costul ei – I) şi profitul anual obţinut (Pa) :
Tr = I / Pa (2.15.)
Având în vedere dependenţa dintre mărimea investiţiilor şi rata dobânzii, pe de o
parte, şi mărimea investiţiilor şi venitul naţional, pe de altă parte, se poate ajunge la
punerea în evidenţă a relaţiei dintre venitul naţional şi nivelul ratei dobânzii în condiţiile
realizării echilibrului sectorului real.
35
Prin sector real se înţelege acea parte a economiei care cuprinde ansamblul
operaţiunilor cu bunuri şi servicii. În comparaţie cu acesta, sectorul monetar, care va fi
studiat în tema următoare, reprezintă acea parte a economiei care cuprinde ansamblul
operaţiunilor cu active financiare, inclusiv cererea şi oferta de monedă, împreună cu
instituţiile şi pieţele financiare.
Legătura între sectorul real şi cel monetar poate fi pusă în evidenţă tocmai prin
introducerea în analiză a ratei dobânzii. Acest fapt se realizează prin aşa numita curbă
IS, componentă a modelului IS – LM elaborat de J.R. Hicks în articolul său din
Econometrica din 1937, Mrs. Keynes and Classics. Curba IS reprezintă locul
geometric al punctelor (Y, d”) de echilibru de pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
Deducerea curbei IS se face pornind de la faptul că, în modelul fluxului circular al
venitului, aşa cum s-a arătat în prima temă de macroeconomie, echilibrul venitului
naţional se realizează atunci când totalul retragerilor din economie, sub forma
economisirii (S), impozitelor (T) şi resurselor cheltuite pentru importuri (M), este egal cu
totalul intrărilor de substanţă de venit naţional sub forma investiţiilor (I), a cheltuielilor
guvernamentale (G) şi a exporturilor (X).
S +T + M = I +G + X
Aplicând principiul de analiză economică ceteris paribus (toate celelalte lucruri
rămânând neschimbate), să acceptăm ca ipoteze de lucru că la retrageri T şi M sunt
invariabile, iar la intrări G şi X sunt de asemenea invariabile. În aceste condiţii este
evident că orice modificare în S determină variaţia lui I.
O asemenea variaţie a investiţiilor am văzut că poate fi provocată de modificarea
nivelului ratei dobânzii care se află în raport invers cu mărimea investiţiei.
În figura 2.6. este reprezentată grafic deducerea curbei IS. Folosim patru grafice:
• relaţia dintre rata dobânzii şi investiţii ;
• un grafic ajutător, al ecuaţiei de echilibru S = I, care se realizează pe
bisectoarea sistemului de axe de coordonate ;
• relaţia între economisire şi venit naţional care, aşa cum s-a văzut din fig.
2.4, este pozitivă ;
relaţia între rata dobânzii şi venitul naţional, care se exprimă tocmai prin
curba IS.
Pornim de la graficul a) care redă o anumită relaţie de dependenţă inversă între
investiţii şi rata dobânzii. Translăm de pe graficul a) pe verticală, pe graficul b), cele
două niveluri ale investiţiilor şi pe orizontală, pe graficul d) cele două niveluri ale ratei
dobânzii.
Prin intermediul graficului b), al egalităţii de echilibru între S şi I, translăm pe
orizontală cele două niveluri ale lui S, pe graficul c), al dependenţei dintre economisire şi
venit conform unei anumite funcţii de economisire. Aflăm astfel, în graficul c), cele două
niveluri corespunzătoare ale venitului naţional de echilibru pe care, translându -le pe
verticală, pe graficul d), le intersectăm cu nivelurile translate de pe graficul a) ale ratei
dobânzii şi determinăm astfel cele două puncte, A şi B, ale curbei IS.
Se observă din forma curbei IS că între venitul național şi rata dobânzii, în situaţiile
de echilibru din sectorul real, există o relaţie de dependenţă inversă. Aceasta este
normală dacă ne gândim că, la un nivel redus al ratei dobânzii, investiţiile sunt
stimulate, creşterea lor generează în economie noi venituri, determinând astfel un venit
naţional mai mare.
36
TA 2.1
1. Care sunt determinanţii consumului?
2. Explicaţi funcţia economisirii.
3. Care sunt indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor?
Răspuns
2.2. Determinarea venitului naţional de echilibru
Venitul naţional de echilibru reprezintă acel nivel al venitului naţional ce asigură

egalitatea între oferta agregată şi cererea agregată. Oferta agregată este reprezentată
de însuşi venitul naţional în accepţiunea sa de producţie naţională de bunuri şi servicii.
Cererea agregată este exprimată de suma destinaţiilor posibile ale venitului naţional.
În modelul simplificat în care Y = C + I, dacă funcţia macroeconomică de consum
C = C 0 + c ⋅ Y , iar I este considerată o mărime autonomă notată cu I 0, ecuaţia venitului
naţional de echilibru va fi: Y = C 0 + c ⋅ Y + I 0 de unde rezultă că Y(1-c) = C 0 + I0, iar venitul
naţional de echilibru:
1
Ye = ⋅ ( C0 + I 0 ) (2.17.)
1− c
37
Pentru a înţelege situaţiile în care se poate afla o economie naţională şi modul de
determinare a venitului naţional de echilibru, folosim un exemplu numeric simplificat în
care consumul (C) este o funcţie liniară de forma C = c ⋅ Y, iar investiţia este o mărime
autonomă dată, Io, conform tabelului 2.1.
Tabelul 2.1. Situaţia economiei naţionale în funcţie de relaţia

între venitul naţional şi cererea agregată
Nr. Venitul Consumu Economiile Investiţia Cererea Starea

crt naţional (Y) l (S=Y-C) autonomă agregată economiei
(C=0,8Y) (Io) (C+Io) naţionale
0 1 2 3 4 5 6
1 2.000 1.600 400 500 2.100 De
expansiune
2 2.500 2.000 500 500 2.500 De echilibru
3 3.000 2.400 600 500 2.900 De contracţie
4 3.500 3.800 700 500 3.300 De contracţie
Se observă, pe rândul 1, că venitul naţional, care reprezintă de fapt oferta agregată,

este mai mic decât cererea agregată, ceea ce îi va determina pe agenţii economici să-şi
mărească producţia, astfel încât activitatea economică se va amplifica, economia
naţională fiind într-o stare de expansiune. Pe rândul 2, oferta agregată (coloana 1) este
egală cu cererea agregată, situaţie în care agenţii economici îşi menţin nivelul activităţii
lor, economia naţională aflându-se în stare de echilibru. Pe rândurile 3 şi 4 se constată
că oferta agregată este superioară cererii agregate, ceea ce-i determină pe agenţii
economici să-şi diminueze activitatea, pentru a evita producţia pe stoc. Aceasta ar avea
drept consecinţă neutilizarea unei părţi din resursele productive, apariţia
supracapacităţii de producţie şi disponibilizarea unei părţi din forţa de muncă. Economia
naţională intră în starea de contracţie.
Se constată că, în cazul descris de tabelul de mai sus, venitul naţional de echilibru
(Ye) se determină prin relaţia:
1 1
Ye = ⋅ I 0 , adică Ye = ⋅ 500 = 5 ⋅ 500 = 2.500, deoarece investiţiile sunt
1−c 1 − 0.8
singura mărime autonomă.
Mărimea venitului naţional de echilibru se poate determina şi grafic, folosind
"diagrama cu dreapta la 45°” sau diagrama cu dreapta economisirii.
În primul caz, în "diagrama cu dreapta la 45°”, introdusă în analiza macroeconomică
de Paul Samuelson, pe ordonată se înscriu componentele cererii agregate (consumul
minim necesar - C0 - şi investiţia autonomă - I0 - ), iar pe abscisă se înscrie mărimea
venitului naţional - Y.
"Dreapta la 45°” este locul geometric al punctelor în care venitul naţional (oferta
agregată) este egal cu cererea agregată. Ea reprezintă de fapt, grafic, oferta agregată.
Reprezentarea grafică a funcţiei macroeconomice de consum C = C0 + c⋅Y este dreapta
care pleacă din punctul de coordonate (0, C0) şi are panta pozitivă egală cu c. Cererea
agregată este reprezentată grafic de dreapta care pleacă din punctul de coordonate (0,
C0 + I0), fiind paralelă cu dreapta consumului, deoarece are aceeaşi pantă pozitivă c.
Proiecţia pe abscisă a intersecţiei dreptei cererii agregate cu "dreapta la 45 °” este
nivelul venitului naţional de echilibru. În al doilea caz, când dorim să determinăm grafic
venitul naţional de echilibru folosind dreapta economisirii, în sistemul axelor de
coordonate, pe ordonată şi abscisă, vom înscrie aceleaşi mărimi şi vom trasa dreapta
investiţiei autonome care se prezintă ca o paralelă la abscisă, ce trece prin punctul de
coordonate (0, I0).
38
Funcţia economisirii, determinată mai sus, S = - C0 + (1-c)⋅Y, este reprezentată grafic
prin dreapta economisirii, care pleacă din punctul de coordonate (0, -C0) şi intersectează
 C0 
abscisa în punctul de coordonate  ,0  .
 1 − c 
Cum, în modelul simplificat, venitul naţional de echilibru este nivelul pentru care S
= I0, acesta este determinat grafic prin proiecţia pe abscisă a punctului de intersecţie a
dreptei economisirii şi dreptei investiţiei.
TA 2.2
1. Cum se determină Venitul Naţional de echilibru folosind diagrama dreapta la 45
de grade?
2. Cum se determină Venitul Naţional de echilibru folosind diagrama dreapta
economisirii?
Răspuns
39
2.3. Relaţii între venit, consum şi investiţii. Multiplicatorul investiţiei şi
acceleratorul
După cum se observă din mecanismul determinării venitului naţional de echilibru

prezentat mai sus, între venit, pe de o parte, şi consum, investiţii şi celelalte
componente ale cererii agregate, pe de altă parte, există strânse relaţii de dependenţă.
Să analizăm, pentru început, influenţa modificării investiţiilor asupra mărimii venitului
naţional de echilibru, respectiv a nivelului activităţii economice.
2.3.1. Influenţa variației investiţiilor asupra venitului naţional de

echilibru. Multiplicatorul investiţiei
Pentru a analiza această influenţă, vom folosi tabelul 2.2, obţinut din tabelul 1.1. în
care, de această dată, mărimea investiţiei autonome sporeşte cu 100 de unităţi
monetare.
Tabelul 2.2. Situaţia economiei naţionale în funcţie de relaţia între venitul naţional şi cererea
agregată, când mărimea investiţiei se modifică
Nr. Venitul Consumu Economiil Investiţi Cererea Starea

crt. naţiona l e a agregată economiei
l (C = (S=Y-C) autonom (C +Io) naţionale
(Y) 0,8Y) ă
(Io)
0 1 2 3 4 5 6
1 2.000 1.600 400 600 2.200 De
expansiune
2 2.500 2.000 500 2.600 De -
expansiune
3 3.000 2.400 600 600 3.000 De echilibru
4 3.500 2.800 700 600 3.400 De
contracţie
Se constată cu uşurinţă că sporirea investiţiei autonome cu 100 unităţi monetare

determină creşterea venitului naţional de echilibru de la 2.500 u.m. (în tabelul 2.1) la
3.000 u.m. (în tabelul 2.2), deci cu 500 u.m. Rezultă că între variaţia investiţiei (∆I) şi
variaţia venitului naţional de echilibru (∆Y) există o relaţie de tipul:
∆Y = k ⋅ ∆I (2.20.)
500
În exemplul nostru, 500 = k ⋅ 100, de unde rezultă k = =5.
100
Acest coeficient k, care arată cu cât se multiplică variaţia investiţiei pentru a afla
sporul de venit naţional aferent se numeşte multiplicatorul investiţiei şi se calculează
ca raport între variaţia venitului (∆Y) şi variaţia investiţiei (∆I):
∆Y
k = (2.21.)
∆I
40
Cum, la echilibru, S = I şi, respectiv, ∆S= ∆I, putem înlocui ∆I cu ∆Y - ∆C; relaţia
∆Y
anterioară devine k= , iar apoi, coborând (∆Y) la numitor, devine
∆Y − ∆C
1 1
k= , k= ,
∆Y − ∆C ceea ce este echivalent cu ∆Y ∆C adică, în final,
−
∆Y ∆Y ∆Y
1
k= (2.22.)
1− c'
1
sau k = ' (2.23.)
s
Într-adevăr, înclinaţia marginală spre consum în exemplul numeric din tabel este
1
egală cu 0.8, ceea ce a determinat un multiplicator al investiţiei k = = 5.
1 − 0.8
Principiul multiplicatorului a fost folosit pentru prima dată în teoria economică de
către R.F. Kahn, în 1931, dat cel care l-a generalizat a fost J.M. Keynes.
Multiplicatorul investiţiei exprimă suma efectelor de antrenare pe care le generează
în lanţ o variaţie iniţială a investiţiei asupra activităţilor din economie. Astfel, atunci când
firmele îşi majorează cheltuielile de investiţii cu 100 u.m., ca în exemplul din tabelul de
mai sus, efectul imediat va fi o creştere tot cu 100 u.m. a venitului naţional, deoarece
cheltuielile de investiţii efectuate de unele firme într-o economie sunt, concomitent,
venituri pentru alte firme, furnizoare ale celor dintâi. Această creştere a venitului
naţional va determina cheltuieli adiţionale de consum în perioada următoare. Cum
înclinaţia marginală spre consum (c) este 0.8, valoarea consumului va creşte cu 0.8 ⋅
100 = 80 u.m., care vor constitui venituri pentru o a treia categorie de firme. Acestea din
urmă, la rândul lor, vor efectua, în condiţiile menţinerii neschimbate a înclinaţiei
marginale spre consum, cheltuieli adiţionale egale cu 0.8 ⋅ 80, adică 0.8⋅0.8⋅100, adică
0.82⋅100 = 64 u.m. Şi aceste cheltuieli adiţionale de consum vor deveni venituri pentru o
următoare categorie de agenţi economici care, şi ei, işi vor mări consumul cu 0.83⋅100 =
51.2 u.m. ş.a.m.d. Dacă însumăm toate aceste venituri adiţionale generate de variaţia
iniţială a investiţiei cu 100 u.m. obţinem:
∆Y = 100 + 0.8 ⋅100 + 0.82 ⋅ 100 + … + 0.8 n ⋅ 100 = 100 ⋅ (1 + 0.8 + 0.8 2 + … +
n
0.8 ). În paranteză avem o sumă a unei serii în progresie geometrică cu raţia r = 0.8,
1
subunitară. În acest caz, formula sumei este ∑=1 − r . În exemplul nostru
1
∆Y = 100 ⋅ = 100 ⋅ 5 = 500. Deci, rezultă şi din exemplul numeric că multiplicatorul
1 − 0.8
este egal cu 5.
Acelaşi efect de multiplicare asupra venitului şi, implicit, asupra consumului, îl are şi
variaţia oricărei alte cheltuieli autonome, independente de venit (cum ar fi, de exemplu,
variaţia cheltuielii guvernamentale).
Până aici am luat în considerare ipoteza cea mai simplă în care şi importurile sunt o
mărime autonomă. De asemenea, am folosit venitul naţional făcând abstracţie de
existenţa impozitelor care diminuează venitul destinat consumului. Luarea în
considerare a mărimii venitului disponibil obţinut prin scăderea din venitul naţional a
impozitelor şi adăugarea aşa numitelor "plăţi de transfer” (ajutoare şi subvenţii de
consum pentru sprijinirea categoriilor defavorizate ale populaţiei) se va realiza în
Capitolul 7 – Politici macroeconomice.
41
2.3.2. Influenţa variaţiei venitului şi consumului asupra
investiţiilor. Principiul acceleratorului
Principiul multiplicatorului pune în evidenţă, deci, efectul variaţiei investiţiilor asupra

venitului şi, implicit, a consumului. Există însă şi o relaţie de influenţă inversă: variaţia
consumului, a cererii agregate, ca urmare a modificării venitului sau acţiunii altor factori,
are efecte importante asupra mărimii investiţiilor, cu consecinţe multiple asupra
evoluţiei întregii economii naţionale. Această relaţie este evidenţiată de principiul
acceleratorului. De accelerator s-a ocupat pentru prima dată în teoria economică A.
Aftalion într-o analiză a mecanismelor crizelor economice. El constata că o creştere a
cererii de bunuri de consum provoacă o majorare mai mult decât proporţională a
producţiei bunurilor de capital destinate investiţiilor. În final, cantitatea suplimentară de
bunuri de consum cerute se poate produce în cantităţi excesive comparativ cu cererea
curentă. Acceleratorul a mai fost studiat de John M. Clark, Gottfried von Haberler, Simon
Kuznetz, R.F. Harrod, P.A. Samuelson. Lui J.M. Keynes unii economişti contemporani îi
reproşează faptul că a neglijat principiul acceleratorului.
Conform acestui mecanism, între cererea de produse finale şi mărimea investiţiilor
există o relaţie funcţională de amplificare. Astfel, dacă toate capacităţile de producţie
sunt utilizate pe deplin, o creştere a cererii de bunuri de consum indusă, de exemplu, de
o majorare a veniturilor, generează o sporire de o mai mare amploare a investiţiei,
respectiv a cererii de bunuri de capital necesare procesului investiţional. Astfel,
creşterea cererii de bunuri de consum devine, conform principiului acceleratorului, o
variabilă independentă ce determină mărimea investiţiilor.
Dacă mecanismul multiplicatorului exprimă efectul variaţiei investiţiei asupra
venitului, acceleratorul exprimă un efect invers, acela al variaţiei venitului şi
consumului asupra investiţiilor. Principiul acceleratorului pune în evidenţă faptul că
rata investiţiilor este determinată, în principal, de rata modificării nivelului producţiei, ca
urmare a creşterii cererii pentru bunuri de consum. Deci, când producţia creşte,
investiţiile vor avea un nivel ridicat, iar atunci când producţia este în scădere, investiţiile
vor avea un nivel scăzut, ceea ce va afecta gradul de ocupare a capacităţilor de
producţie şi, implicit, a factorilor de producţie.
Pentru a înţelege mecanismul acceleratorului, vom folosi următorul exemplu
numeric: presupunem că o întreprindere producătoare de bunuri de consum dispune de
20 de utilaje de vechime diferită, în valoare de 60.000.000 u.m. din care unul se uzează
şi se înlocuieşte anual. Aceasta înseamnă că investiţia brută este egală cu investiţia de
înlocuire, reprezentând valoric 3.000.000 u.m. (costul achiziţionării unui utilaj). Se mai
presupune că volumul anual al vânzărilor s-a stabilizat pentru un anumit timp la
30.000.000 u.m., ceea ce determină un raport de 1:2 între cifra de afaceri şi valoarea
utilajelor, raport care se menţine relativ constant. O altă ipoteză de lucru foarte
importantă este că firma se află în situaţia de ocupare deplină a tuturor resurselor sale
productive, inclusiv a utilajelor, astfel încât creşterea producţiei sale într-o anumită
proporţie nu mai este posibilă decât prin sporirea numărului de utilaje în aceeaşi
proporţie (aceasta înseamnă că progresul tehnic este neutru, nefiind posibilă creşterea
productivităţii marginale a capitalului). În aceste condiţii, să presupunem că se
înregistrează o creştere cu 50% a cererii de bunuri de consum fabricate de firmă, ca
urmare a sporirii veniturilor populaţiei în aceeaşi proporţie. Pentru a satisface această
cerere crescută, firma este obligată să sporească numărul utilajelor tot cu 50%, de la 20
la 30. Aceasta înseamnă că investiţia brută este egală cu valoarea a 11 utilaje, adică
33.000.000 u.m., din care 3.000.000 u.m. reprezintă investiţia de înlocuire, efectuată pe
seama amortismentului, iar 30.000.000 u.m. reprezintă investiţia netă. Iată cum, pentru
a creşte producţia cu 50%, investiţia brută sporeşte cu

( 33 − 3) ⋅ 100 = 1.000% . Acesta
3
este efectul de acceleraţie.
42
Să ne imaginăm ce se întâmplă în continuare în întreaga economie naţională. Pentru
a realiza această creştere a investiţiei, firma din exemplul nostru îşi va mări cererea de
bunuri de capital către furnizorii utilajelor de care are nevoie. Aceştia, la rândul lor, nu
vor putea satisface noua cerere de utilaje decât mărindu-şi propriile capacităţi de
producţie, ceea ce presupune o nouă cerere de bunuri de capital adresată furnizorilor
lor. Efectele de antrenare continuă amplificând producţia de bunuri de capital pe o scară
extinsă a economiei naţionale.
Acest amplu proces are efecte pozitive pe planul ocupării forţei de muncă, ceea ce
va determina o creştere generală a veniturilor şi, în consecinţă, o perioadă de
prosperitate. Ea va continua dacă cererea de bunuri de consum va creşte şi în anul
următor în aceeaşi proporţie. Un asemenea fapt este însă puţin probabil. Dacă în anul
următor cererea pentru bunuri de consum fabricate de firmă creşte în continuare, dar nu
cu 50%, ci doar cu 20%, firma, pentru a satisface noul nivel al cererii, îşi va mări
capacitatea de producţie tot cu 20%, achiziţionând, de această dată, doar 7 utilaje în
valoare de 21.000.000 u.m., din care 3.000.000 u.m. investiţia de înlocuire normală şi
18.000.000 u.m. investiţie netă. Iată cum, nu o scădere a cererii de bunuri de consum, ci
doar o încetinire a creşterii ei, de la 50% la 20%, a provocat o diminuare a investiţiei
brute de la 33.000.000 u.m. la 21.000.000 u.m. şi a investiţiei nete de la 30.000.000
u.m. la 18.000.000 u.m., ceea ce înseamnă o diminuare a cererii pentru bunuri de
capital cu 36,36%.
 21000000 − 33000000 
 ⋅ 100 = −36,36% 
 33000000 
Aceasta are drept consecinţă o diminuare a gradului de ocupare a capacităţilor de
producţie a furnizorilor de bunuri de capital din economia naţională şi, implicit, o
disponibilizare de forţă de muncă, o amplificare a şomajului cu toate consecinţele sale
negative pe plan economic, social şi politic.
Mai mult, dacă în perioada următoare, cererea pentru bunuri de consum se
stabilizează la nivelul ridicat la care a ajuns, firma îşi va limita cererea de bunuri de
capital, din nou, doar la un singur utilaj, investiţia sa brută reducându-se la nivelul celei
de înlocuire, de 3.000.000 u.m. . Iată cum, o perioadă de prosperitate poate lua brusc
sfârşit, fără ca cererea pentru bunuri de consum să se diminueze. Acesta este principiul
acceleratorului: efect de acceleraţie a creşterii volumului producţiei de bunuri de
consum asupra cererii şi producţiei de bunuri de capital, dar şi în sens invers, cu
consecinţe ce pot deveni dramatice. De aceea el a fost asemuit de către Paul Samuelson
cu călărirea unui tigru, prin aceasta dorindu-se evidenţierea faptului că principiul
acceleratorului este un puternic factor de instabilitate economică, de amplificare a
fluctuaţiilor din economie.
Pentru a evita asemenea evoluţii oscilante, este necesară studierea atentă a
tendinţelor de evoluţie a cererii pentru bunuri de consum şi, până la extinderea
capacităţii de producţie, folosirea mai eficientă şi mai deplină a factorilor productivi
existenţi.
TA 2.3
1. Explicaţi multiplicatorul investiţiei.
2. Explicaţi acceleratorul.
Răspuns
43
2.4. Relaţia dintre venitul naţional de echilibru şi venitul naţional potenţial
Venitul naţional potenţial, numit şi venit naţional de ocupare deplină,

reprezintă acel nivel al venitului naţional care ar putea fi obţinut prin folosirea
deplină a tuturor resurselor productive de care dispune economia naţională, în
special, a forţei de muncă. Între venitul naţional de echilibru (Ye) şi venitul naţional
potenţial (Yp) pot exista următoarele relaţii de mărime:
Ye = Yp, situaţie în care economia naţională se află în echilibru de ocupare
deplină;
Ye < Yp, când economia naţională se află în echilibru de subocupare, adică
resursele productive şi în special forţa de muncă nu sunt utilizate pe deplin;
Ye > Yp, situaţie în care economia naţională se află în echilibru de supraocupare.
În acest caz, producţia fizică nu mai poate creşte pentru a compensa o eventuală sporire
a cererii de bunuri de consum. Oferta agregată fiind în termeni fizici limitată, realizarea
unui nou echilibru în condiţiile creşterii cererii agregate nu mai este posibilă decât pe
cale nominală, prin creşterea preţurilor.
2.4.1. Venitul naţional de echilibru de subocupare. Decalajul

deflaţionist
Când economia se află în situaţie de subocupare, reprezentată grafic în fig.2.9.

oferta agregată este mai mare decât cererea agregată, ceea ce face ca unele firme să
înregistreze o creştere a stocurilor pentru care nu mai au cerere suficientă. Ca urmare,
ele sunt nevoite să încerce valorificarea producţiei lor prin vânzarea la preţuri mai
reduse. Segmentul BC din fig.12.9.reprezintă un "decalaj”, "gol” sau "abatere"
deflaţionistă reprezentând un excedent de ofertă sau, altfel spus, un deficit de cerere
agregată. Resorbirea acestui decalaj pentru a aduce venitul naţional de echilibru la
nivelul venitului naţional potenţial poate fi realizată prin creşterea cererii agregate pe
seama încurajării investiţiilor private, a majorării exporturilor sau a sporirii cheltuielilor
guvernamentale cu o mărime egală cu segmentul respectiv.
Y p − Ye
Decalajul deflaţionist (Dd) poate fi determinat cu ajutorul relaţiei Dd = ,
K
1
unde k reprezintă multiplicatorul şi este egal, după cum ştim, cu .
1 −c
44
2.4.2. Venitul naţional de echilibru de supraocupare. Decalajul
inflaţionist
În situaţia de supraocupare, reprezentată grafic în fig. 2.10, cererea agregată este

mai mare decât oferta agregată. Având în vedere că toate resursele productive de care
dispune economia sunt utilizate deja pe deplin, agenţii economici nu mai pot satisface
excedentul de cerere prin creşterea producţiei fizice, ci doar pe cale nominală, prin
creşterea preţurilor. De aceea, segmentul AB, reprezentând excedent de cerere
agregată sau, altfel spus, deficit de ofertă agregată, este denumit "decalaj”, "gol” sau
"abatere” inflaţionistă. Ca şi la decalajul deflaţionist, mărimea decalajului inflaţionist (Di)
Ye − Y p
se poate determina cu ajutorul relaţiei: Di = . Resorbirea acestui decalaj
k
inflaţionist se poate realiza prin măsuri de descurajare a consumului personal de bunuri
şi servicii, prin politici guvernamentale de austeritate în cheltuirea banului public, prin
diminuarea investiţiilor, a exporturilor sau chiar prin suplimentarea ofertei agregate
interne pe seama creşterii importurilor.
TA 2.4
1. În ce constă decalajul deflaţionist?
45
2. În ce constă decalajul inflaţionist?
Răspuns
1. Care sunt destinaţiile venitului naţional în expresia sa fizică şi în cea reală?

2. Ce reprezintă înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia marginală spre consum
şi în ce relaţii se pot afla aceste două mărimi macroeconomice în dinamica lor?
3. Ce reflectă legea psihologică fundamentală elaborată de John Maynard Keynes?
4. Care sunt principalii factori obiectivi care influenţează mărimea consumului?
5. Care sunt principalii factori subiectivi care influenţează mărimea consumului?
6. Care este relaţia funcţională între consum şi venit la scară macroeconomică şi
cum poate fi exprimată?
7. Cum se reflectă acţiunea legii psihologice fundamentale asupra dinamicii
economisirii?
8. Ce reprezintă înclinaţia medie spre economisire şi înclinaţia marginală spre
economisire şi în ce relaţii se pot afla aceste două mărimi macroeconomice în
dinamica lor? În ce relaţii se află aceste două mărimi cu înclinaţia medie şi cea
marginală spre consum?
9. Care este relaţia între economisire şi venit şi cum evoluează ea?
10. Ce sunt investiţiile şi cum se poate aprecia nivelul lor?
11. În ce constă importanţa investiţiilor în economia naţională?
12. Ce surse de finanţare a investiţiilor există şi cum se adoptă decizia de a apela la
una sau alta dintre ele?
13. În ce situaţie de poate afla economia naţională în funcţie de relaţia dintre venitul
naţional (oferta agregată) şi cererea agregată?
14. Cum determinăm mărimea venitului naţional de echilibru?
15. În ce situaţie se poate afla economia naţională în funcţie de relaţia între venitul
naţional de echilibru şi venitul naţional potenţial?
2.6 Teste
1. Atunci când se reduce venitul, consumul, de regulă:

a) se reduce şi el, dar într-o măsură mai mare;
b) se reduce şi el, dar într-o măsură mai mică;
c) se reduce şi el, dar în aceeaşi măsură;
d) creşte.
2. Înclinaţia marginală spre consum este:

a) o mărime pozitivă şi supraunitară;
b) raportul procentual dintre variaţia consumului şi variaţia venitului;
46
c) o mărime pozitivă şi subunitară;
d) un număr negativ şi subunitar.
3. Înclinaţia medie către consum exprimă:

a) ponderea consumului în economii;
b) raportul dintre consumul total şi venit;
c) raportul dintre venit şi consumul total;
d) raportul procentual dintre consumul total şi venit.
4. Înclinaţia marginală spre consum evidenţiază:

a) cu cât creşte venitul la o sporire cu o unitate a consumului;
b) cu cât creşte consumul la o sporire cu o unitate a economiilor;
c) cu cât se reduce venitul la reducerea consumului;
d) cu cât creşte consumul la o sporire cu o unitate a venitului.
5. Economiile brute reprezintă:

a) economiile nete plus consumul intermediar;
b) economiile nete plus amortizarea;
c) economiile nete plus consumul de capital fix;
d) economiile nete plus consumul final.
6. Înclinaţia marginală spre economii reprezintă:

a) economiile realizate pe unitatea de venit;
b) sporul de venit determinat de sporul de investiţii;
c) sporul de economii când venitul creşte cu o unitate;
d) sporul de economii determinat de sporul de investiţii.
7. Când venitul creşte, economiile cresc:

a) în măsură mai mare decât creşte venitul;
b) proporţional cu venitul;
c) mai puţin decât creşte venitul;
d) proporţional cu consumul.
8. "Pragul economiei" reprezintă:

a) acel nivel al venitului (Y) pentru care Y = C + S;
b) acel nivel al venitului pentru care Y = S;
c) acel nivel al venitului pentru care Y = C;
d) acel nivel al venitului la care nu se economiseşte.
9. Prin investiţii brute are loc:

a) acumularea brută de capital;
b) înlocuirea capitalului fix consumat şi sporirea dimensiunii capitalului real;
c) numai înlocuirea capitalului fix consumat;
d) numai sporirea dimensiunii capitalului real.
10. Investiţia netă reprezintă:

a) partea din economisire cheltuită pentru formarea de capital, adică pentru
creşterea volumului capitalului fix şi a stocurilor materiale;
b) diferenţa dintre investiţia brută şi amortizarea capitalului;
c) sumele băneşti economisite transformate în active financiare;
d) sumele care servesc la înlocuirea capitalului fix consumat şi la sporirea
dimensiunilor capitalului real.
11. Perioada de rambursare a investiţiei se determină raportând:

a) volumul investiţiilor la profit;
47
b) volumul investiţiilor la profitul anual;
c) volumul profitului la nivelul investiţiilor;
d) volumul investiţiilor la veniturile încasate.
12. Multiplicatorul investiţiilor:

a) exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor;
b) este cu atât mai ridicat cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai
scăzută;
c) exprimă efectul asupra venitului determinat de o creştere cu o unitate a
investiţiei;
d) depinde de înclinaţia spre economisire.
13. Acceleratorul exprimă:

a) efectul creşterii venitului asupra investiţiilor;
b) efectul creşterii investiţiilor asupra venitului;
c) mărimea creşterii venitului produsă printr-o creştere a investiţiei;
d) efectul creşterii venitului asupra consumului.

1. Cu o investiţie de 20 miliarde u.m. se realizează o întreprindere care

obţine o cifră anuală de afaceri de 8 miliarde u.m. şi o rată a profitului,
calculată pe baza cifrei de afaceri, de 20%. Perioada de rambursare a
investiţiei este egală cu:
a) 2,5 ani; b) 10 ani; c) 12,5 ani; d) 4 ani.
Rezolvare
Pr = 20%8 = 1,6mil
I 20
Tr = = = 12,5ani
Pr 1,6
2. Funcţia macroeconomică de consum este C = 8000 + 0,7Y, investiţia

autonomă este I0 = 4000, iar cheltuiala guvernamentală autonomă este G 0 =
6000. Dacă venitul naţional potenţial este egal cu 66.000, atunci:
a) "decalajul" deflaţionist este de 6000;
b) pentru ca venitul naţional de echilibru să coincidă cu venitul naţional potenţial ar
trebui ca investiţia autonomă să sporească cu 1800;
c) venitul naţional de echilibru este egal cu 60.000;
d) la nivelul venitului naţional de ocupare deplină, consumul total ar creşte cu 4200.
Rezolvare
Ye = 8000 + 0,7Ye + 4000 + 6000 → Ye = 60.000
Y pot − Ye
6000
Ye <Y pot ;
Ed = = = 1.800
K 1
0 .3
C1 = 8000 + 0,7 ⋅ 66000 = 54200; C o = 8000 + 0,7 ⋅ 60.000 = 50.000
∆C = C1 − C o = 4200
48
1. Funcţia macroeconomică de consum este C = 200 + 0,8Y, iar investiţia

autonomă este egală cu 300. Dacă venitul potenţial este egal cu 3000, atunci:
a) venitul naţional de echilibru este 3500;
b) venitul potenţial este mai mare decât venitul naţional de echilibru cu 500;
c) există un "decalaj" sau "ecart" inflaţionist;
d) există un "decalaj" sau "ecart" deflaţionist.
2. Dacă în momentele t0, t1, t2 şi t3 venitul naţional ia valorile 5000,

respectiv 6000, 7000 şi 8000, funcţia macroeconomică de consum este de
forma C = 500 + 0,8Y, iar investiţia autonomă este I 0 = 900, atunci:
a) în momentul t0 economia este în stare de expansiune;
b) în momentul t3 economia este în stare de contracţie;
c) în momentul t1 economia este în stare de expansiune;
d) în momentul t2 economia este în stare de echilibru.
3. Funcţia macroeconomică de consum este C = 5000 + 0,8Y, investiţia

autonomă este I0 = 2000, iar cheltuielile guvernamentale autonome reprezintă
G0 = 4000. Dacă venitul naţional potenţial este egal cu 60.000, atunci:
a) venitul naţional de echilibru este egal cu 55.000;
b) "decalajul" sau "ecartul" deflaţionist este egal cu 5.000;
c) "decalajul" sau "ecartul" deflaţionist poate fi acoperit prin creşterea cheltuielii de
consum autonome cu 1000;
d) consumul total, prin creşterea celui autonom cu 1000, ar ajunge la 54.000.
4. Funcţia macroeconomică de consum este C = 2000 + 0,8Y, iar investiţia

autonomă I0 = 900. Dacă venitul naţional de ocupare deplină este egal cu
16.000, atunci:
a) venitul naţional potenţial este mai mare decât cel de echilibru cu 500;
b) există un "decalaj" sau "ecart" inflaţionist;
c) există un "decalaj" sau "ecart" deflaţionist;
d) venitul naţional de ocupare deplină este inferior celui de echilibru.
49
Obiective de studiu
După studierea acestui capitol:

• veţi cunoaşte conţinutul conceptului de şomaj şi principalele sale
caracteristici;
• veţi înţelege originile, natura şi formele şomajului;
• veţi putea analiza efectele social-economice ale şomajului;
• veţi înţelege principalele soluţii şi politici antişomaj.
Timp de lucru
- 2h
Teme de verificare
TA 3.1 Şomajul şi caracteristicile sale

TA 3.2 Formele şomajului
TA 3.3 Efectele social-economice ale şomajului
3.1. Conceptul de şomaj şi caracteristicile sale
Una dintre problemele majore cu care se confruntă omenirea este şomajul. El

afectează toate ţările lumii, dar mai ales cele în dezvoltare, unde deţine ponderi mari
sau chiar foarte mari. Indiferent de cauzele şi formele sale el este perceput ca un
fenomen negativ, cu adânci şi multiple implicaţii pentru activitatea economică dar şi
pentru viaţa omului. El este considerat, alături de inflaţie, o "boală cronică" şi incurabilă
a economiei moderne.
Aparent, şomerul este o persoana care nu lucrează, dar caută un loc de muncă
salarizat. În practica economică, se consideră şomeri doar cei care sunt apţi de
muncă şi solicită un loc de muncă la oficiile de plasare a resurselor de muncă,
fiind disponibil sa înceapă lucrul imediat. Biroul Internaţional al Muncii - organizaţie
din Sistemul Naţiunilor Unite - este mai restrictiv. El consideră că şomerul este o
persoană aptă de muncă (peste 15 ani), care nu munceşte, caută un loc de
muncă remunerat şi este disponibili să înceapă lucrul imediat.
Din analiza celor mai multe opinii exprimate cu privire la şomaj, putem concluziona
că acesta reprezintă o stare negativă a economiei, reflectat printr-un
dezechilibru al pieţei muncii prin care oferta de muncă (sau cererea de locuri
de munca) este mai mare decât cererea de munca (sau oferta de locuri de
muncă din partea agenţilor economici.
50
Populaţia totală (Pt) a unei ţări cuprinde persoanele prezente pe teritoriul acelei
ţări (rezidenţi) şi cetăţenii acesteia aflaţi în străinătate. Ea depinde, în principal, de
sporul demografic (diferenţa dintre rata natalităţii şi rata mortalităţii) şi migraţia
internaţională a populaţiei (diferenţa dintre emigrare şi imigrare). O parte din populaţia
totală este aptă de muncă (P a) respectiv persoanele care pot fi atrase şi utilizate într-o
activitate iar cealaltă parte este inaptă (Pi), respectiv copii, bătrâni, bolnavi, chiar dacă
sunt în vârstă de muncă).
Pt = Pa + Pi
Din populaţia aptă de muncă a unei ţări o parte este ocupată (Po) (desfășoară o
activitate fie ca salariaţi, fie pe cont propriu sau în exploatări de tip familial), o altă parte
este inactivă (numită şi populaţia aptă neocupată (Pan), formată din şomeri, militari,
elevi, studenţi).
Pa = Po + Pan
Întrucât factorul muncă se procură ca şi ceilalţi factori de producţie prin intermediul

pieţei pentru cunoaşterea sa are relevanţă analiza pieţei muncă. Aceasta reprezintă
locul în care se întâlnesc şi se confruntă, în spaţiu, timp, pe total şi pe structură oferta cu
cererea de muncă. Oferta de muncă (sau cererea de locuri de muncă) este
reprezentata de totalul resurselor de muncă disponibile într-o perioadă data de timp. Ea
vine din partea acelor persoane care doresc, sau au nevoie, ca în schimbul muncii lor să
obţină un venit, salariul. Cererea de muncă (sau oferta de locuri de muncă) este
reprezentată de cantitatea de eforturi umane şi, corespunzător, a personalului de o
calificare şi pregătire adecvată, necesare pentru realizarea bunurilor şi serviciilor de care
are nevoie societatea într-o perioadă de timp. Ea este rezultanta investiţiilor efectuate,
investiţii ce sunt consecinţa cererii de produse şi servicii, fiind o cerere derivată.
Pentru că omul este mai mult decât o marfă, piaţa muncii nu poate fi considerată o
piaţă ca pentru oricare altă marfă. Ea prezintă o mare complexitate întrucât
tranzacţiile care au loc nu sunt numai relaţii de vânzare - cumpărare, ci şi de ordin
social-politic. Întrucât dreptul la muncă, alegerea şi exercitarea profesiei, echilibrul între
cererea şi oferta de muncă nu sunt probleme numai cu semnificaţie economică, ea are
un grad ridicat de rigiditate. Este cea mai reglementată piaţă, având cea mai
restrânsă marjă de manifestare a spontaneităţii. De asemenea, piaţa muncii nu este
omogenă ci este segmentată adică se compune din segmente pe domenii de
activitate, zone economice, niveluri de calificare etc.
Având o problematică complexă, principalele caracteristici prin care poate fi
surprins şi studiat fenomenul şomaj se referă la:
a) Nivelul șomajului. Măsurarea sa este o problemă controversată deoarece, pe de
o parte, există o diversitate de procedee care pot fi utilizate în acest sens, iar pe de alta
parte, pot sa apară situaţii ambigue cărora trebuie sa li se acorde o atenţie distinctă.
Distincţia dintre persoanele ocupate şi cele neocupate nu este clar
delimitată datorită existenţei a două categorii de persoane cu caracteristici
specifice: cei descurajaţi şi cei subocupaţi. Descurajaţii sunt persoane de vârstă
activă care, deşi sunt neocupaţi şi disponibili pentru muncă, nu caută efectiv un loc de
muncă. Subocupaţii sunt persoane care beneficiază de ocupare dar nu lucrează normal
51
tot timpul. Aceste două categorii de persoane se află într-o poziţie intermediară între
activitate şi inactivitate iar acest fapt ridică probleme serioase atunci când se determină
nivelul şomajului.
Nivelul şomajului se poate exprima în mărime absolută prin numărul celor
neocupaţi dar care sunt apţi şi dispuşi să muncească căutându -şi loc de muncă şi în
mărime relativă, ca rată a şomajului (Rs) care se determină ca raport între numărul
şomerilor (Ns) şi populaţia aptă de muncă (Pa) sau între numărul şomerilor şi populaţia
ocupata (Po):
Ns Ns
Rs = ⋅ 100 ; Rs = ⋅ 100 ;
Pa No
Ea exprimă ponderea celor care caută loc de muncă faţă de totalul populaţiei apte
de muncă sau populaţiei ocupate. Rata şomajului se poate modifica, în principal, ca
urmare a două cauze: se modifică populaţia aptă de muncă sau datorită faptului că
persoanele care intră sau ies din șomaj o fac în ritmuri diferite. Astfel, când intră pe
piaţa muncii mai multe persoane decât ies, rămânând constantă populaţia ocupată, rata
şomajului creşte. Dimpotrivă, rata şomajului se reduce când persoane apte de muncă
dar neocupate găsesc de lucru sau când părăsesc populaţia activă deoarece renunţă să
caute un loc de muncă.
Şomajul are o puternică componentă ciclică. În faza de recesiune rata şomajului
creşte iar in cea de expansiune scade. Cu cât expansiunea şi rata de creştere a
producţiei este mai mare, cu atât mai puternică va fi reducerea şomajului. Relaţia
cantitativă între variaţia PIB şi rata şomajului este denumită legea lui Okun care se
exprimă prin formula:
PIB ocupare deplinå − PIB real
∆PIB = ⋅100 = a (U −U )
PIB ocupare deplinå
unde: ∆PIB - variaţia Produsului Intern Brut; PIB ocupare deplină - Produsul intern
brut obţinut în condiţii de ocupare deplină; PIB real - Produsul intern brut cuantificat in
termeni reali; a - un parametru cu o valoare aproximativ egala cu 3; U - rata curentă a
șomajului; U - rata naturală a șomajului.
Ocuparea deplină semnifică faptul că 96 - 97 % din populaţia activă disponibilă este
utilizată efectiv, diferenţa de 3 - 4% fiind considerată a fi şomaj natural (normal).
Semnificaţia economica a acestei legi este următoarea:
- dacă rata curentă a şomajului (U) este egala cu cea naturală U , atunci PIB real
este egal cu PIB de ocupare deplină;
- pentru fiecare procent de abatere a ratei curente a şomajului de la cea naturală,
variaţia PIB este de 3. Aceasta reprezintă costul şomajului în termenii pierderii de
producţie reală;
- pentru a obţine o reducere a şomajului de 1%, PIB trebuie să crească cu 3%.
b) Durata perioadei de şomaj reprezintă intervalul de timp cuprins între

momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii sau la ieşirea din rândul
populației active. Ea poate fi foarte diferită, de la câteva zile, la luni şi chiar ani şi diferă
pe perioade istorice şi pe ţări. tendinţa sa generală este de creştere. Asupra sa
influenţează o serie de factori cum sunt: interesul şomerilor de a căuta un nou loc de
muncă, numărul şi structura locurilor de muncă disponibile, structura populaţiei active
disponibile, mărimea ajutorului de şomaj în comparaţie cu salariul practicat pe piaţa
muncii etc.
c) Intensitatea şomajului desemnează forţa de manifestare a fenomenului. Din

acest punct de vedere se pot deosebi:
• şomajul total - care presupune pierderea definitivă a locului de muncă şi
încetarea totală a activităţii;
52
• şomajul parţial - care constă în restrângerea activităţii depuse, în special prin
reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală, cu diminuarea corespunzătoare
a salariului;
• şomajul deghizat - presupun persoane ce desfăşoară doar aparent o activitate
cu o productivitate mică şi salariu redus;
d) Structura şomajului reprezintă componentele sale formate prin clasificarea lor

după diferite criterii: categorii de vârstă, sex, studii, naţionalitate, nivel de calificare,
ramură de activitate etc.
TA 3.1
1. Ce reprezintă şomajul ?
2. Care sunt caracteristicile şomajului ?
Răspuns
Apariţia şomajului este un fenomen complex, fiind determinat atât de situaţia

generala a utilizatorului de muncă cât şi de situaţia ofertanţilor de muncă pe piaţă. El
poate fi rezultanta voinţei individuale, având o motivaţie subiectivă fiind datorat
refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta salariul oferit şi/sau condiţiile de
muncă sau, dimpotrivă, cel ce doreşte şi este apt de muncă n-au această posibilitate din
motive ce nu ţin de voinţa sa ci de lipsa locurilor de muncă. Drept urmare, şomajul poate
fi voluntar sau involuntar. Referindu-se la şomajul voluntar Keynes considera că este
datorat refuzului sau imposibilităţii pentru purtătorul forţei de muncă de a accepta o
retribuţie corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau
imposibilitate bazată pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale, pe înţelegeri în
vederea negocierii contractelor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla
încăpăţânare proprie naturii umane". Dacă în cazul şomajului voluntar individul are, cel
1
puţin, alternativa unei alegeri, de a prefera, de exemplu indemnizaţia de şomaj, decât să

accepte o slujbă pentru care primeşte un salariu puţin incitant, șomajului involuntar
constă în existenţa unor persoane neocupate, care, deşi sunt dispuse să se angajeze la
un salariu determinat de condiţiile pieţei libere, din motive obiective nu are această
posibilitate.
În funcţie de cauzele ce-l determină se pot distinge două categorii de şomaj, fiecare
cu formele de manifestare caracteristice.
a) Şomajul de dezechilibru explicat prin fenomene ce se manifestă pe piaţa

muncii care determină neconcordanţa ofertei de muncă cu cererea de muncă. Curba
ofertei de muncă (Om) reprezintă numărul de persoane care sunt dispuse să accepte
locurile de munca la un anumit nivel al salariului. Această curbă este crescătoare, ceea
ce înseamnă că pentru un căutător de un loc de muncă, un salariu mai mare îl incită mai
mult în căutarea acestuia. Curba cererii de munca (C m) reprezentând cantitatea de
1
Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de kucru, a dobânzilor şi a banilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp.
44.
53
muncă necesară pentru realizarea bunurilor şi serviciilor necesare este descrescătoare,
deoarece, cu cât salariul este mai mare firmele caută să facă economii de muncă, fie
prin angajarea unui personal mai puţin numeros, fie prin substituirea factorului muncă
cu alţi factori. Pe piaţa muncii se creează un echilibru atunci când cererea şi oferta de
muncă se egalizează, acestui echilibru corespunzându -i şi un salariu de echilibru (S e).
Dacă salariul practicat este mai mare decât S e, respectiv va fi S1, atunci piaţa muncii va
fi în dezechilibru.
După cum se observă din reprezentarea grafică (fig. 3.1.), la salariul S 1 se creează
un excedent de muncă de dimensiunea A - B, ceea ce reprezintă şomajul de
dezechilibru. Cauzele acestuia sunt strâns legate de ceea ce determină situarea
salariului deasupra celui de echilibru: presiunile externe (sindicate), care duc la
creşterea salariului; scăderea cererii de muncă, fără o reduce corespunzătoare a
salariilor, creşterea ofertei de muncă, neînsoțită de o scădere a salariilor. Fiecare dintre
aceste cauze antrenează creşterea salariului peste nivelul celui de echilibru şi determină
anumite tipuri de şomaj . 2
Primul tip este denumit "şomaj voluntar" şi are drept cauză nivelul superior al
salariului negociat faţa de cel de echilibru. Dacă piaţa muncii devine rigidă şi salariaţii
pretind un salariu real S 1 (Fig. 3.1.) mai mare decât cel de echilibru, cererea de muncă
din partea firmelor scade la N1 în timp ce oferta de muncă a salariaţilor creşte la N 2.
Diferenţa dintre cele două niveluri de folosire a forţei de muncă ne dă dimensiunea
şomajului voluntar (A → B). Acesta corespunde viziunii clasice şi neoclasice după care
indivizii sunt "condamnaţi" la şomaj pentru că nu se supun legilor pieţei libere, nu sunt
dispuşi să-şi ofere forţa de muncă la un salariu real care ar permite deplina utilizare.
Al doilea tip este denumit şomaj ciclic şi este datorat cererii de muncă. Este
caracteristic fazei de recesiune economică care prin reducerea activităţii economice
determină reducerea cererii de muncă. Aşa cum se observă în fig. 3.2., în acest caz
curba cererii de muncă se deplasează spre stânga rezultând reducerea numărului de
indivizi angajaţi de la Ne la N1. Dacă salariul rămâne la S e şomajul se manifestă întrucât
se mută punctul de echilibru.
Fig. 3.2.
2
Prahoveanu, E., Fundamente de teorie economică, Editura Sylvi, Bucureşti, 1999, p. 279 - 287.
54
Al treilea tip de șomaj este determinat de creşterea forţei de muncă peste
cererea de muncă. Oferta depăşind cererea, curba ofertei se deplasează spre dreapta.
Conform regulilor pieţei, salariile ar trebui să scadă (Fig. 3.3.) la S 1, însă ele rămânând
rigide, se situează peste noul salariu de echilibru cerut de noua situaţie pe piaţă,
ajungându-se la un şomaj de dezechilibru.
Fig. 3.3.
Oferta de muncă poate spori datorită creşterii noilor contingente de salariaţi,

numărul locurilor de muncă rămânând aceleaşi, ceea ce determină un şomaj ridicat mai
ales în rândurile tineretului. O altă cauză poate fi şi afirmarea cererii de a lucra a unor
persoane apte de muncă, dar inactive (de exemplu casnicele), ce nu este însoţită de o
creştere adecvată a cererii de muncă.
b) Şomajul de echilibru capătă această denumire întrucât, deşi în activitatea
economica de ansamblu este un echilibru, există o neocupare a unei părţi din populația
activă disponibilă. Această situaţie se explică prin aceea ca nu toţi cei care vor să se
angajeze ca salariaţi vor avea imediat şi un loc de muncă corespunzător sau unii indivizi
vor căuta locuri de muncă pentru care se oferă salarii mai mari, determinând apariţia
unei oferte suplimentare de muncă, respectiv deplasarea curbei ofertei de muncă spre
dreapta (Fig. 3.4.).
Fig. 3.4.
55
Această categorie de șomeri poate fi determinată de o serie de situaţii considerate
"normale" în economia de piaţă, motiv pentru care şomajul de echilibru se mai numeşte
şi "şomaj natural". Este vorba de o serie de cauze care pot determina neocuparea
locurilor de muncă şi în situaţia când nu este un dezechilibru în activitatea economică.
Deşi la nivel macroeconomic este echilibru, la cel microeconomic, cererea şi oferta nu
sunt în concordanţă. Acest aspect la determinat pe J.M. Keynes să arate că poate exista
un echilibru economic global şi în condiţiile nefolosirii depline a factorului muncă.
Şomajul de echilibru se explică prin nepotrivirea sau necorelarea dintre cererea de
muncă şi oferta de muncă. Cei care caută un loc de muncă nu pot executa muncile
cerute, nu au calificarea necesară, sau nu sunt informaţi de existenţa locurilor de
muncă. În funcţie de cauzele care le determină el poate fi de mai multe tipuri:
Şomaj fricţional sau tranzitoriu - ce se manifestă atunci când unele persoane îşi
părăsesc locul de muncă în mod voluntar sau prin concediere şi pentru o perioadă de
timp sunt șomeri. El apare mai ales în acele economii în care forţa de muncă îşi schimbă
mai des locul de muncă, mai ales pentru un salariu mai mare. Este posibil ca această
căutare a locurilor de muncă dorite să dureze şi din lipsă de informare. Asemenea
dezechilibre temporare între locurile de muncă existente şi cele solicitate apar frecvent
în cazul tinerilor sau al femeilor.
Pentru noile generaţii formarea şomajului are drept cauză starea economiei (nivel,
structură, tehnică aplicată etc.) ce nu corespunde pregătirii lor profesionale şi idealurilor
lor. Pentru femei şomajul poate fi uneori aparent (când se ocupă de menaj şi
creşterea copiilor) sau deghizat când se încheie perioade de creştere a copiilor,
Şomaj structural ce este consecinţa structurării pieţei muncii. Modificările
structurale pot apărea la nivelul economiei naţionale sau la nivel regional. Drept urmare,
apar discordanţe între calificările cerute şi cele de care dispun ofertanţii de muncă.
Amploarea acestuia depinde de rapiditatea cu care apar modificări intre cererea şi oferta
de bunuri şi servicii în economie, de gradul de concentrare regională a activităţilor
economice, de lipsa de diversificare a acestora sau datorită imobilităţii ofertanţilor de
muncă. O variantă a şomajului structural este cel tehnologic care este rezultatul
înlocuirii vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi mai productive, determinând
reducerea locurilor de muncă.
Şomajul sezonier este specific activităților economice care sunt influenţate de
factorii naturali (agricultură, construcţii etc.) ceea ce influenţează şi cererea de muncă.
TA 3.2
1. În ce constă şomajul voluntar ?
2. În ce constă şomajul involuntar şi care sunt formele sale ?
56
Răspuns
3.3. Efectele social - economice ale şomajului.
Şomajul are importante implicaţii negative atât pe plan economic cât şi social -
uman, atât individuale cât şi colective.
Datorită şomajului are loc inutilizarea unei părţi a resurselor de munca, ceea ce
afectează producţia naţională, veniturile şi nivelul de trai al şomerilor şi familiilor lor.
Există in primul rând un cost economic reprezentat, mai ales, de pierderea pe
care o înregistrează societatea prin diminuarea activităţii economice sub
nivelul ocupării depline. Societatea pierde nu numai din cauza diminuării activităţii
economice dar şi a impozitelor şi taxelor la care sunt supuse veniturile firmelor şi cele
individuale care nu mai pot fi încasate. Există prin urmare şi un cost financiar al
şomajului ce îşi găseşte expresia în creşterea sarcinilor care apasă asupra sistemului
productiv şi a colectivităţii publice şi în diminuarea încasărilor fiscale şi a cotizaţiilor
sociale provocate de şomaj. Explicabilă şi motivată social, îndemnizaţia de şomaj are
efecte economice contradictorii. Cu cât ea este mai mare cu atât scade interesul pentru
un loc de munca. O mărime redusă a sa determină o preocupare mai mare pentru a găsi
rapid un loc de muncă. Totodată, durata căutării unui loc de muncă poate deveni o
povară financiară grea de suportat. Pentru aceasta este necesar ca indemnizaţia de
şomaj şi durata sa să aibă un nivel optim, adică sa fie stabilite astfel încât sa incite la
căutarea unui loc de muncă şi să evite, pe cât posibil, substituirea pentru individ a
timpului de căutare cu timpul liber. Se reduc însă şi resursele publice întrucât şomerii
pierd o parte din venituri şi consumă mai puţin, fapt ce reduce impozitele directe şi
indirecte şi încasarea financiară pentru securitatea socială la bugetul de stat.
Însă, efectele şomajului sunt resimţite, în primul rând, de către şomeri. Ei sunt
afectaţi de diferenţa între salariu şi ajutorul de şomaj. Dar şomajul îl determină pe
individ să suporte stresul generat de situaţia în care se află, să se confrunte cu
sentimentul de nemulţumire sau inutilitate, de marginalizare în plan social. Familia sa şi
colectivităţile în care trăieşte şomerul suportă de asemenea efectele negative ale
şomajului. Se degradează relaţiile interumane, creşte violenţa, unii şomeri îşi găsesc
refugiul în consumul de alcool şi droguri, sporesc criminalitatea şi actele de tâlhărie.
Cu toate aceste efecte negative şomajul poate fi considerat şi un rău necesar dacă
rata acestuia nu depăşeşte 3 - 4%. El poate avea şi efecte pozitive în economie, firmele
şi instituţiile îşi pot selecţiona personalul necesar, pot angaja pe cei mai bine pregătiţi
profesional, creşte disciplina în muncă a lucrătorilor de tema de a nu fi concediaţi,
şomerii îşi schimbă comportamentul şi atitudinea faţă de muncă, sporeşte interesul lor
pentru perfecţionarea pregătirii profesionale.
Un avantaj poate fi reprezentat şi de reducerea temporară a inflaţiei. Legătura dintre
şomaj şi inflaţie a constituit obiectul unor intense preocupări. În acest sens economistul
neozeelandez A.W. Philips în urma analizei datelor statistice privind economia Angliei
între 1857 - 1957 verifică relaţia dintre rata de modificare a preţurilor şi nivelul
şomajului. Cu cât prima este mai mare, cu cât cealaltă este mai mică şi reciproc,
existând o relaţie inversă între inflaţie şi şomaj. Acest fapt a fost exprimat printr-o curbă
57
care a fost mai întâi o curbă a legăturii şomaj - variaţia salariilor, ca apoi sa devină o
curbă a relaţiei dintre şomaj - variaţia salariilor - variaţia preţurilor (fig. 3.5.).
Curba Phillips ne demonstrează faptul că o rată mai ridicată a inflaţiei facilitează

reducerea ratei şomajului, lumea având de ales, ori inflaţie ori șomaj. P. Samuelson, pe
baza diagramelor lui Phillips a ajuns la concluzia că societatea este nevoită să aleagă în
continuare între inflaţie şi şomaj, "între un nivel de folosire în mod rezonabil ridicat
asociat cu o creştere moderată, dar continuă a preţurilor pe de o parte, sau o stabilitate
rezonabilă a preţurilor, dar asociată cu un grad de șomaj ridicat, pe de altă parte" . Însă
3
concluzia lui Phillips nu a fost susţinută de datele reale. Economia mondială a trebuit
treptat să se confrunte cu un fenomen nou - stagflaţie, respectiv coexistenţa inflaţiei
alături de şomaj. Prin urmare, unii economişti precum Milton Friedman, Edmund Phelps
ş.a. vorbesc despre o falsă dilemă între inflaţie şi şomaj. Ei arată că pe termen scurt se
poate vorbi despre o anumită substituire între inflaţie şi șomaj, dar aceasta este
imposibilă pe termen lung iar mărimea şomajului nu se poate rupe pe perioade mari de
timp de rata şomajului natural.
TA 3.3
1. În ce constă costul economic al şomajului ?
2. Care este relaţia dintre inflaţie şi şomaj ?
Răspuns
1. Ce reprezintă piaţa muncii şi care sunt componentele sale?

2. Cum se exprimă nivelul şomajului?
3. În ce constă Legea lui Okun?
3
Citat după H. Lepage, Demain le capitalisme, Pluriel, Paris, 1978, p.390.
58
4. Cum se explică apariţia şomajului de dezechilibru?
5. În ce constă şomajul de echilibru şi care sunt tipurile sale?
3.5 Teste
a) nefolosirea, în forme şi grade diferite, a unei părţi a forţei de muncă
active;
b) acea situaţie de pe piaţa muncii în care cererea de muncă depășește
oferta de muncă;
c) timpul pe care pensionarii şi femeile casnice l-ar putea folosi într-o
anumită activitate remunerată.
2. Este şomer:
a) orice persoană care nu munceşte;
b) individul care, deşi, legal şi fizic, ar putea să muncească, nu caută un loc
şi nu îl găseşte la rata de salariu al pieţei;
c) persoana care nu lucrează în mod oficial, dar caută un loc de muncă,
fiindu-i înregistrată această situaţie la instituţia specializată cu
problemele muncii şi ocrotirii sociale.
3. Care din factorii de mai jos influenţează mărimea şomajului?

a) progresul tehnic;
b) creşterea populaţiei;
c) creşterea economică;
d) mărimea salariului;
e) mărimea profitului.
4. Cererea de muncă:
a) mai este denumită cererea de locuri de muncă;
b) vine din partea factorului subiectiv al producţiei;
c) mai este denumită ofertă de locuri de muncă;
d) vine din partea economiei.
5. Şomajul tehnologic:
a) este o variantă a şomajului structural;
b) poate fi încadrat şi la rubrica şomajului voluntar;
c) devine evident atunci când trecerea de la un mod tehnic de producţie la
altul este însoţită şi de o criză a adaptării.
6. După opinia clasicilor, şomajul voluntar se datora, în principal:

a) rigidităţii poziţiei salariaţilor;
b) rigidităţii ofertei de muncă;
c) unui dezechilibru de pe piaţa muncii;
d) creşterii ofertei de muncă.
7. Neoclasicii considerau:
a) piaţa forţei de muncă drept o piaţă printre altele, supusă aceloraşi reguli
ale concurenţei;
b) că prin confruntarea cererii de muncă cu oferta de muncă se formează un
nivel al salariului real ce permite echilibrul pe piaţa muncii;
c) că orice individ, poate găsi şi ocupa un loc de muncă, dacă acceptă o
reducere a salariului cerută de ocuparea deplină a forţei de muncă;
59
d) că şomajul provine în întregime dintr-o insuficienţă a cererii.
8. Şomajul structural apare atunci când:

a) structurile socio-profesionale nu mai corespund structurii tehnice şi
economice;
b) unei cereri suple îi corespunde o ofertă rigidă pe structură;
c) sistemul de pregătire a forţei de muncă nu corespunde noilor cerinţe ale
economiei;
d) posesorii forţei de muncă îşi schimbă des locul de muncă.

1. O ţară are o populaţie de 20 milioane locuitori din care: 10 milioane sunt

copii şi pensionari, 1 milion nu au loc de muncă, iar dintre aceştia 10% au
renunţat la căutarea unui loc de muncă, iar 25.000 emigrează. Să se determine
rata şomajului în această ţară şi numărul şomerilor.
Rezolvare
Pop. activă disponibilă = 20 mil. – 10 mil. – 100.000 – 25.000 = 9.875.000
Nr. de şomeri = 1 mil. – 100.000 – 25.000 = 875.000
875.000
Rata somajului = 100 = 8,86%
9.875.000
2. Dacă oferta de forţa de muncă pe o piaţă este Φ(N) = 500W, iar cererea
100.000
de forţă de muncă este dată de funcţia D ( N ) = , se cere:
W
a) Să se determine salariul de echilibru şi numărul angajaţilor;
b) Să se determine rata şomajului dacă populaţia activă este de 7000.
Rezolvare
100.000
500W = → 500W 2 = 100.000 → W 2 = 200
W
W =10 2 =14,14
Φ( N ) = 500 ⋅14,14 = 7070
100.000 100.000
D( N ) = = = 1072
W 14,14
În acest caz avem supraocupare a forţei de muncă.
1. Produsul intern brut corespunzător stării de ocupare deplină în anul

1999 este calculat la valoarea de 1000 miliarde u.m., PIB real realizat în
aceeaşi perioadă este de 800 miliarde u.m.. Rata naturală a şomajului în ţara
respectivă este considerată a fi la nivelul u = 3,5% . Să se determine care a fost
rata reală a şomajului în anul 1999.
60
2. O ţară are o populaţie de 52.500.000 locuitori din care 1.500.000 sunt în
şomaj, 25.000.000 de persoane sunt angajate, iar rata celor inapţi de muncă
din diferite motive este de 42%. Să se determine:
a) Numărul persoanelor inapte de muncă;
b) Numărul persoanelor apte de muncă;
c) Gradul de ocupare al forţei de muncă;
d) Rata şomajului.
61
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4: BANII, BĂNCILE ŞI PIAŢA MONETARĂ
Obiective de studiu
După studierea cu atenţie a acestui capitol veţi fi capabili:

• să cunoaşteţi geneza şi evoluţia banilor;
• să identificaţi formele banilor contemporani şi funcţiile lor;
• să explicaţi rolul băncilor în economia de piaţa şi principiile de organizare
şi funcționare a sistemului bancar;
• să înţelegeţi modul cum sistemul bancar creează moneda;
• să înţelegeţi piaţa monetară şi instrumentele de politică monetară;
• să explicaţi echilibrul monetar şi mecanismul de transmisie.
Timp de lucru
- 4h
Teme de verificare
TA 4.1 Evoluţia banilor

TA 4.2 Funcţiile banilor
TA 4.3 Băncile şi crearea de monedă
TA 4.4 Piaţa monetară şi echilibrul ei
Banii au apărut odată cu schimbul de mărfuri. Prima etapă a economiei de schimb a

reprezentat-o trocul. Schimbul, in forma sa cea mai simplă, de troc, constă în schimbul
direct marfă pe marfă ce nu presupune nici un mijloc de schimb unanim acceptat.
Schimbul sub această formă era foarte anevoios şi trebuiau îndeplinite cel puţin două
condiţii: a) un individ căruia îi prisosea un bun, trebuia să găsească alt individ care
dispunea de un excedent din produsul de care el avea nevoie şi care era interesat de
produsul sau; b) trebuiau găsite şi bunuri de aceeaşi valoare. Trocul îngreuia
dezvoltarea vieţii economice. S-a simţit nevoia unui bun care să intermedieze schimbul,
a unui mijlocitor al acestuia. Odată cu apariţia mijlocitorului s-a trecut la o nouă etapă în
cadrul economiei de schimb denumită etapa economiei băneşti sau monetare.
Caracteristic acesteia este aceea că prin utilizarea mijlocitorului schimbul se divide în
două operaţiuni succesive, vânzarea şi cumpărarea, ce pot fi separate în timp şi spaţiu.
Funcţia de mijlocitor al schimbului a fost îndeplinită de mărfurile cele mai variate care
s-au desprins din lumea mărfurilor în urma unei selecţii naturale în procesul schimbului.
Pentru început alegerea acestora a fost determinată de ocupaţia şi obiceiurile diferitelor
62
popoare, rolul de bani fiind îndeplinit de animale, blănuri, sare, peşte uscat, scoici, perle
etc. Aceasta este faza economiei băneşti cu bani reprezentaţi de mărfuri diferite.
a) durabilitate - oamenii nu vor accepta ca bani ceva care să fie perisabil, ce se
deteriorează pe termen scurt;
b) transportabil - dacă indivizi trebuiau să transporte mari cantităţi de bani, marfa
utilizată trebuia sa aibă o valoare mare în raport cu greutatea sa pentru a putea
fi transportată cu ușurință;
c) divizibilitate - bunul ales ca mijlocitor trebuia să poată fi subdivizat în părţi cât
mai mici, cu ușurință, fără pierdere de valoare, putându-se realiza plăţi mai mici;
d) omogenitate - orice unitate din bunul în cauză trebuia să fie exact egală cu
celelalte;
e) cu ofertă limitată - pentru a avea o valoare economică;
f) greu de contrafăcut, de falsificat - o monedă cu cât se poate reproduce mai uşor
îşi pierde din valoarea sa.
Având în vedere aceste calităţi, metalele, în special argintul, cuprul şi aurul au

îndeplinit rolul de bani, la început sub formă de bare, drugi, inele etc. care erau cântărite
cu prilejul fiecărei tranzacții. Această etapă a fost denumită faza economiei banilor de
metal. Treptat. s-au impus ca bani metalele preţioase deoarece, faţa de celelalte
mărfuri, care au îndeplinit acest rol, au anumite calităţi şi anume: sunt omogene,
divizibile, au o valoare mare într-un volum mic şi sunt inalterabile. Utilizarea barelor de
metal îngreuia tranzacţiile economice, era incomod să evaluezi, să cântăreşti, să divizezi
la fiecare operaţiune comercială curentă. De aceea metalul începe să fie fasonat în piese
de o greutate determinată dinainte. Această etapă a fost denumită faza economiei
băneşti cu monedă bătută. Informaţiile istorice arată că în China circulau monede
metalice, încă în secolul XI î.e.n.
De la origini şi până la primul război mondial banii au circulat sub formă de monede
metalice cu valoare intrinsecă, în special cele din aur şi argint. Însă, în ultimele trei
secole alături de monedele metalice cu valoare intrinsecă au circulat semne băneşti fără
valoare proprie, bancnotele, care reprezentau în circulaţie aurul şi argintul şi în care
puteau fi convertite la cerere. Este faza circulaţiei mixte a banilor metalici şi a
banilor de hârtie. Treptat, au fost înlocuite, parţial, din circulaţie însăşi monedele de
metal preţios cu cele din metal ordinar, care aveau însă înscrise pe ele valoarea aurului
pe care-l înlocuiau. De la emisiunea de monede de metal ordinar, care erau mai greu de
purtat şi de transportat s-a trecut la emisiunea de bani de hârtie, fără nici o valoare
intrinsecă, ce aveau o valoare nominală înscrisă egală cu cea a aurului pe care-l
reprezenta. După primul război mondial, în toate ţările, monedele din aur şi argint au
încetat sa mai circule ca atare, a fost suspendată şi convertibilitatea banilor de hârtie în
aur. După al doilea război mondial aurul a fost demonetizat. Bancnotele au devenit
hârtie monedă, simple înscrisuri cu putere de circulaţie monetară iar dreptul de
emitere a revenit cu timpul doar băncilor centrale. Ele reprezintă monedă strict
convenţională, fără acoperire şi garanţie din partea statului. Circulaţia hârtiei monedă se
realizează doar în baza încrederii că ea este acceptată, prin convenţie (lege), într-un
spaţiu monetar dat, ca mijloc de schimb şi de strângere a obligaţiilor, ea fiind numită
monedă fiduciară. Bancnotele şi moneda divizionară realizata din metal ordinar nu
reprezintă însă decât 10% din masa monetară aflată în circulaţie. În prezent rolul
principal revine monedei de cont (banilor scripturali) ce sunt exprimaţi printr-un
cont bancar, iar utilizarea lor se poate face prin ridicare de numerar sau doar prin simple
înregistrări în conturile corespondente.
Banii pot fi definiţi ca orice activ general ce în baza unei convenţii este
acceptat ca mijloc de intermediere a schimbului şi ca instrument de stingere a
obligaţiilor de plată . 1
1
Hardwick, P., Langmead, J., Khan, B., Introducere în economia politica modernă, Editura Polirom, Iaşi,
2002, p. 466.
63
Încrederea pe care indivizii o au în bani depinde de puterea lor de cumpărare,
prin care înţelegem cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu o
anumită sumă de bani la un moment dat. Ea este dependentă invers proporţional
de nivelul preţurilor, fiind egală cu inversul indicelui general al preţurilor:
1 P1
Pc = , unde Pc - puterea de cumpărare a banilor; I P = indicele preţurilor
IP P0
unde: P0 - nivelul mediul al preţurilor în perioada de bază; P 1 - nivelul mediu al preţurilor
în perioada curentă.
Delimitarea instrumentelor care pot fi incluse în categoria banilor de cele care nu
pot fi incluse se realizează în funcţie de lichiditatea lor. Lichiditatea unui activ
reprezintă viteza şi costul prin care acel activ este transformat în monedă . În
teorie se disting mai multe grade de lichiditate : 2
• lichiditate primară specifică biletelor de bancă, monedei divizionare şi

depunerilor în conturile la vedere. Ele au lichiditate perfectă, permiţând plăţi imediate,
fără prinderi de valoare;
• lichiditate secundară - cuprinde activele ce nu pot fi folosite imediat în
operaţiuni de schimb, dar care pot fi transformate rapid în lichidităţi primare precum:
depozitele la termen la bănci şi alte instituţii financiare, depozitele în conturile de
economii pentru locuinţe, activele financiare (acţiuni şi obligaţiuni) cu scadenţa
apropiată, bonurile de tezaur etc.;
• lichiditate terţiară respectiv activele financiare cu scadenţă pe termen mediu şi
lung. Utilizarea lor în operaţiuni de schimb prin transformarea în lichidităţi primare
presupune timp şi riscuri de pierdere de valoare.
• banii in sens restrâns unde se includ numărul şi depunerile în conturile la
vedere, lichiditatea fiind primară. Deţinerea lor se datorează funcției de mijloc de
schimb (monedă pentru tranzacţie);
• banii în sens general - include atât banii în sens restrâns cât şi moneda folosită
ca mijloc de economisire, respectiv şi activele cu lichiditate secundară. Ei mai sunt
numiţi şi cvasi-bani sau cvasi-monedă întrucât gradul lor de lichiditate este mai redus
faţă de banii în sens restrâns.
TA 4.1 :
1. Ce condiţii trebuie să îndeplinească marfa aleasă drept bani ?
2. Delimitaţi banii în sens restrâns de banii în sens general.
Răspuns
Importanţa şi rolul banilor sunt evidenţiate prin funcţiile lor. În general, se consideră
ca banii îndeplinesc următoarele funcţii:
2
Ignat et al., Economie politică, ediţia a doua, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.374.
64
4.2.1. Funcţia de calcul (de măsură) a valorii
Funcţia de calcul este atât istoric cât şi logic una dintre primele funcţii ale banilor.
De altfel, banii au apărut îndeplinind concomitent două funcţii: de măsură a valorii şi de
mijloc de schimb. Valoarea unui bun economic se exprima cu ajutorul monedei. Aşa cum
unitatea de măsură a lungimii este metrul, pentru a exprima valoarea bunurilor s-a
simţit nevoia unui etalon de măsurare. Moneda naţională (sau după caz cea
internaţională) reprezintă etalonul general de măsurare pentru întreaga activitate
economică. Dacă pentru unele aspecte ale activităţii economice se pot utiliza şi
etaloane specifice (m, kW, Kg etc.), etalonul general de măsurare - moneda - este
singurul capabil sa comensureze şi să compare bunuri economice diferite. Rezultatul
concret al măsurării monetare este preţul. Spre deosebire de celelalte funcţii, cea de
calcul prezintă o particularitate, realizarea sa se face in mod abstract, pe calea gândirii,
nu impune prezenţa fizică a banilor. Ca instrument de calcul banii sunt folosiţi pentru
măsurarea eforturilor şi rezultatelor activităţii economice, consumul de factori de
producţie, costurile producţiei, valoarea producţiei, profitul obţinut etc.
4.2.2. Funcţia de mijloc de schimb
Odată cu apariţia banilor schimbul sub forma trocului M 1 - M2 este înlocuit de

schimbul de marfă pe bani M 1 - B - M2. Folosirea lor produce separarea vânzării şi
cumpărării în două acte diferite: M 1 - B - vânzarea în care marfa M1 se schimbă pe o
sumă de bani şi B - M2 - cumpărarea in care banii sunt folosiţi de către deţinător pentru
cumpărarea altei mărfi M2. Există posibilitatea ca cele două acte ale schimbului să nu
coincidă în timp şi spaţiu. În împrejurări deosebite (războaie, revoluţii, crize economice
etc.) rolul de intermediar al schimbului poate fi îndeplinit temporar sau în tranzacţii
specifice şi de alte bunuri, banii sunt mijlocul de schimb universal, prezenţi de regula
in orice tranzacţie şi au acceptabilitate generala de către toţi participanţii la activitatea
economico - socială dintr-un spaţiu economic şi teritorial numit zonă monetară. Acest
spaţiu poate corespunde ariei economico - teritoriale aflate sub jurisdicţia unui singur
stat, intermediarul schimbului fiind moneda naţională, sau depăşeşte această arie având
calitatea de bani internaţionali. Bunurile, odată vândute şi cumpărate, ies din circulaţie,
banii, dimpotrivă, nu părăsesc această sferă, ei mijlocind schimbul altor bunuri.
4.2.3. Funcţia de mijloc de plată
Drepturile şi obligaţiile economice se calculează în monedă şi se sting prin plata

sumelor corespunzătoare. Odată cu dezvoltarea circulaţiei mărfurilor a apărut situaţia
când momentul vinderii mărfii nu coincide cu cel al primirii sumei de bani
corespunzătoare preţului ei. Se întâmplă ca marfa să fie plătită înainte de a fi
cumpărată, în acest caz clientul este creditor. Situaţia curentă este aceea când
vânzătorul livrează marfa fără a primi imediat contra valoarea, ea urmând a fi plătită
ulterior. În acest caz vânzătorul este creditor iar cumpărătorul debitor. Aceste relaţii sunt
relaţii de credit în care banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată. Banii au ajuns să
îndeplinească funcţia de mijloc de plata şi în afara schimbului de mărfuri pentru orice fel
de plăţi, în general credite, impozite, salarii etc.
65
4.2.4. Funcţia de rezervă de valoare (de economisire, de rezervă)
Pentru a-şi asigura în viitor producţia şi consumul agenţii economici realizează

economii sub formă bănească. Banii devin un simbol al avuţiei, conferind deţinătorului
lor forţă şi putere economică. Pentru realizarea acestei funcţii este necesară menţinerea
aceleiaşi puteri de cumpărare. Creşterea nivelului general al preţurilor reduce utilitatea
monedei ca rezervă de valoare. Uneori rezervele se pot constitui şi din alte bunuri
economice, considerate mai tentante. În măsura în care această funcţie este exercitată
de monedă ea prezintă o serie de avantaje: pe seama monedei se asigură o gamă largă
de alegere viitoare a bunurilor sau activelor; costurile păstrării şi riscurile sunt mai
reduse intr-o economie care funcţionează normal şi este neinflaţionistă.
TA 4.2 :
1. În ce constă funcția de calcul a valorii a banilor ?
2. În ce constă funcţia de mijloc de schimb a banilor ?
Răspuns
Băncile au apărut de multe secole în urmă, ca urmare a dezvoltării producţiei şi

schimbului de mărfuri. În timp ele au cunoscut un proces de diversificare. Dacă la
început ele asigurau păstrarea valorilor imobiliare şi executarea plăţilor între clienţi, ele
au devenit treptat un agent ce gestionează instrumentele monetare şi pârghiile
financiare ale ţării.
Banca poate fi definită drept unitate economică funcţional - instituţională a
cărei funcţie principală este de a colecta, transfera şi repartiza disponibilităţile
financiare.
Băncile îndeplinesc funcţii active şi funcţii pasive. Principala funcţie activă a lor
constă în acordarea împrumutului solicitanţilor, persoane fizice şi juridice, care
îndeplinesc condiţiile de bonitate financiară, adică au capacitatea de a restitui la
scadenţă creditele primite împreună cu dobânda aferentă. Sursele împrumuturilor sunt
capitalurile proprii ale băncilor dar mai ales disponibilităţile temporare atrase de la
clienţi. În categoria funcţiilor active ale băncilor se mai înscriu: gestionarea conturilor
deponenţilor, organizarea înființării de societăţi comerciale şi plasarea titlurilor de
valoare ale acestora, scontarea cambiilor şi altor efecte de comerţ etc. Principala funcţie
pasivă este primirea spre păstrare a economiilor populaţiei şi ale agenţilor economici
non-financiari. Tot in aceasta categorie se mai înscriu, primirea de depuneri ale unor
clienţi pentru a efectua la ordin, diferite plăţi, efectuarea operaţiunilor de casă pentru
firmele şi instituţiile ce solicită acest lucru.
În afara acestor funcţii tradiţionale, băncile actuale îndeplinesc şi o serie de funcţii
macroeconomice: asigură cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă şi
retragerii acesteia; coordonează plăţile şi încasările ce se efectuează în întreaga
66
economie naţională; de intermediere financiară la nivelul economiei naționale, orientând
economiile agenţilor economici şi populaţiei spre domenii de mare interes; au
posibilitatea de a crea puterea de cumpărare adițională, transformând depozitele şi
depunerile la vedere ale agenţilor economici non-financiari în credite pe termen lung;
restricţionarea creditului, limitând riscul neacoperit al unor împrumutători prea
entuziaşti, punându-le anumite condiţii restrictive; transformarea riscului - adică
repartizarea lui relativ egală asupra tuturor debitorilor; selecţionează proiectele pe care
urmează sa le susţină prin credite iar prin aceasta exercită un pronunţat rol de orientare
economică, de susţinere a unor modificări structurale în economie.
Amplificarea rolului şi diversificarea operaţiunilor efectuate au determinat

constituirea unor forme diferite de bănci. A avut loc mai întâi un proces de
specializare a lor, pentru ca recent sa apară o puternică tendinţă de universalizare a
funcţiilor îndeplinite, oferind o gamă extrem de largă de servicii financiare. Cea mai
generală grupare a băncilor se concretizează în bănci centrale - de emisiune şi bănci
comerciale.
Banca centrală (de emisiune) este o bancă de prim rang, fiind numită şi banca
băncilor. Ea deţine o poziţie specială în sistemul bancar al unei ţări, având rolul de a
crea şi gestiona puterea de cumpărare într-o ţară. Este un organism autonom, cu
personalitate juridică proprie, capitalul fiind în proprietatea statului. Banca Centrală
îndeplineşte mai multe funcţii:
a) Emisiunea biletelor de bancă, având responsabilitatea fabricării lor şi a
determinării volumului de emisiune în funcţie de nevoile economiei. Biletele de bancă in
circulaţie sunt un activ monetar pentru toţi agenţii care le deţin, care posedă, în acest
mod, o creanţă asupra Băncii Centrale;
b) Conlucrează cu Trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al
guvernului;
c) Este o bancă a statului, administrând conturile statului, realizând execuţia
bugetului de stat (încasarea veniturilor şi cheltuielilor);
d) Supraveghează societăţile bancare şi alte instituţii de credit pentru a regla
volumul şi costul creditului;
e) Caută căile economice de menţinere a stabilităţii monetare şi de asigurare a
funcţionalităţii sistemului bancar;
f) Prevenirea falimentelor bancare ce ar putea deregla mecanismul bancar în
general; în acest sens autorizează şi supraveghează exercitarea funcţiei de operator
bancar;
g) Fiind "banca băncilor" este împrumutătorul în ultimă instanţă, prin sprijinul pe
care îl acordă băncilor şi Trezoreriei; ea refinanţează sistemul bancar, jucând un
important rol de reglare pe piaţa monetară;
h) Păstrează rezervele de aur şi de valută, influenţează cursul de schimb, întreţine
relaţii cu alte bănci centrale şi cu organisme financiar - monetare internaţionale.
Băncile Comerciale - deţin locul principal ca pondere în sistemul bancar. Ele sunt
un fel de firmă lucrativă specializată, care furnizează bani - capital celorlalţi agenţi
economici, persoane fizice sau juridice. Ele îşi constituie resursele din: propriul capital
social format prin emisiunea de acţiuni; depunerile la vedere sau la termen ale
persoanelor fizice sau juridice; rescontarea cambiilor la Banca Centrală; împrumuturi de
la alte instituţii financiare şi împrumuturi obligatare Băncile comerciale deţin o rezervă
lichidă, formată din moneda băncii centrale (bancnote şi depozite la vedere în contul
curent la banca centrală) pentru a putea transforma moneda de cont a sectorului
nebancar în moneda băncii centrale (moneda primară).
Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare.
67
Băncile de depozit îşi procură resursele financiare de care au nevoie de pe piaţa
monetară prin depunerile pe termen scurt ale clienţilor. La rândul lor acestea pot fi:
bănci de depozit propriu-zise ce primesc depuneri la vedere şi la termen şi acordă
credite pe termen scurt; bănci de afaceri - ce dispun de importante capitaluri proprii şi
îşi procură mijloacele necesare şi prim emisiunea de obligațiuni sau de acţiuni, ele
putând acorda credite pe termen lung. Băncile ipotecare sunt acelea care îşi asigură
mijloacele necesare prin emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.
Pentru creditele acordate şi efectuarea altor servicii active băncile încasează
dobânzi sau comisioane. Pentru sumele păstrate în depozit şi pentru alte servicii pasive,
ele plătesc dobândă clienţilor lor creditori. Diferenţa dintre dobânzile încasate şi cele
plătite reprezintă profitul bancar brut. Dacă din acestea se scad cheltuielile de
administraţie ale băncii şi impozitele legale, ceea ce rămâne reprezintă profitul bancar
net.
Activitatea băncilor trebuie să se bazeze pe anumite norme de comportament şi
anume:
a) lichiditate - ceea ce înseamnă ca băncile sunt capabile, în orice moment, să
transforme depozitele clienţilor în monedă la cererea lor;
b) rentabilitate - se referă la asigurarea dividendelor pentru acţionari;
c) solvabilitate - presupune că banca dispune întotdeauna de bunuri şi creanţe
superioare datoriilor pe care le are.
TA 4.3:
1. Care sunt funcţiile băncilor?
2. Care sunt componentele sistemului bancar?
Răspuns
Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor rezultate din

confruntarea dintre oferta şi cererea de monedă în funcţie de preţul ei, rata
dobânzii. Obiectul tranzacţiilor îl constituie moneda numerar a cărei emisiune este
realizată de Banca Centrală şi moneda scripturală (băncile de cont) a căror creare este
asigurată de băncile comerciale. Deşi obiectul este o marfă omogenă, preţul (rata
dobânzii) diferă în funcţie de termenul scadenţei de gradul de risc asumat de creditor şi
volumul sumelor ce fac obiectul tranzacţiilor. Ea este o piaţă a capitalurilor pe termen
scurt şi foarte scurt şi se derulează în principal între bănci fiind cunoscută şi sub
denumirea de piaţă interbancară.
68
Oferta de monedă este reprezentată de disponibilităţile monetare şi de
instrumentele de plasament pe termen scurt, concentrate în principal la bănci şi care pot
fi puse la dispoziţia agenţilor economici.
4.4.1.1. Masa monetară
Oferta pe piaţa monetară este reprezentată de masa monetara. Aceasta reprezintă

ansamblul instrumentelor de schimb, de plată şi economisire de care dispun
agenţii nonfinanciari, utilizate într-un anumit spaţiu naţional.
Delimitarea conţinutului masei monetare nu a ridicat, mult timp, probleme
deosebite întrucât ea era formată numai din disponibilităţile monetare: bilete de bancă
şi monedă scripturală (depozite). Treptat s-au creat o gamă relativ largă de instrumente
de plasament (active) care pot îndeplini funcţii ale banilor şi prin aceasta să-i
inlocuiască în anumite utilizări. Prin urmare, masa monetară are două componente
importante: baza monetară (ce cuprinde disponibilitătile băneşti propriu-zise, respectiv
instrumentele monetare in sens strict, ce se caracterizează prin lichiditate perfectă, sting
imediat o datorie sau mijlocesc direct o tranzacţie comercială (bancnote, moneda
divizionară, depozite la vedere); disponibilităţile semimonetare (cvasimonetare sau
"aproape bani") ce cuprind o serie de instrumente de plasament ce necesită realizarea
unui număr de operaţiuni pentru ca posesorul lor sa ajungă la bani lichizi, ceea ce
presupune timp, fără a se diminua cantitatea de moneda deţinută (depozitele la termen,
banii de tezaur, certificate de trezorerie, acţiuni, obligaţiuni, efecte de comerţ etc.)
Definită astfel, masa monetară este considerată un stoc. Însă, fiecare unitate
monetară poate intermedia mai multe operatiuni. Numărul mediu de acte de schimb şi
plăţi pe care le intermediază o unitate monetară într-o perioadă dată reprezintă viteza
de rotaţie a monedei ce se determină prin relaţia:
PIB
V = unde: V - viteza de rotaţie a monedei; PIB - produsul intern brut; M - masa
M
monetară.
Dar PIB reprezintă produsul dintre volumul fizic al bunurilor şi serviciilor - T şi nivelul
general al preţurilor P. Deci:
T ⋅P
V =
M
Produsul dintre V şi M reprezintă masa monetara ca flux. Creşterea vitezei de rotaţie
reduce nevoia de moneda ca stoc şi sporeşte masa monetară în circulaţie.
4.4.1.2. Crearea de monedă. Multiplicatorul monetar
Oferta pe piaţa monetară este sub controlul băncii centrale şi asigurată de către
bănci prin emisiunea monetară şi crearea banilor de cont, a depozitelor multiple.
Emisiunea monetară, reprezintă ansamblul operaţiunilor de creare a numerarului,
de păstrare a acestuia la emitent şi de punere a sa în circulaţie. Această responsabilitate
revine băncii centrale ce pune semnele băneşti în circulaţie prin operaţiuni specifice:
• Acoperirea deficitului bugetar - prin emiterea bonurilor de tezaur. Băncile
comerciale subscriu bonurile de tezaur emise de Trezorerie şi le revând Băncii
Centrale care prin cumpărarea lor pune moneda în circulaţie;
• Achiziţionarea valutei, când Banca Centrală cumpără valută creşte masa
monetară în circulaţie;
• Creditarea băncilor comerciale de către Banca Centrală atunci când acestea
au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor;
69
• Cumpărarea de titluri de pe pieţele financiare (open market) - dacă Banca
Centrală doreşte să sporească oferta monetară, cumpără titluri de valoare.
Crearea banilor de cont (a depozitelor multiple) reprezintă procesul prin care o

unitate monetară depozitată într-o bancă, generează mai multe unităţi monetare în
depozite. Mecanismul care stă la baza creării depozitelor multiple este următorul: dacă
3
o bancă acordă unui client un împrumut, disponibilităţile sale se reduc, ele ajung de la
respectivul client la o altă bancă care la rândul său acordă un împrumut şi aşa mai
departe. Disponibilităţile rămân în sistemul bancar sub formă de depuneri şi generează
noi depozite, până ce în final acestea ajung să echivaleze cu un multiplu al
disponibilităţilor. Rolul principal în acest proces revine băncii centrale care asigură baza
monetară prin emisiunea de monedă proprie (bancnote şi monedă divizionară) şi prin
constituirea de depozite ale băncilor centrale (când achiziţionează titluri financiare în
procesul creditării băncilor). Prin urmare, baza monetară (H) (bani cu lichiditate
ridicată) cuprinde numerarul deţinut de populaţie (C) şi rezervele, depozitele (R) pe care
băncile comerciale le au formate la banca centrală :
H = C + R.
Masa monetară (M) sau stocul de bani cuprinde numerarul deţinut de populaţie
(C) şi depunerile la bănci (D)
M=C+D
Masa monetară este influenţată de comportamentul populaţiei, de comportamentul
băncilor şi comportamentul băncii centrale.
Comportamentul populaţiei este determinat de preferinţa acesteia pentru
lichiditate şi reprezintă ponderea numerarului deţinut de populaţie (l). Se determină ca
raport între numerarul deţinut de populaţie (C) şi nivelul depozitelor bancare (D).
C
l=
D
Comportamentul băncilor (r) este exprimat de raportul dintre numerarul deţinut
în depozitele de rezervă ale băncilor (R) şi nivelul depozitelor bancare.
R
r=
D
Băncile sunt obligate dar şi interesate pentru a-şi garanta lichiditatea să-şi constituie
rezerve de monedă în conturi curente la banca centrala. Raportul rezerve bancare -
depozite (r) este influenţat de doi factori. În primul rând, Banca Centrală fixează o
rezervă minimă obligatorie numită rata rezervelor obligatorii sau coeficient de casă
prin aplicarea unui procent la media soldurilor zilnice a resurselor monetare noi atrase (a
depozitelor). Obligativitatea acestor rezerve este determinată, pe de o parte, de
necesitatea ca băncile sa dispună de o cantitate de disponibilităţi, atunci când
deponenţii doresc să-şi ridice sumele constituite sub forma de depozite, iar pe de altă
parte, pentru a da posibilitatea Băncii Centrale să influenţeze oferta de bani. În al doilea
rând, băncile comerciale pot să păstreze şi rezerve suplimentare faţa de nivelul minim
obligatoriu, pe motive de precauţie. Dacă o bancă nu poate face faţă solicitărilor se
împrumută la Banca Centrală (împrumuturi de refinanţare) sau la alte bănci cu
excedente. Împrumuturile la Banca Centrala sau alte bănci sunt purtătoare de dobândă.
Reducerea rezervelor dă posibilitatea băncii sa investească în active purtătoare de
dobândă.
Comportamentul Băncii Centrale influenţează, de asemenea oferta de monedă.
Depunerile la aceasta reprezintă datorii ale ei către băncile comerciale. Comportamentul
său (s) este dat de raportul dintre baza monetara (H) şi depozite (D).
H
S =
D
Banca Centrală influenţează, în principal, baza monetară prin intervenţiile sale pe
piaţă (operaţiuni de open market). Când ea cumpără unele efecte publice sau private, le
3
Băbăiţă, I., Silasi, G., Duţă, A., Macroeconomie, Editura Orizonturi, Universitare Timişoara, 1999, pp. 228 -
233.
70
monetizează, adică permite pătrunderea monedei sale în circulaţie, iar când le vinde le
demonetizează, retrăgând o anumită cantitate de moneda.
Pornind de la formulele cotei de rezervă a băncilor (r) şi cea care exprimă
comportamentul populației (l) se poate scrie:
R = rD
C = lD
Prin urmare baza monetară este egală cu:
H = rD + lD
De unde:
H
D=
r +l
Din relaţie rezultă că dacă populaţia nu reţine numerar, depozitele cresc faţă de
baza monetară într-un raport invers proporțional faţă de rezerva bancară. Dacă băncile
comerciale deţin ca rezervă o parte mai mare din depozite, volumul total rezultat prin
multiplicarea creditului este mai mic.
H
Întrucât D = iar C = lD masa monetară se poate scrie:
r +l
H H H (1 + l )
M = D+C = +l =
r +l r +l r +l
Masa monetară şi baza monetară sunt legate funcţional prin coeficientul dintre
numerar şi depozite (comportamentul populaţiei (l) şi conduita băncilor reflectă prin
coeficientul de rezerve (r).
Întrucât multiplicatorul monetar este mai mare decât 1, oferta monetara OM este un
multiplu al masei monetare:
Om = m ⋅ M
unde m reprezintă multiplicatorul monetar, respectiv coeficientul prin care
modificarea masei monetare influenţează oferta de moneda.
Sau
∆Om = m∆M
Cu cât multiplicatorul monetar va fi mai mare cu atât efectul variaţiei masei
monetare asupra ofertei de monedă va fi mai mare.
4.4.1.2. Multiplicatorul monedei bancare
În condiţiile în care depozitele bancare ar trebui sa fie acoperite integral prin rezerve
constituite nu s-ar produce nici o creaţie de bani de cont (monedă bancară). Însă,
băncile comerciale sunt obligate sa deţină ca rezervă doar o parte din disponibilităţile
de creditare. Drept urmare băncile comerciale împreună cu agenţii economici non-
bancare care efectuează depuneri în cont la acestea creează o cantitate de monedă
bancară mai mare decât depozitele constituite. Principiul fundamental în procesul creării
banilor de cont este cel al multiplicării creditului. Multiplicarea creditului reprezintă
procesul prin care o bancă sporeşte oferta de muncă prin creşterea volumului de credite
acordate pe baza depozitelor formate prin depuneri ale agenţilor non-bancari sau prin
creditare de către banca centrala. Un rol important in cadrul acestui mecanism îl are
coeficientul rezervelor obligatorii (r).
Presupunem ca o persoană a depus spre păstrare la banca nr. 1 suma de 1000 u.m.
Banca centrală fixează o rezervă minimă obligatorie de 20%. Prin urmare banca nr. 1
poate să împrumute 80% din 1000 u.m., respectiv 800 u.m. unui client al său. Acesta
foloseşte creditul pentru efectuarea unei plăţi. Cei care vor primi banii respectivi îi vor
depune la banca nr. 2 ce va putea să împrumute 80% din 800, respectiv 640 u.m. unui
alt client ce îi foloseşte pentru efectuarea unor plăţi. Cei ce vor primi această sumă îi vor
depune la banca nr. 3 ce va putea să împrumute 80% din 640 respectiv 512 unui client
71
al său. Procesul continuă până când suma iniţială de 1000 u.m., se constituie integral în
rezerve.
Tabelul nr. 4.1. Multiplicatorul creditului
Etapa de Mărimea Depozite Depozite Oferta

multiplicare depozitului de noi monetară
rezervă
1 1000 200 800 1000
2 800 160 640 800
3 640 128 512 640
. . . . .
. . . . .
. . . . .
total 5000 1000 4000 5000
Efectul procesului de creare de monedă bancară poate fi analizat algebric prin

progresia geometrică:
Noile depozite = 1000 + 800 + 640 + 512 .......
Această serie o putem scrie în forma următoare:
Noile depozite = 1000(1 + 0,8 + 0,64 + 0,512 + .....) = 1000(1 + 0,8 + (0,8) 2 +
(0,8)3 + ...)
Suma progresiei geometrice va fi:
1 1
Noile depozite = 1000 = 1000 = 5000 u.m.
1 − 0,8 0,2
Observăm că un depozit de 1000 u,m,. determină, în condiţiile unei rate a rezervelor
obligatorii de 20%, o creştere a ofertei de monedă la 5000 u.m., rezultând o multiplicare
de 5 ori a depozitului iniţial. 5 reprezintă multiplicatorul creditului ce se determină prin
relaţia:
1
mc =
r
în care r - rata rezervelor obligatorii.
Prin procesul de creditare băncile sporesc oferta de moneda sub forma monedei
scripturale. Creşterea este cu atât mai importantă cu cât rata rezervelor obligatorii este
mai redusă.
Un alt factor ce influenţează mărimea multiplicării este preferinţa pentru lichiditate.
dacă presupunem ca aceasta este de 40% procesul de multiplicare a masei monetare se
modifică prin introducerea preferinţei pentru lichiditate astfel:
4.4.1.3. Multiplicatorul monetar
Etapa de Mărimea Depozite Numerar Depozit Oferta

multiplicare depozitului de la e noi monetară
rezervă populaţie
1 1000 200 400 400 1400
2 400 80 160 160 560
3 160 32 64 64 224
72
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
total 1666 333 666 666 2333
În acest caz multiplicatorul creditului acţionează asupra unui depozit nou mai mic
decât atunci când nu existau scurgeri de monedă din sistemul bancar prin preferinţa
pentru lichiditate. Oferta monetară va spori numai de 2,33 ori. Acesta este
multiplicatorul monetar, determinat prin luarea în calcul a ratei minime de rezervă (r) şi
a preferinţei pentru lichiditate a agenţilor non - bancari (l). Aşa cum s-a demonstrat
relaţia de calcul este:
1+ l
mm =
r +l
Multiplicatorul monetar este în relaţie de inversă proporţionalitate atât faţă de rata
rezervelor obligatorii cât şi faţă de preferinţa pentru lichiditate.
Oferta de monedă fiind creată de către banca centrală prin baza monetară şi de
către sistemul bancar prin multiplicarea bazei monetare în cadrul procesului de
creditare, în analiza echilibrului monetar este considerată o variabilă exogenă, aflată
sub determinarea băncilor. Ea se modifică numai dacă banca centrală ia această decizie.
Poate fi reprezentată printr-un sistem de coordonate în care pe ordonată reprezentăm
rata dobânzii (preţul banilor) iar pe abscisă cantitatea de moneda oferită (fig. 4.1.)
Creşterea ofertei de moneda determină deplasarea dreptei ofertei de la M 0 la M1 şi

invers.
Cererea de monedă reflectă tendinţa agenţilor economici de a deţine o anumită

cantitate de bani. Ea are în vedere utilităţile acestora date de funcţiile pe care le
îndeplinesc. Cererea de bani este un element al "alegerii economice", deci are un cost
de oportunitate. Agentul economic este pus în situaţia de a alege modul in care îşi va
utiliza venitul pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor de consum sau pentru
economisire, iar în cadrul ultimei, formele în care se materializează economiile şi care
active financiare le preferă. Se compară avantajele deţinerii de monedă legate în special
de lichiditatea ridicată, cu avantajele utilizării venitului pentru achiziţionarea altor
active. Deseori se compară banii cu obligaţiunile. Indivizii trebuie sa aleagă între a
deţine monedă care nu aduce nici un venit şi a cumpăra obligaţiuni ce aduc un venit
suplimentar prin dobândă. Opţiunea pentru monedă are un cost de oportunitate ridicat
dacă dobânda ce ar putea s-o obţină prin achiziţionarea de obligaţiuni este mare.
În teoria economică sunt reţinute trei mobiluri ale cererii de monedă: mobilul
tranzacţiei, mobilul precauţiei şi mobilul speculaţiei.
73
Mobilul tranzacţiei
Într-o economie de piaţă efectuarea tranzacţiilor necesită monedă. Cererea de

monedă depinde de nivelul tranzacţiilor economice, respectiv al cererii de bunuri şi
servicii. Dacă venitul creşte, va creşte cererea de bani, iar pentru realizarea tranzacţiilor
ca fi nevoie de mai multă monedă. Cererea suplimentară de monedă poate fi acoperită
fie prin creşterea bazei monetare, fie prin accelerarea vitezei de rotaţie a monedei.
Cererea de monedă pentru mobilul tranzacţiei este o funcţie direct proporţională
faţă de venit ce se exprimă prin relaţia:
M D = KY
1/ K = Y / M D
Raportul Y/MD reprezintă viteza de circulaţie a monedei, respectiv numărul mediu
de operaţiuni de schimb şi de plată pe care o unitate monetară le mijloceşte într-o
perioadă dată, un an.
De unde rezultă că mărimea constantă K este inversa vitezei de circulaţie a
monedei:
1 Y
= = V , unde: V - viteza de circulaţie a monedei
K MD
M D ⋅ V = Y sau M D ⋅ V = P ⋅ Q , în care: P - nivelul preturilor; Q - nivelul producţiei.
A doua formă prezintă in fapt ecuaţia cantitativă a monedei (MV = PT) din care
rezultă că în economie cantitatea de monedă este direct proporţională cu P şi Q şi invers
proporţională cu V. Deci cererea de monedă este direct proporţională cu nivelul venitului
nominal Y şi invers proporţională cu viteza de circulaţie a monedei. Cum V este
presupusă a fi constantă, cererea de monedă este o funcţie de Y şi se reprezintă grafic
prin fig. 4.2, reprezentată prin L1(Y). Când venitul creşte, cererea de monedă creşte şi ea.
Mobilul precauţiei
Presupune existenţa unei cantităţi de monedă din dorinţa de a fi pregătit pentru

situaţii neprevăzute care ar necesita cheltuieli imediate sau pentru a efectua achiziţii
avantajoase. Populaţia doreşte să se asigure că dispune de suficiente lichidităţi pentru a
face faţă unor cheltuieli neprevăzute. Cererea de monedă pentru precauţie este direct
proporţională cu nivelul venitului (cu cât valoarea tranzacţiilor determinate de venit este
mai mare, cu atât mai mare este şi cantitatea de monedă necesară efectuării unor
74
tranzacţii neaşteptate) şi invers proporţională cu rata dobânzii. Costul de oportunitate al
deţinerii de monedă din motive de precauţie, dacă este ridicat se reţine mai puţină
monedă pentru acest motiv
întrucât ea este o cerere de monedă pentru tranzacţii pentru simplificare vom
asimila cererea de precauţie cererii de tranzacţie, L1(Y).
Mobilul speculaţiei
Obiectivul speculatorului fiind obţinerea de venit în urma creşterii cursului activelor

financiare, el le cumpără când preţul este scăzut şi le revinde când preţurile cresc. Are
loc o substituire de active monetare cu preţ constant, cu active monetare, cu preţuri ce
variază şi invers, în funcţie de starea pieţei. Aceasta, împreună cu diversificarea
portofoliului activelor financiare reduce costul de oportunitate al deţinerii de moneda.
Cantitatea de monedă reţinută în acest scop este denumită cerere speculativă. Pentru
ai înţelege natura vom stabili legătura între preţul unei obligaţiuni şi rata dobânzii. Dacă
rata dobânzii creşte cursul obligaţiunilor scade, agenţii economici fiind tentaţi să depună
banii la bănci. La o rată a dobânzii ridicată peste valori apreciate ca normale agenţii
economici se aşteaptă la scăderea ratei dobânzii în perioada următoare. Drept urmare,
va creşte atractivitatea obligaţiunilor, preţul lor fiind scăzut, iar cererea şi preţul
acestora creşte. Rezultă o relaţie de inversă proporţionalitate între rata dobânzii şi
cererea pentru speculaţie.
Relaţia dintre cererea de monedă pentru mobilul speculației (L 2 / d) au rata dobânzii
(d) se reprezintă prin fig. 4.3.
Când rata dobânzii scade de la d 0 la d 1, cererea de moneda pentru speculaţie creşte

de la L02 la L12 . Preţul obligaţiunilor fiind ridicat, agenţii economici se aşteaptă la
scăderea sa, reţinând monedă pentru a le achiziţiona.
Cererea de monedă pentru tranzacţie poate fi şi ea corelată negativ cu rata
dobânzii. O rată a dobânzii ridicată antrenând un preţ scăzut al obligaţiunilor îi va
determina pe agenţii economici sa anticipeze o creştere a preţului acestora. Ei vor
cumpăra obligaţiuni reducându-se partea de monedă deţinută pentru mobilul
tranzacţiei.
Prin însumarea celor trei mobiluri se obţine cererea totală de bani (MD) care este
în relaţie directă cu venitul (mobilul tranzacţiei şi precauţiei) şi în relaţie inversă cu rata
dobânzii (motivul speculaţiei):
M D = L1 (Y ) + L2 ( d ' )
Corelaţia dintre cantitatea de monedă cerută şi rata dobânzii reprezintă funcţia
cererii de bani, reprezentată grafic prin însumarea cererii pentru tranzacţii (presupusă
inelastică faţă de rata dobânzii) şi a cererii pentru speculaţie (fig. 4.4.)
75
L1(Y) este perpendiculară pe abscisă, deoarece nu depinde decât de Y, considerată
variabilă exogenă, iar L2(d) are panta negativă fiind o funcţie inversă de rata dobânzii.
4.4.3. Echilibrul monetar şi mecanismul de transmisie 4
Din confruntarea cererii cu oferta de monedă rezultă echilibrul monetar. Acesta este
dat de egalitatea dintre oferta de moneda (M) şi cererea de moneda (L), egalitate
realizată la un nivel al ratei dobânzii ( ( d 0 ) (fig. 4.5).
Dacă rata dobânzii creşte la d 1 apare un exces de ofertă de monedă M 1M0. Nivelul
ridicat al ratei dobânzii îi determină pe agenţii economici să anticipeze o reducere a
acesteia şi creşterea cererii de obligaţiuni, deci a cursului acesteia, ce va absorbi acest
exces de ofertă iar rata dobânzii va reveni la d 0 . Dacă rata dobânzii scade la d 2 apare
un exces de cerere M 0M2. Nivelul scăzut al ratei dobânzii îi determină pe agenţii
economici să anticipeze o creştere a acesteia şi scăderea cererii de obligaţiuni, deci a
cursului lor, iar rata dobânzii va reveni la d 0
M = KY + L(d )
Modificări ale ofertei şi cererii de moneda influenţează echilibrul monetar. Creşterea
ofertei de monedă de la M0 la M1 (fig. 4.6.) determină deplasarea punctului de echilibru
din E0 în E1. Excesul de oferta de monedă determina scăderea ratei dobânzii de la d 0 la
d 1 , drept rezultat creşte cererea de moneda de la L 0 la L1 şi echilibrul va reveni la
nivelul inițial al ratei dobânzii (d 0). Daca creşte cererea de moneda de la L 0 la L1, rata
4
Vezi, Ignat et al., op.cit., p. 407 - 412.
76
dobânzii creşte la d2, drept rezultat apare un exces de moneda M 0M1 care readuce
echilibrul la nivelul iniţial al ratei dobânzii (d 0)
Echilibrul pieţei monetare influenţează echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor.

Această relaţie stabilită între echilibrul monetar şi cererea agregată (C + I) este denumit
mecanism de transmisie, ce poate fi explicat prin trei grafice în trepte (fig. 4.7.).
a) Dacă faţa de situaţia iniţială de echilibru a pieţei monetare creşte oferta de
moneda iar cererea rămâne nemodificată, se reduce rata dobânzii de la d 0 la d1 iar
echilibrul se deplasează de la E 0 la E1;
b) Diminuarea ratei dobânzii determină creşterea cererii de investiţii (aflată în
relaţie inversă cu rata dobânzii) de la I0 la IS;
c) Creşterea investiţiilor antrenează sporirea cererii agregate cu ∆I , curba sa se
deplasează în sus, paralelă cu ea însăşi, antrenând realizarea echilibrului
macroeconomic la un nivel mai mare al venitului (Y 1).
Prin mecanismul de transmisie se conectează echilibrul monetar şi cel real. El are şi

o serie de limite: a) se presupune că reducerea ratei dobânzii determină numai
creşterea investiţiilor, dar poate stimula şi cererea de consum; b) într-o economie
deschisă reducerea ratei dobânzii poate antrena ieşiri de capital pe pieţele externe;
c) agenţii economici nu reacţionează obligatoriu la scăderea ratei dobânzii, de exemplu,
prin creşterea cererii de credite, aceasta depinzând de starea economiei, de previziunile
agenţilor economici.
77
Curba LM evidenţiază echilibrul pe piaţa monetară. Ea este constituită din
mulţimea punctelor reprezentănd combinaţii (d, Y) pentru care cererea de bani
(L) egalează oferta de bani.
• graficul 1 reprezintă cererea de speculaţie L 2(d) ce este invers proporţională

faţa de rata dobânzii d;
• graficul 2 prezintă condiţia de echilibru pe piaţa monetară, masa monetară M
se împarte între L1(Y) şi L2(d); M = L1(Y) + L2(d).
• graficul 3 reprezintă funcţia cererii pentru tranzacţii L 1(Y), ce este direct
proporţională cu venitul;
• graficul 4 reprezintă sinteza graficelor 1, 2, 3. Se obţine o curbă de pantă
pozitivă ce reprezintă curba LM.
Pe porţiunea la stânga lui a din graficul curbei LM corespunzătoare unei rate a

dobânzii mai mică decât d 0 creşterea lui Y nu are nici un efect asupra ratei dobânzii.
Cererea de speculaţie devenind perfect elastică în raport cu rata dobânzii. Variaţii foarte
mici ale ratei dobânzii determinând variaţii foarte mari ale venitului. La un nivel al ratei
dobânzii mai mare decât d 3 (la dreapta punctului b) cererea pentru speculaţie devine
perfect inelastică, oricât ar spori rata dobânzii, nu sunt eliberate lichidităţi pentru
cererea de tranzacţii iar curba LM devine verticală, venitul rămânând constant, rata
dobânzii nu mai influenţează venitul.
Combinarea echilibrului pieţei bunurilor şi serviciilor (curba IS) cu echilibrul pieţei
monetare (curba LM) permite interpretarea condiţiilor de echilibru macroeconomic
general prin modelul IS - LM ce va fi prezentat la capitolul "Politici macroeconomice".
TA 4.4:
1. Ce reprezintă multiplicatorul monetar ?
2. Explicaţi multiplicatorul creditului.
3. Care sunt mobilurile cererii de monedă ?
4. În ce constă mecanismul de transmisie ?
78
Răspuns
1. Cum au evoluat banii?

2. Ce este lichiditatea şi care sunt formele sale?
3. Explicaţi funcţiile banilor.
5. Prezentaţi componentele masei monetare.
6. Prin ce operaţiuni pune în circulaţie banca centrală semnele băneşti?
7. Explicaţi multiplicatorul monetar.
8. În ce constă multiplicatorul monedei bancare?
9. Care sunt mobilurile cererii de moneda?
10. Cum se realizează echilibrul monetar?
4.6 Teste
1. Puterea de cumpărare a unei monede:

a) este corelată invers cu încrederea indivizilor în moneda respectivă;
b) este dependentă direct proporţional de nivelul preţurilor;
c) exprimă valoarea reală a monedei;
d) este dependentă de starea de sănătate a economiei.
2. Moneda este un activ cu lichiditate:

a) zero;
b) maximă;
c) secundară;
d) primară.
3. Multiplicatorul creditului:
a) depinde direct proporţional de rata rezervelor obligatorii;
b) este cu atât mai mare, cu cât este mai ridicată preferinţa pentru
lichiditate a agenților non-bancari;
c) nu depinde de cererea de credite;
d) este influenţat de nivelul ratei dobânzii.
4. Mărimea ofertei de bani din economie se modifică în funcţie de politica

autorităţii monetare prin instrumente specifice *coeficientul rezervelor
obligatorii şi mărimea dobânzilor de refinanţare). Din acest motiv spunem că:
a) oferta de monedă este perfect elastică;
b) oferta de monedă este o variabilă exogenă;
c) oferta de monedă este perfect inelastică;
d) oferta de monedă nu depinde de mărimea venitului sau de rata dobânzii.
79
5. Oferta de monedă:
a) vine din partea băncilor, care au nevoie de lichidităţi;
b) este, în economiile moderne, sub controlul autorităţii monetare;
c) este creată de către Banca Centrală prin baza monetară şi de către
sistemele bancare prin multiplicarea bazei monetare în procesul de
creditare;
d) este dată de cantitatea de active pe care populaţia doreşte să o deţină
sub formă de bani.
6. Din punct de vedere grafic, creşterea ofertei de monedă duce la:

a) deplasarea dreptei ofertei spre dreapta;
b) deplasarea dreptei ofertei spre stânga;
c) o situaţie de dezechilibru monetar;
d) o situaţie de echilibru monetar.
7. Cererea de monedă pentru mobilul tranzacţiei apare deoarece:

a) este nevoie de monedă pentru ca tranzacţiile din economie să poată avea
loc;
b) oamenii doresc să se asigure ca dispun de suficiente lichidităţi pentru a
face faţă unor cheltuieli neprevăzute;
c) oamenii doresc să îşi mărească averea prin operaţiuni speculative pe
pieţele financiare;
d) banii au în primul rând funcţia de instrument de schimb.
8. Cererea totală de bani este influenţată de:

a) venitul real;
b) nivelul preturilor;
c) rata dobânzii;
d) mărimea producţiei firmei;
e) utilitatea marginală a consumatorului.
9. Creşterea ratei dobânzii duce la:

a) diminuarea preferinţei pentru lichiditate;
b) creşterea preferinţei pentru lichiditate;
c) scăderea venitului;
d) creşterea cererii de tranzacţie.

1. Fiind cunoscut indicele marginal al preferinţei indivizilor pentru

lichiditate l = 15%, rata rezervelor obligatorii în sistemul bancar r = 15% şi
numerarul deţinut de populaţie C = 24.000, rezervele băncilor (R) reprezintă:
a) 125.000; b) 1000; c) 240.000; d) 120.000.
Rezolvare
C 15 24000
l= → = → D = 160.000
D 100 D
80
R 15 R
r= → = → R = 240.000
D 100 160.000
2. Depozitele din sistemul bancar au, la un moment dat, valoarea de

100.000 u.m.; cota de rezervă a băncilor este de 15% iar coeficientul de
reţinere a numerarului este de 5% şi are o valoare constantă. Se cere:
a) Masa monetară, oferta de monedă şi multiplicatorul monetar;
b) Ştiind că masa monetară creşte cu 7500 u.m. datorită acţiunii unor factori
autonomi din economie, cu cât şi în ce sens ar trebui modificată cota de rezervă a
băncilor pentru a se obţine o creştere cu 10% a ofertei de monedă?
c) Determinaţi noua valoare a multiplicatorului monetar;
d) Ce drenaj de lichiditate are trebui realizat de Banca centrală pentru a obţine
aceeaşi creştere a ofertei monetare de 10% fără a modifica, însă, cota de rezervă a
băncilor?
Rezolvare
R
a) r = → R = r ⋅ D = 15.000
D
C 5
l = →C = l ⋅D = ⋅ 10.000 = 5.000
D 100
H = C + R = 20.000 ; M = C + D = 105.000
M 105.000
mm = = = 5,25
H 20.000
110
b) H' = H + 7.500 ; M = M = 105.000 ⋅1,1 = 115.500
'
100
l +1 (l + 1) H '−lM '
M '= ⋅ H '→ r = = 0,2
l + r' M'
r creşte de la 15% la 20%

l +1 1,05
c) m m = = = 4,2 → multiplicatorul monetar scade de la 5,25 la 4,2
'
l + r ' 0,05 + 0,2

M' 115.500
d) M ' = mm H " →H " = = = 22.000
mm 5,25
∆ H = H '− H " = 27.500 − 22.000 = 5.500 drenaj de lichiditate
1. Fiind cunoscut indicele marginal al preferinţei indivizilor pentru

lichiditate l = 8%, rata rezervelor obligatorii în sistemul bancar r = 25% şi
numerarul deţinut de populaţie C = 75.000 u.m., rezervele băncilor (R)
reprezintă:
a) 50.000 u.m.; b) 48.000 u.m.; c) 36.445 u.m.; d) 234.375 u.m.
2. Dacă Banca Centrală pune în circulaţie bilete de bancă în sumă de 2000

u.m., iar beneficiarii lor le depun la o bancă, prin procesul de multiplicare pus
81
în acţiune de bănci, în condiţiile unei rate a rezervelor obligatorii de 10%,
moneda nou creată este egală cu:
α) 10.000 u.m.; b) 20.000 u.m.; c) 5.000 u.m.; d) 100.000 u.m.
3. Într-o economie, numerarul la populaţie (C) este de 1.000.000 u.m.,

depozitele din sistemul bancar (D) sunt de 20.000.000 u.m. iar rezervele
băncilor (R) de 2.000.000 u.m.. Se cere:
a) Masa monetară, oferta de monedă şi multiplicatorul;
b) Ştiind că factorii autonomi din economie generează o creştere a masei monetare
cu 360.000 u.m., iar obiectivul Băncii centrale este de a creşte oferta monetară cu 5%,
cu cât trebuie să se modifice coeficientul de rezervă în condiţiile în care ponderea
numerarului deţinut de populaţie rămâne constantă;
c) Analizaţi, modificarea multiplicatorului monetar;
d) Ce drenaj de lichiditate ar trebui să efectueze Banca Centrală pentru a atinge
acelaşi obiectiv, fără a modifica coeficientul de rezerve?
i. 3.000.000; 21.000.000; 7;
ii. coeficientul de rezervă trebuie să crească de la 10% la 11%
iii. multiplicatorul monetar scade de la 7 la 6,5625 ;
iv. drenajul de lichiditate – 210.000 ;.
82
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5: PIAŢA FINANCIARĂ (A CAPITALULUI)
Obiective de studiu
După ce veţi studia cu atenţie acest capitol veţi fi capabili:

• să cunoaşteţi obiectul pieţei capitalului;
• să înţelegeţi conţinutul pieţei capitalului;
• să caracterizaţi instituţiile pieţei capitalului, în special bursa de valori.
Timp de lucru
- 3h
Teme de verificare
TA 5.1 Acţiuni şi obligaţiuni

TA 5.2 Piaţa capitalului
TA 5.3 Bursa de valori
5.1. Obiectul pieţei capitalului
Nevoile de capitaluri, mai ales pe termen lung şi, implicit, existenţa unor
disponibilităţi băneşti, la nivelul altor agenţi economici, au determinat apariţia şi
dezvoltarea pieţei financiare.
Piaţa financiară sau piaţa capitalului cuprinde ansamblul tranzacţiilor care
au drept obiectiv mobilizarea şi plasarea fondurilor financiare disponibile şi
necesare, precum şi reglementările şi instituţiile legate de derularea acestora.
Piaţa financiară mijloceşte plasamentele economiilor agenţilor economici în hârtii de
valoare emise de societăţile comerciale pe acţiuni şi de administraţiile publice, ca
instrumente de finanţare externă. Acest proces este realizat prin intermediul instituţiilor
financiar-bancare care îşi desfăşoară activitatea pe baze comerciale.
Pe această piaţă circulă activele financiare. În noţiunea de active, în terminologia
economică, sunt cuprinse bunurile care au capacitatea să genereze venituri în
viitor. Ele pot îmbracă forma fizică, respectiv bunurile de capital fix (clădiri,
echipamente, utilaje etc.), suprafeţe de terenuri, stocurile şi rezervele materiale,
bunurile de consum de folosinţă îndelungată etc. Veniturile generate de acestea diferă
de la o categorie de active la alta: capitalul fix - profitul; terenurile şi locuinţele - rente,
chirii; bunurile de folosinţă îndelungată - serviciile de consum. În forma financiară
activele constau din depozitele monetare şi semi-monetare şi hârtiile de valoare pe
termen scurt şi lung.
83
După orizontul de timp al valabilităţii lor, hârtiile de valoare se clasifică în: a) hârtii
de valoare pe termen scurt - prin care se fac plasamente pe perioade mai mici de un
an (efecte de comerţ, bonuri de tezaur, certificate de depozit); b) hârtii de valoare pe
termen lung - prin care se asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an. Dintre
ultimele fac parte acţiunile şi obligaţiunile şi ele formează obiectul principal al pieţei
financiare întrucât în economia de piaţă sunt titluri de valori foarte răspândite,
principalele unităţi cu scop lucrativ funcţionând ca societăţi pe acţiuni. Prin ele se
asigură, în principal, suplimentarea resurselor financiare ale acestora.
Acţiunea este un titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate al celui
ce o deţine asupra unei părţi din capitalul firmei emitente. Constituirea de
societăţi pe acţiuni ca şi sporirea capitalului unei firme prin emisiunea de noi acţiuni
sunt forme predominante de mobilizare de fonduri disponibile pe piaţă. Valoarea înscrisă
pe acţiune, deci valoarea nominală, este parte a capitalului social. Pentru acest motiv,
conform regulamentului de funcţionare a pieţei financiare, acţiunea nu poate fi niciodată
rambursată. Dacă deţinătorul său vrea să intre în posesia banilor, el va trebui să o vândă
pe piaţa titlurilor financiare la cursul pieţei. Deţinătorul de acţiuni - acţionarul - se bucură
de o serie de drepturi şi obligaţii care sunt proporţionale cu aportul adus la capitalul
social al firmei: anual deţinătorul de acţiuni obţine o parte din profitul societăţii pe
acţiuni numită dividend ce este dependent de rezultatele economico-financiare ale
acesteia, motiv pentru care acţiunile sunt considerate titluri de valori cu venit variabil;
acţionarul participă prin vot la alegerea membrilor consiliului de administraţie şi la
adoptarea deciziilor de către adunarea generală a acţionarilor; are dreptul de a fi
informat asupra gestiunii şi situaţiei economico financiare a acelei societăţi; obţine o
parte din capitalul firmei în cazul când aceasta este lichidată; suportă, însă, şi o parte
din pierderi când se obţin rezultate necorespunzătoare.
Există mai multe tipuri de acţiuni: a) acţiuni nominative - care au înscrise numele
deţinătorului şi pot fi transmise numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la
societatea emitentă; b) acţiuni la purtător - care nu au înscris pe ele numele
posesorului, dreptul de a uza de avantajele ce le conferă revenind celui ce le deţine, ele
reprezentând majoritatea covârşitoare a lor; c) acţiuni ordinare - când dividendul este
dependent de dimensiunile profitului societăţii; d) acţiuni privilegiate - cărora li se
atribuie un dividend fix. După natura contribuţiei acţiunile pot fi: a) acţiuni în bani (sau
în numerar) - care sunt dobândite prin cumpărarea efectivă sau prin compensare, prin
creşterea capitalului pe seama profitului sau altor surse, precum şi prin combinarea
acestor modalităţi; b) acţiuni de aport - obţinute pe baza unei contribuţii în bunuri
(terenuri, clădiri, investiţii etc.) şi se acordă proporţional cu valoarea acestora.
Obligaţiunea - este un titlu de valoare ce atestă angajarea unui împrumut
pe termen lung, emitentul (debitorul/angajându-se să-l ramburseze într-un
timp determinat şi să asigure pe toată perioada o dobândă anuală certă -
cuponul - indiferent de situaţia sa economico-financiară. Garantând un venit
anual ferm ele sunt numite titluri de valori cu venit fix. Emitentul este obligat să
plătească deţinătorului la scadenţă valoarea nominală a obligaţiunii şi periodic (anual
sau semestrial) până la scadenţă o dobândă fixă numită cuponul obligaţiunii.
Principalii emitenţi de obligaţiuni sunt statul, administraţia centrală şi locală pentru
acoperirea deficitelor bugetare, întreprinderile publice, băncile şi, ca excepţie, firmele
private pentru a finanţa lucrări importante de investiţii şi sporirea capitalului.
Ca şi acţiunile, obligaţiunile pot fi nominale, şi la purtător. Sub aspectul mărimii
dobânzii, ele pot fi: ordinare - pentru care în momentul emisiunii se stabileşte nivelul
dobânzii anuale; cu dobândă variabilă pentru care deţinătorul obţine un venit variabil,
determinat de o dobândă fixă şi o marjă stabilită; convertibile - respectiv o combinaţie
între o obligaţiune şi o acţiune.
Pe piaţă bursieră, valoarea unei obligaţiuni (cursul) nu depinde de rezultatele
activităţii emitentului, ci de evoluţia ratei dobânzii. Prin urmare, toţi factorii ce
influenţează rata dobânzii pe piaţa monetară influenţează şi cursul obligaţiunii. Acesta
se determină după relaţia:
84
C
C0 = (5.1.)
d'
unde: C0 - cursul obligaţiunii; C - venitul fix adus de obligaţiune (cuponul); d' - rata
dobânzii.
TA 5.1 :
1. Ce deosebiri există între acţiuni şi obligaţiuni ?
2. De cine depinde cursul acţiunilor şi al obligaţiunilor ?
Răspuns
5.2. Conţinutul pieţei capitalului
5.2.1. Componentele pieţei capitalului
Dacă se are în vedere perioada de timp pentru care se solicită şi se oferă capitalul,
piaţa capitalului este formată din două componente:
1) Piaţa capitalului pe termen scurt - care cuprinde relaţiile ce se formează prin
atragerea şi plasarea fondurilor pe termen scurt, până la un an. Ea are un rol deosebit în
finanţarea pe termen scurt a activităţii economice şi este o piaţă interbancară prin care
băncile se împrumută între ele, realizând o funcţie de compensare a excedentului şi
deficitului de lichidităţi bancare. Tot această piaţă cuprinde şi operaţiunile cu activele
financiare care au scadenţe scurte (cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, certificate
de depozit etc.), precum şi operaţiunile de scontare şi rescontare a titlurilor de credit, în
vederea procurării unor fonduri lichide înaintate de scadenţă.
2) Piaţă capitalului pe termen mijlociu şi lung - ce cuprinde relaţiile legate de
atragerea de fonduri pe termen mijlociu (1 - 7 ani) şi lung (peste 7 ani). La rândul său, ea
este formată din: piaţa financiară mobiliară (acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de
valoare pe termen lung); piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung
(lombardul) şi piaţa ipotecară . *
Piaţa titlurilor financiare pe termen lung se compune din:

a) Piaţa primară - prin care se vând şi se cumpără titlurile financiare pe termen
lung noi emise. Emitenţii de titluri (vânzătorii) urmăresc obţinerea de capital bănesc iar
posesorii de economii (cumpărătorii) plasarea acestora pe termen lung. Preţul de
vânzare al titlului - numit curs - îl constituie valoarea nominală, respectiv suma înscrisă
pe titlu şi este un preţ ferm. Există şi anumite situaţii când preţul practicat la plasarea
obligaţiunilor poate fi stabilit sub valoarea nominală (sub parii), răscumpărarea urmând
să aibă loc la valoarea nominală (al pari). Această operaţiune vizează mobilizarea rapidă
a unor sume subscrise in favoarea unui împrumut. Operaţiunile pe această piaţă se
*
Ipoteca este un titlu de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a primit de la o bancă
specializată o sumă de bani pentru continuarea ori relansarea afacerilor, sau în alte scopuri, în schimbul garantării
sumei respective cu o valoare imobiliară (clădiri, terenuri).
85
efectuează, în principal, prin intermediul băncilor, care în schimbul unui comision
convenit plasează noile titluri în vederea mobilizării de capital în favoarea emitentului de
titluri. Pe piaţa primară, emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare aduce bani lichizi, bani
care permit firmelor să-şi modernizeze şi sporească capitalul tehnic iar statului
finanţarea eventualului deficit bugetar.
b) Piaţa secundară - prin care au loc tranzacţii cu titluri emise anterior. Părţile
implicate sunt vânzătorii şi cumpărătorii de titluri financiare care efectuează tranzacţii
prin intermediul burselor de valori. Importanţa acestei pieţe este pusă în evidenţă
tocmai prin rolul şi funcţiile burselor de valori. Pe această piaţă preţul (cursul) titlurilor
de valoare depinde de numeroşi factori economici şi extra-economici, în principal de
raportul dintre cererea şi oferta de titluri. La rândul său aceasta depinde de mărimea
veniturilor anterioare aduse de titluri şi perspectivele de viitor, nivelul ratei dobânzii,
conjunctura economică, rata inflaţiei, climatul social şi politic intern şi internaţional.
5.2.2. Cererea de titluri financiare pe termen lung
Cererea de titluri financiare pe termen lung se manifestă în principal de la menaje

(gospodării familiare) dar şi de la unele instituţii financiare precum societăţi de
asigurare, case de pensii etc. Ea depinde de mai mulţi factori, dintre care mai importanţi
sunt: 1
(1) Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung

Prin randament al unui titlu financiar se înţelege acea rată de actualizare
pentru care preţul titlului este egal cu valoarea prezentă a fluxului asociat de
venituri viitoare. Estimarea valorii prezente a unui venit viitor se numeşte
actualizare. Aceasta se realizează prin intermediul formulei dobânzii compuse conform
căreia valoarea prezentă (V o) este echivalentă cu mărimea depozitului bancar creat care
prin acumularea dobânzii la suma iniţială, aduce peste un an un venit V 1.
V1 = V0 + d 'V0 = V0 (1 + d ' ) (5.2.)
de unde:
V1
V0 = (5.3.)
1+d'
Generalizând, valoarea prezentă a unui venit V n care va fi obţinut peste "n" ani se
obţine din relaţia:
Vn
V0 = (5.4.)
(1 + d ) n
În situaţia unui flux de venituri viitoare, valoarea prezentă (V 0) rezultă din însumarea
valorilor prezente ale tuturor veniturilor ce se obţin în viitor, V 1, V2 ... Vn.
V1 V2 Vn
V0 = + + .... + (5.5.)
1 + d ' (1 + d ' ) 2
(1 + d ' ) n
Relaţia dintre randamentul e al unui titlu financiar, preţul său şi fluxul asociat V 1,
V2 ... Vn de venituri viitoare este:
V1 V2 Vn
P = + + .... + (5.6.)
1 + e (1 + e) 2
(1 + e) n
1
xxx Economie politică, Editura Economica, Bucureşti, p. 256-258.
86
Randamentul unui titlu financiar se obţine din relaţia de egalitate a preţului acestuia
cu valoarea prezentă a fluxului asociat de venituri viitoare.
a) Randamentul unei obligaţiuni se determină ţinând seama că venitul asociat -
cuponul - rămâne fix până la termenul de scadenţă. Stingerea relaţiei de creditare,
respectiv răscumpărarea obligaţiunii, implică plata, la termenul de scadenţă, a unei
sume, egală cu valoarea nominală plus cuponul. Drept urmare relaţia anterioară devine:
C C C +O
P = + + .... + (5.7.)
1 + e (1 + e) 2
(1 + e) n
în care: C - cuponul obligaţiunii; P - preţul obligaţiunii; O - valoarea nominală a

obligaţiunii; n - termenul de scadenţă; e - randamentul obligaţiunii.
Exemplu: o obligaţiune are valoarea nominală de 1.000.000 u.m., cuponul cuvenit
este de 100.000 u.m., iar termenul de scadenţă este de doi ani. Randamentul
obligaţiunii în cazul în care preţul acesteia este de 900.000 u.m. se determină din
ecuaţia:
100.000 1 ⋅100.000
900.000 = + (5.8.)
1+e (1 + e) 2
care conduce la e = 23%.

În situaţia în care termenul de scadenţă este foarte mare, relaţia de calcul a
randamentului devine:
C C C
P = + + + ... (5.9.)
1 + e (1 + e) 2 (1 + e) 3
C
Prin restrângerea seriei infinite P = , de unde:
e
C
e= (5.10)
P
b) În cazul unei acţiuni randamentul (e) se determină la fel, având în vedere şi

faptul că, cel puţin din punct de vedere teoretic, durata de viaţă a acţiunii este infinită.
D1 D2 Dn
P = + + .... + (5.11)
1 + e (1 + e) 2
(1 + e) n
de unde: D1, D2, ... Dn reprezintă fluxul corespunzător de dividende, iar P = preţul
acţiunii.
În ipoteza unui flux de dividende constant:
D D D
P = + + .... + (15.12.)
1 + e (1 + e) 2
(1 + e) n
sau:
D D
P= , de unde: e = (5.13.)
e P
Decizia de cumpărare a titlului financiar impune compararea randamentului

acestuia cu rata dobânzii (d'). Pot exista trei situaţii:
- dacă e < d' - cumpărarea titlului financiar nu este avantajoasă, întrucât crearea
unui depozit bancar de mărime egală cu preţul acestuia ar duce în viitor venituri mai
mari;
87
- dacă e > d' - cumpărarea titlului financiar este avantajoasă întrucât crearea unui
depozit bancar de valoare egală cu cea a titlului, ar aduce în viitor venituri mai mici;
- dacă e = d', deşi se pare că poziţia cumpărătorului este indiferentă, fie creează un
depozit bancar, fie cumpără un titlu de valoare, ambele posibilităţi aducându -i venituri
egale, el va opta, cel mai des, pentru constituirea depozitului bancar întrucât riscurile
sunt mai mici.
(2) Câştigul potenţial al titlurilor financiare.

Deţinătorii de hârtii, de valoare pot obţine, în afara cuponului în cazul obligaţiunii şi
dividendului în cazul acţiunilor, un venit suplimentar ca urmare a creşterii cursului
acestor titluri financiare. Prin urmare, câştigul potenţial al titlului financiar (C p), în
expresie procentuală, se determină prin însumarea randamentului acestuia cu creşterea
preţului.
P1 − P0
Cp = e + (5.14.)
P0
unde: Cp - câştigul potenţial; P1 - preţul actual al titlului financiar; P 0 - preţul iniţial al

titlului financiar.
Pentru o obligaţiune câștigul potenţial este:
C + ( P1 − P0 )
Cp = (5.15.)
P0
iar pentru o acţiune:
D + P1 − P0
Cp = (5.16.)
P0
Exemplu: câştigul potenţial al unei acţiuni pentru care se anticipează un dividend de
15.000 u.m. şi o creştere a preţului de la 100.000 u.m. la 150.000 u.m. este:
15.000 + (150.000 − 100.000) 65.000

Cp = = = 0,65 (5.17.)
100.000 100.000
adică 65%.
Acest câștig este potenţial întrucât, pe de o parte, devine efectiv numai dacă
anticipările se dovedesc corecte iar, pe de altă parte, cele 50.000 u.m. rezultate din
creşterea preţului se vor obţine doar în momentul vânzării acţiunii.
Modificarea preţului hârtiilor de valoare generează tranzacţii speculative care pot fi
grupate în două tipuri principale: "a la hausse" şi "a la baisse". În cazul în care se
cumpără la preţuri scăzute în speranţa că se vor vinde la preţuri mai mari peste un
anumit timp ("cumpără astăzi ieftin şi vinde mâine mai scump"), tranzacţia se numeş te
"a la hausse", iar atunci când se vinde la cursuri ridicate în speranţa ca peste un timp
se vor cumpăra la preţuri mici ("vinde scump şi cumpără ieftin"), tranzacţia se numeşte
"a la baisse". Primii (cumpărători) sunt speculanţii "bull" iar cei din a doua categorie
(vânzătorii) speculanţii "bear".
(3) Riscul investiţiilor în hârtii de valoare

Riscul investiţiilor în hârtii de valoare - care este rezultatul incertitudinilor privind
anticiparea fluxurilor de venituri viitoare. Hârtiile de valoarea prezintă grade diferite de
risc. Obligaţiunile sunt mai puţin riscante în comparaţie cu acţiunile. În cazul
obligaţiunilor, fiind vorba de un venit fix, fluxurile de venituri viitoare pot fi estimate cu
mai multă precizie decât în cazul acţiunilor. În plus, societăţile comerciale emitente pot
să plătească dividendele numai după achitarea cuponului obligaţiunilor. Între
88
obligaţiuni, mai puţin riscante sunt cele guvernamentale. Însă, şi la obligaţiuni riscul
este cu atât mai mare cu cât termenul de scadenţă este mai îndepărtat. Din perspectiva
poziţiei faţă de risc, agenţii economici pot fi grupaţi în trei categorii: adversari ai
riscului - cei care optează pentru achiziţionarea unor hârtii de valoare numai dacă
preţul lor este mai mic decât valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri;
indiferenţi la risc - cei care cumpără hârtii de valoare şi atunci când preţul lor este
egal cu valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri; iubitori ai riscului - cei
care tind să opteze pentru achiziţionarea unor hârtii de valoare chiar dacă preţul său
este mai mare decât valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri. Diferenţa
dintre valoarea prezentă medie a fluxului de venituri viitoare şi preţul titlului financiar
este considerată mărimea absolută a premiului pentru risc. Acesta reprezintă o
recompensă a asumării riscului, hârtiile de valoare cu grad înalt de risc pot asigura
venituri mai mari.
(4) Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung

Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung – ce se referă la posibilitatea vânzării
lor rapide şi cu costuri tranzacţionale minime. Aceasta depinde, în principal, de gradul
de dezvoltare a instituţiilor pieţei capitalului. Titlurile financiare listate la bursă au, de
regulă, un grad de lichiditate ridicat.
Pentru un posesor de disponibilităţi băneşti plasamentul ideal este acela care
conferă o siguranţă deplină a acestora, respectiv riscul plasării cât mai mic, o
rentabilitate înaltă, un câştig potenţial mare şi posibilitatea de a dispune de bani în caz
de nevoie.
5.2.3. Oferta de titluri financiare pe termen lung
Autoritatea guvernamentală şi societăţile comerciale reprezintă principalii agenţi

economici care sunt în permanentă căutare de surse financiare, influenţând în mod
decisiv oferta de titluri financiare pe termen lung.
Pentru finanţarea unor investiţii de interes general statul apelează deseori la
emisiunea de obligaţiuni. Prin aceasta el contribuie la formarea ofertei de obligaţiuni pe
piaţa capitalului.
Din cauza insuficienţei fondurilor asigurate din surse proprii şi prin credite bancare
firmele apelează tot mai mult la resursele financiare pe termen lung. Spre deosebire de
nevoile curente ale producţiei, care pot fi satisfăcute prin intermediul unor surse de
finanţare pe termen scurt, investiţiile în echipamente destinate modernizării şi
dezvoltării capacităţii de producţie, dar şi în suprafeţe de teren şi clădiri, care vor putea
genera venituri în decursul unei perioade mai mari de un an, se pot realiza numai prin
surse financiare pe termen lung. În acest sens firmele apelează la emisiunea de
obligaţiuni sau acţiuni, asigurând prin aceasta o ofertă de titluri financiare pe termen
lung. Pentru ca finanţarea prin intermediul hârtiilor de valoare să fie cât mai rentabilă şi
cu riscuri cât mai mici, întreprinderile vor urmări dimensiunea raportului dintre
emisiunea de titluri financiare cu venit fix şi cu venit variabil. După cum s-a menţionat
anterior, prin prisma firmelor, obligaţiunile prezintă un risc mai mare faţa de acţiuni,
întrucât cuponul lor trebuie plătit indiferent dacă s-a realizat sau nu profitul. Însă şi
emisiunea şi plasarea de acţiuni prezintă un dezavantaj, în sensul că astfel are lor
sporirea numărului acţionarilor, fapt care poate diminua profitul ce revine pe o acţiune.
Din acest motiv societăţile comerciale sunt confruntate cu problema identificării acelui
raport dintre hârtiile de valoare pe termen lung care echilibrează obiectivul maximizării
profitului ce revine pe unitate de titlu financiar cu cerinţele minimizării riscului finanţării.
TA 5.2 :
89
1. Care sunt componentele pieţei capitalului ?
2. De cine depinde cererea de titluri financiare pe termen lung ?
Răspuns
5.3. Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori
Instituţiile principale ale pieţei capitalului sunt: Comisia hârtiilor de valoare, casele
de brokeraj; piaţa OTC sau piaţa extrabursieră şi bursa de valori.
Comisia hârtiilor de valoare, este o instituţie prin care autorităţile se implică în
mod indirect pe piaţa capitalului. Deoarece pe această piaţă se emit şi circulă valori mari
sub forma hârtiilor de valoare, există riscul lansării unor asemenea titluri financiare fără
acoperire, cu toate consecinţele ce pot decurge de aici. Pentru a se evita acest lucru, în
toate ţările cu o economie de piaţă, s-au creat instituţii centrale pentru atestarea acestor
valori mobiliare prin: înregistrarea lor şi confirmarea prospectelor de emisiune, atestarea
şi urmărirea activităţii brokerilor şi a caselor de brokeraj, controlul activităţii burselor de
valori şi aprobarea înfiinţării de noi burse.
Casele de brokeraj au rolul de a asigura legătura dintre piaţa primară şi cea
secundată şi mai departe, pe piaţa secundară, între cei ce vând şi cei ce cumpără titluri
de valoare. Instituţia de brokeraj funcționează pe trei nivele: la primul se situează
brokerul (agent de bursă) care este o persoană fizică ce practică meseria de mijlocitor
în circulaţia hârtiilor de valoare; la al doilea sunt asociaţii de brokeri care grupează
aceste persoane fizice în funcţie de specializarea lor pe anumite categorii de hârtii de
valoare şi pe anumite firme ale căror titluri sunt cotate la bursă; cel de al treilea este
casa de brokeraj, respectiv sediul în care brokerul intră în contact cu clienţii săi,
primeşte ordinele de cumpărare şi vânzare pe baza cărora acţionează apoi la bursa de
valori. Funcţiile caselor de brokeraj sunt: introducerea noilor titluri de valoare pe piaţa
primară; efectuarea de tranzacţii pe piaţa secundară a capitalului prin intermediul
brokerilor care acţionează în numele şi pe baza dispoziţiilor primite de la posesorii
titlurilor de valoare; efectuarea de tranzacţii pe cont propriu (dealing), când ele operează
cu titluri aflate în proprietatea lor; gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare ale
clienţilor şi la cerere păstrarea în custodie a acestora; acordarea de consultaţii în
probleme de investiţii financiare.
Piaţa OTC sau piaţa extrabursieră - asigură circulaţia hârtiilor de valoare care nu
sunt cotate la bursa de valori. Denumirea de piaţă OTC provin de la denumirea în
engleză - Oven The Counter Market - ce înseamnă piaţa extrabursieră. În cadrul acestei
pieţe, în ţara noastră un loc special revine pieţei RASDAQ. Denumirea provine tot din
iniţialele în limba engleză - Romanian Association Securitys Dealers Automatic
Quantification - ceea ce în traducere libera înseamnă Asociaţia română a negociatorilor
de titluri de proprietate valorificate (cuantificate) în sistem automat. Această piaţă
funcţionează după principiile bursei de valori, obiectul tranzacţiilor fiind hârtiile de
valoare, în special acţiunile, care nu sunt tranzacţionate pe piaţa bursieră.
Bursa de valori - este principala instituţie de intermediere a vânzărilor şi
cumpărărilor de titluri financiare pe piaţa secundară. Ea funcţionează după reguli
obligatorii care trebuie respectate de către toţi agenţii economici.
90
Bursele de valori sunt pieţe specializate unde se negociază valute şi orice
valori mobiliare sub formă de efecte comerciale, efecte publice sau alte hârtii
de valoare (de exemplu, acţiunile) şi metalele preţioase. În esenţă, bursa de valori
este o piaţă organizată pentru titluri financiare, o piaţă de capital, componentă a aşa-
numitei economii simbolice (economia financiară).
Bursele de valori au apărut şi s-au dezvoltat în secolul al 18-lea, strâns legat de
desfăşurarea primei revoluţii industriale. Aceasta necesita formarea de capitaluri prin
împrumuturi pe termen lung, ceea ce s-a realizat prin emisiunea de hârtii de valoare. Ele
s-au dezvoltat odată cu extinderea societăţilor comerciale pe acţiuni. Operaţiunile la
bursele de valori au căpătat amploare deosebită după primul război mondial, mai ales,
în principalele ţări industrializate. Deşi, în lume există un mare număr de burse, piaţa
mondială în acest domeniu se întemeiază pe triunghiul SUA - Japonia - Marea Britanie.
Însumate, cele 3 pieţe deţin peste trei pătrimi din capitalizarea bursieră mondială.
Obiectul de activitate al burselor de valori s-a diversificat, aici negociindu-se în
afară de acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile anonime şi de cele în comandită
pe acţiuni şi alte hârtii de valoare precum: cambii, obligaţiuni emise de stat, bonuri de
tezaur, titluri de rentă, diverse alte efecte comerciale şi efecte publice, valute, aur şi alte
metale prețioase, iar la unele dintre ele se negociază chiar bijuterii, perle şi pietre
preţioase. Acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni deţin ponderea
majoritară, fapt ce a determinat pe unii economişti să explice dezvoltarea bursei
contemporane de valori prin necesitatea negocierii acestora. În general, pentru crearea
unei burse de valori sunt necesare trei condiţii: existenţa în zona respectivă sau în
apropiere a unor societăţi anonime de mare anvergură; difuzarea acţiunilor şi
obligaţiunilor emise de acestea la un număr mare de acţionari - existenţa acţiunilor
numai în mâinile statului sau în cele ale unui număr mic de acţionari face inutil comerţul
la bursa de valori legat de vânzarea - cumpărarea acestora; reglementarea activităţii de
tranzacţii prin norme legislative, cu rolul de a ocroti libera concurenţă în comerţul de
bursă.
Bursele de valori au rolul principal de a facilita acumularea capitalurilor necesare
finanţării activităţilor economice şi de a dirija fluxul acestora spre ramurile economice
cele mai rentabile. Acest rol este îndeplinit, mai ales, prin vânzarea - cumpărarea de
acţiuni şi obligaţiuni care aparţin societăţilor pe acţiuni. Prin emiterea acestor efecte
financiare, societăţile pe acţiuni îşi constituie capitalul necesar desfăşurării activităţii. Pe
durata lor de valabilitate, ele pot fi vândute de acţionarii lor unor terţe persoane, iar prin
aceasta apar două forme de existenţă a capitalului: capitalul real - format din bunuri
materiale şi mijloace băneşti şi capitalul fictiv - reprezentat de efectele financiare
emise pentru constituirea capitalului real. Prin tranzacţiile la care sunt supuse aceste
efecte financiare, in timp, valoarea capitalului fictiv se autonomizează de aceea a
capitalului real. cele două forme de capital pot avea evoluţii separate şi diferite.
Capitalul real se valorifică in procesul de producţie, sporindu -şi valoarea, cel fictiv îşi
modifică valoarea în procesul operaţiunilor de bursă, devenind mai mare sau mai mică
decât a primului. Deşi la baza creşterii sau descreşterii cursului acţiunilor stă situaţia
economică a societăţilor emitente, modificarea capitalului fictiv nu se regăseşte
nemijlocit în modificarea capitalului efectiv. În timp ce evoluţia capitalului fictiv este
determinată de influenţa operaţiunilor speculative şi de modificarea cursurilor acţiunilor
în funcţie, mai ales, de raportul dintre cerere şi ofertă, evoluţia capitalului real este
determinată de rezultatele activităţii economice sau de politica de emisiune de noi
acţiuni şi obligaţiuni.
Pe piaţa bursieră se întâlnesc, prin mijlocirea unor persoane autorizate (brokeri,
jobberi), cererea de titluri din partea celor care dispun de capital bănesc cu oferta de
titluri din partea deţinătorilor acestora. Cererea şi oferta se transmit prin ordinele de
bursă în care se prevăd: denumirea titlului (acţiuni ale societăţii X, obligaţiuni provenite
din împrumutul Y etc.), natura operaţiunii (vânzare, cumpărare), numărul de titluri,
preferinţele de preţ, termenul pentru efectuarea tranzacţiilor etc.
Toate ordinele de bursă sunt colectate şi centralizate de către agenţii bursieri, care,
pe baza dispoziţiilor ce le conţin, trec la fixarea cursului (preţului de tranzacţie)
91
pentru fiecare titlu. Nivelul şi evoluţia cursului sunt influenţate de mai mulţi factori,
dintre care mai importanţi sunt: cererea şi oferta din respectivele titluri, care la rândul
lor depind de mărimea anterioară a dividendului şi perspectivele sale de viitor; dinamica
preţurilor, rata dobânzii, starea generală a conjuncturii economice interne şi
internaţionale, optimismul (pesimismul) întreprinzătorilor etc.
O anumită imagine pentru rentabilitatea achiziţionării unei acţiuni se obţine prin
determinarea indicatorului numărul ani dividend (Nad) pornind de la mărimea
dividendului obţinut în perioada anterioară sau dividendul anual previzibil (D), în funcţie
de cursul (preţul) la care se achiziţionează acţiunea (C):
C
Nad = (5.18.)
D
Acest indicator arată numărul de ani în care poate fi amortizat preţul plăţii pentru
achiziţionarea unei acţiuni prin dividendul realizat sau previzibil. Operaţiunea este mai
profitabilă pentru cumpărător cu cât indicatorul este mai mic.
Un factor important cu influenţă asupra cursului titlului de valoare este rata
dobânzii. Creşterea acesteia reduce cererea pentru titluri şi determină micşorarea
cursului acestora pe piaţa bursieră şi invers. Mărimea dobânzii (D) este în funcţie de
mărimea capitalului avansat (C), rata dobânzii (d') şi perioada pentru care se acordă
împrumut (n):
Cd '⋅n
D= (5.19.)
100
O obligaţiune cu un venit anual fix de 10.000 lei, are în condiţiile unei rate a
dobânzii de 10% un curs (Cs) pe piaţa bursiera de:
D ⋅100 10.000 ⋅100

Cs = = = 100.000 lei (5.20.)
d 10
unde: D - reprezintă în acest caz venitul anual garantat la emisiune.

Creşterea ratei dobânzii la 20% determină scăderea cursului obligaţiunii:
10.000 ⋅100
Cs = = 50.000 lei (5.21.)
20
Bursa este o instituţie foarte sensibilă la ceea ce se întâmplă în viaţa economică,

socială sau politică. Un simplu zvon cu privire la înrăutățirea condiţiilor de producţie şi
desfacere ale unei societăţi (de exemplu, reducerea vânzărilor) atrage după sine
scăderea cursului acţiunilor acesteia. Modificările de cursuri devin mult mai puternice în
cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute, precum războaie, revoluţii, catastrofe
naturale etc. Deseori acestea sunt influenţate şi de manevre necinstite, regizate de
principalii acţionari care se coalizează împotriva celor mici. De exemplu, primii lansează
zvonul ca o societate pe acţiuni întâmpină dificultăţi financiare. Micii acţionari
necunoscând realitatea vor urmări să-şi vândă acţiunile deţinute la firma respectivă.
Drept urmare, oferta de acţiuni creşte, cursul acestora scade, iar marii acţionari vor avea
posibilitatea să le cumpere la un preţ cu mult sub valoarea lor nominală. Atunci când se
dovedeşte că a fost un simplu zvon, situaţia firmei respective fiind cu totul alta, cererea
pentru acţiunile sale începe să crească, antrenând creşterea cursului acestora, marii
acţionari le vor vinde şi îşi vor însuşi profituri deosebite.
Fiecare membru al bursei este reprezentat de către agenţii de bursă care
negociază în numele şi pe contul clientului, corespunzător ordinelor primite de la acesta.
În unele ţări (de exemplu, Anglia), pe lângă broker se mai întâlneşte şi dealer denumit şi
jobber, care intră în legătură cu comitetul bursei prin intermediul brokerului. În acest
92
caz, jobberul este acela care stabileşte cotaţiile bursei rezultate din jocul cererii şi ofertei
şi le înscrie pe panourile bursei. În jurul jobberului stau brokerii care îi transmite acestuia
ordinele de vânzare şi cumpărare. Jobberul poate să încheie şi operaţiuni pe cont
propriu. El are posibilitatea să vândă efectele financiare la un curs uşor superior celui la
care cumpără, de aici rezultând profitul său. (De exemplu, acţiunile unei societăţi pe
acţiuni cotează la bursă 250/252 dolari. Aceasta înseamnă că ele se cumpără cu 250
dolari şi se vând cu 252 dolari. Câştigul jobberului rezultă din diferenţa dintre cursurile
de vânzare şi cele de cumpărare, in acest caz de 2 dolari pentru fiecare acţiune şi creşte
odată cu volumul tranzacţiilor). Jobberul este agentul de bursă care măreşte sau scade
cursul acţiunilor în funcţie de jocul dintre cerere şi ofertă. Modificarea cursurilor se
exprimă în puncte. Punctul reprezintă subdiviziunea minimă a unităţii monetare
în care se exprimă preţul de bursă.
În cazul burselor de valori operaţiunile care au loc pot fi la vedere şi la termen.
Operațiunile la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de efecte financiare cu
livrarea şi achitarea la încheierea tranzacţiei sau în cel mult două zile lucrătoare de la
aceasta, la cursul existent pe piaţă, În acest caz, momentul tranzacţiei coincide cu cel al
formării cursului şi execuţiei sale. Operaţiunile la termen constau în cumpărarea sau
vânzarea de efecte financiare cu livrarea şi achitarea lor la un termen stabilit şi la preţul
convenit în momentul încheierii tranzacţiei. În acest caz, momentul încheierii tranzacţiei
nu mai coincide cu cel al execuţiei sale.
Întrucât titlurile de valoare, spre deosebire de mărfurile reale, rămân mereu în
circulaţie, la bursele de valori tranzacţiile la termen, mai ales cele cu caracter speculativ,
au o pondere mult mai mare. Operaţiunile la termen pot fi a la hausse şi a la baisse.
La rândul lor acestea sunt de două categorii: ferme şi cu primă. Operaţiunile
ferme presupun executarea contractului prin cedarea efectivă a efectelor financiare şi
achitarea preţurilor acestora la termenul convenit. În cazul operaţiunilor la termen cu
primă sau cu caracter opţional, unul dintre agenţi îşi rezervă dreptul ca la scadenţă
să opteze, în schimbul plăţii unei prime stabilite, între a renunţa la contract, ori, în raport
de "tipul" primei să se declare vânzător, cumpărător sau chiar să dubleze ori să tripleze
numărul titlurilor supuse tranzacţiei., Au apărut chiar burse de specialitate în asemenea
operaţiuni, numite burse de opţiuni. Aceste operaţiuni pot fi clasificate în:
- Operaţiuni cu primă simplă "a la hausse" care oferă posibilitatea

cumpărătorului de a alege între executarea sau rezilierea contractului în funcţie
de situaţia existentă la termenul de scadenţă. De exemplu: un client, anticipând
o urcare a cursului unui titlu cotat cu 100 dolari, cumpără cu primă 100 de titluri
la preţul de 105 dolari fiecare, din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă se
pot ivi două posibilităţi: sau titlul a urcat, presupunem la 120 dolari, şi
cumpărătorul a realizat un profit potenţial de 15 dolari pe titlu sau a scăzut la 90
dolari, condiţie in care in schimbul primei renunţă la contract, suferind o pierdere
limitată la 5 dolari pe titlu în loc de 10 dolari, dacă ar fi fost cumpărător. Dacă
cursul a rămas constant, el va opta pentru una din variante, în ambele cazuri
pierderea fiind aceeaşi, 5 dolari, care reprezintă prima depusă;
- Operaţiuni cu primă compusă "a la baisse" prin care vânzătorul îşi rezervă
dreptul de a alege între executarea sau rezilierea contractului, în funcţie de
evoluţia cursului. De exemplu: un agent anticipând o scădere a cursului vinde
printr-un contract la termen cu primă 100 de titluri la cursul de 105 dolari
fiecare, din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă pot exista şi in acest caz
două posibilităţi: sau cursul titlului a scăzut, presupunem la 90 dolari şi
vânzătorul, executând contractul, a realizat un profit de 10 dolari la fiecare titlu
vândut sau a crescut la 110 dolari, condiţie în care el renunţă la contract,
suferind o pierdere limitată la 5 dolari pe titlu cât reprezintă prima cedată, în loc
de 10 dolari. Dacă cursul a rămas acelaşi lui îi va fi indiferentă poziţia, întrucât,
chiar dacă vinde sau dacă reziliază contractul, pierderea este tot de 5 dolari,
care reprezintă prima depusă;
93
- Operaţiuni cu prima dublă sau dublă opţiune, care se caracterizează prin
dreptul comerciantului de a se declara, în ziua lichidării, fie vânzător, fie
cumpărător, în funcţie de evoluţia cursului. El se va declara vânzător când cursul
a scăzut (in cazul nostru la 90 dolari pe titlu) sau cumpărător atunci când cursul
a crescut (la 120 dolari), prima dublă plătită oferindu -i posibilitatea să aleagă
între aceste două variante.
- Operaţiuni facultative multiple, prin care una din părţi obţine dreptul de a
multipla (de două, de trei ori etc.) valoarea contractului. Pentru a obţine acest
drept, speculatorul a la hausse plăteşte un preţ majorat faţă de preţul zilei, iar
speculatorul a la baisse vinde cu un preţ ceva mai mic decât preţul zilei.
Bursele de valori au un rol deosebit de important în mecanismul de funcţionare a
economiei de piaţă:
a) Ele reprezintă o piaţă permanentă a hârtiilor de valoare, oferind

posibilitatea transformării operative, într-un termen scurt, a capitalului real în
capital bănesc şi invers, satisfăcând prin aceasta unul din dezideratele oricărui
plasament şi anume, să aibă un grad de lichiditate ridicat. Dacă bursa nu ar oferi
posibilitatea vinderii rapide a hârtiilor de valoare, deținătorii lor nu ar fi dispuşi
să-şi investească capitalul în ele. Totodată se facilitează acordarea de credite de
către bănci, deoarece ele acceptă efectele de comerţ şi alte hârtii de valoare
atunci când pot urmări la bursă cotaţiile acestora, pentru ca astfel să se poate
proteja faţa de debitorii nesiguri.
b) Bursa de valori se apropie cel mai mult de unele dintre cerinţele pieţei cu
concurenţă perfectă: mobilitatea capitalului si intrarea liberă pe piaţă. Prin
bursă capitalul se poate transfera operativ de la o firmă la alta sau de la o ţară la
alta contribuind la orientarea sa spre domenii mai profitabile ale activităţii
economice. Bursa oferă posibilitatea unui mod specific de exprimare a opţiunilor
fiecărui agent economic participant la tranzacţii, asupra direcţiilor de dezvoltare
a economiei.
c) Bursa de valori contribuie la formarea capitalului marilor firme prin faptul

că favorizează procesul de concentrare a economiilor populaţiei şi acumulărilor
firmelor private. Ea are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate
şi necesităţile economice, transformând economiile în capital.
d) Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenţei dintre firme şi prin

aceasta la asanarea economiei de unităţi falimentare sau cu rentabilitate redusă.
Cotaţiile hârtiilor de valoare cresc sau se micşorează in funcţie de evoluţia
ascendentă sau descendentă a profitului societăţilor care le-au emis si de
programele de dezvoltare în perspectivă ale acestora. Investitorii vor evita
emiterea de noi acţiuni în ramurile sau unităţile cu capacitate concurenţială
slabă.
e) Bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al stării economiei.

Indicele bursei dă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei bursiere şi prin
aceasta a economiei respective. La bursa din Wall Street (New York) se utilizează
cunoscutul indice Dow Jones, la bursa din Tokio - indicele Nikkei, la bursa din
Londra - indicele Financial Times. Indicele de bursă reprezintă, de regula,
media aritmetică ponderată a cotaţiilor zilnice de închidere la titlurile
de valoare reprezentative. Evoluţia activităţii bursiere, reflectată de indice,
poate să arate o direcţie ascendentă (o piaţă "sub semnul taurului" sau bull
market) sau o direcţie descendentă (o piaţă "sub semnul ursului" sau bear
market), fiecare din acestea având un ecou rapid in ansamblul vieţii de afaceri.
94
Volumul tranzacţiilor şi evoluţia cursurilor reacţionează brusc, uneori cu
anticipaţie, la modificarea conjuncturii economice. Adesea scăderea bruscă a
cursurilor este semnalul declanşării unei crize (a rămas înscrisă în istorie ziua de
29 octombrie 1929, "marţea neagră" a bursei de acţiuni din New York, care a
premers declanşării marii crize economice mondiale din 1929 - 1933).
TA 5.3 :
1. Care sunt factorii determinanţi ai cursului ?
2. Explicaţi operaţiunile cu prima.
Răspuns
1. Caracterizaţi principalele hârtii de valoare

2. Cum se determină cursul obligaţiunii?
3. Care sunt componentele pieţei capitalului
4. Cum se determină randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung?
5. Cum se determină câştigul potenţial al titlurilor financiare?
5.5 Teste
1. Pe piaţa financiară se efectuează tranzacţii cu:

a) titluri mobiliare;
b) acţiuni şi obligaţiuni;
c) titluri imobiliare;
d) factori de producţie.
2. Piaţa capitalului pe termen scurt cuprinde:

a) relaţiile ce se formează prin atragerea şi plasarea fondurilor pe termen
scurt;
b) operaţiuni cu titluri de credit;
c) operaţiuni cu acțiuni şi obligaţiuni;
d) operaţiunile de scontare şi rescontare a titlului de credit.
3. Deţinătorul de acţiuni are dreptul:

a) de a obţine un venit anual ferm;
b) de a obţine o parte din profitul societăţii pe acţiuni;
c) de a obţine o dobândă anuală;
d) de a obţine dividend;
e) de a obţine un venit sigur.
95
4. Dividendul reprezintă:
a) un venit anual ferm;
b) o parte din profitul societăţii pe acţiuni;
c) un venit obţinut de emitentul de obligaţiuni;
d) un venit variabil;
e) o componentă a costului de producţie.
5. Piaţa financiară primară cuprinde:

a) tranzacţii cu titluri de valoare emise anterior;
b) tranzacţii numai cu obligaţiuni;
c) emisiunea şi plasarea de titluri noi;
d) tranzacţii la bursă fără intermediari.
6. Piaţa financiară secundară cuprinde:

a) emisiunea şi plasarea de titluri noi;
b) tranzacţii cu titluri emise anterior;
c) emisiunea şi plasarea de efecte de comerţ;
d) tranzacţii numai cu acţiuni.
7. Dacă randamentul unei acţiuni (e) este mai mic decât rata dobânzii(d'):
a) cumpărarea acţiunii nu este avantajoasă;
b) cumpărarea acţiunii este avantajoasă;
c) crearea unui depozit bancar de valoare egală cu cea a acţiunii ar aduce în
viitor venituri mai mari decât cumpărarea de acţiuni.
8. În cadrul pieţei financiare secundare:

a) prețul de vânzare al titlurilor este, în general, valoarea nominală înscrisă
pe acesta;
b) preţul de tranzacţionare depinde de factori economici şi extraeconomici,
în special de raportul dintre cerere şi ofertă;
c) operaţiunile se desfășoară în special prin intermediul băncilor.
Răspunsuri şi comentarii la testele evaluare, întrebări şi testele grilă → se

face prin accesarea şi consultarea pe platforma media.
1. O obligaţiune ce aduce un venit anual de 30.000 lei au un curs de 15.000

lei. Ce rată a dobânzii corespunde acestei situaţii:
a) 2%; b) 40%; c) 200%; d) 40%; e) 20%.
Rezolvare
C
Co = unde : Co = cursul obligaţiunii ; C = cuponul (venitul anual) ; d = rata
d
dobânzii
30.000
15.000 = → d = 200%
d
2. O acţiune achiziţionată la preţul de 500 u.m. oferă un dividend estimat la
85 u.m. pe an.
a) randamentul acestor titluri este de 17%;
96
b) în condiţiile unei rate a dobânzii de 15%, plasamentul în acest tip de acţiuni nu
este avantajos;
c) apreciindu-se o creştere a cursului acţiunilor la 550 u.m., câştigul potenţial este
de 35%;
d) investitorul îşi amortizează investiţia în 3 ani pe seama profitului previzionat.
Rezolvare
D
e= , unde : e = randamentul unei obligaţiuni ; C = dividend ; P = preţul acţiunii
P
85
a) e = = 0,17 → 17%
500
b) plasamentul este avantajos întrucât randamentul acţiunii este mai mare decât
rata dobânzii
c) C p = 0,17 + 0,15 = 0,27 → 27%
P 500
d) Tr = = = 5,8
C 85
1. Venitul anual adus de o obligaţiune este de 60.000 unităţi monetare

(u.m.), ceea ce corespunde unei rate anuale a dobânzii de 20%. Scăderea cu
25% a ratei dobânzii va face ca pe piaţa financiară secundară cursul
obligaţiunii să devină:
a) 300.000; b) 600.000; c) 400.000; d) 500.000.
2. Un posesor de economii cumpără de pe piaţa financiară primară 20 de

obligaţiuni la valoarea lor nominală de 2 milioane lei, purtătoarea ale unui
venit fix anual de 600.000 lei fiecare, scadente peste 5 ani. După un an de zile,
când pe piaţa monetară rata dobânzii la depuneri este de 25%, cele 20 de
obligaţiuni sunt vândute, obţinându-se astfel un câștig total de:
α) 12 mil. lei;
β) 8 mil. lei;
χ) 20 mil. lei;
δ) 15 mil. lei.
3. O obligaţiune are o valoare nominală de 1000 u.m., cuponul cuvenit este

de 150 u.m. iar termenul de scadenţă este de doi ani. În condiţiile în care
preţul de vânzare al obligaţiunii este de 950 u.m., randamentul ei este de:
a) 115,78%; b) 15%; c) 18,42%; d) 118,42%.
4. O obligaţiune cu valoarea nominală de 1000 u.m. oferă un câştig anual

fix de 150 u.m., termenul de scadenţa fiind de 2 ani. Dacă preţul de vânzare al
obligaţiunii este de 800 u.m.,
a) obligaţiunea oferă un randament de 18,75%;
b) obligaţiunea oferă un randament de 15%;
c) dacă preţul de vânzare creşte la 950 u.m., câștigul potenţial al obligaţiunii este
de 37,50%;
d) dacă preţul de vânzare creşte la 900 u.m., câștigul potenţial oferit de obligaţiune
este de 30%.
97
98
Obiective de studiu
Studierea cu atenţie a acestui capitol va permite:
• să înţelegeţi inflaţia şi formele ei de manifestare;

• să cuantificaţi inflaţia;
• explicarea mecanismelor inflaţioniste.
Timp de lucru
- 3h
Teme de verificare
TA 6.1 Cuantificarea inflaţiei

TA 6.2 Tipurile inflaţiei
TA 6.3 Politici antiinflaţioniste
6.1. Concept şi posibilităţi de cuantificare
6.2.1. Conceptul de inflaţie
În literatura de specialitate sunt numeroase puncte de vedere cu privire la inflaţie,

ele exprimând atât interesele variate ale diferitelor grupuri socio-profesionale cât şi
limitele fireşti ale cunoaşterii.
Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real care se
exteriorizează prin suprasaturarea arterelor circulaţiei băneşti cu cantitatea de
bani care depăşeşte nevoile reale economiei, ce se reflectă atât în deprecierea
banilor (reducerea puterii lor de cumpărare) cât şi prin creşterea anormală,
durabilă, neuniformă, cumulativă şi generalizată a preţurilor.
Din definiţia dată inflaţiei putem reţine câteva elemente definitorii:
a) Inflația reprezintă un dezechilibru între mărimea fluxurilor băneşti şi cea a
fluxurilor reale, respectiv un excedent al masei monetare în raport cu oferta de bunuri şi
servicii. Preţurile cresc iar banii se depreciază, Funcţia banilor de măsurare a valorii
bunurilor prin preţ este pusă în cauză.
b) Nu orice creştere a preţurilor înseamnă inflaţie, ci:
99
• creşterea preţurilor este generală şi durabilă, în sensul că
sporirea preţurilor se generalizează şi pare a se prelungi pe termen
nedefinit. Sporirea preţurilor doar la unele produse, într-o anumită
perioadă, nu poate fi considerată inflaţionistă; De asemenea, nu se poate
lua în consideraţie o creştere conjuncturală a preţurilor determinată de
factori sezonieri, aleatori;
• creşterea preţurilor este anormală, foarte puternică, punând în
cauză stabilitatea monetară. În secolul al XIX-lea se consideră stabilitate
monetară în condiţiile unei creşteri zero a preţurilor, în anii '50 ai secolului
al XX-lea se accepta o creştere anuală a preţurilor cuprinsă între 1-2%, în
anii '60-'70 ai aceluiaşi secol de 3-4%, pentru ca în prezent acest prag să
fie de 5% pentru a fi socotită normală o creştere a preţurilor;
• creşterea preţurilor are loc neuniform, bunurile şi serviciile nu
sunt afectate în aceeaşi măsură de inflaţie;
• creşterea preţurilor este un fenomen cumulativ în sensul că
sporirea lor în prezent se adaugă unei creşteri anterioare, fiind în acelaşi
timp un punct de plecare pentru o nouă creştere, conform principiului
multiplicatorului.
a) Dacă se are în vedere mecanismul de funcţionare al pieţei inflaţia poate fi
deschisă sau reprimată. În primul caz economia continuă să funcţioneze ca un
mecanism în care preţurile sunt date. Cel de-al doilea caz apare atunci când
administraţia controlează preţurile, împiedicând creşterea lor iar excesul de cerere este
reprimat.
b) Dacă se are în vedere locul şi modul de manifestare inflaţia poate fi o inflaţie
a abundenţei, prezentă în ţările dezvoltate ce are la origini, mai ales, cauze monetare,
o cantitate prea mare de bani în raport cu o cantitate mare de bunuri şi servicii; o
inflaţie a penuriei prezentă în ţările slab dezvoltate, explicată prin insuficienţa ofertei
iar surplusul de bani are un caracter relativ raportat la o cantitate mică de bunuri şi
servicii . 1
c) Dacă se are în vedere ritmul de creştere a preţurilor inflaţia poate fi:

inflaţie liniștită (târâtoare) care presupune o creştere a preturilor de 3-4% anual, sub
pragul stabilităţii monetare; inflaţie moderată (deschisă) - caracterizată printr-o
creștere a preţurilor de 5 -10 % anual; inflaţie galopantă ce presupune o accelerare
suplimentară a creşterii preturilor, de peste 15% anual; hiperinflaţie când ratele de
creştere a preţurilor sunt exagerat de ridicate, înregistrând cote de 200 - 300% anual.
Mărimea ritmului de creştere a preţurilor poate fi diferită, dar efectele sale se
regăsesc în întreaga economie şi viaţă socială, ca urmare intensitatea inflaţiei se
măsoară şi prin raportarea sa la indicatorii de evoluţie ai economiei. În funcţie de acest
criteriu se poate vorbi de:
• creştere economica neinflaţionistă - când rata de creştere economică
este superioară ritmului de sporire a preţurilor;
• creşterea economica inflaționistă - atunci când rata inflației
depăşeşte ritmul de creştere economică;
• stagflaţia - situaţia unei economii caracterizată prin creştere economică
zero , şomaj şi inflaţie rapidă;
• slumflaţia - când economia se caracterizează prin declin, inflaţie
galopantă şi şomaj masiv.
1
Ignat et al., Economie politică, ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2002
100
Pentru cuantificarea inflaţiei se folosesc mai mulţi indicatori ce pot fi exprimaţi în
mărime absolută sau mărime relativă.
Absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre masa monetară în circulaţie şi
cantitatea reală de mărfuri şi servicii pe care le pot oferi efectiv agenţii economici. Prin
urmare dezechilibrul inflaţionist reprezintă excedentul de masă monetară (cerere
nominală) de care dispun agenţii economici şi care este neacoperită printr-o ofertă reală
de bunuri şi servicii sau altfel spus volumul masei monetare ce nu are acoperire în
bunurile necesare şi dorite de agenţii economici.
În forma relativă, procesul inflaţionist este măsurat printr-o serie de indicii şi
coeficienţi, dintre care mai importanţi sunt:
1. Indicele general al preţurilor caracterizează evoluţia preţurilor de vânzare, în
general, sau pe grupe de mărfuri. Se determină printr-un indice de tip Laspeyres:
∑q P
i1 i1
I GP = i =1
n
∑q
i =1
P
i1 i 0
unde: q1 = cantitatea vândută în perioada curentă; P 0 - preţul de vânzare în

perioada de baza; P1 - preţul de vânzare în perioada curentă; i - numărul de produse
luate în calcul.
2. Indicele preţurilor de consum (Ipc) s-a impus drept instrument principal de
măsurare a inflaţiei. Întrucât toţi membrii societăţii au calitatea de consumatori, inflaţia
este percepută în primul rând de aceştia. În plus, preţul factorilor de producţie se
reflectă în ultimă instanţă în preţul bunurilor şi serviciilor de consum. El exprimă
modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de mărime mijlocie le face
pentru asigurarea bunurilor şi serviciilor de consum într-o perioadă dată, în funcţie de
nivelul si structura nevoii sociale. Se determină tot printr-un indice de tip Laspeyres în
care qi reflectă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială.
Deşi, la prima vedere, acest indice are doar un conţinut pur statistic, de calculare a
evoluţiei preţurilor, în realitate el are si un pronunţat conţinut social - economic, întrucât
factorii de decizie şi diferite categorii sociale îşi pot exprima interesele prin conţinutul pe
care i-l dau. El este folosit în primul rând, de guvern pentru aprecierea politicii sale
economice. În al doilea rând, el serveşte patronatului la negocierea cu sindicatele. In al
treilea rând, sindicatele î-l urmăresc întrucât creşterea lui afectează nivelul de trai.
Pentru că nu se pot lua în calcul toate bunurile ce intră în structura consumului unei
familii, se recurge la folosirea unor modele de calcul a acestor indici. Guvernul,
patronatul şi sindicatele pot influenţa construcţia modelului prin alegerea grupelor de
mărfuri ce urmează să facă parte din eşantion, prin precizarea mărfurilor reprezentative
din fiecare grupă, prin ponderile date grupelor de marfuri alese sau prin modalitatea de
observare directa a pieţelor. Tendinţa guvernului şi patronatului este aceea de a include
în categoria bunurilor reprezentative pe acele bunuri la care nu au sporit preţurile sau
au sporit mai lent, pentru a rezulta o creştere mai lentă a indicelui preţurilor de consum.
Sindicatele, din contra, vor urmări sa "umfle" aceste creşteri, pentru a obţine, prin
indexare, salarii nominale mai mari.
Dacă din indicele preţurilor de consum se scade baza de comparaţie (100) se obţine
rata inflaţiei.
Ri = ( I pc −1) ⋅100
3. Deflatorul PNB se determină prin raportarea PNB nominal (calculat pe baza
preţurilor curente) la PNB real (calculat pe baza preţurilor comparabile).
PNB nominal
Deflator PNB =
PNB real
El reflectă modificările intervenite în nivelul preţurilor şi în puterea de cumpărare a
banilor.
101
4. Scăderea puterii de cumpărare a banilor ce constă în faptul ca în decursul
unei anumite perioade volumul bunurilor şi serviciilor ce se poate cumpăra în economie
scade în comparaţie cu masa monetară şi nivelul preţurilor.
M
Pcb =
NP
unde: Pcb - puterea de cumparare a banilor; M - masa monetară; NP nivelul preţurilor.
Puterea de cumpărare a banilor arată câte bunuri şi servicii se poate cumpăra cu
cantitatea de bani existentă în economie la un nivel dat al preţurilor.
5. Inflaţia se poate evidenţia, de asemenea, prin creşterea masei monetare în
circulaţie într-un ritm mai rapid decât creşterea PNB sau a productivităţii factorilor de
producţie.
TA 6.1 :
1. Ce reprezintă inflaţia ?
2. Cum se exprimă în formă relativă inflaţia ?
Răspuns
Cauzele inflaţiei se pot structura şi ierarhiza în maniere diferite pe ţări. Declanşarea

şi întreţinerea inflaţiei actuale pot fi înţelese numai prin punerea lor în ecuaţie cu
multipli factori economici, social-politici interni şi externi, direcţi şi indirecţi, pe termen
scurt şi pe termen mediu şi lung, aceştia aflându-se într-o strânsă interacţiune, de unde
dificultatea delimitării stricte a anumitor tipuri ale inflaţiei. Din motive de ordin didactic,
având în vedere principalele sale cauze, inflația se poate manifesta prin următoarele
forme: inflaţia prin cerere, inflaţia prin costuri, inflaţia prin moneda, inflaţia structurală şi
inflaţia importată.
6.2.1. Inflaţia prin cerere
Inflaţia prin cerere rezultă din creşterea cererii solvabile, oferta agregată rămânând
în urma acestei creşteri sau înregistrând scăderi. Originile sale se găsesc în exprimarea
"legii lui Say" potrivit căreia orice ofertă îşi creează propria cerere întrucât în absenţa
tezaurizării, veniturile formate în urma activității economice ce formează cererea totală
sunt egale cu oferta totală. Un exces de venituri respectiv, de cerere, poate fi considerat
inflaţionist numai în măsura în care oferta este rigidă, aparatul de producţie nu răspunde
cererii, iar ajustarea ofertei la cerere se face prin preţuri şi nu prin cantităţi,.
Toate cauzele care determină o cerere nominală mai mare sau o ofertă deficitară
pot antrena acest tip de inflaţie.
Dintre cauzele care pot antrena un exces de cerere nominală amintim:
• creşterea substanţială a creditului de consum;
102
• scăderea înclinaţiei spre economisire;
• detezaurizarea determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi
politică;
• creşterea mai rapidă a salariilor faţă de productivitatea muncii;
• sporirea cheltuielilor neproductive, mai ales a celor militare cărora nu le
corespund o ofertă corespunzătoare;
• excedentul balanţei de plăţi ce determină intrarea de devize străine
suplimentare etc.
Dintre cauzele care determină oferta globală deficitară menţionăm:
• nivelul redus de atracţie a oportunităților de a investi;
• deficienţe organizatorice;
• subutilizarea capacităţilor de producţie şi a forţei de munca;
• slaba mobilitate a factorilor de producţie;
• existenţa unor condiţii politice, climatice, conjuncturale (interne şi
externe) nefavorabile;
• nerespectarea termenelor de punere in funcţiune a investiţiilor;
Dezechilibrul cerere - ofertă şi apariţia acestui tip de inflaţie este sugerat în fig. 6.1.
Creşterea cererii globale se manifestă prin deplasarea curbei ei spre dreapta din
poziţia Ca1 în Ca2 sau C a3. Acesteia i se răspunde, prin creșterea ofertei de la Q a1 la Qa2
respectiv Qa3, cât şi prin creşterea preturilor de la P 1 la P2, respectiv P3. Sporirea preturilor
va fi cu atât mai rapidă cu cât curba ofertei este mai inelastică şi deci producţia mai
rigidă.
6.2.2. Inflaţia prin costuri. Spirala inflaţionistă
Inflaţia prin costuri reprezintă acea formă a inflaţiei care apare în situaţia în care
costurile producţiei cresc independent de cererea agregată. Ea îşi are originea în
mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul că mărfurile se produc din
mărfuri, preţurile inputurilor se regăsesc în cele ale outputurilor. Inflaţia provine dintr -o
creştere a remunerării factorilor de producţie superioară sporirii productivităţii lor. În
creşterea costurilor sunt implicate toate elementele care compun preţul de vânzare:
salariile, consumurile intermediare, cheltuielile generale, prelevările obligatorii
(impozite, cotizaţii pentru asigurări sociale etc.) şi chiar limitele profitului. Dintre cauzele
mai des întâlnite amintim:
• creşterea salariilor peste sporurile de productivitate;
• creşterea preţurilor la materii prime şi materiale;
• politica de amortismente accelerată;
• deprecierea monedei naţionale;
103
• creşterea impozitelor indirecte; în timp ce impozitele directe reduc
veniturile şi prin aceasta cererea, cele indirecte sunt părţi componente ale
preţurilor etc.
În termeni grafici, aceste creşteri ale costului se reflectă printr-o deplasare spre
stânga a curbei ofertei agregate (fig, 6.2.). Crescând costurile, oferta agregată se va
reduce de la Qa0 la Qa1, respectiv Qa2, iar in mod corespunzător, preţurile vor spori de la P 0
la P1, respectiv P2.
Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai
puţin, povara costurilor mărite fiind transferată asupra consumatorilor, prin preţuri mai
mari .3
Inflaţia prin costuri se deosebeşte de inflaţia prin cerere. În timp ce prima

antrenează scăderea producţiei şi a ocupării forţei de muncă, cea de-a doua formă
determină o creştere economică inflaţionistă şi prin aceasta şi a gradului de ocupare.
Inflaţia prin costuri se poate manifesta simultan cu inflaţia prin cerere, antrenând
ceea ce se numeşte spirala inflaţionistă. Aceasta deoarece creşterea preţurilor poate
fi determinată de sporirea fie a cererii globale, fie de costurile, cele două forme ale
inflaţiei ajungând să se întrepătrundă. O inflaţie prin cerere poate antrena consolidarea
poziţiei unor agenţi economici, care vor utiliza această putere pentru creşterea
preţurilor, dar preţuri majorate înseamnă pentru alţi agenţi economici costuri mai mari.
Invers, o inflaţie prin costuri poate antrena intervenţia guvernamentală în vederea
sporirii cererii globale pentru a evita creşterea şomajului.
Presupunem că unele firme puternice sporesc preţurile antrenând creşterea
costurilor pentru alte firme. Curba ofertei agregate se va deplasa spre stânga (fig. 6.3.).
Dacă guvernul intervine şi stimulează cererea agregată pentru a preveni creşterea
şomajului, curba cererii agregate se va deplasa spre dreapta, dar aceasta va antrena
din nou o consolidare a poziţiei firmelor puternice, sporirea preţurilor lor, prin urmare a
costurilor celorlalte firme (inflaţia prin costuri) ce determină deplasarea curbei ofertei
agregate spre stânga. Guvernul pentru a reduce şomajul stimulează cererea (inflaţia
prin cerere), curba cererii agregate deplasându-se spre dreapta ş.a.m.d. rezultând o
spirală inflaţionistă.
6.2.3. Inflaţia monetară
3
x x x Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p.415.
104
Inflaţia monetară este explicată prin emisiunea excesivă de semne băneşti. Datele
statistice evidenţiază existenţa unei strânse corelaţii între evoluţia banilor şi cea a
preţurilor (motiv pentru care Milton Friedman consideră inflaţia, în esenţă, ca un
fenomen monetar, ea fiind determinată de creşterea ofertei de monedă ca urmare a
deciziilor agenţilor economici specializaţi (Banca de emisiune).
Această forma de inflaţie îşi găseşte explicaţia în teoria cantitativă a banilor
formalizată de Irving Fisher:
MV = PT
în care: M - masa monetară în circulaţie; V - viteza de circulaţie a banilor; P = nivelul
general al preţurilor; T - volumul tranzacţiilor.
Această relaţie stabileşte o legătură de dependenţă între masa monetară în
circulaţie şi nivelul general al preţurilor. La o viteză de circulaţie a banilor constantă şi
un volum al tranzacţiilor neschimbat, orice surplus de monedă se transformă în cerere
suplimentară de bunuri şi servicii. În cazul când aparatul de producţie nu poate să
răspundă la amplificarea cererii, creşterea preţurilor va fi proporţională cu cea a masei
monetare.
O nouă versiune a teoriei cantitativiste a banilor este "ecuaţia de la Cambridge"
legată de lucrările lui Alfred Marshall, care consideră că emisiunea monetară (M)
respectiv cererea de bani depinde de venitul naţional real (Y), de nivelul general al
preţurilor (P) şi de un coeficient (K) reprezentând raportul dintre masa monetară şi venit.
M = K ⋅ PY
Deşi aceste ecuaţii reprezintă explicaţia cea mai simplistă a relaţiei bani - inflaţie, ea
a rămas punct de plecare pentru toţi cei care consideră inflaţia un fenomen prin
excelenţă monetar. După Milton Freidman, un singur factor poate fi responsabil de
inflaţie, dacă el antrenează o expansiune a masei monetare într-un ritm mai mare decât
rata creşterii producţiei. În acest sens el afirmă ca "inflaţia este întotdeauna şi
pretutindeni un fenomen monetar" iar "guvernul trebuie sa fie deci pretutindeni făcut
răspunzător pentru inflaţie". 4
Dacă sporeşte cantitatea de monedă în circulaţie, se va reduce rata dobânzii şi, în

consecinţă, va creşte cererea de investiţii, iar cererea agregată se va deplasa spre
dreapta. Rezultatul va fi o creştere a nivelului general al preţurilor, după cum reiese din
fig. 6.4.
Se pleacă de la ipoteza că oferta globală este rigidă, iar creşterea masei monetare
în circulaţie va determina deplasarea curbei cererii agregate de la C 0 la C1 şi nivelul
preţurilor va spori de la P0 la P1.
4
Friedman, M., Classer, E., Salin, P., L'Occident en desarroi, turbulences d'une economie prospere, Dunod, Paris, 1978,
pp.44-45.
105
Dintre cauzele care pot antrena creşterea masei monetare în circulaţie putem
aminti:
• dezvoltarea exagerată a creditului bancar ce antrenează sporirea
volumului banilor de cont;
• nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor, care
iniţial au fost stimulate printr-un credit facil şi ieftin;
• finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice;
• creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
• excedentul balanţei de plăţi;
• intrarea în circulaţie a unor sume de bani reţinute anterior în rezervă de
deţinătorii lor.
6.2.4. Inflaţia structurală
Inflaţia trebuie analizată în strânsă legătură cu evoluţia economiei naţionale în care

apare şi se manifestă. Privită în contextul structurii economiilor naţionale şi al
mecanismelor de funcţionare ale acesteia, inflaţia nu mai apare ca un rezultat al
dereglărilor trecătoare ale unei economii.
François Perroux susţine că inflaţia are la bază disfuncţionalitatea aparatului de
producţie şi rigiditatea structurilor sale. El vede drept cauză a inflaţiei mai degrabă
elasticitatea insuficientă a aparatului de producţie în a răspunde la incitaţiile cererii,
decât un exces de cerere monetară. Într-o economie subdezvoltată care dispune de un
aparat de producţie învechit, ce antrenează o slabă productivitate şi a cărui capacitate
de expansiune este limitată, apar pierderi datorate unor dezechilibre la nivelul
structurilor industriale, a ofertei de muncă şi a mobilităţii ei profesionale, ce pot duce la
inflaţie. Remediile în acest caz sunt de natură structurală: modernizarea aparatului de
producţie, perfecţionarea calificării forţei de muncă şi a mobilităţii ei profesionale.
După opinia altor economişti, un factor generator de inflaţie este deplasarea spre
terţiar a forţei de muncă, sector în care sporurile de productivitate sunt mai scăzute şi
foarte inegale. Se conjugă în acest caz trei elemente: creşterea ponderii serviciilor în
economie, creşterea cererii de servicii şi ritmul mai lent al productivităţii.
Cauze ale inflaţiei pot fi şi o serie de rigidităţi care ţin de funcţionarea
neconcurenţială a pieţei, de dezvoltare a pieţelor oligopoliste precum: preţuri fixate în
afara pieţei (preţuri administrate de stat); formarea de venituri care nu depind de
echilibrul pieţei, ci de raporturile de forţe (de exemplu: apariţia unor firme mari şi
puternice, existenţa unor sectoare cu comportament diferit (unele cu mare capacitate de
generare şi asimilare a programului tehnic, altele în regres); rezistenţa la mobilitatea
profesională şi geografică. Există şi rigidităţi ce sunt consecinţa instituţiilor economice şi
sociale precum: creşterea dimensiunii statului ca agent economic, sporirea ponderii
cheltuielilor publice destinate consumului, amplificarea protecţiei economice (subvenţii
pentru firmele aflate în dificultate, ajutoare) şi a celei sociale(ajutoare de şomaj mărite,
fără un echivalent în producţie).
6.2.5. Inflaţie importată
Inflația de acest tip este cauzată de creşterea preţurilor la materii prime, combustibil
şi energie din import. Costurile ridicate la care se importă aceste resurse vor deveni
elemente principale ale costurilor de producţie ale bunurilor economice ce le
înglobează. Costurile de producţie ridicate nu se pot acoperi decât prin preturi de
vânzare similare.
106
O altă cauză a acestui tip de inflaţie o constituie degradarea cursurilor de schimb,
deprecierea monedei naţionale în raport cu alte monede de referinţă. Deprecierea
monetară va antrena scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor.
TA 6.2 :
1. Explicaţi inflaţia prin cerere.
2. Explicaţi inflaţia prin cost.
3. În ce constă inflaţia monetară ?
Răspuns
Inflaţia exercită, pe termen scurt şi lung, influenţe multiple şi contradictorii. Ne vom

opri asupra celor mai semnificative.
1. Dacă inflația are dimensiuni acceptabile, fiind la limita a câtorva procente şi
pentru o anumită perioadă de timp, poate fi considerată un factor de creştere
economică. Ea poate determina creşterea stimulenţilor pentru agenţii economici în a
mări, diversifica, şi înnoi producţia de bunuri şi servicii. În acest sens Maurice Flamant
apreciază că "inflaţia nu este întotdeauna, din toate punctele de vedere şi nici pentru
toţi, o pură şi simplă catastrofă. Ea poate prezenta şi unele avantaje favorizând
ocuparea deplină sau coincizând cu ea, deblocând mecanismul economic. Eliminând
unitățile parazite sau capacităţile de producţie uzate moral, inflaţia favorizează
adaptarea celor rămase la exigenţele impuse de revoluţia tehnico-ştiinţifică". 5
Unele efecte ale inflaţiei ar putea fi considerate, pe termen scurt drept avantaje.
Dintre acestea amintim:
o inflaţia reduce preţul creditului prin reducerea ratei reale a dobânzii, ceea ce
va încuraja investiţiile şi activitatea economică;
o în anumite condiţii inflaţia impune un mecanism de economisire forţată care
poate contribui la creşterea economică;
o inflaţia avantajează debitorii deoarece sumele vor fi rambursate iar dobânzile
plătite în monedă depreciată;
o deprecierea monedei naţionale duce la ieftinirea mărfurilor interne,
stimulând pe termen scurt exportul;
o inflaţia este considerată de unii economişti şi ca o supapă de siguranţă
pentru pretenţiile excesive ale unor grupuri sociale, aflate în concurenţă
pentru venit;
o inflaţia poate favoriza, într-o anumită măsură, creşterea profiturilor, prin
extinderea activităţilor speculative ale agenţilor economici.
Cu toate avantajele pe care le prezintă, pe termen lung inflaţia nu poate fi o soluţie

pentru creşterea economică. Ea a fost şi a rămas un fenomen preponderent negativ.
Efectele sale negative sunt numeroase iar dimensiunile lor se află în dependenţă directă
cu intensitatea şi durata inflaţiei. În rândul acestor efecte se înscriu:
• Inflaţia modifică sistemul preţurilor relative, întrucât preturile
bunurilor luate în calcul, la determinarea indicelui general de preţuri, nu evoluează
5
Flamant, M., L'inflation, PUF, Paris, 1972, p.275.
107
în acelaşi sens şi cu aceeaşi viteză. Prin urmare, ea determină nu numai creşterea
preţurilor, dar şi deteriorarea preţului unui bun în raport cu preţul altui bun. De aici
rezultă că ea nu afectează indivizii la fel, existând diferite structuri de consum;
• Inflaţia schimbă comportamentul de consum al individului. Având
drept efect diminuarea puterii de cumpărare a monedei, ea stimulează înclinaţia
spre consum, sporind cererea de bunuri de folosinţă îndelungată;
• Inflaţia îi determină pe indivizi să prefere satisfacţiile prezente celor
viitoare. prin aceasta ea descurajează economisirea şi amplifică activitățile
speculative în defavoarea celor productive pe termen lung. Subminând creditul şi
potențând incertitudinea şi riscul în economie, face mai dificil procesul de previziune
a costurilor şi încasărilor, influenţând negativ investiţiile;
• Inflaţia antrenează o redistribuire a resurselor titularilor de venituri
fixe a căror putere de cumpărare se degradează. Veniturile mari acoperind mai uşor
creşterea preţurilor, mai afectaţi şi defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe. Se
realizează o diferenţiere economică şi socială în defavoarea acestora, ale căror
venituri nominale nu se modifică în raport cu procesul inflaţionist;
• Inflaţia dezavantajează pe creditori şi avantajează pe debitori,
realizând o redistribuire a patrimoniului în favoarea debitorului. Ea reduce mărimea
reală a sumelor împrumutate şi costul real al datoriei;
• Pentru firme, ea viciind corelaţiile dintre preţurile diferitelor bunuri este un
factor descurajant. Va limita posibilitatea efectuării calculelor de eficienţă, va
stimula rate de amortizare mai ridicate datorită devalorizării capitalului şi creşterea
îndatorării ceea ce va reduce consumul acţiunilor lor;
• Inflaţia contribuie la degradarea balanţei de plăţi, exporturile devenind
mai scumpe şi deci mai puţin competitive, iar importurile mai ieftine, în comparaţie
cu produsele interne. Balanţa de plăţi devine deficitară iar cursul de schimb al
monedei naţionale se înrăutăţesc.
• Pe plan social, inflaţia devine o sursă puternică de haos, o "dezordine a
dezordinii", antrenând incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. Se declanşează
o atitudine de revendicare, ceea ce va antrena şi mai mare diferenţiere socială,
degradarea climatului social, pierderea de credibilitate a guvernelor etc.
TA 6.3:
1. Enumeraţi câteva avantaje pe termen scurt ale inflaţiei.
2. Care sunt efectele negative ale inflaţiei?
Răspuns
Inflaţia, care prin consecinţele sale rămâne un fenomen predominant negativ,

reprezintă o preocupare majoră a tuturor guvernelor. Politicile promovate în acest sens
de guverne trebuie să fie suficient de puternice pentru a combate inflaţia, dar şi
suficient de suple pentru a nu afecta creşterea economică. Se acţionează pentru a frâna
inflaţia, mai ales atunci când aceasta tinde sa ia dimensiuni îngrijorătoare.
108
Măsurile antiinflaţioniste merg de regulă, în sensul invers al căilor care au generat
inflaţie. Ele se por grupa după mai multe criterii:
1. După doctrina economică ce stă la baza fundamentării lor, politicile
antiinflaţioniste pot fi: de control al cererii agregate şi de stimulare a ofertei agregate.
a) Politicile de control al cererii agregate apelează preponderent la
instrumentele fiscale şi la cele monetare. Cele fiscale presupun reducerea cheltuielilor
publice şi a veniturilor din impozite şi taxe. Reducerea cheltuielilor publice poate
reprezenta o măsură antiinflaţionistă, dar nu este lipsită de riscuri, deoarece presupune
o activitate economica mai redusă şi un şomaj mai mare. Politicile monetare au în
vedere reducerea cererii agregate prin diminuarea ofertei de monedă pentru a rezulta
mai puţină lichiditate şi prin ridicarea ratei dobânzii şi scumpirea creditului, pentru a
reduce împrumuturile şi prin aceasta şi cheltuielile de consum.
b) Politica de stimulare a ofertei are în vedere reducerea costurilor, creşterea
productivităţii şi întărirea concurenţei. Reducerea costurilor vizează găsirea de
înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe, o politică de salarizare bazată pe criterii
economice, restrângerea influenţelor monopolurilor asupra preţurilor şi veniturilor,
controlul concentrărilor economice. După opinia multor economişti, sporirea
productivităţii şi întărirea concurenţei reprezintă mijloacele cele mai eficiente cu efecte
durabile în lupta împotriva inflaţiei. Creşterea productivităţii antrenează reducerea
costurilor şi a preţurilor de vânzare. Stabilitatea preţurilor presupune creşterea mai
accelerată a productivităţii în comparaţie cu sporirea tuturor elementelor costului de
producţie.
2. După instrumentele folosite politicile antiinflaţioniste pot avea în vedere
instrumente ale politicii monetare, ale politicii bugetare şi fiscale şi ale politicii
veniturilor.
a) Politica monetară ca instrument de stabilizare a preţurilor implică soluţii care să
contracareze crearea de moneda şi cererea de credite de către agenţii economici.
Instrumentele politicii monetare sunt distincte, potrivit caracterului direct sau indirect al
controlului masei monetare pe care îl exercită. Această politică se bazează fie pe
modificarea ofertei de moneda, fie pe cea a ratei dobânzii. Politica monetară nu
cunoaşte o singură modalitate de realizare pentru toate economiile şi pentru toate
etapele procesului inflaţionist. Monetarismul L. Tobin condiţionează politica
antiinflaţionistă de tipul de inflaţie existent. O inflaţie prin cerere impune o politică
restrictivă de credit, iar o inflaţie prin costuri nu poate fi frânată prin instrumente
monetare întrucât efectul imediat ar fi reducerea nivelului activităţii economice. Spre
deosebire de acţiunea asupra volumului masei monetare, creşterea ratei dobânzii poate
avea efecte negative în domeniul creşterii costurilor firmei şi al atragerii de capitaluri
străine.
b) Politica bugetară şi fiscală urmăreşte influențarea componentelor cererii
globale: consumul privat, investiţiile, cheltuielile publice. Pentru a avea un caracter
neinflaţionist, cheltuielile bugetare trebuie dimensionate în cadrul unor venituri normale,
obţinute pe cale bugetară din activitatea economică. Sporirea impozitelor va incita la o
anumită moderaţie a inclinaţiei spre consum, al cărui efect se adaugă la cel al reducerii
venitului disponibil. Dar şi un rezultat invers este posibil dacă se obţine uşor o creştere
compensatoare a salariilor şi profiturilor.
c) Politica veniturilor urmăreşte corelarea creşterii veniturilor cu creșterea
volumului activităţii şi a nivelului productivităţii. Un rol important in cadrul acestei
politici îl are indexarea, respectiv legarea mărimii nominale a salariilor de evoluţia
preţurilor, a producţiei sau productivităţii. Combaterea inflaţiei presupune şi instaurarea
unui climat de încredere, de reducere a incertitudinilor, atât pentru salariaţi, pentru
consumatori în general, cât şi pentru întreprinzători.
TA 6.4
1. Care sunt principalele politic antiinflaţioniste conform doctrinei economice?
2. Care sunt principalele politic antiinflaţioniste după instrumentele folosite?
109
Răspuns
1. Prezentaţi elementele definitorii ale inflaţiei.

2. Cum se poate cuantifica inflaţia?
3. Cum se determină indicele preţurilor de consum?
4. Explicaţi mecanismul inflaţiei prin cerere.
5. Explicaţi mecanismul inflaţiei prin costuri şi spirala inflaţionistă.
6. Explicaţi mecanismul inflaţiei monetare.
6.6 Teste
a) un dezechilibru macroeconomic monetaro-real;
b) un dezechilibru microeconomic monetaro-real;
c) o disfuncţie gravă între mărimile economice reale şi cele nominale;
d) o disfuncţie gravă între mărimile economice nominale şi cele monetare.
2. Nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia, întrucât:

a) este vorba de o creştere anormală a preţurilor;
b) este vorba de o creştere permanentă a preţurilor;
c) este vorba de o creştere neuniformă a preţurilor;
d) este vorba de o creştere a preţurilor ce nu afectează în aceeaşi măsură
toate bunurile şi serviciile;
e) este un fenomen cumulativ.
3. Inflaţia abundenţei:
a) este caracteristică ţărilor slab dezvoltate;
b) are la origini îndeosebi cauze monetare;
c) reprezintă fenomenul în care surplusul de bani apare relativ la o cantitate
mică de bunuri şi servicii;
d) reprezintă fenomenul în care surplusul de bani apare relativ la o cantitate
mare de bunuri şi servicii.
4. Creşterea economică inflaţionistă semnifică:

a) o stare negativă a economiei caracterizată prin scăderea producţiei
naţionale;
b) un spor de creştere economică obţinut cu preţul unei inflaţii
considerabile;
c) faptul că rata inflaţiei devansează pe cea a creşterii economice;
d) faptul că rata creşterii economice devansează pe cea a inflaţiei.
5. Printre cauzele ce pot conduce la inflaţia prin cerere putem reţine:

110
a) o creştere demografică susţinută;
b) posibilitatea de a trăi din dezeconomii;
c) dezvoltarea excesivă a creditului de consum;
d) slaba mobilitate a factorilor de producţie;
e) nerespectarea termenilor de punere în funcţiune a investiţiilor.
6. În condiţiile inflaţiei prin cerere, preţurile vor creşte cu atât mai mult:
a) cu cât curba ofertei este mai elastică;
b) cu cât producţia este mai elastică;
c) cu cât producţia este mai rigidă;
d) cu cât curba ofertei este mai inelastică.
7. În condiţiile inflaţiei prin costuri, preţurile vor creşte cu atât mai mult:
a) cu cât curba cererii agregate este mai elastică;
b) cu cât producţia se va reduce mai mult;
c) cu cât producţia se va reduce mai puţin;
d) cu cât curba cererii agregate este mai inelastică.
8. Inflaţia monetară îşi găseşte explicaţia clasică în ecuaţia:

a) teoriei cantitativiste a lui Irving Fisher;
b) teoriei cantitativiste a lui Paul Samuelson;
c) teoriei cantitativiste a lui Milton Friedman;
d) teoriei cantitativiste a lui Fr. Perroux.

1. Dacă în lunile ianuarie, februarie şi martie rata medie lunară a inflatiei a

fost de 8%, înseamnă că rata inflaţiei pe primele trei luni ale anului a fost de:
a) 24%; b) 25,97%; c) 26,82%; d) 27%.
Rezolvare
Rif = Rii (1 + d ) n , unde: Rif – rata inflaţiei finale; Rii – rata inflaţiei iniţiale; d – rata
dobânzii; n – perioada
Rif = Rii (1 + 0,08) 3 = 1,08 3 = 1,2597
Rif = 25,97%
2. Dacă nivelul inflaţiei se apreciază prin rata creşterii costului vieţii

calculată pe baza unui "coş" de consum format din: alimente, cu pondere de
40% şi o rată a creşterii preţurilor de 30%, bunuri industriale, cu pondere de
35% şi un indice general de creştere a preţurilor de 120% şi servicii, cu o rată a
creşterii preţurilor de 14%, atunci rata inflaţiei este:
a) 39,5%; b) 22,5%; c) 54,66%; d) 21,33%.
Rezolvare
I pc = 0,5 ⋅ 0,4 + 0,3 ⋅ 0,25 + 0,2 ⋅ 0,1 = 0,2 + 0,075 + 0,02 = 0,295 , rata inflaţiei = 29,5%
111
1. Să presupunem că produsul intern brut din anul t 1 este constituit doar

din trei categorii de bunuri finale ale căror preţuri au evoluat conform tabelului
alăturat:
Categori Cantitate Preţul unitar

a a În anul În anul
t0 t1
A 15.000 40 70
B 3.000 20 25
C 400 10 12
Rata inflaţiei este:
a) 50,25%; b) 70,15%; c) 58,15%; d) 170,15%.
2. Dacă nivelul inflaţiei se apreciază prin rata creşterii costului vieţii

calculată pe baza unui "coş" de consum format din alimente, cu pondere de
50% şi un indice general de creştere a preţurilor de 140%, bunuri industriale,
cu o pondere de 30% şi o rată a creşterii preţurilor de 25% şi servicii, cu o rată
de creştere a tarifelor de 10%, atunci rata inflaţiei este:
a) 79,5%; b) 58,33%; c) 29,5%; d) 25%.
3. Dacă în lunile ianuarie, februarie şi martie rata medie lunară a inflaţiei a

fost de 7%, înseamnă că rata inflaţiei pe primele trei luni ale anului a fost de:
a) 22,5%; b) 21%; c) 23,75%; d) 22%.
4. Să presupunem că produsul intern brut din anul t 1 este constituit din trei
categorii de bunuri finale ale căror preţuri au evoluat conform tabelului de mai
jos:
Denumire Cantitate Preţul unitar
a a În anul În anul
bunurilor t0 t1
A 25.000 20 30
B 8.000 5 8
C 1.000 80 100
a) 50%; b) 42,35%; c) 147,42%; d) 47,42%.
112
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7: POLITICI MACROECONOMICE
Obiective de studiu

• cunoaşterea rolului statului în economie;
• înţelegerea conceptului de politică economică şi conţinutul său;
• clasificarea politicilor economice;
• cunoaşterea principalelor instrumente ale politicii bugetare;
• înţelegerea politicii monetare şi a principalelor sale instrumente;
• cunoaşterea modelului IS - LM şi analiza efectelor politicilor bugetare şi
monetare cu ajutorul său.
Timp de lucru
- 5h
Teme de verificare
TA 7.1 Rolul statului în economie

TA 7.2 Politici economice
TA 7.3 Politica bugetară
TA 7.4 Politica monetară
TA 7.5 Modelul IS-LM
Statul este o prezenţă incontestabilă în economiile moderne contemporane, prin

sistemul legal destinat îmbunătăţirii cadrului în care fiecare individ şi firmă se angajează
în interacţiuni economice, prin ansamblul acţiunilor guvernului ca producător, regulator,
susţinător al sectorului privat, prin rolul său pe piaţa monetară şi a creditului, prin
programele sale de securitate socială, prin calitatea sa de consumator, prin funcţiile sale
de redistribuire a bogăţiei, ca şi prin susţinerea intereselor firmelor naţionale în relaţiile
internaţionale . 1
În afară de faptul că determină cadrul juridic general, elaborând legile şi

constituindu-se garant al contractelor şi drepturilor de proprietate, statul îndeplineşte
trei funcţii economice esenţiale : intervenţia asupra alocării resurselor pentru
2
1
Stiglitz, J.E., Economics of the Public Sector, W.W. Norton & Company, New York, London, 1986, p.22-23.
113
ameliorarea eficacităţii economice; fundamentarea unor programe pentru ameliorarea
repartiţiei veniturilor; stabilizarea economiei prin intermediul politicii economice.
7.1.1. Ameliorarea eficienţei alocării resurselor
Intervenţia statului în domeniul alocării vizează corectarea aşa-numitelor "slăbiciuni

ale pieţei", cum sunt consecinţele concurenţei imperfecte şi în special ale monopolului,
externalităţile negative, cum este poluarea sub toate formele ei, şi producerea
"bunurilor publice" ca apărarea naţională sau reţeaua de şosele şi autostrăzi.
În ceea ce priveşte mediul concurenţial, aproape în toate ramurile unele mari
întreprinderi caută să-şi asigure poziţii privilegiate prin care, obţinând preţuri mai mari la
vânzarea propriilor produse sau preţuri mai mici la aprovizionări, deteriorează
mecanismul concurenţei, reducând eficienţa utilizării resurselor şi prejudiciind pe
consumatori. Situaţia extremă o reprezintă monopolul. De aceea, guvernele pot
interveni prin regularizarea preţurilor şi profiturilor monopolurilor sau chiar prin
adoptarea unor legi antitrust.
Externalităţile reprezintă efectele sub forma unor costuri (externalităţi negative)
sau beneficii (externalităţi pozitive) impuse de agenţi economici unor alţi subiecţi în
afara cadrului pieţei, fără contraprestaţie. Exemple notorii de externalităţi negative
constituie poluarea atmosferei de către noxele din gazele de eşapament ale
autovehiculelor, din coşurile fabricilor din unele sectoare prelucrative, poluarea fonică
din jurul aeroporturilor, poluarea apelor prin deversarea în râuri a diverselor reziduuri
etc. Există însă şi externalităţi pozitive. De exemplu, rezultatele activităţii de cercetare -
dezvoltare ale unor companii, concretizate în descoperiri care revoluţionează producţia
unor bunuri, pot fi utilizate ulterior de către alte firme, care vor beneficia astfel de nişte
avantaje pentru care nu au plătit nimic.
Statul este preocupat mai ales de externalităţile negative, împotriva cărora au fost
adoptate măsuri de control şi limitare.
Bunurile publice sunt articolele sau serviciile pentru care costul extinderii folosirii
lor de către o persoană adiţională este zero, excluderea cuiva de la avantajele folosirii
lor fiind imposibilă. Samuelson arată că exemplul cel mai potrivit este apărarea
naţională: un stat când îşi apără libertăţile şi modul de viaţă, o face pentru toţi cetăţenii
săi, indiferent dacă aceştia doresc protecţie sau nu . Bunurile publice sunt de fapt
3
externalităţi pozitive, pentru care beneficiarii nu plătesc o contraprestaţie, ele neputând

fi vândute sau cumpărate pe piaţă. Alte exemple sunt serviciile meteorologice şi
hidrologice naţionale, sprijinirea cercetării ştiinţifice fundamentale, măsurile pentru
protejarea sănătăţii publice etc. Deoarece asigurarea acestor bunuri de către iniţiativa
privată pe baza mecanismelor stimulative ale pieţei este insuficientă, statul are datoria
de a interveni pentru a o încuraja sau chiar a prelua producerea lor.
7.1.2. Promovarea echităţii repartiţiei veniturilor
Chiar dacă rolul alocativ al pieţei ar fi pe deplin îndeplinit iar economia ar funcţiona
în condiţiile unei eficienţe complete, situându-se pe frontiera posibilităţilor de producţie,
deci dacă s-ar răspunde cel mai eficient la întrebarea ce? şi cum?, rămâne încă o
problemă deosebit de delicată: pentru cine ? "Mâna invizibilă" a pieţei nu numai că nu
garantează o repartiţie echitabilă a venitului obţinut în cadrul economiei, dar poate
2
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Economics, International Edition, Fifteenth Edition, Mc Graw Hill, Inc. New
York, 1995, p.31-34 şi Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Micro-économie, La nouvelle édition du grand classique de l'economie,
Les Édition d'Organisation, 1992, p.442-445.
3
Samuelson, op.cit., p.32.
114
provoca discrepanţe inacceptabile din punct de vedere politic sau etic în nivelul
veniturilor şi consumului diferitelor categorii de oameni. Atunci când o societate
democratică decide prin vot că este necesară reducerea inegalităţilor existente în
distribuirea veniturilor, statul, ca mandatar al acesteia, are la dispoziţie sistemul de
impozite progresive asupra veniturilor, taxând cu o rată mai ridicată veniturile mari
şi cu o rată mai scăzută sau chiar zero pe cele mici sau foarte mici. De asemenea, statul
mai poate folosi ca instrument al redistribuirii veniturilor sistemul de plăţi de
transfer, numit şi "impozit negativ", pentru categoriile cele mai defavorizate de
cetăţeni, care poate cuprinde diverse ajutoare pentru persoane handicapate, pentru
familiile sărace cu mulţi copii sau asigurarea de şomaj. Din sistemul plăţilor de transfer
mai fac parte şi subvenţiile de consum pentru categorii de oameni cu venit scăzut,
subvenţiile pentru îngrijirea medicală a acestora sau chiar pentru chirii la locuinţe.
7.1.3. Asigurarea creşterii macroeconomice şi a stabilităţii
După mai mult de un secol de funcţionare a economiei de piaţă pe baza

mecanismelor "mâinii invizibile" şi de susţinere de către teoria ortodoxă neoclasică a
virtuţilor "laissez faire"-ului, marea depresiune din 1929-1933, extinsă la scară
planetară, a demonstrat că autoreglarea economiei nu mai este posibilă. Soluţia găsită
în acea perioadă în unele state dezvoltate pentru depăşirea consecinţelor dramatice ale
crizei economice a fost intervenţia masivă a statului, sub forma "New Deal"-ului
promovat de preşedintele Franklin Roosevelt în SUA sau a marilor lucrări publice şi a
controlului total al economiei în cel de-al treilea Reich, odată cu accederea la putere a
nazismului hitlerist.
Inspirat de realităţile economiilor occidentale ale anilor '30, John Maynard Keynes,
prin lucrarea "Teoria generală a folosirii braţelor de muncă, a dobânzii şi a banilor",
apărută în 1936, fundamentează teoretic necesitatea intervenţiei statului în economie
pentru depăşirea fazei de recesiune a ciclului economic. Orientată în esenţă pe
stimularea cererii globale (deoarece faza descendentă a ciclului economic era generată
îndeosebi de supraproducţie), politica economică de inspiraţie keynesistă folosea ca
principale componente politicile fiscale şi monetare. Prin creşterea sau diminuarea
ratelor impunerii şi cheltuielilor publice, a masei monetare şi a ratei dobânzii, guvernele
urmăreau diminuarea amplitudinii oscilaţiilor ciclului economic, pentru menţinerea unei
creşteri economice temperate, cu un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă şi cu o
stabilitate relativă a preţurilor. Altfel spus, cu un şomaj redus şi, concomitent, o inflaţie
controlabilă.
Pe baza acestor politici monetare şi fiscale expansioniste, economiile statelor
occidentale dezvoltate au cunoscut în sfertul de secol de după al doilea război mondial o
evoluţie fără precedent: creşterea economică susţinută, cu utilizare deplină a forţei de
muncă (inclusiv a câtorva milioane de muncitori imigranţi) şi cu o inflaţie care nu
depăşea limitele normale. Desigur, în explicarea acestei evoluţii nu putem pierde din
vedere contextul refacerii economice postbelice şi climatul investiţional favorabil.
În anii '70, economiile occidentale, bulversate de şocurile petroliere şi criza
materiilor prime, obligate să opereze importante restructurări în aparatul tehnic de
producţie, se confruntă cu rate înalte ale şomajului şi inflaţiei. Recesiunea din anii 1974-
1975, cea mai profundă în perioada postbelică, stagflaţia (inflaţie în condiţii de stagnare
economică) şi chiar slumpflaţia (inflaţie pe fondul recesiunii), şomajul şi încetinirea
creşterii productivităţii provoacă pierderea încrederii în capacitatea politicilor monetare
şi fiscale incitative ale cererii globale de a asigura stabilizarea economiei. Mai mult chiar,
creşte neîncrederea în eficacitatea intervenţiei guvernamentale în economie, acuzată de
lipsă de flexibilitate, generatoare de risipă şi de dezechilibre greu de resorbit.
Anii '80 reprezintă perioada revoluţiei neoconservatoare, a afirmării reprezentanţilor
teoriei ofertei care reînvigorează paradigma neoclasică, liberală, militând pentru
115
manifestarea liberei iniţiative întemeiate pe proprietatea privată şi limitarea prezenţei
statului în economie. Dereglementarea, concretizată pentru început în Anglia guvernată
de Partidul Conservator al doamnei Margaret Thatcher şi în SUA sub administraţia
Reagan, a însemnat reintroducerea disciplinei bugetare, un val masiv de reprivatizare, o
reducere a fiscalităţii, pentru a crea condiţiile unei creşteri economice pe termen lung,
caracterizate prin stabilitate şi echilibru.
TA 7.1 :
1. Ce vizează intervenţia statului în domeniul alocării resurselor ?
2. Care sunt instrumentele prin care statul poate reduce inegalităţile în
distribuirea venitului ?
Răspuns
7.2. Politica economică: concept, conţinut, tipologie
În esenţă, politica economică constă în manipularea deliberată de către stat

a unui anumit număr de mijloace puse în aplicare - sau instrumente - pentru a
atinge anumite scopuri - sau obiective. Din această definiţie rezultă principalele
componente ale politicii economice: statul, obiectivele şi instrumentele folosite pentru
atingerea lor.
Statul, cel care pune în aplicare politica economică, este format dintr-un ansamblu
de instituţii care cuprinde puterea legislativă si executivă la nivel naţional cât şi
autorităţile descentralizate locale. Lor li se adaugă şi unele organizaţii economice
supranaţionale care pot promova uneori o politică economică autonomă. Un exemplu în
acest sens îl constituie Uniunea Europeană.
Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri sau năzuinţe politice exprimate
în termeni economici, cum ar fi progresul economic şi social, securitatea naţională,
bunăstarea populaţiei sau justiţia socială. Ele se concretizează în niveluri dorite ale unor
mărimi macroeconomice, cum ar fi rata de creştere a venitului naţional, gradul de
ocupare a forţei de munca, rata inflaţiei etc. Ele se prezintă în formă numerică, dar pot
îmbrăca şi aspecte calitative.
Obiectivele majore ale politicii economice sunt:
a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin rata de
creştere a PIB (produs intern brut);
b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate,
apreciate prin rata şomajului;
c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin
indicele de creştere a preţurilor de consum;
d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate, apreciate
prin cota deficitului balanţei de plăţi faţa de PIB;
e) distribuirea echitabilă a veniturilor;
f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deşi acesta ar putea fi încadrat în
primul obiectiv, care presupune, printre altele, şi apărarea mediului prin evitarea poluării
solului, apelor şi aerului).
116
Realizarea obiectivelor are loc prin folosirea instrumentelor politicii economice,
care sunt mărimi sau structuri economice determinabile sau influenţabile direct de către
puterile publice pentru atingerea scopurilor propuse. Principalele instrumente se referă
la finanţele publice, politica monetară, cursul de schimb, controlul direct al preţurilor,
veniturilor sau altor mărimi economice, reformele de structură etc.
Spre deosebire de obiective, instrumentele folosite sunt mai puţin dezirabile prin ele
însele, putând fi însă mai uşor şi mai imediat manipulabile de către responsabilii politicii
economice.
Punerea în aplicare a unui anumit instrument într-o anumită circumstanţă reprezintă
o măsură de politică economică. Combinaţia mai multor măsuri de politică
economică, pentru realizarea unuia sau mai multor obiective reprezintă o strategie de
politică economică, a cărei aplicare se întinde de regulă pe un anumit interval de timp.
De aceea se vorbeşte adesea despre strategia unui guvern sau a altuia.
În literatura consacrată acestui domeniu există mai multe clasificări ale politicilor
economice, după diverse criterii . Astfel, în funcţie de orientarea doctrinară, s-a încercat
8
o delimitare a politicilor economice liberale de cele intervenţioniste; sau

clasificarea în funcţie de orizontul de timp al obiectivelor, în politici conjuncturale şi
politici structurale, primele considerate pe termen scurt, axate în special pe
influenţarea cererii, iar celelalte pe termen lung, acţionând îndeosebi asupra ofertei. O
asemenea delimitare însă ajunge la includerea în prima categorie a unor politici cum ar
fi cea monetară sau bugetară, iar în a doua categorie a unora ca politica industrială sau
cea agricolă. Or este cunoscut faptul că atât politica monetară cât şi cea bugetară au
efecte şi asupra structurilor economiei. S-ar mai putea face o clasificare, în politici
globale şi politici sectoriale, dar şi aceasta este criticabilă, deoarece politicile globale,
cum ar fi politica monetară poate fi folosită şi pentru influenţarea unor sectoare ale
economiei, în timp ce politici sectoriale, cum ar fi politica industrială sau politica
agricolă, au şi influenţe asupra ansamblului economiei.
O clasificare mai cuprinzătoare, în funcţie de obiectivele urmărite, grupează
politicile economice în trei mari categorii : 9
A. Politici de salvgardare, care cuprind:

• Politici de orientare a natalităţii (sau politici demografice) şi de control al
migraţiilor internaţionale;
• Politici de aprovizionare, în care sunt incluse:
a) Politicile agricole;
b) Politicile energetice;
c) Politicile de aprovizionare cu materii prime industriale.
• Politicile mediului înconjurător.
B. Politici de creştere economică, grupate, la rândul lor, în trei categorii:
B. • Politici de incitare şi adaptare la progresul economic, din care fac parte:
a) Politicile de concurenţă;
b) Politicile industriale;
c) Politicile de cercetare - dezvoltare;
d) Politicile de folosire a forţei de muncă.
B. • Politici ale echilibrului teritorial, din care fac parte:
a)Politicile regionale;
b) Politicile transporturilor.
B. • Politici ale realizării consensului social, care exprimă de fapt aspectul
economic al politicilor sociale, cuprinzând:
a) Politicile educaţiei;
b) Politicile de protecţie şi de transferuri sociale;
8
Academia de Studii Economice, Catedra de Economie Politică, Economia politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1995, p.314-315.
9
Nême, J., Nême, C., Politiques économiques comparées, 2e édition mise à jour, Paris, 1989, p.37.
117
c) Politicile care vizează participarea salariaţilor sub forma participării
financiare, la rezultatele financiare sau la capital, şi sub forma participării la
gestiunea întreprinderii.
C. Politicile de reglare conjuncturală, din care fac parte:
• Politicile monetare;
• Politicile bugetare;
• Politicile preţurilor;
• Politicile veniturilor.
TA 7.2
1. Care sunt componentele politicii economice ?
2. Enumeraţi obiectivele majore ale politicii economice.
Răspuns
7.3. Politica bugetară
Obiectivul politicii bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice

pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării dezvoltării
economice în condiţii de stabilitate. Principalele instrumente folosite sunt modificarea
dimensiunii şi destinaţiei cheltuielilor statului, a mărimii şi surselor prelevărilor efectuate
asupra veniturilor agenţilor economici, cât şi variaţia transferurilor financiare publice. În
esenţă, politica bugetară are două componente: politica cheltuielilor publice şi politica
fiscală, care vizează mărimea şi ritmul încasării impozitelor. La rândul lor, cheltuielile
guvernamentale îmbracă două forme:
- achiziţiile guvernului, reprezentând cheltuielile efectuate pentru procurarea unor
bunuri şi servicii (echipament pentru armată, construcţia de şosele, edificii publice,
salariile plătite funcţionarilor etc.);
- plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul "impozit negativ"), care vizează
asigurarea unor venituri minime necesare diferitelor categorii ale populaţiei defavorizate
(asistenţă pentru săraci sau pentru şomeri).
Cheltuielile guvernamentale influenţează prin mărimea lor ponderea sectorului
public şi a celui privat. Prin variaţia mărimii lor, cheltuielile publice influenţează mărimea
produsului intern brut, aşa cum se va vedea în continuare.
Cealaltă componentă a politicii bugetare, impozitarea, afectează economia reală pe
două căi: pe de o parte, o creştere a impozitelor reduce venitul disponibil al populaţiei,
ceea ce va determina diminuarea sumelor cheltuite pentru cumpărarea bunurilor şi
serviciilor, adică va micşora cererea agregată şi, pe această cale, se va diminua
produsul intern brut; pe de altă parte, creşterea impozitelor va afecta preţul bunurilor şi
factorilor de producţie, provocând modificarea sistemului stimulentelor economice şi a
comportamentului întreprinzătorilor. Astfel, de exemplu, o creştere a impozitului pe
profit poate provoca descurajarea investiţiilor pentru creşterea stocurilor de capital, cu
efectele negative cunoscute asupra nivelului producţiei naţionale.
Toate acestea se concretizează în bugetul statului.
118
7.3.1. Bugetul de stat
În general, bugetul este definit ca un plan al veniturilor şi cheltuielilor

pentru o perioadă viitoare, fiind considerat esenţial în orice aranjament în care
veniturile şi cheltuielile nu sunt simultane . Bugetul statului reprezintă un tablou
4
sinoptic, macroeconomic, sub forma unei balanţe în care sunt înscrise

veniturile şi cheltuielile publice autorizate. El este de fapt planul financiar al
guvernului, prin care sunt prezentate programele de cheltuieli şi costurile lor, veniturile
obţinute din impozite şi alte surse cât şi deficitul sau surplusul propus. Ansamblu
raporturilor economice. exprimate în bani, fără contraprestaţie directă şi imediată,
generate de constituirea veniturilor statului şi efectuarea cheltuielilor necesare
îndeplinirii funcţiilor puterilor publice poartă denumirea de finanţe publice.
Bugetul de stat se poate prezenta în realitate sub forma unui sistem de bugete
format din bugetul general sau ordinar al statului, care cuprinde veniturile şi
cheltuielile publice la nivel central, buget extraordinar, elaborat în perioada unor
dificultăţi financiare şi alimentat din venituri extraordinare, bugete anexe ale unor
instituţii şi întreprinderi de stat ce beneficiază de o anumită autonomie financiară,
înscrise în bugetul general numai prin excedentul veniturilor proprii peste cheltuielile
efectuate sau prin subvenţia necesară acoperirii deficitului, bugete autonome ale unor
organisme publice cu largă autonomie financiară care nu mai au nevoie de aprobarea
parlamentului şi bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.
7.3.1.1. Principalele surse ale veniturilor înscrise în bugetul de stat sunt veniturile
fiscale şi cele nefiscale.
A. Veniturile fiscale sunt constituite din impozite directe şi indirecte. Impozitele
sunt principala sursă a veniturilor publice. Ele sunt o formă de prelevare la
dispoziţia statului, in mod obligatoriu, fără contraprestaţie directă şi cu titlu
nerambursabili, a unei părţi din venitul sau averea persoanelor fizice şi
juridice, pentru acoperirea cheltuielilor publice. Atributele esenţiale ale impozitelor
sunt: obligativitatea, nerambursabilitatea şi dreptul de urmărire în caz de neplată.
Partea din produsul intern brut prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitelor
indică nivelul general al fiscalităţii sau rata de presiune fiscală. care diferă de la
un stat la altul, de la circa 22% în Japonia până la peste 50% în Suedia, fiind mai redus
(sub 20%) în unele state în curs de dezvoltare ca Thailanda, Columbia sau Filipine.
Impozitele se pot clasifica după mai multe criterii . Cea mai importantă clasificare le
5
grupează, după modul cum afectează veniturile din care contribuabilii suportă plata lor,
în impozite directe şi impozite indirecte.
După cum le arată şi numele, impozitele directe se stabilesc în mod direct asupra
venitului subiectului impozabil, identificat în atenţia legiuitorului cu suportatorul acestor
sarcini, deşi în practică există posibilitatea transferării lor asupra altor persoane prin
repercusiune. Şi impozitele directe se pot clasifica în mai multe categorii, după diverse
criterii , dar astăzi sunt practicate îndeosebi impozitele pe venit, sub forma impozitelor
6
pe veniturile persoanelor fizice şi a celor pe veniturile persoanelor juridice. În ţara

noastră impozitele directe se prezintă ca impozite pe profit şi impozite pe salarii,
ponderea lor reprezentând circa 50% din totalul veniturilor bugetare.
Impozitele indirecte sunt denumite aşa deoarece, fiind incluse în preţurile
mărfurilor şi în tarifele serviciilor, sunt plătite indirect: consumatorul plăteşte
vânzătorului impozitul, odată cu preţul pentru marfa cumpărată, iar vânzătorul, la rândul
său, îl plăteşte statului. Spre deosebire de impozitele directe, care vizau existenţa
venitului sau averii, impozitele indirecte vizează cheltuirea sau utilizarea acestora. De
aceea ele se mai numesc şi impozite sau taxe de consum sau de cheltuială. Şi impozitele
indirecte pot cunoaşte mai multe forme, cele mai practicate fiind taxa pe valoarea
4
Scruton Roger, A., Dictionary of Political Thought, Pan Books in asociation with the Mac Millan Press, London,
1983, p.46.
5
Nechita, V.C. (ed.), Economie politică, vol.1, Editura Porto-Franco, Galati, 1992, p.281-285.
6
Vezi Nechita, V.C. (ed.), op.cit., p.282-283.
119
adăugată, introdusă şi în România începând cu anul 1993 (în locul impozitului pe
circulaţia mărfurilor), diverse alte accize sau taxe de consumaţie şi taxele vamale.
Acestea din urmă au mai puţin scopuri fiscale, fiind folosite îndeosebi pentru
reglementarea comerţului exterior şi în special a importurilor.
Modul de stabilire a mărimii impozitelor în funcţie de dimensiunea materiei
impozabile asupra căreia se percep defineşte sistemul de impunere, care cunoaşte
următoarele forme:
a) impunerea în cote fixe, practicată mai ales în perioada precapitalistă;
b) impunerea în cote procentuale, diferenţiată şi ea pe trei categorii:
- impunerea proporţională, în care cota de impozit este fixă, mărimea
impozitului fiind direct proporţională cu mărimea materiei impozabile, astfel încât rata
marginală a impunerii (i'), calculată ca raport între variaţia impozitului plătit (T) şi
variaţia venitului impozabil (Y), este egală cu rata medie a impunerii (i), calculată ca
raport între totalul impozitului plătit (T) şi totalul venitului impozabil (Y):
∆T T
=
∆Y Y
- impunerea progresivă, în care cotele de impozit cresc odată cu creşterea
materiei impozabile, aplicându-se fie asupra cuantumului total al acesteia - în cazul
impunerii progresive simple - fie pe tranşe - în cazul impunerii progresive alunecătoare
∆T T
pe tranşe, astfel încât > . În ţara noastră, impunerea în cazul impozitului pe salarii
∆Y Y
este progresivă alunecătoare pe tranşe, răspunzănd astfel principiului echităţii sau
justiţiei sociale.
- impunerea regresivă, în care cotele de impozit se reduc în raport cu
∆T T
creşterea materiei impozabile, astfel încât < . Întrucât, pe măsura creşterii
∆Y Y
veniturilor, partea destinată consumului este în scădere relativă (conform a ceea ce J.M.
Keynes numea "legea psihologică fundamentală"), impunerea în cazul impozitelor
indirecte este regresivă. Deci, cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât sarcina fiscală
suportată pe calea impozitelor indirecte este relativ mai mică. De aceea,
considerându-se că impozitele indirecte nu respectă principiile echităţii, deoarece
afectează mai mult persoanele cu venituri mici şi fixe, sindicatele şi partidele de stânga
militează pentru folosirea preponderentă a impozitelor directe, la stabilirea cărora se
poate lua în considerare situaţia plătitorului.
B) Veniturile nefiscale, reprezentate în bugetul de stat al României de venituri din
dividente la capitalul social al statului la societăţile comerciale, de vărsăminte din
profitul net al regiilor autonome, de varsăminte de la instituţiile publice şi de diverse alte
venituri, au o pondere foarte redusă în totalul veniturilor bugetului statului român. Sursa
care putea asigura creşterea substanţială a acestei ponderi, adică venituri din dividende
la capitalul social al statului la societăţile comerciale, a fost transferată Fondului
Proprietăţii de Stat, care a gestionat cele 70 procente din capitalul fostelor societăţi
comerciale de stat.
7.3.1.2. Cheltuielile publice înregistrate în bugetul de stat central din România

sunt efectuate pentru:
a) acţiuni social culturale (învăţământ; sănătate; cultură şi artă; asistenţă socială;
alocaţii şi alte ajutoare pentru copii; pensii, ajutoare şi îndemnizaţii), pentru care sunt
afectate circa 30% din totalul cheltuielilor;
b) gospodărie comunală şi locuinţe;
c) apărare naţională;
d) ordinea publică;
e) funcţionarea autorităţilor publice (preşedinţia ţării, autoritățile legislative,
judecătoreşti, executive şi alte autorităţi publice);
120
f) acţiuni economice (pentru cercetare ştiinţifică; industrie, agricultură, silvicultură,
ape şi mediu înconjurător; transporturi şi comunicaţii);
g) alte acţiuni;
h) transferuri din bugetul de stat spre bugetele locale;
i) dobânzi aferente datoriei publice, care înregistrează o tendinţă de creştere, odată
cu majorarea datoriei publice.
Finanţarea deficitului bugetar se poate realiza prin:
- emisiune monetară suplimentară, care are consecinţe inflaţioniste sigure,
deoarece afectează echilibrul macroeconomic dintre cantitatea de monedă aflată în
circulaţie şi volumul bunurilor şi serviciilor create şi aduse pe piaţă;
- împrumuturi publice (interne şi externe), care constituie surse neinflaţioniste,
dar nu pot fi folosite fără restricţii deoarece duc la creşterea datoriei publice şi, implicit,
a costurilor concretizate în dobânzile aferente acesteia. În plus, o creştere a cererii de
credite pentru finanţarea deficitului poate determina dezechilibrarea pieţei monetare şi
a capitalurilor, provocând astfel majorarea ratei dobânzii cu efecte negative asupra
creşterii economice;
- folosirea concomitentă a ambelor modalităţi.
Totalitatea sumelor împrumutate de stat, de unităţile administrative teritoriale, de
alte instituţii de drept public şi chiar de agenţii economici cu garanţia statului,
nerambursate la un moment dat, indiferent de data exigibilităţii lor (când devin
scadente), formează datoria publică. Pentru aprecierea dimensiunilor ei se folosesc
indicatori cum ar fi mărimea absolută a acesteia sau mărimea ei relativă, exprimată prin
datoria publică internă, externă sau totală pe locuitor sau prin raportul dintre datoria
publică şi venitul naţional (sau produsul naţional brut).
7.3.2. Politica bugetară şi cererea agregată. Multiplicatorii fiscali
Venitul naţional de echilibru se obţine atunci când oferta globală, reprezentată de

produsul naţional, este egalată de cererea agregată sau globală bazată pe veniturile
repartizate celor care au contribuit la obţinerea producţiei naţionale:
Y = C + I +G + H (7.1.)
Y = venitul naţional sau produsul naţional, care reprezintă de fapt oferta globală din
economie;
C = consumul global, care poate fi exprimat printr-o funcţie macroeconomică de
forma:
C = C0 + c ⋅ Yd (7.2.), unde:
C0 = reprezintă cheltuiala de consum autonomă, ca un minim necesar;

c = reprezintă înclinaţia marginală spre consum;
Yd = reprezintă venitul naţional disponibil, adică ceea ce obţin efectiv
consumatorii după deducerea impozitelor (T) şi încasarea aşa-numitelor plăţi de
transfer (sume repartizate din bugetul de stat unor categorii defavorizate ale
populaţiei, sub forma unor ajutoare sau îndemnizaţii sociale), pe care să le notăm
cu "P". ªi "plăţile de transfer" sunt o mărime autonomă, hotărâtă de guvern sau
puterea legiuitoare: P = P0.
Yd = Y − T + P , (7.3.)
I = cererea pentru investiţii pe care o putem considera o cheltuială autonomă: I = I 0;
121
G = cheltuielile guvernamentale, o mărime autonomă (G = G 0), care poate fi
modificată ca instrument al politicii bugetare;
H = exportul net (diferenţa între export şi import).
În aceste condiţii, ecuaţia 16.1. devine:
Y = C0 + c(Y − T0 + P0 ) + I 0 + G0 + H0 , (7.4.)
sau
1
Y= (C0 − c ⋅ T0 + c ⋅ P0 + I 0 + G0 + H0 ) , (7.5.)
1− c
Din ecuaţia 7.5. putem determina aşa-numiţii multiplicatori bugetari, coeficienţii

cu care se multiplică variaţia mărimilor bugetare (cheltuielile guvernamentale sub formă
de achiziţii de bunuri şi servicii, impozitele, "plăţile de transfer") pentru a afla variaţia
venitului naţional.
Astfel, multiplicatorul achiziţiilor sau cheltuielilor guvernamentale se determină
prin derivarea funcţiei 7.5. în raport cu G 0:
∂Y 1
= (7.6.)
∂G0 1 − c
Reprezentarea grafică a acestei intervenţii şi a efectelor ei este redată pe baza unui

exemplu ipotetic în figura 7.1.
Să presupunem că I0 = 150; C0 = 200; funcţia macroeconomică de consum este C
= C0 + 0,4Yd; G0 = 100; H0 = 70; T0 = 150; P0 = 50;
Rezultă că nivelul venitului naţional de echilibru este:
1 1
Y1 = (200 − 0,4 ⋅ 150 + 0,4 ⋅ 50 + 150 + 100 + 70) = ⋅ 480 = 800
1 − 0,4 0,6
În primul rând, se observă din grafic faptul că pentru a menţine stabil venitul
naţional de echilibru în condiţiile în care, din diverse motive, una din cheltuielile
122
autonome I0 sau H0 s-ar modifica, cheltuiala guvernamentală G 0 ar trebui să se
modifice în sens invers cu aceeaşi mărime cu care a variat I 0 sau H0, astfel încât nivelul
cererii agregate C+I0+G0+H0 să rămână neschimbat.
În al doilea rând, dacă vrem să constatăm grafic efectul unei modificări a cheltuielii
guvernamentale (de exemplu, a creşterii ei cu 80) asupra nivelului venitului naţional de
echilibru, vom trasa noua dreaptă a cererii agregate C + I 0 + G1 + H0 (în care G1 = G0
+ 80), a cărei intersecţie cu linia la 45 o indică, prin proiecţia sa pe abscisă, noul nivel al
venitului naţional de echilibru, Y 2. Diferenţa Y2 - Y1 pe grafic este 133 şi reprezintă
tocmai efectul majorării cheltuielii guvernamentale cu 80. Dacă folosim formula
multiplicatorului cheltuielii bugetare, într-adevăr:
1 1
∆Y = ⋅ ∆G = ⋅ 80 = 133,3
1− c 1 − 0,4
1
Deci multiplicatorul cheltuielii bugetare (MCB) este = 1,66 .
1 − 0,4
În al treilea rând, dacă economia se află într-o situaţie de sub-ocupare a
factorilor de producţie, adică dacă venitul de ocupare deplină sau produsul naţional
potenţial, Ye, este superior venitului naţional de echilibru, Y 1 (de exemplu Y e = 1000),
pentru a favoriza diminuarea şomajului prin creşterea cererii efective, guvernul poate
adopta o politică bugetară expansionistă, sporindu-şi cheltuielile cu până la
Ye − Y1 1000 − 800 200
= = = 120,4 , când venitul naţional de echilibru ar coincide cu venitul
MCB 1,66 1,66
naţional de ocupare deplină.
Dimpotrivă, dacă economia s-ar afla într-o situaţie de supra-ocupare, adică dacă
venitul de ocupare deplină, Y e, ar fi inferior celui de echilibru (de exemplu, Y e = 700),
situaţie care generează tensiuni inflaţioniste, guvernul, pentru a tempera inflaţia, poate
acţiona printr-o politică bugetară deflaţionistă, diminuându-şi cheltuielile cu cel puţin :
Y1 − Y0 800 − 700
∆G = = = 60,2 ,
MCB 1,66
ceea ce ar diminua cererea agregată astfel încât dreapta C + I 0 + G1+ H0 ar ajunge sub
dreapta C + I0 + G0 + H0, intersectând "linia la 45 o" în punctul căruia îi corespunde pe
abscisă venitul naţional de ocupare deplină egal cu 700.
Desigur, această prezentare grafică şi numerică are un caracter strict didactic,
pentru înţelegerea mai uşoară a mecanismelor intervenţiei. Să nu uităm însă concluzia
expusă mai sus, că politica fiscală acţionează mai bine în teorie decât în practică.
Se observă că multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale este egal cu
multiplicatorul oricărei alte variabile autonome: consumul, investiţia sau exportul net.
De aici rezultă că, pentru a menţine stabilă mărimea cererii agregate, guvernul trebuie
să-şi mărească sau să-şi diminueze cheltuielile cu aceeaşi sumă cu care s-a diminuat
sau s-a mărit vreo altă variabilă autonomă dintre cele enumerate mai sus. În practică,
această manevră nu este atât de facilă datorită timpului necesar pentru a o efectua. De
aceea, modificarea cheltuielilor guvernamentale nu este un instrument de
macrostabilitate atât de eficient cum pare la prima vedere.
• Multiplicatorul "plăţilor de transfer" se determină prin derivarea funcţiei 16.5.
în raport cu P0:
∂Y c
= (7.7.)
∂P0 1 − c
123
Deoarece c<1, multiplicatorul "plăţilor de transfer" este mai mic decât
multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale. O modificare in "plăţile de transfer"
influenţează cererea agregată prin modificarea venitului disponibil, a cărui parte
destinată cheltuielilor de consum este în funcţie de înclinaţia marginală spre consum
(spre cumpărarea de bunuri). De aceea, influenţa variaţiei acestei mărimi este mai mică
decât influenţa variaţiei cheltuielilor guvernamentale, incluse în totalitate în cererea
agregată.
Astfel, dacă vom continua exemplul numeric şi grafic prezentat la multiplicatorul
cheltuielii bugetare, presupunând că plăţile de transfer se dublează, efectul asupra
nivelului venitului naţional de echilibru va fi:
c 0,4
∆Y = ⋅ ∆P = ⋅ 50 = 0,66 ⋅ 50 = 33
1− c 1 − 0,4
Deci multiplicatorul plăţilor de transfer (MP t) este 0,66, sensibil inferior multiplicatorului
cheltuielilor bugetare, care era 1,66. Efectul intervenţiei guvernului pe această cale se
transmite asupra nivelului venitului naţional prin intermediul cheltuielilor de consum
care nu vor fi însă majorate decât cu cP la o creştere a plăţilor de transfer cu P. Grafic,
dreapta C = C0 + cYd se va deplasa paralel cu ea însăşi, în sus, cu 0,4  50 = 20, ceea
ce va determina deplasarea în acelaşi sens şi cu aceeaşi mărime şi a dreptei C + I 0 + G0
+ H0, care va intersecta "linia la 45 o" în punctul căruia îi corespunde pe abscisă venitul
naţional de 800 + 33 = 833. Din acelaşi motiv, al timpului necesar luării de către guvern
a deciziei de a modifica, şi folosirea acestui instrument de politică bugetară nu este atât
de eficientă.
• Multiplicatorul impozitelor sau multiplicatorul fiscal se determină prin
derivarea funcţiei 16.5. în raport cu T 0:
∂Y c
=− (7.8.)
∂T0 1− c
Se observă că efectul variaţiei mărimii impozitelor asupra nivelului venitului naţional

de echilibru este exact invers faţă de cel al variaţiei "plăţilor de transfer". Într-adevăr, o
diminuare a impozitelor cu o anumită sumă, T0, măreşte venitul disponibil cu aceeaşi
1
sumă, dar cererea agregată se va mări cu multiplul din cT0. Deci multiplicatorul
1− c
fiscal este coeficientul cu care trebuie multiplicată modificarea impozitului pentru a afla
modificarea în sens invers pe care o determină în nivelul venitului naţional de echilibru.
Dacă presupunem, de exemplu, că suma totală a impozitelor se reduce cu 50 miliarde
u.m., iar înclinaţia marginală spre consum este de 0,4, sporul de venit naţional generat
0,4
de această măsură de politică fiscală este de ⋅ 50 = 0,66 ⋅ 50 = 33 (miliarde u.m.).
1 − 0,4
Multiplicatorul fiscal este egal cu 0,66. Într-adevăr, prin reducerea impozitelor prelevate
de către stat sporeşte partea din venit rămasă la dispoziţia agenţilor economici, ceea ce
le permite să mărească cheltuielile şi pentru consum, pentru investiţii, adică cererea
agregată, astfel încât, prin efectele de antrenare, se ajunge la un spor al venitului
naţional concomitent cu creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi a
cheltuielilor de consum.
• Multiplicatorul bugetului echilibrat acţionează atunci când o modificare a
cheltuielilor guvernamentale pentru achiziţii de bunuri şi servicii este însoţită de o
modificare de aceeaşi mărime şi sens a impozitelor prelevate, astfel încât deficitul sau
124
excedentul bugetar rămâne neschimbat. În acest caz, multiplicatorul va fi suma
multiplicatorului cheltuielilor bugetare şi multiplicatorului fiscal:
Deci:
1 −c 1 − c
multiplicatorul bugetului echilibrat = + = =1
1− c 1− c 1− c
Aceasta înseamnă că o creştere echilibrată a bugetului determină o creştere a
venitului naţional egală cu creşterea bugetului.
Dacă, de exemplu, cheltuielile guvernamentale sunt majorate cu 150 miliarde,
concomitent impozitele mărindu-se şi ele cu aceeaşi sumă (pentru a nu dezechilibra
bugetul), efectul pe planul activităţii economice concretizat în modificarea venitului
naţional va fi (presupunem că c = 0,4):
- ca urmare a creşterii impozitelor:
−c −0,4
∆YT = ⋅ ∆T = ⋅ 150 = −100 (miliarde)
1− c 1 − 0,4
- ca urmare a creşterii cheltuielilor guvernamentale:
1 −0,4
∆YG = ⋅ ∆G = ⋅ 150 = +250 (miliarde)
1− c 1 − 0,4
efectul combinat = -100 + 250 = 150, egal cu creşterea echilibrată a bugetului.
TA 7.3:
1. Care sunt principalele surse ale veniturilor bugetare?
2. Cm se determină multiplicatorii fiscali?
Răspuns
7.4. Politica monetară
Politica monetară se poate defini ca fiind acţiunea exercitată de către

autorităţile monetare (Banca Centrală şi uneori Trezoreria) asupra masei
monetare şi a anumitor active financiare în vederea orientării economiei pe
termen scurt sau mediu . 7
7.4.1. Obiectivele politicii monetare
Pentru atingerea multiplului obiectiv denumit "careul magic" şi rămas de referinţă

pentru politica economică generală - creştere economică, şomaj scăzut, stabilitatea
preţurilor (inflaţie redusă) şi echilibru extern - politicii monetare îi revine un rol deosebit,
poate cel mai important între toate celelalte componente ale angrenajului implicării
statului în economie. Cele patru vârfuri ale "careului magic" sunt de fapt şi obiective ale
7
Nême, J., Nême, C., Politiques Economiques Comparées, Presses Universitaires de France, 2e édition mise à jour, 1989,
Paris, p.392
125
politicii monetare - primele trei pe plan intern, iar al patrulea cu acţiune atât pe plan
intern cât şi pe cel extern.
În esenţă, politica monetară se realizează prin acţiuni asupra a trei obiective
intermediare: masa monetară, rata dobânzii şi cursul de schimb . 8
7.4.2. Instrumentele politicii monetare
Pentru dirijarea sistemului monetar în direcţia realizării obiectivelor politicii

monetare, banca centrală în economia contemporană are la dispoziţie trei instrumente
clasice: manevrarea ratei rescontului sau politica de rescont, operaţiunile "open
market" şi variaţiile cotelor rezervelor obligatorii. Alte instrumente, ca încadrarea
creditului bancar şi altor surse de finanţare, controalele administrative asupra ratelor
dobânzii, selectivitatea creditului şi controlul operaţiunilor cu străinătatea, au început să
fie abandonate în practica politicii monetare a ţărilor occidentale începând cu anii '80.
7.4.2.1. Manevrarea taxei rescontului

Manevrarea taxei rescontului a fost considerată ca piesă dominantă a politicii
monetare datorită dublului său efect: asupra volumului creditului ce se putea acorda în
economie, deci asupra mărimii masei monetare dacă avem în vedere funcţia de
emisiune a creditului, şi asupra costului creditului, adică ratei dobânzii.
Scontarea reprezintă operaţiunea prin care o bancă varsă deţinătorului
unui efect de comerţ (trată, bilet la ordin etc.) valoarea acestuia înainte de
scadenţă, după ce a scăzut dobânda aferentă pentru perioada cuprinsă între
momentul preluării efectului de comerţ şi momentul scadenţei lui. Această
dobândă scăzută reprezintă taxa scontului, a cărei mărime se află sub influenţa taxei
rescontului.
Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin care banca de emisiune
achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ deja scontate de acestea,
monetizându-le la o valoare diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont,
calculate pentru durata creditării băncii comerciale, adică până la scadenţă efectului de
comerţ preluat (în general mai puţin de trei luni).
Taxa rescontului poate fi deci definită ca rată a dobânzii de bază a Băncii
Centrale aplicată la cumpărarea înainte de scadenţă a unui efect de comerţ de
la o bancă comercială (care l-a scontat deja clientului său), ea fiind dedusă din
valoarea nominală a efectului de comerţ respectiv.
Este evident faptul ca nivelul taxei de rescont influenţează în mod direct taxa
scontului, adică preţul la care băncile vând o parte din lichidităţi deţinătorilor de efecte
de comerţ, Acesta din urmă va fi mereu superior taxei de rescont. Banca Centrală
fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de impulsurile pe care doreşte să le imprime
pieţei monetare şi, prin intermediul acesteia, economiei. Atunci când intenţionează să
relaxeze creditul, reduce rata de rescont, ieftinindu-l. Dimpotrivă, atunci când doreşte să
tempereze activitatea economică, măreşte nivelul ratei de rescont, scumpind creditul.
Deşi prin efectele sale cantitative şi valorice politica rescontului pare a fi foarte
eficace, există o serie de factori care-i diminuează eficacitatea ei ca instrument de
control al lichidităţii bancare : în primul rând, banca centrală nu-l poate folosi decât în
9
măsura în care băncile comerciale au nevoie de refinanţare; în al doilea rând, banca

centrală nu are întotdeauna puterea de a stabili un nivel al taxei de rescont care să
descurajeze efectiv o cerere excesivă de credite, mai ales într-o perioadă cu o inflaţie în
creştere, când elasticitatea cererii de credite faţă de cost (de rata dobânzii) este foarte
redusă; în al treilea rând, în ţările occidentale, dacă se măreşte costul creditului intern
prin intermediul ratei de rescont, necesarul de refinanţare al băncilor comerciale la
8
Turliuc, V., Cocriş, V., Monedă şi Credit, Editura Ankarom, 1997, p.372-373.
9
Cerna, S., Sistemul monetar şi politica monetară, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.99-102.
126
banca centrală se poate diminua deoarece dobânzile ridicate vor atrage capitalurile
flotante internaţionale. Astfel băncile comerciale nu vor fi obligate să apeleze la banca
centrală, efectul ratei ridicate a rescontului devenind foarte slab sau chiar nul.
Pentru a-i spori eficacitatea, în ţările dezvoltate politica de rescont se realizează cu
plafoane multiple şi elastice şi cu taxe diferenţiate.
7.4.2.2. Politica de "open - market"

Ca şi manipularea ratei de rescont, politica de "open market" este de origine
britanică. Ea reprezintă însă instrumentul esenţial al politicii monetare americane.
Intervenţiile Băncii Centrale pe "open market" constau în vânzarea sau cumpărarea
pe piaţa monetară, către sau de la celelalte bănci, a unor efecte publice sau private,
demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă atunci când le vinde,
sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică permiţând pătrunderea monedei băncii centrale
în schimbul titlurilor, atunci când le cumpără. În felul acesta se modifică structura masei
monetare din circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii.
Şi politica de "open market" are un dublu efect - cantitativ şi de preţ: când Banca
Centrală vinde titluri reduce cantitatea de monedă legală pe piaţa monetară şi provoacă
scăderea preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate, în timp ce atunci când cumpără
titluri de pe piaţa monetară efectele sunt inverse (creşte cantitatea de monedă legală şi
se majorează cursul titlurilor). Supunându-se mecanismelor pieţei, politica de "open
market" este mai eficace decât manevrarea taxei de rescont. Totuşi, funcţionarea sa
presupune un anumit volum de titluri negociabile.
Combinată cu politica de rescont, politica de "open market" contribuie la
elasticizarea acesteia şi la potenţarea lor reciprocă. Tendinţa generală este de creştere a
volumului şi de diversificare a structurii de titluri negociabile, ceea ce determină
extinderea pieţei monetare şi creşterea volumului operaţiunilor de "open market".
7.4.2.3. Variaţia cotei rezervelor obligatorii

Politica rezervelor obligatorii constă în obligația pe care o impune banca centrală
băncilor comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din
disponibilităţile atrase din economie. Această măsură are, pe de o parte, un caracter
prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale, iar pe de altă parte,
diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi, implicit, capacitatea lor de a crea
monedă prin credit. Introdusă pentru prima dată în SUA, în anul 1913, această politică
s-a generalizat după al doilea război mondial în aproape toate ţările industrializate.
Variaţia cotei rezervelor obligatorii este foarte eficace deoarece afectează direct
multiplicatorul creditului, poate fi practicată sub forma cotelor diferenţiate în funcţie de
structura masei monetare, dând rezultate bune atât în economiile în care există bilete
de bancă într-o proporţie mare, cât şi în cele în care predomină moneda scripturală.
În ce constă mecanismul de influenţare a masei monetare pe această cale? Variaţia
masei monetare este:
1
∆M = ∆E ⋅ , în care:
r + b − r ⋅b
∆M = cantitatea de monedă nou creată
∆E = volumul rezervelor lichide excedentare (care pot fi acordate sub formă de credite)
r = rata sau cota sau coeficientul rezervelor obligatorii
b = preferinţa pentru monedă scripturală (gradul de rămânere a fondurilor în sistemul
bancar).
1
K= este multiplicatorul creditului.
r + b − r ⋅b
127
Să presupunem că bilanţul consolidat al sistemului bancar comercial este : *
ACTIV PASIV
- Rezerve obligatorii: 500 mil.u.m.
- Rezerve excedentare: 200 mil.u.m. - Depozite: 2500 mil.u.m.
- Credite diverse: 1800 mil.u.m.
TOTAL: 2500 mil.u.m. TOTAL: 2500 mil.u.m.
500
Deci cota rezervelor obligatorii este ⋅ 100 = 20% sau 0,2. Dacă mai presupunem
2500
că preferinţa pentru monedă scripturală si, respectiv, pentru numerar este b = 0,375 şi
rămâne constantă, creaţia potenţială de monedă este:
1 1
∆M = 200 ⋅ = 200 ⋅ = 200 ⋅ 2 = 400 mil.u.m. Multiplicatorul
0,2 + 0,375 − 0,2 ⋅ 0,375 0,5
creditului în acest caz este K = 2.
Dacă rata rezervelor obligatorii se reduce de la 20% la 12%, bilanţul consolidat al
sistemului bancar comercial devine:
ACTIV PASIV
Creaţia potenţială de monedă devine:
1 1
∆M = 400 ⋅ = 400 ⋅ = 400 ⋅ 2,22 = 888mil.u. m.
0,12 + 0,375 − 0,12 ⋅ 0,375 0,45
Deci, multiplicatorul creditului a devenit 2,22, iar potenţialul de creditare şi, implicit,
de creaţie monetară devine mai mult decât dublu. Aceasta datorită faptului că reducerea
cotei rezervelor obligatorii de la 0,2 la 0,12 a acţionat asupra ambilor factori ai creaţiei
monetare: atât asupra multiplicatorului creditului, care a crescut de la k = 2 la k = 2,22,
adică nu prea mult, cât şi asupra bazei multiplicante (E, adică rezervele excedentare),
pe care însă a influenţat-o mult mai puternic: a dublat-o.
Din acest exemplu rezultă efectul cantitativ deosebit de puternic al politicii
rezervelor obligatorii, motiv pentru care banca centrală trebuie să o utilizeze cu
prudenţă. Este evident că ridicarea ratei rezervelor obligatorii are un efect deflaţionist, în
timp ce reducerea ei are un efect invers, inflaţionist.
În ţările dezvoltate, adeseori politica rezervelor obligatorii este asociată pe termen
scurt operaţiunilor pe "open market", exercitând o influenţă mai regulată.
TA 7.4 :
1. Care sunt instrumentele politicii monetare ?
2. În ce constă politica de open market ?
Răspuns
*
Exemplul este redat după Cerna, S., op.cit., p.114-115.
128
7.5. Folosirea modelului IS - LM în analiza efectelor politicilor bugetare şi
monetare asupra economiei reale
7.5.1. Conţinutul modelului IS - LM
Modelul IS - LM permite prezentarea grafică a manierei în care se realizează

echilibrul în mod simultan pe piaţa bunurilor si pe piaţa monetară, cele două pieţe -
cheie prin intermediul cărora operează politica monetară şi cea fiscală.
În esenţă, modelul exprimă relaţia între mărimea venitului naţional şi nivelul ratelor
dobânzii. Nivelul ratei dobânzii (d') este reprezentat pe axa verticală (ordonată), iar
mărimea venitului naţional (Y) pe axa orizontală (abscisă), ca în figura 7.4.
Curba IS exprimă echilibrul pe piaţa bunurilor, fiind constituită din mulţimea

punctelor reprezentând toate combinaţiile (d', Y) pentru care investiţiile (I) egalează
economiile (S). Se ştie că atunci când nivelul ratei dobânzii creşte, volumul investiţiilor
scade, în timp ce economiile cresc. În consecinţă, mărimea venitului naţional scade. Deci
între nivelul ratei dobânzii şi mărimea venitului naţional există o relaţie inversă. "Y" este
funcţie descrescătoare de "d'". Panta curbei IS este descrescătoare. O modificare a
nivelului ratei dobânzii provoacă o deplasare de-a lungul curbei IS. În schimb, orice
modificare în mărimea venitului naţional, alta decât cea datorată influenţei schimbării
ratei dobânzii, va determina, o deplasare a întregii curbe IS: spre dreapta, dacă se
măreşte venitul naţional, şi spre stânga, dacă se micşorează venitul naţional. (O
modificare în mărimea venitului naţional s-ar putea datora, de exemplu, variaţiei
cheltuielilor guvernamentale, aşa cum am văzut în paragraful 7.3.2.1.).
Curba LM evidenţiază echilibrul pe piaţa monetară. Ea este constituită din mulţimea
punctelor reprezentând toate combinaţiile (d', Y) pentru care cererea de bani (L)
egalează oferta de bani (M). De această dată, între venitul naţional şi rata dobânzii
există o relaţie pozitivă: cu cât venitul naţional sau producţia natională este mai mare,
cu atât cererea de bani va creşte, astfel încât rata dobânzii de echilibru pe piaţa
monetară va fi şi ea mai mare. Ca urmare, panta curbei LM va fi crescătoare. O creştere
a venitului naţional va determina o deplasare de-a lungul curbei LM. Orice
modificare în cererea sau oferta de bani alta decât cea determinată de o variaţie a
venitului naţional, va determina o deplasare a întregii curbe LM.
Echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi pe piaţa monetară, adică obţinerea
concomitentă a venitului naţional de echilibru pe piaţa bunurilor şi a ratei dobânzii de
echilibru pe piaţa monetară se realizează în punctul de intersecţie al celor două curbe, E,
căruia îi corespunde, pe abscisă, venitul naţional de echilibru, Y e, iar pe ordonată, rata
dobânzii de echilibru, d e (vezi figura 7.4.).
Ce s-ar întâmpla dacă aceste două pieţe nu ar fi simultan în echilibru? Cum s -ar
putea ajunge la echilibru în acest caz? Pentru a înţelege acest mecanism, să
129
presupunem că nivelul venitului naţional ar fi inferior celui de echilibru, adică Y 1. Un
venit naţional (respectiv o producţie naţională) mai scăzut va determina o cerere de
monedă (în special de tranzacţii) mai redusă, care va conduce la o rată a dobânzii de
echilibru d1 (corespunzătoare punctului A de pe curba LM). La această rată a dobânzii, pe
piaţa bunurilor (adica pe curba IS) nivelul investiţiilor, mai ridicat, va genera un venit
naţional Y2 (corespunzător punctului B de pe curba IS). Deci venitul naţional creşte. Or,
odată cu creşterea venitului, creşte şi cererea de monedă pe piaţa monetară, provocând
o deplasare în sus pe curba LM, din punctul A spre E, care va ridica şi rata dobânzii.
Crescând rata dobânzii, scade nivelul dorit al investiţiilor, creşte nivelul dorit al
economiilor, iar, în consecinţă, venitul naţional de echilibru se reduce pe măsură ce
punctul B de pe curba IS se deplasează în sus. În momentul în care rata dobânzii ajunge
la de, mărimea corespunzătoare a venitului naţional devine nivelul de echilibru, ambele
pieţe restabilindu-şi concomitent echilibrul.
7.5.2. Analiza efectelor politicilor bugetare şi monetare cu ajutorul

modelului IS - LM
Să presupunem că economia este în recesiune, iar guvernul doreşte să intervină

pentru a provoca ridicarea nivelului venitului naţional, fie numai printr-o politică
bugetară expansionistă, fie numai printr-o politică monetară expansionistă, fie prin
folosirea concomitentă a ambelor politici, aşa cum se prezintă în fig.7.5.
În diagrama 7.5.(a) se observă faptul că o creştere a cheltuielilor guvernamentale

(G) sau o reducere a impozitelor (T), fără o majorare a ofertei de moneda, determină o
deplasare a curbei IS spre dreapta, ceea ce va determina, într-adevăr, o creştere a
venitului naţional de la Y1 la Y2, dar şi o ridicare a ratei dobânzii de la d' 1 la d' 2, cu
efectele sale inverse, care nu vor întârzia să apară, trăgând din nou în jos producţia
naţională şi, implicit, venitul naţional.
În diagrama 7.5.(b) se observă efectele folosirii unei politici monetare expansioniste.
Creşterea ofertei de monedă deplasează curba LM 1 spre dreapta, în poziţia LM2, care va
avea ca efect reducerea ratei dobânzii de la d' 1 la d' 3. Aceasta va determina încurajarea
investiţiilor şi, în consecinţă, creşterea venitului naţional de la Y 1 la Y3. Mecanismul,
desigur, continuă, dar efectele inverse, negative nu apar la fel de repede ca în cazul
anterior. (Creşterea venitului naţional generează sporirea cererii de monedă de
tranzacţii, care va provoca, la rându-i, ridicarea ratei dobânzii, pentru ca apoi aceasta
din urmă să determine descurajarea investiţiilor şi tendinţa de reducere a venitului
naţional).
130
Diagrama 7.5.(c) evidenţiază efectele folosirii concomitente a politicii bugetare şi a
celei monetare. Aceasta ar însemna ca statul să-şi mărească cheltuielile sale publice sau
să reducă impozitele pe seama creşterii ofertei de moneda. Se observă că venitul
naţional ar creşte de la Y 1 la Y4 mai mult decât în fiecare din cazurile anterioare, fără a
se modifica nivelul ratei dobânzii, deci fără a genera acele efecte inverse negative.
Din prezentarea grafică de mai sus ne putem da seama că eficacitatea fiecăreia
dintre cele două politici depinde de panta celor două drepte. Astfel, politica fiscală
expansionistă este cu atât mai eficace cu cât curba LM este mai domoală iar curba IS
este mai abruptă. Dacă panta curbei LM este mai mică, mişcarea spre dreapta a curbei
IS va provoca o creştere mai redusă a ratei dobânzii şi, deci, efecte inverse negative mai
slabe. În acelaşi timp, dacă panta curbei IS este mare, creşterea ratei dobânzii provoacă
o diminuare slabă a investiţiilor şi, implicit, a venitului naţional.
Dimpotrivă, politica monetară expansionistă este mai eficace atunci când panta
curbei LM este accentuată iar cea a curbei IS este mai redusă, deoarece când LM este
abruptă, o mişcare spre dreapta a sa determină o scădere apreciabilă a ratei dobânzii,
cu efectele sale pozitive asupra venitului naţional, iar când IS este mai domoală,
scăderea ratei dobânzii determină o creştere mai rapidă a investiţiilor şi, deci, a nivelului
Conform concluziilor desprinse din analiza acestui model, cele două politici vor fi
mai eficace dacă sunt aplicate concomitent, ca în diagrama 7.5.(c).
TA 7.5 :
1. Explicaţi modelul IS-LM.
2. Analizaţi efectele politicilor bugetare şi monetare cu ajutorul modelului IS-LM
Răspuns
1. Care este rolul statului în economie?

2. Cum se poate promova prin intervenţia statului echitatea repartiţiei veniturilor?
3. Prezentaţi rolul statului în asigurarea creşterii macroeconomice şi a stabilităţii.
4. Care este conţinutul politicii economice?
5. Conţinutul politicii bugetare.
6. Care este conţinutul bugetului de stat?
7. Prezentaţi tipurile de impozite.
8. Care sunt tipurile de impunere?
9. Prezentaţi structura funcţională a cheltuielilor publice.
10. Cum se finanţează deficitul bugetar?
11. Ce este datoria publică?
12. Cum se influenţează cererea agregată prin intermediul politicii bugetare;
multiplicatorii bugetari?
13. Care sunt instrumentele de politică monetară?
131
7.7 Teste
1. Într-o economie modernă statul îndeplineşte următoarele funcţii

esenţiale:
a) alocarea resurselor;
b) ameliorarea repartiţiei veniturilor;
c) stabilizarea economiei;
d) controlul preţurilor.
2. Statul este o prezenţă incontestabilă în economiile moderne

contemporane prin:
a) ansamblul acţiunilor guvernului ca producător, regulator şi susţinător al
sectorului privat;
b) funcţiile sale de redistribuire a bogăţiei;
c) rolul său pe piaţa monetară şi a creditului de a fixa nivelul ratei dobânzii;
d) rolul său pe piaţa bunurilor şi serviciilor de a fixa cele mai bune niveluri
ale preţurilor.
3. Reducerea inegalităţilor existente în distribuirea veniturilor într-o

societate democratică se poate realiza prin:
a) folosirea instrumentului numit şi "impozit negativ";
b) sistemul de impozite proporţionale asupra veniturilor;
c) sistemul de plăţi de transfer;
d) sistemul de impozite regresive asupra veniturilor.
4. Plăţile de transfer reprezintă:

a) un impozit negativ;
b) o modalitate de compensare acordată persoanelor cu venituri
insuficiente;
c) un instrument al redistribuirii veniturilor;
d) o cheltuială ineficientă, fără justificare economică, pentru bugetul de stat.
5. Pentru promovarea echităţii repartiţiei veniturilor statul foloseşte:

a) sistemul proporţional de impozite;
b) "impozitul negativ";
c) sistemul progresiv de impozitare;
d) stabilirea preţurilor produselor pe cale administrativă.
6. Impozitele directe:
a) vizează cheltuirea venitului;
b) se mai numesc şi taxe de consum;
c) îmbracă forma impozitelor pe venit;
d) în ţara noastră se prezintă ca impozite pe profit şi pe salarii.
7. Atunci când doreşte să tempereze activitatea economică, Banca

Centrală:
a) măreşte nivelul ratei de rescont;
b) scumpeşte creditul;
c) relaxează creditul;
d) fixează nivelul ratei de rescont în funcţie de impulsurile pe care doreşte
să le imprime pieţei monetare.
8. Prin politica de "open market", atunci când Banca Centrală cumpără

titluri de pe piaţa financiară:
a) reduce cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
132
b) majorează cursul acestora;
c) creşte cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
d) diminuează resursele de creditare ale băncilor comerciale.
9. Dacă venitul naţional creşte, rata dobânzii rămânând constantă, atunci

în modelul IS-LM vom avea:
a) o deplasare în sus pe curba IS;
b) o deplasare în jos pe curba IS;
c) o deplasare spre dreapta a curbei IS;
d) o deplasare spre stânga a curbei IS.
10. În modelul IS-LM, folosind politica monetară, se obţine:

a) o deplasare spre dreapta a curbei LM;
b) o deplasare spre stânga a curbei LM;
c) o deplasare în sus pe curba IS;
d) o scădere a venitului naţional.

1. Dacă atunci când venitul impozabil creşte de la 20.000 u.m. la 25.000

u.m., impozitul pe venit creşte şi el, de la 1600 u.m. la 2000 u.m., avem de-a
face cu o impunere:
a) în cote fixe;
b) în cote variabile;
c) progresivă;
d) proporţională.
Rezolvare
T
i= , unde: i = rata medie a impunerii; T = impozit plătit; Y = venitul impozabil;
Y
∆T
i '+ , unde i” = rata marginală a impunerii ; ∆T = variaţia impozitului plătit ;
∆Y
∆Y= variaţia venitului impozabil ;
400 1600
= → 0,8 = 0,8
5000 20000
400 20000
= → 0,8 = 0,8
5000 25000
2. La nivelul unei economii naţionale se cunosc următoarele: funcţia

macroeconomică de consum este C = 5000 + 0,8Y d; volumul total al impozitelor
este de 8000; totalul "plăţilor de transfer" este de 1200; investiţiile autonome
se ridică la 2000; cheltuielile guvernamentale reprezintă 6000. Dacă se reduc
impozitele cu 25%, venitul naţional de echilibru:
a) se majorează cu 8000;
b) se reduce cu 8000;
c) devine egal cu 45.800;
d) devine egal cu 29.800.
133
Rezolvare
Y = C + I 0 + Go ; Yd = Y − To + Po
Yo = 5000 + 0,8Yo − 0,8To + 0,8 Po + I o + Go
0,2Yo = 5000 − 6400 + 960 + 2000 + 600 → Yo = 37800
c 0,8
∆Y = − ∆T = − ⋅ ( −2000) = 8000
1−c 0,2
T1 = 0,75To = 0,75 ⋅ 8000 = 6000
∆T = 6000 − 8000 = −2000
Y1 = Yo + ∆Y = 37800 + 8000 = 45800
1. La nivelul unei economii naţionale, în momentul t 0 există următoarea

situaţie: consumul total final privat minim necesar este egal cu 4000 u.m.;
cheltuielile guvernamentale reprezintă o mărime autonomă egală cu 1500
u.m.; investiţiile totale private din economie reprezintă 2000 u.m.; volumul
total al impozitelor prevăzute în bugetul de stat aprobat se ridică la 2500 u.m.;
iar plăţile de transfer aprobate prin buget însumează 800 u.m.. Volumul total
al exporturilor este de 3000 u.m., în condiţiile unui deficit al balanţei
comerciale de 400 u.m.. Funcţia macroeconomică de consum privat este de
forma C = C0 + 0,8Yd. Dacă un climat economic nefavorabil determină
reducerea investiţiilor totale private cu 25%, restabilirea echilibrului venitului
naţional la nivelul iniţial se poate realiza prin una din următoarele căi:
a) cheltuielile guvernamentale trebuie să se majoreze cu 500 u.m.;
b) impozitele trebuie sa scadă cu 700 u.m.;
c) plăţile de transfer trebuie să se majoreze cu 625 u.m.;
d) cheltuielile guvernamentale trebuie să se majoreze cu 2500 u.m.; concomitent cu
creşterea de aceeaşi mărime a impozitelor, pentru a menţine bugetul echilibrat.
2. Dacă, atunci când venitul impozabil creşte de la 80.000 u.m. la 100.000

u.m., impozitul pe venit creşte şi el, de la 12.000 u.m. la 20.000 u.m., avem de-
a face cu o impunere:
a) în cote variabile;
b) progresivă;
c) regresivă;
d) proporţională.

macroeconomică de consum este C = 2000 + 0,7Y d; volumul total al impozitelor
se ridică la 1000; cheltuielile guvernamentale reprezintă 2500. Dacă se
majorează "plăţile de transfer" cu 210 venitul naţional de echilibru:
a) se reduce cu 490;
b) creşte cu 490;
134
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8: CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Obiective de studiu

- cunoaşterea conceptelor de creştere şi dezvoltare economică;
- identificarea factorilor de creştere economică;
- cunoaşterea tipurilor de creştere economică;
- informaţii despre fluctuaţiile activităţii economice şi tipurile de cicluri economice.
Timp de lucru
- 2h
Teme de verificare
TA 8.1 Conceptele de creştere şi dezvoltare economică.

TA 8.2 Factorii creşterii economice.
TA 8.3 Ciclul economic
8.1. Creştere şi dezvoltare: delimitări conceptuale
În sens restrâns, creşterea economică exprimă mărirea reală a unui indicator

economic agregat, precum produsul naţional brut sau produsul intern brut, pe total sau
pe locuitor, într-un anumit spaţiu economic şi într-o anumită perioadă de timp. În sens
larg, creşterea economică reprezintă ansamblul transformărilor cantitative, calitative şi
structurale ce se produc în cadrul vieţii economice într-un spaţiu şi o perioadă de timp
dată, ce imprimă indicatorilor agregaţi o tendinţă ascendentă.
Conceptul de dezvoltare economică evidenţiază ansamblul transformărilor
cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale precum şi în modul de
gândire şi de comportament economic al oamenilor.
Dezvoltarea economică implică creşterea economică, între cele două procese fiind o
relaţie de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere
economica, dar nu orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică.
Reprezintă o dezvoltare economică numai acea creştere economică însoţită de
modificări ale structurilor economice, politice şi sociale, ale mediului de viaţă şi calităţii
vieţii şi a conştiinţei umane.
Între cele două concepte există asemănări şi deosebiri.
Dintre asemănări amintim:
135
a) ambele exprimă o acţiune şi un proces continuu, cu efecte de antrenare în cadrul
economiei, având drept efect creşterea rezultatelor obţinute;
b) înfăptuirea atât a creşterii cât şi a dezvoltării economice presupune alocarea şi
utilizarea de resurse economice şi sporirea eficienţei economice;
c) ambele au aceeaşi finalitate, ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii.
Aceste trăsături comune exprimă unitatea şi intercondiţionarea reciprocă a acestor
procese. Dar, între ele există şi deosebiri:
• în timp ce creşterea economica vizează în special latura cantitativă a
activităţii economice în sensul sporirii produsului naţional pe total şi pe
locuitor, dezvoltarea economică are o sferă de cuprindere mai mare,
evidenţiind şi modificările calitative ale structurilor economice şi sociale;
• relaţia dintre creştere şi dezvoltare economică este ca de la parte la întreg;
• în timp ce teoria creşterii economice explică factorii determinanţi ai acesteia
şi tipurile de creştere rezultate, teoria dezvoltării economice analizează
cauzele întârzierii economice, ale ritmurilor diferite ale creşterii economice
între ţări, efectuează analize comparative între economiile naţionale şi ale
politicilor economice ce pot contribui la dezvoltarea lor.
Creşterea economică poate fi delimitată şi faţă de progresul economic sau progresul

social. Progresul economic reprezintă procesul de evoluţie a unei economii naţionale
de la inferior la superior, având ca esenţă ameliorarea performanţelor globale ale
funcţionării acesteia, concretizate în atingerea unor niveluri înalte de dezvoltare
reflectate în calitatea vieţii populaţiei şi nivelul de civilizaţie atins. El are o determinare,
în special, calitativă, evidenţiind maturizarea sistemului economic în ansamblul său şi
creşterea potenţialului său de autoîntreţinere a evoluţiei ascendente. Progresul social
are la bază progresul economic cu care se împleteşte organic şi exprimă evoluţia
progresivă a societăţii, reflectată în îmbunătăţirea condiţiei umane, ridicarea pe o
treaptă superioară a modului de viaţă a omului.
Creşterea economică are anumite interferenţe şi cu reproducţia lărgită. Atât
creşterea economică cât şi reproducţia vizează aspectele macroeconomice atât din
punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Însă, în timp ce creşterea economică vizează
cu prioritate sfera producţiei în strânsă legătură cu factorii utilizaţi, combinarea şi
substituirea lor, reproducția lărgită evidenţiază reluarea producţiei pe o scară mai mare
prin acumularea de capital. Reproducţia surprinde întregul mecanism de punere în
valoare a resurselor societăţii în vederea producerii şi consumului de bunuri materiale şi
servicii, cuprinzând producţia, repartiţia, schimbul, consumul şi cercetarea ştiinţifico-
tehnică.
TA 8.1:
1. Ce reprezintă creşterea şi dezvoltarea economică?
2. Ce asemănări şi deosebiri există între creşterea şi dezvoltarea economică?
Răspuns
136
8.2. Factorii şi tipurile creşterii economice
8.2.1. Factorii creşterii economice
Creşterea economică fiind un proces deosebit de complex este determinată de o

multitudine de factori. Întrucât influenţele lor sunt conjugate şi contradictorii,
departajarea lor este dificilă. Dar aceasta nu exclude o anumită ierarhizare a influenţei
lor asupra creşterii economice, unii având o acţiune directă, alţii mediată de primii.
În cadrul factorilor cu acţiune directă se înscriu: factorul uman, factorul material
(resurse naturale şi echipamentele de producţie acumulate) şi progresul tehnic.
Având în vedere complexitatea internă a sistemului economic şi situarea sa într-un
anumit mediu socio-economic, aceşti factori de producţie pot genera influenţe
complementare, cu acţiune mediată. În principal, din categoria factorilor cu acţiune
mediată fac parte: cheltuielile de cercetare-dezvoltare, factorii culturali, politica
acumulării, a investiţiilor, financiară, monetară, bugetară şi fiscală, capacitatea de
absorbţie a pieţei interne, schimburile internaţionale etc.
Fiecare factor al creşterii economice poate fi analizat sub aspect tridimensional:
cantitativ, calitativ şi structural. Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al
resursei corespunzătoare fiecărui factor presupunând constant randamentul larg.
Aportul acestuia la creşterea economică este de natură extensivă şi se realizează prin
mobilizarea şi utilizarea unui volum sporit de resurse. Dimensiunea calitativă se referă
la randamentul utilizării resurselor, iar aportul său la creşterea economică este de natură
intensivă, generat prin sporirea sa de la o perioadă la alta. Dimensiunea structurală
evidenţiază proporţiile în care se combină aceşti factori de producţie, reflectând
contribuţiile lor de ordin cantitativ şi calitativ la creşterea economică în funcţie de
intensitatea acţiunii şi de modificarea ponderii lor în structura sistemului economic.
Influenţele structurale, în funcţie de rezultatele creşterii economice pot fi favorabile sau
nefavorabile.
1. Factorul uman
Factorul uman influenţează creşterea economică prin sporirea volumului muncii

prestate, a calităţii acesteia şi a eficienţei utilizării ei, exprimată prin productivitatea
muncii. Sub aspect cantitativ, oferta de muncă se concretizează în volumul de muncă
prestat de populaţia ocupată, ce este dependent de dinamica ocupării populatiei
disponibile. Sporirea ratei de ocupare a populaţiei apte de muncă prin crearea de noi
locuri de muncă stimulează creşterea economică, dar şi extinderea ocupării poate fi
considerată o consecinţă a procesului de creştere datorat efortului de antrenare pe care
sporirea producţiei naţionale o are asupra investiţiilor. Sub aspect calitativ acţiunea
factorului uman în procesul creşterii economice este dependentă de caracteristicile
intrinseci ale populaţiei, exprimată în principal, prin calificare şi motivaţie în muncă.
Dimensiunea calitativă a factorului uman în procesul creşterii economice este relevată
de conceptul de capital uman care sintetizează stocul de cunoştinţe profesionale,
deprinderi, abilităţi şi de sănătate care pot antrena sporirea capacităţilor creative ale
unei persoane şi prin aceasta a veniturilor scontate a se obţine în viitor. Dimensiunea
structurală se referă, în principal, la structura pe vârstă şi pe profesii a populaţiei
ocupate.
137
2. Factorul material
Factorul material al creşterii economice cuprinde resursele naturale atrase în

producţie şi echipamentul de producţie acumulat. Resursele naturale se împart, după
gradul lor de cunoaştere, în rezerve măsurate (sigure) şi rezerve presupuse (imaginate),
iar după posibilităţile de exploatare, în rezervele exploatabile eficient din punct de
vedere economic cu tehnologia actuală şi resurse imposibil de exploatat în condiţiile
nivelului tehnologic dat (subeconomice). Creşterea economică într-o perioadă dată este
dependentă de rezervele măsurate ce pot fi exploatabile eficient. Însă, disponibilul de
resurse naturale este dinamic, prin extinderea cercetărilor geologice, acestrea trec din
categoria resurselor nedescoperite, în cea a rezervelor identificate, cât şi a evoluţiei
tehnicilor şi creşterii cererii, care fac ca resursele să treacă din categoria subeconomică
în cea economică.
Dimensiunea cantitativă are în vedere şi volumul de capital fix în exploatare ce
creşte dependent de investiţia în capital într-o perioadă dată şi de uzura fizică a
capitalului fix.
Dimensiunea calitativă a factorului material este sintetizată de productivitatea
capitalului real, ce depinde în principal de caracteristicile tehnologiei ce pune în valoare
resursele materiale. Dimensiunea structurală a acestui factor evidenţiază
eterogenitatea sa, dependentă de structurile materiale ale producţiei şi se referă la
repartizarea pe ramuri şi teritorială a capitalului fix şi la proporţia categoriilor de capital
fix şi circulant.
3. Progresul tehnic
Progresul tehnic este un proces continuu de creştere a capacităţii oamenilor de a

produce bunuri de calitate cu eficienţă sporită. El este concomitent premisă şi efect al
creşterii economice. Decurge atât din schimbări profunde în calitatea factorilor de
producţie şi în combinarea lor pentru a fi utilizaţi cu eficienţa sporită, cât şi din mici
ameliorări în procesul muncii.
După J.A. Schumpeter, progresul tehnic reprezintă procesul de aplicare în practică a
inovaţiei, care constituie forţa motrice a creşterii economice. Informaţia a devenit o
parte componentă a avuţiei naţionale şi, totodată, un factor distinct de producţie care
joacă un rol intermediar între forţa de muncă şi ceilalţi factori. Ea reprezintă principala
sursă internă de avantaj comparativ, atăt pentru firme cât şi pentru economia naţională.
Privit sub aspect cantitativ, potenţialul de inovare al unei ţări este condiţionat de
proporţia investiţiilor pentru cercetare - dezvoltare în PNB. Din punct de vedere calitativ
inovarea este apreciată prin eficienţa ei directă şi indirectă, însă aceasta este
determinată după alte criterii decât rentabilitatea producţiei propriu-zise, intrucât actul
creativ şi riscul său ridicat exclud aplicarea principiului maximizării veniturilor din
cercetare. De regulă, se are în vedere eficienţa propagată, iar criteriul utilizat este
maximizarea avantajului competitiv rezultat din aplicarea noilor soluţii tehnico-ştiinţifice.
Un rol important în creşterea economică îl are şi sistemul instituţional, cultura,
valorile morale şi o serie de factori politici. Sistemul instituţional trebuie sa fie stabil, dar
în acelaşi timp suficient de suplu pentru a putea stimula creşterea economică.
Creşterea şi dezvoltarea economică pot fi impulsionate de cultura unui popor, şi, în
primul rând, de cea tehnico - ştiinţifică. Valorile morale precum hărnicia, cinstea,
dreptatea, spiritul de sacrificiu etc. pot avea un rol incitant şi mobilizator sau
descurajant. Factorii politici pot avea o incidenţă mai mare asupra creşterii economice
prin politica economică, respectiv politica acumulării, politica investiţiilor, politica fiscală,
bancară, monetară şi politica administrativă.
138
8.2.2. Tipurile cresterii economice
În funcţie de modul în care se combină factorii de producţie, de contribuţiile lor

cantitative şi calitative la sporirea producţiei naţionale, se pot delimita trei tipuri de
creştere economică.
1. Creşterea economică de tip extensiv se caracterizează prin contribuţia
preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor de producţie, respectiv creşterea
populaţiei ocupate şi a capitalului, mai ales a celui fix. Un asemenea tip este
caracteristic ţărilor în dezvoltare, care au nivel relativ mai scăzut de dezvoltare
economică şi nu pot să-şi valorifice superior resursele disponibile.
2. Creşterea economică de tip intensiv presupune că cea mai mare parte a
sporului producţiei naţionale se obţine datorită laturii calitative ale factorilor de
producţie, respectiv creşterea eficienţii utilizării factorilor de producţie. Acest tip este
caracteristic economiilor avansate, ce au structuri economice şi sociale diversificate,
capabile să folosească realizările noi din ştiinţă şi tehnică.
3. Creşterea economică de tip intermediar în care dimensiunea cantitativă,
respectiv cea calitativă a factorilor de producţie, au contribuţii relativ egale la obţinerea
sporului de producţie naţională. Se întâlneşte în ţările care au trecut mai târziu pe calea
industrializării şi înfăptuiesc acest proces la un alt nivel al dezvoltării tehnice,
comparativ cu ţările dezvoltate.
În teoria economică s-a conturat şi conceptul de dezvoltare economica durabilă,
tip de dezvoltare economică ce asigură satisfacerea cerinţelor prezente de consum fără
a le compromite sau prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare. Obiectivele dezvoltării
durabile determină omenirea sa devină mai responsabilă şi să accepte noi provocări
pentru a institui schimbările necesare în vederea menţinerii durabilităţii, care nu este o
stare fixă de armonie. Aceasta este, mai degrabă, un proces aflat în plină schimbare în
care modificările în cadrul instituţional, orientarea tehnologiei, exploatarea resurselor, a
investiţiilor sunt văzute în perspectiva viitorului dar şi a nevoilor prezente. Suntem
îndreptăţiţi să ne fie bine atât timp cât viitorul nu este periclitat . 1
TA 8.2 :
1. Care sunt principalii factori ai creşterii economice ?
2. Delimitaţi cele 3 tipuri de creştere economică.
Răspuns
8.3. Fluctuaţiile activităţii economice
8.3.1. Ciclul economic şi fazele sale
1
*** Our Common Future, Oxford University Press, New York, 1987, p.4.
139
Analiza datelor statistice arată că evoluţia activităţii economice a tuturor ţărilor nu
este uniformă şi liniară, ci în unele perioade inregistrează creşteri, în altele stagnări sau
chiar reduceri. Aceasta înseamnă că, în timp, procesul creşterii şi dezvoltării economice
este fluctuant. Unele fluctuaţii sunt întâmplătoare (accidentale), determinate de
factori aleatorii, de evenimente neaşteptate sau neobişnuite, cataclisme naturale,
evenimente social - politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici.
Alte fluctuaţii sunt sezoniere şi au loc în activitatea economică în interiorul unei
perioade scurte, de regulă un an. Acestea sunt determinate de diverse cauze naturale,
economice şi sociale: variaţia anotimpurilor, sărbătorile religioase, obiceiuri şi tradiţii. Se
manifestă îndeosebi în agricultură, construcţii, turism etc.
Independent de fluctuaţiile întâmplătoare şi cele sezoniere, sunt cele ciclice,
repetabile, ce ţin de evoluţia activităţii economice şi de interdependenţele dintre părţile
sale. Ele au început să se manifeste de la începutul secolului al XIX-lea. Perioadele de
expansiune şi contracţie s-au derulat cu o anumită regularitate, ceea ce au făut ca
activitatea economică să fie pulsatorie, să aibă un caracter ciclic.
Ciclicitatea în economie reprezintă acea formă de mişcare ondulatorie a
activităţii economice dintr-o ţară în care fazele de expansiune alternează cu
cele de stagnare şi descreştere.
Unitatea de măsură a timpului în care se succed aceste faze reprezintă ciclul
economic. Prin ciclul economic se înţelege perioada de la începutul unei crize
economice până la începutul celei următoare.
Pe baza datelor statistice dintr-o serie de ţări au fost identificate mai multe tipuri de
cicluri economice, care se suprapun şi se întrepătrund. Literatura economică reliefează,
în principal, existenţa a trei tipuri de cicluri generale: cicluri pe termen lung,
seculare sau Kondratieff (ce se întind pe o durată de circa 60 de ani; cicluri
prorpiu-zise, denumite "decenale" sai cicluri Juglar, cu o durată medie între 6 - 10
ani, cicluri scurte, conjuncturale sau Kitchim cu o durată de la 6 luni la 3 ani.
Analizele statistice arată existenţa unei legături între ciclurile scurte, medii şi lungi,
semnalând că un ciclu Kondratieff cuprinde circa 6 cicluri juglar, iar acesta la răndul său
încadrează 3 de tip Kitchim.
Cicluri lungi
Ideea existenţei ciclurilor lungi a fost formulată pe baza analizei unei serii de date
statistice pentru Anglia, Franţa, SUA, Germania, de către N.D. Kandratieff. El a pus în
evidenţă o serie de evoluţii ciclice de foarte lungă durată, ce se întind pe circa o
jumătate de secol, de unde şi denumirea de cicluri seculare. Un asemenea ciclu poate fi
sintetizat în două faze: faza de expansiune de circa două decenii ce se caracterizează
prin preponderenţa anilor de prosperitate economică, ritmuri înalte de creştere a
investiţiilor, veniturilor, vânzărilor de bunuri şi produsului naţional; faza descendentă
care cuprinde pentru început o perioadă de plafonare de circa 10 ani după care se
declanşează o depresiune de circa două decenii, când are loc o reducere a ritmurilor de
creştere sau chiar stagnare şi o accentuare a fenomenelor negative din economie.
După opinia multor economişti cauza principala a ciclului secular ar fi evoluţia ciclică
a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei. J.A. Schumpeter considera inovaţia drept factorul
fundamental al evoluţiei vieţii economice, ea concretizându-se în metode de producţie
mai perfecţionate, noi metode de organizare, noi surse de materii prime, noi produse,
noi pieţe de desfacere etc. Aceste componente conturează un anumit mod tehnic de
producţie. În faza ascendentă a ciclului inovaţiile se generalizează in economie,
antrenând un proces susţinut de creştere economică. Însă, după o anumită perioadă
apar semne de epuizare a acestui mod tehnic de producţie. În economie apar o serie de
disfuncționalități ce marchează începutul fazei descendente. Această situaţie va fi
depăşită prin noi descoperiri. Prin investiţii vechile structuri ale modului tehnic de
producţie sunt înlocuite cu altele noi, superioare tehnic şi economic. Inovaţia constituie,
deci, un mijloc de depăşire a fazei descendente şi de antrenare, din nou, a fazei
ascendente.
140
Ciclul scurt (Kitchin)
Ciclul scurt reprezintă o mişcare ondulatorie cu durata de circa 40 de luni ce

afectează toate ramurile unei economii. Se încadrează in interiorul ciclului decenal, între
două crize şi determină modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei caracteristice
ciclului mediu. Aceste cicluri au două faze: expansiunea în care producătorii sunt
optimişti, creşte producţia, dar aceasta nu este însoţită de creşterea cererii efective.
Încep să se acumuleze stocuri, iar din momentul în care acestea ating un nivel prea
ridicat începe contracţia creşterii economice prin încetinirea producţiei şi reducerea
stocurilor.
Ciclul decenal
Dicţionarul Grand Larousse enumeră 4 faze: criza propriu-zisă, depresiunea,

refacere incompletă şi expansiunea. Caracterizarea acestui ciclu se face, de regulă prin
compararea creşterilor economice reale cu cele potenţiale. Creşterea economica reală
este dată de sporul efectiv al producţiei naţionale reflectat cel mai des prin PNB.
Creşterea economica potenţială exprimă sporul anual al capacităţii de producţie a unei
ţări, având în vedere atât cantităţile de resurse suplimentare ce pot fi atrase în
activităţile economice, cât şi creşterea eficienţei folosirii lor. Creşterea economica reală
este sub creşterea economică potenţială şi fluctuantă, in anumiţi ani economia cunoaşte
rate înalte de creştere parcurgând o perioadă de prosperitate, în alţi ani înregistrează
rate scăzute de creştere sau chiar scădere, cunoscând o perioadă de afaceri slabe. (fig.
8.1.
În cadrul evoluţiei ciclice se evidenţiază de regulă două faze: expansiunea şi

contracția. Curba creșterii reale fluctuante are in graficul prezentat două vârfuri de
activitate în punctele B şi F şi un punct de minim D, durata unui ciclu fiind cuprinsă între
punctele B şi F.
Faza de expansiune (intervalul de timp DF) se caracterizează printr-o conjunctură
favorabilă: investiţiile sunt tot mai mari, sporeşte gradul de ocupare a forţei de munca,
creşte producţia şi se măresc preţurile, se amplifică veniturile şi creditul, prin aceasta şi
cererea de consum, afacerile sunt prospere, profiturile mari, riscurile reduse etc. Însă
expansiunea nu durează la nesfârşit întrucât în economie se face simţită acţiunea unor
factori care încep s-o frâneze, în special datorită epuizării sau limitării posibilităţilor de
creştere a randamentului factorilor de producţie.
141
Creditele acordându-se cu uşurinţă, creşte gradul de îndatorare al firmelor, sporesc
stocurile, începe sa se manifeste o tendinţa lentă dar de durată de majorare a preţurilor.
Pentru stoparea acestor fenomene inflaţioniste se frânează cererea globala (consum
plus investiţii), ceea ce antrenează încetinirea relansării şi modernizării capacităţilor de
producţie. Economia atinge punctul de trecere B sau F. Se schimbă conjunctura
economica, rata profitului începe să se reducă, cresc costurile, sporesc riscurile,
generate mai ales de disproporţiile ce apar în economie, în special neconcordanţa între
cerere şi oferta, creşte cererea de monedă mai ales pentru motivul precauţiei, se
amplifică operaţiunile bursiere speculative, băncile sporesc rata dobânzii şi restrâng
creditul etc. Aceste fenomene cumulative marchează trecerea la o nouă fază a ciclului
economic - contracţia. Fenomenul de neîncredere se difuzează în economie, se
diminuează cererea, cresc costurile, se reduce producţia, sporeşte şomajul, se
micşorează stocurile. Firmele care au rezistat acestor fenomene negative recurg la
înnoirea capitalului fix, ceea ce conduce la reducerea treptată a procesului de creştere a
cererii globale, realizându-se depăşirea punctului cel mai coborât al ciclului economic
(D). În realitate, ciclurile economice nu au o evoluţie liniară, nu prezintă o evoluţie aşa
cum a fost reprezentată în formă schematizată. În faza de expansiune pot să apară
reduceri ale producţiei urmate de unele recuperări sau creşteri de producţie în faza de
contracţie. În decursul istoriei nu s-au înregistrat cicluri economice identice, deoarece
cauzele care le-au determinat au fost diferite. Fără îndoială, ele au multe caracteristici
comune şi fiecare fază a lor îndeplineşte o anumită funcţie în evoluţia de ansamblu a
economiei. În timp ce expansiunea are rolul de a asigura aspiraţiile de progres ale
populaţiei, contracţia restabileşte temporar echilibrele necesare, pune bazele
restructurării aparatului productiv şi prin aceasta unei noi etape de creştere economică.
TA 8.3 :
1. Care sunt principalele tipuri de cicluri economice ?
2. Prezentaţi fazele unui ciclu decenal.
Răspuns
1. Ce reprezintă creşterea economică?

2. Care sunt principalii factori ai creşterii economice?
3. Explicaţi tipurile creşterii economice.
4. Definiţi ciclul economic şi analizaţi fazele sale.
8.5 Teste
1. Marcaţi care din afirmaţiile următoare cu privire la creşterea economică

le consideraţi corecte?
a) creşterea economică semnifică o tendinţă fermă şi de lungă durată de
sporire a venitului naţional pe total sau pe locuitor;
142
b) creşterea economică este definită ca ansamblul schimbărilor în
structurile sociale şi mentale, ce generează o relaţie de antrenare în
economie;
c) creşterea economică reprezintă mărirea durabilă a dimensiunii unei
unităţi simple sau complexe realizată prin schimbări de structură şi
eventual de sisteme.
2. Care din afirmaţiile de mai jos cu privire la dezvoltarea economică le

consideraţi corecte:
a) dezvoltarea economică evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative
şi calitative ce survin în structurile economico-sociale precum şi în modul
de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor;
b) dezvoltarea economică semnifică o sporire a producţiei totale de bunuri şi
servicii într-o societate la un moment dat;
c) dezvoltarea economică reprezintă procesul istoric de înaintare a unei
economii naţionale de la inferior la superior.
3. Progresul economic reprezintă:

a) evoluţia pozitivă a societăţii şi îmbunătăţirea condiţiei umane;
b) procesul istoric de trecere de la inferior la superior al economiei
naţionale;
c) un proces ce se manifestă prin creşterea productivităţii muncii, a
produsului naţional pe locuitor, în contextul modernizării întregii economii
naţionale;
d) baza progresului social ce are drept finalitate, cum spune Fr. Perroux,
"înflorirea fiinţei umane".
4. Dintre factorii cu acţiune mediată asupra creşterii economice putem

distinge:
a) resursele naturale;
b) echipamentele de producţie;
c) munca;
d) politica economică;
e) schimburile internaţionale.
5. Tipul extensiv al creşterii economice:

a) este specific economiilor în curs de dezvoltare;
b) este specific economiilor avansate;
c) se realizează atunci când sporirea venitului naţional presupune
creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţie;
d) are loc când mărirea venitului naţional se realizează preponderent
prin sporirea cantităţii factorilor de producţie.
6. Ciclurile economice decenale au fost analizate de:

a) N.D. Kondratieff;
b) Kitchin;
c) Juglar;
d) R. Solow.

143
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9: FLUXURILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE
Obiective de studiu
Studierea acestui capitol vă permite:

• să argumentaţi necesitatea participării ţărilor la schimbul internaţional;
• să determinaţi gradul de dependenţă a ţărilor faţă de exterior;
• să cunoaşteţi condiţiile dezvoltării independente într-o lume
interdependentă;
• să delimitaţi formele şi modelele specializării internaţionale;
• să cunoaşteţi structura balanţei de plăţi externe;
• să înţelegeţi mecanismul stabilirii cursurilor de schimb.
Timp de lucru
- 2h
Teme de verificare
TA 9.1 Adâncirea interdependenţelor dintre ţări.

TA 9.2 Balanţa de plăţi.
TA 9.3 Cursul de schimb valutar.
9.1. Adâncirea interdependenţelor dintre ţări
Participarea ţărilor la schimbul internațional de valori materiale şi

spirituale, nu este un obiectiv cu importanţă în sine, ci este o necesitate obiectivă
generată de numeroşi factori:
• Complexitatea economiei moderne, gradul înalt de diversificare a activităţilor şi
ritmurile rapide de promovare a progresului tehnic, fac ca nici o ţară să nu-şi poată
asigura dezvoltarea economică şi socială fără promovarea schimburilor economice tot
mai intense cu alte economii;
• Ţările dispun, în general, de o bază de factori de producţie mai puţin diversificată,
comparativ cu nevoile. De aici nevoia completării ei prin schimburi comerciale sau
acţiuni de cooperare economică internaţională;
• Prin intermediul schimburilor internaţionale ţările îşi asigură şi bunurile de consum
de care nu dispun, ori dacă le-ar produce ar necesita cheltuieli exagerate, fiind o
condiţie pentru satisfacerea unor nevoi de consum tot mai diversificate ale populaţiei;
144
• Limitele pieţelor naţionale fac necesară participarea la schimburile internaţionale,
în vederea desfacerii acelor bunuri economice pentru care se impune organizarea unei
producţii pe scară mai mare, impusă de imperativul maximizării rentabilităţii. Prin
aceasta agenţii economici îşi pot asigura o mai bună utilizare a factorilor de producţie,
creşterea productivităţii acestora şi sporirea producţiei naţionale;
• Varietatea şi complexitatea tehnicilor şi tehnologiilor, în condiţiile actualei revoluţii
ştiinţifico-tehnice, amploarea şi riscurile pe care le antrenează cercetarea ştiinţifică, fac
ca nici o ţară să nu poată acoperi toate sferele acesteia, resimţind nevoia concentrării
eforturilor spre anumite domenii prioritare;
• Insuficienţa capitalurilor necesare desfăşurării anumitor activităţi sau necesitatea
unor plasamente mai avantajoase în exterior a acestora, impun, de asemenea,
participarea la fluxurile internaţionale de valori materiale şi spirituale;
• Prin intensificarea relaţiilor economice externe, se amplifică concurenţa pe piaţa
fiecărei ţări, mobilizând agenţii economici la activităţi competitive, la creativitate şi
inventivitate, la reînnoirea în intervale din ce în ce mai scurte a bunurilor, la încadrarea
parametrilor lor tehnici, calitativi şi economici în standardele internaţionale;
• Relaţiile economice externe constituie un flux ce determină modificarea structurii
materiale şi valorice a producţiei naţionale în sensurile impuse de cerinţele reproducţiei,
iar prin jocul efectelor de antrenare în întreaga economie, accelerarea promovării
progresului tehnic şi modernizarea structurilor economice.
În urma intensificării interdependenţelor dintre ţări rezultă un anumit grad de
dependenţă a acestora faţa de exterior, care în literatura de specialitate este estimat
1
prin coeficienţii de comerţ exterior, ce exprimă ponderea exporturilor, respectiv a

importurilor în produsul naţional brut:
a - coeficientul exporturilor (Ce):
E
Ce = 100 (9.1.)
PNB
unde: E - valoarea exporturilor; PNB - valoarea produsului naţional brut.
b - coeficientul importurilor
I
Ce = 100 (9.2.)
PNB
unde: I - valoarea importurilor.
Aceşti coeficienţi iau valori diferite, în funcţie de potenţialul economic şi nivelul de
dezvoltare a fiecărei ţări:
a) pentru ţările ce dispun de un potenţial ridicat, atât dezvoltate (SUA, Japonia,
Germania etc.) cât şi în curs de dezvoltare (China, Rusia etc.), coeficienţii de
comerţ exterior vor fi mai mici;
b) pentru țările cu potenţial mic şi mijlociu, atât dezvoltate cât şi în curs de
dezvoltare, coeficienţii de comerţ exterior vor fi mai mari;
c) dacă ţările au un potenţial apropiat, aceşti coeficienţi sunt cu atât mai mari, cu
cât nivelul de dezvoltare este mai ridicat.
Din analiza acestor coeficienţi rezultă că, deşi pentru toate ţările se impune
necesitatea participării la schimburile internaţionale, pentru cele mici şi mijlocii aceasta
este mult mai acută şi prin urmare, gradul de dependenţă şi riscurile ce pot veni din
exterior sunt mult mai mari.
TA 9.1 :
1. De ce se impune participarea ţărilor la schimbul internațional ?
2. Interpretaţi coeficienţii de comerţ exterior.
1
Kuznets S., Modern economic growth, Yale University Press, 1975, p.429-457.
145
Răspuns
9.2. Balanţa comercială şi de plăţi externe
Participarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găseşte expresia, în

principal, în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe. Ele reprezintă importante
instrumente de cunoaştere a nivelului şi structurii economiei mondiale, dar mai ales, a
eficienţei participării statelor la circuitul economic mondial.
Balanţa comercială este un tablou statistico - economic în care se înscriu şi
se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţari pe o perioadă de timp
determinată, de regulă, un an.
Balanţa comercială este componenta principală a balanţei de plăţi.
Balanţa de plăţi externe reflectă sintetic ansamblul încasărilor şi plăţilor
determinate de tranzacţiile reale şi financiare, dintr-o perioadă dată, de
regulă, un an, ale unei ţări cu restul lumii.
Într-o formă schematică, balanţa de plăţi se compune din: balanţa comercială în
sens restrâns (exportul şi importul de mărfuri), balanţa serviciilor, balanţa veniturilor şi
balanţa capitalului. Până acum nu s-a realizat o structură a balanţei de plăţi unanim
acceptată. În încercarea de unificare internaţională a sa, FMI a elaborat în mai multe
ediţii, Manualul balanţei de plăţi în care se preconizează ca înregistrarea tranzacţiilor
2
economice să se facă după principiul contabilităţii în partidă dublă, respectiv atât în

creditul cât şi în debitul acesteia. Ţările membre ale FMI sunt obligate să întocmească
balanţele de plăţi anuale corespunzător formei preconizate de manual şi să le prezinte
pentru analiză şi integrare.
Schema preconizată de FMI cuprinde următoarele posturi:
1. Balanţa comercială reflectă încasările din exporturi şi plăţile pentru importuri de
mărfuri corporale. Foarte importantă este prezentarea sa pe grupe de mărfuri, clasificate
în funcţie de gradul de prelucrare sau de ramura din care provin. Aceasta oferă
posibilitatea să se tragă concluzii necesare cu privire la raporturile de schimb pe ramuri
economice şi pe ansamblu.
Pentru a măsura gradul de echilibru al schimburilor comerciale se determină rata
de acoperire, fie pe ansamblul balanţei comerciale, fie pentru un anumit produs:
Rata de acoperire = ⋅100 (9.3)
Dacă, prin ipoteză, o economie nu are relaţii cu exteriorul, resursele produse,

exprimate prin Produsul Naţional Brut (Y) sunt egale cu resursele utilizate, formate din
consum (C) şi investiţii brute (I), de unde rezultă egalitatea fundamentală a contabilităţii
naţionale.
Y =C+I (9.4)
2
x x x FMI, Manuel de la balance des paiements, quatriéme edition, Washington D.C., 1977.
146
În condiţiile când o ţară intră în relaţii de schimb cu celelalte ţări, importurile (H)
reprezintă resurse care se adaugă celor naţionale, iar exporturile (E), o utilizare a
acestora. Egalitatea resurse totale, utilizări totale ia forma:
Y +H =C+I+E (9.5)
Soldul balanţei comerciale apare ca un punct de echilibru între producţia naţională

şi cheltuielile interne:
Y − (C + I ) = E − H (9.6)
a) dacă Produsul Naţional Brut este mai mare decât cheltuielile interne (Y>C+I),
există o balanţa comercială excedentară;
b) dacă Produsul Naţional Brut este mai mic decât cheltuielile interne (Y<C+I),
există o balanţă comercială deficitară (deci surse suplimentare aduse pentru a asigura
consumul intern şi investiţiile.
c) în condiţii de egalitate între acestea (Y=C+I), exporturile vor fi egale cu
importurile (E=H), iar balanţa comercială va fi echilibrată.
Dar ecuaţia (8) se poate scrie sub forma:
(Y − C) + I = E − M (9.7)
Întrucât produsul naţional minus consumul reprezintă economiile (Y-C=S), soldul

balanţei comerciale este egal cu diferenţa dintre economii şi investiţii:
S−I = E−H (9.8)
Aceasta înseamnă că dacă o ţară investeşte mai mult decât economiile interne
(I>S), balanţa comercială este deficitară, iar când economiile sunt mai mari decât
investiţiile (S >I), balanţa comercială este excedentară şi echilibrată când cele două vor
fi egale (S =I ).
Balanţa comercială reprezintă un indicator semnificativ, mai ales pentru ţările în
curs de dezvoltare, unde comerţul exterior are o importanţa mai mare, ele fiind, în
special, exportatoare de mărfuri şi nu de capital. Pentru ţările dezvoltate balanţa
comercială nu mai poate exprima corect starea economiei, întrucât ele sunt mari
exportatoare de capital, iar societăţile multinaţionale produc tot mai mult în alte ţări,
producţie pe care o parte o vând chiar în ţara de origine (se înregistrează ca import), iar
o altă parte în alte ţări (ce apare ca export al ţării gazdă).
2. Balanţa serviciilor cuprinde încasările şi plăţile rezultate din activităţile de
prestări de servicii în relaţiile cu străinătatea. Principalele posturi ale acestei balanţe
cuprind încasări şi plăţi provenind din: decontări ale caselor de expediţii şi transporturi,
decontări legate de turism şi activităţi de tranzit; decontări ale administraţiilor de poştă,
telegraf, telefoane, telex, radio şi televiziune; asigurarea şi reasigurarea mărfurilor,
asistenţă tehnică, servicii; diverse lucrări efectuate în străinătate de construcţii-montaj;
servicii de depozitare a mărfurilor în străinătate, comisioane plătite reprezentanţilor
străini; prestaţii străine pentru promovarea publicităţii; închirieri de vase maritime, nave
aeriene şi alte mijloace de transport; închirieri de utilaje etc. Încasările din aceste genuri
de servicii reprezintă, în fapt, un export invizibil, iar plăţile pentru serviciile străine, un
import invizibil. Sunt ţări, care prin structura lor economică şi prin poziţia lor geografică,
folosesc pentru plata importului, în bună măsură, venituri provenite din prestaţii de
servicii externe, mai ales din turism, precum Grecia, Spania, Turcia, Cipru etc. În cadrul
comerţului internaţional invizibil, turismul deţine o pondere de 20-30%;
3. Balanţa veniturilor reflectă încasările şi plăţile cu titlu de venituri cum ar fi cele
rezultate din comerţul cu dreptul de proprietate industrială şi intelectuală, salariile
147
repatriate de emigranţi sau plătite specialiştilor străini, cheltuielile de întreţinere a
reprezentanţelor diplomatice, consulare, economice sau de altă natură, burse,
succesiuni, pensii etc.;
4. Balanţa transferurilor unilaterale - sub forma despăgubirilor, donaţiilor şi
ajutoarelor publice sau private.
II. Balanţa contului de capital - care cuprinde intrările şi ieşirile de devize şi
valute liber convertibile legate de exporturile şi importurile de capital. Principalele sale
capitole sunt:
- Balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt cuprinde împrumuturile
acordate sau primite pe o perioadă de până la un an, inclusiv dobânzile aferente;
- Balanţa mişcărilor de capital pe termen lung - include fluxurile de intrare şi
ieşire a capitalurilor sub formă de investiţii directe şi de portofoliu, exclusiv creditele
FMI;
- Balanţa rezervelor monetare internaţionale cuprinde mişcările care au loc în
rezervele valutare, aur, creanţe şi datorii în valută, inclusiv creditele FMI.
Balanţa de plăţi a unei ţări poate fi: echilibrată (încasări=plăţi), activă (încasările
mai mari decât plăţile) sau pasivă (încasările sunt mai mici decât plăţile). Teoretic, o
balanţă de plăţi este întotdeauna echilibrată, întrucât eventualul excedent valutar este
destinat fie creşterii sau reconstituirii rezervelor valutare, fie promovării exportului de
capital, de împrumuturi etc. Eventualul deficit este acoperit fie prin rezervele valutare,
fie prin atragerea de fonduri străine pe calea creditului sau importului de capital. În fapt,
noţiunea de dezechilibru al balanţei de plăţi, deseori utilizată, se referă la excedentele
sau deficitele diferitelor sale părţi componente, care pe ansamblu trebuie să se
echilibreze. Dezechilibrul cel mai mare al unei balanţe de plăţi provine din dezechilibrul
schimburilor comerciale.
TA 9.2 :
1. Cum se măsoară gradul de echilibru al schimburilor comerciale ?
2. Ce cuprinde balanţa contului curent ?
Răspuns
9.3. Cursul de schimb valutar
Schimburile economice internaţionale implică utilizarea mai multor monede

naţionale, care sunt legate între ele prin intermediul preţurilor relative, denumite cursuri
de schimb.
Cursul de schimb reprezintă preţul unei unităţi monetare exprimat în altă
monedă.
Cursul de schimb constituie un important instrument al politicii economice prin care
se poate influenta activitatea economică şi, mai ales, balanţa de plăţi a unei ţări. El
mijloceşte stabilirea raportului dintre indicatorii unei economii naţionale faţă de cei ai
altor state sau faţă de media mondială.
Totalitatea regulilor, normelor, instrumentelor şi acţiunilor care
guvernează formarea şi mişcarea cursului de schimb alcătuiesc mecanismul
cursurilor valutare. Prin acesta se asigură transferul capacităţii de cumpărare între
148
monedele naţionale. Principala operaţiune în cadrul acestui mecanism este cotarea,
respectiv acea operaţiune prin care se stabileşte cursul de schimb. Cotarea poate
fi directă şi indirectă. Cotarea directă este dată pentru o unitate sau 100 unităţi în
moneda străină, transformate în sumă corespunzătoare în monedă naţională. Mărimea
variabilă este aceea a echivalentului în moneda naţională, el fiind cel care redă
modificarea cursului de schimb. De exemplu, pe piaţa valutară din România la 26 iulie
2002, 1$ SUA = 32.701 lei. Această cotare este practicată de majoritatea ţărilor.
Cotarea indirectă este practicată în Anglia, Canada şi Australia. În acest caz mărimea
fixă este aceea a monedei naţionale, ea arată câte unităţi monetare străine se obţin
pentru o sumă fixă în moneda naţională. De exemplu, la Londra 1 liră sterlină = 1,7520
$ SUA.
Cursurile valutare pot fi stabilite fie de stat, fie de piaţă. Cursul valutar stabilit de
autoritatea monetară pe cale unilaterală se numeşte curs oficial. Acesta poate fi
curs valutar paritar sau curs valutar convenţional. Cursul valutar paritar este
stabilit pe baza parităţii legale directe a monedelor în cauză. Această accepţiune a fost
valabilă pentru perioadele etalonului aur şi aur - devize, ce coincidea cu paritatea
metalică. În prezent, ca urmare a desfiinţării în practică a parităţilor metalice, nu se mai
utilizează. Cursul valutar convenţional este stabilit unilateral de autorităţile monetare
naţionale în funcţie de diverşi factori economici, politici, sociali şi instituţionali, interni şi
externi. Cursurile de schimb stabilite de piaţă de numesc cursuri de piaţă. Pe
piaţă cursul de schimb poate fluctua de la o zi la alta în funcţie de diverşi factori, dintre
care cel mai reprezentativ este oferta şi cererea respectivelor monede.
În funcţie de regimul de variaţie a cursurilor de schimb, adoptat în cadrul diferitelor
sisteme monetare, cursurile valutare pot fi fixe, fluctuante şi flexibile. Într-o
economie de piaţă există rareori cursuri de schimb fixe. În condiţiile sistemului
monetar internaţional care a fost aplicat între 1944 - 1971, cursul de schimb a avut un
caracter fluctuant, admiţându-se o mişcare limitată a acestuia faţă de paritate sau de
cursul central (1%, iar între 1971 - 1973, 2,25%). Limitele de fluctuaţie erau denumite
limite de intervenţie, deoarece respectarea lor presupunea intervenţia pe piaţă a
autorităţii monetare (în general banca centrală). Dacă tendinţa cursului de schimb era
de depăşire a uneia dintre limitele stabilite, autoritatea monetară era obligată să pună în
vânzare din rezerva oficială valuta prea solicitată sau invers, să cumpere valuta prea
mult oferită. Prin această intervenţie, echilibrul între cerere şi ofertă era restabilit, iar
cursul de schimb rămânea, pentru o perioadă, între limitele admise. După 1973,
principalele monede cu largă circulaţie internațională au fost scoase din sistemul
cursurilor fluctuante şi au trecut la regimul cursurilor flexibile, prin care cursul de
schimb se formează liber pe pieţele valutare, în funcţie de cerere şi ofertă, mişcarea sa
fiind teoretic nelimitată, chiar dacă statele îşi rezervă dreptul de a interveni pe piaţă
pentru a-l influenţa în funcţie de interesele lor.
TA 9.3 :
1. Ce reprezintă cursul de schimb ?
2. Care sunt principalele tipuri ale cursului valutar ?
Răspuns
149
1. Care este consecinţa intensificării interdependenţelor dintre ţări?

2. De ce o balanță de plăţi este teoretic echilibrată?
3. Care sunt componentele balanţei comerciale?
4. Ce cuprinde balanţa contului de capital?
9.5 Teste
1. Coeficienţii de comerţ exterior sunt:

a) mai mari pentru ţările ce dispun de un potenţial ridicat;
b) mai mici, cu cât nivelul de dezvoltare este mai ridicat;
c) mai mari, cu cât nivelul de dezvoltare este mai ridicat;
d) mai mici pentru ţările ce dispun de un potenţial mic.
2. Balanţa comercială:
a) este o componentă a balanţei contului curent;
b) este o componentă a balanţei contului de capital;
c) include balanţa serviciilor;
d) include balanţa transferurilor unilaterale.
3. O balanţă de plăţi activă:

a) este rezultatul unor încasări mai mari decât plăţile în relaţiile
internaţionale;
b) este un indiciu sigur că exporturile au fost mai mari decât importurile;
c) permite exportul de capital;
d) perturbă relaţiile internaţionale.
4. Dacă Produsul National Brut este mai mare decât cheltuielile interne (Y
> C + I):
a) există o balanţă comercială excedentară;
b) există o balanţă comercială deficitară;
c) există surse suplimentare aduse pentru a asigura consumul intern şi
investiţiile;
d) ţara respectivă investeşte mai mult decât economiile interne.
5. O economie deschisă (care are relaţii cu exteriorul), se află în echilibru

dacă:
S - I = E - H;
atunci când S > I, diferenţa între cele două variabile macroeconomice este
compensată printr-un excedent de aceeaşi mărime al balanţei comerciale;
atunci când S < I, diferenţa între cele două variabile este compensată printr-
un excedent, de aceeaşi mărime, al balanţei comerciale;
I - S = E - H.
(Notă: I - investiţiile; S - economiile; E - exporturile; H - importurile).

150
151
BIBLIOGRAFIE
o Albertini J.M., Silem A., Comprendre les théories économiques, Seuil, Paris, 1983.
o Allais, M., Le comportament de l'homme rationnel devant le risque, Econometrica,
1953.
o Aristotel, Etica nicomahică, Editura IRI, Bucureţi, 1998.
o Aron, R., Dix-huit leçons sur la société industrielle, Galimard, Paris, 1962.
o Băbaiţă I., Duţă A., Pieţe şi preţuri, Editura de Vest Timisoara, 1995.
o Barre, R., Economie politique, vol. 1, PUF, Paris, 1969.
o Begg, D., Fischer S., Dornbusch R., Macroeconomie, Mc Graw - Hill, Paris, 1989.
o Beju, V., Mecanismul preţurilor în economia de piaţă, Editura Promedia, Cluj Napoca.
o Bichi, C., Tratat de economie contemporană, vol. 1, Editura Politică, Bucureşti, 1986.
o Billy, J., La politique Economique, PUF, Paris, 1991.
o Boyes, W., Melvin, M., Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1995.
o Boiyandos, R., El ECU u el sisteme monetario-europeo, Gestion 2000 SA, Barcelona,
1991.
o Bourcier, C.P., À propos de quelques modéles démoéconomiques de
développement, "Population" no. 3/1977.
o Braudel F., Jocurile schimbului, vol.1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.
o Brăilean, T., Monetarismul în teoria şi politica economică , Editura Institutului
European, Iaşi, 1998.
o Bruckner, P., Le sanglot de l'homme blanc. Tiers - Monde culpabilité - haine des
soi, Editions du Seuil, Paris, 1986.
o Byé, M., Relations économiques internationale, Dalloz, Paris, 1965.
o Capane, I., Vajner, P., Mitruţ, C., Sistemul conturilor naţionale şi agregate
macroeconomice, Editura All, Bucureşti, 1994.
o Carter, A.P., Leontief, W., Petri, P., Viitorul economiei mondiale, Editura ªtiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
o Cerna, S., Sistemul monetar şi politica monetară, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1996.
o Chamberlin E.R., La theorie de la concurrence monopolistique, PUF, Paris, 1953.
o Cypher M.J., Dietz, I., The Process of Economic Development, Routledge, London and
New York, 1997.
o Claassen E., Salin P., L'Occident en désarroi. Turbulences d'une économie
prospère, Dunod, Paris, 1978.
o Coste V., Inflaţia, Editura Gaudeamus, Iaşi, 1993.
o Dardac, N., Vâşcu, T., Monedă credit 1, Editura ASE, Bucureştio, 2002.
o Debreu G., Théorie de la valeur, Dunod, Paris, 1956.
o Didier M., Economica: Regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
o di Ruzza, R., Elements d'épistemologie pour économistes. La dernière instance et
son ombre, Presses Universitaire de Grenoble, 1988.
o Dogan M., Pelassy D., Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumatate socialistă,
Editura Alternative, Bucureşti, 1992.
o Dornbusch, R., Fischer, S., Macroeconomia, Editura SEDONA, Bucureşti, 1997.
o Drobotă N., (coord.), Dicţionar de economie politică, Bucureşti, 1999.
o Flouazat D., Economie contemporaine, PUF, Paris, 1992.
o Fouratié J., La realité economique, Paris, 1978.
o Fouratié, J., La grand espoir du XXéme siecle, PUF, Paris, 1968.
o Fourçans, A., Sauver l'économie, Calman Lévy, Paris, 1978.
o Friedman, M., Capitalism and Freedom, The University of Chicago, Press, 1962.
o Frois, G.A., Economia Politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
o Frois, G.A., Dinamique économique, Dalloz, Paris, 1989.
152
o Furtado, C., Thèorie du développement économique, PUF, Paris, 1970.
o Galbraith, N., Salinger N., Tout savoir - ou presque - sur l'économie, Seuil, Paris,
1978.
o Galbraith, J.K., Societatea perfectă la ordinea zilei: binele omului , Editura Eurosony
& Book, Bucureşti, 1997.
o Généreaux, J., Economie politique, vol. 1, 2, Hachete, Paris, 1990.
o Gnos, C., L'Euro - monnaie pour l'an 2000, Editions Management Societé, Paris, 2000.
o Greffe, X., Politique économique: programmes instruments, perspectives ,
Economica, Paris, 1991.
o Greffe, X., Mairesse, J., Reiffers, J.L., Encyclopedie economique, Economica, Paris, 1990.
o Guitton, H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1976.
o Hans, P.M., Schuman, H., Capcana globalizării, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
o Hardwick, P., Langmead, J., Khan, B., Introducere în economia politică modernă,
Editura Polirom, Iaşi, 2002.
o Harrod, F.B., Towards a dynamic economics, Mac Millian, London, 1963.
o Henner, H.F., Commerce international, Montchrestien, Paris, 1992.
o Heyne, P., Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1991.
o Hicks, J.R., Value and Capital, Clarendon Press, Oxford, 1965.
o Hosselits, B., Théorie de la croissance économique, 1960-1970, OCDE, 1970.
o Hoanţă, N., Bani şi bănci, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
o Hurchinson, D.H., Money. Manking and the United State Economy, Prentice Hall, New
Jesey, 1988.
o Iancu, A., Tratat de economie, vol. 1 şi vol. II, Editura Economica, Bucureşti, 1993.
o Iancu, A., Criza tranziţiei: criză predominant instituţională, Centrul de Informare şi
Documentare Economică, Bucureşti, 1994.
o Ignat I., Pralea S., Economie mondială, Editura Synposion, Iaşi, 1994.
o Ionaşcu I., Contabilitate naţională, Editura Economica, Bucureşti, 1995.
o Jurion, B., Economie politique, De Boeck Université, Paris, Bruxelles, 1996.
o Katona G., Analyse psichologique du comportament économique, Payot, Paris, 1969.
o Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor,
Editura ştiintifică, Bucureşti, 1970.
o Kuznets S., Modern economic growth, Yale University Press, 1975.
o Lacoste, Y., Les pays sous-développés, PUF, Paris, 1962.
o Latonce, G., Epistémologie et économie, Anthropos, Paris, 1988.
o Lazăr, C., Gorincu, G., Enache, L., Teorie economică generală, Editura Economica,
Bucureşti, 1993.
o Lecaillon, J., La croissance economique Analyse globale, Cujas, Paris, 1972.
o Lekachman, R., Histoire des doctrines économiques de l'antiquité à nos jours,
Payot, Paris, 1960.
o Lemmons, J., Un obstacle à la réalisation de Benelux, "Revue Nouvelle" nr.1/1992.
o Lepage, H., Demain le capitalisme, Pluriel, Paris, 1978.
o Lewis, A., La théorie de la croissance economique, Payot, Paris, 1963.
o Lipsey, R.G., Chrystal, K.A., An introduction to Positive Economics, eight edition,
Oxford University Press, 1995.
o Lipsey, R.G., Chrystal, K.A., Economia pozitivă, Ediura Economică, Bucureşti, 1999.
o Ludet, P., Les nouveaux pays industriels, Ouvrières, Paris, 1981.
o Lutfalla, M., L'état stationaire, Paris, 1964.
o Madgearu, V., Curs de Economie Politică, Editura Ramuri, Craiova, 1994.
o Maillet, P., La croissance economique, PUF, Paris, 1976.
o Malinvaud, E., Réexamen de la théorie du chomage, Calman Levy, Paris, 1980.
o Manchot, C., Economie politique, Economica, Paris, 1984.
o Marin, R., Théorie des grands problemes economiques contemporains , Fascicule 1,
Fundation Nationale des Sciences Politiques, Parism 1986-1987.
o Martaux, S., La croissance et les systemes économiques, Scodel, Paris, 1979.
o Meadows et al., The limits to growth, Universe books, New York, 1972.
o Meister, A., L'inflation crèatice, PUF, Paris, 1975.
o Michalet, C.A., Le capitalisme mondial, PUF Paris, 1985.
o Mladenatz, G., Cunoaştere şi metodă în ştiinţa economică , Editura Tiporex, Bucureşti,
1947.
o Muchielli, J.J., Relations économiques internationale, Hachette, Paris, 1991.
153
o Murgescu, C., Unele consideraţii cu privire la dialogul interdisciplinar al ştiinţelor
economice, Revista economică, nr. 18/1984.
o Nechita V., (coord.), Economie Politică, Editura "Porto Franco, Galaţi, 1991.
o Nême, J., Nême, C., Politiques Economiques Comparées , 2ème édition mise à jour,
PUF, Paris, 1989.
o Oprişan, M., Gândirea economică din Grecia Antică, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1964.
o Page, A., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1979.
o Pareto, V., Manuel d'économie politique, 1909.
o Perroux, Fr., Science de l'homme et science economique, Paris, 1943.
o Perroux, Fr., Economie appliquée, Paris, 1951.
o Perroux, Fr., L'Economie du XX-e siècle, PUF, Paris, 1964.
o Perroux, Fr., L'integration et l'echer de la théorie traditionelle des échanges
exterieurs, "Economie appliquée", vol. 21, n.2/1968.
o Picard, P., Théorie du desequilibre et politique économique, Economica, Paris, 1985.
o Piettre, A., Les grandes problèmes de l'économie contemporaine, Tome I, Cujas,
Paris, 1976.
o Platon, V., Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997.
o Pohoaţă, I., Epistemologie economică. Paradigme de gândire, Editura Univ. "Al.I.
Cuza" Iaşi, 1994.
o Pohoaţă, I., Doctrine economice universale, vol. 1-2, Editura "Gh.Zane", Iaşi, 1993-
1995.
o Postolache, T., Restructurări în economia politică, Editura Politică, Bucureşti, 1981.
o Robinson, J., Economics of Imperfect Competition, Mac Millan, London, 1923.
o Roegen, N.G., Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
o Rostow, W.W., Les étapes de la croissance économique, Seuil, Paris, 1963.
o Rugină, A.N., Teoria şi practica economică în epoca tranziţiei şi după, Fundaţia
România de mâine, Bucureşti, 1994.
o Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Microéconomie, 14éme Edition, Les Édition
d'Organisation, Paris, 1995.
o Samuelson, P.A., Economie internationale contemporaine, Presses Universitaire de
Grenoble, 1991.
o Samuelson, P.A., Nordhaus W., Economics, International Edition, Mc Graw Hill, Inc. New
York, 1995.
o Sauvy, A., La machine et le chômage. Dunod, Paris, 1980.
o Sava, S., Tranziţia spre economia de piaţă, Tribuna economică nr. 15/1990.
o Sava S., Ionescu E., Economia de piaţă contemporană, Probleme economice,
nr.7/1990.
o Schumpeter J.A., Historire de l'analyse économique, vol.2, Gallimard, Paris, 1983.
o Scruton, R.A., Dictionary of Political Thought, Pan Books asociation with the Mac Millon
Press, London, 1983.
o Sloman Jh., Economics, Second Edition, Prentice Hall/-Harvester Wheatsheaf, New York, ...
Munich, 1995.
o Sloman, J., Economics, Prentice Hall, Harvester Wheatsheaf, London, 1995.
o Stiglitz, J.E., Economics of the Public Sector, W.W. Norton & Company, New York, 1986.
o Tabără, N., Contabilitatea naţională, Editura Moldova, Iaşi, 1996.
o Tamames, R., Estructura economica international, Aliaza Editorial, Madrid, 1990.
o Tinbergen, J., On the Theory of Political Economy, North Holland, Amsterdam, 1952.
o Tinberger, J., Restructurarea ordinii internaţionale. Raport către Clubul de la
Roma, Editura Politica, Bucureşti, 1978.
o Toffler A., Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
o Tughendhat, Ch., Les multinationales qui nous gouvernent, Bernard Grosset, Paris,
1973.
o Turliuc, V., Politica monetară, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
o Turliuc, V., Cocriş V., Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997.
o Vasilescu, E. Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei , Editura, Curtea
Veche, Bucureşti, 1993.
o Whitehead, G., Economia, Editura Sedona, Timisoara, 1997.
o Wolf, C. Jr., Markets or Governmests, Choosing between Imperfect Alternatives,
The MIT Press Cambridge Massachusetts, 1994.
x x x Economia Politică, Editura Economica, Bucureşti, 1995.
154
x x x ABC economiei de piaţă moderne, Editura Viaţă Românească, Bucureşti, 1991.
x x x F.M.I., Manuel de la balance des paiement, Washington D.C., 1977.
x x x Mic dicţionar enciclopedic, Editura ªtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
x x x Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
x x x Pregătirea ţărilor asociate din Europa centrală şi de Est pentru integrarea în
Piaţa Internă a Uniunii - Carta Albă, Comisia Comunităţilor Europene, Bruxelles, 1995.
x x x Traité instituant la Communauté Economique Européenne et documents
annexés, Services des publications des communautes européennes, 1963.
x x x Uniunea Europeană, România, Parteneriat pentru creşterea economică , publicat
de Delegaţia Comisiei Europene în România, Bucureşti, 1995.
155
1. Dividendul reprezinta:
a) [ ] Un castig variabil garantat de intreprindere
b) [ ] Castigul unei obligatiuni
c) [X] Castigul unei actiuni
d) [ ]Castigul titlurilor de valoare
2. Daca pe fiecare 3 luni ale anului inflatia a fost de 2% atunci rata inflatiei la sfarsitul celor 3
luni a fost:
a) [X]6,12%;
b) [ ]8%;
c) [ ]6%;
d) [ ]2%.
3. Un operator la bursa vinde 100 de actiuni X la 500 lei/ buc si cumpara 200 de actiuni Y la
300 lei/ buc, ambele cu scadenta la 3 luni. In momentul executarii contractului , cursul
actiunii X este de 400 lei/ buc iar al actiunii Y este 350 lei/ buc.
a) [X]Speculatia cu actiuni X este a la baisse;
b) [X]Rezultatul operatiunii este de 20 000 lei castig;
c) [X]Speculatia cu actiuni Y este a la hausse;
d) [ ]Castigul pe operatiunea cu actiuni Y este de 5000 lei.
4. Daca in momentele t0, t1, t2 si t3 venitul National este egal cu 4000, respectiv 5000, 6000
si 7000, functia macroeconomica a consumului total este de forma C = 600 + 0,8Y, iar
investitia autonoma este I0 = 400, atunci:
a) [ ]In momentul t2 economia este in stare de contractie;
b) [ ]In momentul t0 economia este in stare de echilibru;
c) [ ]In momentul t1 economia este in stare de expansiune;
d) [ ]In momentul t3 economia este in stare de echilibru.
5. O persoana achizitioneaza 100 de obligatiuni la o valoare nominala de 90 lei fiecare.
Cuponul unei obligatiuni este de 5 lei. Daca dupa un an de zile, cand rata dobanzii este de
5%, obligatiunile sunt vandute:
a) [X]castigul total obtinut este de 1500 lei;
b) [ ]cursul obligatiunii la sfarsitul primului an va fi de 110 lei;
c) [X]daca rata dobanzii creste la 10%, cursul obligatiunii, va fi 50 lei;
d) [X]daca rata dobanzii scade la 2%, cursul obligatiunii va fi 250 lei.
6. Daca un operator la bursa cumpara actiuni in sens speculativ, atunci el mizeaza:
a) [ ]Pe scaderea cursului acestora;
b) [X]Pe o operatiune de tip a la hausse;
c) [ ]Pe cresterea cursului acestora;
d) [ ]Pe faptul ca va incasa dobanzi.
7. O obligatiune ce aduce un venit fix anual de 10 000 u.m., are un curs de 100.000 u.m. ce
rate a dobanzii corespunde acestei situatii:
a) [X]10%;
b) [ ]30%;
c) [ ]20%.
8. Explicatiile inflatiei prin moneda isi au originea in:
a) [ ]Teoria ofertei;
b) [ ]Teoria cererii;
c) [ ]Teoria preturilor;
d) [X]Teoria cantitativa a banilor.
9. Obligatiunea este:
a) [ ]Un titlu ce atesta un drept de proprietate asupra capitalului firmei;
1
b) [X]Un titlu de valoare;
c) [ ]Un titlu purtator de venit fix, numit cupon;
d) [ ]Un titlu ce atesta dreptul de a primi dividende.
10. Fiind cunoscute coeficientul de retinere a numerarului de catre populatie (l) = 20%;
coeficientul de rezerva al sistemului bancar (a) = 20%; numarul la polpulatie C = 60.000;
rezervele bancilor reprezinta:
a) [ ]10.000;
b) [ ]40.000;
c) [X]60.000;
d) [ ]30.000.
11. Printre indicatorii de eficienta economica ce stau la baza deciziei de a investi putem
aminti:
a) [ ]Deflatorul PNB;
b) [ ]Productivitatea muncii;
c) [X]Rata de rentabilitate a investitiei;
d) [X]Perioada de rambursare a investitiei.
12. O economie de troc este aceea in care:
a) [ ]Exista moneda marfa;
b) [X]O marfa se schimba direct pe alta marfa;
c) [X]Nu exista un mijloc de schimb unanim acceptat.
13. Ciclicitatea economica:
a) Este un proces normal, natural;
b) A aparut cu interventia statului in economie;
c) Poate fi complet eliminata prin masuri de politica economica;
d) Este caracteristica doar economiilor centralizate.
14. Finantarea deficitului bugetar se poate realiza prin:
a) Emiterea de actiuni;
b) Emisiunea monetara
c) Imprumuturi publice interne;
d) Imprumuturile publice externe.
15. Piata titlurilor financiare pe termen lung se compune din:
a) Piata monetara;
b) Piata primara;
c) Piata secundara;
d) Piata tertiara.
16. Balanta de plati externe reflecta:
a) Soldul tranzactiilor valutare
b) Balanta contului curent si balanta contului de capital
c) Soldul comercial al tarii cu restul lumii
d) Ansamblul incasarilor si platilor de tranzactii reale si financiare cu restul lumii
17. Inflatia deschisa (moderata) se caracterizeaza printr-o crestere generalizata a preturilor
de:
a) Peste 15% anual;
b) 5-10% anual
c) 15% lunar
d) 3-4% anual
18. In balanta contului de capital regasim:
a) Balanta miscarilor de capital pe termen lung
2
b) Balanta miscarilor de capital pe termen scurt
c) Balanta rezervelor monetare internationale
d) Balanta comerciala.
19. Daca atunci cand venitul impozabil creste de la 80.000 u.m. la 100.000 u.m., impozitul pe
venit creste si el de la 12.000 de u.m. la 20.000 u.m., avem de-a face cu o impunere:
a) Progresiva
b) In cote fixe
c) Proportionala
d) In cote procentuale
20. Venitul national disponibil se determina prin:
a) Adaugarea la venitul national a subventiilor de exploatare
b) Adaugarea la venitul national a transferurilor nete ale restului lumii
c) Adaugarea la venitul national a consumurilor intermediare
d) Adaugarea la venitul national a amortizarii
21. Progresul social exprima:
a) Volumul investitiilor
b) Imbunatatirea conditiei umane
c) Nivelul acumularii
d) Ridicarea standardului de viata.
22. Daca in lunile ianuarie, februarie si martie rata medie lunara a inflatiei a fost de 20%
inseamna ca rata inflatiei pe primele trei luni ale anului a fost de:
a) 55%
b) 50%
c) 60%
d) 72,8%
23. Obligatiunea permite obtinerea:
a) Unui venit variabil
b) Unui venit fix
c) Unei dobanzi variabile
d) Unui profit maxim
24. Daca intr-o operatiune speculativa, un operator la bursa vinde un numar de actiuni, el
mizeaza:
a) Pe cresterea cursului acestora
b) Pe faptul ca dobanzile bancare vor scadea
c) Pe scaderea cursului acestora
d) Pe o operatiune de tip a la baissse
25. Neoliberalismul considera ca pentru a reduce somajul trebuie:
a) Stimulat consumul si investitiile
b) Sa se actioneze pe terenul ofertei si productiei
c) Repartizat mai bine fondul total de munca.
26. Sistemul productiei materiale de determinare a indicatorilor macroeconomici:
a) Se bazeaza pe teoria factorilor de productie
b) Este folosit numai de tarile cu economie de piata
c) Se bazeaza pe teoria subiectiva a valorii
d) Se bazeaza pe teoria muncii productive
27. Inclinatia marginala spre economii reprezinta:
a) Economiile realizate pe unitate de venit
b) Sporul de economii determinat de sporul de investitii
3
c) Sporul de venit determinat de sporul de investitii
d) Sporul de economii cand venitul creste cu o unitate
28. Inflatia monetara isi gaseste explicatia clasica in ecuatia :
a) Teoriei cantitativiste a lui Irving Fisher
b) Teoriei cantitativiste a lui Milton Friedman
c) Teoriei cantitativiste a lui Paul Samuelson
d) Teoriei cantitativiste a lui Fr. Perroux
29. Daca la nivelul unei economii nationale functia de consum privat este C = 1000 + 0,8Yd,
impozitele sunt de 2000, platile de transfer de 500, investitiile autonome de 1500 u.m., iar
cheltuielile guvernamentale de 1000, atunci :
a) La o crestere de 100 u.m. a impozitelor, venitul se majoreaza cu 400 n.m.
b) La o crestere cu 200 a cheltuielilor guvernamentale, venitul de echilibru devine 13.000
u.m.
c) La o scadere de 100 u.m. a platilor de transfer venitul national ajunge 11.000 u.m.
d) Venitul de echilibru este 11.500 u.m.
30. Actiunea este un titlu de valoare care atesta:
a) un drept de proprietate;
b) un imprumut;
c) o ipoteca asupra unei parti din capitalul firmei;
d) dreptul proprietarului de a beneficia de dividende.
31. O obligatiune ce aduce un venit fix anual de 60.000 u.m. are un curs de 300.000 u.m.. Ce
rata a dobanzii corespunde acestei situatii:
a) 20%;
b) 30%;
c) 10%.
32. Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenta statistica intrucat:
a) Masoara potentialul economic al unei tari
b) Exprima rezultatele activitatii unui agent economic
c) Sintetizeaza informatiile privind rezultatele activitatiilor dintr-o economie nationala
d) Releva tipurile de agenti economici
33. Coeficientii de comert exterior sunt:
a) Mai mari pentru tarile ce dispun de un potential ridicat
b) Mai mici cu cat nivelul de dezvoltare este mai ridicat
c) Mai mari cu cat nivelul de dezvoltare este mai ridicat
d) Mai mici pentru tarile ce dispun de un potential mic
34. Prin politica de "open market", atunci cand Banca Centrala cumpara titluri de pe piata
financiara:
a) reduce cantitatea de moneda de pe piata monetara;
b) majoreaza cursul acestora;
c) creste cantitatea de moneda de pe piata monetara;
35. Fazele unui ciclu economic clasic, decenal, sunt:
a) Criza
b) Depresiunea
c) Inviorarea
d) Avantul
36. O scadere a multiplicatorului platilor de transfer determina:
a) O scadere a venitului national
b) O scadere a cererii agregate
4
c) O crestere a venitului national
d) Diminuarea ratei inflatiei
37. Daca nivelul inflatiei se apreciaza prin rata cresterii costului vietii calculata pe baza unui
cos de consum format din: alimente cu pondere de 30% si o rata de crestere a preturilor
de 5%, bunuri industriale cu o pondere de 45% si un indice al preturilor de 110% si servicii
cu o rata de crestere de 15%, atunci:
a) rata inflatiei este de 9,75%;
b) indicele preturilor este de 1,0975;
c) rata inflatiei este de 12,5%;
d) indicele preturilor este de 112,5%.
38. Cresterea economica inflationista:
a) Mai poarta denumirea de stagflatie
b) Este cel mai dorit tip de crestere economica
c) Apare cand rata inflatiei o devanseaza pe cea a cresterii economice
d) Este un tip de crestere daunator economie pe termen mediu si lung
39. In cadrul interventiei sale in domeniul alocarii resurselor, statul:
a) Are datoria de a interzice initiativei private producerea si asigurarea “ bunurilor”
publice”
b) Trebuie sa ia masuri pentru o distribuire cat mai echitabila a resurselor intre firmele
nationale
c) Trebuie sa adopte masuri de control si limitare a tuturor externalitatilor
d) Este preocupat mai ales de externalitatile pozitive
40. Cresterea economica neinflationista:
a) Apare cand rata cresterii este superioara ratei inflatiei
b) Apare ca urmare a efectului de antrenare indus de creditul facil si ieftin
c) Este o crestere economica cu rate pozitive
d) Mai poarta denumirea de slumpflatie
41. Care din factorii de mai jos genereaza inflatie prin cerere:
a) Cheltuieli cu efecte productive intarziate
b) Inghetarea salariilor
c) Mobilitatea ridicata a factorilor de productie
d) Tezaurizarea
42. Inflatia reprezinta:
a) O disfunctie intre marimile economice reale si cele nominale
b) Un dezechilibru microeconomic monetaro- real
c) Un dezechilibru macroeconomic monetaro-real
d) O disfunctie grava intre marimile economice nominale si cele monetare
43. Stagflatia reprezinta starea economiei caracterizata prin manifestarea concomitenta a
urmoatoarelor fenomene:
a) Scaderea productiei nationale, inflatie galopanta, somaj masiv
b) Inflatie deschisa, somaj, crestere economica zero
c) Crestere economica, inflatie scazuta, somaj masiv
d) Crestere economica, credit ieftin, somaj ridicat
44. Atunci cand se reduce venitul, consumul, de regula :
a) Creste
b) Se reduce si el, dar intr-o masura mai mare
c) Se reduce si, dar intr-o masura mai mica
d) Se reduce si el, dar in aceeasi masura
5
45. O politica monetara restrictiva:
a) Creste rata dobanzii
b) Determina o expansiune a cererii globale
c) Reduce rata dobanzii
d) Reduce cererea pentru investitii
46. Pe piata primara, titlurile de valoare se vand:
a) in principal prin intermediul bancilor
b) in situatii exceptionale, sub valoarea nominala, in scopul mobilizarii rapide a unor sume
c) la cursul care se formeaza pe piata, in functie de cerea si oferta de titluri
d) de regula, la valoarea nominala
47. O actiune este achizitionata la pretul de 100 u.m si aduce un dividend de 20 u.m. anual
a) daca pretul actiunii creste la 110 u.m. castigul potential este de 30%
b) daca rata dobanzii pe piata monetara este de 15 % plasamentul in acest tip de actiuni
nu este avantajos
c) randamentul actiunii este de 20%
d) daca pretul actiunii creste la 120u .m. castigul potential este de 35%
48. Dintre determinantii consumului putem aminti:
a) Rata dobanzii, venitul, politica economica structurala
b) Venitul, nivelul ratei dobanzii
c) Investitiile, venitul, factorii psihologici, factorii demografici
d) Factorii demografici, venit, eficacitatea marginala a capitalului
49. Stiind ca functia macroeconomica de consum este de C = 0,8Y, investitia autonoma este I0
= 700 si excedentul balantei comerciale este H0 = 500, atunci venitul de echilibru este:
a) 1200
b) 12.000
c) 3.000
d) 6.000
50. Reducerea ratei dobanzii are ca efect:
a) Cresterea cererii de investitii daca eficacitatea marginala a capitalului devine mai mare
decat rata dobanzii de pe piata
b) Diminuarea somajului
c) O crestere a cererii de bunuri si servicii din partea intreprinderilor si populatiei
d) Diminuarea cererii de investitii daca rata sperata a profitului ramane in continuare
inferioara ratei dobanzii de pe piata
51. Multiplicatorul investitiilor:
a) Exprima efectul asupra venitului determinat de o crestere cu o unitate a investitiei
b) Depinde de inclinatia spre economisire
c) Exprima efectul cresterii venitului asupra investitiei
d) Este cu atat mai ridicat cu cat inclinatia marginala spre consum este mai scazuta
52. Daca atunci cand venitul impozabil creste de la 50.000 u.m. la 60.000 u.m., impozitul
creste si el, de la 5000u.m. la 5500 u.m., avem de-a face cu o impunere:
a) regresiva;
b) in cote fixe;
c) progresiva;
d) nu se poate calcula
53. In principiu, intre cererea de investitii si rata dobanzii exista o relatie negativa in sensul
ca:
a) Diminuarea ratei dobanzii stimuleaza cresterea cheltuielilor pentru consum si investitii
6
b) Agentii economici vor suplimenta cererea de investitii atunci cand rata sperata a
randamentului investitiei este mai mare decat rata dobanzii platita pentru capitalul
imprumutat
c) O diminuare a ratei dobanzii are ca efect cresterea cererii globale a productiei si a
ocuparii
54. Obligatiunile:
a) Au un curs care depinde de evolutia ratei dobanzii
b) Pot fi emise doar de catre firmele organizate sub forma societatilor pe actiuni
c) Garanteaza un venit anual ferm
d) Ofera dreptul de a participa la luarea deciziilor in cadrul Adunarii Generale a
Actionarilor
55. Cresterea economica neinflationista desemneaza acea situatie in care:
a) exista crestere economica fara inflatie;
b) nivelul general al preturilor creste intr-o proportie mai mare decat produsul national in
expresie fizica,
c) rata cresterii economice este mai mica decat rata inflatiei;
d) rata inflatiei este mai mica decat rata cresterii economice.
56. Stagflatia este situatia in care:
a) inflatia stagneaza, preturile nu mai cresc;
b) somajul si inflatia stagneaza in conditiile reluarii cresterii economice;
c) exista inflatie si somaj la niveluri ridicate in conditiile unei rate zero a cresterii
economice;
d) pe fondul unei cresteri economice sustinute inflatia si somajul sunt eliminate.
57. Slumpflatia desemneaza acea stare a economiei in care:
a) [ ] pe fondul unei cresteri economice sustinute inflatia si somajul sunt in scadere;
b) [ ] pe fondul unei rate zero a cresterii economice inflatia si somajul sunt in scadere;
c) [ ] pe fondul unei rate zero a cresterii economice inflatia si somajul sunt la cote ridicate;
d) [x] pe fondul unei rate negative a cresterii economice exista o inflatie galopanta si un
somaj masiv.
58. In cazul inflatiei prin cerere si oferta preturile vor creste cu atat mai mult cu cat:
a) [ ] curba ofertei globale este mai apropiata de orizontala;
b) [ ] curba cererii globale este mai verticala;
c) [ ] oferta globala este mai elastica;
d) [x] oferta globala este mai inelastica;
e) [ ] panta curbei ofertei globale este mai mare.
59. Inflatia prin costuri:
a) [ ] isi are originile in continutul "legii lui Say";
b) [x] se produce daca remunerarea factorilor de productie creste intr-o cadenta
superioara sporirii productivitatii
lor;
c) [x] se amplifică daca se maresc impozitele indirecte;
d) [ ] conduce la o crestere economica inflationista.
60. Inflatia:
a) [ ] afecteaza in special pe cei cu venituri mari, care cumpara cantittati mai mari de
bunuri si servicii;
b) [x] dezavantajeaza pe creditori;
c) [x] avantajeaza pe debitori;
d) [ ] mareste povara datoriei publice.
7
61. Daca preturile alimentelor, care detin 40% din cheltuielile totale ale menajelor, au crescut
în medie de 1,5 ori, preturile bunurilor industriale, care detin 50% din totalul cheltuielilor
de consum ale menajelor au crescut cu 20%,
iar la alte bunuri si servicii indicele de crestere a preturilor si tarifelor a fost de 140%:
a) [ ] indicele general de crestere a preturilor este de 234%;
b) [x] rata inflatiei este de 34%;
c) [ ] preturile au crescut in medie de 2,34 ori;
d) [x] nivelul general al preturilor si tarifelor a crescut cu 134%.
62. Simplificand lucrurile la maxim posibil, sa presupunem ca produsul intern brut al unei tari
este reprezentat de doua bunuri finale A si B. Intr-o anumita perioada cantitatile produse
din cele doua bunuri au crescut de la 500 la 600 pentru bunul A si de la 1000 la 1400
pentru bunul B, in timp ce preturile s-au majorat, in aceeasi perioada, de la 10 u.m. la 15
u.m. pentru bunul A si de la 40 la 50 pentru bunul B. In aceste conditii:
a) [x] deflatorul PIB este egal cu 1,27;
b) [ ] preturile au crescut in general cu 110%;
c) [ ] indicele general de crestere a preturilor a fost de 210%
d) [x] rata inflatiei a fost egala cu 27%.
63. Atributele esentiale ale impozitelor sunt:
a) [x] obligativitatea;
b) [ ] rambursabilitatea;
c) [ ] solvabilitatea,
d) [x] dreptul de urmarire in caz de neplata.
64. Printre formele de impunere in cote procentuale se regaseste:
a) [ ] impunerea neproportionala;
b) [ ] impunerea in cote fixe;
c) [x] impunerea proportionala,
d) [ ] impunerea degresiva
65. O inflatie a penuriei:
a) [ ] este caracteristica tarilor dezvoltate;
b) [x] este caracteristica tarilor slab dezvoltate;
c) [x] are la origini, indeosebi, cauze monetare;
d) [ ] se explica prin cantitatea prea mica de bani in raport cu o cantitate mare de bunuri si
servicii.
66. Inflatia prin cerere determina:
a) [x] o crestere economica inflationista;
b) [ ] scaderea productiei;
c) [ ] cresterea somajului;
d) [x] scaderea somajului.
67. Spirala inflationista se produce atunci cand:
a) [ ] inflatia prin costuri se manifesta concomitent cu inflatia monetara;
b) [ ] inflatia monetara se manifesta concomitent cu inflatia prin cerere;
c) [x] inflatia prin costuri se manifesta concomitent cu inflatia prin cerere.
68. Actiunile permit obtinerea:
a) [x] unui venit variabil;
b) [ ] unui venit fix;
c) [ ] unei dobanzi ridicate;
d) [ ] unui profit maxim.
8
69. Fiind cunoscute preferinta pentru lichiditate a populatiei (l) = 20%; rata rezervelor
obligatorii (r) = 10%; numerarul la populatie C = 20.000, rezervele bancii reprezintă:
a) [ ] 20.000;
b) [ ] 5.000;
c) [ ] 15.000;
d) [x] 10.000.
70. O obligatiune ce aduce un venit fix anual de 50.000 u.m. are un curs de 200.000 u.m.. Ce
rata a dobanzii
corespunde acestei situatii:
a) [ ] 10%;
b) [x] 25%;
c) [ ] 20%.
71. Daca in lunile ianuarie, februarie si martie rata medie lunara a inflatiei a fost de 7%,
inseamna ca rata inflatiei
pe primele trei luni ale anului a fost de:
a) [x] 22,5%;
b) [ ] 21%;
c) [ ] 23,75%;
d) [ ] 22%.
creste si el, de la 4800
u.m. la 5500 u.m., avem de-a face cu o impunere:
a) [X] regresiva;
b) [ ] in cote fixe;
c) [ ] progresiva;
d) [ ] proportionala
73. Obligatiunile sunt titluri de valoare:
a) [x] cu venit fix;
b) [ ] cu venit variabil;
c) [x] purtatoare de dobanda;
d) [ ] ce garanteaza un venit ferm
74. In cazul unei operatiuni bursiere "la termen" cumparatorul câstiga atunci când:
a) [x] cursul creste;
b) [ ] cursul scade;
c) [ ] rata dobanzii creste;
d) [ ] profitul creste
75. Inflatia schimba comportamentul individual in actul economisirii prin faptul ca:
a) [ ] subiectii economici vor cheltui pentru consum mai putin;
b) [x] subiectii economici vor cheltui pentru consum mai mult;
c) [x] indivizii prefera satisfactiile prezente celor viitoare;
d) [ ] indivizii prefera satisfactiile viitoare celor prezente.
76. Cresterea economica inflationista se realizeaza atunci cand:
a) [ ] rata de crestere economica este superioara celei a inflatiei;
b) [ ] se produc concomitent urmatoarele fenomene: inflatie deschisa, somaj si
slumpflatie;
c) [x] rata inflatiei devanseaza pe cea a cresterii economice;
d) [x] sporul de crestere economica se obtine cu pretul unei inflatii considerabile
9
77. In conditiile unei inflatii prin cerere preturile vor creste cu atat mai mult:
a) [ ] cu cat curba cererii este mai inelastica;
b) [ ] cu cat curba cererii este mai elastica;
c) [ ] cu cat curba ofertei este mai elastica
d) [x] cu cat curba ofertei este mai inelastica;
e) [ ] cu cat curba ofertei este mai apropiata de verticala.
78. Rata de presiune fiscala indica:
a) [ ] partea din produsul intern brut care reprezinta un impozit negativ;
b) [x] partea din produsul intern brut prelevata pe calea impozitelor la dispozitia statului;
c) [x] nivelul general al fiscalitatii;
d) [ ] partea din buget prelevata pe calea impozitelor la dispozitia statului.
79. Impunerea proportionala este aceea prin care:
a) [x] rata marginala a impunerii este egala cu rata medie a impunerii;
b) [ ] rata marginala a impunerii este mai mare decat rata medie a impunerii;
c) [ ] rata marginala a impunerii este mai mica decat rata medie a impunerii;
d) [x] marimea impozitului este direct proportionala cu marimea materiei impozabile.
80. Prin promovarea unei politici de "open - market" Banca Centrala:
a) [x] retrage o anumita cantitate de moneda atunci cand vinde pe piata monetara unele
efecte publice sau private;
b) [x] demonetizeaza efectele publice sau private;
c) [x] monetizeaza efectele publice sau private;
d) [ ] sporeste cantitatea de moneda atunci cand vinde pe piata monetara unele efecte
publice sau private.
81. Functia macroeconomica de consum este C = 20.000 + 0,8Yd, cheltuielile guvernamentale
sunt de 10.000, excedentul balantei comerciale este de 2000, impozitele sunt de 20.000,
platile de transfer reprezinta 4000 iar investitia autonoma este de 3000. In aceste conditii:
a) [x] venitul de echilibru este de 111.000;
b) [x] daca platile de transfer cresc cu 40% venitul national de echilibru va fi de 117.400;
c) [ ] daca impozitele cresc cu 20% venitul national de echilibru va fi de 127.400;
82. .O obligatiune ce aduce un venit fix anual de 50.000 u.m., are un curs de 200.000 u.m.. Ce
rata a dobanzii corespunde acestei situatii:
a) [ ] 10%;
b) [x] 25%;
c) [ ] 20%;
creste si el, de la 4800u.m. la 5.500 u.m., avem de-a face cu o impunere:
a) [x] regresiva;
b) [ ] in cote fixe;
c) [ ] progresiva;
d) [ ] proportionala
84. Pe piata capitalului pe termen mijlociu si lung se fac tranzactii cu:
a) [ ] cambii;
b) [x] actiuni;
c) [ ] efecte de comert;
d) [ ] certificate de depozit.
85. Mobilurile care stau la baza cererii de moneda sunt:
a) [x] tranzactiile;
b) [x] speculatia;
10
c) [x] precautia,
d) [ ] investitia pe termen lung.
86. Inflatia prin costuri determina:
a) [ ] cresterea productiei;
b) [ ] cresterea gradului de ocupare;
c) [x] cresterea somajului;
d) [ ] o crestere economica inflationista.
87. Daca in momentul t0 , t1 , t2 , si t3 , venitul national este egal cu 2500, respectiv 3000,
3500, 4000, functia macroeconomica a consumului total este de forma C = 0,8Y iar
investitia autonoma I0 = 700, atunci:
a) [ ] in momentul t1 , economia este in stare de contractie;
b) [ ] in momentul t3 , economia este in stare de echilibru;
c) [x] in momentul t3 , economia este in stare de contractie;
d) [x] in momentul t2 , economia este in stare de echilibru.
88. Fiind cunoscute coeficientul de retinere a numerarului de catre populatie (l) = 15%;
coeficientul de rezervă al sistemului bancar (a) = 20%; numerarul la populatie C = 30.000;
rezervele bancilor reprezinta:
a) [ ] 20.000;
b) [ ] 5000;
c) [x] 40.000;
d) [ ] 10.000;
89. Valoarea unei obligatiuni depinde de:
a) [ ] rezultatele activitatii emitentului;
b) [x] rata dobanzii;
c) [ ] cuponul obligatiunii;
d) [ ] cererea si oferta pentru titluri de valoare.
90. Puterea de cumparare a banilor:
a) [ ] se afla in relatie direct proportionala cu indicele preturilor;
b) [x] scade in perioade de inflatie;
c) [x] reprezinta cantitatea de bunuri si servicii ce poate fi obtinuta cu o unitate monetara;
d) [x] se afla in relatie invers proportionala cu indicele preturilor.
91. Coeficientul exporturilor se calculeaza:
a) [ ] ca diferenta pozitiva intre volumul exporturilor si cel al importurilor;
b) [ ] ca raport intre exporturi si importuri;
c) [ ] ca raport procentual intre valoarea exporturilor si venitul national;
d) [x] ca raport procentual intre valoarea exporturilor si produsul national brut.
92. PNB calculat pe baza preturilor curente are valoarea de 500 milioane u.m.. Acelaşi PNB
calculat pe baza preturilor comparabile este egal cu 400 milioane u.m.. In aceste conditii
rata inflatiei este:
a) [ ] 1,25%;
b) [ ] 125%;
c) [x] 25%;
d) [ ] 80%
93. Daca sporirea cheltuielilor guvernamentale cu 200 u.m. a determinat majorarea venitului
national cu 800
u.m., atunci:
a) [x] inclinatia marginala spre consum din economie este de 0,25;
b) [x] inclinatia marginala spre economisire este de 0,75;
11
c) [ ] multiplicatorul platilor de transfer este 3;
d) [ ] multiplicatorul taxelor si impozitelor este - 4.
94. Obligatiunea este:
a) [x] un titlu de valoare;
b) [ ] un titlu ce atesta un drept de proprietate asupra capitalului firmei;
c) [x] un titlu purtator de venit fix, numit cupon;
d) [ ] un titlu ce atesta dreptul de a primi dividende.
95. Piata titlurilor financiare pe termen lung se compune din:
a) [x] piata primara;
b) [x] piata secundara;
c) [ ] piata tertiara;
d) [ ] piata monetara.
96. O persoana achizitioneaza 100 de obligatiuni la o valoare nominala de 90 lei fiecare.
Cuponul unei obligatiuni
este de 5 lei. Daca dupa un an de zile, cand rata dobanzii este de 5%, obligatiunile sunt
vandute:
a) [ ] castigul total obtinut este de 1500 lei;
b) [ ] cursul obligatiunii la sfarsitul primului an va fi de 110 lei;
c) [ ] daca rata dobanzii creste la 10%, cursul obligatiunii, va fi 50 lei;
d) [ ] daca rata dobanzii scade la 2%, cursul obligatiunii va fi 250 lei.
97. Finantarea deficitului bugetar se poate realiza prin:
a) [x] emisiunea monetara;
b) [x] imprumuturi publice interne;
c) [x] imprumuturile publice externe;
d) [ ] emiterea de actiuni.
98. La nivelul unei economii nationale se cunosc urmatoarele: functia macroeconomica de
consum este C = 1000 + 0,8Yd,volumul total al impozitelor este de 2000, totalul “platilor de
transfer” este de 1000; investitiile autonome se ridica la 500; cheltuielile guvernamentale
reprezinta 1000. In aceste conditii:
a) Venitul national de echilibru este de 8500 u. m.
b) Cresterea investitiilor cu 1000 va duce la obtinerea unui venit national de echilibru de
13.500;
c) O crestere a cheltuielilor guvernamentale cu 500 va determina scaderea venitului
national de echilibru cu 2500;
d) Venitul national de echilibru este de 12.500 u.m.
99. Un posesor de economii cumpara de pe piata financiara primara 100 de obligatiuni la
valoarea lor nominala de 10 milioane lei/obligatiune, purtatoare a unui venit fix anual de 1
milion lei fiecare, scadente peste 10 ani. Dupa un an de zile, cand pe piata monetara rata
dobanzii la depunere este de 5% cele 100 de obligatiuni sunt vandute, obtinandu-se astfel
un castig total de:
a) 1 mld lei
b) 1,1 mld lei
c) 100 mil lei
100. Combaterea somajului prin inflatie este o masura specifica
a) Clasicismului
b) Keynesismului
c) Politicii ofertei
d) Monetarismului
12
101. Slumpflatia desemneaza acea stare negativa a economiei caracterizata:
a) Prin somaj masiv, scaderea productiei nationale in conditii de stabilitate monetara
b) Prin inflatie galopanta, somaj masiv si scaderea productiei nationale
c) Inflatie ridicata si rate pozitive ale cresterii economice
d) Inflatie deschisa, somaj, crestere economica zero
e) Inflatie galopanta, scaderea somajului o productie nationala in crestere
102. Bursa de valori desemneaza
a) O plata organizata pentru a mijloci tranzactii cu titluri financiare emise anterior
b) O institutie specifica pietei financiare primare
c) O piata organizata unde se tranzactioneaza valori imobiliare
d) O componenta a pieti financiare secundare
103. Hartiile de valoare pe termen scurt
a) Faciliteaza finantarile, respectiv plasamentele pe perioade mai mici de un an
b) Mijlocesc finantari odierne
c) Constau im bunuri imobile pe termen scurt
d) Asigura plasamente pe perioade ce depasesc un an
104. Obligatiunile cu dobanda variabila:
a) Reprezinta o combinatie intre o obligatiune si o actiune
b) Ofera detinatorului un venit variabil determinat de o dobanda fixa si o marja stabilita
c) Presupune stabilirea in momentul emisiunii a nivelului dobanzii anuale
d) Au o valoare exclusiv determinata de rezultatele activului emitentului
105. In cazul unei operatiuni cu prima simpla “ a la hausse”
a) Vanzatorul isi rezerva dreptul de a alege intre executarea sau rezilierea contractului in
functie de evolutia cursului
b) Cumparatorul poate alege intre executarea sau rezilierea contractului in functie de
situatia existenta la scadenta
c) In cazul in care cursul nu se modifica cumparatorul va inregistra o pierdere egala cu
prima depusa
d) Cumparatorul este avantajat de scaderea cursului
106. Tranzactiile speculative de tip “bear”:
a) Se refera la operatiile speculative” a la hausse”
b) Vanzatorul urmareste sa vanda la cursuri ridicate in speranta reducerii cursului
c) Sunt specifice operatiunilor speculative “ a la baisse”
d) Cumparatorul achizitioneaza titluri la preturi scazute in speranta majorarii cursului
107. Un exces de cerere, respectiv de venituri poate fi considerat inflationist numai
daca:
a) Veniturile factorilor de productie cresc mai repede decat productivitatea lor
b) Se practica o politica de amortismente accelerata
c) Oferta este rigida si aparatul de productie nu raspunde cererii ajustarea ofertei la
cerere se face prin preturi si nu prin cantitati
d) Se inregistreaza finantarea necontrolata, prin deficit bugetar a unor cheltuieli publice
108. In categoria efectelor negative ale inflatiei se pot numara:
a) Stimularea cresterii economice
b) Schimbarea comportamentului individual atat in actul de consum cat si in cel de
economisire
c) Devalorizarea capitalului si degradarea balantei de plati
d) Avantajarea debitorilor si dezavantajarea creditorilor
109. Inflatia monetara poate fi explicata prin:
13
a) Emisiunea excedentara de moneda peste nevoile reale din economie
b) Dezvoltarea exagerata a creditului bancar
c) Excedentul balantei de plati
d) Cresterea preturilor la materiile prime din import
110. Inflatia prin costuri:
a) Antreneza scaderea productiei si a ocuparii fortei de munca
b) Determina o crestere economica inflationista
c) Se poate manifesta simultan cu inflatie prin cerere antrenand “spirala inflationista”
d) Poate fi explicata prin mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul ca
preturile inputurilor se regasesc in cele ale outputurilor
e) Poate fi cauzata de cresterea impozitelor directe
111. Politicile de lupta impotriva inflatiei prin cerere urmaresc:
a) Cresterea ratei dobanzii si scumpirea creditului
b) Reducerea cheltuielilor publice si a veniturilor din impozite si taxe
c) Restrangerea influentelor monopolurilor asupra preturilor
d) Reducerea costurilor prin gasirea de inlocuitori pentru materiile prime din import.
112. Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung:
a) Este rezultatul incertitudinilor privind anticiparea fluxurilor de venit viitoare
b) Nu depinde de gradul de dezvoltare a institutiilor pietei capitalului
c) Este mai mica in cazul titlurilor financiare listate la bursa
d) Se refera la posibilitatea vanzarii lor rapide si cu costuri de tranzactionare minime
113. Capacitatea de dominatie a unei economii nationale asupra partenerilor ei externi

depinde de:
a) Potentialul militar
b) Potentialul stiintific si informational
c) Structura care face obiectul specializarii international
d) Potentialul economic
114. Conditia esentiala a unei politici monetare sanatoase o reprezinta:
a) Realizarea unei cresteri economice echilibrate si a unei balante de plati externe
excedentare
b) Asigurarea stabilitatii puterii de cumparare a banilor
c) Asigurarea echilibrului bugetar
d) Asigurarea cresterii sustinute a venitului national
115. La nivelul unei economii nationale, functia macroeconomica de consum este C =
10.000 + , 0,6Yd. Investitia autonoma este I0 = 1000 u.m., cheltuielile guvernamentale sunt
G0 = 3000 u.m, platile de transfer sunt P0 = 2000 u.m. exporturile sunt de 4000 u.m iar
importurile de 3500 u.m. in conditii de echilibru bugetar:
a) Cresterea platilor de transfer cu 1000 duce la scaderea venitului national de echilibru
cu 1500 u.m.
b) Venitul national de echilibru este de 31.750u.m.
c) Cresterea impozitelor cu 5000 duce la scaderea venitului national de echilibru cu 7500
um
d) Venitul national de echilibru este de 39.250 u.m.
a) Vizeaza cheltuirea venitului
b) Se mai numesc si taxe de consum
14
c) Imbraca forma impozitelor pe venit
d) In tara noastra se prezinta ca impozite pe profit si pe salarii
117. Economia se afla intr-o stare de subocupare a factorilor de productie daca:
a) Venitul national de ocupare deplina este mai mic decat venitul national de echilibru
b) Venitul national de echilibru este mai mic decat venitul national de ocupare deplina
c) Venitul national de echilibru este egal cu venitul national de ocupare deplina
d) Venitul national potential este superior venitului national de echilibru
118. Marcati care din afirmatiile de mai jos cu privire la deosebirile dintre crestere si
dezvoltare economica sunt adevarate:
a) Cresterea economica are o sfera de cuprindere mai mare decat dezvoltarea economica
b) In timp ce cresterea economica vizeaza latura cantitativa a activitatii economice,
dezvoltarea reflecta si schimbarile calitative din economie
c) Dezvoltarea economica are o sfera de cuprindere mai mare reflectand si schimbarile
din economie
119. O balanta de plati activa:
a) Este rezultatul unor incasari mai mari decat platile in relatiile internationale
b) Este un indiciu sigur ca exporturile au fost mai mari decat importurile
c) Permite exportul de capital
d) Perturba relatiile internationale
120. Doi operatori la bursa incheie un contract la termen de vanzare-cumparare pentru
100 actiuni la un curs de 20.000 lei/activitate. La scadenta cursul este de 18.000 lei. Cine
castiga?
a) Cumparatorul castiga 200.000 lei
b) Vanzatorul castiga 200.000lei
c) Vanzatorul pierde 200.000 lei
d) Nimeni nu castiga
121. Fiind cunoscut coeficientul de retinere a numerarului la populatie l = 10% si
coeficientul rezervelor obligatorii a = 25% si numerarul la populatie C = 100.000, atunci
rezervele lichide ale bancilor R sunt:
a) 50.000
b) 500.000
c) 25.000
d) 250.000
122. Daca atunci cand venitul impozabil creste de la 35.000 mil la 40.000 mil u.m. iar
impozitul creste de la 2000 mil la 3000 mil avem de-a face cu o impunere:
a) Progresiva
b) Regresiva
c) Proportionala
d) In cote fixe
123. Stiind ca functia macroeconomica de consum este C = 200+ 0,75Y, consumul
public este G0 = 600 si deficitul balantei comerciale este de H0 = -200 atunci venitul de
echilibru este:
a) 4.000
b) 2.400
c) 600
d) 6.000
124. Daca in lunile ianuarie, februarie si martie rata medie lunara a inflatie a fost de 10%
, atunci rata inflatiei pe primele trei luni ale anului a fost de:
15
a) 22,5%
b) 33,1%
c) 333,1%
d) 70,15%
125. Cuponul unei obligatiuni este de 30.000 iar rata dobanzii de 10%. In conditiile
cresterii ratei dobanzii cu 50% cursul obligatiunii:
a) Creste cu 1000.000 u.m.
b) Scade cu 33%
c) Creste cu 33,3%
d) Scade cu 1000
126. Un agent de bursa, anticipand o evolutie favorabila a cursului actiunilor, vinde la
termen 3000 actiuni la cursul de 15.100 u.m. din care 100 u.m. reprezinta prima
a) Este o operatiune cu prima compusa “ a la baisse” corect
127. Diferenta dintre valoarea prezenta medie a fluxurilor de venituri si pretul
financiar este considerata valoarea absoluta a :
a) Dividendului
b) Dobanzii
c) Premiului pentru risc
d) Cuponului
128. Partea din depozite pe care bancile trebuie sa le pastreze sub forma de active
lichide poarta denumirea de:
a) Rata rezervelor obligatorii
b) Grad de solvabilitate
c) Coeficientul de casa
d) Disponibilitati semimonetare
129. Dupa opinia lui Milton Friedman:
a) Pentru a frana inflatia statul trebuie sa procedeze la o emisiune monetara mai rapida
decat cresterea PIB
b) Pentru a frana inflatia, statul trebuie sa procedeze la o emisiune monetara moderata in
aceeasi caenta cu ritmul cresterii PIB
c) Inflatia nu are intotdeauna cauze monetare
d) Nu intotdeauna inflatia este un fenomen de care raspunde politica statului
130. Economiile unei familii sunt de 50 mil lei. Pentru urmatorii 3 ani rata medie estimata
a inflatiei este de 7% iar rata medie a dobanzii bancare este de 9%:
a) Suma depusa intr-un depozit la banca va fi in termeni reali de 53,06 mil lei
b) Este avantajos pentru aceasta familie sa economiseasca deoarece valoarea actualizata
a venitului viitor este de mai mare cu 4 miliane decat valoarea prezenta a economiilor
familiei
c) Rata reala a dobanzii este de 16 %
d) Este avantajos pentru aceasta familie sa economiseasca la banca deoarece rata reala a
dobanzii este negativa
131. O politica monetara espansionista:
a) Determina o deplasare a intregii curbe LM spre dreapta
b) Determina reducerea ratei dobanzii
c) Determina o deplasare a intregii curbe IS spre stanga
d) Determina descurajarea investitiilor
16
132. Daca in lunile ianuarie, februarie si martie rata medie lunara a inflatie a fost de 5% ,
atunci rata inflatiei pe primele trei luni ale anului a fost de:
a) 70,15%
b) 33,1%
c) 21%
d) 15,76%
133. Economia se afla intr- o supraocupare a factorilor de productie atunci cand:
a) Venitul national potential este inferior venitului national de echilibru
b) Venitul national de ocupare deplina este mai mare decat venitul national
c) Produsul national potential este superior venitului national de echilibru
d) Venitul national de echilibru este mai mare decat venitul national de ocupare deplina
134. Impozitul pe profit este:
a) Venit fiscal al statului
b) Impozit indirect
c) Venit nefiscal al statului
d) Impozit direct
135. In cazul inflatiei prin costuri, a se evita cresterea somajului se apeleaza la:
a) O politica de crestere a cererii globale care, corelata cu scaderea ofertei va declansa
fenomenul denumit spirala inflationista
b) O politica fiscala de crestere a impozitelor directe
c) O politica guvernamentala de crestere cererii globale ca rezultat in deplasarea cererii
globale spre dreapta si a ofertei globale spre stanga
d) O politica guvernamentala de crestere a masei monetare in circulatie
136. Speculantii “bull”
a) Cumpara titluri financiare la preturi scazute in speranta ca le vor vinde la preturi mai
mari peste un anumit timp
b) Vand la preturi ridicate in speranta co vor cumpara la preturi scazute peste un anumit
timp
c) Vand la preturi scazute in speranta ca vor cumpara la preturi ridicate peste un anumit
timp
d) Cumpara la preturi ridicate in speranta ca vor vinde la preturi scazute peste un anumit
timp
137. Fiind cunoscut coeficientul de retinere a numerarului la populatie l = 5% coeficientul
rezervelor obligatorii a = 10% si numerarul la populatie C = 10.000u.m. atunci rezervele
bancilor R sunt:
a) 2.000
b) 200.000
c) 20.000
d) 40.000
138. Un individ achizitioneaza 20 de obligatiuni la valoarea nominala de 1.000.000
lei/obligatiune. Cuponul aferent obligatiunii este de 200.000 lei/an iar termenul de
scadenta este de 3 ani. Dupa 2 ani individul vinde obligatiunile la un curs de 2.000.000
lei/obligatiune.
a) Rata dobanzii bancare la momentul vanzarii este de 10%
b) Castigul total obtinut de individ este de 20.000.000lei
c) Rata dobanzii bancare in momentul vanzarii este de 20%
d) Castigul operatiunii este de 28.000.000 lei
139. Curba Philips exprima relatia dintre:
17
a) Somaj si cerere efectiva
b) Inflatie si crestere economica
c) Inflatie si somaj
d) Somaj si crestere economica
140. Stiind ca functia macroeconomica de consum este C = 0,6Y investitia autonoma
este I0 = 400, consumul guvernamental este G0 = 800 atunci venitul de echilibru este:
a) 3000
b) 3300
c) 30.000
d) 1200
141. Produsul national brut este:
a) Uneori mai mic decat produsul intern brut
b) Intotdeauna mai mic decat produsul intern brut
c) Intotdeauna mai mare decat produsul intern brut
d) Niciodata egal cu produsul intern net
e) Uneori mai mare decat produsul intern brut.
142. Stiind ca functia macroeconomica de consum este C = 200+ 0,75Y, consumul public
este G0 = 600 si deficitul balantei comerciale este de H0 = -200 atunci venitul de echilibru
este:
a) 4.000
b) 2.400
c) 600
d) 6.000
143. Notiunea de brut atribuita unui indicator sintetic are in vedere:
a) Consumul intermediar plus consumul final
b) Eliminarea consumului de capital fix din calculul productiei finale
c) Includerea consumului final in calculul productiei
d) Consumul personal de bunuri si servicii
e) Valoarea tuturor bunurilor si serviciilor finale
144. Daca in momentele t0, t1, t2 si t3 venitul National este egal cu 5000, respectiv 6000,
7000 si 8000, functia macroeconomica a consumului total este de forma C = 500 + 0,8Y, iar
investitia autonoma este I0 = 900, atunci:
a) In momentul t2 economia este in stare de contractie;
b) In momentul t0 economia este in stare de echilibru;
c) In momentul t1 economia este in stare de expansiune;
d) In momentul t3 economia este in stare de echilibru.
145. Se dau urmatoarele informatii: functia macroeconomica de consum este de C = 300
+ 0,8Yd, investitia autonoma I0 = 200 cheltuielile guvernamentale autonome G0 = 100. In
aceste conditii , reducerea cu 50% a investitiei va fi compensata pentru mentinerea
venitului national la valoarea initiala, prin;
a) Cresterea cu 100 u.m. a cheltuielilor guvernamentale
b) Diminuarea cu 125 u.m a taxelor si impozitelor
c) Diminuarea cu 125 u.m. a platilor de transfer
d) Cresterea cu 100 u.m. a taxelor si impozitelor
146. Prima abordare macroeconomica de referinta o intalnim la:
a) David Ricardo
b) Karl marx
c) Francois Quesnay
18
d) Adam Smith
147. Produsul intern brut se calculeaza:
a) Ca suma intre produsul intern net si consumul final
b) Ca diferenta intre produsul global brut si consuumul intermediar
c) Ca suma intre produsul intern net si amortizare
d) Ca diferenta intre produsul global brut si consumul final
148. Inclinatia marginala spre consum evidentiaza:
a) Cu cat creste consumul la o sporire cu o unitate a consumului
b) Cu cat creste venitul la o sporire cu o unitate a consumului
c) Cu cat se reduce venitul la reducerea consumului
d) Cu cat creste consumul la sporirea cu o unitate a venitului
149. Calcularea indicatorilor macroeconomici prin metoda valorii adaugate presupune:
a) Insumarea numai a elementelor ce reflecta compensarea factorilor de productie
b) Insumarea cheltuielilor totale ale agentilor economici cu bunuri economice
c) Agregarea bunurilor economice obtinute de agenti economici in perioade de calcul
150. Pentru a reduce ritmul de crestere a nivelului preturilor statul poate utiliza
urmatoarele masuri:
a) Sporeste cheltuielile publice
b) Reduce deficitul bugetar
c) Scade impozitele directe
d) Reduce rata dobanzii
151. Detinatorul de actiuni are dreptul:
a) De a obtine dividend
b) De a obtine un venit anual ferm
c) De a obtine o dobanda anuala
d) De a obtine un venit sigur
152. Sistemul conturilor nationale:
a) Este folosit in tarile cu economie de piata
b) Este folosit in tarile cu economie centralizata
c) Se bazeaza pe teoria muncii productive
d) Se bazeaza pe teoria obiectiva a valorii
153. Acoperirea deficitului bugetar prin imprumuturi publice produce urmatoarele
efecte:
a) Stimuleaza investitiile din sectorul privat prin diminuarea ratei dobanzii
b) Determina cresterea ratei inflatiei
c) Provoaca ridicarea ratei dobanzii si scaderea investitiilor private
d) Afecteaze echilibrul macroeconomic dintre cantitatea de bani in circulatie si volumul
productiei.
154. Se presupune ca PIB in anul t1 este constituit din 3 categorii de bunuri ale caror
preturi au evoluat astfel: pentru bunul A, cu un consum de 16.000 de unitati, preturile au
crescut de la 50 la 70 u.m; pentru bunul B, cu un consum de 6000 de unitati, preturile au
crescut de la 20 la 30 u.m.; pentru bunul C, cu un consum de 4000 de unitati, preturile au
crescut de la 20 la 40 u.m. In aceste conditii rata inflatiei este:
a) [ ] 146%;
b) [x] 46%;
c) [ ] 48,15%
d) [ ] 64%;
19
155. Functia de consum a unei economii aflata in echilibru bugetar este C = 3000 + 0,6(Y
- To); stiind ca investitia autonoma Io = 1500, cheltuielile guvernamentale sunt Go = 2000,
si exportul net este Ho = 300, atunci:
a) [x] venitul de echilibru este 14.000;
b) [ ] cheltuielile publice ar trebui sa creasca cu 1000 pentru a aduce venitul de echilibru
la 20.000;
c) [x] cheltuielile publice sau investitiile ar trebui sa creasca cu 2400 pentru a aduce
venitul de echilibru la 20.000;
d) [x] impozitele ar trebui sa scada cu 4.000 pentru a aduce venitul de echilibru la 20.000.
156. Functia macroeconomica de consum este C = 2 000 + 0,8Yd, volumul impozitelor
este To = 3 000, platile de transfer sunt Po = 500, investitiile autonome Io = 1 000,
cheltuielile publice sunt 2 500, iar exportul net este
157. Ho = 500. Atunci.
a) [ ] venitul de echilibru este 22.000;
b) [x] daca investitiile ar scadea cu 500, platile de transfer ar trebui sa creasca cu 625
pentru a mentine cererea globala la acelasi nivel;
c) [x] daca cheltuielile publice ar scadea cu 500, impozitele ar trebui sa scada cu 625
pentru a mentine cererea globala la acelasi nivel;
158. Pentru calculul indicatorilor macroeconomici se poate folosi metoda:
a) de producţie;
b) sintetică;
c) repartiţiei;
d) utilizării producţiei finale;
159. Bunurile şi serviciile finale exprimate valoric prin produsul intern brut pot fi
destinate
a) consumului personal;
b) consumului intermediar;
c) formării brute a capitalului;
d) numai consumului public
160. Consumul privat de bunuri si servicii finale este egal cu 8000 unitati monetare
(u.m.),consumul public este egal cu 1000, formarea bruta a capitalului este de 2000,
exportul este egal cu 3000, produsul global brut este de 30000, consumul intermediar
reprezintă 60 % din PGB, veniturile varsate restului lumii sunt în suma de 7000,iar cele
primite din restul lumii sunt egale cu 5000. In aceste conditii:
a) importul este egal cu 2000
b) produsul national brut este egal cu 14000;
c) cosumul intermediar este egal cu 18000;
d) produsul national brut este egal cu 10000.
161. Cresterea economica inflationista semnifica:
a) o stare negativa a economiei caracterizată prin scaderea productiei nationale;
b) un spor de crestere economica obtinut cu pretul unei inflatii considerabile
c) faptul ca rata inflatiei devanseaza pe cea a cresterii economice;
d) faptul ca rata cresterii economice devanseaza pe cea a inflatiei
162. Stagflatia este acea stare a economiei caracterizata prin existenta concomitenta a
urmatoarelor fenomene:
a) Inflatie ridicata si crestere economica;
b) inflatie galopanta, somaj masiv si o productie nationala in scadere;
c) somaj, inflatie deschisa si crestere economica zero
d) inflatie deschisa, somaj scazut si crestere economica.
20
163. Printre cauzele inflatiei prin cerere putem include:
a) o crestere demografica sustinuta;
b) posibilitatea de a trai din dezeconomii
c) dezvoltarea excesiva a creditului de consum;
d) nerespectarea termenilor de punere în functiune a investitiilor.
164. Inflatia prin costuri determina:
a) Cresterea productiei;
b) cresterea gradului de ocupare
c) cresterea somajului
d) o crestere economica inflationista
165. Intr-o anumită perioadă de timp, la alimente , care deţin 40% din totalul cheltuielilor
de consum ale populaţiei, indicele de creştere a preţurilor a fost de 160 %, la bunuri
industriale, care deţin 35 % din totalul cheltuielilor de consum, indicele de creştere a
preţurilor a fost de 150 %, iar la alte bunuri şi servicii preţurile si tarifele au crescut în
medie cu 40 %. Rata inflaţiei a fost :
a) 151.5% ;
b) 51,5% ;
c) 27.5% ;
d) 89.5%
166. Dacă preţurile au crescut în luna ianuarie cu 6%, în februarie cu 5%, iar în martie cu
10%, la sfârşitul primului trimestru erau mai mari, faţă de începutul anului,cu :
a) 21% ;
b) 2,43% ;
c) 121% ;
d) 122,43%
167. Un operator de bursă cumpără 2000 de acţiuni X la 200 lei/bucată şi vinde 3000
acţiuni Y la 400 lei/bucată, ambele pe bază de contracte cu scadenţă la 6 luni. În
momentul executării contractului, cursul actiunilor X este de 250 lei/bucată, iar al
acţiunilor Y este 450 lei/bucată. Care va fi rezultatul pe ansamblul acestor operaţiuni:
a) câştigă 10000 lei
b) înregistrează o pierdere de 150000 lei;
c) înregistrează o pierdere de 50.000 lei;
d) câştigă 50.000 lei;
168. Un jucator la bursa incheie un contract de vanzare la termen a 2 000 de actiuni, la
pretul de 50 lei/actiune,cu scadenta peste 3 luni, achitand si o prima de 2 lei /actiune.
a) Daca la scadenta cursul actiunilor creste cu 10% fata de nivelul prevazut in
contract, jucatorul castiga 10 000 lei;
b) Daca la scadenta cursul actiunilor creste cu 10% fata de nivelul prevazut in
contract, jucatorul pierde 4 000 lei;
c) Daca la scadenta cursul actiunilor scade cu 10% fata de nivelul prevazut in
d) Daca la scadenta cursul actiunilor scade cu 10% fata de nivelul prevazut in
169. În condiţiile în care rata naturală a şomajului este de 4,8%, iar PIB creat în economie
este de 540 miliarde unități monetare (u.m.) față de un PIB potenţial de 600 miliarde
21
u.m., conform legii lui Okun, când coeficientul a este egal cu 2, rata efectivă a şomajului
este de:
a) 8,55%;
b) 7,05%;
c) 6,55%;
d) 9,80 %.
170. . În condițiile în care, în anul 2012, importurile României au fost de 9.000 mld. EUR,
în timp ce valoarea totală a exporturilor a fost de 7.200 mld. EUR, balanța comercială
prezintă o rată de acoperire de:
a) 80%
b) 128,57%
c) 90%
d) 72%
171. Daca balanta comerciala a unei tari prezinta o rata de acoperire de 90 %, iar
importurile ei se ridica la 72 miliarde $,
a) exporturile sunt de 80 miliarde $;
b) inregistreaza un excedent al balantei comerciale de 8 miliarde $;
c) inregistreaza un deficit al balantei comerciale de 7,2 miliarde $;
d) exporturile sunt de 66 miliarde $
172. Să presupunem ca putem aprecia nivelul inflației dintr-o țară pe seama unui coș de
consum format din bunuri alimentare (cu o pondere în coș de 20%), bunuri industriale
(cu o pondere de 40%) și servicii. Știind că rata creșterii prețurilor bunurilor alimentare
a fost de 5%, indicele de creștere a prețurilor bunurilor industriale a fost de 106% și
rata de creștere a tarifelor pentru servicii a fost de 4%, calculați rata inflației.
a) 6%;
b) 5%;
c) 15%;
d) 105%
173. . În lunile ianuarie, februarie și martie, rata lunară a inflației a fost de 2%. În aceste
condiții, rata inflației pe cele trei luni a fost de:
a) 6%
b) 6.1%
c) 8%
d) 106%
Raspuns corect: b)
174. Un client vinde 1000 acţiuni la preţul de 200 lei/acţiune cu scadenţa peste o lunå,
platind totodatå o primå de 10 lei/acţiune.
22
a) [ ] dacă cursul acţiunilor scade la 170 lei executarea contractului nu este profitabilă
b) [ ] dacă cursul actiunilor creşte la 2200 lei, executarea contractului este mai
avantajoasă
c) [X ] dacă cursul acţiunilor scade la 170 lei, câştigă 20.000 lei
d) [ ] dacă cursul acţiunilor scade la 170 lei pierde 10.000 lei
175. . Balanța de plăți a Poloniei evidențiază , în 2015, încasări de 90 000 mld. EUR și
plăți de 94 900 mld. EUR (date ipotetice). În aceste condiții, balanța de plăți a Poloniei
prezintă, pentru anul 2015:
a) [X ] un deficit de 4 900 mld. EUR
b) [ ] un excedent de 4 900 mld. EUR
c) [ ] un deficit de 4 100 mld. EUR
176. Deficitul balanței de plăți a unei țări este de 12 miliarde unități monetare (u.m.). Din
balanța comercială rezulță că importurile sunt mai mari decât exporturile cu 5,6 mild
u.m. Dacă totalul plăților din balanța de plăți este de 200 mild. u.m., iar încasările totale
din exporturi reprezintă 80% din totalul încasărilor din balanța de plăți, rata de
acoperire a importurilor de către exporturi este:
a) 97,2%;
b) 96,41%;
c) 102,8%;
d) 103,59%
Raspuns corect: b
177. Un operator de burså cumpårå 1000 de acţiuni X la 400 lei/bucatå şi vinde 2200
acţiuni Y la 500 lei/bucatå, ambele pe bazå de contracte cu scadenţå la 6 luni. În
momentul executårii contractului, cursul actiunilor X este de 450 lei/bucatå, iar al
acţiunilor Y este 550 lei/bucatå. Care va fi rezultatul pe ansamblul acestor operaţiuni:
a) [ ] câştigă 6.000 lei
b) [ ] înregistrează o pierdere de 110.000 lei
c) [X] înregistrează o pierdere de 60.000 lei
d) [ ] câştigă 50.000 lei
178. Un posesor de economii cumpără de pe piața financiară primară 100 de obligațiuni
la valoarea lor nominală de 10 mii lei, purtătoare ale unui venit fix anual (cupon)
corespunzător unei rate a dobânzii la depozite de 4%, scadente peste 5 ani. După un an
de zile, când pe piața monetară rata dobânzii la depuneri este de 2,5 %, cele 100 de
obligațiuni sunt vândute, obținându-se
a) [ ] un câștig total de 1 640 000 lei
b) [ ] o pierdere totală de 72 000 lei
23
c) [ ] un curs de vânzare de 14 000lei
d) [X] un câștig total de 640 000 lei
179. Un investitor pe bursa de valori achiziționează un pachet de 2 000 de acțiuni ale

emitentului Hidroelectrica SA, la prețul de 54 lei/acțiune. După ce încasează un
dividend de 4,5 lei/acțiune, investitorul vinde pachetul, profitând de un curs avantajos,
de 60 lei/acțiune. În aceste condiții,
a) [ ] randamentul acțiunii a fost de 10%
b) [ ] Numărul ani dividend (Nad) a fost de 10 ani
c) [X] câștigul potențial al acestui titlu de valoare a fost de 19,44%
d) [ ] câștigul total obținut de investitor a fost de 12 000 lei
180. Economiile brute reprezinta:
a. Economiile nete plus consumul final
b. Economiile nete plus consumul intermediar
c. Economiile nete plus consumul de capital fix
d. Economiile nete plus amortizarea
181. Cu o investitie de 20 miliarde de u.m. se realizeaza o intreprindere care obtine o
cifra anuala de afaceri de 8 miliarde u.m. si o rata a profitului, calculata pe baza cifrei
de afaceri, de 20%. Perioada de rambursare a investitiei este egala cu:
a. 10 ani
b. 12,5 ani
c. 4 ani
d. 2,5 ani
182. Cand venitul creste, economiile cresc:
a) Proportional cu consumul
b) Proportional cu venitul
c) Mai putin decat creste venitul
d) In masura mai mare decat creste venitul
183. “ Pragul de ruptura” reprezinta
a. Punctul de la care economisirea devine pozitiva
b. Nivelul la care venitul este egal cu consumul
c. Pragul de la care inceteaza economisirea
d. Un nivel la care venitul este egal cu zero
184. Modalitatile de a masura nivelul activitatii economice dintr-o economie sunt:
a. Determinarea nivelului cheltuielilor consacrate cumpararii de bunuri si servicii
b. Determinarea nivelului veniturilor factorilor de productie
24
c. Determinarea costurilor factorilor de productie utilizati
d. Determinarea volumului bunurilor si serviciilor produse
185. Perioada de rambursare a investitiei se determina raportand
a) Volumul profitului la nivelul investitiilor
b) Volumul investitiilor la profit
c) Volumul investitiilor la veniturile incasate
d) Volumul investitiilor la profitul anual
186. Investitia se afla
a) In raport direct proportional cu rata dobanzii
b) In raport invers proportional cu eficienta marginala a capitalului
c) In raport invers proportional cu rata dobanzii
d) In raport direct proportional cu eficienta marginala a capitalului
187. Oferta deficitara poate fi explicata prin:
a) Nerespectarea termenelor de punere in functiune a investitiilor
b) Slaba mobilitate a factorilor de productie
c) Deficiente organizatorice
d) Subocuparea fortei de munca
188. Inflatia monetara poate fi determinata de:
a) Scaderea vitezei de rotatie a banilor
b) Iesirea masiva de devize
c) O politica salariala nefondata pe criterii economice
d) Practicare de excedente bugetare
189. Operatiunile la termen
a) Au o pondere redusa in totalul operatiunilor de pe piata financiara
b) Presupun ca momentul incheierii tranzactiei coincide cu cel al formarii cursului de
executie
c) Au caracter speculativ
190. Principalele componente ale politicii economice sunt:
a) Statul
b) Instrumentele
c) Obiectivele
d) Firmele
191. Cresterea economica neinflationista semnifica:
a) O stare pozitiva a economiei caracterizata prin cresterea productiei nationale
b) O devansare a ratei de crestere economica de catre rata inflatiei
c) O devansare a ratei inflatiei de catre rata cresterii economice
192. Printre cauzele care pot conduce la un exces de cerere putem aminti:
25
a) Cresterea inclinatiei spre economisire
b) Cheltuieli cu efecte productive intarziate
c) Tezaurizarea
d) Sporirea cheltuielilor neproductive
193. Veniturile nefiscale ale bugetului de stat:
a) Cuprind si dividende obtinute ca urmare a participarii statului la constituirea
capitalului social al societatilor comerciale
b) Cuprind impozitele directe si indirecte
c) Au ponderea cea mai importanta in totalul veniturilor
d) Cuprind prelevarile din produsul intern brut la dispozitia statului
194. Cand venitul scade, economiile scad:
a) Mai putin decat scade venitul
b) Proportional cu venitul
c) Dar in masura mai mare decat scade venitul
195. Balanta comerciala
a) Include balanta serviciilor
b) Este o componenta a balantei contului de capital
c) Include balanta transferurilor unilaterale
d) Este o componenta a balantei contului curent
196. Detinatorul unei obligatiuni:
a) Primeste un venit anual fix
b) Primeste un venit anual variabil
c) Participa la adoptarea deciziilor in institutia unilaterala a obligatiunii
d) Are drept de dividende
197. Cum evolueaza, de regula, economiile, atunci cand se inregistreaza o scadere a
venitului:
a) Nu se modifica
b) Se reduc, dar intr-o proportie mai mica
c) Se reduc, dar intr-o proportie mai mare
d) Se reduc in aceeasi proportie.
198. O obligatiune ce aduce un venit fix anual de 20.000 u.m. are un curs de 100.000
u.m.. Ce rata a dobanzii corespunde acestei situatii:
a) 20%
b) 25%
c) 10%
199. Somajul structural apare atunci cand:
a) Posesorii fortei de munca isi schimba des locul de munca
26
b) Unei cereri suple ii corespunde o oferta rigida pe structura
c) Structurile socio-profesionale nu mai corespund structurii tehnice si economice
d) Sistemul de pregatire a fortei de munca nu corespunde noilor cerinte ale economiei
200. In cadrul operatiunilor cu prima dubla:
a) Comerciantul executa sau reziliaza contractul in functie de evolutia cursului
b) Comerciantul pierde, oricum, valoarea primei
c) Comerciantul se declara vanzator, in ziua lichidarii, daca pretul titlurilor a scazut
d) Comerciantul se declara vanzator, in ziua lichidarii, daca pretul titlurilor de valoare
a crescut.
201. Institutiile fundamentale ale pietei capitalului sunt:
a) Bursele de valori
b) Casele de brokeraj
c) Bancile comerciale
d) Piata extrabursiera
202. Politica monetara espansionista analizata prin intermediul modelului IS – LM
a) Conduce la sporirea ratei dobanzii
b) Implica scaderea ratei dobanzii
c) Determina scaderea venitului national
d) Este cu atat mai eficace cu cat panta curbei LM este mai accentuata
203. Pentru promovarea echitatii repartitiei veniturilor statul foloseste:
a) Sistemul progresiv de impozitare
b) “impozitul negativ”
c) stabilirea preturilor produselor pe cale administrativa
d) Sistemul proportional de impozite
204. Actiunile la purtator:
a) au inscris pe ele numele posesorului
b) nu au inscrise numele detinatorului
c) ofera detinatorului un venit anual cert
d) confera detinatorului un drept de proprietate asupra unei parti din capitalul firmei
emitente
a) Determinarea principalelor agregate economice
b) Studierea relatiilor dintre principalele agregate economice
c) Studiul sistemelor de piete
d) Formarea preturilor pe sisteme de piete
e) Analiza dezechilibrelor dintre agregatele economice
206. Un agregat economic reprezinta:
27
a) O abstractizare care este folosita pentru descrierea unor aspecte concrete ale
vietii economice
b) Un indicator macroeconomic cum ar fi productia si venitul national, consumul,
economiile, nivelul general al preturilor etc.
c) O variabila economica
d) Procesul prin care obiectele reale sunt combinate si sintetizate
207. Produsul global brut exprima:
a) Valoarea bruta de piata a bunurilor economice finale
b) Valoarea adaugata bruta a bunurilor economice create de agentii economici
nationali
c) Valoarea totala a bunurilor economice obtinute intr-o anumita perioada
d) Valoarea bruta de piata a bunurilor economice finale obtinute de agentii economici
in interiorul unei tari
208. Produsul national brut se calculeaza:
a) Ca diferenta intre produsul global brut si amortizare
b) Ca diferenta intre produsul global brut si consumul de capital fix
c) Ca diferenta intre produsul global brut si consumul intermediar
d) Ca diferenta intre produsul global brut si consumul final.
209. Produsul national net se calculeaza:
a) Ca suma dintre produsul national brut si amortizare
b) Ca suma dintre produsul national brut si consumul de capital fix
c) Ca diferenta dintre produsul intern brut si amortizare
d) Ca diiferenta dintre produsul national brut si consumul de capital fix.
210. Venitul national reprezinta:
a) Marimea agregata atat a veniturilor de munca cat si a celor din proprietate
b) Marimea agregata a veniturilor obtinute de catre proprietarii factorilor de productie
c) Marimea agregata a bunurilor economice produse de agentii nationali intr-un an
d) Bunurile si serviciile destinate consumului intr-o tara
211. Venitul national disponibil se determina prin:
a) Adaugarea la venitul national a transferurilor nete ale restului lumii
b) Adaugarea la venitul national a consumurilor intermediare
c) Adaugarea la venitul national a amortizarii
d) Adaugarea la venitul national a subventiilor de exploatare
212. Venitul personal se determina pornind de la venitul national:
a) La care se adauga veniturile ce nu revin menajelor si se scad transferurile statului
spre menaje
b) Din care se scad transferurile statului spre menaje
28
c) Din care se scad veniturile ce nu revin menajelor si se adauga transferurilor statului
spre menaje
d) Din care se scad numai veniturile ce nu revin menajelor.
213. Diferenta intre venitul national in preturile pietei si venitul national in preturile
factorilor reprezinta:
a) impozitele indirecte
b) Impozitele indirecte nete
c) Subventiile de exploatare
d) Consumul capitalului fix
214. Consumul final anual privat de bunuri si servicii reprezinta 2000 u.m., formarea
bruta a capitalului fix este egala cu 600 u.m. variatia stocurilor este de 300 u.m.,
balanta comerciala inregistreaza un excedent de 200u.m., consumul de capital fix
reprezinta 400 u.m., produsul global brut este egal cu 9000 u.m., din care consumul
intermediar reprezinta 60%. In aceste conditii:
a) Consumul final guvernamental este egal cu 500 u.m.
b) Produsul intern net este egal cu 3000 u.m.
c) Investitia neta este egala cu 200 u.m.
d) Consumul total final de bunuri si servicii este egal cu 2800 u.m.
215. Produsul global brut este egal cu 1200 u.m. Consumul de capital fix este egal cu
180 u.m. Consumul intermediar ereprezinta 60% din produsul intern brut. Formarea
bruta a capitalului este egala cu 200 u.m. Consumul personal privat este de doua ori
mai mare decat consumul public, iar deficitul balantei comerciale este egal cu 50 u.m.
In aceste conditii:
a) Produsul intern brut este egal cu 480 u.m.
b) Produsul intern brut este egal cu 750 u.m.
c) Consumul personal privat este egal cu 400 u.m.
d) Investitia neta este egala cu 220 u.m.
216. PNB calculat pe baza preturilor comparabile este egal cu 200 milioane u.m. Acelasi
PNB calculat pe baza preturilor curente este egal cu 3000 milioane u.m. de aici rezulta
ca:
a) Deflatorul PNB este 1,5
b) Deflatorul PNB este 0,66
c) Puterea de cumparare a banilor s-a modificat in sensul cresterii ei
d) Nivelul general al preturilor a crescut cu 50%.
217. Inclinatia marginala spre consum este:
a) Marime pozitiva si supraunitara
b) Raportul procentual dintre variatia consumului si variatia venitului
29
c) O marime pozitiva si subunitara
d) Un numar negativ si subunitar
218. Inclinatia medie catre consum exprima:
a) Ponderea consumului in economii
b) Raportul dintre consumul total si venit
c) Raportul dintre venit si consumul total
d) Raportul procentual dintre consumul total si venit.
219. Economiile brute reprezinta:
a) Economiile nete plus consumul intermediar
b) Economiile nete plus amortizarea
c) Economiile nete plus consumul de capital fix
d) Economiile nete plus consumul final
220. “Pragul economiei” reprezinta:
a) Acel nivel al venitului Y pentru care Y = C + S
b) Acel nivel al venitului pentru care Y = S
c) Acel nivel al venitului pentru care Y = C
d) Acel nivel al venitului la care nu se economiseste.
221. Intr-o economie moderna statul indeplineste urmatoarele functii esentiale:
a) Alocarea resurselor
b) Ameliorarea repartitiei veniturilor
c) Stabilizarea economiei
d) Controlul preturilor
222. Statul este o prezenta incontestabila in economiile moderne contemporane prin:
a) Ansamblul actiunilor guvernului ca producator, regulator si sustinator al sectorului
privat
b) Functiile sale de redistribuire a bogatiei
d) rolul său pe piaţa bunurilor şi serviciilor de a fixa cele mai bune niveluri ale
preţurilor.
223. Reducerea inegalităţilor existente în distribuirea veniturilor într-o societate
democratică se poate realiza prin:
30
b) o modalitate de compensare acordată persoanelor cu venituri insuficiente;
226. Atunci când doreşte să tempereze activitatea economică, Banca Centrală:
d) fixează nivelul ratei de rescont în funcţie de impulsurile pe care doreşte să le
imprime pieţei monetare.
227. Dacă venitul naţional creşte, rata dobânzii rămânând constantă, atunci în modelul IS-
LM vom avea:
229. Marcaţi care din afirmaţiile următoare cu privire la creşterea economică le
consideraţi corecte?
a) creşterea economică semnifică o tendinţă fermă şi de lungă durată de sporire a
venitului naţional pe total sau pe locuitor;
b) creşterea economică este definită ca ansamblul schimbărilor în structurile sociale şi
mentale, ce generează o relaţie de antrenare în economie;
c) creşterea economică reprezintă mărirea durabilă a dimensiunii unei unităţi simple
sau complexe realizată prin schimbări de structură şi eventual de sisteme.
230. Care din afirmaţiile de mai jos cu privire la dezvoltarea economică le consideraţi
corecte:
31
a) dezvoltarea economică evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative şi
calitative ce survin în structurile economico-sociale precum şi în modul de gândire
şi în comportamentul economic al oamenilor;
b) dezvoltarea economică semnifică o sporire a producţiei totale de bunuri şi servicii
într-o societate la un moment dat;
c) dezvoltarea economică reprezintă procesul istoric de înaintare a unei economii
naţionale de la inferior la superior.
b) procesul istoric de trecere de la inferior la superior al economiei naţionale;
c) un proces ce se manifestă prin creşterea productivităţii muncii, a produsului
naţional pe locuitor, în contextul modernizării întregii economii naţionale;
d) baza progresului social ce are drept finalitate, cum spune Fr. Perroux, "înflorirea
fiinţei umane".
232. Dintre factorii cu acţiune mediată asupra creşterii economice putem distinge:
c) munca;
c) se realizează atunci când sporirea venitului naţional presupune creşterea eficienţei
utilizării factorilor de producţie;
d) are loc când mărirea venitului naţional se realizează preponderent prin sporirea
cantităţii factorilor de producţie.
b) Kitchin;
c) Juglar;
d) R. Solow.
235. Dacă Produsul National Brut este mai mare decât cheltuielile interne (Y> C + I):
c) există surse suplimentare aduse pentru a asigura consumul intern şi investiţiile;
32
d) este vorba de o creştere a preţurilor ce nu afectează în aceeaşi măsură toate
bunurile şi serviciile;
c) reprezintă fenomenul în care surplusul de bani apare relativ la o cantitate mică de
bunuri şi servicii;
d) reprezintă fenomenul în care surplusul de bani apare relativ la o cantitate mare de
bunuri şi servicii.
a) o stare negativă a economiei caracterizată prin scăderea producţiei naţionale;
b) un spor de creştere economică obţinut cu preţul unei inflaţii considerabile;
33
a) relaţiile ce se formează prin atragerea şi plasarea fondurilor pe termen scurt;
c) operaţiuni cu acțiuni şi obligaţiuni;
34
c) crearea unui depozit bancar de valoare egală cu cea a acţiunii ar aduce în viitor
venituri mai mari decât cumpărarea de acţiuni.
a) prețul de vânzare al titlurilor este, în general, valoarea nominală înscrisă pe acesta;
b) preţul de tranzacţionare depinde de factori economici şi extraeconomici, în special
de raportul dintre cerere şi ofertă;
c) operaţiunile se desfășoară în special prin intermediul băncilor.
250. Funcţia macroeconomică de consum este C = 8000 + 0,7Y, investiţia autonomă este
I0 = 4000, iar cheltuiala guvernamentală autonomă este G0 = 6000. Dacă venitul
naţional potenţial este egal cu 66.000, atunci:
b) pentru ca venitul naţional de echilibru să coincidă cu venitul naţional potenţial ar
trebui ca investiţia autonomă să sporească cu 1800;
251. Funcţia macroeconomică de consum este C = 200 + 0,8Y, iar investiţia autonomă
este egală cu 300. Dacă venitul potenţial este egal cu 3000, atunci:
252. Dacă în momentele t0, t1, t2 şi t3 venitul naţional ia valorile 5000, respectiv 6000,
7000 şi 8000, funcţia macroeconomică de consum este de forma C = 500 + 0,8Y, iar
investiţia autonomă este I0 = 900, atunci:
253. Funcţia macroeconomică de consum este C = 5000 + 0,8Y, investiţia autonomă este
I0 = 2000, iar cheltuielile guvernamentale autonome reprezintă G0 = 4000. Dacă venitul
naţional potenţial este egal cu 60.000, atunci:
c) "decalajul" sau "ecartul" deflaţionist poate fi acoperit prin creşterea cheltuielii de
consum autonome cu 1000;
35
254. Funcţia macroeconomică de consum este C = 2000 + 0,8Y, iar investiţia autonomă I0
= 900. Dacă venitul naţional de ocupare deplină este egal cu 16.000, atunci:
d) venitul naţional de ocupare deplină este inferior celui de echilibru
255. Fiind cunoscut indicele marginal al preferinţei indivizilor pentru lichiditate l = 15%,
rata rezervelor obligatorii în sistemul bancar r = 15% şi numerarul deţinut de populaţie
C = 24.000, rezervele băncilor (R) reprezintă:
a) 125.000;
b) 1000;
c) 240.000;
d) 120.000.
256. Fiind cunoscut indicele marginal al preferinţei indivizilor pentru lichiditate l = 8%,
rata rezervelor obligatorii în sistemul bancar r = 25% şi numerarul deţinut de populaţie
C = 75.000 u.m., rezervele băncilor (R) reprezintă:
a) 50.000 u.m.;
b) 48.000 u.m.;
c) 36.445 u.m.;
d) 234.375 u.m.
257. Dacă Banca Centrală pune în circulaţie bilete de bancă în sumă de 2000u.m., iar
beneficiarii lor le depun la o bancă, prin procesul de multiplicare pus în acţiune de
bănci, în condiţiile unei rate a rezervelor obligatorii de 10%, moneda nou creată este
egală cu:
α) 10.000 u.m.;
b) 20.000 u.m.;
c) 5.000 u.m.;
d) 100.000 u.m.
258. O obligaţiune ce aduce un venit anual de 30.000 lei au un curs de 15.000 lei. Ce rată
a dobânzii corespunde acestei situaţii:
a) 2%;
b) 40%;
c) 200%;
d) 40%;
e) 20%.
36
259. O acţiune achiziţionată la preţul de 500 u.m. oferă un dividend estimat la 85 u.m. pe
an.
b) în condiţiile unei rate a dobânzii de 15%, plasamentul în acest tip de acţiuni nu este
avantajos;
c) apreciindu-se o creştere a cursului acţiunilor la 550 u.m., câştigul potenţial este de
35%;
260. Venitul anual adus de o obligaţiune este de 60.000 unităţi monetare (u.m.), ceea ce
corespunde unei rate anuale a dobânzii de 20%. Scăderea cu 25% a ratei dobânzii va
face ca pe piaţa financiară secundară cursul obligaţiunii să devină:
a) 300.000; b) 600.000; c) 400.000; d) 500.000.
261. Un posesor de economii cumpără de pe piaţa financiară primară 20 de obligaţiuni la
valoarea lor nominală de 2 milioane lei, purtătoarea ale unui venit fix anual de 600.000
lei fiecare, scadente peste 5 ani. După un an de zile,când pe piaţa monetară rata
dobânzii la depuneri este de 25%, cele 20 de obligaţiuni sunt vândute, obţinându-se
astfel un câștig total de:
α) 12 mil. lei;
β) 8 mil. lei;
χ) 20 mil. lei;
δ) 15 mil. lei.
262. O obligaţiune are o valoare nominală de 1000 u.m., cuponul cuvenit este de 150
u.m. iar termenul de scadenţă este de doi ani. În condiţiile în care preţul de vânzare al
obligaţiunii este de 950 u.m., randamentul ei este de:
a) 115,78%; b) 15%; c) 18,42%; d) 118,42%.
263. O obligaţiune cu valoarea nominală de 1000 u.m. oferă un câştig anual fix de 150
u.m., termenul de scadenţa fiind de 2 ani. Dacă preţul de vânzare al obligaţiunii este de
800 u.m.,
c) dacă preţul de vânzare creşte la 950 u.m., câștigul potenţial al obligaţiunii este de
37,50%;
d) dacă preţul de vânzare creşte la 900 u.m., câștigul potenţial oferit de obligaţiune este
de 30%.
264. Dacă în lunile ianuarie, februarie şi martie rata medie lunară a inflatiei a fost de 8%,
înseamnă că rata inflaţiei pe primele trei luni ale anului a fost de:
37
a) 24%; b) 25,97%; c) 26,82%; d) 27%
265. Dacă nivelul inflaţiei se apreciază prin rata creşterii costului vieţii calculată pe baza
unui "coş" de consum format din: alimente, cu pondere de 40% şi o rată a creşterii
preţurilor de 30%, bunuri industriale, cu pondere de 35% şi un indice general de
creştere a preţurilor de 120% şi servicii, cu o rată a creşterii preţurilor de 14%, atunci
rata inflaţiei este:
a) 39,5%; b) 22,5%; c) 54,66%; d) 21,33%.
266. Să presupunem că produsul intern brut din anul t1 este constituit doar din trei
categorii de bunuri finale ale căror preţuri au evoluat conform tabelului alăturat:
Categori Cantitate Preţul unitar

a a
In anul In anul t1
t0
A 15.000 40 70
B 3.000 20 25
C 400 10 12
267. Rata inflaţiei este:

a) 50,25%; b) 70,15%; c) 58,15%; d) 170,15%.
268. Dacă nivelul inflaţiei se apreciază prin rata creşterii costului vieţii calculată pe baza
unui "coş" de consum format din alimente, cu pondere de 50% şi un indice general de
creştere a preţurilor de 140%, bunuri industriale, cu o pondere de 30% şi o rată a creşterii
preţurilor de 25% şi servicii, cu o rata de creştere a tarifelor de 10%, atunci rata inflaţiei
este:
a) 79,5%; b) 58,33%; c) 29,5%; d) 25%.
269. Dacă în lunile ianuarie, februarie şi martie rata medie lunară a inflaţiei a fost de 7%,
înseamnă că rata inflaţiei pe primele trei luni ale anului a fost de:
a) 22,5%; b) 21%; c) 23,75%; d) 22%.
270. 4. Să presupunem că produsul intern brut din anul t1 este constituit din trei categorii
de bunuri finale ale căror preţuri au evoluat conform tabelului de mai jos:
Denumire
Cantitate Preţul unitar
a
a
bunurilor
În anul
În anul
t0 t1
A 25.000 20 30
B 8.000 5 8
C 1.000 80 100

38
a) 50%; b) 42,35%; c) 147,42%; d) 47,42%.
271. Dacă atunci când venitul impozabil creşte de la 20.000 u.m. la 25.000 u.m., impozitul
pe venit creşte şi el, de la 1600 u.m. la 2000 u.m., avem de-a face cu o impunere:
a) în cote fixe;
c) progresivă;
d) proporţională.
272. La nivelul unei economii naţionale se cunosc următoarele: funcţia macroeconomică
de consum este C = 5000 + 0,8Yd; volumul total al impozitelor este de 8000; totalul
"plăţilor de transfer" este de 1200; investiţiile autonome se ridică la 2000; cheltuielile
guvernamentale reprezintă 6000. Dacă se reduc impozitele cu 25%, venitul naţional de
echilibru:
273. La nivelul unei economii naţionale, în momentul t0 există următoarea
situaţie: consumul total final privat minim necesar este egal cu 4000 u.m.;
cheltuielile guvernamentale reprezintă o mărime autonomă egală cu 1500
u.m.; investiţiile totale private din economie reprezintă 2000 u.m.; volumul
total al impozitelor prevăzute în bugetul de stat aprobat se ridică la 2500 u.m.;
iar plăţile de transfer aprobate prin buget însumează 800 u.m.. Volumul total
al exporturilor este de 3000 u.m., în condiţiile unui deficit al balanţei
comerciale de 400 u.m.. Funcţia macroeconomică de consum privat este de
forma C = C0 + 0,8Yd. Dacă un climat economic nefavorabil determină
reducerea investiţiilor totale private cu 25%, restabilirea echilibrului venitului
naţional la nivelul iniţial se poate realiza prin una din următoarele căi:
d) cheltuielile guvernamentale trebuie să se majoreze cu 2500 u.m.; concomitent cu
creşterea de aceeaşi mărime a impozitelor, pentru a menţine bugetul echilibrat.
274. Dacă, atunci când venitul impozabil creşte de la 80.000 u.m. la 100.000
u.m., impozitul pe venit creşte şi el, de la 12.000 u.m. la 20.000 u.m., avem dea face cu o
impunere:
39
b) progresivă;
c) regresivă;
d) proporţională.
macroeconomică de consum este C = 2000 + 0,7Yd; volumul total al impozitelor
se ridică la 1000; cheltuielile guvernamentale reprezintă 2500. Dacă se
majorează "plăţile de transfer" cu 210 venitul naţional de echilibru:
b) creşte cu 490;
d) devine egal cu 12.990
40
c Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

!

Ê

Ê

Ê "

# Ê

Ê

Ê "

Ê "

Ê

Ê

$ Ê

Ê

Ê

Ê

% Ê &

!

Ê

Ê

Ê

c' Ê(

Ê

Ê

)
Ê

Ê

cc Ê*

Ê

+

,
Ê

Ê

Ê

c Ê-
"

"

Ê "

Ê "
Ê "

c Ê

Ê

Ê

Ê

c Ê.

Ê

Ê

Ê

c Ê.

Ê

Ê

Ê

Ê

c Ê
"

Ê

Ê

Ê

Ê

c# Ê-

!

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

c$ Ê&

*

Ê

"

Ê !

Ê !

"

Ê

Ê !

c% Ê/

!

' Ê0

!

Ê

Ê

Ê

c Ê1

Ê

!

Ê

Ê

Ê

Ê1

Ê

!

Ê

Ê

Ê

Ê/

Ê

Ê

Ê

Ê&

Ê

Ê

Ê

Ê-

Ê -2

-2
Ê -2

-2
Ê -2

-2

Ê-2
Ê

3

Ê

Ê

3

# Ê4

Ê

Ê

Ê

5555

$ Ê

-2
'''6
Ê

'''
Ê

Ê

Ê

% Ê.

' '''

-

Ê -2 /

42 -

Ê 42 /

-2 -

Ê -4 /

44 -

' Ê/

Ê

Ê

Ê

c Ê

Ê

Ê

Ê

"

Ê-

!

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê1

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê*

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

# Ê-

"

!

Ê !

Ê !

Ê !

Ê !

$ Ê- !

!

Ê !

Ê !

Ê !

Ê !

Ê !

% Ê-

Ê !

Ê !

Ê !

Ê !

' Ê

!

Ê !

Ê

Ê

Ê

c Ê!

Ê
Ê

Ê
Ê

Ê

Ê "

Ê "

Ê*

Ê

Ê "
Ê

Ê "

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê*

Ê

Ê

Ê

Ê*

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

# Ê-

Ê "

Ê

Ê

Ê

Ê

$ Ê

+

,

3
Ê "

Ê

Ê

Ê

% Ê-

"

Ê

!

Ê

!

Ê

' Ê

Ê
Ê

Ê !

Ê
Ê

c Ê

Ê
Ê

Ê !

Ê
Ê

Ê

"

Ê

Ê !

Ê !

Ê

Ê

Ê

Ê !

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê !

Ê

Ê

Ê

"

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

# Ê&

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

$ Ê&

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

% Ê

c Ê -27

Ê 427

Ê .47

' Ê1

Ê 42

Ê 42

Ê 42 7

c Ê8

Ê

Ê

Ê

!

Ê

Ê

Ê

Ê !

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê8

Ê
!

Ê

4
&
Ê

Ê

Ê

Ê-

Ê

Ê

"

Ê

Ê

Ê

Ê-

"

Ê

Ê

Ê

# Ê&

Ê
"

Ê

"

Ê

Ê

$ Ê

Ê

"

Ê

Ê

% Ê&

Ê

!

Ê

!

Ê

Ê

Ê

#' Ê

Ê

'3c''
Ê

'3'
Ê

Ê

#c Ê1

Ê "

Ê

Ê

Ê
Ê
# Ê-

Ê

Ê

Ê

Ê

42
.4
# Ê-

Ê

Ê

Ê

Ê

42
.4
# Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

# Ê-

Ê
Ê 9
Ê 9

Ê /

# Ê-

"

Ê /

Ê /

Ê -

Ê &

Ê -

## Ê- "

Ê

Ê &

Ê

Ê &

#$ Ê-

Ê

Ê &

Ê &

Ê &

#% Ê

:

;

Ê

Ê

Ê

$' Ê

Ê <

Ê .

Ê &

$c Ê

Ê

Ê

Ê

Ê 8

$ Ê

Ê 8

Ê &

Ê 8

3

$ Ê/

Ê

Ê

Ê

Ê

$ Ê*

Ê 9 !

Ê =

Ê ="
Ê 1

Ê 1

$ Ê*

Ê 9

Ê =

Ê ="
Ê 1

Ê 1

$ Ê

Ê

Ê -
6666
Ê

Ê

Ê &

"
$# Ê-

Ê &

Ê &

Ê & !

Ê &

$$ Ê
3

Ê

Ê

Ê

$% Ê-

Ê &

Ê &

Ê &

Ê &

%' Ê&

Ê *

Ê &

!
!

!

Ê *

Ê

Ê

%c Ê&

Ê *

Ê &

!
!

!

Ê *

Ê

Ê

% Ê& !

Ê *

Ê &

!
!

!

Ê *

Ê

Ê

% Ê&

Ê *

Ê &

!
!

!

Ê *

Ê

Ê

% Ê&

Ê *

Ê &

!
!

!

Ê *

Ê

Ê

c Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

!

Ê

Ê

Ê "

# Ê

Ê

Ê "

Ê "

Ê

Ê

$ Ê

Ê

Ê

Ê

% Ê &

!

Ê

Ê

Ê

c' Ê(

Ê

Ê

)
Ê

Ê

cc Ê*

Ê

+

,
Ê

Ê

Ê

c Ê-
"

"

Ê "

Ê "
Ê "

c Ê

Ê

Ê

Ê

c Ê.

Ê

Ê

Ê

c Ê.

Ê

Ê

Ê

Ê

c Ê
"

Ê

Ê

Ê

Ê

c# Ê-

!

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

c$ Ê&

*

Ê

"

Ê !

Ê !

"

Ê

Ê !

c% Ê/

!

' Ê0

!

Ê

Ê

Ê

c Ê1

Ê

!

Ê

Ê

Ê

Ê1

Ê

!

Ê

Ê

Ê

Ê/

Ê

Ê

Ê

Ê&

Ê

Ê

Ê

Ê-

Ê -2

-2
Ê -2

-2
Ê -2

-2

Ê-2
Ê

3

Ê

Ê

3

# Ê4

Ê

Ê

Ê

5555

$ Ê

-2
'''6
Ê

'''
Ê

Ê

Ê

% Ê.

' '''

-

Ê -2 /

42 -

Ê 42 /

-2 -

Ê -4 /

44 -

' Ê/

Ê

Ê

Ê

c Ê

Ê

Ê

Ê

"

Ê-

!

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê1

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê*

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

# Ê-

"

!

Ê !

Ê !

Ê !

Ê !

$ Ê- !

!

Ê !

Ê !

Ê !

Ê !

Ê !

% Ê-

Ê !

Ê !

Ê !

Ê !

' Ê

!

Ê !

Ê

Ê

Ê

c Ê!

Ê
Ê

Ê
Ê

Ê

Ê "

Ê "

Ê*

Ê

Ê "
Ê

Ê "

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê*

Ê

Ê

Ê

Ê*

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

# Ê-

Ê "

Ê

Ê

Ê

Ê

$ Ê

+

,

3
Ê "

Ê

Ê

Ê

% Ê-

"

Ê

!

Ê

!

Ê

' Ê

Ê
Ê

Ê !

Ê
Ê

c Ê

Ê
Ê

Ê !

Ê
Ê

Ê

"

Ê

Ê !

Ê !

Ê

Ê

Ê

Ê !

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê !

Ê

Ê

Ê

"

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

# Ê&

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

$ Ê&

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

% Ê

c Ê -27

Ê 427

Ê .47

' Ê1

Ê 42

Ê 42

Ê 42 7

c Ê8

Ê

Ê

Ê

!

Ê

Ê

Ê

Ê !

Ê

Ê

Ê

Ê

Ê8

Ê
!

Ê

4
&
Ê

Ê

Ê

Ê-

Ê

Ê

"

Ê

Ê

Ê

Ê-

"

Ê

Ê

Ê

# Ê&

Ê
"

Ê

"

Ê

Ê

$ Ê

Ê

"

Ê

Ê

% Ê&

Ê

!

Ê

!

Ê

Ê

Ê

#' Ê

Ê

'3c''
Ê

'3'
Ê

Ê

#c Ê1

Ê "

Ê

Ê

Ê
Ê
# Ê-

Ê

Ê

Ê

Ê

42
.4
# Ê-

Ê

Ê

Ê

Ê

42
.4
# Ê

Ê

Ê

Ê

Ê

# Ê-

Ê
Ê 9
Ê 9

Ê /

# Ê-

"

Ê /

Ê /

Ê -

Ê &

Ê -

## Ê- "

Ê

Ê &

Ê

Ê &

#$ Ê-

Ê

Ê &

Ê &

Ê &

#% Ê

:

;

Ê

Ê

Ê

$' Ê

Ê <

Ê .

Ê &

$c Ê

Ê

Ê

Ê

Ê 8

$ Ê

Ê 8

Ê &

Ê 8

3

$ Ê/

Ê

Ê

Ê

Ê

$ Ê*

Ê 9 !

Ê =

Ê ="
Ê 1

Ê 1

$ Ê*

Ê 9

Ê =

Ê ="
Ê 1

Ê 1

$ Ê

Ê

Ê -
6666
Ê

Ê

Ê &

"
$# Ê-

Ê &

Ê &

Ê & !

Ê &

$$ Ê
3

Ê

Ê

Ê

$% Ê-

Ê &

Ê &

Ê &

Ê &

%' Ê&

Ê *

Ê &

!
!

!

Ê *

Ê

Ê

%c Ê&

Ê *

Ê &

!
!

!

Ê *

Ê

Ê

% Ê& !

Ê *

Ê &

!
!

!

Ê *

Ê

Ê

% Ê&

Ê *

Ê &

!
!

!

Ê *

Ê

Ê

% Ê&

Ê *

Ê &

!
!

!

Ê *

Ê

Ê

MACROECONOMIE
Teste - grilă
la un numar au fost indicatorii (enumerare + explicatii)
au mai fost 5 grile si 2 probleme. nu tin minte
si somajul a mai fost
5. Care dintre urmatoarele caracteristici nu corespunde modelelor economice?
6. Care dintre urmatoarele elemente nu este specific unui graphic?- c) mod calcul date
7. Care dintre urmatorii indicatori ce descriu dinamica preturilor are sfera de cuprindere cea mai mare la nivel
national
8. Care dintre indicatorii ce urmeaza este indicator absolute al variatiei agregatelor macroeconomice?
9. Care dintre urmatorii indicatori macroeconomici nu face parte din Venitul National
10. Care dintre urmatorii indicatori nu face parte din Valoarea Adaugata?
11. Care dintre urmatoarele efecte nu este generat de deprecierea cursului de schimb intr-o economie cu reguli
de schimburi flexibile?
12. Care dintre urmatoarele efecte este generat de cresterea cursului de schimb intr-o economie cu reguli de
schimb fixe.
13. Care este efectul pe care il are devalorizarea monedei nationale…
1. Spre deosebire de microeconomie macroeconomia:

a) include teoria banilor;
b) nu face abuz de ipoteze;
c) utilizează în special noţiuni de agregare;
d) foloseşte termeni ai echilibrului economic.
2. Produsul Intern Brut constituie:

a) totalitatea bunurilor şi serviciilor finale produse într-o ţară timp de 1 an;
b) valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse într-o ţară timp de 1 an;
c) valoarea activelor de care dispune ţara la un moment dat;
d) veniturile obţinute în economie.
3. Ce nu se include în PIB-ul pe anul 2007:

a) munca efectuata în gospodăria privată de o persoană plătită;
b) cheltuielile guvernului pentru reparaţia şcolilor în anul 2007;
c) cheltuielile întreprinderii „Lapte” SA pentru laptele achiziţionat de la menaje;
d) procurarea unui pix în schimbul celui pierdut.
1
4. Care din următoarele nu se includ în PIB:
a) bacşişul plătit şoferilor de taxi;
b) salariile profesorilor;
c) munca făcută în gospodăria proprie de o casnică;
d) cheltuielile menajelor pentru servicii de transport.
5. Transferurile sunt:
a) incluse în PIB, deoarece reprezintă venituri;
b) nu sunt incluse în PIB, deoarece nu reprezintă contravaloarea unor bunuri sau servicii;
c) sunt incluse în PIB, deoarece reprezintă o parte a procesului de redistribuire a veniturilor;
d) sunt incluse în PIB, deoarece reprezintă plata unor produse vîndute sau servicii efectuate.
6. Produsul Intern Net se deosebeşte de Produsul Intern Brut prin mărimea:

a) exportului net;
b) plăţilor de transfer şi impozitelor indirecte;
c) investiţiilor nete;
d) amortizării.
7. Venitul Naţional Brut constituie:

a) totalitatea bunurilor şi serviciilor finale produse şi a amortizării plătite timp de 1 an;
b) valoarea bunurilor şi serviciilor finale care pot fi produse pe teritoriul ţării timp de 1 an;
c) veniturile obţinute de agenţii naţionali în interiorul şi exteriorul ţării pe parcursul unui an.
8. Evaluarea produsului naţional net poate fi efectuată în felul următor:

a) PNB plus amortizarea;
b) VN plus impozitele indirecte;
c) Consumul plus investiţiile;
d) PNB minus amortizarea.
9. Evaluarea venitului naţional poate fi efectuată în felul următor:

a) PNB la preţul factorilor minus amortizarea;
b) PNN la preţurile pieţei plus amortizarea;
c) suma cheltuielilor pentru cumpărarea de bunuri şi pentru economisire;
d) suma veniturilor factorilor de producţie angajaţi în producerea bunurilor şi serviciilor.
10. Venitul naţional nu poate depăşi:

a) PIB la preţul pieţei;
b) PNB la preţul pieţei;
c) PIB la preţul costului de producţie;
d) PNB la preţul costului de producţie.
11. Venitul Personal al menajelor reprezintă:

a) venit obţinut din moştenire;
b) venitul obţinut de menaje din activitate şi transferuri;
c) venitul destinat consumului;
d) economiile menajelor.
12. Venitul personal include:

a) profiturile societăţilor neindustriale;
b) b) impozite pe asigurări sociale;
c) dobânzi nete plătite de Guvern şi consumatori;
2
d) transferuri de la Guvern şi de la întreprinderi.
13. Venitul Personal Disponibil al menajelor reprezintă:

a) venitul personal rămas după plătirea impozitelor directe şi a taxelor;
b) suma salariilor, rentei şi a dobânzii;
c) venitul naţional după plătirea amortizărilor;
d) transferurile sociale.
14. VPD include:

a) venitul personal;
b) impozite personale;
c) consumul personal;
d) plata dobânzii.
15. Influenţa plăţilor de transfer asupra venitului disponibil este

a) negativă;
b) egală cu zero;
c) pozitivă.
16. Care din mărimile de mai jos nu se includ în PNB calculat după metoda cheltuielilor:
a) investiţii brute;
b) achiziţii guvernamentale;
c) consum;
d) exportul net de mărfuri şi servicii;
e) salariile.
17. PIB nominal reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor calculată :

a) la preţuri curente;
b) la preţurile unui an de referinţă;
c) la preţurile pieţei.
18. PIB real se va calcula ca:

a) raportul dintre PIB nominal şi deflator;
b) raportul dintre indicele preţurilor şi PIB nominal;
c) raportul dintre PIB nominal şi indicele preţurilor;
d) raportul dintre PIB nominal şi cheltuielile pentru amortizare.
19. Deflatorul reprezintă raportul dintre:

a) PNN şi PNB;
b) PNB nominal şi PNB real;
c) PNB şi PNN;
d) PNB şi rata inflaţiei.
20. Presupunem că PNB nominal a crescut de la 500 la 600; ml. lei, iar deflatorul PNB a crescut de la125 la
150. În aşa caz PNB real:
a) va creşte;
b) se va micşora;
c) va rămâne neschimbat;
d) nu poate fi calculat;
e) nu este corect nici un răspuns.
3
21. P.I.B. potenţial este definit prin:
a) valoarea producţiei finite calculată la preţuri curente;
b) valoarea producţiei finite în cazul utilizării depline a resurselor economice disponibile;
c) valoarea producţiei finite, eliberată de influenţa inflaţiei.
22. Caracterul ciclic al evoluţiei activităţii economice se manifestă în:

a) fluctuaţiile periodice ale indicatorilor macroeconomici;
b) contracţiile periodice ale PIB;
c) creşterile periodice ale PIB.
23. Fazei relansării economice îi corespunde:

a) reducerea investiţiilor;
b) micşorarea colectărilor impozitare;
c) creşterea PIB-ului;
d) creşterea deficitului bugetar.
24. Care din procesele enumerate mai jos nu corespund fazei de creştere economică:
a) reducerea şomajului;
b) creşterea investiţiilor în sectorul privat;
c) reducerea preţurilor.
25. În perioada de recesiune economică, are loc creşterea:

a) investiţiilor private;
b) nivelului general al preţurilor;
c) ratei şomajului;
d) cheltuielilor de consum.
26. Care din procesele enumerate mai jos nu se referă la faza de recesiune:
a) reducerea indemnizaţiilor de şomaj;
b) reducerea profitului;
c) reducerea ratei dobânzii;
d) reducerea preţului acţiunilor.
27. Care din indicatori este prociclic?

a) profiturile firmelor;
b) mărimea exporturilor;
c) mărimea şomajului;
d) deficitul bugetului de stat.
28. Care din indicatori este contraciclic?

a) volumul vânzărilor de bunuri;
b) nivelul şomajului;
c) utilizarea capacităţilor de producţie;
d) mărimea profitului firmelor.
29. În condiţiile când muncitorii aşteaptă o inflaţie de 5% şi întreprinzătorii – de 10%, a fost încheiat un
contract care prevede o creştere a salariului cu 8%. Aceasta va aduce la:
a) creşterea ratei ocupaţiei;
b) scăderea ratei ocupaţiei;
c) nu va schimba gradul de ocupare;
4
d) va influenţa ocuparea în diferite moduri.
30. În perioada scurtă, cu creşterea preţurilor ocuparea va creşte în caz dacă:

a) preţurile cresc mai repede decât salariul nominal;
b) creşte salariul real;
c) productivitatea muncii creşte mai repede decât salariul real;
d) toate răspunsurile sunt corecte.
31. Dacă Guvernul stabileşte un salariu minim ridicat, ce urmări va avea această decizie:
a) vor beneficia şomerii;
b) vor suferi indivizii care muncesc;
c) va scădea cantitatea cerută de muncă;
d) nu se vor produce schimbări.
32. Şomajul este rezultatul:

a) pierderii locurilor de muncă;
b) creşterii ofertei de muncă;
c) reducerii cererii de muncă.
33. Rata şomajului efectiv reprezintă:

a) raportul numărului celor neocupaţi la cei ocupaţi;
b) raportul numărului celor neocupaţi la populaţia activă;
c) raportul numărului şomerilor la populaţia totală;
d) raportul numărului şomerilor la populaţia activă.
34. Şomajul fricţional are loc în cazul când:

a) în economie se petrec schimbări tehnologice;
b) firmele disponibilizează lucrătorii în condiţiile recesiunii economice;
c) lucrătorul se disponibilizează pentru a căuta un nou loc de muncă mai favorabil;
d) răspunsul corect lipseşte.
35. Modificările în cererea consumatorilor şi retehnologizările majorează:

a) şomajul fricţional;
b) şomajul structural;
c) şomajul ciclic.
36. Cei care au pierdut locul de muncă în urma recesiunii economice se includ în categoria şomerilor:
a) fricţionali;
b) ciclici;
c) structurali;
d) voluntari.
37. Ocuparea deplină a forţei de muncă presupune:

a) lipsa totală a şomajului;
b) existenţa şomajului ciclic;
c) existenţa şomajului natural.
38. Rata naturală a şomajului caracterizează situaţia când:

a) există şomaj ciclic;
b) lipseşte şomajul fricţional;
c) şomajul natural este constant;
5
d) şomajul structural este de scurtă durată;
e) nici o variantă corectă.
39. Legea lui Okun reflectă dependenţa între şomaj şi:

a) PNB real;
b) PNB nominal;
c) devierea PIB-ului efectiv de la cel potenţial.
40. Curba lui Okun se deplasează în sus, dacă creşte:

a) rata naturală a şomajului;
b) rata şomajului ciclic;
c) venitul naţional al ocupării totale;
d) mărimea parametrilor curbei lui Okun.
41. Care din măsurile de politică economică pot servi direct la combaterea şomajului structural:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
b) mărirea transparenţei pieţii muncii;
c) recalificarea forţei de muncă pentru noile necesităţi ale economiei;
d) creşterea mărimii indemnizaţiei de şomaj.
42. În situaţia în care, într-o ţară, există un şomaj ciclic considerabil, guvernul acestei ţări poate adopta
una din următoarele măsuri de politică economică pentru reducerea lui:
a) majorarea impozitelor şi reducerea cheltuielilor publice;
b) reducerea impozitelor şi majorarea cheltuielilor publice;
c) stimularea creşterii importurilor;
d) stimularea creşterii ratei dobânzii.
43. În care din situaţiile de mai jos se manifestă inflaţia?

a) când sporesc preţurile la unele bunuri alimentare;
b) când cresc preţurile bunurilor mai calitative;
c) când cresc preţurile la resursele energetice;
d) când are loc o creştere generalizată a preţurilor.
44. Indicatorul ratei inflaţiei reprezintă:

a) nivelul general al preţurilor anului curent raportat la nivelul general al preţurilor anului precedent;
b) diferenţa dintre nivelul general al preţurilor anului curent şi nivelul general al preţurilor anului
precedent;
c) diferenţa dintre nivelul general al preţurilor anului curent şi ale anului precedent raportată la nivelul
general al preţurilor anului precedent;
d) diferenţa dintre nivelul general al preţurilor anului curent şi ale anului precedent raportată la nivelul
general al preţurilor anului curent.
45. Care din următoarele cauze ale inflaţiei se datorează cererii agregate şi care se datorează ofertei
agregate:
a) o creştere a cheltuielilor guvernamentale pentru bunuri şi servicii finanţate prin emisiune monetara;
b) o creştere a preţului petrolului;
c) o reducere a impozitului pe venitul personal;
d) o descreştere în înclinaţia marginală spre economisire a manajelor.
46. Stagflaţia este situaţia:
6
a) creşterii preţurilor şi creşterii volumului de producţie;
b) creşterii preţurilor şi stagnării/reducerii volumului de producţie;
c) reducerii preţurilor şi a volumului de producţie.
47. În corespundere cu efectul Fischer, un ritm mai înalt al inflaţiei determină creşterea:
a) stocurilor monetare ale populaţiei;
b) ratei nominale a dobânzii;
c) ratei reale a dobânzii.
48. Nivelul anual al inflaţiei este de 20%, banca acordă credite şi încasează 30%. Cu ce va fi egală rata
reală a dobânzii?
a) 10%;
b) 20%;
c) 30% .
49. Un student dispune de 1000 u.m. şi trebuie să decidă: să-i consume sau să facă economii. Dacă i-ar
depune la bancă, peste un an ar primi 1120 u.m. Rata inflaţiei constituie 14% anual.
Ce sfat îi veţi da studentului?
a) să cheltuie mijloacele de care dispune;
b) să facă economii.
50. Ce sfat îi veţi da studentului (vezi sarcina precedentă), dacă banca va achita la depuneri o dobîndă în
mărime de 20% anual, iar rata inflaţiei va rămînea neschimbată?
a) să cheltuie mijloacele de care dispune;
b) să le depună la bancă.
51. Care din următoarele afirmaţii referitoare la procesul inflaţionist este falsă:
a) afectează în mod negativ pe cei care dispun de venituri fixe;
b) afectează în mod negativ pe cei care economisesc;
c) afectează în mod negativ sectorul public, ducând la creşterea datoriei publice;
d) afectează în mod negativ proprietarii de bunuri imobiliare.
52. Curba lui Phillips este o metodă cu ajutorul căreia putem să prezentăm şi să analizăm:
a) a.) cererea agregată;
b) oferta agregată.
53. Curba Phillips pe termen scurt ilustrează:

a) dependenţa inversă dintre salariul real şi cel nominal;
b) dependenţa inversă dintre ritmul inflaţiei şi rata şomajului;
c) dependenţa directă dintre salariul nominal şi ritmul inflaţiei;
d) dependenţa directă dintre salariul real şi rata şomajului.
54. Curba Phillips pe termen lung este reprezentată de o curbă

a) verticală;
b) orizontală;
c) crescătoare;
d) descrescătoare.
55. Conceptul de cerere agregată utilizat în analiza macroeconomică şi cel al cererii utilizat în
microeconomie sunt noţiuni:
a) identice;
7
b) complementare;
c) substituibile;
d) nici un răspuns corect.
56. Prin cererea agregată se înţeleg cheltuielile:

a) a) planificate;
b) efective;
c) curente;
d) viitoare;
e) posibile;
f) necesare;
g) nici o variantă corectă.
57. Component al cererii agregate nu sunt:

a) achiziţiile publice;
b) cheltuielile investiţionale brute;
c) cheltuielile de consum;
d) impozitele;
e) exportul net.
58. Curba cererii agregate exprimă:

a) dependenţa directă dintre rata şomajului şi rata inflaţiei;
b) dependenţa inversă dintre rata şomajului şi rata inflaţiei;
c) dependenţa inversă dintre nivelul general al preţurilor şi venitul naţional;
d) dependenţa directă dintre nivelul general al preţurilor şi venitul naţional.
59. Panta curbei cererii agregate devine mai lentă când:

a) există o mai mare sensibilitate a cheltuielii investiţionale la rata dobânzii;
b) există o mai mare sensibilitate a cererii de bani la rata dobânzii;
c) există o valoare mai mică a multiplicatorului cheltuielilor;
d) există o mai mare ofertă nominală de bani.
60. Care din următorii factori va provoca, în perioada lungă, o deplasare a curbei cererii agregate spre
dreapta :
a) o creştere a nivelului general al preţurilor;
b) o reducere a ofertei de monedă;
c) o creştere a cheltuielilor publice.
61. La micşorarea ofertei monetare curba cererii agregate se deplasează:

a) în stânga;
b) în dreapta.
62. Dacă în economie nivelul producţiei depăşeşte cererea agregată atunci:

a) apare investiţia nedorită în stocuri;
b) dispare investiţia în stocuri;
c) investiţia în stocuri rămâne constantă.
63. Curba ofertei agregate exprimă raportul dintre:

a) nivelul preţurilor şi volumul consumat al PIB;
b) nivelul preţurilor şi volumul produs al PIB;
c) nivelul preţurilor şi volumul planificat al PIB.
8
64. În corespundere cu modelul keynesist, curba ofertei agregate:
a) posedă o pantă pozitivă;
b) posedă o pantă negativă;
c) este orizontală;
d) este verticală.
65. Dacă curba ofertei agregate este perfect inelastică, o creştere în cererea agregată va conduce la o
creştere în:
a) volumul de producţie;
b) venit;
c) preţuri.
66. Oferta agregată este direct proporţională cu nivelul preţului când:

a) există şomaj ciclic şi structural;
b) curba ofertei de muncă se ajustează imediat la modificările ce apar în cererea de muncă;
c) curba cererii de muncă se ajustează imediat la nivelul preţului, dar curba ofertei de muncă nu se
ajustează imediat la nivelul preţului;
d) curba ofertei de muncă se ajustează imediat la nivelul preţului, dar curba cererii de muncă nu se
ajustează imediat la nivelul preţului.
67. Graficul funcţiei ofertei agregate se va deplasa în stânga când există:

a) aşteptări pentru o scădere a ratei inflaţiei;
b) creşterea ofertei de bani;
c) micşorarea parametrului funcţiei lui Okun;
d) micşorarea coeficientului, ce caracterizează modificarea salariului în dependenţă de nivelul şomajului.
68. Cheltuielile de consum reprezintă:

a) partea venitului disponibil utilizată pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor în perioada curentă;
b) partea venitului disponibil destinată cumpărării bunurilor şi serviciilor în perioada viitoare;
c) partea venitului ce se acumulează pe conturile bancare;
69. Consumul este condiţionat de creşterea:

a) venitului brut;
b) venitul disponibil;
c) înclinaţiei marginale spre consum;
d) achiziţiile guvernamentale.
70. Înclinaţia marginală spre consum semnifică:

a) raportul dintre sporul consumului şi sporul economiilor;
b) raportul dintre volumul consumului şi volumul venitului disponibil;
c) sporul consumului la o unitate de spor a venitului disponibil;
d) toate răspunsurile sunt greşite.
71. La o creştere a venitului disponibil, în abordare keynesistă:

a) consumul va creşte direct proporţional cu venitul;
b) economiile vor creşte direct proporţional cu venitul;
c) consumul va creşte într-o proporţie mai mică, iar economiile într-o proporţie mai mare în raport cu
venitul disponibil.
9
72. Funcţia de consum C=0,68Y s-a modificat peste o perioadă de timp si a devenit C=0,42Y, ca rezultat a
avut loc:
a) micşorarea economiilor populaţiei;
b) creşterea economiilor populaţiei;
c) consumul a rămas la acelaşi nivel;
d) consumul a crescut;
e) nici una din cele anterioare.
73. Consumul autonom este cel care:

a) depinde de preţurile bunurilor de consum;
b) rezultă din preferinţele individuale ale consumatorului de a cheltui venitul pentru diferite bunuri;
c) nu depinde de venitul disponibil al menajelor.
74. Economiile, în sens macroeconomic, semnifică:

a) depozitele populaţiei în băncile comerciale;
b) suma tuturor activelor familiale;
c) venitul disponibil neutilizat pentru consum într-o perioadă determinată de timp;
75. Micşorarea economiilor ne arată că scade:

a) cererea pentru resursele de credit;
b) oferta pentru resursele de credit.
76. Înclinaţia marginală spre economisire este:

a) pozitivă;
b) negativă;
c) constantă;
d) nici o variantă corectă.
77. Sub aspect macroeconomic, investiţiile reprezintă:

a) parte a venitului neutilizat în perioada curentă;
b) cheltuielile legate de factorul capital;
c) cheltuielile legate de cumpărarea valutei şi a bunurilor imobiliare.
78. Investiţiile globale brute sunt:

a) cheltuielile legate de înlocuirea capitalului uzat;
b) cheltuielile legate de înlocuirea capitalului uzat şi sporul de capital;
c) cheltuielile legate de cumpărarea bunurilor de consum.
79. Investiţiile nete includ:

a) construcţia depozitului pentru producţia finală;
b) procurarea unui automobil în gospodăria particulară;
c) înlocuirea utilajului defectat cu un utilaj nou;
d) achiziţionarea unui lot de pământ de către o firmă.
80. Micşorarea ratei dobânzii duce la:

a) creşterea investiţiilor;
b) diminuarea investiţiilor;
c) creşterea economiilor naţionale;
d) micşorarea economiilor naţionale.
10
81. Presupunem că volumul economiilor este constant, iar majorarea cererii investiţionale măreşte rata
dobânzii. Ce se întâmplă cu volumul investiţiilor?
a) se va micşora;
b) se va mări ;
c) nu se va schimba.
82. Care din următoarele este cel mai puţin probabil să stimuleze o creştere a investiţiilor:
a) o scădere în rata dobînzii;
b) o creştere în cheltuielile de consum;
c) o lichidare a stocurilor;
d) o creştere a importului;
e) progresele tehnologice.
83. O creştere a impozitelor presupune:

a) o deplasare în jos a funcţiei de consum;
b) o reducere a cererii aggregate;
c) o reducere a venitului de echilibru.
84. Micşorarea impozitelor duce la o creştere a:

a) investiţiilor;
b) economiilor private;
c) economiilor publice;
d) economiilor naţionale.
85. În perioada lungă o descreştere în taxe duce la:

a) creşterea nivelului preţului şi venitului real;
b) creşterea nivelului preţului, însă nu afectează venitul real;
c) creşterea venitului real, însă nu afectează nivelul preţului;
d) nu afectează nici nivelul preţului, nici venitul real.
86. Curba Laffer reflectă dependenţa dintre cota impozitării şi:

a) mărimea ofertei agregate;
b) mărimea cererii agregate;
c) masa impozitelor colectate în buget;
d) nici un răspuns nu este corect.
87. O schimbare în cheltuielile publice:

a) nu afectează curba cererii agregate;
b) schimbă înclinaţia curbei cererii agregate;
c) deplasează curba ofertei agregate;
d) deplasează curba cererii agregate.
88. Deficitul bugetului de stat se formează în cazul când:

a) suma cheltuielilor publice devansează suma veniturilor publice;
b) cheltuielile publice cresc;
c) veniturile publice scad;
89. Datoria publică reprezintă suma anterioarelor:

a) cheltuieli publice;
b) deficite publice;
11
c) cheltuieli pentru apărarea naţională.
90. La stabilizatori automaţi se referă:

a) cheltuielile pentru ocrotirea mediului înconjurător;
b) impozitele pe venit şi indemnizaţii pentru şomaj;
c) taxele vamale şi accizele;
d) nici un răspuns nu este corect.
91. Nu reprezintă instrument al politicii fiscale:

a) modificarea achiziţiilor publice;
b) reglementarea ratei dobânzii;
c) reglementarea transferurilor;
d) modificarea cotelor impozitare.
92. Politica fiscală stimulatoare presupune:

a) majorarea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
b) reducerea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
c) majorarea achiziţiilor publice şi reducerea impozitelor;
d) reducerea achiziţiilor publice şi majorarea impozitelor.
93. Politica fiscală stimulativă este îndreptată spre:

a) majorarea volumului de producţie şi nivelului angajării în economie;
b) micşorarea ritmului inflaţiei;
c) stabilizarea ratei de schimb;
d) echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile bugetului de stat.
94. La măsurile stimulative ale politicii fiscale se referă:

a) vânzarea de către Banca Centrală a obligaţiunilor pe piaţa deschisă;
b) procurarea de către Banca Centrală a obligaţiunilor pe piaţa deschisă;
c) nici un răspuns nu este corect.
95. Politica fiscală restrictivă presupune:

a) majorarea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
b) reducerea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
c) majorarea achiziţiilor publice şi reducerea impozitelor;
d) reducerea achiziţiilor publice şi majorarea impozitelor.
96. Politica bugetar - fiscală restrictivă se realizează:

a) a) în condiţiile unei situaţii economice stabile;
b) cu scopul micşorării inflaţiei;
c) pentru stimularea activităţii de antreprenoriat;
d) toate răspunsurile sunt incorecte.
97. Guvernul majorează impozitele şi achiziţiile guvernamentale cu aceieaşi valoare – 120 mil.lei. Dacă
înclinaţia marginală spre consum este de 0,7, ce se va întîmpla cu economiile naţionale?
a) se vor micşora cu 36 mil.lei;
b) se vor micşora cu 84 mil.lei;
c) se vor micşora cu 120 mil.lei;
d) se vor majora cu 36 mil.lei;
e) se vor majora cu 84 mil.lei;
f) se vor majora cu 120 mil.lei.
12
98. Moneda reprezintă:
a) activ financiar utilizat pentru efectuarea tranzacţiilor;
b) mijloc de plată oficializat în ţara dată;
c) măsură de evidenţă, mijloc de circulaţie şi plată;
99. Prin cerere monetară se înţelege:

a) dorinţa persoanelor individuale de a fi mai bogate;
b) cererea de active financiare sub formă monetară;
c) un mijloc de control al ofertei monetare;
d) nici unul din răspunsurile de mai sus.
100. În condiţiile creşterii venitului naţional, cererea monetară:

a) creşte din motive de tranzacţie şi precauţie;
b) scade din motive de speculaţie;
c) scade din motive de tranzacţie şi speculaţie.
101. Cererea monetară creşte când:

a) PIB-ul real creşte;
b) PIB-ul real scade;
c) rata nominală a dobânzii creşte;
d) rata nominală a dobânzii scade.
102. Oferta monetară dintr-o economie este realizată de:

a) Ministerul finanţelor;
b) Banca Centrală şi băncile comerciale;
c) Instituţiile publice.
103. Oferta monetară depinde de:

a) rata dobânzii la credite bancare;
b) emiterea banilor în numerar şi a banilor scripturali;
c) dorinţele populaţiei de a păstra banii sub formă lichidă.
104. Principalele instrumente ale politicii monetare sunt:

a) cheltuielile publice, impozitele şi rata rezervelor obligatorii;
b) oferta monetară, achiziţiile publice şi impozitele;
c) rezervele bancare şi rata dobânzii;
d) operaţiunile pe piaţa deschisă, rata rezervelor obligatorii şi taxa rescontului.
105. Oferta de bani va creşte dacă:

a) BNM va mări rata rezervelor obligatorii;
b) BNM va reduce rata rezervelor obligatorii;
c) statul va emite obligaţiuni;
d) statul răscumpără obligaţiunile sale de pe piaţă.
106. Majorarea de către Banca Centrală a taxei rescontului determină:

a) extinderea capacităţilor de creditare ale băncilor comerciale;
b) restrângerea capacităţilor de creditare ale băncilor comerciale;
c) creşterea multiplicatorului bancar;
d) reducerea multiplicatorului bancar.
13
107. Creşterea ratei de refinanţare duce la:
a) creşterea preţurilor la acţiuni şi obligaţiuni;
b) creşterea preţurilor la acţiuni şi micşorarea preţurilor la obligaţiuni;
c) micşorarea preţului la acţiuni şi obligaţiuni.
108. La măsurile stimulative ale politicii monetare se referă:

a) vânzarea de către Banca Centrală a obligaţiunilor pe piaţa deschisă;
b) procurarea de către Banca Centrală a obligaţiunilor pe piaţa deschisă;
c) creşterea ratei dobînzii;
d) reducerea ratei dobînzii.
109. Creşterea masei monetare în economie este rezultatul:

a) majorării bazei monetare;
b) micşorării ratei rezervelor obligatorii;
c) micşorării rezervelor excedentare a băncilor comerciale;
d) toate cele enumerate mai sus.
110. Masa monetară se va reduce, dacă Banca Centrală:

a) reduce rata rezervei obligatorii;
b) vinde HVS;
c) ridică taxa rescontului;
d) toate răspunsurile sunt corecte;
e) sunt corecte răspunsurile b şi c.
111. Politica monetar-creditară restrictivă se realizează :

a) în condiţiile unei situaţii economice stabile;
b) cu scopul micşorării inflaţiei;
c) pentru stimularea activităţii de antreprenoriat;
d) toate răspunsurile sunt incorecte.
112. Panta curbei LM devine abruptă când:

a) politica monetară este eficientă;
b) politica monetară este ineficientă;
c) politica fiscală este eficientă;
d) politica fiscală este ineficientă.
113. Creşterea ofertei monetare va determina:

a) deplasarea curbei IS la stânga şi reducerea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
b) deplasarea curbei LM la dreapta şi creşterea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
c) deplasarea curbei IS la dreapta, creşterea nivelului venitului, dar reducerea ratei dobânzii;
d) deplasarea curbei LM la dreapta, creşterea nivelului venitului, dar reducerea ratei dobânzii.
114. Creşterea cheltuielilor publice va determina:

b) deplasarea curbei IS la dreapta şi creşterea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
115. Majorarea impozitelor va determina:

14
b) deplasarea curbei IS la dreapta şi creşterea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
116. Mica economie deschisă semnifică:

a) un teritoriu mic după suprafaţă;
b) o pondere mică a importului-exportului în PIB;
c) economia care nu poate influenţa deplasările internaţionale de capital şi rata dobânzii mondiale;
d) o populaţie cu un grad înalt de emigrare.
117. Totalitatea cheltuielilor efectuate de populaţie pentru cumpărarea bunurilor străine minus
cheltuielile agenţilor străini pentru cumpărarea bunurilor ţării date reprezintă:
a) consum naţional;
b) export net;
c) export;
d) import.
118. Care din cele de mai jos nu reprezintă rezultatul unei creşteri în exportul net :
a) deprecierea monedei naţionale;
b) stimularea activităţii principalilor parteneri comerciali;
c) deprecierea monedei străine;
d) partenerii comerciali străini ridică bariere tarifare.
119. Balanţa comercială reprezintă:

a) toate tranzacţiile rezidenţilor ţării date cu exteriorul;
b) exportul şi importul de bunuri şi servicii;
c) cumpărarea-vânzarea activelor financiare din exteriorul ţării;
d) diferenţa dintre valoarea exportului şi a importului.
120. Balanţa comercială a ţării este deficitară, dacă:

a) cheltuielile publice depăşesc veniturile publice;
b) capitalul exportat este mai mare decât cel importat;
c) ţara cumpără în străinătate bunuri cu valoare mai mare decât vinde în străinătate;
d) ţara vinde peste hotare bunuri cu valoare mai mare decât cumpără de acolo.
121. Creşterea deficitului balanţei de plăţi:

a) majorează rezervele valutare ale Băncii Centrale;
b) reduce rezervele valutare ale Băncii Centrale;
c) nu influenţează mărimea rezervelor valutare ale Băncii Centrale.
122. Aprecierea ratei de schimb valutar contribuie la:

a) scumpirea relativă a bunurilor de import;
b) scumpirea relativă a bunurilor autohtone;
c) creşterea exportului net.
15
16
PROBLEME
1. Analizaţi dependenţele dintre produs şi venit, completând următorul tabel

mld. u.m.
1. PNB 5000,0
2. Amortizarea 523,6
3. PNN ?
4. Impozite indirecte 410,2
5. Plăţi de transfer 28,3
6. Dotaţii (subvenţii) 2,5
7. Venitul naţional ?
8. Veniturile corporaţiilor 273,2
9. Plăţile nete pentru dividende 450,2
10. Plăţi pentru asigurarea socială 481,9
11. Transferuri de la Guvern 437,5
12. Venit personal In formă de dobândă 610,7
13. Dividende 112,3
14. Venit personal ?
15. Impozite pe venit personal şi plăţi neimpozabile 614,5
16. Venit personal disponibil ?
2. Analizaţi datele din tabel.

Indicatorii Mld. u.m.
1. Procente încasate pentru credite 17
2. Investiţii private brute 70
3. Salariile 290
4. Profiturile corporaţiilor 131
5. Impozite indirecte, plăţi de transfer, plăţi neimpozabile 34
6. Renta plătită proprietarilor bunurilor arendate 27
7. Exportul net 12
8. Achiziţii guvernamentale 98
9. Investiţii nete private 52
10. Venituri pe proprietate 32
11. Dotaţii întreprinderilor de stat 4
12. Transferuri către populaţie 25
13. Cheltuieli de consum 288
Calculaţi :
1) PIB după metoda veniturilor şi metoda cheltuielilor.
2) Produsul Naţional Net.
3) Venitul naţional.
1) PIB după metoda veniturilor şi metoda cheltuielilor.

Metoda cheltuielilor
17
PNB=C+I+G+Xn=12+98+70+288+4=472
Xn=X-Import
Metoda veniturilor
Dob+salarii+renta+profit
PNB=27+290+131+17+32=497
2) Produsul Naţional Net.
PNN=PNB-A =497-18=479
A=I-In=18
3) Venitul naţional
PNN-Impozite nete. =479-34=445
Impozite Indirecte nete= Impozite indirecte –Subventii=34

Indicatorii u.m.
1. Salarii 800
2. Asigurarea socială plătită de întreprinderi 240
3. Asigurarea socială plătită de lucrători 32
4. Transferuri pe venit 24
5. Impozite pe venitul persoanelor fizice 40
6. Dividende nete 160
7. Beneficii nedistribuite 40
8. Subvenţii 4
9. Amortizarea 20
10. Impozite indirecte 80
Calculaţi:
1) Produsul Naţional Brut.
3) Venitul Personal Disponibil.

PNB=1000
PNN=PNB-A=980
Impozite Indirecte nete= Impozite indirecte –Subventii=76
VN==PNN-Impozite indirecte nete=904
VP=VN-Vi+Transf=928
VPD=VP-Impozit=888

Indicatorii u.m.
- PNB 6200
- investiţiile brute 750
- investiţiile nete 680 .
- dobânzi 210
- chirii 170
- salarii 4800
18
- dividende 610
- cheltuieli publice 1500
- transferuri publice 140
- exporturi nete 110
- impozite indirecte 330
- impozite pe veniturile persoanelor fizice 490
- subvenţii 60
Calculaţi:
1) Produsul Naţional Brut.=PNN+A PNN=PNB-A=6200-70=6130
A=Investitii brute –Investitii nete=70
2) Venitul naţional=PNN-Impozite indirecte nete. =6130-270=5860

Impozite undurecte nete= Impozite indirecte –Subventii=330-60=270
VPD=VP-Impozit=5180
VP=VN-Vi+Transf=6000
5. Intr-o economie a fost creat un PNB în valoare de 8000 u.m., cheltuielile de consum au constituit 2600 u.m.,
cheltuielile guvernamentale -1500 u.m., exportul net - 125 u.m., exportul - 570 u.m., amortizarea - 370 u.m.
Determinaţi:
1) Produsul Naţional Net;
2) Mărimea investiţiilor;
3) Volumul importului.
PNN=PNB-A=7630
Investitii=0
Importul=X-Xn=445
6. În economia naţională a fost creat un PIB în valoare de 6000 u.m.. Cheltuielile de consum au constituit 2800
u.m., cheltuielile guvernamentale 800 u.m., exportul net -80 u.m., exportul 260 u.m., amortizarea 170 u.m.
Determinaţi:
1. PIN;
2. Volumul importului;
3. Investiţiile nete;
4. Investiţiile brute.
1 PIN=PNB-A=6000-170=5830u.m
2 Imp=Ex-Xn=260-(-80)=340
Xn=Ex-Imp
3 Ib=In+A
In=Ib-A=2480-170=2310 u.m
4. PIB=G+C+Ib*Xn
Ib=PIB-C-G-Xn=6000-2800=800-(-80)=2480
7. În economie a fost creat un PNB în valoare de 5000 u.m.. Cheltuielile de consum au alcătuit 3000 u.m.,
cheltuielile guvernamentale 960 u.m., investiţiile brute 1000 u.m., investiţiile nete 800 u.m., excedentul
bugetar 30 u.m.
Determinaţi:
19
1. PNN.
2. Exportul net.
3. Amortizarea.
4. Venitul disponibil al menajelor.
5. Economiile menajelor.
PNN=PNB-A
Ib=In+A
A=Ib-In=1000-800=200u.m
PNN=5000-200=4800u.m
PIB=C+G+Ib+Xn
Xn=PIB-C-G-Ib=5000-3000-960-1000=40u.m
Ib=In+A
A=200u.m
VPD= VP – Ipoz.pe venit
VP=VN-V fac.+ Transferuri
8. Intr-o economie a fost creat un PIB în valoare de 9000 u.m.. Cheltuielile de consum au constituit 4600 u.m.,
cheltuielile guvernamentale 2100 u.m., exportul net 125 u.m., exportul 570 u.m., amortizarea 270 u.m.
Determinaţi:
1. Mărimea investiţiilor.
2. Volumul importului.
3. PIN.
Ib=PIB-C-G-Xn=9000-4600-2100-125=2165u.m
Imp=Ex-Xn=570-125=445u.m
Xn=Ex-Imp
PIN=PIB-A=9000-270=8730u.m
9. Fie că o economie produce numai 4 bunuri. În tabel sunt prezentate cantitatea şi preţul fiecăruia din ele
pentru 2 perioade de timp:
Bunurile Anul „n-1” Anul „n”
Cantitatea Preţul Cantitatea Preţul
A 15 1 20 1
B 5 1 8 2
C 10 2 11 4
D 1 10 2 10
Determinaţi:
1. PIB nominal pentru ambele perioade.
2. PIB real pentru anul „n”.
3. Indicele de deflaţie.
1PIBn=∑Pi*Qi
n-1
PIBn = 1*15+1*5+2*10+10*1=50
n
PIBn=1*20+2*8+4*11+10*2=100
2PIBr=PIBn/IP;
IP=∑Pi*Q0/∑P0*Q0-indicile Laspeyres
IP=1*15+2*5+4*10+10*1/1*15+1*5+2*10+10*1=75/80=1,5
PIBr=PIBn/IP=100/1,5=66,7
3D=PIBn/PIBr*100-indicile de deflatie(Paashe)
D=100/66,7*100%=150%
20
10. Completaţi tabelul:
Anul PNB nominal ml. u.m. PNB real ml. u.m. Indicele de deflaţie
1 6720 6200 1,084

2 5634 5200 1,0835

Anul PNB nominal ml. u.m. PNB real ml. u. m. Indicele de deflaţie
1 3720 2200 1,691
2 2400 1,667

Anul PNB nominal ml. u.m. PNB real ml. u..m. Indicele de deflaţie
1 4820 4200 1,1476
2 4600 1,1480
13. Populaţia în vârstă de muncă a unei ţări este de 15 mil. cetăţeni, din care 8 mil. sunt apţi de muncă.
Populaţia ocupată reprezintă 6 mil. persoane. Din populaţia neocupată 3/4 caută un loc de muncă şi sunt
dispuşi să se angajeze imediat.
Determinaţi:
1. Gradul de ocupare a forţei de muncă;
2. Rata şomajului efectiv.
14. Următoarele date caracterizează situaţia de pe piaţa muncii (mii persoane):

2000 2009
Forţa de muncă 84889 95453
Angajaţi 80796 87524
Numărul şomerilor
Rata şomajului
Determinaţi:
1. Numărul şomerilor şi rata şomajului în 2000 şi 2009.

2. Cum poate fi explicată creşterea simultană a numărului celor angajaţi şi şomerilor?
3. Se poate de afirmat, că anul 2009 se caracterizează printr-o ocupare deplină a forţei de muncă?
15. Lunar sunt concediaţi 2% şi reangajaţi 4% din forţa de muncă. calculaţi rata şomajului.
16. Iniţial numărul celor ocupaţiconstituia 90 mil. persoane, iar numărul şomerilor 10 mil. persoane. După o
lună, din numărul celor ocupaţi 0,5 mil. persoane au fost eliberate, iar 1mil şomeri înregistraţi au încetat să
caute un loc de muncă.
Determinaţi:
1. Rata şomajului pentru condiţiile iniţiale;
2. Numărul celor angajaţi rămaşi peste 1lună;
3. Numărul şomerilor peste 1 lună;
4. Rata şomajului după schimbările intervenite pe piaţa muncii.
21
17. Într-o economie rata şomajului a evoluat în felul următor: 6,6 % în 2005, 5,3 % în 2006, 5,0 % în 2007 şi
4,8 % în 2008, PIB efectiv în 2008 constituind 1479, 4 mil.u.m.
Determinaţi:
1. Devierea PIB efectiv de la cel potenţial pentru fiecare an;
2. PIB potenţial pentru anul 2008.
18. În tabel sunt prezentate date referitoare la PIB efectiv şi potenţial. În 2006 economia activă în condiţiile
ocupării depline, nivelul şomajului alcătuind 6%.
(mlrd.u.m.)
Anul PIB potenţial PIB efectiv
2006 3000 3000
2007 3800 3705
2008 4125 3712,5
Determinaţi cu referinţă la datele pentru anul 2007 şi 2008:
1. Diferenţa absolută şi relativă dintre PIB efectiv şi potenţial;
2. Rata şomajului, aplicând legea lui Okun.
19. Nivelul şomajului natural a alcătuit, în anul curent , 6 % iar nivelul şomajului efectiv 10%.
Determinaţi:
1. Mărimea decalajului dintre PIB efectiv şi cel potenţial, dacă coeficientul de sensibilitate a PIB
faţă de şomajul ciclic este 2;
2. Care vor fi pierderile provocate de şomajul ciclic, dacă PIB efectiv a constituit 600 mil.u.m.?
20. Folosind datele din tabel calculaţi indicele preţurilor pentru 2009 (anul de bază – 2005)
Denumirea Q P (u. m.)
2005 2009
Rochii 1 10 25
Pantofi 25 0,55 2
Caiete 12 2 7
Manuale 6 12 30
Pantaloni 3 12 25
Ciorapi 5 0,20 1,2
21. Economia se caracterizează prin următoarele date: rata efectivă a şomajului 3.6%, şomajul natural 5,4%,
rata inflaţiei anticipate 4%, coeficientul reacţiei inflaţiei la şomaj 0,5. În baza ecuaţiei curbei lui Phillips,
calculaţi rata efectivă al inflaţiei.
22. O economie este descrisă de curba lui Phillips: π 1 = π -1 – 0,7 (U-0,05).

Determinaţi:
1. Rata naturală a şomajului;
2. Cu cât va creşte rata şomajului ciclic dacă rata inflaţiei se va reduce cu 4 puncte?
3. Reprezentaţi grafic dependenţa dintre inflaţie şi şomaj în perioada scurtă şi lungă de timp.
23. Ecuaţia ce descrie curba cererii agregate în anul de bază este Y = 3 300 – 3P, iar în anul curent Y= 3 270 –
3P. PNB potenţial nu s-a modificat şi a rămas la nivelul 3 000 u.m.
Determinaţi:
1. PNB de echilibru în perioada scurtă;
2. Nivelul inflaţiei în perioada lungă;
22
3. Prezentaţi grafic situaţia dată.
24. Funcţia de consum este C = 100 + 0,8Y. Datele cu referinţă la venitul disponibil sunt date în tabel:
Venitul Cheltuielile de Economiile Înclinaţia marginală
disponibil consum spre economii
600
800
1000
1200
1400
Determinaţi:
1. Cheltuielile de consum;
2. Economiile;
3. Înclinaţia marginală spre economii.
25. Se cunosc următoarele date: С = 225 + 0,7(Y -Т); I=245 mil. lei; G=420 mil. lei, impozitele =200 mil. lei.
Calculaţi venitul naţional.
26. Economiştii anticipează că peste un an situaţia economică în ţară se va caracteriză prin următorii
parametri: C = 10 + 0,8Y ; I = 60 mld. u.m.; G = 100 mld. u.m..Să se calculeze PIN anticipat pentru anul
viitor.
27. Economiştii presupun că dependenţa cheltuielilor de consum şi a investiţiilor de mărimea PIB se reflectă în
următoarele ecuaţii (mlrd.u.m.) C = 8 + 0,5Y; I = 0,2Y. Conform prognozelor, cheltuielile guvernamentale
în anul viitor vor alcătui 50 mld. u.m., iar exportul net 5 mld. u.m. Determinaţi PIB prognozat pentru anul
viitor.
28. Funcţia economiilor reprezentă S = 0,25Yd - 20. Volumul investiţiilor este egal cu 30 u.m.
Determinaţi:
1. Venitul naţional de echilibru;
2. Cu cât va fi egal venitul naţional dacă, aşteptând o micşorare a veniturilor, gospodăriile vor
majora economiile cu 20 u.m.?
29. Într-o economie închisă funcţia de economisire este S = 0,3(Y–T)–300, bugetul de stat este echilibrat,
cheltuielile guvernamentale constituie 300 u.m., iar investiţiile 600 u.m.
Determinaţi:
1. Funcţia de consum;
2. Venitul de echilibru;
3. Venitul disponibil;
4. Noul venit de echilibru dacă investiţiile cresc cu 100 u.m.
30. Cunoaştem, că în economie venitul naţional de echilibru este mai mic cu 153 u.m. decât venitul naţional
corespunzător ocupării depline. Consumul menajelor este С = 151,3+0,8(Y-T), investiţiile I= 0,05Y+85,4,
achiziţiile guvernamentale sunt egale cu impozitele, rata de impozitare pe venit este egală cu 0,25.
Determinaţi venitul naţional corespunzător ocupării depline.
31. Funcţia consumului este reprezentată de ecuaţia C=100 + 0,6 (Y-T).

Determinaţi:
1. Cum se va modifica venitul de echilibru dacă impozitele se vor micşora cu un 1 mil. u.m.?
2. Cum se va modifica venitul de echilibru dacă cheltuielile guvernamentale vor creşte cu 1 mil.u.m.?
23
32. În anul trecut PNB a constituit 1000 u.m., G = 100 u.m.. Majorând cheltuielile cu 60 u.m. guvernul a reuşit
să mărească PNB cu 200 u.m., deficitul bugetului constituind 0. Determinaţi înclinaţia marginală spre
consum.
33. Economia se află în stare de echilibru. Înclinaţia marginală spre consum alcătuieşte 0,8, iar înclinaţia
marginală spre import 0. Cum se modifică PIB de echilibru, dacă statul majorează cheltuielile
guvernamentale cu 2 mld. u.m., în timp ce încasările impozitare rămân neschimbate?
34. Economia ţării se caracterizează prin următoarele: venitul efectiv Y = 3500 u.m.; înclinaţia marginală spre
consum 0,8; venitul de echilibru Y* = 3700 u.m..
1. Cum trebuie să se modifice cheltuielile guvernamentale (celelalte condiţii rămânând constante) pentru
ca economia să atingă starea de echilibru (Y* = 3700)?
2. Cum trebuie să se modifice încasările impozitare (celelalte condiţii rămânând constante), pentru
ca economia să atingă starea de echilibru?
35. Într-o economie, funcţia de consum este C = 500 + 0,75 (Y–T); investiţiile constituie 1500 u.m.; cheltuielile
publice 1000 u.m., bugetul de stat este echilibrat.
Determinaţi:
1. Venitul de echilibru;
2. Dacă venitul de echilibru devine egal cu 10000 u.m., cu cât ar trebui să crească cheltuielile
publice, dacă acestea vor fi finanţate în totalitate din datoria publică.
36. Următoarele date caracterizează o economie: C = 1 000 + 0,9Yd; G = 600u.m.; I = 390u.m.; T = 400 u.m.
Determinaţi:
1. PIB de echilibru;
2. Multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale;
3. Influenţa asupra PIB a majorării cheltuielilor guvernamentale cu 1 mil. lei.
37. Sunt cunoscute următoarele date: С=0,8(Y -Т), volumul investiţiilor 184,5 u.m., achiziţiile guvernamentale
307,5 u.m., taxa impozitelor pe venit 0,25. Piaţa bunurilor şi serviciilor se afla în echilibru, însă
capacitatea de producţie permite majorarea venitului naţional de 1,2 ori. Cum statul trebuie să schimbe
valoarea achiziţiilor guvernamentale şi taxa impozitului pe venit ca să asigure utilizarea deplină a
capacităţilor de producţie, utilizând metoda bugetului echilibrat?
38. Se dă: C=0,8Yd, t=0,25, I=3000-100r, G=2000, Y=180N-N2 (funcţia de producţie). Să se afle rata dobânzii
de echilibru, venitul de echilibru, când N=100.
39. Considerăm o economie, în care există un sector public şi în care funcţia de consum este:
C=1500+0,75(Y-T). Investiţia constituie 1500 u.m., iar cheltuielile publice – 1000 u.m. cu bugetul public
echilibrat. Să se calculeze:
1) Venitul de echilibru;
2) Dacă venitul de echilibru constituie 20000 u.m., cu cît ar trebui să crească cheltuielile publice, dacă
acestea sunt finanţate în totalitate din datoria publică?
40. Cererea de monedă pe motiv tranzacţional alcătuieşte 400 mlrd.u.m. Calculaţi cererea monetară totală în
baza datelor tabelului.
Rata anuală a Cererea de monedă Cererea
dobânzii, % pe motiv speculativ monetară totală
14 30
13 50
12 70
11 90
24
10 110
9 130
8 150
Oferta monetară alcătuieşte 510 mlrd.u.m. Determinaţi rata dobânzii de echilibru. Determinaţi rata dobânzii
de echilibru pentru condiţiile când oferta monetară creşte până la 530 mlrd.u.m., se reduce până la 450
mlrd.u.m.
41. În economie s-a stabilit echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe pieţele financiare.
Completaţi tabelul indicând consecinţele apariţiei în economie a următoarelor evenimente:
a) cererea pentru bani ca avere scade;
b) impozitul pe venit creşte;
c) exportul ţării creşte.
Evenimentul Care piaţă Ce curbă in Cum se Cum se
este IS-LM este modifică modifică rata
influenţată influenţată venitul dobănzii
naţional
1 2 3 4 5
a
b
c
42. În economie s-a stabilit echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe pieţele financiare.
Completaţi tabelul indicând consecinţele apariţiei în economie a următoarelor evenimente:
a) reducerea înclinaţiei marginale spre economii;
b) viteza de rotaţie a banilor scade;
c) oferta de bani creşte.
Evenimentul Care piaţă Ce curbă in Cum se Cum se
este IS-LM este modifică modifică rata
influenţată influenţată venitul dobânzii
naţional
1 2 3 4 5
a
b
c
43. Economia unei ţări este caracterizată prin următoarele date: exportul de bunuri : 19650 u.m., importul de
bunuri : 21758 u.m., venituri obţinute din investiţiile efectuate în exterior: 3621 u.m., venituri plătite
investitorilor străini : 1394 u.m., cheltuielile efectuate pentru turism în alte ţări : 1919 u.m., veniturile ţării
din turism :1750 u.m., transferuri unilaterale în exterior : 2388 u.m., ieşirea de capital din ţară : 4174 u.m.,
intrarea de capital în ţară : 6612 u.m..
Determinaţi:
1. Soldul contului curent;
2. Soldul contului de capital şi financiar;
25
3. Soldul balanţei de plăţi.
44. Situaţia într-o economie este descrisă prin următoarele date (mil. u.m.):
Funcţia de consum C = 47,5 + 0,85Yd,
Investiţiile I = 100-5i,
Achiziţii guvernamentale G = 100,
Taxele T = 100
Exportul net Nx =50 - 0,1Y
Masa monetară M = 100
Cererea de monedă L = 0,2Y – 10i,
Rada dobînzii i = 5% şi există o mobilitate a capitalului.
1) Determinaţi venitul de echilibru şi rata dobînzii de echilibru.
2) Este balanţa de plăţi echilibrată? Cît constituie soldul contului curent şi soldul contului de capital la
nivelul de echilibru al venitului?
3) Ce efect va avea o creştere de 10 u.m. în cheltuiala guvernamentalăasupra venitului de echilibru? Dar
asupra balanţei de plăţi?
45. O economie este caracterizata prin urmatoarele ecuatii:

C=50 + 0,8 Y
I = 200-10r
T = 0,25Y
G = 400
L = 0,4Y-8r
M=580
P=2
Determinaţi:
1. Nivelul venitului şi rata dobânzii de echilibru
2. Consumul şi economiile
3. Soldul bugetar.
4. Dacă G creşte cu 100 u.m cum se va modifica nivelul venitului şi rata dobânzii de echilibru.
26
27
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA din IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVAŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI
ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
Ion Ignat
Gheorghe Luţac
Cristian Popescu
Macroeconomie
Material de studiu pentru învăţământul la distanţă/ învăţământul cu frecvenţă
redusă
IASI, 2021
Cuprins:
Introducere................................................................................................................................ 11
Unitatea de învăţare 1: INTRODUCERE IN MACROECONOMIE ....................................... 12
Obiective de studiu ........................................................................................................... 12
Timp de lucru ....................................................................
Teme de verificare ............................................................................................................ 13
1.1. Locul macroeconomiei în ştiinţa economică. Probleme macroeconomice actuale ....... 13
1.2. Contabilitatea naţională ................................................................................................. 15
1.3 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatorii macroeconomici sintetici ............ 21
1.3.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi metode .................. 21
1.3.2. Indicatorii macroeconomici .................................................................................... 22
1.4 Întrebări recapitulative.................................................................................................... 24
1.5 Teste ............................................................................................................................... 25
1.6 Aplicaţii rezolvate .......................................................................................................... 26
1.7 Aplicaţii de rezolvat ....................................................................................................... 27
Unitatea de învăţare 2: VENIT, CONSUM, ECONOMII ŞI INVESTIŢII .............................. 28
Timp de lucru ................................................................................................................... 28
Teme de verificare: ........................................................................................................... 29
2.1. Venitul naţional şi destinaţiile sale................................................................................ 29
2.1.1. Consumul şi determinanţii săi ................................................................................ 30
2.1.2. Economisirea .......................................................................................................... 33
2.1.3. Investiţiile şi factorii lor determinanţi .................................................................... 34
2.2. Determinarea venitului naţional de echilibru ................................................................ 37
2.3. Relaţii între venit, consum şi investiţii. Multiplicatorul investiţiei şi acceleratorul ..... 39
2.3.1. Influenţa variaţiei investiţiilor asupra venitului naţional de echilibru.
Multiplicatorul investiţiei ................................................................................................. 40
2.3.2. Influenţa variaţiei venitului şi consumului asupra investiţiilor. Principiul
acceleratorului .................................................................................................................. 41
2.4. Relaţia dintre venitul naţional de echilibru şi venitul naţional potenţial ....................... 43
2.4.1. Venitul naţional de echilibru de subocupare. Decalajul deflaţionist ...................... 43
2.4.2. Venitul naţional de echilibru de supraocupare. Decalajul inflaţionist ................... 44
2.6 Teste ............................................................................................................................... 45
Unitatea de învăţare 3: ŞOMAJUL .......................................................................................... 49
Timp de lucru ....................................................................
3.1. Conceptul de şomaj şi caracteristicile sale .................................................................... 50
3.2. Cauzele şi formele şomajului ........................................................................................ 52
3.3. Efectele social - economice ale şomajului. ................................................................... 56
3.5 Teste ............................................................................................................................... 57
Unitatea de învăţare 4: BANII, BĂNCILE ŞI PIAŢA MONETARĂ ...................................... 60
Timp de lucru ....................................................................
4.1. Geneza şi evoluţia banilor ............................................................................................. 61
4.2. Funcţiile banilor ............................................................................................................ 63
4.2.1. Funcţia de calcul (de măsură) a valorii................................................................... 63
4.2.2. Funcţia de mijloc de schimb................................................................................... 63
4.2.3. Funcţia de mijloc de plată ...................................................................................... 64
4.2.4. Funcţia de rezervă de valoare (de economisire, de rezervă)................................... 64
4.3. Băncile şi crearea de monedă ........................................................................................ 64
4.3.1. Originea şi funcţiile băncilor .................................................................................. 64
4.3.2. Componentele sistemului bancar ........................................................................... 65
4.4. Piaţa monetară şi echilibrul ei ....................................................................................... 66
4.4.1. Oferta de monedă ................................................................................................... 66
4.4.1.1. Masa monetară ................................................................................................ 66
4.4.1.2. Crearea de monedă. Multiplicatorul monetar .................................................. 67
4.4.1.2. Multiplicatorul monedei bancare..................................................................... 69
4.4.1.3. Multiplicatorul monetar................................................................................... 70
4.4.2. Cererea de monedă ................................................................................................. 71
Mobilul tranzacţiei ....................................................................................................... 71
Mobilul precauţiei ........................................................................................................ 72
Mobilul speculaţiei ....................................................................................................... 72
4.4.3. Echilibrul monetar şi mecanismul de transmisie4.................................................. 73
4.4.4. Determinarea şi semnificaţia curbei LM ................................................................ 75
4.6 Teste ............................................................................................................................... 77
4.7 Aplicaţii rezolvate ......................................................................................................... 78
4.8 Aplicaţii de rezolvat ...................................................................................................... 79
Unitatea de învăţare 5: PIAŢA FINANCIARĂ (A CAPITALULUI) ...................................... 80
Timp de lucru ....................................................................
5.1. Obiectul pieţei capitalului ............................................................................................. 81
5.2. Conţinutul pieţei capitalului .......................................................................................... 82
5.2.1. Componentele pieţei capitalului ............................................................................. 82
5.2.2. Cererea de titluri financiare pe termen lung ........................................................... 83
(1) Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung................................................... 83
(2) Câştigul potenţial al titlurilor financiare. ................................................................ 85
(3) Riscul investiţiilor în hârtii de valoare ................................................................... 86
(4) Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung ..................................................... 86
5.2.3. Oferta de titluri financiare pe termen lung ............................................................. 86
5.3. Instituţiile pieţei capitalului. Bursa de valori ................................................................ 87
5.5 Teste ............................................................................................................................... 91
Unitatea de învăţare 6: INFLAŢIA........................................................................................... 95
Timp de lucru ....................................................................
6.1. Concept şi posibilităţi de cuantificare ........................................................................... 96
6.2.1. Conceptul de inflaţie .............................................................................................. 96
6.2.2. Cuantificarea inflaţiei ............................................................................................. 97
6.2. Cauzele şi tipurile inflaţiei ............................................................................................ 98
6.2.1. Inflaţia prin cerere .................................................................................................. 99
6.2.2. Inflaţia prin costuri. Spirala inflaţionistă .............................................................. 100
6.2.3. Inflaţia monetară................................................................................................... 101
6.2.4. Inflaţia structurală................................................................................................. 102
6.2.5. Inflaţie importată .................................................................................................. 102
6.3. Consecinţele inflaţiei ................................................................................................... 103
6.4 Politici antiinflaţioniste ................................................................................................ 104
6.5 Întrebări recapitulative.................................................................................................. 105
6.6 Teste ............................................................................................................................. 106
6.7 Aplicaţii rezolvate ........................................................................................................ 107
6.8 Aplicaţii de rezolvat ..................................................................................................... 107
Unitatea de învăţare 7: POLITICI MACROECONOMICE ................................................... 109
Obiective de studiu ......................................................................................................... 109
Timp de lucru ....................................................................
Teme de verificare .......................................................................................................... 110
7.1. Rolul statului în economie........................................................................................... 110
7.1.1. Ameliorarea eficienţei alocării resurselor ............................................................ 110
7.1.2. Promovarea echităţii repartiţiei veniturilor .......................................................... 111
7.1.3. Asigurarea creşterii macroeconomice şi a stabilităţii ........................................... 111
7.2. Politica economică: concept, conţinut, tipologie......................................................... 112
7.3. Politica bugetară .......................................................................................................... 114
7.3.1. Bugetul de stat ...................................................................................................... 115
7.3.2. Politica bugetară şi cererea agregată. Multiplicatorii fiscali ................................ 117
7.4. Politica monetară ......................................................................................................... 121
7.4.1. Obiectivele politicii monetare .............................................................................. 121
7.4.2. Instrumentele politicii monetare ........................................................................... 121
7.4.2.1. Manevrarea taxei rescontului ........................................................................ 121
7.4.2.2. Politica de "open - market"............................................................................ 122
7.4.2.3. Variaţia cotei rezervelor obligatorii .............................................................. 122
7.5. Folosirea modelului IS - LM în analiza efectelor politicilor bugetare şi monetare asupra
economiei reale................................................................................................................... 124
7.5.1. Conţinutul modelului IS - LM .............................................................................. 124
7.5.2. Analiza efectelor politicilor bugetare şi monetare cu ajutorul modelului IS - LM
........................................................................................................................................ 125
7.7 Teste ............................................................................................................................. 126
7.8 Aplicaţii rezolvate ........................................................................................................ 128
7.8 Aplicaţii de rezolvat ..................................................................................................... 129
Unitatea de învăţare 8: CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ .............................. 130
Timp de lucru ...................................................................
8.1. Creştere şi dezvoltare: delimitări conceptuale............................................................. 131
8.2. Factorii şi tipurile creşterii economice ........................................................................ 132
8.2.1. Factorii creşterii economice ................................................................................. 132
1. Factorul uman ......................................................................................................... 133
2. Factorul material..................................................................................................... 133
3. Progresul tehnic ...................................................................................................... 133
8.2.2. Tipurile cresterii economice ................................................................................. 134
8.3. Fluctuaţiile activităţii economice ................................................................................ 135
8.3.1. Ciclul economic şi fazele sale .............................................................................. 135
Cicluri lungi................................................................................................................ 135
Ciclul scurt (Kitchin) .................................................................................................. 136
Ciclul decenal ............................................................................................................. 136
8.5 Teste ............................................................................................................................. 137
Unitatea de învăţare 9: FLUXURILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE ........................ 139
Timp de lucru ....................................................................
9.1. Adâncirea interdependenţelor dintre ţări ..................................................................... 140
9.2. Balanţa comercială şi de plăţi externe ......................................................................... 141
9.3. Cursul de schimb valutar ............................................................................................. 143
9.5 Teste ............................................................................................................................. 145
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................... 146
INTRODUCERE
Macroeconomia este o parte componentă a ştiinţei economice care se ocupă cu studiul structurii,
funcţionării şi comportamentului de ansamblu al economiei. Ea operează cu mărimi agregate şi îşi focalizează
atenţia asupra corelaţiilor dintre variabilele globale şi determinării influenţelor acestora în elaborarea şi
fundamentarea deciziilor de politică economică. Se adresează studenţilor din anul I de la toate specializările
domeniului Economic, fiind studiată în semestrul II, semestrul I fiind programat pentru prima parte a Economiei
Politice, respectiv, Microeconomia. Ca disciplină generală, Macroeconomia are ca scop transmiterea
cunoştinţelor necesare formării bazei conceptuale şi de raţionament economic la nivelul comportamental al unei
economii naţionale în ansamblul său, precum şi relaţiile pe care fiecare le întreţine cu alte economii naţionale. Îşi
propune oferirea suportului terminologic, teoretic şi practic necesar demersului de înţelegere a principiilor
macroeconomice. Aceasta se bazează pe prezentarea în cadrul unităţilor de învăţare a unor elemente şi structuri
importante ce vizează aspectele macroeconomice şi a celor mai semnificative teorii macroeconomice.
Disciplina Macroeconomie nu impune condiţionări, alte discipline ale căror parcurgere şi promovare
condiţionează înscrierea la acest curs.
Oiectivele disciplinei:
- Înţelegerea comportamentului unei economii naţionale în ansamblul său şi a relaţiilor pe care ea le
întreţine cu alte economii naţionale;
- Cunoaşterea conceptelor şi raţionamentelor ce vizează economia ca un tot, problemele sale teoretice şi
practice, privite din perspectiva agenţilor economici agregaţi;
- Formarea unei viziuni ce să vizeze tabloul de ansamblu al economiei în interacţiunea părţilor sale
componente şi a modului cum ele se ajustează şi se inflenţează unele pe altele;
- Determinarea principalelor agregate economice care să permită cunoaşterea activităţilor agenţilor
economici în ansamblul lor;
- Studierea relaţiilor dintre principalele agregate economice şi punerea în evidenţă a unor raporturi
stabile între acestea;
- Analiza principalelor dezechilibre care pot să apară între agregate în vederea evidenţierii cauzelor care
le-au determinat şi stabilirii măsurilor pentru atenuarea sau înlăturarea lor;
- Cunoaşterea instrumentelor de intervenţie guvernamentală şi a modalităţilor de atingere a diferitelor
obiective economice ce ţin de domeniul politicii economice.
Competenţe dobândite prin promovarea cursului:
- Deprindere în utilizarea conceptelor macroeconomice;
- Abilităţi de argumentare şi raţionament.
Structura cursului pe unităţi de învăţare:
Cursul este structurat pe 9 unităţi de învăţare, este creditat cu 6 credite ceea ce însemnaă că pentru
înţelegerea cerinţelor disciplinei, însuşirea noţiunilor de bază, înţelegerea mecanismelor şi raţionamentelor
esenţiale, rezolvarea aplicaţiilor şi a temelor de control, este necesar un volum de muncă de 170 – 180 ore.
Parcurgerea unităţilor de învăţare în ordinea dată de coninutul cursului va asigura înţelegerea corespunzătoare a
subiectelor tratate, răspunsurile la întrebări şi rezolvarea aplicaţiilor şi testelor grilă. Aceasta impune prezenţa la
activităţile tutoriale, rezolvarea temelor individuale, dialogul cu tutorii pentru clarificarea fenomenelor şi
proceselor studiate şi primirea evaluărilor la temele programate.
Lucrări de verificare:
Pentru evaluarea nivelului cunoştinţelor dobândite, studenţii vor trebui să elaboreze pe parcursul
semestrului, conform calendarului disciplinei, 3 teme de control:
- Tema 1: Caracterizaţi indicatorii macroeconomici (tema va fi realizată după parcurgerea unităţilor de
învăţare 1 şi 2)
- Tema 2: Analizaţi principalele dezechilibre macroeconomice, cu referire specială la România (tema va
fi rezolvată după parcurgerea unităţilor de învăţare 3, 4, 5 şi 6)
- Tema 3: Caracterizaţi politicile economice promovate în România în timpul crizei economice din
perioada 2007-2009 (tema va fi realizată după parcurgerea unităţilor de învăţare 7, 8 şi 9)
11
Răspunsurile şi comentariile la testele de evaluare se fac prin accesarea şi consultarea pe platforma
media, permiţând astfel autoevaluarea cunoştinţelor dobândite. Cele 3 teme de control vor fi prezentate la
întâlnirile tutoriale conform precizărilor din calendarul disciplinei. Pentru toate testele de evaluare sunt rezervate
spaţii speciale în suportul de curs. Acestea vor fi rezolvate după parcurgerea unităţii de învăţare respective şi vă
va ajuta la verificarea cunoştinţelor dobândite. După parcurgerea fiecărei unităţi de învăţare va trebui să rezolvaţi
testele grilă şi aplicaţiile de la fiecare. Răspunsurile şi comentariile se vor faca prin accesarea şi consultarea
platformei media.
Resurse şi mijloace de lucru:
Studenţii vor avea la dispoziţie, pe platforma media, suportul de curs şi o sinteză a acestuia în format
ppt.
Pentru a veni în sprijinul studenţilor la elaborarea temelor de control la răspunsurile testelor grilă şi
rezolvarea aplicaţiilor, la fiecare unitate de învăţare sunt prezentate modele de rezolvare. Răspunsurile corecte la
testele grilă vor fi postate pe platforma media, permiţând autoevaluarea cunoştinţelor dobândite. În plus, pentru a
aprofunda unele probleme şi a elabora temele de control va fi necesar ca studenţii să studieze şi lucrările înscrise
în bibliografia de la sfârşitul materialului de studiu. Pentru elaborarea celei de a treia teme vor fi necesare şi
informaţii statistice, ce pot fi culese din anualele statistice sau buletinele periodice publicate de Institutul Naţional
de Statistică, din publicaţiile Băncii naţionale a României, din bazele de date Eurostat sau din presa de
specialitate.
Pornind de la faptul că fiecare student are propria modalitate de a învăţa, de a reţiune şi a înţelege
cunoştinţele transmise, recomandăm studierea temeinică a fiecărei unităţi de studiou din program. Este calea de a
dobândi competenţele necesare devenirii unui bun economist. Dintre metodele utilizate în cadrul procesului de
învăţare amintim: expunerea, conversaţia, argumentaţia, discutarea unor studii de caz, prezentarea unor exemple,
descrierea unor procese economice, rezolvarea unor probleme, dezbateri etc.
Evaluarea activităţii:
Evaluarea activităţii la această disciplină se face conform precizărilor din fişa disciplinei postată pe
portalul facultăţii şi pusă la dispoziţia fiecărui student o dată cu suportul de curs.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1: INTRODUCERE IN MACROECONOMIE
Cuprins
1.1. Locul macroeconomiei în ştiinţa economică. Probleme macroeconomice actuale

1.2. Contabilitatea naţională
1.3 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatorii macroeconomici sintetici
1.5 Teste
Obiective de studiu

• cunoașterea locului macroeconomiei în știința economică;
• identificarea problemelor macroeconomice actuale;
• însușirea sectoarelor economiei naționale așa cum apar ele în
contabilitatea națională;
• înțelegerea elementelor definitorii ale circuitului economic și categoriile de fluxuri economice;
12
• cunoașterea principiilor pe care se bazează măsurarea rezultatelor macroeconomice prin
sistemul conturilor naționale;
• înțelegerea conținutului principalilor indicatori macroeconomici.
Rezultate așteptate:
Studentul trebuie:
• Să facă distincție între abordarea micro și macroeconomică;
• Să identifice principalele probleme macroeconomice;
• Să cunoască și să opereze cu principalii indicatori macroeconomici.
Timp de lucru
- studiu individual: 10 ore

- teste și aplicații practice: 2 ore
Instrucțiuni de parcurgere a unității de studiu:
1. Lecturarea atentă a suportului de curs

2. Înțelegerea schemelor circuitului economic
3. Înțelegerea principiilor de construire a indicatorilor macroeconomici
4. Aprofundarea formulelor de calcul a indicatorilor
5. Exersarea prin exemple practice a formulelor de calcul.
Teme de verificare
TA 1.1 Probleme macroeconomice

TA 1.2 Circuitul economic
TA 1.3 Indicatori macroeconomici
1.1. Locul macroeconomiei în ştiinţa economică. Probleme macroeconomice actuale
În timp ce microeconomia se ocupă de studiul comportamentului diferiţilor agenţi economici individuali:

firme, lucrători, deţinători de capital, menaje etc., având drept obiectiv luarea deciziilor individuale,
macroeconomia are ca domeniu de analiză comportamentul unei economii naţionale în ansamblul său, precum şi
relaţiile pe care ea le întreţine cu alte economii naţionale.
O caracteristică esenţială a lumii contemporane o reprezintă accentuarea interdependenţelor dintre
activităţile economice desfăşurate de diferiţi agenţi economici individuali. Deşi aceste activităţi economice se
desfăşoară într-o mare varietate de condiţii economice, tehnico-ştiinţifice, politice, naturale etc., ele se derulează
într-o puternică unitate şi interacţiune. Având în vedere acest fapt, macroeconomia îşi propune drept obiectiv
esenţial să studieze economia ca un tot, problemele sale teoretice şi practice, privite din unghiul unor astfel de
interdependenţe, mai exact, din perspectiva agenţilor economici agregaţi. Ea nu pune accentul pe înţelegerea
detaliată a fenomenelor şi proceselor economice (preţul unui produs în raport cu cel al altui produs, producţia
unui bun în raport cu producţia altuia etc.) ci pe tabloul de ansamblu al economiei, se interesează, mai ales, de
interacţiunea părţilor sale componente, de modul cum ele se ajustează şi se influenţează unele pe altele.
Variabilele care interesează macroeconomia sunt producţia şi venitul naţional, ocuparea şi ne-ocuparea,
consumul total, economiile totale, nivelul circulaţiei monetare, nivelul general al preţurilor etc. Toate acestea sunt
13
denumite agregate economice. "Un agregat economic este o abstractizare care este folosită pentru descrierea
unor aspecte concrete ale vieţii economice"1. Printre cele mai importante noţiuni abstracte la acest nivel amintim
conceptul larg utilizat de producţie naţională - ce reprezintă producţia totală a unei economii naţionale. Putem
observa în mod direct nivelul şi evoluţia preţurilor la diferite produse sau servicii, de exemplu la pâine, carne,
televizoare, transport în comun etc., dar niciodată nu delimităm direct "nivelul general al preţurilor, ce de
asemenea reprezintă un agregat economic de mare importanţa în evidenţierea costului vieţii.
Procesul prin care obiectele reale sunt combinate şi sintetizate într-o categorie macroeconomică este
numit agregare. De exemplu, prin combinarea şi sintetizarea produselor şi serviciilor create într-o economie
naţională obţinem producţia naţională.
Obiectivele macroeconomiei sunt următoarele2:
 determinarea principalelor agregate economice care să permită cunoaşterea activităţii agenţilor
economici în ansamblul lor;
 studierea relaţiilor dintre principalele agregate economice şi punerea în evidenţă a unor raporturi stabile
intre acestea (de exemplu, relaţia dintre venit şi consum, venit şi investiţii etc.;
 analiza principalelor dezechilibre care pot să apară intre agregate: inflaţia, şomajul, deficitul balanţei de
plăţi etc., în vederea evidenţierii cauzelor care le-au determinat şi stabilirii măsurilor pentru atenuarea sau
înlăturarea lor;
 studierea modalităţilor de atingere a diferitelor obiective economice, care, ţin de domeniul politicii
economice.
a) este rezultatul formării unei economii naţionale;
b) priveşte interesele generale ale agenţilor dintr-o ţâra;
c) impune măsuri concertate pentru încadrarea ei în limitele normale de desfăşurare.
Dintre problemele macroeconomice semnificative amintim:
· Asigurarea echilibrului, în dinamica sa, intre cerere şi oferta globală, în forma sa materială (starea de
concordanţă relativă intre volumul, structura şi calitatea producţiei, pe de o parte şi nevoile de producţie şi
consum final, pe de altă parte), valorică (concordanţa relativă intre diferitele structuri valorice ale rezultatelor
economice, intre acestea şi eforturile depuse) şi în unităţi de muncă (concordanţa relativă dintre cantitatea,
structura şi calitatea factorului uman şi necesităţile economiei de resurse de muncă);
· Creşterea economică - reprezintă sporirea capacităţii unei economii naţionale de a furniza în măsură
crescândă diferitele bunuri economice necesare populaţiei şi agenţilor economici. Rezultatele obţinute pot fi
măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici, semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei
ţări;
· Inflaţia - reprezintă o formă a dezechilibrului economic general care se exteriorizează prin suprasaturarea
arterelor circulaţiei băneşti cu o cantitate de bani de hârtie şi bani de credit, care depăşeşte nevoile reale ale
circulaţiei mărfurilor şi serviciilor. Ea se reflectă atât în deprecierea banilor (reducerea puterii lor de cumpărare),
cât şi în creşterea generalizată şi necontrolată a preţurilor;
· Șomajul - este rezultatul sub-ocupării resurselor de muncă, respectiv persoane lipsite de locuri de muncă
şi care sunt în căutarea acestora. El a devenit astăzi o permanenţă, deşi cu niveluri şi sensuri diferite de evoluţie
pe ţări şi perioade;
· Ciclicitatea economică - în sensul că evoluţia principalelor fenomene economice se derulează într-o formă
ondulatorie, trecând prin anumite faze, fiecare cu trăsături distincte, dar care se condiţionează reciproc, iar prin
unitatea lor asigură premisele continuităţii activităţii economice;
· Asigurarea unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe echilibrate. Acestea sunt
instrumente economice folosite pentru evidenţa, analiza şi controlul fluxurilor externe ale unei ţări, reflectând
intensitatea şi eficienţa acestora.
· Politica macroeconomică - reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice prin care tinde să influenţeze
rezultatele de ansamblu ale economiei. Guvernul incasează impozite, angajează cheltuieli, reglează masa
monetară, rata dobânzii, cursul de schimb, fixează obiective pentru producţia unităţilor de stat etc.
Soluţionarea respectivelor probleme se face in mod diferit in funcţie de doctrina economică acceptată in ţara
respectivă. Intr-un fel se vor soluţiona aceste probleme in sistemul de gândire neo-dirijist care pune in centrul
1 Capanu I., Vagner P., Mitruţ C., Sistemul conturilor naţionale şi agregate macroeconomice, All, Bucureşti, 1994. p.12.
2
Ibidem, p.13.
14
atenţiei pârghiile cererii agregate şi in altfel in sistemul de gândire neoliberal - monetaristă ce plasează pe primul
plan pârghiile ofertei agregate.
TA 1.1:
1. Care sunt obiectivele macroeconomiei ?
2. Enumeraţi problemele macroeconomice semnificative.
Răspuns:
1.2. Contabilitatea naţională
Abordarea macroeconomică presupune determinarea unor mărimi care să permită obţinerea unei viziuni
globale a economiei, a rezultatelor din economia naţională în ansamblul său. Aceasta se efectuează, în special,
prin contabilitatea naţională.
Extinderea sferei de aplicare a contabilităţii la nivelul economiei naţionale a început din prima jumătate a
secolului XX sub influenţa directă a teoriei keynesiste - de intervenţie a statului în economie. Însă, sursele
teoretice ale contabilităţii naţionale sunt mult mai vechi. În secolul al XVIII-lea François Quesnay în lucrarea sa
"Tabloul economic" a conceput prima abordare a circuitului economic, prin prezentarea circulaţiei bogăţiei între
diferite "clase" ale societăţii. De la Adam Smith, Thomas R. Malthus, David Ricardo, Karl Marx, contabilitatea
naţională a preluat "modelul de repartiţiie" care să permită asigurarea legăturii contabile între producţie, pe de o
parte, şi distribuţia veniturilor, pe de altă parte. În secolul al XIX-lea aceste preocupări au fost neglijate,
limitându-se la unele calcule de venit naţional şi bogăţie naţională, Interesul pentru alcătuirea unui sistem al
contabilităţii naţionale care să ofere informaţii pentru fundamentarea politicii economice a sporit ca urmare a
creşterii intervenţiei statului în economie după criza din 1929 - 1933 şi, mai ales, după cel de-al doilea război
mondial. Fondatorii contabilităţii naţionale au fost doi discipoli ai lui J.M. Keynes, britanicii J. Meade si R.
Stone care au obţinut Premiul Nobel pentru contribuţiile lor în acest domeniu. Încă din 1941 ei au propus un
model macrocontabil cu patru conturi: firme, gospodăriile populaţiei (menaje), administraţie şi restul lumii. În
acelaşi an Jean Tinbergen a propus un alt sistem de conturi naţionale. În 1953 ONU a elaborat şi publicat
printr-un grup de experţi sub conducerea lui R. Stone, "Sistemul Contabilităţii Naţionale şi tabelele anexe".
Treptat s-au conturat două şcoli de teorie şi practică macrocontabilă: şcoala franceză care, pornind de la
planificarea indicativă, a elaborat un sistem de conturi naţionale mai detaliate şi şcoala anglo-saxonă, de
inspiraţie liberală, ce s-a limitat la întocmirea unor conturi naţionale mai puţin detaliate.
În prezent contabilitatea naţională reprezintă principalul sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică
utilizat în statistica internaţională de majoritatea ţărilor lumii, mai ales cele cu economie de piaţă.
Contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de venituri şi financiare,
care au loc în economie între diferiţi agenţi economici. Pentru a da o imagine clară a economiei naţionale ea
trebuie să simplifice şi să ordoneze faptele economice, obţinând în acest fel un ansamblu de mărimi omogene ce
sunt evaluate şi prezentate în tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei naţionale.
Cu ajutorul lor se poate evalua rata de creştere economică, se pot urmări în timp perioadele de expansiune sau
recesiune, de inflaţie sau de stabilitate a preţurilor, se realizează comparaţii ale structurilor şi evoluţiei
economiilor diferitelor ţări.
Structura economică a unei ţări este caracterizată pe baza fluxurilor economice evidenţiate în conturi de
fluxuri cu obiecte reale (conturile de producţie, consum, formarea capitalului) şi de fluxuri financiare (conturile
de venituri şi cheltuieli, finanţarea capitalului). În contabilitatea naţională fiecare agent economic este considerat
o unitate instituţională definită "ca un centru elementar de decizie economică ce dispune de autonomie de
15
decizie pentru exercitarea diverselor acte economice"3 (o societate comercială, o şcoală, un spital etc.). Unităţile
instituţionale care au un comportament economic similar sunt grupate în sectoare instituţionale. Comportamentul
economic este dat de funcţia sa principală, (producţie sau consum) şi de natura şi originea rezultatelor (de natură
financiară sau de natură nefinanciară). Contabilitatea naţională franceză descompune economia natională în şase
sectoare la care se adaugă "restul lumii"5 (tabelul nr.1.).
 Sectorul societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare grupează unităţile instituţionale rezidente a căror funcţie
economică principală este producţia de bunuri şi servicii mărfuri nefinanciare (numit şi sectorul
întreprinderi) şi cuprinde întreprinderi publice, societăţi cu capital privat şi cvasisocietăţile private (filiale
aflate pe teritoriul economiei naţionale ale unor întreprinderi nerezidente).
 Sectorul instituţii financiare - cuprinde unităţile instituţionale rezidente care au ca funcţie principală
finanţarea celorlalte sectoare (Banca Naţională, băncile comerciale, CEC, organisme de plasament al
valorilor mobiliare, cooperative de credit etc.).
 Sectorul întreprinderi de asigurări include unităţile instituţionale ce au funcţia principală de asigurare,
transformând riscurile individuale în colective, garantând plata unei indemnizaţii în caz de realizare a
riscului asigurat.
 Sectorul administraţiei publice include unităţile instituţionale care au drept funcţie principală producerea de
servicii nemarfare (care nu se vând pe piaţă) destinate celorlalte sectoare sau efectuează operaţii de
redistribuire a venitului naţional (organele administraţiei centrale şi locale, procuraturii şi judecătoreşti,
activităţile publice de învăţământ, sănătate, cultură, apărare, asigurări sociale de stat etc.).
 Sectorul administraţiei private regrupează organismele private fără scop lucrativ care produc servicii
nemarfare destinate gospodăriilor populaţiei (culte religioase, sindicate, partide politice, asociaţii ştiinţifice,
culturale, sportive etc.).
 Sectorul menaje (gospodăriile populaţiei) include unităţile instituţionale care au ca funcţie principală
consumul şi, în cazul întreprinzătorilor individuali, producţia de bunuri şi servicii nefinanciare.
 Sectorul "restul lumii" regrupează operaţiunile desfăşurate de unităţile instituţionale rezidente cu cele
nerezidente.
Tabelul nr.1 Sectoarele economiei naţionale
Producţia de bunuri şi servicii Consum

Mărfuri Nemărfuri
 Sectorul societăţi şi  Sector administraţii publice Sectorul menaje
cvasisocietăţi  Sectorul administraţii private (gospodăriile
Nefinanciare nefinanciare populaţiei)
 Sectorul instituţii
financiare
Financiare  Sectorul întreprinderi de
asigurări
Prezentarea tabloului a fost realizată după Claude Mouchet, Comptabilité nationale. Initiation pratique Hachete, 1990, p.8
Prin contabilitatea naţională realitatea economică este reprezentată sub forma circuitului economic.
3 Ionaşcu Ion, Contabilitate naţională, Economica, Bucureşti, 1995, p.18.
16
Vom prezenta cel mai simplu circuit economic, ce descrie formarea simultană a fluxurilor de bunuri şi
servicii (fluxuri reale) şi a celor de venituri şi cheltuieli (fluxuri monetare). Modelul este simplificat. Printre altele
se neglijează sectorul public, posibilitatea de a realiza tranzacţii cu celelalte ţări, şi situaţiile când firmele nu vând
toată producţia lor sau o vând altor unităţi economice şi nu menajelor, când menajele nu cheltuiesc în totalitate
veniturile lor etc. Schematic, un asemenea circuit economic aferent unei economii simplificate, se prezintă în
fig.1.1.
Pe piaţa factorilor de producţie se realizează echilibrul între oferta şi cererea acestora. Menajele dispun de
factori de producţie necesari desfăşurării activităţii economice. Ele posedă forţă de muncă pe care o pun la
dispoziţia firmelor în schimbul salariilor. Deşi firmele par a deţine ceilalţi factori de producţie (capital, pământ)
aceştia sunt posedaţi, în ultimă instanţă, tot de menaje. Aceasta conduce la formarea unui flux real (menajele
oferă serviciile factorilor de producţie firmelor, care ii utilizează pentru a produce bunuri şi servicii) în schimbul
remunerării acestor factori, ceea ce determină formarea unui flux monetar (menajele primesc veniturile factorilor
de producţie, respectiv salariu, profit, rentă, ce reprezintă plăţi efectuate de firme în schimbul utilizării serviciilor
acestor factori.
Pe piaţa bunurilor şi serviciilor menajele utilizează veniturile lor (flux monetar) pentru a cumpăra bunuri şi
servicii de la firme (flux real).
Prin urmare, între menaje şi firme au loc următoarele tranzacţii:
Menaje Firme
 Posedă factori de producţie ce îi oferă firmelor  Utilizează factorii de producţie oferiţi de menaje
 Primesc venituri de la firme în schimbul furnizării pentru a produce bunuri şi servicii
factorilor de producţie  Remunerează menajele în schimbul utilizării
 Cheltuiesc veniturile obţinute pentru a obţine bunuri factorilor de producţie
şi servicii produse de firme  Vând bunuri şi servicii menajelor
Circuitul economic se descompune într-un circuit real (flux real sub formă de bunuri şi servicii exprimat în
unităţi fizice sau convenţional - constante) şi, în sens invers, într-un circuit monetar (flux monetar sub formă de
cheltuieli şi venituri).
În analiza acestui circuit s-a pornit de la ipoteza că menajele vor cheltui în totalitate veniturile lor pentru
consumul personal de bunuri şi servicii. În realitate ele nu utilizează integral aceste venituri numai în această
direcţie, o parte fiind economisită. Economiile (E) reprezentând partea din venit, care nu este destinată menajelor
sub formă de bunuri şi servicii de consum, ci investiţiilor în vederea sporirii patrimoniului. Prin apariţia acestor
fluxuri, respectiv V - C = E si V - C = I are loc modificarea patrimoniului de bunuri de capital existent la
începutul perioadei, antrenând sporirea potenţialului productiv al economiei (fig. 1.2.).
17
În economie au loc operaţiuni de mobilizare, transferare şi redistribuire a disponibilităţilor financiare ce nu
se realizează direct între firme şi menaje, ci sunt mijlocite de sectorul financiar - bancar.
În desfăşurarea activităţilor economice intervin şi administraţiile publice, care exercită în principal funcţia
de redistribuire a veniturilor. Sectorul public încasează impozite de la firme (Tf) şi de la menaje (Tm) şi
efectuează transferări către firme (subvenţii - S) şi catre menaje (Im). Aceste tranzacţii sunt unilaterale (fig. 1.3.)
antrenând fluxuri într-un singur sens (fără primirea în schimb a unui contra serviciu).
Cheltuielile efectuate de administraţia publică numite cheltuieli publice crează pentru firme venituri care nu
provin din cheltuieli efectuate de menaje. Pentru gospodăriile familiale, ele crează venituri care nu provin din
actrivităţile productive ale firmelor.
Vom folosi următoarele notaţii:
• T - impozite incasate de administraţia publică;
• G - cheltuieli publice efectuate pentru bunuri şi servicii.
Firmele primesc venituri sub forma cheltuielilor de consum efectuate de menaje (C) şi cheltuieli efectuate
de sectorul public în schimbul achiziţionării de bunuri şi servicii (G).
Noile fluxuri care apar vor fi:
• pentru firme Y = C + i + G
• pentru menaje Y = C + S + T
În economie, în condiţii de echilibru cheltuielile sunt egale cu veniturile, dar ele sunt formate din cheltuieli
de consum (C), cheltuieli pentru investiţii ale firmei (I) şi cheltuieli guvernamentale pentru bunuri şi servicii (G).
C + I + G reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor produse în economie, respectiv outputul ei.
Fiecare ţară, în desfăşurarea activităţilor economice realizează şi tranzacţii cu străinătatea, cele tipice sunt
exportul de bunuri economice (Ex) care generează venituri din export (Vex) şi importul de bunuri economice
(Im) care formează fluxuri de cheltuieli în sens opus (Cim). Se presupune că exportul şi importul sunt egale, ceea
ce înseamnă că nu au loc economii şi nici transferuri de venituri din şi către exterior (fig. 1.4.).
18
Luând în considerare şi aceste elemente, relaţia dintre venituri şi cheltuieli devine:
Y = C + i + G + Ex - Im
Dacă avem în vedere ca Y = C + S + T, vom obţine:
I + G + Ex = S + T + Im sau,
(I - S) + (G - T) + (Ex - Im) = 0
unde: I - S - reprezintă excesul sau deficitul investiţiilor faţă de economii; G - T - reprezintă deficitul sau
excedentul bugetar; Ex - Imp - reprezintă excedentul sau deficitul balanţei comerciale.
Deşi aceste scheme prezintă o imagine simplificată a funcţionării sistemului economic, sunt relevate
principalele interdependenţe dintre componentele sale în cadrul fluxului circular al activităţii economice la scară
naţională.
Deoarece banii reprezintă măsura comună a tuturor bunurilor economice, contabilitatea natională neglijează
fluxurile reale şi reflectă circuitul fluxurilor monetare ce îmbracă următoarele forme:
a) operaţiuni privind bunurile şi serviciile care descriu producţia, schimbul şi utilizarea acestora pe sectoare
sau ramuri;
b) operaţiuni de repartiţie care descriu procesele de repartizare a venitului naţional;
c) operaţiuni financiare care descriu mişcările de capital, creanţe, împrumuturi, depuneri spre economisire
etc.
Întrucât "macrocontabilitatea cuantifică şi înregistrează fluxurile valorice, aceasta este prin excelenţă o
contabilitate de flux"4.
Fluxul monetar se măsoară pentru un interval de timp (de obicei un an) şi evidenţiază mişcarea între două
momente a diferitelor mărimi macroeconomice: producţie, investiţii, venituri, economii, consum final etc.
Totalitatea fluxurilor economice dintr-o economie formează circuitul economic.
Circuitele prezentate arată că există trei modalităţi de a măsura nivelul activităţii economice într-o
economie:
a) prin determinarea volumului bunurilor şi serviciilor produse;
b) prin determinarea nivelului veniturilor factorilor de producţie, ce reprezintă valoarea serviciilor acestora;
c)prin determinarea nivelului cheltuielilor consacrate cumpărării de bunuri şi servicii.
Cum toate plăţile sunt efectuate în schimbul transferurilor de resurse reale şi cum noi am presupus că toate
veniturile sunt reutilizate pentru a cumpara resurse reale, se obţine aceeaşi evaluare a activităţii economice totale,
fie că se determină valoarea producţiei, nivelul veniturilor factorilor de producţie sau cererea de bunuri şi
servicii. Veniturile factorilor sunt egale cu cheltuielile menajelor (am presupus că tot venitul este cheltuit),
valoarea producţiei este echivalentă cu nivelul veniturilor menajelor. Prin urmare, nivelul activităţii economice
poate fi măsurat evaluând cererea totală, producţia totală sau veniturile totale; aceste trei metode furnizâd acelaşi
rezultat.
Stocul reprezintă un flux ce aşteaptă să fie pus în mişcare, adică un flux în stare de rezervă, în timp ce fluxul
furnizează o dimensiune temporală a realităţii economice, evidenţiind ce s-a întâmplat în decursul unei perioade
date. Stocul redă o reprezentare a acesteia la un moment dat. Cunoscând stocul iniţial (S0) şi stocul final (S1),
prin diferenţă se poate calcula variaţia acestuia (∆ S):
∆S = S1 − S0 (1.1.)
4 Ionaşcu Ion, op.cit..

19
Fluxurile materiale, de venituri sau financiare, precum şi stocurile de bunuri şi valori financiare grupate pe
subiecţi economici, pe categorii de bunuri, servicii, venituri şi cheltuieli sunt prezentate într-un tablou economic
de ansamblu. Acesta este format din conturi elaborate pe principiul contabil al dublei înregistrări. Fiecare cont
înregistrează, pe de o parte, resursele, iar pe de altă parte, utilizarea lor.
Sistemul contabilităţii nationale cuprinde 9 conturi macroeconomice. Fiecare operaţiune economică înscrisă
în conturile sintetice şi analitice se înregistrează de două ori - odată în debit şi a doua oară în credit.
Structura celor 9 conturi naţionale este următoarea:
· Contul sintetic de bunuri (Contul 0) se elaborează numai pentru întreaga economie şi arată provenienţa
bunurilor economice şi utilizarea lor;
 Contul 1 - Producţie - se elaborează la nivelul sectorului şi pe ansamblul economiei. Prin el se
sintetizează tranzacţiile ce caracterizează activitatea de producţie a tuturor agenţilor economici interni şi reflectă
legătura între producţia de bunuri şi servicii şi consumul intermediar necesar pentru a obţine această producţie.
Soldul său este valoarea adăugată brută, ce măsoară contribuţia sectorului instituţional la crearea PIB.;
· Contul 2 - Crearea veniturilor - arată pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie formarea venitului
din activităţi economice şi din patrimoniu;
· Contul 3 - Repartiţia veniturilor - reflectă repartiţia primară a valorii adăugate, respectiv, distribuirea
veniturilor generate de procesul de producţie. Sintetizează pe lângă veniturile factorilor create în interiorul ţării
şi cele primite, respectiv plătite străinătăţii, realizând trecerea de la calculul după conceptul de "intern", la
calculul după conceptul de "naţional";
· Contul 4 - Redistribuirea veniturilor-descrie repartiţia secundară a venitului şi realizează trecerea de la
venitul naţional la venitul disponibil, care se realizează prin intermediul soldului transferurilor curente în raport
cu străinătatea, impozite directe, contribuţii la asigurări sociale etc.;
· Contul 5 - Utilizarea venitului - este axat pe funcţia de consum şi arată modul în care fiecare sector
instituţional îşi repartizează venitul disponibil între consum final (privat şi public) şi economisire;
· Contul 6 - Modificarea patrimoniului (acumulare) - sintetizează, pe de o parte, economiile brute şi
transferurile de patrimoniu din străinătate, iar pe de altă parte, componentele în care s-au concretizat aceste surse
şi soldul finanţării;
· Contul 7 - Finanţarea-evidenţiază, pe ansamblul ţării, modificările intervenite în nivelul şi structura
creanţelor, global şi pe componente;
· Contul 8 - Străinătatea (Restul lumii) - în care se reflectă toate tranzacţiile agenţilor economici interni cu
străinătatea, respectiv veniturile provenite din străinatate şi plăţile către străinătate.
Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile naţionale sunt evaluate la preţurile factorilor de producţie
(când nu se includ impozitele indirecte) şi la preţurile pieţei (când includ impozitele indirecte).
TA 1.2
1. Ce reprezintă circuitul economic?
2. Prezentaţi conturile naţionale?
Răspuns:
20
1.3 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatorii macroeconomici sintetici
Rezultatele activităţii la nivel de ansamblu al economiei naţionale dintr-o perioadă de timp determinată, de
regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori macroeconomici.
Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori indeplineşte o serie de funcţii esenţiale:
a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenţă statistică, prin care se sintetizează informaţiile privind
rezultatele activităţilor dintr-o economie naţională, intr-o perioadă determinată, măsurând potenţialul său
economic;
b) Pentru agenţii economici ei constituie punctul de plecare in luarea deciziilor privind dimensiunea,
structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri economice viitoare, şi pe baza acestora atragerea şi utilizarea
factorilor de producţie;
c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale, prin care se pun mai bine in evidenţă valoarea
performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de dezvoltare economică atins de o ţară şi locul ei in economia
mondială.
Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o anumită teorie şi concepţie
metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme: sistemul conturilor naţionale (SCN) - specific ţărilor
cu economie de piaţă şi sistemul producţiei materiale (SPM) folosit in ţările cu economie centralizat -
planificată.
a) Primul sistem se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de către Jean Baptiste Say,
conform căreia fiecare factor este recompensat in funcţie de contribuţia sa la activitatea economică. Prin urmare,
in calculul indicatorilor macroeconomici se porneşte de la veniturile factorilor de producţie.
b) Cel de-al doilea sistem are la bază teoria muncii productive, conform căreia munca depusă in sfera
producţiei materiale, inclusiv in domeniul serviciilor de producţie crează bunuri economice, deci este productivă.
Deşi, intre timp, această teorie a evoluat, in sensul lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi, cele
mai multe dintre activităţile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum, servicii publice etc.) sunt
considerate in continuare neproductive. Indicatorii macroeconomici calculaţi in cadrul acestui sistem (Produsul
social, Venitul naţional etc.) au o sferă de cuprindere mai mică faţă de cei calculaţi prin sistemul conturilor
naţionale. Sistemul producţiei materiale a fost caracteristic fostelor ţări socialiste şi pe măsura tranziţiei lor la
economia de piaţă este inlocuit cu sistemul conturilor naţionale, ai cărui indicatori sunt urmarea evaluării tuturor
bunurilor materiale şi serviciilor materiale şi nemateriale obţinute in activitatea economică intr-o perioadă dată
(de regulă un an).
Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemul conturilor naţionale se bazează pe o serie de
principii:
a) se evaluează ansamblul activităţii economice, activitatea productivă fiind extinsă şi asupra serviciilor
nemateriale, legate de consumul populaţiei şi al administraţiei de stat;
b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numai bunurile şi serviciile care sunt vândute pe piaţă. Drept
urmare, ei nu includ bunurile şi serviciile produse de menaje şi care nu sunt destinate vânzării, serviciile
membrilor de familie pentru intreţinerea gospodăriei;
c) produsele şi serviciile se includ in calcul numai in condiţiile in care sunt urmarea activităţii in intervalul
de timp pentru care se determină respectivii indicatori. Nu sunt luate in calcul bunurile şi serviciile care
reprezintă revânzări, când tranzacţiile sunt doar o schimbare a titlului de proprietate;
d) rezultatele activităţilor economice măsoară numai valoarea bunurilor şi serviciilor pentru uz final, (cu
excepţia Produsului Global Brut). Pentru a se evita inregistrările repetate, nu se include in calcul consumurile
intermediare - adică bunurile materiale şi serviciile consumate in perioada respectivă in vederea producerii altor
bunuri materiale şi servicii;
e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de la veniturile factorilor de producţie antrenaţi in activitatea
economică, nu include transferurile băneşti care au loc intre agenţii economici sub forma pensiilor, ajutoarelor
de şomaj, burse, alocaţii de la guvern etc. care nu sunt insoţite de un flux invers de bunuri materiale şi servicii;
f) delimitarea rezultatelor in funcţie de teritoriul pe care-şi desfăşoară activitatea agenţii economici.
Însumarea rezultatelor activităţii tuturor agenţilor economici din interiorul ţării conduce la obţinerea produsului
21
sau venitului intern. Dacă se elimină rezultatele agenţilor economici străini de pe teritoriul ţării pentru care se
face calculul şi se adaugă rezultatele agenţilor naţionali care işi desfăşoară activitatea in afara ţării, rezultă
indicatori care evidenţiază produsul sau venitul naţional.
g) In funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurare utilizat, rezultatele macroeconomice se exprimă prin
indicatori economici in formă brută (se includ alocaţiile pentru consumul capitalului fix) şi netă (nu se includ
alocaţiile pentru consumul capitalului fix).
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul conturilor naţionale pot fi
calculaţi prin trei metode:
a) metoda de producţie - prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor finale obţinute de agenţii
economici in perioada de calcul (de regulă un an). Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei se
elimină consumul intermediar, iar in cazul indicatorilor in formă netă se exclud şi alocaţiile pentru consumul
capitalului fix;
b) metoda utilizării producţiei finale - ce constă in agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu
bunuri materiale şi servicii ce compun producţia finală. Se însumează cheltuielile menajelor pentru bunuri
materiale şi servicii de consum, cheltuielile publice pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuieli pentru bunuri de
investiţii şi exportul net (diferenţa dintre export şi import);
c) metoda costurilor sau valorii adăugate - prin care se însumează elementele care reflectă compensarea
factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.), alocaţiile pentru consumul de capital fix (forma brută
a indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu excepţia venitului naţional).
Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează, in principal, următorii indicatori

sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.
· Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală de piaţă a bunurilor materiale şi serviciilor
obţinute intr-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi
servicii realizate de toate sectoarele naţionale, cu sau fără caracter de marfă, intr-o perioadă de timp (de regulă un
an).
n n n
PGB =  PGi =  PFi +  Ci (1.2.)
i =1 i =1 i =1
unde: PGB - produsul global brut
PGi - produsul global realizat in fiecare sector de activitate
PFi - produsul final realizat in fiecare sector de activitate
Ci - consumul intermediar din fiecare sector de activitate
i = numărul de sectoare economice.
PGB cuprinde o serie de inregistrări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor materiale şi serviciilor
primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice (consumul intermediar -
respectiv materii prime, materiale, energie, semifabricate etc.).
 Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor economice finale produse in
interiorul unei ţări intr-o anumită perioadă, de regulă, un an, de către agenţii economici autohtoni şi străini. Baza
de calcul a acestui indicator o constituie valoarea adăugată brută a agenţilor economici interni sau cheltuielile
efectuate in economie pentru bunuri finale. Atributul de brut provine de la faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru
consumul de capital fix (amortizarea). Sunt avute in vedere numai produsele şi serviciile finale, adică ajunse, in
cadrul acelei perioade, in ultimul stadiu al circuitului economic. Prin urmare, el se determină pornind de la PGB
din care se scade consumul intermediar:
PIB = PGB − Ci (1.3.)
unde: PIB - produsul intern brut; Ci - consumul intermediar.
PIB este evaluat la preţurile pieţei.
Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse in acest indicator sunt destinate consumului personal,
consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi creşterea capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi
exportului net:
22
PIB = C per + C pub + FBK + ( E − I ) (1.4.)
unde: Cper - consum personal privat; Cpub.- consum public (guvernamental); FBK - formarea brută a capitalului
fix şi variaţia stocurilor; E - exportul; I - importul.
· Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor materiale şi serviciilor
finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini in interiorul unei ţări, intr-o anumită perioadă de timp, de
regulă un an. Se determină prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea):
PIN = PIB − CCF (1.5.)
unde: PIN - produsul intern net; CCF - consumul capitalului fix.
· Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi
serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni care acţionează atât in interiorul ţării cât şi in afara
teritoriului naţional, intr-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea
PIB la preţurile pieţei la care se adaugă valoarea adăugată brută a agenţilor economici autohtoni din străinătate la
preţurile pieţei (Vaas) şi se scade valoarea adăugată brută a agenţilor economici străini in interiorul ţării la
preţurile pieţei (Vasi):
PNB = PIB + Vaas − Vasi (1.6.)
PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la restul lumii: PNB = PIB la
preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la restul lumii - remuneraţiile salariale vărsate restului lumii +
veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor primite de la restul lumii - veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor
vărsate restului lumii.
Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB in funcţie de soldul (pozitiv sau negativ)
dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni in străinătate şi PIB-ul creat de agenţii economici străini in
interiorul ţării. Dacă soldul este pozitiv, atunci PNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă
intre PIB şi PNB poate fi întâlnită, mai ales, in cazul ţărilor in curs de dezvoltare supuse fenomenului de migraţie
a forţei de muncă sau aflate sub impactul firmelor multinaţionale care repatriază profitul in ţările lor de origine.
Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă işi desfăşoară activitatea in
graniţele naţionale sau in afara acestora, PNB este indicatorul care măsoară cel mai bine potenţialul economic al
unei ţări şi, prin urmare, cel mai folosit in comparaţiile internaţionale.
Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an este denumit PNB nominal, iar pe baza preţurilor
comparabile (ale unui an dat) este denumit PNB real. Prin raportarea acestora se obţine deflatorul PNB, ce
reliefează modificările intervenite in nivelul preţurilor sau in puterea de cumpărare a banilor.
PNB nominal
PNB real
PNB ca producţie finală naţională la preţurile pieţei, exprimă sintetic oferta naţională, privit sub aspectul
cheltuielilor totale ale naţiunii pentru bunuri şi servicii acesta reprezintă cererea agregată.
· Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor materiale şi serviciilor finale
obţinute de agenţii economici autohtoni, in ţară sau in afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp
determinată, de regulă, un an. Se determină prin scăderea din PNB a consumului de capital fix.
PNN = PNB − CCF (1.8.)
Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci el reflectă venitul
naţional.
· Venitul naţional (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii factorilor de
producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât
veniturile din muncă (salarii şi contribuţii), cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.).
Exprimat la preţurile pieţei, venitul naţional se determină pornind de la PNB evaluat la preţurile pieţei din care se
scade consumul de capital fix.
VN pp = PNBpp − CCF (1.9.)
unde: VNpp - venitul naţional la preţurile pieţei; PNBpp - produsul naţional brut la preţurile pieţei.
Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină pornind de la venitul naţional
evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele indirecte nete.
VN pf = VN pp − Iin (1.10.)
unde: VNpf - venitul naţional la preţurile factorilor de producţie; Iin - impozitele indirecte nete. Dar,
Iin = Ii − S (1.11.)
unde: Ii - impozite indirecte; S - subvenţiile de exploatare;
23
sau:
VN pf = PNBpp − CCE − Ii + S (1.12.)
De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii finale de bunuri materiale şi
servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii.
Dacă la venitul naţional se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine venitul naţional disponibil:
VN d = VN + Tnr (1.13.)
unde: VNd - venitul naţional disponibil; Tnr - transferurile nete ale restului lumii.
Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru a face faţă nevoilor sale.
Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional din care se scad veniturile care nu revin menajelor
(aşa cum sunt profiturile nedistribuite de societăţile comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care
societăţile comerciale le plătesc pentru asigurări sociale, etc. şi se adaugă transferurile statului spre menaje sub
formă de pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoare, burse etc.
Vp = VN − Prnd − I prnd − CAS + Ts (1.14.)
unde: Vp - venitul personal; Prnd - profituri nedistribuite de societăţile comerciale; Iprnd - impozitele asupra
profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale; CAS - cotizaţii pentru asigurări sociale plătite de societăţile
comerciale; Ts - transferuri ale statului spre menaje.
Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care se scad impozitele directe
asupra veniturilor personale.
Vpd = Vp − I dvp (1.15.)
unde: Vpd - venitul personal disponibil; Idvp - impozitele directe asupra veniturilor personale.
Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru procurarea de bunuri
materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă şi funcţionării societăţii (consum) şi pentru
economisire.
TA 1.3:
1. Care sunt principiile ce stau la baza măsurării rezultatelor macroeconomice prin sistemul conturilor
naţionale?
2. Care este structura indicatorilor macroeconomici sintetici?
Răspuns:
1. Ce studiază macroeconomia?
2. Prin ce metode se pot determina rezultatele macroeconomice?
3. Sisteme de calcul al rezultatelor macroeconomice.
4. Cum se determină Produsul Intern Brut?
24
1.5 Teste

a) determinarea principalelor agregate economice;
b) studierea relaţiilor dintre principalele agregate economice;
c) studiul sistemelor de pieţe;
d) formarea preţurilor pe sistemul de pieţe;
e) analiza dezechilibrelor dintre agregatele economice.
2. Un agregat economic reprezintă:

a) o abstractizare care este folosită pentru descrierea unor aspecte concrete ale vieţii economice;
b) un indicator macroeconomic cum ar fi producţia şi venitul naţional, consumul, economiile,
nivelul general al preţurilor etc.;
c) o variabilă economică;
d) procesul prin care obiectele reale sunt combinate şi sintetizate.
.
3. Sistemul conturilor naţionale:
a) este folosit in ţările cu economie centralizată;
b) este folosit in ţările cu economie de piaţă;
c) se bazează pe teoria muncii productive;
d) se bazează pe teoria obiectivă a valorii.
4. Sistemul producţiei materiale:

a) se bazează pe teoria subiectivă a valorii;
b) se bazează pe teoria muncii productive;
c) este folosit numai de ţările cu economie de piaţă;
d) se bazează pe teoria factorilor de producţie.
5. Produsul global brut exprimă:

a) valoarea brută de piaţă a bunurilor economice finale;
b) valoarea adăugată brută a bunurilor economice create de agenţii economici naţionali;
c) valoarea totală a bunurilor economice obţinute intr-o anumită perioadă;
d) valoarea brută de piaţă a bunurilor economice finale obţinute de agenţii economici in interiorul
unei ţări.
6. Produsul intern brut se calculează:

a) ca sumă intre produsul intern net şi consumul final;
b) ca sumă intre produsul intern net şi amortizare;
7. Produsul naţional brut se calculează:

a) ca diferenţă intre produsul global brut şi amortizare;
b) ca diferenţă intre produsul global brut şi consumul de capital fix;
8. Produsul naţional net se calculează:

a) ca sumă dintre produsul naţional brut şi amortizare;
b) ca sumă dintre produsul naţional brut şi consumul de capital fix;
c) ca diferenţă dintre produsul intern brut şi amortizare;
a) ca diferenţă dintre produsul naţional brut şi consumul de capital fix.
25
9. Venitul naţional reprezintă:
a) mărimea agregată atât a veniturilor din muncă cât şi a celor din proprietate;
b) mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii factorilor de producţie;
c) mărimea agregată a bunurilor economice produse de agenţii naţionali intr-un an;
d) bunurile şi serviciile destinate consumului intr-o ţară.
10. Venitul naţional disponibil se determină prin:

a) adăugarea la venitul naţional a transferurilor nete ale restului lumii;
b) adăugarea la venitul naţional a consumurilor intermediare;
c) adăugarea la venitul naţional a amortizării;
d) adăugarea la venitul naţional a subvenţiilor de exploatare.
11. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional:

a) la care se adaugă veniturile ce nu revin menajelor şi se scad transferurile statului spre menaje;
b) din care se scad transferurile statului spre menaje;
c) din care se scad veniturile ce nu revin menajelor şi se adăugă transferurilor statului spre
menaje;
d) din care se scad numai veniturile ce nu revin menajelor.
12. Diferenţa intre venitul naţional in preţurile pieţei şi venitul naţional in preţurile factorilor
reprezintă:
a) impozitele indirecte;
b) impozitele indirecte nete;
c) subvenţiile de exploatare;
d) consumul capitalului fix.
Răspunsuri şi comentarii la testele de evaluare, întrebări şi testele grilă → se face prin accesarea şi
consultarea pe platforma media.
1. Consumul final anual privat de bunuri şi servicii reprezintă 2000 u.m., formarea brută a
capitalului fix este egală cu 600 u.m., variaţia stocurilor este de 300 u.m., balanţa comercială înregistrează
un excedent de 200 u.m., consumul de capital fix reprezintă 400 u.m., produsul global brut este egal cu
9000 u.m., din care consumul intermediar reprezintă 60%. In aceste condiţii:
a) consumul final guvernamental este egal cu 500 u.m.;
b) produsul intern net este egal cu 3000 u.m.;
c) investiţia netă este egală cu 200 u.m.;
d) consumul total final de bunuri şi servicii este egal cu 2800 u.m.
Rezolvare
PGB – Ci = PIB → PIB = 9000-5400=3600
Ci= 60% 9000 = 5400
PIN = PIB – CCF = 3600 – 400 = 3200
PIB = Cper+ Cpub + FBK + [E-M]
3600 = 2000 + Cpub+(600+300)+200 → Cpub = 500
In=IB – CCF = (600+300) – 400 = 500
2. Produsul global brut este egal cu 1200 u.m.. Consumul de capital fix este egal cu 180 u.m.
Consumul intermediar reprezintă 60% din produsul intern brut. Formarea brută a capitalului este egală
26
cu 200 u.m. Consumul personal privat este de două ori mai mare decât consumul public, iar deficitul
balanţei comerciale este egal cu 50 u.m. In aceste condiţii:
a) Produsul intern brut este egal cu 480 u.m.;
b) Produsul intern brut este egal cu 750 u.m.;
c) Consumul personal privat este egal cu 400 u.m.;
d) Investiţia netă este egală cu 220 u.m..
Rezolvare
PGB = PIB + CI → 1200=PIB + 60%PIB→ PIB=750
PIB = Cper+Cpub+FBK+(E-M)
750=2Cpub+Cpub+200-50→ Cpub=200
Cper=2Cpub=2 * 200 = 400
In=IB-CCF = 200-180=20
1. PNB calculat pe baza preţurilor comparabile este egal cu 200 milioane u.m. Acelaşi PNB calculat
pe baza preţurilor curente este egal cu 300 milioane u.m. De aici rezultă că:
a) deflatorul PNB este 1,5;
b) deflatorul PNB este 0,66;
c) puterea de cumpărare a banilor s-a modificat in sensul creşterii ei;
d) nivelul general al preţurilor a crescut cu 50%.
2. PNB exprimat in preţurile factorilor este egal cu 800 u.m.. Impozitele indirecte reprezintă 200
u.m.. Consumul de capital fix este egal cu 300 u.m.. In aceste condiţii, venitul naţional exprimat in
preţurile pieţei:
d) nu se poate determina.
3. Intr-o economie naţională venitul naţional este egal cu 10.000 u.m., profiturile nedistribuite de
societăţile comerciale reprezintă 1000 u.m., impozitele asupra acestor profituri nedistribuite reprezintă
300 u.m. cotizaţiile plătite de către societăţile comerciale pentru asigurări sociale reprezintă 2000 u.m., iar
indemnizaţiile pentru şomaj, ajutoare, burse etc. însumează 1500 u.m. Dacă transferurile nete ale restului
lumii reprezintă 1700 u.m., iar impozitele directe se ridică la 700 u.m., atunci:
a) venitul personal este egal cu 9200 u.m.;
b) venitul personal disponibil este egal cu 7500 u.m.;
c) venitul naţional disponibil este egal cu 11700 u.m.;
d) venitul personal este egal cu 8200 u.m.
4. PNB exprimat in preţurile factorilor este egal cu 500 u.m.. Impozitele indirecte reprezintă 100
u.m.. Consumul de capital fix este de 150 u.m., iar subvenţiile de exploatare reprezintă 50 u.m. In aceste
condiţii, venitul naţional exprimat in preţuri ale factorilor:
d) nu se poate calcula.
27
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2: VENIT, CONSUM, ECONOMII ŞI INVESTIŢII
Cuprins

2.1.2. Economisirea
2.3. Relaţii între venit, consum şi investiţii. Multiplicatorul investiţiei şi acceleratorul
2.3.1. Influenţa variaţiei investiţiilor asupra venitului naţional de echilibru. Multiplicatorul investiţiei
2.3.2. Influenţa variaţiei venitului şi consumului asupra investiţiilor. Principiul acceleratorului
2.4.1. Venitul naţional de echilibru de subocupare. Decalajul deflaţionist
2.4.2. Venitul naţional de echilibru de supraocupare. Decalajul inflaţionist
2.6 Teste
Obiective de studiu

• cunoaşterea structurii venitului naţional şi destinaţiile sale;
• înţelegerea consumului şi a determinanţilor săi;
• analiza economisirii, investiţiilor şi a factorilor determinanţi;
• determinarea venitul naţional de echilibru;
• înţelegerea relaţiilor dintre venit, consum şi investiţii, respectiv multiplicatorul investiţiei şi
acceleratorul.
Rezultate aşteptate:
Studentul trebuie:
• Să delimiteze structura venitului naţional şi a determinanţilor săi;
• Să identifice venitul naţional de echilibru;
• Să cunoască relaţiile venit, consum şi investiţii;
• Să explice prin exemple efectele multiplicatorului şi acceleratorului.
28
Timp de lucru
- Studiu individual: 15 ore

- Teste şi aplicaţii practice: 3 ore
Instrucţiuni de parcurgere a unităţii de studiu
1. Lecturarea atentă a suportului de curs;

2. Înţelegerea structurii venitului naţional şi a destinaţilor sale;
3. Folosirea formulelor de calcul ale indicatorilor;
4. Exersarea prin exemple practice a multiplicatorului şi acceleratorului investiţiei.
Teme de verificare:
TA 2.1 Destinaţiile Venitului Naţional

TA 2.2 Venitul Naţional de echilibru şi relaţia sa cu Venitul Naţional potenţial
TA 2.3 Multiplicatorul şi acceleratorul
Atunci când vorbim despre venit naţional, îl putem accepta în cel puţin două ipostaze:
• ca sumă a tuturor veniturilor pe care le obţin agenţii economici într-o anumită perioadă
de timp, de regulă, un an;
• ca produs naţional real, constând în ansamblul bunurilor şi serviciilor create de agenţii
economici naţionali într-o anumită perioadă, care, în esenţă, sunt destinate fie consumului curent,
pentru satisfacerea numeroaselor trebuinţe, fie investiţiilor care vor influenţa decisiv consumul viitor.
În modelul cel mai simplificat, acela al unei economii naţionale închise şi fără guvern, venitul (Y) este
utilizat pentru consum (C) şi pentru investiţii (I). Deci,
Y=C+I (2.1.)
Pe de altă parte, ceea ce rămâne din venit după ce se scad cheltuielile de consum reprezintă economisirea
(S). Putem scrie, deci,
Y=C+S (2.2.)
Deci, C + S = C + I, de unde rezultă condiţia esenţială a echilibrului macroeconomic în modelul

simplificat:
S=I (2.3.)
Dezvoltând modelul simplificat prin luarea în considerare a prezenţei statului, a guvernului, o altă destinaţie
a venitului naţional o vor constitui cheltuielile guvernamentale (G). Acestea reprezintă, de fapt, consumul
guvernamental, mai corect consumul public, realizat de instituţiile statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale
constituţionale. În acest caz,
Y = C + I + G. (2.4.)
29
Dacă dezvoltăm modelul pe exemplul unei economii deschise, în care intervin relaţiile economice cu
străinătatea sub forma exportului (E) şi importului (N), o altă destinaţie a venitului naţional o va constitui
exportul net (H), egal cu export minus import.
Astfel, în final,
Y = C + I + G + H. (2.5.)
În această ecuaţie, Y reprezintă de fapt oferta agregată, producţia naţională de bunuri şi servicii, iar membrul
drept reprezintă cererea agregată, formată din cerere pentru consum personal sau guvernamental de bunuri şi
servicii, cererea de bunuri de capital pentru investiţii, de asemenea personale şi guvernamentale, şi ieşirile nete
în raporturile cu străinătatea, ca diferenţă algebrică între export şi import.
Consumul, ca act final al activităţii economice, reprezintă folosirea bunurilor economice de către
populaţie şi administraţie, în scopul satisfacerii trebuinţelor personale şi colective. Pentru a fi realizat, o parte
din veniturile totale sunt destinate cumpărării de bunuri de consum şi achiziţionării de servicii. De aici rezultă că
mărimea consumului depinde de nivelul venitului.
Consumul se poate clasifica în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii. Astfel, după obiectul
consumului, distingem:
• consum material;
• consum nematerial sau consum de servicii.
În funcţie de durata consumului, distingem :
• consum de folosinţă curentă ;
• consum de bunuri de folosinţă îndelungată.
În funcţie de sursa bunurilor şi serviciilor consumate, distingem:
• consum de bunuri marfare (de bunuri şi servicii procurate pe piaţă) ;
• autoconsum.
În analiza consumului ca mărime globală agregată se folosesc două instrumente: înclinaţia medie spre
consum şi înclinaţia marginală spre consum.
Înclinaţia medie spre consum (c), numită şi rata consumului, reprezintă relaţia fundamentală între mărimea
consumului şi mărimea venitului, calculându-se ca un raport între consumul total (C) şi venitul total (Y).
C
c= (2.6.)
Y
Ea reprezintă cât este destinat consumului dintr-o unitate de venit.
Înclinaţia marginală spre consum (c) exprimă legătura funcţională dintre variaţia venitului (∆Y) şi
variaţia cheltuielilor de consum (∆C), reprezentând creşterea consumului la o creştere cu o unitate a venitului şi
calculându-se ca raport între variaţia consumului (∆C) şi variaţia venitului (∆Y) :
∆C
c' = (2.7.)
∆Y
Astfel, dacă într-o anumită perioadă venitul (Y) a fost de 2000 unităţi monetare (u.m.), iar consumul a fost
de 1600 u.m., înclinaţia medie spre consum (c) a fost :
C 1600
c= = = 0,8
Y 2000
Aceasta înseamnă că, în medie, din fiecare unitate monetară de venit, colectivitatea respectivă a consumat
0,8 u.m.
Dacă în perioada următoare venitul creşte la 2500 u.m., iar consumul sporeşte şi el, la 1920 u.m., înclinaţia
marginală spre consum (c’) este:
30
∆C C1 − C 0 1920 − 1600 320
c' = = = = = 0,64
∆Y Y1 − Y0 2500 − 2000 500
Aceasta înseamnă că din fiecare unitate monetară de spor de venit 0,64 au fost destinate creşterii
consumului.
Ca urmare a faptului ca înclinaţia marginală spre consum este mai mică decât înclinaţia medie spre consum
din perioada anterioară, în perioada curentă rata consumului (înclinaţia medie spre consum) este mai mică. Într-
adevăr,
C1 1920
C1 = = = 0,768
Y1 2500
J.M. Keynes considera că între consum şi venit există o relaţie funcţională pe care a denumit-o lege
psihologică fundamentală, conform căreia, de regulă şi în medie, odată cu creşterea venitului, creşte şi
consumul, dar într-o proporţie mai mică. Aceasta înseamnă că la o creştere a venitului cu (∆Y) are loc şi o sporire
∆Y ∆C
a consumului cu (∆C), astfel încât < . De aici rezultă că înclinaţia marginală spre consum (c’) este o
Y0 C0
mărime pozitivă şi subunitară: 0<c’<1.
Printre determinanţii consumului putem aminti o serie de factori obiectivi şi subiectivi, cum ar fi :
· factori obiectivi :
a) mărimea salariilor, pensiilor şi altor forme de venituri personale care constituie împreună ceea ce Paul
Samuelson numeşte venitul curent disponibil.
b) nivelul preţurilor şi dinamica lor din fiecare perioadă, care determină de fapt venitul real disponibil.
c) mărimea impozitelor directe şi indirecte şi mai ales modificarea politicii fiscale care poate mări sau
diminua venitul net disponibil;
d) nivelul ratei dobânzii care poate încuraja sau descuraja creditul de consum ;
e) modificarea anticipărilor privind raportul dintre venitul actual şi nivelul viitor al acestuia;
f) modificări neprevăzute ale valorii capitalului datorate schimbării preţurilor sau dobânzilor şi neluate în
considerare în calculele de previzionare a venitului;
g) câştigurile sau pierderile accidentale;
h) avuţia şi alte influenţe. Este evident că persoanele care dispun de o avere mai mare vor consuma mai
mult, fapt denumit efectul de avuţie.
· factorii subiectivi, care se referă la inclinaţii psihologice, se prezintă sub forma unor mobiluri cum ar fi
cele enumerate de J.M. Keynes în Teoria sa generală1 :
a) dorinţa oamenilor de a crea o rezervă pentru situaţii neprevăzute;
b) de a se asigura în vederea unui raport viitor nefavorabil scontat între venitul şi trebuinţele individului şi
ale familiei sale determinate de îmbătrânire, de studiile membrilor de familie sau de întreţinerea unor persoane
dependente ;
c) de a putea beneficia de dobânzi şi de sporuri de valoare;
d) de a putea majora treptat cheltuielile pentru ridicarea standardului de viaţă;
e) de a avea o senzaţie de independenţă şi libertate;
f) de a asigura o masă de manevră pentru punerea în aplicare a unor proiecte speculative sau comerciale;
g) de a lăsa averea moştenitorilor;
h) de a-şi satisface, pur şi simplu, zgârcenia.
Aceste mobiluri privesc prudenţa, prevederea, setea de propăşire, independenţa, spiritul de afaceri, mândria
şi avariţia.
Dintre toţi aceşti factori obiectivi şi subiectivi, influenţa decisivă o are, desigur, mărimea venitului. Relaţia
funcţională, cauzală, de dependenţă a consumului de mărimea venitului este evidenţiată de funcţia
macroeconomică a consumului. Aceasta poate fi formulată în trei variante :
1
Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.135
31
c) atunci când înclinaţia medie spre consum este considerată identică cu înclinaţia marginală spre
consum, funcţia consumului se prezintă ca o relaţie liniară de forma :
C = c ⋅Y (2.8.)
Reprezentarea grafică a acestei funcţii este o dreaptă ce porneşte din originea axelor de coordonate, având
panta pozitivă egală, cu c.
Panta dreptei este c.

b) atunci când înclinaţia marginală spre consum este presupusă constantă, iar înclinaţia medie spre consum
este variabilă, funcţia consumului este de forma:
C = C0 + c ⋅ Y (2.9.)
unde C0 este consumul minim necesar - o mărime independentă de venit.
Şi aici panta dreptei consumului este c, înclinaţia marginală spre consum, o constantă.
c) o funcţie concavă de forma C = f(Y), atunci când atât înclinaţia medie spre consum cât şi înclinaţia
marginală spre consum sunt variabile.
32
2.1.2. Economisirea
În cea mai simplă definiţie, economisirea (S) reprezintă surplusul de venit (Y) peste cheltuielile de consum
(C) :
S =Y −C (2.10.)
Aceasta este economisirea netă. Dacă la economisirea netă se adaugă amortizarea, ca expresie monetară a
consumului de capital fix, se obţine economisirea brută.
La fel ca şi în cazul consumului, între economisire şi venit există o legătură funcţională exprimată, şi ea,
prin două concepte : înclinaţia medie spre economisire (s) şi înclinaţia marginală spre economisire (s’). Înclinaţia
medie spre economisire, numită şi rata economisirii (s), reprezintă mărimea economisirii realizate la o unitate
de venit şi se calculează ca raport între volumul total al economisirii şi mărimea venitului naţional :
s=S/Y (2.11.)
Înclinaţia marginală spre economisire (s’) reprezintă variaţia mărimii economiilor realizată la o variaţie
a venitului cu o unitate, calculându-se ca raport între variaţia mărimii economisirii (∆S) şi variaţia venitului
(∆Y) :
s’ = ∆S / ∆Y (2.12.)
Consecinţă a aceleiaşi « Legi psihologice fundamentale” elaborate de J.M.Keynes, proporţia creşterii
economisirii devansează proporţia creşterii venitului.
Din relaţia Y = C + S, împărţită la Y, rezultă : 1 = C / Y + S / Y, adică
1=c+s (2.13)
La fel, din relaţia ∆Y = ∆C + ∆S, împărţită la ∆Y, rezultă : 1 = ∆C / ∆Y + ∆S / ∆Y, adică :

1 = c’ + s’ (2.14.)
Se observă, deci, că c şi s, respectiv c’ şi s’ sunt mărimi complementare. Pe baza exemplului numeric de
mai sus putem determina şi înclinaţia medie spre economisire (s) sau înclinaţia marginală spre economisire:
S Y − C 2000 − 1600 ∆S
s= = = = 0,2; s ' = ; ∆S = S1 − S 0 ;
Y Y 2000 ∆Y
580 − 400 180
S1 = 2500 − 1920 = 580; s ' = = = 0,36 .
500 500
Aici, fiindcă înclinaţia marginală spre economisire este mai mare decât rata economisirii din perioada
iniţială, inclinaţia medie spre economisire din a doua perioadă va fi mai mare decât cea din perioada iniţială.
33
S1 580
Într-adevăr, s = = = 0,232 , mai mare decât s0 = 0,2.
Y1 2500
Se poate verifica imediat că s 0 − c0 = 1, s '+ c' = 1 sau s1 + c1 = 1 :
0,2 + 0,8 = 1 ;
0,36 + 0,64 = 1 ; 0,768 + 0,232 = 1.
Este evident că şi economisirea este o funcţie de venit. Mărimea ei depinde de mărimea venitului. Dacă
luăm de exemplu o funcţie macroeconomică de consum de forma C = C 0 + c ⋅ Y , fie ca C = 1000 + 0,8Y ,
economisirea (S) este S = Y − C , adică
S = Y − (1000 + 0,8Y ) , ceea ce este echivalent cu S = 0,2Y − 1000 .
Reprezentarea ei grafică este foarte simplă. S = 0,2Y − 1000 este ecuaţia unei drepte cu panta pozitivă
egală cu 0,2. Este suficient să-i găsim două puncte pentru a trasa dreapta economisirii si acestea sunt intersecţiile
cu axele de coordonate. La intersecţia cu ordonata, Y = 0, iar S = -1000 ; la intersecţia cu abscisa, S = 0, iar Y
este egal cu 5000.
Este uşor de observat din funcţia de economisire, dar mai ales din reprezentarea sa grafică, faptul că pentru
niveluri ale venitului mai mici de 5000 u.m. economisirea este negativă. Spunem ca se înregistrează dezeconomii
sau dezeconomisire, situaţie în care se consumă din economii acumulate anterior sau din alte surse. Când Y =
5000, întregul venit se consumă : C = 1000 + 0,8 ⋅ 5000 = 5000 . Economisirea este nulă. Abia pentru un
venit mai mare de 5000 u.m. începe economisirea. Nivelul venitului pentru care economisirea este zero
reprezintă punctul critic sau pragul de ruptură al economisirii, în care se trece de la dezeconomii la economii.
Partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant reprezintă
investiţiile nete care contribuie la formarea netă a capitalului. Pentru a înlocui capitalul fix uzat fizic şi moral,
scos din funcţiune, se fac investiţii din amortizarea capitalului fix, numite investiţii de înlocuire. Investiţiile nete
împreună cu investiţiile de înlocuire formează investiţiile brute, care contribuie la formarea brută a capitalului.
Mărimea acestor investiţii, pe termen scurt, oscilează, crescând sau scăzând în funcţie de faza ciclului
economic. Pe termen lung însă, aceasta tinde să crească.
Nivelul investiţiilor dintr-o economie naţională poate fi apreciat atât în mărime absolută, cât şi în mărime
relativă, ca rată a investiţiei brute în PNB. Volumul investiţiilor brute diferă de la o economie naţională la alta,
depinzând de potenţialul economic al fiecărei ţări (exprimat prin mărimea PNB) şi de rata investiţiilor (raportul
procentual dintre investiţiile brute şi PNB).
Importanţa investiţiilor în economia naţională rezultă din dublul rol pe care îl îndeplinesc : pe termen scurt,
ca o componentă esenţială a cererii agregate, creşterea lor stimulează producţia, iar pe termen lung, mărind
34
potenţialul productiv al economiei naţionale prin noile capacităţi de producţie realizate, contribuie la creşterea
venitului naţional şi a producţiei naţionale.
Investiţiile pot fi finanţate din diferite surse :
b) împrumuturi de la instituţii financiare publice sau private, atunci când profitul este insuficient ;
Opţiunea pentru una sau alta dintre aceste surse este influenţată de costul ei de oportunitate. Astfel, costul
de oportunitate al folosirii resurselor proprii pentru investiţii constă în mărimea dobânzii pe care ar fi obţinut-o
firma dacă şi-ar fi plasat fondurile în altă afacere ; costul de oportunitate al finanţării prin majorarea capitalului
social constă în rata de rentabilitate ce trebuie oferită noilor acţionari ; în cazul în care investiţia este finanţată din
fonduri împrumutate, costul de oportunitate este dobânda ce trebuie plătită pentru aceste credite.
În ceea ce priveşte cheltuielile legate de variaţia stocurilor de capital circulant, atunci când aceste stocuri
cresc, sporul este denumit investiţie în capital circulant, iar atunci când ele scad, reducerea se numeşte
dezinvestiţie în capital circulant.
Modelele macroeconomice tratează investiţia ca o mărime autonomă, independentă de venit, considerând-o
o rezultantă exogenă a deciziilor agenţilor economici.
Printre determinanţii esenţiali ai investiţiei se numără, aşa cum sublinia J.M. Keynes, rata dobânzii şi
eficacitatea marginală a capitalului. Eficacitatea marginală a capitalului reprezintă o rată sperată ex – ante a
profitului de către întreprinzător. Determinarea acesteia ridică numeroase dificultăţi legate de capacitatea de
previzionare atât a beneficiilor scontate cât şi a costurilor aşteptate pentru producţia ce urmează a fi obţinută.
Între rata dobânzii (d’) şi mărimea investiţiilor (I) există o relaţie inversă : cu cât rata dobânzii este mai
ridicată, cu atât investiţiile sunt mai scăzute. Această relaţie poate fi vizualizată prin curba investiţiei agregate din
reprezentarea grafică alăturată :
Luarea deciziei de a investi presupune determinarea de către potenţialul investitor a unor indicatori de
eficienţă economică specifici, cum sunt: rata de rentabilitate a investiţiei, pentru a fi comparată cu rata dobânzii,
şi termenul de rambursare (recuperare) a investiţiei. Pentru determinarea ratei de rentabilitate a investiţiei este
necesară calcularea valorii actuale a producţiei obţinute prin acea investiţie şi compararea ei cu costul actual.
Este evident că dacă această valoare actuală depăşeşte costul actual, investiţia poate fi considerată profitabilă. De
exemplu, dacă un utilaj costă astăzi 500 euro şi are o durată de funcţionare de doi ani, producând un beneficiu
anual de 400 euro în condiţiile unei rate a dobânzii de 12%, este profitabilă investiţia ? Pentru a răspunde, este
necesar să determinăm mai întâi valoarea actuală a profitului obţinut în cei doi ani :
400 400
Valoarea actuală = + = 676
1 + 0.12 (1 + 0.12 )2
Cum valoarea actuală este mai mare decât costul investiţiei, rezultă că investiţia a fost profitabilă. Dacă
dorim să calculăm şi rata de rentabilitate a investiţiei, determinăm raportul procentual între beneficiul scontat şi
costul investiţiei :
676 − 500
R= = 35.2%
500
Este evident că investiţia este profitabilă şi din compararea ratei rentabilităţii investiţiei ( 35.2%) cu rata
dobânzii (12%).
Termenul de recuperare a investiţiei poate fi determinat ca raport între valoarea investiţiei (costul ei – I) şi
profitul anual obţinut (Pa) :
Tr = I / Pa (2.15.)
35
Având în vedere dependenţa dintre mărimea investiţiilor şi rata dobânzii, pe de o parte, şi mărimea
investiţiilor şi venitul naţional, pe de altă parte, se poate ajunge la punerea în evidenţă a relaţiei dintre venitul
naţional şi nivelul ratei dobânzii în condiţiile realizării echilibrului sectorului real.
Prin sector real se înţelege acea parte a economiei care cuprinde ansamblul operaţiunilor cu bunuri şi
servicii. În comparaţie cu acesta, sectorul monetar, care va fi studiat în tema următoare, reprezintă acea parte a
economiei care cuprinde ansamblul operaţiunilor cu active financiare, inclusiv cererea şi oferta de monedă,
împreună cu instituţiile şi pieţele financiare.
Legătura între sectorul real şi cel monetar poate fi pusă în evidenţă tocmai prin introducerea în analiză a
ratei dobânzii. Acest fapt se realizează prin aşa numita curbă IS, componentă a modelului IS – LM elaborat de
J.R. Hicks în articolul său din Econometrica din 1937, Mrs. Keynes and Classics. Curba IS reprezintă locul
geometric al punctelor (Y, d”) de echilibru de pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
Deducerea curbei IS se face pornind de la faptul că, în modelul fluxului circular al venitului, aşa cum s-a
arătat în prima temă de macroeconomie, echilibrul venitului naţional se realizează atunci când totalul retragerilor
din economie, sub forma economisirii (S), impozitelor (T) şi resurselor cheltuite pentru importuri (M), este egal
cu totalul intrărilor de substanţă de venit naţional sub forma investiţiilor (I), a cheltuielilor guvernamentale (G)
şi a exporturilor (X).
S +T + M = I +G + X
Aplicând principiul de analiză economică ceteris paribus (toate celelalte lucruri rămânând neschimbate), să
acceptăm ca ipoteze de lucru că la retrageri T şi M sunt invariabile, iar la intrări G şi X sunt de asemenea
invariabile. În aceste condiţii este evident că orice modificare în S determină variaţia lui I.
O asemenea variaţie a investiţiilor am văzut că poate fi provocată de modificarea nivelului ratei dobânzii
care se află în raport invers cu mărimea investiţiei.
În figura 2.6. este reprezentată grafic deducerea curbei IS. Folosim patru grafice:
• relaţia dintre rata dobânzii şi investiţii ;
• un grafic ajutător, al ecuaţiei de echilibru S = I, care se realizează pe bisectoarea sistemului de
axe de coordonate ;
• relaţia între economisire şi venit naţional care, aşa cum s-a văzut din fig. 2.4, este pozitivă ;
relaţia între rata dobânzii şi venitul naţional, care se exprimă tocmai prin curba IS.
Pornim de la graficul a) care redă o anumită relaţie de dependenţă inversă între investiţii şi rata dobânzii.
Translăm de pe graficul a) pe verticală, pe graficul b), cele două niveluri ale investiţiilor şi pe orizontală, pe
graficul d) cele două niveluri ale ratei dobânzii.
Prin intermediul graficului b), al egalităţii de echilibru între S şi I, translăm pe orizontală cele două niveluri
ale lui S, pe graficul c), al dependenţei dintre economisire şi venit conform unei anumite funcţii de economisire.
Aflăm astfel, în graficul c), cele două niveluri corespunzătoare ale venitului naţional de echilibru pe care,
translându-le pe verticală, pe graficul d), le intersectăm cu nivelurile translate de pe graficul a) ale ratei dobânzii
şi determinăm astfel cele două puncte, A şi B, ale curbei IS.
Se observă din forma curbei IS că între venitul naţional şi rata dobânzii, în situaţiile de echilibru din
sectorul real, există o relaţie de dependenţă inversă. Aceasta este normală dacă ne gândim că, la un nivel redus al
ratei dobânzii, investiţiile sunt stimulate, creşterea lor generează în economie noi venituri, determinând astfel un
venit naţional mai mare.
36
TA 2.1
1. Care sunt determinanţii consumului?
2. Explicaţi funcţia economisirii.
3. Care sunt indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor?
Răspuns:
Venitul naţional de echilibru reprezintă acel nivel al venitului naţional ce asigură egalitatea între oferta
agregată şi cererea agregată. Oferta agregată este reprezentată de însuşi venitul naţional în accepţiunea sa de
producţie naţională de bunuri şi servicii. Cererea agregată este exprimată de suma destinaţiilor posibile ale
În modelul simplificat în care Y = C + I, dacă funcţia macroeconomică de consum C = C 0 + c ⋅ Y , iar I
este considerată o mărime autonomă notată cu I0, ecuaţia venitului naţional de echilibru va fi:
Y = C 0 + c ⋅ Y + I 0 de unde rezultă că Y(1-c) = C0 + I0, iar venitul naţional de echilibru:
1
Ye = ⋅ (C 0 + I 0 ) (2.17.)
1− c
37
Pentru a înţelege situaţiile în care se poate afla o economie naţională şi modul de determinare a venitului
naţional de echilibru, folosim un exemplu numeric simplificat în care consumul (C) este o funcţie liniară de forma
C = c ⋅ Y, iar investiţia este o mărime autonomă dată, Io, conform tabelului 2.1.
Tabelul 2.1. Situaţia economiei naţionale în funcţie de relaţia

între venitul naţional şi cererea agregată
Nr. Venitul Consumul Economiile Investiţia Cererea Starea

crt naţional (Y) (C=0,8Y) (S=Y-C) autonomă (Io) agregată economiei
(C+Io) naţionale
0 1 2 3 4 5 6
1 2.000 1.600 400 500 2.100 De expansiune
2 2.500 2.000 500 500 2.500 De echilibru
3 3.000 2.400 600 500 2.900 De contracţie
4 3.500 3.800 700 500 3.300 De contracţie
Se observă, pe rândul 1, că venitul naţional, care reprezintă de fapt oferta agregată, este mai mic decât
cererea agregată, ceea ce îi va determina pe agenţii economici să-şi mărească producţia, astfel încât activitatea
economică se va amplifica, economia naţională fiind într-o stare de expansiune. Pe rândul 2, oferta agregată
(coloana 1) este egală cu cererea agregată, situaţie în care agenţii economici îşi menţin nivelul activităţii lor,
economia naţională aflându-se în stare de echilibru. Pe rândurile 3 şi 4 se constată că oferta agregată este
superioară cererii agregate, ceea ce-i determină pe agenţii economici să-şi diminueze activitatea, pentru a evita
producţia pe stoc. Aceasta ar avea drept consecinţă neutilizarea unei părţi din resursele productive, apariţia
supracapacităţii de producţie şi disponibilizarea unei părţi din forţa de muncă. Economia naţională intră în starea
de contracţie.
Se constată că, în cazul descris de tabelul de mai sus, venitul naţional de echilibru (Ye) se determină prin
relaţia:
1 1
Ye = ⋅ I 0 , adică Ye = ⋅ 500 = 5 ⋅ 500 = 2.500, deoarece investiţiile sunt singura mărime
1− c 1 − 0.8
autonomă.
Mărimea venitului naţional de echilibru se poate determina şi grafic, folosind "diagrama cu dreapta la 45°”
sau diagrama cu dreapta economisirii.
În primul caz, în "diagrama cu dreapta la 45°”, introdusă în analiza macroeconomică de Paul Samuelson, pe
ordonată se înscriu componentele cererii agregate (consumul minim necesar - C0 - şi investiţia autonomă - I0 - ),
iar pe abscisă se înscrie mărimea venitului naţional - Y.
"Dreapta la 45°” este locul geometric al punctelor în care venitul naţional (oferta agregată) este egal cu
cererea agregată. Ea reprezintă de fapt, grafic, oferta agregată. Reprezentarea grafică a funcţiei macroeconomice
de consum C = C0 + c⋅Y este dreapta care pleacă din punctul de coordonate (0, C0) şi are panta pozitivă egală cu
c. Cererea agregată este reprezentată grafic de dreapta care pleacă din punctul de coordonate (0, C0 + I0), fiind
paralelă cu dreapta consumului, deoarece are aceeaşi pantă pozitivă c. Proiecţia pe abscisă a intersecţiei dreptei
cererii agregate cu "dreapta la 45°” este nivelul venitului naţional de echilibru. În al doilea caz, când dorim să
determinăm grafic venitul naţional de echilibru folosind dreapta economisirii, în sistemul axelor de coordonate,
pe ordonată şi abscisă, vom înscrie aceleaşi mărimi şi vom trasa dreapta investiţiei autonome care se prezintă ca o
paralelă la abscisă, ce trece prin punctul de coordonate (0, I0).
38
Funcţia economisirii, determinată mai sus, S = - C0 + (1-c)⋅Y, este reprezentată grafic prin dreapta
economisirii, care pleacă din punctul de coordonate (0, -C0) şi intersectează abscisa în punctul de coordonate
 C0 
 ,0  .
1− c 
Cum, în modelul simplificat, venitul naţional de echilibru este nivelul pentru care S = I0, acesta este
determinat grafic prin proiecţia pe abscisă a punctului de intersecţie a dreptei economisirii şi dreptei investiţiei.
TA 2.2
1. Cum se determină Venitul Naţional de echilibru folosind diagrama dreapta la 45 de grade?
2. Cum se determină Venitul Naţional de echilibru folosind diagrama dreapta economisirii?
Răspuns:
2.3. Relaţii între venit, consum şi investiţii. Multiplicatorul investiţiei şi acceleratorul
După cum se observă din mecanismul determinării venitului naţional de echilibru prezentat mai sus, între
venit, pe de o parte, şi consum, investiţii şi celelalte componente ale cererii agregate, pe de altă parte, există
39
strânse relaţii de dependenţă. Să analizăm, pentru început, influenţa modificării investiţiilor asupra mărimii
venitului naţional de echilibru, respectiv a nivelului activităţii economice.
2.3.1. Influenţa variaţiei investiţiilor asupra venitului naţional de echilibru.

Multiplicatorul investiţiei
Pentru a analiza această influenţă, vom folosi tabelul 2.2, obţinut din tabelul 1.1. în care, de această dată,
mărimea investiţiei autonome sporeşte cu 100 de unităţi monetare.
Tabelul 2.2. Situaţia economiei naţionale în funcţie de relaţia între venitul naţional şi cererea agregată, când mărimea
investiţiei se modifică
Nr. Venitul Consumul Economiile Investiţia Cererea Starea

crt. naţional (C = 0,8Y) (S=Y-C) autonomă agregată economiei
(Y) (Io) (C +Io) naţionale
0 1 2 3 4 5 6
1 2.000 1.600 400 600 2.200 De expansiune
2 2.500 2.000 500 2.600 De expansiune -
3 3.000 2.400 600 600 3.000 De echilibru
4 3.500 2.800 700 600 3.400 De contracţie
Se constată cu uşurinţă că sporirea investiţiei autonome cu 100 unităţi monetare determină creşterea
venitului naţional de echilibru de la 2.500 u.m. (în tabelul 2.1) la 3.000 u.m. (în tabelul 2.2), deci cu 500 u.m.
Rezultă că între variaţia investiţiei (∆I) şi variaţia venitului naţional de echilibru (∆Y) există o relaţie de tipul:
∆Y = k ⋅ ∆I (2.20.)
500
În exemplul nostru, 500 = k ⋅ 100, de unde rezultă k= = 5.
100
Acest coeficient k, care arată cu cât se multiplică variaţia investiţiei pentru a afla sporul de venit naţional
aferent se numeşte multiplicatorul investiţiei şi se calculează ca raport între variaţia venitului (∆Y) şi variaţia
investiţiei (∆I):
∆Y
k= (2.21.)
∆I
Cum, la echilibru, S = I şi, respectiv, ∆S= ∆I, putem înlocui ∆I cu ∆Y - ∆C; relaţia anterioară devine
1
∆Y k= ,
k= , iar apoi, coborând (∆Y) la numitor, devine ∆Y − ∆C ceea ce este echivalent cu
∆Y − ∆C
∆Y
1
k= ,
∆Y ∆C adică, în final,
−
∆Y ∆Y
1
k= (2.22.)
1− c'
1
sau k = ' (2.23.)
s
Într-adevăr, înclinaţia marginală spre consum în exemplul numeric din tabel este egală cu 0.8, ceea ce a
1
determinat un multiplicator al investiţiei k= = 5.
1 − 0.8
40
Principiul multiplicatorului a fost folosit pentru prima dată în teoria economică de către R.F. Kahn, în 1931,
dat cel care l-a generalizat a fost J.M. Keynes.
Multiplicatorul investiţiei exprimă suma efectelor de antrenare pe care le generează în lanţ o variaţie iniţială
a investiţiei asupra activităţilor din economie. Astfel, atunci când firmele îşi majorează cheltuielile de investiţii cu
100 u.m., ca în exemplul din tabelul de mai sus, efectul imediat va fi o creştere tot cu 100 u.m. a venitului
naţional, deoarece cheltuielile de investiţii efectuate de unele firme într-o economie sunt, concomitent, venituri
pentru alte firme, furnizoare ale celor dintâi. Această creştere a venitului naţional va determina cheltuieli
adiţionale de consum în perioada următoare. Cum înclinaţia marginală spre consum (c) este 0.8, valoarea
consumului va creşte cu 0.8 ⋅ 100 = 80 u.m., care vor constitui venituri pentru o a treia categorie de firme.
Acestea din urmă, la rândul lor, vor efectua, în condiţiile menţinerii neschimbate a înclinaţiei marginale spre
consum, cheltuieli adiţionale egale cu 0.8 ⋅ 80, adică 0.8⋅0.8⋅100, adică 0.82⋅100 = 64 u.m. Şi aceste cheltuieli
adiţionale de consum vor deveni venituri pentru o următoare categorie de agenţi economici care, şi ei, işi vor
mări consumul cu 0.83⋅100 = 51.2 u.m. ş.a.m.d. Dacă însumăm toate aceste venituri adiţionale generate de
variaţia iniţială a investiţiei cu 100 u.m. obţinem:
∆Y = 100 + 0.8 ⋅100 + 0.82 ⋅ 100 + … + 0.8n ⋅ 100 = 100 ⋅ (1 + 0.8 + 0.82 + … + 0.8n). În paranteză
avem o sumă a unei serii în progresie geometrică cu raţia r = 0.8, subunitară. În acest caz, formula sumei este
1 1
 = 1 − r . În exemplul nostru ∆Y = 100 ⋅ 1 − 0.8 = 100 ⋅ 5 = 500. Deci, rezultă şi din exemplul numeric
că multiplicatorul este egal cu 5.
Acelaşi efect de multiplicare asupra venitului şi, implicit, asupra consumului, îl are şi variaţia oricărei alte
cheltuieli autonome, independente de venit (cum ar fi, de exemplu, variaţia cheltuielii guvernamentale).
Până aici am luat în considerare ipoteza cea mai simplă în care şi importurile sunt o mărime autonomă. De
asemenea, am folosit venitul naţional făcând abstracţie de existenţa impozitelor care diminuează venitul destinat
consumului. Luarea în considerare a mărimii venitului disponibil obţinut prin scăderea din venitul naţional a
impozitelor şi adăugarea aşa numitelor "plăţi de transfer” (ajutoare şi subvenţii de consum pentru sprijinirea
categoriilor defavorizate ale populaţiei) se va realiza în Capitolul 7 – Politici macroeconomice.
2.3.2. Influenţa variaţiei venitului şi consumului asupra investiţiilor. Principiul

acceleratorului
Principiul multiplicatorului pune în evidenţă, deci, efectul variaţiei investiţiilor asupra venitului şi, implicit,
a consumului. Există însă şi o relaţie de influenţă inversă: variaţia consumului, a cererii agregate, ca urmare a
modificării venitului sau acţiunii altor factori, are efecte importante asupra mărimii investiţiilor, cu consecinţe
multiple asupra evoluţiei întregii economii naţionale. Această relaţie este evidenţiată de principiul
acceleratorului. De accelerator s-a ocupat pentru prima dată în teoria economică A. Aftalion într-o analiză a
mecanismelor crizelor economice. El constata că o creştere a cererii de bunuri de consum provoacă o majorare
mai mult decât proporţională a producţiei bunurilor de capital destinate investiţiilor. În final, cantitatea
suplimentară de bunuri de consum cerute se poate produce în cantităţi excesive comparativ cu cererea curentă.
Acceleratorul a mai fost studiat de John M. Clark, Gottfried von Haberler, Simon Kuznetz, R.F. Harrod, P.A.
Samuelson. Lui J.M. Keynes unii economişti contemporani îi reproşează faptul că a neglijat principiul
acceleratorului.
Conform acestui mecanism, între cererea de produse finale şi mărimea investiţiilor există o relaţie
funcţională de amplificare. Astfel, dacă toate capacităţile de producţie sunt utilizate pe deplin, o creştere a cererii
de bunuri de consum indusă, de exemplu, de o majorare a veniturilor, generează o sporire de o mai mare
amploare a investiţiei, respectiv a cererii de bunuri de capital necesare procesului investiţional. Astfel, creşterea
cererii de bunuri de consum devine, conform principiului acceleratorului, o variabilă independentă ce determină
mărimea investiţiilor.
Dacă mecanismul multiplicatorului exprimă efectul variaţiei investiţiei asupra venitului, acceleratorul
exprimă un efect invers, acela al variaţiei venitului şi consumului asupra investiţiilor. Principiul
acceleratorului pune în evidenţă faptul că rata investiţiilor este determinată, în principal, de rata modificării
nivelului producţiei, ca urmare a creşterii cererii pentru bunuri de consum. Deci, când producţia creşte,
41
investiţiile vor avea un nivel ridicat, iar atunci când producţia este în scădere, investiţiile vor avea un nivel
scăzut, ceea ce va afecta gradul de ocupare a capacităţilor de producţie şi, implicit, a factorilor de producţie.
Pentru a înţelege mecanismul acceleratorului, vom folosi următorul exemplu numeric: presupunem că o
întreprindere producătoare de bunuri de consum dispune de 20 de utilaje de vechime diferită, în valoare de
60.000.000 u.m. din care unul se uzează şi se înlocuieşte anual. Aceasta înseamnă că investiţia brută este egală cu
investiţia de înlocuire, reprezentând valoric 3.000.000 u.m. (costul achiziţionării unui utilaj). Se mai presupune
că volumul anual al vânzărilor s-a stabilizat pentru un anumit timp la 30.000.000 u.m., ceea ce determină un
raport de 1:2 între cifra de afaceri şi valoarea utilajelor, raport care se menţine relativ constant. O altă ipoteză de
lucru foarte importantă este că firma se află în situaţia de ocupare deplină a tuturor resurselor sale productive,
inclusiv a utilajelor, astfel încât creşterea producţiei sale într-o anumită proporţie nu mai este posibilă decât prin
sporirea numărului de utilaje în aceeaşi proporţie (aceasta înseamnă că progresul tehnic este neutru, nefiind
posibilă creşterea productivităţii marginale a capitalului). În aceste condiţii, să presupunem că se înregistrează o
creştere cu 50% a cererii de bunuri de consum fabricate de firmă, ca urmare a sporirii veniturilor populaţiei în
aceeaşi proporţie. Pentru a satisface această cerere crescută, firma este obligată să sporească numărul utilajelor
tot cu 50%, de la 20 la 30. Aceasta înseamnă că investiţia brută este egală cu valoarea a 11 utilaje, adică
33.000.000 u.m., din care 3.000.000 u.m. reprezintă investiţia de înlocuire, efectuată pe seama amortismentului,
iar 30.000.000 u.m. reprezintă investiţia netă. Iată cum, pentru a creşte producţia cu 50%, investiţia brută
(33 − 3) ⋅ 100 = 1.000%
sporeşte cu . Acesta este efectul de acceleraţie.
3
Să ne imaginăm ce se întâmplă în continuare în întreaga economie naţională. Pentru a realiza această
creştere a investiţiei, firma din exemplul nostru îşi va mări cererea de bunuri de capital către furnizorii utilajelor
de care are nevoie. Aceştia, la rândul lor, nu vor putea satisface noua cerere de utilaje decât mărindu-şi propriile
capacităţi de producţie, ceea ce presupune o nouă cerere de bunuri de capital adresată furnizorilor lor. Efectele de
antrenare continuă amplificând producţia de bunuri de capital pe o scară extinsă a economiei naţionale.
Acest amplu proces are efecte pozitive pe planul ocupării forţei de muncă, ceea ce va determina o creştere
generală a veniturilor şi, în consecinţă, o perioadă de prosperitate. Ea va continua dacă cererea de bunuri de
consum va creşte şi în anul următor în aceeaşi proporţie. Un asemenea fapt este însă puţin probabil. Dacă în anul
următor cererea pentru bunuri de consum fabricate de firmă creşte în continuare, dar nu cu 50%, ci doar cu 20%,
firma, pentru a satisface noul nivel al cererii, îşi va mări capacitatea de producţie tot cu 20%, achiziţionând, de
această dată, doar 7 utilaje în valoare de 21.000.000 u.m., din care 3.000.000 u.m. investiţia de înlocuire normală
şi 18.000.000 u.m. investiţie netă. Iată cum, nu o scădere a cererii de bunuri de consum, ci doar o încetinire a
creşterii ei, de la 50% la 20%, a provocat o diminuare a investiţiei brute de la 33.000.000 u.m. la 21.000.000 u.m.
şi a investiţiei nete de la 30.000.000 u.m. la 18.000.000 u.m., ceea ce înseamnă o diminuare a cererii pentru
bunuri de capital cu 36,36%.
 21000000 − 33000000 
 ⋅ 100 = −36,36% 
 33000000 
Aceasta are drept consecinţă o diminuare a gradului de ocupare a capacităţilor de producţie a furnizorilor de
bunuri de capital din economia naţională şi, implicit, o disponibilizare de forţă de muncă, o amplificare a
şomajului cu toate consecinţele sale negative pe plan economic, social şi politic.
Mai mult, dacă în perioada următoare, cererea pentru bunuri de consum se stabilizează la nivelul ridicat la
care a ajuns, firma îşi va limita cererea de bunuri de capital, din nou, doar la un singur utilaj, investiţia sa brută
reducându-se la nivelul celei de înlocuire, de 3.000.000 u.m. . Iată cum, o perioadă de prosperitate poate lua
brusc sfârşit, fără ca cererea pentru bunuri de consum să se diminueze. Acesta este principiul acceleratorului:
efect de acceleraţie a creşterii volumului producţiei de bunuri de consum asupra cererii şi producţiei de bunuri de
capital, dar şi în sens invers, cu consecinţe ce pot deveni dramatice. De aceea el a fost asemuit de către Paul
Samuelson cu călărirea unui tigru, prin aceasta dorindu-se evidenţierea faptului că principiul acceleratorului este
un puternic factor de instabilitate economică, de amplificare a fluctuaţiilor din economie.
Pentru a evita asemenea evoluţii oscilante, este necesară studierea atentă a tendinţelor de evoluţie a cererii
pentru bunuri de consum şi, până la extinderea capacităţii de producţie, folosirea mai eficientă şi mai deplină a
factorilor productivi existenţi.
42
TA 2.3
1. Explicaţi multiplicatorul investiţiei.
2. Explicaţi acceleratorul.
Răspuns:
Venitul naţional potenţial, numit şi venit naţional de ocupare deplină, reprezintă acel nivel al venitului
naţional care ar putea fi obţinut prin folosirea deplină a tuturor resurselor productive de care dispune
economia naţională, în special, a forţei de muncă. Între venitul naţional de echilibru (Ye) şi venitul naţional
potenţial (Yp) pot exista următoarele relaţii de mărime:
Ye = Yp, situaţie în care economia naţională se află în echilibru de ocupare deplină;
Ye < Yp, când economia naţională se află în echilibru de subocupare, adică resursele productive şi în
special forţa de muncă nu sunt utilizate pe deplin;
Ye > Yp, situaţie în care economia naţională se află în echilibru de supraocupare. În acest caz, producţia
fizică nu mai poate creşte pentru a compensa o eventuală sporire a cererii de bunuri de consum. Oferta agregată
fiind în termeni fizici limitată, realizarea unui nou echilibru în condiţiile creşterii cererii agregate nu mai este
posibilă decât pe cale nominală, prin creşterea preţurilor.
2.4.1. Venitul naţional de echilibru de subocupare. Decalajul deflaţionist
Când economia se află în situaţie de subocupare, reprezentată grafic în fig.2.9. oferta agregată este mai
mare decât cererea agregată, ceea ce face ca unele firme să înregistreze o creştere a stocurilor pentru care nu mai
au cerere suficientă. Ca urmare, ele sunt nevoite să încerce valorificarea producţiei lor prin vânzarea la preţuri
mai reduse. Segmentul BC din fig.12.9.reprezintă un "decalaj”, "gol” sau "abatere" deflaţionistă reprezentând un
excedent de ofertă sau, altfel spus, un deficit de cerere agregată. Resorbirea acestui decalaj pentru a aduce venitul
naţional de echilibru la nivelul venitului naţional potenţial poate fi realizată prin creşterea cererii agregate pe
seama încurajării investiţiilor private, a majorării exporturilor sau a sporirii cheltuielilor guvernamentale cu o
mărime egală cu segmentul respectiv.
Y p − Ye
Decalajul deflaţionist (Dd) poate fi determinat cu ajutorul relaţiei Dd = , unde k reprezintă
K
1
multiplicatorul şi este egal, după cum ştim, cu .
1− c
43
2.4.2. Venitul naţional de echilibru de supraocupare. Decalajul inflaţionist
În situaţia de supraocupare, reprezentată grafic în fig. 2.10, cererea agregată este mai mare decât oferta
agregată. Având în vedere că toate resursele productive de care dispune economia sunt utilizate deja pe deplin,
agenţii economici nu mai pot satisface excedentul de cerere prin creşterea producţiei fizice, ci doar pe cale
nominală, prin creşterea preţurilor. De aceea, segmentul AB, reprezentând excedent de cerere agregată sau, altfel
spus, deficit de ofertă agregată, este denumit "decalaj”, "gol” sau "abatere” inflaţionistă. Ca şi la decalajul
Ye − Y p
deflaţionist, mărimea decalajului inflaţionist (Di) se poate determina cu ajutorul relaţiei: Di = .
k
Resorbirea acestui decalaj inflaţionist se poate realiza prin măsuri de descurajare a consumului personal de
bunuri şi servicii, prin politici guvernamentale de austeritate în cheltuirea banului public, prin diminuarea
investiţiilor, a exporturilor sau chiar prin suplimentarea ofertei agregate interne pe seama creşterii importurilor.
44
TA 2.4
1. În ce constă decalajul deflaţionist?
2. În ce constă decalajul inflaţionist?
Răspuns:
1. Care sunt destinaţiile venitului naţional în expresia sa fizică şi în cea reală?

2. Ce reprezintă înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia marginală spre consum şi în ce relaţii se pot
afla aceste două mărimi macroeconomice în dinamica lor?
3. Ce reflectă legea psihologică fundamentală elaborată de John Maynard Keynes?
4. Care sunt principalii factori obiectivi care influenţează mărimea consumului?
5. Care sunt principalii factori subiectivi care influenţează mărimea consumului?
6. Care este relaţia funcţională între consum şi venit la scară macroeconomică şi cum poate fi
exprimată?
7. Cum se reflectă acţiunea legii psihologice fundamentale asupra dinamicii economisirii?
8. Ce reprezintă înclinaţia medie spre economisire şi înclinaţia marginală spre economisire şi în ce
relaţii se pot afla aceste două mărimi macroeconomice în dinamica lor? În ce relaţii se află aceste
două mărimi cu înclinaţia medie şi cea marginală spre consum?
9. Care este relaţia între economisire şi venit şi cum evoluează ea?
10. Ce sunt investiţiile şi cum se poate aprecia nivelul lor?
11. În ce constă importanţa investiţiilor în economia naţională?
12. Ce surse de finanţare a investiţiilor există şi cum se adoptă decizia de a apela la una sau alta dintre
ele?
13. În ce situaţie de poate afla economia naţională în funcţie de relaţia dintre venitul naţional (oferta
agregată) şi cererea agregată?
14. Cum determinăm mărimea venitului naţional de echilibru?
15. În ce situaţie se poate afla economia naţională în funcţie de relaţia între venitul naţional de echilibru
şi venitul naţional potenţial?
2.6 Teste
1. Atunci când se reduce venitul, consumul, de regulă:

a) se reduce şi el, dar într-o măsură mai mare;
b) se reduce şi el, dar într-o măsură mai mică;
c) se reduce şi el, dar în aceeaşi măsură;
d) creşte.
2. Înclinaţia marginală spre consum este:

a) o mărime pozitivă şi supraunitară;
b) raportul procentual dintre variaţia consumului şi variaţia venitului;
45
c) o mărime pozitivă şi subunitară;
d) un număr negativ şi subunitar.
3. Înclinaţia medie către consum exprimă:

a) ponderea consumului în economii;
b) raportul dintre consumul total şi venit;
c) raportul dintre venit şi consumul total;
d) raportul procentual dintre consumul total şi venit.
4. Înclinaţia marginală spre consum evidenţiază:

a) cu cât creşte venitul la o sporire cu o unitate a consumului;
b) cu cât creşte consumul la o sporire cu o unitate a economiilor;
c) cu cât se reduce venitul la reducerea consumului;
d) cu cât creşte consumul la o sporire cu o unitate a venitului.
5. Economiile brute reprezintă:

a) economiile nete plus consumul intermediar;
b) economiile nete plus amortizarea;
c) economiile nete plus consumul de capital fix;
d) economiile nete plus consumul final.
6. Înclinaţia marginală spre economii reprezintă:

a) economiile realizate pe unitatea de venit;
b) sporul de venit determinat de sporul de investiţii;
c) sporul de economii când venitul creşte cu o unitate;
d) sporul de economii determinat de sporul de investiţii.
7. Când venitul creşte, economiile cresc:

a) în măsură mai mare decât creşte venitul;
b) proporţional cu venitul;
c) mai puţin decât creşte venitul;
d) proporţional cu consumul.
8. "Pragul economiei" reprezintă:

a) acel nivel al venitului (Y) pentru care Y = C + S;
b) acel nivel al venitului pentru care Y = S;
c) acel nivel al venitului pentru care Y = C;
d) acel nivel al venitului la care nu se economiseşte.
9. Prin investiţii brute are loc:

a) acumularea brută de capital;
b) înlocuirea capitalului fix consumat şi sporirea dimensiunii capitalului real;
c) numai înlocuirea capitalului fix consumat;
d) numai sporirea dimensiunii capitalului real.
10. Investiţia netă reprezintă:

a) partea din economisire cheltuită pentru formarea de capital, adică pentru creşterea volumului
capitalului fix şi a stocurilor materiale;
b) diferenţa dintre investiţia brută şi amortizarea capitalului;
c) sumele băneşti economisite transformate în active financiare;
d) sumele care servesc la înlocuirea capitalului fix consumat şi la sporirea dimensiunilor
capitalului real.
11. Perioada de rambursare a investiţiei se determină raportând:
46
a) volumul investiţiilor la profit;
b) volumul investiţiilor la profitul anual;
c) volumul profitului la nivelul investiţiilor;
d) volumul investiţiilor la veniturile încasate.
12. Multiplicatorul investiţiilor:

a) exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor;
b) este cu atât mai ridicat cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai scăzută;
c) exprimă efectul asupra venitului determinat de o creştere cu o unitate a investiţiei;
d) depinde de înclinaţia spre economisire.
13. Acceleratorul exprimă:

a) efectul creşterii venitului asupra investiţiilor;
b) efectul creşterii investiţiilor asupra venitului;
c) mărimea creşterii venitului produsă printr-o creştere a investiţiei;
d) efectul creşterii venitului asupra consumului.
1. Cu o investiţie de 20 miliarde u.m. se realizează o întreprindere care obţine o cifră anuală de

afaceri de 8 miliarde u.m. şi o rată a profitului, calculată pe baza cifrei de afaceri, de 20%. Perioada de
rambursare a investiţiei este egală cu:
a) 2,5 ani; b) 10 ani; c) 12,5 ani; d) 4 ani.
Rezolvare
Pr = 20%8 = 1,6mil
I 20
Tr = = = 12,5ani
Pr 1,6
2. Funcţia macroeconomică de consum este C = 8000 + 0,7Y, investiţia autonomă este I0 = 4000, iar
cheltuiala guvernamentală autonomă este G0 = 6000. Dacă venitul naţional potenţial este egal cu 66.000,
atunci:
b) pentru ca venitul naţional de echilibru să coincidă cu venitul naţional potenţial ar trebui ca investiţia
autonomă să sporească cu 1800;
Rezolvare
Ye = 8000 + 0,7Ye + 4000 + 6000 → Ye = 60.000
Y pot − Ye 6000
Ye < Y pot ;
E d = = = 1.800
K 1
0.3
C1 = 8000 + 0,7 ⋅ 66000 = 54200; C o = 8000 + 0,7 ⋅ 60.000 = 50.000
∆C = C1 − C o = 4200
47
1. Funcţia macroeconomică de consum este C = 200 + 0,8Y, iar investiţia autonomă este egală cu 300.
Dacă venitul potenţial este egal cu 3000, atunci:
2. Dacă în momentele t0, t1, t2 şi t3 venitul naţional ia valorile 5000, respectiv 6000, 7000 şi 8000,
funcţia macroeconomică de consum este de forma C = 500 + 0,8Y, iar investiţia autonomă este I0 = 900,
atunci:
3. Funcţia macroeconomică de consum este C = 5000 + 0,8Y, investiţia autonomă este I0 = 2000, iar
cheltuielile guvernamentale autonome reprezintă G0 = 4000. Dacă venitul naţional potenţial este egal cu
60.000, atunci:
c) "decalajul" sau "ecartul" deflaţionist poate fi acoperit prin creşterea cheltuielii de consum autonome cu
1000;
4. Funcţia macroeconomică de consum este C = 2000 + 0,8Y, iar investiţia autonomă I0 = 900. Dacă
venitul naţional de ocupare deplină este egal cu 16.000, atunci:
d) venitul naţional de ocupare deplină este inferior celui de echilibru.
48
Cuprins

3.5 Teste
Obiective de studiu

• cunoaşterea conţinutul şomajului şi principalele sale caracteristici;
• înţelegerea originii, naturii şi formelor şomajului;
• analiza efectele social-economice ale şomajului;
• înţelegerea principalelor soluţii şi politicilor antişomaj.
Studentul trebuie:
• Să facă distincţia dintre formele şomajului;
• Să explice originea diferitelor forme de şomaj;
• Să înţeleagă efectele social-economice ale şomajului;
• Să interpreteze politicile antişomaj..
Timp de lucru


2. Înţelegerea formelor şomajului;
3. Folosirea formulelor de calcul a ratei şomajului;
4. Exersarea prin exemple practice a determinării ratei de ocupare şi a ratei şomajului.
49
Teme de verificare
TA 3.1 Şomajul şi caracteristicile sale

TA 3.2 Formele şomajului
TA 3.3 Efectele social-economice ale şomajului
Una dintre problemele majore cu care se confruntă omenirea este şomajul. El afectează toate ţările lumii,
dar mai ales cele în dezvoltare, unde deţine ponderi mari sau chiar foarte mari. Indiferent de cauzele şi formele
sale el este perceput ca un fenomen negativ, cu adânci şi multiple implicaţii pentru activitatea economică dar şi
pentru viaţa omului. El este considerat, alături de inflaţie, o "boală cronică" şi incurabilă a economiei moderne.
Aparent, şomerul este o persoana care nu lucrează, dar caută un loc de muncă salarizat. În practica
economică, se consideră şomeri doar cei care sunt apţi de muncă şi solicită un loc de muncă la oficiile de
plasare a resurselor de muncă, fiind disponibil sa înceapă lucrul imediat. Biroul Internaţional al Muncii -
organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite - este mai restrictiv. El consideră că şomerul este o persoană aptă de
muncă (peste 15 ani), care nu munceşte, caută un loc de muncă remunerat şi este disponibili să înceapă
lucrul imediat.
Din analiza celor mai multe opinii exprimate cu privire la şomaj, putem concluziona că acesta reprezintă o
stare negativă a economiei, reflectat printr-un dezechilibru al pieţei muncii prin care oferta de muncă (sau
cererea de locuri de munca) este mai mare decât cererea de munca (sau oferta de locuri de muncă din partea
agenţilor economici.
Populaţia totală (Pt) a unei ţări cuprinde persoanele prezente pe teritoriul acelei ţări (rezidenţi) şi cetăţenii
acesteia aflaţi în străinătate. Ea depinde, în principal, de sporul demografic (diferenţa dintre rata natalităţii şi rata
mortalităţii) şi migraţia internaţională a populaţiei (diferenţa dintre emigrare şi imigrare). O parte din populaţia
totală este aptă de muncă (Pa) respectiv persoanele care pot fi atrase şi utilizate într-o activitate iar cealaltă parte
este inaptă (Pi), respectiv copii, bătrâni, bolnavi, chiar dacă sunt în vârstă de muncă).
Pt = Pa + Pi
Din populaţia aptă de muncă a unei ţări o parte este ocupată (Po) (desfăşoară o activitate fie ca salariaţi, fie
pe cont propriu sau în exploatări de tip familial), o altă parte este inactivă (numită şi populaţia aptă neocupată
(Pan), formată din şomeri, militari, elevi, studenţi).
Pa = Po + Pan
Întrucât factorul muncă se procură ca şi ceilalţi factori de producţie prin intermediul pieţei pentru
cunoaşterea sa are relevanţă analiza pieţei muncă. Aceasta reprezintă locul în care se întâlnesc şi se confruntă, în
50
spaţiu, timp, pe total şi pe structură oferta cu cererea de muncă. Oferta de muncă (sau cererea de locuri de
muncă) este reprezentata de totalul resurselor de muncă disponibile într-o perioadă data de timp. Ea vine din
partea acelor persoane care doresc, sau au nevoie, ca în schimbul muncii lor să obţină un venit, salariul. Cererea
de muncă (sau oferta de locuri de muncă) este reprezentată de cantitatea de eforturi umane şi, corespunzător, a
personalului de o calificare şi pregătire adecvată, necesare pentru realizarea bunurilor şi serviciilor de care are
nevoie societatea într-o perioadă de timp. Ea este rezultanta investiţiilor efectuate, investiţii ce sunt consecinţa
cererii de produse şi servicii, fiind o cerere derivată.
Pentru că omul este mai mult decât o marfă, piaţa muncii nu poate fi considerată o piaţă ca pentru oricare
altă marfă. Ea prezintă o mare complexitate întrucât tranzacţiile care au loc nu sunt numai relaţii de vânzare -
cumpărare, ci şi de ordin social-politic. Întrucât dreptul la muncă, alegerea şi exercitarea profesiei, echilibrul
între cererea şi oferta de muncă nu sunt probleme numai cu semnificaţie economică, ea are un grad ridicat de
rigiditate. Este cea mai reglementată piaţă, având cea mai restrânsă marjă de manifestare a spontaneităţii. De
asemenea, piaţa muncii nu este omogenă ci este segmentată adică se compune din segmente pe domenii de
activitate, zone economice, niveluri de calificare etc.
Având o problematică complexă, principalele caracteristici prin care poate fi surprins şi studiat fenomenul
şomaj se referă la:
a) Nivelul şomajului. Măsurarea sa este o problemă controversată deoarece, pe de o parte, există o
diversitate de procedee care pot fi utilizate în acest sens, iar pe de alta parte, pot sa apară situaţii ambigue cărora
trebuie sa li se acorde o atenţie distinctă.
Distincţia dintre persoanele ocupate şi cele neocupate nu este clar delimitată datorită existenţei a două
categorii de persoane cu caracteristici specifice: cei descurajaţi şi cei subocupaţi. Descurajaţii sunt persoane
de vârstă activă care, deşi sunt neocupaţi şi disponibili pentru muncă, nu caută efectiv un loc de muncă.
Subocupaţii sunt persoane care beneficiază de ocupare dar nu lucrează normal tot timpul. Aceste două categorii
de persoane se află într-o poziţie intermediară între activitate şi inactivitate iar acest fapt ridică probleme serioase
atunci când se determină nivelul şomajului.
Nivelul şomajului se poate exprima în mărime absolută prin numărul celor neocupaţi dar care sunt apţi şi
dispuşi să muncească căutându-şi loc de muncă şi în mărime relativă, ca rată a şomajului (Rs) care se determină
ca raport între numărul şomerilor (Ns) şi populaţia aptă de muncă (Pa) sau între numărul şomerilor şi populaţia
ocupata (Po):
Ns Ns
Rs = ⋅ 100 ; Rs = ⋅ 100 ;
Pa No
Ea exprimă ponderea celor care caută loc de muncă faţă de totalul populaţiei apte de muncă sau populaţiei
ocupate. Rata şomajului se poate modifica, în principal, ca urmare a două cauze: se modifică populaţia aptă de
muncă sau datorită faptului că persoanele care intră sau ies din şomaj o fac în ritmuri diferite. Astfel, când intră
pe piaţa muncii mai multe persoane decât ies, rămânând constantă populaţia ocupată, rata şomajului creşte.
Dimpotrivă, rata şomajului se reduce când persoane apte de muncă dar neocupate găsesc de lucru sau când
părăsesc populaţia activă deoarece renunţă să caute un loc de muncă.
Şomajul are o puternică componentă ciclică. În faza de recesiune rata şomajului creşte iar in cea de
expansiune scade. Cu cât expansiunea şi rata de creştere a producţiei este mai mare, cu atât mai puternică va fi
reducerea şomajului. Relaţia cantitativă între variaţia PIB şi rata şomajului este denumită legea lui Okun care se
exprimă prin formula:
PIB ocupare deplinå − PIB real
∆PIB = ⋅ 100 = a (U − U )
PIB ocupare deplinå
unde: ∆PIB - variaţia Produsului Intern Brut; PIB ocupare deplină - Produsul intern brut obţinut în condiţii
de ocupare deplină; PIB real - Produsul intern brut cuantificat in termeni reali; a - un parametru cu o valoare
aproximativ egala cu 3; U - rata curentă a şomajului; U - rata naturală a şomajului.
Ocuparea deplină semnifică faptul că 96 - 97 % din populaţia activă disponibilă este utilizată efectiv,
diferenţa de 3 - 4% fiind considerată a fi şomaj natural (normal).
Semnificaţia economica a acestei legi este următoarea:
- dacă rata curentă a şomajului (U) este egala cu cea naturală U , atunci PIB real este egal cu PIB de
ocupare deplină;
- pentru fiecare procent de abatere a ratei curente a şomajului de la cea naturală, variaţia PIB este de 3.
Aceasta reprezintă costul şomajului în termenii pierderii de producţie reală;
51
- pentru a obţine o reducere a şomajului de 1%, PIB trebuie să crească cu 3%.
b) Durata perioadei de şomaj reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul pierderii locului de
muncă până la reluarea activităţii sau la ieşirea din rândul populaţiei active. Ea poate fi foarte diferită, de la
câteva zile, la luni şi chiar ani şi diferă pe perioade istorice şi pe ţări. tendinţa sa generală este de creştere. Asupra
sa influenţează o serie de factori cum sunt: interesul şomerilor de a căuta un nou loc de muncă, numărul şi
structura locurilor de muncă disponibile, structura populaţiei active disponibile, mărimea ajutorului de şomaj în
comparaţie cu salariul practicat pe piaţa muncii etc.
c) Intensitatea şomajului desemnează forţa de manifestare a fenomenului. Din acest punct de vedere se pot
deosebi:
• şomajul total - care presupune pierderea definitivă a locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;
• şomajul parţial - care constă în restrângerea activităţii depuse, în special prin reducerea duratei
săptămânii de lucru sub cea legală, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;
• şomajul deghizat - presupun persoane ce desfăşoară doar aparent o activitate cu o productivitate mică şi
salariu redus;
d) Structura şomajului reprezintă componentele sale formate prin clasificarea lor după diferite criterii:
categorii de vârstă, sex, studii, naţionalitate, nivel de calificare, ramură de activitate etc.
TA 3.1
1. Ce reprezintă şomajul ?
2. Care sunt caracteristicile şomajului ?
Răspuns:
Apariţia şomajului este un fenomen complex, fiind determinat atât de situaţia generala a utilizatorului de
muncă cât şi de situaţia ofertanţilor de muncă pe piaţă. El poate fi rezultanta voinţei individuale, având o
motivaţie subiectivă fiind datorat refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta salariul oferit şi/sau
condiţiile de muncă sau, dimpotrivă, cel ce doreşte şi este apt de muncă n-au această posibilitate din motive ce nu
ţin de voinţa sa ci de lipsa locurilor de muncă. Drept urmare, şomajul poate fi voluntar sau involuntar.
Referindu-se la şomajul voluntar Keynes considera că este datorat refuzului sau imposibilităţii pentru purtătorul
forţei de muncă de a accepta o retribuţie corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau
imposibilitate bazată pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale, pe înţelegeri în vederea negocierii
contractelor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla încăpăţânare proprie naturii umane".1 Dacă
în cazul şomajului voluntar individul are, cel puţin, alternativa unei alegeri, de a prefera, de exemplu
indemnizaţia de şomaj, decât să accepte o slujbă pentru care primeşte un salariu puţin incitant, şomajului
involuntar constă în existenţa unor persoane neocupate, care, deşi sunt dispuse să se angajeze la un salariu
determinat de condiţiile pieţei libere, din motive obiective nu are această posibilitate.
1 Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de kucru, a dobânzilor şi a banilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp.
44.
52
În funcţie de cauzele ce-l determină se pot distinge două categorii de şomaj, fiecare cu formele de
manifestare caracteristice.
a) Şomajul de dezechilibru explicat prin fenomene ce se manifestă pe piaţa muncii care determină
neconcordanţa ofertei de muncă cu cererea de muncă. Curba ofertei de muncă (Om) reprezintă numărul de
persoane care sunt dispuse să accepte locurile de munca la un anumit nivel al salariului. Această curbă este
crescătoare, ceea ce înseamnă că pentru un căutător de un loc de muncă, un salariu mai mare îl incită mai mult în
căutarea acestuia. Curba cererii de munca (Cm) reprezentând cantitatea de muncă necesară pentru realizarea
bunurilor şi serviciilor necesare este descrescătoare, deoarece, cu cât salariul este mai mare firmele caută să facă
economii de muncă, fie prin angajarea unui personal mai puţin numeros, fie prin substituirea factorului muncă cu
alţi factori. Pe piaţa muncii se creează un echilibru atunci când cererea şi oferta de muncă se egalizează, acestui
echilibru corespunzându-i şi un salariu de echilibru (Se). Dacă salariul practicat este mai mare decât Se, respectiv
va fi S1, atunci piaţa muncii va fi în dezechilibru.
După cum se observă din reprezentarea grafică (fig. 3.1.), la salariul S1 se creează un excedent de muncă de
dimensiunea A - B, ceea ce reprezintă şomajul de dezechilibru. Cauzele acestuia sunt strâns legate de ceea ce
determină situarea salariului deasupra celui de echilibru: presiunile externe (sindicate), care duc la creşterea
salariului; scăderea cererii de muncă, fără o reduce corespunzătoare a salariilor, creşterea ofertei de muncă,
neînsoţită de o scădere a salariilor. Fiecare dintre aceste cauze antrenează creşterea salariului peste nivelul celui
de echilibru şi determină anumite tipuri de şomaj2.
Primul tip este denumit "şomaj voluntar" şi are drept cauză nivelul superior al salariului negociat faţa de cel
de echilibru. Dacă piaţa muncii devine rigidă şi salariaţii pretind un salariu real S1 (Fig. 3.1.) mai mare decât cel
de echilibru, cererea de muncă din partea firmelor scade la N1 în timp ce oferta de muncă a salariaţilor creşte la
N2. Diferenţa dintre cele două niveluri de folosire a forţei de muncă ne dă dimensiunea şomajului voluntar (A →
B). Acesta corespunde viziunii clasice şi neoclasice după care indivizii sunt "condamnaţi" la şomaj pentru că nu
se supun legilor pieţei libere, nu sunt dispuşi să-şi ofere forţa de muncă la un salariu real care ar permite deplina
utilizare.
Al doilea tip este denumit şomaj ciclic şi este datorat cererii de muncă. Este caracteristic fazei de recesiune
economică care prin reducerea activităţii economice determină reducerea cererii de muncă. Aşa cum se observă
în fig. 3.2., în acest caz curba cererii de muncă se deplasează spre stânga rezultând reducerea numărului de
indivizi angajaţi de la Ne la N1. Dacă salariul rămâne la Se şomajul se manifestă întrucât se mută punctul de
echilibru.
Fig. 3.2.
2
Prahoveanu, E., Fundamente de teorie economică, Editura Sylvi, Bucureşti, 1999, p. 279 - 287.
53
Al treilea tip de şomaj este determinat de creşterea forţei de muncă peste cererea de muncă. Oferta
depăşind cererea, curba ofertei se deplasează spre dreapta. Conform regulilor pieţei, salariile ar trebui să scadă
(Fig. 3.3.) la S1, însă ele rămânând rigide, se situează peste noul salariu de echilibru cerut de noua situaţie pe
piaţă, ajungându-se la un şomaj de dezechilibru.
Fig. 3.3.
Oferta de muncă poate spori datorită creşterii noilor contingente de salariaţi, numărul locurilor de muncă
rămânând aceleaşi, ceea ce determină un şomaj ridicat mai ales în rândurile tineretului. O altă cauză poate fi şi
afirmarea cererii de a lucra a unor persoane apte de muncă, dar inactive (de exemplu casnicele), ce nu este
însoţită de o creştere adecvată a cererii de muncă.
b) Şomajul de echilibru capătă această denumire întrucât, deşi în activitatea economica de ansamblu este un
echilibru, există o neocupare a unei părţi din populaţia activă disponibilă. Această situaţie se explică prin aceea
ca nu toţi cei care vor să se angajeze ca salariaţi vor avea imediat şi un loc de muncă corespunzător sau unii
indivizi vor căuta locuri de muncă pentru care se oferă salarii mai mari, determinând apariţia unei oferte
suplimentare de muncă, respectiv deplasarea curbei ofertei de muncă spre dreapta (Fig. 3.4.).
Fig. 3.4.
54
Această categorie de şomeri poate fi determinată de o serie de situaţii considerate "normale" în economia de
piaţă, motiv pentru care şomajul de echilibru se mai numeşte şi "şomaj natural". Este vorba de o serie de cauze
care pot determina neocuparea locurilor de muncă şi în situaţia când nu este un dezechilibru în activitatea
economică. Deşi la nivel macroeconomic este echilibru, la cel microeconomic, cererea şi oferta nu sunt în
concordanţă. Acest aspect la determinat pe J.M. Keynes să arate că poate exista un echilibru economic global şi
în condiţiile nefolosirii depline a factorului muncă.
Şomajul de echilibru se explică prin nepotrivirea sau necorelarea dintre cererea de muncă şi oferta de
muncă. Cei care caută un loc de muncă nu pot executa muncile cerute, nu au calificarea necesară, sau nu sunt
informaţi de existenţa locurilor de muncă. În funcţie de cauzele care le determină el poate fi de mai multe tipuri:
Şomaj fricţional sau tranzitoriu - ce se manifestă atunci când unele persoane îşi părăsesc locul de muncă în
mod voluntar sau prin concediere şi pentru o perioadă de timp sunt şomeri. El apare mai ales în acele economii în
care forţa de muncă îşi schimbă mai des locul de muncă, mai ales pentru un salariu mai mare. Este posibil ca
această căutare a locurilor de muncă dorite să dureze şi din lipsă de informare. Asemenea dezechilibre temporare
între locurile de muncă existente şi cele solicitate apar frecvent în cazul tinerilor sau al femeilor.
Pentru noile generaţii formarea şomajului are drept cauză starea economiei (nivel, structură, tehnică aplicată
etc.) ce nu corespunde pregătirii lor profesionale şi idealurilor lor. Pentru femei şomajul poate fi uneori aparent
(când se ocupă de menaj şi creşterea copiilor) sau deghizat când se încheie perioade de creştere a copiilor,
Şomaj structural ce este consecinţa structurării pieţei muncii. Modificările structurale pot apărea la nivelul
economiei naţionale sau la nivel regional. Drept urmare, apar discordanţe între calificările cerute şi cele de care
dispun ofertanţii de muncă. Amploarea acestuia depinde de rapiditatea cu care apar modificări intre cererea şi
oferta de bunuri şi servicii în economie, de gradul de concentrare regională a activităţilor economice, de lipsa de
diversificare a acestora sau datorită imobilităţii ofertanţilor de muncă. O variantă a şomajului structural este cel
tehnologic care este rezultatul înlocuirii vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi mai productive, determinând
reducerea locurilor de muncă.
Şomajul sezonier este specific activităţilor economice care sunt influenţate de factorii naturali (agricultură,
construcţii etc.) ceea ce influenţează şi cererea de muncă.
TA 3.2
1. În ce constă şomajul voluntar ?
2. În ce constă şomajul involuntar şi care sunt formele sale ?
Răspuns:
55
Şomajul are importante implicaţii negative atât pe plan economic cât şi social - uman, atât individuale cât şi
colective.
Datorită şomajului are loc inutilizarea unei părţi a resurselor de munca, ceea ce afectează producţia
naţională, veniturile şi nivelul de trai al şomerilor şi familiilor lor. Există in primul rând un cost economic
reprezentat, mai ales, de pierderea pe care o înregistrează societatea prin diminuarea activităţii economice
sub nivelul ocupării depline. Societatea pierde nu numai din cauza diminuării activităţii economice dar şi a
impozitelor şi taxelor la care sunt supuse veniturile firmelor şi cele individuale care nu mai pot fi încasate. Există
prin urmare şi un cost financiar al şomajului ce îşi găseşte expresia în creşterea sarcinilor care apasă asupra
sistemului productiv şi a colectivităţii publice şi în diminuarea încasărilor fiscale şi a cotizaţiilor sociale
provocate de şomaj. Explicabilă şi motivată social, îndemnizaţia de şomaj are efecte economice contradictorii.
Cu cât ea este mai mare cu atât scade interesul pentru un loc de munca. O mărime redusă a sa determină o
preocupare mai mare pentru a găsi rapid un loc de muncă. Totodată, durata căutării unui loc de muncă poate
deveni o povară financiară grea de suportat. Pentru aceasta este necesar ca indemnizaţia de şomaj şi durata sa să
aibă un nivel optim, adică sa fie stabilite astfel încât sa incite la căutarea unui loc de muncă şi să evite, pe cât
posibil, substituirea pentru individ a timpului de căutare cu timpul liber. Se reduc însă şi resursele publice
întrucât şomerii pierd o parte din venituri şi consumă mai puţin, fapt ce reduce impozitele directe şi indirecte şi
încasarea financiară pentru securitatea socială la bugetul de stat.
Însă, efectele şomajului sunt resimţite, în primul rând, de către şomeri. Ei sunt afectaţi de diferenţa între
salariu şi ajutorul de şomaj. Dar şomajul îl determină pe individ să suporte stresul generat de situaţia în care se
află, să se confrunte cu sentimentul de nemulţumire sau inutilitate, de marginalizare în plan social. Familia sa şi
colectivităţile în care trăieşte şomerul suportă de asemenea efectele negative ale şomajului. Se degradează
relaţiile interumane, creşte violenţa, unii şomeri îşi găsesc refugiul în consumul de alcool şi droguri, sporesc
criminalitatea şi actele de tâlhărie.
Cu toate aceste efecte negative şomajul poate fi considerat şi un rău necesar dacă rata acestuia nu depăşeşte
3 - 4%. El poate avea şi efecte pozitive în economie, firmele şi instituţiile îşi pot selecţiona personalul necesar,
pot angaja pe cei mai bine pregătiţi profesional, creşte disciplina în muncă a lucrătorilor de tema de a nu fi
concediaţi, şomerii îşi schimbă comportamentul şi atitudinea faţă de muncă, sporeşte interesul lor pentru
perfecţionarea pregătirii profesionale.
Un avantaj poate fi reprezentat şi de reducerea temporară a inflaţiei. Legătura dintre şomaj şi inflaţie a
constituit obiectul unor intense preocupări. În acest sens economistul neozeelandez A.W. Philips în urma
analizei datelor statistice privind economia Angliei între 1857 - 1957 verifică relaţia dintre rata de modificare a
preţurilor şi nivelul şomajului. Cu cât prima este mai mare, cu cât cealaltă este mai mică şi reciproc, existând o
relaţie inversă între inflaţie şi şomaj. Acest fapt a fost exprimat printr-o curbă care a fost mai întâi o curbă a
legăturii şomaj - variaţia salariilor, ca apoi sa devină o curbă a relaţiei dintre şomaj - variaţia salariilor - variaţia
preţurilor (fig. 3.5.).
56
Curba Phillips ne demonstrează faptul că o rată mai ridicată a inflaţiei facilitează reducerea ratei şomajului,
lumea având de ales, ori inflaţie ori şomaj. P. Samuelson, pe baza diagramelor lui Phillips a ajuns la concluzia că
societatea este nevoită să aleagă în continuare între inflaţie şi şomaj, "între un nivel de folosire în mod rezonabil
ridicat asociat cu o creştere moderată, dar continuă a preţurilor pe de o parte, sau o stabilitate rezonabilă a
preţurilor, dar asociată cu un grad de şomaj ridicat, pe de altă parte"3. Însă concluzia lui Phillips nu a fost
susţinută de datele reale. Economia mondială a trebuit treptat să se confrunte cu un fenomen nou - stagflaţie,
respectiv coexistenţa inflaţiei alături de şomaj. Prin urmare, unii economişti precum Milton Friedman, Edmund
Phelps ş.a. vorbesc despre o falsă dilemă între inflaţie şi şomaj. Ei arată că pe termen scurt se poate vorbi despre
o anumită substituire între inflaţie şi şomaj, dar aceasta este imposibilă pe termen lung iar mărimea şomajului nu
se poate rupe pe perioade mari de timp de rata şomajului natural.
TA 3.3
1. În ce constă costul economic al şomajului ?
2. Care este relaţia dintre inflaţie şi şomaj ?
Răspuns:
1. Ce reprezintă piaţa muncii şi care sunt componentele sale?

2. Cum se exprimă nivelul şomajului?
3. În ce constă Legea lui Okun?
4. Cum se explică apariţia şomajului de dezechilibru?
5. În ce constă şomajul de echilibru şi care sunt tipurile sale?
3.5 Teste
a) nefolosirea, în forme şi grade diferite, a unei părţi a forţei de muncă active;
b) acea situaţie de pe piaţa muncii în care cererea de muncă depăşeşte oferta de muncă;
c) timpul pe care pensionarii şi femeile casnice l-ar putea folosi într-o anumită activitate
remunerată.
2. Este şomer:
a) orice persoană care nu munceşte;
b) individul care, deşi, legal şi fizic, ar putea să muncească, nu caută un loc şi nu îl găseşte la
rata de salariu al pieţei;
3
Citat după H. Lepage, Demain le capitalisme, Pluriel, Paris, 1978, p.390.
57
c) persoana care nu lucrează în mod oficial, dar caută un loc de muncă, fiindu-i înregistrată
această situaţie la instituţia specializată cu problemele muncii şi ocrotirii sociale.
3. Care din factorii de mai jos influenţează mărimea şomajului?

a) progresul tehnic;
b) creşterea populaţiei;
c) creşterea economică;
d) mărimea salariului;
e) mărimea profitului.
4. Cererea de muncă:
a) mai este denumită cererea de locuri de muncă;
b) vine din partea factorului subiectiv al producţiei;
c) mai este denumită ofertă de locuri de muncă;
d) vine din partea economiei.
5. Şomajul tehnologic:
a) este o variantă a şomajului structural;
b) poate fi încadrat şi la rubrica şomajului voluntar;
c) devine evident atunci când trecerea de la un mod tehnic de producţie la altul este însoţită şi de
o criză a adaptării.
6. După opinia clasicilor, şomajul voluntar se datora, în principal:

a) rigidităţii poziţiei salariaţilor;
b) rigidităţii ofertei de muncă;
c) unui dezechilibru de pe piaţa muncii;
d) creşterii ofertei de muncă.
7. Neoclasicii considerau:
a) piaţa forţei de muncă drept o piaţă printre altele, supusă aceloraşi reguli ale concurenţei;
b) că prin confruntarea cererii de muncă cu oferta de muncă se formează un nivel al salariului
real ce permite echilibrul pe piaţa muncii;
c) că orice individ, poate găsi şi ocupa un loc de muncă, dacă acceptă o reducere a salariului
cerută de ocuparea deplină a forţei de muncă;
d) că şomajul provine în întregime dintr-o insuficienţă a cererii.
8. Şomajul structural apare atunci când:

a) structurile socio-profesionale nu mai corespund structurii tehnice şi economice;
b) unei cereri suple îi corespunde o ofertă rigidă pe structură;
c) sistemul de pregătire a forţei de muncă nu corespunde noilor cerinţe ale economiei;
d) posesorii forţei de muncă îşi schimbă des locul de muncă.
1. O ţară are o populaţie de 20 milioane locuitori din care: 10 milioane sunt copii şi pensionari, 1
milion nu au loc de muncă, iar dintre aceştia 10% au renunţat la căutarea unui loc de muncă, iar 25.000
emigrează. Să se determine rata şomajului în această ţară şi numărul şomerilor.
Rezolvare
Pop. activă disponibilă = 20 mil. – 10 mil. – 100.000 – 25.000 = 9.875.000
58
Nr. de şomeri = 1 mil. – 100.000 – 25.000 = 875.000
875.000
Rata somajului = 100 = 8,86%
9.875.000
2. Dacă oferta de forţa de muncă pe o piaţă este Φ(N) = 500W, iar cererea de forţă de muncă este
100.000
dată de funcţia D( N ) = , se cere:
W
a) Să se determine salariul de echilibru şi numărul angajaţilor;
b) Să se determine rata şomajului dacă populaţia activă este de 7000.
Rezolvare
100.000
500W = → 500W 2 = 100.000 → W 2 = 200
W
W = 10 2 = 14,14
Φ ( N ) = 500 ⋅ 14,14 = 7070
100.000 100.000
D( N ) = = = 1072
W 14,14
În acest caz avem supraocupare a forţei de muncă.
1. Produsul intern brut corespunzător stării de ocupare deplină în anul 1999 este calculat la valoarea
de 1000 miliarde u.m., PIB real realizat în aceeaşi perioadă este de 800 miliarde u.m.. Rata naturală a
şomajului în ţara respectivă este considerată a fi la nivelul u = 3,5% . Să se determine care a fost rata
reală a şomajului în anul 1999.
2. O ţară are o populaţie de 52.500.000 locuitori din care 1.500.000 sunt în şomaj, 25.000.000 de
persoane sunt angajate, iar rata celor inapţi de muncă din diferite motive este de 42%. Să se determine:
a) Numărul persoanelor inapte de muncă;
b) Numărul persoanelor apte de muncă;
c) Gradul de ocupare al forţei de muncă;
d) Rata şomajului.
59
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4: BANII, BĂNCILE ŞI PIAŢA MONETARĂ
Cuprins

Mobilul precauţiei
4.4.3. Echilibrul monetar şi mecanismul de transmisie
4.6 Teste
Obiective de studiu

• cunoaşterea genezei şi evoluţiei banilor;
• identificarea formele banilor contemporani şi a funcţiilor lor;
• explicarea rolul băncilor în economia de piaţă;
• înţelegerea modul cum sistemul bancar creează moneda;
• înţelegerea piaţei monetare şi a instrumentelor de politică monetară;
• explicarea echilibrul monetar şi a mecanismului de transmisie.
Studentul trebuie:
• Să explice evoluţia banilor;
• Să înţeleagă formele banilor şi a funcţiilor lor;
• Să exemplifice modul cum sistemul bancar crează monedă;
60
• Să analizeze efectele diferitelor instrumente de politică monetară
• Să poată explica echilibrul monetar şi factorii săi determinanţi
• Să cunoască mecanismul de transmisie monetară.
Timp de lucru


2. Înţelegerea evoluţiei banilor în timp;
3. Folosirea formulelor de calcul a ofertei şi cererii de monedă;
4. Exersarea prin exemple practice a multiplicatorului monetar şi bancar.
Teme de verificare
TA 4.1 Evoluţia şi funcţiile banilor

TA 4.2 Băncile şi crearea de monedă
TA 4.3 Piaţa monetară şi echilibrul ei
Banii au apărut odată cu schimbul de mărfuri. Prima etapă a economiei de schimb a reprezentat-o trocul.
Schimbul, in forma sa cea mai simplă, de troc, constă în schimbul direct marfă pe marfă ce nu presupune nici un
mijloc de schimb unanim acceptat. Schimbul sub această formă era foarte anevoios şi trebuiau îndeplinite cel
puţin două condiţii: a) un individ căruia îi prisosea un bun, trebuia să găsească alt individ care dispunea de un
excedent din produsul de care el avea nevoie şi care era interesat de produsul sau; b) trebuiau găsite şi bunuri de
aceeaşi valoare. Trocul îngreuia dezvoltarea vieţii economice. S-a simţit nevoia unui bun care să intermedieze
schimbul, a unui mijlocitor al acestuia. Odată cu apariţia mijlocitorului s-a trecut la o nouă etapă în cadrul
economiei de schimb denumită etapa economiei băneşti sau monetare. Caracteristic acesteia este aceea că prin
utilizarea mijlocitorului schimbul se divide în două operaţiuni succesive, vânzarea şi cumpărarea, ce pot fi
separate în timp şi spaţiu. Funcţia de mijlocitor al schimbului a fost îndeplinită de mărfurile cele mai variate care
s-au desprins din lumea mărfurilor în urma unei selecţii naturale în procesul schimbului. Pentru început alegerea
acestora a fost determinată de ocupaţia şi obiceiurile diferitelor popoare, rolul de bani fiind îndeplinit de animale,
blănuri, sare, peşte uscat, scoici, perle etc. Aceasta este faza economiei băneşti cu bani reprezentaţi de mărfuri
diferite.
a) durabilitate - oamenii nu vor accepta ca bani ceva care să fie perisabil, ce se deteriorează pe termen
scurt;
b) transportabil - dacă indivizi trebuiau să transporte mari cantităţi de bani, marfa utilizată trebuia sa aibă
o valoare mare în raport cu greutatea sa pentru a putea fi transportată cu uşurinţă;
c) divizibilitate - bunul ales ca mijlocitor trebuia să poată fi subdivizat în părţi cât mai mici, cu uşurinţă,
fără pierdere de valoare, putându-se realiza plăţi mai mici;
d) omogenitate - orice unitate din bunul în cauză trebuia să fie exact egală cu celelalte;
e) cu ofertă limitată - pentru a avea o valoare economică;
f) greu de contrafăcut, de falsificat - o monedă cu cât se poate reproduce mai uşor îşi pierde din valoarea
sa.
61
Având în vedere aceste calităţi, metalele, în special argintul, cuprul şi aurul au îndeplinit rolul de bani, la
început sub formă de bare, drugi, inele etc. care erau cântărite cu prilejul fiecărei tranzacţii. Această etapă a fost
denumită faza economiei banilor de metal. Treptat. s-au impus ca bani metalele preţioase deoarece, faţa de
celelalte mărfuri, care au îndeplinit acest rol, au anumite calităţi şi anume: sunt omogene, divizibile, au o valoare
mare într-un volum mic şi sunt inalterabile. Utilizarea barelor de metal îngreuia tranzacţiile economice, era
incomod să evaluezi, să cântăreşti, să divizezi la fiecare operaţiune comercială curentă. De aceea metalul începe
să fie fasonat în piese de o greutate determinată dinainte. Această etapă a fost denumită faza economiei băneşti
cu monedă bătută. Informaţiile istorice arată că în China circulau monede metalice, încă în secolul XI î.e.n.
De la origini şi până la primul război mondial banii au circulat sub formă de monede metalice cu valoare
intrinsecă, în special cele din aur şi argint. Însă, în ultimele trei secole alături de monedele metalice cu valoare
intrinsecă au circulat semne băneşti fără valoare proprie, bancnotele, care reprezentau în circulaţie aurul şi
argintul şi în care puteau fi convertite la cerere. Este faza circulaţiei mixte a banilor metalici şi a banilor de
hârtie. Treptat, au fost înlocuite, parţial, din circulaţie însăşi monedele de metal preţios cu cele din metal ordinar,
care aveau însă înscrise pe ele valoarea aurului pe care-l înlocuiau. De la emisiunea de monede de metal ordinar,
care erau mai greu de purtat şi de transportat s-a trecut la emisiunea de bani de hârtie, fără nici o valoare
intrinsecă, ce aveau o valoare nominală înscrisă egală cu cea a aurului pe care-l reprezenta. După primul război
mondial, în toate ţările, monedele din aur şi argint au încetat sa mai circule ca atare, a fost suspendată şi
convertibilitatea banilor de hârtie în aur. După al doilea război mondial aurul a fost demonetizat. Bancnotele au
devenit hârtie monedă, simple înscrisuri cu putere de circulaţie monetară iar dreptul de emitere a revenit cu
timpul doar băncilor centrale. Ele reprezintă monedă strict convenţională, fără acoperire şi garanţie din partea
statului. Circulaţia hârtiei monedă se realizează doar în baza încrederii că ea este acceptată, prin convenţie (lege),
într-un spaţiu monetar dat, ca mijloc de schimb şi de strângere a obligaţiilor, ea fiind numită monedă fiduciară.
Bancnotele şi moneda divizionară realizata din metal ordinar nu reprezintă însă decât 10% din masa monetară
aflată în circulaţie. În prezent rolul principal revine monedei de cont (banilor scripturali) ce sunt exprimaţi
printr-un cont bancar, iar utilizarea lor se poate face prin ridicare de numerar sau doar prin simple înregistrări în
conturile corespondente.
Banii pot fi definiţi ca orice activ general ce în baza unei convenţii este acceptat ca mijloc de
intermediere a schimbului şi ca instrument de stingere a obligaţiilor de plată1.
Încrederea pe care indivizii o au în bani depinde de puterea lor de cumpărare, prin care înţelegem
cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu o anumită sumă de bani la un moment dat. Ea este
dependentă invers proporţional de nivelul preţurilor, fiind egală cu inversul indicelui general al preţurilor:
1 P1
Pc = , unde Pc - puterea de cumpărare a banilor; I P = indicele preţurilor unde: P0 - nivelul mediul
IP P0
al preţurilor în perioada de bază; P1 - nivelul mediu al preţurilor în perioada curentă.
Delimitarea instrumentelor care pot fi incluse în categoria banilor de cele care nu pot fi incluse se realizează
în funcţie de lichiditatea lor. Lichiditatea unui activ reprezintă viteza şi costul prin care acel activ este
transformat în monedă. În teorie se disting mai multe grade de lichiditate2:
• lichiditate primară specifică biletelor de bancă, monedei divizionare şi depunerilor în conturile la vedere.
Ele au lichiditate perfectă, permiţând plăţi imediate, fără prinderi de valoare;
• lichiditate secundară - cuprinde activele ce nu pot fi folosite imediat în operaţiuni de schimb, dar care pot
fi transformate rapid în lichidităţi primare precum: depozitele la termen la bănci şi alte instituţii financiare,
depozitele în conturile de economii pentru locuinţe, activele financiare (acţiuni şi obligaţiuni) cu scadenţa
apropiată, bonurile de tezaur etc.;
• lichiditate terţiară respectiv activele financiare cu scadenţă pe termen mediu şi lung. Utilizarea lor în
operaţiuni de schimb prin transformarea în lichidităţi primare presupune timp şi riscuri de pierdere de valoare.
• banii in sens restrâns unde se includ numărul şi depunerile în conturile la vedere, lichiditatea fiind
primară. Deţinerea lor se datorează funcţiei de mijloc de schimb (monedă pentru tranzacţie);
• banii în sens general - include atât banii în sens restrâns cât şi moneda folosită ca mijloc de economisire,
respectiv şi activele cu lichiditate secundară. Ei mai sunt numiţi şi cvasi-bani sau cvasi-monedă întrucât gradul
lor de lichiditate este mai redus faţă de banii în sens restrâns.
1 Hardwick, P., Langmead, J., Khan, B., Introducere în economia politica modernă, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 466.
2
Ignat et al., Economie politică, ediţia a doua, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.374.
62
TA 4.1 :
1. Ce condiţii trebuie să îndeplinească marfa aleasă drept bani ?
2. Delimitaţi banii în sens restrâns de banii în sens general.
Răspuns:
Importanţa şi rolul banilor sunt evidenţiate prin funcţiile lor. În general, se consideră ca banii îndeplinesc
următoarele funcţii:
Funcţia de calcul este atât istoric cât şi logic una dintre primele funcţii ale banilor. De altfel, banii au apărut
îndeplinind concomitent două funcţii: de măsură a valorii şi de mijloc de schimb. Valoarea unui bun economic se
exprima cu ajutorul monedei. Aşa cum unitatea de măsură a lungimii este metrul, pentru a exprima valoarea
bunurilor s-a simţit nevoia unui etalon de măsurare. Moneda naţională (sau după caz cea internaţională)
reprezintă etalonul general de măsurare pentru întreaga activitate economică. Dacă pentru unele aspecte ale
activităţii economice se pot utiliza şi etaloane specifice (m, kW, Kg etc.), etalonul general de măsurare -
moneda - este singurul capabil sa comensureze şi să compare bunuri economice diferite. Rezultatul concret al
măsurării monetare este preţul. Spre deosebire de celelalte funcţii, cea de calcul prezintă o particularitate,
realizarea sa se face in mod abstract, pe calea gândirii, nu impune prezenţa fizică a banilor. Ca instrument de
calcul banii sunt folosiţi pentru măsurarea eforturilor şi rezultatelor activităţii economice, consumul de factori de
producţie, costurile producţiei, valoarea producţiei, profitul obţinut etc.
Odată cu apariţia banilor schimbul sub forma trocului M1 - M2 este înlocuit de schimbul de marfă pe bani
M1 - B - M2. Folosirea lor produce separarea vânzării şi cumpărării în două acte diferite: M1 - B - vânzarea în
care marfa M1 se schimbă pe o sumă de bani şi B - M2 - cumpărarea in care banii sunt folosiţi de către deţinător
pentru cumpărarea altei mărfi M2. Există posibilitatea ca cele două acte ale schimbului să nu coincidă în timp şi
spaţiu. În împrejurări deosebite (războaie, revoluţii, crize economice etc.) rolul de intermediar al schimbului
poate fi îndeplinit temporar sau în tranzacţii specifice şi de alte bunuri, banii sunt mijlocul de schimb universal,
prezenţi de regula in orice tranzacţie şi au acceptabilitate generala de către toţi participanţii la activitatea
economico - socială dintr-un spaţiu economic şi teritorial numit zonă monetară. Acest spaţiu poate corespunde
ariei economico - teritoriale aflate sub jurisdicţia unui singur stat, intermediarul schimbului fiind moneda
naţională, sau depăşeşte această arie având calitatea de bani internaţionali. Bunurile, odată vândute şi cumpărate,
ies din circulaţie, banii, dimpotrivă, nu părăsesc această sferă, ei mijlocind schimbul altor bunuri.
63
Drepturile şi obligaţiile economice se calculează în monedă şi se sting prin plata sumelor corespunzătoare.
Odată cu dezvoltarea circulaţiei mărfurilor a apărut situaţia când momentul vinderii mărfii nu coincide cu cel al
primirii sumei de bani corespunzătoare preţului ei. Se întâmplă ca marfa să fie plătită înainte de a fi cumpărată, în
acest caz clientul este creditor. Situaţia curentă este aceea când vânzătorul livrează marfa fără a primi imediat
contra valoarea, ea urmând a fi plătită ulterior. În acest caz vânzătorul este creditor iar cumpărătorul debitor.
Aceste relaţii sunt relaţii de credit în care banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată. Banii au ajuns să
îndeplinească funcţia de mijloc de plata şi în afara schimbului de mărfuri pentru orice fel de plăţi, în general
credite, impozite, salarii etc.
Pentru a-şi asigura în viitor producţia şi consumul agenţii economici realizează economii sub formă
bănească. Banii devin un simbol al avuţiei, conferind deţinătorului lor forţă şi putere economică. Pentru
realizarea acestei funcţii este necesară menţinerea aceleiaşi puteri de cumpărare. Creşterea nivelului general al
preţurilor reduce utilitatea monedei ca rezervă de valoare. Uneori rezervele se pot constitui şi din alte bunuri
economice, considerate mai tentante. În măsura în care această funcţie este exercitată de monedă ea prezintă o
serie de avantaje: pe seama monedei se asigură o gamă largă de alegere viitoare a bunurilor sau activelor;
costurile păstrării şi riscurile sunt mai reduse intr-o economie care funcţionează normal şi este neinflaţionistă.
TA 4.2 :
1. În ce constă funcţia de calcul a valorii a banilor ?
2. În ce constă funcţia de mijloc de schimb a banilor ?
Răspuns:
Băncile au apărut de multe secole în urmă, ca urmare a dezvoltării producţiei şi schimbului de mărfuri. În
timp ele au cunoscut un proces de diversificare. Dacă la început ele asigurau păstrarea valorilor imobiliare şi
executarea plăţilor între clienţi, ele au devenit treptat un agent ce gestionează instrumentele monetare şi pârghiile
financiare ale ţării.
Banca poate fi definită drept unitate economică funcţional - instituţională a cărei funcţie principală este
de a colecta, transfera şi repartiza disponibilităţile financiare.
64
Băncile îndeplinesc funcţii active şi funcţii pasive. Principala funcţie activă a lor constă în acordarea
împrumutului solicitanţilor, persoane fizice şi juridice, care îndeplinesc condiţiile de bonitate financiară, adică au
capacitatea de a restitui la scadenţă creditele primite împreună cu dobânda aferentă. Sursele împrumuturilor sunt
capitalurile proprii ale băncilor dar mai ales disponibilităţile temporare atrase de la clienţi. În categoria funcţiilor
active ale băncilor se mai înscriu: gestionarea conturilor deponenţilor, organizarea înfiinţării de societăţi
comerciale şi plasarea titlurilor de valoare ale acestora, scontarea cambiilor şi altor efecte de comerţ etc.
Principala funcţie pasivă este primirea spre păstrare a economiilor populaţiei şi ale agenţilor economici non-
financiari. Tot in aceasta categorie se mai înscriu, primirea de depuneri ale unor clienţi pentru a efectua la ordin,
diferite plăţi, efectuarea operaţiunilor de casă pentru firmele şi instituţiile ce solicită acest lucru.
În afara acestor funcţii tradiţionale, băncile actuale îndeplinesc şi o serie de funcţii macroeconomice:
asigură cadrul necesar emisiunii suplimentare de monedă şi retragerii acesteia; coordonează plăţile şi încasările
ce se efectuează în întreaga economie naţională; de intermediere financiară la nivelul economiei naţionale,
orientând economiile agenţilor economici şi populaţiei spre domenii de mare interes; au posibilitatea de a crea
puterea de cumpărare adiţională, transformând depozitele şi depunerile la vedere ale agenţilor economici non-
financiari în credite pe termen lung; restricţionarea creditului, limitând riscul neacoperit al unor împrumutători
prea entuziaşti, punându-le anumite condiţii restrictive; transformarea riscului - adică repartizarea lui relativ egală
asupra tuturor debitorilor; selecţionează proiectele pe care urmează sa le susţină prin credite iar prin aceasta
exercită un pronunţat rol de orientare economică, de susţinere a unor modificări structurale în economie.
Amplificarea rolului şi diversificarea operaţiunilor efectuate au determinat constituirea unor forme diferite
de bănci. A avut loc mai întâi un proces de specializare a lor, pentru ca recent sa apară o puternică tendinţă de
universalizare a funcţiilor îndeplinite, oferind o gamă extrem de largă de servicii financiare. Cea mai generală
grupare a băncilor se concretizează în bănci centrale - de emisiune şi bănci comerciale.
Banca centrală (de emisiune) este o bancă de prim rang, fiind numită şi banca băncilor. Ea deţine o poziţie
specială în sistemul bancar al unei ţări, având rolul de a crea şi gestiona puterea de cumpărare într-o ţară. Este un
organism autonom, cu personalitate juridică proprie, capitalul fiind în proprietatea statului. Banca Centrală
îndeplineşte mai multe funcţii:
a) Emisiunea biletelor de bancă, având responsabilitatea fabricării lor şi a determinării volumului de
emisiune în funcţie de nevoile economiei. Biletele de bancă in circulaţie sunt un activ monetar pentru toţi agenţii
care le deţin, care posedă, în acest mod, o creanţă asupra Băncii Centrale;
b) Conlucrează cu Trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al guvernului;
c) Este o bancă a statului, administrând conturile statului, realizând execuţia bugetului de stat (încasarea
veniturilor şi cheltuielilor);
d) Supraveghează societăţile bancare şi alte instituţii de credit pentru a regla volumul şi costul creditului;
e) Caută căile economice de menţinere a stabilităţii monetare şi de asigurare a funcţionalităţii sistemului
bancar;
f) Prevenirea falimentelor bancare ce ar putea deregla mecanismul bancar în general; în acest sens
autorizează şi supraveghează exercitarea funcţiei de operator bancar;
g) Fiind "banca băncilor" este împrumutătorul în ultimă instanţă, prin sprijinul pe care îl acordă băncilor şi
Trezoreriei; ea refinanţează sistemul bancar, jucând un important rol de reglare pe piaţa monetară;
h) Păstrează rezervele de aur şi de valută, influenţează cursul de schimb, întreţine relaţii cu alte bănci
centrale şi cu organisme financiar - monetare internaţionale.
Băncile Comerciale - deţin locul principal ca pondere în sistemul bancar. Ele sunt un fel de firmă lucrativă
specializată, care furnizează bani - capital celorlalţi agenţi economici, persoane fizice sau juridice. Ele îşi
constituie resursele din: propriul capital social format prin emisiunea de acţiuni; depunerile la vedere sau la
termen ale persoanelor fizice sau juridice; rescontarea cambiilor la Banca Centrală; împrumuturi de la alte
instituţii financiare şi împrumuturi obligatare Băncile comerciale deţin o rezervă lichidă, formată din moneda
băncii centrale (bancnote şi depozite la vedere în contul curent la banca centrală) pentru a putea transforma
moneda de cont a sectorului nebancar în moneda băncii centrale (moneda primară).
Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare.
65
Băncile de depozit îşi procură resursele financiare de care au nevoie de pe piaţa monetară prin depunerile
pe termen scurt ale clienţilor. La rândul lor acestea pot fi: bănci de depozit propriu-zise ce primesc depuneri la
vedere şi la termen şi acordă credite pe termen scurt; bănci de afaceri - ce dispun de importante capitaluri proprii
şi îşi procură mijloacele necesare şi prim emisiunea de obligaţiuni sau de acţiuni, ele putând acorda credite pe
termen lung. Băncile ipotecare sunt acelea care îşi asigură mijloacele necesare prin emisiunea de înscrisuri şi
obligaţiuni ipotecare.
Pentru creditele acordate şi efectuarea altor servicii active băncile încasează dobânzi sau comisioane. Pentru
sumele păstrate în depozit şi pentru alte servicii pasive, ele plătesc dobândă clienţilor lor creditori. Diferenţa
dintre dobânzile încasate şi cele plătite reprezintă profitul bancar brut. Dacă din acestea se scad cheltuielile de
administraţie ale băncii şi impozitele legale, ceea ce rămâne reprezintă profitul bancar net.
Activitatea băncilor trebuie să se bazeze pe anumite norme de comportament şi anume:
a) lichiditate - ceea ce înseamnă ca băncile sunt capabile, în orice moment, să transforme depozitele
clienţilor în monedă la cererea lor;
b) rentabilitate - se referă la asigurarea dividendelor pentru acţionari;
c) solvabilitate - presupune că banca dispune întotdeauna de bunuri şi creanţe superioare datoriilor pe care
le are.
TA 4.3:
2. Care sunt componentele sistemului bancar?
Răspuns:
Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor rezultate din confruntarea dintre oferta şi cererea de
monedă în funcţie de preţul ei, rata dobânzii. Obiectul tranzacţiilor îl constituie moneda numerar a cărei
emisiune este realizată de Banca Centrală şi moneda scripturală (băncile de cont) a căror creare este asigurată de
băncile comerciale. Deşi obiectul este o marfă omogenă, preţul (rata dobânzii) diferă în funcţie de termenul
scadenţei de gradul de risc asumat de creditor şi volumul sumelor ce fac obiectul tranzacţiilor. Ea este o piaţă a
capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt şi se derulează în principal între bănci fiind cunoscută şi sub
denumirea de piaţă interbancară.
Oferta de monedă este reprezentată de disponibilităţile monetare şi de instrumentele de plasament pe termen

scurt, concentrate în principal la bănci şi care pot fi puse la dispoziţia agenţilor economici.
66
Oferta pe piaţa monetară este reprezentată de masa monetara. Aceasta reprezintă ansamblul instrumentelor
de schimb, de plată şi economisire de care dispun agenţii nonfinanciari, utilizate într-un anumit spaţiu
naţional.
Delimitarea conţinutului masei monetare nu a ridicat, mult timp, probleme deosebite întrucât ea era formată
numai din disponibilităţile monetare: bilete de bancă şi monedă scripturală (depozite). Treptat s-au creat o gamă
relativ largă de instrumente de plasament (active) care pot îndeplini funcţii ale banilor şi prin aceasta să-i
inlocuiască în anumite utilizări. Prin urmare, masa monetară are două componente importante: baza monetară
(ce cuprinde disponibilitătile băneşti propriu-zise, respectiv instrumentele monetare in sens strict, ce se
caracterizează prin lichiditate perfectă, sting imediat o datorie sau mijlocesc direct o tranzacţie comercială
(bancnote, moneda divizionară, depozite la vedere); disponibilităţile semimonetare (cvasimonetare sau "aproape
bani") ce cuprind o serie de instrumente de plasament ce necesită realizarea unui număr de operaţiuni pentru ca
posesorul lor sa ajungă la bani lichizi, ceea ce presupune timp, fără a se diminua cantitatea de moneda deţinută
(depozitele la termen, banii de tezaur, certificate de trezorerie, acţiuni, obligaţiuni, efecte de comerţ etc.)
Definită astfel, masa monetară este considerată un stoc. Însă, fiecare unitate monetară poate intermedia mai
multe operatiuni. Numărul mediu de acte de schimb şi plăţi pe care le intermediază o unitate monetară într-o
perioadă dată reprezintă viteza de rotaţie a monedei ce se determină prin relaţia:
PIB
V = unde: V - viteza de rotaţie a monedei; PIB - produsul intern brut; M - masa monetară.
M
Dar PIB reprezintă produsul dintre volumul fizic al bunurilor şi serviciilor - T şi nivelul general al
preţurilor P. Deci:
T ⋅P
V =
M
Produsul dintre V şi M reprezintă masa monetara ca flux. Creşterea vitezei de rotaţie reduce nevoia de
moneda ca stoc şi sporeşte masa monetară în circulaţie.
Oferta pe piaţa monetară este sub controlul băncii centrale şi asigurată de către bănci prin emisiunea
monetară şi crearea banilor de cont, a depozitelor multiple.
Emisiunea monetară, reprezintă ansamblul operaţiunilor de creare a numerarului, de păstrare a acestuia la
emitent şi de punere a sa în circulaţie. Această responsabilitate revine băncii centrale ce pune semnele băneşti în
circulaţie prin operaţiuni specifice:
• Acoperirea deficitului bugetar - prin emiterea bonurilor de tezaur. Băncile comerciale subscriu bonurile
de tezaur emise de Trezorerie şi le revând Băncii Centrale care prin cumpărarea lor pune moneda în circulaţie;
• Achiziţionarea valutei, când Banca Centrală cumpără valută creşte masa monetară în circulaţie;
• Creditarea băncilor comerciale de către Banca Centrală atunci când acestea au nevoie de sume
suplimentare pentru a face faţă retragerilor;
• Cumpărarea de titluri de pe pieţele financiare (open market) - dacă Banca Centrală doreşte să
sporească oferta monetară, cumpără titluri de valoare.
Crearea banilor de cont (a depozitelor multiple) reprezintă procesul prin care o unitate monetară depozitată
într-o bancă, generează mai multe unităţi monetare în depozite. Mecanismul care stă la baza creării depozitelor
multiple3 este următorul: dacă o bancă acordă unui client un împrumut, disponibilităţile sale se reduc, ele ajung
de la respectivul client la o altă bancă care la rândul său acordă un împrumut şi aşa mai departe. Disponibilităţile
rămân în sistemul bancar sub formă de depuneri şi generează noi depozite, până ce în final acestea ajung să
echivaleze cu un multiplu al disponibilităţilor. Rolul principal în acest proces revine băncii centrale care asigură
baza monetară prin emisiunea de monedă proprie (bancnote şi monedă divizionară) şi prin constituirea de
depozite ale băncilor centrale (când achiziţionează titluri financiare în procesul creditării băncilor). Prin urmare,
baza monetară (H) (bani cu lichiditate ridicată) cuprinde numerarul deţinut de populaţie (C) şi rezervele,
depozitele (R) pe care băncile comerciale le au formate la banca centrală :
3
Băbăiţă, I., Silasi, G., Duţă, A., Macroeconomie, Editura Orizonturi, Universitare Timişoara, 1999, pp. 228 - 233.
67
H = C + R.
Masa monetară (M) sau stocul de bani cuprinde numerarul deţinut de populaţie (C) şi depunerile la bănci
(D)
M=C+D
Masa monetară este influenţată de comportamentul populaţiei, de comportamentul băncilor şi
comportamentul băncii centrale.
Comportamentul populaţiei este determinat de preferinţa acesteia pentru lichiditate şi reprezintă ponderea
numerarului deţinut de populaţie (l). Se determină ca raport între numerarul deţinut de populaţie (C) şi nivelul
depozitelor bancare (D).
C
l=
D
Comportamentul băncilor (r) este exprimat de raportul dintre numerarul deţinut în depozitele de rezervă
ale băncilor (R) şi nivelul depozitelor bancare.
R
r=
D
Băncile sunt obligate dar şi interesate pentru a-şi garanta lichiditatea să-şi constituie rezerve de monedă în
conturi curente la banca centrala. Raportul rezerve bancare - depozite (r) este influenţat de doi factori. În primul
rând, Banca Centrală fixează o rezervă minimă obligatorie numită rata rezervelor obligatorii sau coeficient de
casă prin aplicarea unui procent la media soldurilor zilnice a resurselor monetare noi atrase (a depozitelor).
Obligativitatea acestor rezerve este determinată, pe de o parte, de necesitatea ca băncile sa dispună de o cantitate
de disponibilităţi, atunci când deponenţii doresc să-şi ridice sumele constituite sub forma de depozite, iar pe de
altă parte, pentru a da posibilitatea Băncii Centrale să influenţeze oferta de bani. În al doilea rând, băncile
comerciale pot să păstreze şi rezerve suplimentare faţa de nivelul minim obligatoriu, pe motive de precauţie.
Dacă o bancă nu poate face faţă solicitărilor se împrumută la Banca Centrală (împrumuturi de refinanţare) sau la
alte bănci cu excedente. Împrumuturile la Banca Centrala sau alte bănci sunt purtătoare de dobândă. Reducerea
rezervelor dă posibilitatea băncii sa investească în active purtătoare de dobândă.
Comportamentul Băncii Centrale influenţează, de asemenea oferta de monedă. Depunerile la aceasta
reprezintă datorii ale ei către băncile comerciale. Comportamentul său (s) este dat de raportul dintre baza
monetara (H) şi depozite (D).
H
S=
D
Banca Centrală influenţează, în principal, baza monetară prin intervenţiile sale pe piaţă (operaţiuni de open
market). Când ea cumpără unele efecte publice sau private, le monetizează, adică permite pătrunderea monedei
sale în circulaţie, iar când le vinde le demonetizează, retrăgând o anumită cantitate de moneda.
Pornind de la formulele cotei de rezervă a băncilor (r) şi cea care exprimă comportamentul populaţiei (l) se
poate scrie:
R = rD
C = lD
Prin urmare baza monetară este egală cu:
H = rD + lD
De unde:
H
D=
r +l
Din relaţie rezultă că dacă populaţia nu reţine numerar, depozitele cresc faţă de baza monetară într-un raport
invers proporţional faţă de rezerva bancară. Dacă băncile comerciale deţin ca rezervă o parte mai mare din
depozite, volumul total rezultat prin multiplicarea creditului este mai mic.
H
Întrucât D= iar C = lD masa monetară se poate scrie:
r +l
H H H (1 + l )
M = D+C = +l =
r +l r +l r +l
Masa monetară şi baza monetară sunt legate funcţional prin coeficientul dintre numerar şi depozite
(comportamentul populaţiei (l) şi conduita băncilor reflectă prin coeficientul de rezerve (r).
68
Întrucât multiplicatorul monetar este mai mare decât 1, oferta monetara OM este un multiplu al masei
monetare:
Om = m ⋅ M
unde m reprezintă multiplicatorul monetar, respectiv coeficientul prin care modificarea masei monetare
influenţează oferta de moneda.
Sau
∆Om = m∆M
Cu cât multiplicatorul monetar va fi mai mare cu atât efectul variaţiei masei monetare asupra ofertei de
monedă va fi mai mare.
În condiţiile în care depozitele bancare ar trebui sa fie acoperite integral prin rezerve constituite nu s-ar
produce nici o creaţie de bani de cont (monedă bancară). Însă, băncile comerciale sunt obligate sa deţină ca
rezervă doar o parte din disponibilităţile de creditare. Drept urmare băncile comerciale împreună cu agenţii
economici non-bancare care efectuează depuneri în cont la acestea creează o cantitate de monedă bancară mai
mare decât depozitele constituite. Principiul fundamental în procesul creării banilor de cont este cel al
multiplicării creditului. Multiplicarea creditului reprezintă procesul prin care o bancă sporeşte oferta de muncă
prin creşterea volumului de credite acordate pe baza depozitelor formate prin depuneri ale agenţilor non-bancari
sau prin creditare de către banca centrala. Un rol important in cadrul acestui mecanism îl are coeficientul
rezervelor obligatorii (r).
Presupunem ca o persoană a depus spre păstrare la banca nr. 1 suma de 1000 u.m. Banca centrală fixează o
rezervă minimă obligatorie de 20%. Prin urmare banca nr. 1 poate să împrumute 80% din 1000 u.m., respectiv
800 u.m. unui client al său. Acesta foloseşte creditul pentru efectuarea unei plăţi. Cei care vor primi banii
respectivi îi vor depune la banca nr. 2 ce va putea să împrumute 80% din 800, respectiv 640 u.m. unui alt client
ce îi foloseşte pentru efectuarea unor plăţi. Cei ce vor primi această sumă îi vor depune la banca nr. 3 ce va putea
să împrumute 80% din 640 respectiv 512 unui client al său. Procesul continuă până când suma iniţială de 1000
u.m., se constituie integral în rezerve.
Tabelul nr. 4.1. Multiplicatorul creditului
Etapa de Mărimea Depozite de Depozite noi Oferta

multiplicare depozitului rezervă monetară
1 1000 200 800 1000
2 800 160 640 800
3 640 128 512 640
. . . . .
. . . . .
. . . . .
total 5000 1000 4000 5000
Efectul procesului de creare de monedă bancară poate fi analizat algebric prin progresia geometrică:
Noile depozite = 1000 + 800 + 640 + 512 .......
Această serie o putem scrie în forma următoare:
Noile depozite = 1000(1 + 0,8 + 0,64 + 0,512 + .....) = 1000(1 + 0,8 + (0,8)2 + (0,8)3 + ...)
69
Suma progresiei geometrice va fi:
1 1
Noile depozite = 1000 = 1000 = 5000 u.m.
1 − 0,8 0,2
Observăm că un depozit de 1000 u,m,. determină, în condiţiile unei rate a rezervelor obligatorii de 20%, o
creştere a ofertei de monedă la 5000 u.m., rezultând o multiplicare de 5 ori a depozitului iniţial. 5 reprezintă
multiplicatorul creditului ce se determină prin relaţia:
1
mc =
r
în care r - rata rezervelor obligatorii.
Prin procesul de creditare băncile sporesc oferta de moneda sub forma monedei scripturale. Creşterea este
cu atât mai importantă cu cât rata rezervelor obligatorii este mai redusă.
Un alt factor ce influenţează mărimea multiplicării este preferinţa pentru lichiditate. dacă presupunem ca
aceasta este de 40% procesul de multiplicare a masei monetare se modifică prin introducerea preferinţei pentru
lichiditate astfel:
Etapa de Mărimea Depozite de Numerar la Depozite Oferta

multiplicare depozitului rezervă populaţie noi monetară
1 1000 200 400 400 1400
2 400 80 160 160 560
3 160 32 64 64 224
. . . . . .
. . . . . .
. . . . . .
total 1666 333 666 666 2333
În acest caz multiplicatorul creditului acţionează asupra unui depozit nou mai mic decât atunci când nu
existau scurgeri de monedă din sistemul bancar prin preferinţa pentru lichiditate. Oferta monetară va spori numai
de 2,33 ori. Acesta este multiplicatorul monetar, determinat prin luarea în calcul a ratei minime de rezervă (r) şi
a preferinţei pentru lichiditate a agenţilor non - bancari (l). Aşa cum s-a demonstrat relaţia de calcul este:
1+ l
mm =
r +l
Multiplicatorul monetar este în relaţie de inversă proporţionalitate atât faţă de rata rezervelor obligatorii cât
şi faţă de preferinţa pentru lichiditate.
Oferta de monedă fiind creată de către banca centrală prin baza monetară şi de către sistemul bancar prin
multiplicarea bazei monetare în cadrul procesului de creditare, în analiza echilibrului monetar este considerată o
variabilă exogenă, aflată sub determinarea băncilor. Ea se modifică numai dacă banca centrală ia această decizie.
Poate fi reprezentată printr-un sistem de coordonate în care pe ordonată reprezentăm rata dobânzii (preţul
banilor) iar pe abscisă cantitatea de moneda oferită (fig. 4.1.)
70
Creşterea ofertei de moneda determină deplasarea dreptei ofertei de la M0 la M1 şi invers.
Cererea de monedă reflectă tendinţa agenţilor economici de a deţine o anumită cantitate de bani. Ea are în
vedere utilităţile acestora date de funcţiile pe care le îndeplinesc. Cererea de bani este un element al "alegerii
economice", deci are un cost de oportunitate. Agentul economic este pus în situaţia de a alege modul in care îşi
va utiliza venitul pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor de consum sau pentru economisire, iar în cadrul
ultimei, formele în care se materializează economiile şi care active financiare le preferă. Se compară avantajele
deţinerii de monedă legate în special de lichiditatea ridicată, cu avantajele utilizării venitului pentru
achiziţionarea altor active. Deseori se compară banii cu obligaţiunile. Indivizii trebuie sa aleagă între a deţine
monedă care nu aduce nici un venit şi a cumpăra obligaţiuni ce aduc un venit suplimentar prin dobândă. Opţiunea
pentru monedă are un cost de oportunitate ridicat dacă dobânda ce ar putea s-o obţină prin achiziţionarea de
obligaţiuni este mare.
În teoria economică sunt reţinute trei mobiluri ale cererii de monedă: mobilul tranzacţiei, mobilul precauţiei
şi mobilul speculaţiei.
Într-o economie de piaţă efectuarea tranzacţiilor necesită monedă. Cererea de monedă depinde de nivelul
tranzacţiilor economice, respectiv al cererii de bunuri şi servicii. Dacă venitul creşte, va creşte cererea de bani,
iar pentru realizarea tranzacţiilor ca fi nevoie de mai multă monedă. Cererea suplimentară de monedă poate fi
acoperită fie prin creşterea bazei monetare, fie prin accelerarea vitezei de rotaţie a monedei.
Cererea de monedă pentru mobilul tranzacţiei este o funcţie direct proporţională faţă de venit ce se exprimă
prin relaţia:
M D = KY
1/ K = Y / M D
Raportul Y/MD reprezintă viteza de circulaţie a monedei, respectiv numărul mediu de operaţiuni de schimb
şi de plată pe care o unitate monetară le mijloceşte într-o perioadă dată, un an.
De unde rezultă că mărimea constantă K este inversa vitezei de circulaţie a monedei:
1 Y
= = V , unde: V - viteza de circulaţie a monedei
K MD
M D ⋅ V = Y sau M D ⋅ V = P ⋅ Q , în care: P - nivelul preturilor; Q - nivelul producţiei.
71
A doua formă prezintă in fapt ecuaţia cantitativă a monedei (MV = PT) din care rezultă că în economie
cantitatea de monedă este direct proporţională cu P şi Q şi invers proporţională cu V. Deci cererea de monedă
este direct proporţională cu nivelul venitului nominal Y şi invers proporţională cu viteza de circulaţie a monedei.
Cum V este presupusă a fi constantă, cererea de monedă este o funcţie de Y şi se reprezintă grafic prin fig. 4.2,
reprezentată prin L1(Y). Când venitul creşte, cererea de monedă creşte şi ea.
Mobilul precauţiei
Presupune existenţa unei cantităţi de monedă din dorinţa de a fi pregătit pentru situaţii neprevăzute care ar
necesita cheltuieli imediate sau pentru a efectua achiziţii avantajoase. Populaţia doreşte să se asigure că dispune
de suficiente lichidităţi pentru a face faţă unor cheltuieli neprevăzute. Cererea de monedă pentru precauţie este
direct proporţională cu nivelul venitului (cu cât valoarea tranzacţiilor determinate de venit este mai mare, cu atât
mai mare este şi cantitatea de monedă necesară efectuării unor tranzacţii neaşteptate) şi invers proporţională cu
rata dobânzii. Costul de oportunitate al deţinerii de monedă din motive de precauţie, dacă este ridicat se reţine
mai puţină monedă pentru acest motiv
întrucât ea este o cerere de monedă pentru tranzacţii pentru simplificare vom asimila cererea de precauţie
cererii de tranzacţie, L1(Y).
Obiectivul speculatorului fiind obţinerea de venit în urma creşterii cursului activelor financiare, el le
cumpără când preţul este scăzut şi le revinde când preţurile cresc. Are loc o substituire de active monetare cu preţ
constant, cu active monetare, cu preţuri ce variază şi invers, în funcţie de starea pieţei. Aceasta, împreună cu
diversificarea portofoliului activelor financiare reduce costul de oportunitate al deţinerii de moneda. Cantitatea
de monedă reţinută în acest scop este denumită cerere speculativă. Pentru ai înţelege natura vom stabili legătura
între preţul unei obligaţiuni şi rata dobânzii. Dacă rata dobânzii creşte cursul obligaţiunilor scade, agenţii
economici fiind tentaţi să depună banii la bănci. La o rată a dobânzii ridicată peste valori apreciate ca normale
agenţii economici se aşteaptă la scăderea ratei dobânzii în perioada următoare. Drept urmare, va creşte
atractivitatea obligaţiunilor, preţul lor fiind scăzut, iar cererea şi preţul acestora creşte. Rezultă o relaţie de
inversă proporţionalitate între rata dobânzii şi cererea pentru speculaţie.
Relaţia dintre cererea de monedă pentru mobilul speculaţiei (L2 / d) au rata dobânzii (d) se reprezintă prin
fig. 4.3.
72
0 1
Când rata dobânzii scade de la d0 la d1, cererea de moneda pentru speculaţie creşte de la L2 la L2 . Preţul
obligaţiunilor fiind ridicat, agenţii economici se aşteaptă la scăderea sa, reţinând monedă pentru a le achiziţiona.
Cererea de monedă pentru tranzacţie poate fi şi ea corelată negativ cu rata dobânzii. O rată a dobânzii
ridicată antrenând un preţ scăzut al obligaţiunilor îi va determina pe agenţii economici sa anticipeze o creştere a
preţului acestora. Ei vor cumpăra obligaţiuni reducându-se partea de monedă deţinută pentru mobilul tranzacţiei.
Prin însumarea celor trei mobiluri se obţine cererea totală de bani (MD) care este în relaţie directă cu
venitul (mobilul tranzacţiei şi precauţiei) şi în relaţie inversă cu rata dobânzii (motivul speculaţiei):
M D = L1 (Y ) + L2 (d ' )
Corelaţia dintre cantitatea de monedă cerută şi rata dobânzii reprezintă funcţia cererii de bani, reprezentată
grafic prin însumarea cererii pentru tranzacţii (presupusă inelastică faţă de rata dobânzii) şi a cererii pentru
speculaţie (fig. 4.4.)
L1(Y) este perpendiculară pe abscisă, deoarece nu depinde decât de Y, considerată variabilă exogenă, iar
L2(d) are panta negativă fiind o funcţie inversă de rata dobânzii.
4.4.3. Echilibrul monetar şi mecanismul de transmisie4
Din confruntarea cererii cu oferta de monedă rezultă echilibrul monetar. Acesta este dat de egalitatea dintre
oferta de moneda (M) şi cererea de moneda (L), egalitate realizată la un nivel al ratei dobânzii ( ( d 0 ) (fig. 4.5).
4
Vezi, Ignat et al., op.cit., p. 407 - 412.
73
Dacă rata dobânzii creşte la d 1 apare un exces de ofertă de monedă M1M0. Nivelul ridicat al ratei dobânzii
îi determină pe agenţii economici să anticipeze o reducere a acesteia şi creşterea cererii de obligaţiuni, deci a
cursului acesteia, ce va absorbi acest exces de ofertă iar rata dobânzii va reveni la d 0 . Dacă rata dobânzii scade
la d2 apare un exces de cerere M0M2. Nivelul scăzut al ratei dobânzii îi determină pe agenţii economici să
anticipeze o creştere a acesteia şi scăderea cererii de obligaţiuni, deci a cursului lor, iar rata dobânzii va reveni la
d0
M = KY + L(d )
Modificări ale ofertei şi cererii de moneda influenţează echilibrul monetar. Creşterea ofertei de monedă de
la M0 la M1 (fig. 4.6.) determină deplasarea punctului de echilibru din E0 în E1. Excesul de oferta de monedă
determina scăderea ratei dobânzii de la d 0 la d 1 , drept rezultat creşte cererea de moneda de la L0 la L1 şi
echilibrul va reveni la nivelul iniţial al ratei dobânzii (d0). Daca creşte cererea de moneda de la L0 la L1, rata
dobânzii creşte la d2, drept rezultat apare un exces de moneda M0M1 care readuce echilibrul la nivelul iniţial al
ratei dobânzii (d0)
Echilibrul pieţei monetare influenţează echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Această relaţie stabilită
între echilibrul monetar şi cererea agregată (C + I) este denumit mecanism de transmisie, ce poate fi explicat
prin trei grafice în trepte (fig. 4.7.).
a) Dacă faţa de situaţia iniţială de echilibru a pieţei monetare creşte oferta de moneda iar cererea rămâne
nemodificată, se reduce rata dobânzii de la d0 la d1 iar echilibrul se deplasează de la E0 la E1;
b) Diminuarea ratei dobânzii determină creşterea cererii de investiţii (aflată în relaţie inversă cu rata
dobânzii) de la I0 la IS;
c) Creşterea investiţiilor antrenează sporirea cererii agregate cu ∆I , curba sa se deplasează în sus, paralelă
cu ea însăşi, antrenând realizarea echilibrului macroeconomic la un nivel mai mare al venitului (Y1).
74
Prin mecanismul de transmisie se conectează echilibrul monetar şi cel real. El are şi o serie de limite: a) se
presupune că reducerea ratei dobânzii determină numai creşterea investiţiilor, dar poate stimula şi cererea de
consum; b) într-o economie deschisă reducerea ratei dobânzii poate antrena ieşiri de capital pe pieţele externe;
c) agenţii economici nu reacţionează obligatoriu la scăderea ratei dobânzii, de exemplu, prin creşterea cererii de
credite, aceasta depinzând de starea economiei, de previziunile agenţilor economici.
Curba LM evidenţiază echilibrul pe piaţa monetară. Ea este constituită din mulţimea punctelor
reprezentănd combinaţii (d, Y) pentru care cererea de bani (L) egalează oferta de bani.
• graficul 1 reprezintă cererea de speculaţie L2(d) ce este invers proporţională faţa de rata dobânzii d;
• graficul 2 prezintă condiţia de echilibru pe piaţa monetară, masa monetară M se împarte între L1(Y)
şi L2(d); M = L1(Y) + L2(d).
• graficul 3 reprezintă funcţia cererii pentru tranzacţii L1(Y), ce este direct proporţională cu venitul;
75
• graficul 4 reprezintă sinteza graficelor 1, 2, 3. Se obţine o curbă de pantă pozitivă ce reprezintă curba
LM.
Pe porţiunea la stânga lui a din graficul curbei LM corespunzătoare unei rate a dobânzii mai mică decât d0
creşterea lui Y nu are nici un efect asupra ratei dobânzii. Cererea de speculaţie devenind perfect elastică în
raport cu rata dobânzii. Variaţii foarte mici ale ratei dobânzii determinând variaţii foarte mari ale venitului. La un
nivel al ratei dobânzii mai mare decât d3 (la dreapta punctului b) cererea pentru speculaţie devine perfect
inelastică, oricât ar spori rata dobânzii, nu sunt eliberate lichidităţi pentru cererea de tranzacţii iar curba LM
devine verticală, venitul rămânând constant, rata dobânzii nu mai influenţează venitul.
Combinarea echilibrului pieţei bunurilor şi serviciilor (curba IS) cu echilibrul pieţei monetare (curba LM)
permite interpretarea condiţiilor de echilibru macroeconomic general prin modelul IS - LM ce va fi prezentat la
capitolul "Politici macroeconomice".
TA 4.4:
1. Ce reprezintă multiplicatorul monetar ?
2. Explicaţi multiplicatorul creditului.
3. Care sunt mobilurile cererii de monedă ?
4. În ce constă mecanismul de transmisie ?
Răspuns:
1. Cum au evoluat banii?

2. Ce este lichiditatea şi care sunt formele sale?
3. Explicaţi funcţiile banilor.
5. Prezentaţi componentele masei monetare.
6. Prin ce operaţiuni pune în circulaţie banca centrală semnele băneşti?
7. Explicaţi multiplicatorul monetar.
8. În ce constă multiplicatorul monedei bancare?
9. Care sunt mobilurile cererii de moneda?
10. Cum se realizează echilibrul monetar?
76
4.6 Teste
1. Puterea de cumpărare a unei monede:

a) este corelată invers cu încrederea indivizilor în moneda respectivă;
b) este dependentă direct proporţional de nivelul preţurilor;
c) exprimă valoarea reală a monedei;
d) este dependentă de starea de sănătate a economiei.
2. Moneda este un activ cu lichiditate:

a) zero;
b) maximă;
c) secundară;
d) primară.
3. Multiplicatorul creditului:
a) depinde direct proporţional de rata rezervelor obligatorii;
b) este cu atât mai mare, cu cât este mai ridicată preferinţa pentru lichiditate a agenţilor non-
bancari;
c) nu depinde de cererea de credite;
d) este influenţat de nivelul ratei dobânzii.
4. Mărimea ofertei de bani din economie se modifică în funcţie de politica autorităţii monetare prin
instrumente specifice *coeficientul rezervelor obligatorii şi mărimea dobânzilor de refinanţare). Din acest
motiv spunem că:
a) oferta de monedă este perfect elastică;
b) oferta de monedă este o variabilă exogenă;
c) oferta de monedă este perfect inelastică;
d) oferta de monedă nu depinde de mărimea venitului sau de rata dobânzii.
5. Oferta de monedă:
a) vine din partea băncilor, care au nevoie de lichidităţi;
b) este, în economiile moderne, sub controlul autorităţii monetare;
c) este creată de către Banca Centrală prin baza monetară şi de către sistemele bancare prin
multiplicarea bazei monetare în procesul de creditare;
d) este dată de cantitatea de active pe care populaţia doreşte să o deţină sub formă de bani.
6. Din punct de vedere grafic, creşterea ofertei de monedă duce la:

a) deplasarea dreptei ofertei spre dreapta;
b) deplasarea dreptei ofertei spre stânga;
c) o situaţie de dezechilibru monetar;
d) o situaţie de echilibru monetar.
7. Cererea de monedă pentru mobilul tranzacţiei apare deoarece:

a) este nevoie de monedă pentru ca tranzacţiile din economie să poată avea loc;
b) oamenii doresc să se asigure ca dispun de suficiente lichidităţi pentru a face faţă unor
cheltuieli neprevăzute;
c) oamenii doresc să îşi mărească averea prin operaţiuni speculative pe pieţele financiare;
d) banii au în primul rând funcţia de instrument de schimb.
8. Cererea totală de bani este influenţată de:

a) venitul real;
b) nivelul preturilor;
c) rata dobânzii;
77
d) mărimea producţiei firmei;
e) utilitatea marginală a consumatorului.
9. Creşterea ratei dobânzii duce la:

a) diminuarea preferinţei pentru lichiditate;
b) creşterea preferinţei pentru lichiditate;
c) scăderea venitului;
d) creşterea cererii de tranzacţie.
1. Fiind cunoscut indicele marginal al preferinţei indivizilor pentru lichiditate l = 15%, rata
rezervelor obligatorii în sistemul bancar r = 15% şi numerarul deţinut de populaţie C = 24.000, rezervele
băncilor (R) reprezintă:
a) 125.000; b) 1000; c) 240.000; d) 120.000.
Rezolvare
C 15 24000
l= → = → D = 160.000
D 100 D
R 15 R
r= → = → R = 240.000
D 100 160.000
2. Depozitele din sistemul bancar au, la un moment dat, valoarea de 100.000 u.m.; cota de rezervă a
băncilor este de 15% iar coeficientul de reţinere a numerarului este de 5% şi are o valoare constantă. Se
cere:
a) Masa monetară, oferta de monedă şi multiplicatorul monetar;
b) Ştiind că masa monetară creşte cu 7500 u.m. datorită acţiunii unor factori autonomi din economie, cu cât
şi în ce sens ar trebui modificată cota de rezervă a băncilor pentru a se obţine o creştere cu 10% a ofertei de
monedă?
c) Determinaţi noua valoare a multiplicatorului monetar;
d) Ce drenaj de lichiditate are trebui realizat de Banca centrală pentru a obţine aceeaşi creştere a ofertei
monetare de 10% fără a modifica, însă, cota de rezervă a băncilor?
Rezolvare
R
a) r=→ R = r ⋅ D = 15.000
D
C 5
l = →C =l⋅D = ⋅ 10.000 = 5.000
D 100
H = C + R = 20.000 ; M = C + D = 105.000
M 105.000
mm = = = 5,25
H 20.000
110
b) H' = H + 7.500 ; M' = M = 105.000 ⋅ 1,1 = 115.500
100
78
l +1 (l + 1) H '−lM '
M '= ⋅ H '→ r = = 0,2
l + r' M'
r creşte de la 15% la 20%
l +1 1,05
c) m m' = = = 4,2 → multiplicatorul monetar scade de la 5,25 la 4,2
l + r ' 0,05 + 0,2
M ' 115.500
d) M ' = m m H " → H " = = = 22.000
mm 5,25
∆H = H '− H " = 27.500 − 22.000 = 5.500 drenaj de lichiditate
1. Fiind cunoscut indicele marginal al preferinţei indivizilor pentru lichiditate l = 8%, rata rezervelor
obligatorii în sistemul bancar r = 25% şi numerarul deţinut de populaţie C = 75.000 u.m., rezervele
băncilor (R) reprezintă:
a) 50.000 u.m.; b) 48.000 u.m.; c) 36.445 u.m.; d) 234.375 u.m.
2. Dacă Banca Centrală pune în circulaţie bilete de bancă în sumă de 2000 u.m., iar beneficiarii lor le
depun la o bancă, prin procesul de multiplicare pus în acţiune de bănci, în condiţiile unei rate a rezervelor
obligatorii de 10%, moneda nou creată este egală cu:
a) 10.000 u.m.; b) 20.000 u.m.; c) 5.000 u.m.; d) 100.000 u.m.
3. Într-o economie, numerarul la populaţie (C) este de 1.000.000 u.m., depozitele din sistemul bancar
(D) sunt de 20.000.000 u.m. iar rezervele băncilor (R) de 2.000.000 u.m.. Se cere:
a) Masa monetară, oferta de monedă şi multiplicatorul;
b) Ştiind că factorii autonomi din economie generează o creştere a masei monetare cu 360.000 u.m., iar
obiectivul Băncii centrale este de a creşte oferta monetară cu 5%, cu cât trebuie să se modifice coeficientul de
rezervă în condiţiile în care ponderea numerarului deţinut de populaţie rămâne constantă;
c) Analizaţi, modificarea multiplicatorului monetar;
d) Ce drenaj de lichiditate ar trebui să efectueze Banca Centrală pentru a atinge acelaşi obiectiv, fără a
modifica coeficientul de rezerve?
i. 3.000.000; 21.000.000; 7;
ii. coeficientul de rezervă trebuie să crească de la 10% la 11%
iii. multiplicatorul monetar scade de la 7 la 6,5625 ;
iv. drenajul de lichiditate – 210.000 ;.
79
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5: PIAŢA FINANCIARĂ (A CAPITALULUI)
Cuprins

5.5 Teste
Obiective de studiu

• cunoaşterea obiectului pieţei capitalului;
• înţelegerea cererii şi ofertei de titluri financiare;
• cunoaşterea instituţiilor pieţei capitalului, în special a bursei de valori.
Studentul trebuie:
• Să delimiteze formele pieţei capitalului;
• Să delimiteze diferitele forme ale hârtiilor de valoare;
• Să poată determina randamentul hârtiilor de valoare;
• Să poată explica diferitele operaţiuni ce au loc în cadrul burselor de valori.
Timp de lucru

80

2. Înţelegerea formelor pieţei capitalului;
3. Folosirea formulelor de calcul a ratei rentabilităţii investiţiei;
4. Exersarea prin exemple practice a diferitelor operaţiuni la bursele de valori.
Teme de verificare
TA 5.1 Acţiuni şi obligaţiuni

TA 5.2 Piaţa capitalului
TA 5.3 Bursa de valori
Nevoile de capitaluri, mai ales pe termen lung şi, implicit, existenţa unor disponibilităţi băneşti, la nivelul
altor agenţi economici, au determinat apariţia şi dezvoltarea pieţei financiare.
Piaţa financiară sau piaţa capitalului cuprinde ansamblul tranzacţiilor care au drept obiectiv
mobilizarea şi plasarea fondurilor financiare disponibile şi necesare, precum şi reglementările şi instituţiile
legate de derularea acestora.
Piaţa financiară mijloceşte plasamentele economiilor agenţilor economici în hârtii de valoare emise de
societăţile comerciale pe acţiuni şi de administraţiile publice, ca instrumente de finanţare externă. Acest proces
este realizat prin intermediul instituţiilor financiar-bancare care îşi desfăşoară activitatea pe baze comerciale.
Pe această piaţă circulă activele financiare. În noţiunea de active, în terminologia economică, sunt cuprinse
bunurile care au capacitatea să genereze venituri în viitor. Ele pot îmbracă forma fizică, respectiv bunurile de
capital fix (clădiri, echipamente, utilaje etc.), suprafeţe de terenuri, stocurile şi rezervele materiale, bunurile de
consum de folosinţă îndelungată etc. Veniturile generate de acestea diferă de la o categorie de active la alta:
capitalul fix - profitul; terenurile şi locuinţele - rente, chirii; bunurile de folosinţă îndelungată - serviciile de
consum. În forma financiară activele constau din depozitele monetare şi semi-monetare şi hârtiile de valoare pe
termen scurt şi lung.
După orizontul de timp al valabilităţii lor, hârtiile de valoare se clasifică în: a) hârtii de valoare pe termen
scurt - prin care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an (efecte de comerţ, bonuri de tezaur, certificate
de depozit); b) hârtii de valoare pe termen lung - prin care se asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an.
Dintre ultimele fac parte acţiunile şi obligaţiunile şi ele formează obiectul principal al pieţei financiare întrucât în
economia de piaţă sunt titluri de valori foarte răspândite, principalele unităţi cu scop lucrativ funcţionând ca
societăţi pe acţiuni. Prin ele se asigură, în principal, suplimentarea resurselor financiare ale acestora.
Acţiunea este un titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate al celui ce o deţine asupra unei părţi
din capitalul firmei emitente. Constituirea de societăţi pe acţiuni ca şi sporirea capitalului unei firme prin
emisiunea de noi acţiuni sunt forme predominante de mobilizare de fonduri disponibile pe piaţă. Valoarea
înscrisă pe acţiune, deci valoarea nominală, este parte a capitalului social. Pentru acest motiv, conform
regulamentului de funcţionare a pieţei financiare, acţiunea nu poate fi niciodată rambursată. Dacă deţinătorul său
vrea să intre în posesia banilor, el va trebui să o vândă pe piaţa titlurilor financiare la cursul pieţei. Deţinătorul de
acţiuni - acţionarul - se bucură de o serie de drepturi şi obligaţii care sunt proporţionale cu aportul adus la
capitalul social al firmei: anual deţinătorul de acţiuni obţine o parte din profitul societăţii pe acţiuni numită
dividend ce este dependent de rezultatele economico-financiare ale acesteia, motiv pentru care acţiunile sunt
considerate titluri de valori cu venit variabil; acţionarul participă prin vot la alegerea membrilor consiliului de
administraţie şi la adoptarea deciziilor de către adunarea generală a acţionarilor; are dreptul de a fi informat
asupra gestiunii şi situaţiei economico financiare a acelei societăţi; obţine o parte din capitalul firmei în cazul
când aceasta este lichidată; suportă, însă, şi o parte din pierderi când se obţin rezultate necorespunzătoare.
Există mai multe tipuri de acţiuni: a) acţiuni nominative - care au înscrise numele deţinătorului şi pot fi
transmise numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la societatea emitentă; b) acţiuni la purtător - care
81
nu au înscris pe ele numele posesorului, dreptul de a uza de avantajele ce le conferă revenind celui ce le deţine,
ele reprezentând majoritatea covârşitoare a lor; c) acţiuni ordinare - când dividendul este dependent de
dimensiunile profitului societăţii; d) acţiuni privilegiate - cărora li se atribuie un dividend fix. După natura
contribuţiei acţiunile pot fi: a) acţiuni în bani (sau în numerar) - care sunt dobândite prin cumpărarea efectivă
sau prin compensare, prin creşterea capitalului pe seama profitului sau altor surse, precum şi prin combinarea
acestor modalităţi; b) acţiuni de aport - obţinute pe baza unei contribuţii în bunuri (terenuri, clădiri, investiţii
etc.) şi se acordă proporţional cu valoarea acestora.
Obligaţiunea - este un titlu de valoare ce atestă angajarea unui împrumut pe termen lung, emitentul
(debitorul/angajându-se să-l ramburseze într-un timp determinat şi să asigure pe toată perioada o dobândă
anuală certă - cuponul - indiferent de situaţia sa economico-financiară. Garantând un venit anual ferm ele sunt
numite titluri de valori cu venit fix. Emitentul este obligat să plătească deţinătorului la scadenţă valoarea
nominală a obligaţiunii şi periodic (anual sau semestrial) până la scadenţă o dobândă fixă numită cuponul
obligaţiunii. Principalii emitenţi de obligaţiuni sunt statul, administraţia centrală şi locală pentru acoperirea
deficitelor bugetare, întreprinderile publice, băncile şi, ca excepţie, firmele private pentru a finanţa lucrări
importante de investiţii şi sporirea capitalului.
Ca şi acţiunile, obligaţiunile pot fi nominale, şi la purtător. Sub aspectul mărimii dobânzii, ele pot fi:
ordinare - pentru care în momentul emisiunii se stabileşte nivelul dobânzii anuale; cu dobândă variabilă pentru
care deţinătorul obţine un venit variabil, determinat de o dobândă fixă şi o marjă stabilită; convertibile - respectiv
o combinaţie între o obligaţiune şi o acţiune.
Pe piaţă bursieră, valoarea unei obligaţiuni (cursul) nu depinde de rezultatele activităţii emitentului, ci de
evoluţia ratei dobânzii. Prin urmare, toţi factorii ce influenţează rata dobânzii pe piaţa monetară influenţează şi
cursul obligaţiunii. Acesta se determină după relaţia:
C
C0 = (5.1.)
d'
unde: C0 - cursul obligaţiunii; C - venitul fix adus de obligaţiune (cuponul); d' - rata dobânzii.
TA 5.1 :
1. Ce deosebiri există între acţiuni şi obligaţiuni ?
2. De cine depinde cursul acţiunilor şi al obligaţiunilor ?
Răspuns:
Dacă se are în vedere perioada de timp pentru care se solicită şi se oferă capitalul, piaţa capitalului este
formată din două componente:
1) Piaţa capitalului pe termen scurt - care cuprinde relaţiile ce se formează prin atragerea şi plasarea
fondurilor pe termen scurt, până la un an. Ea are un rol deosebit în finanţarea pe termen scurt a activităţii
economice şi este o piaţă interbancară prin care băncile se împrumută între ele, realizând o funcţie de compensare
82
a excedentului şi deficitului de lichidităţi bancare. Tot această piaţă cuprinde şi operaţiunile cu activele financiare
care au scadenţe scurte (cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, certificate de depozit etc.), precum şi
operaţiunile de scontare şi rescontare a titlurilor de credit, în vederea procurării unor fonduri lichide înaintate de
scadenţă.
2) Piaţă capitalului pe termen mijlociu şi lung - ce cuprinde relaţiile legate de atragerea de fonduri pe
termen mijlociu (1 - 7 ani) şi lung (peste 7 ani). La rândul său, ea este formată din: piaţa financiară mobiliară
(acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de valoare pe termen lung); piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen
lung (lombardul) şi piaţa ipotecară*.
Piaţa titlurilor financiare pe termen lung se compune din:
a) Piaţa primară - prin care se vând şi se cumpără titlurile financiare pe termen lung noi emise. Emitenţii de
titluri (vânzătorii) urmăresc obţinerea de capital bănesc iar posesorii de economii (cumpărătorii) plasarea
acestora pe termen lung. Preţul de vânzare al titlului - numit curs - îl constituie valoarea nominală, respectiv
suma înscrisă pe titlu şi este un preţ ferm. Există şi anumite situaţii când preţul practicat la plasarea obligaţiunilor
poate fi stabilit sub valoarea nominală (sub parii), răscumpărarea urmând să aibă loc la valoarea nominală (al
pari). Această operaţiune vizează mobilizarea rapidă a unor sume subscrise in favoarea unui împrumut.
Operaţiunile pe această piaţă se efectuează, în principal, prin intermediul băncilor, care în schimbul unui
comision convenit plasează noile titluri în vederea mobilizării de capital în favoarea emitentului de titluri. Pe
piaţa primară, emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare aduce bani lichizi, bani care permit firmelor să-şi
modernizeze şi sporească capitalul tehnic iar statului finanţarea eventualului deficit bugetar.
b) Piaţa secundară - prin care au loc tranzacţii cu titluri emise anterior. Părţile implicate sunt vânzătorii şi
cumpărătorii de titluri financiare care efectuează tranzacţii prin intermediul burselor de valori. Importanţa acestei
pieţe este pusă în evidenţă tocmai prin rolul şi funcţiile burselor de valori. Pe această piaţă preţul (cursul)
titlurilor de valoare depinde de numeroşi factori economici şi extra-economici, în principal de raportul dintre
cererea şi oferta de titluri. La rândul său aceasta depinde de mărimea veniturilor anterioare aduse de titluri şi
perspectivele de viitor, nivelul ratei dobânzii, conjunctura economică, rata inflaţiei, climatul social şi politic
intern şi internaţional.
Cererea de titluri financiare pe termen lung se manifestă în principal de la menaje (gospodării familiare) dar
şi de la unele instituţii financiare precum societăţi de asigurare, case de pensii etc. Ea depinde de mai mulţi
factori, dintre care mai importanţi sunt:1

Prin randament al unui titlu financiar se înţelege acea rată de actualizare pentru care preţul titlului este
egal cu valoarea prezentă a fluxului asociat de venituri viitoare. Estimarea valorii prezente a unui venit viitor
se numeşte actualizare. Aceasta se realizează prin intermediul formulei dobânzii compuse conform căreia
valoarea prezentă (Vo) este echivalentă cu mărimea depozitului bancar creat care prin acumularea dobânzii la
suma iniţială, aduce peste un an un venit V1.
V1 = V0 + d 'V0 = V0 (1 + d ' ) (5.2.)
de unde:
V1
V0 = (5.3.)
1+ d'
Generalizând, valoarea prezentă a unui venit Vn care va fi obţinut peste "n" ani se obţine din relaţia:
Vn
V0 = (5.4.)
(1 + d ) n
* Ipoteca este un titlu de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a primit de la o bancă specializată o sumă de bani pentru
continuarea ori relansarea afacerilor, sau în alte scopuri, în schimbul garantării sumei respective cu o valoare imobiliară (clădiri, terenuri).
1
xxx Economie politică, Editura Economica, Bucureşti, p. 256-258.
83
În situaţia unui flux de venituri viitoare, valoarea prezentă (V0) rezultă din însumarea valorilor prezente ale
tuturor veniturilor ce se obţin în viitor, V1, V2 ... Vn.
V1 V2 Vn
V0 = + 2
+ .... + (5.5.)
1 + d ' (1 + d ' ) (1 + d ' ) n
Relaţia dintre randamentul e al unui titlu financiar, preţul său şi fluxul asociat V1, V2 ... Vn de venituri
viitoare este:
V1 V2 Vn
P = + 2
+ .... + (5.6.)
1 + e (1 + e) (1 + e) n
Randamentul unui titlu financiar se obţine din relaţia de egalitate a preţului acestuia cu valoarea prezentă a
fluxului asociat de venituri viitoare.
a) Randamentul unei obligaţiuni se determină ţinând seama că venitul asociat - cuponul - rămâne fix până
la termenul de scadenţă. Stingerea relaţiei de creditare, respectiv răscumpărarea obligaţiunii, implică plata, la
termenul de scadenţă, a unei sume, egală cu valoarea nominală plus cuponul. Drept urmare relaţia anterioară
devine:
C C C +O
P = + 2
+ .... + (5.7.)
1 + e (1 + e) (1 + e) n
în care: C - cuponul obligaţiunii; P - preţul obligaţiunii; O - valoarea nominală a obligaţiunii; n - termenul de

scadenţă; e - randamentul obligaţiunii.
Exemplu: o obligaţiune are valoarea nominală de 1.000.000 u.m., cuponul cuvenit este de 100.000 u.m., iar
termenul de scadenţă este de doi ani. Randamentul obligaţiunii în cazul în care preţul acesteia este de 900.000
u.m. se determină din ecuaţia:
100.000 1 ⋅ 100.000
900.000 = + (5.8.)
1+ e (1 + e) 2
care conduce la e = 23%.

În situaţia în care termenul de scadenţă este foarte mare, relaţia de calcul a randamentului devine:
C C C
P = + 2
+ + ... (5.9.)
1 + e (1 + e) (1 + e) 3
C
Prin restrângerea seriei infinite P = , de unde:
e
C
e= (5.10)
P
b) În cazul unei acţiuni randamentul (e) se determină la fel, având în vedere şi faptul că, cel puţin din
punct de vedere teoretic, durata de viaţă a acţiunii este infinită.
D1 D2 Dn
P = + 2
+ .... + (5.11)
1 + e (1 + e) (1 + e) n
de unde: D1, D2, ... Dn reprezintă fluxul corespunzător de dividende, iar P = preţul acţiunii.
În ipoteza unui flux de dividende constant:
84
D D D
P = + 2
+ .... + (15.12.)
1 + e (1 + e) (1 + e) n
sau:
D D
P= , de unde: e = (5.13.)
e P
Decizia de cumpărare a titlului financiar impune compararea randamentului acestuia cu rata dobânzii (d').
Pot exista trei situaţii:
- dacă e < d' - cumpărarea titlului financiar nu este avantajoasă, întrucât crearea unui depozit bancar de
mărime egală cu preţul acestuia ar duce în viitor venituri mai mari;
- dacă e > d' - cumpărarea titlului financiar este avantajoasă întrucât crearea unui depozit bancar de valoare
egală cu cea a titlului, ar aduce în viitor venituri mai mici;
- dacă e = d', deşi se pare că poziţia cumpărătorului este indiferentă, fie creează un depozit bancar, fie
cumpără un titlu de valoare, ambele posibilităţi aducându-i venituri egale, el va opta, cel mai des, pentru
constituirea depozitului bancar întrucât riscurile sunt mai mici.

Deţinătorii de hârtii, de valoare pot obţine, în afara cuponului în cazul obligaţiunii şi dividendului în cazul
acţiunilor, un venit suplimentar ca urmare a creşterii cursului acestor titluri financiare. Prin urmare, câştigul
potenţial al titlului financiar (Cp), în expresie procentuală, se determină prin însumarea randamentului acestuia cu
creşterea preţului.
P1 − P0
Cp = e + (5.14.)
P0
unde: Cp - câştigul potenţial; P1 - preţul actual al titlului financiar; P0 - preţul iniţial al titlului financiar.
Pentru o obligaţiune câştigul potenţial este:
C + ( P1 − P0 )
Cp = (5.15.)
P0
iar pentru o acţiune:
D + P1 − P0
Cp = (5.16.)
P0
Exemplu: câştigul potenţial al unei acţiuni pentru care se anticipează un dividend de 15.000 u.m. şi o creştere a
preţului de la 100.000 u.m. la 150.000 u.m. este:
15.000 + (150.000 − 100.000) 65.000

Cp = = = 0,65 (5.17.)
100.000 100.000
adică 65%.
Acest câştig este potenţial întrucât, pe de o parte, devine efectiv numai dacă anticipările se dovedesc corecte
iar, pe de altă parte, cele 50.000 u.m. rezultate din creşterea preţului se vor obţine doar în momentul vânzării
acţiunii.
Modificarea preţului hârtiilor de valoare generează tranzacţii speculative care pot fi grupate în două tipuri
principale: "a la hausse" şi "a la baisse". În cazul în care se cumpără la preţuri scăzute în speranţa că se vor
vinde la preţuri mai mari peste un anumit timp ("cumpără astăzi ieftin şi vinde mâine mai scump"), tranzacţia se
numeşte "a la hausse", iar atunci când se vinde la cursuri ridicate în speranţa ca peste un timp se vor cumpăra la
preţuri mici ("vinde scump şi cumpără ieftin"), tranzacţia se numeşte "a la baisse". Primii (cumpărători) sunt
speculanţii "bull" iar cei din a doua categorie (vânzătorii) speculanţii "bear".
85
Riscul investiţiilor în hârtii de valoare - care este rezultatul incertitudinilor privind anticiparea fluxurilor de
venituri viitoare. Hârtiile de valoarea prezintă grade diferite de risc. Obligaţiunile sunt mai puţin riscante în
comparaţie cu acţiunile. În cazul obligaţiunilor, fiind vorba de un venit fix, fluxurile de venituri viitoare pot fi
estimate cu mai multă precizie decât în cazul acţiunilor. În plus, societăţile comerciale emitente pot să plătească
dividendele numai după achitarea cuponului obligaţiunilor. Între obligaţiuni, mai puţin riscante sunt cele
guvernamentale. Însă, şi la obligaţiuni riscul este cu atât mai mare cu cât termenul de scadenţă este mai
îndepărtat. Din perspectiva poziţiei faţă de risc, agenţii economici pot fi grupaţi în trei categorii: adversari ai
riscului - cei care optează pentru achiziţionarea unor hârtii de valoare numai dacă preţul lor este mai mic decât
valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri; indiferenţi la risc - cei care cumpără hârtii de valoare şi
atunci când preţul lor este egal cu valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri; iubitori ai riscului - cei
care tind să opteze pentru achiziţionarea unor hârtii de valoare chiar dacă preţul său este mai mare decât valoarea
prezentă medie a fluxului asociat de venituri. Diferenţa dintre valoarea prezentă medie a fluxului de venituri
viitoare şi preţul titlului financiar este considerată mărimea absolută a premiului pentru risc. Acesta reprezintă o
recompensă a asumării riscului, hârtiile de valoare cu grad înalt de risc pot asigura venituri mai mari.

Lichiditatea titlurilor financiare pe termen lung – ce se referă la posibilitatea vânzării lor rapide şi cu costuri
tranzacţionale minime. Aceasta depinde, în principal, de gradul de dezvoltare a instituţiilor pieţei capitalului.
Titlurile financiare listate la bursă au, de regulă, un grad de lichiditate ridicat.
Pentru un posesor de disponibilităţi băneşti plasamentul ideal este acela care conferă o siguranţă deplină a
acestora, respectiv riscul plasării cât mai mic, o rentabilitate înaltă, un câştig potenţial mare şi posibilitatea de a
dispune de bani în caz de nevoie.
Autoritatea guvernamentală şi societăţile comerciale reprezintă principalii agenţi economici care sunt în
permanentă căutare de surse financiare, influenţând în mod decisiv oferta de titluri financiare pe termen lung.
Pentru finanţarea unor investiţii de interes general statul apelează deseori la emisiunea de obligaţiuni. Prin
aceasta el contribuie la formarea ofertei de obligaţiuni pe piaţa capitalului.
Din cauza insuficienţei fondurilor asigurate din surse proprii şi prin credite bancare firmele apelează tot mai
mult la resursele financiare pe termen lung. Spre deosebire de nevoile curente ale producţiei, care pot fi
satisfăcute prin intermediul unor surse de finanţare pe termen scurt, investiţiile în echipamente destinate
modernizării şi dezvoltării capacităţii de producţie, dar şi în suprafeţe de teren şi clădiri, care vor putea genera
venituri în decursul unei perioade mai mari de un an, se pot realiza numai prin surse financiare pe termen lung. În
acest sens firmele apelează la emisiunea de obligaţiuni sau acţiuni, asigurând prin aceasta o ofertă de titluri
financiare pe termen lung. Pentru ca finanţarea prin intermediul hârtiilor de valoare să fie cât mai rentabilă şi cu
riscuri cât mai mici, întreprinderile vor urmări dimensiunea raportului dintre emisiunea de titluri financiare cu
venit fix şi cu venit variabil. După cum s-a menţionat anterior, prin prisma firmelor, obligaţiunile prezintă un risc
mai mare faţa de acţiuni, întrucât cuponul lor trebuie plătit indiferent dacă s-a realizat sau nu profitul. Însă şi
emisiunea şi plasarea de acţiuni prezintă un dezavantaj, în sensul că astfel are lor sporirea numărului acţionarilor,
fapt care poate diminua profitul ce revine pe o acţiune. Din acest motiv societăţile comerciale sunt confruntate cu
problema identificării acelui raport dintre hârtiile de valoare pe termen lung care echilibrează obiectivul
maximizării profitului ce revine pe unitate de titlu financiar cu cerinţele minimizării riscului finanţării.
86
TA 5.2 :
1. Care sunt componentele pieţei capitalului ?
2. De cine depinde cererea de titluri financiare pe termen lung ?
Răspuns:
Instituţiile principale ale pieţei capitalului sunt: Comisia hârtiilor de valoare, casele de brokeraj; piaţa OTC
sau piaţa extrabursieră şi bursa de valori.
Comisia hârtiilor de valoare, este o instituţie prin care autorităţile se implică în mod indirect pe piaţa
capitalului. Deoarece pe această piaţă se emit şi circulă valori mari sub forma hârtiilor de valoare, există riscul
lansării unor asemenea titluri financiare fără acoperire, cu toate consecinţele ce pot decurge de aici. Pentru a se
evita acest lucru, în toate ţările cu o economie de piaţă, s-au creat instituţii centrale pentru atestarea acestor valori
mobiliare prin: înregistrarea lor şi confirmarea prospectelor de emisiune, atestarea şi urmărirea activităţii
brokerilor şi a caselor de brokeraj, controlul activităţii burselor de valori şi aprobarea înfiinţării de noi burse.
Casele de brokeraj au rolul de a asigura legătura dintre piaţa primară şi cea secundată şi mai departe, pe
piaţa secundară, între cei ce vând şi cei ce cumpără titluri de valoare. Instituţia de brokeraj funcţionează pe trei
nivele: la primul se situează brokerul (agent de bursă) care este o persoană fizică ce practică meseria de
mijlocitor în circulaţia hârtiilor de valoare; la al doilea sunt asociaţii de brokeri care grupează aceste persoane
fizice în funcţie de specializarea lor pe anumite categorii de hârtii de valoare şi pe anumite firme ale căror titluri
sunt cotate la bursă; cel de al treilea este casa de brokeraj, respectiv sediul în care brokerul intră în contact cu
clienţii săi, primeşte ordinele de cumpărare şi vânzare pe baza cărora acţionează apoi la bursa de valori. Funcţiile
caselor de brokeraj sunt: introducerea noilor titluri de valoare pe piaţa primară; efectuarea de tranzacţii pe piaţa
secundară a capitalului prin intermediul brokerilor care acţionează în numele şi pe baza dispoziţiilor primite de la
posesorii titlurilor de valoare; efectuarea de tranzacţii pe cont propriu (dealing), când ele operează cu titluri aflate
în proprietatea lor; gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare ale clienţilor şi la cerere păstrarea în custodie a
acestora; acordarea de consultaţii în probleme de investiţii financiare.
Piaţa OTC sau piaţa extrabursieră - asigură circulaţia hârtiilor de valoare care nu sunt cotate la bursa de
valori. Denumirea de piaţă OTC provin de la denumirea în engleză - Oven The Counter Market - ce înseamnă
piaţa extrabursieră. În cadrul acestei pieţe, în ţara noastră un loc special revine pieţei RASDAQ. Denumirea
provine tot din iniţialele în limba engleză - Romanian Association Securitys Dealers Automatic Quantification -
ceea ce în traducere libera înseamnă Asociaţia română a negociatorilor de titluri de proprietate valorificate
(cuantificate) în sistem automat. Această piaţă funcţionează după principiile bursei de valori, obiectul
tranzacţiilor fiind hârtiile de valoare, în special acţiunile, care nu sunt tranzacţionate pe piaţa bursieră.
Bursa de valori - este principala instituţie de intermediere a vânzărilor şi cumpărărilor de titluri financiare
pe piaţa secundară. Ea funcţionează după reguli obligatorii care trebuie respectate de către toţi agenţii economici.
Bursele de valori sunt pieţe specializate unde se negociază valute şi orice valori mobiliare sub formă de
efecte comerciale, efecte publice sau alte hârtii de valoare (de exemplu, acţiunile) şi metalele preţioase. În
esenţă, bursa de valori este o piaţă organizată pentru titluri financiare, o piaţă de capital, componentă a aşa-
numitei economii simbolice (economia financiară).
Bursele de valori au apărut şi s-au dezvoltat în secolul al 18-lea, strâns legat de desfăşurarea primei revoluţii
industriale. Aceasta necesita formarea de capitaluri prin împrumuturi pe termen lung, ceea ce s-a realizat prin
emisiunea de hârtii de valoare. Ele s-au dezvoltat odată cu extinderea societăţilor comerciale pe acţiuni.
87
Operaţiunile la bursele de valori au căpătat amploare deosebită după primul război mondial, mai ales, în
principalele ţări industrializate. Deşi, în lume există un mare număr de burse, piaţa mondială în acest domeniu se
întemeiază pe triunghiul SUA - Japonia - Marea Britanie. Însumate, cele 3 pieţe deţin peste trei pătrimi din
capitalizarea bursieră mondială.
Obiectul de activitate al burselor de valori s-a diversificat, aici negociindu-se în afară de acţiunile şi
obligaţiunile emise de societăţile anonime şi de cele în comandită pe acţiuni şi alte hârtii de valoare precum:
cambii, obligaţiuni emise de stat, bonuri de tezaur, titluri de rentă, diverse alte efecte comerciale şi efecte publice,
valute, aur şi alte metale preţioase, iar la unele dintre ele se negociază chiar bijuterii, perle şi pietre preţioase.
Acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni deţin ponderea majoritară, fapt ce a determinat pe unii
economişti să explice dezvoltarea bursei contemporane de valori prin necesitatea negocierii acestora. În general,
pentru crearea unei burse de valori sunt necesare trei condiţii: existenţa în zona respectivă sau în apropiere a unor
societăţi anonime de mare anvergură; difuzarea acţiunilor şi obligaţiunilor emise de acestea la un număr mare de
acţionari - existenţa acţiunilor numai în mâinile statului sau în cele ale unui număr mic de acţionari face inutil
comerţul la bursa de valori legat de vânzarea - cumpărarea acestora; reglementarea activităţii de tranzacţii prin
norme legislative, cu rolul de a ocroti libera concurenţă în comerţul de bursă.
Bursele de valori au rolul principal de a facilita acumularea capitalurilor necesare finanţării activităţilor
economice şi de a dirija fluxul acestora spre ramurile economice cele mai rentabile. Acest rol este îndeplinit, mai
ales, prin vânzarea - cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni care aparţin societăţilor pe acţiuni. Prin emiterea acestor
efecte financiare, societăţile pe acţiuni îşi constituie capitalul necesar desfăşurării activităţii. Pe durata lor de
valabilitate, ele pot fi vândute de acţionarii lor unor terţe persoane, iar prin aceasta apar două forme de existenţă
a capitalului: capitalul real - format din bunuri materiale şi mijloace băneşti şi capitalul fictiv - reprezentat de
efectele financiare emise pentru constituirea capitalului real. Prin tranzacţiile la care sunt supuse aceste efecte
financiare, in timp, valoarea capitalului fictiv se autonomizează de aceea a capitalului real. cele două forme de
capital pot avea evoluţii separate şi diferite. Capitalul real se valorifică in procesul de producţie, sporindu-şi
valoarea, cel fictiv îşi modifică valoarea în procesul operaţiunilor de bursă, devenind mai mare sau mai mică
decât a primului. Deşi la baza creşterii sau descreşterii cursului acţiunilor stă situaţia economică a societăţilor
emitente, modificarea capitalului fictiv nu se regăseşte nemijlocit în modificarea capitalului efectiv. În timp ce
evoluţia capitalului fictiv este determinată de influenţa operaţiunilor speculative şi de modificarea cursurilor
acţiunilor în funcţie, mai ales, de raportul dintre cerere şi ofertă, evoluţia capitalului real este determinată de
rezultatele activităţii economice sau de politica de emisiune de noi acţiuni şi obligaţiuni.
Pe piaţa bursieră se întâlnesc, prin mijlocirea unor persoane autorizate (brokeri, jobberi), cererea de titluri
din partea celor care dispun de capital bănesc cu oferta de titluri din partea deţinătorilor acestora. Cererea şi
oferta se transmit prin ordinele de bursă în care se prevăd: denumirea titlului (acţiuni ale societăţii X, obligaţiuni
provenite din împrumutul Y etc.), natura operaţiunii (vânzare, cumpărare), numărul de titluri, preferinţele de preţ,
termenul pentru efectuarea tranzacţiilor etc.
Toate ordinele de bursă sunt colectate şi centralizate de către agenţii bursieri, care, pe baza dispoziţiilor ce
le conţin, trec la fixarea cursului (preţului de tranzacţie) pentru fiecare titlu. Nivelul şi evoluţia cursului sunt
influenţate de mai mulţi factori, dintre care mai importanţi sunt: cererea şi oferta din respectivele titluri, care la
rândul lor depind de mărimea anterioară a dividendului şi perspectivele sale de viitor; dinamica preţurilor, rata
dobânzii, starea generală a conjuncturii economice interne şi internaţionale, optimismul (pesimismul)
întreprinzătorilor etc.
O anumită imagine pentru rentabilitatea achiziţionării unei acţiuni se obţine prin determinarea indicatorului
numărul ani dividend (Nad) pornind de la mărimea dividendului obţinut în perioada anterioară sau dividendul
anual previzibil (D), în funcţie de cursul (preţul) la care se achiziţionează acţiunea (C):
C
Nad = (5.18.)
D
Acest indicator arată numărul de ani în care poate fi amortizat preţul plăţii pentru achiziţionarea unei acţiuni
prin dividendul realizat sau previzibil. Operaţiunea este mai profitabilă pentru cumpărător cu cât indicatorul este
mai mic.
Un factor important cu influenţă asupra cursului titlului de valoare este rata dobânzii. Creşterea acesteia
reduce cererea pentru titluri şi determină micşorarea cursului acestora pe piaţa bursieră şi invers. Mărimea
dobânzii (D) este în funcţie de mărimea capitalului avansat (C), rata dobânzii (d') şi perioada pentru care se
acordă împrumut (n):
88
Cd '⋅n
D= (5.19.)
100
O obligaţiune cu un venit anual fix de 10.000 lei, are în condiţiile unei rate a dobânzii de 10% un curs (Cs)
pe piaţa bursiera de:
D ⋅ 100 10.000 ⋅ 100

Cs = = = 100.000 lei (5.20.)
d 10
unde: D - reprezintă în acest caz venitul anual garantat la emisiune.

Creşterea ratei dobânzii la 20% determină scăderea cursului obligaţiunii:
10.000 ⋅ 100
Cs = = 50.000 lei (5.21.)
20
Bursa este o instituţie foarte sensibilă la ceea ce se întâmplă în viaţa economică, socială sau politică. Un
simplu zvon cu privire la înrăutăţirea condiţiilor de producţie şi desfacere ale unei societăţi (de exemplu,
reducerea vânzărilor) atrage după sine scăderea cursului acţiunilor acesteia. Modificările de cursuri devin mult
mai puternice în cazul apariţiei unor evenimente neprevăzute, precum războaie, revoluţii, catastrofe naturale etc.
Deseori acestea sunt influenţate şi de manevre necinstite, regizate de principalii acţionari care se coalizează
împotriva celor mici. De exemplu, primii lansează zvonul ca o societate pe acţiuni întâmpină dificultăţi
financiare. Micii acţionari necunoscând realitatea vor urmări să-şi vândă acţiunile deţinute la firma respectivă.
Drept urmare, oferta de acţiuni creşte, cursul acestora scade, iar marii acţionari vor avea posibilitatea să le
cumpere la un preţ cu mult sub valoarea lor nominală. Atunci când se dovedeşte că a fost un simplu zvon, situaţia
firmei respective fiind cu totul alta, cererea pentru acţiunile sale începe să crească, antrenând creşterea cursului
acestora, marii acţionari le vor vinde şi îşi vor însuşi profituri deosebite.
Fiecare membru al bursei este reprezentat de către agenţii de bursă care negociază în numele şi pe contul
clientului, corespunzător ordinelor primite de la acesta. În unele ţări (de exemplu, Anglia), pe lângă broker se mai
întâlneşte şi dealer denumit şi jobber, care intră în legătură cu comitetul bursei prin intermediul brokerului. În
acest caz, jobberul este acela care stabileşte cotaţiile bursei rezultate din jocul cererii şi ofertei şi le înscrie pe
panourile bursei. În jurul jobberului stau brokerii care îi transmite acestuia ordinele de vânzare şi cumpărare.
Jobberul poate să încheie şi operaţiuni pe cont propriu. El are posibilitatea să vândă efectele financiare la un curs
uşor superior celui la care cumpără, de aici rezultând profitul său. (De exemplu, acţiunile unei societăţi pe acţiuni
cotează la bursă 250/252 dolari. Aceasta înseamnă că ele se cumpără cu 250 dolari şi se vând cu 252 dolari.
Câştigul jobberului rezultă din diferenţa dintre cursurile de vânzare şi cele de cumpărare, in acest caz de 2 dolari
pentru fiecare acţiune şi creşte odată cu volumul tranzacţiilor). Jobberul este agentul de bursă care măreşte sau
scade cursul acţiunilor în funcţie de jocul dintre cerere şi ofertă. Modificarea cursurilor se exprimă în puncte.
Punctul reprezintă subdiviziunea minimă a unităţii monetare în care se exprimă preţul de bursă.
În cazul burselor de valori operaţiunile care au loc pot fi la vedere şi la termen. Operaţiunile la vedere
constau în cumpărarea sau vânzarea de efecte financiare cu livrarea şi achitarea la încheierea tranzacţiei sau în cel
mult două zile lucrătoare de la aceasta, la cursul existent pe piaţă, În acest caz, momentul tranzacţiei coincide cu
cel al formării cursului şi execuţiei sale. Operaţiunile la termen constau în cumpărarea sau vânzarea de efecte
financiare cu livrarea şi achitarea lor la un termen stabilit şi la preţul convenit în momentul încheierii tranzacţiei.
În acest caz, momentul încheierii tranzacţiei nu mai coincide cu cel al execuţiei sale.
Întrucât titlurile de valoare, spre deosebire de mărfurile reale, rămân mereu în circulaţie, la bursele de valori
tranzacţiile la termen, mai ales cele cu caracter speculativ, au o pondere mult mai mare. Operaţiunile la termen
pot fi a la hausse şi a la baisse.
La rândul lor acestea sunt de două categorii: ferme şi cu primă. Operaţiunile ferme presupun executarea
contractului prin cedarea efectivă a efectelor financiare şi achitarea preţurilor acestora la termenul convenit. În
cazul operaţiunilor la termen cu primă sau cu caracter opţional, unul dintre agenţi îşi rezervă dreptul ca la
scadenţă să opteze, în schimbul plăţii unei prime stabilite, între a renunţa la contract, ori, în raport de "tipul"
primei să se declare vânzător, cumpărător sau chiar să dubleze ori să tripleze numărul titlurilor supuse
89
tranzacţiei., Au apărut chiar burse de specialitate în asemenea operaţiuni, numite burse de opţiuni. Aceste
operaţiuni pot fi clasificate în:
- Operaţiuni cu primă simplă "a la hausse" care oferă posibilitatea cumpărătorului de a alege între
executarea sau rezilierea contractului în funcţie de situaţia existentă la termenul de scadenţă. De
exemplu: un client, anticipând o urcare a cursului unui titlu cotat cu 100 dolari, cumpără cu primă 100
de titluri la preţul de 105 dolari fiecare, din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă se pot ivi două
posibilităţi: sau titlul a urcat, presupunem la 120 dolari, şi cumpărătorul a realizat un profit potenţial de
15 dolari pe titlu sau a scăzut la 90 dolari, condiţie in care in schimbul primei renunţă la contract,
suferind o pierdere limitată la 5 dolari pe titlu în loc de 10 dolari, dacă ar fi fost cumpărător. Dacă
cursul a rămas constant, el va opta pentru una din variante, în ambele cazuri pierderea fiind aceeaşi, 5
dolari, care reprezintă prima depusă;
- Operaţiuni cu primă compusă "a la baisse" prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a alege între
executarea sau rezilierea contractului, în funcţie de evoluţia cursului. De exemplu: un agent anticipând
o scădere a cursului vinde printr-un contract la termen cu primă 100 de titluri la cursul de 105 dolari
fiecare, din care 5 dolari reprezintă prima. La scadenţă pot exista şi in acest caz două posibilităţi: sau
cursul titlului a scăzut, presupunem la 90 dolari şi vânzătorul, executând contractul, a realizat un profit
de 10 dolari la fiecare titlu vândut sau a crescut la 110 dolari, condiţie în care el renunţă la contract,
suferind o pierdere limitată la 5 dolari pe titlu cât reprezintă prima cedată, în loc de 10 dolari. Dacă
cursul a rămas acelaşi lui îi va fi indiferentă poziţia, întrucât, chiar dacă vinde sau dacă reziliază
contractul, pierderea este tot de 5 dolari, care reprezintă prima depusă;
- Operaţiuni cu prima dublă sau dublă opţiune, care se caracterizează prin dreptul comerciantului de a
se declara, în ziua lichidării, fie vânzător, fie cumpărător, în funcţie de evoluţia cursului. El se va
declara vânzător când cursul a scăzut (in cazul nostru la 90 dolari pe titlu) sau cumpărător atunci când
cursul a crescut (la 120 dolari), prima dublă plătită oferindu-i posibilitatea să aleagă între aceste două
variante.
- Operaţiuni facultative multiple, prin care una din părţi obţine dreptul de a multipla (de două, de trei
ori etc.) valoarea contractului. Pentru a obţine acest drept, speculatorul a la hausse plăteşte un preţ
majorat faţă de preţul zilei, iar speculatorul a la baisse vinde cu un preţ ceva mai mic decât preţul zilei.
Bursele de valori au un rol deosebit de important în mecanismul de funcţionare a economiei de piaţă:
a) Ele reprezintă o piaţă permanentă a hârtiilor de valoare, oferind posibilitatea transformării operative,
într-un termen scurt, a capitalului real în capital bănesc şi invers, satisfăcând prin aceasta unul din
dezideratele oricărui plasament şi anume, să aibă un grad de lichiditate ridicat. Dacă bursa nu ar oferi
posibilitatea vinderii rapide a hârtiilor de valoare, deţinătorii lor nu ar fi dispuşi să-şi investească
capitalul în ele. Totodată se facilitează acordarea de credite de către bănci, deoarece ele acceptă
efectele de comerţ şi alte hârtii de valoare atunci când pot urmări la bursă cotaţiile acestora, pentru ca
astfel să se poate proteja faţa de debitorii nesiguri.
b) Bursa de valori se apropie cel mai mult de unele dintre cerinţele pieţei cu concurenţă perfectă:
mobilitatea capitalului si intrarea liberă pe piaţă. Prin bursă capitalul se poate transfera operativ de la o
firmă la alta sau de la o ţară la alta contribuind la orientarea sa spre domenii mai profitabile ale
activităţii economice. Bursa oferă posibilitatea unui mod specific de exprimare a opţiunilor fiecărui
agent economic participant la tranzacţii, asupra direcţiilor de dezvoltare a economiei.
c) Bursa de valori contribuie la formarea capitalului marilor firme prin faptul că favorizează procesul
de concentrare a economiilor populaţiei şi acumulărilor firmelor private. Ea are rolul de releu între
surplusul de fonduri neutilizate şi necesităţile economice, transformând economiile în capital.
d) Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenţei dintre firme şi prin aceasta la asanarea economiei
de unităţi falimentare sau cu rentabilitate redusă. Cotaţiile hârtiilor de valoare cresc sau se micşorează
in funcţie de evoluţia ascendentă sau descendentă a profitului societăţilor care le-au emis si de
90
programele de dezvoltare în perspectivă ale acestora. Investitorii vor evita emiterea de noi acţiuni în
ramurile sau unităţile cu capacitate concurenţială slabă.
e) Bursa de valori este un barometru extrem de sensibil al stării economiei. Indicele bursei dă expresia
evoluţiei de ansamblu a pieţei bursiere şi prin aceasta a economiei respective. La bursa din Wall Street
(New York) se utilizează cunoscutul indice Dow Jones, la bursa din Tokio - indicele Nikkei, la bursa
din Londra - indicele Financial Times. Indicele de bursă reprezintă, de regula, media aritmetică
ponderată a cotaţiilor zilnice de închidere la titlurile de valoare reprezentative. Evoluţia activităţii
bursiere, reflectată de indice, poate să arate o direcţie ascendentă (o piaţă "sub semnul taurului" sau
bull market) sau o direcţie descendentă (o piaţă "sub semnul ursului" sau bear market), fiecare din
acestea având un ecou rapid in ansamblul vieţii de afaceri. Volumul tranzacţiilor şi evoluţia cursurilor
reacţionează brusc, uneori cu anticipaţie, la modificarea conjuncturii economice. Adesea scăderea
bruscă a cursurilor este semnalul declanşării unei crize (a rămas înscrisă în istorie ziua de 29 octombrie
1929, "marţea neagră" a bursei de acţiuni din New York, care a premers declanşării marii crize
economice mondiale din 1929 - 1933).
TA 5.3 :
1. Care sunt factorii determinanţi ai cursului ?
2. Explicaţi operaţiunile cu prima.
Răspuns:
1. Caracterizaţi principalele hârtii de valoare

2. Cum se determină cursul obligaţiunii?
3. Care sunt componentele pieţei capitalului
4. Cum se determină randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung?
5. Cum se determină câştigul potenţial al titlurilor financiare?
5.5 Teste

91
a) relaţiile ce se formează prin atragerea şi plasarea fondurilor pe termen scurt;
c) operaţiuni cu acţiuni şi obligaţiuni;



c) crearea unui depozit bancar de valoare egală cu cea a acţiunii ar aduce în viitor venituri mai
mari decât cumpărarea de acţiuni.

a) preţul de vânzare al titlurilor este, în general, valoarea nominală înscrisă pe acesta;
b) preţul de tranzacţionare depinde de factori economici şi extraeconomici, în special de raportul
dintre cerere şi ofertă;
c) operaţiunile se desfăşoară în special prin intermediul băncilor.
Răspunsuri şi comentarii la testele evaluare, întrebări şi testele grilă → se face prin accesarea şi
1. O obligaţiune ce aduce un venit anual de 30.000 lei au un curs de 15.000 lei. Ce rată a dobânzii
corespunde acestei situaţii:
a) 2%; b) 40%; c) 200%; d) 40%; e) 20%.
92
Rezolvare
C
Co = unde : Co = cursul obligaţiunii ; C = cuponul (venitul anual) ; d = rata dobânzii
d
30.000
15.000 = → d = 200%
d
2. O acţiune achiziţionată la preţul de 500 u.m. oferă un dividend estimat la 85 u.m. pe an.
b) în condiţiile unei rate a dobânzii de 15%, plasamentul în acest tip de acţiuni nu este avantajos;
c) apreciindu-se o creştere a cursului acţiunilor la 550 u.m., câştigul potenţial este de 35%;
Rezolvare
D
e= , unde : e = randamentul unei obligaţiuni ; C = dividend ; P = preţul acţiunii
P
85
a) e = = 0,17 → 17%
500
b) plasamentul este avantajos întrucât randamentul acţiunii este mai mare decât rata dobânzii
c) C p = 0,17 + 0,15 = 0,27 → 27%
P 500
d) Tr = = = 5,8
C 85
1. Venitul anual adus de o obligaţiune este de 60.000 unităţi monetare (u.m.), ceea ce corespunde unei
rate anuale a dobânzii de 20%. Scăderea cu 25% a ratei dobânzii va face ca pe piaţa financiară secundară
cursul obligaţiunii să devină:
a) 300.000; b) 600.000; c) 400.000; d) 500.000.
2. Un posesor de economii cumpără de pe piaţa financiară primară 20 de obligaţiuni la valoarea lor

nominală de 2 milioane lei, purtătoarea ale unui venit fix anual de 600.000 lei fiecare, scadente peste 5 ani.
După un an de zile, când pe piaţa monetară rata dobânzii la depuneri este de 25%, cele 20 de obligaţiuni
sunt vândute, obţinându-se astfel un câştig total de:
a) 12 mil. lei;
b) 8 mil. lei;
c) 20 mil. lei;
d) 15 mil. lei.
3. O obligaţiune are o valoare nominală de 1000 u.m., cuponul cuvenit este de 150 u.m. iar termenul
de scadenţă este de doi ani. În condiţiile în care preţul de vânzare al obligaţiunii este de 950 u.m.,
randamentul ei este de:
a) 115,78%; b) 15%; c) 18,42%; d) 118,42%.
4. O obligaţiune cu valoarea nominală de 1000 u.m. oferă un câştig anual fix de 150 u.m., termenul de
scadenţa fiind de 2 ani. Dacă preţul de vânzare al obligaţiunii este de 800 u.m.,
c) dacă preţul de vânzare creşte la 950 u.m., câştigul potenţial al obligaţiunii este de 37,50%;
93
d) dacă preţul de vânzare creşte la 900 u.m., câştigul potenţial oferit de obligaţiune este de 30%.
94
Cuprins

6.6 Teste
Obiective de studiu

• înţelegerea inflaţiei şi a formelor ei de manifestare;
• cuantificarea inflaţiei;
• explicarea mecanismelor inflaţioniste
• înţelegerea consecinţelor inflaţiei.
Studentul trebuie:
• Să delimiteze diferitele forme ale inflaţiei;
• Să explice originea şi cauzele inflaţiei;
• Să determine pe baza datelor statistice nivelul şi evoluţia inflaţiei;
• Să interpreteze politicile antiinflaţioniste.
Timp de lucru

95

2. Înţelegerea formelor inflaţiei;
3. Folosirea formulelor de calcul a ratei inflaţiei;
4. Exersarea prin exemple practice a efectelor diferitelor forme ale inflaţiei.
Teme de verificare
TA 6.1 Cuantificarea inflaţiei

TA 6.2 Tipurile inflaţiei
TA 6.3 Politici antiinflaţioniste
În literatura de specialitate sunt numeroase puncte de vedere cu privire la inflaţie, ele exprimând atât
interesele variate ale diferitelor grupuri socio-profesionale cât şi limitele fireşti ale cunoaşterii.
Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real care se exteriorizează prin
suprasaturarea arterelor circulaţiei băneşti cu cantitatea de bani care depăşeşte nevoile reale economiei, ce se
reflectă atât în deprecierea banilor (reducerea puterii lor de cumpărare) cât şi prin creşterea anormală,
durabilă, neuniformă, cumulativă şi generalizată a preţurilor.
Din definiţia dată inflaţiei putem reţine câteva elemente definitorii:
a) Inflaţia reprezintă un dezechilibru între mărimea fluxurilor băneşti şi cea a fluxurilor reale, respectiv un
excedent al masei monetare în raport cu oferta de bunuri şi servicii. Preţurile cresc iar banii se depreciază,
Funcţia banilor de măsurare a valorii bunurilor prin preţ este pusă în cauză.
b) Nu orice creştere a preţurilor înseamnă inflaţie, ci:
• creşterea preţurilor este generală şi durabilă, în sensul că sporirea preţurilor se
generalizează şi pare a se prelungi pe termen nedefinit. Sporirea preţurilor doar la unele
produse, într-o anumită perioadă, nu poate fi considerată inflaţionistă; De asemenea, nu se
poate lua în consideraţie o creştere conjuncturală a preţurilor determinată de factori sezonieri,
aleatori;
• creşterea preţurilor este anormală, foarte puternică, punând în cauză stabilitatea
monetară. În secolul al XIX-lea se consideră stabilitate monetară în condiţiile unei creşteri
zero a preţurilor, în anii '50 ai secolului al XX-lea se accepta o creştere anuală a preţurilor
cuprinsă între 1-2%, în anii '60-'70 ai aceluiaşi secol de 3-4%, pentru ca în prezent acest prag
să fie de 5% pentru a fi socotită normală o creştere a preţurilor;
• creşterea preţurilor are loc neuniform, bunurile şi serviciile nu sunt afectate în aceeaşi
măsură de inflaţie;
• creşterea preţurilor este un fenomen cumulativ în sensul că sporirea lor în prezent se
adaugă unei creşteri anterioare, fiind în acelaşi timp un punct de plecare pentru o nouă
creştere, conform principiului multiplicatorului.
a) Dacă se are în vedere mecanismul de funcţionare al pieţei inflaţia poate fi deschisă sau reprimată. În
primul caz economia continuă să funcţioneze ca un mecanism în care preţurile sunt date. Cel de-al doilea caz
apare atunci când administraţia controlează preţurile, împiedicând creşterea lor iar excesul de cerere este
reprimat.
96
b) Dacă se are în vedere locul şi modul de manifestare inflaţia poate fi o inflaţie a abundenţei, prezentă în
ţările dezvoltate ce are la origini, mai ales, cauze monetare, o cantitate prea mare de bani în raport cu o cantitate
mare de bunuri şi servicii; o inflaţie a penuriei prezentă în ţările slab dezvoltate, explicată prin insuficienţa
ofertei iar surplusul de bani are un caracter relativ raportat la o cantitate mică de bunuri şi servicii1.
c) Dacă se are în vedere ritmul de creştere a preţurilor inflaţia poate fi: inflaţie liniştită (târâtoare) care
presupune o creştere a preturilor de 3-4% anual, sub pragul stabilităţii monetare; inflaţie moderată (deschisă) -
caracterizată printr-o creştere a preţurilor de 5 -10 % anual; inflaţie galopantă ce presupune o accelerare
suplimentară a creşterii preturilor, de peste 15% anual; hiperinflaţie când ratele de creştere a preţurilor sunt
exagerat de ridicate, înregistrând cote de 200 - 300% anual.
Mărimea ritmului de creştere a preţurilor poate fi diferită, dar efectele sale se regăsesc în întreaga economie
şi viaţă socială, ca urmare intensitatea inflaţiei se măsoară şi prin raportarea sa la indicatorii de evoluţie ai
economiei. În funcţie de acest criteriu se poate vorbi de:
• creştere economica neinflaţionistă - când rata de creştere economică este superioară ritmului
de sporire a preţurilor;
• creşterea economica inflaţionistă - atunci când rata inflaţiei depăşeşte ritmul de creştere
economică;
• stagflaţia - situaţia unei economii caracterizată prin creştere economică zero , şomaj şi inflaţie
rapidă;
• slumflaţia - când economia se caracterizează prin declin, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.
Pentru cuantificarea inflaţiei se folosesc mai mulţi indicatori ce pot fi exprimaţi în mărime absolută sau
mărime relativă.
Absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre masa monetară în circulaţie şi cantitatea reală de
mărfuri şi servicii pe care le pot oferi efectiv agenţii economici. Prin urmare dezechilibrul inflaţionist reprezintă
excedentul de masă monetară (cerere nominală) de care dispun agenţii economici şi care este neacoperită printr-o
ofertă reală de bunuri şi servicii sau altfel spus volumul masei monetare ce nu are acoperire în bunurile necesare
şi dorite de agenţii economici.
În forma relativă, procesul inflaţionist este măsurat printr-o serie de indicii şi coeficienţi, dintre care mai
importanţi sunt:
1. Indicele general al preţurilor caracterizează evoluţia preţurilor de vânzare, în general, sau pe grupe de
mărfuri. Se determină printr-un indice de tip Laspeyres:
q
i =1
P
i1 i1
I GP = n
q
i =1
P
i1 i 0
unde: q1 = cantitatea vândută în perioada curentă; P0 - preţul de vânzare în perioada de baza; P1 - preţul de
vânzare în perioada curentă; i - numărul de produse luate în calcul.
2. Indicele preţurilor de consum (Ipc) s-a impus drept instrument principal de măsurare a inflaţiei. Întrucât
toţi membrii societăţii au calitatea de consumatori, inflaţia este percepută în primul rând de aceştia. În plus,
preţul factorilor de producţie se reflectă în ultimă instanţă în preţul bunurilor şi serviciilor de consum. El exprimă
modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de mărime mijlocie le face pentru asigurarea
bunurilor şi serviciilor de consum într-o perioadă dată, în funcţie de nivelul si structura nevoii sociale. Se
determină tot printr-un indice de tip Laspeyres în care qi reflectă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia
socială.
Deşi, la prima vedere, acest indice are doar un conţinut pur statistic, de calculare a evoluţiei preţurilor, în
realitate el are si un pronunţat conţinut social - economic, întrucât factorii de decizie şi diferite categorii sociale
1
Ignat et al., Economie politică, ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2002
97
îşi pot exprima interesele prin conţinutul pe care i-l dau. El este folosit în primul rând, de guvern pentru
aprecierea politicii sale economice. În al doilea rând, el serveşte patronatului la negocierea cu sindicatele. In al
treilea rând, sindicatele î-l urmăresc întrucât creşterea lui afectează nivelul de trai. Pentru că nu se pot lua în
calcul toate bunurile ce intră în structura consumului unei familii, se recurge la folosirea unor modele de calcul a
acestor indici. Guvernul, patronatul şi sindicatele pot influenţa construcţia modelului prin alegerea grupelor de
mărfuri ce urmează să facă parte din eşantion, prin precizarea mărfurilor reprezentative din fiecare grupă, prin
ponderile date grupelor de marfuri alese sau prin modalitatea de observare directa a pieţelor. Tendinţa
guvernului şi patronatului este aceea de a include în categoria bunurilor reprezentative pe acele bunuri la care nu
au sporit preţurile sau au sporit mai lent, pentru a rezulta o creştere mai lentă a indicelui preţurilor de consum.
Sindicatele, din contra, vor urmări sa "umfle" aceste creşteri, pentru a obţine, prin indexare, salarii nominale mai
mari.
Dacă din indicele preţurilor de consum se scade baza de comparaţie (100) se obţine rata inflaţiei.
Ri = ( I pc − 1) ⋅ 100
3. Deflatorul PNB se determină prin raportarea PNB nominal (calculat pe baza preţurilor curente) la PNB
real (calculat pe baza preţurilor comparabile).
PNB nominal
Deflator PNB =
PNB real
El reflectă modificările intervenite în nivelul preţurilor şi în puterea de cumpărare a banilor.
4. Scăderea puterii de cumpărare a banilor ce constă în faptul ca în decursul unei anumite perioade
volumul bunurilor şi serviciilor ce se poate cumpăra în economie scade în comparaţie cu masa monetară şi
nivelul preţurilor.
M
Pcb =
NP
unde: Pcb - puterea de cumparare a banilor; M - masa monetară; NP nivelul preţurilor.
Puterea de cumpărare a banilor arată câte bunuri şi servicii se poate cumpăra cu cantitatea de bani existentă
în economie la un nivel dat al preţurilor.
5. Inflaţia se poate evidenţia, de asemenea, prin creşterea masei monetare în circulaţie într-un ritm mai rapid
decât creşterea PNB sau a productivităţii factorilor de producţie.
TA 6.1 :
1. Ce reprezintă inflaţia ?
2. Cum se exprimă în formă relativă inflaţia ?
Răspuns:
Cauzele inflaţiei se pot structura şi ierarhiza în maniere diferite pe ţări. Declanşarea şi întreţinerea inflaţiei
actuale pot fi înţelese numai prin punerea lor în ecuaţie cu multipli factori economici, social-politici interni şi
externi, direcţi şi indirecţi, pe termen scurt şi pe termen mediu şi lung, aceştia aflându-se într-o strânsă
98
interacţiune, de unde dificultatea delimitării stricte a anumitor tipuri ale inflaţiei. Din motive de ordin didactic,
având în vedere principalele sale cauze, inflaţia se poate manifesta prin următoarele forme: inflaţia prin cerere,
inflaţia prin costuri, inflaţia prin moneda, inflaţia structurală şi inflaţia importată.
Inflaţia prin cerere rezultă din creşterea cererii solvabile, oferta agregată rămânând în urma acestei creşteri
sau înregistrând scăderi. Originile sale se găsesc în exprimarea "legii lui Say" potrivit căreia orice ofertă îşi
creează propria cerere întrucât în absenţa tezaurizării, veniturile formate în urma activităţii economice ce
formează cererea totală sunt egale cu oferta totală. Un exces de venituri respectiv, de cerere, poate fi considerat
inflaţionist numai în măsura în care oferta este rigidă, aparatul de producţie nu răspunde cererii, iar ajustarea
ofertei la cerere se face prin preţuri şi nu prin cantităţi,.
Toate cauzele care determină o cerere nominală mai mare sau o ofertă deficitară pot antrena acest tip de
inflaţie.
Dintre cauzele care pot antrena un exces de cerere nominală amintim:
• creşterea substanţială a creditului de consum;
• scăderea înclinaţiei spre economisire;
• detezaurizarea determinată şi întreţinută de o instabilitate economică şi politică;
• creşterea mai rapidă a salariilor faţă de productivitatea muncii;
• sporirea cheltuielilor neproductive, mai ales a celor militare cărora nu le corespund o ofertă
corespunzătoare;
• excedentul balanţei de plăţi ce determină intrarea de devize străine suplimentare etc.
Dintre cauzele care determină oferta globală deficitară menţionăm:
• nivelul redus de atracţie a oportunităţilor de a investi;
• deficienţe organizatorice;
• subutilizarea capacităţilor de producţie şi a forţei de munca;
• slaba mobilitate a factorilor de producţie;
• existenţa unor condiţii politice, climatice, conjuncturale (interne şi externe) nefavorabile;
• nerespectarea termenelor de punere in funcţiune a investiţiilor;
Dezechilibrul cerere - ofertă şi apariţia acestui tip de inflaţie este sugerat în fig. 6.1.
Creşterea cererii globale se manifestă prin deplasarea curbei ei spre dreapta din poziţia Ca1 în Ca2 sau C a3.
Acesteia i se răspunde, prin creşterea ofertei de la Qa1 la Qa2 respectiv Qa3, cât şi prin creşterea preturilor de la P1
la P2, respectiv P3. Sporirea preturilor va fi cu atât mai rapidă cu cât curba ofertei este mai inelastică şi deci
producţia mai rigidă.
99
Inflaţia prin costuri reprezintă acea formă a inflaţiei care apare în situaţia în care costurile producţiei cresc
independent de cererea agregată. Ea îşi are originea în mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul
că mărfurile se produc din mărfuri, preţurile inputurilor se regăsesc în cele ale outputurilor. Inflaţia provine
dintr-o creştere a remunerării factorilor de producţie superioară sporirii productivităţii lor. În creşterea costurilor
sunt implicate toate elementele care compun preţul de vânzare: salariile, consumurile intermediare, cheltuielile
generale, prelevările obligatorii (impozite, cotizaţii pentru asigurări sociale etc.) şi chiar limitele profitului.
Dintre cauzele mai des întâlnite amintim:
• creşterea salariilor peste sporurile de productivitate;
• creşterea preţurilor la materii prime şi materiale;
• politica de amortismente accelerată;
• deprecierea monedei naţionale;
• creşterea impozitelor indirecte; în timp ce impozitele directe reduc veniturile şi prin aceasta
cererea, cele indirecte sunt părţi componente ale preţurilor etc.
În termeni grafici, aceste creşteri ale costului se reflectă printr-o deplasare spre stânga a curbei ofertei
agregate (fig, 6.2.). Crescând costurile, oferta agregată se va reduce de la Qa0 la Qa1, respectiv Qa2, iar in mod
corespunzător, preţurile vor spori de la P0 la P1, respectiv P2.
Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor
mărite fiind transferată asupra consumatorilor, prin preţuri mai mari3.
Inflaţia prin costuri se deosebeşte de inflaţia prin cerere. În timp ce prima antrenează scăderea producţiei şi
a ocupării forţei de muncă, cea de-a doua formă determină o creştere economică inflaţionistă şi prin aceasta şi a
gradului de ocupare.
Inflaţia prin costuri se poate manifesta simultan cu inflaţia prin cerere, antrenând ceea ce se numeşte spirala
inflaţionistă. Aceasta deoarece creşterea preţurilor poate fi determinată de sporirea fie a cererii globale, fie de
costurile, cele două forme ale inflaţiei ajungând să se întrepătrundă. O inflaţie prin cerere poate antrena
consolidarea poziţiei unor agenţi economici, care vor utiliza această putere pentru creşterea preţurilor, dar preţuri
majorate înseamnă pentru alţi agenţi economici costuri mai mari. Invers, o inflaţie prin costuri poate antrena
intervenţia guvernamentală în vederea sporirii cererii globale pentru a evita creşterea şomajului.
Presupunem că unele firme puternice sporesc preţurile antrenând creşterea costurilor pentru alte firme.
Curba ofertei agregate se va deplasa spre stânga (fig. 6.3.). Dacă guvernul intervine şi stimulează cererea
agregată pentru a preveni creşterea şomajului, curba cererii agregate se va deplasa spre dreapta, dar aceasta va
antrena din nou o consolidare a poziţiei firmelor puternice, sporirea preţurilor lor, prin urmare a costurilor
celorlalte firme (inflaţia prin costuri) ce determină deplasarea curbei ofertei agregate spre stânga. Guvernul
3
x x x Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p.415.
100
pentru a reduce şomajul stimulează cererea (inflaţia prin cerere), curba cererii agregate deplasându-se spre
dreapta ş.a.m.d. rezultând o spirală inflaţionistă.
Inflaţia monetară este explicată prin emisiunea excesivă de semne băneşti. Datele statistice evidenţiază
existenţa unei strânse corelaţii între evoluţia banilor şi cea a preţurilor (motiv pentru care Milton Friedman
consideră inflaţia, în esenţă, ca un fenomen monetar, ea fiind determinată de creşterea ofertei de monedă ca
urmare a deciziilor agenţilor economici specializaţi (Banca de emisiune).
Această forma de inflaţie îşi găseşte explicaţia în teoria cantitativă a banilor formalizată de Irving Fisher:
MV = PT
în care: M - masa monetară în circulaţie; V - viteza de circulaţie a banilor; P = nivelul general al preţurilor;
T - volumul tranzacţiilor.
Această relaţie stabileşte o legătură de dependenţă între masa monetară în circulaţie şi nivelul general al
preţurilor. La o viteză de circulaţie a banilor constantă şi un volum al tranzacţiilor neschimbat, orice surplus de
monedă se transformă în cerere suplimentară de bunuri şi servicii. În cazul când aparatul de producţie nu poate
să răspundă la amplificarea cererii, creşterea preţurilor va fi proporţională cu cea a masei monetare.
O nouă versiune a teoriei cantitativiste a banilor este "ecuaţia de la Cambridge" legată de lucrările lui
Alfred Marshall, care consideră că emisiunea monetară (M) respectiv cererea de bani depinde de venitul naţional
real (Y), de nivelul general al preţurilor (P) şi de un coeficient (K) reprezentând raportul dintre masa monetară şi
venit.
M = K ⋅ PY
Deşi aceste ecuaţii reprezintă explicaţia cea mai simplistă a relaţiei bani - inflaţie, ea a rămas punct de
plecare pentru toţi cei care consideră inflaţia un fenomen prin excelenţă monetar. După Milton Freidman, un
singur factor poate fi responsabil de inflaţie, dacă el antrenează o expansiune a masei monetare într-un ritm mai
mare decât rata creşterii producţiei. În acest sens el afirmă ca "inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un
fenomen monetar" iar "guvernul trebuie sa fie deci pretutindeni făcut răspunzător pentru inflaţie".4
Dacă sporeşte cantitatea de monedă în circulaţie, se va reduce rata dobânzii şi, în consecinţă, va creşte
cererea de investiţii, iar cererea agregată se va deplasa spre dreapta. Rezultatul va fi o creştere a nivelului general
al preţurilor, după cum reiese din fig. 6.4.
4 Friedman, M., Classer, E., Salin, P., L'Occident en desarroi, turbulences d'une economie prospere, Dunod, Paris, 1978, pp.44-
45.
101
Se pleacă de la ipoteza că oferta globală este rigidă, iar creşterea masei monetare în circulaţie va determina
deplasarea curbei cererii agregate de la C0 la C1 şi nivelul preţurilor va spori de la P0 la P1.
Dintre cauzele care pot antrena creşterea masei monetare în circulaţie putem aminti:
• dezvoltarea exagerată a creditului bancar ce antrenează sporirea volumului banilor de cont;
• nerespectarea termenelor de punere în funcţiune a investiţiilor, care iniţial au fost stimulate
printr-un credit facil şi ieftin;
• finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice;
• creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
• excedentul balanţei de plăţi;
• intrarea în circulaţie a unor sume de bani reţinute anterior în rezervă de deţinătorii lor.
Inflaţia trebuie analizată în strânsă legătură cu evoluţia economiei naţionale în care apare şi se manifestă.
Privită în contextul structurii economiilor naţionale şi al mecanismelor de funcţionare ale acesteia, inflaţia nu mai
apare ca un rezultat al dereglărilor trecătoare ale unei economii.
François Perroux susţine că inflaţia are la bază disfuncţionalitatea aparatului de producţie şi rigiditatea
structurilor sale. El vede drept cauză a inflaţiei mai degrabă elasticitatea insuficientă a aparatului de producţie în
a răspunde la incitaţiile cererii, decât un exces de cerere monetară. Într-o economie subdezvoltată care dispune
de un aparat de producţie învechit, ce antrenează o slabă productivitate şi a cărui capacitate de expansiune este
limitată, apar pierderi datorate unor dezechilibre la nivelul structurilor industriale, a ofertei de muncă şi a
mobilităţii ei profesionale, ce pot duce la inflaţie. Remediile în acest caz sunt de natură structurală: modernizarea
aparatului de producţie, perfecţionarea calificării forţei de muncă şi a mobilităţii ei profesionale.
După opinia altor economişti, un factor generator de inflaţie este deplasarea spre terţiar a forţei de muncă,
sector în care sporurile de productivitate sunt mai scăzute şi foarte inegale. Se conjugă în acest caz trei elemente:
creşterea ponderii serviciilor în economie, creşterea cererii de servicii şi ritmul mai lent al productivităţii.
Cauze ale inflaţiei pot fi şi o serie de rigidităţi care ţin de funcţionarea neconcurenţială a pieţei, de
dezvoltare a pieţelor oligopoliste precum: preţuri fixate în afara pieţei (preţuri administrate de stat); formarea de
venituri care nu depind de echilibrul pieţei, ci de raporturile de forţe (de exemplu: apariţia unor firme mari şi
puternice, existenţa unor sectoare cu comportament diferit (unele cu mare capacitate de generare şi asimilare a
programului tehnic, altele în regres); rezistenţa la mobilitatea profesională şi geografică. Există şi rigidităţi ce
sunt consecinţa instituţiilor economice şi sociale precum: creşterea dimensiunii statului ca agent economic,
sporirea ponderii cheltuielilor publice destinate consumului, amplificarea protecţiei economice (subvenţii pentru
firmele aflate în dificultate, ajutoare) şi a celei sociale(ajutoare de şomaj mărite, fără un echivalent în producţie).
Inflaţia de acest tip este cauzată de creşterea preţurilor la materii prime, combustibil şi energie din import.
Costurile ridicate la care se importă aceste resurse vor deveni elemente principale ale costurilor de producţie ale
bunurilor economice ce le înglobează. Costurile de producţie ridicate nu se pot acoperi decât prin preturi de
vânzare similare.
O altă cauză a acestui tip de inflaţie o constituie degradarea cursurilor de schimb, deprecierea monedei
naţionale în raport cu alte monede de referinţă. Deprecierea monetară va antrena scumpirea importurilor şi
ieftinirea exporturilor.
102
TA 6.2 :
1. Explicaţi inflaţia prin cerere.
2. Explicaţi inflaţia prin cost.
3. În ce constă inflaţia monetară ?
Răspuns:
Inflaţia exercită, pe termen scurt şi lung, influenţe multiple şi contradictorii. Ne vom opri asupra celor mai
semnificative.
1. Dacă inflaţia are dimensiuni acceptabile, fiind la limita a câtorva procente şi pentru o anumită perioadă
de timp, poate fi considerată un factor de creştere economică. Ea poate determina creşterea stimulenţilor pentru
agenţii economici în a mări, diversifica, şi înnoi producţia de bunuri şi servicii. În acest sens Maurice Flamant
apreciază că "inflaţia nu este întotdeauna, din toate punctele de vedere şi nici pentru toţi, o pură şi simplă
catastrofă. Ea poate prezenta şi unele avantaje favorizând ocuparea deplină sau coincizând cu ea, deblocând
mecanismul economic. Eliminând unităţile parazite sau capacităţile de producţie uzate moral, inflaţia favorizează
adaptarea celor rămase la exigenţele impuse de revoluţia tehnico-ştiinţifică".5
Unele efecte ale inflaţiei ar putea fi considerate, pe termen scurt drept avantaje. Dintre acestea amintim:
o inflaţia reduce preţul creditului prin reducerea ratei reale a dobânzii, ceea ce va încuraja investiţiile
şi activitatea economică;
o în anumite condiţii inflaţia impune un mecanism de economisire forţată care poate contribui la
creşterea economică;
o inflaţia avantajează debitorii deoarece sumele vor fi rambursate iar dobânzile plătite în monedă
depreciată;
o deprecierea monedei naţionale duce la ieftinirea mărfurilor interne, stimulând pe termen scurt
exportul;
o inflaţia este considerată de unii economişti şi ca o supapă de siguranţă pentru pretenţiile excesive
ale unor grupuri sociale, aflate în concurenţă pentru venit;
o inflaţia poate favoriza, într-o anumită măsură, creşterea profiturilor, prin extinderea activităţilor
speculative ale agenţilor economici.
Cu toate avantajele pe care le prezintă, pe termen lung inflaţia nu poate fi o soluţie pentru creşterea
economică. Ea a fost şi a rămas un fenomen preponderent negativ. Efectele sale negative sunt numeroase iar
dimensiunile lor se află în dependenţă directă cu intensitatea şi durata inflaţiei. În rândul acestor efecte se înscriu:
• Inflaţia modifică sistemul preţurilor relative, întrucât preturile bunurilor luate în calcul, la
determinarea indicelui general de preţuri, nu evoluează în acelaşi sens şi cu aceeaşi viteză. Prin urmare, ea
determină nu numai creşterea preţurilor, dar şi deteriorarea preţului unui bun în raport cu preţul altui bun.
De aici rezultă că ea nu afectează indivizii la fel, existând diferite structuri de consum;
• Inflaţia schimbă comportamentul de consum al individului. Având drept efect diminuarea
puterii de cumpărare a monedei, ea stimulează înclinaţia spre consum, sporind cererea de bunuri de
folosinţă îndelungată;
5
Flamant, M., L'inflation, PUF, Paris, 1972, p.275.
103
• Inflaţia îi determină pe indivizi să prefere satisfacţiile prezente celor viitoare. prin aceasta ea
descurajează economisirea şi amplifică activităţile speculative în defavoarea celor productive pe termen
lung. Subminând creditul şi potenţând incertitudinea şi riscul în economie, face mai dificil procesul de
previziune a costurilor şi încasărilor, influenţând negativ investiţiile;
• Inflaţia antrenează o redistribuire a resurselor titularilor de venituri fixe a căror putere de
cumpărare se degradează. Veniturile mari acoperind mai uşor creşterea preţurilor, mai afectaţi şi
defavorizaţi sunt cei cu venituri mici şi fixe. Se realizează o diferenţiere economică şi socială în defavoarea
acestora, ale căror venituri nominale nu se modifică în raport cu procesul inflaţionist;
• Inflaţia dezavantajează pe creditori şi avantajează pe debitori, realizând o redistribuire a
patrimoniului în favoarea debitorului. Ea reduce mărimea reală a sumelor împrumutate şi costul real al
datoriei;
• Pentru firme, ea viciind corelaţiile dintre preţurile diferitelor bunuri este un factor descurajant.
Va limita posibilitatea efectuării calculelor de eficienţă, va stimula rate de amortizare mai ridicate datorită
devalorizării capitalului şi creşterea îndatorării ceea ce va reduce consumul acţiunilor lor;
• Inflaţia contribuie la degradarea balanţei de plăţi, exporturile devenind mai scumpe şi deci mai
puţin competitive, iar importurile mai ieftine, în comparaţie cu produsele interne. Balanţa de plăţi devine
deficitară iar cursul de schimb al monedei naţionale se înrăutăţesc.
• Pe plan social, inflaţia devine o sursă puternică de haos, o "dezordine a dezordinii", antrenând
incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. Se declanşează o atitudine de revendicare, ceea ce va antrena
şi mai mare diferenţiere socială, degradarea climatului social, pierderea de credibilitate a guvernelor etc.
TA 6.3:
1. Enumeraţi câteva avantaje pe termen scurt ale inflaţiei.
2. Care sunt efectele negative ale inflaţiei?
Răspuns:
Inflaţia, care prin consecinţele sale rămâne un fenomen predominant negativ, reprezintă o preocupare
majoră a tuturor guvernelor. Politicile promovate în acest sens de guverne trebuie să fie suficient de puternice
pentru a combate inflaţia, dar şi suficient de suple pentru a nu afecta creşterea economică. Se acţionează pentru a
frâna inflaţia, mai ales atunci când aceasta tinde sa ia dimensiuni îngrijorătoare.
Măsurile antiinflaţioniste merg de regulă, în sensul invers al căilor care au generat inflaţie. Ele se por grupa
după mai multe criterii:
1. După doctrina economică ce stă la baza fundamentării lor, politicile antiinflaţioniste pot fi: de control al
cererii agregate şi de stimulare a ofertei agregate.
a) Politicile de control al cererii agregate apelează preponderent la instrumentele fiscale şi la cele
monetare. Cele fiscale presupun reducerea cheltuielilor publice şi a veniturilor din impozite şi taxe. Reducerea
cheltuielilor publice poate reprezenta o măsură antiinflaţionistă, dar nu este lipsită de riscuri, deoarece presupune
o activitate economica mai redusă şi un şomaj mai mare. Politicile monetare au în vedere reducerea cererii
agregate prin diminuarea ofertei de monedă pentru a rezulta mai puţină lichiditate şi prin ridicarea ratei dobânzii
şi scumpirea creditului, pentru a reduce împrumuturile şi prin aceasta şi cheltuielile de consum.
104
b) Politica de stimulare a ofertei are în vedere reducerea costurilor, creşterea productivităţii şi întărirea
concurenţei. Reducerea costurilor vizează găsirea de înlocuitori la energia şi materiile prime scumpe, o politică
de salarizare bazată pe criterii economice, restrângerea influenţelor monopolurilor asupra preţurilor şi veniturilor,
controlul concentrărilor economice. După opinia multor economişti, sporirea productivităţii şi întărirea
concurenţei reprezintă mijloacele cele mai eficiente cu efecte durabile în lupta împotriva inflaţiei. Creşterea
productivităţii antrenează reducerea costurilor şi a preţurilor de vânzare. Stabilitatea preţurilor presupune
creşterea mai accelerată a productivităţii în comparaţie cu sporirea tuturor elementelor costului de producţie.
2. După instrumentele folosite politicile antiinflaţioniste pot avea în vedere instrumente ale politicii
monetare, ale politicii bugetare şi fiscale şi ale politicii veniturilor.
a) Politica monetară ca instrument de stabilizare a preţurilor implică soluţii care să contracareze crearea de
moneda şi cererea de credite de către agenţii economici. Instrumentele politicii monetare sunt distincte, potrivit
caracterului direct sau indirect al controlului masei monetare pe care îl exercită. Această politică se bazează fie
pe modificarea ofertei de moneda, fie pe cea a ratei dobânzii. Politica monetară nu cunoaşte o singură modalitate
de realizare pentru toate economiile şi pentru toate etapele procesului inflaţionist. Monetarismul L. Tobin
condiţionează politica antiinflaţionistă de tipul de inflaţie existent. O inflaţie prin cerere impune o politică
restrictivă de credit, iar o inflaţie prin costuri nu poate fi frânată prin instrumente monetare întrucât efectul
imediat ar fi reducerea nivelului activităţii economice. Spre deosebire de acţiunea asupra volumului masei
monetare, creşterea ratei dobânzii poate avea efecte negative în domeniul creşterii costurilor firmei şi al atragerii
de capitaluri străine.
b) Politica bugetară şi fiscală urmăreşte influenţarea componentelor cererii globale: consumul privat,
investiţiile, cheltuielile publice. Pentru a avea un caracter neinflaţionist, cheltuielile bugetare trebuie
dimensionate în cadrul unor venituri normale, obţinute pe cale bugetară din activitatea economică. Sporirea
impozitelor va incita la o anumită moderaţie a inclinaţiei spre consum, al cărui efect se adaugă la cel al reducerii
venitului disponibil. Dar şi un rezultat invers este posibil dacă se obţine uşor o creştere compensatoare a salariilor
şi profiturilor.
c) Politica veniturilor urmăreşte corelarea creşterii veniturilor cu creşterea volumului activităţii şi a
nivelului productivităţii. Un rol important in cadrul acestei politici îl are indexarea, respectiv legarea mărimii
nominale a salariilor de evoluţia preţurilor, a producţiei sau productivităţii. Combaterea inflaţiei presupune şi
instaurarea unui climat de încredere, de reducere a incertitudinilor, atât pentru salariaţi, pentru consumatori în
general, cât şi pentru întreprinzători.
TA 6.4
1.Care sunt principalele politic antiinflaţioniste conform doctrinei economice?
2.Care sunt principalele politic antiinflaţioniste după instrumentele folosite?
Răspuns:
1. Prezentaţi elementele definitorii ale inflaţiei.

2. Cum se poate cuantifica inflaţia?
3. Cum se determină indicele preţurilor de consum?
4. Explicaţi mecanismul inflaţiei prin cerere.
5. Explicaţi mecanismul inflaţiei prin costuri şi spirala inflaţionistă.
6. Explicaţi mecanismul inflaţiei monetare.
105
6.6 Teste
a) un dezechilibru macroeconomic monetaro-real;
b) un dezechilibru microeconomic monetaro-real;
c) o disfuncţie gravă între mărimile economice reale şi cele nominale;
d) o disfuncţie gravă între mărimile economice nominale şi cele monetare.

d) este vorba de o creştere a preţurilor ce nu afectează în aceeaşi măsură toate bunurile şi
serviciile;
c) reprezintă fenomenul în care surplusul de bani apare relativ la o cantitate mică de bunuri şi
servicii;
d) reprezintă fenomenul în care surplusul de bani apare relativ la o cantitate mare de bunuri şi
servicii.

a) o stare negativă a economiei caracterizată prin scăderea producţiei naţionale;
b) un spor de creştere economică obţinut cu preţul unei inflaţii considerabile;

8. Inflaţia monetară îşi găseşte explicaţia clasică în ecuaţia:

a) teoriei cantitativiste a lui Irving Fisher;
b) teoriei cantitativiste a lui Paul Samuelson;
c) teoriei cantitativiste a lui Milton Friedman;
d) teoriei cantitativiste a lui Fr. Perroux.
106
1. Dacă în lunile ianuarie, februarie şi martie rata medie lunară a inflatiei a fost de 8%, înseamnă că
rata inflaţiei pe primele trei luni ale anului a fost de:
a) 24%; b) 25,97%; c) 26,82%; d) 27%.
Rezolvare
Rif = Rii (1 + d ) n , unde: Rif – rata inflaţiei finale; Rii – rata inflaţiei iniţiale; d – rata dobânzii; n –
perioada
Rif = Rii (1 + 0,08) 3 = 1,08 3 = 1,2597
Rif = 25,97%
2. Dacă nivelul inflaţiei se apreciază prin rata creşterii costului vieţii calculată pe baza unui "coş" de
consum format din: alimente, cu pondere de 40% şi o rată a creşterii preţurilor de 30%, bunuri
industriale, cu pondere de 35% şi un indice general de creştere a preţurilor de 120% şi servicii, cu o rată a
creşterii preţurilor de 14%, atunci rata inflaţiei este:
a) 39,5%; b) 22,5%; c) 54,66%; d) 21,33%.
Rezolvare
I pc = 0,5 ⋅ 0,4 + 0,3 ⋅ 0,25 + 0,2 ⋅ 0,1 = 0,2 + 0,075 + 0,02 = 0,295 , rata inflaţiei = 29,5%
1. Să presupunem că produsul intern brut din anul t1 este constituit doar din trei categorii de bunuri
finale ale căror preţuri au evoluat conform tabelului alăturat:
Categoria Cantitatea Preţul unitar

În anul t0 În anul t1
A 15.000 40 70
B 3.000 20 25
C 400 10 12
a) 50,25%; b) 70,15%; c) 58,15%; d) 170,15%.
2. Dacă nivelul inflaţiei se apreciază prin rata creşterii costului vieţii calculată pe baza unui "coş" de
consum format din alimente, cu pondere de 50% şi un indice general de creştere a preţurilor de 140%,
bunuri industriale, cu o pondere de 30% şi o rată a creşterii preţurilor de 25% şi servicii, cu o rată de
creştere a tarifelor de 10%, atunci rata inflaţiei este:
a) 79,5%; b) 58,33%; c) 29,5%; d) 25%.
3. Dacă în lunile ianuarie, februarie şi martie rata medie lunară a inflaţiei a fost de 7%, înseamnă că
rata inflaţiei pe primele trei luni ale anului a fost de:
107
a) 22,5%; b) 21%; c) 23,75%; d) 22%.
4. Să presupunem că produsul intern brut din anul t1 este constituit din trei categorii de bunuri finale
ale căror preţuri au evoluat conform tabelului de mai jos:
Denumirea Cantitatea Preţul unitar
bunurilor În anul t0 În anul t1
A 25.000 20 30
B 8.000 5 8
C 1.000 80 100
a) 50%; b) 42,35%; c) 147,42%; d) 47,42%.
108
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7: POLITICI MACROECONOMICE
Cuprins

7.5. Folosirea modelului IS - LM în analiza efectelor politicilor bugetare şi monetare asupra economiei
reale
7.7 Teste
Obiective de studiu

• cunoaşterea rolului statului în economia contemporană;
• cunoaşterea rolului statului în economie;
• înţelegerea conceptului de politică economică şi conţinutul său;
• interpretarea diferitelor politici economice;
• cunoaşterea principalelor instrumente ale politicii bugetare;
• înţelegerea politicii monetare şi a principalelor sale instrumente;
• cunoaşterea modelului IS - LM şi analiza efectelor politicilor bugetare şi monetare cu ajutorul
său.
Studentul trebuie:
109
• Să poată explica rolul statului în condiţiile unei economii de piaţă;
• Să analizeze diferitele forme ale politicilor economice;
• Să înţeleagă efectele social-economice ale politicii monetare;
• Să poată explica efectele politicilor bugetare şi monetare;
• Să interpreteze efectele politicilor bugetare şi monetare.
Timp de lucru


2. Înţelegerea politicilor monetare;
3. Folosirea formulelor de calcul a multiplicatorilor fiscali;
4. Exersarea prin exemple practice a efectelor politicilor bugetare şi monetare.
Teme de verificare
TA 7.1 Politici economice

TA 7.2 Politica bugetară şi monetară
TA 7.3 Modelul IS-LM
Statul este o prezenţă incontestabilă în economiile moderne contemporane, prin sistemul legal destinat
îmbunătăţirii cadrului în care fiecare individ şi firmă se angajează în interacţiuni economice, prin ansamblul
acţiunilor guvernului ca producător, regulator, susţinător al sectorului privat, prin rolul său pe piaţa monetară şi a
creditului, prin programele sale de securitate socială, prin calitatea sa de consumator, prin funcţiile sale de
redistribuire a bogăţiei, ca şi prin susţinerea intereselor firmelor naţionale în relaţiile internaţionale1.
În afară de faptul că determină cadrul juridic general, elaborând legile şi constituindu-se garant al
contractelor şi drepturilor de proprietate, statul îndeplineşte trei funcţii economice esenţiale2: intervenţia asupra
alocării resurselor pentru ameliorarea eficacităţii economice; fundamentarea unor programe pentru ameliorarea
repartiţiei veniturilor; stabilizarea economiei prin intermediul politicii economice.
Intervenţia statului în domeniul alocării vizează corectarea aşa-numitelor "slăbiciuni ale pieţei", cum sunt
consecinţele concurenţei imperfecte şi în special ale monopolului, externalităţile negative, cum este poluarea sub
toate formele ei, şi producerea "bunurilor publice" ca apărarea naţională sau reţeaua de şosele şi autostrăzi.
1
Stiglitz, J.E., Economics of the Public Sector, W.W. Norton & Company, New York, London, 1986, p.22-23.
2 Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Economics, International Edition, Fifteenth Edition, Mc Graw Hill, Inc. New York, 1995,
p.31-34 şi Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Micro-économie, La nouvelle édition du grand classique de l'economie, Les Édition
d'Organisation, 1992, p.442-445.
110
În ceea ce priveşte mediul concurenţial, aproape în toate ramurile unele mari întreprinderi caută să-şi
asigure poziţii privilegiate prin care, obţinând preţuri mai mari la vânzarea propriilor produse sau preţuri mai
mici la aprovizionări, deteriorează mecanismul concurenţei, reducând eficienţa utilizării resurselor şi prejudiciind
pe consumatori. Situaţia extremă o reprezintă monopolul. De aceea, guvernele pot interveni prin regularizarea
preţurilor şi profiturilor monopolurilor sau chiar prin adoptarea unor legi antitrust.
Externalităţile reprezintă efectele sub forma unor costuri (externalităţi negative) sau beneficii (externalităţi
pozitive) impuse de agenţi economici unor alţi subiecţi în afara cadrului pieţei, fără contraprestaţie. Exemple
notorii de externalităţi negative constituie poluarea atmosferei de către noxele din gazele de eşapament ale
autovehiculelor, din coşurile fabricilor din unele sectoare prelucrative, poluarea fonică din jurul aeroporturilor,
poluarea apelor prin deversarea în râuri a diverselor reziduuri etc. Există însă şi externalităţi pozitive. De
exemplu, rezultatele activităţii de cercetare - dezvoltare ale unor companii, concretizate în descoperiri care
revoluţionează producţia unor bunuri, pot fi utilizate ulterior de către alte firme, care vor beneficia astfel de nişte
avantaje pentru care nu au plătit nimic.
Statul este preocupat mai ales de externalităţile negative, împotriva cărora au fost adoptate măsuri de
control şi limitare.
Bunurile publice sunt articolele sau serviciile pentru care costul extinderii folosirii lor de către o persoană
adiţională este zero, excluderea cuiva de la avantajele folosirii lor fiind imposibilă. Samuelson arată că exemplul
cel mai potrivit este apărarea naţională: un stat când îşi apără libertăţile şi modul de viaţă, o face pentru toţi
cetăţenii săi, indiferent dacă aceştia doresc protecţie sau nu3. Bunurile publice sunt de fapt externalităţi pozitive,
pentru care beneficiarii nu plătesc o contraprestaţie, ele neputând fi vândute sau cumpărate pe piaţă. Alte
exemple sunt serviciile meteorologice şi hidrologice naţionale, sprijinirea cercetării ştiinţifice fundamentale,
măsurile pentru protejarea sănătăţii publice etc. Deoarece asigurarea acestor bunuri de către iniţiativa privată pe
baza mecanismelor stimulative ale pieţei este insuficientă, statul are datoria de a interveni pentru a o încuraja sau
chiar a prelua producerea lor.
Chiar dacă rolul alocativ al pieţei ar fi pe deplin îndeplinit iar economia ar funcţiona în condiţiile unei
eficienţe complete, situându-se pe frontiera posibilităţilor de producţie, deci dacă s-ar răspunde cel mai eficient la
întrebarea ce? şi cum?, rămâne încă o problemă deosebit de delicată: pentru cine ? "Mâna invizibilă" a pieţei nu
numai că nu garantează o repartiţie echitabilă a venitului obţinut în cadrul economiei, dar poate provoca
discrepanţe inacceptabile din punct de vedere politic sau etic în nivelul veniturilor şi consumului diferitelor
categorii de oameni. Atunci când o societate democratică decide prin vot că este necesară reducerea inegalităţilor
existente în distribuirea veniturilor, statul, ca mandatar al acesteia, are la dispoziţie sistemul de impozite
progresive asupra veniturilor, taxând cu o rată mai ridicată veniturile mari şi cu o rată mai scăzută sau chiar zero
pe cele mici sau foarte mici. De asemenea, statul mai poate folosi ca instrument al redistribuirii veniturilor
sistemul de plăţi de transfer, numit şi "impozit negativ", pentru categoriile cele mai defavorizate de cetăţeni,
care poate cuprinde diverse ajutoare pentru persoane handicapate, pentru familiile sărace cu mulţi copii sau
asigurarea de şomaj. Din sistemul plăţilor de transfer mai fac parte şi subvenţiile de consum pentru categorii de
oameni cu venit scăzut, subvenţiile pentru îngrijirea medicală a acestora sau chiar pentru chirii la locuinţe.
După mai mult de un secol de funcţionare a economiei de piaţă pe baza mecanismelor "mâinii invizibile" şi
de susţinere de către teoria ortodoxă neoclasică a virtuţilor "laissez faire"-ului, marea depresiune din 1929-1933,
extinsă la scară planetară, a demonstrat că autoreglarea economiei nu mai este posibilă. Soluţia găsită în acea
perioadă în unele state dezvoltate pentru depăşirea consecinţelor dramatice ale crizei economice a fost intervenţia
masivă a statului, sub forma "New Deal"-ului promovat de preşedintele Franklin Roosevelt în SUA sau a marilor
3
Samuelson, op.cit., p.32.
111
lucrări publice şi a controlului total al economiei în cel de-al treilea Reich, odată cu accederea la putere a
nazismului hitlerist.
Inspirat de realităţile economiilor occidentale ale anilor '30, John Maynard Keynes, prin lucrarea "Teoria
generală a folosirii braţelor de muncă, a dobânzii şi a banilor", apărută în 1936, fundamentează teoretic
necesitatea intervenţiei statului în economie pentru depăşirea fazei de recesiune a ciclului economic. Orientată în
esenţă pe stimularea cererii globale (deoarece faza descendentă a ciclului economic era generată îndeosebi de
supraproducţie), politica economică de inspiraţie keynesistă folosea ca principale componente politicile fiscale şi
monetare. Prin creşterea sau diminuarea ratelor impunerii şi cheltuielilor publice, a masei monetare şi a ratei
dobânzii, guvernele urmăreau diminuarea amplitudinii oscilaţiilor ciclului economic, pentru menţinerea unei
creşteri economice temperate, cu un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă şi cu o stabilitate relativă a
preţurilor. Altfel spus, cu un şomaj redus şi, concomitent, o inflaţie controlabilă.
Pe baza acestor politici monetare şi fiscale expansioniste, economiile statelor occidentale dezvoltate au
cunoscut în sfertul de secol de după al doilea război mondial o evoluţie fără precedent: creşterea economică
susţinută, cu utilizare deplină a forţei de muncă (inclusiv a câtorva milioane de muncitori imigranţi) şi cu o
inflaţie care nu depăşea limitele normale. Desigur, în explicarea acestei evoluţii nu putem pierde din vedere
contextul refacerii economice postbelice şi climatul investiţional favorabil.
În anii '70, economiile occidentale, bulversate de şocurile petroliere şi criza materiilor prime, obligate să
opereze importante restructurări în aparatul tehnic de producţie, se confruntă cu rate înalte ale şomajului şi
inflaţiei. Recesiunea din anii 1974-1975, cea mai profundă în perioada postbelică, stagflaţia (inflaţie în condiţii
de stagnare economică) şi chiar slumpflaţia (inflaţie pe fondul recesiunii), şomajul şi încetinirea creşterii
productivităţii provoacă pierderea încrederii în capacitatea politicilor monetare şi fiscale incitative ale cererii
globale de a asigura stabilizarea economiei. Mai mult chiar, creşte neîncrederea în eficacitatea intervenţiei
guvernamentale în economie, acuzată de lipsă de flexibilitate, generatoare de risipă şi de dezechilibre greu de
resorbit.
Anii '80 reprezintă perioada revoluţiei neoconservatoare, a afirmării reprezentanţilor teoriei ofertei care
reînvigorează paradigma neoclasică, liberală, militând pentru manifestarea liberei iniţiative întemeiate pe
proprietatea privată şi limitarea prezenţei statului în economie. Dereglementarea, concretizată pentru început în
Anglia guvernată de Partidul Conservator al doamnei Margaret Thatcher şi în SUA sub administraţia Reagan, a
însemnat reintroducerea disciplinei bugetare, un val masiv de reprivatizare, o reducere a fiscalităţii, pentru a crea
condiţiile unei creşteri economice pe termen lung, caracterizate prin stabilitate şi echilibru.
TA 7.1 :
1. Ce vizează intervenţia statului în domeniul alocării resurselor ?
2. Care sunt instrumentele prin care statul poate reduce inegalităţile în distribuirea venitului ?
Răspuns:
În esenţă, politica economică constă în manipularea deliberată de către stat a unui anumit număr de
mijloace puse în aplicare - sau instrumente - pentru a atinge anumite scopuri - sau obiective. Din această
definiţie rezultă principalele componente ale politicii economice: statul, obiectivele şi instrumentele folosite
pentru atingerea lor.
112
Statul, cel care pune în aplicare politica economică, este format dintr-un ansamblu de instituţii care
cuprinde puterea legislativă si executivă la nivel naţional cât şi autorităţile descentralizate locale. Lor li se adaugă
şi unele organizaţii economice supranaţionale care pot promova uneori o politică economică autonomă. Un
exemplu în acest sens îl constituie Uniunea Europeană.
Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri sau năzuinţe politice exprimate în termeni economici,
cum ar fi progresul economic şi social, securitatea naţională, bunăstarea populaţiei sau justiţia socială. Ele se
concretizează în niveluri dorite ale unor mărimi macroeconomice, cum ar fi rata de creştere a venitului naţional,
gradul de ocupare a forţei de munca, rata inflaţiei etc. Ele se prezintă în formă numerică, dar pot îmbrăca şi
aspecte calitative.
Obiectivele majore ale politicii economice sunt:
a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin rata de creştere a PIB (produs
intern brut);
b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate, apreciate prin rata şomajului;
c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin indicele de creştere a
preţurilor de consum;
d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate, apreciate prin cota deficitului
balanţei de plăţi faţa de PIB;
e) distribuirea echitabilă a veniturilor;
f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deşi acesta ar putea fi încadrat în primul obiectiv, care
presupune, printre altele, şi apărarea mediului prin evitarea poluării solului, apelor şi aerului).
Realizarea obiectivelor are loc prin folosirea instrumentelor politicii economice, care sunt mărimi sau
structuri economice determinabile sau influenţabile direct de către puterile publice pentru atingerea scopurilor
propuse. Principalele instrumente se referă la finanţele publice, politica monetară, cursul de schimb, controlul
direct al preţurilor, veniturilor sau altor mărimi economice, reformele de structură etc.
Spre deosebire de obiective, instrumentele folosite sunt mai puţin dezirabile prin ele însele, putând fi însă
mai uşor şi mai imediat manipulabile de către responsabilii politicii economice.
Punerea în aplicare a unui anumit instrument într-o anumită circumstanţă reprezintă o măsură de politică
economică. Combinaţia mai multor măsuri de politică economică, pentru realizarea unuia sau mai multor
obiective reprezintă o strategie de politică economică, a cărei aplicare se întinde de regulă pe un anumit interval
de timp. De aceea se vorbeşte adesea despre strategia unui guvern sau a altuia.
În literatura consacrată acestui domeniu există mai multe clasificări ale politicilor economice, după diverse
criterii8. Astfel, în funcţie de orientarea doctrinară, s-a încercat o delimitare a politicilor economice liberale de
cele intervenţioniste; sau clasificarea în funcţie de orizontul de timp al obiectivelor, în politici conjuncturale şi
politici structurale, primele considerate pe termen scurt, axate în special pe influenţarea cererii, iar celelalte pe
termen lung, acţionând îndeosebi asupra ofertei. O asemenea delimitare însă ajunge la includerea în prima
categorie a unor politici cum ar fi cea monetară sau bugetară, iar în a doua categorie a unora ca politica
industrială sau cea agricolă. Or este cunoscut faptul că atât politica monetară cât şi cea bugetară au efecte şi
asupra structurilor economiei. S-ar mai putea face o clasificare, în politici globale şi politici sectoriale, dar şi
aceasta este criticabilă, deoarece politicile globale, cum ar fi politica monetară poate fi folosită şi pentru
influenţarea unor sectoare ale economiei, în timp ce politici sectoriale, cum ar fi politica industrială sau politica
agricolă, au şi influenţe asupra ansamblului economiei.
O clasificare mai cuprinzătoare, în funcţie de obiectivele urmărite, grupează politicile economice în trei
mari categorii9:
A. Politici de salvgardare, care cuprind:
• Politici de orientare a natalităţii (sau politici demografice) şi de control al migraţiilor
internaţionale;
• Politici de aprovizionare, în care sunt incluse:
a) Politicile agricole;
b) Politicile energetice;
c) Politicile de aprovizionare cu materii prime industriale.
• Politicile mediului înconjurător.
8 Academia de Studii Economice, Catedra de Economie Politică, Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p.314-
315.
9
Nême, J., Nême, C., Politiques économiques comparées, 2e édition mise à jour, Paris, 1989, p.37.
113
B. Politici de creştere economică, grupate, la rândul lor, în trei categorii:
B. • Politici de incitare şi adaptare la progresul economic, din care fac parte:
a) Politicile de concurenţă;
b) Politicile industriale;
c) Politicile de cercetare - dezvoltare;
d) Politicile de folosire a forţei de muncă.
B. • Politici ale echilibrului teritorial, din care fac parte:
a)Politicile regionale;
b) Politicile transporturilor.
B. • Politici ale realizării consensului social, care exprimă de fapt aspectul economic al politicilor
sociale, cuprinzând:
a) Politicile educaţiei;
b) Politicile de protecţie şi de transferuri sociale;
c) Politicile care vizează participarea salariaţilor sub forma participării financiare, la rezultatele
financiare sau la capital, şi sub forma participării la gestiunea întreprinderii.
C. Politicile de reglare conjuncturală, din care fac parte:
• Politicile monetare;
• Politicile bugetare;
• Politicile preţurilor;
• Politicile veniturilor.
TA 7.2
1. Care sunt componentele politicii economice ?
2. Enumeraţi obiectivele majore ale politicii economice.
Răspuns:
Obiectivul politicii bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice pentru a modifica
echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării dezvoltării economice în condiţii de stabilitate.
Principalele instrumente folosite sunt modificarea dimensiunii şi destinaţiei cheltuielilor statului, a mărimii şi
surselor prelevărilor efectuate asupra veniturilor agenţilor economici, cât şi variaţia transferurilor financiare
publice. În esenţă, politica bugetară are două componente: politica cheltuielilor publice şi politica fiscală, care
vizează mărimea şi ritmul încasării impozitelor. La rândul lor, cheltuielile guvernamentale îmbracă două forme:
- achiziţiile guvernului, reprezentând cheltuielile efectuate pentru procurarea unor bunuri şi servicii
(echipament pentru armată, construcţia de şosele, edificii publice, salariile plătite funcţionarilor etc.);
- plăţile de transfer guvernamentale (aşa numitul "impozit negativ"), care vizează asigurarea unor venituri
minime necesare diferitelor categorii ale populaţiei defavorizate (asistenţă pentru săraci sau pentru şomeri).
Cheltuielile guvernamentale influenţează prin mărimea lor ponderea sectorului public şi a celui privat. Prin
variaţia mărimii lor, cheltuielile publice influenţează mărimea produsului intern brut, aşa cum se va vedea în
continuare.
Cealaltă componentă a politicii bugetare, impozitarea, afectează economia reală pe două căi: pe de o parte,
o creştere a impozitelor reduce venitul disponibil al populaţiei, ceea ce va determina diminuarea sumelor
114
cheltuite pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor, adică va micşora cererea agregată şi, pe această cale, se va
diminua produsul intern brut; pe de altă parte, creşterea impozitelor va afecta preţul bunurilor şi factorilor de
producţie, provocând modificarea sistemului stimulentelor economice şi a comportamentului întreprinzătorilor.
Astfel, de exemplu, o creştere a impozitului pe profit poate provoca descurajarea investiţiilor pentru creşterea
stocurilor de capital, cu efectele negative cunoscute asupra nivelului producţiei naţionale.
Toate acestea se concretizează în bugetul statului.
În general, bugetul este definit ca un plan al veniturilor şi cheltuielilor pentru o perioadă viitoare, fiind
considerat esenţial în orice aranjament în care veniturile şi cheltuielile nu sunt simultane4. Bugetul statului
reprezintă un tablou sinoptic, macroeconomic, sub forma unei balanţe în care sunt înscrise veniturile şi
cheltuielile publice autorizate. El este de fapt planul financiar al guvernului, prin care sunt prezentate
programele de cheltuieli şi costurile lor, veniturile obţinute din impozite şi alte surse cât şi deficitul sau surplusul
propus. Ansamblu raporturilor economice. exprimate în bani, fără contraprestaţie directă şi imediată, generate de
constituirea veniturilor statului şi efectuarea cheltuielilor necesare îndeplinirii funcţiilor puterilor publice poartă
denumirea de finanţe publice.
Bugetul de stat se poate prezenta în realitate sub forma unui sistem de bugete format din bugetul general
sau ordinar al statului, care cuprinde veniturile şi cheltuielile publice la nivel central, buget extraordinar,
elaborat în perioada unor dificultăţi financiare şi alimentat din venituri extraordinare, bugete anexe ale unor
instituţii şi întreprinderi de stat ce beneficiază de o anumită autonomie financiară, înscrise în bugetul general
numai prin excedentul veniturilor proprii peste cheltuielile efectuate sau prin subvenţia necesară acoperirii
deficitului, bugete autonome ale unor organisme publice cu largă autonomie financiară care nu mai au nevoie de
aprobarea parlamentului şi bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.
7.3.1.1. Principalele surse ale veniturilor înscrise în bugetul de stat sunt veniturile fiscale şi cele nefiscale.
A. Veniturile fiscale sunt constituite din impozite directe şi indirecte. Impozitele sunt principala sursă a
veniturilor publice. Ele sunt o formă de prelevare la dispoziţia statului, in mod obligatoriu, fără
contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabili, a unei părţi din venitul sau averea persoanelor fizice şi
juridice, pentru acoperirea cheltuielilor publice. Atributele esenţiale ale impozitelor sunt: obligativitatea,
nerambursabilitatea şi dreptul de urmărire în caz de neplată.
Partea din produsul intern brut prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitelor indică nivelul general al
fiscalităţii sau rata de presiune fiscală. care diferă de la un stat la altul, de la circa 22% în Japonia până la peste
50% în Suedia, fiind mai redus (sub 20%) în unele state în curs de dezvoltare ca Thailanda, Columbia sau
Filipine.
Impozitele se pot clasifica după mai multe criterii5. Cea mai importantă clasificare le grupează, după modul
cum afectează veniturile din care contribuabilii suportă plata lor, în impozite directe şi impozite indirecte.
După cum le arată şi numele, impozitele directe se stabilesc în mod direct asupra venitului subiectului
impozabil, identificat în atenţia legiuitorului cu suportatorul acestor sarcini, deşi în practică există posibilitatea
transferării lor asupra altor persoane prin repercusiune. Şi impozitele directe se pot clasifica în mai multe
categorii, după diverse criterii6, dar astăzi sunt practicate îndeosebi impozitele pe venit, sub forma impozitelor pe
veniturile persoanelor fizice şi a celor pe veniturile persoanelor juridice. În ţara noastră impozitele directe se
prezintă ca impozite pe profit şi impozite pe salarii, ponderea lor reprezentând circa 50% din totalul veniturilor
bugetare.
Impozitele indirecte sunt denumite aşa deoarece, fiind incluse în preţurile mărfurilor şi în tarifele
serviciilor, sunt plătite indirect: consumatorul plăteşte vânzătorului impozitul, odată cu preţul pentru marfa
cumpărată, iar vânzătorul, la rândul său, îl plăteşte statului. Spre deosebire de impozitele directe, care vizau
existenţa venitului sau averii, impozitele indirecte vizează cheltuirea sau utilizarea acestora. De aceea ele se mai
numesc şi impozite sau taxe de consum sau de cheltuială. Şi impozitele indirecte pot cunoaşte mai multe forme,
cele mai practicate fiind taxa pe valoarea adăugată, introdusă şi în România începând cu anul 1993 (în locul
4 Scruton Roger, A., Dictionary of Political Thought, Pan Books in asociation with the Mac Millan Press, London, 1983, p.46.
5 Nechita, V.C. (ed.), Economie politică, vol.1, Editura Porto-Franco, Galati, 1992, p.281-285.
6
Vezi Nechita, V.C. (ed.), op.cit., p.282-283.
115
impozitului pe circulaţia mărfurilor), diverse alte accize sau taxe de consumaţie şi taxele vamale. Acestea din
urmă au mai puţin scopuri fiscale, fiind folosite îndeosebi pentru reglementarea comerţului exterior şi în special a
importurilor.
Modul de stabilire a mărimii impozitelor în funcţie de dimensiunea materiei impozabile asupra căreia se
percep defineşte sistemul de impunere, care cunoaşte următoarele forme:
a) impunerea în cote fixe, practicată mai ales în perioada precapitalistă;
b) impunerea în cote procentuale, diferenţiată şi ea pe trei categorii:
- impunerea proporţională, în care cota de impozit este fixă, mărimea impozitului fiind direct
proporţională cu mărimea materiei impozabile, astfel încât rata marginală a impunerii (i'), calculată ca raport
între variaţia impozitului plătit (T) şi variaţia venitului impozabil (Y), este egală cu rata medie a impunerii (i),
calculată ca raport între totalul impozitului plătit (T) şi totalul venitului impozabil (Y):
∆T T
=
∆Y Y
- impunerea progresivă, în care cotele de impozit cresc odată cu creşterea materiei impozabile,
aplicându-se fie asupra cuantumului total al acesteia - în cazul impunerii progresive simple - fie pe tranşe - în
∆T T
cazul impunerii progresive alunecătoare pe tranşe, astfel încât > . În ţara noastră, impunerea în cazul
∆Y Y
impozitului pe salarii este progresivă alunecătoare pe tranşe, răspunzănd astfel principiului echităţii sau justiţiei
sociale.
- impunerea regresivă, în care cotele de impozit se reduc în raport cu creşterea materiei impozabile,
∆T T
astfel încât < . Întrucât, pe măsura creşterii veniturilor, partea destinată consumului este în scădere
∆Y Y
relativă (conform a ceea ce J.M. Keynes numea "legea psihologică fundamentală"), impunerea în cazul
impozitelor indirecte este regresivă. Deci, cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât sarcina fiscală suportată pe
calea impozitelor indirecte este relativ mai mică. De aceea, considerându-se că impozitele indirecte nu respectă
principiile echităţii, deoarece afectează mai mult persoanele cu venituri mici şi fixe, sindicatele şi partidele de
stânga militează pentru folosirea preponderentă a impozitelor directe, la stabilirea cărora se poate lua în
considerare situaţia plătitorului.
B) Veniturile nefiscale, reprezentate în bugetul de stat al României de venituri din dividente la capitalul
social al statului la societăţile comerciale, de vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, de varsăminte de la
instituţiile publice şi de diverse alte venituri, au o pondere foarte redusă în totalul veniturilor bugetului statului
român. Sursa care putea asigura creşterea substanţială a acestei ponderi, adică venituri din dividende la capitalul
social al statului la societăţile comerciale, a fost transferată Fondului Proprietăţii de Stat, care a gestionat cele 70
procente din capitalul fostelor societăţi comerciale de stat.
7.3.1.2. Cheltuielile publice înregistrate în bugetul de stat central din România sunt efectuate pentru:
a) acţiuni social culturale (învăţământ; sănătate; cultură şi artă; asistenţă socială; alocaţii şi alte ajutoare
pentru copii; pensii, ajutoare şi îndemnizaţii), pentru care sunt afectate circa 30% din totalul cheltuielilor;
b) gospodărie comunală şi locuinţe;
c) apărare naţională;
d) ordinea publică;
e) funcţionarea autorităţilor publice (preşedinţia ţării, autorităţile legislative, judecătoreşti, executive şi alte
autorităţi publice);
f) acţiuni economice (pentru cercetare ştiinţifică; industrie, agricultură, silvicultură, ape şi mediu
înconjurător; transporturi şi comunicaţii);
g) alte acţiuni;
h) transferuri din bugetul de stat spre bugetele locale;
i) dobânzi aferente datoriei publice, care înregistrează o tendinţă de creştere, odată cu majorarea datoriei
publice.
Finanţarea deficitului bugetar se poate realiza prin:
- emisiune monetară suplimentară, care are consecinţe inflaţioniste sigure, deoarece afectează echilibrul
macroeconomic dintre cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi volumul bunurilor şi serviciilor create şi aduse
pe piaţă;
116
- împrumuturi publice (interne şi externe), care constituie surse neinflaţioniste, dar nu pot fi folosite fără
restricţii deoarece duc la creşterea datoriei publice şi, implicit, a costurilor concretizate în dobânzile aferente
acesteia. În plus, o creştere a cererii de credite pentru finanţarea deficitului poate determina dezechilibrarea pieţei
monetare şi a capitalurilor, provocând astfel majorarea ratei dobânzii cu efecte negative asupra creşterii
economice;
- folosirea concomitentă a ambelor modalităţi.
Totalitatea sumelor împrumutate de stat, de unităţile administrative teritoriale, de alte instituţii de drept
public şi chiar de agenţii economici cu garanţia statului, nerambursate la un moment dat, indiferent de data
exigibilităţii lor (când devin scadente), formează datoria publică. Pentru aprecierea dimensiunilor ei se folosesc
indicatori cum ar fi mărimea absolută a acesteia sau mărimea ei relativă, exprimată prin datoria publică internă,
externă sau totală pe locuitor sau prin raportul dintre datoria publică şi venitul naţional (sau produsul naţional
brut).
Venitul naţional de echilibru se obţine atunci când oferta globală, reprezentată de produsul naţional, este
egalată de cererea agregată sau globală bazată pe veniturile repartizate celor care au contribuit la obţinerea
producţiei naţionale:
Y = C + I +G + H (7.1.)
Y = venitul naţional sau produsul naţional, care reprezintă de fapt oferta globală din economie;
C = consumul global, care poate fi exprimat printr-o funcţie macroeconomică de forma:
C = C0 + c ⋅ Yd (7.2.), unde:
C0 = reprezintă cheltuiala de consum autonomă, ca un minim necesar;

c = reprezintă înclinaţia marginală spre consum;
Yd = reprezintă venitul naţional disponibil, adică ceea ce obţin efectiv consumatorii după
deducerea impozitelor (T) şi încasarea aşa-numitelor plăţi de transfer (sume repartizate din bugetul de
stat unor categorii defavorizate ale populaţiei, sub forma unor ajutoare sau îndemnizaţii sociale), pe care
să le notăm cu "P". ªi "plăţile de transfer" sunt o mărime autonomă, hotărâtă de guvern sau puterea
legiuitoare: P = P0.
Yd = Y − T + P , (7.3.)
I = cererea pentru investiţii pe care o putem considera o cheltuială autonomă: I = I0;

G = cheltuielile guvernamentale, o mărime autonomă (G = G0), care poate fi modificată ca instrument al
politicii bugetare;
H = exportul net (diferenţa între export şi import).
În aceste condiţii, ecuaţia 16.1. devine:
Y = C0 + c(Y − T0 + P0 ) + I 0 + G0 + H0 , (7.4.)
sau
1
Y= (C0 − c ⋅ T0 + c ⋅ P0 + I 0 + G0 + H0 ) , (7.5.)
1− c
Din ecuaţia 7.5. putem determina aşa-numiţii multiplicatori bugetari, coeficienţii cu care se multiplică
variaţia mărimilor bugetare (cheltuielile guvernamentale sub formă de achiziţii de bunuri şi servicii, impozitele,
"plăţile de transfer") pentru a afla variaţia venitului naţional.
Astfel, multiplicatorul achiziţiilor sau cheltuielilor guvernamentale se determină prin derivarea funcţiei 7.5. în
raport cu G0:
117
∂Y 1
= (7.6.)
∂ G0 1 − c
Reprezentarea grafică a acestei intervenţii şi a efectelor ei este redată pe baza unui exemplu ipotetic în
figura 7.1.
Să presupunem că I0 = 150; C0 = 200; funcţia macroeconomică de consum este C = C0 + 0,4Yd; G0 =
100; H0 = 70; T0 = 150; P0 = 50;
Rezultă că nivelul venitului naţional de echilibru este:
1 1
Y1 = (200 − 0,4 ⋅ 150 + 0,4 ⋅ 50 + 150 + 100 + 70) = ⋅ 480 = 800
1 − 0,4 0,6
În primul rând, se observă din grafic faptul că pentru a menţine stabil venitul naţional de echilibru în
condiţiile în care, din diverse motive, una din cheltuielile autonome I0 sau H0 s-ar modifica, cheltuiala
guvernamentală G0 ar trebui să se modifice în sens invers cu aceeaşi mărime cu care a variat I0 sau H0, astfel
încât nivelul cererii agregate C+I0+G0+H0 să rămână neschimbat.
În al doilea rând, dacă vrem să constatăm grafic efectul unei modificări a cheltuielii guvernamentale (de
exemplu, a creşterii ei cu 80) asupra nivelului venitului naţional de echilibru, vom trasa noua dreaptă a cererii
agregate C + I0 + G1 + H0 (în care G1 = G0 + 80), a cărei intersecţie cu linia la 45o indică, prin proiecţia sa pe
abscisă, noul nivel al venitului naţional de echilibru, Y2. Diferenţa Y2 - Y1 pe grafic este 133 şi reprezintă
tocmai efectul majorării cheltuielii guvernamentale cu 80. Dacă folosim formula multiplicatorului cheltuielii
bugetare, într-adevăr:
1 1
∆Y = ⋅ ∆G = ⋅ 80 = 133,3
1− c 1 − 0,4
1
Deci multiplicatorul cheltuielii bugetare (MCB) este = 1,66 .
1 − 0,4
În al treilea rând, dacă economia se află într-o situaţie de sub-ocupare a factorilor de producţie, adică dacă
venitul de ocupare deplină sau produsul naţional potenţial, Ye, este superior venitului naţional de echilibru, Y1
118
(de exemplu Ye = 1000), pentru a favoriza diminuarea şomajului prin creşterea cererii efective, guvernul poate
adopta o politică bugetară expansionistă, sporindu-şi cheltuielile cu până la
Ye − Y1 1000 − 800 200
= = = 120,4 , când venitul naţional de echilibru ar coincide cu venitul naţional de ocupare
MCB 1,66 1,66
deplină.
Dimpotrivă, dacă economia s-ar afla într-o situaţie de supra-ocupare, adică dacă venitul de ocupare
deplină, Ye, ar fi inferior celui de echilibru (de exemplu, Ye = 700), situaţie care generează tensiuni inflaţioniste,
guvernul, pentru a tempera inflaţia, poate acţiona printr-o politică bugetară deflaţionistă, diminuându-şi
cheltuielile cu cel puţin :
Y1 − Y0 800 − 700
∆G = = = 60,2 ,
MCB 1,66
ceea ce ar diminua cererea agregată astfel încât dreapta C + I0 + G1+ H0 ar ajunge sub dreapta C + I0 + G0 +
H0, intersectând "linia la 45o" în punctul căruia îi corespunde pe abscisă venitul naţional de ocupare deplină egal
cu 700.
Desigur, această prezentare grafică şi numerică are un caracter strict didactic, pentru înţelegerea mai uşoară
a mecanismelor intervenţiei. Să nu uităm însă concluzia expusă mai sus, că politica fiscală acţionează mai bine în
teorie decât în practică.
Se observă că multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale este egal cu multiplicatorul oricărei alte variabile
autonome: consumul, investiţia sau exportul net. De aici rezultă că, pentru a menţine stabilă mărimea cererii
agregate, guvernul trebuie să-şi mărească sau să-şi diminueze cheltuielile cu aceeaşi sumă cu care s-a diminuat
sau s-a mărit vreo altă variabilă autonomă dintre cele enumerate mai sus. În practică, această manevră nu este atât
de facilă datorită timpului necesar pentru a o efectua. De aceea, modificarea cheltuielilor guvernamentale nu este
un instrument de macrostabilitate atât de eficient cum pare la prima vedere.
• Multiplicatorul "plăţilor de transfer" se determină prin derivarea funcţiei 16.5. în raport cu P0:
∂Y c
= (7.7.)
∂P0 1 − c
Deoarece c<1, multiplicatorul "plăţilor de transfer" este mai mic decât multiplicatorul cheltuielilor
guvernamentale. O modificare in "plăţile de transfer" influenţează cererea agregată prin modificarea venitului
disponibil, a cărui parte destinată cheltuielilor de consum este în funcţie de înclinaţia marginală spre consum
(spre cumpărarea de bunuri). De aceea, influenţa variaţiei acestei mărimi este mai mică decât influenţa variaţiei
cheltuielilor guvernamentale, incluse în totalitate în cererea agregată.
Astfel, dacă vom continua exemplul numeric şi grafic prezentat la multiplicatorul cheltuielii bugetare,
presupunând că plăţile de transfer se dublează, efectul asupra nivelului venitului naţional de echilibru va fi:
c 0,4
∆Y = ⋅ ∆P = ⋅ 50 = 0,66 ⋅ 50 = 33
1− c 1 − 0,4
Deci multiplicatorul plăţilor de transfer (MPt) este 0,66, sensibil inferior multiplicatorului cheltuielilor bugetare,
care era 1,66. Efectul intervenţiei guvernului pe această cale se transmite asupra nivelului venitului naţional prin
intermediul cheltuielilor de consum care nu vor fi însă majorate decât cu cP la o creştere a plăţilor de transfer
cu P. Grafic, dreapta C = C0 + cYd se va deplasa paralel cu ea însăşi, în sus, cu 0,4  50 = 20, ceea ce va
determina deplasarea în acelaşi sens şi cu aceeaşi mărime şi a dreptei C + I0 + G0 + H0, care va intersecta "linia
la 45o" în punctul căruia îi corespunde pe abscisă venitul naţional de 800 + 33 = 833. Din acelaşi motiv, al
timpului necesar luării de către guvern a deciziei de a modifica, şi folosirea acestui instrument de politică
bugetară nu este atât de eficientă.
• Multiplicatorul impozitelor sau multiplicatorul fiscal se determină prin derivarea funcţiei 16.5. în raport
cu T0:
119
∂Y c
=− (7.8.)
∂T0 1− c
Se observă că efectul variaţiei mărimii impozitelor asupra nivelului venitului naţional de echilibru este exact
invers faţă de cel al variaţiei "plăţilor de transfer". Într-adevăr, o diminuare a impozitelor cu o anumită sumă,
1
T0, măreşte venitul disponibil cu aceeaşi sumă, dar cererea agregată se va mări cu multiplul din cT0.
1− c
Deci multiplicatorul fiscal este coeficientul cu care trebuie multiplicată modificarea impozitului pentru a afla
modificarea în sens invers pe care o determină în nivelul venitului naţional de echilibru. Dacă presupunem, de
exemplu, că suma totală a impozitelor se reduce cu 50 miliarde u.m., iar înclinaţia marginală spre consum este de
0,4
0,4, sporul de venit naţional generat de această măsură de politică fiscală este de ⋅ 50 = 0,66 ⋅ 50 = 33
1 − 0,4
(miliarde u.m.). Multiplicatorul fiscal este egal cu 0,66. Într-adevăr, prin reducerea impozitelor prelevate de către
stat sporeşte partea din venit rămasă la dispoziţia agenţilor economici, ceea ce le permite să mărească cheltuielile
şi pentru consum, pentru investiţii, adică cererea agregată, astfel încât, prin efectele de antrenare, se ajunge la un
spor al venitului naţional concomitent cu creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi a cheltuielilor de
consum.
• Multiplicatorul bugetului echilibrat acţionează atunci când o modificare a cheltuielilor guvernamentale
pentru achiziţii de bunuri şi servicii este însoţită de o modificare de aceeaşi mărime şi sens a impozitelor
prelevate, astfel încât deficitul sau excedentul bugetar rămâne neschimbat. În acest caz, multiplicatorul va fi suma
multiplicatorului cheltuielilor bugetare şi multiplicatorului fiscal:
Deci:
1 −c 1 − c
multiplicatorul bugetului echilibrat = + = =1
1− c 1− c 1− c
Aceasta înseamnă că o creştere echilibrată a bugetului determină o creştere a venitului naţional egală cu
creşterea bugetului.
Dacă, de exemplu, cheltuielile guvernamentale sunt majorate cu 150 miliarde, concomitent impozitele
mărindu-se şi ele cu aceeaşi sumă (pentru a nu dezechilibra bugetul), efectul pe planul activităţii economice
concretizat în modificarea venitului naţional va fi (presupunem că c = 0,4):
- ca urmare a creşterii impozitelor:
−c −0,4
∆YT = ⋅ ∆T = ⋅ 150 = −100 (miliarde)
1− c 1 − 0,4
- ca urmare a creşterii cheltuielilor guvernamentale:
1 −0,4
∆YG = ⋅ ∆G = ⋅ 150 = +250 (miliarde)
1− c 1 − 0,4
efectul combinat = -100 + 250 = 150, egal cu creşterea echilibrată a bugetului.
TA 7.3:
1. Care sunt principalele surse ale veniturilor bugetare?
2. Cm se determină multiplicatorii fiscali?
Răspuns:
120
Politica monetară se poate defini ca fiind acţiunea exercitată de către autorităţile monetare (Banca
Centrală şi uneori Trezoreria) asupra masei monetare şi a anumitor active financiare în vederea orientării
economiei pe termen scurt sau mediu7.
Pentru atingerea multiplului obiectiv denumit "careul magic" şi rămas de referinţă pentru politica
economică generală - creştere economică, şomaj scăzut, stabilitatea preţurilor (inflaţie redusă) şi echilibru extern
- politicii monetare îi revine un rol deosebit, poate cel mai important între toate celelalte componente ale
angrenajului implicării statului în economie. Cele patru vârfuri ale "careului magic" sunt de fapt şi obiective ale
politicii monetare - primele trei pe plan intern, iar al patrulea cu acţiune atât pe plan intern cât şi pe cel extern.
În esenţă, politica monetară se realizează prin acţiuni asupra a trei obiective intermediare: masa monetară,
rata dobânzii şi cursul de schimb8.
Pentru dirijarea sistemului monetar în direcţia realizării obiectivelor politicii monetare, banca centrală în
economia contemporană are la dispoziţie trei instrumente clasice: manevrarea ratei rescontului sau politica de
rescont, operaţiunile "open market" şi variaţiile cotelor rezervelor obligatorii. Alte instrumente, ca încadrarea
creditului bancar şi altor surse de finanţare, controalele administrative asupra ratelor dobânzii, selectivitatea
creditului şi controlul operaţiunilor cu străinătatea, au început să fie abandonate în practica politicii monetare a
ţărilor occidentale începând cu anii '80.

Manevrarea taxei rescontului a fost considerată ca piesă dominantă a politicii monetare datorită dublului său
efect: asupra volumului creditului ce se putea acorda în economie, deci asupra mărimii masei monetare dacă
avem în vedere funcţia de emisiune a creditului, şi asupra costului creditului, adică ratei dobânzii.
Scontarea reprezintă operaţiunea prin care o bancă varsă deţinătorului unui efect de comerţ (trată, bilet
la ordin etc.) valoarea acestuia înainte de scadenţă, după ce a scăzut dobânda aferentă pentru perioada
cuprinsă între momentul preluării efectului de comerţ şi momentul scadenţei lui. Această dobândă scăzută
reprezintă taxa scontului, a cărei mărime se află sub influenţa taxei rescontului.
Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin care banca de emisiune achiziţionează de la băncile
comerciale efectele de comerţ deja scontate de acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma
corespunzătoare taxei de rescont, calculate pentru durata creditării băncii comerciale, adică până la scadenţă
efectului de comerţ preluat (în general mai puţin de trei luni).
Taxa rescontului poate fi deci definită ca rată a dobânzii de bază a Băncii Centrale aplicată la
cumpărarea înainte de scadenţă a unui efect de comerţ de la o bancă comercială (care l-a scontat deja
clientului său), ea fiind dedusă din valoarea nominală a efectului de comerţ respectiv.
Este evident faptul ca nivelul taxei de rescont influenţează în mod direct taxa scontului, adică preţul la care
băncile vând o parte din lichidităţi deţinătorilor de efecte de comerţ, Acesta din urmă va fi mereu superior taxei
de rescont. Banca Centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de impulsurile pe care doreşte să le imprime
pieţei monetare şi, prin intermediul acesteia, economiei. Atunci când intenţionează să relaxeze creditul, reduce
7 Nême, J., Nême, C., Politiques Economiques Comparées, Presses Universitaires de France, 2e édition mise à jour, 1989, Paris,
p.392
8
Turliuc, V., Cocriş, V., Monedă şi Credit, Editura Ankarom, 1997, p.372-373.
121
rata de rescont, ieftinindu-l. Dimpotrivă, atunci când doreşte să tempereze activitatea economică, măreşte nivelul
ratei de rescont, scumpind creditul.
Deşi prin efectele sale cantitative şi valorice politica rescontului pare a fi foarte eficace, există o serie de
factori care-i diminuează eficacitatea ei ca instrument de control al lichidităţii bancare9 : în primul rând, banca
centrală nu-l poate folosi decât în măsura în care băncile comerciale au nevoie de refinanţare; în al doilea rând,
banca centrală nu are întotdeauna puterea de a stabili un nivel al taxei de rescont care să descurajeze efectiv o
cerere excesivă de credite, mai ales într-o perioadă cu o inflaţie în creştere, când elasticitatea cererii de credite
faţă de cost (de rata dobânzii) este foarte redusă; în al treilea rând, în ţările occidentale, dacă se măreşte costul
creditului intern prin intermediul ratei de rescont, necesarul de refinanţare al băncilor comerciale la banca
centrală se poate diminua deoarece dobânzile ridicate vor atrage capitalurile flotante internaţionale. Astfel
băncile comerciale nu vor fi obligate să apeleze la banca centrală, efectul ratei ridicate a rescontului devenind
foarte slab sau chiar nul.
Pentru a-i spori eficacitatea, în ţările dezvoltate politica de rescont se realizează cu plafoane multiple şi
elastice şi cu taxe diferenţiate.

Ca şi manipularea ratei de rescont, politica de "open market" este de origine britanică. Ea reprezintă însă
instrumentul esenţial al politicii monetare americane.
Intervenţiile Băncii Centrale pe "open market" constau în vânzarea sau cumpărarea pe piaţa monetară, către
sau de la celelalte bănci, a unor efecte publice sau private, demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate
de monedă atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică permiţând pătrunderea monedei băncii
centrale în schimbul titlurilor, atunci când le cumpără. În felul acesta se modifică structura masei monetare din
circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii.
Şi politica de "open market" are un dublu efect - cantitativ şi de preţ: când Banca Centrală vinde titluri
reduce cantitatea de monedă legală pe piaţa monetară şi provoacă scăderea preţului (cursului) titlurilor
tranzacţionate, în timp ce atunci când cumpără titluri de pe piaţa monetară efectele sunt inverse (creşte cantitatea
de monedă legală şi se majorează cursul titlurilor). Supunându-se mecanismelor pieţei, politica de "open market"
este mai eficace decât manevrarea taxei de rescont. Totuşi, funcţionarea sa presupune un anumit volum de titluri
negociabile.
Combinată cu politica de rescont, politica de "open market" contribuie la elasticizarea acesteia şi la
potenţarea lor reciprocă. Tendinţa generală este de creştere a volumului şi de diversificare a structurii de titluri
negociabile, ceea ce determină extinderea pieţei monetare şi creşterea volumului operaţiunilor de "open market".

Politica rezervelor obligatorii constă în obligaţia pe care o impune banca centrală băncilor comerciale de
a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din disponibilităţile atrase din economie. Această măsură are, pe
de o parte, un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale, iar pe de altă parte,
diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi, implicit, capacitatea lor de a crea monedă prin credit.
Introdusă pentru prima dată în SUA, în anul 1913, această politică s-a generalizat după al doilea război mondial
în aproape toate ţările industrializate.
Variaţia cotei rezervelor obligatorii este foarte eficace deoarece afectează direct multiplicatorul creditului,
poate fi practicată sub forma cotelor diferenţiate în funcţie de structura masei monetare, dând rezultate bune atât
în economiile în care există bilete de bancă într-o proporţie mare, cât şi în cele în care predomină moneda
scripturală.
În ce constă mecanismul de influenţare a masei monetare pe această cale? Variaţia masei monetare este:
1
∆M = ∆E ⋅ , în care:
r + b − r ⋅b
∆M = cantitatea de monedă nou creată
∆E = volumul rezervelor lichide excedentare (care pot fi acordate sub formă de credite)
r = rata sau cota sau coeficientul rezervelor obligatorii
9
Cerna, S., Sistemul monetar şi politica monetară, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.99-102.
122
b = preferinţa pentru monedă scripturală (gradul de rămânere a fondurilor în sistemul bancar).
1
K= este multiplicatorul creditului.
r + b − r ⋅b
Să presupunem că bilanţul consolidat al sistemului bancar comercial este*:
ACTIV PASIV
500
Deci cota rezervelor obligatorii este ⋅ 100 = 20% sau 0,2. Dacă mai presupunem că preferinţa
2500
pentru monedă scripturală si, respectiv, pentru numerar este b = 0,375 şi rămâne constantă, creaţia potenţială de
monedă este:
1 1
∆M = 200 ⋅ = 200 ⋅ = 200 ⋅ 2 = 400 mil.u.m. Multiplicatorul creditului în
0,2 + 0,375 − 0,2 ⋅ 0,375 0,5
acest caz este K = 2.
Dacă rata rezervelor obligatorii se reduce de la 20% la 12%, bilanţul consolidat al sistemului bancar
comercial devine:
ACTIV PASIV
Creaţia potenţială de monedă devine:
1 1
∆M = 400 ⋅ = 400 ⋅ = 400 ⋅ 2,22 = 888mil.u.m.
0,12 + 0,375 − 0,12 ⋅ 0,375 0,45
Deci, multiplicatorul creditului a devenit 2,22, iar potenţialul de creditare şi, implicit, de creaţie monetară
devine mai mult decât dublu. Aceasta datorită faptului că reducerea cotei rezervelor obligatorii de la 0,2 la 0,12 a
acţionat asupra ambilor factori ai creaţiei monetare: atât asupra multiplicatorului creditului, care a crescut de la k
= 2 la k = 2,22, adică nu prea mult, cât şi asupra bazei multiplicante (E, adică rezervele excedentare), pe care
însă a influenţat-o mult mai puternic: a dublat-o.
Din acest exemplu rezultă efectul cantitativ deosebit de puternic al politicii rezervelor obligatorii, motiv
pentru care banca centrală trebuie să o utilizeze cu prudenţă. Este evident că ridicarea ratei rezervelor obligatorii
are un efect deflaţionist, în timp ce reducerea ei are un efect invers, inflaţionist.
În ţările dezvoltate, adeseori politica rezervelor obligatorii este asociată pe termen scurt operaţiunilor pe
"open market", exercitând o influenţă mai regulată.
TA 7.4 :
1. Care sunt instrumentele politicii monetare ?
2. În ce constă politica de open market ?
Răspuns:
*
Exemplul este redat după Cerna, S., op.cit., p.114-115.
123
7.5. Folosirea modelului IS - LM în analiza efectelor politicilor bugetare şi monetare asupra economiei
reale
Modelul IS - LM permite prezentarea grafică a manierei în care se realizează echilibrul în mod simultan pe
piaţa bunurilor si pe piaţa monetară, cele două pieţe - cheie prin intermediul cărora operează politica monetară şi
cea fiscală.
În esenţă, modelul exprimă relaţia între mărimea venitului naţional şi nivelul ratelor dobânzii. Nivelul ratei
dobânzii (d') este reprezentat pe axa verticală (ordonată), iar mărimea venitului naţional (Y) pe axa orizontală
(abscisă), ca în figura 7.4.
Curba IS exprimă echilibrul pe piaţa bunurilor, fiind constituită din mulţimea punctelor reprezentând toate
combinaţiile (d', Y) pentru care investiţiile (I) egalează economiile (S). Se ştie că atunci când nivelul ratei
dobânzii creşte, volumul investiţiilor scade, în timp ce economiile cresc. În consecinţă, mărimea venitului
naţional scade. Deci între nivelul ratei dobânzii şi mărimea venitului naţional există o relaţie inversă. "Y" este
funcţie descrescătoare de "d'". Panta curbei IS este descrescătoare. O modificare a nivelului ratei dobânzii
provoacă o deplasare de-a lungul curbei IS. În schimb, orice modificare în mărimea venitului naţional, alta
decât cea datorată influenţei schimbării ratei dobânzii, va determina, o deplasare a întregii curbe IS: spre
dreapta, dacă se măreşte venitul naţional, şi spre stânga, dacă se micşorează venitul naţional. (O modificare în
mărimea venitului naţional s-ar putea datora, de exemplu, variaţiei cheltuielilor guvernamentale, aşa cum am
văzut în paragraful 7.3.2.1.).
Curba LM evidenţiază echilibrul pe piaţa monetară. Ea este constituită din mulţimea punctelor reprezentând
toate combinaţiile (d', Y) pentru care cererea de bani (L) egalează oferta de bani (M). De această dată, între
venitul naţional şi rata dobânzii există o relaţie pozitivă: cu cât venitul naţional sau producţia natională este mai
mare, cu atât cererea de bani va creşte, astfel încât rata dobânzii de echilibru pe piaţa monetară va fi şi ea mai
mare. Ca urmare, panta curbei LM va fi crescătoare. O creştere a venitului naţional va determina o deplasare
de-a lungul curbei LM. Orice modificare în cererea sau oferta de bani alta decât cea determinată de o variaţie a
venitului naţional, va determina o deplasare a întregii curbe LM.
124
Echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi pe piaţa monetară, adică obţinerea concomitentă a venitului
naţional de echilibru pe piaţa bunurilor şi a ratei dobânzii de echilibru pe piaţa monetară se realizează în punctul
de intersecţie al celor două curbe, E, căruia îi corespunde, pe abscisă, venitul naţional de echilibru, Ye, iar pe
ordonată, rata dobânzii de echilibru, de (vezi figura 7.4.).
Ce s-ar întâmpla dacă aceste două pieţe nu ar fi simultan în echilibru? Cum s-ar putea ajunge la echilibru în
acest caz? Pentru a înţelege acest mecanism, să presupunem că nivelul venitului naţional ar fi inferior celui de
echilibru, adică Y1. Un venit naţional (respectiv o producţie naţională) mai scăzut va determina o cerere de
monedă (în special de tranzacţii) mai redusă, care va conduce la o rată a dobânzii de echilibru d1 (corespunzătoare
punctului A de pe curba LM). La această rată a dobânzii, pe piaţa bunurilor (adica pe curba IS) nivelul
investiţiilor, mai ridicat, va genera un venit naţional Y2 (corespunzător punctului B de pe curba IS). Deci venitul
naţional creşte. Or, odată cu creşterea venitului, creşte şi cererea de monedă pe piaţa monetară, provocând o
deplasare în sus pe curba LM, din punctul A spre E, care va ridica şi rata dobânzii. Crescând rata dobânzii, scade
nivelul dorit al investiţiilor, creşte nivelul dorit al economiilor, iar, în consecinţă, venitul naţional de echilibru se
reduce pe măsură ce punctul B de pe curba IS se deplasează în sus. În momentul în care rata dobânzii ajunge la
de, mărimea corespunzătoare a venitului naţional devine nivelul de echilibru, ambele pieţe restabilindu-şi
concomitent echilibrul.
Să presupunem că economia este în recesiune, iar guvernul doreşte să intervină pentru a provoca ridicarea
nivelului venitului naţional, fie numai printr-o politică bugetară expansionistă, fie numai printr-o politică
monetară expansionistă, fie prin folosirea concomitentă a ambelor politici, aşa cum se prezintă în fig.7.5.
În diagrama 7.5.(a) se observă faptul că o creştere a cheltuielilor guvernamentale (G) sau o reducere a
impozitelor (T), fără o majorare a ofertei de moneda, determină o deplasare a curbei IS spre dreapta, ceea ce va
determina, într-adevăr, o creştere a venitului naţional de la Y1 la Y2, dar şi o ridicare a ratei dobânzii de la d'1 la
d'2, cu efectele sale inverse, care nu vor întârzia să apară, trăgând din nou în jos producţia naţională şi, implicit,
venitul naţional.
În diagrama 7.5.(b) se observă efectele folosirii unei politici monetare expansioniste. Creşterea ofertei de
monedă deplasează curba LM1 spre dreapta, în poziţia LM2, care va avea ca efect reducerea ratei dobânzii de la
d'1 la d'3. Aceasta va determina încurajarea investiţiilor şi, în consecinţă, creşterea venitului naţional de la Y1 la
Y3. Mecanismul, desigur, continuă, dar efectele inverse, negative nu apar la fel de repede ca în cazul anterior.
(Creşterea venitului naţional generează sporirea cererii de monedă de tranzacţii, care va provoca, la rându-i,
ridicarea ratei dobânzii, pentru ca apoi aceasta din urmă să determine descurajarea investiţiilor şi tendinţa de
reducere a venitului naţional).
Diagrama 7.5.(c) evidenţiază efectele folosirii concomitente a politicii bugetare şi a celei monetare. Aceasta
ar însemna ca statul să-şi mărească cheltuielile sale publice sau să reducă impozitele pe seama creşterii ofertei de
moneda. Se observă că venitul naţional ar creşte de la Y1 la Y4 mai mult decât în fiecare din cazurile anterioare,
fără a se modifica nivelul ratei dobânzii, deci fără a genera acele efecte inverse negative.
125
Din prezentarea grafică de mai sus ne putem da seama că eficacitatea fiecăreia dintre cele două politici
depinde de panta celor două drepte. Astfel, politica fiscală expansionistă este cu atât mai eficace cu cât curba LM
este mai domoală iar curba IS este mai abruptă. Dacă panta curbei LM este mai mică, mişcarea spre dreapta a
curbei IS va provoca o creştere mai redusă a ratei dobânzii şi, deci, efecte inverse negative mai slabe. În acelaşi
timp, dacă panta curbei IS este mare, creşterea ratei dobânzii provoacă o diminuare slabă a investiţiilor şi,
implicit, a venitului naţional.
Dimpotrivă, politica monetară expansionistă este mai eficace atunci când panta curbei LM este accentuată
iar cea a curbei IS este mai redusă, deoarece când LM este abruptă, o mişcare spre dreapta a sa determină o
scădere apreciabilă a ratei dobânzii, cu efectele sale pozitive asupra venitului naţional, iar când IS este mai
domoală, scăderea ratei dobânzii determină o creştere mai rapidă a investiţiilor şi, deci, a nivelului venitului
naţional.
Conform concluziilor desprinse din analiza acestui model, cele două politici vor fi mai eficace dacă sunt
aplicate concomitent, ca în diagrama 7.5.(c).
TA 7.5 :
1. Explicaţi modelul IS-LM.
2. Analizaţi efectele politicilor bugetare şi monetare cu ajutorul modelului IS-LM
Răspuns:
1. Care este rolul statului în economie?

2. Cum se poate promova prin intervenţia statului echitatea repartiţiei veniturilor?
3. Prezentaţi rolul statului în asigurarea creşterii macroeconomice şi a stabilităţii.
4. Care este conţinutul politicii economice?
5. Conţinutul politicii bugetare.
6. Care este conţinutul bugetului de stat?
7. Prezentaţi tipurile de impozite.
8. Care sunt tipurile de impunere?
9. Prezentaţi structura funcţională a cheltuielilor publice.
10. Cum se finanţează deficitul bugetar?
11. Ce este datoria publică?
12. Cum se influenţează cererea agregată prin intermediul politicii bugetare; multiplicatorii bugetari?
13. Care sunt instrumentele de politică monetară?
7.7 Teste
1. Într-o economie modernă statul îndeplineşte următoarele funcţii esenţiale:
126
a) alocarea resurselor;
b) ameliorarea repartiţiei veniturilor;
c) stabilizarea economiei;
d) controlul preţurilor.
2. Statul este o prezenţă incontestabilă în economiile moderne contemporane prin:

a) ansamblul acţiunilor guvernului ca producător, regulator şi susţinător al sectorului privat;
b) funcţiile sale de redistribuire a bogăţiei;
d) rolul său pe piaţa bunurilor şi serviciilor de a fixa cele mai bune niveluri ale preţurilor.
3. Reducerea inegalităţilor existente în distribuirea veniturilor într-o societate democratică se poate

realiza prin:

b) o modalitate de compensare acordată persoanelor cu venituri insuficiente;

a) vizează cheltuirea venitului;
b) se mai numesc şi taxe de consum;
c) îmbracă forma impozitelor pe venit;
d) în ţara noastră se prezintă ca impozite pe profit şi pe salarii.
7. Atunci când doreşte să tempereze activitatea economică, Banca Centrală:

d) fixează nivelul ratei de rescont în funcţie de impulsurile pe care doreşte să le imprime pieţei
monetare.
8. Prin politica de "open market", atunci când Banca Centrală cumpără titluri de pe piaţa
financiară:
a) reduce cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
b) majorează cursul acestora;
c) creşte cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
d) diminuează resursele de creditare ale băncilor comerciale.
9. Dacă venitul naţional creşte, rata dobânzii rămânând constantă, atunci în modelul IS-LM vom
avea:
127

1. Dacă atunci când venitul impozabil creşte de la 20.000 u.m. la 25.000 u.m., impozitul pe venit
creşte şi el, de la 1600 u.m. la 2000 u.m., avem de-a face cu o impunere:
a) în cote fixe;
c) progresivă;
d) proporţională.
Rezolvare
T
i= , unde: i = rata medie a impunerii; T = impozit plătit; Y = venitul impozabil;
Y
∆T
i '+ , unde i” = rata marginală a impunerii ; ∆ T = variaţia impozitului plătit ; ∆ Y= variaţia venitului
∆Y
impozabil ;
400 1600
= → 0,8 = 0,8
5000 20000
400 20000
= → 0,8 = 0,8
5000 25000
2. La nivelul unei economii naţionale se cunosc următoarele: funcţia macroeconomică de consum este
C = 5000 + 0,8Yd; volumul total al impozitelor este de 8000; totalul "plăţilor de transfer" este de 1200;
investiţiile autonome se ridică la 2000; cheltuielile guvernamentale reprezintă 6000. Dacă se reduc
impozitele cu 25%, venitul naţional de echilibru:
Rezolvare
Y = C + I 0 + Go ; Yd = Y − To + Po
Yo = 5000 + 0,8Yo − 0,8To + 0,8 Po + I o + Go
0,2Yo = 5000 − 6400 + 960 + 2000 + 600 → Yo = 37800
c 0,8
∆Y = − ∆T = − ⋅ (−2000) = 8000
1− c 0,2
128
T1 = 0,75To = 0,75 ⋅ 8000 = 6000
∆T = 6000 − 8000 = −2000
Y1 = Yo + ∆Y = 37800 + 8000 = 45800
1. La nivelul unei economii naţionale, în momentul t0 există următoarea situaţie: consumul total final
privat minim necesar este egal cu 4000 u.m.; cheltuielile guvernamentale reprezintă o mărime autonomă
egală cu 1500 u.m.; investiţiile totale private din economie reprezintă 2000 u.m.; volumul total al
impozitelor prevăzute în bugetul de stat aprobat se ridică la 2500 u.m.; iar plăţile de transfer aprobate
prin buget însumează 800 u.m.. Volumul total al exporturilor este de 3000 u.m., în condiţiile unui deficit al
balanţei comerciale de 400 u.m.. Funcţia macroeconomică de consum privat este de forma C = C0 + 0,8Yd.
Dacă un climat economic nefavorabil determină reducerea investiţiilor totale private cu 25%, restabilirea
echilibrului venitului naţional la nivelul iniţial se poate realiza prin una din următoarele căi:
d) cheltuielile guvernamentale trebuie să se majoreze cu 2500 u.m.; concomitent cu creşterea de aceeaşi
mărime a impozitelor, pentru a menţine bugetul echilibrat.
2. Dacă, atunci când venitul impozabil creşte de la 80.000 u.m. la 100.000 u.m., impozitul pe venit
creşte şi el, de la 12.000 u.m. la 20.000 u.m., avem de-a face cu o impunere:
b) progresivă;
c) regresivă;
d) proporţională.
3. La nivelul unei economii naţionale se cunosc următoarele: funcţia macroeconomică de consum este
C = 2000 + 0,7Yd; volumul total al impozitelor este de 3000; totalul "plăţilor de transfer" este de 500;
investiţiile autonome se ridică la 1000; cheltuielile guvernamentale reprezintă 2500. Dacă se majorează
"plăţile de transfer" cu 210 venitul naţional de echilibru:
b) creşte cu 490;
129
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8: CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Cuprins

1. Factorul uman
3. Progresul tehnic
Cicluri lungi
Ciclul decenal
8.5 Teste
Obiective de studiu

• cunoaşterea conceptelor de creştere şi dezvoltare economică;
• identificarea factorilor de creştere economică;
• cunoaşterea tipurilor de creştere economică;
• informaţii despre fluctuaţiile activităţii economice şi tipurile de cicluri economice.
Studentul trebuie:
• Să facă distincţia dintre creştere, dezvoltare şi progres economic;
• Să înţeleagă efectele principalilor factori de creştere economică;
• Să înţeleagă efectele social-economice ale creşterii economice;
• Să exemplifice evoluţia în timp a diferitelor tipuri de cicluri economice.
Timp de lucru

130

2. Înţelegerea tipurilor creşterii economice;
3. Interpretarea diferitelor forme ale ciclurilor economice;
4. Determinarea pe baza datelor statistice a evoluţiei diferitelor forme ale ciclurilor economice.
Teme de verificare
TA 8.1 Conceptele de creştere şi dezvoltare economică.

TA 8.2 Factorii creşterii economice.
TA 8.3 Ciclul economic
În sens restrâns, creşterea economică exprimă mărirea reală a unui indicator economic agregat, precum
produsul naţional brut sau produsul intern brut, pe total sau pe locuitor, într-un anumit spaţiu economic şi într-o
anumită perioadă de timp. În sens larg, creşterea economică reprezintă ansamblul transformărilor cantitative,
calitative şi structurale ce se produc în cadrul vieţii economice într-un spaţiu şi o perioadă de timp dată, ce
imprimă indicatorilor agregaţi o tendinţă ascendentă.
Conceptul de dezvoltare economică evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin
în structurile economico-sociale precum şi în modul de gândire şi de comportament economic al oamenilor.
Dezvoltarea economică implică creşterea economică, între cele două procese fiind o relaţie de la parte la
întreg. Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economica, dar nu orice creştere economică înseamnă
şi o dezvoltare economică. Reprezintă o dezvoltare economică numai acea creştere economică însoţită de
modificări ale structurilor economice, politice şi sociale, ale mediului de viaţă şi calităţii vieţii şi a conştiinţei
umane.
Între cele două concepte există asemănări şi deosebiri.
Dintre asemănări amintim:
a) ambele exprimă o acţiune şi un proces continuu, cu efecte de antrenare în cadrul economiei, având drept
efect creşterea rezultatelor obţinute;
b) înfăptuirea atât a creşterii cât şi a dezvoltării economice presupune alocarea şi utilizarea de resurse
economice şi sporirea eficienţei economice;
c) ambele au aceeaşi finalitate, ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii.
Aceste trăsături comune exprimă unitatea şi intercondiţionarea reciprocă a acestor procese. Dar, între ele
există şi deosebiri:
• în timp ce creşterea economica vizează în special latura cantitativă a activităţii economice în sensul
sporirii produsului naţional pe total şi pe locuitor, dezvoltarea economică are o sferă de cuprindere
mai mare, evidenţiind şi modificările calitative ale structurilor economice şi sociale;
• relaţia dintre creştere şi dezvoltare economică este ca de la parte la întreg;
• în timp ce teoria creşterii economice explică factorii determinanţi ai acesteia şi tipurile de creştere
rezultate, teoria dezvoltării economice analizează cauzele întârzierii economice, ale ritmurilor
diferite ale creşterii economice între ţări, efectuează analize comparative între economiile naţionale
şi ale politicilor economice ce pot contribui la dezvoltarea lor.
Creşterea economică poate fi delimitată şi faţă de progresul economic sau progresul social. Progresul
economic reprezintă procesul de evoluţie a unei economii naţionale de la inferior la superior, având ca esenţă
ameliorarea performanţelor globale ale funcţionării acesteia, concretizate în atingerea unor niveluri înalte de
dezvoltare reflectate în calitatea vieţii populaţiei şi nivelul de civilizaţie atins. El are o determinare, în special,
calitativă, evidenţiind maturizarea sistemului economic în ansamblul său şi creşterea potenţialului său de
131
autoîntreţinere a evoluţiei ascendente. Progresul social are la bază progresul economic cu care se împleteşte
organic şi exprimă evoluţia progresivă a societăţii, reflectată în îmbunătăţirea condiţiei umane, ridicarea pe o
treaptă superioară a modului de viaţă a omului.
Creşterea economică are anumite interferenţe şi cu reproducţia lărgită. Atât creşterea economică cât şi
reproducţia vizează aspectele macroeconomice atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Însă, în timp ce
creşterea economică vizează cu prioritate sfera producţiei în strânsă legătură cu factorii utilizaţi, combinarea şi
substituirea lor, reproducţia lărgită evidenţiază reluarea producţiei pe o scară mai mare prin acumularea de
capital. Reproducţia surprinde întregul mecanism de punere în valoare a resurselor societăţii în vederea
producerii şi consumului de bunuri materiale şi servicii, cuprinzând producţia, repartiţia, schimbul, consumul şi
cercetarea ştiinţifico-tehnică.
TA 8.1:
1. Ce reprezintă creşterea şi dezvoltarea economică?
2. Ce asemănări şi deosebiri există între creşterea şi dezvoltarea economică?
Răspuns:
Creşterea economică fiind un proces deosebit de complex este determinată de o multitudine de factori.
Întrucât influenţele lor sunt conjugate şi contradictorii, departajarea lor este dificilă. Dar aceasta nu exclude o
anumită ierarhizare a influenţei lor asupra creşterii economice, unii având o acţiune directă, alţii mediată de
primii.
În cadrul factorilor cu acţiune directă se înscriu: factorul uman, factorul material (resurse naturale şi
echipamentele de producţie acumulate) şi progresul tehnic.
Având în vedere complexitatea internă a sistemului economic şi situarea sa într-un anumit mediu socio-
economic, aceşti factori de producţie pot genera influenţe complementare, cu acţiune mediată. În principal, din
categoria factorilor cu acţiune mediată fac parte: cheltuielile de cercetare-dezvoltare, factorii culturali, politica
acumulării, a investiţiilor, financiară, monetară, bugetară şi fiscală, capacitatea de absorbţie a pieţei interne,
schimburile internaţionale etc.
Fiecare factor al creşterii economice poate fi analizat sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi
structural. Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al resursei corespunzătoare fiecărui factor
presupunând constant randamentul larg. Aportul acestuia la creşterea economică este de natură extensivă şi se
realizează prin mobilizarea şi utilizarea unui volum sporit de resurse. Dimensiunea calitativă se referă la
randamentul utilizării resurselor, iar aportul său la creşterea economică este de natură intensivă, generat prin
132
sporirea sa de la o perioadă la alta. Dimensiunea structurală evidenţiază proporţiile în care se combină aceşti
factori de producţie, reflectând contribuţiile lor de ordin cantitativ şi calitativ la creşterea economică în funcţie de
intensitatea acţiunii şi de modificarea ponderii lor în structura sistemului economic. Influenţele structurale, în
funcţie de rezultatele creşterii economice pot fi favorabile sau nefavorabile.
1. Factorul uman
Factorul uman influenţează creşterea economică prin sporirea volumului muncii prestate, a calităţii acesteia
şi a eficienţei utilizării ei, exprimată prin productivitatea muncii. Sub aspect cantitativ, oferta de muncă se
concretizează în volumul de muncă prestat de populaţia ocupată, ce este dependent de dinamica ocupării
populatiei disponibile. Sporirea ratei de ocupare a populaţiei apte de muncă prin crearea de noi locuri de muncă
stimulează creşterea economică, dar şi extinderea ocupării poate fi considerată o consecinţă a procesului de
creştere datorat efortului de antrenare pe care sporirea producţiei naţionale o are asupra investiţiilor. Sub aspect
calitativ acţiunea factorului uman în procesul creşterii economice este dependentă de caracteristicile intrinseci
ale populaţiei, exprimată în principal, prin calificare şi motivaţie în muncă. Dimensiunea calitativă a factorului
uman în procesul creşterii economice este relevată de conceptul de capital uman care sintetizează stocul de
cunoştinţe profesionale, deprinderi, abilităţi şi de sănătate care pot antrena sporirea capacităţilor creative ale unei
persoane şi prin aceasta a veniturilor scontate a se obţine în viitor. Dimensiunea structurală se referă, în principal,
la structura pe vârstă şi pe profesii a populaţiei ocupate.
Factorul material al creşterii economice cuprinde resursele naturale atrase în producţie şi echipamentul de
producţie acumulat. Resursele naturale se împart, după gradul lor de cunoaştere, în rezerve măsurate (sigure) şi
rezerve presupuse (imaginate), iar după posibilităţile de exploatare, în rezervele exploatabile eficient din punct de
vedere economic cu tehnologia actuală şi resurse imposibil de exploatat în condiţiile nivelului tehnologic dat
(subeconomice). Creşterea economică într-o perioadă dată este dependentă de rezervele măsurate ce pot fi
exploatabile eficient. Însă, disponibilul de resurse naturale este dinamic, prin extinderea cercetărilor geologice,
acestrea trec din categoria resurselor nedescoperite, în cea a rezervelor identificate, cât şi a evoluţiei tehnicilor şi
creşterii cererii, care fac ca resursele să treacă din categoria subeconomică în cea economică.
Dimensiunea cantitativă are în vedere şi volumul de capital fix în exploatare ce creşte dependent de
investiţia în capital într-o perioadă dată şi de uzura fizică a capitalului fix.
Dimensiunea calitativă a factorului material este sintetizată de productivitatea capitalului real, ce depinde
în principal de caracteristicile tehnologiei ce pune în valoare resursele materiale. Dimensiunea structurală a
acestui factor evidenţiază eterogenitatea sa, dependentă de structurile materiale ale producţiei şi se referă la
repartizarea pe ramuri şi teritorială a capitalului fix şi la proporţia categoriilor de capital fix şi circulant.
3. Progresul tehnic
Progresul tehnic este un proces continuu de creştere a capacităţii oamenilor de a produce bunuri de calitate
cu eficienţă sporită. El este concomitent premisă şi efect al creşterii economice. Decurge atât din schimbări
profunde în calitatea factorilor de producţie şi în combinarea lor pentru a fi utilizaţi cu eficienţa sporită, cât şi
din mici ameliorări în procesul muncii.
După J.A. Schumpeter, progresul tehnic reprezintă procesul de aplicare în practică a inovaţiei, care
constituie forţa motrice a creşterii economice. Informaţia a devenit o parte componentă a avuţiei naţionale şi,
totodată, un factor distinct de producţie care joacă un rol intermediar între forţa de muncă şi ceilalţi factori. Ea
reprezintă principala sursă internă de avantaj comparativ, atăt pentru firme cât şi pentru economia naţională.
Privit sub aspect cantitativ, potenţialul de inovare al unei ţări este condiţionat de proporţia investiţiilor pentru
cercetare - dezvoltare în PNB. Din punct de vedere calitativ inovarea este apreciată prin eficienţa ei directă şi
indirectă, însă aceasta este determinată după alte criterii decât rentabilitatea producţiei propriu-zise, intrucât actul
133
creativ şi riscul său ridicat exclud aplicarea principiului maximizării veniturilor din cercetare. De regulă, se are în
vedere eficienţa propagată, iar criteriul utilizat este maximizarea avantajului competitiv rezultat din aplicarea
noilor soluţii tehnico-ştiinţifice.
Un rol important în creşterea economică îl are şi sistemul instituţional, cultura, valorile morale şi o serie de
factori politici. Sistemul instituţional trebuie sa fie stabil, dar în acelaşi timp suficient de suplu pentru a putea
stimula creşterea economică. Creşterea şi dezvoltarea economică pot fi impulsionate de cultura unui popor, şi, în
primul rând, de cea tehnico - ştiinţifică. Valorile morale precum hărnicia, cinstea, dreptatea, spiritul de sacrificiu
etc. pot avea un rol incitant şi mobilizator sau descurajant. Factorii politici pot avea o incidenţă mai mare asupra
creşterii economice prin politica economică, respectiv politica acumulării, politica investiţiilor, politica fiscală,
bancară, monetară şi politica administrativă.
În funcţie de modul în care se combină factorii de producţie, de contribuţiile lor cantitative şi calitative la
sporirea producţiei naţionale, se pot delimita trei tipuri de creştere economică.
1. Creşterea economică de tip extensiv se caracterizează prin contribuţia preponderentă a laturilor
cantitative ale factorilor de producţie, respectiv creşterea populaţiei ocupate şi a capitalului, mai ales a celui fix.
Un asemenea tip este caracteristic ţărilor în dezvoltare, care au nivel relativ mai scăzut de dezvoltare economică
şi nu pot să-şi valorifice superior resursele disponibile.
2. Creşterea economică de tip intensiv presupune că cea mai mare parte a sporului producţiei naţionale se
obţine datorită laturii calitative ale factorilor de producţie, respectiv creşterea eficienţii utilizării factorilor de
producţie. Acest tip este caracteristic economiilor avansate, ce au structuri economice şi sociale diversificate,
capabile să folosească realizările noi din ştiinţă şi tehnică.
3. Creşterea economică de tip intermediar în care dimensiunea cantitativă, respectiv cea calitativă a
factorilor de producţie, au contribuţii relativ egale la obţinerea sporului de producţie naţională. Se întâlneşte în
ţările care au trecut mai târziu pe calea industrializării şi înfăptuiesc acest proces la un alt nivel al dezvoltării
tehnice, comparativ cu ţările dezvoltate.
În teoria economică s-a conturat şi conceptul de dezvoltare economica durabilă, tip de dezvoltare
economică ce asigură satisfacerea cerinţelor prezente de consum fără a le compromite sau prejudicia pe cele ale
generaţiilor viitoare. Obiectivele dezvoltării durabile determină omenirea sa devină mai responsabilă şi să
accepte noi provocări pentru a institui schimbările necesare în vederea menţinerii durabilităţii, care nu este o stare
fixă de armonie. Aceasta este, mai degrabă, un proces aflat în plină schimbare în care modificările în cadrul
instituţional, orientarea tehnologiei, exploatarea resurselor, a investiţiilor sunt văzute în perspectiva viitorului dar
şi a nevoilor prezente. Suntem îndreptăţiţi să ne fie bine atât timp cât viitorul nu este periclitat1.
TA 8.2 :
1. Care sunt principalii factori ai creşterii economice ?
2. Delimitaţi cele 3 tipuri de creştere economică.
Răspuns:
1
*** Our Common Future, Oxford University Press, New York, 1987, p.4.
134
Analiza datelor statistice arată că evoluţia activităţii economice a tuturor ţărilor nu este uniformă şi liniară,
ci în unele perioade inregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar reduceri. Aceasta înseamnă că, în timp,
procesul creşterii şi dezvoltării economice este fluctuant. Unele fluctuaţii sunt întâmplătoare (accidentale),
determinate de factori aleatorii, de evenimente neaşteptate sau neobişnuite, cataclisme naturale, evenimente
social - politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici. Alte fluctuaţii sunt sezoniere şi au loc în
activitatea economică în interiorul unei perioade scurte, de regulă un an. Acestea sunt determinate de diverse
cauze naturale, economice şi sociale: variaţia anotimpurilor, sărbătorile religioase, obiceiuri şi tradiţii. Se
manifestă îndeosebi în agricultură, construcţii, turism etc.
Independent de fluctuaţiile întâmplătoare şi cele sezoniere, sunt cele ciclice, repetabile, ce ţin de evoluţia
activităţii economice şi de interdependenţele dintre părţile sale. Ele au început să se manifeste de la începutul
secolului al XIX-lea. Perioadele de expansiune şi contracţie s-au derulat cu o anumită regularitate, ceea ce au făut
ca activitatea economică să fie pulsatorie, să aibă un caracter ciclic.
Ciclicitatea în economie reprezintă acea formă de mişcare ondulatorie a activităţii economice dintr-o
ţară în care fazele de expansiune alternează cu cele de stagnare şi descreştere.
Unitatea de măsură a timpului în care se succed aceste faze reprezintă ciclul economic. Prin ciclul
economic se înţelege perioada de la începutul unei crize economice până la începutul celei următoare.
Pe baza datelor statistice dintr-o serie de ţări au fost identificate mai multe tipuri de cicluri economice, care
se suprapun şi se întrepătrund. Literatura economică reliefează, în principal, existenţa a trei tipuri de cicluri
generale: cicluri pe termen lung, seculare sau Kondratieff (ce se întind pe o durată de circa 60 de ani; cicluri
prorpiu-zise, denumite "decenale" sai cicluri Juglar, cu o durată medie între 6 - 10 ani, cicluri scurte,
conjuncturale sau Kitchim cu o durată de la 6 luni la 3 ani. Analizele statistice arată existenţa unei legături
între ciclurile scurte, medii şi lungi, semnalând că un ciclu Kondratieff cuprinde circa 6 cicluri juglar, iar acesta
la răndul său încadrează 3 de tip Kitchim.
Cicluri lungi
Ideea existenţei ciclurilor lungi a fost formulată pe baza analizei unei serii de date statistice pentru Anglia,
Franţa, SUA, Germania, de către N.D. Kandratieff. El a pus în evidenţă o serie de evoluţii ciclice de foarte lungă
durată, ce se întind pe circa o jumătate de secol, de unde şi denumirea de cicluri seculare. Un asemenea ciclu
poate fi sintetizat în două faze: faza de expansiune de circa două decenii ce se caracterizează prin preponderenţa
anilor de prosperitate economică, ritmuri înalte de creştere a investiţiilor, veniturilor, vânzărilor de bunuri şi
produsului naţional; faza descendentă care cuprinde pentru început o perioadă de plafonare de circa 10 ani după
care se declanşează o depresiune de circa două decenii, când are loc o reducere a ritmurilor de creştere sau chiar
stagnare şi o accentuare a fenomenelor negative din economie.
După opinia multor economişti cauza principala a ciclului secular ar fi evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice
şi inovaţiei. J.A. Schumpeter considera inovaţia drept factorul fundamental al evoluţiei vieţii economice, ea
concretizându-se în metode de producţie mai perfecţionate, noi metode de organizare, noi surse de materii prime,
noi produse, noi pieţe de desfacere etc. Aceste componente conturează un anumit mod tehnic de producţie. În
faza ascendentă a ciclului inovaţiile se generalizează in economie, antrenând un proces susţinut de creştere
economică. Însă, după o anumită perioadă apar semne de epuizare a acestui mod tehnic de producţie. În
economie apar o serie de disfuncţionalităţi ce marchează începutul fazei descendente. Această situaţie va fi
depăşită prin noi descoperiri. Prin investiţii vechile structuri ale modului tehnic de producţie sunt înlocuite cu
altele noi, superioare tehnic şi economic. Inovaţia constituie, deci, un mijloc de depăşire a fazei descendente şi de
antrenare, din nou, a fazei ascendente.
135
Ciclul scurt reprezintă o mişcare ondulatorie cu durata de circa 40 de luni ce afectează toate ramurile unei
economii. Se încadrează in interiorul ciclului decenal, între două crize şi determină modificarea amplitudinii
expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului mediu. Aceste cicluri au două faze: expansiunea în care
producătorii sunt optimişti, creşte producţia, dar aceasta nu este însoţită de creşterea cererii efective. Încep să se
acumuleze stocuri, iar din momentul în care acestea ating un nivel prea ridicat începe contracţia creşterii
economice prin încetinirea producţiei şi reducerea stocurilor.
Ciclul decenal
Dicţionarul Grand Larousse enumeră 4 faze: criza propriu-zisă, depresiunea, refacere incompletă şi
expansiunea. Caracterizarea acestui ciclu se face, de regulă prin compararea creşterilor economice reale cu cele
potenţiale. Creşterea economica reală este dată de sporul efectiv al producţiei naţionale reflectat cel mai des prin
PNB. Creşterea economica potenţială exprimă sporul anual al capacităţii de producţie a unei ţări, având în vedere
atât cantităţile de resurse suplimentare ce pot fi atrase în activităţile economice, cât şi creşterea eficienţei folosirii
lor. Creşterea economica reală este sub creşterea economică potenţială şi fluctuantă, in anumiţi ani economia
cunoaşte rate înalte de creştere parcurgând o perioadă de prosperitate, în alţi ani înregistrează rate scăzute de
creştere sau chiar scădere, cunoscând o perioadă de afaceri slabe. (fig. 8.1.
În cadrul evoluţiei ciclice se evidenţiază de regulă două faze: expansiunea şi contracţia. Curba creşterii reale
fluctuante are in graficul prezentat două vârfuri de activitate în punctele B şi F şi un punct de minim D, durata
unui ciclu fiind cuprinsă între punctele B şi F.
Faza de expansiune (intervalul de timp DF) se caracterizează printr-o conjunctură favorabilă: investiţiile
sunt tot mai mari, sporeşte gradul de ocupare a forţei de munca, creşte producţia şi se măresc preţurile, se
amplifică veniturile şi creditul, prin aceasta şi cererea de consum, afacerile sunt prospere, profiturile mari,
riscurile reduse etc. Însă expansiunea nu durează la nesfârşit întrucât în economie se face simţită acţiunea unor
factori care încep s-o frâneze, în special datorită epuizării sau limitării posibilităţilor de creştere a randamentului
factorilor de producţie.
Creditele acordându-se cu uşurinţă, creşte gradul de îndatorare al firmelor, sporesc stocurile, începe sa se
manifeste o tendinţa lentă dar de durată de majorare a preţurilor. Pentru stoparea acestor fenomene inflaţioniste
se frânează cererea globala (consum plus investiţii), ceea ce antrenează încetinirea relansării şi modernizării
capacităţilor de producţie. Economia atinge punctul de trecere B sau F. Se schimbă conjunctura economica, rata
profitului începe să se reducă, cresc costurile, sporesc riscurile, generate mai ales de disproporţiile ce apar în
economie, în special neconcordanţa între cerere şi oferta, creşte cererea de monedă mai ales pentru motivul
precauţiei, se amplifică operaţiunile bursiere speculative, băncile sporesc rata dobânzii şi restrâng creditul etc.
Aceste fenomene cumulative marchează trecerea la o nouă fază a ciclului economic - contracţia. Fenomenul de
neîncredere se difuzează în economie, se diminuează cererea, cresc costurile, se reduce producţia, sporeşte
şomajul, se micşorează stocurile. Firmele care au rezistat acestor fenomene negative recurg la înnoirea capitalului
136
fix, ceea ce conduce la reducerea treptată a procesului de creştere a cererii globale, realizându-se depăşirea
punctului cel mai coborât al ciclului economic (D). În realitate, ciclurile economice nu au o evoluţie liniară, nu
prezintă o evoluţie aşa cum a fost reprezentată în formă schematizată. În faza de expansiune pot să apară reduceri
ale producţiei urmate de unele recuperări sau creşteri de producţie în faza de contracţie. În decursul istoriei nu s-
au înregistrat cicluri economice identice, deoarece cauzele care le-au determinat au fost diferite. Fără îndoială,
ele au multe caracteristici comune şi fiecare fază a lor îndeplineşte o anumită funcţie în evoluţia de ansamblu a
economiei. În timp ce expansiunea are rolul de a asigura aspiraţiile de progres ale populaţiei, contracţia
restabileşte temporar echilibrele necesare, pune bazele restructurării aparatului productiv şi prin aceasta unei noi
etape de creştere economică.
TA 8.3 :
1. Care sunt principalele tipuri de cicluri economice ?
2. Prezentaţi fazele unui ciclu decenal.
Răspuns:
1. Ce reprezintă creşterea economică?

2. Care sunt principalii factori ai creşterii economice?
3. Explicaţi tipurile creşterii economice.
4. Definiţi ciclul economic şi analizaţi fazele sale.
8.5 Teste
1. Marcaţi care din afirmaţiile următoare cu privire la creşterea economică le consideraţi corecte?
a) creşterea economică semnifică o tendinţă fermă şi de lungă durată de sporire a venitului
naţional pe total sau pe locuitor;
b) creşterea economică este definită ca ansamblul schimbărilor în structurile sociale şi mentale,
ce generează o relaţie de antrenare în economie;
c) creşterea economică reprezintă mărirea durabilă a dimensiunii unei unităţi simple sau
complexe realizată prin schimbări de structură şi eventual de sisteme.
2. Care din afirmaţiile de mai jos cu privire la dezvoltarea economică le consideraţi corecte:
a) dezvoltarea economică evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin
în structurile economico-sociale precum şi în modul de gândire şi în comportamentul
economic al oamenilor;
b) dezvoltarea economică semnifică o sporire a producţiei totale de bunuri şi servicii într-o
societate la un moment dat;
c) dezvoltarea economică reprezintă procesul istoric de înaintare a unei economii naţionale de la
inferior la superior.
137
b) procesul istoric de trecere de la inferior la superior al economiei naţionale;
c) un proces ce se manifestă prin creşterea productivităţii muncii, a produsului naţional pe
locuitor, în contextul modernizării întregii economii naţionale;
d) baza progresului social ce are drept finalitate, cum spune Fr. Perroux, "înflorirea fiinţei
umane".
4. Dintre factorii cu acţiune mediată asupra creşterii economice putem distinge:

c) munca;

c) se realizează atunci când sporirea venitului naţional presupune creşterea eficienţei
utilizării factorilor de producţie;
d) are loc când mărirea venitului naţional se realizează preponderent prin sporirea cantităţii
factorilor de producţie.

b) Kitchin;
c) Juglar;
d) R. Solow.
138
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9: FLUXURILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE
Cuprins

9.5 Teste
Obiective de studiu

• argumentarea necesităţii participării ţărilor la schimbul internaţional;
• determinarea gradul de dependenţă a ţărilor faţă de exterior;
• cunoaşterea condiţiilor dezvoltării independente într-o lume interdependentă;
• delimitarea formelor şi modelelor specializării internaţionale;
• cunoaşterea structurii balanţei de plăţi externe;
• înţelegerea mecanismul stabilirii cursurilor de schimb.
Studentul trebuie:
• Să înţeleagă efectele participării ţărilor la schimbul internaţional;
• Să determine gradul de dependenţă a ţărilor faţă de exterior;
• Să interpreteze dependenţa ţărilor faţă de exterior;
• Să poată determina gradul de echilibru al schimburilor comerciale;
• Să poată explica efectele diferitelor tipuri de specializare internaţională;
• Să interpreteze efectele dezechilibrelor balanţei de plăţi externe.
Timp de lucru


2. Înţelegerea efectelor dezvoltării independente într-o lume interdependentă;
3. Exersarea pe baza datelor statistice determinarea gradului de echilibru al balanţei de plăţi;
139
4. Înţelegerea diferenţelor dintre diferitele tipuri ale cursului valutar.
Teme de verificare
TA 9.1 Adâncirea interdependenţelor dintre ţări.

TA 9.2 Balanţa de plăţi.
TA 9.3 Cursul de schimb valutar.
Participarea ţărilor la schimbul internaţional de valori materiale şi spirituale, nu este un obiectiv cu

importanţă în sine, ci este o necesitate obiectivă generată de numeroşi factori:
• Complexitatea economiei moderne, gradul înalt de diversificare a activităţilor şi ritmurile rapide de
promovare a progresului tehnic, fac ca nici o ţară să nu-şi poată asigura dezvoltarea economică şi socială fără
promovarea schimburilor economice tot mai intense cu alte economii;
• Ţările dispun, în general, de o bază de factori de producţie mai puţin diversificată, comparativ cu nevoile.
De aici nevoia completării ei prin schimburi comerciale sau acţiuni de cooperare economică internaţională;
• Prin intermediul schimburilor internaţionale ţările îşi asigură şi bunurile de consum de care nu dispun, ori
dacă le-ar produce ar necesita cheltuieli exagerate, fiind o condiţie pentru satisfacerea unor nevoi de consum tot
mai diversificate ale populaţiei;
• Limitele pieţelor naţionale fac necesară participarea la schimburile internaţionale, în vederea desfacerii
acelor bunuri economice pentru care se impune organizarea unei producţii pe scară mai mare, impusă de
imperativul maximizării rentabilităţii. Prin aceasta agenţii economici îşi pot asigura o mai bună utilizare a
factorilor de producţie, creşterea productivităţii acestora şi sporirea producţiei naţionale;
• Varietatea şi complexitatea tehnicilor şi tehnologiilor, în condiţiile actualei revoluţii ştiinţifico-tehnice,
amploarea şi riscurile pe care le antrenează cercetarea ştiinţifică, fac ca nici o ţară să nu poată acoperi toate
sferele acesteia, resimţind nevoia concentrării eforturilor spre anumite domenii prioritare;
• Insuficienţa capitalurilor necesare desfăşurării anumitor activităţi sau necesitatea unor plasamente mai
avantajoase în exterior a acestora, impun, de asemenea, participarea la fluxurile internaţionale de valori materiale
şi spirituale;
• Prin intensificarea relaţiilor economice externe, se amplifică concurenţa pe piaţa fiecărei ţări, mobilizând
agenţii economici la activităţi competitive, la creativitate şi inventivitate, la reînnoirea în intervale din ce în ce
mai scurte a bunurilor, la încadrarea parametrilor lor tehnici, calitativi şi economici în standardele internaţionale;
• Relaţiile economice externe constituie un flux ce determină modificarea structurii materiale şi valorice a
producţiei naţionale în sensurile impuse de cerinţele reproducţiei, iar prin jocul efectelor de antrenare în întreaga
economie, accelerarea promovării progresului tehnic şi modernizarea structurilor economice.
În urma intensificării interdependenţelor dintre ţări rezultă un anumit grad de dependenţă a acestora faţa de
exterior, care în literatura de specialitate1 este estimat prin coeficienţii de comerţ exterior, ce exprimă ponderea
exporturilor, respectiv a importurilor în produsul naţional brut:
a - coeficientul exporturilor (Ce):
E
Ce = 100 (9.1.)
PNB
unde: E - valoarea exporturilor; PNB - valoarea produsului naţional brut.
b - coeficientul importurilor
I
Ce = 100 (9.2.)
PNB
unde: I - valoarea importurilor.
1
Kuznets S., Modern economic growth, Yale University Press, 1975, p.429-457.
140
Aceşti coeficienţi iau valori diferite, în funcţie de potenţialul economic şi nivelul de dezvoltare a fiecărei
ţări:
pentru ţările ce dispun de un potenţial ridicat, atât dezvoltate (SUA, Japonia, Germania etc.) cât şi în
a)
curs de dezvoltare (China, Rusia etc.), coeficienţii de comerţ exterior vor fi mai mici;
b) pentru ţările cu potenţial mic şi mijlociu, atât dezvoltate cât şi în curs de dezvoltare, coeficienţii de
comerţ exterior vor fi mai mari;
c) dacă ţările au un potenţial apropiat, aceşti coeficienţi sunt cu atât mai mari, cu cât nivelul de dezvoltare
este mai ridicat.
Din analiza acestor coeficienţi rezultă că, deşi pentru toate ţările se impune necesitatea participării la
schimburile internaţionale, pentru cele mici şi mijlocii aceasta este mult mai acută şi prin urmare, gradul de
dependenţă şi riscurile ce pot veni din exterior sunt mult mai mari.
TA 9.1 :
1. De ce se impune participarea ţărilor la schimbul internaţional ?
2. Interpretaţi coeficienţii de comerţ exterior.
Răspuns:
Participarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găseşte expresia, în principal, în balanţa
comercială şi în balanţa de plăţi externe. Ele reprezintă importante instrumente de cunoaştere a nivelului şi
structurii economiei mondiale, dar mai ales, a eficienţei participării statelor la circuitul economic mondial.
Balanţa comercială este un tablou statistico - economic în care se înscriu şi se compară importul şi
exportul de mărfuri ale unei ţari pe o perioadă de timp determinată, de regulă, un an.
Balanţa comercială este componenta principală a balanţei de plăţi.
Balanţa de plăţi externe reflectă sintetic ansamblul încasărilor şi plăţilor determinate de tranzacţiile
reale şi financiare, dintr-o perioadă dată, de regulă, un an, ale unei ţări cu restul lumii.
Într-o formă schematică, balanţa de plăţi se compune din: balanţa comercială în sens restrâns (exportul şi
importul de mărfuri), balanţa serviciilor, balanţa veniturilor şi balanţa capitalului. Până acum nu s-a realizat o
structură a balanţei de plăţi unanim acceptată. În încercarea de unificare internaţională a sa, FMI a elaborat în mai
multe ediţii, Manualul balanţei de plăţi2 în care se preconizează ca înregistrarea tranzacţiilor economice să se
facă după principiul contabilităţii în partidă dublă, respectiv atât în creditul cât şi în debitul acesteia. Ţările
membre ale FMI sunt obligate să întocmească balanţele de plăţi anuale corespunzător formei preconizate de
manual şi să le prezinte pentru analiză şi integrare.
Schema preconizată de FMI cuprinde următoarele posturi:
1. Balanţa comercială reflectă încasările din exporturi şi plăţile pentru importuri de mărfuri corporale.
Foarte importantă este prezentarea sa pe grupe de mărfuri, clasificate în funcţie de gradul de prelucrare sau de
2
x x x FMI, Manuel de la balance des paiements, quatriéme edition, Washington D.C., 1977.
141
ramura din care provin. Aceasta oferă posibilitatea să se tragă concluzii necesare cu privire la raporturile de
schimb pe ramuri economice şi pe ansamblu.
Pentru a măsura gradul de echilibru al schimburilor comerciale se determină rata de acoperire, fie pe
ansamblul balanţei comerciale, fie pentru un anumit produs:
Rata de acoperire = ⋅ 100 (9.3)
Dacă, prin ipoteză, o economie nu are relaţii cu exteriorul, resursele produse, exprimate prin Produsul
Naţional Brut (Y) sunt egale cu resursele utilizate, formate din consum (C) şi investiţii brute (I), de unde rezultă
egalitatea fundamentală a contabilităţii naţionale.
Y =C+I (9.4)
În condiţiile când o ţară intră în relaţii de schimb cu celelalte ţări, importurile (H) reprezintă resurse care se
adaugă celor naţionale, iar exporturile (E), o utilizare a acestora. Egalitatea resurse totale, utilizări totale ia
forma:
Y +H =C+I+E (9.5)
Soldul balanţei comerciale apare ca un punct de echilibru între producţia naţională şi cheltuielile interne:
Y − (C + I ) = E − H (9.6)
a) dacă Produsul Naţional Brut este mai mare decât cheltuielile interne (Y>C+I), există o balanţa
comercială excedentară;
b) dacă Produsul Naţional Brut este mai mic decât cheltuielile interne (Y<C+I), există o balanţă comercială
deficitară (deci surse suplimentare aduse pentru a asigura consumul intern şi investiţiile.
c) în condiţii de egalitate între acestea (Y=C+I), exporturile vor fi egale cu importurile (E=H), iar balanţa
comercială va fi echilibrată.
Dar ecuaţia (8) se poate scrie sub forma:
(Y − C ) + I = E − M (9.7)
Întrucât produsul naţional minus consumul reprezintă economiile (Y-C=S), soldul balanţei comerciale este
egal cu diferenţa dintre economii şi investiţii:
S−I = E−H (9.8)
Aceasta înseamnă că dacă o ţară investeşte mai mult decât economiile interne (I>S), balanţa comercială este
deficitară, iar când economiile sunt mai mari decât investiţiile (S >I), balanţa comercială este excedentară şi
echilibrată când cele două vor fi egale (S =I ).
Balanţa comercială reprezintă un indicator semnificativ, mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare, unde
comerţul exterior are o importanţa mai mare, ele fiind, în special, exportatoare de mărfuri şi nu de capital. Pentru
ţările dezvoltate balanţa comercială nu mai poate exprima corect starea economiei, întrucât ele sunt mari
exportatoare de capital, iar societăţile multinaţionale produc tot mai mult în alte ţări, producţie pe care o parte o
vând chiar în ţara de origine (se înregistrează ca import), iar o altă parte în alte ţări (ce apare ca export al ţării
gazdă).
2. Balanţa serviciilor cuprinde încasările şi plăţile rezultate din activităţile de prestări de servicii în relaţiile
cu străinătatea. Principalele posturi ale acestei balanţe cuprind încasări şi plăţi provenind din: decontări ale
caselor de expediţii şi transporturi, decontări legate de turism şi activităţi de tranzit; decontări ale administraţiilor
de poştă, telegraf, telefoane, telex, radio şi televiziune; asigurarea şi reasigurarea mărfurilor, asistenţă tehnică,
servicii; diverse lucrări efectuate în străinătate de construcţii-montaj; servicii de depozitare a mărfurilor în
străinătate, comisioane plătite reprezentanţilor străini; prestaţii străine pentru promovarea publicităţii; închirieri
142
de vase maritime, nave aeriene şi alte mijloace de transport; închirieri de utilaje etc. Încasările din aceste genuri
de servicii reprezintă, în fapt, un export invizibil, iar plăţile pentru serviciile străine, un import invizibil. Sunt ţări,
care prin structura lor economică şi prin poziţia lor geografică, folosesc pentru plata importului, în bună măsură,
venituri provenite din prestaţii de servicii externe, mai ales din turism, precum Grecia, Spania, Turcia, Cipru etc.
În cadrul comerţului internaţional invizibil, turismul deţine o pondere de 20-30%;
3. Balanţa veniturilor reflectă încasările şi plăţile cu titlu de venituri cum ar fi cele rezultate din comerţul
cu dreptul de proprietate industrială şi intelectuală, salariile repatriate de emigranţi sau plătite specialiştilor
străini, cheltuielile de întreţinere a reprezentanţelor diplomatice, consulare, economice sau de altă natură, burse,
succesiuni, pensii etc.;
4. Balanţa transferurilor unilaterale - sub forma despăgubirilor, donaţiilor şi ajutoarelor publice sau
private.
II. Balanţa contului de capital - care cuprinde intrările şi ieşirile de devize şi valute liber convertibile
legate de exporturile şi importurile de capital. Principalele sale capitole sunt:
- Balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt cuprinde împrumuturile acordate sau primite pe o perioadă
de până la un an, inclusiv dobânzile aferente;
- Balanţa mişcărilor de capital pe termen lung - include fluxurile de intrare şi ieşire a capitalurilor sub
formă de investiţii directe şi de portofoliu, exclusiv creditele FMI;
- Balanţa rezervelor monetare internaţionale cuprinde mişcările care au loc în rezervele valutare, aur,
creanţe şi datorii în valută, inclusiv creditele FMI.
Balanţa de plăţi a unei ţări poate fi: echilibrată (încasări=plăţi), activă (încasările mai mari decât plăţile) sau
pasivă (încasările sunt mai mici decât plăţile). Teoretic, o balanţă de plăţi este întotdeauna echilibrată, întrucât
eventualul excedent valutar este destinat fie creşterii sau reconstituirii rezervelor valutare, fie promovării
exportului de capital, de împrumuturi etc. Eventualul deficit este acoperit fie prin rezervele valutare, fie prin
atragerea de fonduri străine pe calea creditului sau importului de capital. În fapt, noţiunea de dezechilibru al
balanţei de plăţi, deseori utilizată, se referă la excedentele sau deficitele diferitelor sale părţi componente, care pe
ansamblu trebuie să se echilibreze. Dezechilibrul cel mai mare al unei balanţe de plăţi provine din dezechilibrul
schimburilor comerciale.
TA 9.2 :
1. Cum se măsoară gradul de echilibru al schimburilor comerciale ?
2. Ce cuprinde balanţa contului curent ?
Răspuns:
Schimburile economice internaţionale implică utilizarea mai multor monede naţionale, care sunt legate între
ele prin intermediul preţurilor relative, denumite cursuri de schimb.
Cursul de schimb reprezintă preţul unei unităţi monetare exprimat în altă monedă.
Cursul de schimb constituie un important instrument al politicii economice prin care se poate influenta
activitatea economică şi, mai ales, balanţa de plăţi a unei ţări. El mijloceşte stabilirea raportului dintre indicatorii
unei economii naţionale faţă de cei ai altor state sau faţă de media mondială.
143
Totalitatea regulilor, normelor, instrumentelor şi acţiunilor care guvernează formarea şi mişcarea
cursului de schimb alcătuiesc mecanismul cursurilor valutare. Prin acesta se asigură transferul capacităţii de
cumpărare între monedele naţionale. Principala operaţiune în cadrul acestui mecanism este cotarea, respectiv
acea operaţiune prin care se stabileşte cursul de schimb. Cotarea poate fi directă şi indirectă. Cotarea directă
este dată pentru o unitate sau 100 unităţi în moneda străină, transformate în sumă corespunzătoare în monedă
naţională. Mărimea variabilă este aceea a echivalentului în moneda naţională, el fiind cel care redă modificarea
cursului de schimb. De exemplu, pe piaţa valutară din România la 26 iulie 2002, 1$ SUA = 32.701 lei. Această
cotare este practicată de majoritatea ţărilor. Cotarea indirectă este practicată în Anglia, Canada şi Australia. În
acest caz mărimea fixă este aceea a monedei naţionale, ea arată câte unităţi monetare străine se obţin pentru o
sumă fixă în moneda naţională. De exemplu, la Londra 1 liră sterlină = 1,7520 $ SUA.
Cursurile valutare pot fi stabilite fie de stat, fie de piaţă. Cursul valutar stabilit de autoritatea monetară pe
cale unilaterală se numeşte curs oficial. Acesta poate fi curs valutar paritar sau curs valutar convenţional.
Cursul valutar paritar este stabilit pe baza parităţii legale directe a monedelor în cauză. Această accepţiune a
fost valabilă pentru perioadele etalonului aur şi aur - devize, ce coincidea cu paritatea metalică. În prezent, ca
urmare a desfiinţării în practică a parităţilor metalice, nu se mai utilizează. Cursul valutar convenţional este
stabilit unilateral de autorităţile monetare naţionale în funcţie de diverşi factori economici, politici, sociali şi
instituţionali, interni şi externi. Cursurile de schimb stabilite de piaţă de numesc cursuri de piaţă. Pe piaţă
cursul de schimb poate fluctua de la o zi la alta în funcţie de diverşi factori, dintre care cel mai reprezentativ este
oferta şi cererea respectivelor monede.
În funcţie de regimul de variaţie a cursurilor de schimb, adoptat în cadrul diferitelor sisteme monetare,
cursurile valutare pot fi fixe, fluctuante şi flexibile. Într-o economie de piaţă există rareori cursuri de schimb
fixe. În condiţiile sistemului monetar internaţional care a fost aplicat între 1944 - 1971, cursul de schimb a avut
un caracter fluctuant, admiţându-se o mişcare limitată a acestuia faţă de paritate sau de cursul central (1%, iar
între 1971 - 1973, 2,25%). Limitele de fluctuaţie erau denumite limite de intervenţie, deoarece respectarea lor
presupunea intervenţia pe piaţă a autorităţii monetare (în general banca centrală). Dacă tendinţa cursului de
schimb era de depăşire a uneia dintre limitele stabilite, autoritatea monetară era obligată să pună în vânzare din
rezerva oficială valuta prea solicitată sau invers, să cumpere valuta prea mult oferită. Prin această intervenţie,
echilibrul între cerere şi ofertă era restabilit, iar cursul de schimb rămânea, pentru o perioadă, între limitele
admise. După 1973, principalele monede cu largă circulaţie internaţională au fost scoase din sistemul cursurilor
fluctuante şi au trecut la regimul cursurilor flexibile, prin care cursul de schimb se formează liber pe pieţele
valutare, în funcţie de cerere şi ofertă, mişcarea sa fiind teoretic nelimitată, chiar dacă statele îşi rezervă dreptul
de a interveni pe piaţă pentru a-l influenţa în funcţie de interesele lor.
TA 9.3 :
1. Ce reprezintă cursul de schimb ?
2. Care sunt principalele tipuri ale cursului valutar ?
Răspuns:
1. Care este consecinţa intensificării interdependenţelor dintre ţări?

2. De ce o balanţă de plăţi este teoretic echilibrată?
3. Care sunt componentele balanţei comerciale?
144
4. Ce cuprinde balanţa contului de capital?
9.5 Teste
1. Coeficienţii de comerţ exterior sunt:

a) mai mari pentru ţările ce dispun de un potenţial ridicat;
b) mai mici, cu cât nivelul de dezvoltare este mai ridicat;
c) mai mari, cu cât nivelul de dezvoltare este mai ridicat;
d) mai mici pentru ţările ce dispun de un potenţial mic.
2. Balanţa comercială:
a) este o componentă a balanţei contului curent;
b) este o componentă a balanţei contului de capital;
c) include balanţa serviciilor;
d) include balanţa transferurilor unilaterale.
3. O balanţă de plăţi activă:

a) este rezultatul unor încasări mai mari decât plăţile în relaţiile internaţionale;
b) este un indiciu sigur că exporturile au fost mai mari decât importurile;
c) permite exportul de capital;
d) perturbă relaţiile internaţionale.
4. Dacă Produsul National Brut este mai mare decât cheltuielile interne (Y > C + I):
c) există surse suplimentare aduse pentru a asigura consumul intern şi investiţiile;
5. O economie deschisă (care are relaţii cu exteriorul), se află în echilibru dacă:

S - I = E - H;
atunci când S > I, diferenţa între cele două variabile macroeconomice este compensată printr-un
excedent de aceeaşi mărime al balanţei comerciale;
atunci când S < I, diferenţa între cele două variabile este compensată printr-un excedent, de aceeaşi
mărime, al balanţei comerciale;
I - S = E - H.
(Notă: I - investiţiile; S - economiile; E - exporturile; H - importurile).
145
BIBLIOGRAFIE
o Ignat, I.; Luţac, Gh.; Popescu, C., Macroeconomie, suport de curs.

o Ignat, I.; Pohoaţă, I.; Luţac, Gh.; Pascariu, G., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 2002;
o Ignat, I.; Luţac, Gh. (coordonatori), Economie politică - concepte, probleme, teste, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2002;
o Ignat, I.; Pralea, S., Economie Mondială, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2013;
o Iancu, A., Tratat de economie, vol. 1 şi vol. II, Editura Economica, Bucureşti, 1993.
o Frois, G.A., Economia Politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
o Samuelson, P.A., Nordhaus W., Economics, International Edition, Mc Graw Hill, Inc. New York, 1995.
o Généreaux, J., Economie politique, vol. 1, 2, Hachete, Paris, 1990.
o Drobotă, N., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997
o x x x Economia Politică, Editura Economica, Bucureşti, 1995.
146

Curs+prezentari+grile Macroeconomie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs+prezentari+grile Macroeconomie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Macroeconomie

Unitatea de învățare 1: Introducere în macroeconomie

Studierea acestui capitol asigură:

 Macroeconomia are ca domeniu de analiză comportamentul unei

 Obiectiv: macroeconomia își propune să studieze economia ca un tot,

 Precursori: François Quesnay, Adam Smith, Thomas R. Malthus, David

Definiție: Contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică,

1.3.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi metode

 Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală de piaţă a bunurilor

PNB ca producţie finală naţională la preţurile pieţei, exprimă sintetic oferta

Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor

PNN =PNB-CCF (1.8.)

Consumul, ca act final al activităţii economice, reprezintă folosirea

De regulă şi în medie, odată cu creşterea venitului, creşte şi consumul, dar într-

De reținut că există factori obiectivi și factori subiectivi de natură exogenă

 Venitul naţional de echilibru reprezintă acel nivel al venitului naţional ce

Multiplicatorul investiţiei se calculează ca raport între variaţia venitului (DY) şi

Folosind înclinațțile marginale către consum și investiții, multiplicatorul se mai

Intre cererea de produse finale şi mărimea investiţiilor există o relaţie

Venitul naţional potenţial, numit şi venit naţional de ocupare deplină,

 c) Intensitatea şomajului desemnează forţa de manifestare a fenomenului. Din

 d) Structura şomajului reprezintă componentele sale formate prin clasificarea

 a) Şomajul de dezechilibru explicat prin fenomene ce se manifestă pe

 Efecte asupra șomerilor: diminuarea veniturilor, afectarea statutului social și

Marfa aleasă drept bani, a trebuit să îndeplinească treptat o serie de calităţi:

Încrederea pe care indivizii o au în bani depinde de puterea lor de

 Funcţia de calcul (de măsură) a valorii

4.3.1. Originea şi funcţiile băncilor

Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor rezultate din confruntarea

Oferta de monedă este reprezentată de disponibilităţile monetare şi de

Din confruntarea cererii cu oferta de monedă rezultă echilibrul monetar.

✓ Piaţa financiară (piaţa capitalului) - ansamblul tranzacţiilor care au

✓ Funcţiile pieţei financiare:

▪ diminuarea costurilor de tranzacţie cu ajutorul intermediarilor

✓ Piaţa financiară - complex de pieţe pe care se mobilizează fonduri de până la

Pieţele monetare (< 1 an): Pieţele de capital (> 1 an):

✓ Activele financiare îmbracă două forme:

a) formă fizică - bunurile de capital fix.

a) formă financiară - depozitele monetare şi semimonetare,

Instrumente de împrumut: Instrumente de schimb:

- depozitele / credite; - acţiunile;

- certificatele de trezorerie; - titluri emise de fonduri de

- obligaţiunile guvernamentale; - poliţe de asigurare;

- obligaţiunile companiilor - participaţii la fondurile de pensii.

Reprezentanţii Cei care cumpără titluri:

Reprezentanţii Cei care emit titlurile:

✓ Se asigură prin emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni.

✓ Beneficii – obţinerea surselor de finanţare pe termen lung.

✓ Sporirea titlurilor financiare emise pe termen lung prezintă un cost de

✓ Atragerea de fonduri suplimentare presupune uneori sacrificarea profitului

✓ Motivaţia – obţinerea de câştiguri băneşti în viitor.

✓ Cumpărarea titlurilor financiare emise pe termen lung prezintă un cost de

Avem 10.000 lei şi dispunem de două opţiuni:

✓ Randament al titlului financiar - rata de actualizare pentru care preţul

✓ Actualizare - estimarea valorii prezente a unui venit viitor.

În cazul nostru, valoarea calculată a randamentului obligaţiunii este de 28,74% > 7%

1 • Randamentul titlurilor financiare

• Câştigul potenţial al acestora

3 • Riscul investiţiilor în hârtiile de valoare

✓ Câştigul potenţial al titlurilor financiare pe termen lung - un câştig

Unde: Cp –câştigul potenţial, P1 - preţul actual al titlului financiar; P0 - preţul iniţial al

✓ Acţiunea – titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate al celui ce o

Au înscris numele deţinătorului şi