Material Curs IFME ID FB III Sem 1 2022-2023

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA din IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVAŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI
ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
OVIDIU STOICA
INTEGRARE FINANCIAR-MONETARĂ EUROPEANĂ

Material de studiu pentru învăţământul la distanţă
Anul III Finanţe şi Bănci
IASI, 2022
Tehnoredactarea aparţine autorului
Toate drepturile rezervate.

Este interzisă reproducerea totală sau parţială a acestei cărţi, prin orice
procedeu electronic sau mecanic, fără permisul scris al autorului.
Este interzisă postarea pe orice platformă, online, fără acceptul scris al
autorului.
Integrare financiar-monetară europeană Anul universitar 2022-2023 prof. dr. Ovidiu Stoica 3
CUPRINS
INTRODUCERE .........................................................................................................................................5
UNITATEA DE STUDIU 1
TEORIA INTEGRĂRII ECONOMICE ...................................................................................................7
1.1. Conceptul de integrare ........................................................................................................................7
1.2. Formele integrării economice .............................................................................................................8
ISTORICUL INTEGRĂRII EUROPENE ..............................................................................................16
2.1. Ideea de Europă unită .......................................................................................................................16
2.2. Precursorii Uniunii Europene ...........................................................................................................18
2.2.1. BENELUX .................................................................................................................................18
2.2.2. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică ......................................................................18
2.2.3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ......................................................................19
2.2.4. Comunitatea Economică Europeană ..........................................................................................21
2.2.5. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice .............................................................................21
2.2.6. Comunităţile Europene ..............................................................................................................22
2.3. Fundamentele juridice ale Uniunii Europene – tratatele europene ...................................................22
ORGANIZAREA INSTITUŢIONALĂ A UNIUNII EUROPENE ......................................................27
3.1. Structura sistemului instituţional comunitar .....................................................................................27
3.2. Instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene ................................................................................29
3.2.1. Parlamentul European ................................................................................................................29
3.2.2. Consiliul Uniunii Europene........................................................................................................35
3.2.3. Consiliul European .....................................................................................................................38
3.2.4. Comisia Europeană ....................................................................................................................40
3.2.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ........................................................................................43
3.3. Alte instituţii ale Uniunii Europene ..................................................................................................45
3.3.1. Curtea de Conturi Europeană .....................................................................................................45
3.3.2. Comitetul Economic şi Social ....................................................................................................46
3.3.3. Comitetul regiunilor ...................................................................................................................47
3.3.4. Banca Europeană de Investiţii ....................................................................................................48
3.3.5. Ombudsmanul ............................................................................................................................49
3.4. Agenţiile comunitare ........................................................................................................................50
EUROPA MONETARĂ ...........................................................................................................................54
4.1. Istoricul integrării monetare europene ..............................................................................................54
4.1.1. Uniuni monetare istorice în Europa ...........................................................................................54
4.1.2. Unităţile de cont europene .........................................................................................................58
4.2. Mecanismul „şarpelui monetar” .......................................................................................................59
4.3. Sistemul Monetar European..............................................................................................................63
4.4. Moneda unică, euro ..........................................................................................................................70
4.4.1. Crearea Uniunii Economice şi Monetare ...................................................................................70
4.4.2. Trecerea de la ECU la euro ........................................................................................................70
4.4.3. Beneficii şi inconveniente ale monedei unice euro ....................................................................74
4.5. Robert Mundell şi teoria zonelor monetare optime ..........................................................................78
4.5.1. Teoria zonelor monetare optime ................................................................................................78
4.5.2. Aprecierea optimalităţii zonei euro ............................................................................................80
4.6. Condiţii pentru extinderea zonei euro ...............................................................................................82
4.7. Euro, monedă internaţională .............................................................................................................87
BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ ŞI POLITICA MONETARĂ UNICĂ .....................................88
5.1. Organizarea şi funcţionarea Băncii Centrale Europene şi a Sistemului European al Băncilor
Centrale ....................................................................................................................................................88
5.2. Cadrul politicii monetare unice
Obiectivele de politică monetară ale BCE ...............................................................................................96
5.3. Instrumentele de politică monetară ale BCE ..................................................................................100
5.3.1. Operaţiunile de open market ....................................................................................................101
5.3.2. Facilităţile permanente .............................................................................................................102
5.3.3. Sistemul rezervelor minime obligatorii ....................................................................................104
5.3.4. Activele eligibile ......................................................................................................................108
5.4. Sistemul de plăţi TARGET .............................................................................................................108
PIAŢA BANCARĂ EUROPEANĂ .......................................................................................................111
6.1. Armonizarea legislaţiei bancare în spaţiul european, premisă a creării pieţei bancare unice .........111
6.2. Impactul euro asupra sistemului bancar european ..........................................................................114
INTEGRAREA BURSIERĂ EUROPEANĂ. PERSPECTIVELE PIEŢEI BURSIERE
UNICE EUROPENE ...............................................................................................................................120
7.1. Necesitatea integrării pieţelor de capital europene .........................................................................120
7.2. Implicaţiile introducerii euro asupra pieţelor de capital europene ..................................................123
7.3. Bariere legislative în calea integrării depline a pieţelor de capital europene..................................124
7.3.1. Necesitatea armonizării legislative ..........................................................................................124
7.3.2. Eforturi pe linia armonizării legislative – Directivele europene ..............................................125
7.4. Dimensiunile pieţei europene de capital .........................................................................................127
7.4.1. Piaţa acţiunilor .........................................................................................................................127
7.4.2. Piaţa obligaţiunilor ...................................................................................................................128
7.4.3. Piaţa derivatelor .......................................................................................................................129
7.5. Perspectivele unei pieţe bursiere unice europene ...........................................................................130
BUGETUL UNIUNII EUROPENE .......................................................................................................132
8.1. Principiile bugetare .........................................................................................................................132
8.2. Procesul bugetar..............................................................................................................................135

8.3. Perspectiva financiară .....................................................................................................................135
8.4. Veniturile bugetului comunitar .......................................................................................................139
8.5. Cheltuielile din bugetul comunitar .................................................................................................141
POLITICA FISCALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ .........................................................................146
9.1. Necesitatea armonizării fiscale în Uniunea Europeană ..................................................................146
9.2. Pactul de stabilitate şi creştere şi implicaţiile sale monetare ..........................................................149
9.2.1. Contextul apariţiei şi necesitatea Pactului de Stabilitate şi Creştere ........................................149
9.2.2. Evoluţii în zona euro din perspectiva Pactului de Stabilitate şi Creştere .................................151
9.2.3. Reforma Pactului de Stabilitate şi Creştere ..............................................................................151
BIBLIOGRAFIE .....................................................................................................................................154
INTRODUCERE
Disciplina Integrare financiar-monetară europeană face parte din categoria

disciplinelor de specialitate. Înţelegerea conţinutului unităţilor de studiu presupune şi
cunoștințe însușite la alte discipline de specialitate, cum ar fi, de exemplu, Finanțe,
Monedă şi Credit, Finanțe Publice, Piețe de capital, Sisteme şi Operaţiuni Bancare.
Obiectivul general al cursului este înţelegerea procesului de integrare europeană şi
a particularităţilor şi dificultăţilor integrării financiare europene, iar obiectivele specifice
sunt:
1. dobândirea de cunoştinţe despre necesitatea şi implicaţiile integrării financiar-
monetare europene, în special pentru România, inclusiv înţelegerea problemelor
specifice ridicate de adoptarea euro;
2. cunoaşterea evoluţiei şi consecinţelor procesului de integrare europeană în domeniul
monetar, bancar, bursier, al asigurărilor, al bugetului comunitar, etc.;
3. analiza şi interpretarea fenomenelor şi mecanismelor specifice cu impact în domeniu;
4. formarea unui limbaj/vocabular specific domeniului şi dobândirea capacităţii de a
utiliza cunoştinţele dobândite;
5. crearea capacităţii de analiză şi sinteză privind problematica integrării financiar-
monetare.
Cursul este structurat în 9 unităţi de învăţare, presupunând un timp egal de
învățare, cu excepția unităţilor de studiu 3 şi 4, de mai mari dimensiuni.
Evaluarea constă in:
1. Lucrare grilă pe parcurs (30 de întrebări grilă, cu variante multiple de răspuns şi
timp limitat, pe platforma de e-learning Moodle): 20%;
2. Examen (grilă – 60 de întrebări grilă, cu variante multiple de răspuns şi timp limitat,
pe platforma de e-learning Moodle): 80% (nota minim 5 la examen, media minim 5)
Succes!
Unitatea de studiu 1
TEORIA INTEGRĂRII ECONOMICE
Cuprins
1.1. Conceptul de integrare

1.2. Formele integrării economice
Obiective:
▪ Însuşirea unor concepte fundamentale din domeniul integrării economice
▪ Cunoaşterea formelor integrării economice
▪ Înţelegerea necesităţii integrării europene
Cuvinte cheie: integrare, integrare economică, zonă de liber schimb, uniune vamală,
uniune monetară
1.1. Conceptul de integrare
Termenul de integrare provine în limba română, ca şi în engleză, franceză, spaniolă sau

germană, din limba latină, din integro, integrare, integratio, cu semnificaţia de reunire a unor
părţi într-un întreg.
Dacă utilizarea sa a fost mai întâi în matematică, treptat termenul începe să fie folosit în
domeniul ştiinţelor economice. Sensul său iniţial în acest caz este de integrare industrială, pe
verticală sau pe orizontală, adică relaţii speciale între furnizori şi clienţi, respectiv între firme de
acelaşi profil.
Există de fapt o întreagă familie de cuvinte utilizate la un moment dat cu înţeles
asemănător termenului de integrare economică: apropiere economică, cooperare economică,
colaborare economică, uniune economică etc.
Într-o definiţie consacrată1, prin integrare se înţelege un proces economic care constă în
aplicarea unor măsuri care să conducă la eliminarea discriminărilor între entităţi economice
aparţinând unor state naţionale diferite.
Integrarea economică este un proces de eliminare a frontierelor economice dintre două
sau mai multe economii naţionale şi se referă atât la integrarea pieţelor, cât şi a politicilor
economice2.
Jan Tinbergen a introdus în anul 1954 conceptele de integrare pozitivă şi negativă:
▪ prin integrare pozitivă este desemnat transferul unor competenţe naţionale către instituţii
comune (supranaţionale), sau exercitarea lor în comun;
▪ conceptul de integrare negativă se referă la eliminarea discriminărilor din politicile
economice naţionale, sub supraveghere instituţionalizată supranaţională.
Integrarea economică nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un mijloc de atingere a
unor obiective, în primul rând economice, dar şi sociale sau politice, deloc de neglijat fiind
creşterea concurenţei în spaţiul comun creat.
Integrarea economică se realizează având la bază o serie de principii, cum ar fi3:
1. circulaţia liberă a factorilor de producţie;
2. crearea unui spaţiu economic comun;
3. consumarea resurselor în comun, asigurându-se astfel o eficienţă economică şi socială
maximă;
4. realizarea unei uniuni vamale;
5. realizarea unor politici comune în domeniile economic, financiar, monetar şi social.
1.2. Formele integrării economice
Studiul teoretic al integrări economice a fost marcat de experienţa europeană, însă forme
de integrare economică (mai puţin avansate) se regăsesc astăzi pe toate continentele.
În literatura de specialitate a rămas de referinţă prima abordare (în cinci etape) a
integrării economice, schiţată de Bela Balassa în anul 19614, fiind identificate cinci forme de
integrare economică:
1. zona de liber schimb;
2. uniunea vamală;
3. piaţa comună;
4. uniunea economică;
5. integrarea economică totală.
Alte abordări în clasificarea formelor integrării economice

Într-o abordare mai largă5, se disting mai multe forme (stadii) de integrare economică, în funcţie de
criterii economice, politice, geografice sau structurale, şi de măsura în care sunt atinse obiective în plan economic,
1
Balassa Bela, The Theory of Economic Integration, Richard Irwin, Homewood, Illinois, 1961, p. 1, citat după
Luţaş Mihaela, Integrarea economică europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 41.
2
Pelkmans Jacques, Integrarea europeană. Metode şi analiză economică, ediţia a doua, Institutul European din
România, Bucureşti, 2003, p. 2 şi 6.
3
Dobrescu Emilian, Integrarea economică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 13.
4
Balassa Bela, The Theory of Economic Integration, Irwin, Homewood, Illinois, 1961, p. 2.
5
Luţaş Mihaela, Integrarea economică europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pp. 33-36.
social şi politic. Astfel, sunt identificate trei forme de integrare economică premergătoare zonei de liber schimb: 1.
colaborarea economică;2. cooperarea economică; 3. clubul de comerţ preferenţial.
1. Colaborarea economică, care poate fi regională sau globală, cuprinde ansamblul relaţiilor economice
dintre state, incluzându-le atât pe cele bilaterale cât şi pe cele multilaterale.
2. Cooperarea economică este o formă bazică de apropiere între două sau mai multe state, care participă
în comun la realizarea unui obiectiv economic concret. Ea este, sub raportul complexităţii, una din formele
incipiente de integrare economică, fiind limitată la anume domenii, precizate prin acorduri interstatale. De altfel,
cooperarea economică nu trebuie privită obligatoriu ca un pas, intermediar, spre integrarea economică, ea
putându-se dezvolta autonom, urmărindu-se şi în acest caz o valorificare superioară a complementarităţilor
economiilor unor state situate de regulă, din punct de vedere geografic, în vecinătate.
3. Clubul de comerţ preferenţial reprezintă o asociere între două sau mai multe state care îşi reduc
reciproc taxele vamale la importul de bunuri, păstrând neschimbat nivelul acestora faţă de ţările terţe. Cel mai
cunoscut exemplu este CEFTA, Central European Free Trade Agreement, deşi denumirea sugerează o zonă de liber
schimb.
CEFTA - Central European Free Trade Agreement
Acordul Central European de Comerţul Liber a fost semnat la 21 decembrie 1992 la Cracovia şi a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1993. Ţărilor fondatoare, Cehia, Polonia, Slovacia şi Ungaria (numite şi Grupul ţărilor de la
Vişegrad), li s-au adăugat ulterior Slovenia (1 ianuarie 1996), România (1 iulie 1997), Bulgaria (1 ianuarie 1999).
Nici una dintre aceste ţări nu mai este în prezent membră, din cauza incompatibilităţii cu postura de membru al UE
(nefăcând parte din acquis-ul comunitar). Alţi membri CEFTA sunt: Croaţia (din 2003), Macedonia (27 februarie
2006).
În urma noului Acord central european de comerţ liber, semnat la 19 decembrie 2006 la Bucureşti (în
baza unei propuneri a României din august 2005), au fost primiţi drept membri: Republica Moldova, Serbia
(inclusiv Kosovo, ulterior UNIAMK - United Nations Interim Administration Mission in Kosovo, iar din 2008 auto-
proclamata Republica Kosovo, figurând separat), Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina şi Albania. Preşedenţia este
asigurată prin rotaţie; România a deţinut preşedenţia în anul 2006. În anul 2007 a fost stabilită următoarea ordine de
rotaţie: Macedonia în 2007, Republica Moldova în 2008, Muntenegru în 2009, Serbia în 2010,Kosovo 2011, Albania
2012, Bosnia şi Herţegovina în 2013, Croaţia în 2014.
Tabelul nr. 1.1. Ţările participante la CEFTA

Participanţi CEFTA Data aderării la CEFTA Data părăsirii CEFTA
Polonia 1992 2004
Ungaria 1992 2004
Cehia
1992 2004
Cehoslovacia
Slovacia
Slovenia 1996 2004
România 1997 2007
Bulgaria 1999 2007
Croaţia 2003 2013
Republica Macedonia 2006 —
Bosnia şi Herţegovina 2007 —
Moldova 2007 —
Serbia 2007 —
Muntenegru 2007 —
Albania 2007 —
Kosovo 2007 —
Sursa: http://www.cefta2006.com
1. Zona de liber schimb, cunoscută şi sub denumirea de zonă de comerţ liber,

reprezintă o formă mai evoluată de integrare, în care ţările partenere (membre) elimină toate
obstacolele comerciale dintre ele (taxe vamale de import, restricţii cantitative/contingentări,
barierele tarifare şi netarifare), realizând o circulaţie liberă a produselor. În acelaşi timp, fiecare
stat aderent la acordul de instituire a zonei de comerţ liber îşi păstrează independenţa politicii
vamale faţă de ţările terţe (neparticipante).
În această categorie se înscriu mai mult asociaţii, datând încă din anii 1960. Printre cele
mai cunoscute de zone de liber schimb se numără:
▪ Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, AELS (cunoscută şi sub numele de EFTA –
European Free Trade Agreement). A fost creată la 3 mai 1960, în urma Convenţiei de la
Stockholm din 4 ianuarie 1960, ca o alternativă, pentru statele care nu au dorit, sau nu li s-a
permis, aderarea la CEE. Ţările fondatoare au fost Austria, Danemarca, Elveţia, Marea
Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia, ulterior alăturându-li-se Finlanda (mai întâi ca
membru asociat, din martie 1961), Islanda şi Lichtenstein. În prezent, în urma aderării
succesive la UE ale unor membri, au mai rămas în AELS: Elveţia, Islanda, Lichtenstein şi
Norvegia;
▪ Acordul de Comerţ Liber dintre SUA, Canada şi Mexic, NAFTA (North American Free
Trade Agreement - NAFTA) încheiat în anul 1993 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994;
▪ Spaţiul Economic European, acord încheiat în anul 1992 între Comunitatea Europeană şi
majoritatea ţărilor AELS (prin referendum, Elveţia a refuzat aderarea la SEE), a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2004 Acordul SEE stipulează că orice nou stat al UE trebuie să ceară
aderarea la SEE. Negocierile pentru extinderea SEE, ca urmare a aderării României şi
Bulgariei la UE au început încă din iulie 2006, cele două ţări devenind membre SEE de la 1
august 2007, în urma unui acord semnat la 25 iulie 2007.
Alte zone de liber schimb sunt:
▪ Asociaţia Latino-Americană a Liberului Schimb (la care au participat Argentina, Bolivia,
Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay şi Venezuela), în
prezent desfiinţată;
▪ Asociaţia de Liber Schimb din Caraibe – CARIFTA, a fost creată în urma Acordului
Dickenson Bay semnat la 15 decembrie 1965 de Antigua, Barbados, Guyana şi Trinidad-
Tobago, cărora li s-au adăugat la 1 iulie 1968, Dominica, Granada, Saint-Kitts & Nevis,
Santa-Lucia şi Saint-Vincent, la 1 august 1968 Jamaica şi Montserrat, iar în 1971 Belize. A
fost înlocuită în anul 1973 de Comunitatea Caraibeană (CARICOM);
▪ Acordul CER sau ANZCER (Australia and New Zeeland Closer Economic Relations and
Trade Agreement - Acordul Comercial de Relaţii Economice mai strânse dintre Australia şi
Noua Zeelandă), în vigoare din anul 1983;
▪ Acordul SAFTA – Singapore–Australia Free Trade Agreement, intrat în vigoare la 28 iulie
2003;
▪ Acordul TAFTA – Thailand-Australia Free Trade Agreement, intrat în vigoare la 1 ianuarie
2005;
▪ Acordul AUSFTA – Australia-United States Free Trade Agreement, intrat în vigoare la 1
ianuarie 2005;
▪ Acordul privind zona de comerţ liber din Asia de Sud, South Asian Free Trade Area, semnat
pe 6 ianuarie 2004 la Islamabad, între Bangladesh, Bhutan, India, Maldive, Nepal, Pakistan şi
Sri Lanka.
2. Uniunea vamală constă în înlăturarea tuturor obstacolelor (barierelor) din calea
comerţului între ţările participante, dar în plus faţă de libera circulaţie a mărfurilor – care se
obţine şi în cazul zonelor de comerţ liber – se elaborează şi se aplică un tarif vamal extern
comun6 opozabil terţilor, iar legislaţia vamală se uniformizează.
Uniunea vamală şi integrarea politică

Uniunea vamală este, în mod firesc, un pas premergător unei integrări politice. Aceasta a fost de exemplu
evoluţia primei uniuni vamale sub raport istoric, zollvereign-ul german, rezultatul Acordului din anul 1834 de
înlăturare a barierelor vamale dintre cele 18, apoi 25 de state prusace. Plecând de la integrarea economică (chiar sub
această formulă incompletă, uniunea vamală) uniunea politică germană este atinsă treptat, în anul 1871 constituindu-
se statul german.
Pe de altă parte, SUA şi Elveţia sunt exemple care ne arată că este posibilă şi situaţia inversă, ca integrarea
politică să fie premergătoare celei economice. Se ştie că, în cazul SUA, pentru alinierea statelor federaţiei
americane la prevederile Constituţiei din 1776 au fost necesari peste 200 de ani, iar în Elveţia de la integrarea
politică (din secolul XIV) până la cea economică au trecut aproape cinci secole (până la sfârşitul secolului al XIX-
lea).
3. Piaţa Comună reprezintă o formulă de integrare superioară uniunii vamale, căreia i se

adaugă libera circulaţie a factorilor de producţie peste frontierele naţionale ale statelor membre
(a capitalurilor şi a forţei de muncă). În acest stadiu de integrare vorbim de realizarea celor patru
libertăţi fundamentale: libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.
Complexitatea mutaţiilor antrenate face necesare dezvoltări instituţionale, coroborate cu
transferul unor decizi de la nivel naţional la nivelul instituţiilor comune (supranaţionale) nou-
create; în acelaşi context se poate ajunge la promovarea unor politici naţionale de interes comun
pentru statele participante, în raport cu terţii.
În istoricul construcţiei comunitare europene, piaţa comună, ca etapă a dezvoltării
Comunităţilor Economice Europene (între 1969-1986), este un exemplu elocvent. Dacă uniunea
vamală este considerată o tranziţie spre piaţa comună, piaţa comună a marcat sfârşitul uniunii
vamale şi începutul uniunii economice şi monetare7.
Un alt exemplu cunoscut de piaţă comună este MERCOSUR (MERcado COmún del
SUR) creată în anul 1991 prin Tratatul de la Asuncion, de către Argentina, Brazilia, Paraguay şi
Uruguay. Venezuela a semnat aderarea la 17 iunie 2006, iar Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador şi
Peru au statutul de membri asociaţi.
4. Uniunea economică (şi monetară)8 reprezintă cea mai evoluată formă de integrare
economică pusă în practică până în prezent. Ea presupune, pe lângă piaţa comună atinsă în
stadiul anterior de integrare, o armonizare şi o coordonare a politicilor economice naţionale,
eliminarea acelor discriminări anterior determinate (generate) de disparităţile politicilor
naţionale. Dincolo de aspectul general economic, presupus de uniunea economică, uniunea
monetară presupune o monedă comună – dacă nu unică – şi un curs valutar relativ stabil.
5. Uniunea economică totală (completă) odată atinsă, situaţia economică şi
comportamentul participanţilor sunt similare celor existente în cadrul unei economii naţionale.
Este ultimul stadiu al integrării, întâlnindu-se obligatoriu instituţii supranaţionale comune –
abilitate să ia decizii obligatorii pentru statele membre – care sunt sprijinite de o legislaţie
comună şi de un buget comun, piaţa financiar-bancară este omogenă, moneda unică, piaţa
comună iar politicile macroeconomice (monetare, fiscale, sociale etc.) comune.
6
Statele membre CEE au adoptat tariful exterior comun în anul 1968.
7
Nechita Vasile, Integrare europeană, Editura Deşteptarea, Bacău, 1996, p. 17.
8
Uneori, uniunea monetară este considerată o etapă separată – vezi Tabelul 1.2.
Teste de autoevaluare
Evidenţiaţi principalele forme de integrare economică şi avantajele fiecăreia.
Răspuns:
Dacă primele formule de integrare economică pot fi parcurse firesc, aproape de la sine,
adâncirea integrării presupune eforturi deosebite, angajarea pe acest drum impunând obligatoriu
o coordonare a politicilor naţionale, dar şi o apropiere, dacă nu un început de integrare, în plan
politic (vezi tabelul următor).
Tabelul nr. 1.2. Formele de integrare şi progresele presupuse de acestea

Politici
Eliminare
Elimina Cele Politici supranaţ
Tarif a
rea patru comune ionale +
Tipul de bloc vamal barierelor Moneda
barierel libertăţi (armonizar Constitu
economic extern comercial unică
or fundam ea ţie
comun e
tarifare entale politicilor) Europea
netarifare
nă
Zona de liber
schimb
X
Uniune
vamală
X X
Piaţa comună
a mărfurilor
X X X
Piaţa comună X X X X
Uniune
monetară
X X X X X
Uniune
economică
X X X X X X
Uniune
politică
X X X X X X X
Sursa: Barthe Marie-Annick, Economie de l’Union Européenne, Economica, Paris, 2000, p. 35.
Pentru diferitele stadii de integrare abordate se pot identifica unele caracteristici

comune9:
9
Miron Dumitru, Economia integrării europene, Editura ASE, Bucureşti, 1998, pp. 70-73.
1. Deşi pe plan intern, între ţările membre elimină discriminarea dintre agenţii economici, pe
plan extern, în raporturile cu agenţii economici din afara spaţiului comun discriminările se
menţin sau se introduc.
2. Presupun colaborarea între ţările participante, iar necesităţile de armonizare devin
imperioase şi aprofundarea colaborării inevitabilă pe măsura atingerii unor stadii mai înalte
de integrare. Apar astfel instituţii comune supranaţionale, cu drept de decizie în problemele
de interes comun.
3. Reduc marja de acţiune în materie de politică naţională, proporţional cu creşterea gradului
de integrare, competenţa naţională de decizie fiind transferată la nivel supranaţional, al
organizaţiei. Treptat, pe măsura integrării, în ceea ce priveşte conlucrarea între ţări, se
parcurg mai multe etape:
a. informarea reciprocă privind măsurile pe care ţările participante intenţionează să le
aplice;
b. consultarea partenerilor;
c. coordonarea acţiunilor, vizând aplicarea unor măsuri coerente comune, chiar fără
existenţa unor măsuri punitive în cazul neaplicării lor;
d. unificare, instrumentele naţionale de acţiune sunt înlocuite sau completate cu altele
noi, restrângându-se în mod corespunzător competenţa naţională în alegerea
instrumentelor adecvate.
Formele de integrare economică nu au în primul rând caracter succesiv, nu se
condiţionează una pe cealaltă, iar experienţa occidentală ne arată că, în practică, numărul de ani
necesari parcurgerii unor etape de integrare economică este variabil, şi că fenomenul numit
„catching-up”, de ajungere din urmă, are un fundament, fiind ţări care au parcurs etapele
integrării europene mai rapid. Acest aspect este încurajator şi din perspectiva aderării ţării
noastre la Uniunea Europeană.
Tabelul nr. 1.3. Numărul de ani necesari parcurgerii etapelor procesului de integrare în Uniunea
Europeană
Liberalizarea Nr. total
Piaţa Piaţa
sch. UEM de ani pt.
Comună Unică
Ţara comerciale (1993- parcurge-
(1958- (1986-
bilat. cu 1999) rea et.
1986) 1993)
produse ind. integrării
Austria,
Finlanda şi 20 Neparcursă 3 3 26
Suedia
Spania 16 Neparcursă 7 6 29
Portugalia 13 Neparcursă 7 6 26
Grecia 20 5 7 6 38
Anglia,
Irlanda şi Neparcursă 13 7 6 26
Danemarca
Statele
Neparcursă 28 7 6 41
fondatoare
Statele
central şi Neparcur- Neparcur-
8-10 Neparcursă 8-10
est- să să
europene
Sursa: Baldwin Richard, Towards an Integrated Europe, Centre for Economic Research,
February 1996, p. 149, citat după Luţaş Mihaela, Integrarea economică europeană, Editura
Economică, Bucureşti 1999, p. 92.
Printre potenţialele avantaje ale integrării economice se numără10:

▪ liberalizarea pieţelor şi creşterea concurenţei între firme determină creşterea eficienţei
producţiei;
▪ economia de scară, permisă de creşterea dimensiunilor pieţei interne, dar şi de reducerea
costurilor, ca urmare a coordonării politicilor monetare şi fiscale – acolo unde există o
asemenea coordonare – duce la creşterea producţiei;
▪ capacitatea de negociere crescută, determinată de dimensiunea mai mare a zonei create,
permite obţinerea unor condiţii mai bune în relaţiile comerciale cu exteriorul11 (importuri
mai ieftine, respectiv preţuri mai mari la export);
▪ eforturile în comun pentru a obţine o mai bună utilizare a forţei de muncă, o inflaţie mai
scăzută, rate mai înalte de creştere economică, o balanţa comercială echilibrată şi o mai bună
distribuţie a veniturilor permit atingerea acestor deziderate cu costuri mai reduse.
De ce este necesară integrarea europeană?
Răspuns:
Trebuie însă de subliniat că participarea la o formă de integrare economică nu este în sine

o garanţie pentru un stat membru că va înregistra o performanţă economică satisfăcătoare sau
mai bună decât în trecut. Deşi integrarea nu este un panaceu pentru toate problemele economice,
sau o condiţie indispensabilă pentru succesul unei ţări, sunt argumente convingătoare că din
aceasta pot rezulta avantaje economice semnificative12.
10
Adaptare după El-Agraa, Ali, The European Union. Economics & Policies, seventh edition, Prentice Hall, p. 18.
11
De exemplu, într-o dispută comercială între UE şi SUA, „ameninţările” europene cu sancţiuni comerciale la
adresa produselor americane au avut un efect mult mai mare decât dacă ar fi fost adresate de Germania sau Franţa.
12
Robson (1980/1985), citat după El-Agraa, Ali, The European Union. Economics & Policies, seventh edition,
Prentice Hall, p. 19.
Întrebări
1. Definiţi conceptele de integrare economică, integrare pozitivă şi negativă.

2. Care sunt principiile aflate la baza procesului de integrare economică?
3. Prin ce se diferenţiază zona de comerţ liber de uniunea vamală?
4. Prezentaţi caracteristicile comune stadiilor de integrare economică.
Bibliografie recomandată
1. Andrei Liviu, Economie europeană, Editura Economică, ediţia a treia, Bucureşti, 2019;
2. Diaconescu Mirela, Economie europeană, Editura Uranus, Bucureşti, 2002;
3. Miron Dumitru, Economia integrării europene, Editura Universitară, Bucureşti, 2008;
4. Pelkmans Jacques, Integrarea europeană. Metode şi analiză economică, ediţia a doua,
Institutul European din România, Bucureşti, 2003;
5. Popescu Gheorghe, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2007
Webografie
1. http://www.caricom.org/;
2. http://www.efta.int/;
3. http://www.fta.gov.au/;
4. http://www.mercosur.int/msweb/;
5. http://www.nafta-sec-alena.org/DefaultSite/index.html;
ISTORICUL INTEGRĂRII EUROPENE
Cuprins
2.1. Ideea de Europă unită

2.2. Precursorii Uniunii Europene
2.3. Fundamentele juridice ale Uniunii Europene – tratatele europene
Obiective
▪ Cunoaşterea promotorilor ideii de Europă unită
▪ Cunoaşterea principalelor etape parcurse de Uniunea Europeană în procesul de integrare
economică
▪ Înţelegerea dificultăţilor şi complexităţii procesului de integrare economică europeană
Cuvinte cheie: Planul Marshall, BENELUX, Tratatul de la Paris, Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice, Uniunea Europeană
2.1. Ideea de Europă unită
Crearea Comunităţilor Europene, primele forme concrete de materializare a ideii de

unitate europeană, are la bază „planul Schuman”, planul ministrului de externe francez Robert
Schuman.
Materializarea propunerilor sale are loc prin semnarea la Paris, în anul 1951, de către
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, a Tratatului de constituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951).
Dar, ideea de uniune europeană este mult mai veche:
▪ la 1814, Saint-Simon propunea o construcţie europeană având drept fundament alianţa dintre
Franţa şi Anglia, sugerând crearea unui „mare Parlament”;
▪ la 21 august 1848, la Congresul de Pace de la Paris, Victor Hugo vorbea despre „Statele Unite
ale Europei”;
▪ în 1900, francezul Anatole Leroy-Beaulieu propunea crearea unei „Federaţii Europene”;
▪ în 1922, un diplomat austriac, contele Richard Coudenhove-Kalergi propunea crearea
„Uniunii Pan-Europene”, după modelul SUA;
▪ în 1926, în cadrul Congresului de la Viena, reprezentanţii a 24 de state propuneau crearea unei
„Uniuni Europene”;
▪ la 7 septembrie 1929, Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei şi laureat al Premiului
Nobel pentru pace în anul 1926, propunea în cadrul Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor,
întrunită la Geneva, un proiect de constituire a „Uniunii Federale Europene”, formată din 27
state membre ale Societăţii Naţiunilor, ce urmau să-şi păstreze suveranitatea;
▪ în 1931, Nicolae Titulescu analiza „căile practice de formare a Uniunii Economice
Europene”13;
▪ la 19 septembrie 1946, Winston Churchill, prim-ministrul Marii Britanii, într-un discurs la
Universitatea din Zurich, lansa ideea construirii „Statelor Unite ale Europei”, având ca punct
de plecare reconcilierea franco-germană;
▪ la Congresul Europei, desfăşurat la Haga între 7 şi 11 mai 1948, cu participarea a 800 de
delegaţi din 19 ţări, se propunea crearea unei Adunări Europene Constituante.
2.2. Precursorii Uniunii Europene
Deşi există forme mai vechi de manifestare a adeziunii faţă de ideea unei Europe
comune, cu o accentuare a lor în anii 1920-1930, de-abia după al doilea război mondial sunt de
remarcat evenimentele hotărâtoare în conturarea procesului de integrare europeană.
În contextul unei Europe în mare măsură distrusă de război, şi cu o lume în care se
conturau două mari puteri (SUA şi URSS), în momentul în care „războiul rece” şi „cortina de
fier” se profilau, SUA a conştientizat necesitatea de a avea o contrapondere pe baze economico-
sociale. Acest lucru a fost realizat prin intermediul planului Marshall.
În aceste condiţii, trei au fost mişcările integratoare care au servit ca precedent
construcţiei Pieţei Comune de mai târziu:
1. BENELUX;
2. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, OECE;
3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, CECO;
Între „precursorii” Uniunii Europene de astăzi mai trebuie însă amintit şi de:
4. Comunitatea Economică Europeană, CEE;
5. Comunitatea Europeană de Energie Atomică, CEEA sau EURATOM.
13
Într-o intervenţie în Comisia de Studiu pentru Uniunea Europeană, la Geneva, pe 17 ianuarie 1931.
2.2.1. BENELUX
Din anul 1921, Belgia şi Luxemburg constituiseră Uniunea Economică Belgo-

Luxemburgheză (UEBL), în urma unui Tratat semnat la 25 iulie.
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, pe data de 21 octombrie 1943, la
Londra, guvernele în exil ale Belgiei, Olandei şi Luxemburgului au decis unirea economiilor lor
într-o singură piaţă, prin intermediul unui acord de cliring.
La 5 aprilie 1944, aceleaşi trei ţări semnează un acord de integrare vamală, urmând ca
intrarea sa în vigoare să fie amânată până la eliberarea teritoriilor lor naţionale de sub ocupaţia
germană14. Între obiectivele vizate de uniunea vamală se numărau: libertatea comercială totală
între cele trei state semnatare, cu suprimarea taxelor vamale şi uniformizarea taxelor vamale
aplicate terţelor state.
Integrarea a fost concepută în patru etape, care ulterior au servit drept inspiraţie în
construcţia CEE şi implementarea politicii comerciale comune, de aceea BENELUX a fost
numită şi „laboratorul Pieţei Comune”.
Diferenţa majoră dintre BENELUX şi CEE a fost în ceea ce priveşte instituţiile create:
instituţiile BENELUX erau caracterizate prin simplitate şi competenţe strict tehnice, în timp ce
instituţiile supranaţionale europene sunt mult mai complexe şi au un număr mare de funcţionari.
Motivaţi de ce BENELUX a fost numită şi „laboratorul Pieţei Comune”.
Răspuns
2.2.2. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, relaţiile economice şi comerciale dintre
ţările europene erau caracterizate printr-un bilateralism strict. SUA, judecând situaţia economică
europeană, a conştientizat că succesul sprijinului economic şi financiar acordat Europei prin
Planul Marshall (pe care l-a anunţat în 1947), era condiţionat de o progresivă liberalizare
14
De fapt, punerea în practică a Acordului s-a făcut la 1 ianuarie 1948.
comercială, dar şi de o mai strânsă cooperare între ţările europene, încurajând multilateralismul
economic.
În aceste condiţii, în anul 1948 a fost creată OECE, la propunerea generalului american
George Marshall, ca birou statistic pentru a coordona distribuirea ajutorului american în Europa.
La scurt timp este creată şi Uniunea Europeană de Plăţi (UEP), cele două instituţii colaborând
între ele şi contribuind la redresarea comerţului exterior şi la adâncirea cooperării între ţările
europene, fiind practic punctul de plecare în viitorul proces de integrare europeană.
După ce şi-a îndeplinit misiunea iniţială şi s-a finalizat implementarea planului Marshall,
OECE s-a transformat în anul 1961 în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE), axându-se pe promovarea cooperării internaţionale între ţările
industrializate (în baza Convenţiei de la Paris din decembrie 1960 de cooperare şi dezvoltare
economică, intrată în vigoare la 30 septembrie 1961).
OCDE, cu sediul la Paris, are în prezent 30 de membri: Australia, Austria, Belgia,
Canada, Cehia, Coreea de Sud, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda,
Islanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Marea Britanie, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda,
Polonia, Portugalia, Slovacia, Spania, SUA, Suedia, Turcia şi Ungaria.
Începând cu anul 2007, s-a discutat despre admiterea ca membri OCDE a unor noi state,
între care Israel, Rusia, Chile şi celelalte state membre UE.
Funcţionarea OCDE are la bază cinci instituţii moştenite de la OECE: un consiliu, un
comitet executiv, un secretariat internaţional, delegaţii permanente ale ţărilor membre,
comitetele şi grupurile de lucru pe specialităţi.
2.2.3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului reprezintă una din primele forme majore
de cooperare pentru economiile europene, este drept, sectorială, dar pentru două produse de
importanţă deosebită în acea perioadă: cărbunele şi oţelul.
CECO are la bază planul Schuman, promovat de ministrul de externe francez Robert
Schuman pe data de 9 mai 195015. Ideea de bază a CECO era instituţionalizarea administrării în
comun de către Franţa şi Germania a producţiei şi consumului de cărbune şi oţel, şi cedarea
parţială a suveranităţii în privinţa controlului producţiei de cărbune şi oţel, creându-se pentru
cele două produse o piaţă fără bariere vamale sau restricţii cantitative.
Importanţa Planului Schuman

În condiţiile revirimentului economic german la sfârşitul anilor 1940, devenise evident că Autoritatea
internaţională Ruhr, creată de Aliaţi pentru a controla producţia de cărbune şi oţel germană nu putea fi păstrată la
nesfârşit, iar Germania trebuia să-şi recapete locul în economia mondială. Preocupările erau însă pentru a găsi o
formulă ca sectoarele cărbunelui şi oţelului din Germania să se poată dezvolta fără pericolul unui nou război. Soluţia
a fost dată de Jean Monnet şi promovată de Robert Schuman.
La semnarea Tratatului de la Paris (încheiat pentru o perioadă de 50 de ani), la 18 aprilie

1951, au fost invitate şi Belgia, Italia, Olanda şi Luxemburg, şi ele interesate în rezolvarea (în
comun) a problemei cărbunelui şi oţelului16.
15
De aceea, ziua de 9 mai este sărbătorită astăzi ca ziua Europei.
16
Belgia, Germania şi Olanda erau dezavantajate în privinţa cărbunelui, iar Franţa, Italia şi Luxemburg în privinţa
oţelului – cf. Ferréol Gilles (coordonator), Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 46.
Tratatul de la Paris a fost un hibrid între o zonă de liber schimb (fără o politică
comercială comună) şi un regim comun pentru concurenţă, investiţii, ajustare şi cercetare în
domeniile cărbunelui şi oţelului17.
Dincolo de partea economică, evident esenţială, prin Tratatul de la Paris s-a dorit şi
reincluderea Germaniei în Europa, reconcilierea europeană, în ideea că prin cooperarea astfel
realizată dispar antagonismele dintre foştii rivali, în principal Franţa şi Germania. Mai mult, s-a
considerat că administrarea în comun a celor două resurse – vitale în cazul unui război
convenţional – făcea imposibilă o nouă stare de conflict. Uneori, se afirmă tranşant că
principalul scop al CECO a fost securitatea europeană, iar integrarea sectorială doar mijlocul.
Conform Tratatului, CECO avea de îndeplinit următoarele obiective:
1. să promoveze dezvoltarea schimburilor între statele membre;
2. să asigure aprovizionarea regulată a pieţei cu cele două produse;
3. să asigure accesul egal al utilizatorilor la sursele de producţie;
4. să amelioreze condiţiile de muncă şi viaţă în cele două sectoare vizate;
5. să modernizeze producţia de cărbune şi oţel;
6. să obţină preţuri scăzute, fără modificarea calităţii produselor rezultate;
7. să exploateze raţional zăcămintele de cărbune.
Tratatul de la Paris este privit ca începutul integrării economice europene pe o bază
supranaţională, întrucât cele şase guverne semnatare au cedat toate puterile lor în materie de
cărbune şi oţel celor patru instituţii (supranaţionale) în componenţa CECO:
1. Înalta Autoritate;
2. Consiliul de Miniştri;
3. Adunarea Parlamentară;
4. Curtea de Justiţie.
1. Înalta Autoritate era alcătuită din nouă membri, desemnaţi de guverne pentru şase ani. Ea
avea o deplină independenţă – financiară şi politică – faţă de guverne şi era mandatată să
realizeze obiectivele Tratatului prin decizii, recomandări sau avize. Modelul Înaltei
Autorităţi a servit, mai târziu, la crearea Comisiei Europene.
2. Consiliul de Miniştri, organism colegial cu caracter politic, era format din cei şase miniştri
ai afacerilor externe, fiind un organ executiv, care emitea avize de conformitate relativ la
unele decizii ale Înaltei Autorităţi.
3. Adunarea Parlamentară era alcătuită din 78 de membri, delegaţi de Parlamentele naţionale,
având misiunea de a controla Înalta Autoritate, care îi prezenta un raport anual. Modelul de
asociere a membrilor, dincolo de ţara pe care o reprezintă, pe grupuri politice (liberali,
creştin-democraţi etc.), va fi urmat mai târziu de Paramentul European.
4. Curtea de Justiţie avea menirea să asigure ordinea judiciară şi rezolvarea diferendelor,
urmărind funcţionarea armonioasă a ansamblului.
Arătaţi care a fost motivaţia creării CECO şi ce obiective şi-a propus. În ce măsură au fost
acestea îndeplinite?
Răspuns:
17
România, Bucureşti, 2003, p. 319

Scadenţa Tratatului CECO (conform art. 97 din Tratat, stabilită pentru 23 iulie 2002), a
determinat în anii 1990 ample dezbateri între statele membre, în cadrul Consiliului European, al
Comisiei Europene şi al Parlamentului European, părţile interesate având de ales între: reînnoirea
tratatului, expirarea sa, sau întreruperea imediată.
Având în vedere situaţia sectoarelor cărbunelui şi oţelului la sfârşitul mileniului doi,
opinia generală a fost pentru nereînnoirea Tratatului la scadenţă, cele două sectoare urmând să se
întoarcă la dreptul comun stabilit prin Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene,
deci fără un regim privilegiat. După scadenţa Tratatului CECO, la 24 iulie 2002, întreg
patrimoniul CECO a fost transferat Comunităţii Europene.
În ultimii ani ai existenţei CECO, bugetul operativ a fost orientat spre ajutoare pentru
recalificare, măsuri sociale corelate cu reconversia profesională în domeniul carbonifer, şi
cercetarea ştiinţifică în domeniile vizate.
2.2.4. Comunitatea Economică Europeană
CEE a fost creată în baza Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958, urmărind crearea Pieţei comune între cele şase ţări fondatoare ale
CECO. Îndeplinirea misiunii CEE se realiza prin intermediul aceluiaşi set de patru instituţii
supranaţionale – Adunare, Consiliu, Comisie, Curte de Justiţie – create având ca model
instituţiile din cadrul CECO,.
Prin Convenţia privind anumite instituţii comune, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi
timp cu Tratatul de la Roma (anexată Tratatului), Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie
erau instituţii comune celor trei Comunităţi.
După Tratatul de la Bruxelles din 1965 au fuzionat şi „executivele” celor trei
Comunităţi: Consiliul şi Comisia.
2.2.5. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
În 25 martie 1957, la Roma, este semnat şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene

a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), având drept semnatare aceleaşi şase ţări membre
CECO.
Obiectivul declarat al CEEA era promovarea cercetării ştiinţifice comune pentru
utilizarea paşnică a energiei nucleare.
2.2.6. Comunităţile Europene
La 1 ianuarie 1958, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda erau membre
ale celor trei entităţi separate: CECO, CEE şi CEEA, fiecare cu propriile instituţii, structurate
după modelul primei comunităţi apărute, CECO.
Semnarea Tratatului de la Bruxelles de fuziune între CECO, CEE şi CEEA la 8
aprilie 1965, a dus la crearea, începând cu 1 iulie 1967, a unor instituţii comune.
Ulterior, a părut firesc să se facă referiri la ansamblul structurilor sub numele de
Comunităţile Europene sau Comunitatea Europeană18.
2.3. Fundamentele juridice ale Uniunii Europene – tratatele europene
Uniunea Europeană are la bază mai multe tratate fundamentale.

1. Tratatul de instituire a CECO (cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la Paris),
a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a expirat 50 de ani
mai târziu, la 23 iulie 2002.
2. Tratatul de instituire a CEE (cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la Roma), a
fost semnat la 25 martie 1957 la Roma şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatul CEE a
fost revizuit de trei ori: prin Actul Unic European, prin Tratatul de la Maastricht şi prin Tratatul
de la Amsterdam.
3. Tratatul de instituire a CEEA19, a fost semnat la 25 martie 1957 la Roma şi a intrat
în vigoare tot la 1 ianuarie 1958.
4. Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi la Haga la 17, respectiv 28 februarie
1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, prevedea realizarea Pieţei unice.
5. Tratatul Uniunii Europene (cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la
Maastricht), semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul de la Maastricht, recunoscând faptul că CEE şi-a extins atribuţiile şi deci
denumirea sa nu mai reflectă realitatea, i-a schimbat numele, în Comunitatea Europeană20.
Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană, bazată pe subsidiaritate, acquis
comunitar, cetăţenie europeană şi pe trei piloni:
1. domeniul comunitar, format din majoritatea politicilor sectoriale existente anterior (CE);
2. Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC);
3. Justiţie şi Afaceri Interne (JAI).
18
El-Agraa, Ali, The European Union. Economics & Policies, seventh edition, Prentice Hall, p. 31.
19
De aceea se vorbeşte de Tratatele de la Roma, la plural.
20
Deci Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană, în sens strict, nu sunt sinonime.
Uniunea
Europeană
CE PESC JAI
Tratatele
Figura nr. 2.1. Pilonii Uniunii Europene – segmente ale politicii comunitare
6. Tratatul de la Amsterdam, care completează Tratatul de la Maastricht, a fost semnat

la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Între prevederile sale semnificative se
înscriu cele referitoare la drepturile cetăţenilor Uniunii şi la eliminarea ultimelor obstacole din
calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, în ansamblu oferind UE o structură mai coerentă
şi operând unele îmbunătăţiri în funcţionarea instituţiilor comunitare.
7. Tratatul de la Nisa, conceput la 11 decembrie 2000 şi semnat la 26 februarie 2001 de
către statele membre, a pregătit instituţiile UE pentru extindere, prefigurând Europa celor 27 (de
exemplu, a limitat numărul comisarilor europeni, din a doua jumătate a anului 2004 – după
extinderea la de 1 mai 2004 – marile ţări renunţând la al doilea comisar şi anticipându-se ca în
perspectivă numărul comisarilor să fie mai mic decât numărul statelor).
8. Constituţia europeană (de fapt, un tratat constituţional) are la bază decizia
Consiliului European de la Laeken din 12 decembrie 2001 de creare a unei Convenţii pentru
viitorul Europei. Convenţia, creată la 28 februarie 2002 a avut drept misiune, sub conducerea
fostului preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaign să propună o serie de reforme menite să
facă funcţionale instituţiile comunitare în condiţiile a mai mult de 25 de state membre.
Rezultatul eforturilor Convenţiei s-a concretizat la 6 februarie 2003 într-un proiect de
Constituţie europeană, adoptată cu unele modificări la 20 iunie 2003, în cadrul Summit-ului de la
Salonic. Pe 29 octombrie 2004, la Roma, Tratatul UE pentru adoptarea unei constituţii
pentru Europa a fost semnat de cele 25 de state membre şi de cele 3 state candidate la acel
moment (Bulgaria, România şi Turcia). Pentru a intra în vigoare, Tratatul trebuia ratificat de
către toate statele membre până în octombrie 2006. Procesul a fost încetinit şi apoi blocat de
respingerea Tratatului constituţional prin referendum în Franţa (29 mai 2005 – 55% contra) şi
Olanda (1 iunie 2005 – 61,8% contra).
Până în 2007, Tratatul constituţional fusese ratificat de 18 ţări UE (din 27): Austria,
Belgia, Bulgaria, Cipru, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Ungaria.
Blocajul evident în semnarea Tratatului constituţional a dus în anul 2007 la negocieri
pentru acceptarea unei noi versiuni, mai acceptabile, a Tratatului UE, care nu mai conţinea
cuvântul "constituţie" şi oferea o serie de concesii menite să aducă aprobarea ţărilor care nu
acceptaseră proiectul constituţional european.
Reuniunea Consiliului European de la Bruxelles, din 21-22 iunie 2007 s-a încheiat cu
mandatarea unei Conferinţe Interguvernamentale să modifice textul Tratatului Constituţional
(respins de Franţa şi Olanda în 2005), pentru a da naştere unui Tratat pentru reformă care să
amendeze cele trei tratate ale UE: Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene, Tratatul
EURATOM şi Tratatul Uniunii Europene, care îşi va schimba denumirea în Tratatul privind
funcţionarea Uniunii. În urma reuşitei negocierilor, la 13 decembrie 2007 la Lisabona, şefii de
stat şi de guvern din cele 27 de state membre au semnat noul tratat, cunoscut sub numele de
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.
România a fost cel de-al patrulea stat membru al Uniunii Europene care a încheiat
procedura parlamentara de ratificare a Tratatului de la Lisabona. În scurt timp, Tratatul a
fost ratificat de toate statele UE cu excepţia Cehiei, Suediei şi Irlandei. Dacă în cazul primelor
două ţări, Tratatul nu fusese discutat în Parlament, în Irlanda (singurul stat UE obligat prin
Constituţie să organizeze referendum), la referendumul din data de 12 iunie 2008 peste 53%
dintre cetăţeni votaseră contra. Astfel, nu mai era nicio speranţă ca de la 1 ianuarie 2009 să intre
în vigoare. Luând notă de această situaţie, s-a stabilit ca la Consiliul European din decembrie
2008 să se abordeze şi tema Tratatului de la Lisabona. În toamna anului 2009, Irlanda a adoptat,
în urma unui al doilea referendum, Tratatul de la Lisabona. Ulterior, a intrat în vigoare, aducând
transformări importante în funcţionarea sistemului comunitar:
• Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică (anterior, doar Comunitatea Europeană
avea);
• funcţia de preşedinte al Consiliului European este transformată într-una permanentă, de
„Preşedinte al Uniunii”, ales de către membrii Consiliului European, pentru un mandat de 2
ani şi jumătate;
• este înfiinţată funcţia de ministru de externe al UE, cunoscut sub numele de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru Politica Externă şi de Securitate Comună;
• se modifică modalitatea de vot în cadrul Consiliului, însă regulile stabilite prin Tratatul de la
Nisa rămân în vigoare până în anul 2014.
9. Tratatul fiscal (The Treaty on Stability, Coordination and Governance in the Economic and
Monetary Union), convenit in decembrie 2011 şi semnat de 25 de state (fără Marea Britanie şi
Cehia) pe 2 martie 2012, a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2013. Conform Tratatului, statele sunt
obligate să se încadreze într-un deficit structural de maximum 0,5% din PIB (cu excepţia statelor
care au un grad de îndatorare mai mic de 60% din PIB, pentru care deficitul structural poate
ajunge până la 1% din PIB) iar deficitul ciclic maxim să nu depăşească 3% din PIB. În cazul
încălcării prevederilor Tratatului mecanismele automat de sancţiune prevăd amenzi până la 0,1%
din PIB.
Extinderea UE
1 ianuarie 1958 – Europa celor 6: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;
1 ianuarie 1973 – Europa celor 9 (prima extindere): Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie;
1 ianuarie 1981 – Europa celor 10 (a doua extindere): Grecia;
1 ianuarie 1986 – Europa celor 12 (a treia extindere): Portugalia şi Spania;
1 ianuarie 1995: Europa celor 15 (a patra extindere): Austria, Finlanda şi Suedia;
1 mai 2004: Europa celor 25 (a cincia extindere): Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria;
1 ianuarie 2007: Europa celor 27 (a şasea extindere): Bulgaria şi România;
1 iulie 2013: Europa celor 28 (a şaptea extindere): Croaţia;
31 ianuarie 2020: Europa celor 27: Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană la miezul nopții (CET), când a
intrat în vigoare acordul de retragere.
Extinderea UE va continua, având în vedere lista ţărilor candidate21: Turcia (numită
uneori şi „eternul candidat”, întrucât are acest statut de multă vreme, recent „aniversând” 25 de
ani de la obținerea acestui statut), Macedonia, ulterior Muntenegru (noiembrie 2010: adoptarea
Opiniei Comisiei privind cererea Muntenegru pentru statutul de membru al UE; 15 Octombrie
2007 se semnează Acordul de Stabilizare şi Asociere - SAA, intrat în vigoare la 1 mai 2010),
Islanda, Serbia (din martie 2012) şi potenţial candidate22 Albania, Bosnia şi Herțegovina,
Kosovo. La 21 ianuarie 2014 Serbia a demarat negocierile de aderare la Uniunea Europeană.
În urma semnării Tratatul de aderare a Croaţiei la spaţiul comunitar pe 9 decembrie 2011,
de la data de 1 iulie 2013 Uniunea Europeană a avut 28 de membri, iar din 2020 a revenit la 27,
în urma Brexit-ului.
Întrebări
1. Numiţi câţiva dintre militanţii pentru o Europă unită dinaintea celui de-al doilea război
mondial.
2. Care sunt „precursorii” Uniunii Europene de astăzi?
3. Cine a fost Jean Monnet? Care a fost rolul lui în declanşarea procesului de integrare
europeană?
4. Evidenţiaţi rolul lui Robert Schuman în procesul de integrare europeană.
5. Explicaţi de ce ziua Europei este sărbătorită anual la data de 9 mai.
6. Care sunt principalele tratate europene şi ce are fiecare caracteristic?
2. Baldwin Richard, Wyplosz Charles, Economia integrării europene, Editura Economică,
Bucureşti, 2004;
3. Popescu Ion; Bondrea Aurelian; Constantinescu Mădălina, Uniunea Statelor Europene.
Alternativă la sfidările secolului al XXI-lea, Editura Economică, Bucureşti, 2005;
4. Popescu, Gheorghe, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2007;
21
http://ec.europa.eu/enlargement/candidate-countries/index_en.htm
22
http://ec.europa.eu/enlargement/countries/check-current-status/index_en.htm
5. Profiroiu Marius, Profiroiu Alina; Popescu Irina, Instituţii şi politici europene, Editura
Economică, Bucureşti, 2008.
Webografie
1. Website-ul Consiliului Europei - http://www.coe.int;

2. Website-ul OCDE - http://www.oecd.org;
3. Website-ul BENELUX - http://www.benelux.be/en/home_intro.asp
4. Portalul Uniunii Europene - http://www.europa.eu;
5. Textul tratatelor europene - http://www.eurotreaties.com/;
ORGANIZAREA INSTITUŢIONALĂ
A UNIUNII EUROPENE
Cuprins
3.1. Structura sistemului instituţional comunitar

3.2. Instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene
3.3. Alte instituţii şi organisme ale Uniunii Europene
3.4. Agenţiile comunitare
Obiective
▪ Cunoaşterea sistemului instituţional comunitar
▪ Înţelegerea raportului dintre instituţiile comunitare şi statele membre UE
▪ Cunoaşterea transformărilor instituţionale europene survenite în condiţiile extinderii Uniunii
Europene
Cuvinte cheie: instituţii comunitare, organisme financiare, organisme consultative,

agenţii comunitare, majoritate simplă, majoritate calificată
3.1. Structura sistemului instituţional comunitar
Sistemul instituţional comunitar cuprindea, în urma adoptării Tratatului de la Lisabona:

▪ nouă instituţii (1. Consiliul European, 2. Parlamentul European, 3. Consiliul Uniunii
Europene, 4. Comisia Europeană, 5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, 6. Curtea de
Conturi Europeană, 7. Banca Centrală Europeană, 8. Ombudsmanul, 9. Autoritatea europeană
pentru protecţia datelor);
▪ două organisme financiare (1. Banca Europeană de Investiţii, 2. Fondul European de

Investiţii);
▪ două organisme consultative (1. Comitetul Economic şi Social şi 2. Comitetul regiunilor);
▪ patru organisme interinstituţionale (1. Echipa de intervenţie în caz de urgenţă informatică
(CERT), 2. Oficiul European pentru selecţia personalului, 3. Oficiul pentru publicaţii al
Uniunii Europene şi 4. Şcoala Europeană de Administraţie);
▪ 43 de organisme descentralizate, numite şi agenţii, structurate în cinci categorii: 1. agenţii şi
organisme de reglementare, care la rândul lor includ: agenţii de politici (24), agenţii pentru
politica de securitate şi de apărare comună (3) şi agenţii de cooperare poliţienească şi judiciară
în materie penală (3), 2. agenţii executive (6), 3. agenţiile şi organismele EURATOM (2), 4.
organisme de supraveghere financiară (4) şi 5. Institutul European de Inovare şi Tehnologie.
Sistemul instituţional comunitar a suferit în timp mai multe transformări. Aceste mutaţii
reflectă evoluţia firească a sistemului decizional, ca răspuns la provocările actuale.
Structura actuală cuprinde:
7 instituţii:
1. Parlamentul European;
2. Consiliul European;
3. Consiliul Uniunii Europene;
4. Comisia Europeană;
5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
6. Banca Centrală Europeană;
7. Curtea Europeană de Conturi.
7 organisme:
1. Serviciul European de Acțiune Externă;
2. Comitetul Economic și Social European;
3. Comitetul European al Regiunilor;
4. Banca Europeană de Investiții;
5. Ombudsmanul European;
6. Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor;
7. Comitetul european pentru protecția datelor.
4 servicii interinstituţionale:
1. Centrul de răspuns la incidente de securitate cibernetică (CERT-UE);
2. Școala Europeană de Administrație;
3. Oficiul European pentru Selecția Personalului (EPSO);
4. Oficiul pentru Publicații.
33 Agenții descentralizate:
1. Agenția Europeană pentru Gestionarea Operațională a Sistemelor Informatice la Scară Largă,
în Spațiul de Libertate, Securitate și Justiție (eu-LISA);
2. Agenția Uniunii Europene pentru Azil (EUAA);
3. Agenția de Sprijin pentru OAREC (Oficiul OAREC) Organismului Autorităților Europene de
Reglementare în Domeniul Comunicațiilor Electronice (OAREC);
4. Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop);
5. Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene (CdT);
6. Agenția Uniunii Europene pentru Formare în Materie de Aplicare a Legii (CEPOL);
7. Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP);
8. Agenția Europeană pentru Siguranța Aviației;
9. Autoritatea Bancară Europeană;
10. Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor;

11. Agenția Europeană pentru Produse Chimice;
12. Agenția Europeană de Mediu;
13. Agenția Europeană pentru Controlul Pescuitului;
14. Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară;
15. Institutul European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați;
16. Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale;
17. Autoritatea Europeană a Muncii;
18. Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT);
19. Agenția Europeană pentru Siguranță Maritimă;
20. Agenția Uniunii Europene pentru Securitate Cibernetică (ENISA);
21. Agenția Uniunii Europene pentru Căile Ferate;
22. Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe;
23. Fundația Europeană de Formare;
24. Agenția Europeană pentru Securitate și Sănătate în Muncă;
25. Oficiul UE pentru Proprietate Intelectuală;
26. Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă (Eurofound);
27. Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiție Penală (Eurojust);
28. Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Aplicare a Legii (Europol);
29. Agenția Uniunii Europene pentru Programul spațial (EUSPA);
30. Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE;
31. Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă (Frontex);
32. Parchetul European (EPPO);
33. Comitetul Unic de Rezoluție.
Pentru Politica externă și de securitate comună:
1. Agenția Europeană de Apărare;
2. Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene;
3. Centrul Satelitar al Uniunii Europene.
6 Agenții executive:
1. Agenția Executivă pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii;
2. Agenția Executivă pentru Cercetare (REA);
3. Agenția Executivă Europeană pentru Educație și Cultură (EACEA);
4. Agenția Executivă pentru Inovare și Rețele;
5. Agenția Executivă a Consiliului European pentru Cercetare;
6. Agenția Executivă pentru Domeniile Sănătății și Digital (HaDEA).
Agențiile și organismele Euratom:
1. Agenția de Aprovizionare a Euratom;
2. Întreprinderea comună „Fusion for Energy”.
Din punct de vedere juridic, al dreptului comunitar, abordarea sistemului instituţional
comunitar european este mult mai simplă, fiind concepută pe două paliere:
▪ pe primul palier, se află instituţiile fundamentale ale UE (cele la care se fac referiri în
tratatele europene fundamentale), lor fiindu-le rezervate funcţii legislative, executive şi
judecătoreşti, după modelul separaţiei puterilor în statul de drept. În această abordare,
instituţiile fundamentale iniţiale au fost Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene,
Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a UE, ulterior adăugându-li-se Consiliul European;
▪ pe al doilea palier, se regăsesc „celelalte”, instituţiile specializate (gen Banca Centrală
Europeană şi Banca Europeană de Investiţii), sau cele cu rol consultativ (Comitetul
Economic şi Social şi Comitetul regiunilor), de importanţă mai redusă din punct de vedere
juridic.
Spre deosebire de organismele internaţionale, organismele comunitare au personalitate
juridică, obiectivele propuse sunt mai angajante şi dispun de puteri efective pentru a le pune în
practică.
Structura sistemului instituţional comunitar a cunoscut o dinamică remarcabilă în ultimul
deceniu, atât ca urmare a modificărilor rezultate din Tratate, cât şi ca urmare a extinderii UE,
pentru a răspunde mai bine noilor provocări (terorismul, ameninţărilor informatice etc.) sau ca
urmare a cererii unor state membre.
Noi structuri comunitare

Odată cu preluarea la 1 ianuarie a preşedinţiei UE, Ungaria va crea un post care până acum nu a figurat pe
statele de plată europene – cel de somelier, persoana care sfătuieşte asocierea unui anumit tip de vin cu un anumit fel
de mâncare.
Este o premieră în istoria Uniunii, până acum nicio mare putere vinicolă europeană nu s-a gândit la acest
lucru. O altă premieră este faptul că cel desemnat este o femeie - o raritate în meserie. Helga Gal are în spate o
familie care s-a ocupat de viticultură.
Sursa: Galambos, Eva, Ungaria va desemna un somelier al Uniunii Europene, Duminică 19 dec 2010,
http://www.adevarul.ro/international/Ungaria_va_desemna_un_somelier_al_Uniunii_Europene_0_392361133.html
3.2. Instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene
3.2.1. Parlamentul European
Parlamentul European contemporan este rezultatul fuziunii Adunărilor Parlamentare ale

CECO, CEE şi CEEA, prin Convenţia din 25 martie 1957. Dacă, pentru instituţia creată atunci,
denumirea utilizată a fost Adunarea unică, prin Rezoluţia din anul 1958 denumirea este
schimbată în Adunarea parlamentară europeană, iar Rezoluţia din anul 1962 îi schimbă
denumirea în cea actuală: Parlamentul European.
Numărul parlamentarilor europeni a crescut, în urma celor cinci extinderi, de la 78 iniţial
(în 1951), la 732 (din anul 2004) şi la 785 de la 1 ianuarie 2007, în urma celei de-a şasea
extinderi a UE. Tratatul de la Amsterdam (din 2 octombrie 1997) a stabilit, în perspectiva
extinderii UE, un număr de maximum 700 de membri, însă acesta a fost majorat ulterior prin
Tratatul de la Nisa (din 26 februarie 2001), ulterior ajungând la 766 de europarlamentari23. După
o creștere a numărului de parlamentari ca urmare a aderării Croației (2013), numărul lor a scăzut
după Brexit, începând cu februarie 2020. Evoluţia numărului de reprezentanţi în Parlamentul
European este prezentată în tabelul următor.
23
De fiecare dată când un deputat demisionează, statul membru în cauză trebuie să informeze Parlamentul European
cu privire la succesorul acestuia. Temporar, poate exista o diferenţă între numărul oficial de locuri şi numărul efectiv
de deputaţi.
Tabelul nr. 3.1. Numărul de locuri în Parlamentul European, pe ţări, in contextul extinderii UE
Ţara 1999-2004 2004-2007 2007-2009 2009-2011 2012 2013
Austria 21 18 18 17 19 19
Belgia 25 24 24 22 22 22
Bulgaria - - 18 17 18 18
Cehia - 24 24 22 22 22
Cipru - 6 6 6 6 6
Croaţia - - - - - 12
Danemarca 16 14 14 13 13 13
Estonia - 6 6 6 6 6
Finlanda 16 14 14 13 13 13
Franţa 87 78 78 72 74 74
Germania 99 99 99 99 99 97
Grecia 25 24 24 22 22 22
Irlanda 15 13 13 12 12 12
Italia 87 78 78 72 73 73
Letonia - 9 9 8 9 9
Lituania - 13 13 12 12 12
Luxemburg 6 6 6 6 6 6
Malta - 5 5 5 6 6
Marea 87 78 78 72 73 73
Britanie
Olanda 31 27 27 25 26 26
Polonia - 54 54 50 51 51
Portugalia 25 24 24 22 22 22
România - - 35 33 33 33
Slovacia - 14 14 13 13 13
Slovenia - 7 7 7 8 8
Spania 64 54 54 50 54 54
Suedia 22 19 19 18 20 20
Ungaria - 24 24 22 22 22
Total (max.) 626 732 785 736 754 766
Sursa: European Commission, How the European Union works. A citizen’s guide to the
EU institutions, Brussels, 2003, p. 11 şi
http://www.europarl.europa.eu/members/expert/groupAndCountry.do?language=RO.
Evoluţia numărului de europarlamentari români

Deşi între 2007 şi 2009 România a avut 35 de europarlamentari, iar ulterior a rămas cu 33, interpretarea oficială este
că România îşi menţine numărul de locuri pe care l-a acceptat prin Tratatul de aderare la UE şi care este stipulat şi în
Tratatul de la Nisa
„În Tratatul de la Nisa erau prevăzute pentru România, conform principiului demografic, 33 de locuri. În negocierile
la capitolul 30- „Instituţii”, pe baza numărului de locuri în Parlamentul European, s-au negociat 35 de locuri.
Acuma, s-a regândit numărul de locuri în Parlamentul European, redistribuirea acestora şi s-a făcut, evident, o
redistribuire pe nişte principii care plecau de la Tratatul de la Nisa, la care nimeni nu putea să abandoneze. Era o
prevedere cuprinsă în Tratat. Dar, de exemplu, faţă de momentul actual, Franţa pierde patru locuri, dar câştigă două
în plus, faţă de Nisa. România rămâne la Nisa. Nu câştigă nici unul. Deci, baza pornirii este Nisa şi, evident, a fost
fiecare cum şi-a câştigat existenţa”- a explicat Vasile Puşcaş.
La rândul său, Adrian Severin (coautor al propunerii parafate de plenul PE şi de liderii europeni privind noua
distribuire a mandatelor pe ţări în PE începând cu viitoare legislatură) a subliniat că România ar trebui să fie
mulţumită cu cele 33 de locuri, căci dacă s-ar fi luat în calcul populaţia actuală, numărul de mandate ar fi chiar mai
mic.
„Chiar dacă nu ar fi avut loc nicio reformă, din 2009, România tot 33 de locuri ar fi avut! Problema în acest moment
a României era însă alta şi anume că de la data Tratatului de la Nisa şi până azi, populaţia României a scăzut, aşa
încât, pentru acest moment, menţinerea celor 33 de locuri este, de fapt, un succes pentru România. Pentru că la Nisa
nu s-au aplicat criterii ferme, ci numai nişte criterii orientative de la care decizia politică putea face orice fel de
abatere. De-abia acum prin raportul Severin-Lamassoure s-au stabilit nişte criterii clare. Ori, tocmai raportat la
aceste criterii Franţa a avut posibilitatea să obţină două locuri în plus, întrucât populaţia sa a crescut în ultimii ani, în
timp ce România păstrând numărul de locuri din Tratatul de aderare se poate spune că a avut în succes în condiţiile
în care populaţia sa s-a redus între timp”, a explicat Adrian Severin.
El a punctat că România la ora actuală, cu cele 33 de locuri, este chiar „lejer suprareprezentată”. „Indicele său de
reprezentare este de 1,02. Asta înseamnă că raportul dintre populaţia României şi populaţia UE este egal cu raportul
dintre numărul de locuri ale României şi totalul numărului de locuri din PE. Deci 1,00 este o reprezentare aproape
perfectă. Cu 0,2, uşor suprareprezentată, în condiţiile în care Germania are 0,6 reprezentare, Franţa-0,7, Spania-0,8.
Aceste ţări toate sunt subreprezentate. Dintre ţările mari, Polonia are şi ea 0,82.
Dintre ţările mari, singura ţară care este perfect reprezentată este România. După aceea vin statele mai mici care sunt
suprareprezentate toate. Deci România este ţara care nu are de ce să se plângă”. Severin a explicat, de altfel, de ce
România are în prezent 35 de europarlamentari.
„Cele 35 de locuri pe care le avem acum constituie o alocare provizorie pe care România a avut-o în condiţiile în
care a venit la mijlocul legislaturii şi de aceea locurile ei nu au fost incluse în total, ci adăugate la total. Şi, ca să se
menţină proporţiile între ţări, deoarece numărul de mandate nu poate da cu virgulă, atunci s-au mai făcut nişte
aproximări şi cu titlu provizoriu s-a ajuns ca Parlamentul European să aibă 785 de locuri”.
Sursa: Toader Maria, Împuţinarea europarlamentarilor români din 2009 – un succes diplomatic, 20 octombrie
2007, http://www.gandul.info/europa/imputinarea-europarlamentarilor-romani-2009-succes-diplomatic-962563
Orientarea politică a parlamentarilor le-a ghidat activitatea încă de la începuturi, sub

forma Adunării Parlamentare din cadrul CECO, astfel încât „aranjarea” membrilor în sala de
şedinţe se face nu în funcţie de naţionalitate, ci de culoarea politică.
La sfârşitul lunii octombrie 2008, Parlamentul European cuprindea, pe lângă 31 de
membri neînscrişi (independenţi), membrii a şapte grupuri politice europene (un total de 784 de
membri ai Parlamentului, sub numărul maxim stabilit).
Tabelul nr. 3.2. Grupurile politice din Parlamentul European înainte şi după 1 ianuarie 2007
Nr. loc Nr. loc Nr. loc30 Nr. loc
Grupul politic Abreviere
13 nov. 06 1 ian.07 oct.07 30 oct. 08
1. Grupul Partidului
Popular European
(Creştin-Democrat) şi PPE - DE 264 277 278 288
al Democraţilor
Europeni
2. Grupul Socialist din
Parlamentul European
PSE 201 218 218 216
3. Grupul Alianţei
Liberalilor şi
Democraţilor pentru
ELDR 90 105 104 100
Europa
4. Grupul Uniunea
pentru Europa UEN 30 44 44 43
Naţiunilor
5. Grupul
Verzilor/Alianţa V/ALE 42 42 42 43
Liberă Europeană
Nr. loc Nr. loc Nr. loc30 Nr. loc

Grupul politic Abreviere
13 nov. 06 1 ian.07 oct.07 30 oct. 08
6. Grupul Confederal al
Stângii Unite
Europene/Stânga
SUE/NGL 41 41 40 41
Verde Nordică
7. Grupul Independenţă
şi Democraţie
EDD 28 24 24 22
8. Grupul Identitate, -
ITT 21 23 -
Tradiţie, Suveranitate
Sursa: http://www.europarl.europa.eu/members/expert.do?language=EN
Rolul grupurilor parlamentare

După cum se poate observa, după 1 ianuarie 2007 s-a format, pentru o scurtă perioadă, un nou grup
parlamentar, numit Grupul Identitate, Tradiţie, Suveranitate. O parte din cei 36 de membri neînscrişi dinainte de 1
ianuarie 2007 nu erau de fapt independenţi, dar nu reuşiseră, având în vedere orientările lor politice, să se regăsească
în nici un grup politic. Odată cu intrarea României şi Bulgariei în UE, s-a reuşit întrunirea numărului minim de
membri pentru constituirea unui nou grup parlamentar. În luna noiembrie 2007, în urma retragerii unor parlamentari
români, grupul s-a auto-desfiinţat.
Apartenenţa la un grup parlamentar este importantă întrucât permite o mai bună „vizibilitate” a ideilor şi
participare la viaţa politică parlamentară.
După alegerile parlamentare din vara anului 2009, structura grupurilor politice a suferit unele modificări.
În urma alegerilor din iunie 2009, Parlamentul European cuprindea, pe lângă 26 de

membri neafiliaţi (independenţi), membrii a şapte grupuri politice europene (un total de 736 de
membri ai Parlamentului), pentru ca în octombrie 2010 să fie 28 de deputaţi independenţi, iar în
octombrie 2011 29 de deputaţi independenţi.
Tabelul nr. 3.3. Grupurile politice din Parlamentul European după alegerile din 2009
Nr. loc Nr. loc Nr. loc
Nr. loc Nr. loc
Grupul politic Abreviere Sigla 30 oct. 30 oct. 31 oct.
14 iul. 31 oct
2010 2011 2013
2009 2012
1. Grupul Partidului
Popular
European PPE 265 265 264 270 277
(Creştin-
Democrat)
2. Grupul Alianţei
Progresiste a
Socialiştilor şi al
S&D 184 183 185 190 195
Democraţilor din
Parlamentul
European
3. Grupul Alianţei
Liberalilor şi
ELDR 84 85 85 85 85
Democraţilor
pentru Europa
4. Grupul
V/ALE 55 55 56 59 58
Verzilor/Alianţa
Liberă
Nr. loc Nr. loc Nr. loc

Nr. loc Nr. loc
Grupul politic Abreviere Sigla 14 iul. 30 oct. 30 oct. 31 oct 31 oct.
2009 2010 2011 2012 2013
Europeană
5. Grupul
Conservatorii şi
ECR 55 54 56 63 53
Reformiştii
Europeni
6. Grupul
Confederal al
Stângii Unite SUE/NGL 35 35 34 34 35
Europene/Stânga
Verde Nordică
7. Grupul Europa
Libertăţii şi EFD 32 30 27 34 32
Democraţiei
Sursa: http://europa.eu/institutions/inst/parliament/index_ro.htm
Deşi membrii Parlamentului European sunt „reprezentanţii popoarelor din statele reunite
în Comunitate” (conform Tratatelor CECO, CEE, CEEA), abia la 7 iunie 1979 au avut loc
primele alegeri ale parlamentarilor prin sufragiu universal. De atunci, o dată la cinci ani, cetăţenii
europeni cu drept de vot îşi aleg reprezentanţii în Parlamentul European, dar nu după reguli
comune, ci după regulile fiecărui stat în materie electorală.
La alegerile din vara anului 2004 (iunie), au fost aleşi parlamentari şi din cele 10 ţări
devenite membre la data de 1 mai 2004, iar în anul 2007 sunt planificate alegeri şi în România
(iniţial au fost stabilitate pentru data de 13 mai 2007 şi au fost apoi amânate) şi Bulgaria, aceşti
din urmă parlamentari având mandatul doar până la alegerile parlamentare din anul 2009. În vara
anului 2009, in toate ţările UE au avut loc alegeri parlamentare.
Remunerarea europarlamentarilor
În prezent, europarlamentarii primesc acelaşi salar ca şi membrii Parlamentului din ţara lor de origine (de
unde au obţinut mandatul). În urma adoptării, în septembrie 2005, a Statutului membrilor Parlamentului European,
care va intra în vigoare începând cu legislatura 2009, diferenţele salariale vor dispărea. Necesitatea „armonizării”
salariale a fost generata de discrepanţele extrem de mari, accentuate de extinderea din 2004; astfel, în timp ce unii
europarlamentari au salarii sub 1.000 de euro, alţii au salarii de câteva ori mai mari. Protestele unor
europarlamentari au fost generate şi de situaţii considerate anormale, când staff-ul europarlamentarului (reprezentat
de salariaţi angajaţi comunitari, plătiţi din bugetul UE), avea salarii mai mari decât acesta.
Parlamentul European îndeplineşte trei funcţii principale:

1. deţine, împreună cu Consiliul UE, puterea legislativă: orice lege comunitară este nulă fără
consultarea Parlamentului;
2. realizează, împreună cu Consiliul UE, procesul bugetar: anual, în luna decembrie votează
bugetul Uniunii (existând şi posibilitatea respingerii acestuia), bugetul devenind definitiv
abia după semnarea sa de către preşedintele Parlamentului European;
3. controlul (politic) democratic asupra executivului (Comisia Europeană) şi asupra întregii
activităţi instituţionale comunitare.
Organele de conducere ale Parlamentului sunt:
1. Preşedintele Parlamentului, reprezentantul instituţiei în exterior, ales pentru doi ani şi

jumătate, care prezidează adunările plenare;
2. Biroul, format din Preşedinte, 14 Vicepreşedinţi şi 5 chestori (cu responsabilităţi
administrative şi financiare, aleşi dintre parlamentari);
3. Conferinţa Preşedinţilor delegaţiilor, formată din Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii
grupurilor politice, pregăteşte calendarul şi ordinea de zi a sesiunilor şi fixează competenţele
comisiilor parlamentare.
Tabelul nr. 3.3. Preşedinţii Parlamentului European, de la înfiinţarea sa

Numele Ţara Perioada
Robert Schuman Franţa martie 1958 – martie 1960
Hans Fürler Germania martie 1960 – martie 1962
Gaetano Martino Italia martie 1962 – martie 1964
Jean Duvieusart Belgia martie 1964 – septembrie 1965
Victor Leemans Belgia septembrie 1965 – martie 1966
Alain Poher Franţa martie 1966 – martie 1969
Mario Scelba Italia martie 1969 – martie 1971
Walter Behrendt Germania martie 1971 – martie 1973
Cornelis Berkhouwer Olanda martie 1973 – martie 1975
Georges Spénale Franţa martie 1975 – martie 1977
Emilio Colombo Italia martie 1977 – iulie 1979
Simone Veil Franţa iulie 1979 – ianuarie 1982
Piet Dankert Olanda ianuarie 1982 – iulie 1984
Pierre Pflimlin Franţa iulie 1984 – ianuarie 1987
Lord Plumb of Coleshil Marea Britanie ianuarie 1987 – iulie 1989
Enrique Barön Crespo Spania iulie 1989 – ianuarie 1992
Egon Klepsch Germania ianuarie 1992 – iulie 1994
Klaus Hänsch Germania iulie 1994 - ianuarie 1997
José Maria Gil-Robles Spania ianuarie 1997 – iulie 1999
Nicole Fontaine Franţa iulie 1999 – ianuarie 2002
Pat Cox Irlanda ianuarie 2002 – iulie 2004
Josep Borrell Fontelles Spania iulie 2004 – ianuarie 2007
Hans-Gert Pöttering Germania ianuarie 2007 – iulie 2009
Jerzy Buzek Polonia Iulie 2009 – ianuarie 2012
Martin Schulz Germania ianuarie 2012 – iulie 2014
Martin Schulz24 Germania iulie 2014 – ianuarie 2017
Antonio Tajani Italia ianuarie 2017 – iulie 2019
David-Maria Sassoli Italia iulie 2019 – ianuarie 202225
Roberta Metsola Malta 18 ianuarie 2022 - prezent
24
Martin Schulz este primul preşedinte al Parlamentului European care a fost reales pentru al doilea mandat de doi
ani și jumătate.
25
Decedat la 11 ianuarie 2022, Roberta Metsola, prim-vicepreşedinte, devine președintă în exercițiu a
Parlamentului.
Pentru organizarea activităţilor sale, Parlamentul European dispune de un Secretariat

General, condus de un secretar general, având în subordine aproximativ 3.500 de funcţionari
(dintre care o treime sunt translatori).
Reuniunile Parlamentului în sesiuni plenare lunare se desfăşoară la Strasburg,
reuniunile (săptămânale) ale comisiilor şi sesiunile adiţionale la Bruxelles, iar birourile
administrative (sediul Secretariatul general) sunt amplasate la Luxemburg. În fiecare an, 12
sesiuni plenare a câte patru zile au loc la Strasburg şi şase sesiuni a câte două zile au loc la
Bruxelles.
Explicaţia că Parlamentul European are trei sedii este de ordin istoric: CECO în 1952 şi-a
stabilit sediul la Luxemburg, CEE şi CEEA, în 1958, au avut sediul la Bruxelles, iar Strasburg,
ca sediu al Parlamentului European, este simbolul reconcilierii franco-germane.
Controverse privind sediul Parlamentului European

În ultimii ani s-a discutat tot mai des, chiar şi în cadrul Parlamentului European, asupra oportunităţii
renunţării la sediul din Strasburg, fără să se fi ajuns deocamdata la un consens. Argumentele sunt diverse,
plecând de la cele organizatorice (logistica) şi financiare (costuri mari), până la cele mai pitoresti, care ţin de
poluarea mediului, generată de transferurile frecvente ale europarlamentarilor şi a staff-ului administrativ între
cele trei sedii.
Activitatea curentă, pentru pregătirea sesiunilor plenare, se desfăşoară pe 20 de comisii

parlamentare, care acoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii, fiecare având în
componenţa sa între 25 şi 78 de membri. Dintre acestea, 17 comisii sunt dedicate politicilor
interne:
1. comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală;
2. comisia bugetelor;
3. comisia de control bugetar (cunoscută sub numele de COCOBU);
4. comisia pentru probleme economice şi monetare;
5. comisia pentru industrie, cercetare şi energie;
6. comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor;
7. comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale;
8. comisia pentru transporturi şi turism;
9. comisia pentru mediu, sănătate publică şi securitate alimentară;
10. comisia pentru cultură şi educaţie;
11. comisia pentru libertăţile civile, justiţie şi afaceri interne;
12. comisia pentru pescuit;
13. comisia pentru probleme constituţionale;
14. comisia pentru drepturile femeii şi pentru şanse egale;
15. comisia pentru probleme juridice;
16. comisia de dezvoltare regională;
17. comisia pentru petiţii.
Parlamentul european are şi următoarele comisii pentru politica externă:
1. comisia pentru afaceri externe, cu două subcomisii:
a) subcomisia pentru drepturile omului;
b) subcomisia pentru securitate şi apărare;
2. comisia pentru dezvoltare;
3. comisia de comerţ internaţional.
Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul European poate crea şi subcomisii,
comisii temporare (de exemplu, Comisia temporară pentru probleme politice şi bugetare ale
Uniunii lărgite, 2007-2013), comisii de anchetă sau comisii mixte (pentru relaţii cu Parlamentele
ţărilor asociate).
Dezbaterile (ca şi toate documentele oficiale) parlamentare sunt traduse şi publicate în
toate cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii (bulgara, ceha, croata, daneza, engleza, estoniana,
finlandeza, franceza, germana, greaca, irlandeza26, italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza,
olandeza, poloneza, portugheza, româna, spaniola, slovaca, slovena şi suedeza), existând
traduceri simultane.
În desfăşurarea activităţilor sale, Parlamentul European aplică procedura de codecizie, de
consultare, procedura de aviz conform, de cooperare consolidată, de iniţiativă legislativă şi
proceduri bugetare.
3.2.2. Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene27 este, prin puterile conferite de tratatele europene

principalul organism decizional al UE.
Consiliul este format din câte un reprezentant guvernamental (membru al guvernului –
ministru sau secretar de stat) al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze prin semnătura sa
răspunderea guvernului. În cazuri excepţionale, reprezentarea se poate face printr-un funcţionar
cu rang înalt.
De fapt, nu există membri permanenţi ai Consiliului, componenţa sa se schimbă frecvent,
în funcţie de ordinea de zi: locul miniştrilor afacerilor externe este luat, după caz, de cei de
finanţe, de cei ai agriculturii sau ai transporturilor, mediului sau miniştrii industriei. Spre
deosebire de primul consiliu, numit general, acestea din urmă sunt „consilii specializate”
(sectoriale) şi se reunesc de aproximativ 80 de ori pe an, pentru a discuta probleme de
competenţa lor, în aceeaşi zi putând fi planificate şi două întruniri ale Consiliului, în configuraţii
diferite. Cu toate aceste schimbări, Consiliul rămâne o singură instituţie. În total, există 9
configuraţii diferite ale Consiliului:
1. Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe;
2. Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare – ECOFIN;
3. Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne;
4. Ocuparea forţei de muncă, Politică socială, Sănătate şi Problemele consumatorului;
5. Concurenţă (Piaţă internă, Industrie şi Cercetare);
6. Transport, Telecomunicaţii şi Energie;
7. Consiliul Agriculturii şi Pescuitului;
8. Consiliul Mediului;
9. Consiliul Educaţie, Tineret şi Cultură.
Preşedinţia Consiliului UE este asigurată pe rând de către fiecare stat membru, prin
rotaţie, câte şase luni, cu schimbare la 1 ianuarie şi 1 iulie, în următoarea ordine28: Austria
(ianuarie – iunie 2006), Finlanda (iulie-decembrie 2006), Germania (ianuarie – iunie 2007),
Portugalia (iulie-decembrie 2007), Slovenia (ianuarie – iunie 2008), Franţa (iulie-decembrie
26
Irlandeza a devenit limbă oficială abia de la 1 ianuarie 2007, deşi Irlanda este membră a UE din anul 1973.
27
Până în anul 1993 (până la Decizia 93/591 din 8 noiembrie 1993), denumirea sa a fost Consiliul de Miniştri, dar
şi astăzi este relativ frecvent întâlnită această denumire, chiar dacă nu mai este cea oficială. Nu trebuie confundat cu
Consiliul de Miniştri (de externe), instituţie din cadrul Consiliului Europei.
28
Actuala ordine a statelor la preşedenţia UE a fost stabilită de miniştrii de externe în luna decembrie 2005, pentru
următorii 13 ani.
2008), Cehia (ianuarie – iunie 2009), Suedia (iulie-decembrie 2009), Spania (ianuarie – iunie
2010), Belgia (iulie-decembrie 2010), Ungaria (ianuarie – iunie 2011), Polonia (iulie-decembrie
2011), Danemarca (ianuarie – iunie 2012), Cipru (iulie-decembrie 2012), Irlanda (ianuarie –
iunie 2013), Lituania (iulie-decembrie 2013), Grecia(ianuarie – iunie 2014), Italia (iulie-
decembrie 2014), Letonia (ianuarie – iunie 2015), Luxemburg (iulie-decembrie 2015), Olanda
(ianuarie – iunie 2016), Slovacia (iulie-decembrie 2016), Malta (ianuarie – iunie 2017), Marea
Britanie (iulie-decembrie 2017), Estonia (ianuarie – iunie 2018).
Preşedenţia Consiliului Uniunii Europene – Preşedenţia Uniunii Europene

Până în anul 2004, ordinea asigurării preşedenţiei Consiliului UE a fost următoarea: Italia, Irlanda, Olanda,
Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca,
Grecia.
În succesiunea statelor la conducerea Consiliului UE s-a avut în vedere principiul alternanţei între statele
mari şi mici, iar pentru asigurarea continuităţii s-a constituit o „troikă”, formată pe lângă reprezentantul statului care
asigură preşedenţia în acel moment, dintr-un reprezentant al statului care a deţinut preşedenţia şi un reprezentant al
statului care va prelua preşedenţia.
Deşi începând cu 1 mai 2004 Uniunea Europeană avea 25 de membri, nu se stabilise până în iarna anului
2005 o ordine pentru succesiunea noilor ţări la conducerea UE, prin rotaţie, întrucât Constituţia europeană prevedea
alegerea unui preşedinte (al Consiliului European), pentru un mandat de doi ani şi jumătate. Neaprobarea
Constituţiei (prin referendum) în Franţa şi Olanda a făcut necesară în decembrie 2005 stabilirea ordinii succesiunii
statelor ţinând cont de extinderea Uniunii Europene.
Deţinerea președinției UE este importantă, întrucât conferă ţării respective pentru şase luni puteri
semnificative: poate găzdui întâlniri ale Consiliului European (summit-uri), organiza şi conducea întrunirile
Consiliului European (după Tratatul de l Lisabona, această facilitate a dispărut, odată cu alegerea preşedintelui
Uniunii Europene), stabileşte ordinea de zi, iar reprezentanţii ţării respective prezidează şi întrunirile în cadrul
Consiliului Uniunii Europene.
În cadrul Consiliului UE deciziile se iau pe baza votului majorităţii, după cum urmează:
1. în procedura majorităţii simple, fiecare stat dispune de un singur vot. Procedura este utilizată
în luarea deciziilor de mai mică importanţă, care se referă în principal la problemele
organizatorice (reguli interne, organizarea Secretariatului Consiliului sau Comitetelor);
2. în procedura majorităţii calificate, cel mai des utilizată, numărul de voturi este ponderat, în
funcţie de numărul locuitorilor (rotunjit în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă). Din
anul 2004, pentru obţinerea majorităţii calificate trebuie întrunite cumulativ următoarele trei
condiţii:
▪ între 71 şi 74% din totalul voturilor (în funcţie de numărul de state membre la acel
moment),
▪ votul favorabil al majorităţii statelor (în unele cazuri o majoritate de două treimi),
▪ să reprezinte minimum 62% din populaţia totală a UE.
Ca o excepţie de la regula majorităţii, în prezent se aplică regula unanimităţii de voturi,
în probleme foarte importante (foarte sensibile), cum ar fi cele fiscale, care privesc libera
circulaţie a forţei de muncă şi drepturile şi interesele salariaţilor, dreptul de azil sau politica
externă şi de securitate comună. Tratatul de a Nisa a redus numărul domeniilor în care după
extinderea UE este necesară unanimitatea de voturi.
Trebuie însă remarcat faptul că, indiferent de procedura de luare a deciziilor, în practică,
în cadrul Consiliului UE se încearcă de fiecare dată să se ajungă la unanimitate.
Tabelul nr. 3.4. Distribuţia voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene până la 1 mai 2004
şi conform Tratatului de la Nisa29
Nr. de Nr. de voturi Nr. de voturi
Ţara voturi până după Ţara după
la 1.05.2004 extindere extindere
Franţa 10 29 Polonia 27
Germania 10 29 România 14
Italia 10 29 Cehia 12
Marea Britanie 10 29 Ungaria 12
Spania 8 27 Bulgaria 10
Belgia 5 12 Lituania 7
Grecia 5 12 Slovacia 4
Olanda 5 13 Cipru 4
Portugalia 5 12 Estonia 4
Austria 4 10 Letonia 4
Suedia 4 10 Slovenia 4
Danemarca 3 7 Malta 3
Finlanda 3 7
Irlanda 3 7
Luxemburg 2 4
Total 87 237 - 108
Total - 345
Fiecare stat membru are, la Bruxelles, unde este sediul Consiliului, o delegaţie
permanentă (reprezentanţă) pe lângă UE. COmitetul REprezentanţilor PERmanenţi
(COREPER) este alcătuit din 27 de reprezentanţi permanenţi (ambasadori) ai statelor membre,
care se reunesc săptămânal, şi au drept misiune pregătirea lucrărilor Consiliului; ca excepţie,
pentru pregătirea lucrărilor Consiliului miniştrilor agriculturii, există un Comitet Special al
Agriculturii (CSA). Aceşti ambasadori reprezintă şi apără interesele naţionale la nivel
european.
Activitatea de ansamblu a Consiliului este susţinută de un Secretariat General (condus
de un secretar general asistat de un secretar general adjunct, responsabil pentru administrarea
Secretariatului General), cu sediul la Bruxelles, care se ocupă de problemele administrative,
pregătind reuniunile, asigurând în acelaşi timp şi serviciile de interpretariat şi traducere. Sediul
Consiliului este la Bruxelles, dar în lunile aprilie, iunie şi octombrie, întruniri ale Consiliului au
loc şi la Luxemburg.
Din anul 1999 Javier Solana a fost numit secretar general al Consiliului, fiind reales în
anul 2004, îndeplinind în acelaşi timp şi funcţia de înalt reprezentant pentru Politica Externă şi
de Securitate Comună (al doilea pilon al UE). În temeiul noului Tratat de la Lisabona, intrat în
vigoare în toamna anului 2009, acesta a fost înlocuit de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate. Începând cu 1 decembrie 2009, această funcție de Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate a fost ocupată de
Catherine Ashton, vicepreședinte al Comisiei Europene, iar ulterior, de la 1 noiembrie 2014, cu
acordul lui Jean-Claude Juncker, președintele nou-ales al Comisiei Europene, de Federica
Dispoziţiile Tratatului de la Nisa s-au aplicat pentru cele 25 de ţări membre începând cu data de 1 noiembrie 2004.
29
De la data de 1 mai 2004, momentul extinderii UE, s-a aplicat temporar un sistem de vot (tot ponderat) de tranziţie.
Mogherini (până atunci ministru de externe al Italiei), care cumulează şi funcţia de

vicepreședinte al Comisiei Europene.
Consiliul UE are următoarele atribuţii:
1. pe linie legislativă, alături de Parlamentul European;
2. coordonarea politicilor economice ale statelor membre (vizând în principal ECOFIN);
3. pe linie bugetară, aprobarea bugetului comunitar, împreună cu Parlamentul European;
4. dezvoltarea PESC, pe baza direcţiilor trasate de Consiliul European (al doilea pilon al UE);
5. coordonarea cooperării în domeniul Justiţie şi Afaceri Interne (al treilea pilon al UE).
3.2.3. Consiliul European
Consiliul European este o structură interguvernamentală creată în decembrie 197430,

prin voinţa şefilor de state sau de guverne (preşedinţii şi/sau prim-miniştrii) din ţările Uniunii
Europene, care au hotărât să se întâlnească cu regularitate (de cel puţin două ori pe an, în ţara
care deţine, la acel moment, preşedinţia - semestrială a - UE), dar întâlnirile lor informale
datează din 1969. Recent, s-a convenit ca una dintre întâlnirile semestriale să aibă loc la
Bruxelles.
La aceste întâlniri instituţionalizate se alătură miniştrii de externe, preşedintele şi un
vicepreşedinte al Comisiei Europene, iar Preşedintele Parlamentului European este invitat să facă
un expozeu în şedinţa de deschidere.
Deşi Consiliul European nu a fost prevăzut în tratatele institutive ale Comunităţilor
Europene (CECO, CEE, CEEA)31, rolul său a crescut treptat, ajungând să reprezinte astăzi una
din instituţiile fundamentale32 ale Uniunii Europene.
Importanţa Consiliului European (în domeniul cooperării politice şi al impulsionării
construcţiei comunitare) derivă din faptul că el fixează priorităţile Uniunii şi elaborează
orientarea politicii de urmat.
Aceste întâlniri la cel mai înalt nivel – numite şi summit-uri – permit abordarea unor
probleme sensibile, care presupun acorduri politice, şi pot conduce la deblocarea unor situaţii
litigioase. Iată, de exemplu, două decizii luate cu ocazia întâlnirilor în cadrul Consiliul European:
în iulie 1978, la Bremen, sunt puse bazele Sistemului Monetar European; în decembrie 1995, la
Madrid, se hotărăşte scenariul de trecere la moneda unică, euro.
În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Consiliul
European a devenit o instituţie, iar primul preşedinte permanent, pentru doi ani şi jumătate (cu
posibilitatea reînnoirii o singură dată), a fost ales Herman Van Rompuy. După ce i s-a reînnoit
mandatul, până la 30 noiembrie 2014, a fost înlocuit de Donald Tusk, care a fost președintele
Consiliului European de la 1 decembrie 2014 la 30 noiembrie 2019. Al treilea președinte al
Consiliului European, cu un prim mandat între 1 decembrie 2019 - mai 2022, a fost Charles
Michel. La 24 martie 2022, Charles Michel a fost reales în funcția de președinte al Consiliului
European pentru al doilea mandat de doi ani și jumătate, de la 1 iunie 2022 la 30 noiembrie
2024.
30
La propunerea preşedintelui francez Valéry Giscard d’Estaign, cu ocazia summit-ului de la Paris din 9-10
decembrie 1974.
31
Este prevăzut însă în Actul Unic European intrat în vigoare la 1 iulie 1987 (art. 2) şi în Tratatul de la Maastricht
(art. D). Prin Actul Unic European, Consiliul European devine una din instituţiile fundamentale ale UE.
32
Trebuie remarcat faptul că nu avea personalitate juridică şi nu adopta decizii/hotărâri obligatorii din punct de
vedere juridic, nu avea organe de conducere, nici angajaţi şi nici sediu.
În prezent, Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru, de obicei la

Bruxelles, în clădirea Justus Lipsius, la convocarea preşedintelui său. Atunci când situaţia o
impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.
Articolul 15 din Tratatul privind Uniunea Europeană (prima parte a Tratatului de la
Lisabona) aduce unele modificări în organizarea şi funcţionarea Consiliului European.
Astfel, în ceea ce priveşte componenta sa actuală, Consiliul European este compus din
şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele
Comisiei Europene. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate participă la lucrările Consiliului European. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare
membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl
priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei.
Dacă anterior deciziile se luau numai prin consens, în prezent aceasta este regula, însă, în
unele cazuri, deciziile se adoptă şi cu majoritate calificată, în funcţie de ceea ce prevăd
dispoziţiile tratatului.
Consiliul Europei
Consiliul Europei33, cu sediul la Strasburg, nu face parte dintre instituţiile comunitare, dar este în prezent
unul dintre cele mai importante organisme europene.
Consiliul Europei a fost creat la 5 mai 1949, prin Tratatul de la Londra, şi are în prezent în componenţa
sa majoritatea statelor europene (47 de state în 2007), faţă de 12 state iniţial. Membrilor fondatori, ţările Uniunii
Europei Occidentale (Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda) şi Danemarca, Grecia, Irlanda, Italia,
Norvegia, Suedia, Turcia, li s-au alăturat, pe rând, Islanda (1950), Germania (1951), Austria (1956), Cipru (1961),
Elveţia (1963), Malta (1965), Portugalia (1976), Spania (1977), Lichtenstein (1978), San Marino (1988), Finlanda
(1989), Ungaria (1990), Polonia (1991), Bulgaria (1992), Cehia, Estonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, România34
(1993), Andora (1994), Albania, Letonia, Moldova, Ucraina (1995), Croaţia, Rusia, fosta Republică Iugoslavă
Macedonia (1996), Georgia (1999), Armenia, Azerbaidjan (2001), Bosnia şiHerţegovina (2002), Serbia şi
Muntenegru35 (2003), Monaco (2004), Muntenegru (2007).
Statutul de ţară candidată îl are Belarus (din 1993), al cărei statut de „invitat special” a fost suspendat din
cauza nerespectării drepturilor omului şi a principiilor democratice.
Au statut de observatori cinci state: Vatican, Canada, SUA, Japonia şi Mexic.
Rolul Consiliului Europei, în principal consultativ, este pe linia promovării şi respectării drepturilor şi
libertăţilor individuale şi al consolidării democraţiei pluraliste, promovând conştientizarea unei identităţi europene,
bazate pe valori împărtăşite. De altfel, articolul 1 din Statut este sugestiv: „Scopul Consiliului Europei este de a
realiza o uniune cât mai strânsă între membrii săi.”
Consiliul Europei este un organism interguvernamental, cu caracter politic, care elaborează recomandări
pentru atingerea obiectivelor asumate.
Între realizările sale se numără Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale, Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi mai târziu Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO).
În componenţa Consiliului Europei intră următoarele instituţii:
1. Adunarea Parlamentară, instituţie consultativă, este formată din reprezentanţi ai ţărilor membre şi reprezintă
organul de deliberare al Consiliului. În urma dezbaterilor sale, rezultă recomandări către Consiliul de Miniştri.
2. Consiliul de Miniştri (de externe) ai ţărilor membre, este organul de decizie al Consiliului Europei. Dacă
deciziile obişnuite presupun 2/3 din voturi, deciziile importante necesită o majoritate absolută.
3. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale este format din două Camere: Camera Autorităţilor Locale, şi
Camera Regiunilor, acţiunile lor vizând întărirea democraţiei locale.
4. Secretariatul general, format din 1.800 de funcţionari, condus de un secretar general.
33
Expresia „Consiliul Europei” a fost utilizată pentru prima dată de Winston Churchill, în timpul celui de-al doilea
război mondial.
34
Din 7 octombrie 1993.
35
În urma separării Serbiei de Muntenegru, printr-o decizie a Consiliului de Miniştri s-a hotărât că începând cu 3
iunie 2006 Republica Serbia este continuatoarea Uniunii Statelor Serbia şi Muntenegru, iar Muntenegru a devenit
ţară candidată în anul 2006, devenind ţară membră în anul 2007.
Drapelul şi imnul Consiliului Europei coincid cu cele ale UE. Drapelul Consiliului Europei, adoptat în
decembrie 1955 (12 stele galbene pe fundal albastru, fără nici o legătură cu numărul de state membre) a fost adoptat
în 1983 şi de Parlamentul European ca simbol comunitar. În anul 1971, Adunarea Parlamentară a propus ca Oda
Bucuriei din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven să devină imnul său. În 1986, drapelul este adoptat şi de
către instituţiile comunitare, ca simbol oficial.
Arătaţi diferenţele dintre Consiliul European, Consiliul Europei şi Consiliul Uniunii Europene.
Răspuns:
3.2.4. Comisia Europeană
Este unul din principalele organisme instituţionale comunitare, care se regăsea în Tratatul
de la Paris (în CECO) sub denumirea de Înalta Autoritate, iar din 1958 până la Actul Unic
European din 1987 s-a numit Comisia Comunitară Europeană.
Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii Europene. Termenul de „Comisie” se
foloseşte cu două accepţiuni:
▪ cu trimitere la membrii Comisiei;
▪ cu sensul de instituţie şi personalul acesteia.
Comisia Europeană este formată în prezent din 27 de membri (numiţi comisari),
independenţi de guvern, cu mandat pe cinci ani. De regulă, aceştia au avut în ţările lor de origine,
anterior, funcţii politice importante sau au fost membri ai guvernului.
Comisia Europeană şi extinderea Uniunii Europene

Până la data de 1 mai 2004 Comisia Europeană a fost formată din 20 de comisari. Din cele 20 de locuri,
cele cinci state „mari” (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania) dispuneau de câte două locuri, iar
celelalte zece state, „mai mici”, au câte un singur loc. În perspectiva extinderii UE, Tratatul de la Nisa prevăzuse
câte un singur membru al Comisiei din partea fiecărui stat, pentru a nu afecta eficienţa procesului decizional.
Întrucât mandatul Comisiei condusă de Romano Prodi, investită în anul 1999 (cu cei 20 de comisari) expira
la data de 31 octombrie 2004, şi având în vedere extinderea UE de la 1 mai 2004 (intrarea a zece noi state), s-a
hotărât ca până la finalul mandatului să funcţioneze cu 30 de comisari. Celor zece comisari din ţările nou-intrate nu
li s-au repartizat atribuţii specifice, ei au fost repartizaţi pe lângă comisari aflaţi deja în funcţii.
Pentru mandatul 2004-2009, au fost numiţi 25 de comisari, câte unul din fiecare stat membru. Începând cu
1 ianuarie 2007, odată cu extinderea UE, sunt 27 de comisari.
În urmă cu câţiva ani, erau propuneri ca, odată ce UE va avea 27 de membri (prin aderarea României şi
Bulgariei), printr-o decizie unanimă a Consiliului Uniunii Europene, pentru următorul mandat al Comisiei se se
fixeze un număr maxim de comisari mai mic decât al numărul statelor membre şi care ar presupune punerea la punct
a unui sistem de alegere prin rotaţie a naţionalităţii comisarilor, echitabil pentru toate ţările.
Comisia, ca instituţie, este compusă din 33 departamente (direcţii generale) pe

domenii de activitate şi 11 servicii:
▪ Departamente (DG-uri): Afaceri economice şi financiare (ECFIN), Afaceri Interne
(HOME), Afaceri maritime şi pescuit (MARE), Agricultură şi dezvoltare rurală (AGRI),
Ajutor umanitar (ECHO), Buget (BUDG), Centrul Comun de Cercetare (JRC), Cercetare şi
inovare (RTD), Combaterea schimbărilor climatice (CLIMA), Comerţ (TRADE),
Comunicare (COMM), Concurenţă (COMP), Dezvoltare și Cooperare EuropeAid (DEVCO),
Educaţie şi cultură (EAC), Energie (ENER), Eurostat (ESTAT), Extindere (ELARG),
Foreign Policy Instruments Service (EEAS), Impozitare şi uniune vamală (TAXUD),
Informatică (DIGIT), Interpretare (SCIC), Întreprinderi şi industrie (ENTR), Justiție (JUST),
Mediu (ENV), Mobilitate şi Transporturi (MOVE), Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale
şi incluziune (EMPL), Piaţa internă şi servicii (MARKT), Politica regională (REGIO),
Resurse umane şi securitate (HR), Sănătate şi consumatori (SANCO), Secretariatul General
(SG), Societate informaţională şi mass-media (INFSO), Traduceri (DGT),
▪ Servicii: Arhive istorice, Biblioteca centrală, Biroul Consilierilor de Politică Europeană
(BEPA), Infrastructură şi logistică - Bruxelles (OIB), Infrastructură şi logistică - Luxemburg
(OIL), Oficiul de Administraţie şi Plată a Drepturilor Individuale (PMO), Oficiul European
de Luptă Antifraudă (OLAF), Oficiul pentru Publicaţii (OP), Responsabilul cu protecţia
datelor din cadrul Comisiei Europene, Serviciul de audit intern (IAS), Serviciul juridic (SJ).
Fiecare DG răspunde de un anumit domeniu de politică şi este condusă de un director
general care îi raportează direct preşedintelui. Fiecare departament (Direcţie sau Serviciu
specializat) are la conducere un director general, care răspunde în faţă unui comisar.
Lucrările Comisiei sunt coordonate de un Secretariat General.
În ansamblu, pentru a-şi îndeplini sarcinile, Comisia are aproximativ 24.000 de angajaţi
permanenţi, dintre care o cincime se ocupă de traducere şi interpretare. La aceşti funcţionari, se
mai adaugă câteva mii de angajaţi temporari.
Activitatea OLAF
În septembrie 2003, în urma existenţei unor suspiciuni că o parte din ajutorul acordat de UE Autorităţii
Palestiniene a fost folosit pentru finanţarea unor activităţi ilegale, inclusiv teroriste, OLAF a demarat o anchetă,
contactând în acest sens FMI, Banca Mondială, reprezentanţi ai ţărilor lumii a treia în Orientul Mijlociu, firme de
audit şi surse din sectorul privat, dar, evident, şi administraţia israeliană şi Autoritatea palestiniană.
Preşedintele Comisiei este ales de Consiliul European şi confirmat de Parlamentul

European printr-un vot de investitură.
Procedura numirii Comisiei este următoarea:
▪ în termen de 6 luni de la alegerea membrilor Parlamentul European, şefii de state şi de
guverne ai statelor membre cad de comun acord asupra numelui viitorului preşedinte al
Comisiei;
▪ preşedintele desemnat al Comisiei, împreună cu guvernele statelor membre, alege ceilalţi
membri;
▪ dacă Parlamentul, în urma intervievării membrilor, îşi dă acordul favorabil, aceştia sunt numiţi
pe o perioadă de 5 ani.
Tabelul nr. 3.5. Preşedinţii Comisiei Europene, de la înfiinţare până în prezent

Jean Monnet (1) Franţa 10 august 1952 – 10 noiembrie 1954

René Mayer (1) Franţa 1 iunie 1955 – 6 ianuarie 1958
Walter Hallstein Germania 6 ianuarie 1958 – 1 iulie 1967
Jean Riey Belgia 1 iulie 1967 – 2 iulie 1970
Franco-Maria
Italia 2 iulie 1970 – 21 martie 1972
Malfatti
Sicco Manscholt Olanda 21 martie 1972 – 31 decembrie 1972
François-Xavier
Franţa 31 decembrie 1972 – 5 ianuarie 1977
Ortoli
Marea
Roy Jenkins 6 ianuarie 1977 – 6 ianuarie 1981
Britanie
Gaston Thorn Luxemburg 6 ianuarie 1981 – 5 ianuarie 1985
Jacques Delors Franţa 5 ianuarie 1985 – 6 ianuarie 1995
Jacques Santer Luxemburg 6 ianuarie 1995 – 15 martie 1999
Romano Prodi Italia 15 martie 1999 – 22 noiembrie 2004
José Manuel Durão 22 noiembrie 2004 – 31 octombrie
Portugalia
Barroso 2014
Jean-Claude
Luxemburg 1 noiembrie 2014 – 1 noiembrie 2019
Juncker
Ursula von der 1 decembrie 201936 – octombrie 2024
Germania
Leyen
Notă: (1) Preşedinţi ai Înaltei Autorităţi, în cadrul CECO
Fiecare comisar în parte dispune de un „cabinet”, format din şapte funcţionari şi un

personal de susţinere şi se ocupă de un sector repartizat de Preşedinte.
Atribuţiile comisarilor sunt exclusiv de natură tehnică, fără să se bucure de puterea
politică, conferită miniştrilor în statul naţional.
Comisia Europeană are ca rol principal, într-o formulare foarte generală, „exprimarea
interesului comunitar şi asigurarea realizării acestuia”. Ea are şi atribuţii legislative, este organ
executiv al UE, dar este şi apărătoarea tratatelor europene (controlând aplicarea lor şi având la
dispoziţie o procedură de „urmărire” a unui stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile
asumate prin Tratate – vezi Pactul de Stabilitate şi Creştere).
Ca organ executiv al UE, puterile Comisiei se referă la următoarele categorii de
probleme:
1. Funcţia de supraveghere legislativă: veghează la respectarea, interpretarea şi aplicarea
corectă a Tratatelor (legislaţiei comunitare), împreună cu Curtea de Justiţie.
2. Funcţia de iniţiativă legislativă: formulează propuneri, recomandări şi avize pe linie
legislativă, iniţiază dezvoltarea legislaţiei comunitare; făcând propunerile legislative
36
La 2 iulie 2019, Consiliul European a adoptat decizia prin care Ursula von der Leyen a fost propusă Parlamentului
European drept candidat la funcția de președinte al Comisiei Europene. Candidatul propus a fost ales de Parlamentul
European la 16 iulie 2019. Față de lista propusă Parlamentului in data de 10 septembrie 2019, selectate pe baza
propunerilor făcute de statele membre, la 25 noiembrie 2019, Consiliul, de comun acord cu președinta aleasă, Ursula
von der Leyen, a adoptat o nouă listă a persoanelor pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei până la
31 octombrie 2024. La 27 noiembrie 2019, Parlamentul European a votat pentru aprobarea Comisiei Von der Lyen.
La 28 noiembrie, Consiliul European a numit noua Comisie, prin procedură scrisă, pentru perioada 1 decembrie
2019–31 octombrie 2024.
Parlamentului şi Consiliului UE, Comisia trebuie să ţină seama de principiul subsidiarităţii:

dacă problema respectivă nu se poate rezolva mai bine la nivel local, regional sau naţional.
3. Funcţia de execuţie: exercită competenţele de execuţie conferite de Consiliul UE – execuţia
bugetului UE, aplicarea legislaţiei, a programelor şi politicilor comunitare. În cele mai multe
cazuri, punerea efectivă în practică revine autorităţilor naţionale, regionale sau locale, însă
Comisia supervizează implementarea acestora.
Activitatea Comisiei Europene pe linia aplicării politicii în domeniul concurenţei

În luna martie 2004, Comisia Europeană a somat firma Microsoft să distribuie pe piaţa europeană o
versiune a sistemului de operare Windows fără Media Player incorporat, aplicându-i şi o amendă record de 497
milioane de euro pentru încălcarea legislaţiei europene anti-trust. Microsoft a contesta decizia Comisiei Europene în
faţa Curţii de Justiţie a UE, iar procesul se estimează că ar putea dura cinci ani. Între timp însă, in iulie 2006,
Microsoft a primit o altă amendă, de 280,5 milioane, întrucât nu respectase cerințele europene până la termenul
limita de 21 iunie 2006. al acelui an. La finalul lui februarie 2008, Comisia Europeana a amendat compania
Microsoft cu o nouă sumă record, de 899 milioane euro (1,35 miliarde dolari) pe motiv ca nu a luat în considerare
sancțiunile impuse după încălcarea legislației antitrust. După cum atrăgea atenţia comisarul european pentru
Concurenţă, Neelie Kroes, „Microsoft este prima companie pe care Comisia a trebuit să o amendeze pentru că nu s-a
conformat deciziilor antitrust, în cei 50 de ani de politică concurențială a UE37”.
În luna septembrie 2004, Comisia Europeană a amendat cu 2,5 milioane de euro producătorii de bere
Kronenburg (1,5 milioane de euro) şi Heineken (1 milion de euro) pentru o încercare de a controla piaţa franceză en-
gros a berii. Printr-un acord încheiat în martie 1996 (dar care nu a fost pus niciodată în practică), cele două firme,
care controlau 60%, respectiv 30% din piaţa franceză la acel moment, au convenit să-şi sisteze temporar achiziţiile
şi să distribuie volume egale de bere prin reţelele proprii.
În luna octombrie 2004, după 5 ani de investigaţii privind încălcarea regulilor anti-trust (în urma
reclamaţiei concurentei Pepsi), Coca-Cola şi Comisia Europeană au încheiat o înţelegere conform căreia Coca-Cola
va renunţa la practica semnării unor acorduri de exclusivitate cu distribuitorii de băuturi răcoritoare, prin care le
impunea şi băuturile mai puţin populare, cum ar fi Sprite.
4. Funcţia de decizie: are putere de decizie proprie şi ia parte la adoptarea actelor de către
Consiliul UE şi Parlamentul European.
5. Funcţia de reprezentare: este abilitată în domeniul reprezentării interne şi internaţionale a
UE, negociind acordurile internaţionale între UE şi alte ţări, permiţând UE să vorbească „cu
o singură voce”.
Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului European, care are posibilitatea să o
demită, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
Sediul Comisiei este la Bruxelles, dar există şi birouri la Luxemburg, reprezentanţe în
toate ţările UE şi delegaţii în principalele capitale ale lumii. În România, între 1993 şi 2007 a
funcţionat Delegaţia Comisiei Europene, multă vreme condusă de Jonathan Scheele, ea
transformându-se de la 1 ianuarie 2007 în Reprezentanţa Comisiei Europene în România.
Ambasadorul Donato Chiarini a fost de la 1 ianuarie 2007 până în decembrie 2007 şeful
Reprezentanţei, ulterior preluând funcţia Nicolae Idu, fostul director al Institutului European din
România.
Comisia Europeană se întruneşte săptămânal, de regulă în zilele de miercuri, la Bruxelles.
Deciziile se iau pe bază de vot, fiind necesar votul majorităţii simple, însă o dată propunerea
adoptată, ea trebuie sprijinită necondiţionat de către toţi membrii.
37
Barză, Vlad, Comisia Europeana a amendat Microsoft cu suma record de 899 milioane euro,
http://economie.hotnews.ro/stiri-it-2457288-comisia-europeana-amendat-microsoft-suma-record-899-milioane-
euro.htm
3.2.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, al cărei sediu este la Luxemburg, este compusă din
trei instanțe: 1. Curtea de Justiție; Tribunalul de Primă Instanţă (creat în 1989); Tribunalul
Funcției Publice (creat în 2004).
Curtea de Justiţie a fost creată în anul 1952, pe baza Tratatului CECO, fiind compusă din
şase judecători, din cele şase ţări semnatare.
În prezent, Curtea de Justiţie este compusă din 27 judecători (câte unul pentru fiecare stat
membru) şi opt38 avocaţi generali, numiţi de comun acord de statele membre pentru un mandat
de şase ani, reînnoibil. În acest fel, s-a dorit o reprezentare echilibrată a tuturor şcolilor de
gândire juridică din ţările UE.
În Europa lărgită, s-a păstrat principiul existent anterior, după care este numit un singur
judecător din fiecare stat membru, dar pentru simplificare şi creşterea eficientei, există şi
posibilitatea de a crea o „Mare Cameră”, formată din doar 14 judecători, în locul sesiunilor
plenare la care să participe toţi judecătorii.
Judecătorii Curţii de Justiţie trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă şi în acelaşi
timp să întrunească condiţiile curente pentru exercitarea, în ţara lor de origine, a celor mai înalte
funcţii jurisdicţionale, având o competenţă juridică recunoscută. În consecinţă, ei nu pot deţine
funcţii politice sau administrative şi nici nu se pot angaja în vreo profesie, alta decât activitatea
didactică sau de cercetare ştiinţifică în domeniul dreptului, activităţi ce pot fi desfăşurate doar
după obţinerea unei dispense excepţionale.
Din rândul lor, judecătorii aleg, pentru un mandat de trei ani, preşedintele Curţii de
Justiţie. Acesta conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi deliberările. La fiecare trei ani,
are loc şi o înlocuire parţială a judecătorilor.
Curtea este asistată de avocaţi însărcinaţi cu prezentarea, într-o manieră imparţială şi
independentă, concluziilor motivate privind cazurile deferite în faţa Curţii. Din aceşti avocaţi,
întotdeauna patru aparţin marilor state (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie), iar ceilalţi sunt
numiţi alternativ din celelalte state. Condiţiile de eligibilitate sunt aceleaşi care se aplică şi
judecătorilor.
Atribuţiile fundamentale ale Curţii de Justiţie pot fi separate pe trei mari direcţii:
1. controlul respectării dreptului comunitar;
2. interpretarea legislaţiei comunitare;
3. dezvoltarea legislaţiei comunitare.
Sentinţele date de Curtea de Justiţie prevalează asupra celor pronunţate de instanţele
naţionale. De fapt, însăşi raţiunea creării Curţii de Justiţie a fost aceea de a interpreta şi aplica în
mod unitar legislaţia europeană (dreptul comunitar). În timp, între instituţiile europene, Curtea de
Justiţie a avut un rol important, în special în ceea ce priveşte problemele constituţionale
(frecvente) rezolvate.
38
Un al nouălea mandat de avocat general a fost creat temporar, între 1 ianuarie 1995 şi 6 octombrie 2000, ca
urmare a aderării Austriei, Finlandei şi Suediei (cf. Bouchardt, Klaus-Dieter, L’ABC del diritto comunitario, quinta
edizione, Ufficio delle pubblicazioni ufficiali delle Comunità Europee, Lussemburgo, 2000, p. 49).
Jurisprudenţa creată de Curtea de Justiţie poate fi invocată de cetăţenii europeni în faţa

instanţelor naţionale. Este amintită în acest sens, în mod special, contribuţia sa la facilitarea
liberei circulaţii a mărfurilor între ţările UE, prin vasta jurisprudenţă creată în domeniile
comercial şi vamal.
Dar, Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor
adoptate de Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană sau Banca Centrală
Europeană.
Complexitatea atribuţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În atribuţiile Curţii de Justiţie intră şi rezolvarea unor diferende între statele membre, instituţiile europene,
firme şi cetăţeni. De exemplu, când în noiembrie 2003 Comisia Europeană a apreciat drept ilegală hotărârea
Consiliului Uniunii Europene de a suspenda aplicarea Pactului de Stabilitate şi Creştere (de fapt neluând în seamă
propunerea Comisiei Europene de a se declanşa procedura disciplinară împotriva Franţei şi Germaniei, pentru
depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB), a fost sesizată Curtea de Justiţie. În complet de 14 judecători, câteva
luni mai târziu, la sfârşitul lunii aprilie 2004, cazul s-a judecat, iar prin sentinţa pronunţată ulterior, suspendarea
Pactului de Stabilitate şi Creşterea fost apreciată drept incorectă.
3.2.5.1. Tribunalul de Primă Instanţă
Aplicarea principiului celerităţii (rapidităţii) în soluţionarea cauzelor înfăţişate Curţii, în

condiţiile creşterii substanţiale a numărului acţiunilor supuse judecăţii sale, a determinat în anul
1989 crearea Tribunalului de primă instanţă, ca organism asociat Curţii de Justiţie, care să se
ocupe de cazurile de mai mică importanţă. Dacă la început competentele erau limitate, din 1993
Tribunalul a primit în competenţă toate recursurile directe ale persoanelor fizice sau juridice
împotriva judecătorilor comunitari, sub controlul juridic al Curţii.
Tribunalul este format astăzi tot din 27 judecători numiţi de statele membre pentru un
mandat de şase ani, organizarea fiind similară celei de la Curtea de Justiţie, cu excepţia
inexistenţei avocaţilor generali, înlocuiţi în caz de nevoie de către unul din judecători, însărcinat
să le îndeplinească atribuţiile. Până în prezent, această posibilitate a fost utilizată extrem de rar.
Preşedintele Tribunalului este ales pe termen de trei ani, dintre judecătorii membri.
3.2.5.2. Tribunalul funcţiei publice
Tribunalul funcţiei publice a fost creat printr-o decizie a Consiliului UE din data de 2
noiembrie 2004, ca un tribunal specializat, pentru a soluţiona problemele apărute între Uniunea
Europeană şi angajaţii săi, degrevând de această misiune Tribunalul de primă instanţă. Este
format din şapte judecători numiţi de către Consiliul UE, în unanimitate, pentru un mandat de
şase ani, reînnoibil; membrii îşi aleg preşedintele.
3.3. Alte instituţii ale Uniunii Europene
3.3.1. Curtea de Conturi Europeană
Curtea de Conturi Europeană, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată, la iniţiativa

Parlamentului European, la data de 22 iulie 1975 şi şi-a început activitatea în octombrie 1977.
Cu toate acestea, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie
1993, ea nu a fost considerată o instituţie comunitară, ci organism complementar cu caracter
tehnic, şi în consecinţă nu a beneficiat de statutul celor patru instituţii fundamentale iniţiale
(Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie).
În componenţa Curţii intră 27 membri proveniţi din cele 27 de state comunitare, numiţi
de Consiliul Uniunii Europene, cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului
European, pentru un mandat de şase ani reînnoibil. După extinderea UE, deşi s-a păstrat regula
numirii unui singur membru din fiecare ţară, pentru eficientizarea activităţii, se pot înfiinţa
„Camere”, cu câţiva membri fiecare, orientate pe tipuri de probleme: Grupul de Audit I:
Gestionarea şi Conservarea Resurselor Naturale; Grupul de Audit II: Politici Structurale,
Transport, Cercetare şi Energie; Grupul de Audit III: Acţiuni Externe; Grupul de Audit IV:
Resurse Proprii, Activităţi Bancare, Cheltuieli Administrative, Instituţii şi Organisme
Comunitare, Politici Interne; Grupul CEAD: Coordonare, Evaluare, Asigurare, Dezvoltare,
Comunicare.
Membrii Curţii de Conturi trebuie să provină din instituţiile de control financiar extern
ale ţării de origine, să fie independenţi şi nu pot îndeplini alte funcţii (remunerate sau nu) pe
timpul mandatului.
Preşedintele este desemnat de membrii Curţii de Conturi, dintre ei, pentru un mandat de
trei ani, cu posibilitatea reînnoirii.
Importanţa Curţii de Conturi printre instituţiile comunitare derivă din misiunea sa, de a
controla legalitatea obţinerii veniturilor şi utilizării cheltuielilor bugetului comunitar, vizând
întărirea disciplinei financiare.
Conform dispoziţiilor Tratatelor (CECO, CEE şi EURATOM), Curtea de Conturi
Europeană controlează legitimitatea şi legalitatea totalităţii veniturilor şi cheltuielilor bugetare
comunitare, exercitând controlul şi asupra beneficiarilor fondurilor comunitare, fie ei
instituţii (chiar private) sau state (comunitare), precum şi asupra oricărui organism comunitar, în
măsura în care prin actul său constitutiv nu a fost prevăzut altfel.
Spre deosebire de Curţile de Conturi naţionale, Curtea de Conturi a UE nu poate aplica
sancţiuni juridice în cazul constatării unor încălcări ale legislaţiei, singurul instrument disponibil
fiind informarea organismelor comunitare responsabile şi publicarea în Jurnalul Oficial al UE.
Rezultatele controalelor sunt materializate în Rapoartele Anuale, care sunt trimise spre informare
şi examinare (înainte de publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene) instituţiilor
comunitare. Pe baza aceluiaşi Raport Anual, Parlamentul European acordă descărcarea bugetară
Comisiei Europene.
O latură esenţială a activităţii Curţii Europene de Conturi o reprezintă asistenţa acordată
autorităţilor bugetare (Parlamentului şi Consiliului UE) în exercitarea funcţiilor de control
asupra execuţiei bugetului, dar îşi prezintă opinia şi cu ocazia adoptării unor reglementări
financiare de interes din perspectiva bugetului UE.
Aparatul propriu al Curţii de Conturi este format din peste 550 de salariaţi, dintre care
aproximativ 250 sunt auditori, organizaţi în grupuri de audit, ei fiind cei care realizează
controalele în instituţiile europene şi în ţările care primesc finanţări din bugetul comunitar,
pregătind apoi proiectele de rapoarte ce vor fi prezentate de către Curte.
3.3.2. Comitetul Economic şi Social
Este un organism consultativ al CEE şi EURATOM, cu sediul la Bruxelles, înfiinţat în

anul 1957 prin Tratatul de la Roma, format din 317 membri (consilieri), din toate statele membre
UE, numiţi pentru un mandat de cinci ani, reînnoibil, de către Consiliul UE, cu consultarea
Comisiei Europene. Modificările prevăzute de Tratatul de la Nisa au avut în vedere în
perspectiva extinderii UE un număr maxim de membri limitat la 350, fără ca numărul de
consilieri din cele 15 ţări ale UE la acel moment să fie modificat. Ulterior, Tratatul de la
Lisabona a modificat durata mandatului membrilor (art.302, alin.1), de la patru ani iniţial, la
cinci ani, în prezent.
Membrii CES reprezintă instituţionalizat diferitele categorii socio-profesionale
(societatea civilă), în primul rând pe agricultori, pe transportatori, muncitori, comercianţi,
meşteşugari şi liber-profesionişti, iar rolul lor este consultativ, pentru Consiliul UE şi Comisie,
în procesul decizional39 şi pe linie legislativă. Tocmai de aceea, CES a fost considerat o punte de
legătură între Uniunea Europeană şi cetăţenii ei, vocea societăţii civile, promovând o societate
mai participativă şi mai democratică.
Deşi au fost propuşi de guvernele ţărilor de origine, în exercitarea atribuţiilor membrii
CES trebuie să fie pe deplin independenţi şi să acţioneze în interesul general comunitar.
Tabelul nr. 3.7. Comitetul Economic şi Social – repartizarea mandatelor pe ţări

Ţara Nr. membri Ţara Nr. membri
Franţa 24 Polonia 21
Germania 24 România 15
Italia 24 Bulgaria 12
Marea Britanie 24 Cehia 12
Spania 21 Ungaria 12
Austria 12 Lituania 9
Belgia 12 Slovacia 9
Grecia 12 Estonia 7
Olanda 12 Letonia 7
Portugalia 12 Slovenia 7
Suedia 12 Cipru 6
Danemarca 9 Malta 5
Finlanda 9
Irlanda 9
Luxemburg 6
222 - 122
Total
344
39
CES este parte integrantă a procesului decizional al UE, consultarea sa de către Consiliul UE şi Comisia
Europeană fiind obligatorie, în problemele de competenţa sa (în domeniul politicilor economice şi sociale).
Comitetul se întâlneşte în adunări plenare, iar conducerea este asigurată de un preşedinte

şi doi vicepreşedinţi, aleşi la fiecare doi ani şi jumătate (faţă de doi ani, înainte de Tratatul de la
Lisabona).
3.3.3. Comitetul regiunilor
A fost înfiinţat în anul 1994 pe baza prevederilor Tratatului de la Maastricht (art. G.76)
ca un nou organism, cu caracter consultativ, şi este format din 317 membri, reprezentanţi ai
colectivităţilor regionale şi locale europene (vocea administraţiei locale). Se pot observa, în ceea
ce priveşte organizarea şi funcţionarea sa, asemănări cu Comitetul Economic şi Social
Ei sunt numiţi de Consiliul UE, la propunerea statelor membre şi cu acordul Comisiei,
pentru un mandat de cinci ani, reînnoibil (patru, înainte de Tratatul de la Lisabona). Numărul
mandatelor pentru fiecare ţară, stabilit în funcţie de populaţia acesteia, este acelaşi ca în cazul
CES.
Comitetul regiunilor este consultat de Consiliul UE sau de Comisia Europeană:
1. când consideră necesar (consultare facultativă),
2. conform prevederilor Tratatelor (consultare obligatorie), când problemele privesc formarea
profesională, cultura, sănătatea publică, reţelele de transport transeuropean, infrastructura de
transport, telecomunicaţii şi domeniul energetic coeziunea economică şi socială, politica
ocupării forţei de muncă sau legislaţia socială, adică sunt probleme de interes direct şi la
nivel local şi regional.
Dinte membrii săi, Comitetul Regiunilor numeşte un preşedinte, pentru o perioadă de
doi ani si jumatate. În fiecare an sunt organizate cinci sesiuni plenare, care sunt pregătite în
cadrul a şase comisii:
1. Coeziune teritorială;
2. Politică economică şi socială;
3. Educaţie, tineret şi cultură;
4. Mediu, schimbări climatice şi energie;
5. Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe;
6. Resurse naturale.
3.3.4. Banca Europeană de Investiţii
Banca Europeană de Investiţii a fost înfiinţată în anul 1958, în baza prevederilor

Tratatului de la Roma, ca o instituţie autonomă non-profit, menită să sprijine procesul de
integrare europeană, prin finanţarea anumitor tipuri de proiecte de investiţii. Ulterior, din anul
1994, odată cu crearea Fondului European de Investiţii, a devenit acţionar majoritar al acestuia;
din acest moment se vorbeşte şi de Grupul Banca Europeană de Investiţii.
Statutul BEI a fost însă revizuit cu ocazia fiecărei extinderi a UE, astfel încât astăzi sunt
membri ai băncii toate statele UE. De la 1 aprilie 2010, banca dispune de un capital de
232.392.989.000 EUR40.
40
http://www.eib.org/about/structure/shareholders/index.htm.
Conform Protocolului asupra Statutului BEI (art. 8), conducerea revine Consiliului
guvernatorilor, Consiliului director şi Comitetului administrativ.
1. Consiliul guvernatorilor, autoritatea supremă, este compus din 27 de miniştri,
desemnaţi de statele membre (de regulă miniştrii de finanţe). Consiliul stabileşte coordonatele
politicii de credit, decide majorarea capitalului subscris, aprobă raportul anual, bilanţul şi contul
de profit şi pierderi, numeşte şi demite membrii Consiliului director şi ai Comitetului
administrativ, autorizează banca să finanţeze proiecte în afara Uniunii.
Deciziile Consiliului guvernatorilor sunt adoptate cu o majoritate de voturi reprezentând
cel puţin 50% din capitalul subscris, dar pentru câteva decizii importante este cerută unanimitate
de voturi.
2. Consiliul director, prezidat de preşedintele BEI, are drept misiune aprobarea
creditelor şi garanţiilor sau contractarea de împrumuturi şi condiţiile realizării acestora şi asigură
conducerea în bune condiţii a băncii.
Din Consiliul director fac parte 28 de administratori (câte unul pentru fiecare stat
membru41 şi unul desemnat de Comisia Europeană) 18 supleanţi42, numiţi pentru cinci ani de
către Consiliul guvernatorilor, cu posibilitatea reînnoirii mandatului şi şase experţi (trei directori
şi trei supleanţi).
3. Comitetul administrativ este format dintr-un preşedinte şi opt vicepreşedinţi, numiţi
de Consiliul guvernatorilor pentru şase ani (cu posibilitatea reînnoirii mandatului), la propunerea
Consiliului director. Rolul său este de a asigura administrarea ordinară (zilnică) a băncii,
pregătind deciziile Consiliului director şi formulând avize în cazul acordării creditelor şi
garanţiilor sau al proiectelor de împrumuturi.
Pe lângă organele de conducere, există un Comitet de audit, format din 6 membri şi un
observator, numiţi de Consiliul guvernatorilor pe o perioadă de 6 ani (fără posibilitatea reînnoirii
mandatului), care verifică anual regularitatea operaţiunilor şi registrelor băncii, confirmând
bilanţul şi contul de profit şi pierderi.
În desfăşurarea activităţii sale, BEI cooperează cu alte instituţii ale UE, reprezentanţii săi
având dreptul să participe la comitete ale Parlamentului European, iar preşedintele băncii poate
participa la întrunirile Consiliului Uniunii Europene.
BEI finanţează proiecte de investiţii atât în ţările membre (aproape 90% din total) cât şi
în ţările candidate, dar ca excepţie pot fi finanţate proiecte şi din alte ţări (în ţările
mediteraneene, în ţările ACP, în America Latină şi Asia).
Proiectele eligibile pentru finanţarea BEI trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să contribuie la îndeplinirea obiectivelor UE (creşterea competitivităţii industriei europene,
crearea reţelelor trans-frontaliere de transport, telecomunicaţii şi energie, dezvoltarea
sectorului TI, dezvoltarea durabilă, îmbunătăţirea serviciilor educaţionale şi în domeniul
sănătăţii);
2. să fie în avantajul regiunilor mai puţin dezvoltate;
3. să contribuie la atragerea altor surse de finanţare.
Resursele BEI pentru activitatea de creditare provin – într-o mică măsură – din
contribuţia ţărilor membre la capitalul social şi, în completare, din emisiuni de titluri pe piaţa
41
Înainte de anul 2004, câte trei din Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, câte doi din Spania şi unul în cazul
celorlalte ţări.
42
Câte doi desemnaţi de Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, unul numit de comun acord de Spania şi
Portugalia, unul numit de Belgia, Olanda şi Luxemburg, unul numit de comun acord de Danemarca, Grecia şi
Irlanda, un supleant desemnat de comun acord de Austria, Finlanda şi Suedia şi unul desemnat de Comisia
Europeană.
financiară internaţională, ratingul excelent (AAA) dat de încrederea publicului în acţionarii săi,
statele UE, permiţându-i să se împrumute la un cost al capitalului redus, inaccesibil clienţilor săi.
Fondul European de Investiţii a fost înfiinţat în anul 1994, în baza unei decizii din 11
decembrie 1992 a Consiliului European, cu ocazia Summit-ului de la Edinburgh.
Aflat în gestiunea Comisiei Europene, FEI îşi propune să finanţeze dezvoltarea IMM
(întreprinderilor mici şi mijlocii) prin garantarea împrumuturilor acestora. Prin crearea FEI s-a
dorit o reducere a şomajului şi o relansare a creşterii economice, în toată lumea IMM fiind
recunoscute pentru numărul mare de locuri de muncă create şi pentru contribuţia lor importantă
şi în ceea ce priveşte creşterea economică.
FEI este o organizată ca societate pe acţiuni, fiind o instituţie de drept internaţional, cu
personalitate juridică proprie, care se bucură de autonomie financiară. Banca Europeană de
Investiţii (BEI) este acţionarul majoritar, participând astăzi cu 61% la capital (faţă de 40%
iniţial), alături de Comisia Europeană cu 30% şi alte bănci şi instituţii financiare, care au subscris
restul de 9% din capital (partea acestora s-a diminuat de la 30%, în favoarea BEI). Capitalul FEI
era în 2007 de 3 miliarde de euro43, faţă de nivelul de început, de 2 miliarde EUR.
3.3.5. Ombudsmanul
Ombudsmanul, cunoscut şi sub numele de mediatorul european, (instituţie având drept

echivalent românesc avocatul poporului) a fost creat prin Tratatul de la Maastricht în scopul
protejării cetăţenilor europeni de eventualele abuzuri ale unor organisme comunitare44.
În acest sens, ombudsmanul primeşte plângeri de la cetăţenii europeni (ai statelor UE sau
rezidenţi în UE), dar şi de la firme, asociaţii sau alte organisme înregistrate oficial în UE, şi
încearcă să le soluţioneze reclamaţiile.
Ombudsmanul este ales de Parlamentul European pentru un mandat de cinci ani,
reînnoibil, iar anual, prezintă un raport Parlamentului European privind rezultatele obţinute în
soluţionarea plângerilor.
În activitatea sa trebuie să fie complet independent şi imparţial, nu poate cere sau accepta
instrucţiuni de la guverne sau alte instituţii, şi nici nu poate exercita, pe timpul mandatului său,
altă activitate profesională, remunerată sau nu.
În analiza cazurilor reclamate de „maladministraţie” (administrare necorespunzătoare –
abuz de putere, discriminare, inechitate, procedură incorectă, întârzieri nejustificate, absenţa sau
refuzul informării) pe care le investighează ombudsmanul, instituţiile şi organismele UE sunt
obligate să-i ofere orice informaţie cerută şi să-i permită accesul la orice dosar, cu excepţia unor
cazuri de confidenţialitate prestabilite.
De ce este necesară existenţa Ombudsmanului?
Răspuns:
43
http://www.eif.org/who_we_are/credit_rating/index.htm.
44
În sfera sa de activităţi nu intră şi rezolvarea plângerilor care privesc administraţia locală, regională sau naţională
dintr-un stat membru, şi nici plângerile privind fapte care sunt sau au fost obiectul unui proces.
3.4. Agenţiile comunitare
Sistemul instituţional al UE cuprinde şi 43 organisme descentralizate, cunoscute sub

numele de agenţii:
I. agenţii şi organisme de reglementare:
I.1. 24 agenţii de politici (numite şi comunitare, având în vedere conexiunea cu „primul
pilon” al UE);
I.2. trei agenţii în cadrul Politicii de Securitate şi de Apărare Comună („al doilea
pilon” al UE):
1. Agenţia Europeană de Apărare (AEA);
2. Centrul Satelitar al Uniunii Europene (CSUE);
3. Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene (ISSUE).
I.3. trei agenţii în cadrul cooperării organelor de poliţie şi judiciare în materie de
infracţiuni („al treilea pilon” al UE):
1. Colegiul European de Poliţie (CEPOL);
2. Oficiul European de Poliţie (EUROPOL);
3. Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară (EUROJUST).
II. 2 agenţii şi organisme EURATOM:
1. Agenţia de Aprovizionare a EURATOM (Agenţia de Aprovizionare a EURATOM);
2. Întreprinderea comună europeană pentru ITER şi dezvoltarea energiei de fuziune (Fusion
for Energy).
III. şase agenţii executive: 1. Agenţia Executivă a Consiliului European pentru Cercetare
(Agenţia Executivă a CEC - creată în decembrie 2007); 2. Agenţia Executivă pentru Cercetare
(REA - creată în decembrie 2007); 3. Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovare (EACI
- creată în anul 2005, cu mandat până în 2015); 4. Agenţia Executivă pentru Educaţie,
Audiovizual şi Cultură (EACEA - creată la 1 ianuarie 2006); 5. Agenţia Executivă pentru
Reţeaua Transeuropeană de Transport (TEN-TEA - creată în anul 2006, cu mandat până la 31
decembrie 2015); 6. Agenţia Executivă pentru Sănătate şi Consumatori (EAHC - creată la 1
ianuarie 2005, cu mandat până la 31 decembrie 2015).
IV. 4 organisme de supraveghere financiară:
1. Autoritatea bancară europeană (ABE);
2. Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe (AEVMP);
3. Autoritatea europeană pentru asigurări şi pensii ocupaţionale (AEAPO);
4. În ianuarie 2011, a fost creat şi Comitetul european pentru riscuri sistemice (CERS), care
înlocuieşte fostele comitete de supraveghere.
V. Institutul European de Inovare şi Tehnologie (EIT), un organism independent şi
descentralizat al UE, care reuneşte cele mai bune resurse existente pe plan ştiinţific,
antreprenorial şi educaţional, pentru a promova capacitatea de inovare a Uniunii Europene.
Cele 24 agenţii de politici sunt:
1. Agenţia Comunitară pentru Controlul Pescuitului (ACCP);
2. Agenţia Europeană a Căilor Ferate – promovarea securităţii şi interoperabilităţii căilor
ferate (AEF);
3. Agenţia Europeană de Mediu (AEM);
4. Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei (AESA);
5. Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale
Statelor Membre ale Uniunii Europene (FRONTEX);
6. Agenţia Europeană pentru Medicamente (EMA);
7. Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (ECHA);
8. Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă (EU-OSHA);
9. Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a Datelor (ENISA);
10. Agenţia Europeană pentru Siguranţa Maritimă (EMSA);
11. Agenţia GNSS European (GSA);
12. Agenţia pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul Energiei (în faza de
proiect) (ACER);
13. Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA);
14. Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA);
15. Biroul European de Sprijin pentru Azil (în faza de proiect) (EASO);
16. Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene (CdT) ;
17. Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor (ECDC) ;
18. Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop);
19. Fundaţia Europeană de Formare (ETF);
20. Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă
(EUROFOUND);
21. Institutul European pentru Egalitatea de şanse între Femei şi Bărbaţi (EIGE);
22. Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT);
23. Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP);
24. Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (mărci, desene şi modele industriale)
(OAPI).
Deşi în denumirea lor se regăseşte atât denumirea de fundaţie, centru, oficiu sau birou,
toate aceste organisme sunt considerate agenţii ale Uniunii Europene.
Întrebări
1. Care sunt instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene? Ce rol are fiecare?
2. Care sunt celelalte instituţii ale UE? Prezentaţi pe scurt rolul fiecărei instituţii comunitare.
3. În organizarea instituţiilor UE se regăseşte separaţia puterilor la fel ca în statul de drept
(puterea legislativă, executivă şi judecătorească)?
4. Explicaţi de ce în unele instituţii europene membrii reprezintă statele naţionale şi în altele,
dimpotrivă, trebuie să fie independenţi şi să urmărească interesele ansamblului UE.
5. Evidenţiaţi câteva dintre transformările în structura instituţiilor europene în contextul

extinderii Uniunii Europene.
6. Argumentaţi dacă este necesar un preşedinte al Uniunii Europene, un guvern european (sau
cel puţin un ministru de externe) şi o Constituţie europeană.
2. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom,
Iaşi, 2008;
3. Echkenazi, José, Ghidul Uniunii Europene, Editura Niculescu, Bucureşti, 2008;
4. Profiroiu Alina; Profiroiu Marius; Popescu Irina, Instituţii şi politici europene, Editura
Economică, Bucureşti, 2008;
5. Tescaşiu, Bianca, Instituţii europene. Schimbări şi adaptări din perspectiva extinderii UE,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009;
Webografie
1. Portalul Uniunii Europene – http://www.europa.eu;

2. http://www.europarl.europa.eu/addresses/institutions/websites.htm;
3. Website-ul Băncii Europene de Investiţii – http://www.eib.org/.
EUROPA MONETARĂ
Cuprins
4.1. Istoricul integrării monetare europene

4.2. Mecanismul „şarpelui monetar”
4.3. Sistemul Monetar European
4.4. Moneda unică, euro
4.5. Robert Mundell şi teoria zonelor monetare optime
4.6. Condiţii pentru extinderea zonei euro
4.7. Euro, monedă internaţională
Obiective
▪ Înţelegerea mecanismelor specifice funcţionării „şarpelui monetar” şi Sistemului Monetar
European;
▪ Cunoaşterea realităţilor europene în plan monetar;
▪ Cunoaşterea etapelor de evoluţie spre moneda unică, euro;
▪ Conştientizarea avantajelor şi dezavantajelor monedei unice.
Cuvinte cheie: „şarpe monetar”, Sistem Monetar European, Fond European de Cooperare
Monetară, ECU, euro, criterii de convergenţă, integrare monetară
4.1. Istoricul integrării monetare europene
4.1.1. Uniuni monetare istorice în Europa

4.1.1.1. Uniunea Monetară Latină
Uniunea Latină a fost o uniune monetară formată în secolul al XIX-lea de câteva state
suverane, majoritatea latine, ca o formulă salvatoare în condiţiile dificultăţilor monetare generate
de bimetalism.
Disfuncţionalităţile sistemului bimetalist se accentuaseră în secolul al XIX-lea pe
fundalul variaţiilor înregistrate succesiv în producţia de aur, respectiv de argint, ce au determinat
apariţia unei prime (agio), la schimbul dintr-un metal preţios în altul pe piaţă, faţă de raportul
legal, păstrat multă vreme neschimbat: 1 kg aur la 15,5 kg argint.
Dacă la începutul secolului XIX raportul dintre producţia de argint şi cea de aur era de 50
la 1, în urma descoperirii unor mari zăcăminte de aur în SUA, Australia şi Rusia, în perioada
1850-1860 raportul devenise 4,4 la 1. Evident că, în aceste condiţii, preţul aurului a scăzut
substanţial, determinând, conform legii lui Thomas Gresham, tezaurizarea sau exportul
monedelor bune, momentan cele de argint.
Raportul aur-argint de 1 la 19 stabilit în anul 1876, sau cel din 1890, de 1 la 33,3 arată
revenirea la situaţia anterioară pe piaţă (aurul redevenind metalul bun) şi o recunoaştere a
modificărilor intervenite în producţia celor două metale preţioase, dar nu rezolvă problema
instabilităţii monetare inerentă bimetalismului.
În acest context, în urma Conferinţei Monetare convocată la iniţiativa lui Napoleon al III-
lea, la 23 decembrie 1865 patru ţări, Belgia, Elveţia, Franţa şi Italia semnează la Paris o
Convenţie vizând armonizarea sistemelor monetare naţionale (după modelul francez) în scopul
atenuării disfuncţionalităţilor majore determinate de existenţa bimetalismului, a dublului etalon
aur-argint.
Obiectivul principal al Uniunii Monetare Latine (UML), reducerea dezechilibrelor
monetare determinate de etalonul bimetalic existent în toate ţările participante, urma să fie atins,
conform articolului 1 al Convenţiei, printr-o stare de uniune în ceea ce priveşte greutatea, titlul
şi cursul pieselor monetizate de aur şi de argint. Astfel, prin această uniformizare, urma să se
realizează o circulaţie liberă a monedelor bătute într-o ţară membră a UML în ţările partenere,
toate monedele bucurându-se de o putere liberatorie deplină.
Uniunea Monetară Latină a fost o uniune monetară a unor state suverane, fără să fie pusă
în discuţie ideea unei monede unice sau comune, având drept rezultat circulaţia liberă, la cursul
legal, a monedelor unui stat pe teritoriul celorlalte.
Cu toate acestea, se pot găsi asemănări cu uniunea economică şi monetară europeană de
astăzi, şi cu siguranţă se pot trage unele concluzii:
1. Circulaţia în paralel în aceeaşi zonă monetară a mai multor monede cu putere liberatorie
deplină a fost o sursă de instabilitate, generând exporturi nete de metal preţios dintr-o ţară în
alta.
2. Lipsa voinţei politice – Convenţia rezumându-se la latura tehnică – inexistenţa unui cadru
instituţional (supranaţional) comun strict necesar şi a unei strategii monetare comune, au
determinat imposibilitatea adecvării masei monetare în circulaţie într-o ţară, în condiţiile
obligaţiei de a accepta pe teritoriul propriu moneda emisă în ţările partenere (riscul
substituibilităţii monedelor). Au existat temeri că unele ţări ar putea parazita, din punct de
vedere monetar, ceilalţi parteneri, în condiţiile unei emisiuni monetare descentralizate.
Emisiunea monetară cu ignorarea unor reguli asumate are ca rezultat crearea de tensiuni
inflaţioniste în întreg sistemul. Riscul unui comportament de tip free rider (pasager
clandestin) există teoretic pe un alt plan chiar şi astăzi, în condiţiile actualei zone euro.
Crearea BCE, ca autoritatea monetară supranaţională, nu a reuşit – în condiţiile păstrării
suveranităţii (politice) naţionale – să elimine suspiciunile euro-criticilor că nivelul ridicat al
datoriei publice într-o ţară membră ar putea determina creşterea ratei dobânzii, comune45.
În ceea ce priveşte asemănările UML cu UEM de astăzi ar fi fost de notat:
▪ Participarea unor ţări cu limbi şi culturi diferite, eterogene din punct de vedere economic;
45
Quintillán Ahijado, Manuel; Guillot Navascués, Miguel, Uniones monetarias en Europa. Lecciones históricas
para la Unión Económica y Monetaria Europea, Pirámide, Madrid, 1999, p. 64.
▪ Monedele emise de fiecare stat membru al Uniunii Latine aveau aceeaşi dimensiune şi
greutate, fiind identice în toate caracteristicile, dar purtând însemne naţionale. Aceeaşi este şi
situaţia monedelor euro de astăzi, care au o faţă naţională.
▪ Cursurile de schimb între monedele participante erau fixe, 1 la 1. Astfel, 1 franc francez = 1
franc belgian = 1 franc elveţian = 1 liră italiană (mai târziu = 1 drahmă grecească). Situaţia a
fost asemănătoare şi în cazul monedelor naţionale din zona euro între 1 ianuarie 1999 şi 31
decembrie 2001, nu sub forma unui raport de 1 la 1, dar folosindu-se un raport definitiv,
irevocabil.
4.1.1.2. Uniunea monetară austro-germană
Istoricul zonei monetare germane trebuie legat de uniunea vamală, Zollvereign, şi de

contextul apariţiei ei.
După Congresul de la Viena din 1814-1815, teritoriul german era împărţit în 35 de
principate şi patru oraşe libere, fiecare cu propriul sistem monetar şi vamal. Mai mult, dincolo de
denumirile şi greutăţile diferite ale monedelor, pe teritoriul german orientările erau împărţite
către două etaloane monetare străine: talerul, folosit ca referinţă pentru statele din nord, inclusiv
Prusia, şi guldenul, de interes pentru statele din sud, inclusiv Austria, ambele monede fiind
definite în funcţie de greutatea46 în argint fin de Colonia.
Circulaţia monetară extrem de fragmentată a determinat stabilirea, ca un obiectiv
prioritar, a reducerii costurilor de tranzacţie, urmărindu-se standardizarea baterii de monedă.
După realizarea uniunii vamale din 1834, ocazie cu care se aminteşte necesitatea unui
etalon comun, Acordul de la Dresda din 1838 simplifică circulaţia monetară:
▪ fiecare stat membru poate alege între cele două unităţi monetare, ambele bazate pe un etalon
argint: talerul (divizat în groşi) şi guldenul (divizat în kreuzen), între care exista un curs de
schimb fix definitiv;
▪ introduce o piesă comună, vereinsmünze, cu valoarea de doi taleri, monedă ce se va bucura de
curs legal pe întreg teritoriul german.
Uniunea Monetară Austro-Germană propriu-zisă a fost realizată, în baza Convenţiei din
24 ianuarie 1857, între Austria şi Prusia, alături de alte state participante la Uniunea Vamală
Germană (Zollvereign) şi a durat până în anul 1878.
Stabilind un monometalism argint bazat pe sistemul zecimal, Convenţia avea în vedere
emisiunea mai multor categorii de monede:
▪ monede principale şi divizionare naţionale, destinate numai circulaţiei interne a ţării emitente;
▪ monede principale cu caracter unional, vereinsthaler, care urmau să circule între ţările
semnatare, pentru a înlesni comerţul;
▪ monede comerciale, folosite în relaţiile cu alte state, din afara Uniunii.
46
Marca este o unitate de măsură pentru greutăţi, cântărind între 190 şi 275 grame. Marca de Colonia cântărea
233,855 g (cf. Schor Armand-Denis, La monnaie unique, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, p. 27).
4.1.1.3. Unificarea monetară germană
Unificarea monetară germană are ca punct de plecare anul 1871, crearea Reich-ului
german, moment în care baterea monedei încă nu era uniformizată, fiind la latitudinea fiecărui
land. Înfiinţarea băncii centrale, Reichsbank, la 1 ianuarie 1876, desăvârşeşte acest proces,
înlocuind treizeci de instituţii emitente de bancnote.
Deja însă legea monetară emisă de Reich în decembrie 1871 prevedea trecerea la etalonul
aur, sub forma mărcii standardizate, având ca suport despăgubirile de 5 miliarde franci-aur
primite de la Franţa în urma războiului din 1870.
La scurtă vreme, cu ocazia celei de-a doua legi monetare, din 1873, toate monedele emise
anterior de statele membre îşi încetează puterea liberatorie, cu excepţia talerului de argint, care
beneficiază de un statut aparte până în anul 1907. Tot în urma acestei legi, biletele de bancă
denominate în alte monede decât marca sunt retrase.
Procesul unificării monetare germane a fost dificil, plecând de la circulaţia unei monede
comune, talerul, urmată, pe măsura progresului pe linia integrării politice, de apariţia unei
monede unice germane, marca.
Crearea Reichsbank, pe scheletul Băncii Prusiei, a fost la început o măsură aproape
formală, abia treptat banca intrându-şi în funcţiile specifice, din zecile de institute de emisiune a
bancnotelor existente anterior, până în 1906 supravieţuind doar patru alături de banca centrală.
4.1.1.4. Uniunea Monetară Scandinavă
Uniunea monetară regională dintre Danemarca, Norvegia şi Suedia a fost realizată

gradual, fiind facilitată de legăturile istorice tradiţionale dintre ţările nordice.
În urma Tratatului de la Stockholm din 1872, semnat de cele trei ţări, a fost creată
Comisia Monetară Scandinavă. Obiectivul uniunii monetare scandinave era modest: reducerea
costurilor de tranzacţie, printr-o armonizare a monedelor.
Ca unitate monetară comună a fost adoptată coroana scandinavă (krona), rata de schimb
fiind 1 la 1 (1 coroană suedeză = 1 coroană daneză = 1 coroană norvegiană). Deşi adoptaseră un
etalon aur, totuşi în circulaţie se găseau şi monede din argint sau din bronz, iar ponderea
monedei fiduciare era mai mare decât în alte ţări47.
Circulaţia liberă a monedelor între ţări, la paritate, a fost completată, spre deosebire de
cazul UML (o uniune strict metalică), în mod substanţial de circulaţia bancnotelor, care au fost
acceptate, la paritate, de către cele trei bănci centrale naţionale.
Uniunea monetară nordică este considerată – din nou, spre deosebire de UML – din
perspectiva teoriei lui Robert Mundell ca fiind o zonă monetară optimă, întrucât preţurile şi
salariile erau flexibile, mobilitatea forţei de muncă era considerabilă, ca şi gradul de deschidere
comercială48.
Succesul uniunii, ca şi supravieţuirea ei până după primul război mondial – practic, până
la abandonarea etalonului aur – îşi are explicaţia în asemănările dintre cele trei economii atât în
ceea ce priveşte structura industrială, cât şi nivelul apropiat al exporturilor şi importurilor
reciproce şi gradul de convergenţă al economiilor naţionale.
47
În fond, Palmstruck, fondatorul Băncii Suediei (la 1656) este considerat creatorul biletelor de bancă convertibile.
48
4.1.1.5. Uniunea monetară belgo-luxemburgheză
În urma Tratatului de Uniune economică, semnat la 25 iulie 1921 între Belgia şi

Luxemburg, în anul 1929 francul luxemburghez este definit pe baza parităţii aur a francului
belgian.
În anul 1935, la 2 aprilie, când guvernul belgian recurge la o devalorizare competitivă cu
28% a monedei naţionale, raportul dintre cele două monede devine 1,25 franci belgieni pentru
unul luxemburghez şi se menţine astfel până la 31 august 1944, când cele două guverne
semnează la Londra o revenire la paritatea 1 la 1.
Chiar dacă paritatea dintre cele două monede se păstrează în continuare, din 1979
Luxemburg îşi creează propriile reglementări monetare, în 1983 este creat Institutul Monetar
Luxemburghez, transformat ulterior în bancă centrală independentă, măsură necesară participării
sale în SEBC de la 1 iunie 1998.
În prezent, evident, uniunea monetară belgo-luxemburgheză nu mai este de actualitate, în
condiţiile renunţării de către ambele ţări la monedele naţionale şi trecerii la euro.
4.1.1.6. Implicaţii pentru zona euro
Experienţele monetare integraţioniste europene din trecut au demonstrat necesitatea

abordării uniunii monetare în contextul unei uniuni politice reale şi complete. În condiţiile
menţinerii independenţei politice, chiar bazându-se pe bănci centrale independente, se consideră
că un sistem de cursuri fixe irevocabile sau o uniune monetară nu sunt suficiente pentru
garantarea cooperării monetare, fiscal-financiare sau pentru însăşi viabilitatea uniunii
economice49.
Fiecare din experienţele de unificare monetară europeană abordate are particularităţi, dar
se pot trage unele învăţăminte vizând actuala construcţie monetară europeană:
▪ Uniunea Latină a dovedit că ţări diferite pot accepta, în urma unor acorduri, monede emise pe
teritoriul altor state;
▪ Experienţa germană a arătat că unificarea monetară poate preceda unificarea politică, aşa cum
se întâmplă şi astăzi în zona euro;
▪ Uniunea monetară scandinavă a dovedit posibilitatea circulaţiei bancnotelor emise de mai
multe bănci centrale într-un areal comun;
▪ Uniunea belgo-luxemburgheză a demonstrat plusurile şi minusurile unei asocieri monetare
între două ţări de dimensiuni complet diferite.
Analizaţi lipsurile fiecăreia dintre uniunile monetare analizate. Prin ce se diferenţiază faţă de
actualul proces de integrare monetară europeană?
Răspuns:
49
4.1.2. Unităţile de cont europene
Unitatea de Cont Europeană (UCE), este prima unitate de cont folosită în Europa
comunitară. La începutul utilizării sale, în 1950, ea a fost definită în mod similar dolarului, pe
baza aceluiaşi conţinut în aur (0,888671 g aur fin).
UCE a fost creată pentru a ţine evidenţa relaţiilor financiar-monetare dintre ţările membre
ale UEP (aceleaşi ţări membre OECE), dar mai târziu utilizarea sa este extinsă, fiind folosită atât
pentru exprimarea bugetului comunitar cât şi în operaţiunile Băncii Europene de Investiţii.
Uniunea Europeană de Plăţi

Uniunea Europeană de Plăţi este un aranjament monetar care a intrat în vigoare la 1 iulie 1950 şi a atras
toate cele 18 ţări membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică Europeană.
În cadrul UEP, lunar, poziţia debitoare sau creditoare multilaterală în UCE a fiecărei ţări participante –
rezultat al comerţului reciproc – era lichidată. Progresul adus de noua concepţie, compensarea pe baze multilaterale,
faţă de bilateralismul anterior, a fost binevenit în contextul dorinţei de relansare a schimburilor economice
internaţionale şi în condiţiile monedelor neconvertibile50. fiind încurajat de SUA, interesată de succesul planului
Marshall, de care era legată şi UEP.
UEP s-a dizolvat la sfârşitul anului 1958, prin decizia unanimă a statelor membre, care au decis trecerea la
convertibilitatea deplină a monedelor lor. UEP va fi continuată de Acordul Monetar European.
În anul 1962, este creată a doua unitate de cont europeană, numită Unitatea de Cont
Agricolă (UCA) şi definită ca şi UCE la paritate cu dolarul SUA (0,888671 g aur fin), pentru
utilizarea în bugetul comunitar, în politica agricolă comună, PAC – pentru evidenţa sumelor
compensatorii agricole.
În anul 1973 este creată Unitatea de Cont Monetară Europeană (UCME), cea de-a treia
unitate de cont europeană, de data aceasta, în noul context, detaşată de aur. Ea a fost utilizată de
FECOM până în decembrie 1978.
A patra unitate de cont europeană, denumită tot UCE, este definită, începând cu 1975,
prin raportare la DST şi va fi baza creării ECU. Spre deosebire de predecesoarele sale, noua
monedă este o monedă coş, la care participă în anumite sume fixe toate monedele comunitare.
Ponderarea se face şi ea după criterii similare celor adoptate de FMI: importanţa fiecărei ţări în
comerţul intra-comunitar, în PNB comunitar şi în facilitatea de susţinere monetară pe termen
scurt (în FECOM).
Creată cu ocazia Convenţiei de la Lomé (Lomé I), la 28 februarie 1975, apariţia noii UCE
a fost motivată de necesitatea monitorizării ajutoarelor acordate de ţările comunitare celor 46 de
state asociate din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP). Valoarea de referinţă a fost premergătoare
creării sale, fiind aleasă ca punct de plecare data de 28 iunie 1974, pentru a coincide cu valoarea
stabilită de FMI pentru DST: 1,206335 dolari SUA, sau 0,888671 g aur.
Această ultimă unitate de cont a fost utilizată pe o scară mai largă, inclusiv de către BEI,
bugetul comunitar sau în domeniul vamal.
50 După al doilea război mondial, monedele europene (re)devin convertibile abia din anul 1958.
4.2. Mecanismul „şarpelui monetar”
În urma Acordurilor de la Bretton Woods semnate la 22 iulie 1944, a devenit

obligatorie pentru băncile centrale menţinerea unui curs fix faţă de dolarul SUA, cu o marjă de
fluctuaţie faţă de paritate de ± 1%.
În dorinţa de a restrânge marja de fluctuaţie între monedele europene, Acordul Monetar
European semnat la 5 august 1955 şi aplicat din 27 decembrie 1958, impunea băncilor centrale
europene participante un sistem de cursuri fixe faţă de dolarul american cu o marjă de fluctuaţie
restrânsă, de ±0,75% faţă de paritate.
Acordul Monetar European a fost dictat de considerente economice, de dorinţa de a
încuraja comerţul intraeuropean, prin reducerea incertitudinii indusă de variaţiile cursului de
schimb.
Raţionamentul a fost următorul: dacă două monede europene menţin cursul valutar faţă
de dolarul SUA în marja de ±1% (ecart de 2%) acceptată pe plan internaţional, banda de
fluctuaţie între ele este de 4%. Prin reducerea marjei de fluctuaţie a monedelor ţărilor semnatare
faţă de dolarul american de la ±1% la ±0,75%, în mod automat şi variaţia maximă dintre două
monede europene scade de la 4% la 3%.
Planuri pentru o uniune monetară europeană

La 8 octombrie 1970 Raportul Werner propunea realizarea unei uniuni monetare între ţările Comunităţii
Europene într-o perioadă de zece ani. Atingerea uniunii monetare presupunea în prealabil monede convertibile,
cursuri de schimb cu fluctuaţii reduse între monedele comunitare, iar ulterior fixarea lor irevocabilă şi liberalizarea
mişcărilor de capital.
Deşi nu a fost dus până la capăt, din cauza dispariţiei etalonului aur-devize pe care se baza, unele din ideile
Planului de acţiune propus de primul-ministru luxemburghez Pierre Werner au fost valorificate în conturarea
actualei uniuni monetare europene.
Cronologia construcţiei monetare europene:
1969: Planul Barre;
1970: Raportul Werner asupra uniunii economice şi monetare;
1979: Sistemul Monetar European;
1986: Actul Unic European;
1989: Raportul Delors, rezultat al Comitetului Delors;
1990-1991: Conferinţa interguvernamentală (Intergovernmental Conference - IGC) privind uniunea economică şi
monetară;
1991/1993: Tratatul asupra Uniunii Europene (de la Maastricht);
1999/2002: Apariţia euro.
Prin Acordul de la Washington din 18 decembrie 1971, într-un moment de criză al

sistemului monetar internaţional, se hotărăşte creşterea marjei de fluctuaţie de la ±1% la ±2,25%
faţă de dolar, deci un ecart de 4,5%. Cum însă referinţa este dolarul, între două monede
europene, pe baza cursurilor încrucişate, aplicând ceea ce se numeşte regula cumulului de marje,
rezultă un ecart de 9% (dublul marjei de 4,5% autorizată pentru fiecare monedă în raport cu
dolarul american).
Exemplu
Presupunem că la un moment dat parităţile a două monede europene, marca germană
(DEM) şi francul francez (FRF), faţă de dolarul american (USD) sunt:
1USD = 4 DEM
1 USD = 8 FRF.
Folosind metoda cursurilor încrucişate, rezultă paritatea franc-marcă:
8FRF/USD
1 DEM = = 2 FRF.
4DEM/USD
Abaterile admise faţă de paritate sunt, conform Acordului de la Washington, în limitele a
±2,25%, dar numai în relaţia cu dolarul american:
Pentru francul francez:
8(1+0,0225) = 8,18 FRF/USD,
8(1-0,0225) = 7,82 FRF/USD,
Pentru marca germană:
4(1+0,0225) = 4,09 DEM/USD,
4(1-0,0225) = 3,91 DEM/USD.
Presupunem, la un moment dat, următoarele cursuri pe piaţă:
1 USD = 8,18 FRF şi 1 USD = 3,91 DEM
sau
1 USD = 7,82 FRF şi 1 USD = 4,09 DEM
Prin folosirea cursurilor încrucişate, rezultă în primul caz un raport de 2,09 FRF/DEM,
iar în cel de-al doilea 1,91 FRF/DEM.
Între valorile de 2,09 FRF/DEM şi 1,91 FRF/DEM, obtenabile în condiţiile urmăririi
doar a constrângerii de ±2,25% faţă de dolar, ecartul este de 9%.
Dacă s-ar fi urmărit o variaţie de ±2,25% faţă de paritate şi între francul francez şi marca
germană (aplicată la cursul încrucişat 1 DEM = 2 FRF), valorile extreme ar fi fost mai mici:
2,045 şi respectiv 1,955 FRF/DEM.
4,09 DEM 8,18 FRF

USD USD
4,5% 4 DEM 4,5% 8 FRF
USD USD
3,91 DEM 7,82 FRF
USD USD
2,09 FRF/DEM
2,045 FRF
DEM
9%
4,5%
2 FRF/DEM
1,955 FRF
DEM 1,91 FRF/DEM
Figura nr. 4.1. Evidenţierea ecartului de 4,5% între FRF şi USD, respectiv între DEM şi
USD şi de 9% între FRF şi DEM
La 12 aprilie 1972 Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, ţările CEE la
acel moment, semnează la Basel un Acord prin care convin ca, începând din 24 aprilie 1972,
ecartul între două monede europene participante (calculat pe baza cursurilor încrucişate faţă de
dolar) să fie redus la 2,25%, deci marja de fluctuaţie este limitată la ±1,125%.
Astfel este creat mecanismul „şarpelui monetar”, denumirea simbolizând mişcarea

solidară a monedelor europene, care flotează concertat faţă de celelalte valute.
Mecanismul şarpelui monetar a prevăzut iniţial o dublă corelare:
▪ ±2,25% faţă de paritate între fiecare monedă din sistem şi dolarul SUA – conturând „tunelul”
– obligaţie pentru băncile centrale prevăzută prin Acordul de la Washington;
▪ ±1,125% faţă de paritate între o monedă europeană din sistem şi fiecare din celelalte monede
membre – formând astfel „şarpele” – constrângere nou asumată de băncile centrale europene
participante.
Rezultatul celor două constrângeri, urmărirea variaţiei unei monede atât faţă de dolar, cât
şi faţă de toate celelalte monede din sistem, a fost numit „şarpele în tunel”.
Practic, totul se reduce la urmărirea ecartului dintre moneda cea mai puternică şi cea mai
slabă; în aceste condiţii, diametrul şarpelui (2,25%) este egal cu jumătatea diametrului tunelului
(4,5%), iar şarpele fluctuează liber în tunel.
Băncile centrale membre îşi asumau obligaţia de a interveni în dolari la limitele tunelului
şi în una din monedele comunitare, după caz, la limitele şarpelui.
Exemplu:
Cursul plafon faţă de dolar t3
Curs FRF/USD
2,25% 2,25%
Paritatea
faţă de
dolar
2,25%
Curs DEM/USD
Figura nr. 4.2. Şarpele monetar în tunel
t1 t2 Cursul prag faţă de dolar
▪ La momentul t1, între FRF şi DEM ecartul este maxim şi este necesară intervenţia băncilor
centrale; Banca Franţei şi Bundesbank intervin pe piaţă şi vând mărci, respectiv cumpără
franci.
▪ La momentul t2, marca s-a apreciat faţa de dolar, atingând pragul care necesită intervenţia
Bundesbank, care trebuie să cumpere dolari (contra mărci).
▪ La momentul t3, francul s-a depreciat la nivelul maxim admis faţă de dolar şi Banca Franţei
trebuie să intervină pe piaţa valutară prin vânzare de dolari (contra franci).
Obligaţia băncilor centrale participante de a menţine cursurile fixe şi faţă de monedele

europene, a determinat apariţia unei noi probleme: ele aveau nevoie acum nu doar de rezerve
valutare în dolari SUA (monedă internaţională recunoscută, care în orice caz s-ar fi regăsit în
rezervele lor valutare), ci şi în monedele tuturor celorlalte ţări membre ale mecanismului
şarpelui monetar, dintre care unele de importanţă nesemnificativă în comerţul mondial şi fără
statut de monede internaţionale.
Inconvenientul creării unor rezerve respectabile în toate monedele participante a fost
evitat printr-o înţelegere între băncile centrale, prin care îşi acordau reciproc, în mod automat,
facilităţi de credit, în cantităţi nelimitate (sub forma unor swap-uri51) pe termen foarte scurt,
reînnoibile până la trei luni. Dobânda plătită pentru creditul acordat era media aritmetică a ratelor
de scont ale băncilor centrale.
În data de 16 martie 1973, la Conferinţa monetară de la Paris, participanţii la
mecanismul şarpelui monetar convin asupra unor modificări în modul de funcţionare, impuse de
recentele schimbări produse în sistemul monetar internaţional. În condiţiile renunţării pe plan
internaţional la cursurile fixe şi generalizării cursurilor flotante (din martie 1973), se renunţă la
obligativitatea susţinerii cursul monedelor lor naţionale faţă de dolarul SUA – mai ales că acesta
tocmai fusese din nou devalorizat, la 12 februarie 1973 – dar rămâne valabilă obligaţia fluctuării
concertate a cursurilor monedelor europene: dispare tunelul în care fluctua „şarpele monetar”, şi
începe cea de-a doua etapă a şarpelui monetar, „şarpele fără tunel”.
În perioada de existenţă a şarpelui monetar, între 24 aprilie 1972 şi 12 martie 1979, au
avut loc mai multe „revizuiri” ale parităţilor oficiale (devalorizări şi revalorizări). Astfel, marca
germană este revalorizată de 4 ori, guldenul olandez şi coroana norvegiană o dată, coroana
daneză este devalorizată de 4 ori, francul francez o dată, coroana norvegiană de cinci ori şi cea
suedeză de două ori.
Întrucât menţinerea cursului monedelor naţionale în limitele stabilite se făcea uneori cu
dificultate şi cu preţul unor grave tensiuni monetare interne, când revizuirile de parităţi nu au mai
fost suficiente, autorităţile monetare au fost nevoite să apeleze chiar la măsura extremă a
retragerii monedei naţionale din sistem, fapt evidenţiat în tabelul următor.
Tabelul nr. 4.1. Intrări şi ieşiri ale monedelor europene în/din şarpele monetar
Data Moneda intrată (ieşită) în (din) şarpele monetar
1 mai 1972 Aderarea coroanei daneze, lirei irlandeze şi lirei sterline52
23 mai 1972 Aderarea coroanei norvegiene
23 iunie 1972 Retragerea lirei irlandeze şi a celei sterline
27 iunie 1972 Retragerea coroanei daneze
10 octombrie 1972 Reintrarea coroanei daneze
13 februarie 1973 Retragerea lirei italiene
14 martie 1973 Aderarea coroanei suedeze
19 ianuarie 1974 Retragerea francului francez
10 iulie 1975 Reintrarea francului francez
15 martie 1976 Retragerea francului francez
28 august 1977 Retragerea coroanei suedeze
12 decembrie 1978 Retragerea coroanei norvegiene
Astfel, înainte de renunţarea la şarpele monetar în sistem rămăseseră doar cinci monede
comunitare: marca germană, guldenul olandez, francul belgian şi cel luxemburghez şi coroana
daneză.
Absenţa coordonării între ţări a transformat şarpele monetar într-un recul al integrării
europene53, la dispariţia sa ţările fiind mai departe de uniunea monetară decât fuseseră cu câţiva
ani înainte, în momentul planului Werner.
51
Operaţiuni prin care o bancă centrală (de exemplu a Germaniei) deschidea o linie de credit în monedă naţională
(DEM) în favoarea altei bănci centrale (de exemplu a Franţei), care pentru a menţine cursul (FRF/DEM) în limitele
stabilite era nevoită să vândă valută (DEM).
52
Monedele celor trei ţări care urmau să intre în CEE la 1 ianuarie 1973.
53
Manolescu, Gheorghe, Monedă şi credit, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, p. 201.
4.3. Sistemul Monetar European
4.3.1. Mecanismul de funcţionare al Sistemului Monetar European

Bazele Sistemului Monetar European sunt puse în cadrul Consiliului European de la
Bremen (din 6-7 iulie 1978), într-o perioadă de mare instabilitate în plan monetar în Europa
comunitară.
Dacă la Bremen s-a ajuns la un acord – în linii mari – asupra conturului viitorului sistem
monetar european, el este creat prin Rezoluţia Consiliului European de la Bruxelles din 5-6
decembrie 1978 şi a început să funcţioneze la 13 martie 1979.
Între şarpele monetar şi Sistemul Monetar European există o serie de asemănări:
▪ presupun o participare voluntară;
▪ principalul obiectiv este identic, crearea unei zone de stabilitate monetară;
▪ obligaţiile asumate de un stat membru sunt similare: menţinerea unui sistem de cursuri fixe,
prin intervenţia pe piaţă a băncilor centrale.
Diferenţele dintre şarpele monetar şi SME evidenţiază superioritatea acestuia din urmă:
1. apariţia ECU şi rolul central pe care acesta îl va juca în SME;
2. existenţa unui indicator de divergenţă care declanşează intervenţiile băncilor centrale pe
piaţă;
3. instituţionalizarea şi perfecţionarea sprijinului destinat intervenţiei pe piaţă pentru menţinerea
cursului în limitele prestabilite.
1. ECU, o abreviere de la European Currency Unit54 (în traducere Unitate Monetară
Europeană), a fost o monedă de cont, o monedă-coş, elementul central al SME.
ECU a fost calculat după aceleaşi criterii aplicate în cazul altui coş valutar consacrat,
DST. Cantitatea determinată din fiecare valută componentă care a fost luată în calculul ECU a
fost stabilită în funcţie de:
▪ importanţa relativă a PIB-ului fiecărei ţări participante pe o perioadă de cinci ani;
▪ ponderea ţării în comerţul intracomunitar pe o perioadă de cinci ani;
▪ participarea fiecărei bănci centrale la mecanismul de sprijin pe termen scurt prevăzut în cadrul
Fondului European de Cooperare Monetară.
Ponderea monedelor în coşul ECU s-a modificat în timp (începând cu anul 1979) şi ca
urmare a realinierii parităţilor, monedele care au fost revalorizate obţinând o pondere mai mare
în coş, pe seama celorlalte monede.
În conformitate cu Rezoluţia Consiliului European de la Bruxelles din 5 decembrie 1978,
revizuirea ponderii monedelor în coş şi a structurii acestuia se făcea atât din oficiu, la fiecare 5
ani, cât şi de fiecare dată când ponderea unei monede varia cu mai mult de 25%.
Revizuirea trebuia făcută astfel încât valoarea externă a ECU să nu se modifice, aşa cum
era interzisă şi modificarea parităţilor bilaterale în cadrul SME şi a cursurilor pivot în ECU ale
monedelor participante.
În timp, în cadrul coşului ECU, s-au produs două revizuiri:
▪ Prima revizuire a ECU a fost hotărâtă de Consiliul European la 15 septembrie 1984, pe baza
propunerii Comisiei Europene, după consultarea Comitetului Monetar şi a Consiliului de
Administraţie al FECOM. Cu această ocazie, numărul monedelor componente ale coşului
ECU creşte la 10, prin includerea drahmei greceşti55.
54
După unele accepţiuni, evident de orientare franceză, denumirea ECU provine de la o veche monedă franceză,
écu.
55
Grecia intrase în CEE în anul 1981.
▪ A doua reevaluare a coşului ECU a fost realizată în luna septembrie 1989, incluzând şi
monedele Spaniei şi Portugaliei (care aderaseră la CEE în 1986), astfel încât numărul
monedelor din coş creşte la 12.
Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, compoziţia ECU a fost îngheţată –
rămânându-se la cantităţile fixate, din monedele coşului, la 21 septembrie 1989. Nici în 1994,
când se împlineau cinci ani de la ultima revizuire, şi nici în urma aderării la 1 ianuarie 1995 a
Austriei, Finlandei şi Suediei, nu s-au mai produs modificări în structura ECU, numărul
monedelor din coş rămânând limitat la 12 până la trecerea la euro.
Tabelul nr. 4.2. Evoluţia compoziţiei ECU

13.03.1979 - 17.09.1984 - 21.09.1989 -
16.09.1984 21.09.1989 11.01.99 Pondere
Nr. de Pondere Nr. de Pondere Nr. de Pondere relativă
Moneda unităţi relativă unităţi relativă unităţi relativă la
din la din la din la 23.03.98
moneda 13.03.79 moneda 17.09.84 moneda 21.09.89 (3)
naţ. (1) naţ. (2) naţ. (2)
0,624
DEM 0,828 33,0 0,719 32,07 30,5 31,49
2
FRF 1,150 19,8 1,310 19,06 1,332 19,4 20,05
0,0878
GBP 0,0885 13,6 0,0878 14,98 4
12,1 13,57
0,219
NLG 0,286 10,5 0,256 10,1 9,6 9,84
8
ITL 109,0 9,5 140,0 9,98 151,8 2,5 7,7
BEF 3,660 3,710 3,301 8,1 8,07
9,5 8,57
LUF 0,140 0,140 0,130 9,9 0,32
1,197
DKK 0,217 3,0 0,219 2,69 2,5 2,62
6
0,0087 0,0085
IEP 0,00759 1,1 1,20 52
1,1 1,08
1
GRD - - 1,15 1,31 1,44 0,8 0,41
ESP - - - - 1,393 5,2 4,09
PTE - - - - 6,885 0,8 0,69
Total 100,0 100,0 100,0 100,0
(1) La intrarea în vigoare a SME;
(2) În urma revizuirii compoziţiei coşului;
(3) Înaintea prezentării, la 25 martie 1998, de către Comisia Europeană şi Institutul Monetar European a
Rapoartelor privind starea de convergenţă, ca bază pentru stabilirea ţărilor care au aderat la euro de la 1
ianuarie 1999.
Sursa: Prelucrare după Ferréol Gilles (coordonator), Dicţionarul Uniunii Europene, Editura
Polirom, Iaşi, 2001, p. 191-192; Van Yperselle Jacques; Koeune Jean-Claude, Le système
monétaire européen. Origines, fonctionnement et perspectives, 3ème édition, Office des
Publications officielles des Communautés Européennes, Luxembourg, 1989, p. 69; Turliuc
Vasile; Cocriş Vasile, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p. 46.
ECU a fost punctul central al SME, înlocuind dolarul din şarpele monetar. Pentru toate
monedele participante la SME se defineşte un curs pivot faţă de ECU, numit şi curs central56.
Folosind metoda cursurilor încrucişate, plecând de la cursurile pivot faţă de ECU, se
obţineau cursurile pivot bilaterale ale fiecărei monede din sistem faţă de celelalte monede
participante.
Ansamblul cursurilor pivot bilaterale era numit grilă de parităţi.
Aplicând marja de fluctuaţie autorizată, de ±2,25% la cursul pivot bilateral, se obţin
cursurile limită de intervenţie, pentru fiecare monedă, faţă de celelalte; cursul efectiv, de
piaţă, putea varia între aceste limite.
Marja de fluctuaţie de ±2,25% nu a fost unică. Iniţial, s-a adoptat decizia că ţările
membre ale Comunităţii Europene care nu făceau parte din mecanismul şarpelui monetar la
desfiinţarea sa (Franţa, Italia şi Irlanda din Europa celor 9) pot să opteze temporar pentru o
marjă lărgită, de ±6%, aceasta urmând să fie redusă treptat, pe măsură ce acest lucru va fi
permis de situaţia economică.
Din cele trei ţări amintite, doar Italia a folosit (iniţial) această facilitate (până în ianuarie
1990), dar ulterior şi Spania şi Marea Britanie, la intrarea monedelor lor în mecanismul de
schimb al SME au recurs la aceeaşi facilitate.
Componentele SME
Expresia „mecanism de schimb” al SME desemnează sistemul de cursuri fixe; SME cuprinde însă şi ECU
şi FECOM; la un moment dat sunt ţări (Marea Britanie, Italia) care şi-au retras moneda din componenta
fundamentală a SME, sistemul de cursuri fixe, şi totuşi moneda lor este luată în calcul în continuare în coşul ECU şi
ţara participă mai departe cu acelaşi statut în cadrul FECOM. Pe de altă parte, şilingul austriac sau marca finlandeză
au făcut parte din mecanismul de cursuri fixe al SME, dar monedele lor nu au fost luate în calcul în compoziţia
coşului ECU, îngheţată prin Tratatul de la Maastricht.
Ca şi în cadrul mecanismului şarpelui monetar, intervenţia băncilor centrale pe piaţă era

obligatorie pentru a păstra cursul între cursurile limită de intervenţie stabilite.
Intervenţia pe piaţă trebuia făcută de către ambele bănci centrale ale căror monede erau
implicate, însă aceasta nu era simetrică: greutatea mai mare revenea ţării cu moneda slabă, care
era nevoită să-şi folosească rezervele valutare, în timp ce ţara cu moneda forte trebuia doar să
injecteze lichidităţi suplimentare în economie (în monedă naţională)57.
Corelaţiile între monedele membre ale SME au acelaşi rezultat întâlnit şi în cazul şarpelui
monetar: marja maximă de depreciere sau de apreciere a unei monede poate fi atinsă doar faţă
de moneda cea mai slabă, respectiv cea mai puternică din sistem; în caz contrar, sunt atinse
limitele fixate pentru alte monede din sistem58.
În cadrul SME trebuie distinse două tipuri de intervenţii:
1) Intervenţii marginale, obligatorii, necesare în momentul în care o monedă atingea limita
bilaterală superioară sau inferioară faţă de o altă monedă. Aceste intervenţii presupuneau
participarea activă pe piaţa valutară a ambelor bănci centrale.
56
Un asemenea curs pivot, dar fictiv, a fost stabilit şi pentru lira sterlină sau drahma grecească, atunci când nu
făceau parte din SME (cf. Van Yperselle Jacques; Koeune Jean-Claude, Le système monétaire européen. Origines,
fonctionnement et perspectives, 3ème édition, Office des Publications officielles des Communautés Européennes,
Luxembourg, 1989, p. 60.)
57
Van Yperselle Jacques; Koeune Jean-Claude, Le système monétaire européen. Origines, fonctionnement et
perspectives, 3ème édition, Office des Publications officielles des Communautés Européennes, Luxembourg, 1989, p.
57.
58
Boixados Ramón, El ecu y el sistema monetario europeo, Ediciones Gestión 2000, Barcelona, 1991, p. 26.
2) Intervenţii intramarginale, facultative, în interiorul bandei de fluctuaţie, realizate atunci când

băncile centrale considerau oportun, pentru a preveni, cu costuri mai mici, eventuale tendinţe
ale cursului de a depăşi limitele stabilite. Spre deosebire de intervenţiile marginale, erau
realizate unilateral de către o singură bancă centrală.
2. În acest context, apare a doua caracteristică ce conferă superioritate SME faţă de
şarpele monetar: indicatorul de divergenţă bazat pe ECU, semnalând apropierea de limitele de
intervenţie, în fapt măsura în care cursul unei monede se apropie de aceste limite, arătând
deprecierea sau reprecierea unei monede faţă de ansamblul celorlalte monede componente ale
ECU.
Divergenţa maximă reprezintă valoarea maximă pe care o poate atinge indicatorul de
divergenţă, moment în care băncile centrale implicate erau obligate să intervină pe piaţă.
Pragul de divergenţă, stabilit la 75% din divergenţa maximă, este punctul din care încep
intervenţiile băncilor centrale pe piaţa valutară.
Exemplu:
Cursurile pivot faţă de ECU pentru marca germană şi peseta spaniolă sunt:
1 ECU = 133,631 ESP
1 ECU = 2,05586 DEM
Cursul pivot bilateral, obţinut prin raportarea celor două cursuri pivot centrale este:
133,631 ESP/ECU
= 65 ESP/DEM
2,05586 DEM/ECU
Banda de fluctuaţie a pesetei faţă de marcă permite definirea limitelor de fluctuaţie
autorizate (superioară şi inferioară):
65 ESP/DEM (1+6%) = 68,9 ESP/DEM
65 ESP/DEM (1-6%) = 61,1 ESP/DEM
3. Mecanismul de creditare pentru susţinerea intervenţiilor băncilor centrale pe piaţa

valutară a fost pus la punct prin FECOM, Fondul European de Cooperare Monetară. FECOM
fusese creat prin participarea tuturor ţărilor care aveau moneda în componenţa ECU (fără
legătură cu participarea la sistemul de cursuri fixe al SME), cu 20% din rezervele lor în aur şi
valută. În funcţie de perioada de acordare a creditului, prin FECOM se puteau obţine trei tipuri
de finanţări:
a. Finanţarea pe termen foarte scurt, până în 75 de zile (iniţial pe maximum 30 de zile,
apoi până în 45 de zile, ulterior prelungită cu încă 30 de zile) este nelimitată ca volum. Deşi
finanţările erau acordate de fapt de către băncile centrale între ele, evidenţa lor era ţinută de
FECOM, prin exprimarea datoriilor şi creanţelor reciproce în ECU. Acest mecanism de creditare
a fost cel mai utilizat în practică.
b. Susţinerea monetară pe termen scurt, creată încă din 9 februarie 1970, a fost concepută
pentru finanţări în caz de deficit temporar al balanţei de plăţi, pentru trei luni, cu posibilitatea
reînnoirii şi se acorda tot între bănci centrale.
c. Sprijinul financiar pe termen mediu, prevăzut din Tratatul de la Roma, este
implementat din anul 1971, dar din decembrie 1978 resursele de finanţare sunt crescute, pentru a
corespunde necesităţilor şi obiectivelor SME. El se acorda prin decizia Consiliului European, în
limite prestabilite pentru fiecare ţară în parte, statului membru care înregistra dificultăţi majore
în menţinerea echilibrului balanţei de plăţi. Spre deosebire de celelalte două forme de creditare,
acesta era un credit între ţările membre, acordat pe o perioadă de regulă între 2 şi 3 ani.
4.3.2. Evoluţia şi criza Sistemului Monetar European

Încă de la momentul constituirii sale, ţările participante la SME au vizat obiective
diferite: de exemplu, Germania dorea stabilitatea cursului valutar (pentru a impulsiona comerţul
frânat de reprecierea continuă a mărcii); în timp ce Franţa, dorea în primul rând temperarea
inflaţiei.
Deşi a fost categoric mai elaborat, fiind net superior şarpelui monetar – dovadă şi
longevitatea sa – SME nu a fost scutit de crize, unele care i-au pus în pericol chiar existenţa.
Începutul anilor 1990, marcat de reunificarea germană, dezvăluie tensiuni în cadrul SME.
Germania este nevoită să contracareze tensiunile inflaţioniste generate de reunificare printr-o
politică monetară restrictivă – crescând dobânzile. Această politică vine însă într-o conjunctură
delicată, marcată în toate ţările europene de creşterea şomajului, care ar fi presupus o abordare
monetară mai puţin restrictivă din perspectiva dobânzilor.
Însă, sistemul de cursuri fixe din cadrul SME forţează celelalte ţări europene participante
să meargă pe linia Germaniei şi să menţină dobânzile ridicate – fără voie. O altă atitudine din
partea ţărilor europene participante (o reducere a dobânzilor) ar fi determinat, în condiţiile liberei
circulaţii a capitalurilor59, periclitarea stabilităţii cursului valutar, stabilitate considerată
prioritară.
Astfel, vrând-nevrând, celelalte ţări s-au aliniat la politica monetară germană, „partea
bună” a lucrurilor fiind reducerea substanţială a inflaţiei. Partea „rea”, dincolo de recesiune şi
şomaj, a fost ieşirea unor monede din SME (când băncile centrale nu au mai făcut faţă
speculaţiilor asupra monedelor naţionale şi au fost nevoite să recunoască realitatea, prin
devalorizări substanţiale) criza SME culminând cu decizia din august 1993 de lărgire temporară
a marjei de fluctuaţie de la ±2,25% la ±15%.
Din acest moment – la o asemenea marjă de variaţie „generoasă” – problemele SME au
încetat, marja de variaţie de ±15% fiind ulterior permanentizată.
4.3.3. Sistemul Monetar European după apariţia euro

Decizia de a înlocui SME (I) cu SME II a fost luată de Consiliul European de la
Amsterdam în iunie 1997, pentru a păstra legătura dintre euro şi monedele ţărilor UE
neparticipante la moneda unică.
Începând cu 1 ianuarie 1999, odată cu apariţia euro, SME II a înlocuit SME. Acest nou
mecanism poate fi adoptat în mod voluntar de către orice ţară a Uniunii Europene care nu este
membră a zonei euro, cu referire expresă la cele două ţări care au beneficiat de clauza opting-out
(de menţinere în afara zonei euro) la momentul semnării Tratatului de la Maastricht: Danemarca
şi Marea Britanie.
Uniunea economică şi monetară şi zona euro – ţările „in” şi „out”

Pentru Suedia, care nu făcea parte la momentul semnării Tratatului de la Maastricht din Comunitatea
Europeană (a aderat în anul 1995), ca şi pentru ţările care au aderat la UE la 1 mai 2004 sau la 1 ianuarie 2007
(inclusiv România), este de înţeles că, mai devreme sau mai târziu, vor adopta moneda unică drept monedă
naţională şi în prealabil vor trebui să îndeplinească (şi) condiţia din Tratatul de la Maastricht referitoare la
menţinerea monedei naţionale în cadrul unui mecanism de cursuri fixe doi ani premergători aderării – cu alte
cuvinte, să intre în mecanismul de cursuri fixe al SME (II).
Tocmai pentru că Suedia nu beneficiază de clauza opting-out, iar populaţia este deocamdată contra aderării
la zona euro, pentru a nu fi „forţată” să treacă la etapa a treia a UEM, a evitat să intre în SME II, chiar dacă
59
În vigoare în spaţiul european de la 1 ianuarie 1990.
îndeplineşte toate celelalte criterii din Tratatul de la Maastricht60. Situaţia este, evident, diferită în ţările care au
aderat la UE la data de 1 mai 2004, toate fiind interesate să intre, eventual cât mai curând posibil, în zona euro.
După ce la referendumul din 14 septembrie 2003 suedezii au decis să rămână în afara zonei euro, partidele
de stânga şi „verzii” care sprijineau guvernul minoritar social-democrat al lui Göran Persson i-au cerut acestuia să
respecte rezultatul referendumului şi dorinţa populaţiei şi să ia măsuri pentru ca Suedia să obţină clauza opting-out
şi deci să rămână în afara zonei euro pe o bază legală. Clauza opting-out a fost însă obţinută de Danemarca şi Marea
Britanie în contextul discutării şi semnării Tratatului de la Maastricht, deci al conturării uniunii monetare, în timp ce
Suedia a aderat la Uniunea Europeană, deci într-o uniune economică şi monetară, cu clauză de derogare.
Marja de fluctuaţie admisă în SME II – însă faţă de euro, care înlocuieşte ECU – a fost
păstrată la ±15% faţă de paritate; cu alte cuvinte, monedele din sistem nu mai sunt obligate să
urmărească o anumită marjă de fluctuaţie şi între ele, ci numai faţă de euro.
Imediat după 1 ianuarie 1999, odată cu apariţia euro şi transformarea MRS I în MRS II,
la SME II au luat parte două monede:
1. coroana daneză, cu o banda de fluctuaţie de ±2,25% faţă de paritatea de 7,46038 DKK/EUR
(limita superioară fiind 7,62824 iar cea inferioară 7,29252), valabilă şi în prezent;
2. drahma grecească (până la 31 decembrie 2000, dată după care Grecia a îndeplinit
condiţiile pentru a intra în zona euro), cu o marjă de fluctuaţie de ±15% faţă de paritatea
stabilită la 340,750 GRD/EUR (limita superioară a fost 391,863 GRD/EUR, iar limita
inferioară 289,688 GRD/EUR).
După 2004, monedele mai multor ţări dintre cele care au aderat la Uniunea Europeană la
1 mai 2004 au făcut parte din MRS II, până în momentul în care au îndeplinit condiţiile de
intrare în zona euro:
1. Din 28 iunie 2004, timp de doi ani, tolarul sloven a menţinut un curs fix faţă de euro, cu o
marjă de fluctuaţie de ± 15% faţă de paritatea de 239,640, şi în consecinţă, în data de 11 iulie
2006 Consiliul Uniunii Europene a adoptat decizia de a permite Sloveniei să se alăture zonei
euro. Începând cu 1 ianuarie 2007 Slovenia a devenit cel de-al treisprezecelea membru al
zonei euro, renunţând la moneda sa naţională.
2. Din 2 mai 2005, lira cipriotă, a menţinut un curs fix faţă de euro, cu o marjă de fluctuaţie de
± 15% faţă de paritatea de 0,585274, iar de la 1 ianuarie 2008 Cipru a intrat în zona euro,
fiind al paisprezecelea membru al zonei euro.
3. Tot din data de 2 mai 2005, lira malteză a menţinut un curs fix faţă de euro, cu o marjă de
fluctuaţie formală de ± 15% faţă de paritatea de 0,429300 (în practică, cursul a fost menţinut
la paritate). Malta a adoptat euro ca monedă naţională de la 1 ianuarie 2008, devenind al
cincisprezecelea stat membru al zonei euro.
4. Din 25 noiembrie 2005, coroana slovacă (koruna - SKK), a participat în cadrul
mecanismului de cursuri fixe cu o marjă de fluctuaţie de ± 15% faţă de paritatea de 38,4550.
În data de 29 mai 2008, coroana slovacă a fost pentru a doua oară reevaluată, la 30,1260
SKK/EUR faţă de nivelul precedent de 35,4424 koruna pentru un euro (o revalorizare cu
8,5%), stabilit în martie 2007, urmând să menţină cursul între limitele 34,6449 şi 25,6071. În
luna iunie 2008, Comisia Europeană a dat undă intrării Slovaciei în zona euro, de la 1
ianuarie 2009, devenind al şaisprezecelea stat membru al zonei euro.
60
Eijffinger Sylvester; de Haan Jakob, European Monetary and Fiscal Policy, Oxford University Press, Oxford,
2000, p. 72.
5. Din 28 iunie 2004, coroana estoniană (kroon - EEK), a menţinut un curs fix faţă de euro, cu
o marjă de fluctuaţie formală de ± 15% faţă de paritatea 15,6466, dar practic fiind într-un
consiliu monetar bazat pe euro. În iulie 2010 Consiliul Uniunii Europene (ECOFIN) a
aprobat intrarea Estoniei în zona euro de la 1 ianuarie 2011, la paritatea 15,6466 EEK/EUR,
devenind al şaptesprezecelea stat al zonei euro.
6. Din 2 mai 2005 lats-ul leton (LVL) a menținut, în cadrul MRS II, o marjă de fluctuaţie
formală de ± 15% faţă de paritatea de 0,702804; în practică, cursul a fost menţinut în ± 1%
faţă de paritate; Letonia a adoptat moneda unică europeană la 1 ianuarie 2014, potrivit
deciziei adoptate la începutul lunii iunie 2013 de Consiliul Uniunii Europene, devenind al
optsprezecelea stat membru al zonei euro.
7. Din 28 iunie 2004, litas-ul lituanian (LTL) a menţinut o marjă de fluctuaţie formală de ±
15% faţă de paritatea de 3,45280, dar practic a adoptat un consiliu monetar având ca ancoră
moneda euro. Lituania a adoptat moneda unică euro la 1 ianuarie 2015, potrivit deciziei
adoptate la 23 iulie 2014 de Consiliul Uniunii Europene, devenind al nouăsprezecelea stat
membru al zonei euro.
O perioadă, din mecanismul de cursuri fixe al SME II, a făcut parte doar coroana
daneză.
8. 1. Din 10 iulie 2020, la solicitarea autorităților bulgare, leva bulgărească a fost inclusă în
mecanism61, la o paritate față de euro de 1,95583 BGN/EUR, cu o marjă de fluctuaţie
formală62 de ± 15% faţă de paritate (Limita superioară: 2,24920, iar Limita inferioară:
1,66246).
9. 2. Croația a intrat pe drumul adoptării euro tot la data de 10 iulie 2020, la o paritate centrală
pentru kuna față de euro de 7,53450, având cursurile de intervenție obligatorie, ca stat
membru UE participant la MCS II în vigoare la data de 13 iulie 2020, cu Limita superioară:
8,66468 HRK/EUR și Limita inferioară: 6,40433 HRK/EUR.
MRS şi aprecierea monedei naţionale

Slovacia este până în prezent singura ţară care a cerut, în două rânduri, aprobarea pentru revalorizarea
monedei naţionale în perioada obligatorie de doi ani de menţinere a cursului fix faţă de euro, în cadrul MRS II.
Miniştrii de finanţe ai statelor zonei euro şi BCE, alături de miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor
centrale ale Danemarcei, Estoniei, Letoniei Lituaniei şi Slovaciei, au decis adaptarea ratei centrale a coroanei
slovace.
Decizia era aşteptată de piaţă, după ce în mod repetat pe piaţa cursul se apropiase de limita inferioară
admisă.
Criteriul participării la mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European, condiţie obligatorie
premergătoare adoptării monedei unice, stipulat în Tratatul de la Maastricht, cere ca moneda naţională să fi făcut
parte dintr-un mecanism de cursuri fixe (SME II) cel puţin doi ani premergători examinării în vederea aderării, cu
respectarea marjelor normale de fluctuaţie, „fără să cunoască tensiuni grave” şi fără devalorizări, din proprie
iniţiativă, ale monedei sale în raport cu moneda altui stat membru. Astfel, rezultă că sunt interzise devalorizările, dar
nu şi revalorizările monedei naţionale. De altfel, din punct de vedere monetar, al reducerii inflaţiei, revalorizarea
monedei naţionale poate fi benefică, astfel contribuind la atingerea altui criteriu dintre cele de convergenţă.
Pentru ţările participante la SME II, chiar dacă FECOM a fost desfiinţat încă de la
crearea Institutului Monetar European, în condiţiile în care regula obligativităţii intervenţiilor pe
piaţa valutară s-a păstrat, facilitatea de finanţare pe termen foarte scurt (până în 75 de zile)
61
Procesul a presupus acordul BCE, al miniștrilor de finanțe din zona euro, al Băncii centrale a Danemarcei – având
în vedere participarea sa la MRS II – implicarea Comisiei Europene și consultarea Comitetului Economic și Social.
62
Bulgaria menține în continuare consiliul monetar, aranjamentul de schimb valutar adoptat la 1 iulie 1997.
continuă să existe, dar prin implicarea Băncii Centrale Europene, care sprijină băncile centrale
naţionale.
4.4. Moneda unică, euro
4.4.1. Crearea Uniunii Economice şi Monetare
Jaloanele procesului de integrare monetară europeană finalizat prin introducerea euro, au

fost puse de planul Delors, elaborat în aprilie 1989 sub îndrumarea lui Jacques Delors, atunci
preşedinte al Comisiei Europene63.
Prin Tratatul de la Maastricht64, inspirat de planul Delors, s-a stabilit că Uniunea
Economică şi Monetară va fi creată în trei etape.
Prima etapă, derulată până la 1 ianuarie 1994, considerată etapa de pregătire,
presupunea:
▪ întărirea Uniunii Economice, prin măsuri de desăvârşire a Pieţei Unice Interne;
▪ dezvoltarea coordonării politicilor economice (fixarea unor orientări cantitative pe termen
mediu în planul politicilor bugetare naţionale, concertarea politicilor bugetare);
▪ extinderea la toate monedele ţărilor comunitare a mecanismului Sistemului Monetar European
şi lărgirea rolului ECU;
▪ negocierea şi aprobarea Tratatului Uniunii Europene.
În a doua etapă, între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1996, a fost înfiinţat Institutul
Monetar European (IME), care va deveni, de la 1 iunie 1998, Banca Centrală Europeană. IME a
conturat în această perioadă viitoarea politică monetară unică şi a pregătit din punct de vedere
tehnic trecerea la uniunea monetară.
În această a doua fază s-au luat măsuri pentru întărirea Pieţei Unice Interne, a ajutoarelor
structurale şi a politicii de concurenţă, pentru lărgirea regulii majorităţii în privinţa deciziilor de
orientare a politicilor economice şi a regulilor referitoare la amploarea deficitelor bugetare.
Ţările membre UE au urmărit în această perioadă şi îndeplinirea criteriilor de
convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht. Criteriile de convergenţă care trebuiau
îndeplinite pentru a trece la moneda unică euro sunt65:
▪ criteriul stabilităţii (durabile a) preţurilor – rata inflaţiei nu trebuie să depăşească, cu un an
înaintea examinării, cu mai mult de 1,5%, nivelul mediu al inflaţiei înregistrat în acele state
membre (cel mult trei) care au înregistrat cele mai bune performanţe în materia stabilităţii
preţurilor – adică, au rata inflaţiei, calculată ca medie a indicilor preţurilor de consum asupra
unei baze comparabile, cea mai scăzută;
63
Jacques Delors a fost preşedinte al Comisiei Europene între 5 ianuarie 1985 şi 6 ianuarie 1995.
64
Tratatul de la Maastricht, numit şi Tratatul Uniunii Europene, a fost adoptat în Consiliul European la 10
decembrie 1991, a fost semnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993, după ratificarea
de către cele 12 parlamente naţionale ale ţărilor membre ale Comunităţilor Europene.
65
Art. 121 (ex-art. 109J) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, modificat prin Tratatul de la Maastricht şi
Protocolul privind criteriile de convergenţă prevăzute de art. 121 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană
(1992).
▪ criteriul de convergenţă a dobânzilor – rata dobânzii nominale pe termen lung (10 ani) la
obligaţiunile de stat, în ultimul an înaintea evaluării, să nu depăşească cu mai mult de 2%
media dobânzilor – la obligaţiunile pe termen lung ale statului sau la titluri comparabile,
ţinând cont de diferenţele între definiţiile naţionale – din acele state membre (cel mult trei),
care prezintă cele mai bune rezultate în ce priveşte stabilitatea preţurilor (ţările cu inflaţia cea
mai scăzută);
▪ criteriul situaţiei finanţelor publice – deficitul bugetar (al bugetului consolidat) să nu fie
excesiv, să nu depăşească 3% din PIB;
▪ criteriul situaţiei finanţelor publice – datoria publică să nu depăşească 60% din PIB, sau
raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut să scadă suficient pentru a se considera
că se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător;
▪ criteriul participării la mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European – moneda
naţională să fi făcut parte dintr-un sistem de cursuri fixe (SME II) cel puţin doi ani
premergători examinării în vederea aderării, cu respectarea marjelor normale de fluctuaţie,
„fără să cunoască tensiuni grave” şi fără devalorizări, din proprie iniţiativă, ale monedei sale
în raport cu moneda altui stat membru.
Ierarhizaţi, din punct de vedere al importanţei, criteriile din Tratatul de la Maastricht.
Argumentaţi.
Răspuns:
Pe lângă aceste criterii de bază, se urmăreşte independenţa băncilor centrale naţionale

faţă de guverne şi se interzice finanţarea monetară a deficitului bugetar.
După cum se observă, criteriile de convergenţă sunt orientate pe două laturi importante:
▪ cea monetară, vizând direct stabilitatea preţurilor (rata inflaţiei, rata dobânzii, stabilitatea
cursului valutar, independenţa băncilor centrale şi interzicerea finanţării monetare a deficitului
bugetar);
▪ cea a finanţelor publice, reflectată în restricţiile privind deficitul bugetar şi datoria publică.
A treia etapă, prevăzută iniţial să se desfăşoare între 1997 şi 1999, a fost decalată cu
doi ani. Conform acordului prealabil, analizând lista ţărilor care îndeplineau criteriile de
convergenţă, Consiliul European urma să constate dacă jumătate plus unu66 dintre statele
comunitare sunt pregătite să treacă la a treia etapă începând cu 1 ianuarie 1997.
La 16 decembrie 1995, în cadrul Consiliului European de la Madrid, s-a hotărât ca
stadiul al treilea al UEM să înceapă la 1 ianuarie 1999.
În etapa a treia au fost fixate irevocabil parităţile între monedele ţărilor care urmau să
facă parte din uniunea monetară iar BCE definitivează politica monetară comună pentru viitoarea
zonă euro.
66
Semnificaţia concretă pentru „jumătate plus unu” dintre statele comunitare era diferită la momentul semnării
Tratatului de la Maastricht, când erau 12 state membre, în timp ce, după anul 1995, erau 15 state membre.
4.4.2. Trecerea de la ECU la euro
La 16 iunie 1997 Consiliul Uniunii Europene a adoptat următoarele măsuri vizând

înlocuirea ECU şi introducerea euro:
▪ de la data de 1 ianuarie 1999 toate referirile la moneda ECU din contracte şi din alte
instrumente juridice erau înlocuite cu referiri la euro, utilizându-se raportul de 1:1 pentru
conversie;
▪ continuitatea contractelor denominate în monedele naţionale ale ţărilor membre participante
la euro;
▪ trebuiau respectate regulile de rotunjire stabilite, la exprimarea preţurilor în noua monedă şi
era stabilit gradul de precizie folosit la determinarea raporturilor fixe de schimb (irevocabile)
între monedele ţărilor din viitoarea uniune monetară şi euro, ce urmau să intre în vigoare la
data de 1 ianuarie 1999 (utilizându-se şase cifre după virgulă).
Denumirea de euro a constituit, la timpul ei, subiect al unor controverse. Astfel, s-au
găsit susţinători ca moneda unică să fie marca germană sau francul în timp ce alţii susţineau că
ECU este cea mai potrivită denumire.
În cadrul Consiliului European de la Madrid din 15-16 decembrie 1995 s-a decis numele
de euro pentru viitoarea monedă unică. Ideea de a adăuga prefixul euro la numele monedelor
naţionale („euromărci”, „eurofranci”), a fost respinsă pe considerentul că ar fi putut duce la
ierarhizări de genul „euromarca este mai puternică decât eurofrancul”, şi nu s-ar mai fi vorbit de
o monedă unică. În al doilea rând, în acest fel ar fi putut apărea confuzii şi între moneda unică şi
eurovalutele europene, denumite tot euro-mărci sau euro-franci.
La 15 iulie 1997 a fost luată decizia utilizării unei prescurtări oficiale pentru euro,
„EUR", înregistrat la Organizaţia Internaţională pentru Standardizare. Tot atunci, a fost ales ca
simbol oficial caracterul „€"67, cele două linii paralele dorindu-se să sugereze stabilitatea
monedei euro.
Tot în anul 1997 au fost definitivate denominările şi specificaţiile tehnice ale monedelor
euro (diametru, greutate, culoare, compoziţie etc.), urmărindu-se pe de o parte recunoaşterea
monedelor de către echipamentele şi sistemele existente, şi pe de alta parte evitarea, pe cât
posibil, a falsificărilor.
Moneda unică a fost introdusă în trei etape distincte.
Prima etapă (2 mai 1998 - 1 ianuarie 1999) a debutat Consiliul European de la
Bruxelles, când au fost selectate, dintre cele 15 ţări UE, doar cele care îndeplineau criteriile de
convergenţă.
În urma evaluărilor68, 11 ţări au trecut la faza a doua: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa,
Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Grecia deşi dorea adoptarea
monedei unice nu îndeplinea la acel moment criteriile de convergenţă şi s-a alăturat celor 11 ţări
de la 1 ianuarie 2001. Danemarca, Marea Britanie şi Suedia au preferat să se menţină în afara
zonei euro, deşi s-ar fi încadrat încă de la început în restricţiile impuse de Tratatul de la
Maastricht.
67
În alegerea caracterului "€", creatorii s-au inspirat de la grecescul Epsilon, Grecia fiind leagănul civilizaţiei
europene, şi au avut în vedere şi prima literă a cuvântului Europa.
68
În perioada premergătoare, 14 ţări din 15 (mai puţin Grecia) înregistraseră o rată a inflaţiei sub 2% pe o perioadă
de un an, respectând şi criteriul ratelor dobânzii pe termen lung, iar monedele a 10 state membre participaseră pe o
perioadă mai lungă de 2 ani la SME, cursul acestora pe piaţă menţinându-se aproape de cursul pivot central.
La 1 iunie 1998 Institutul Monetar European a fost înlocuit de Banca Centrală Europeană,
sistemele legale naţionale au fost adaptate pentru a permite circulaţia noii monede şi s-au pregătit
din punct de vedere tehnic primele emisiuni de bancnote şi monede euro.
În a doua etapă (1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2001), euro a existat numai ca monedă
de cont. La 1 ianuarie 1999 au intrat în vigoare cursurile de schimb fixe irevocabile dintre
monedele naţionale ale ţărilor membre UME şi euro, BCE stabilind următoarele parităţi oficiale
în raport cu euro pentru cele 11 monede europene selectate (pentru Grecia, de la 1 ianuarie
2001):
Tabelul nr. 4.3. Parităţile fixe (irevocabile) între monedele naţionale ale ţărilor participante la
UEM şi euro, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1999
Moneda naţională Paritatea irevocabilă
Ţara Simbolul
înainte de euro faţă de euro
Austria şiling ATS 13,7603
Belgia franc belgian BEF 40,3399
Cipru3 lira CYP 0,585274
Estonia5 krona EEK 15,6466
Finlanda marca finlandeză FIM 5,94573
Franţa franc francez FRF 6,55957
Germania marcă germană DEM 1,95583
Grecia (1) drahmă GRD 340,750
Irlanda liră irlandeză IEP 0,787564
Italia liră italiană ITL 1936,27
Luxemburg franc luxemburghez LUF 40,3399
Malta3 lira MTL 0,429300
Olanda gulden NLG 2,20371
Portugalia escudo PTE 200,482
4
Slovacia coroana SKK 30,1260
2
Slovenia tolar SIT 239,640
Spania peseta ESP 166,386
(1) Valabilă de la 1 ianuarie 2001.
Sursa: http://www.bnro.ro/Ro/EU/parităţi.htm
Uniunea Europeană a adoptat pentru această fază regula sintetizată „nici o obligaţie, nici
o interdicţie” în ceea ce priveşte folosirea euro. Deşi facultativă, marile companii multinaţionale
au fost primele care au adoptat euro în contabilitatea lor europeană, pentru o mai facilă
comparare a rezultatelor între filialele din ţări europene diferite. Tot de la 1 ianuarie 1999,
sistemele electronice de tranzacţionare ale burselor europene au fost adaptate la euro, iar noile
obligaţiuni ale guvernelor din ţările participante au fost emise în euro; într-un cuvânt, folosirea
euro s-a extins şi la pieţele financiare, pieţele valutare şi la sistemele de compensare.
A treia etapă (prevăzută iniţial a se derula între 1 ianuarie 2002 şi 1 iulie 2002, ulterior
redusă până la 28 februarie 2002), a presupus apariţia bancnotelor şi monedelor euro şi dispariţia
banilor naţionali, conform unui calendar prestabilit (Tabelul nr. 4).
Tabelul nr. 4.4. Calendarul trecerii la euro – schimbarea monedelor naţionale în moneda unică –
şi termenul pentru preschimbarea vechilor monede şi bancnote
Încetare
Termen de Termen de
oficială
preschimbare la preschimbare la
Ţara (perioada de
Banca Centrală Banca Centrală
circulaţie
– monedă metalică – bancnote
duală)
Austria 28.02.2002 nelimitat nelimitat
Belgia 28.02.2002 31.12.2004 nelimitat
Cipru 31.01.2008 31.12.2009 31.12.2017
Estonia 15.01.2011 nelimitat nelimitat
Finlanda 28.02.2002 31.12.2012 31.12.2012
Franţa 17.02.2002 31.12.2002 31.12.2012
Germania 31.12.2001 nelimitat nelimitat
Grecia 28.02.2002 1 ianuarie 2004 31.12.2012
Irlanda 9.02.2002 nelimitat nelimitat
Italia 28.02.2002 31.12.2012 31.12.2012
Luxemburg 28.02.2002 31.12.2004 nelimitat
Letonia 14.01.2014 nelimitat nelimitat
Lituania 15.01.2015 nelimitat nelimitat
Malta 31.01.2008 31.12.2017 31.12.2017
Olanda 28.02.2002 1.01.2007 1.01.2032
Portugalia 28.02.2002 31.12.2002 31.12.2022
Slovacia 16.01.2009 31.12.2013 nelimitat
Slovenia 14.01.2007 31.12.2016 nelimitat
Spania 28.02.2002 nelimitat nelimitat
Sursa: Prelucrare după Tribuna Economică nr. 27, 4 iulie 2001, p. 71, http://www.ecb.eu şi http://ec.europa.eu/.
Începând cu 1 martie 2002, în toate cele 12 ţări ale zonei euro iniţiale, moneda unică a
rămas singurul mijloc de plată legal, fostele monede naţionale pierzându-şi puterea liberatorie.
După cum se poate observa din tabelul de mai sus, în cazul ţărilor care au adoptat moneda euro
după anul 2002, perioada de circulaţie duală a fost extrem de mică, între două săptămâni şi o
lună, având în vedere şi dimensiunile mai reduse ale economiilor respective.
De la 1 ianuarie 2007 euro a fost mijloc de plată legal în 13 state UE, de la 1 ianuarie 2008 în 15
state UE, de la 1 ianuarie 2009 în 16 state ale Uniunii Europene, iar de la 1 ianuarie 2011, în 17 state ale
UE, de la 1 ianuarie 2014 în 18 state ale UE, de la 1 ianuarie 2015 în 19 state ale UE.
4.4.3. Beneficii şi inconveniente ale monedei unice euro
4.4.3.1. Avantaje ale monedei unice
Renunţarea la monedele naţionale şi adoptarea unei monede unice a iscat în mod firesc
numeroase controverse în ţările vizate, existând atât susţinători ai acestei idei, cât şi critici.
Introducerea euro are în mod cert o serie de avantaje, incontestabile. Principalele

avantaje economice directe ale euro sunt:
1. eliminarea riscului valutar;
2. reducerea costurilor tranzacţiilor;
3. transparenţa preţurilor.
1. Eliminarea riscului valutar în cazul schimburilor comerciale între ţările din zona
euro. Incertitudinea în schimburile comerciale internaţionale, generată de lipsa previzibilităţii
cursului, chiar în condiţiile unui sistem de cursuri fixe (dar asigurat în ultimii ani între limite de
fluctuaţie extrem de mari, ± 15% şi cu destul de frecvente ajustări sub forma devalorizărilor sau
revalorizărilor), a determinat ca necesare contramăsuri de acoperire a riscului valutar. Însă,
mijloacele moderne de acoperire a riscului valutar, gen contracte forward, futures, opţiuni, swap,
deşi accesibile, presupuneau costuri suplimentare. În aceste condiţii, apariţia monedei unice,
având drept rezultat eliminarea riscului valutar în zona euro, a determinat creşterea volumului
tranzacţiilor comerciale intracomunitare.
2. Reducerea costurilor valutare, prin eliminarea schimburilor între monedele
comunitare. Conform unor aprecieri, aceste costuri se ridicau la aproximativ 0,4 % din PNB al
ţărilor din zona euro. Eliminarea costurilor rezultat al schimburilor valutare, anterior transferate
în preţurile produselor finite şi în consecinţă suportate de consumatori, ar fi de natură să
contribuie la reducerea preţurilor. Dimensiunea pierderilor, rezultat al conversiilor valutare, este
sugerată şi de datele din tabelul următor. Plecând de la ipoteza că un turist ar pleca din Belgia cu
suma de 40.000 BEF parcurgând mai multe ţări europene unde ar schimba de fiecare dată banii
în moneda locală, la reîntoarcerea în Belgia ar fi constatat că, fără să fi cheltuit nimic, suma este
cu peste 46% mai mică decât cea iniţială, ca urmare a comisioanelor practicate la schimbul
valutar şi a pierderilor rezultate la trecerea de la o monedă mai slabă la una mai puternică (vezi
tabelul următor).
Tabelul nr. 4.5. Pierderi datorate conversiilor succesive a biletelor de bancă în 10 ţări europene,
la 1 martie 1988
Suma rămasă după Pierderea
Ţara În ECU
conversia în moneda ţării (%)
Belgia 40.000 BEF 925,18
Marea Britanie 615,86 GBP 891,31 -3,66
Franţa 6.039,43 FRF 863,55 -3,11
Spania 117.587,49 ESP 843,69 -2,30
Portugalia 138.753,49 PTE 820,35 -2,77
Italia 1.075.339,52 ITL 706,43 -13,89
Grecia 113.717,15 GRD 686,97 -2,75
Germania 1.114,43 DEM 539,42 -21,46
Danemarca 4.217,45 DKK 534,42 -0,95
Olanda 1.170,34 NLG 504,71 -5,56
Belgia 21.300 BEF 492,66 -2,39
Total -46,75
Sursa: Bureau européen des unions des consommateurs, citat după Schor Armand-Denis,
Économie politique de l’euro, La documentation Française, Paris, 1999, p. 59.
3. Transparenţa preţurilor. Exprimarea preţurilor din ţări diferite în aceeaşi monedă este
de natură să impulsioneze o aliniere a acestora şi să încurajeze concurenţa, întrucât permite
comparaţii directe inter-ţări. Este cunoscut faptul că între ţările europene, pentru acelaşi produs,
existau şi există încă, diferenţe de preţ substanţiale – unele justificate (de costurile de producţie
mai mari, de fiscalitatea mai ridicată etc.), altele nu.
Avantaje economice indirecte ale adoptării monedei unice europene sunt:
1. Reducerea ratelor dobânzilor. Diminuarea inflaţiei, ca urmare a politicii monetare a Băncii
Centrale Europene, de interes în primul rând pentru ţările care anterior înregistraseră
rezultate slabe în combaterea sa (de exemplu, Italia sau Portugalia), conduce în mod evident
şi la scăderea ratelor dobânzii în zona euro.
2. Stimularea (continuării) reformelor structurale. Dacă pentru trecerea la moneda unică
actualele ţări membre ale UEM au fost nevoite să-şi ajusteze economiile, îndeplinind
criteriile de convergenţă, Pactul de stabilitate şi creştere impune aceeaşi austeritate şi rigoare
în plan financiar şi monetar şi după adoptarea monedei unice69.
3. Încurajarea creşterii economice. Costurile mai scăzute ale tranzacţiilor, riscul valutar redus
sau eliminat, transparenţa preţurilor, sunt numai câţiva din factorii de natură să impulsioneze
dezvoltarea economiilor din zona euro.
4. Dobândirea statutului de monedă internaţională. Euro a devenit într-un timp relativ scurt,
aşa cum se estima, o monedă în care sunt plasate pe scară largă rezervele internaţionale, o
alternativă credibilă la dolarul american, având un rol mult mai important decât oricare dintre
monedele la care s-a renunţat.
4.4.3.2. Inconveniente ale monedei unice
La momentul lansării ideii de monedă unică, în special după jumătatea anilor 1990,
„euroscepticii” au formulat anumite critici:
▪ Reglementările privitoare la UEM şi la moneda unică adoptate la Maastricht sunt nerealiste,
fiind rezultatul unei conjuncturi economice şi financiar – valutare favorabile de la începutul
deceniului nouă.
▪ Criteriile de convergenţă din Tratatul de la Maastricht asigură premisele unei inflaţii scăzute,
dar determină şi o creştere economică redusă, critica vizând în primul rând restricţia
referitoare la nivelul maxim al deficitului bugetar şi angajamentele asumate de ţări că după
trecerea la euro vor respecta prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere.
▪ Pierderea autonomiei politicii monetare şi valutare.
▪ Creşterea preţurilor. Existau temeri, care cel puţin parţial s-au şi adeverit, că introducerea
euro va duce şi la creşterea preţurilor. Însă, impactul introducerii euro este şi mai relevant
comparând valoarea unei bancnote de 500 de euro faţă de cea mai mare bancnotă existentă
anterior în circulaţie (vezi Tabelul nr. 4.6). Relevanţa comparaţiei trebuie corelată cu
aprecierile că tendinţă firească a preţurilor în ţările zonei euro este de a evolua spre o valoare
medie, aceasta însemnând în unele ţări o creştere a preţurilor, independent de venituri.
69
Totuşi, este de remarcat situaţia câtorva ţări europene care nu au reuşit să se încadreze în restricţia privind
deficitul bugetar stipulată în Pactul de stabilitate şi creştere (Germania şi Franţa nu au reuşit să se încadreze în limita
deficitului bugetar de 3% din PIB în nici un an după 2002, până la reforma Pactului, din toamna anul 2004, care a
schimbat modul de abordare a deficitului bugetar, pentru a elimina tensiunile apărute între statele membre).
Tabelul nr. 4.6. Impactul introducerii euro asupra economiilor europene

Biletul cu cea mai Valoarea unui bilet Raport
Ţara
mare valoare de 500 euro mărime
Belgia 5.000 BEF 20.117 BEF 4,0234
Germania 1.000 DEM 978 DEM 0,978
Grecia 10.000 GRD 170.375 GRD 17,0375
Franţa 500 FRF 3.280 FRF 6,56
Irlanda 100 IEP 393 IEP 3,93
Italia 500.000 ITL 968.140 ITL 1,93628
Portugalia 10.000 PTE 100.241 PTE 10,0241
Spania 10.000 ESP 83.193 ESP 8,3193
Sursa: Eurostat, citat după El Pais del Euro, El Pais, no. 14, p. 219.
▪ Existenţa unei uniuni monetare fără o uniune bugetară. Se apreciază că existenţa unei uniuni
bugetare (care nu există la ora actuală) ar fi fost în măsură să compenseze impactul unor
influenţe negative asupra economiei naţionale, care sunt greu de contracarat în absenţa
autonomiei politicii monetare.
Care consideraţi că este cel mai mare avantaj adus de moneda unică ţărilor participante la zona
euro? Dar cel mai important inconvenient? Argumentaţi.
Răspuns:
4.5. Robert Mundell şi teoria zonelor monetare optime
4.5.1. Teoria zonelor monetare optime
Robert A. Mundell, laureat al premiului Nobel în economie pentru anul 1999, este
cunoscut, printre altele, pentru teoria sa referitoare la zonele monetare optime, relevantă din
perspectiva Uniunii Monetare Europene şi a aderării unei ţări la moneda unică.
Teoria zonelor monetare optime are la bază un articol devenit faimos, publicat în
noiembrie 1961 în American Economic Review sub numele „O teorie a zonelor monetare
optime”70, dar ulterior a fost completată şi nuanţată71.
În fapt, prin studiul său, Robert Mundell încearcă să fundamenteze condiţiile în care o
ţară ar putea renunţa la moneda naţională pentru o monedă comună (sau unică), arătând şi
avantajele şi dezavantajele unui asemenea demers.
Conceptele fundamentale folosite de Mundell în argumentaţia sa sunt cele de zonă
monetară optimă şi de şoc asimetric.
O zonă monetară este optimă când mobilitatea factorilor de producţie (muncă, capital)
permite ajustarea în cazul apariţiei unui şoc asimetric.
Un şoc asimetric este cel care afectează diferit ţările (regiunile) în cadrul unei uniuni
monetare, pe unele pozitiv, pe altele negativ. Spre deosebire, un şoc simetric, evident, afectează
în mod egal toate economiile implicate în uniunea monetară şi de aceea nu este de interes din
perspectiva consecinţelor sale.
Care este impactul unui şoc asimetric asupra a două economii (ţări/regiuni) A şi B dintr-o
uniune monetară, care produc şi exportă în principal câte un singur produs, X, respectiv Y?
Un şoc asimetric ar putea însemna scăderea consumului de produs X şi creşterea
consumului de produs Y.
Ţara A Ţara B
Produsul X Produsul Y
Şoc asimetric:
- scade exportul de produs X
- creşte exportul de produs Y
- Deficit al balanţei - Excedent al balanţei

comerciale şi de plăţi comerciale şi de plăţi
- Surplus de forţă de - Deficit de forţă de
muncă muncă
Figura nr. 4.3. Efectele unui şoc asimetric, conform teoriei zonelor monetare optime
70
Mundell, Robert, A Theory of Optimum Currency Areas, American Economic Review, 1961.
71
McKinnon, Ronald, Optimum Currency Areas, American Economic Review, 1963.
Consecinţele vor fi:

▪ în ţara A, exporturile vor scădea, va rezulta un deficit al balanţei comerciale (importurile
menţinându-se constante) şi şomajul va creşte;
▪ în ţara B, cresc exporturile şi deci excedentul balanţei comerciale, şomajul se va reduce şi
chiar se ajunge la un deficit de forţă de muncă.
În acest moment, mecanismele de ajustare alternative (pentru ţara A) sunt următoarele,
pentru a reveni la o situaţie de echilibru:
I. Cursul de schimb
Ţara A, cu balanţa de plăţi deficitară, poate să deprecieze moneda naţională. Ca urmare,
preţurile produselor importate vor creşte, importul va scădea şi poate se va relansa şi exportul,
contribuind la regăsirea echilibrului.
Însă, dacă cele două ţări fac parte dintr-o uniune monetară, ajustarea prin intermediul
cursului valutar nu este posibilă, rata de schimb dintre cele două monede fiind fixă sau având
aceeaşi monedă (unică sau comună).
Concluzia ar fi că ţara A trebuie să găsească alte mecanisme de ajustare, sau dacă nu
există alternative, să nu intre într-o uniune monetară, întrucât ansamblul rezultat nu va fi o zonă
monetară optimă.
II. Mobilitatea forţei de muncă
Dacă forţa de muncă este mobilă, în condiţiile liberei circulaţii a factorilor de producţie în
cadrul uniunii monetare, echilibrul poate fi atins. O parte din forţa de muncă din tara A va migra
către ţara B, unde piaţa forţei de muncă este deficitară.
Va creşte cererea locală (în ţara B) pentru produsul Y şi deci exporturile se vor diminua,
iar pe măsura creşterii nivelului de trai va creşte cererea de produse X şi în consecinţă
exporturile ţării A.
În concluzie, dacă există mobilitatea forţei de muncă între ţări, se poate trece mai departe
la o uniune monetară, ansamblul constituind o zonă monetară optimă.
III. Flexibilitatea factorilor reali
În condiţiile unei monede comune (unice) sau a unui curs fix, în lipsa mobilităţii forţei de
muncă, trebuie acceptate ajustări în structura factorilor reali:
▪ fie va creşte şomajul,
▪ fie va scădea venitul (salariul).
În măsura în care reducerile salariale sunt acceptate, şocul (asimetric) poate fi amortizat
(absorbit).
IV. Similaritatea producţiei celor două ţări A şi B
Dacă ţările care trec la uniunea monetară au o structură a producţiei foarte asemănătoare,
nu există pericolul unor şocuri asimetrice. Într-un asemenea caz nu vor exista decât şocuri
simetrice şi sunt îndeplinite astfel condiţiile unei uniuni monetare.
V. Diversificarea producţiei ţărilor implicate
Impactul unui şoc asimetric este cu atât mai mare pentru o ţară membră a unei uniuni
monetare cu cât produsul respectiv are o pondere mai mare în producţia şi comerţul exterior
(intracomunitar).
O producţie diversificată reduce impactul şocului asimetric, evitându-se astfel
dependenta încasărilor de un singur produs şi reducându-se gradul în care este afectată economia
ţării respective.
VI. Bugetul federal substanţial

Un buget federal poate fi un răspuns eficient la un şoc asimetric. Sistemul transferurilor
bugetare poate readuce echilibrul, în condiţiile în care:
▪ ţara/regiunea afectată negativ de şocul asimetric va plăti impozite diminuate şi vor creşte
transferurile de la bugetul federal sub forma indemnizaţiilor de şomaj sau al măsurilor de
creare a noi locuri de muncă.
▪ în ţara afectată pozitiv de şocul asimetric vor creşte sumele plătite sub forma impozitelor şi
taxelor, pe măsura creşterii veniturilor şi a reducerii numărului de şomeri.
Cu alte cuvinte, prin sistemul de redistribuire, ţările afectate pozitiv vor suporta pierderile
de venit din ţările afectate negativ, compensând şocurile asimetrice.
VII. Pieţe de capital integrate
Pieţele de capital integrate permit o reacţie mai bună la şocurile asimetrice, acţionând ca
un sistem de asigurări, oferind canale de dispersie (împărţire) a riscului între ţări sau regiuni72.
Mecanismul de ajustare prin pieţe de capital integrate, în cazul unui şoc asimetric, poate
fi exemplificat astfel, pe cazul ipotetic al ţarilor A şi B:
▪ presupunem un şoc asimetric, care afectează negativ ţara A şi pozitiv ţara B;
▪ companiile din A vor fi în consecinţă afectate negativ, şi vor înregistra pierderi sau o reducere
a profitului, care se vor reflecta în scăderea preţului acţiunilor lor la bursă;
▪ companiile din ţara B, dimpotrivă, vor înregistra rezultate financiare mai bune, care se vor
regăsi ca atare în preţul, crescut, al acţiunilor lor pe piaţă;
▪ este, de asemenea, de presupus că pe o piaţa bursieră integrată, acţiuni la societăţi din ţara A
sunt deţinute şi de cetăţeni ai ţarii B şi invers, cetăţeni A sunt acţionari la firme din ţara B. Ca
urmare a acestui fapt, impactul negativ al şocului asimetric din ţara A este diminuat, el fiind
suportat şi de acţionarii din B ai societăţilor A. Pe de altă parte, efectul negativ al şocului
asimetric pentru partea A este parţial compensat şi de câştigurile obţinute de cetăţenii A
acţionari la companii B, ale căror acţiuni au înregistrat la bursă creşteri ale preţurilor – ca
urmare a performanţelor mai bune permise de conjunctura economică favorabilă generată de
şocul asimetric pozitiv.
Aceste evoluţii sunt sugerate şi de figura următoare.
Oferta de
Oferta de acţiuni
Preţ acţiuni Preţ
Cererea Cererea
de acţiuni de acţiuni
Venit Venit
Ţara A Ţara B
Figura nr. 4.4. Mecanismul de ajustare prin pieţe de capital integrate în urma apariţiei
unui şoc asimetric (evoluţia cererii şi ofertei de acţiuni în cazul a două pieţe bursiere A
şi B)
72
de Grauwe, Paul, Economics of Monetary Union, 4th edition, Oxford University Press, Oxford, 2000, pp. 219-220.
Panta negativă a curbei cererii sugerează că la o creştere a preţurilor acţiunilor scade

cererea pentru acestea.
Panta curbei ofertei sugerează că o creştere a preţului acţiunilor va avea drept efect o
creştere a ofertei.
4.5.2. Aprecierea optimalităţii zonei euro
1. Este unanim acceptat faptul că în Uniunea Europeană mobilitatea forţei de muncă este mai
redusă decât în SUA. Mobilitatea mai redusă a forţei de muncă în zona euro şi în general în
UE nu este rezultatul unor bariere legislative, care au fost eliminate, ci al unor diferenţe de
limbă şi cultură în primul rând, iar acestea vor persista cu siguranţă în perioada următoare.
2. S-a dovedit că, cel puţin în situaţii extreme, în Uniunea Europeană poate fi acceptată şi
reducerea salarială, ca alternativă (fiind cunoscut în acest sens, de exemplu, cazul
Germaniei).
3. Producţia ţărilor UE este diversificată, nici una dintre ele nedepinzând exclusiv de un singur
produs, astfel încât impactul unui şoc asimetric va fi atenuat.
4. Economiile ţărilor europene sunt în general deschise. Cu cât o economie este mai deschisă
către exterior, cu atât impactul folosirii cursului de schimb ca mecanism de ajustare este mai
redus, întrucât sunt afectate toate sectoarele şi toate preţurile.
5. În UE bugetul comunitar este redus comparativ cu bugetele naţionale şi PIB agregat, nu se
poate vorbi de un adevărat buget federal, iar politicile bugetare naţionale sunt independente.
Cu toate acestea, fondurile structurale asigură o redistribuire către ţările mai puţin dezvoltate
din Uniunea Europeană (nu obligatoriu cele care ar fi afectate negativ de un şoc asimetric).
Gradul de stabilizare prin bugetul UE este relativ redus din perspectiva fiscalităţii şi a
transferurilor către şi de la bugetul comunitar. Independenţa politicii bugetare se consideră că
poate atenua impactul unui şoc asimetric, deşi Pactul de stabilitate şi creştere, care limitează
deficitul bugetar la maximum 3% din PIB nu dă o marjă foarte mare de manevră.
6. Integrarea pieţelor de capital europene poate contribui la buna funcţionare a uniunii monetare
europene, prin facilitarea ajustării în cazul unor şocuri asimetrice. Procesul, departe de a fi
încheiat, este însă potenţat de existenţa euro, de armonizarea legislativă şi de presiunile
concurenţei.
Într-un studiu din anul 1973, intitulat „Un plan pentru o monedă europeană”, Robert
Mundell aprecia probabilităţile de trecere la o uniune monetară în Uniunea Europeană, în funcţie
de ţările participante, astfel:
▪ 80% pentru o uniune monetară între Germania şi Franţa;
▪ 60% dacă uniunea monetară ar fi fost formată de Germania, Franţa, Austria, Belgia,
Luxemburg, Danemarca, Irlanda, Finlanda, Olanda;
▪ 30% cu participarea, pe lângă ţările enumerate, a Suediei, Portugaliei, Spaniei şi Italiei;
▪ 10% şi cu participarea Greciei73.
Dincolo de aceste aprecieri, mai mult sau mai puţin obiective, în general se consideră că
la nivelul zonei euro pericolul apariţiei unui şoc asimetric de natură să aibă un impact negativ
sever asupra unei economii naţionale este redus.
73
Taşnadi Alexandru; Doltu Claudiu, Robert A. Mundell şi zonele monetare optimale, Editura ASE, Bucureşti,
2000, pp. 41-42.
4.6. Condiţii pentru extinderea zonei euro
O dată cu aderarea la Uniunea Europeană, în cele 12 ţări care au devenit membre în

ultimii ani (ultimele două extinderi), a început o nouă dispută, legată de momentul trecerii la
euro; majoritatea au declarat că doresc, în cel mai scurt timp, să intre în zona euro.
Evident, intrarea în zona euro conferă o serie de avantaje ţărilor din Europa Centrală şi de
Est:
▪ elimină riscul valutar pentru comerţul şi relaţiile financiare intracomunitare, în condiţiile în
care, peste 50% din exporturile şi importurile lor sunt pe relaţia cu Uniunea Europeană;
▪ permite o creştere economică mai rapidă şi o creştere a nivelului investiţiilor străine, mai
ales că în ultimii ani, în perspectiva integrării europene, ţările din zonă deveniseră tot mai
atractive pentru investitorii străini, nu doar din Uniunea Europeană, ci şi din ţări care doreau
să se implanteze pe teritoriul viitoarelor ţări membre;
▪ reprezintă o garanţie pentru o politică monetară independentă şi eficientă. Pentru multe ţări
din Europa Centrală şi de Est, care anterior s-au confruntat cu episoade inflaţioniste deloc de
neglijat, perioade îndelungate, renunţarea la moneda naţională pentru o alta, mai stabilă, nu
reprezintă un sacrificiu, chiar dacă moneda naţională reprezintă un atribut al suveranităţii.
Decizia est-europenilor este mult mai simplă decât a fost a cetăţenilor din ţările care acum
sunt în zona euro, întrucât în prezent moneda unică este deja „consacrată”, este un succes, în
confruntarea cu dolarul (care fusese o referinţă pentru mulţi est-europeni înainte) s-a apreciat,
a devenit o monedă internaţională căutată şi deci este cu atât mai tentant pentru unii să fie
adoptată ca monedă naţională;
▪ impune „disciplinarea” politicilor fiscale naţionale, în condiţiile în care în zona euro acestea
sunt (încă) „temperate” de acţiunea Pactului de stabilitate şi creştere;
▪ nu este de neglijat nici impactul asupra pieţei financiare naţionale, şi în primul rând asupra
celei bancare, fiind de aşteptat, de exemplu, o reducere a marjelor de dobândă naţionale, o
convergenţă spre o medie europeană.
Pe de altă parte, adoptarea euro ca monedă naţională nu este o opţiune, o alternativă, ci
o obligaţie, făcând parte practic din acquis-ul comunitar. În fapt, toate ţările UE care nu sunt în
zona euro sunt considerate ţări membre ale Uniunii Economice şi Monetare, cu derogare. Însă,
pentru trecerea la cea de-a treia etapă a UEM (adoptarea euro ca monedă naţională), nu există un
calendar prestabilit, fiecare ţară progresează (se presupune) în ritmul propriu, iar intrarea se
face nu automat, ci în urma unei evaluări din perspectiva îndeplinirii criteriilor de convergenţă.
Criteriile de convergenţă (nominală) care trebuie îndeplinite pentru a intra în zona
euro (pentru a trece la moneda unică) sunt aceleaşi care au fost urmărite şi îndeplinite şi de cele
74
12 state care au format zona euro iniţială.

Având în vedere faptul că trecerea la moneda unică a fost gândită într-un anumit
context, când existau doar 12 membri în Comunităţile Europene (înaintea apariţiei Uniunii
Europene), când ultima extindere avusese loc cu mai bine de şase ani în urmă, iar nivelul de
dezvoltare economică era relativ mai apropiat, sunt de înţeles preocupările specialiştilor şi era
firesc să fie auzite tot mai multe voci care atrag atenţia că pentru noile ţări, care au aderat la UE
în anul 2004 sau în 2007 (inclusiv România), cel puţin guvernele lor, dacă nu şi Uniunea
Europeană, ar trebui să urmărească şi convergenţa reală, nu doar pe cea nominală şi se întreabă
74
Art. 121 (ex-art. 109J) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, modificat prin Tratatul de la Maastricht şi
Protocolul privind criteriile de convergenţă prevăzute de articolul 121 din Tratatul instituind Comunitatea
Europeană (1992).
dacă nu sunt pericole pentru o ţară care intră în zona euro fără îndeplinirea unor criterii care ţin
de convergenţa reală (nemenţionată în Tratatul asupra Uniunii Europene).
Convergenţa reală presupune un înalt grad de similaritate şi coeziune între statele
membre ale UE şi se poate evalua pe baza unor indicatori cum ar fi75:
▪ gradul de deschidere a economiei (calculat prin raportarea sumei exporturilor şi importurilor
unei ţări la PIB şi exprimat procentual);
▪ ponderea comerţului bilateral cu ţările membre ale UE în totalul comerţului exterior al ţării
(ponderea exporturilor şi importurilor);
▪ structura economiei naţionale – contribuţia sectoarelor la crearea PIB, exprimată procentual;
▪ nivelul PIB/locuitor (exprimat la cursul nominal, sau pe baza parităţii puterii de cumpărare).
BNR a conştientizat importanţa convergenţei reale pentru România, apreciind că este „cel
puţin la fel de stringentă ca şi aceea a convergenţei nominale”, subliniind că obiectivul final nu
este numai adoptarea euro, ci şi culegerea beneficiilor ataşate acestei opţiuni76 şi, într-o
exprimare mai plastică, guvernatorul BNR atrăgea atenţia „să nu hotărâm trecerea la euro înainte
de a şti ce este cu această prăjitură, gustoasă sau greţoasă”.
Nivelul mai scăzut de dezvoltare economică al României, comparativ cu zona euro, ne va
impune mai multă precauţie, momentul trecerii la moneda unică trebuind să fie pregătit din timp.
Din acest punct de vedere, scenariul BNR de trecere la euro pare realist pentru evitarea
pericolelor invocate de teoria zonelor monetare optime a lui Robert Mundell şi anume şocurile
asimetrice, care pot apărea atunci când structurile economice ale ţărilor membre ale zonei
monetare nu sunt asemănătoare.
Faptul că economia ţării noastre este relativ deschisă şi a dezvoltat un nivel relativ
ridicat al schimburilor cu ţări din Uniunea Europeană este încurajator, însă în perspectivă trebuie
analizată şi reevaluată structura exporturilor şi importurilor, pentru a spori ponderea în exporturi
a produselor cu o valoare adăugată mai mare şi a selecta, dintre produsele importate pe cele care
contribuie la dezvoltarea exporturilor.
Şi din perspectiva contribuţiei sectoarelor economiei naţionale la crearea PIB situaţia
trebuie schimbată, dacă ne gândim la ponderea nefiresc de mare a agriculturii (corelată şi cu un
procent mare al populaţiei care activează în acest sector) şi ponderea, încă redusă, a sectorului
serviciilor.
Poate însă cel mai relevant criteriu dintre cele de convergenţă reală, este nivelul PIB pe
locuitor, iar estimările sunt că, cel mai devreme am putea ajunge nivelul mediu al PIB/locuitor în
anul 2044, dacă vom menţine un ritm de creştere a PIB satisfăcător, peste media europeană.
Trecerea în revistă a problemelor legate de adoptarea monedei unice ca monedă naţională
arată că, pentru evitarea unor tensiuni ulterior adoptării euro, este recomandat ca anterior să fie
avut în vedere gradul de dezvoltare economică a ţării şi apropierea, din perspectiva unor
indicatori specifici, de nivelul mediu al Uniunii Europene.
75
Isărescu Mugur, Uniunea Economică şi Monetară – un spaţiu politico-economic de primă mărime în lumea
secolului XXI, Adevărul Economic nr. 14, 7-13 aprilie 2004, p. 6.
76
Idem, p. 6.
4.7. Euro, monedă internaţională
În abordarea monedei euro în ipostaza sa de monedă internaţională, trebuie să avem în

vedere în primul rând funcţiile unei monede internaţionale, aşa cum sunt ele abordate în
literatura de specialitate (tabelul următor).
Tabelul nr. 4.14. Funcţiile unei monede internaţionale

Funcţia Funcţii cu caracter Funcţii cu caracter privat
oficial
Unitate de cont77 Monedă de raportare Monedă de facturare în
(ancoră/de referinţă) schimburile comerciale
(internaţionale)
Rezervă de valoare Monedă de rezervă Monedă de exprimare a activelor
pentru băncile bancare şi financiare
centrale internaţionale
Mijloc de plată 78
Monedă de - Monedă de reglare a
intervenţie pe pieţele schimburilor comerciale
valutare - Monedă utilizată pe piaţa
valutară interbancară
Sursa: Kaufmann, Pascal, L’euro, 2eme édition, Dunod, Paris, p. 117.
Zona euro a devenit o superputere economică, comparabilă ca mărime, din multe puncte
de vedere, cu SUA şi mult înaintea Japoniei, analiza indicatorilor de profil sugerând acest lucru.
În ceea ce priveşte populaţia, zona euro, cu 313,6 milioane locuitori, a depăşit SUA (298,2
milioane locuitori) sau Japonia (128,1 milioane locuitori); ca suprafaţă, diferenţele sunt evidente:
2.495 mii km2 faţă de 9.373 mii km2, respectiv 378 mii km2, iar în ceea ce priveşte PIB-ul total
(în miliarde euro), diferenţele se menţin: 6.371, respectiv 8.893 şi 3.024, însă PIB-ul pe locuitor
(exprimat prin paritatea puterii de cumpărare) este relativ apropiat: 25.500 EUR, faţă de 35.600
EUR, respectiv 25.900 EUR. Partea din exportul global este net în favoarea zonei euro: 15%,
faţă de 8,7% SUA şi 5,7% Japonia. Prin prisma analizei unor indicatori financiar-monetari, zona
euro se află în urma SUA.
Moneda euro este folosită astăzi ca monedă de facturare şi de plată în comerţul mondial,
ca monedă de rezervă (în rezervele valutare oficiale), ca moneda ancora/de referinţă, este
monedă „naţională” pentru unele state din afara zonei euro şi este în acelaşi timp euromonedă,
folosită pe pieţele financiare internaţionale
Dolarul american este (încă) principala monedă folosită în comerţul internaţional, dar şi
în investiţiile străine sau pe pieţele valutare internaţionale.
Din totalul rezervelor valutare internaţionale, inclusiv aurul, de 2,7 mii de miliarde de
XDR (4 mii de miliarde de USD) în anul 2004, rezervele valutare oficiale (fără aur) reprezentau
2,4 mii de miliarde de XDR (3,6 mii de miliarde de USD). Analizând structura rezervelor
valutare oficiale, prezentată, în evoluţie, în tabelul următor, se poate constata faptul că dolarul
american îşi păstrează în continuare statutul de principală monedă internaţională (cu toată
77
Funcţie a monedei întâlnită în literatura de specialitate şi sub denumirea de măsură a valorii.
78
Funcţie a monedei întâlnită în literatura de specialitate şi sub denumirea de mijloc de schimb.
ascensiunea semnificativă a euro din ultimii ani) conturându-se o „bipolarizare” monetară, cele
două monede deţinând împreună peste 90% din totalul rezervelor valutare oficiale.
Tabelul nr. 4.17. Structura rezervelor valutare internaţionale, în procente, la sfârşitul anului, în
perioada 1995 - 2004
Moneda 1995 1999 2000 2001 2002 2003 2004
USD 59,9 71,0 70,5 70,7 66,5 65,8 65,9
JPY 6,8 6,4 6,3 5,2 4,5 4,1 3,9
GBP 2,1 2,9 2,8 2,7 2,9 2,6 3,3
CHF 0,3 0,2 0,3 0,3 0,4 0,2 0,2
EUR (1) - 17,9 18,8 19,8 24,2 25,3 24,9
DEM 15,8 - - - - -
FRF 2,4 - - - - -
NLG 0,3 - - - - -
(1)
Nu este comparabilă cu ponderea deţinută de monedele europene anterior trecerii la euro
(exclude sumele denominate în monedele unor state ale viitoarei zone euro deţinute ca rezerve
valutare de către alte state participante la viitoarea zonă euro şi convertite în euro la 1 ianuarie
1999 – devenite, din rezerve valutare, monedă naţională).
Sursa: ***, IMF Survey, September 19, 2005, p. 280.
Tabelul nr. 4.18. Gradul de utilizare internaţională a principalelor monede la jumătatea anilor
1990
Monedele
Partea de piaţă (%) USD JPY
europene (a)
Rezerve oficiale 56,4 7,1 25,8
Tranzacţii comerciale 41,7 11,6 35,0
Monedă de facturare 47,6 4,8 33,5
Emisiune de obligaţiuni internaţionale 37,8 17,7 24,4
Datoria ţărilor în curs de dezvoltare 50,0 18,1 16,1
(a) Compoziţie variabilă, dar incluzând întotdeauna DEM, GBP, FRF, NLG, ECU.
Sursa: Benassy-Quéré A.; Mohan B., Schor A.-D., The International Role of the Euro,
Document de travail, CEPII, 1998, citat după Phildon D., La monnaie et ses mécanismes, Coll.
Repères, La Découverte, Paris, 2000, p. 85.
În ultimii ani, ascensiunea euro ca monedă de referinţă este evidenţiată de faptul că este
folosită drept monedă naţională de (mici) ţări din afara Uniunii Europene, unele state şi-au legat
moneda naţională de euro în cadrul unui coş valutar (de regulă alături de dolarul SUA) sau doar
de euro, cu o anumită marjă de fluctuaţie, sau au apelat la un consiliu monetar folosind drept
ancoră moneda euro.
I. Ţări în care euro este moneda naţională, deşi nu sunt în Uniunea Europeană:
▪ mici state europene (Andora, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo –
provincie iugoslavă sub administrarea ONU);
▪ departamente (Guiana Franceză, Guadeloupe, Martinica, Réunion) şi teritorii (Overseas
Territory, St Pierre-et-Miquelon, Mayotte, Territoire des Terres australes et antarctiques
françaises) „de peste mări”;
▪ teritorii spaniole în nordul Marocului: comunităţi autonome (Ceuta, Melilla) şi grupul de
insule administrate direct (Insulele Chafarinas, Penon de Alhucemas, Penon de Velez de la
Gomera).
II. Ţări ale căror monede naţionale sunt „legate” de euro (euro – monedă ancoră):
▪ 14 ţări africane membre ale zonei franc (francul CFA, anterior legate de francul francez, 1
EUR = 655,957 XOF): Benin, Burkina Faso, Camerun, Republica Central Africană, Ciad,
Congo, Guinea Ecuatorială, Gabon, Guinea-Bissau, Coasta de Fildeş, Mali, Niger, Senegal,
Togo;
▪ două ţări africane anterior legate de francul francez şi escudo portughez: Comore (1
EUR = 491,96775 KMF) şi Capul Verde (1 EUR =110,2651 CVE);
▪ o ţară nord-africană: Maroc (dirhamul marocan 1 EUR = 10 MAD);
▪ trei teritorii franceze „de peste mări” (unde francul CFP era legat de francul francez, 1
EUR = 119,2529826 CFPF): Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Insulele Wallis şi Futuna;
▪ trei foste state socialiste: Bosnia-Herţegovina (1 EUR = 1,95583 BAM, marca convertibilă
anterior fiind legată de marca germană – consiliu monetar), Bulgaria (1 EUR = 1,95583
BGL, anterior legată de marca germană – consiliu monetar) Macedonia (dinarul este legat de
euro din ianuarie 1999, 1 EUR = 60 MKD).
Întrebări
1. Explicaţi necesitatea şi modul de funcţionare specific mecanismului „şarpelui monetar”.

2. Explicaţi motivele retragerii unor monede din mecanismul „şarpelui monetar” sau din
Sistemul Monetar European.
3. În ce constă superioritatea SME faţă de „şarpele monetar”?
4. Arătaţi de ce sunt importante criteriile de convergenţă în perspectiva trecerii la moneda
unică.
5. Evidenţiaţi asemănările şi diferenţele dintre ECU şi euro, între SME (I) şi SME II.
6. Care sunt principalele avantaje şi dezavantaje ale introducerii monedei unice?
7. Ce este o zonă monetară optimă? Care este caracteristica sa esenţială?
1. Andrei, Liviu, Euro, Editura Economică, Bucureşti, 2003;

2. Dăianu, Daniel, Kallai, Ella, Mihailovici, Gabriela, Socol, Aura, Romania si aderarea la
zona euro. Întrebarea este: IN CE CONDITII!, Editura Academiei, București, 2017;
3. Păun, Roxana-Daniela, Spaţiul monetar european, Editura Expert, Bucureşti, 2004;
4. Stoica, Ovidiu, Palma Martos, Luis (coordonatori) ş. a., Politici ale Uniunii Europene,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, Iaşi, 2009;
5. Szasz ,Andre, Calea unificării monetare a Europei, Editura Pandora-M, Târgovişte, 2002;
6. ***, România şi Uniunea Europeană. Problemele convergenţei, Conferinţa Tinerilor
Economişti, Bucureşti, iunie, 2004, colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2005.
Webografie
1. http://ec.europa.eu/euro/entry.html;
2. http://www.ecb.int/bc/euro/html/index.en.html;
3. http://www.euro.gov.uk.
BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ ŞI POLITICA
MONETARĂ UNICĂ
Cuprins
5.1. Organizarea şi funcţionarea Băncii Centrale Europene şi a Sistemului European al Băncilor

Centrale
5.2. Cadrul politicii monetare unice. Obiectivele de politică monetară ale BCE
5.3. Instrumentele de politică monetară ale BCE
5.4. Sistemul de plăţi TARGET
Obiective
▪ Cunoaşterea modului de organizare şi funcţionare a BCE şi SEBC
▪ Înţelegerea relaţiilor dintre BCE, SEBC şi băncile centrale naţionale
▪ Cunoaşterea obiectivelor şi instrumentelor de politică monetară ale BCE
▪ Înţelegerea modului de funcţionare a sistemului de plăţi TARGET
Cuvinte cheie: Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale, politică
monetară unică, TARGET.
5.1. Organizarea şi funcţionarea Băncii Centrale Europene şi a Sistemului

European al Băncilor Centrale
Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt pe Main, este astăzi una dintre
cele nouă instituţii ale Uniunii Europene; până la Tratatul de la Lisabona, era considerată
(principalul) organism financiar al Uniunii Europene.
Sistemul European al Băncilor Centrale este format din Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale naţionale (Figura nr. 5.1).
În vederea diferenţierilor dintre băncile centrale naţionale „in” şi cele „out” a fost
adoptată şi denumirea de Eurosistem. În prezent, prin Eurosistem se înţelege ansamblul format
din BCE şi bănci centrale naţionale ale statelor care au aderat la UEM. Când toate ţările UE vor
avea euro ca monedă naţională, Eurosistemul va fi sinonim cu SEBC (în prezent este doar o parte
a acestuia).
Sistemul European al Băncilor Centrale
Eurosistemul
Banca Centrală Europeană Băncile Centrale Naţionale
Comitetul Consiliul Consiliul BCN BCN

Executiv Guvernatorilor General “in” “out”
Figura nr. 5.1. Structura Sistemului European al Băncilor Centrale
Sistemul European al Băncilor Centrale are ca principale atribuţii:

1. definirea şi implementarea politicii monetare (unice) în zona euro;
2. conducerea operaţiunilor pe piaţa valutară;
3. deţinerea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor participante la zona euro;
4. promovarea unor sisteme de plăţi operaţionale.
Alături de acestea, mai trebuie însă enumerate şi următoarele atribuţii:
▪ emisiunea monetară în zona euro;
▪ colaborarea cu BCN în supravegherea prudenţială bancară;
▪ funcţii consultative (în relaţia cu instituţiile europene);
▪ colectarea de informaţii statistice în domeniu, prin colaborare cu BCN.
Totodată, SEBC are obligaţia de a sprijini implementarea politicilor economice generale
ale UE, în măsura în care aceasta nu contravine obiectivului principal trasat, asigurarea
stabilităţii preţurilor.
SEBC este guvernat de cele trei organe de decizie ale BCE:
1. Comitetul Executiv;
2. Consiliul Guvernatorilor;
3. Consiliul General.
Spre deosebire de BCE sau BCN, SEBC şi evident, nici Eurosistemul, nu au personalitate
juridică şi nici organe de decizie proprii.
1. Comitetul Executiv
BCE este condusă de Comitetul Executiv (numit şi Consiliu Director, Comitet Director,
Consiliu Executiv sau Directorat – Executive Board), format, conform art. 11 din Statutul SEBC
şi BCE din şase membri:
▪ un preşedinte79 (Mario Draghi – Italia, de la 1 noiembrie 2011, până la acel moment

guvernatorul Băncii Italiei);
▪ un vicepreşedinte (Vítor Constâncio - Portugalia80);
▪ patru membri (Yves Mersch – Luxemburg, Peter Praet - Belgia, Sabine Lautenschläger –
Germania şi Benoît Coeuré – Franța).
Membrii Comitetului Executiv sunt numiţi de comun acord de şefii de state sau de
guverne din zona euro, la recomandarea Consiliului Uniunii Europene, după consultarea
Parlamentului European şi a Consiliului Guvernatorilor BCE.
Membrii Comitetului Executiv trebuie să fie rezidenţi în ţările UE participante la zona
euro şi să aibă autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar-bancar recunoscute. Pe
parcursul mandatului lor nu pot exercita nici o profesie, remunerată sau nu, cu excepţia cazului
când obţin o derogare specială din partea Consiliului Guvernatorilor. Ei nu reprezintă ţările din
care provin, ci trebuie să aibă în vedere interesele ansamblului.
Experienţa profesională a membrilor Comitetului Executiv

Urmărind CV-ul acestora, se poate vedea, în absolut toate cazurile, experienţa consistentă în politica
monetară şi implicarea în activitatea băncii centrale, în ţara de origine.
De exemplu, Vítor Constâncio (Portugalia), în prezent vicepreşedinte BCE, a fost între 2000 şi 2009
guvernator (preşedinte) al Băncii Centrale a Portugaliei (deci participase la şedinţele Consiliului Guvernatorilor ca
guvernator al băncii centrale, anterior numirii în conducerea BCE), dar anterior şi între 1985 şi 1986, iar între 1981 –
1984 a ocupat funcţia de vice-guvernator.
Christian Noyer – Franţa, până în 2002 vicepreşedinte al BCE, anterior fusese director general al
Trezoreriei Franţei, din 2003 fiind numit guvernatorul Băncii Franţei (deci participând în continuare la şedinţele
Consiliului Guvernatorilor, dar dintr-o altă postură), din 2010 fiind şi preşedinte al Băncii Reglementelor
Internaţionale.
Mandatul tuturor membrilor este de opt ani, nereînnoibil, măsură luată pentru asigurarea
independenţei Băncii Centrale Europene. La numirea primilor membri, cu excepţia preşedintelui,
s-a adoptat un sistem de numire pe perioade diferite: vicepreşedintele a fost numit pe patru ani şi
ceilalţi membri au un mandat între cinci şi opt ani. Reînnoirea parţială treptată, a fost gândită
pentru a asigura atât continuitatea, cât şi independenţa Comitetului Executiv în acţiune.
Dispute la numirea preşedintelui BCE

Deşi preşedintele BCE, Willem Duisenberg, a fost numit pe o perioadă de 8 ani, pentru a debloca situaţia
ivită în urma insistenţelor Franţei de a fi numit un preşedinte francez, acesta s-a oferit să-şi prezinte demisia înaintea
perioadei de 8 ani. Încă din primăvara anului 2003, şi-a anunţat retragerea, planificată pentru 1 iulie 2003. Între timp
însă, candidatul francez Jean-Claude Trichet, guvernatorul Băncii Franţei, a fost anchetat, fiind acuzat că ar fi
încălcat legea sprijinind Credit Lyonnais cu mai mulţi ani în urmă, când se afla la conducerea Trezoreriei Franţei şi
banca se confrunta cu o criză severă. În aceste condiţii, în luna aprilie 2003 miniştrii de finanţe din UE l-au rugat pe
Willem Duisenberg să-şi amâne retragerea până la clarificarea situaţiei – lucru acceptat – un preşedinte al BCE aflat
în anchetă într-un caz penal fiind de natură să afecteze credibilitatea instituţie şi a politicii sale monetare. În luna
79
Primul preşedinte al BCE a fost Willem Duisenberg (Olanda), anterior preşedinte al IME şi al Băncii Olandei,
urmat de Jean-Claude Trichet – Franţa, până în toamna anului 2011. În acest context, se constată că momentan sunt
doi membri ai Comitetului Executiv de origine italiană, situaţie evitată în contextul numirii fostului preşedinte Jean-
Claude Trichet, întrucât vicepreşedintele Noyer fusese numit pentru un mandat doar de 4 ani.
80
L-a înlocuit în 2010 pe Lucas Papademos – Grecia, care, la rândul lui, l-a înlocuit, din 1 iunie 2002, pentru un
mandat de 8 ani, pe Christian Noyer – Franţa.
iunie justiţia franceză a finalizat ancheta, Jean-Claude Trichet fiind propus şi acceptat în cadrul Consiliului
European de la Salonic (iunie 2003) drept preşedinte al BCE.
Comitetul Executiv are drept misiune:

▪ implementarea deciziilor de politică monetară luate de Consiliul Guvernatorilor;
▪ conducerea activităţilor zilnice ale BCE, inclusiv pe latura administrativă şi de personal;
▪ pregătirea reuniunilor Consiliului Guvernatorilor.
Preşedintele BCE are următoarele atribuţii:
▪ prezidează Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul Executiv;
▪ reprezintă banca în relaţiile cu exteriorul;
▪ angajează banca, din punct de vedere juridic faţă de terţi, prin semnătura sa.
Întrucât deciziile în cadrul Comitetului Executiv se iau (fiind un organ colegial) pe baza
majorităţii simple a voturilor şi fiecare membru are un vot, în cazul egalităţii de voturi, votul
preşedintelui este hotărâtor. Pentru validarea deciziilor este necesară existenţa unui cvorum, două
treimi dintre membri trebuind să fie prezenţi.
2. Consiliul Guvernatorilor
Conform art. 101 din Statutul SEBC şi al BCE, Consiliul Guvernatorilor este format din
membrii Comitetului Executiv şi din cei 13 guvernatori ai băncilor centrale din zona euro. Este
organul suprem de decizie al SEBC, în consecinţă fiind responsabil de:
1. definirea (şi controlul punerii în practică a) politicii monetare unice, în ţările din zona euro,
inclusiv stabilirea unor obiective intermediare ale acesteia, sau obiective directe de inflaţie;
2. fixarea ratelor dobânzii directoare (oficiale), la care sunt creditate băncile comerciale;
3. stabilirea nivelului rezervelor minime obligatorii;
4. dirijarea operaţiunilor valutare, vânzări/cumpărări de euro contra valută, pe pieţele valutare;
5. gestionarea rezervelor valutare oficiale;
6. acţiunile de control al sistemului de plăţi.
Membrii Consiliului Guvernatorilor trebuie să acţioneze independent şi nu ca
reprezentanţi ai ţărilor din care provin, în toate deciziile pe care le iau cu privire la politica
monetară în zona euro. Din acest motiv, întrucât Consiliul Guvernatorilor este un organ colegial,
a fost adoptat principiul „o persoană – un vot”; altfel, ar fi fost normal să existe o ponderare a
drepturilor de vot, aşa cum se întâmplă în cadrul Fondului Monetar Internaţional sau al Băncii
Mondiale, în funcţie de importanţa ţării.
Arătaţi de ce este necesară/importantă independenţa BCE din perspectiva politicii monetare.
Răspuns:
Întrucât în prezent dintre cei 25 membri ai Consiliului Guvernatorilor 19 sunt

reprezentanţii băncilor centrale naţionale, iar deciziile se iau cu o majoritate simplă (şi fiecare
persoană are un singur vot), rezultă că băncile centrale naţionale au un cuvânt tot mai greu în
deciziile de politică monetară (faţă de începuturile zonei euro, când erau doar 11 reprezentanţi ai
băncilor centrale naţionale).Ca excepţie, în cazul unor decizii de natură financiară, fără legătură
cu politica monetară unică, procedura de vot are la bază reguli speciale:
▪ votul exprimat de guvernatorii băncilor centrale este ponderat în funcţie de capitalul subscris
la BCE;
▪ membrii Comitetului Executiv nu votează;
▪ deliberările presupun prezenţa unui număr minim de membri astfel încât să fie asigurată
existenţa unei majorităţi (cvorum) de cel puţin două treimi din capitalul subscris.
În perspectiva extinderii UE şi implicit a extinderii zonei euro, încă din 19 Decembrie
2002 Consiliul Guvernatorilor BCE81 a adoptat în unanimitate propunerea de aplicare a
principiului rotaţiei voturilor în Consiliul Guvernatorilor, din momentul în care numărul
membrilor eurozonei va fi mai mare de 15, acceptând, în anul 2008, ca aplicarea deciziei să fie
amânată până în momentul în care numărul guvernatorilor din zona euro va fi mai mare de 1882.
Sistemul propus de către BCE, şi care urmează să fie aprobat de către Comisia
Europeană, Parlamentul European şi parlamentele naţionale, este ca, în funcţie de dimensiunea
PIB şi a activităţii bancare (bilanţul agregat al instituţiilor financiare), fiecare ţară să fie
repartizată într-o categorie, urmând să împartă voturile cu alte ţări, astfel:
I. până numărul ţărilor din zona euro nu va depăşi 21, vor exista două grupuri de ţări – în primul
grup, cinci guvernatori vor împărţi patru voturi, iar al doilea grup, indiferent de numărul
guvernatorilor (maximum 16), vor împărţi 11 voturi;
II. din momentul în care vor fi 22 de guvernatori (deci 22 de ţări în zona euro), vor fi împărţiţi în
trei grupuri – în primul grup, în continuare cinci guvernatori vor împărţi patru voturi, în al
doilea grup vor fi 8 voturi, iar în cel de-al treilea vor fi împărţite trei voturi.
Conform Statutului, Consiliul Guvernatorilor trebuie să se reunească de cel puţin zece ori
pe an, dar de regulă întâlnirile au loc la fiecare două săptămâni, în plus existând şi posibilitatea
teleconferinţelor. Reuniunile lor sunt confidenţiale; lipsa obligativităţii publicării proceselor
verbale ale şedinţelor a dat naştere şi la acuzaţii, privind transparenţa redusă în acţiune a BCE.
3. Consiliul General
Consiliul General, cel de-al treilea organ de decizie al BCE, este alcătuit, conform art.
45.2 din Statutul SEBC şi al BCE, din:
▪ preşedintele BCE;
▪ vicepreşedintele BCE;
▪ guvernatorii băncilor centrale naţionale, din toate cele 27 ţări membre ale UE;
▪ ceilalţi (patru) membri din Comitetul Executiv, care pot participa, opţional (fără drept de vot)
la reuniunile Consiliului General.
Consiliul General este o formulă în care se regăsesc şi ţările care nu participă la zona
euro. El a fost creat tocmai ca o soluţie de compromis, între ideea de excludere completă a
guvernatorilor băncilor centrale din ţările care nu participă la uniunea monetară şi ideea de a
participa la Consiliului Guvernatorilor, dar fără drept de vot.
În momentul în care toate ţările UE vor fi adoptat euro, funcţionarea Consiliului General
nu se va mai justifica: el este conceput pentru o perioadă limitată.
Între sarcinile Consiliului General se înscriu:
81
http://www.ecb.int/press/pr/date/2002/html/pr021220.en.html
82
***, Annual Report 2010, ECB, p. 192.
1. asigurarea de asistenţă tehnică pentru stabilirea cursurilor de schimb irevocabile dintre

monedele naţionale şi euro, pentru cele treisprezece ţări membri din afara zonei euro, când va
fi cazul, continuând astfel activitatea începută în urmă cu câţiva ani de IME;
2. coordonarea politicilor monetare din ţările „out” şi politica monetară din zona euro. În
acelaşi context se înscrie şi colaborarea pe linia Sistemului Monetar European II, având în
vedere obligaţia ţărilor care intenţionează să treacă la moneda unică de a menţine, cel puţin
doi an premergători aderării, un sistem de cursuri fixe faţă de euro;
3. colectarea de informaţii statistice (monetare şi de credit);
4. elaborarea rapoartelor de activitate care vor fi prezentate de BCE Parlamentului European,
Comisiei şi Consiliului European privind activitatea SEBC;
5. funcţii consultative - participarea la funcţiile consultative ale BCE, inclusiv în ceea ce
priveşte controlul prudenţial al băncilor comerciale;
6. stabilirea condiţiilor de angajare a personalului BCE.
Rezultă că băncile centrale naţionale „out” au un rol marginal în SEBC, Consiliul
General neavând nici un rol în elaborarea politicii monetare în zona euro, atribuţiile sale fiind în
principal consultative. El se întruneşte la Frankfurt, la fiecare trei luni.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor care le revin, organele de decizie ale BCE pot să emită
reglementări, decizii, recomandări, avize, instrucţiuni sau directive. Dintre acestea,
reglementările, deciziile, instrucţiunile şi directivele BCE prevalează asupra dispoziţiilor
naţionale de acelaşi gen, considerându-se că fac parte din legislaţia comunitară.
Curtea de Justiţie este abilitată (conform Tratatelor şi Statutelor) să exercite controlul
jurisdicţional asupra actelor BCE sau să soluţioneze eventualele litigii apărute între BCE şi BCN.
Organizarea, extrem de descentralizată, a SEBC a fost criticată. S-a observat adesea, pe
bună dreptate, că SEBC este mai descentralizat decât Bundesbank sau decât FED (Federal
Reserve System) şi că în cadrul SEBC băncile centrale naţionale au putere mai mare decât în alte
sisteme.
Structura federală, adoptată pentru SEBC după modelul statelor federale (Germania şi
SUA), este evidenţiată cel mai bine în configuraţia Consiliului Guvernatorilor, care este format
din două părţi:
▪ Comitetul Executiv, care reprezintă componenta federală;
▪ guvernatorii BCN, care reprezintă componenta naţională.
Organizarea BCE
În sediul din Frankfurt pe Main al BCE lucrau la 31 decembrie 2010 peste 1.600 de angajaţi, provenind din
toate ţările membre ale UE, personalul crescând anual (1.043 salariaţi în anul 2001, 1.109 angajaţi în 2002, 1.203 în
anul 2003, ajungând la 1.343 de posturi echivalent normă întreagă în 2006 şi la 1.563 în 2009).
Având în vedere diversitatea angajaţilor BCE din perspectiva naţionalităţilor şi a vârstei, BCE a creat un
post de consilier independent pe probleme de egalitate a şanselor şi altul pe probleme sociale, pentru aplanarea
conflictelor şi rezolvarea problemelor privind condiţiile de muncă.
Organigrama BCE sugerează complexitatea organizării. În procesul de luare a deciziilor

la nivelul organelor de conducere a BCE un rol important îl au comitetele SEBC, formate din
reprezentanţi în general ai băncilor centrale „in”, care îşi aduc contribuţia pe probleme de
specialitate.
În total, există 14 comitete:

1. Comitetul de contabilitate şi venituri monetare;
2. Comitetul de supraveghere bancară;
3. Comitetul pentru bancnote;

4. Comitetul de comunicare al Eurosistemului/SEBC;
5. Comitetul pentru tehnologia informaţiei;
6. Comitetul auditorilor interni;
7. Comitetul de coordonare în domeniul IT din cadrul Eurosistemului;
8. Comitetul de relaţii internaţionale;
9. Comitetul juridic;
10. Comitetul pentru operaţiuni de piaţă;
11. Comitetul de politică monetară;
12. Comitetul pentru sistemele de plăţi şi de decontare;
13. Comitetul de statistică;
14. Conferinţa privind resursele umane.
Prin Statut (art. 28), BCE avea un capital de 5 miliarde euro. Capitalul vărsat iniţial a
fost, în cea mai mare parte, investit în depozite constituite la Banca Reglementelor
Internaţionale. De la crearea zonei euro în 1999, capitalul BCE a fost crescut în mai multe
rânduri83: la 1 ianuarie 2004, la 1 mai 2004 (odată cu aderarea a 10 state la UE), la 1 ianuarie
2007 (aderarea României şi Bulgariei), la 1 ianuarie 2009, la 1 iulie 2013 (aderarea Croaţiei), la
1 ianuarie 2014. Este vorba despre actualizări cincinale (1 ianuarie 2004, 1 ianuarie 2009, 1
ianuarie 2014) şi de schimbări determinate de extinderea UE. De la 1 ianuarie 2015, capitalul
subscris al BCE a devenit 10.825.007.069,61 EUR (faţă de 10.825.007.069,61 EUR, la 1
ianuarie 2014, şi 10.760.652.402,58 EUR84 anterior.
Capitalul vărsat efectiv este mai redus, dar a crescut cu prilejul fiecărei extinderi a zonei
euro (5.196.932.289,36 EUR aferent celor 16 ţări din zona euro în 2010, respectiv
6.363.107.289,36 EUR în 2011, pentru cele 17 state ale zonei euro85, 7.575.155.922,19 EUR de
la 1 ianuarie 2014, aferent celor 18 state ale zonei euro şi 7.619.884.851,40 EUR de la 1 ianuarie
2015, pentru cele 19 state ale zonei euro), ţinând cont de faptul că ţările cu statut derogatoriu
(care nu participă la moneda euro) nu au fost obligate să verse integral cota de capital care le
revine.
Contribuţia ţărilor „out” la capitalul social al BCE – mod de calcul

La începuturile zonei euro, în Consiliul General s-a hotărât ca şi ţările „out” să participe efectiv, cu o cotă
minimă, de 5% din partea care le revenea ca participare la capitalul social al BCE, în acest fel participând şi la
suportarea costurilor operaţionale ale băncii, în condiţiile în care ele nu participă la repartizarea profitului BCE, dar
nici nu suportă eventualele pierderi). De la data de 1 mai 2004 contribuţia statelor din afara zonei euro la capitalul
BCE a fost mărită de la 5% la 7% din capitalul subscris. Ulterior, începând cu data de 29 decembrie 2010,
participarea a fost redusă la 3,75%.
83
http://www.ecb.europa.eu/ecb/orga/capital/html/index.en.html
84
BCE şi-a majorat capitalul subscris cu 5 miliarde EUR, de la 5,76 miliarde EUR la 10,76 miliarde EUR, începând
cu data de 29 decembrie 2010 (a se vedea comunicatul de presă al BCE publicat pe website-ul instituţiei la data de
16 decembrie 2010: BCE îşi majorează capitalul). BCN din zona euro au vărsat prima tranşă din cotele de capital
suplimentare la data de 29 decembrie 2010, a doua tranşă la finele anului 2011, iar cea de-a treia la finele anului
2012.
85
http://www.ecb.int/ecb/orga/capital/html/index.ro.html.
Capitalul poate fi subscris şi deţinut exclusiv de către băncile naţionale membre ale
SEBC. Repartizarea capitalului BCE între băncile centrale naţionale s-a făcut, aşa cum era
prevăzut în Statut, ţinându-se cont de media între partea populaţiei şi partea PIB unei ţări în
populaţia totală, respectiv PIB total al UE.
Pe lângă participarea la capitalul BCE, Statutul prevede obligaţia băncilor centrale
naţionale din zona euro de a transfera către aceasta rezerve oficiale (în aur 15% şi în valută 85%
– USD şi JPY) într-un plafon maxim de 50 de miliarde euro86 – într-o proporţie corespunzătoare
contribuţiei lor la capitalul băncii. În schimbul acestei contribuţii, fiecare BCN a fost creditată de
BCE cu echivalentul în euro.
Chiar în urma acestui transfer, de mari proporţii, băncile centrale naţionale rămân cu
rezerve valutare suficiente, acestea ridicându-se, numai pentru cele 11 ţări în zona euro iniţial, la
peste 324 miliarde euro (în valută, echivalent a 215 miliarde euro şi 109 miliarde euro în aur)
după cum sugerează tabelul următor.
Trebuie notat faptul că, în urma trecerii la euro, pentru unele bănci centrale – care aveau
anterior rezerve valutare substanţiale în monedele comunitare, în special în mărci germane – o
parte din activele în valută s-au transformat în active în monedă naţionala (euro).
Tabelul nr. 5.3. Rezervele valutare oficiale ale BCN din zona euro iniţială (UE 11) la 31
decembrie 1997, în miliarde de euro
Rezerve valutare în valute
Ţara din afara UE Rezerve în aur Total
(în principal USD şi JPY)
Austria 13 4 17
Belgia 10 4 15
Finlanda 6 1 7
Franţa 18 28 45
Germania 59 32 90
Irlanda 6 0 6
Italia 27 22 49
Luxemburg – – –
Olanda 14 9 24
Portugalia 8 6 14
Spania 54 3 58
Total UE 11 215 109 324
Sursa: J.P. Morgan, citat după Papadia Francesco; Santini Carlo, La Banque Centrale
Européenne, Banque Éditeur, Paris, 1999, p. 99.
Totodată trebuie făcută şi observaţia că transferul rezervelor valutare oficiale către BCE
este într-o anumită măsură formal, întrucât, conform Statutului, aceste sume vor fi utilizate
pentru intervenţii pe piaţa valutară, făcute tot de către băncile centrale naţionale, dar sub
coordonarea BCE.
86
Neparticiparea unor ţări la zona euro a redus într-o primă fază suma transferată la aproximativ 40 miliarde euro.
5.2. Cadrul politicii monetare unice.

Obiectivele de politică monetară ale BCE
În urma introducerii euro, statele membre UEM au renunţat la controlul politicii

monetare, cedând prerogativele naţionale către BCE şi SEBC.
Conform Tratatului de la Maastricht, obiectivul principal (final) al politicii monetare
avut în vedere de BCE este stabilitatea preţurilor, fără să precizeze în termeni cantitativi sau
temporal ce înseamnă aceasta. În consecinţă, stabilitatea preţurilor a fost definită în 13 octombrie
1998 de către Consiliul Guvernatorilor al BCE ca o creştere anuală a Indicelui Armonizat al
Preţurilor de Consum (IAPC) pentru zona euro mai mică de 2%. Consiliul Guvernatorilor a
anunţat că urmăreşte stabilitatea preţurilor pe termen mediu, recunoscând faptul că preţurile pot
fi distorsionate de factori acţionând pe termen scurt.
Această definiţie (alegerea valorii de 2%) a fost în acord atât cu practicile anterioare ale
multor bănci centrale, cât şi cu Recomandarea Consiliului UE din 10 iulie 1995 privind liniile
economice directoare ale politicilor economice ale statelor membre şi ale Comunităţii, care a
desemnat procentul de 2 ca reprezentând rata maximă a inflaţiei compatibilă cu stabilitatea
preţurilor87.
Definirea stabilităţii preţurilor plecând de la o aparentă contradicţie, o creştere „mai mică
de 2%” trebuie interpretată astfel:
▪ ţinând cont de dificultatea măsurării precise a variaţiilor preţurilor în timp, BCE a preferat să
opereze nu cu o ţintă fixă, ci cu una tip bandă (0-2%). În acest sens, orice rată a inflaţiei sub
2% trebuie apreciată, din punct de vedere al îndeplinirii obiectivului final de politică
monetară, ca un succes;
▪ autorităţile monetare nu au avut în vedere deflaţia ca o alternativă la inflaţie; reducerea
generalizată şi prelungită a preţurilor, deflaţia, trebuie evitată la fel de mult ca şi inflaţia,
nefiind compatibilă cu stabilitatea preţurilor88.
Trebuie însă subliniat faptul că definiţia dată de BCE pentru stabilitatea preţurilor nu
trebuie considerată „asimetrică”: invocând o creştere a preţurilor mai mică de 2%, este exclusă
scăderea preţurilor, deci deflaţia, însă stabilitatea preţurilor în zona euro exclude şi inflaţia, şi
definiţia este, în acest sens, simetrică89.
Care este obiectivul final al politicii monetare trasat BCE? Comentaţi modul în care acesta a fost
formulat.
Răspuns:
87
Issing, Otmar; Gaspar, Vitor; Angeloni, Ignazio, Tristani, Oreste, Monetary Policy in the Euro Area. Strategy and
Decision-Making at the European Central Bank, Cambridge University Press, Cambridge, 2001, p. 71.
88
Isărescu Mugur, Reflecţii economice. Pieţe, bani, bănci, Academia Română, Centrul Român de Economie
Comparată şi Consensuală, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 183.
89
Institutul Monetar European, ca precursor al BCE, a avut drept misiune conturarea

viitoarei politici monetare comune. IME a centralizat opţiunile posibile (în primul rând ţintirea
inflaţiei şi agregatele monetare), lăsând BCE să decidă asupra strategiei de urmat90.
La momentul conturării opţiunilor pentru alegerea viitoarei strategii de politică monetară,
Institutul Monetar European, a avut în vedere următoarele principii:
1. eficienţa măsurilor: măsurile luate de SEBC trebuie să vizeze obiectivul stabilităţii preţurilor;
2. transparenţa obiectivelor: publicul trebuie să fie informat în legătură cu aplicarea politicii
monetare;
3. responsabilitatea pentru politica monetară adoptată: publicul trebuie să poată aprecia
performanţele SEBC în menţinerea stabilităţii preţurilor;
4. corelarea cu independenţa SEBC: trebuie respectată independenţă politică a SEBC, aşa cum
este prevăzută în Tratatul de la Maastricht;
5. continuitatea acţiunii: strategia de politică monetară adoptată trebuie să plece de la practicile
(experienţa) ţărilor din zona euro, pentru a evita rupturile;
6. orientarea pe termen mediu: obiectivul stabilităţii preţurilor trebuie urmărit pe termen mediu,
iar în cazul unor abateri pe termen scurt nu trebuie aplicate măsuri stricte şi sistematice.
În stabilirea unei strategii concrete de politică monetară, BCE a preferat să nu folosească,
drept obiective intermediare, cursul de schimb, rata dobânzii sau venitul nominal, fiecăruia în
parte putându-i-se reproşa unele inconveniente:
▪ cursul de schimb a fost considerat nepotrivit, ţinând cont de dimensiunea zonei euro şi de faptul
cǎ în general pentru multe dintre băncile naţionale evoluţia cursului valutar nu reprezenta
principala preocupare a politicii monetare;
▪ rata dobânzii a fost considerată nepotrivită întrucât identificarea ratei reale de echilibru ce
asigurǎ stabilitatea preţurilor este dificil de determinat;
▪ venitul nominal, deşi clar definit şi cu un rol important în asigurarea stabilităţii preţurilor, a fost
apreciat ca dificil de controlat în cazul Eurosistemului, sporind astfel gradul de incertitudine
asupra inflaţiei în economie.
În schimb, au fost avute în vedere alte două obiective intermediare:
1. utilizarea unui agregat monetar – determinarea unei valori de referinţă, în termeni
cantitativi, pentru creşterea unui agregat monetar (M3) pe termen mediu; în prezent, valoarea
de referinţă pentru creşterea anuală a agregatului M3 este 4,5%, dar în anul 2010 creşterea
medie a agregatului M3 a fost 0,6%91.
2. o rată a inflaţiei anticipată – evaluarea, pe baza mai multor indicatori, a perspectivelor
inflaţiei.
90
Eijffinger Sylvester; de Haan Jakob, European Monetary and Fiscal Policy, Oxford University Press, Oxford,
2000, p. 54.
91
***, Annual Report 2010, ECB, p. 275 şi20.
Astfel, s-a realizat de fapt un compromis între practicile unor ţări membre UE 92, ţări ca
Franţa sau Germania preferând agregatele monetare, în timp ce Marea Britanie, Spania sau altele
apreciau ca oportună urmărirea directă a obiectivului final, al stabilităţii preţurilor.
Strategia de politică monetară adoptată de BCE şi implementată în prezent poate fi
schematizată astfel:
Obiectiv principal: stabilitatea preţurilor
Consiliul Guvernatorilor analizează

sistematic toate informaţiile pentru
adoptarea deciziilor de politică
monetară
Primul pilon Al doilea pilon

I
Verificare
Analiza conferă un rol Urmărirea inflaţiei: o
important cantităţii de gamă largă de indicatori
monedă (valoarea de referinţă economici şi financiari
a agregatului M3)
Informaţii economice
Figura nr. 5.2. Strategia de politică monetară a Băncii Centrale Europene

Sursa: Petra, Mateos-Aparicio, Finanzas Internacionales, Ediciones Académicas S.A., Madrid,
2001, p. 138.
Pentru urmărirea aplicării noii politici monetare, BCE avea nevoie de date armonizate, în
consecinţă era necesar un indice armonizat al preţurilor de consum. Însă, chiar tratatul de la
Maastricht, prin criteriul de convergenţă referitor la rata inflaţiei, impunea crearea unui IAPC,
cerând ca inflaţia să fie măsurată „prin intermediul unui indice al preţurilor de consum pe o bază
comparabilă, (subl. ns.) luând în considerare diferenţele în definiţiile naţionale”.
IAPC este calculat pe baza unei formule Laspeyres, ponderile produselor şi serviciilor în
componenţa sa fiind actualizate cel puţin o dată la şapte ani. Indicele măsoară cheltuielile în
arealul dat indiferent de naţionalitatea celui care le face, atât timp cât se realizează pe teritoriul
unui stat membru al UEM.
IAPC pentru zona euro, numit şi IAPC al Uniunii Monetare este o medie ponderată (în
funcţie de partea fiecărei ţări în cheltuielile monetare de consum ca procent din totalul
cheltuielilor din zona euro) a indicilor statelor UEM.
92
Papadia Francesco; Santini Carlo, La Banque Centrale Européenne, Banque Éditeur, Paris, 1999, p. 114.
Tabelul nr. 5.4. Ponderea IAPC pentru zona euro în anul 2000, pe componente (l)
Componenta Ponderea
1. Produse alimentare şi băuturi ne-alcoolice 166,8
2. Băuturi alcoolice, tutun şi somnifere 41,7
3. Îmbrăcăminte şi încălţăminte 80,3
4. Întreţinere, apă, electricitate, gaz şi alţi combustibili 157,8
5. Mobilier, aparatură de uz casnic şi cheltuieli de
81,1
întreţinere curentă
6. Sănătate 31,9
7. Transport 156,5
8. Comunicaţii 23,3
9. Recreaţie şi cultură 96,9
10. Educaţie 8,8
11. Restaurante şi hoteluri 85,3
12. Diverse bunuri şi servicii 69,8
Sursa: Eurostat, citat după Issing, Otmar; Gaspar, Vitor; Angeloni, Ignazio, Tristani, Oreste,
Monetary Policy in the Euro Area. Strategy and Decision-Making at the European Central Bank,
Cambridge University Press, Cambridge, 2001, p. 55.
Pentru aplicarea politicii monetare în zona euro, BCE a fost nevoită în prealabil să aibă în
vedere şi o armonizare a definiţiilor şi componenţei agregatelor monetare în toate ţările
participante, urmărind următoarele patru criterii93 şi ţinând cont că gradul de lichiditate al
instrumentelor financiare este cu atât mai mare cu cât este mai uşoară transferarea şi conversia
sa şi mai scurtă perioada până la scadenţă şi perioada de preaviz:
1. transferabilitatea: posibilitatea de a mobiliza fondurile plasate într-un instrument financiar
prin intermediul unor facilităţi de plată, cum ar fi cecurile;
2. conversia, desemnând posibilitatea de a transforma instrumentele financiare în numerar sau
depozite;
3. perioada de preaviz, se referă la timpul dintre momentul în care deţinătorul unui instrument
financiar notifică în privinţa dorinţei de rambursare înaintea scadenţei şi momentul în care
instrumentul poate fi efectiv transformat în numerar fără costuri suplimentare;
4. scadenţa: timpul dintre data contractului şi data de stingere a datoriei.
În consecinţă, în zona euro s-au conturat trei agregate monetare, M1, M2 şi M3, a căror
structură este prezentată în tabelul următor:
Tabelul nr. 5.5. Definirea agregatelor monetare pentru zona euro

Componenta masei monetare M1 M2 M3
Numerar în circulaţie (bancnote şi monede) X X X
Depozite la vedere (overnight) X X X
Depozite la termen cu duratǎ prestabilită (până la 2
X X
ani)
Depozite rambursabile (cu preaviz de până la 3 luni) X X
Operaţiuni reversibile/repo (de cesiune temporară) X
Titluri de participaţie la fonduri de investiţii X
93
Componenta masei monetare M1 M2 M3

monetare şi titluri ale pieţei monetare
Titluri de creanţă (obligaţiuni) cu duratǎ de până la 2
X
ani
Sursa: Arcelli Mario, L’economia monetaria e la politica monetaria dell’Unione Europea, ottava
edizione, CEDAM, Padova, 2002, p. 31.
Din analiza structurii agregatelor monetare în zona euro în anii 2002 şi 2008, prezentată
în tabelul următor, rezultă că nu au avut loc schimbări spectaculoase în această perioadă, pentru
unele categorii păstrându-se aceeaşi pondere, schimbări notabile înregistrându-se doar la
categoria „Depozite rambursabile”, în scădere cu 8% şi o creștere de 7% la categoria „Depozite
la termen cu durată prestabilită”.
Tabelul nr. 5.7. Structura agregatului M3 (%) în anii 2002 şi 2008 în zona euro
Componenta masei monetare 2002 2008
Numerar în circulaţie (bancnote şi monede) 6 8
Depozite la vedere (overnight) 36 34
Depozite rambursabile (cu preaviz de până la 3 luni) 25 17
Depozite la termen cu durată prestabilită (până la 2 ani) 19 26
Operaţiuni reversibile/repo (de cesiune temporară) 4 4
Titluri de participaţie la fonduri de investiţii monetare şi 8 8
instrumente ale pieţei monetare
Titluri de creanţă cu durata de până la 2 ani 2 3
Sursa: Prelucrare după ***, The monetary policy of the ECB 2004, European Central Bank,
2004, http://www.ecb.int/pub/pdf/other/monetarypolicy2004en.pdf, p. 38 şi
http://www.ecb.int/mopo/eaec/intermediaries/html/index.en.html
Chiar dacă deciziile de politică monetară se iau la nivelul BCE, gestionarea politicii
monetare unice este descentralizată, intrând ca şi înainte de anul 1999, în atribuţiile BCN.
Evident că pentru a putea aplica în mod unitar deciziile de politică monetară în întreaga
zonă euro au fost avute în vedere exigenţe egale pentru toate ţările în ceea ce priveşte instituţiile
de credit contrapartide ale SEBC, activele eligibile în operaţiunile specifice şi implementarea
TARGET.
5.3. Instrumentele de politică monetară ale BCE
Eurosistemul foloseşte următoarele instrumente pentru atingerea obiectivelor sale de

politică monetară:
1. operaţiunile de open market;
2. facilităţile permanente;
3. sistemul rezervelor minime obligatorii.
5.3.1. Operaţiunile de open market
Au un rol important în implementarea politicii monetare a BCE, întrucât permit controlul

ratelor dobânzii, influenţarea lichidităţii bancare şi pot da semnale privind orientările politicii
monetare.
Eurosistemul utilizează, în implementarea politicii monetare:
I) patru categorii de operaţiuni de open market:
1. operaţiuni principale de refinanţare;
2. operaţiuni de refinanţare pe termen mai lung;
3. operaţiuni de reglaj fin;
4. operaţiuni structurale.
II) cinci tipuri de instrumente tehnice pentru punerea în practică a operaţiunilor de
open market:
1. operaţiunile de cesiune temporară (reversibile/repo, însemnând, după caz, primire sau dare în
pensiune);
2. tranzacţiile ferme (definitive, însemnând, după caz, achiziţii sau vânzării definitive de titluri);
3. swap-urile valutare;
4. atragerea de depozite pe termen fix.
5. emisiunile de certificate de datorie ale Băncii Centrale Europene;
III) două proceduri de realizare:
1. procedura licitaţiilor (normale sau rapide, cu rată a dobânzii fixă sau variabilă);
2. procedurile bilaterale.
Toate operaţiunile de open market sunt decise de BCE şi executate descentralizat, prin
BCN. Operaţiunile de open market se pot face atât prin procedura licitaţiilor (normale sau rapide,
cu rată a dobânzii fixă sau variabilă), cât şi prin proceduri bilaterale.
1. Procedura licitaţiilor se adresează ansamblului instituţiilor de credit din zona euro.
Prin această procedură SEBC propune instituţiilor de credit, în calitate de contrapartidă,
lichidităţi, pe baza unui calendar prestabilit94:
▪ pentru operaţiunile principale de refinanţare în fiecare zi de marţi;
▪ pentru operaţiunile de refinanţare pe termen mai lung în prima miercuri a fiecărei perioade de
menţinere a rezervelor obligatorii – care începe pe 24 ale lunii.
Procedura licitaţiilor se realizează în şase paşi, atât în cazul licitaţiilor normale cât şi al
celor rapide. Licitaţiile normale sunt folosite în cazul operaţiunilor principale de refinanţare şi a
operaţiunilor de refinanţare pe termen mai lung, în timp ce operaţiunile de reglaj fin sunt
executate de regulă prin licitaţii rapide.
Pasul 1:
a) BCE anunţă prin serviciile sale de informare publică derularea unei licitaţii şi tipul acesteia
(cu rata dobânzii fixă sau variabilă);
b) BCN anunţă prin serviciile sale de informare publică derularea unei licitaţii, şi dacă este
necesar informează direct contrapartidele.
Pasul 2: Contrapartidele eligibile interesate îşi prezintă ofertele, ţinând cont de
corespondenţa dintre suma cerută şi coleteralul disponibil (activele de garanţie).
Pasul 3: Centralizarea ofertelor instituţiilor de credit de către Eurosistem.
Pasul 4:
a) BCE ia decizia de alocare în funcţie de tipul de licitaţie (cu dobândă fixă sau variabilă);
94
Pentru operaţiunile de reglaj fin şi cele structurale nu există un calendar prestabilit de derulare.
b) BCE anunţă rezultatul licitaţiei.

Pasul 5: Sunt confirmate alocările individuale, pe contrapartide.
Pasul 6: Sunt încheiate tranzacţiile.
Licitaţia normală se derulează pe parcursul a trei zile:
▪ în ziua T-1 se derulează etapa 1 (începând cu ora 15:30) şi începe pasul 2,
▪ în ziua T continuă pasul 2 (până la ora 9:30), 3, 4 şi 5,
▪ în ziua T+1 se realizează pasul 6.
Licitaţiile rapide se derulează doar pentru operaţiunile de reglaj fin. Paşii de parcurs
sunt aceiaşi ca şi în cazul unei licitaţii normale, doar timpul în care se încheie este mult mai scurt
(în total trei ore: pasul 1 o oră, paşii 2, 3 şi 4 o oră, paşii 5 şi 6 o oră) şi numărul
contrapartidelor eligibile este mult redus.
În cazul licitaţiilor cu dobândă fixă, BCE anunţă dinainte rata dobânzii, iar instituţiile
de credit depun oferte privind cantităţile solicitate, în timp ce în cazul licitaţiilor cu dobândă
variabilă contrapartidele depun cereri atât în ceea ce priveşte cantitatea de bani solicitată, cât şi
rata dobânzii.
Tabelul nr. 5.6. Data lichidării în cadrul operaţiunilor de open market, în funcţie de tipul de
instrument folosit şi de procedură
Operaţiuni Operaţiuni realizate
Instrumentul de politică
realizate prin prin licitaţii rapide sau
monetară
licitaţii normale proceduri bilaterale
Operaţiuni reversibile T+1 T
Funcţie de activul de
Tranzacţii ferme -
garanţie
Swap-uri valutare - T, T+1 sau T+2
Atragerea de depozite pe
- T
termen fix
Emisiunea de certificate de T+1 -
datorie ale BCE
2001, p. 158.
2. Procedurile bilaterale, implică una sau mai multe contrapartide (instituţii de credit) şi
SEBC (o BCN, în mod excepţional BCE), fără o licitaţie.
Operaţiunile de open market, în funcţie de obiectiv, frecvenţă, proceduri şi pondere
cuprind: 1. operaţiuni principale de refinanţare; 2. operaţiuni de refinanţare pe termen mai lung;
3. operaţiuni de reglaj fin; 4. operaţiuni structurale.
1. Operaţiunile principale de refinanţare
Constau în operaţiuni reversibile (de cesiune temporară) cu durată de o săptămână şi cu
frecvenţă săptămânală, fiind menite să ofere lichidităţi (refinanţare) pieţei în mod regulat.
BCN (care execută descentralizat operaţiunile) oferă finanţarea prin procedura licitaţiilor
normale, după calendarul prestabilit.
Reprezintă principalul canal de refinanţare al instituţiilor de credit din zona euro, rata
dobânzii la care se efectuează, numită „rata directoare”, indicând orientarea politicii monetare. În
categoria contrapartidelor eligibile se înscriu toate instituţiile de credit din zona euro.
2. Operaţiunile de refinanţare pe termen mai lung
Constau în operaţiuni reversibile (de cesiune temporară) cu o durată (scadenţă) de trei

luni şi frecvenţă lunară, prin ele oferindu-se lichidităţi suplimentare pieţei bancare şi pe termene
mai lungi, prin intermediul licitaţiilor normale, pe baza calendarului prestabilit. Prin utilizarea
acestor operaţiuni, BCE nu intenţionează să transmită semnale către piaţă.
3. Operaţiunile de reglaj fin
Constau în principal din operaţiuni reversibile (de cesiune temporară), dar pot lua şi
forma tranzacţiilor ferme (definitive), swap-urilor valutare şi a atragerilor de depozite pe
termen fix.
Se realizează de regulă prin procedura licitaţiilor rapide sau prin procedurile bilaterale,
cu una sau câteva contrapartide, fără o licitaţie.
Prin intermediul operaţiunilor de reglaj fin sunt atenuate mişcările nedorite ale ratei
dobânzii, determinate de fluctuaţii neprevăzute ale lichidităţii bancare.
4. Operaţiunile structurale
Constau în emisiunea de certificate de datorie, în operaţiuni de cesiune temporară sau
operaţiuni ferme.
Se realizează prin procedura licitaţiilor normale în cazul cesiunilor temporare şi a
emisiunilor de certificate de datorie, şi prin proceduri bilaterale în cazul operaţiunilor ferme.
Prin folosirea lor, BCE urmăreşte modificarea pe termen mai lung a poziţiei nete a
Eurosistemului faţă de sistemul bancar.
5.3.2. Facilităţile permanente
Al doilea instrument major al politicii monetare a BCE, facilităţile permanente, reprezintă

relaţii permanente între băncile centrale naţionale şi instituţiile de credit din zona euro, prin care
zilnic sunt oferite sau retrase (absorbite) lichidităţi. Aceste operaţiuni nu au un caracter
sistematic, ca în cazul operaţiunilor de open market şi se realizează la iniţiativa instituţiilor de
credit.
Există două facilităţi permanente disponibile, ambele administrate de către băncile
centrale naţionale – de manieră descentralizată:
1. facilitatea de credit marginal;
2. facilitatea de depozit (pe termen scurt).
1. Prin creditele marginale, instituţiile de credit pot obţine, pentru 24 de ore (overnight),
lichidităţi în cantităţi nelimitate de la BCN, contra unor garanţii (active eligibile)
acoperitoare, la o rată a dobânzii penalizatoare, care va deveni de referinţă pentru piaţa
monetară în operaţiunile pe termen scurt. Cu alte cuvinte, nici o instituţie de credit din zona
euro nu va fi dispusă să plătească o dobândă mai mare pentru a obţine din altă parte un
împrumut.
2. Depozitele pentru 24 ore (de pe o zi pe alta/overnight) sunt făcute de către instituţiile de
credit interesate la BCN, la rate ale dobânzii care vor deveni minimul de referinţă pentru
piaţa monetară; aceste depozite, remunerate la un nivel foarte scăzut, sub cel al pieţei,
reprezintă pentru instituţiile de credit ultima opţiune pentru plasarea disponibilităţilor băneşti,
atunci când nu există pe piaţă plasament alternative.
Cele două facilităţi sunt propuse la rate ale dobânzii „prag” şi respectiv „plafon”, ratele
dobânzii la depozite reprezentând un minimum de referinţă, iar cele la credite un maximum de
referinţă şi formând împreună un „coridor”. Valorile ratelor dobânzii sunt cunoscute pieţei
dinainte, însă BCE le poate modifica în orice moment.
Prin intermediul lor, sunt transmise în sistem orientările de politică monetară pe termen
scurt. De regulă, cele două rate ale dobânzii încadrează rata dobânzii la operaţiunile principale de
refinanţare.
Cele două facilităţi sunt complementare şi sunt disponibile pentru oricare instituţie de
credit eligibilă, în măsura în care este interesată.
Tabelul nr. 5.7. Caracteristici ale facilităţilor permanente oferite de BCE

Facilitatea
De credit De depozit
Injectarea de lichidităţi zilnice Absorbţia lichidităţilor zilnice
Funcţie
necesare excedentare
Satisfacerea necesitǎţilor Antrenarea excedentelor
Obiectiv
temporare de lichidităţi temporare de lichidităţi
Anunţatǎ în prealabil de către Anunţatǎ în prealabil de către
SEBC. În mod obişnuit este SEBC În mod obişnuit este
valoarea maximǎ a ratei valoarea minimă a ratei
Rata dobânzii dobânzii înregistratǎ pe piaţǎ dobânzii înregistratǎ pe piaţǎ
într-o zi într-o zi
Aplicabilitate: în următoarea zi Aplicabilitate: în următoarea zi
lucrǎtoare lucrǎtoare
Identice pentru întreaga zonǎ Identice pentru întreaga zonǎ
Condiţii
euro euro
Descentralizatǎ: la nivelul Descentralizatǎ: la nivelul
băncilor centrale naţionale băncilor centrale naţionale
Execuţie componente ale Eurosistemului componente ale Eurosistemului
Când sistemele naţionale RTGS Când sistemele naţionale RTGS
funcţionează funcţionează
Vânzarea-cumpărarea de active
Procedurǎ cu răscumpărare sau credite Depozite negarantate
overnight
Contrapartide Fără restricţii: criteriile generale Fără restricţii: criteriile generale
Automat: poziţie debitoare a
unei entităţi în contul deschis la Cerere proprie înainte de ora
Acces
banca centralǎ la sfârşitul zilei. 18:30
Cerere proprie înainte de ora 18
Cantitate Nelimitatǎ Nelimitatǎ
Ziua următoare: la deschiderea Ziua următoare: la deschiderea
Scadenţa
sistemelor naţionale RTGS sistemelor naţionale RTGS
BCE poate în orice moment să BCE poate în orice moment să
Suspendarea
suspende sau să modifice suspende sau să modifice
facilitǎţii
condiţiile stabilite condiţiile stabilite
2001, p. 147.
Nevoia de credite pentru 24 de ore sau disponibilitatea de a face plasamente pentru

acelaşi termen, poate fi pusă în legătură cu participarea instituţiilor de credit pe piaţa
interbancară şi cu sistemele de plăţi şi compensări (RTGS) naţionale sau cu sistemul TARGET.
Astfel, la nivelul băncilor, la sfârşitul fiecărei zile pot apărea poziţii debitoare sau creditoare care
să necesite resurse pe termene foarte scurte, sau care să genereze asemenea disponibilităţi.
Având în vedere nivelul dobânzilor practicat de BCE, instituţiile de credit apelează

ocazional la facilităţile permanente.
5.3.3. Sistemul rezervelor minime obligatorii
Prin acest sistem se doreşte stabilizarea ratei dobânzii pe piaţa monetară, creându-se sau
amplificându-se nevoia structurală de refinanţare a instituţiilor de credit. Sistemul rezervelor
minime obligatorii aplicat de BCE prezintă următoarele caracteristici:
1. Toate instituţiile de credit care activează în zona euro trebuie să se supună exigenţelor
sistemului rezervelor minime obligatorii (incluzându-le atât pe cele rezidente cât şi pe cele
nerezidente). Dacă filialele instituţiilor de credit străine care activează în Euroland sunt
supuse acestor cerinţe, filialele în afara zonei euro ale unor instituţii de credit rezidente în
eurozonă nu fac subiectul acestor cerinţe.
2. În prezent, rezervele obligatorii sunt stabilite la 2% din pasivele instituţiilor de credit cu
scadenţă mai mică de doi ani, atât în euro cât şi în valute.
3. Rezervele obligatorii sunt remunerate la o rată a dobânzii egală cu rata medie a dobânzii
rezultată la operaţiunile principale de refinanţare, prin ponderarea ratei cu numărul de zile ale
lunii, în timp ce rezervele în exces nu sunt remunerate. Formula de calcul este:
n
MR
 t 
 i
H n
t
t
i=1n 100 ,
Rt=
360
unde:
Rt = dobânda de plătit pentru sumele corespunzătoare rezervelor obligatorii menţinute pe
perioada de referinţă t;
Ht = suma menţinută drept rezerve obligatorii pe perioada de referinţă t;
nt = numărul de zile calendaristice din perioada de referinţă t;
i = o zi din perioada de referinţă pentru care se face calculul;
MRi = rata marginală a dobânzii la ultima operaţiune principală de refinanţare (din ziua i).
4. Sumele corespunzătoare rezervelor obligatorii trebuie menţinute în unul sau mai multe
conturi la banca centrală a statului (din zona euro) în care instituţia de credit este înregistrată.
5. Îndeplinirea obligaţiilor în sarcina instituţiilor de credit se verifică lunar, pe baza mediei
activelor zilnice deţinute în perioada de referinţă, în consecinţa orice instituţie de credit poate
să depună sau să retragă liber, zilnic, fonduri, cu condiţia ca în medie, pe parcursul perioadei
de menţinere să îndeplinească cerinţele95.
6. Perioada de menţinere a rezervei obligatorii începe pe data de 24 ale lunii şi se termină pe
data de 23 ale lunii următoare.
7. În cazul în care o instituţie de credit nu reuşeşte să îşi îndeplinească obligaţiile privind
constituirea rezervelor la nivelul cerut, poate fi sancţionată, pentru suma pentru care nu şi-a
îndeplinit obligaţiile, astfel:
95
În consecinţa, în practică s-a observat că EONIA – rata dobânzii overnight pe piaţa interbancară – prezintă o
volatilitate mai mare către sfârşitul perioadei de menţinere a rezervelor obligatorii, când se realizează ajustările de
către instituţiile de credit (vezi Issing, Otmar; Gaspar, Vitor; Angeloni, Ignazio, Tristani, Oreste, Monetary Policy in
the Euro Area. Strategy and Decision-Making at the European Central Bank, Cambridge University Press,
Cambridge, 2001, p. 123).
a) plata unei amenzi până la 5 puncte procentuale peste rata dobânzii la operaţiunile de
refinanţare marginală;
b) plata unei amenzi până la de două ori rata dobânzii la operaţiunile de refinanţare
marginală;
c) constituirea unui depozit neremunerat pentru o sumă de până la 3 ori mărimea sumei
pentru care nu s-a îndeplinit obligaţia, pentru o perioadă nu mai mare decât cea în care
instituţia a fost în neregulă;
d) suspendarea accesului instituţiei de credit la operaţiunile de refinanţare;
e) cerându-i-se să-şi îndeplinească obligaţiile privind rezervele obligatorii pe o bază zilnică.
Tabelul nr. 5.9. Caracteristici ale operaţiunilor de politică monetară efectuate de BCE
Tipul de tranzacţii
Operaţiuni
Durata Procedur
de politică Active Pasive Frecvenţa
(care oferă (scadenţa) a
monetară (care absorb
lichidităţi) lichidităţi)
Operaţiuni de open market
operaţiuni
Operaţiuni
reversibile 1 licitaţii
principale de - săptămânal
(primiri în săptămână96 normale
refinanţare
pensiune)
Operaţiuni
operaţiuni
de
reversibile licitaţii
refinanţare - 3 luni lunar
(primiri în normale
pe termen
pensiune)
mai lung
operaţiuni
reversibile nestandar- licitaţii
swap valutar neregulată
(primiri în dizată rapide
pensiune)
- atragerea de
depozite pe
Operaţiuni termen fix nestandar- proceduri
swap valutar neregulată
de reglaj fin - operaţiuni dizată bilaterale
reversibile (dare
în pensiune)
tranzacţii
ferme tranzacţii ferme proceduri
neregulată
(achiziţii (vânzări ferme) bilaterale
ferme)
operaţiuni standardi-
emisiune de regulată
reversibile zată/ licitaţii
certificate de şi
(primiri în nestandar- normale
datorie ale bce neregulatã
Operaţiuni pensiune) dizată
structurale tranzacţii
ferme tranzacţii ferme proceduri
- neregulată
(achiziţii (vânzări ferme) bilaterale
ferme)
96
Până în data de 10 martie 2004, când Consiliul Guvernatorilor BCE a decis reducerea scadenţei la o săptămână,
aceasta era de două săptămâni.
Tipul de tranzacţii
Operaţiuni
Durata Procedur
de politică Active Pasive Frecvenţa
(care oferă (scadenţa) a
monetară (care absorb
lichidităţi) lichidităţi)
Facilităţi permanente
operaţiuni
acces la
reversibile
de credit - overnight cererea -
(primiri în
părţilor
pensiune)
acces la
de depozit - depozite overnight cererea -
părţilor
obligativit.
menţinerii
unor
Rezerve minime obligatorii lunară
solduri
minime de
lichidităţi
Sursa: Prelucrare după Petra, Mateos-Aparicio, Finanzas Internacionales, Ediciones Académicas
S.A., Madrid, 2001, p. 143 şi ***, The monetary policy of the ECB 2004, European Central
Bank, 2004, http://www.ecb.int/pub/pdf/other/monetarypolicy2004en.pdf, p. 73.
5.3.4. Activele eligibile
Conform art. 18.1 din Statutul SEBC şi BCE, creditele se acordă instituţiilor de credit din
zona euro de către BCN membre ale Eurosistemului numai pe baza unor garanţii
corespunzătoare, pentru a evita situaţiile în care BCN să sufere pierderi ca urmare a
operaţiunilor de politică monetară.
Activele eligibile97, agreate de Eurosistem pentru a fi utilizate drept colateral în
operaţiunile de creditare, sunt structurate pe două categorii:
1. Activele de „nivel 1” – cuprind titluri de creanţă negociabile care satisfac criteriile de
eligibilitate definite de BCE pentru ansamblul zonei euro. În această categorie intră, de
exemplu, titluri ale datoriei publice (ale administraţiei centrale sau locale) sau ale unor
emitenţi privaţi „de primă mână”, dar şi titluri emise de instituţii internaţionale şi
supranaţionale.
2. Activele de „nivel 2” – cuprind alte active negociabile sau nenegociabile care satisfac
criteriile minime de eligibilitate fixate de BCN, cu acordul BCE. Rezultă că, în această
categorie, în funcţie de specificitatea fiecărei ţări, vom întâlni un tip de active sau altul, în
general creanţe negociabile sau nenegociabile (împrumuturi bancare, efecte de comerţ) sau
acţiuni.
Ideea separării pe cele două categorii nu a fost nicidecum de discriminare, ci dimpotrivă,
a lăsat libertate de manifestare specificităţii practicilor bancare şi structurilor financiare
naţionale, în condiţiile în care activele, indiferent de nivel, sunt eligibile pentru oricare tip de
97
În ansamblu, sunt peste 22.000 de active care pot fi utilizate, lista acestora (baza de date) întocmită de BCE pe
baza datelor furnizate de BCN fiind actualizată săptămânal.
operaţiuni de politică monetară efectuate de Eurosistem98. A fost avută în vedere, de asemenea,

necesitatea de a asigura un nivel suficient al garanţiilor acceptabile99.
Ţinând cont de necesităţile „contrapartidelor” (instituţiile de credit), Eurosistemul a
acceptat utilizarea transfrontalieră a garanţiilor (activelor) eligibile. Prin acest mecanism, o
bancă poate împrumuta fonduri de la banca centrală a altui stat membru, unde îşi desfăşoară
activitatea, folosind drept garanţie titluri naţionale încadrate ca active de nivel 2, agreate în ţara
de origine.
Facilitatea de a utiliza garanţii transfrontaliere a fost tot mai utilizată în ultimii ani,
crescând de la 9% din totalul garanţiilor în prima parte a anului 1999, la 33% la finele anului
2002 şi ajungând la 43,89% din totalul garanţiilor în anul 2004. În practică, activele de nivel 1 au
reprezentat cea mai mare parte a activelor eligibile (de exemplu, 96% la finalul anului 2002).
Tabelul nr. 5.10. Caracteristici ale activelor eligibile

Criteriul Active de nivel 1 Active de nivel 2
- Certificate de datorie ale BCE; - Titluri cu venit fix negociabile;
- Alte titluri cu venit fix - Titluri cu venit fix nenegociabile;
Tipul de activ
(excluzând instrumentele - Titluri cu venit variabil negociate
„hibride”) pe pieţe reglementate
Activele trebuie depuse fie la o
Activele trebuie să fie rapid
BCN sub formă de înscrisuri fie
Procedura de accesibile băncii centrale naţionale
la o altă instituţie depozitară de
lichidare care le-a inclus în categoria active de
titluri care îndeplineşte criteriile
nivel 2
minime stabilite de către BCE
- SEBC;
- Sectorul public;
- Sectorul public;
Emitent - Sectorul privat;
- Sectorul privat
- Instituţii internaţionale şi
supranaţionale
Emitentul/debitorul trebuie să
Puterea Emitentul trebuie să fie solvabil dispună de o situaţie financiară solidă
financiară din punctul de vedere al BCE. potrivit BCN care a inclus activele în
categoria celor de nivel 2
Localizarea
Spaţiul economic european Zona euro
emitentului
Localizarea
Zona euro Zona euro
activului
Valuta de
Euro Euro
denominare
Utilizare
Da Da
transfrontalieră
2001, p. 159.
Având în vedere diversitatea sistemelor bancare din zona euro, în implementarea politicii
monetare au fost alese drept contrapartide, în funcţie de instrumentele de politică monetară
folosite, instituţii de credit care să corespundă anumitor criterii. Astfel:
a) au acces la facilităţile permanente şi pot participa la operaţiunile de open market prin
procedura licitaţiilor normale numai instituţiile de credit care sunt obligate să constituie
rezerve obligatorii;
98
Ca excepţie, activele de nivel 2 nu sunt de regulă utilizate în cadrul operaţiunilor definitive (ferme).
99
***, Annual report of the ECB, 2002, p. 83.
b) la operaţiunile de reglaj fin Eurosistemul poate selecta un număr limitat de participanţi;

c) la operaţiunile ferme nu există restricţii în privinţa participanţilor autorizaţi;
d) în cazul swap-urilor valutare se apelează doar la participanţii activi pe piaţa valutară.
5.4. Sistemul de plăţi TARGET
TARGET100 este un sistem destinat efectuării (transferurilor) de plăţi şi compensări brute

în timp real, automatizat, în euro, în plan transeuropean, creat la iniţiativa băncilor centrale
naţionale din Uniunea Europeană.
Necesitatea unui sistem de plăţi şi compensări integrat, funcţional, la nivelul întregii
Uniuni Europene este explicabilă prin prisma importanţei derulării plăţilor operativ şi în condiţii
de maximă securitate; ea este accentuată de integrarea crescândă a pieţelor monetare naţionale şi
de aplicarea politicii monetare unice.
Importanţa TARGET din perspectiva BCE şi a politicii monetare unice derivă din faptul
că acesta nu este doar un canal pentru plata tranzacţiilor, ci şi un canal pentru a se îndatora sau a
deveni creditor pe piaţa interbancară, la nivel european, contribuind şi la distribuirea fondurilor
pe termen scurt între ţări şi la convergenţa ratelor dobânzii overnight în zona euro101.
De altfel, BCE a considerat oportună încurajarea instituţiilor de credit în a utiliza sistemul
TARGET, obligându-le să-l folosească pentru decontarea operaţiunilor efectuate cu
Eurosistemul.
Pentru îndeplinirea acestui deziderat, în ţările comunitare a fost necesară segmentarea
sistemului de plăţi, ţinând cont de specificitatea operaţiunilor, separându-le pe cele de mare
valoare de cele curente.
Astfel, operaţiunile de mare valoare, la nivel european, sunt preponderente, atât în ceea
ce priveşte numărul lor, cât şi valoarea în ansamblu. Având drept obiectiv viramente de
trezorerie, operaţiuni pe piaţa monetară şi cea valutară, sau fiind derivate din livrările de titluri,
este explicabilă preponderenţa lor.
Sistemul TARGET este compus din ansamblul sistemelor RTGS (de decontare brută în
timp real) ale ţărilor UE, conectate între ele şi cu SEBC. În fiecare ţară UE s-a păstrat sistemul
naţional RTGS preexistent.
În urmă cu câţiva ani a fost demarat un program de reformă a sistemului de plăţi
TARGET, acesta fiind înlocuit treptat, începând cu 1 ianuarie 2007, cu o variantă îmbunătăţită,
numită TARGET II. Astfel, primele ţări care au migrat spre TARGET II, la 19 noiembrie 2007,
au fost: Austria, Germania, Cipru, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovenia; au urmat, la
18 februarie 2008, Franţa, Belgia, Portugalia, Spania, Irlanda, Olanda; 19 mai 2008: Italia,
Grecia, Danemarca, Estonia, Polonia şi BCE.
100
TARGET – Trans-european Automated Real-time Gross settlement Express Transfer – sistem de transfer expres
automatizat, transeuropean de decontări brute în timp real.
101
Arcelli Mario, L’economia monetaria e la politica monetaria dell’Unione Europea, ottava edizione, CEDAM,
Padova, 2002, p. 335-336.
Sistem de plăţi şi Sistem de plăţi şi

decontări naţional decontări
naţional
Banca Centrală
Europeană
Sistem
Banca Interlinkin Banca
g
Centrală Centrală
A B
Ţara A Ţara B

2001.
Figura nr. 5.4. Arhitectura sistemului de plăţi TARGET

Întrebări
1. Cum poate fi măsurat gradul de independenţă al băncii centrale?
2. Cum a fost constituit capitalul BCE?
3. Ce principii au stat la baza alegerii strategiei de politică monetară a BCE?
4. Care este rolul sistemului de plăţi TARGET? De ce este acesta necesar?
1. Basno Cezar; Dardac Nicolae, Integrarea monetar bancară europeană, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2001;
2. Dănilă Nicolae, Euro, bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
3. Stolojan Theodor; Tatarcan Raluca, Integrarea şi politica fiscală europeană, Editura
Infomarket, Braşov, 2002;
5. Zăpodeanu Daniela, Politici monetare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
Webografie
1. Website-ul BCE - http://www.ecb.eu

2. Economic Time Series Page - http://www.economagic.com/ecb.htm
3. ECB Statistical Data Warehouse - http://sdw.ecb.int/
PIAŢA BANCARĂ EUROPEANĂ
Cuprins
6.1. Armonizarea legislaţiei bancare în spaţiul european, premisă a creării pieţei bancare unice
6.2. Impactul euro asupra sistemului bancar european
Obiective
▪ Înţelegerea importanţei directivelor europene în domeniul bancar;
▪ Conştientizarea impactului euro asupra sistemului bancar european.
Cuvinte cheie: sistem bancar european, directive bancare europene, impactul euro asupra
sistemului bancar european
6.1. Armonizarea legislaţiei bancare în spaţiul european, premisă a creării

pieţei bancare unice
Preocupările şi eforturile oficialităţilor europene de a crea o piaţa unică, fără frontiere, şi-
au găsit aplicabilitate şi în sectorul bancar. Dorinţa de a oferi tuturor cetăţenilor europeni acces la
servicii bancare în condiţii identice s-a concretizat de-a lungul timpului într-o serie de Directive,
care urmăreau armonizarea prevederilor legislative din ţările membre, vizând, punctual, anumite
aspecte concrete.
Directiva Consiliului 77/780/CEE din 12 decembrie 1977, asupra coordonării şi
normării conducerii instituţiilor de credit, cunoscută şi sub numele de Prima directivă
bancară, intrată în vigoare odată cu publicarea în Jurnalul Oficial L 322 din 17 decembrie 1977,
vizează coordonarea dispoziţiilor legale şi administrative privind accesul la activitatea de
instituţie de credit şi exercitarea acesteia în spaţiul comunitar. Directiva introduce principiul
controlului ţării de origine în activitatea bancară şi impune o serie de reguli uniforme privind
supravegherea instituţiilor de credit, stabileşte principiile de bază ale cooperării dintre
autorităţile de supraveghere din statele membre, în special în ceea ce priveşte schimbul de

informaţii privind managerii şi structura acţionariatului instituţiilor de credit
Directiva Consiliului 86/635/CEE din 8 decembrie 1986 privind conturile anuale şi
conturile consolidate ale băncilor şi ale altor instituţii financiare, publicată în J.O. L 372 din
31 decembrie 1986 (completată de Directiva 2001/65/CE), urmărind armonizarea unor reguli
contabile aplicabile instituţiilor de credit, încă dinainte de crearea pieţei bancare unice:
▪ impune o prezentare standard a bilanţului, în care activul şi pasivul să fie prezentate în
ordinea descrescătoare a lichidităţii;
▪ obligă instituţiilor de credit să utilizeze şi să publice conturi consolidate, în cazul în care deţin
filiale care desfăşoară activitate bancară;
▪ oferă două variante posibile de prezentare pentru contul de profit şi pierdere (una verticală şi
una orizontală), cu respectarea unor dispoziţii speciale pentru anumite elemente ale bilanţului.
Directiva Consiliului 89/299/CEE din 17 aprilie 1989 privind fondurile proprii,
publicată în J.O. 124 din 5 mai 1989 vizează reglementarea fondurilor proprii ale instituţiilor de
credit. Directiva distinge între fondurile proprii de bază (capital + rezerve) şi elementele
complementare (rezultate din reevaluări, titluri cu durată determinată, împrumuturi subordonate
etc.) condiţionând continuarea desfăşurării activităţii de un nivel mai marea al capitalului propriu
faţă de cel complementar.
Directiva Consiliului 89/646/CEE din 15 decembrie 1989, privind coordonarea
legilor, reglementărilor şi prevederilor administrative legate de începerea şi desfăşurarea
activităţii instituţiilor de credit, cunoscută şi sub numele de A doua directivă bancară,
publicată în J.O. L 386 din 30 decembrie 1994, a înlocuit Directiva Consiliului 77/780/CEE şi
urmărea crearea (începând cu 1 ianuarie 1993) unei pieţe bancare unice. Astfel:
▪ este statuat dreptul unei instituţii de credit de a furniza servicii bancare fără a avea structuri
organizatorice în ţara în care sunt rezidenţi clienţii;
▪ pe baza principiului recunoaşterii reciproce a autorizaţiilor bancare din ţara de origine
rezultă libertatea înfiinţării de sedii (sucursale) pe întreg spaţiul comunitar, fără posibilitatea
vreunei ţări de a impune condiţii de acces unei bănci autorizate în altă ţară comunitară –
principiul licenţei sau al autorizării bancare unice (cu obligaţia instituţiei de credit de a
notifica începerea activităţii bancare pe teritoriul altui stat);
▪ este reglementată aria de operaţiuni ce pot fi desfăşurate de instituţiile de credit,
promovându-se formula băncii universale, extinzând funcţiunile băncilor comerciale la o sferă
mai largă de operaţiuni, specifice băncilor de investiţii şi băncilor specializate102;
▪ se statuează necesitatea cooperării între autorităţile naţionale de supraveghere bancară;
▪ se regăseşte cerinţa unui capital social minim, echivalent a 5 milioane ECU (în prezent euro)
pentru înfiinţarea unei instituţii de credit în spaţiul UE şi pentru continuarea desfăşurării
activităţii;
▪ apare principiul prudenţial după care participarea băncilor sau altor instituţii de credit la
societăţi cu caracter non-financiar este limitată la 15% din fondurile proprii şi ansamblul
participaţiilor nu poate depăşi 60% din totalul fondurilor proprii.
Directiva Consiliului 89/647/CEE din 18 octombrie 1989 privind rata de solvabilitate,
publicată în J.O. L 386 din 30 decembrie 1989, reglementează rata de solvabilitate a instituţiilor
de credit care activează în UE. Directiva are drept element fundamental raportul dintre fondurile
Basno Cezar; Dardac Nicolae, Integrarea monetar bancară europeană, Editura Didactică şi Pedagogică,
102
Bucureşti, 2001, p. 9.
proprii şi activele (bilanţiere şi extrabilanţiere) ponderate în funcţie de gradul de risc103, care

trebuie să fie de cel puţin 8%. Deşi nu este o reglementare concepută în cadrul UE, ci al Băncii
Reglementelor Internaţionale, relevanţa sa a făcut necesară luarea în consideraţie în legislaţia
comunitară, iar recunoaşterea utilităţii sale este dovedită de adoptarea în multe alte ţări (în afara
UE). Fondurile proprii luate în calcul sunt definite conform Directivei Consiliului 89/299/CEE
privind fondurile proprii.
Directiva Consiliului 91/308/CEE din 10 iunie 1991 cu privire la prevenirea utilizării
sistemului financiar în scopul spălării banilor, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993. Conform
acestei Directive, operaţiunile clienţilor (efectuate nu doar prin instituţii de credit, ci şi prin
instituţii financiare sau societăţi de asigurări) în valoare de peste 15.000 euro (în textul iniţial –
ECU) trebuie monitorizate pentru identificarea persoanelor care ar putea desfăşura activităţi de
spălare de bani, iar documentele privind aceste operaţiuni trebuie conservate. De asemenea,
apare obligaţia statelor membre de a interzice şi de a cataloga drept infracţiune activitatea de
spălare a banilor. O actualizare a Directive s-a făcut în anul 2001, prin Directiva 2001/97/CE a
Parlamentului European şi Consiliului din 4 decembrie 2001 de completare a Directivei
Consiliului 91/308/CEE din 10 iunie 1991 cu privire la prevenirea utilizării sistemului financiar
în scopul spălării banilor.
Directiva Consiliului 92/30/CEE din 6 aprilie 1992 cu privire la supravegherea
instituţiilor de credit pe o bază consolidată, publicată în J.O. L 110 din 28 aprilie 1992.
Directiva îşi propune să analizeze grupurile bancare, legăturile dintre instituţiile de credit, în
măsura în care există relaţii firmă-mamă – subsidiară fiind necesar să fie luate în considerare
toate riscurile asumate de grup, obligaţia de supraveghere pe o bază consolidată fiind extinsă şi
în cazurile în care societatea-mamă, instituţie financiară, are cel puţin o instituţie de credit ca
filială.
Directiva Consiliului 92/121/CEE din 21 decembrie 1992 privind supravegherea şi
controlul marilor riscuri ale instituţiilor de credit, publicată în J.O. L 29 din 5 februarie 1993.
Din perspectiva regulilor prudenţiale, Directiva urmăreşte expunerile mari (riscurile mari, care
depăşesc 10% din fondurile proprii), care trebuie să fie raportate către autorităţile de
supraveghere competente de patru ori pe an şi impune, pentru limitarea expunerilor excesive faţă
de un singur client sau un grup de clienţi având conexiuni între ei, corelarea cu fondurile proprii
ale instituţiei de credit creditoare. Astfel, creditul posibil de acordat este:
▪ limitat la 25% din fondurile proprii pentru o persoană de mare risc;
▪ limitat la 800% pentru ansamblul persoanelor de mare risc.
Directiva Consiliului 93/6/CEE din 15 martie 1993 cu privire la adecvarea fondurilor
proprii ale societăţilor de investiţii şi ale instituţiilor de credit, publicată în J.O. L 141 din 11
iunie 1993 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1996 are drept obiectiv asigurarea prestării libere de
servicii financiare în condiţii de siguranţă, permiţând aplicarea unei rate comune a fondurilor
proprii, în măsură să asigure concurenţa pe baze egale între bănci şi entităţile non-bancare care
desfăşoare activitate bancară. (completată prin Directiva 2002/87/CE)
Directiva 94/19/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 30 mai 1994 privind
sistemele de garantare a depozitelor, publicată în J.O. L 135 din 31 mai 1994. Directiva
impune în toate ţările UE crearea unor sisteme de garantare a depozitelor, lăsând libertatea
alegerii între statutul public sau privat al acestora. Directiva cere ca acoperirea depozitelor
instituţiilor de credit din UE să se facă prin sistemele de garantare din ţara de origine, cu
precizarea că în cazul în care în ţara de origine garantarea este inferioară celei locale trebuie
103
Consacrat în domeniul bancar sub numele de Norma Cooke, după numele preşedintelui Comitetului de la Basel,
reprezentantul Băncii Angliei, Peter Cooke, care a propus-o.
acoperită diferenţa prin sistemul de asigurare local, iar în cazul în care garantarea este superioară
celei locale, garantarea se va face la nivelul local. În acest sens, Directiva stabileşte o sumă a
depozitelor garantate de cel puţin 20.000 euro. În contextul crizei financiare internaţionale, în
anul 2008, plafonul a fost ridicat la 50.000 EUR.
La armonizarea legislaţiei bancare europene au contribuit şi alte Directive:
▪ Directiva din 22 decembrie 1986 cu privire la creditul de consum, intrată în vigoare la 1
ianuarie 1990;
▪ Directiva Consiliului 89/117/CEE din 13 februarie 1989, intrată în vigoare la 1 ianuarie
1991, privind obligaţia pentru sucursalele stabilite într-un stat membru ale instituţiilor de
credit şi ale altor instituţii financiare având lor sediul social în afara acelui stat membru de a
publica conturi anuale;
▪ Directiva 97/5/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 27 ianuarie 1997 cu privire la
creditele transfrontaliere;
▪ Directiva 2000/12/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 20 martie 2000 cu privire
la supravegherea activităţii instituţiilor de credit (înlocuieşte Directivele Consiliului
89/646/CEE, 92/30/CEE şi 92/121/CEE);
▪ Directiva 2000/46/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 18 septembrie 2000 cu
privire la supervizarea tranzacţiilor cu banii electronici ale instituţiilor de credit;
▪ Directiva 2001/24/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 4 aprilie 2001 cu privire la
reorganizarea şi lichidarea instituţiilor de credit.
Arătaţi care dintre directivele comunitare se regăsesc în legislaţia bancară românească şi
evidenţiaţi-le pe cele care au fost implementate într-o formulă mai strictă (restrictivă) decât cea
comunitară.
Răspuns:
6.2. Impactul euro asupra sistemului bancar european
Odată cu apariţia monedei unice în sistemul bancar s-au produs importante schimbări;
moneda unică reprezintă o nouă provocare pentru sectorul bancar european.
Cu toate că euro a impulsionat dezvoltarea pieţei europene de capital, o analiză a sistemul
financiar-bancar european ne arată că acesta este în continuare dominat de bănci, aşa cum se
poate observa şi din tabelul următor.
Tabelul nr. 6.1. Structura financiară a Uniunii Europene, SUA şi Japoniei în anul 1999
Indicator Unitate UE SUA Japonia
mld. EUR 4.752,2 4.742,8 4.467,5
Depozitele bancare
% PIB 77,8 55,2 111,7
mld. EUR 6.136,1 4.154,8 4.280,8
Creditele bancare
% PIB 100,4 48,4 107,0
mld. EUR 4.346,0 13.861,1 6.275,8
Capitalizarea bursieră
% PIB 71,1 163,3 137,7
Sursa: Belaisch Agnes, Euro–Area Banking at the Crossroads,
http//www.imf.org/workingpaper/02/175, p. 7.
Situaţia pieţei bancare din zona euro, comparativ cu SUA şi Japonia, este prezentată,
comparativ, în tabelul următor:
Tabelul nr. 6.2. Depozite şi credite bancare la sfârşitul anului 2002 (% PIB) în zona euro, SUA şi
Japonia
Credite bancare
Depozite bancare Credite bancare către instituţii non-
financiare
Zona euro 81,3 107,9 42,1
SUA 44,0 51,2 39,3
Japonia 118,8 101,0 63,9
Sursa: ***, The monetary policy of the ECB 2004, European Central Bank, 2004,
http://www.ecb.int/pub/pdf/other/monetarypolicy2004en.pdf,
Într-o analiză mai detaliată între sistemul bancar european şi cel american, rezultă că deşi
numărul de bănci la un milion de locuitori este mai mic în zona euro decât în SUA, acoperirea
teritorială este net superioară în Europa; pe de altă parte, deşi numărul angajaţilor la un miloon
de locuitori este mai mic în zona euro decât în SUA, ROA este de aproximativ trei ori mai mare
în SUA, fapt ce arată, în medie, o eficienţă mai mare a băncilor americane comparativ cu a celo
din zona euro.
Tabelul nr. 6.4. Indicatori structurali ai sistemului bancar al zonei euro şi SUA,
2004
Indicator Zona euro SUA
Număr de bănci la un milion de locuitori 21 31
Număr de agenţii bancare la un milion de locuitori 540 279
Număr de angajaţi în bănci la un milion de locuitori 6.997 7.138
ROA, % 0,42 1,28
Sursa: European Central Bank, U.S. Federal Reserve, U.S. Federal Deposit Insurance Corp.,
European Securitization Forum, IMF World Economic Outlook database, IMF staff calculations,
citat după Wim, Fonteyne, EU: from monetary to financial union: overcoming the remaining
hurdles to financial integration in Europe, p. 6, http://www.allbusiness.com/sector-92-public-
administration/national/1184600-1.html
De altfel, în ultimii douăzeci de ani sistemul bancar european a cunoscut o dezvoltare

substanţială. Astfel, se poate observa creşterea activelor bancare ca procent din PIB şi creşterea
numărului angajaţilor în perioada 1981-2000.
Tabelul nr. 6.3. Mărimea sectorului bancar european

Ţara 1981 2000
Belgia
Activele bancare/PIB (%) 112 313
Numărul de angajaţi (000) în sectorul bancar 66 76
Danemarca
Numărul de angajaţi (000) în sectorul bancar n.d. n.d.
Finlanda
Franţa
Numărul de angajaţi (000) în sectorul bancar n.d. 394
Germania
Italia
Activele bancare/PIB (%)
116 (1985) 127
Numărul de angajaţi (000) în sectorul bancar
315 311
Marea Britanie
Numărul de angajaţi (000) în sectorul bancar n.d. 409
Olanda
Spania
Suedia
Numărul de angajaţi (000) în sectorul bancar n.d. n.d.
Sursa: Belaisch Agnes, Euro–Area Banking at the Crossroads,
http//www.imf.org/workingpaper/02/175, p. 52.
Introducerea euro a determinat, în mod evident, reducerea ca pondere în profitul

băncilor a operaţiunilor pe piaţa valutară, ca urmare a dispariţiei schimburilor valutare între
cele 12 monede comunitare înlocuite de euro.
Totuşi, pierderea suferită nu este atât de însemnată pentru fiecare bancă în parte, chiar
dacă se aştepta o diminuare a pieţei valutare în zona euro cu circa 20% după 1999, iar
comisioanele percepute de bănci reprezentau aproximativ 0,4% din PNB al ţărilor membre
UME.
Potrivit unei opinii, discutabile, moneda unică ar determina reducerea numărului de bănci
corespondente la una sau două, „cu efecte directe în reducerea costurilor serviciilor oferite,
datorită creşterii volumului de tranzacţii şi a consolidării balanţei cu un singur corespondent.”104
Trebuie remarcat însă, ca un avantaj al apariţiei euro, faptul că piaţa bancară europeană
a câştigat în lichiditate, băncile având acum posibilitatea de a apela la disponibilităţi sau de a
face plasamente adresându-se direct pe o piaţă de mai mari dimensiuni; EURIBOR şi EURIBID
au devenit rate ale dobânzii de referinţă pentru piaţa euro.
Conturarea unei pieţe bancare europene este demonstrată şi de eliminarea zilelor de
vacanţa bancară specifice fiecărei ţări din zona euro (pas necesar, ţinând cont de faptul că în
anul 1999 existau doar 30 de zile lucrătoare comune pentru cele 11 ţări din zona euro la acel
moment), păstrându-se ca zile de vacanţa doar 25 decembrie şi 1 ianuarie105.
Introducerea monedei unice a avut impact şi asupra riscului de credit, aspect care poate
fi argumentat utilizând teoria zonelor optime a lui Robert Mundell. Astfel, dacă o bancă
europeană îşi concentrează activitatea de credit în ţara de origine şi această ţară este afectată de
un şoc asimetric, ea va fi mai puternic afectată decât o altă bancă din aceeaşi ţară, care profitând
de noul context şi de regulile Pieţei Unice, şi-a diversificat portofoliul de credite la nivel
european, făcând faţă riscurilor de credit mai uşor.
Fuziunile şi achiziţiile bancare din ultimii ani din zona euro au dus la importante
modificări în structura sectorului bancar european, prin:
▪ reducerea numărului de instituţii bancare;
▪ creşterea mărimii lor;
▪ modificarea structurii activelor bancare;
▪ posibilitatea de reducere a costurile de promovare, cu impact asupra eficienţei bancare.
Numărul instituţiilor de credit din zona euro s-a redus, în contextul apariţiei monedei
unice, ca urmare a unui proces de consolidare, prin achiziţii şi fuziuni, după cum se poate vedea
din tabelul următor:
Tabelul nr. 6.6. Evoluţia numărului de instituţii de credit din zona euro între 1998 şi
2010
Sfârşitul
1998 2000 2002 2004 2006 2007 2008 2008 2010
anului
Instituţii
8.320 7.521 6.906 6.406 6.130 6.127 6.570 6.458 6.334
de credit
Sursa Prelucrare după http://www.ecb.int/mopo/eaec/intermediaries/html/index.en.html
Fuziunile din sectorul bancar european au dus la reducerea numărului de concurenţi, dar
gradul de concurenţă a crescut, datorită apariţiei altor canale de distribuţie ca on-line banking106.
Pentru a-şi menţine profitabilitatea, băncile europene au început să fie mult mai prezente
pe piaţa de capital. Astfel, veniturile din tranzacţionarea contractelor futures şi a acţiunilor au
devenit o sursă mai importantă de venit.
Creşterea importanţei obligaţiunilor în finanţarea companiilor europene (în fond apariţia
euro a dus la crearea unei pieţe a obligaţiunilor a doua ca mărime pe plan mondial), tendinţa de
dezintermediere financiară tot mai prezentă, au marcat o schimbare în comportamentul băncilor;
104
Guiman, Sorin, Impactul EMU asupra activităţii bancare, Piaţa financiară, nr. 6/1998, p. 97.
105
idem, p. 98.
106
Dermine Jean, Transformation of the European Financial System, Central Banking Conference, Frankfurt, 25 th
October 2002, p. 22.
mărimea băncilor şi capitalul mai mare disponibil, au permis creşterea gradului de participare la
subscrieri, astfel încât subscrierile în cazul emisiunilor de obligaţiuni efectuate de băncile
europene au crescut de la 35% în 1998 la 45% în 1999.
Moneda unică a dus şi la creşterea transparenţei pieţei bancare, performanţele băncilor
europene fiind acum mai uşor de remarcat. Cu toate acestea, structura încă fragmentată a pieţei,
diferenţe fiscale notabile de la o ţară la alta, sau reglementări naţionale nearmonizate, arată că
sunt necesare în continuare eforturi pentru a obţine piaţa bancară unică europeană. În acest
proces, euro joacă rolul unui catalizator, care a amorsat concurenţa bancară europeană şi va da
un nou impuls preocupărilor de integrare în plan bancar.
Astfel, încă din primele săptămâni ale anului 1999, o dată cu introducerea euro,
diferenţele dintre ratele de dobândă overnight în ţările din zona euro au scăzut la nivelul de 2%
(dincolo de care arbitrajul nu mai este profitabil, sub diferenţa normală dintre preţul de vânzare
şi cumpărare – bid-ask spread); ratele mai mari de dobândă din ţări ca Spania, Italia, Portugalia
şi Irlanda au ajuns rapid la niveluri mai reduse, întâlnite anterior în Germania, fapt ce evidenţiază
convergenţa ratelor dobânzii overnight medii107. Evident, acest lucru ilustrează emergenţa unei
pieţe monetare la nivel european.
Gradul de integrare a pieţelor bancare europene sau concurenţa între/pe acestea sunt
reflectate şi cu ajutorul marjelor de dobândă (diferenţa dintre media ratei dobânzii la creditele
acordate şi cea a dobânzii la depozite), care permit realizarea unei comparaţii la nivel comunitar,
convergenţa marjelor, o reducere a marjei după anul 1999 a fost interpretată ca fiind o
consecinţă a creşterii concurenţei pe piaţa bancară europeană, în condiţiile monedei unice108.
Unul dintre efectele majore ale apariţiei euro, dar care s-a lăsat destul aşteptat este SEPA
(Single Euro Payment Area) – Zona unică de plăţi în euro, care urmăreşte extinderea
procesului de integrare europeană şi în domeniul plăţilor de mică valoare în euro, prin crearea
unei pieţe unice la nivel european pentru instrumentele de plată în euro109.
Consiliul European de Plăţi (European Payment Council), artizanul SEPA, a stabilit două
noi scheme de plăţi Transferuri de credit (SEPA credit transfer - STC) şi Debite directe (SEPA
direct debit - SDD), alături de cadrul privind plăţile prin card (SEPA card framework)110, care
vor înlocui treptat instrumentele de plăţi naţionale.
Sectorul bancar european se pregăteşte de desăvârşirea proiectului de implementare a
Uniunii bancare, vizând transferul de la nivel național la nivel european al principalelor
responsabilități privind supravegherea instituţii de credit. În acest context, Băncii Centrale
Europene îi va reveni sarcina supravegherii directe doar a băncilor de importanță sistemică (circa
140 de grupuri bancare, concentrând aproximativ 85% din totalul activelor bancare din zona
euro), restul rămânând în sarcina autorităților naționale, dar fiind de acum supravegheate
conform unor proceduri unice, aprobate în prealabil de Comitetul de Supraveghere al BCE.
Întrebări
1. De ce este necesară armonizarea legislativă în spaţiul european?
107
Cabral, Ines, Dierick, Frank, Vesala, Jukka, Banking Integration in the Euro Area, European Central Bank
Occasional Paper Series, December 2002, http://www.ecb.int, p. 12.
108
Cabral, Ines, Dierick, Frank, Vesala, Jukka, Banking Integration in the Euro Area, European Central Bank
Occasional Paper Series, December 2002, http://www.ecb.int, p. 16.
109
http://www.bnr.ro/Zona-unica-de-plati-in-euro-%28SEPA%29-3104.aspx
110
***, The Single Euro Payments Area - an integrated retail payment market, European Central Bank, 2009, p. 19.
2. Care sunt cele mai importante directive care au conturat piaţa bancară unică europeană?
3. Evidenţiaţi impactul monedei unice asupra sistemului bancar european.
1. Basno Cezar; Dardac Nicolae, Integrarea monetar bancară europeană, Editura Didactică şi
2. Dănilă Nicolae, Euro, bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
4. Stoica Ovidiu (coordonator); Căpraru Bogdan; Filipescu Dragoş, Efecte ale integrării
europene asupra sistemului bancar românesc, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, Iaşi,
2005.
Webografie
1. Euro Banking Association - http://www.abe.org/
2. Single euro payments area (SEPA) - http://www.ecb.int/paym/pol/sepa/html/index.en.html
3. European Banking Committee - http://ec.europa.eu/internal_market/bank/ebc/index_en.htm
INTEGRAREA BURSIERĂ EUROPEANĂ.
PERSPECTIVELE PIEŢEI BURSIERE
UNICE EUROPENE
Cuprins
7.1. Necesitatea integrării pieţelor de capital europene

7.2. Implicaţiile introducerii euro asupra pieţelor de capital europene
7.3. Bariere legislative în calea integrării depline a pieţelor de capital europene
7.4. Dimensiunile pieţei europene de capital
7.5. Perspectivele pieţei bursiere unice europene
Obiective
▪ Înţelegerea necesităţii integrării pieţelor de capital europene;
▪ Cunoaşterea evoluţiilor, progreselor şi dificultăţilor pe linia integrării pieţelor de capital
europene;
▪ Conştientizarea impactului euro asupra pieţelor de capital europene.
Cuvinte cheie: piaţă de capital europeană, directive europene,
7.1. Necesitatea integrării pieţelor de capital europene
Introducerea euro s-a sperat că va accelera procesul de creare a unei pieţe de capital pan-
europene. Dar, deşi apariţia euro a dus la armonizarea unor proceduri în domeniu şi chiar la
fuziuni între unele burse, zona euro rămâne în urma pieţei americane din punct de vedere al
gradului de integrare a pieţei de capital, ca şi în ceea ce priveşte indicatori specifici (de exemplu
ponderea capitalizării bursiere în PIB).
Idei de integrare a pieţelor bursiere europene (şi nu numai) datează de ani de zile, dar
existenţa monedei unice a facilitat şi potenţat acest demers. Moneda unică euro a dat un uriaş
potenţial de creştere pieţei de capital europene şi a deschis calea spre noi integrări. Sigur că
acorduri sau fuziuni pot avea loc şi între burse din ţări cu monede diferite, dar avantajul este
evident în cazul existenţei aceleiaşi monede pe pieţele în cauză.
Interesul pentru fuziuni bursiere pe continentul european a fost amplificat şi poate fi
explicat şi prin preocupările de a contrabalansa poziţia dominantă deţinută în domeniul pieţelor
de capital de SUA.
În comparaţie cu piaţa americană, pieţele de capital europene sunt încă fragmentate –
fiecare cu propriul sistem de tranzacţionare şi decontare şi cu propriile reglementări – lipsindu-le
o dimensiune pan-europeană, cerută de investitorii cu vocaţie internaţională. Pentru aceştia din
urmă, criterii primordiale de operare sunt lichiditatea, reducerea costului capitalului şi, ceea ce
nu este deloc de neglijat, un sistem de tranzacţionare şi decontare integrat la nivel european.
Fragmentarea pieţei de capital europene este considerată ca fiind un exemplu de
ineficienţă şi de regionalism111 în condiţiile în care SUA, cu doar un sfert din numărul de burse
existent în zona euro, are o capitalizare bursieră de câteva ori mai mare.
Pe de altă parte, trebuie recunoscut că procesul de integrare a pieţelor de capital europene
este dificil şi presupune voinţa unor actori privaţi, bursele de valori, de cele mai multe ori ele
însele organizate ca societăţi pe acţiuni şi poate chiar cotate. Numeroase anunţuri de fuziune
între burse europene în ultimii ani nu au fost duse până la capăt, euforia declaraţiilor pierzându-
se în negocierile dure, interesele antagonice, divergenţele privind proprietatea noii structuri sau
numeroase probleme tehnice (ce platforme de negociere şi sisteme de lichidare să fie folosite),
determinând abandonarea iniţiativelor. De exemplu, până la anunţul public de fuziune între
Deutsche Börse şi LSE – ulterior abandonat din alte motive – au trecut mai bine de doi ani de
negocieri, perioadă în care ambele părţi s-au acuzat de lipsă de flexibilitate şi negocierile au fost
suspendate de mai multe ori.
Îmbucurător este însă faptul că, pe măsură ce bursele de valori – ca instituţii organizate
din punct de vedere juridic sub forma societăţilor pe acţiuni – se deschid, devenind publice,
vânzându-şi acţiunile prin ofertă publică şi apoi ele însele fiind cotate, sunt mult mai deschise
spre fuziuni şi alianţe.
Fenomenul a început în anii 1990, deschizător de drumuri în procesul de de-mutualizare
(transformare din asociaţii ale bursei, în societăţi pe acţiuni care au drept scop profitul) fiind
Stockholm Stock Exchange (1993), urmată de celelalte burse nordice Helsinki Stock Exchange
(1995), Copenhagen Stock Exchange (1996), începutul mileniului trei aducând însă o suită de
asemenea deschideri pe continentul european: Amsterdam Stock Exchange (1997), Borsa
Italiana (1997), Iceland Stock Exchange (1999), Athens Stock Exchange (1999), London Stock
Exchange (2000), Deutsche Börse (2000), Euronext (2000)112. Nu întâmplător, „tonul” cotării la
bursă a fost dat tot în ţările nordice, în anul 1997, prin OM Group (acţionarul majoritar al
Stockholm Stock Exchange), urmată de Helenic Exchanges (2000), Deutsche Borse (2001), Oslo
Exchange (2001), Euronext (2001), London Stock Exchange (2001)113.
111
Chabot, Christian, Euro, moneda europeană, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 86.
112
Fenomenul nu este specific doar Europei, asemenea de-mutualizări producându-se şi pe alte continente:
Australian Stock Exchange (1998), Simex (1999), Hong Kong Stock Exchange (2000), Stock Exchange of
Singapore (2000), Toronto Stock Exchange (2000), Nasdaq (2000), New York Mercantile Exchange (2000),
Chicago Mercantile Exchange (2002). Pentru detalii, a se vedea Skeete, H., The Future of the Financial Exchanges,
Elsevier, Burlington, 2009, p.11
113
Listările buselor se petrec şi în alte zone ale lumii: Australian Stock Exchange (1998), Hong Kong Stock
Exchange (2000), Stock Exchange of Singapore (2000). Pentru detalii, a se vedea Aggarwal, R., Demutualization
and corporate governance of stock exchanges, Journal of applied corporate finance, 2002, p. 108.
Trebuie ţinut cont în mod special de faptul că procesul de integrare a pieţelor bursiere
are şi o faţă nevăzută, de o complexitate greu de bănuit: dincolo de proceduri comune, de
reglementări acceptate de mai multe pieţe, de cotarea de titluri după aceleaşi reguli, este foarte
importantă şi totodată dificil de armonizat din punct de vedere tehnic, partea de „back-office”,
ceea ce se află în spatele pieţei. Euronext este un exemplu excelent în acest sens, putând fi de
altfel primul pas spre o piaţă bursieră unică europeană şi poate spre o piaţă globală integrată.
Succesul pieţei integrate în ansamblul său depinde de o abordare unitară şi coerentă în ceea ce
priveşte toate operaţiunile specifice.
Integrarea burselor de valori, sub raportul operaţiunilor de back-office, are în vedere
procedurile de decontare (cliring), lichidare şi custodie (depozitare). Pentru o piaţă cum este cea
bursieră, unde cuvântul de ordine este standardizarea, diversitatea nu este avantajoasă. În
această accepţiune, evident că mai multe sisteme de decontare sau custodie la nivel european
sunt puţin benefice, dacă nu dăunătoare pentru progresul în direcţia tranzacţiilor globale. Mai
mult, în acest domeniu se pot face cele mai mari economii – sub forma reducerilor de costuri – în
beneficiul participanţilor la piaţă.
Stimulente/presiuni Stimulente/presiuni
oficiale de piaţă
Directivele Presiuni ale Presiuni din partea Presiuni ale

europene investitorilor concurenţei acţionarilor
(atragerea de resurse) (celelalte burse de valori) burselor
„Paşaportul European Reglementări - mărimea contează

Unic” pentru servicii europene (capitalizarea bursieră, numărul
financiare de acţiuni listate)
- achiziţii şi fuziuni sau alianţe
- rezultă economie de scară
- rezultă eficienţă şi costuri scăzute
Piaţa de capital unică

europeană
Figura nr. 7.1. Presiuni pentru integrarea pieţelor bursiere europene
Atât timp cât sistemele de negociere, decontare, lichidare şi depozitare rămân naţionale,
piaţa rămâne segmentată, nu putem asista la o integrare reală a pieţelor europene, chiar în
condiţiile existenţei monedei unice. Într-o exprimare extrem de sugestivă, „zona euro a devenit o
piaţa internă fără infrastructură internă”.
Comentaţi dificultăţile în procesul de integrare bursieră europeană. Care consideraţi că sunt cele
mai importante?
Răspuns:
Progresele care rezultă în urma apariţiei monedei unice sunt legate în primul rând de
consolidarea sistemelor RTGS, de mare valoare, în contextul dezvoltării TARGET şi ulterior
TARGET 2. Deşi acestea sunt legate doar indirect de activitatea pieţei de capital, tendinţa de
integrare şi consolidare este binevenită. Pe de altă parte însă, reducerea numărului de sisteme de
compensare pentru valori mobiliare este îmbucurătoare, fiind vorba cu adevărat de activitatea de
back-office, unde progresele ar trebui înregistrate într-un ritm apropiat de cel în care se produc
transformările în front-office.
7.2. Implicaţiile introducerii euro asupra pieţelor de capital europene
Introducerea euro ar trebui să accelereze integrarea pieţelor de capital europene, ţinând

cont, printre altele, de:
▪ eliminarea riscului valutar în zona euro;
▪ creşterea eficienţei pieţei bursiere, prin creşterea concurenţei;
▪ eliminarea unei bariere din calea liberei circulaţii a produselor financiare, având în vedere şi
eforturile autorităţilor europene de armonizare legislativă;
▪ politica monetară unică, de natură să potenţeze lichiditatea pe pieţele monetare;
▪ disponibilităţile pentru investiţii din ţările zonei euro, capitalurile fiind anterior fragmentat în
monedele naţionale;
▪ modificările ce se vor produce în politica de diversificare a portofoliilor investitorilor
instituţionali europeni;
▪ perspectivele creării unei pieţe de capital de mai mari dimensiuni, mai accesibilă şi mai
transparentă pentru investitori.
Dintre avantajele enumerate, eliminarea riscului valutar este poate cel mai important
câştig, care va facilita integrarea pieţelor. Anterior, diferenţele de profitabilitate dintre un titlu de
valoare exprimat în mărci germane şi unul exprimat în franci francezi erau determinate în mare
măsură de incertitudinile în privinţa unei posibile schimbări a cursului valutar marcă - franc,
cândva în viitor. Astfel, chiar în cazul a doi emitenţi de elită, din ţări europene diferite, apăreau
factori de influenţă asupra preţurilor activelor financiare, indiferent de performanţele
economice ale celor două companii.
Dintr-un anumit unghi de vedere, euro duce la redefinirea, pentru investitori, a
conceptului de piaţă naţională de capital114 şi deci a celui de diversificare regională, prin prisma
riscului valutar dispărut, întrucât convergenţa europeană a dus la creşterea gradului de corelaţie
între indicii pieţelor bursiere europene.
114
Eijffinger, Sylvester; de Haan, Jakob, European Monetary and Fiscal Policy, Oxford University Press, Oxford,
2000, p. 159.
Un sondaj efectuat de Goldman Sachs printre manageri de fonduri de investiţii arăta o

asemenea schimbare de comportament: în urma transformărilor survenite prin apariţia euro,
dintre cei chestionaţi doar 9% au declarat că se vor orienta spre o diversificare a portofoliului
bazată pe ţară, iar 64% au optat pentru o alocare a resurselor financiare disponibile în funcţie de
diversificarea sectorială la nivel european.
Un sondaj pe aceeaşi temă efectuat de Merrill Lynch arăta că doar 10% dintre managerii
fondurilor de investiţii europene considerau că este importantă ţara în decizia de investiţii, în
timp ce 76% apreciau că este important sectorul în care se investeşte.
Moneda unică euro a deschis indirect noi orizonturi şi unor categorii aparte de investitori
instituţionali europeni, ca societăţile de asigurări sau fondurile de pensii: aceştia, restricţionaţi
anterior prin legislaţie (naţională sau europeană) în a realiza plasamente în valută din motive de
precauţie, au acum la dispoziţie o piaţă mai mare şi mai lichidă, în oricare din ţările din zona
euro.
7.3. Bariere legislative în calea integrării depline a pieţelor de capital

europene
7.3.1. Necesitatea armonizării legislative
Dacă, după cum am văzut, un impuls major pe linia integrării pieţelor de capital naţionale
europene a fost dat de introducerea euro, eforturile autorităţilor europene nu se sfârşesc aici, şi
trebuie eliminate mai multe impedimente, pentru a le facilita integrarea deplină.
Pe de altă parte, trebuie făcute eforturi pentru transpunerea în legislaţia naţională a
statelor membre a prevederilor unor Tratate, Acorduri sau Directive, urmărindu-se ulterior şi
respectarea acestora.
Avantajele fiscale, cotarea la bursă şi piaţa unică a serviciilor financiare

În anul 1999 Comisia Europeană a transmis un aviz Italiei, atrăgându-i atenţia că avantajele fiscale oferite
emitenţilor ale căror titluri sunt cotate pentru prima oară pe o piaţa reglementată italiană sunt ilegale. Comisia a
considerat în acest caz că măsurile luate de statul italian sunt în dezacord cu dispoziţiile Tratatului Uniunii Europene
în prevederile sale privind libera prestare a serviciilor şi libera mişcare a capitalurilor, fiind incompatibile cu piaţa
unică a serviciilor financiare.
În fapt, statul italian hotărâse, la sfârşitul anului 1997, să reducă impozitul pe profit timp de trei ani acelor
societăţi care hotărau ca titlurile lor să fie cotate, pentru prima oară, pe una din pieţele reglementate italiene.
Motivaţia Comisiei a fost că o asemenea măsură constituie o discriminare pe bază naţională, neconformă cu
dreptul comunitar, întrucât poate determina emitenţii să-şi coteze titlurile pe piaţa italiană în detrimentul altor burse
europene115.
Armonizarea legislativă, şi nu doar strict în domeniul pieţelor de capital, este imperios

necesară. Societăţi emitente din ţări diferite nu vor fi egale în faţa investitorilor europeni, care să
le judece (aprecieze) la justa lor valoare, în condiţiile în care, dictate de legislaţiile naţionale
nearmonizate, rămân diferenţe în ceea ce priveşte reglementările şi procedurile contabile sau
115
Salmon, Hubert, Avantages fiscaux dans le domaine boursier, Single Market News, no. 19, 1999, p. 12.
sistemul de impozitare al societăţilor comerciale, care afectează indiscutabil performanţele

financiare ale emitenţilor. Evident, unele probleme sunt extrem de sensibile şi o armonizare
fiscală, de exemplu, este un proces categoric de durată, dar necesar – deşi, strict din punctul de
vedere al pieţelor de capital este, într-o anumită măsură, colateral.
Pe lângă acestea, prevederi legislative naţionale specifice legate de drepturile acţionarilor
(minoritari), emisiunea de titluri, achiziţiile şi fuziunile, sunt şi ele de natură să influenţeze
decizia investitorului, pe piaţa primară sau secundară de capital.
Piaţa de capital europeană va rămâne în continuare fragmentată fără eforturi substanţiale
pe fiecare piaţă în parte pe linie legislativă; apelurile şi termenele date de oficialităţile europene
au trecut, de multe ori, fără a se ajunge la rezultate notabile.
Mai mult, se apreciază116 că lipsa armonizării legislative conduce la persistenţa unui risc
de ţară corespunzător titlurilor, în ciuda dispariţiei riscului valutar, întrucât aprecierea valorii
acestora este dificilă în condiţiile unei fiscalităţi diferite de la o ţară la alta în zona euro.
7.3.2. Eforturi pe linia armonizării legislative – Directivele europene
Iată câteva din Directivele europene, adoptate în ultimii ani, care, alături de
Recomandarea Consiliului 77/534/CEE din 25 iulie 1977 privind un cod european de
comportament privind tranzacţiile cu valori mobiliare transferabile, sunt o dovadă a
preocupărilor şi eforturilor vizând o armonizare legislativă la nivel european:
▪ Directiva Consiliului 79/279/CEE din 17 martie 1979 de coordonare a condiţiilor de
admitere a valorilor mobiliare la cotarea oficială la o bursă de valori, publicată în J.O. L 66 din
18 martie 1979;
▪ Directiva Consiliului 85/611/CEE din 20 decembrie 1985 privind coordonarea legilor,
reglementărilor şi prevederilor administrative referitoare la societăţile (fondurile) de investiţii
colective în valori mobiliare transferabile, publicată în J.O. L 375 din 31 decembrie 1985;
▪ Directiva Consiliului 88/627/CEE din 12 decembrie 1988 privind informaţiile publicate cu
ocazia achiziţiei sau cedării unei părţi importante dintr-o societate cotată la bursă, publicată în
J.O. L 348 din 17 decembrie 1988;
▪ Directiva Consiliului 89/298/CEE din 17 aprilie 1989 pentru coordonarea cerinţelor de
redactare, verificare şi distribuţie a prospectului spre publicare în cazul ofertelor publice de
valori mobiliare transferabile, publicată în J.O. L 124 din 5 mai 1989;
▪ Directiva Consiliului 89/592/CEE din 13 noiembrie 1989 pentru coordonarea
reglementărilor privind delictele iniţiaţilor (insider dealing);
▪ Directiva Consiliului 93/22/CEE din 10 mai 1993 privind serviciile de investiţii în domeniul
valorilor mobiliare, publicată în J.O. L 141 din 11 iunie 1993;
▪ Directiva 97/9/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 martie 1997 privind
schemele de despăgubire a investitorilor;
▪ Directiva 98/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 mai 1998 privind
lichidarea şi sistemele de cliring pentru valori mobiliare;
▪ Directiva 2001/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 28 mai 2001 privind
admiterea valorilor mobiliare la cota oficială la o bursă de valori şi informaţiile care trebuie
publicate privind aceste valori mobiliare.
▪ Directiva 2003/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind
fenomenul de insider dealing şi manipularea pieţei (abuzul de piaţă).
116
de Grauwe, Paul, Economics of Monetary Union, 4th edition, Oxford University Press, Oxford, 2000, p. 218.
Dintre aceste directive europene, Directiva Consiliului 93/22/CEE privind serviciile de

investiţii în domeniul valorilor mobiliare poate fi considerată artizana unei pieţe unice
europene pentru servicii financiare, implementarea ei în legislaţiile naţionale fiind din acest
punct de vedere extrem de importantă.
În urma acestei Directive, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1996 (şi transpusă treptat în
legislaţiile naţionale ale ţărilor membre UE), societăţile de investiţii117 care primesc acordul unui
stat membru, în care îşi desfăşoară activitatea de bază, îşi pot desfăşura activitatea în oricare din
ţările UE, fără o altă autorizare prealabilă, aceasta fiind recunoscută din oficiu.
„Paşaportul european” pentru serviciile financiare înseamnă:
1. libera prestare de servicii la nivelul UE – societatea poate să-şi ofere serviciile, de pe
piaţa (ţara) de origine, direct cetăţenilor celorlalte state membre;
2. libertatea de stabilire pe întreg teritoriul UE – societatea poate să-şi creeze în mod
liber, fără un acord prealabil, o sucursală, în oricare din ţările UE.
Evident, pentru a obţine aceste avantaje, societăţile de investiţii trebuie să îndeplinească
anumite condiţii, referitoare la fondurile proprii sau la persoanele din structurile de conducere şi
să-şi asume obligaţia de a face publice informaţii relevante privind organizarea şi activitatea lor.
În accepţiunea Directivei, societatea de investiţii este acea persoană juridică ce oferă, în
calitate de intermediar, unul din următoarele servicii:
➔ principale:
▪ colectarea şi transmiterea ordinelor la bursă în numele investitorilor, pentru unul sau
mai multe instrumente financiare;
▪ executarea ordinelor în contul terţilor sau pe cont propriu;
▪ gestiunea portofoliului individual de instrumente financiare;
➔ sau secundare:
▪ depozitarea de valori mobiliare;
▪ servicii de custodie;
▪ acordarea de credite pentru tranzacţii bursiere;
▪ consilierea pentru investiţii.
Instrumentele financiare „obiect al muncii” acestor societăţi de investiţii cuprind:
▪ valorile mobiliare transferabile;
▪ titlurile emise de organismele de plasament colectiv în valori mobiliare;
▪ produse ale pieţei monetare;
▪ contractele futures;
▪ contracte Forward Rate Agreement (FRA);
▪ opţiuni pe orice instrument financiar;
▪ swap (pe rata dobânzii, valută sau acţiuni).
O latură importantă a Directivei are însă în vedere şi protecţia investitorilor, în relaţia lor
cu aceşti furnizori de servicii financiare. Astfel, sunt prevăzute reguli privind controlul acestora
şi obligaţiile ţărilor UE de a le controla activitatea, pe teritoriul naţional sau într-un alt stat
membru.
Având în vedere evoluţia pieţei financiare europene din ultimul deceniu, era necesară
actualizarea Directiva Consiliului 93/22/CEE privind serviciile de investiţii în domeniul valorilor
mobiliare. Noua directivă, cunoscută sub numele MiFID (Market in Financial Instruments
117
În accepţiunea Directivei, conform Titlului 1, art. 1. al. 2, prin societate de investiţii se înţelege orice persoană
juridică a cărei activitate principală constă în oferirea de servicii de investiţii pentru terţi, pe baze profesionale.
Pentru adaptarea terminologiei româneşti în domeniu, cu cea comunitară, a fost înlocuită denumirea de societăţi de
valori mobiliare cu cea de societăţi de servicii de investiţii financiare.
Directive), a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007, urmărind să dea un nou impuls pentru
aprofundarea integrării pieţelor de capital europene.
Aşteptările pieţei în urma intrării în vigoare a directivei MiFID sunt mari: după cum
apreciază specialiştii, se anticipează că va fi încurajată concurenţa, va garanta condiţii egale
diferitelor locuri de tranzacţionare, va asigura un nivel mai ridicat de protecţie a investitorilor pe
întreg teritoriul european şi va înlătura impedimentele cu care se confruntau până acum
societăţile în utilizarea „paşaportului” european de investiţii. Apare conceptul de paşaport nu
numai pentru intermediar, ci şi pentru vehiculele de tranzacţionare, emitenţi, pieţe, şi se
reglementează maniera de supraveghere a acestor entităţi şi operaţiuni în cazul tranzacţiilor
transfrontaliere.
Directivele comunitare şi implementarea în legislaţia naţională

Termenul limită de transpunere în legislaţia naţională în ţările UE a directivei MiFID era 31 ianuarie 2007,
însă, la 27 iunie 2007 Comisia Europeană a fost nevoită să solicitate în mod oficial ca un număr de 24 de state
membre – toate statele membre, mai puţin Regatul Unit, Irlanda şi România – să implementeze în legislaţia
naţională directiva MiFID.
Aşteptările pieţei în urma intrării în vigoare a directivei MiFID sunt mari: după cum
apreciază specialiştii, se anticipează că va fi încurajată concurenţa, va garanta condiţii egale
diferitelor locuri de tranzacţionare, va asigura un nivel mai ridicat de protecţie a investitorilor pe
întreg teritoriul european şi va înlătura impedimentele cu care se confruntau până acum
societăţile în utilizarea „paşaportului” european de investiţii. Apare conceptul de paşaport nu
numai pentru intermediar, ci şi pentru vehiculele de tranzacţionare, emitenţi, pieţe, şi se
reglementează maniera de supraveghere a acestor entităţi şi operaţiuni în cazul tranzacţiilor
transfrontaliere.
În prezent, la doar câţiva ani de la intrarea sa în vigoare (discuţiile au demarat încă din
iulie 2010), se are în vedere revizuirea MIFID (uneori se vorbeşte de MIFID 2), pentru a
impulsiona dezvoltarea şi integrarea pieţelor de capital europene.
7.4. Dimensiunile pieţei europene de capital
7.4.1. Piaţa acţiunilor
Este bine cunoscut (şi larg comentat ca semnificaţii) decalajul de dezvoltare dintre
sectorul valorilor mobiliare european şi american, în contrast cu avansul european sub raportul
dezvoltării sectorului bancar. Structura financiară a zonei euro este de fapt complet diferită de
cea a SUA, orientarea europeană tradiţională spre finanţarea bazată în principal pe bănci ducând
la disproporţii evidente.
În cifre, decalajul este sugerat de mai mulţi indicatori, prezentaţi în Tabelul nr. 7.1.
Tabelul nr. 7.1. Indicatori de dezvoltare a pieţei de capital, respectiv a sectorului bancar, în
Uniunea Europeană şi SUA, pentru anul 1999
Zona euro (fără Marea SUA Zona
Indicator
Grecia) (%) Britanie (%) (%) euro/SUA
Total
intermediere 291 376 377 0,77
(% PIB)
Din care:
bănci 54 32 20 -
piaţa de capital 46 68 80 -
Din care:
acţiuni 33 75 48 -
obligaţiuni 67 25 52 -
Credite bancare
104,2 n.d. 47,5 2,19
(% PIB)
Finanţarea prin
emisiuni de 89,8 n.d. 161,0 0,56
titluri (% PIB)
Sursa: Date prelucrate după Eijffinger, Sylvester; de Haan, Jakob, European Monetary and
Fiscal Policy, Oxford University Press, Oxford, 2000, p. 150 şi Besson, Jean-Luis, Monnaie et
finance en Europe, PUG, Grenoble, 2000, p. 62.
Într-o exprimare sugestivă, întrucât în zona euro întâlnim de două ori mai multe credite şi
de două ori mai puţină piaţă de capital, în ansamblu rezultă de patru ori mai multă intermediere
bancară118. Raportul dintre titlurile emise şi creditele bancare, de 0,86 în Europa şi 3,39 în SUA,
arată că ele cântăresc de patru ori mai mult în SUA.
Capitalizarea bursieră ca procente din PIB este un alt indicator reprezentativ pentru a
descrie importanţa pieţei de capital într-o ţară. Chiar dacă în câţiva ani raportul dintre zona euro
(fără Grecia) şi SUA la acest indicator a crescut de la 0,31 la 0,48, diferenţele sunt încă mari.
Figura nr. 7.2. Evoluţia capitalizării bursiere (% PIB) în zona euro (fără Grecia) şi SUA, în
200 1 8 8 ,9
150
100 9 0 ,2 1999
50 9 7 ,6
1995
3 1 ,1
0
Z o n a e u ro (fa ra SUA
G r e c ia )
118
Besson, Jean-Luis, Monnaie et finance en Europe, PUG, Grenoble, 2000, p. 62.
1995 şi 1999
Sursa: Barthe, Marie-Annick, Economie de l’Union Européenne, Economica, Paris, 2000, p. 223
şi Besson, Jean-Luis, Monnaie et finance en Europe, PUG, Grenoble, 2000, p. 62.
Într-o prezentare mai detaliată, este relevat de analizat, comparativ, atât capitalizarea
bursieră, cât şi numărul de societăţi cotate, aşa cum rezultă din tabelul următor.
Tabelul nr. 7.2. Capitalizarea bursieră (sfârşitul anului, % PIB) şi numărul de societăţi (autohtone
şi străine) cotate pe pieţele bursiere în zona euro, SUA şi Japonia (sfârşitul anului) in
perioada 1990-2002
1990 1995 1998 2000 2001 2002
Zona euro
Capitalizarea 21 28 76 87 72 47
Nr. societăţi 4.276 5.106 4.546 5.516 6.357 6.271
SUA
Capitalizarea 53 92 141 153 136 104
Nr. societăţi 6.765 8.160 8.449 7.851 7.069 6.586
Japonia
Capitalizarea 90 73 54 67 56 58
Nr. societăţi 1.752 1.791 1.890 2.096 2.141 2.153
Sursa: World Federation of Exchanges, citat după ***, The monetary policy of the ECB 2004,
European Central Bank, 2004, http://www.ecb.int/pub/pdf/other/monetarypolicy2004en.pdf, pp.
34-35.
7.4.2. Piaţa obligaţiunilor
Probabil piaţa obligaţiunilor a resimţit cel mai mult – în mod pozitiv – impactul euro.
În ceea ce priveşte obligaţiunile guvernamentale, paşi importanţi mai sunt de făcut, dacă
este să comparăm, din nou, zona euro cu piaţa de profil americană.
În zona euro, emitenţii de obligaţiuni sunt statele membre, neexistând un echivalent
(unic) al Trezoreriei SUA; pe ansamblu, deocamdată vorbim de 17 pieţe naţionale diferite de
obligaţiuni, cu aceeaşi monedă, dar nicidecum de o singură piaţă. Astfel, se cumpără titluri ale
datoriei publice ale Franţei sau Germaniei sau Italiei, şi nu titluri europene, chiar dacă toate sunt
denominate în euro. Tocmai de aceea au existat, justificat, temeri privind posibilitatea apariţiei
unui comportament de tip free rider în cazul unor ţări europene cu deficite bugetare sau datorii
publice de mari proporţii119.
Pe de altă parte însă, convergenţa economică a dus în mare măsură la o aliniere a ratelor
dobânzii pe termen lung în toate ţările din zona euro, iar Pactul de stabilitate şi creştere, prin
limitarea deficitului bugetar garantează un control al emisiunilor guvernamentale.
Aceste premise dau speranţa că piaţa obligaţiunilor guvernamentale va deveni din ce în
ce mai atractivă; dacă nu va creşte mult în dimensiuni faţă de 1999 (când pieţele obligaţiunilor în
monede naţionale s-au transformat în pieţe în euro), cel puţin va spori în lichiditate.
Este încurajatoare şi internaţionalizarea pieţei obligaţiunilor guvernamentale, în ultimii
ani investitorii străini optând tot mai mult pentru asemenea titluri în portofoliul lor. Între 1997 şi
119
A se vedea şi Unitatea de studiu 4.
2000 ponderea obligaţiunilor emise de statul francez în posesia investitorilor străini s-a dublat,
ajungând la o treime, iar în cazul obligaţiunilor belgiene a crescut în acelaşi interval de la 29% la
59%.
Concurenţa mai redusă a obligaţiunilor guvernamentale va lăsa un teren prielnic de
acţiune pentru obligaţiunile emise de companii (corporatiste).
Ascensiunea euro pe plan internaţional, ca o a doua monedă de rezervă, îndreptăţeşte
marile firme să ia în calcul, ca o modalitate de finanţare accesibilă şi tentantă, emisiunea de
obligaţiuni denominate în euro.
Cu toate acestea, Barclays Global Investors, unul din cei mai mari investitori
instituţionali europeni, societate activă pe piaţa obligaţiunilor, cu sume investite de peste 119
miliarde USD, atrăgea atenţia că standardele pe piaţa obligatară europeană sunt inferioare celor
americane, lipsind informaţii utile investitorilor şi cerând o mai mare deschidere a
emitenţilor120.
Acest lucru era de altfel avut în vedere încă de câţiva ani, încă înainte de introducerea
euro, Comisia Europeană conştientizând necesitatea compatibilizării informaţiilor financiare
oferite de emitenţii de valori mobiliare, sau că restricţiile naţionale în ofertele publice de
cumpărare sau vânzare şi variaţiile în ceea ce priveşte cerinţele de redactare a prospectului de
ofertă publică îngreunează emitenţilor accesul la fonduri de pe alte pieţe europene şi privează
investitorii de o ofertă diversificată121.
7.4.3. Piaţa derivatelor
Incontestabil, imediat după apariţia euro, cantitativ, piaţa europeană a derivatelor a avut
de pierdut: au dispărut aproape 200 de contracte, anterior libelate (denominate) în cele 11
monede naţionale. Cu ocazia introducerii euro s-au pierdut contracte (opţiuni, futures, swap) atât
pe valute, cât şi pe rata dobânzii. Volumul de contracte derivate pe valute tranzacţionat la bursele
europene a scăzut cu 88%, de la 81.573 milioane contracte în ianuarie 1998, la 9.819 milioane în
iunie 2000.
Calitativ, fără îndoială, piaţa europeană are de câştigat, prin creşterea lichidităţii,
concentrată pe un număr mai mic de contracte. Luată în ansamblu, piaţa derivatelor a crescut, tot
între ianuarie 1998 şi iunie 2000, cu 59% şi, ceea ce este mai relevant, în aceeaşi perioadă partea
de piaţă a burselor din zona euro în totalul mondial a crescut cu 22%.
Tabelul nr. 7.3. Volumul de contracte derivate negociat la bursele europene, în milioane
Tipul de contract Ianuarie 1998 Iunie 2000 Schimbare (%)
Valută 81.573 9.819 -88
Opţiuni pe acţiuni 9.571.469 26.045.357 +172
Futures pe acţiuni 105.133 440.646 +319
Indici 7.641.547 21.280.774 +178
Sursa: Holder, Mark; Sinha, Anit; Severiens, Jacobus, The Euro and Capital Market Integration:
Are We There Yet?, Managerial Finance, volume 27, no. 9, 2001, p. 35.
120
van Duyn, Aline, BGI warns on standards in Europe, Financial Times, 23 April 2002, p. 24.
121
Pearson, Patrick, EMU and Financial Integration. Development of a pan-European Capital Market, Single
Market News, no. 12, 1998, p. 10.
7.5. Perspectivele unei pieţe bursiere unice europene
O iniţiativă din februarie 2001 a Uniunii Europene, în scopul de a relansa integrarea

burselor europene, a fost crearea unui „comitet al înţelepţilor”, prezidat de Alexandre
Lamfalussy, care să contureze orientările în ceea ce priveşte viitoarea reglementare a pieţei
bursiere unice.
Recomandările grupului, date publicităţii un an mai târziu, în martie 2002, vizau în
primul rând o reformă a sistemului de reglementare, rigiditatea acestuia fiind o barieră în calea
integrării pieţelor122.
Propunerile Comitetului Lamfalussy se aflau aproape de faza lor finală de implementare
în contextul apariţiei crizei financiare internaţionale din anul 2007, ceea ce a impus o
reconsiderare a lor într-o formă mult mai angajantă, ansamblul restructurat din perspectiva
supravegherii pieţei financiare europene intrându-şi în atribuţii de la data de 1 ianuarie 2011.
Pe ansamblu, rămân însă de eliminat şi alte obstacole în calea integrării depline a pieţelor
bursiere europene, obstacole naţionale, instituţionale şi de atitudine.
Dar, dacă integrarea reuşeşte şi va fi însoţită de o creştere a eficienţei, piaţa unică
europeană va putea rivaliza cu piaţa americană, prin talie şi performanţă, putând duce la crearea
celei mai mari pieţe de capital din lume123.
Întrebări
1. Explicaţi de ce este necesară o piaţă de capital unică europeană.
2. Care sunt factorii de „presiune”, stimulatori, în direcţia integrării în plan bursier?
3. Sunt necesare preocupările pe linia armonizării legislative în domeniul pieţelor de capital în
Uniunea Europeană?
1. Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital în context european, Editura Economică, Bucureşti,
2009;
2. Ferréol Gilles (coordonator), Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
3. Stoica Ovidiu, Mecanisme şi instituţii ale pieţei de capital. Pieţe de capital emergente,
Editura Economică, Bucureşti, 2002.
Webografie
1. Markets in Financial Instruments Directive (MiFID) -
http://ec.europa.eu/internal_market/securities/isd/index_en.htm
2. Financial Services Action Plan (FSAP) - http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l24210.htm
3. Website-ul Euronext http://www.euronext.com/
122
Jimenez Cabeza, Miguel, La integración bursátil, El País del euro, no. 16, 2002, p. 251.
Prati, Alessandro; Schinasi, Garry, Quel sera l’impact de l’UEM sur les marchés de titres européens?, Finances
123
& Développement, Septembre 1997, p. 43.

BUGETUL UNIUNII EUROPENE
Cuprins
8.1. Principiile bugetare

8.2. Procesul bugetar comunitar
8.3. Perspectiva financiară
8.4. Veniturile bugetului comunitar
8.5. Cheltuielile din bugetul comunitar
Obiective
▪ Cunoaşterea particularităţilor principiilor bugetare în cazul bugetului comunitar
▪ Cunoaşterea procedurii de adoptare a bugetului comunitar
▪ Cunoaşterea structurii veniturilor şi cheltuielilor bugetului comunitar
Cuvinte cheie: buget comunitar, perspectiva financiară, proces bugetar, venituri şi cheltuieli
comunitare, reforma bugetului comunitar
8.1. Principiile bugetare
Încă din anul 1967, ca urmare a semnării la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles de
fuziune a instituţiilor celor trei Comunităţi Europene, de când instituţiile comunitare au devenit
unice, s-a realizat şi fuziunea celor trei bugete existente anterior. Ca excepţie însă, până la
încetarea activităţii CECO, cheltuielile operaţionale (deci nu şi cele funcţionale) şi veniturile sale
au fost incluse într-un buget distinct.
Bugetul Uniunii Europene este constituit pe baza principiilor bugetare124 consacrate,
întâlnite în statul naţional:
1. universalitatea bugetului;
2. unitatea bugetului;
124
Pentru detalii a se vedea Filip, Gheorghe (coord.), Finanţe, Editura Junimea, Iaşi, 2002, pp. 131-141.
3. neafectarea veniturilor bugetare;

4. anualitatea bugetului;
5. echilibrarea bugetului;
6. specializarea bugetară;
7. publicitatea bugetului.
Aplicarea principiilor bugetare generale la bugetul UE necesită unele precizări.
1. Principiul universalităţii bugetului presupune înscrierea în bugetul UE în sume
integrale a tuturor veniturilor şi cheltuielilor comunitare, fără compensări (deci nu per sold); cu
alte cuvinte, ansamblul cheltuielilor trebuie finanţat din totalul veniturilor. Ca excepţie, pentru
finanţarea unor programe de cercetare sunt afectate direct anumite venituri, fiind vorba despre
participarea statelor candidate (în cadrul strategiei de pre-aderare) sau despre contribuţia ţărilor
AELS în cadrul Spaţiului Economic European.
2. Conform principiului unităţii bugetului, toate veniturile şi cheltuielile bugetului UE
sunt cuprinse într-un singur document. Ca excepţii însă:
▪ agenţiile europene au bugete proprii (autonome)125;
▪ bugetul CECO a rămas distinct până la încetare activităţii sale (numai pe latura de cheltuieli
operaţionale);
▪ Fondul European de Dezvoltare se bazează pe reguli speciale, veniturile şi cheltuielile sale
fiind executate în afara bugetului general, dar tot în sarcina Comisiei Europene;
▪ cheltuielile operaţionale în cadrul PESC pe latura militară şi cele în cadrul JAI pe linia
finanţării Europol nu sunt cuprinse în bugetul comunitar.
3. Principiul neafectării veniturilor bugetare are în vedere depersonalizarea acestora
odată ajunse în bugetul UE, fiind folosite pentru acoperirea tuturor cheltuielilor bugetare.
Semnificaţia particulară a acestui principiu pentru bugetul comunitar ţine de tentaţia statelor
membre de a compara cheltuielile de care beneficiază cu contribuţiile vărsate, fiind în acest
context văzută ca o formă de solidaritate financiară între state126.
4. Principiul anualităţii bugetului face referire la conceptul de an financiar, în cazul
UE exerciţiul bugetar coincide cu anul civil, 1 ianuarie – 31 decembrie. Toate operaţiunile
bugetare trebuie să se refere la un an financiar: veniturile neîncasate în anul curent sunt
considerate venituri ale bugetului din anul următor, iar cheltuielile neefectuate până la sfârşitul
unui an financiar se anulează. Ca excepţie, în primele 15 zile ale lunii ianuarie pot fi efectuate
plăţi în continuare, cu condiţia să fi fost vizate înainte de 31 decembrie, anul anterior.
Specificul proiectelor UE, în special cele de infrastructură, desfăşurate de cele mai multe
ori pe o bază multi-anuală, a făcut necesară găsirea unei soluţii pentru evidenţierea acestor
cheltuieli şi pentru asigurarea continuităţii finanţării, cunoscută sub denumirea de „perspectiva
financiară”.
5. Principiul echilibrării bugetului presupune venituri (cel puţin) egale cu cheltuielile.
Faţă de cazul bugetul statelor naţionale, bugetul UE nu poate fi conceput cu cheltuieli mai mari
decât veniturile (adică acestea să fie acoperite din împrumuturi), deficitul bugetar fiind interzis,
din raţiuni care ţin de finanţarea acestuia. Această restricţie, prevăzută expres în art. 268 din
TUE, corelată cu plafonarea resurselor proprii bugetului comunitar poate fi interpretată ca
reprezentând preocuparea statelor membre – responsabile de acoperirea cheltuielilor – de a
125
Aceasta se consideră că nu contravin principiului unităţii bugetului, în măsura în care cea mai mare parte a
veniturilor provin de la UE şi sunt înscrise în bugetul comunitar (a se vedea Lechantre, Marc; Schajer, David, Le
budget de l’Union Européenne, La Documentation Française, Paris, 2003, p. 20).
126
Lechantre, Marc; Schajer, David, Le budget de l’Union Européenne, La Documentation Française, Paris, 2003, p.
21.
păstra sub control bugetul comunitar127. Evident, echilibrarea bugetului se referă la latura sa de
concepere, având în vedere că unele venituri pot fi în realitate mai mari sau mai mici decât cele
previzionate (de exemplu cele din taxele vamale), iar cheltuielile pot fi mai mici (în nici un caz
mai mari), în condiţiile unei subutilizări constatate, de exemplu în ceea ce priveşte fondurile
structurale. Din acest motiv, în perioada 1996-2002, în medie, bugetul comunitar a înregistrat un
sold excedentar de peste 6 miliarde EUR anual.
6. Principiul specializării bugetare are în vedere înscrierea în bugetul UE a veniturilor
şi cheltuielilor în concordanţă cu clasificaţia bugetară cuprinzând secţiuni, subsecţiuni, titluri,
capitole, articole şi alineate.
Clasificaţia bugetară cuprinde distinct cheltuielile fiecărei instituţii sau organism
comunitar creat prin Tratat(e):
▪ Parlamentul european (secţiunea 1);
▪ Consiliul UE (secţiunea 2);
▪ Comisia Europeană (secţiunea 3);
▪ Curtea de Justiţie a UE (secţiunea 4);
▪ Curtea de Conturi a UE (secţiunea 5);
▪ Comitetul Economic şi Social (secţiunea 6);
▪ Comitetul regiunilor (secţiunea 7);
▪ Ombudsman-ul şi Controlorul european pentru protecţia datelor (secţiunea 8).
Între aceste secţiuni, secţiunea 3, Comisia Europeană, cuprinde 95% din totalul
cheltuielilor, întrucât (spre deosebire de celelalte secţiuni, care cuprind doar cheltuielile de
funcţionare şi de personal), cuprinde cheltuielile pentru politicile comunitare.
Începând cu anul 2004, bugetul Comisiei este structurat pe 31 de titluri, corespunzând
politicilor comunitare, din perspectiva conceperii, aprobării şi execuţiei bugetare, însă în cadrul
programării multi-anuale repartizarea se face pe cele şapte mari destinaţii:
1. PAC;
2. fonduri structurale;
3. politicile interne;
4. acţiuni externe;
5. cheltuieli administrative;
6. cheltuieli de pre-aderare;
7. rezerve.
7. Principiul publicităţii bugetului (numit uneori şi principul transparenţei) se asigură
prin publicarea bugetului UE în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene şi prin publicarea
informaţiilor privind execuţia bugetară.
Evidenţiaţi particularităţile în aplicarea principiilor bugetare la cazul UE.
Răspuns:
127
27.
Principiul unităţii de cont – un principiu bugetar?

Deşi nu este un principiu bugetar consacrat în literatura financiară, de specialitate, pentru bugetul UE se
vorbeşte, corelat cu principiile bugetare şi despre unitatea de cont, întrucât bugetul comunitar a fost multă vreme
conceput într-o unitate de cont128, încă dinainte de apariţia ECU.
În consecinţă, unii autori consideră că este vorba despre un al optulea principul bugetar.
Odată cu apariţia monedei unice, bugetul comunitar este conceput în euro, iar procesul
bugetar a fost parţial simplificat şi beneficiază de o mai mare stabilitate, întrucât pentru 17 state
euro este moneda naţională, iar în cazul celorlalte ţări veniturile proprii ale bugetului UE
(bazate pe TVA şi resursa PNB) se estimează plecând de la un curs valutar previzionat (al
monedei naţionale faţă de euro), intervenind la un moment dat corecţii în funcţie de cursul
valutar efectiv.
8.2. Procesul bugetar comunitar
Adoptarea bugetului comunitar presupune parcurgerea unei proceduri prevăzute în Tratat

şi implicarea, în funcţie de fază, a unor instituţii comunitare: Comisia Europeană, Consiliul UE şi
Parlamentul European, Curtea de Conturi Europeană.
Procesul bugetar129 al UE cuprinde următoarele faze:
1. elaborarea proiectului de buget;
2. discutarea proiectului de buget şi aprobarea bugetului;
3. execuţia bugetului;
4. controlul execuţiei bugetului;
5. descărcarea de gestiune.
1. Elaborarea proiectului de buget
Fiecare instituţie comunitară elaborează un proiect de buget în care sunt cuprinse estimări
privind cheltuielile proprii, urmând ca, prin centralizarea acestora, Comisia Europeană, prin
serviciul de specialitate, sub îndrumarea comisarului responsabil pentru Programare financiară şi
buget, Dalia Grybauskaia, să elaboreze până la 1 iulie un proiect preliminar al bugetului UE.
Până la 5 octombrie, după consultări cu Parlamentul European, Consiliul UE (în formula
ECOFIN – Consiliul afacerilor economice şi financiare – miniştrii de economie şi finanţe sau
secretarii de stat responsabili de buget) aprobă proiectul preliminar, plecând de la forma propusă
de COREPER, moment din care acesta devine proiect de buget.
2. Aprobarea bugetului
În termen de 45 de zile, Parlamentul European (unde rolul principal îl are Comisia
bugetelor) examinează proiectul de buget şi:
▪ el este aprobat dacă nu sunt modificări;
▪ în cazul în care se consideră necesare unele modificări, este retrimis cu propuneri Consiliului
UE. Acesta, în termen de 15 zile, după examinarea propunerilor Parlamentului European,
128
A se vedea şi Unitatea de studiu 4.
129
Pentru detalii privind procesul bugetar la nivel naţional, a se vedea Filip, Gheorghe, Finanţe publice, Editura
Junimea, Iaşi, 2002, pp. 293-314.
poate admite sau respinge modificările, cu majoritate calificată, textul fiind retrimis
Parlamentului.
În cazul cheltuielilor obligatorii:
▪ dacă propunerile Parlamentului duc la creşterea bugetului total, ele trebuie adoptate de
Consiliul UE cu o majoritate calificată, altfel sunt considerate respinse;
▪ dacă propunerile Parlamentului nu duc la creşterea bugetului total, ele pot fi respinse de
Consiliul UE doar cu majoritate calificată.
În ultimă instanţă, forma finală a bugetului este hotărâtă de către Parlamentul European.
Bugetul poate fi respins cu votul majorităţii absolute a membrilor săi şi a 3/5 din voturile
exprimate.
Procesul bugetar anterior Tratatului de la Lisabona

În cazul cheltuielilor obligatorii:
▪ dacă propunerile Parlamentului duc la creşterea bugetului total, ele trebuie adoptate de Consiliul UE cu o
majoritate calificată, altfel sunt considerate respinse;
▪ dacă propunerile Parlamentului nu duc la creşterea bugetului total, ele pot fi respinse de Consiliul UE doar cu
majoritate calificată.
În ultimă instanţă, forma finală a bugetului este hotărâtă de către Parlamentul European. Bugetul poate fi
respins cu votul majorităţii absolute a membrilor săi şi a 3/5 din voturile exprimate.
Anterior Tratatului de la Lisabona, exista un regim diferit al cheltuielilor considerate obligatorii, faţă de
cele considerate neobligatorii. În noul context, Parlamentul European decide împreuna cu Consiliul UE asupra
tuturor cheltuielilor, din anul 2011 fiind anulată diferența între cheltuielile obligatorii (agricultură şi acorduri
internaționale) şi cheltuielile neobligatorii.
3. Execuţia bugetului
Comisia Europeană este însărcinată cu execuţia bugetului, începând cu data de 1 ianuarie,
având obligaţia de a dirija cheltuielile către destinaţiile decise prin buget. Întrucât implementarea
politicilor UE este făcută de către statele membre, peste 80% din cheltuielile bugetului comunitar
sunt executate de către statele membre, împreună cu Comisia Europeană.
4. Controlul execuţiei bugetului
Anual, Comisia prezintă Consiliului UE şi Parlamentului European (rolul principal îl are
în acest caz COCOBU – Comisia de control bugetar) o dare de seamă, până la data de 1 mai,
anul următor, pe lângă rapoartele lunare trimise Parlamentului şi Curţii Europene de Conturi
privind execuţia veniturilor şi cheltuielilor bugetului UE.
5. Descărcarea de gestiune
Descărcarea Comisiei Europene asupra execuţiei bugetului se realizează de către
Parlamentul European, la recomandarea Consiliului UE, după ce s-a primit şi raportul Curţii
Europene de Conturi (publicat în luna noiembrie a fiecărui an) în privinţa legalităţii execuţiei
veniturilor şi cheltuielilor comunitare.
Neacordarea descărcării de gestiune de către Parlamentul European poate duce la
necesitatea demisiei întregii Comisii Europene, cum s-a întâmplat cu comisia condusă de Jacques
Santer.
Oficiul de Luptă Anti-Fraudă şi bugetul comunitar

OLAF a fost creat în luna aprilie 1999 (ca urmare a neregulilor financiare care au dus la căderea Comisiei
condusă de Jacques Santer) ca un serviciu în cadrul Comisiei Europene, pentru a proteja interesele financiare ale
UE, fiind plasat sub directa conducere a comisarului însărcinat cu problemele de buget. Cei peste 300 de angajaţi,
foşti poliţişti, specialişti în domeniul juridic, vamal, financiar sau agricol, realizează anchetele atât în instituţiile
comunitare (putând decide sancţiuni disciplinare sau declanşa procedurile penale), cât şi în afara acestora, unde sunt
utilizate fondurile comunitare, în colaborare cu specialişti din statele membre.
La sfârşitul anului 2004, OLAF avea deschise 68 de anchete interne (cazuri privind Comisia Europeană), 7
anchete legate de BEI, 7 privind agenţiile comunitare şi câte 4 legate de Parlamentul European şi Consiliul UE. Pe
domenii, majoritatea cazurilor anchetate vizează vămile şi fondurile structurale.
De la începutul activităţii sale, OLAF a recuperat peste 198 de milioane de euro pentru bugetul comunitar.
Schema procesului bugetar comunitar, pe exemplul anului N, este prezentată în tabelul următor,
de unde rezultă desfăşurarea sa pe parcursul a patru ani (N-1 – N+2).
Tabelul nr. 8.1. Schema procesului bugetar comunitar

- Organismele comunitare îşi elaborează propriul buget;
Ianuarie N-1
- Comisia elaborează bugetul general al UE;
Mai N-1 Comisia adoptă şi prezintă proiectul preliminar de buget pentru anul N;
Consiliul UE examinează proiectul preliminar de buget, îl modifică şi
Iulie N-1
votează proiectul de buget pentru anul N;
Proiectul de buget este examinat în prima lectură de Parlamentul
Octombrie N-1
European;
Noiembrie N-1 Proiectul de buget este examinat în a doua lectură de Consiliul UE;
- Proiectul de buget este examinat în a doua lectură de Parlamentul
Decembrie N-1 European;
- Preşedintele Parlamentului European adoptă bugetul;
Ianuarie - decembrie
Comisia Europeană execută bugetul anual;
N
Curtea de Conturi a UE, în urma analizei execuţiei bugetului pe anul N
Noiembrie N+1
publică raportul anual;
Consiliul UE examinează observaţiile Curţii de Conturi a UE şi transmite
Martie N+2
o recomandare Parlamentului European;
Comisia de control bugetar din Parlamentul European examinează
Primăvara N+2 observaţiile Curţii Europene de Conturi şi dă descărcarea Comisiei
Europene.
Sursa: Adaptare după ***, L’Europa e il suo bilancio: a cosa servono i vostri soldi?
Commissione Europea, Luxemburgo, 2000, p. 7.
8.3. Perspectiva financiară
Începând cu anul 1988, bugetul anual al UE este stabilit în cadrul unui plan financiar
(programare financiară) pe termen mediu, numit perspectivă financiară, desemnând suma
anuală maxim posibil de cheltuit, pentru o perioadă de şapte ani şi conferind o bază legală pentru
bugetele anuale, scopul fiind facilitarea adoptării anuale a bugetului, oferind garanţia continuării
asigurării finanţării pentru proiectele multi-anuale.
Ideea unui cadru financiar multianual a fost binevenită pentru a evita „crize bugetare”
(blocaje în negocierile anuale pentru stabilirea bugetului comunitar), acoperirea mai multor ani
bugetari, şi stabilirea atât a unui buget total cât şi a unui plafon maxim pentru cheltuielile din
fiecare domeniu, eliminând asemenea riscuri.
Acest cadrul financiar multianual este convenit / negociat într-o primă fază în cadrul
unei reuniuni a Consiliului European, ulterior perspectiva financiară fiind adoptată în comun de
Parlamentul European şi Consiliul UE.
Odată cu Tratatul de la Lisabona, durata perspectivei financiare este de cinci ani.
Perspectiva financiară 2000-2006

A fost stabilită în urma Consiliului European de la Berlin din martie 1999, în cadrul negocierilor numite
„Agenda 2000”, în care s-au conturat priorităţile viitoare ale Uniunii Europene. Perspectiva financiară 2000-2006 a
reprezentat un progres faţă de perspectiva financiară anterioară, întrucât s-a produs o reformă a PAC (se poate
observa din tabelul următor o reducere considerabilă în ultimii ani a cheltuielilor pentru agricultură), subvenţionarea
preţurilor produselor agricole, costisitoare, căpătând o pondere mai mică faţă de sprijinul acordat direct
producătorilor agricoli şi schimbări importante în fondurile structurale, numărul obiectivelor avute în vedere fiind
redus la 3.
Tabelul nr. 6.1. Perspectiva financiară 2000-2006 (în milioane EUR)

Destinaţia 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Agricultură 40.920 42.800 43.900 43.770 42.760 41.930 41.660
Acţiuni
32.045 31.455 30.865 30.285 29.595 29.595 29.170
structurale
Politici
5.930 6.040 6.150 6.260 6.370 6.480 6.600
structurale
Acţiuni externe 4.550 4.560 4.570 4.580 4.590 4.600 4.610
Administraţie 4.560 4.600 4.700 4.800 4.900 5.000 5.100
Ajutor de pre-
3.120 3.120 3.120 3.120 3.120 3.120 3.120
aderare
Total 91.125 92.575 93.305 92.815 91.335 90.725 90.260
Sursa: ***, L’Europa e il suo bilancio: a cosa servono i vostri soldi? Commissione Europea, Luxemburgo, 2000, p.
5.
Pentru perspectiva financiară 2007-2013 discuţiile au început încă din timpul preşedenţiei
luxemburgheze a UE (ianuarie-iunie 2005), dar din cauza divergenţelor dintre ţări s-a reuşit
conturarea sa, cu dificultate, abia în cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 14-15
decembrie 2005, sub preşedenţia britanică.
Tabelul nr. 6.2. Perspectiva financiară 2007-2013, în milioane EUR, preţuri curente
Destinaţia 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 Total
1. Creştere durabilă 54905 56736 59197 61144 63601 66640 69678 431401
Competitivitate pt.
creştere şi ocuparea 9418 9847 10769 11750 12974 14239 15490 83987
forţei de muncă
Coeziune pt. creştere
şi ocuparea forţei de 45487 46889 48428 49394 50627 52401 54188 347414
muncă
2. Păstrarea şi
managementul 58351 58800 59252 59726 60191 60663 61142 418125
resurselor naturale
Din care: Cheltuieli
45759 46217 46679 47146 47617 48093 48574 330085
legate de piaţă şi
Destinaţia 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 Total

plăţi directe
3. Cetăţenie,
libertate, securitate 1273 1362 1523 1693 1889 2105 2376 12221
şi justiţie
Libertate, securitate
637 747 872 1025 1206 1406 1661 7554
şi justiţie
Cetăţenie 636 615 651 668 683 699 715 4667
4. UE ca partener
6578 7002 7440 7893 8430 8997 9595 55935
global
5. Administraţie (1) 7039 7380 7699 8008 8334 8670 9095 56225
6. Compensaţii 445 207 210 862
Angajamente de
123790 129481 123646 133202 133087 139908 142180 925294
plată
Prag, % PNB 1,06% 1,06% 0,97% 1,00% 0,96% 0,97% 0,94% 0,99%
Marjă pt. cheltuieli
0,18% 0,18% 0,27% 0,24% 0,28% 0,27% 0,30% 0,25%
neprevăzute
Prag resurse
1,24% 1,24% 1,24% 1,24% 1,24% 1,24% 1,24% 1,24%
proprii
(1) Cheltuiala pentru pensii inclusă în această categorie este calculată net din contribuţia personalului
la scheme de pensii, în limita a 500 milioane EUR în preţuri constante 2004 pentru perioada 2007-
2013.
Sursa: European Commission, General Budget of The European Union for the Financial Year
2007, European Commission, The Figures, February 2007, p. 6.
Perspectiva financiară 2007-2013 a adus o nouă abordare atât în ceea ce priveşte

ponderea cheltuielilor în ansamblu, cât şi priorităţile, fiind sugestivă formula sub care a fost
lansat: „Prosperitate, solidaritate şi securitate în Europa şi dincolo”. Mai mult, dacă la prima
planificare multianuală (1988-1992) cheltuielile tradiţionale pentru agricultură însumau 61% din
buget, până în 2013 procentul scade la 32%, iar tot până în 2013 cheltuielile pentru dezvoltare
economică şi creşterea competitivităţii vor creşte la 26% din bugetul UE.
În toamna anului 2010 au fost lansate primele negocieri pentru perspectiva financiară
2014-2020, comisarul pentru buget, Janusz Lewandowski subliniind că va fi vorba de „evoluţie
şi nu revoluţie”. În acelaşi context al pregătirilor pentru adoptarea noii perspective financiare,
Parlamentul European a sugerat ca perspectivă financiară 2007-2013 să fie prelungită până în
2015 sau 2016, pentru ca perioada următoarei perspective să coincidă cu mandatul Parlamentului
şi cu cel Comisiei. Perspectiva financiară a fost redenumită Cadrul Financiar Multianual al UE
(„Multianual Financial Framework” / MFF).
8.4. Veniturile bugetului comunitar
Tratatul de la Maastricht stipulează în art. 201 [269] CE al. 1 că, sub rezerva altor
venituri, bugetul comunitar este finanţat integral din resurse proprii, ceea ce îl deosebeşte de
bugetul organizaţiilor internaţionale, unde majoritatea veniturilor sunt rezultat al contribuţiilor
(cotizaţiilor) statelor membre.
Totuşi, situaţia nu a fost aceeaşi de la început:
▪ în anul 1951, statele membre CECO plăteau o taxă asupra producţiei de cărbune şi oţel;
▪ treptat, din anul 1957, statele membre CE au plătit o contribuţie directă;
▪ între 1971 şi 1980 s-a renunţat treptat la contribuţia statelor membre, fiind înlocuită cu alte
venituri.
În prezent, bugetul UE cuprinde patru categorii de venituri, primele trei fiind cunoscute
şi sub denumirea de venituri proprii:
1. veniturile proprii tradiţionale;
2. cotă din TVA aplicat în fiecare stat membru;
3. cotă din PNB al fiecărui stat membru;
4. alte venituri.
1. Veniturile proprii tradiţionale
În categoria venituri proprii tradiţionale sunt incluse două grupe de taxe, taxe vamale şi
taxe agricole, rezultat al aplicării politicii vamale şi PAC:
a) taxele vamale percepute de statele membre la orice import din afara spaţiului economic
european, rezultat al aplicării tarifului vamal comun130 statelor terţe, cuprinzând şi taxele
anti-dumping şi compensatorii, reprezentând peste 80% din veniturile proprii tradiţionale;
b) taxele agricole131, rezultat al importului produselor agricole din state terţe UE – ca diferenţă
între preţul mondial, mai mic, şi cel european, mai mare – şi taxele pe zahăr (plătite de
producătorii europeni pentru producţia şi stocarea zahărului).
Aceste venituri au fost incluse în bugetul UE începând din anul 1971, pe baza hotărârii
Consiliului European de la Haga, din 1-2 decembrie 1969. Urmărirea şi încasarea veniturilor
proprii tradiţionale este în sarcina statelor membre UE. Pentru acoperirea cheltuielilor generate
de colectarea acestor venituri, ţările membre au dreptul să reţină o cotă din încasări (în prezent
25%, după ce până în anul 2001 cota a fost de 10%).
2. Venitul din cota TVA
Rezultă din aplicarea unei cote procentuale variabile (1% în 2001, 0,75% în 2002 şi 2003
şi 0,5% începând cu anul 2004) la baza TVA (valoarea totală a consumului de bunuri şi servicii
în fiecare stat membru). Cota din TVA este venit propriu al bugetului UE din 1979, odată cu
armonizarea TVA la nivel comunitar şi asigură în prezent aproximativ 40% din veniturile proprii
comunitare.
3. Venitul din PNB
Instituit începând cu 24 iunie 1988, este un venit variabil şi într-o anumită măsură
(teoretic) ocazional, fiind încasat de la statele membre numai în măsura în care primele două
categorii de venituri nu sunt suficiente.
Se calculează ca diferenţă între limita maximă a tuturor veniturilor proprii ale UE (în
procente din PNB total al UE, calculat pe baza prognozei PNB în fiecare stat membru) şi
veniturile rezultate din primele doua categorii de venituri proprii. Limita maximă autorizată a
130
Uniunea vamală este realizată în 1968.
131
PAC datează din 1962.
tuturor veniturilor proprii ale UE este din anul 1993 de 1,27% din PNB al tuturor statelor
membre, după ce în 1992 a fost 1,20%, iar până atunci 1,15%. Acest venit reprezintă
aproximativ 40% din totalul veniturilor bugetului comunitar.
4. Alte venituri
Această categorie cuprinde venituri din:
1. dobânzi şi penalităţi pentru întârzieri la plata obligaţiilor către bugetul UE;
2. eventualele surplusuri din anul financiar anterior (excedentul bugetar);
3. penalităţi achitate de firme pentru încălcarea unor reglementări comunitare (în special în
domeniul concurenţei);
4. impozitul pe salariile angajaţilor din organismele comunitare;
5. operaţiunile administrative ale organismelor Uniunii Europene.
Rabatul britanic
Întrucât principiul de participare la veniturile bugetului comunitar este contribuţia în funcţie de capacitatea
contributivă a statelor, fiind în ultimă instanţă determinată de nivelul de dezvoltare economică, în anul 1984 s-a
acceptat ca Marea Britanie să beneficieze de o compensaţie anuală (plătind practic o contribuţie mai mică),
contribuţia sa la bugetul comunitar fiind considerată disproporţionată faţă de a altor state mari, care prin finanţările
substanţiale de care se bucurau în agricultură erau relativ mai avantajate, în condiţiile în care sectorul agricol
britanic era mult mai redus ca dimensiuni (comparativ cu Franţa sau Germania, de exemplu).
Această reducere a contribuţie britanice este acoperită de celelalte state membre. În urma înţelegerii de la
Berlin din anul 1999, când în cadrul unui Consiliu European s-a stabilit perspectiva financiară 2000-2006, aportul
unor state la acoperirea „contribuţiei britanice” a fost diminuat cu 75%.
În contextul negocierilor pentru perspectiva financiară 2007-2013, au fost exercitate presiuni din partea
statelor importante din UE, la adresa Marii Britanii, pentru a accepta reducerea „rabatului britanic”.
Contribuţia fiecărui stat membru este calculată în euro, dar este plătită, lunar, în moneda
naţională, fiind virată într-un cont deschis pe numele Comisiei Europene la banca centrală
naţională.
Tabelul nr. 8.3. Structura veniturilor bugetului comunitar în anul 2007
Resursa PNB 69%
Cota din TVA 15%
Taxe vamale, agricole şi taxa pe zahăr 15%
Sume necheltuite din anul anterior, impozitul pe salariale personalului instituţiilor 1%
comunitare
Sursa: Comisia Europeană, EU Budget 2007: Prosperity, solidarity and security in Europe and
beyond. Launch. of the 2007-2013 financial framework new generation of EU programmes,
2007, http://ec.europa.eu/budget/library/publications/budget_in_fig/dep_eu_budg_2007_en.pdf,
p. 1.
8.5. Cheltuielile din bugetul comunitar
Cheltuielile efectuate din bugetul comunitar sunt de natură administrativă şi operativă

(funcţională). În timp ce primele sunt destinate funcţionării instituţiilor comunitare, cele din
urmă, reprezentând ponderea cea mai mare (în prezent peste 80% din totalul cheltuielilor
efectuate din bugetul UE), sunt expresia priorităţilor şi politicilor UE, urmărind scopuri
economice şi sociale şi în cea mai mare parte sunt utilizate în statele membre. În acest ultim caz
este vorba în principal de cheltuielile pentru agricultură (PAC - finanţată prin FEOGA),
cheltuielile pentru operaţiuni structurale şi pentru realizarea politicilor interne (materializarea
politicii regionale şi de coeziune, prin fondurile structurale şi fondul de coeziune) şi cheltuielile
pentru acţiuni externe, în primul rând cele privind ajutorul de pre-aderare (concretizate în
fondurile de pre-aderare).
1. Cheltuielile pentru agricultură fac parte din PAC, reprezentând un sprijin pentru fermierii
europeni, atât direct, subvenţii pentru unele activităţi agricole, cât şi indirect, prin finanţarea
unor proiecte de dezvoltare rurală.
2. Acţiunile structurale: fondurile structurale au drept scop finanţarea dezvoltării regiunilor
dezavantajate.
3. Politicile interne: includ cercetarea, mediul, transporturile, educaţia etc.
4. Acţiunile externe constau într-un ajutor acordat statelor din afara UE, o parte consistentă
reprezentând-o sprijinul acordat statelor ACP.
5. Cheltuielile administrative reprezintă cheltuielile pentru organizarea şi funcţionarea
organismelor comunitare, inclusiv salariile şi contribuţiile datorate (către bugetul comunitar).
6. Cheltuielile de pre-aderare au ca obiectiv sprijinirea statelor candidate în implementarea
reformelor necesare alinierii economiilor naţionale la exigenţele presupuse de statutul de
membru132.
Într-o altă abordare, cheltuielile bugetare pot fi împărţite în cheltuieli obligatorii şi
cheltuieli neobligatorii:
▪ cheltuielile obligatorii sunt cele care derivă din tratate sau din acte emise în baza tratatelor;
▪ cheltuielile neobligatorii includ sprijinul structural (acţiuni structurale) către regiunile
dezavantajate ale UE şi cheltuielile pentru sprijinirea efortului de aderare la UE, pentru ţările
candidate.
În ansamblul său, bugetul comunitar cuprinde, evident, în cea mai mare proporţie
cheltuieli obligatorii, iar în cadrul acestora cheltuielile privind PAC reprezintă peste 95% din
total133. Distincţia dintre cele două tipuri de cheltuieli este importantă în primul rând în procesul
bugetar, legat de modul în care Consiliul UE şi Parlamentul European le pot modifica, în
momentul adoptării bugetului comunitar.
132
Pe lângă acest sprijin direct (finanţări nerambursabile), în urma plăţii unor contribuţii reduse, statele candidate
pot atrage bani şi prin proiecte finanţate din fondurile structurale sau privind politicile interne.
133
33.
Uniunea Europeană
Fondurile Politicile Acţiuni Cheltuieli

PAC structurale interne externe de
funcţionare
Declaraţie Avans
Dosar
Rambursare
Declaraţie Dosar Plată
Conturi centrale Plată
Organisme/servicii plătitoare
Beneficiar Beneficiar
Plată
Dosar Activitate
Activitate
State terţe
State membre
Figura nr. 8.1. Funcţionarea bugetului comunitar

Sursa: Prelucrare după Lechantre, Marc; Schajer, David, Le budget de l’Union Européenne, La
Documentation Française, Paris, 2003, p. 54.
Argumentaţi pro şi contra unei uniuni monetare fără o uniune bugetară (a se vedea şi Unitatea de
studiu 4).
Răspuns:
Cea mai mare parte a banilor comunitari care ajung la statele membre nu ajung direct,
plăţile fiind derulate prin agenţii (organisme) naţionale, aşa cum rezultă şi din Figura nr. 8.1.,
plăţile direct din bugetul comunitar făcându-se în cazul în care participanţii sunt din mai multe
state membre (de exemplu în cazul proiectelor de cercetare).
Cazuri de corupţie şi deficienţe în utilizarea banilor comunitari

Comisarul european pentru educaţie, cercetare, ştiinţă şi tehnologie în Comisia condusă de Jacques Santer
(1995 – 1999), Edith Cresson, fost prim-ministru al Franţei, a fost acuzată că şi-a angajat medicul stomatolog,
prietenul ei, în calitate de consilier în problema HIV (fără ca acesta să fi avut vreo pregătire în domeniu), plătindu-i
timp de doi ani, peste 150.000 EUR din fonduri europene. După ce a fost achitată de un tribunal belgian, din lipsă de
probe, în toamna anului 2005 cazul a ajuns în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţarea din anul 2006
aducând achitarea acesteia.
În timpul preşedinţiei lui Romano Prodi, Eurostat a fost acuzată de management defectuos, situaţii
contabile incorecte şi ascunderea a un milion de euro în conturi care nu puteau fi verificate de organismele
comunitare.
Imaginea unei gestiuni cu deficienţe este întregită de faptul că, pentru al unsprezecelea an consecutiv,
Curtea de Conturi a UE nu a realizat un raport favorabil în ceea ce priveşte bugetul comunitar pe anul 2004,
subliniindu-se că cheltuielile europene au putut fi verificate numai într-un procent de 35% din total (numai 6% din
cheltuieli au putut fi verificate în anul 2003), o parte importantă din vină purtând şi statele membre pentru gestiunea
fondurilor comunitare. Au fost semnalate subvenţii pentru cultivarea de măslini care nu existau în realitate şi că în
unele regiuni din Grecia şi Italia producţia reală de ulei de măsline este de trei ori mai mică decât cea declarată (de
exemplu, un sicilian a plantat măslini din plastic pentru a înşela supravegherea aeriană) sau subvenţii mai mari
acordate crescătorilor de capre (supraevaluarea numărului de animale). În acest context poate fi abordată şi situaţia
Greciei, despre care se apreciază că ar fi falsificat rapoartele oficiale privind deficitul bugetar pe anul 2004, pentru a
se încadra în limitele prevăzute de Pactul de stabilitate şi creştere.
Sursa: prelucrare după Kuchler, Teresa, Ex-commissioner Edith Cresson may lose EU pension,
htttp://euobserver.com, 10.11.2005, Frâncu, Eliza, Fraude şi furturi masive în bugetul UE, Gândul, 14.11.2005,
Filipescu, Daniela, Corupţia, o problemă majoră a UE, Adevărul, 29.11.2005.
Întrebări
1. Ce reprezintă perspectiva financiară?

2. Care sunt principalele categorii de venituri pentru bugetul comunitar?
3. Ce reprezintă veniturile proprii tradiţionale?
4. Numiţi organismele europene implicate în adoptarea, execuţia şi controlul execuţiei
bugetului comunitar şi explicaţi rolul fiecăruia.
1. Dinu Marin; Socol Cristian; Marinaş Marius, Mecanisme de convergenţă şi coeziune, Editura
Economică, Bcureşti, 2005;
2. Manolache Octavian, Drept comunitar, ediţia a III-a, Editura All-Beck, Bucureşti, 2001;
4. Stoica, Ovidiu, Palma Martos, Luis (coordonatori) ş. a., Politici ale Uniunii Europene, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, Iaşi, 2009;
Webografie
1. Bugetul comunitar – http://ec.europa.eu/budget;

2. Bugetul comunitar – http://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/topic/Budget
3. Consiliul ECOFIN –
http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=250&mode=g&lang=en;
4. Politicile comunitare – http://ec.europa.eu/policies/index_en.htm.
POLITICA FISCALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Cuprins
9.1. Necesitatea armonizării fiscale în Uniunea Europeană

9.2. Pactul de stabilitate şi creştere şi implicaţiile sale monetare
Obiective
▪ Înţelegerea necesităţii armonizării fiscale în Uniunea Europeană
▪ Conştientizarea importanţei şi semnificaţiilor Pactului de stabilitate şi creştere pentru zona
euro
Cuvinte cheie: armonizare fiscală, directive comunitare, impozit european, Pactul de

stabilitate şi creştere
9.1. Necesitatea armonizării fiscale în Uniunea Europeană
Deşi preocupări pentru eliminarea frontierelor fiscale în UE sunt de zeci de ani, multă
vreme progresele nu au fost notabile, pentru că propunerile iniţiale privind armonizarea fiscală
au fost adesea centralizatoare, rigide şi uniformizatoare134, determinând o reacţie de „apărare” a
ţărilor membre.
Sensibilităţile naţionale în domeniul fiscal sunt de înţeles, dacă ne gândim că prin
fiscalitate statul îşi asigură anumite venituri, renunţarea la autonomia fiscală fiind până în
prezent în afara oricărei discuţii.
Existenţa uniunii vamale a determinat realizarea primilor paşi în domeniul armonizării
fiscale pentru pieţele de bunuri, printr-o apropiere pe planul impozitelor indirecte.
134
România, Bucureşti, 2003, p. 86.

De ce este necesară armonizarea fiscală în zona euro?
Răspuns:
În eforturile de armonizare pe linia impozitelor indirecte, trebuie avute în vedere trei

aspecte:
1. sistemul de impozite;
2. baza de impozitare;
3. rata (procentul) de impozitare.
1. Sistemul de impozite. Dacă, în prezent, în toate ţările UE există TVA, cu câteva zeci
de ani în urma TVA era aplicat doar în Franţa, celelalte ţări aplicând impozitele în „cascadă”.
Având în vedere avantajele TVA, care a uşurat din punct de vedere fiscal comerţul intra-
comunitar, făcându-l neutru şi nearbitrar135, a fost adoptat în anul 1967 pentru toate ţările CEE.
2. Baza de impozitare TVA a fost armonizată prin a Şasea Directivă privind TVA, din
1977. Adoptarea acestei directive nu a fost dictată în primul rând de comerţul intra-comunitar, ci
de bugetul UE, unde deja între veniturile proprii se înscria şi resursa TVA. Directiva privind
TVA a armonizat bazele de impozitare naţionale şi a permis şi o apropiere între raporturile dintre
veniturile bugetare din impozite directe şi indirecte la nivelul statelor comunitare, fiind
echivalată cu o reformă fiscală. Un exemplu în acest sens este Grecia, care în anul aderării
(1981) a trebuit să renunţe la aproximativ 100 de impozite136.
3. Ratele de impozitare diferite permit o concurenţă fiscală între statele membre.
Progresele atinse până în prezent pe linia uniformizării ratelor se reduc la stabilirea unor produse
cu TVA scăzut şi TVA ridicat, şi a unei cote standard minime de TVA de 15% (vezi tabelul
următor). Propunerile făcute de Comisia Europeană pentru un TVA comun au fost unanim
refuzate de statele membre.
135
136
9.2. Pactul de stabilitate şi creştere şi implicaţiile sale monetare
9.2.1. Contextul apariţiei şi necesitatea Pactului de Stabilitate şi Creştere
Pactul de stabilitate şi creştere a apărut în urma unei Rezoluţii137 convenită în cadrul

Consiliului European desfăşurat la Amsterdam pe data de 17 iunie 1997 şi reprezintă o
continuare a criteriilor de convergenţă stabilite de Tratatul de la Maastricht pentru trecerea la
moneda unică.
Practic, Pactul de stabilitate şi creştere este răspunsul la preocupările „euro-scepticilor”
că o uniune monetară nu poate avea succes fără o uniune bugetară. Dacă nu s-a putut ajunge,
înaintea apariţiei euro la o uniune bugetară, a fost avută în vedere cel puţin disciplina bugetară în
Uniunea Economică şi Monetară (în zona euro). De fapt, se atrăsese atenţia că prevederile din
Tratatul de la Maastricht privind rigoarea bugetară trebuie continuate după adoptarea monedei
unice, iar articolul 104 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană era prea vag.
Asigurarea premiselor unor finanţe publice „sănătoase” este fundamentală pentru
stabilitatea euro, dar şi pentru obţinerea unei creşteri economice pe baze solide. Permanentizarea
disciplinei bugetare în cadrul UEM era atunci văzută ca o necesitate, în condiţiile în care
pierderea autonomiei politicii valutare naţionale (a stabilirii cursului de schimb) presupunea un
rol crescut pentru stabilizatorii fiscali automaţi, pentru a asigura sprijinul politicilor bugetare
naţionale pentru politicile monetare orientate spre stabilitate138.
Pactul se referă doar la latura finanţelor publice, aspectele monetare nemaifiind de interes
în condiţiile politicii monetare unice şi al mandatului Băncii Centrale Europene de asigurare a
stabilităţii preţurilor în zona euro.
Conform Pactului de stabilitate şi creştere, ţările din zona euro sunt obligate să respecte
aceleaşi reguli bugetare stricte referitoare la deficitul bugetar, urmărite şi anterior adoptării euro
ca monedă naţională. Neîncadrarea unei ţări în limita de 3% pentru deficitul bugetar atrage
demararea unei proceduri din partea UE (a Comisiei Europene), finalizate prin penalităţi aplicate
statului în cauză.
Pactul de Stabilitate şi Creştere include şi o procedură pentru ţările membre cu deficite
bugetare excesive, aceasta fiind prevăzută în articolul 104 al Tratatului asupra Uniunii Europene
(Tratatul de la Maastricht).
Conform articolului 104, statele membre sunt obligate să evite deficitele bugetare
excesive, Regulamentul Consiliului UE 1467/97 descriind implementarea procedurii pentru
deficitele excesive. Această procedură trebuie însă corelată cu Regulamentul Consiliului UE
1466/97 de întărire a supravegherii multilaterale a poziţiilor bugetare şi a coordonării politicilor
economice139, conform căruia statele membre trebuie să conceapă programe de stabilitate şi
convergenţă (actualizate anual), care vor fi examinate de către Consiliul UE, Comisia Europeană
şi Comitetul Economic şi Social.
De fapt, ţările din zona euro pregătesc anual programe de stabilitate, iar ţările UE din
afara zonei euro pregătesc programe de convergenţă.
137
Rezoluţia Consiliului European asupra Pactului de stabilitate şi creştere de la Amsterdam, 17 iunie 1997, Jurnalul
Oficial C236, 2 august 1997.
138
http://europa.eu.int/comm/economy_finace/about/activities/sgp/scp-en.htm.
139
Jurnalul Oficial L 209, 2 august 1997.
Atât programele de stabilitate, cât şi programele de convergenţă, trebuie să conţină

următoarele informaţii, în aşa fel încât să acopere anul curent, anul anterior şi cel puţin următorii
trei ani:
▪ obiectivul pe termen mediu pentru poziţia bugetară de echilibru sau în excedent, trendul de
ajustare şi trendul estimat pentru rata datoriei publice;
▪ principalele ipoteze privind dezvoltarea economică (creştere, ocuparea forţei de muncă,
inflaţie, alte variabile economice importante);
▪ descrierea măsurilor bugetare şi de politică economică luate sau propuse pentru îndeplinirea
obiectivelor programului;
▪ analiză privind impactul unor modificări ale ipotezelor privind dezvoltarea economică asupra
poziţiei bugetare şi îndatorării.
Faţă de programele de stabilitate, în plus, programele de convergenţă, fiind adresate
ţărilor din afara zonei euro, trebuie să conţină obiectivele pe termen mediu ale politicii monetare
şi relaţia dintre aceste obiective şi stabilitatea preţurilor şi a cursului valutar.
Primele programe – de stabilitate, respectiv de convergenţă – au fost prezentate de către
ţările membre Consiliului UE în anul 1999, şi de atunci sunt oferite spre evaluare în versiuni
actualizate anual, după ce Comisia Europeană şi Comitetul Economic şi Financiar fac propriile
aprecieri.
Evaluarea Consiliului UE urmăreşte dacă:
▪ obiectivul stabilit pe termen mediu pentru buget oferă o marjă de siguranţă suficientă pentru
a evita apariţia unui deficit excesiv;
▪ ipotezele economice pe care se bazează programul sunt realiste;
▪ măsurile luate sau propuse sunt suficiente pentru atingerea obiectivului stabilit pe termen
mediu pentru buget; în cazul ţărilor din afara zonei euro (deci pentru programele de
convergenţă), în plus, este evaluat gradul în care se atinge o convergenţă susţinută.
În urma evaluării proprii, ţinând cont şi de punctele de vedere ale Comisiei Europene şi
ale Comitetului Economic şi Social, Consiliul UE îşi exprimă opiniile privind programul fiecărui
stat membru şi poate cere o revizuire a acestuia.
Ulterior, Consiliul UE monitorizează implementarea programelor şi poate cere statelor
membre să ia măsuri de ajustare pentru evitarea deficitelor bugetare excesive.
Având în vedere importanţa capitală a stabilităţii financiare pentru uniunea monetară,
Pactul de Stabilitate şi Creştere a reluat, a clarificat şi a făcut mai rapidă procedura de aplicat în
cazul deficitelor bugetare excesive, plecând de la prevederile art. 104 din Tratatul asupra Uniunii
Europene.
Astfel, de două ori pe an, la 1 martie şi 1 septembrie ţările membre trebuie să raporteze
situaţia finanţelor publice; în termen de 3 luni de la datele respective, conform Regulamentului
Consiliului UE 3605/93, Consiliul UE trebuie să ia o decizie în privinţa existenţei unui deficit
excesiv, ţinând cont de faptul că deficitul bugetar este considerat excepţional şi temporar,
dacă deşi depăşeşte 3% din PIB, se încadrează în una din următoarele două situaţii:
▪ a rezultat ca efect al unui eveniment neprevăzut, în afara controlului statului membru în
cauză, şi are un impact major asupra bugetului ţării;
▪ a rezultat ca efect al unei recesiuni economice severe, când PIB real anual a scăzut cu cel
puţin 2%.
Dacă statul membru se află într-una din cele două situaţii de mai sus, nu va fi subiectul
sancţiunilor; în caz contrar, Consiliul UE decide existenţa unui deficit excesiv şi:
▪ face recomandări statului în cauză şi stabileşte un termen de 4 luni pentru realizarea

acţiunilor corective efective, astfel încât în anul următor deficitul să reintre sub nivelul de 3%
din PIB;
▪ dacă după parcurgerea etapei precedente, statul în cauză nu reuşeşte să implementeze
deciziile Consiliului UE, acesta decide să impună sancţiuni, în cel mult 10 luni de la
constatare existenţei deficitului excesiv.
Sancţiunile se impun gradual, după cum urmează:
▪ un depozit nepurtător de dobândă, constituit la nivelul Comisiei Europene, mărimea sa fiind
calculată pe baza unei formule: o componentă fixă, reprezentând 0,2% din PIB, şi o
componentă variabilă, proporţional cu mărimea deficitului;
▪ în fiecare an care urmează demarării sancţiunilor, Consiliul UE poate cere înăsprirea
acestora, printr-un depozit suplimentar, dar astfel încât în ansamblu depozitul să nu
depăşească 0,5% din PIB;
▪ depozitul este transformat în amendă, dacă în termen de doi ani Consiliul UE constată că
deficitul bugetar excesiv nu a fost corectat.
Sancţiunile pot fi abrogate, parţial sau total, printr-o decizie a Consiliului UE, în funcţie
de progresele înregistrate de statul membru în cauză, fără însă ca amenzile deja impuse să poată
fi returnate.
Dobânda cuvenită pentru depozitul constituit la nivelul Comisiei Europene, ca şi
eventualele amenzi, sunt împărţite între statele membre care nu au înregistrat deficit excesiv,
proporţional cu ponderea fiecăruia în PNB total al statelor eligibile.
9.2.2. Evoluţii în zona euro din perspectiva Pactului de Stabilitate şi Creştere
Înaintea adoptării euro ca monedă naţională (înainte de anul 1999), euro-criticii au atras
atenţia că dintre criteriile de convergenţă din Tratatul de la Maastricht, restricţia referitoare la
nivelul maxim al deficitului bugetar şi angajamentele asumate de ţări că după trecerea la euro vor
respecta prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere, asigură premisele unei inflaţii scăzute, dar
determină şi o creştere economică redusă. Mai mult, se atrăgea atenţia că aceste criterii de
convergenţă nominală au fost concepute într-o perioadă de stabilitate şi creştere economică,
fenomene care nu era de aşteptat că vor continua multă vreme.
Drept dovadă, timp de trei ani consecutiv (între 2002 şi 2004), Germania a depăşit nivelul
de 3% din PIB deficit bugetar, datoria sa externă a fost mai mare de 60% din PIB (65% din PIB),
iar eforturile s-au îndreptat spre a se reîncadra abia începând cu anul 2005 sub nivelul de 3% din
PIB pentru deficitul bugetar, deşi Comisia Europeană era sceptică în privinţa posibilităţilor de
realizare a obiectivului şi termenul era considerat prea îndepărtat.
Franţa s-a aflat, în aceeaşi perioadă 2002-2004, în situaţia Germaniei, depăşind sistematic
nivelul deficitului bugetar, iar în anul 2004 înregistrând şi un nivel al datoriei publice de 64% din
PIB.
La data de 25 noiembrie 2003 miniştrii de finanţe ai UE, întruniţi în cadrul Consiliului
ECOFIN au votat pentru suspendarea procedurii de sancţionare a Franţei şi Germaniei,
declanşată de Comisia Europeană.
Dincolo de rezultatul votului Consiliului Uniunii Europene, unele ţări mai mici, cum ar fi
Austria şi Olanda, s-au arătat preocupate de viitorul Pactului de Stabilitate şi Creştere, în
condiţiile în care cele mai mari ţări nu reuşesc să se încadreze în prevederile sale.
Comisia Europeană a decis, la 13 ianuarie 2004, printr-o majoritate simplă, înaintarea

cazului Curţii de Justiţie a UE, iar aceasta la sfârşitul lunii aprilie 2004 s-a pronunţat, apreciind
drept incorectă suspendarea Pactului de Stabilitate şi Creştere.
9.2.3. Reforma Pactului de Stabilitate şi Creştere
În acest context, al disputelor dintre două instituţii fundamentale ale Uniunii Europene
(Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene) şi între Comisia Europeană şi unele ţări
membre, s-a născut un curent de opinie pro reformarea Pactului de Stabilitate şi Creştere,
argumentându-se că acesta ar trebui să fie mai flexibil.
Mai mult, chiar responsabilul cu probleme economice şi monetare la acea vreme,
comisarul Pedros Solbes – care iniţiase procedura pentru sancţionarea Franţei şi Germaniei –
aprecia în luna februarie 2004 că regulile euro sunt prea restrictive în perioadele în care
economiile naţionale trec prin dificultăţi şi că ar fi necesară o „reformă”. Una dintre propunerile
avute în vedere în acest sens ar permite depăşirea temporară a limitei de 3% deficit bugetar, dacă
nivelul datoriei publice în PIB pentru ţara respectivă ar fi inferior limitei de 60%.
O altă propunere a venit din partea ministrului de finanţe francez, Francis Mer, care a
cerut excluderea cheltuielilor pentru cercetare din calculul deficitului bugetar. În aceeaşi
perioadă însă, continua să sublinieze faptul că este „dezamăgitor” că Germania nu include în
evaluările sale obiectivul de a atinge un buget echilibrat pe termen mediu140.
Germania de fapt a acuzat în nenumărate rânduri poziţia rigidă a Comisiei Europene, care
nu apreciază eforturile sale de a-şi îmbunătăţi performanţele economice şi nu ţine cont de
dificultăţile înregistrate în economie şi de faptul că, după propriile previziuni, din anul 2005 va
reveni la deficitul bugetar sub limita impusă de Pact, de 3% din PIB.
Trebuie în acelaşi timp însă de remarcat faptul că, dacă s-ar fi aplicat împotriva
Germaniei procedura pentru deficit bugetar excesiv, aceasta ar fi fost pasibilă de o amendă de
până la 10 miliarde de euro.
O reformă a Pactului de Stabilitate şi Creştere nu era însă atât de uşor de realizat, având
în vedere faptul că o parte a ţărilor Uniunii Europene susţineau forma sa iniţială (de exemplu,
Olanda, Estonia, Polonia, Italia, Spania, Portugalia). Într-o scrisoare adresată de liderii celor şase
ţări amintite Comisiei Europene, aceştia subliniau că „Pactul de Stabilitate şi Creştere este un
element esenţial al guvernării economice în uniunea economică şi monetară şi o condiţie
necesară pentru a susţine creşterea economică pe care o urmărim cu toţii, şi regulile sale trebuie
aplicate integral şi pe o bază nediscriminatorie”.
Însăşi Comisia Europeană era de părere că regulile zonei euro sunt vitale pentru
menţinerea stabilităţii şi a credibilităţii monedei unice. În acelaşi sens s-a pronunţat şi
preşedintele Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, apreciind că forma iniţială a
Pactului de Stabilitate şi Creştere este cea potrivită, acesta fiind esenţial pentru moneda euro:
„regulile (Pactului de stabilitate şi creştere – n.n.) sunt baza încrederii şi siguranţei UME. Ele
sunt cheia nu doar pentru stabilitate, ci şi pentru creştere”, subliniind că sunt de importanţă
centrală şi că trebuie respectate în totalitate141.
Venind în continuarea disputelor pro şi contra Pactului de Stabilitate şi Creştere, Jacques
Delors, fost preşedinte al Comisiei Europene, a criticat decizia instituţiei pe care a condus-o de a
aduce în faţa justiţiei conflictul privind nerespectarea prevederilor Pactului de Stabilitate şi
140
Carter, Richard – Brussels risks reigniting row with Berlin over euro rules, http://euobs.com.
141
Carter, Richard, Crucial euro pact decision to be taken next week, http://euobs.com.
Creştere, subliniind că nu este vorba de o problemă juridică, ci în primul rând politică şi că

Uniunea Europeană este într-o „stare de criză latentă”, acuzând liderii europeni că plasează
interesele naţionale înaintea binelui comun142.
Este însă interesant faptul că preşedintele Comisiei Europene care a sesizat Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene asupra legalităţii suspendării prevederilor Pactului de stabilitate şi
creştere, Romano Prodi, declarase în urmă cu câţiva ani despre Pactul de Stabilitate şi Creştere
că este „stupid”, deoarece face dificilă creşterea cheltuielilor publice când economiile din zona
euro sunt în recesiune. La acel moment, toate ţările, inclusiv Germania, l-au atacat pe Romano
Prodi, acuzându-l că pune în discuţie bazele stabilităţii euro.
Chiar dacă Romano Prodi nu era un susţinător al Pactului de stabilitate şi creştere,
Comisia Europeană era într-o situaţie dificilă, dat fiind rolul său, de supraveghere economică,
conferit prin Tratatul Uniunii Europene şi de „gardian al tratatelor” şi posibilitatea ca astfel să
încurajeze indisciplina fiscală, pierderea cazului la Luxemburg era la fel de periculoasă.
La sfârşitul anului 2003, înainte de debutul preşedenţiei irlandeze a Uniunii Europene,
ministrul de externe al Irlandei, Brian Cowen declara, pe de o parte că nu sunt necesare nici un
fel de modificări, regulile Pactului de stabilitate şi creştere fiind flexibile, iar pe de altă parte, că
decizia de a nu sancţiona Franţa şi Germania a fost una corectă.
Nu întâmplător, la 10 decembrie 2003, ministrul de finanţe al Marii Britanii (care cu doar
două săptămâni în urmă sprijinise neînceperea măsurilor disciplinare contra Franţei şi
Germaniei) anunţa că în anul 2004 deficitul Marii Britanii va fi de 3,4% din PIB şi că „Marea
Britanie continuă să dea o interpretare prudentă Pactului de stabilitate şi creştere”143.
O poziţie contrară a adoptat Olanda, ţară care de altfel urma să deţină preşedenţia Uniunii
Europene în semestrul al doilea al anului 2004. Înaintea summit-ului de la Bruxelles din 12-13
decembrie 2003 privind Constituţia Europeană, secretarul de stat pentru probleme europene,
Atzo Nicolaï cerea includerea în Constituţie a unor puteri sporite pentru Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene în privinţa Pactului de stabilitate şi creştere (lucru neacceptat în cele din
urmă).
Motivaţia era că trebuie restabilită încrederea în Uniunea Europeană pentru cetăţenii
danezi, care au impresia că ţările mari nu trebuie să se conformeze angajamentelor asumate la
nivel european, şi, pe de altă parte, că regulile actuale ale Pactului de stabilitate şi creştere nu
sunt suficient de solide pentru a prezenta cazul Franţei şi Germaniei Curţii de Justiţie.
„Problema” Pactului de stabilitate şi creştere a fost rezolvată în cadrul Consiliului
European de la Bruxelles din luna martie 2005, ocazie cu care i s-a dat o interpretare mai
flexibilă, fără însă a se renunţe la el; compromisul a constat în faptul că unele cheltuieli publice
nu sunt luate în calcul la stabilirea deficitului bugetar; practic, deşi acesta va fi mai mare de 3%
din PIB, pe baza noii formule se va încadra în prevederi, dacă cheltuielile mai mari sunt făcute
pentru cercetare sau pentru „reunificarea Europei”.
În contextul crizei financiare, abordarea Pactului de Stabilitate şi Creştere a suferit unele
reconsiderări; în acelaşi timp însă, Uniunea Europeană este tot mai preocupată de asigurarea unei
guvernanţe economice a Uniunii, acesta fiind de altfel un obiectiv prioritar al agendei
preşedenţiei Ungariei, în perioada 1 ianuarie 2011 – 30 iunie 2011. Este vorba de fapt de găsirea
acelor măsuri care să asigure, la nivelul statelor membre, un oarecare echilibru financiar, astfel
încât moneda unică să nu fie afectată de problemele financiar-bugetare ale unui stat membru (al
zonei euro), cum s-a întâmplat in cazul Greciei sau al Irlandei.
142
***, Delors criticises court case over euro rules, http://www.euractiv.com.
143
Carter, Richard, Britain joins deficit bad boys, http://euobs.com.
Întrebări
1. Consideraţi că va fi posibilă în viitorul apropiat o politică fiscal-bugetară unică în zona euro?

Argumentaţi.
2. Pactul de Stabilitate şi Creştere: semnificaţii şi aplicabilitate.
3. Explicaţi necesitatea cerinţelor din Pactul de Stabilitate şi Creştere.
4. Evidenţiaţi reconsiderări ale Pactului de Stabilitate şi Creştere în contextul crizei financiare
internaţionale.
1. Brezeanu Petre; Şimon Ilie; Celea Sorin, Fiscalitate europeană, Editura Economică,
Bucureşti, 2005;
2. Minea Mircea Ştefan; Costaş Cosmin Flavius, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului
III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006;
5. Văcărel Iulian, Sistemul impozitelor şi taxelor în Uniunea Europeană şi în România, Centrul
de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti, f.a.
Webografie
1. de Haan, Jakob, Berger, Helge, Jansen, David-Jan, The end of the Stability and Growth
Pact?, http://ideas.repec.org/p/dnb/wormem/748.html;
2. Stability and convergence programmes,
http://ec.europa.eu/economy_finance/sgp/convergence/index_en.htm;
3. The Stability and Growth Pact, http://www.ena.lu/stability-growth-pact-020102311.html;
BIBLIOGRAFIE
1. Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital în context european, Editura Economică, Bucureşti,

2009;
2. Basno, Cezar; Dardac, Nicolae, Integrarea monetar bancară europeană, Editura Didactică şi
3. Dăianu, Daniel, Kallai, Ella, Mihailovici, Gabriela, Socol, Aura, Romania si aderarea la
zona euro. Întrebarea este: IN CE CONDITII!, Editura Academiei, Bucuresti, 2017;
4. De Grauwe, Paul, The Economics of Monetary Union, Oxford University Press, Oxford, 12th
edition, 2018;
5. De Haan, Jakob, Oosterloo, Sander and Schoenmaker, Dirk, Financial Markets and
Institutions: A European Perspective, Cambridge University Press, Cambridge, 2nd edition,
2012;
6. Minea, Mircea Ştefan; Costaş, Cosmin Flavius, Fiscalitatea în Europa la începutul
mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006;
7. Păun, Roxana-Daniela, Spaţiul monetar european, Editura Expert, Bucureşti, 2004;
9. Stoica, Ovidiu, Integrare financiar-monetară europeană, suport de curs pentru învăţământul
la distanţă, 2020;
10. Tomann, Horst, Monetary Integration in Europe. The European Monetary Union after the
Financial Crisis, Palgrave Macmillan, 2017.

Material Curs IFME ID FB III Sem 1 2022-2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Material Curs IFME ID FB III Sem 1 2022-2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA din IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

INTEGRARE FINANCIAR-MONETARĂ EUROPEANĂ

Toate drepturile rezervate.

8.2. Procesul bugetar..............................................................................................................................135

Disciplina Integrare financiar-monetară europeană face parte din categoria

TEORIA INTEGRĂRII ECONOMICE

1.1. Conceptul de integrare

1.1. Conceptul de integrare

Termenul de integrare provine în limba română, ca şi în engleză, franceză, spaniolă sau

1.2. Formele integrării economice

Alte abordări în clasificarea formelor integrării economice

Tabelul nr. 1.1. Ţările participante la CEFTA

1. Zona de liber schimb, cunoscută şi sub denumirea de zonă de comerţ liber,

Uniunea vamală şi integrarea politică

3. Piaţa Comună reprezintă o formulă de integrare superioară uniunii vamale, căreia i se

Tabelul nr. 1.2. Formele de integrare şi progresele presupuse de acestea

Pentru diferitele stadii de integrare abordate se pot identifica unele caracteristici

Printre potenţialele avantaje ale integrării economice se numără10:

Trebuie însă de subliniat că participarea la o formă de integrare economică nu este în sine

1. Definiţi conceptele de integrare economică, integrare pozitivă şi negativă.

ISTORICUL INTEGRĂRII EUROPENE

2.1. Ideea de Europă unită

Cuvinte cheie: Planul Marshall, BENELUX, Tratatul de la Paris, Comunitatea

2.1. Ideea de Europă unită

Crearea Comunităţilor Europene, primele forme concrete de materializare a ideii de

2.2. Precursorii Uniunii Europene

Din anul 1921, Belgia şi Luxemburg constituiseră Uniunea Economică Belgo-

2.2.2. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică

2.2.3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Importanţa Planului Schuman

La semnarea Tratatului de la Paris (încheiat pentru o perioadă de 50 de ani), la 18 aprilie

România, Bucureşti, 2003, p. 319

2.2.4. Comunitatea Economică Europeană

2.2.5. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

În 25 martie 1957, la Roma, este semnat şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene

2.2.6. Comunităţile Europene

2.3. Fundamentele juridice ale Uniunii Europene – tratatele europene

Uniunea Europeană are la bază mai multe tratate fundamentale.

6. Tratatul de la Amsterdam, care completează Tratatul de la Maastricht, a fost semnat

1. Website-ul Consiliului Europei - http://www.coe.int;

3.1. Structura sistemului instituţional comunitar

Cuvinte cheie: instituţii comunitare, organisme financiare, organisme consultative,

3.1. Structura sistemului instituţional comunitar

Sistemul instituţional comunitar cuprindea, în urma adoptării Tratatului de la Lisabona:

▪ două organisme financiare (1. Banca Europeană de Investiţii, 2. Fondul European de

10. Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor;

Noi structuri comunitare

3.2. Instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene

3.2.1. Parlamentul European

Parlamentul European contemporan este rezultatul fuziunii Adunărilor Parlamentare ale

Evoluţia numărului de europarlamentari români

Orientarea politică a parlamentarilor le-a ghidat activitatea încă de la începuturi, sub

Nr. loc Nr. loc Nr. loc30 Nr. loc

Rolul grupurilor parlamentare

În urma alegerilor din iunie 2009, Parlamentul European cuprindea, pe lângă 26 de

Nr. loc Nr. loc Nr. loc

Parlamentul European îndeplineşte trei funcţii principale:

1. Preşedintele Parlamentului, reprezentantul instituţiei în exterior, ales pentru doi ani şi

Tabelul nr. 3.3. Preşedinţii Parlamentului European, de la înfiinţarea sa

Pentru organizarea activităţilor sale, Parlamentul European dispune de un Secretariat

Controverse privind sediul Parlamentului European

Activitatea curentă, pentru pregătirea sesiunilor plenare, se desfăşoară pe 20 de comisii