UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

DEPARTAMENTUL ID
SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ MANAGERIALĂ ȘI SECRETARIAT

INSTITUȚII ȘI AFACERI EUROPENE

Curs pentru învăţământ la distanţă

Lect . univ. dr. Marcela Cristina HURJUI

-INTRODUCERE ÎN CURS ........................................................................................................................ .4

SCOPUL CURSULUI ................................................................................................................................ 4

OBIECTIVELE PRINCIPALE ....................................................................................................................... 4

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1 – ISTORIA INTEGRĂRII EUROPENE ................................................................ 6

1.1. SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA EUROPEI .........................................................................................................................................6
1.2. NOȚIUNI FUNDAMENTALE DESPRE UE ....................................................................................................................................8
1.3. INTEGRAREA EUROPEANĂ..............................................................................................................................................10
1.4. ADÂNCIREA INTEGRĂRII ŞI EXTINDEREA UNIUNII......................................................................................................................10
1.5. PROCESUL POLITICO-JURIDIC ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ .......................................................................................................11
1.6. TRATATELE UNIUNII EUROPENE...........................................................................................................................................12
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2- CADRUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE ...................................... 22
2.1. CADRUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE .................................................................................................................22
2.2. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE. ...................................................................................................................................23
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3 - PIAŢA INTERNĂ (UNICĂ) A UNIUNII EUROPENE ....................................... 37
3.1. NOŢIUNI DIFERITE, CU ACELAŞI CONŢINUT .............................................................................................................................37
3.2. CARTEA ALBĂ: „LE COUT DE LA NON-EUROPE” ......................................................................................................................38
3.3. CE ESTE PIAŢA INTERNĂ A UNIUNII EUROPENE ?.....................................................................................................................38
3.4. ACHIZIŢIILE PUBLICE ŞI PIAŢA INTERNĂ ..................................................................................................................................41
3.5. SEMNIFICAŢIA CREĂRII PIEŢEI INTERNE..................................................................................................................................41
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4 UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM) TRECEREA LA EURO ............ 45
4.1.PRIMII PAŞI CĂTRE UNIUNEA MONETARĂ ................................................................................................................................45
4.2. NECESITATEA UEM ..........................................................................................................................................................46
4.3. CONDIŢIILE EDIFICĂRII UNIUNII ECONOMICE ŞI MONETARE (UEM). CRITERIILE DE CONVERGENŢĂ. ..................................................47
4.4. PRINCIPALELE COMPONENTE ALE UEM ................................................................................................................................48
4.5. FINANŢE PUBLICE SĂNĂTOASE ŞI DISCIPLINĂ BUGETARĂ STRICTĂ.................................................................................................50
4.6. CALENDARUL CONSTITUIRII UEM. TRECEREA LA MONEDA UNICĂ – EURO. ................................................................................50
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5- AGRICULTURA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC) 54
5.1. DESPRE SECTORUL AGRICOL AL UNIUNII EUROPENE .................................................................................................................54
5.2. PESTE 50 DE ANI DE POLITICĂ AGRICOLĂ COMUNĂ .................................................................................................................55
5.3. LECŢIILE TRECUTULUI ...................................................................................................................................................57
5.4. REFORMA MC SHARY 1992 ..........................................................................................................................................57
5.5. AGENDA 2000 ŞI OBIECTIVELE PAC. ....................................................................................................................................59
5.6. REFORMA FISCHLER DIN 2003.......................................................................................................................................59
5.7. PAC ȘI AGRICULTORII EUROPENI ....................................................................................................................................60
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6 - POLITICA REGIONALĂ A UNIUNII EUROPENE. OPORTUNITĂŢI PENTRU ROMÂNIA 63
6.1. POLITICA REGIONALĂ A UE. CONŢINUT ŞI EVOLUŢII .................................................................................................................63
6.2. CINE BENEFICIAZĂ DE FONDURILE STRUCTURALE ? .............................................................................................................65
6.3. ALOCAREA FONDURILOR. PRINCIPII ŞI OBIECTIVE. ....................................................................................................................66
6.4. ÎMPĂRŢIREA REGIUNILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ .................................................................................................................68
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7 - COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ ŞI JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ ........... 72
7.1. DESPRE PILONUL III AL TRATATULUI ASUPRA UNIUNII EUROPENE ...............................................................................................72
7.2. COOPERAREA ÎNTRE FORŢELE DE POLIŢIE ŞI AUTORITĂŢILE VAMALE .............................................................................................72
7.3. COOPERAREA ÎNTRE AUTORITĂŢILE JUDICIARE.........................................................................................................................73
7.4. ORGANELE UNIUNII EUROPENE ABILITATE SĂ ELABOREZE ŞI SĂ PUNĂ ÎN APLICARE COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ ŞI JUDICIARĂ .................74
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8 - POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ (PESC)A UNIUNII EUROPENE78
8.1. ÎNCEPUTURILE COOPERĂRII POLITICE, LA NIVEL EUROPEAN ...................................................................................................78
8.2. OBIECTIVELE PESC ŞI MIJLOACELE DE ACŢIUNE ..................................................................................................................79
8.3. PESC DUPĂ TRATATUL DE LA AMSTERDAM. .....................................................................................................................81
8.4. TRATATUL DE LA LISABONA ................................................................................................................................................81
8.5. INSTITUŢIILE ŞI ORGANISMELE PESC ....................................................................................................................................82
 8.6. MISIUNI DE MENȚINERE A PĂCII ...........................................................................................................................................83
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9 - POLITICA DE SCHIMBURI COMERCIALĂ ȘI DE DEZVOLTARE A UNIUNII EUROPENE. 85
9.1. NEVOIA DE POLITICĂ COMERCIALĂ .......................................................................................................................................85
9.2. ELABORAREA POLITICII COMERCIALE A UE.............................................................................................................................87
9.3.VIITORUL POLITICII COMERCIALE ...........................................................................................................................................91

TEST DE VERIFICARE FINALĂ .......................................................................................................................................................92

ABREVIERI ..........................................................................................................................................................................98
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................................................................100
 -INTRODUCERE ÎN CURS

Argumente pro Instituții și afaceri europene?

Pentru că nimeni nu poate face azi abstracţie de o problemă fundamentală de care depinde viitorul paşnic şi
prosper al naţiunii noastre şi anume integrarea în Uniunea Europeană este necesar un astfel de curs. Studenţi fiind,
cu preocupări intelectuale, aţi învăţat că lumea de azi este o lume a interdependenţelor. Nici o ţară nu mai poate trăi izolat,
în mod autarhic. Fenomenul globalizării, forţa economică şi politică extraordinară a companiilor transnaţionale ne arată că
interdependenţa a luat locul independenţei absolute, care practic nu mai există nicăieri. Această interdependenţă în plan
economic generează interdependenţă în plan politic. Ţările lumii se sprijină unele pe altele, cooperează între ele, dar se şi
concurează. Structurile economice mondiale şi regionale sunt un rezultat nemijlocit al interdependenţei. Nici Uniunea
Europeană nu face excepţie de la această evoluţie. Ţările membre ale Uniunii au renunţat de bună voie la unele atribute ale
suveranităţii lor naţionale pentru a nu constitui o piedică în faţa trendului general, dar mai ales pentru a face faţă
consecinţelor globalizării.

SCOPUL CURSULUI

Parcurgerea cursului de faţă vă va îngădui să vă familiarizaţi cu câteva probleme fundamentale care preocupă, în
egală măsură, toate popoarele continentului, ca şi comunitatea internaţională în ansamblul său.
Între acestea, am în vedere mai ales următoarele:
- Care este contextul internaţional în care trăim şi cum a evoluat lumea în ultimii 50 de ani ?
- Ce raport există între Instituțiile UE și instituțiile neționale ?
- Care au fost etapele principale ale construcţiei europene şi care sunt perspectivele Uniunii odată cu adoptarea
tratatului de la Lisabona ?
- Ce semnificaţie are lărgirea/extinderea Uniunii Europene? Care sunt costurile şi avantajele acestui proces?
- Unde se situează Politicile Ue în raport cu restul lumii?
Cursul reflectă evoluţia însăşi a Uniunii Europene, care se află într-o dinamică rapidă.

OBIECTIVELE PRINCIPALE

Cursul de Instituții și afaceri europene are drept scop înţelegerea unor noţiuni fundamentale legate de Uniune,
respectiv caracteristicile lumii în care trăim, formarea Comunităţii Europene, politicile europene( Politica Regională,
Politica Agricolă, Infrastructura, Piaţa Internă, Uniunea Economică şi Monetară), instituţiile Uniunii, Politica Externă şi de
Securitate Comună.
Obiectivul general al disciplinei urmărește:
• Familiarizarea studenţilor cu noţiunile, fenomenele, procesele specifice Uniunii Europene
• Înţelegerea unor noţiuni fundamentale legate de Uniunea Europeană, respectiv caracteristicile lumii în care
trăim, formarea Comunităţii Europene
• Identificarea instituţiilor Uniunii, politica Externă şi de Securitate Comună şi relaţiile României cu Uniunea
Europeană

COMPETENȚE GENERALE
Competențele conferite de modul se regăsesc în:

• Descrierea principalelor concepte, teorii, metodologii şi proceduri utilizate în organizarea şi funcţionarea Uniunii
Europene;
• Utilizarea principalelor baze de date referitoare la Acquis Comunitar și Armonizarea legislativă din România şi
Uniunea Europeană pentru identificarea celor mai importante norme relevante pentru diverse aspecte concrete ale
funcţionării unor instituţii şi/sau structuri administrative;
• Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea fenomenelor şi proceselor din Instituțiile
Uniunii Europene și cele din România;
• Alegerea celor mai potrivite tehnici de soluţionare şi a instrumentarului de combatere a problemelor din
Instituțiile Uniunii Europene;
• Analizarea şi evaluarea întâi a situaţiilor problematice (deficienţe în comunicare, conflicte şi crize), apoi a celor
apărute după adoptarea strategiilor de înlăturare a acestora
Cerințele preliminare ale studentului vizează cunoștințe de Economie europeană, Economie internațională, Drept
Comunitar.
Evaluarea presupune cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice Uniunii Europene , interpretarea
evenimentelor şi conceptelor caracteristice Uniunii Europene, capacitatetea de a utiliza corect termenii si noțiunile legate
de Uniunea Europeană.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1 – ISTORIA INTEGRĂRII EUROPENE

Conținutul unității de învățare

Capitolul defineste Europa din mai multe perspective

inclusiv a Uniunii Europene. Uniunea Europeană este prezentată
începând de la fondatorii săi şi continuând cu lărgirile succesive
care au avut loc. O altă problemă abordată în acest capitol o
reprezintă clarificarea termenilorde suveranitate şi
supranaţionalitate, UE ca putere mondială sau gigant provincial şi o
perspectivă a unificării Europei.

1.1. Scurtă privire asupra Europei

Europa geografică este un continent care, potrivit expresiei fostului preşedinte al Franţei, generalul de Gaulle, se
întinde de la Atlantic la Urali. Din punct de vedere politic, ea cuprinde cele 47 de state membre ale Consiliului Europei.
Aşadar, Europa nu se reduce la Uniunea Europeană, chiar şi atunci când aceasta va cuprinde 28 sau 30 de ţări.
Până în urmă cu câţiva ani se aprecia că, în sensul cel mai larg, Europa este o civilizaţie unitară, derivată dintr-o
tradiţie iudeo-creştină împărtăşită. Acum, o asemenea evaluare este depăşită, urmare a încorporării şi a dimensiunii
musulmane. Turcia, Albania şi Bosnia-Herţegovina (parţial) sunt ţări musulmane şi care, în plus, şi-au exprimat voinţa de
integrare în Uniunea Europeană.
O definiţie occidentală a Europei a fost asociată cu Roma şi moştenirea sa istorică – catolicismul. Dar, tradiţia creştină
a Europei a înglobat de asemenea Bizanţul şi tradiţia sa ortodoxă. De aceea, pe bună dreptate, fostul Papă, Ioan Paul al
II-lea, vorbea despre catolicism şi ortodoxism ca despre doi lobi ai aceluiaşi plămân – creştinismul. Aşadar, civilizaţia
europeană este mai mult decât Europa lui Carol cel Mare, adică Europa Occidentală.
După dispariţia sau prăbuşirea marilor civilizaţii orientale şi nord-africană-chineză, mesopotamiană, asiro-babiloniană
sau egipteană – Europa a devenit leagănul noilor civilizaţii: greco-romană, bizantină, germanică. Din Europa au
pornit marile descoperiri geografice şi tot aici au avut loc primele revoluţii burgheze, precedate de Iluminism şi Renaştere.
Aici s-au creat primele state naţionale centralizate. Într-o lucrare apărută, în 1998, întitulată “The wealth and poverty of
Nations”, David Landes spune că “în ultima mie de ani, Europa a constituit motorul dezvoltării şi al modernizării”. La
rândul său, omul politic american Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui
Carter, în cartea sa “Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice”, publicată în 1997,
afirma că “în ultimii 500 de ani, Europa a fost centrul de putere a lumii. Pe căi diferite, în perioade diferite, popoarele
Eurasiei – dar mai ales acelea de la extremitatea ei vest-europeană – au pus stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale
lumii”.
Atunci când vorbim de Europa, nu putem omite faptul că ea a cunoscut şi perioade negre: inchiziţia şi războaiele
religioase, cele două conflagraţii mondiale, precum şi fascismul şi comunismul.
Sfârşitul celui de-al II-lea război mondial a însemnat pentru Europa nu numai zdrobirea fascismului german,
care urmărea instaurarea dominaţiei mondiale, ci şi separarea continentului în cele două blocuri militar-politice şi
economice opuse. De o parte, în Răsărit, Tratatul de la Varşovia şi CAER-ul; de altă parte, în Vest, NATO şi Piaţa
Comună. Această separare a avut consecinţe catastrofale pentru ţările din Centrul şi Estul Europei înglobate în sfera de
influenţă sovietică, atât din punct de vedere politic, cât şi economic şi social-cultural. Aceasta a însemnat instaurarea, în
aceste ţări, a comunismului totalitar, înapoiere economică şi un nivel de trai extreme de modest. Aşadar “Cortina de
Fier” şi ridicarea Zidului Berlinului exprimau separaţia totală între două sisteme social-politice rezultate în urma
războiului. Nimeni nu ne-a întrebat de care parte a “cortinei” am dori să ne poziţionăm. Totul a fost hotărât la Conferinţa
de la Ialta (februarie 1945) între Stalin, Churchill şi Roosevelt, precum şi la Moscova între Stalin şi Churchill. Atunci s-a
hotărât şi soarta României.
Ocupată de armata sovietică, în ciuda faptului că a întors armele împotriva Germaniei hitleriste prin insurecţia militară
de la 23 august 1944, România s-a aflat timp de 45 de ani de partea răsăriteană a “Cortinei de Fier ”. Dominaţia Uniunii
Sovietice asupra României a încetat pe etape:
I. În 1957, odată cu retragerea Armatei Roşii de pe teritoriul României;
II. În 1964, când a fost adoptată cunoscuta “Declaraţie din aprilie”, prin care PCR îşi manifesta independenţa
faţă de PCUS, iar România a trecut la revalorizarea unei moşteniri cultural-istorice cu tentă patriotică,
naţională.
III. După Revoluţia din Decembrie 1989, când ţara s-a orientat spre valorile democratice occidentale şi structurile
acesteia, respective, NATO şi Uniunea Europeană.
Rolul şi destinul Europei nu pot fi privite izolat de restul lumii şi mai ales de competiţia în care se află cu
Statele Unite: în plan economic, politic, cultural şi geo-strategic. Pentru Europa, Statele Unite au fost, în secolul XX,
sprijin în două războaie mondiale şi protector în perioada “războiului rece”. Acum, Statele Unite au devenit pentru Europa
partener şi competitor pe arena mondială.
Europa nu poate face abstracţie de afirmaţia fostului secretar al Departamentului de Stat al Americii, Henry Kissinger,
care spunea că “în zorii noului mileniu, Statele Unite se bucură de o pre-eminenţă cu care nu ar fi în măsură să rivalizeze
nici cele mai mari imperii din trecut. Fie că este vorba de armament sau dinamism economic, de ştiinţă sau tehnologie, de
învăţământ superior sau cultură populară, America exercită un ascendent fără precedent asupra ansamblului planetei”.
Aşadar, şi asupra Europei.
La sfârşitul secolului trecut, potrivit spuselor lui H. Kissinger, America a jucat un rol pe care Europa n-a fost în
măsură să-l egaleze:
• A fost sursă şi garant al evoluţiilor democratice, erijându-se în judecător important în problematica apărării
drepturilor omului, desfăşurarea alegerilor şi funcţionarea statului de drept;
• A jucat un rol esenţial în “îndiguirea comunismului” şi accelerarea proceselor care au condus, la sfârşitul
anilor ’80, la prăbuşirea regimurilor totalitare în Europa Centrală şi de Est, odată cu înscrierea lor în tranziţia
spre democraţie şi economia de piaţă;
• A dominat sistemul financiar internaţional, dispunând de cel mai important rezervor de capital, precum şi de
o piaţă atrăgătoare pentru investiţii şi exporturi străine;
• Cultura americană şi-a impus norme în materie de gusturi şi preferinţe lumii întregi, fie că este vorba de
filme, muzică, dans sau INTERNET;
• A arbitrat conflicte în mai multe puncte fierbinţi ale globului: Europa (Cipru, Bosnia-Herţegovina, Kosovo),
în Asia, Africa şi Orientul Apropiat, permanentizându-şi prezenţa militară în puncte strategice ale planetei.
După transformările social-politice din Europa Centrală şi de Est, ambiţiile Europei s-au schimbat. Ea doreşte să
joace şi un rol politic, pe măsura forţei sale economice.
La confluenţa dintre secolele 20 şi 21, însăşi harta geografică a Europei a suferit şi suferă modificări
esenţiale. Şeful Departamentului de studii ruseşti şi euro-asiatice de la Centrul de Studii Strategice şi Internaţionale din
Washington, D.C. afirma în anii 90 că “dacă, la sfârşitul secolului harta Europei va mai fi cea de azi, cred că aceasta se va
întâmpla doar printr-o minune”. Iar între problemele care vor afecta configuraţia Europei, acesta menţiona între altele:
- Grupurile etnice, care se străduiesc să-şi câştige independenţa sau chiar autonomia;
- Segmentele prospere (regiunile) ale statelor existente care încearcă să se debaraseze de zonele cele mai
sărace;
- State mai mari care îşi extind sfera de influenţă asupra unora dintre vecinii săi.
În anii ’90 am asistat la:
- Dezmembrarea Cehoslovaciei şi apariţia a două state noi: Republica Cehă şi Slovacia.
- Dezmembrarea R.S.F. Iugoslavia în 5 state: R.F. Iugoslavia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia şi
Slovenia. Ulterior, R.F. Iuglsoavia a devenit Uniunea Serbia-Muntenegru pentru ca, urmare
referendumului din 2006, Muntenegru să devină el însuţi stat independent. Aşadar, dintr-un stat
multinaţional, pe parcursul a 15 ani, s-au format 6 state naţionale.
- Autodizolvarea Uniunii Sovietice şi dobândirea independenţei de către fostele republici sovietice.
Experţii în probleme europene sânt de părere că „nimeni nu ştie ce va urma”. Totuşi, se avansează unele
presupuneri, care trebuie luate ca atare:
- Apariţia unor noi state exotice, cum ar fi Republica Italiei de Nord, Confederaţia Luxemburgului şi
Belgiei de Est, Republica Populară Semi-Autonomia Bască, Regatul Scoţiei şi Noua Dalmaţie.
- O nouă schimbare a graniţelor în cadrul fostei Uniuni Sovietice, care ar antrena reîncorporarea
Republicii Belarus în Rusia, o dezmembrare a Ucrainei şi Unirea R. Moldova cu Ucraina. Deja Crimeea
– parte importantă a Ucrainei, în urma unui cadru făcut de N.S. Hruşciov, dar cu populaţie majoritară
rusofonă – s-a constituit într-o regiune autonomă.
- Ascensiunea „naţiunilor economice”, în cadrul cărora influenţa economică a ţărilor dictează acţiuni
politice şi sociale în ţări cu economii mai slabe. Germania, care are ascendent asupra Sloveniei, Croaţiei
şi regiunii Moravia, inclusă în Republica Cehă. În egală măsură, pătrunderea capitalului austriac în
regiune, inclusiv în România – urmare a unor privatizări agresive – conduc la ideea reconstituirii fostului
Imperiu austro-ungar.
- O serie de legături etnice peste frontierele politice, cum ar fi cazul Transilvaniei Serbiei şi Slovaciei.
Publicistul Gerald Celente de la „The Trends Journal” prezice că „harta Europei va arăta în mare măsură
ca cea din jurul anului 1913. Vom asista la divizări continue”.
Din acest punct de vedere Belgia este un bun exemplu despre care unii afirmă că s-ar putea să nu mai existe în
forma sa actuală, în prima parte a acestui secol:
- Belgia este puternic afectată de tendinţele centrifuge ale sectoarelor valon şi flamand, primul orientându-
se spre Franţa, iar al doilea spre Olanda. Există şi un sector de origine germană, care se orientează spre
Germania.
- Bruxell-ul ar rămâne un important oraş-stat, precum în Evul Mediu.
Acelaşi publicist vede posibilă transformarea Italiei în trei ţări, a Germaniei în şase sau şapte, a Spaniei în două.
„Vom asista la existenţa unei Europe foarte destabilizate, cu ţări foarte xenofobe şi la formarea unei alianţe de naţiuni
musulmane care va semăna cu existenţa Aliaţilor şu Puterilor Centrale, în timpul primului război mondial. Europa nu va fi,
nicidecum, un loc unde să vrei să trăieşti”. Este, desigur, o viziune pesimistă, care nu ţine seama de rolul stabilizator al
Uniunii Europene şi al NATO pe continentul european.
Directorul Departamentului de cartografie de la National Geografic afirmă că supraveghează cu mare atenţie, dar
şi cu dificultate, 19 zone din Europa unde există probabilitatea unor schimbări.
Să vedem, acum, harta politică a Europei de azi:
  28 de ţări sunt membre ale Uniunii Europene: Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda,
Polonia, Portugalia, R. Cehă, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria, ROMANIA, BULGARIA,
CROAȚIA;
 Turcia a început negocierile de aderare în 2005. Dintre acestea, Croaţia are şanse să adere spre 2009-
2010. În ceea ce priveşte Turcia, negocierile vor dura circa 10-15 ani, din cauza unor probleme politice.
Aderarea Croaţiei, care dispune de o economie de piaţă funcţională, a fost întârziată – potrivit oficialilor europeni
– de lipsa de progrese în colaborarea cu Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie. După capturarea în Insulele
Canare a generalului croat Ante Gotovina, cu sprijinul autorităţilor croate, drumul Croaţiei spre UE a fost deschis.
La rândul său, Turcia nu se bucură de o susţinere unanimă în privinţa aderării, fapt pentru care
orizontul de timp pentru aderare este ceva mai îndepărtat.
 Macedonia este al treilea stat fost-iugoslav, după Slovenia şi Croaţia, care se apropie
de Uniunea Europeană. La Consiliul European din decembrie 2005, de la Bruxelles,
Macedonia a obţinut statutul de ţară candidată la aderare. Încă nu a început
negocierile de aderare.
 Albania, Serbia şi Bosnia-Herţegovina sunt membre ale Consiliului Europei şi sunt
pe cale să semneze un Acord de Stabilizare şi Asociere cu Uniunea Europeană – prima treaptă în drumul
spre aderare. Aderarea acestora este însă legată de capacitatea de absorbţie a Uniunii Europene.
În anul 2004, Uniunea Europeană a iniţiat aşa-numita “politică europeană de vecinătate”, care prevede o
colaborare strânsă cu Republica Moldova, Georgia şi Ucraina, dar nu şi includerea pe ordinea de zi a problemei aderării
acestora. În ciuda faptului că toate cele trei ţări şi-au exprimat opţiunea pentru aderare, reacţia Uniunii a fost, deocamdată,
rezervată. Programul Uniunii Europene prevede crearea, în jurul său, a unei zone paşnice, economic dezvoltate, pe baza
unor valori comune şi preîntâmpinarea apariţiei unor noi linii de demarcaţie în Europa.
 Două ţări europene, Islanda şi Norvegia, sunt încă membre ale Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb (AELS) şi ale Spaţiului Economic European; Norvegia a refuzat de
două ori, în 1972 şi 1994, aderarea la UE, prin referendum naţional şi exclude o nouă
candidatură până în 2009;
 Elveţia, care are unul din cele mai ridicate niveluri de trai din Europa, a refuzat şi ea să
adere la Uniunea Europeană, dar este membră a Consiliului Europei;
 Rusia are un Acord de Parteneriat cu Uniunea Europeană şi este greu de spus dacă va adera cândva la
U.E. Unii lideri europeni sunt de părere că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Rusia dispune de
uriaşe resurse naturale, este membru permanent al Consiliului de Securitate şi doreşte să se afle pe picior
de egalitate cu Uniunea şi nu în subordinea acesteia. Totuşi, în cursul anului 2005, preşedintele Vladimir
Putin a afirmat că aşteaptă o eventuală invitaţie din partea Uniunii pentru a se pronunţa;
 Azerbaidjanul şi Armenia sunt membre ale Consiliului Europei, dar au slabe perspective pentru
aderarea la Uniune;
 Muntenegru, care s-a desprins din Uniunea Serbia-Muntenegru, urmează să solicite statutul de membru
al Consiliului Europei şi să semneze un Acord de Stabilizare şi Asociere cu Uniunea Europeană;
 Belarus este singura ţară europeană căreia i s-a refuzat, din cauza situaţiei politice interne, statutul de
membru al Consiliului Europei.

1.2. Noțiuni fundamentale despre UE

Uniunea Europeană (U.E.) reprezintă – prin organizare şi obiective – cea mai complexă structură politică
şi economico-monetară, existentă pe continentul European. Dintre toate structurile europene (UE, NATO, UEO,
Consiliul Europei, OSCE), Uniunea Europeană reprezintă organismul cheie.
Uniunea şi-a început activitatea sub această denumire la 1 noiembrie 1993, urmare Tratatului de la
Maastricht.
Uniunea reuneşte la ora actuală: 21 republici şi 7 monarhii constituţionale (Belgia, Danemarca, Luxemburg,
Olanda, Marea Britanie, Spania şi Suedia) – toate democraţii.
Uniunea Europeană numără aproximativ 470 milioane locuitori. Împreună cu România şi Bulgaria, va avea 500
milioane, reprezentând aşadar o importantă piaţă, care-şi propune să joace şi un rol politic de seamă pe plan
internaţional.
Uniunea reprezintă primul partener comercial în schimburile internaţionale.
Câteva considerente:
 În scurta istorie a Europei după cel de-al doilea război mondial, Uniunea Europeană constituie o “poveste de
succes”. Simplul fapt că nici o ţară care, din 1957 şi până în prezent a aderat la acest proiect, nu a cerut să iasă din
Uniune – în ciuda constrângerilor impuse de normele şi standardele comunitare – este semnificativ, dovedind
perenitatea acestei construcţii.
Dacă ar fi să luăm doar situaţia Irlandei, Greciei, Spaniei şi Portugaliei care, în momentul aderării aveau o medie
a PIB/locuitor de aproximativ 50% din media la nivel comunitar, putem lesne constata saltul economic uriaş pe care aceste
ţări l-au realizat după aderarea lor la Uniune.
O asemenea perspectivă este încurajatoare pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, care au aderat sau urmează
să adere la Uniunea Europeană.
 Uniunea Europeană a fost, înainte de toate, un proiect politic şi, apoi, unul economic.
 Proiectul politic a urmărit:
a) menţinerea păcii, stabilităţii şi securităţii pe continent, în condiţiile promovării unor valori
democratice comune. Pentru ţări care cunoscuseră ororile a două războaie mondiale, un asemenea
obiectiv avea o importanţă vitală;
b) lărgirea spaţiului de securitate, acordându-se sprijin transformărilor democratice în ţările din Europa
Răsăriteană şi tranziţiei acestora spre economia de piaţă prin împingerea spre est a graniţelor externe
ale Uniunii;
c) obţinerea unei relative independenţe politice faţă de Statele Unite, urmare creşterii forţei sale
economice şi comerciale;
Componenta economică a acestui proiect a vizat crearea cadrului necesar – prin Piaţa Internă, Uniunea
Economică şi Monetară, Politica Agricolă Comună – pentru realizarea unei creşteri susţinute, care să asigure ridicarea
nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială ca factor esenţial al stabilităţii interne a ţărilor membre.
 Întreaga evoluţie a Uniunii Europene a fost marcată de ciocnirea dintre două viziuni, dintre două modele ale
construcţiei europene.
Un prim exemplu este ciocnirea dintre modelul social şi cel liberal. Această ciocnire a tensionat relaţiile dintre
guvernele ţărilor membre, dar şi pe cele dintre principalele instituţii europene: Comisie, Consiliu şi Parlament. Franţa şi
Germania, de exemplu, sunt susţinătoare fervente ale modelului Europei sociale, în timp ce Olanda, Marea Britanie,
Austria, Italia şi Irlanda favorizează modelul liberal. Este semnificativ că fostul prim-ministru conservator Margaret
Thatcher a refuzat să semneze, în 1989, Carta Socială, până la venirea la putere, în Marea Britanie, a Partidului Laburist,
condus de Tony Blair.
O viziune diferită a existat şi în legătură cu evoluţia Uniunii: Franţa şi Germania favorizează o organizare
mai integraţionistă, de tip federalist, în timp ce Marea Britanie înclină mai degrabă spre o integrare suplă, “á
la carte”, care să aibă ca rezultat o zonă lărgită de comerţ liber.
De fapt, această poziţie a Marii Britanii a fost vizibilă încă de la înfiinţarea CEE, când a preferat o zonă de
comerţ liber, întruchipată de AELS, pe care a şi iniţiat-o.
 Unii analişti economici sunt de părere că, în ultimii ani, fenomenele de divergenţă din Uniune le-au dominat pe
cele de convergenţă, aducând ca exemple: introducerea monedei unice; spaţiul Schengen; politica comună
în materie de educaţie, cercetare şi dezvoltare tehnologică; ratificarea Tratatului Constituţional;
deschiderea pieţei serviciilor, care să facă faţă provocărilor globalizării, etc.
 Este cert că Uniunea Europeană a confirmat viabilitatea sa din punct de vedere economic şi politic. Ţările
membre au obţinut, în timp, un înalt grad de dezvoltare şi prosperitate. Cu toate acestea, obiectivul stabilit prin
Agenda Lisabona privind ridicarea competitivităţii şi ocuparea forţei de muncă încă nu a fost îndeplinit. Ritmul
de creştere economică este scăzut sau chiar stagnează în ţări fondatoare ale Uniunii, precum: Franţa, Germania şi
Italia.
 Asistăm la o îndepărtare de Uniunea Europeană a cetăţeanului de rând, o slăbire a interesului opiniei
publice faţă de construcţia europeană, odată cu diminuarea încrederii în instituţiile europene.
Un asemenea fenomen ar putea avea drept cauze principale:
a) Birocraţia sufocantă de la Bruxelles, în care cetăţeanul vede o armată de funcţionari bine plătită, care
cheltuieşte fonduri substanţiale din bugetul Uniunii, în loc ca acestea să fie destinate unor proiecte de
dezvoltare, educaţie şi cercetare. Germania, care va prelua preşedinţia UE la 1 ianuarie 2007, a anunţat că
va acţiona pentru debirocratizarea structurilor Uniunii.
b) Volumul imens de documente (directive, reglementări, rezoluţii) emise de instituţiile comunitare,
elaborate de experţi pentru experţi, în al căror hăţiş cetăţeanul obişnuit, inclusiv oamenii de afaceri, se
descurcă tot mai greu. Nu întâmplător, noul preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso, şi-a
propus – cu prilejul investirii din 2004 – reducerea drastică a numărului de asemenea documente, care
afectează funcţionarea eficientă a Uniunii şi o îndepărtează de cetăţean.
c) Caracterul neinteligibil pentru cetăţean al conţinutului tratatelor Uniunii. De altfel, s-a apreciat că
aprobarea de către francezi a Tratatului de la Maastricht din 1992 doar cu 51% din voturile exprimate
într-un referendum naţional s-a datorat caracterului greoi şi prea stufos al acestui document fundamental
pentru Uniunea Europeană. Într-o asemenea logică s-a înscris preocuparea pentru elaborarea unui Tratat
Constituţional, care să reunească într-o formă concisă şi inteligibilă pentru cetăţean a prevederilor de bază
ale tuturor Tratatelor anterioare, care au asigurat funcţionarea Uniunii.
d) O anumită “prăpastie” care s-ar fi creat, în timp – urmare, îndeosebi, unei lipse de comunicare –
între liderii politici ai Uniunii Europene şi cetăţeni. Un asemenea argument a fost avansat îndeosebi
după respingerea Tratatului Constituţional în cadrul referendum-urilor din 2005 în Franţa şi Olanda. Pe
seama acestor lideri, cetăţenii pun atât recesiunea din ţările dezvoltate ale Uniunii, cât şi o evoluţie prea
accelerată a procesului de lărgire, care le-ar afecta “acquis-ul social” de care cetăţenii UE au beneficiat în
ultimele decenii.
Din păcate, liderii vest-europeni nu au explicat cetăţenilor din propria ţară că bunăstarea lor economică şi
socială se datorează, în bună măsură, deschiderii pieţelor în Europa Centrală şi de Est. Este foarte probabil că, dacă nu ar fi
avut aceste pieţe, Uniunea Europeană s-ar fi confruntat cu o gravă criză economică şi implicit cu o scădere a nivelului de
trai al populaţiei.
Mai mult decât atât, o parte a opiniei publice europene acuză lipsa unor lideri vizionari – aşa cum au
fost, cândva, Charles de Gaulle, Francois Mitterand, Konrad Adenauer şi Helmut Kohl – în măsură să facă faţă marilor
provocări la care este supusă, azi, construcţia europeană, în condiţiile globalizării. Cetăţenii europeni se întreabă “Quo
vadis Europa”? şi aşteaptă de la liderii Uniunii răspunsuri convingătoare şi responsabile. Aceste răspunsuri ar trebui să
reflecte o convergenţă între opţiunile strategilor Uniunii şi cetăţeni şi să se refere atât la ameliorarea funcţionării
instituţiilor şi mecanismelor comunitare, cât şi la măsuri adecvate în scopul creării unei Europe mai puternice şi
democratice, apropiate de cetăţeni şi de problemele acestora.

1.3. Integrarea europeană

Aderarea la Uniunea Europeană nu înseamnă automat şi integrarea în Uniune. Integrarea este un proces mult mai
complex şi de durată
Integrarea europeană îmbracă două aspecte: economic şi politic.
Integrarea economică înseamnă, în esenţă, eliminarea barierelor dintre economiile statelor, urmărind reducerea
sau eliminarea rolului public de frontiere economice al graniţelor teritoriale cu vecinii europeni, membri ai Uniunii.
Importanţa integrării economice este reprezentată de creşterea competiţiei între agenţii economici din ţările
membre, care conduce la preţuri mai scăzute pentru bunuri şi servicii similare, la diversificarea ofertei şi la
îmbunătăţirea calităţii produselor.
Integrarea economică este, în condiţiile statelor naţionale, şi o integrare politică. Integrarea europeană a
îmbinat, de la început, procesele economice cu cele politice. Războiul rece dintre lumea Occidentală şi cea
Răsăriteană, ameninţarea comunismului şi obiectivul menţinerii păcii pe continent, ca şi dorinţa unei anumite
independenţe faţă de Statele Unite n-au fost străine de primii paşi pe calea integrării economice. De altfel, chiar
tentativele de dinaintea Tratatului de la Roma (1957)au avut la bază raţiuni politice: înfiinţarea, în 1951, a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a urmărit, în principal, împiedicarea unui nou război între Franţa şi
Germania, adică asigurarea securităţii continentului. În acelaşi timp, în anii 1952 şi 1953 au fost prezentate
Parlamentului francez propuneri de creare a unei Comunităţi Europene de Apărare şi a unei Uniuni Politice Europene,
care însă n-au fost acceptate. În faţa acestui eşec, s-a considerat că mai întâi se poate realiza integrarea economică,
pentru ca mai apoi să se revină la dimensiunea sa politică. Integrarea politică a fost iniţiată prin Actul Unic European,
a continuat prin Tratatul de la Maastricht şi urmează să fie desăvârşită prin Tratatul Constituţional al Uniunii.
Integrarea economică europeană s-a bazat pe două elemente: supranaţionalitatea şi punerea în comun a
suveranităţii.
Astfel, Tratatele CECO şi CEE, precum şi cele trei revizuiri care le-au urmau (Maastricht, Amsterdam şi Nisa)
atribuie anumite competenţe exclusive la nivel comunitar. Această abordare afectează suveranitatea naţională, dar
nu presupune o “pierdere” a suveranităţii. Prin “punere în comun”, suveranitatea este exercitată în comun,
într-o serie de domenii convenite de membrii Uniunii. Această hotărâre elimină o barieră politică importantă pe
calea integrării economice, dar poate conduce şi la neînţelegeri atunci când:
- În politica internă a unui stat apar sensibilităţi faţă de costurile de ajustare ale integrării;
- Anumite ţări nu doresc să accepte în întregime consecinţele reglementare sau politice ale integrării
pe care s-au angajat să le pună în aplicare.
Supranaţionalitatea este legată de punerea în comun a suveranităţii. Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a
C.E. sunt învestite cu puteri supranaţionale. De exemplu, Comisia Europeană:
- are drept unic de iniţiativă în promovarea legislaţiei Comunităţii Europene, ceea ce înseamnă că,
chiar dacă Consiliul de Miniştri dispune, acesta nu poate propune proiecte legislative;
- are competenţe de monitorizare, în calitate de “garant al Tratatului” în privinţa punerii în aplicare
şi ca ramură executivă la nivelul Comunităţii Europene pentru anumite politici, precum
concurenţa.
Un alt aspect important al supranaţionalităţii este posibilitatea de a pierde la vot în Consiliul de Miniştri, prin
majoritate simplă sau calificată.

1.4. Adâncirea integrării şi extinderea Uniunii

Uniunea Europeană a cunoscut, de-a lungul existenţei sale, două procese esenţiale:
a) adâncirea/aprofundarea integrării, manifestată prin liberalizare economică, reglementări şi politici
comune precum lărgirea domeniilor de aplicare a competenţelor comunitare;
b) extinderea/lărgirea, concretizată în creşterea numărului de membri.
Din motive economice şi politice, aceste procese n-au funcţionat fără dificultăţi, ceea ce înseamnă că Uniunea a
cunoscut o evoluţie istorică complexă.
În ceea ce priveşte adâncirea integrării, aceasta s-a realizat cu prilejul revizuirii Tratatului de la Roma (semnat în
1957), care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Agenţiei Europene a Energiei Atomice
(EURATOM). Revizuirea s-a realizat prin:
 Actul Unic European (Single Act), semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, prin care s-a renunţat la
principiul unanimităţii în adoptarea deciziilor şi care bloca procesul de integrare;
 Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht (în 1992 şi intrat în vigoare în 1993);
 Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 1999);
 Tratatul de la Nisa (semnat în 2001 şi intrat în vigoare în 2003), care a reformat instituţiile Uniunii Europene
şi procesul de luare a deciziilor.
Adâncirea/aprofundarea integrării s-a concretizat îndeosebi prin:
 - Crearea Pieţei Interne Unice;
- Realizarea Uniunii Economice şi Monetare, care a permis trecerea la Euro şi care acoperă 12 ţări
(mai puţin Suedia, Danemarca şi Marea Britanie, precum şi cele zece ţări care au aderat în mai
2004). Din 2007, la zona EURO va adera şi Slovenia;
- Adoptarea politicii comune în domeniul pescuitului, după câteva decenii de la instituirea Politicii
Agricole Comune;
- Aprobarea, în 1989, a Cartei Sociale cu privire la drepturile sociale elementare în ţările membre;
- Adoptarea Convenţiei Schengen, la care au aderat 13 state şi care permite libera circulaţie a
persoanelor.
Extinderea Uniunii a avut loc în șapte etape:
 în 1973, când Marea Britanie a părăsit AELS şi a aderat la CEE (după două tentative
eşuate în 1963 şi 1967), împreună cu Danemarca (ale căror exporturi agricole depindeau
de piaţa britanică) şi Irlanda (care avea o zonă de liber schimb cu Marea Britanie);
 în 1981, când a aderat Grecia, pentru a consolida democraţia după dictatura coloneilor;
 în 1986, au aderat Spania şi Portugalia;
În octombrie 1990, unificarea germană a însemnat o semi-extindere, a U.E:, realizată “prin
uşa din spate”, deoarece un fost stat (RDG) a intrat în Uniune ca parte a Germaniei
reunificate;
 în ianuarie 1995, au aderat Austria, Finlanda şi Suedia. Norvegia, care semnase
Tratatul de Aderare împreună cu cele 3 ţări, l-a respins pentru a doua oară în urma unui
referendum;
 în mai 2004, au aderat alte zece state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, R. Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
 În 2007 au aderat România și Bulgaria
 În 2013 a aderat Croația
Uniunea îşi atinge scopurile prin intermediul:
- politicilor comune, în domeniul agriculturii – PAC, al Uniunii Economice şi Monetare,
pescuitului, transporturilor, mediului înconjurător, comerţului exterior, competiţiei, dezvoltării
regionale, energiei, uniunii vamale;
- programelor comune, în cercetare-dezvoltare, telecomunicaţii, coordonarea programelor
naţionale de dezvoltare ale statelor membre în scopul asigurării coeziunii economice şi sociale, a
politicilor sociale.

1.5. Procesul politico-juridic în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o comunitate de drept, ceea ce înseamnă că legitimitatea şi funcţionarea sa sunt
garantate de respectul pe care fiecare din statele sale membre îl acordă dreptului şi justiţiei reprezentative. Concepută ca
mijloc de a face imposibil recursul la război, la folosirea forţei pentru rezolvarea conflictelor dintre ele, UE nu se putea
deschide decât spre ţările dotate cu structuri constituţionale şi de practici guvernamentale conforme modelului democratic
occidental.
Acelaşi consens legalist explică faptul că instituţiile comunitare pot exercita puteri coercitive fără a dispune de
mijloace poliţieneşti. Şi aceasta pentru că statele membre pun la dispoziţia dreptului european aparatele lor judiciare şi
administrative. Statele se conformează logicii suveranităţii delegate.
Dacă o anume ţară ar refuza să se conformeze unei norme comunitare deja adoptate sau ar viola în mod deliberat
o decizie a justiţiei luată în aplicare dreptului comunitar, aceasta s-ar situa “de facto” în afara Uniunii.
Trebuie reţinut faptul că există deosebiri între „Dreptul european” şi „Dreptul comunitar”. În timp ce „Dreptul
european” este cel creat de sau în interiorul Consiliului Europei, „Dreptul Comunitar” este cel creat de
Comunităţile Europene, care le guvernează stabilirea şi funcţionarea.
Dreptul comunitar constituie, azi, un corp de reguli, care se înserează în ramurile cele mai diverse ale Dreptului
naţional.
Există:
- Dreptul comunitar special, specific unor anumite domenii: comercial, social, agricol, financiar şi fiscal,
transporturi, brevete, etc.;
- Dreptul comunitar general, care regrupează regulile comune, general-valabile indiferent de ramurile
dreptului comunitar special. Acesta are o dominantă instituţională şi se referă la:
 structura instituţională a Comunităţilor;
 sursele Dreptului comunitar;
 contenciosul şi raporturile dintre Dreptul naţional şi Dreptul comunitar
Care sunt sursele dreptului comunitar?
A. În primul rând, textele constitutive, adică tratatele semnate de statele membre şi supuse ratificării parlamentare,
în conformitate cu procedurile constituţionale menţionate.
Între acestea sunt Tratatele de la Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa, Actul Unic European, precum şi Tratatele
de aderare la UE.
B. În al doilea rând, dreptul derivat creat de instituţiile comunitare care au legitimitatea de a elabora norme
juridice.
 În cadrul acestora menţionăm:
 Reglementarea, care are o importanţă generală, este obligatorie în toate elementele sale şi este direct aplicabilă în
orice stat membru. Contrar denumirii, “reglementarea” este de natură legislativă. Este adoptată de Consiliu sau,
uneori, de Comisie în aplicare unei dispoziţii dintr-un tratat;
 Directiva este o lege-cadru care are menirea de a armoniza legislaţia naţională într-un anumit domeniu. Este
însoţită, de regulă, de un termen în care trebuie pusă în aplicare;
 Decizia este obligatore, în toate elementele sale, pentru destinatarul pe care îl desemnează;
 Recomandările, Avizele şi Rezoluţiile nu au valoare de constrângere, dar exprimă o anumită voinţă politică a
instituţiei.
C. În al treilea rând, jurisprudenţa Curţii de Justiţie, care interpretează dreptul European şi propriul său rol prin
referire la obiectivele fundamentale ale tratatelor.
Curtea a elaborate câteva principii:
- “imediatitatea” dreptului comunitar, ceea ce înseamnă că aplicarea unei norme comunitare nu
poate fi întârziată de legislatorul naţional;
- “aplicarea directă” prin care orice particular se poate prevala în faţa unui
judecător naţional de o directivă comunitară;
- “prevalenţa” dreptului comunitar asupra dreptului naţional.

Rezultă, aşadar, că Uniunea Europeană reprezintă o construcţie politico-economică de

succes, capabilă să răspundă provocărilor globalizării şi să se manifeste ca un actor global. Ca orice construcţie,
Uniunea cunoaşte şi dificultăţi, dar revine liderilor politici europeni responsabilitatea de a găsi soluţii.

1.6. Tratatele Uniunii Europene

Eşecul Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe ai

URSS, Franţei şi Marii Britanii asupra Germaniei, din aprilie 1947 a
condus la ruptura dintre foştii aliaţi. Europa s-a rupt în două blocuri
diametral opuse. Procesul a fost accentuat în iulie 1947 când Uniunea
Sovietică şi ţările satelit din Europa Răsăriteană au refuzat să accepte
planul Marshall şi să adere la Organizaţia pentru Cooperare
Economică Europeană (OCEE) înfiinţând în ianuarie 1949, Consiliul
de Ajutor Economic Reciproc (CAER).
În aceste condiţii, SUA şi Marea Britanie îi conferă Franţei sarcina de a lua iniţiativa în privinţa Germaniei. Astfel
s-a putut afirma „planul Schumann” – pe atunci, ministrul de externe al Franţei.
În ce consta acest plan ? Elaborat de Jean Monnet, planul este prezentat ministrului francez de externe, Robert
Schuman la 29 aprilie 1950 care, la rândul său, l-a făcut public, la 9 mai 1950, printr-o Declaraţie a Consiliului de Miniştri
al Franţei. De aceea, nu întâmplător data de 9 mai este sărbătorită, azi, ca „Ziua Europei”.
NOTĂ: Robert Schuman, luxemburghez de origine (născut în 1886), provenea dintr-o familie de exilaţi din
Lorena – aflată atunci sub ocupaţie germană (din 1918 a revenit la Franţa).
Jean Monnet s-a născut în Franţa, în 1888. Bun negociator. A fost secretar general adjunct al Ligii Naţiunilor,
creată după primul război mondial. A fost membru al Guvernului Provizoriu, condus de generalul de Gaulle, la Alger, în
1943. A luat parte la punerea în aplicare a planului Marshall pentru Europa.
Planul Schumann prevedea plasarea industriei cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania, sub o înaltă autoritate
comună, care stabilea şi libera circulaţie a celor două producţii, reglementând astfel nivelurile de producţie din Ruhr.
Propunerea franceză a fost acceptată de Germania, Italia şi cele 3 ţări din Benelux, care semnează, la 18 aprilie
1951, Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
În acest plan trebuie remarcată mai ales semnificaţia sa politică: CECO va stabili o egalitate în drepturi şi
îndatoriri între ţări învingătoare şi ţări învinse în sânul unei organizaţii noi, supranaţionale fondată pe delegarea liber-
consimţită de suveranitate de la statele membre la Comunitate.
Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO este şi punctul de plecare pentru Europa comunitară.
Aceasta substituie relaţiilor diplomatice tradiţionale, fondate pe cooperarea interguvernamentală, un sistem juridic original
unde se articulează apărarea interesului naţional cu promovarea interesului comun, exprimat prin instituţiile supranaţionale.

1.6.1. Tratatul de la Roma (1957): relansarea economică.

Perioada 1950 – 1954 a fost dominată de proiectul francez privind crearea unei Comunităţi Europene de Apărare
(CEA). Urmare declanşării războiului din Coreea, SUA şi-a propus reînarmarea Germaniei. Franţa însă, temătoare, a
propus integrarea armatei RFG într-o forţă europeană de apărare. Tratatul privind înfiinţarea CEA a fost semnat în 1952,
dar din cauza votului negativ din Adunarea Franţei (august 1954), proiectul a căzut.
Eşecul înregistrat în politica de apărare, a determinat ţările vest-europene să caute un alt domeniu, respectiv cel
economic. Aşa s-a ajuns ca, la 25 martie 1957 să fie semnate, la Roma, două tratate privind crearea Comunităţii
Economice Europene (CEE) şi a EURATOM-ului.
Comunitatea Economică Europeană nu reproducea modelul Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului, care
avea competenţe limitate. CEE va permite exprimarea atât a intereselor naţionale, cât şi o viziune comunitară.
Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Perioada 1959 – 1970 a
fost dominată de concretizarea obiectivelor Tratatului, respectiv crearea unei „Pieţe Comune”, în două sectoare principale
: uniunea vamală industrială şi agricultura.
Eliminarea taxelor vamale intercomunitare şi suprimarea contingentelor cantitative au fost programate pe o
perioadă tranzitorie de 12 ani. Perioada a fost însă redusă cu 18 luni, ceea ce a permis să se constate realizarea Uniunii
Vamale la 1 iulie 1968. De aceea, între 1968 şi 1993, CEE a fost cunoscută, mai ales sub denumirea de „Piaţa Comună”.
Între 1958 şi 1970, efectele înlăturării barierelor vamale au fost spectaculoase: comerţul intercomunitar a crescut
de 6 ori, iar Produsul Intern Brut al ţărilor membre a crescut în medie cu 70 %.
Articolele 38 şi 39 din Tratat au permis formarea unei Politici Agricole Comune (PAC). Prin aceasta, Piaţa
Comună s-a realizat, odată cu deschiderea frontierelor şi în domeniul producţiei agricole. Ţările membre ale CEE şi mai
ales Franţa au considerat Politica Agricolă Comună (PAC) ca principalul instrument de modernizare a propriilor
agriculturi, iar Comisia ca vehicul esenţial de integrare comunitară. Se apreciază că PAC – de care ne vom ocupa într-
un curs special – a contribuit puternic la procesul de unificare europeană.
Uniunea Europeană de azi constituie rezultatul unei evoluţii, a unei construcţii de-a lungul a peste cinci
decenii. Această perioadă n-a fost lipsită de reculuri, de momente de criză, precum cea dintre 1962 şi 1969 din timpul
generalului de Gaulle, revenit la preşedinţia Franţei. Ceea ce este important însă este faptul că, de fiecare dată, s-au găsit
personalităţi – adeseori din ţări mici, precum Pierre Werner, fost prim-ministru al Luxemburg-ului – care au făcut ca aceste
momente să fie depăşite. În plus, motorul construcţiei europene pe care l-a reprezentat alianţa franco-germană a
funcţionat aproape permanent în perioada preşedintelui francez Mitterand şi a cancelarului german Kohl.
Fundamentală, în aceste perioade, a fost cooperarea între ţările membre pentru a găsi soluţii unanim-
acceptabile diverselor provocări cu care s-a confruntat Uniunea. Toate aceste soluţii aveau nevoie de o bază juridică, de
unde a decurs şi nevoia modificării Tratatului de la Roma din 1957.

1.6.2. Actul Unic European (1986).

Construcţia europeană limitată la integrarea economică era neterminată. Aceasta trebuia completată cu
dimensiunea politică. Şi astfel a luat naştere Uniunea Europeană.
Crearea Uniunii Europene n-ar fi fost însă posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din decembrie
1985, care a hotărât reunirea într-un singur text a amendamentelor asupra Tratatului de la Roma şi a dispoziţiilor privind
cooperarea politică. Toate aceste amendamente au fost cuprinse în „Actul Unic European”, semnat de şefii de stat sau de
guvern ai statelor membre la 17 februarie 1986 şi intrat în vigoare, după ratificare, la 1 iulie 1987. Actul Unic European a
consacrat:
 Instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern şi
de preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea
direcţiilor de dezvoltare a Comunităţii;
 Introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului de Miniştri,
pentru adoptarea acelor decizii care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea economică
şi socială şi politicia cercetării. Introducerea votului majoritar în Consiliu va permite scoaterea CEE din impas şi
adoptarea a cca. 300 directive privind crearea, în perspectivă, a Pieţei Interne;
 Întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de cooperare şi a
necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi membri şi acordurile de asociere;
 Înfiinţarea „Tribunalului Primei Instanţe”, alături de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ);
 Creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică, coeziune
economică şi socială;
 Stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă internă” fiind mai
puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea celor patru libertăţi – libera circulaţie a
bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalului – ci şi
implementarea a noi politici şi a coeziunii economice şi sociale.).
1.6.3. Tratatul de la Maastricht (1992). Naşterea Uniunii Europene.

Prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est a condus la schimbarea peisajului politic european,
ceea ce a determinat un proces de regândire a structurii Comunităţilor Europene în scopul aprofundării integrării europene.
Două Conferinţe Interguvernamentale – una privind Uniunea Economică şi Monetară, iar cealaltă privind
Uniunea Politică – s-au deschis la Roma, în decembrie 1990. Cele două conferinţe s-au încheiat prin semnarea la
Maastricht – orăşel olandez, aflat la graniţa dintre Belgia şi Olanda – a TRATATULUI ASUPRA UNIUNII EUROPENE.
Tratatul de la Maastricht a fost agreat de şefii de stat sau de guvern din cele 12 state membre de atunci cu
prilejul Consiliului European din 9 – 11 decembrie 1991. Acesta a fost însă semnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în
vigoare abia la 1 noiembrie 1993.
De ce oare atâta timp ? Cauza principală a întârzierii intrării în vigoare a constat în procesul de ratificare – prin
referendum-uri naţionale, sau de către parlamentele naţionale – proces care a durat foarte mult.
Danemarca, de exemplu, a respins iniţial Tratatul. În Irlanda, populaţia l-a adoptat prin referendum cu o mare
majoritate, iar în Franţa l-a adoptat cu o foarte mică majoritate (51 %). Această rezervă a populaţiei din unele ţări s-a
datorat, în mare măsură, faptului că Tratatul era greoi, neinteligibil pentru marea masă a populaţiei, Comunitatea
Europeană fiind percepută mai degrabă ca o birocraţie distantă, necontrolabilă şi nedemocratică.
De aceea, Danemarcei i s-a permis să folosească principiul „opt out” pentru câteva decizii, inclusiv cele privind
trecerea la ultima fază a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi politica europeană de apărare.
În Germania şi Marea Britanie a fost nevoie să se pronunţe Curţile Supreme pentru a se vedea dacă prevederile
Tratatului nu sunt în contradicţie cu constituţiile statelor respective. Abia după al doilea referendum din Danemarca, care s-
a încheiat cu un vot pozitiv şi după deciziile favorabile ale Curţilor supreme din Germania şi Marea Britanie s-a constatat
ratificarea acestui Tratat de către toate statele membre şi intrarea sa în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht a permis transformarea Comunităţii Europene într-o
Uniune politică, ca şi într-o Uniune Economică şi Monetară (UEM).
Câteva elemente privind structura şi conţinutul Tratatului de la Maastricht.
a. Structura Tratatului asupra Uniunii Europene.
Tratatul, asortat de 17 protocoale, de un Act final şi de 33 Declaraţii, constituie un
ansamblu de dispoziţii juridice complexe care amendează Tratatul de la Roma şi-l înglobează
în sânul unei Uniuni.
„Uniunea – se precizează în art. A al Tratatului – este fondată pe Comunităţile Europene completate prin politicile
şi formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat. Aceasta are ca misiune organizarea într-un mod coerent şi solidar a
relaţiilor între statele membre şi între popoarele lor”.
Problema cea mai dificilă care a trebuit să fie rezolvată de către negociatori a fost existenţa, în sânul unei
arhitecturi instituţionale unice, a procedurilor comunitare şi a celor interguvernamentale. De exemplu, cum vor
participa Comisia şi Parlamentul la activităţi cu dominantă interguvernamentală, precum PESC şi cooperarea judiciară ?;
Rolul Curţii de Justiţie; identificarea bazei juridice a unui act normativ etc.
De aceea, Uniunea a fost organizată pe 3 piloni:
- Pilonul 1, comunitar – reprezentat de Comunitatea Europeană – lărgit cu noi competenţe care depăşesc
limitele integrării economice. Acestea se manifestă în domeniile: piaţa internă, social, uniunea economică şi
monetară, cercetare, politici structurale, relaţii comerciale externe, transporturi, concurenţă etc.;
Modificările aduse sunt reprezentate de:
 Continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la
introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte , PE îşi împarte prerogativele
cu Consiliul);
 Extinderea gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, reţelele trans-europene, politica
industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja existente
(politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);
 Instituirea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii statelor membre pot circula şi se pot stabili în alte state membre;
dreptul de a alege şi de a participa la alegerile municipale şi pentru PE în statele membre de rezidenţă,
indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt stat membru pe
teritoriul unui stat terţ şi în care statul membru naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiţii PE şi
de a se adresa Mediatorului European (Ombudsman-ului european);
  Crearea Uniunii Economice şi Monetare: convergenţa politicilor economică şi monetară a statelor membre,
ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la înfiinţarea Băncii Centrale Europene (BCE)
- Pilonul 2, - reprezentat de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC);
Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică dintre statele membre este ridicată la statutul de
politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadrul instituţional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht,
UE are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe şi de securitate şi se pun bazele unei cooperări între
statele membre. Această cooperare este caracterizată de derularea unor acţiuni comune, desfăşurate pe bază de consens.
Pilonul 2 are caracter interguvernamental.
- Pilonul 3, - cooperarea în domeniul justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), care acoperă următoarele
domenii:
 Politica de azil;
 Trecerea frontierelor externe şi controlul acestora;
 Politica de imigrare;
 Condiţiile de intrare şi de circulaţie a resortisanţilor din terţe ţări pe teritoriul statelor membre;
 Lupa împotriva imigraţiei, a sejurului şi a muncii ilegale a resortisanţilor din terţe ţări;
 Lupta împotriva toxicomaniei;
 Combaterea fraudei de dimensiuni internaţionale;
 Cooperarea judiciară civilă,
 Cooperarea judiciară penală;
 Cooperarea vamală;
 Cooperarea poliţienească;
Şi pilonul 3 are caracter inter-guvernamental.
Aceste derogări, la care se adaugă cele obţinute în 1992 de către Danemarca cu prilejul ratificării Tratatului de la
Maastricht, deschid calea făuririi unei „Europe à la carte”, care alterează oarecum schema instituţională a părinţilor
fondatori ai Uniunii. Aceasta a slăbit, într-o anumită măsură, coeziunea şi capacitatea de acţiune a Uniunii Europene.

1.6.4. Tratatul de la Amsterdam (1997)

Reprezintă un nou pas în direcţia adâncirii integrării europene. Tratatul, care modifica Tratatul de la Maastricht asupra
Uniunii Europene, a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Uniunea Europeană iese transformată. Noi sarcini îi sunt acordate: rolul cetăţenilor Uniunii este subliniat mai
puternic; caracterul democratic al instituţiilor europene este întărit.
În timp ce construcţia europeană se dezvoltă în jurul unor obiective economice, accentul este pus de acum
încolo pe responsabilităţile politice în interiorul Uniunii, ca şi faţă de restul lumii.
Cum s-a ajuns, în timp, la Tratatul de la Amsterdam ?
- În iunie 1994, Consiliul European reunit la Corfu (în Grecia) a convocat un Comitet de reflecţie, compus din
15 reprezentanţi ai miniştrilor de externe din cele 12 state membre, un reprezentant al Comisiei Europene şi
doi observatori din partea Parlamentului European;
- În decembrie 1995, Comitetul de experţi a prezentat raportul Consiliului European de la Madrid;
- La 8 ianuarie 1996 s-a decis convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale (CIG) pentru revizuirea
Tratatului de la Maastricht;
- La 26 martie 1996 a avut loc, la Torino, prima reuniune a CIG, la nivelul şefilor de stat sau de guvern din
statele membre ale UE; ţările candidate la aderare au avut statut de observator;
- La 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam de către şefii de stat sau de guvern din cele
15 state membre, după 15 luni de negocieri;
- Între 1998 şi 1999 a avut loc ratificarea Tratatului;
- La 1 mai 1999 Tratatul a intrat în vigoare.
Negocierile asupra noului Tratat sau purtat pe 3 axe principale:
- Uniunea Europeană şi cetăţenii
 - Identitatea externă;
- Instituţiile Uniunii.
În privinţa drepturilor cetăţenilor, Tratatul de la Amsterdam insistă asupra a trei aspecte:
- Obligaţia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, în special a celor înscrise în Convenţia europeană
privind salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei în 1950.
Pentru prima dată se prevede într-un document că statele membre care nu respectă de o manieră
gravă şi sistematică aceste drepturi pot suferi sancţiuni, mergând până la suspendarea dreptului de
vot în sânul Consiliului. În ceea ce priveşte ţările candidate la aderare, respectarea drepturilor fundamentale
devine o condiţie a aderării lor la Uniune, ceea ce s-a şi statuat, în iunie 1993, de către Consiliul European de
la Copenhaga;
- Dreptul recunoscut Uniunii de a combate orice formă de discriminare bazată pe sex, rasă sau origine
etnică, religie sau convingeri politice, handicap, vârstă sau orientare sexuală;
- Obligaţia Uniunii de a promova, în toate politicile sale, egalitatea şanselor între bărbat şi femeie,
acceptându-se chiar principiul „discriminării pozitive” atunci când unul din cele două sexe este vizibil
discriminat.
Această dispoziţie a fost completată cu recunoaşterea dreptului la protecţia datelor persoanelor deţinute de
instituţii – drept ce devine tot mai important pe măsura dezvoltărilor din domeniul informaticii.
Dilema în care se găsea Uniunea: dacă să adere formal la Convenţia Europeană privind Drepturile Omului sau să-
şi stabilească propria listă de drepturi fundamentale, a fost rezolvată cu prilejul Consiliului European de la Nisa din
decembrie 2000, în favoarea celei de-a doua variante.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că Tratatul de la Amsterdam conţine şi răspunsuri la preocupările cetăţenilor
atunci când unele din drepturile lor nu sunt respectate. Este vorba de adoptarea unor reguli noi în următoarele domenii:
- Muncă şi social: definirea de către Uniune a unei strategii privind sporirea locurilor de muncă, iar de către
statele membre a unor programe naţionale pentru muncă, evaluate anual. În plus, Uniunii i se încredinţează
responsabilitatea de a lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;
- Securitate, libertate şi justiţie: Uniunea a definit un program pe 5 ani în măsură să conducă la crearea unui
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Deja prin Acordurile de la Schengen – care reunea toate ţările
membre cu excepţia Angliei, Irlandei şi Danemarcei – a fost suprimată cea mai mare parte a controlului la
frontiere. Aceste acorduri au fost incluse în „acquis-ul” Uniunii.
În ceea ce priveşte cooperarea interguvernamentală în materie penală şi poliţienească, principiul
unanimităţii în luarea deciziilor a fost temperat prin posibilitatea adoptării deciziilor cu majoritate calificată.
- Mediu, sănătate şi drepturile consumatorilor: dezvoltarea durabilă – care ţine seama de exigenţele
protecţiei mediului - devine un obiectiv esenţial al Uniunii. De aceea, Tratatul înserează, printre
competenţele Uniunii, promovarea dreptului la informare şi educaţia consumatorilor, îndeosebi dreptul lor de
a se organiza pentru a se proteja mai bine;
- Tratatul cuprinde şi câteva valori şi aspiraţii ale cetăţenilor, care nu sunt incluse în dispoziţii
obligatorii, formând însă nişte angajamente politice precum:
 Abolirea pedepsei cu moartea;
 Recunoaşterea rolului voluntariatului;
 Nevoile persoanelor cu handicap;
 Situaţia specifică a regiunilor insulare;
 Libertatea presei şi de expresie;
 Protecţia animalelor.
În privinţa identităţii externe a Uniunii, trebuie spus că încă de la începutul construcţiei europene, promotorii
săi au încercat să o doteze şi cu o politică externă. Tentativele din 1954 şi 1961 au eşuat. În 1970, statele membre au lansat
o cooperare politică, dar care n-a fost înscrisă într-un Tratat decât în 1986 odată cu adoptarea Actului Unic. În sfârşit,
Tratatul de la Maastricht a codificat un ansamblu de reguli privitoare la Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC).
Negociatorii Tratatului de la Amsterdam au dorit să întărească „aqcuis-ul” de la Maastricht, îndeosebi din perspectiva
lărgirii cu noi membri şi a nevoii de promovare a unei politici externe concrete.
Tratatul stabileşte principiile care trebuie să ghideze politica externă a Uniunii, Tratatul prevede numirea
unui Înalt Reprezentant („Monsieur” sau „Madame PESC”) care conduce acţiunea Uniunii în acest domeniu, urmând
deciziilor Consiliului şi în cadrul unei „troika”, în care mai intră reprezentantul Preşedinţiei Consiliului şi al Comisiei
Europene. Această personalitate – în prezent Javier Solana – are rangul de secretar general al Consiliului şi dispune de o
unitate de analiză şi alertă rapidă.
 Numeroasele crize internaţionale care s-au produs recent arată că orice politice externă necesită şi o capacitate
militară, îndeosebi pentru misiuni umanitare şi misiuni de menţinere sau restabilire a păcii. Complexitatea elaborării unei
politici comune de apărare rezulta şi din poziţia diferită a statelor membre: patru dintre ele erau, din punct de vedere
constituţional sau tradiţional, neutre şi ca atare nu participau la alianţe militare, în timp ce celelalte 11 erau membre ale
NATO.
Pentru a suplini lipsa mijloacelor militare, Tratatul de la Amsterdam prevede că Uniunea Europei
Occidentale (UEO) face, de acum înainte, parte integrantă din Uniunea Europeană. Acest lucru permite deplina
integrare a UEO în UE şi folosirea capacităţilor militare ale acesteia.
În privinţa instituţiilor europene, Tratatul de la Amsterdam s-a aplecat mai ales asupra sporirii eficacităţii
adoptării deciziilor în instituţiile sale. În acest sens:
- Rolul Parlamentului European a fost întărit. Dacă înainte, Parlamentul nu putea emite decât un aviz
asupra candidaturii pentru preşedinţia Comisiei, Tratatul de la Amsterdam prevede că preşedintele este
desemnat după acordul Parlamentului European. Acest drept se adaugă celui deja deţinut prin Tratatul de
la Maastricht prin care Parlamentul aprobă numirea întregii Comisii. În plus, Parlamentul a obţinut drept
de co-decizie în unele domenii;
- Parlamentelor naţionale le este permis să-şi spună cuvântul asupra unor proiecte de reglementări, înainte ca
guvernele să o facă în cadrul Consiliului Uniunii şi să aibă o vedere generală asupra funcţionării Uniunii;
- Consiliul poate lua decizii cu majoritate calificată;
- Rolul Comisiei Europene rămâne neschimbat şi, mai ales, dreptul său de iniţiativă. În schimb, creşte rolul
preşedintelui Comisiei – legitimat de votul din Parlamentul European:
 Participă la alegerea şi desemnarea membrilor Comisiei, în acord cu statele membre;
 Atribuie sau modifică responsabilităţile în sânul colegiului;
 Fixează orientările politice ale Comisiei.
- Rolul Comitetului Regiunilor, care reprezintă punctul de vedere al autorităţilor regionale şi locale, a sporit.
Consiliul European de la Amsterdam intrase sub presiunea timpului. De aceea, Tratatul a lăsat deschise câteva
probleme precum: adaptarea instituţiilor europene la procesul lărgirii spre Europa Centrală şi de Est şi unele aspecte ale
politicii externe.
Acestea au fost trecute în seama următoarei CIG, care se va desfăşura la Nisa. Reforma Uniunii Europene va
continua, ceea ce va permite şi lărgirea sa cu noi membri.

1.6.5. Tratatul de la Nisa (2001).

Funcţionarea instituţiilor europene a cunoscut un permanent proces de adaptare la evoluţiile şi realităţile cu care
se confruntă construcţia comunitară.
Înainte de a se lansa un nou val de lărgire a UE fără precedent era necesar ca liderii europeni să definească
proiectul politic care să permită noului ansamblu să funcţioneze.
Conferinţa Interguvernamentală care a pregătit Tratatul de la Amsterdam a eşuat parţial în încercarea de a face şi
o reformă de substanţă a instituţiilor UE, fără de care extinderea prin aderarea altor state ar fi dus la blocajul procesului
decizional, la nivel comunitar.
Cei 15 s-au angajat, în decembrie 1999, în cadrul Summit-ului de la Helsinki, să ajungă cu prilejul reuniunii de la
Nisa la o reformă a instituţiilor UE pentru a fi pregătiţi să primească primele ţări candidate în Uniune. Mai mult, Comisia
Europeană a aprobat, la data de 1 martie 2000, şi un proiect ambiţios privind reforma administraţiei sale, pe care dorea să o
transforme într-un model de eficienţă şi transparenţă. Acest proiect a fost prezentat sub forma unei Cărţi Albe, la Bruxelles,
în faţa Parlamentului European, de către preşedintele de atunci al Comisiei, Romano Prodi.
Agenda Summit-ului de la Nisa, din decembrie 2000, a cuprins probleme cu care sistemul comunitar se
confrunta de multă vreme: reforma instituţională şi a procesului decizional, drepturile omului, politica de apărare.
De rezolvarea acestor probleme depindea ca edificiul european să răspundă aşteptărilor cetăţenilor pe care îi reprezintă –
cei de care Uniunea Europeană doreşte să se afle cât mai aproape.
Reuniunea de la Nisa a avut un mandat foarte clar şi anume acela de a pregăti şi reforma structura
Uniunii Europene pentru o nouă extindere.
Deciziile finale de la Nisa reflectă într-un mod corespunzător cerinţele cu privire la :
- Reprezentarea fiecărui stat membru printr-un comisar în cadrul Comisiei Europene;
- Determinarea numărului de voturi în Consiliu prin reflectarea criteriului demografic;
 - Extinderea deciziilor adoptate cu vot majoritar calificat la un număr de noi domenii în care se apreciază că
acţiunea la nivel comunitar este mai raţională şi mai eficientă decât la nivel naţional.
Summit-ul de la Nisa a decis crearea unui Directorat al marilor state membre, care va decide liniile politicii
europene. Calendarul primirii în UE de noi membri depinde de ritmul în care se va desfăşura reforma instituţiilor Uniunii
Europene. Germania va fi prima ţară care va asigura conducerea acestui directorat.
Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, ale cărui baze s-au formulat în cadrul Consiliului
European din decembrie 2000, cuprinde aspecte importante referitoare la:
- Renunţarea la dreptul de veto referitor la voturile exprimate de Consiliul de Miniştri;
- Revizuirea sistemului de repartizare a voturilor care să permită corespondenţa între numărul de voturi şi
dimensiunea statelor;
- Reforma Comisiei Europene;
- Flexibilizarea sistemului cooperărilor consolidate.
Tratatul avea misiunea de a încorpora în conţinutul său cele patru tratate anterioare ale
Uniunii şi va include referiri clare la modalităţile în care va fi exercitată puterea şi la ce nivel
(comunitar, naţional, regional), cum pot diferite instanţe legislative sau administrative să coopereze mai
eficient etc. Tratatul cuprinde în conţinutul său şi Carta Drepturilor Fundamentale.
Acordul la care s-a ajuns confirmă hotărârea celor 15 de a pregăti instituţiile europene pentru a
face faţă unei Uniuni cu 27 de membri. Cu acest acord, Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa se
evidenţiază nu doar prin însemnătatea deciziilor, dar şi prin amploarea şi complexitatea discuţiilor.
Tratatul de la Nisa, la care au ajuns cei 15, a permis o reformă a instituţiilor europene, necesară evitării unei
blocări a instituţiilor – Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European.
Cea mai importantă realizare este repartizarea voturilor în cadrul instituţiilor Uniunii. Cele mai avantajate
au fost ţările candidate, care şi-au văzut numele trecut alături de ţările membre, ceea ce reprezintă un angajament al
acestora faţă de primirea lor în structurile comunitare.
Conform analiştilor politici, marele învingător la Nisa a fost Germania, din rândul ţărilor membre, şi
Polonia – dintre candidate. Lupta dintre Germania şi Franţa s-a încheiat cu acceptul ca Franţa să-şi menţină actuala
paritate de voturi în Consiliul de Miniştri, Germania primind, în schimb, recunoaşterea importanţei din punct de vedere
demografic şi, prin aceasta, implicit, recunoaşterea că este uriaşul Europei cu cele 82 milioane de locuitori. Acest lucru se
răsfrânge în mod direct asupra numărului de deputaţi în Parlamentul European, dar şi asupra ponderii voturilor. Potrivit
Tratatului de la Nisa, majoritatea de care va fi nevoie în Consiliile de Miniştri pentru adoptarea unor decizii va trebui să
corespundă unui procent de 62 % din numărul de locuitori ai celor 27 de membre ale UE, proporţie dificil de atins fără cele
17 % cât revin Germaniei. Pe de altă parte, având o asemenea pondere, va fi suficient ca, la un moment dat, Germania să se
alieze cu două-trei ţări „mari” pentru a bloca o decizie. De aceea, majoritatea observatorilor au apreciat că Tratatul de la
Nisa favorizează statele mari ale UE:
Dintre ţările candidate, cea mai avantajată a fost Polonia, căreia i s-au repartizat 27 de voturi, la fel cât a primit
Spania, situând-o printre primele şase ţări ale Europei. Şi celelalte ţări candidate au fost mulţumite, întrucât s-a precizat de
câte voturi vor dispune, fiecare, în Consiliul de Miniştri, de faptul că vor avea câte un comisar în Comisia Europeană,
precum şi numărul de fotolii din Parlamentul European.
Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003

1.6.6.Tratatul de la Lisabona.
Odată cu Consiliul European de la Bruxelles, „perioada de reflecţie” pe care şi-a autoimpus-o Uniunea, care a
durat doi ani şi a fost marcată de o intensă dezbatere publică, a luat sfârşit. Noul document se va numi „Tratatul de
Reformă” şi va înlocui proiectul Constituţiei Europene, adoptat în 2005, dar respins de francezi şi olandezi. Aşadar,
Constituţia Europeană a fost anulată în mod oficial, chiar dacă noul Tratat va păstra unele prevederi ale acesteia.
Discuţiile s-au purtat în principal asupra următoarelor aspecte:
- Cehii, ostili oricărui caracter supranaţional al Uniunii Europene, respectiv creării
unui superstat european, au cerut eliminarea oricăror referiri la simbolurile Uniunii: imn, steag,
moto. În schimb, premierul belgian Guy Verhofstadt, a luptat pentru menţinerea acestor simboluri.
- Polonezii, prin vocea preşedintelui Lech Kaczynski, au cerut schimbarea
sistemului de vot al majorităţii calificate, prevăzut în proiectul Tratatului Constituţional – sistem considerat a fi prea
avantajos pentru Germania care ar permite instalarea unei hegemonii germane în cadrul Uniunii. Comentatorii afirmă însă
că adevăratul negociator a fost fratele preşedintelui,, premierul Jaroslav Kaczynski, care n-a fost prezent la Bruxelles, dar
cu care s-a negociat telefonic.
 - Franţa a cerut eliminarea din proiectul revăzut al Tratatului, prezentat de preşedinţia germană, a
sintagmei „concurenţă liberă şi nedistorsionată”, ceea ce a determinat o clarificare din partea Comisiei şi un sentiment de
neîncredere din partea partenerilor săi europeni.
- Marea Britanie s-a opus introducerii în Tratat a textului Cartei UE a Drepturilor Fundamentale, pe motiv
că acesta ar afecta legislaţia muncii – inclusiv problematica dreptului la grevă şi ar acorda Bruxelles-ului prea multe
prerogative în domeniul penal. De asemenea, Marea Britanie s-a opus ca responsabilul UE pentru politică externă şi de
securitate să se numească „ministru de externe”.
- Olanda a insistat asupra sporirii rolului parlamentelor naţionale în adoptarea legislaţiei comunitare,
inclusiv prin capacitatea acestora de a respinge propunerile legislative ale Comisiei, care contravin competenţelor naţionale
Şefii de stat şi de guvern au convenit asupra următoarelor:
1. Nu va exista o Constituţie şi nici un superstat european. Noul Tratat are în vedere doar amendarea
tratatelor existente în scopul creşterii eficienţei şi coerenţei procesului decizional. Termenul „Constituţie” nu va fi utilizat
şi nici termeni precum „Lege” sau „Cadru legislativ”.
2. Nu vor exista articole în Tratat care să se refere la simbolurile UE: steag, imn sau moto, care ar sugera
caracterul superstatal al Uniunii.
3. La insistenţele Poloniei, care a ameninţat cu folosirea dreptului de veto şi blocarea, în acest fel, a
adoptării noului „Tratat, se va introduce sistemul de vot bazat pe majoritate dublă prevăzut în proiectul de Constituţie, ceea
ce presupune că, pentru a se considera adoptată, o hotărâre trebuie să fie aprobată de cel puţin 55% din numărul statelor
membre şi, simultan, de 65% din totalul populaţiei UE. Statele membre nu vor mai dispune de dreptul de veto. Solicitarea
Poloniei a fost sprijinită de Franţa şi Marea Britanie.
Pentru a depăşi obiecţiile Poloniei, liderii europeni au ajuns la un compromis conform căruia noua tehnică de vot,
în locul majorităţii calificate, va intra în vigoare din anul 2014, permiţând o perioadă de tranziţie de 3 ani. Până în 2014,
sistemul de vot se va baza pe actualele proceduri stipulate în Tratatul de la Nisa (2002).
4. Consiliul European se va transforma dintr-un for de întâlniri regulate la cel mai înalt nivel, într-o
instituţie cu preşedinte propriu – ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate care poate fi reînnoit. Parlamentul European
va avea o nouă componenţă din 2014. Comisia va fi redusă cu o treime, comisarii vor fi selectaţi prin rotaţie, la fiecare
cinci ani, iar prerogativele preşedintelui Comisiei Europene vor spori.
5. Responsabilul pentru politica externă se va numi Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru politică
externă şi de securitate (PESC), va fi simultan şi vicepreşedinte al Comisiei Europene şi va prezida şedinţele celor 27 de
miniştri de externe din ţările membre ale Uniunii. Acesta va prelua atribuţiile actuale ale lui Javier Solana şi ale
comisarului european pentru relaţii externe, Benito Ferrero-Waldner. Va fi răspunzător în faţa guvernelor naţionale şi va
dispune de un serviciu propriu de diplomaţi naţionali şi europeni.
Statele membre vor beneficia de o clauză de apărare reciprocă, după modelul NATO, în cazul în care vreunul
dintre ele este atacat.
6. Parlamentele naţionale vor avea o mai mare influenţă asupra actului decizional, la nivel european.
Totodată, perioada acordată parlamentelor naţionale pentru analizarea şi emiterea unei opinii motivate va fi extinsă de la 6
la 8 luni. În cadrul contestării unui proiect legislativ cu o majoritate simplă de voturi alocate la nivel naţional, Comisia va
reexamina actul normativ.
Londra nu a acceptat prevalenţa dreptului comunitar asupra celui naţional.
7. Uniunea capătă personalitate juridică.
8. Carta UE a Drepturilor fundamentale nu va fi inclusă în noul Tratat, dar se face referire la ea în textul
acestuia. Acordul la care s-a ajuns cu prilejul Consiliul European, conferă caracter coercitiv actualei Carte în toate statele
membre, cu excepţia Marii Britanii, care a cerut şi a obţinut, o exceptare de la această regulă.
9. Tratatul nu va menţiona libera competiţie între clauzele care definesc obiectivele UE. În locul sintagmei
„competenţă liberă şi nedistorsionată” va rămâne doar conceptul de „piaţă internă”.
10. Tratatul conţine o referire la solidaritatea UE în cazul unei crize energetice.
11. În textul noului Tratat va fi o referire la criteriile extinderii, care prevăd între altele, necesitatea unui
angajament privind promovarea valorilor UE de către statele candidate.
12. Noul Tratat permite statelor membre să opteze sau nu în favoarea cooperării în domeniul juridic şi în
domeniul politic.
Se afirmă că acceptarea de către Tony Blair a propunerii franceze a determinat o puternică altercaţie cu succesorul
său, Gordon Brown.
Ce urmează după Consiliul European din iunie 2007 ?
 Portugalia, care va asigura, în perioada iulie – decembrie 2007, preşedinţia semestrială a Uniunii, urmează să
deschidă, pe 23 iulie 2007, Conferinţa Interguvernamentală )CIG), însărcinată cu redactarea viitorului Tratat european. Ea
a fost mandatată să pregătească un proiect de Tratat pe baza concluziilor Consiliului European.
La Conferinţă, Comisia Europeană va avea un reprezentant, iar Parlamentul European va avea 3 reprezentanţi.
Într-un discurs ţinut în Parlamentul European, la preluarea preşedinţiei rotative a Uniunii Europene pentru
semestrul II al anului 2007, premierul Portugaliei José Socrates a arătat că ţara sa doreşte să dinamizeze discuţiile despre
Tratatul de Reformă, cu intenţia de a bloca orice încercare din partea Poloniei de a redeschide negocierile pe tema
sistemului de vot din instituţiile comunitare.
În acest scop, premierul portughez şi-a anunţat decizia ca la Summit-ul de la Lisabona din 18 – 19 octombrie
2007, Tratatul – definitivat de grupul de experţi din statele membre ale Uniunii urmează să fie aprobat de către şefii de stat
sau de guvern şi semnat la Consiliul European din decembrie 2007.

TRATATELE UNIUNII EUROPENE

Denumirea documentului Data semnării Data intrării în vigoare

Tratatul de la Roma 25 martie 1957 1 ianuarie 1958

Actul Unic European 17 februarie 1986 1 iulie 1987

Tratatul de la Maastricht 7 februarie 1992 1 noiembrie 1993

Tratatul de la Amsterdam 2 octombrie 1997 1 mai 1999

Tratatul de la Nisa 26 februarie 2001 1 februarie 2003

Tratatul Constituţional 25 octombrie 2004 Neratificat

Tratatulde la Lisabona Decembrie 2007 2009

REZUMAT

Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO este şi punctul de plecare pentru Europa comunitară.
Naşterea comunităţii are la bază doi mari oameni politici ai vremii respective Jean Monnet şi Robert Shumann.
La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma două tratate privind crearea Comunităţii Economice Europene, Şi
Euratom-ul. Tratatul de la Maastricht din 1992 reprezintă naşterea Uniunii Europene. În Cadrul acestui tratat au fost
stabiliţi cei trei piloni ai Uniunii: Comunitat, Politică Externă şi de Securitate Comună şi Cooperare Juridică şi Afaceri
Interne. Tot în cadrul Tratatului se instituie cetăţenia europeană şi procedurile de creare a Uniunii Economice şi Monetare.
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în 1997 şi a intrat în vigoare în 1999. Tratatul insistă asupra a trei aspecte:
obligaţia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, combaterea discriminărilor de orice formă şi promovarea egalităţii
şanselor între bărbaţi şi femei.
Tratatul de la Nissa 2001 a avut un scop foarte clar şi anume acela de a pregăti şi reforma structura uniunii
europene pentru o nouă extindere.

Concluzii

Uniunea Europeană este un proces complex legalizat prin mai multe tratate şi
care urmează o evoluţie de peste patru decenii, perioadă nelipsită de momente de
reculuri şi de crize.
Obiectivul final al oamenilor politici europeni este unificarea Europei, însă
acesta este un proces dificil de realizat într-un timp foarte scurt şi în contextul politic
de astăzi.
Teste de autoevaluare:

1. Ce este Uniunea Europeană? Când a fost creată?

2. Care sunt părinţii fondatori ai Comunităţii Economice Europene şi care a fost contribuţia acestora?
3. Integrare europeană şi suveranitate naţională.
4. Integrare europeană şi identitate naţională.
5. Când a fost semnat şi care este semnificaţia Tratatului de la Roma?
6. Semnificaţia tratatului de la Maastricht pentru evoluţia procesului de integrare europeană.
7. Care sunt cei trei piloni ai UE, conveniţi prin Tratatul de la Maastricht?
8. Semnificaţia Tratatului de la Amsterdam.
9. Care este semnificaţia Tratatului de la Nissa pentru reforma Uniunii ?

Teste de control:

1.Tratatul de la Roma a intrat în vigoare în:

a) 1 ianuarie 1958;
b) 1 ianuarie 1957;
c) 1 ianuarie 1959.

2.Tratatul de la Maastricht a fost agreat de:

a) 10 state;
b) 6 state;
c) 12 state.

3.Cei trei piloni stabiliţi prin Tratatul de la Maastricht sunt:

a) PESC;
b) JAI;
c) CEE;
d) PAC.

4.Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare în:

a) 1997;
b) 1998;
c) 1999.
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2- CADRUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII
EUROPENE
Conținutul unității de învățare

Capitolul 2 cuprinde o descriere detaliată a principalelot instituţii ale Uniunii Europene. Principalele instituţii
prezentate sunt Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European, Comisia Europeană, şi alte organisme
europene.

2.1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene

În conformitate cu art. 3 al Tratatului de la Maastricht (1992), Uniunea Europeană, dispune de un cadru

instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor. Aceasta înseamnă că toate instituţiile Uniunii intervin
atât în cadrul comunitar (CE), cât şi în formele care privesc cooperarea inter-guvernamentală (PESC şi JAI).
Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt:
• Consiliul European – defineşte orientările politice generale;
• Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) – reprezintă guvernele;
• Parlamentul European – reprezintă popoarele statelor membre;
• Comisia Europeană – reprezintă interesele Uniunii;
• Curtea de justiţie – reprezintă legalitatea comunitară;
• Curtea de conturi – reprezintă interesele financiare.
Instituţiile comunitare se caracterizează prin:
- Sunt înfiinţate prin tratatele Uniunii;
- Sunt dotate – în domeniile lor de competenţă – cu puterea de a lua decizii obligatorii pentru statele
membre;
- Au rolul de a implementa – potrivit competenţelor ce le revin – regulile juridice de funcţionare a Uniunii
Europene.
Alături de instituţii, există un număr de organisme centralizate:
• Comitetul Regiunilor;
• Comitetul Economic şi Social;
• Banca Europeană de Investiţii;
• Banca Centrală Europeană (BCE);
• Comitetul Economic şi Financiar
• Oficiul European de Luptă împotriva Fraudei.
În sfârşit, în cadrul unor instituţii comunitare, fiinţează o serie de organisme descentralizate (agenţii, oficii,
întreprinderi şi fundaţii), dotate şi acestea cu personalitate juridică:
• Centrul european pentru dezvoltare şi formare profesională (Salonic);
• Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă (Dublin);
• Agenţia europeană pentru mediu (Copenhaga);
• Fundaţia europeană pentru formare profesională (Torino);
• Observatorul european al drogurilor şi toxicomaniei (Lisabona);
• Agenţia europeană pentru evaluarea medicamentelor (Londra);
• Oficiul pentru armonizarea pieţei interne (mărci, modele, desene) –Alicante;
• Agenţia europeană pentru securitatea şi sănătatea muncii (Bilbao);
• Centrul de traduceri al organismelor UE (Luxemburg);
• Observatorul european al fenomenelor rasiste şi xenofobe (Viena);
 • Autoritatea europeană pentru securitatea alimentelor;
• Uniunea şi-a creat o întreprindere comună GALILEO, însărcinată cu gestionarea programului de
radionavigaţie prin satelit;
• Oficiul european de poliţie (EUROPOL).
Să vedem, în continuare, cum sunt organizate, care sunt atribuţiile şi cum funcţionează principalele instituţii ale
Uniunii Europene.

2.2. Instituţiile Uniunii Europene.

2.2.1. Consiliul European.Consiliul European şi Consiliul de miniștri

- vocea statelor membre
Începând cu 1 decembrie 2019, Charles Michel asigură conducerea Consiliului European - instituția care stabilește
orientările și prioritățile politice ale UE. Acesta are ca responsabilități pregătirea și prezidarea reuniunilor instituției. De
asemenea, asigură reprezentarea externă a politicii externe și de securitate comune a UE la nivelul său. Consiliul
European s-a născut din practica întâlnirilor la nivel înalt, ale şefilor de stat sau de guvern din ţările membre ale UE. O
primă întâlnire de acest gen a avut loc, la Paris, în anul 1961.
Consiliul European a fost creat în 1974 ca forum informal de dezbatere între șefii de stat sau deguvern ai statelor
membre ale UE. În scurt timp, a devenit organismul care stabilește obiectivele și prioritățile UE.
Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, Consiliul European a dobândit un statut și un rol formal - acela de a oferi
impulsuri și de a defini orientările politice generale ale UE.
În 2009, ca urmare a modificărilor introduse prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a devenit una dintre cele 7
instituții ale UE.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările membre ale UE şi preşedintele Comisiei.
În principiu, se organizează 4 reuniuni ale Consiliului pe an; în cazuri excepţionale, Consiliul se poare reuni şi în sesiuni
extraordinare. Până la intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional, când Uniunea va avea un preşedinte, preşedinţia
Consiliului European este asigurată de şeful de stat sau de guvern care asigură, pentru 6 luni prin rotaţie, preşedinţia
Consiliului. Până în 2002, lucrările Consiliului European aveau loc în ţara care asigura preşedinţia Consiliului. După
intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, reuniunile au loc, alternativ, în ţara care deţine preşedinţia şi la Bruxelles. În
condiţiile aprobării – în parlamentele naţionale sau prin referendum-uri populare – a Tratatului Constituţional, toate
sesiunile Consiliului European se vor desfăşura la Bruxelles.
Fiecare şedinţă a Consiliului European este precedată de o discuţie cu preşedintele Parlamentului
European. Mărimea delegaţiilor naţionale este limitată la câte 20 persoane, fiecare delegaţie (inclusiv Comisia Europeană)
dispunând în sală de câte două locuri.
Lucrările Consiliului se finalizează prin „Concluzii”, care cuprind orientările politice şi deciziile luate.
Consiliul European constituie instanţa supremă a Uniunii Europene. Domeniul său de competenţe nu este
limitat, întrucât poate aborda orice problemă de interes comun, fie din cadrul comunitar, fie al cooperării inter-
guvernamentale.
Consiliul European este organul politic al Uniunii, însărcinat să fixeze marile linii ale construcţiei europene şi
să rezolve problemele în suspensie. Din 1995, odată cu intrarea în vigoare a Acordurilor Europene de Asociere, la partea
finală a reuniunii Consiliului European sunt invitaţi şi şefii de stat sau guvern din ţările candidate la aderare.

2.2.2. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

Reprezintă – aşa cum am subliniat mai sus – guvernele statelor membre ale Uniunii Europene şi deţine
principala forţă decizională. Prin Tratatul de la Maastricht a fost denumit „Consiliul Uniunii Europene”, care l-a şi
legitimat din punct de vedere juridic.
Este compus din miniştri competenţi ai statelor membre, abilitaţi să angajeze propriile guverne, în procesul
decizional.
 Miniştrii se reunesc în funcţie de ordinea de zi sau de problematica ce se discută: de exemplu, miniştrii
agriculturii – pentru probleme agricole, miniştrii economiei şi finanţelor – pentru chestiuni ce privesc Uniunea Economică
şi Monetară, etc.
Formatul reuniunilor, de regulă lunare, este următorul:
- Afaceri generale şi relaţii externe;
- Afaceri economice şi financiare;
- Justiţie şi afaceri interne;
- Muncă, politici sociale, sănătate şi consumatori;
- Competitivitate (piaţă internă, industrie şi cercetare);
- Transporturi, telecomunicaţii şi energie;
- Agricultură şi pescuit;
- Mediu;
- Educaţie, tineret şi cultură.
Consiliul are un Secretariat general cu sediul la Bruxelles şi dispune de 2000 funcţionari.
Potrivit Tratatului de la Amsterdam, secretarul general al Consiliului este în acelaşi timp şi Înalt Reprezentant
pentru PESC.
Consiliul este asistat, în activitatea sa, de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care este
compus din reprezentanţii permanenţi (ambasadori) ai statelor membre. COREPER asigură pregătirea lucrărilor
Consiliului şi execută mandatele pe care acesta i le încredinţează.
Consiliul de Miniştri este organul decizional principal: esenţa prerogativelor acestuia rezidă în puterea sa normativă
întrucât adoptă, singur sau împreună cu Parlamentul European, normele juridice ale Uniunii. Aşadar, Consiliul deţine (în
unele cazuri împreună cu Parlamentul European) puterea de a adopta principalele acte normative ale Uniunii (reglementări
şi directive). Asigură, apoi, coordonarea politicilor economice ale statelor membre, încheie acorduri internaţionale în
numele Comunităţilor Europene şi exercită – împreună cu Parlamentul – puterea bugetară.
Potrivit procedurilor actuale încă în vigoare, preşedinţia Consiliului Uniunii este asigurată prin rotaţie, ea
fiind exercitată pe rând de fiecare din ţările membre, pentru o perioadă de 6 luni:
La Consiliul Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) din 12 decembrie 2005, s-a stabilit ordinea
preşedinţilor până în 2018, pe baza sistemului de rotaţie actual.
La 26 iulie 2016, Consiliul a adoptat o decizie de stabilire a unei ordini revizuite în care statele membre vor
deține președinția Consiliului UE până în 2030.
Ca urmare a deciziei UK de a renunța la președinția Consiliului în a doua jumătate a anului 2017, Consiliul a
decis devansarea cu șase luni a ordinii președințiilor, începând de la 1 iulie 2017.
Consiliul a decis, de asemenea, să adauge Croația, care nu era încă stat membru la data deciziei inițiale, pentru perioada
ianuarie-iunie 2020.
Ordinea revizuită a președințiilor Consiliului cuprinde perioada de până în 2030 (decizia anterioară acoperea numai
perioada de până în iunie 2020) și este prezentată mai jos:
Malta ianuarie-iunie 2017
Estonia iulie-decembrie2017
Bulgaria ianuarie-iunie 2018
Austria iulie-decembrie2018
România ianuarie-iunie 2019
Finlanda iulie-decembrie2019
Croația ianuarie-iunie 2020
Germania iulie-decembrie2020
Portugalia ianuarie-iunie 2021
Slovenia iulie-decembrie2021
Franța ianuarie-iunie 2022
Republica Cehăiulie-decembrie2022
Suedia ianuarie-iunie 2023
Spania iulie-decembrie2023
Belgia ianuarie-iunie 2024
Ungaria iulie-decembrie2024
Polonia ianuarie-iunie 2025
Danemarca iulie-decembrie2025
Cipru ianuarie-iunie 2026
Irlanda iulie-decembrie2026
Lituania ianuarie-iunie 2027
 Grecia iulie-decembrie2027
Italia ianuarie-iunie 2028
Letonia iulie-decembrie2028
Luxemburg ianuarie-iunie 2029
Țările de Jos iulie-decembrie2029
Slovacia ianuarie-iunie 2030
Malta iulie-decembrie2030
În ceea ce privește ordinea președințiilor începând cu 1 ianuarie 2031, Consiliul trebuie să adopte o decizie înainte de 31
decembrie 2029.
Preşedintele Consiliului organizează şi conduce lucrările Consiliului. El convoacă Consiliul, stabileşte datele
pentru sesiunile acestuia, fixează ordinea de zi provizorie, etc., semnează actele adoptate de Consiliu, ca şi procesele
verbale ale şedinţelor, notifică Directivele, Deciziile şi Recomandările Consiliului, primeşte corespondenţa adresată
Consiliului, poate reprezenta Consiliul în faţa Parlamentului European.
În cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună, Preşedinţia asigură reprezentarea externă a Uniunii, are în
răspundere punerea în aplicare a acţiunilor comune, exprimă poziţia UE în organizaţiile şi conferinţele internaţionale.
Preşedinţia prezidează toate reuniunile misiunilor diplomatice ale statelor membre în ţările terţe şi pe lângă
organizaţiile internaţionale.
Preşedinţia Consiliului se întâlneşte lunar cu preşedinţii Comisiei şi Parlamentului European, cu prilejul sesiunilor
PE de la Bruxelles. Odată cu introducerea procedurii de co-decizie, rolul Preşedinţiei a crescut substanţial prin
contactele informale pe care trebuie să le aibă cu structurile Parlamentului European în vederea pregătirii
reuniunilor Comitetului de Conciliere.
Între 1966 şi 1986, Consiliul a lucrat pe bază de unanimitate ca urmare a refuzului Franţei de a accepta decizii
supranaţionale. În 1986, odată cu adoptarea Actului Unic European, s-a introdus pentru câteva domenii votul cu majoritate
calificată, care s-a extins, apoi, prin Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam.
În prezent, hotărârile în Consiliul Uniunii sa iau, în funcţie de caz, cu majoritate simplă, majoritate
calificată sau unanimitate.
Câteva exemple în care este necesară unanimitatea:
• Examinarea unei cereri de admitere în UE;
• Procedura de alegere pentru Parlamentul European;
• Fixarea sediilor instituţiilor Comunităţii Europene;
• Decizii în materie de vize, azil, imigraţie;
• Reglementări care ţin de discriminare bazate pe sex, rasă, origine etnică, religie etc.;
• Securitate socială şi protecţia socială a muncitorilor;
• Recomandări în materie de cultură;
• Stabilirea obiectivelor prioritare pentru Fondurile structurale;
• Aspecte fundamentale privind Uniunea Economică şi Monetară;
• Numiri şi demnităţi importante la nivelul instituţiilor şi organismelor Uniunii: conducerea BCE; secretarul
general şi secretarii generali adjuncţi ai Consiliului; preşedintele şi membrii Comisiei Europene; judecătorii şi
avocaţii de la Curtea de Justiţie, membrii Curţii de Conturi etc.
Se întrunește o majoritate simplă dacă cel puțin 15 membri ai Consiliului votează pentru.
Consiliul adoptă decizii prin majoritate simplă:
• în chestiuni de procedură, cum ar fi adoptarea propriului său regulament de procedură și organizarea
secretariatului său general, adoptarea statutului comitetelor prevăzute de tratate
• pentru a solicita Comisiei să realizeze studii sau să înainteze propuneri

Pentru votul cu majoritate calificată, fiecare stat membru dispune de un număr de voturi în funcţie de importanţa şi
mărimea acestuia.
De la 1 noiembrie 2014, în Consiliu se aplică o nouă procedură pentru votul cu majoritate calificată. În cadrul
acestei proceduri, atunci când Consiliul votează cu privire la opropunere a Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, se întrunește o majoritate calificată dacă sunt îndeplinite două
condiții:
• 55% dintre statele membre votează pentru - în practică, aceasta înseamnă 16 din 28
• propunerea este sprijinită de un număr de state membre care reprezintă cel puțin 65% din totalul populației UE
Această procedură nouă este cunoscută și sub denumirea de regula „majorității duble”.
Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin patru membri ai Consiliului care să reprezinte peste 35% din
populația UE.
Cazuri speciale
Atunci când la vot nu participă toți membrii Consiliului, de exemplu datorită unei posibilități de a nu participa (opt-out) în
anumite domenii de politică, o decizie se adoptă dacă 55% dintre membrii Consiliului participanți, reprezentând cel puțin
65% din populația statelor membre participante, votează pentru.
Atunci când Consiliul votează cu privire la o propunere care nu a fost prezentată de Comisie sau de Înaltul
Reprezentant, o decizie se adoptă dacă:
• cel puțin 72% din membrii Consiliului votează pentru
• aceștia reprezintă cel puțin 65% din populația UE
O abținere în cadrul votului cu majoritate calificată este calculată ca un vot împotrivă. Abținerea nu este
echivalentă cu neparticiparea la vot. Orice membru se poate abține de la vot în orice moment.
Până la 31 martie 2017, statele membre vor avea în continuarea posibilitatea de a solicita utilizarea regulii
anterioare a votului cu majoritate calificată. În conformitate cu această regulă, fiecare reprezentant al unui stat membru
deține un anumit număr de voturi, astfel cum se prevede în tratatele UE. Ponderarea voturilor reflectă aproximativ
mărimea populației din fiecare stat membru.
Cele 352 de voturi sunt distribuite astfel:
• Franța, Germania, Italia, Regatul Unit: 29 de voturi fiecare
• Polonia, Spania: 27 de voturi fiecare
• România: 14 voturi
• Țările de Jos: 13 voturi
• Belgia, Republica Cehă, Grecia, Portugalia, Ungaria: 12 voturi fiecare
• Austria, Bulgaria, Suedia: 10 voturi fiecare
• Croația, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia: 7 voturi fiecare
• Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia: 4 voturi fiecare
• Malta: 3 voturi
În conformitate cu această regulă anterioară, se întrunește o majoritate calificată în Consiliu dacă sunt îndeplinite
următoarele condiții:
• majoritatea statelor membre - 15 state membre - votează pentru
• minimum 260 de voturi din totalul de 352 de voturi sunt pentru
Un stat membru poate solicita confirmarea faptului că voturile pentru reprezintă cel puțin 62% din populația totală a UE.
Dacă acest criteriu nu este respectat, decizia nu este adoptată.
Sediul Consiliului se află la Bruxelles, dar sesiunile din aprilie, iunie şi octombrie se ţin la Luxemburg.

2.2.3. Parlamentul European (PE) Parlamentul

European
- vocea cetăţenilor
David-Maria Sassoli, preşedintele
Parlamentului European

Este organismul parlamentar al Uniunii Europene.

A fost creat în 1958, prin Tratatul de la Roma, fiind format, la vremea
respectivă, din 142 de parlamentari desemnaţi de parlamentele naţionale, reprezentând cele 6 ţări membre ale
Comunităţilor Economice Europene (CEE). Iniţial s-a numit „Adunarea Parlamentară Europeană”, iar din martie 1962 se
numeşte „Parlamentul European”.
În iunie 1979, Parlamentul European a fost ales pentru prima dată prin vot universal direct, când au fost
aleşi 410 parlamentari
Întreaga istorie a Parlamentului European a fost marcată de o luptă permanentă pentru consolidarea
prerogativelor şi sporirea competenţelor. Competenţele sale sunt:
a) Legislativă;
 b) Bugetară;
c) De control asupra Executivului.
În virtutea atribuţiilor ce îi sunt conferite, Parlamentul European formulează Rezoluţii pe care le adresează
Comisiei Europene şi Consiliului de Miniştri la care acestea sunt obligate să răspundă. Comisia şi Consiliul au obligaţia de
a se consulta cu Parlamentul într-o serie de domenii, înainte de adoptarea unor decizii. Există, de asemenea, „procedura
de concertare” care impune Comisiei şi Consiliului să se coordoneze cu Parlamentul European în problemele financiare
de importanţă majoră.
a) Puterea legislativă.
Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997) au conferit Parlamentului European atribuţii sporite în
sfera deciziilor legislative, marcând transformarea lui dintr-o adunare cu rol consultativ într-o adunare legislativă ale cărei
puteri sunt comparabile, în bună măsură cu cele ale parlamentelor naţionale.
Procedura legislativă normală este co-decizia care plasează Parlamentul European pe picior de egalitate cu
Consiliul. Ca urmare, în legile comunitare se regăsesc un număr important de propuneri şi amendamente parlamentare.
Conform acestei proceduri, toate textele de lege trebuie să întrunească acordul formal al Parlamentului European
şi al Consiliului UE.
Domenii în care se aplică procedura co-deciziei: libertatea de circulaţie a forţei de muncă; stabilitatea pieţei
interne; cercetarea şi dezvoltarea tehnologică; mediul; protecţia consumatorului; dreptul de stabilire; educaţia şi
cultura, sănătatea. Rămân însă domenii importante în care Parlamentul European dă numai un aviz (fiscalitate, preţurile
agricole ş.a.).
Cu majoritate absolută, Parlamentul European îşi dă avizul conform privind: aderarea de noi membri şi încheierea
de acorduri de asociere cu terţe ţări, precum şi în alte chestiuni care privesc acordurile internaţionale cu implicaţii
instituţionale, bugetare şi legislative; constituirea de fonduri structurale; crearea fondului de coeziune; anumite dispoziţii
instituţionale în cadrul Uniunii economice şi monetare, în special cele privind Banca Centrală Europeană.
b) Puterea bugetară.
Parlamentul European constituie, alături de Consiliu, una din cele două componente ale autorităţii
bugetare. Parlamentul European adoptă în fiecare an bugetul Uniunii, buget care nu intră în vigoare decât atunci când este
semnat de Preşedintele PE.
În 1979 şi 1985, Parlamentul European a respins bugetul Uniunii.
Parlamentul are decizia finală în ceea ce priveşte cheltuielile administrative, cele alocate dezvoltării regiunilor
(cca. 27,5 % din bugetul Uniunii), combaterii şomajului, programelor culturale şi educative, energeticii şi cercetării. În
cazul altor categorii de cheltuieli (precum cele în domeniul agricol), PE poate propune modificări, dar decizia finală
aparţine Consiliului.
Dacă Parlamentul European şi Consiliul nu reuşesc să se pună de acord asupra sumei cheltuielilor, după două
lecturi ale proiectului de buget, PE are dreptul de a respinge întreg bugetul şi procedura trebuie reluată.
Prin intermediul comisiei sale de control bugetar, PE controlează modul de gestionare a creditelor, acţionează în
vederea prevenirii, depistării şi combaterii fraudelor, evaluează efectele finanţărilor operate din bugetul comunitar.
c) Puterea de control democratic.
Parlamentul European exercită un control democratic asupra ansamblului activităţilor comunitare (desfăşurate la
nivelul Comisiei, Consiliului, organelor de cooperare politică).
Parlamentul European participă la desemnarea preşedintelui Comisiei şi aprobă, prin vot, componenţa
acesteia, după audierea candidaţilor la postul de Comisar. PE are dreptul de a cenzura Comisia prin intermediul „moţiunii
de cenzură” care, odată adoptată, îi obligă pe membrii Comisiei să demisioneze.
În general, controlul PE se exercită prin intermediul unui mare număr de rapoarte lunare sau anuale pe care
Comisia are obligaţia de a i le înainta. Totodată, deputaţii pot adresa întrebări scrise şi orale.
Extinderea puterilor atribuite PE în materie bugetară şi legislativă a sporit influenţa sa asupra Consiliului.
Procedura co-deciziei a contribuit în mod special la o repartizare echilibrată a puterii legislative între cele două instituţii.
Participarea Parlamentului European la PESC se concretizează în:
- Consultări cu preşedinţia Consiliului asupra principalelor aspecte şi opţiuni în materie;
- Informări periodice ale Comisiei pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate şi politici de apărare cu
privire la evoluţia PESC;
- Audieri periodice ale Înaltului Reprezentant al UE pentru PESC;
- Formularea de întrebări şi recomandări în atenţia Consiliului;
 - Dezbateri având ca temă progresele realizate în aplicarea PESC.
Componenţă
Nu există procedură electorală uniformă. Fiecare stat îşi determină liber regimul electoral pentru alegerea
europarlamentarilor, adoptând, în acest sens, legi electorale proprii
În baza Tratatului de la Amsterdam (1997), Parlamentul European a adoptat, în 1998, o Rezoluţie cuprinzând o
serie de principii comune pentru toate statele membre:
- Alegerea deputaţilor europeni să aibă loc pe baza scrutinului de listă, proporţional;
- Constituirea de circumscripţii electorale în statele membre cu peste 20 milioane de locuitori;
- Stabilirea unui prag de maximum 5% din sufragiile exprimate;
- Începând cu alegerile din 2009, 10% din mandatele în Parlamentul European vor fi alocate pe baza
scrutinului de listă proporţional în cadrul unei circumscripţii unice, formată din teritoriul statelor membre
ale UE;
- Mandatul de deputat în Parlamentul European este incompatibil cu mandatul de deputat sau senator în
Parlamentul Naţional (începând cu 2004). Au obţinut derogări Irlanda şi Marea Britanie, până în 2009
Europarlamentarii sunt aleşi, la fiecare cinci ani, pe bază de scrutin proporţional, fie la nivel regional
(Italia, Marea Britanie, Belgia), fie la nivel naţional (Franţa, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg), fie în cadrul unui
scrutin mixt (Germania). Ultimele alegeri pentru Parlamentul European au avut loc în iulie 2004. Mandatul unui
europarlamentar este de 5 ani care poate fi reînnoit.
Deputaţii europeni nu pot exercita, simultan, anumite profesii şi nu pot ocupa anumite funcţii (magistrat, ministru,
conducător al unei întreprinderi de stat,ş.a.).
Ei sunt remuneraţi la fel ca membrii parlamentului naţional din ţara respectivă. Remuneraţiile sunt plătite de
fiecare stat membru.
Numărul de deputaţi pentru fiecare stat membru este stabilit prin Tratate. PE are 750 de membri, împărţiţi în
grupuri politice (reprezentând peste 100 de partide politice naţionale, precum şi deputaţi „neafiliaţi”).
- Grupul Partidului Popular European (creştini-democraţi) şi al Democraţilor Europeni;
- Grupul Partidului Socialiştilor Europeni;
- Grupul Partidului European Liberal, Democrat şi Reformat;
- Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană;
- Grupul Confederal al Stângii Europene Unite /Stânga Verde Nordică;
- Grupul Uniunea pentru o Europă a Naţiunilor;
- Grupul pentru Europa Democraţilor şi Diversităţii;
- Grupul Tehnic al Deputaţilor Independenţi (grup mixt)
Numărul minim de europarlamentari pentru a constitui un grup politic este de:
• 29, dacă aparţin unul singur stat;
• 23, dacă aparţin la două state membre;
• 18, dacă aparţin la 3 state membre;
• 14, dacă aparţin la 4 state membre.
Grupurile politice îşi ţin, de regulă reuniunile în săptămâna care precede sesiunea plenară sau în pauzele de studiu
a unor documente ce urmează a fu supuse dezbaterii Parlamentului
Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001, fixează numărul maxim de europarlamentari – inclusiv ai noilor state
membre – la 732. În present numarul aleților se prezintă astfel.
Europarlamentarii se reunesc lunar – cu excepţia lunii august - în sesiune plenară, pe durata unei săptămâni, la
Strasbourg, unde se află sediul Parlamentului European. Pot fi organizate sesiuni suplimentare, la Bruxelles.
Reuniunile comisiilor au loc, de obicei, la Bruxelles (pentru facilitatea contactelor la nivelul Comisiei şi Consiliului), pe
parcursul a două săptămâni, în fiecare lună.
Cea de-a patra săptămână a lunii este dedicată reuniunilor grupurilor politice.
În cadrul PE funcţionează 17 comisii permanente. Pot fi create sub-comisii, comisii temporare şi comisii de
anchetă.
Comisii permanente:
- Afaceri externe, drepturile omului, politică externă şi de securitate comună;
- Buget;
- Control bugetar;
- Drepturile şi libertăţile cetăţenilor, justiţie, afaceri interne;
- Juridică şi piaţa internă;
- Probleme economice şi monetare;
- Industrie, comerţ exterior, cercetare şi energie;
- Ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale;
- Mediu, sănătate publică şi politica consumatorului;
- Agricultură şi dezvoltare rurală;
- Pescuit;
- Politica regională, transport şi turism;
- Cultură, tineret, educaţie, mass-media şi sport;
- Dezvoltare şi cooperare;
- Afaceri constituţionale;
- Drepturile femeilor şi egalitatea de şanse;
- Petiţii.
Fiecare comisie îşi alege un birou format din: preşedinte şi
2 – 3 vicepreşedinţi. Mandatul acestora este de doi ani şi jumătate.
O categorie distinctă de structuri este cea a Comitetelor Parlamentare Mixte (CPM) care gestionează relaţiile
cu parlamentele statelor candidate la aderare sau asociate.
Comisiile parlamentare de specialitate desemnează raportori care elaborează Rapoarte pe marginea propunerilor
primite din partea membrilor Comisiei. Rapoartele sunt dezbătute mai întâi în comisie şi apoi în plen, unde sunt amendate
şi votate. Acest vot exprimă poziţia PE faţă de problema în cauză.
Parlamentul European este singura instituţie comunitară ale cărei reuniuni şi dezbateri sunt publice.
Discuţiile, avizele şi rezoluţiile adoptate sunt publicate în Jurnalul Oficial al UE.
Preşedinţie, Birou, Birou lărgit, Conferinţa preşedinţilor.
Preşedintele este reprezentantul instituţional al PE. El asigură relaţiile externe, prezidează sesiunile plenare şi
reuniunile Biroului şi Conferinţei preşedinţilor. Preşedintele este ales pentru un mandat de 2 ½ ani prin înţelegeri politice
între grupurile politice.
Biroul este organismul de coordonare regulamentară a PE, având competenţe în ceea ce priveşte bugetul PE şi
problemele administrative. Este alcătuit din Preşedinte, cei 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori cu responsabilităţi în materie de
statut, administrare şi alte chestiuni de ordin financiar. Membrii Biroului sunt aleşi pentru un mandat de 2 ½ ani.
Biroul lărgit este alcătuit din membrii Biroului şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare. Acesta asigură
funcţionarea politică a Parlamentului European.
Conferinţa preşedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului European şi preşedinţii grupurilor politice şi este
organul politic al instituţiei, cu atribuţii în ceea ce priveşte stabilirea ordinii de zi a sesiunilor plenare, a calendarului
lucrărilor diferitelor organe parlamentare, a competenţelor şi numărului de membri pentru comisiile şi delegaţiile
parlamentare.
Parlamentul European acordă o importanţă deosebită dezvoltării legăturilor cu parlamentele naţionale ale statelor
europene:
• Conferinţa Parlamentarilor Comunităţii Europene, lansată, în 1989, de fostul preşedinte francez,
Françoios Mitterand. Prima Conferinţă de acest gen, ţinută la Roma, în 1990, a avut ca temă „Fundamentele
Europei”.
• Conferinţa Organismelor Parlamentare Specializate în Problemele Comunitare (COSAC), care se ţine
începând cu 1989, de două ori pe an şi dezbate teme majore ale integrării europene.

2.2.4. Comisia Europeană.

Comisia Europeană- promotoarea interesului comun
Președintele Comisiei Europene: Ursula von der Leyen, la 1 noiembrie 2019
Aceasta este, în fapt, Guvernul Uniunii, Executivul său şi are misiunea de a
reprezenta şi apăra interesul comunitar.
Pentru că reprezintă interesul general, Comisia este independentă faţă
de ţările membre ale Uniunii. Din punct de vedere politic, ea este responsabilă doar
în faţa Parlamentului European. De aceea, este percepută în unele cercuri ca fiind
încarnarea tehnocraţiei europene.
La origini, într-o comunitate de 6 state, Comisia avea 9 membri. Numărul comisarilor a crescut de la 9 la 13 când
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat în 1973 la Uniune şi la 17 după admiterea Greciei, Portugaliei şi Spaniei.
Din 1995 Comisia a avut 20 de comisari naţionali, provenind din ţările comunitare: cele 5 ţări mari, respectiv
Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania, au avut câte doi comisari, iar ceilalţi 10, câte unul.
Numărul comisarilor a crescut la 25 odată cu lărgirea Uniunii în 2004, cele 5 ţări mari renunţând la al doilea
comisar.
O dată la cinci ani este desemnată o nouă echipă. Echipa actuală este formată din 28 de comisari (câte unul din
fiecare stat membru al UE).
Candidatul la funcția de președinte al Comisiei este propus Parlamentului European de către Consiliul European,
care ia decizia prin vot cu majoritate calificată și ținând seama de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European.
Apoi candidatul trebuie să fie aprobat de majoritatea deputaților europeni (cel puțin 376 de voturi din 751).
Ulterior, președintele ales îi numește pe ceilalți 27 de membri ai Comisiei, pe baza sugestiilor făcute de statele
membre. Lista finală a comisarilor desemnați trebuie să fie aprobată de președintele ales și de Consiliu. Comisia, în
ansamblul său, are nevoie de aprobarea Parlamentului. Pentru aceasta, comisarii desemnați sunt evaluați de comisiile
parlamentare.
La Nisa, negocierile liderilor europeni au fost construite pe două opţiuni:
- reducerea numărului de membri ai Comisiei la unul pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene;
- reorganizarea Comisiei cu un număr inferior de membri numărului statelor membre componente (prin
sistemul de rotaţie bazat pe principiul egalităţii).
Delegaţii Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa au trebuit să decidă care din aceste două opţiuni este cea mai
avantajoasă din punctul de vedere al politicii statelor membre. Zece dintre statele membre au susţinut prima dintre cele
două opţiuni exprimate, iar celelalte cinci state au optat pentru cea de-a doua variantă.
O variantă de compromis între cele două a apărut ca fiind inevitabilă: Comisia va număra mai puţini membri într-
un interval de timp de câţiva ani. S-a convenit ca din noiembrie 2004, Comisia va fi alcătuită din câte un reprezentant
pentru fiecare stat membru. Aşadar, cel de-al doilea comisar pentru cele 5 state mari urma să fie suprimat.
Subsidiar, în 2010, când UE va avea 27 de membri, Comisia va fi redusă ca număr, iar sistemul rotaţiei statelor
membre va fi bazat pe principiul egalităţii reprezentării statelor.
Summit-ul de la Nisa a decis că, în cazul unei Uniuni de 27,28 sau mai mulţi membri, se va schimba şi structura
Comisiei Europene. Ţările mari au acceptat să renunţa la cel de-al doilea comisar, pentru a permite ţărilor mici să
fie şi ele reprezentate. S-a decis ca viitoarea Comisie Europeană să aibă în principiu un plafon „mai mic de 27” în
momentul în care UE va cuprinde 27 de state membre, numărul final urmând să fie decis ulterior „în unanimitate” de
statele membre.
Până în 1983, fiecare stat îşi numea comisarul sau comisarii „săi”, ceea ce nu favoriza nicidecum independenţa
Comisiei. Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit ca preşedintele Comisiei să fie desemnat în urma consultării
Parlamentului, el fiind la rândul său, consultat pentru desemnarea celorlalţi membri ai Comisiei. Apoi, întreaga
Comisie este investită printr-un vot de aprobare în Parlament. Tot printr-un vot, Parlamentul European poate cere
printr-o moţiune de cenzură demisia în bloc a Comisiei, caz în care ea continuă să gestioneze problemele coerente până în
momentul înlocuirii sale efective.
Tratatul de la Amsterdam – intrat în vigoare în 1999 – a adus o nouă modificare în privinţa numirii Comisiei:
Parlamentul European trebuie să aprobe oficial numirea preşedintelui Comisiei (în locul simplei consultări), ceea
ce-i conferă o mai mare autoritate în desemnarea colegilor săi. Am asistat, aşadar, la un proces de politizare a
Comisiei. Comisia este numită pe cinci ani, la sfârşitul anului 2009 încetând mandatul actualei Comisii.
Independenţa Comisiei decurge şi din principiul colegialităţii în adoptarea deciziilor şi răspunderea pentru
îndeplinirea lor. Acestea sunt imputabile colegiului şi nu fiecărui comisar luat individual.
Colegialitatea presupune ca responsabilitatea politică a Comisiei în faţa Parlamentului să fie colectivă. Atunci
când un comisar european, de origine franceză (dna Edith Cresson, fost prim-ministru al Franţei) a fost acuzat de corupţie,
în urmă cu câţiva ani, întreaga Comisie, condusă de luxemburghezul Jacques Santer, şi-a prezentat demisia în faţa
Parlamentului – decizie care a fost acceptată.
Competenţele Comisiei sunt enumerate în art. 155 din Tratatul de la Roma şi reluate în Tratatele de la Maastricht
şi Amsterdam:
- este gardian al Tratatului UE
- formulează propuneri, recomandări şi avize (funcţie de iniţiativă). De exemplu, pe baza Avizului, Comisia
recomandă Consiliului European începerea şi încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană;
- exercită competenţe de execuţie pe care i le conferă Consiliul (funcţia de execuţie şi de gestiune);
- participă la adoptarea actelor de către Consiliu şi Parlament (funcţia de decizie);
- dispune de prerogative pentru a face respectate obligaţiile impuse de actele comunitare (funcţia de control):
veghează la respectarea regulilor concurenţei de către agenţii economici; face verificări şi pronunţă sancţiuni
în cauze care privesc interesele financiare ale comunităţii; statuează asupra ajutorului de stat în ţările
membre; asigură aplicarea clauzelor de salvgardare;
- îndeplineşte funcţia de reprezentare internă şi externă a Uniunii.
Comisia a deţinut, mult timp, un cvasi-monopol asupra funcţiei de iniţiativă în cadrul Uniunii Europene, întrucât
Consiliul nu putea statua în chestiuni ce ţin de competenţa comunitară decât în baza unei propuneri a Comisiei. Acest
monopol a fost contestat de Parlamentul European, care vrea să dispună de acest drept asemenea parlamentelor naţionale.
Ori, Tratatul de la Maastricht a introdus procedura de co-decizie care permite Parlamentului să respingă textul propus de
Comisie după o a treia lectură.
În privinţa organizării Comisiei, se impun câteva observaţii:
- avem de-a face cu o structură piramidal-ierarhizată;
- un mare dozaj între naţionalităţi şi zone geografice.
Comisia se reuneşte, în principiu, în fiecare miercuri (dar continuă şi joi dacă este necesar) în formula
colegială. Există şi reuniuni ale unor grupuri de membri, cu care ocazie se adoptă documente care nu necesită prezenţa
tuturor.
Pe lângă procedura orală în şedinţa plenară, mai există încă două modalităţi de luare a deciziei: procedura de
abilitare a unui comisar şi procedura scrisă.
Administraţia Comisiei se vrea pluri-naţională, sinonimă cu neutralitatea. Recrutarea funcţionarilor şi
funcţionarea administraţiei comunitare prevăd proceduri care să evite formarea unor „celule naţionale”.
Principalul pericol în funcţionarea Comisie îl reprezintă birocratizarea. Comisia are peste 15000
funcţionari permanenţi, fără a lua în calcul cei 3500 angajaţi temporar. Aşadar, o armată de funcţionari de aproape
20000 persoane.
În preajma scandalului din martie 1999, care a zguduit Comisia Europeană – determinat de o serie de acuzaţii de
iregularităţi în gestiunea financiară a Comisiei, inclusiv acuzaţii de fraudă în acţiuni de ordin umanitar din spaţiul ex-
iugoslav, activitatea Biroului însărcinat cu programul de formare profesională „Leonardo da Vinci” ş.a. – fostul preşedinte
al Comisiei, Jacques Santer lansase un document întitulat „Pentru o cultură politică şi administrativă Europeană”,
care conţine 3 coduri de conduită: primul, stabileşte regulile de conduită pentru comisari şi cabinetele acestora; al doilea,
reglementează relaţiile dintre comisari şi serviciile subordonate, şi al treilea, codifică regulile de conduită pentru
funcţionarii de carieră.
Să spicuim puţin din primul cod de conduită care vădeşte un anumit interes pentru o reformă comportamentală a
funcţionarilor Comisiei.
În legătură cu conduita comisarilor:
 - aceştia nu pot exercita în timpul mandatului lor, nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Scrierea periodică de articole pentru diferite publicaţii este considerată activitate profesională şi nu pot fi
plătite. Predarea, cu titlu gratuit, de cursuri în interesul construcţiei europene este permisă;
- comisarii pot publica cărţi şi pot primi drepturile de autor aferente, dar trebuie să-l informeze pe preşedintele
Comisiei;
- atunci când participă la conferinţe sau pronunţă un discurs, comisarii nu pot accepta nici un fel de retribuţii
pentru intervenţiile lor;
- comisarii pot exercita funcţii onorifice şi neremunerate în cadrul fundaţiilor sau altor organisme, inclusiv în
instituţii de învăţământ. Trebuie însă evitat riscul unui conflict d interese;
- membrii Comisiei nu pot deţine acţiuni, cote-părţi în diverse afaceri, companii, bănci. La preluarea
mandatului ei fac, împreună cu soţiile (soţii) şi copii o declaraţie de avere. Comisarii trebuie să declare
activităţile profesionale ale soţiilor (soţilor) pentru a evita orice conflict de interese;
- comisarilor le este interzis să divulge conţinutul dezbaterilor interne ale Comisiei;
- Comisarii nu pot accepta cadouri în valoare de peste 250 EURO. Dacă depăşesc această sumă, ele sunt
predate Serviciului de Protocol al Comisiei;
- Comisarii trebuie să-l informeze pe preşedinte cu privire la orice decoraţie, premiu sau distincţie onorifică
primită.
Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.

2.2.5. Curtea de Justiţie

28 de judecători independenţi, câte unul pentru fiecare stat membru

este curtea supremă a Uniunii. Fiecare stat membru are câte un

judecător, numit pentru o perioadă de 6 ani. La fiecare 3 ani, are loc o
reînnoire parţială a judecătorilor.
Preşedintele Curţii este ales de judecători pentru o perioadă de
3 ani.
Curtea de Justiţie are rolul de a asigura respectarea legalităţii comunitare şi implementarea prevederilor Tratatului
Uniunii. Aceasta rezolvă litigiile dintre statele membre, dintre UE şi statele membre, dintre instituţiile UE, ca şi dintre UE
şi persoanele fizice. Totodată, Curtea emite avize privind acordurile internaţionale încheiate de Comunitatea Europeană.
Curtea de Justiţie dispune de un Tribunal de Primă Instanţă, creat în 1987 dar care funcţionează „de facto” din
noiembrie 1989. Dispune de un număr de avocaţi, care trebuie să fie înscrişi într-un barou al unui stat membru.
Acesta rezolvă litigii între UE şi angajaţii săi, recursuri împotriva Comisiei depuse de către întreprinderi, recursuri
depuse de persoane fizice şi juridice referitoare la aplicarea regulilor concurenţei şi la subvenţii publice.
Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele mai frecvente patru tipuri de cauze sunt:

1. Hotărârea preliminară
Instanțele din fiecare stat membru al UE au responsabilitatea de a se asigura că legislația UE este corect aplicată în țara
respectivă. Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al UE,
aceasta poate și, în anumite cazuri, este obligată să solicite opinia Curțiide Justiție. Această opinie este furnizată sub forma
unei„proceduri de pronunțare a unei hotărâri preliminare”.
obligatorii. Această hotărâre reprezintă un canal important pe care cetățenii îl au la dispoziție, prin intermediul instanțelor
naționale, pentru a stabili în ce măsură îi afectează legislația UE.
2. Procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor
Comisia sau (în cazuri rare) un stat membru poate iniția astfel de proceduri dacă are motive să considere că un
anumit stat membru nu își îndeplinește obligațiile în conformitate cu legislația UE. Curtea investighează acuzațiile și se
pronunță în acest sens. Dacă se constată că este vinovat, statul membru acuzat trebuie să remedieze situația fără întârziere
pentru a evita penalitățile pe care Curtea le poate aplica.
3. Acțiunile în anulare
Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul consideră că o anumită lege a UE
este ilegală, acestea pot solicita Curții anularea legii în cauză. Aceste „acțiuni în anulare” pot fi utilizate și de persoanele
fizice care doresc să solicite Curții anularea unei anumite legi, deoarece le afectează în mod direct și negativ.
4. Acțiunile în constatarea abținerii de a acționa
Tratatul impune Parlamentului European, Consiliului și Comisiei să adopte anumite decizii în anumite situații.
În caz contrar, statele membre, celelalte instituții ale UE și (în anumite condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot
înainta o plângere solicitând Curții
consemnarea în mod oficial a abținerii de a acționa

2.2.6. Curtea de Conturi - 28 de membri independenţi

a fost creată în 1977, dar nu a devenit instituţie comunitară decât după intrarea în vigoare a Tratatului UE (1
ianuarie 1993).
Rolul principal al Curții de Conturi Europene este de a verifica dacă execuția bugetului UE este corectă – cu alte
cuvinte, dacă veniturile și cheltuielile UE sunt legale și reglementare și dacă există o bună gestiune financiară. Activitatea
acestei instituții ajută la asigurarea unei gestionări eficiente și efective a UE. Pentru a-și îndeplini atribuțiile, CCE
realizează controale detaliate ale veniturilor și cheltuielilor UE la toate nivelurile de administrare a fondurilor UE. Curtea
efectuează controale la fața locului în cadrul organismelor care gestionează fondurile sau la beneficiarii acestora, atât în
statele membre ale UE, cât și în alte țări. Constatările sale sunt consemnate în rapoarte speciale și anuale, care aduc
erorile și deficiențele constatate în atenția Comisiei și a statelor membre ale UE și oferă recomandări de îmbunătățire.
O altă funcție esențială a Curții de Conturi Europene este de a susține autoritatea bugetară (Parlamentul European
și Consiliul) prin prezentarea unui raport anual privind execuția bugetului UE pentru anul financiar anterior. Constatările
și concluziile CCE din acest raport au un rol esențial pentru decizia Parlamentului privind descărcarea de gestiune
referitoare la gestionarea bugetului de către Comisie.
De asemenea, Curtea de Conturi Europeană emite, la cererea altor instituții ale UE, avize privind reglementările UE, noi
sau revizuite, cu impact financiar. CCE poate emite și din proprie inițiativă documente de poziție cu privire la alte
probleme.
Curtea de Conturi Europeană funcționează ca un organ colegial format din 28 de membri, câte unul din fiecare
țară a UE. Membrii sunt numiți de către Consiliu, după consultarea Parlamentului European, pentru un mandat de șase
ani, care poate fi reînnoit. Aceștia sunt aleși pentru competența și independența lor și lucrează pe bază de normă întreagă
pentru CCE. Membrii își aleg un președinte, pentru un mandat de trei ani.
Pentru a fi eficace, Curtea de Conturi – ca orice altă instituție supremă de audit – trebuie să rămână independentă
față de instituțiile și organele pe care le auditează. CCE are dreptul să aleagă obiectul auditurilor, precum și domeniul lor
de aplicare specific și modul de abordare, să decidă cum și când prezintă rezultatele auditurilor sale și să aleagă modul în
care își face cunoscute rapoartele și avizele. Acestea reprezintă elemente importante de independență. Curtea de Conturi
Europeană este organizată în camere, care pregătesc rapoartele și avizele care urmează să fie adoptate de către CCE.
Camerele beneficiază de sprijinul unui personal calificat provenit din toate statele membre. Auditorii își desfășoară în mod
frecvent activitatea de audit în celelalte instituții ale UE, în statele membre sau în alte țări beneficiare. De asemenea, CCE
cooperează strâns cu instituțiile supreme de audit din statele membre. În fapt, deși activitatea CCE vizează în cea mai
mare parte bugetul UE – pentru care este responsabilă Comisia –, în practică, peste 80 % din cheltuieli sunt administrate
împreună cu autoritățile naționale.
Curtea de Conturi Europeană nu are competențe judiciare, însă, prin activitatea sa, aduce neregulile, deficiențele
și cazurile de suspiciune de fraudă în atenția organismelor UE responsabile cu luarea de măsuri, inclusiv în atenția
Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAf). De la înființarea sa în 1977, CCE a avut un impact semnificativ asupra
gestiunii financiare a bugetului UE prin intermediul rapoartelor și avizelor sale obiective. Prin activitatea sa, aceasta și-a
îndeplinit rolul de gardian independent al intereselor financiare ale cetățenilor Uniunii.
 2.3. Organismele centralizate ale Uniunii
Europene.

1. Comitetul Regiunilor (C.R) este un organism

consultativ autonom format din reprezentanţi ai colectivităţilor
regionale sau locale. Acesta reprezintă interesele acestor colectivităţi pe lângă Consiliu şi Comisie, cărora le
furnizează avize asupra unor probleme specifice.
Comitetul cuprinde maximum 350 membri, numiţi pe 4 ani de către Consiliu pe baza listei stabilite de fiecare stat
membru. Aceştia trebuie să fie titulari ai unui mandat electoral regional sau local, ori să fie responsabili din punct de
vedere politic în faţa unei adunări alese. Aşadar, toţi trebuie să fie aleşi sau membri ai unui executiv local.
Comitetul Regiunilor s-a instituit în martie 1994, la Bruxelles. Durata funcţionării lui este de 4 ani, mandatul
reprezentanţilor putând fi reînnoit.
Consultarea şi avizul Comitetului sunt obligatorii în probleme care privesc: educaţia şi formarea profesională,
tineretul, cultură, sănătatea publică, transporturile şi telecomunicaţiile, energia, coeziunea economică şi socială, fondurile
structurale, munca şi politica socială.
Avizul C.R. este facultativ:
- La iniţiativa Comisiei şi Consiliului;
- Din proprie iniţiativă, în cazul: promovării întreprinderilor mici şi mijlocii; turismului, dezvoltării
urbane, sănătăţii.
 2. Comitetul Economic şi Social (CES) -350 de membri are următoarele atribuţii:
• Transmite Comisiei şi Consiliului opinia reprezentanţilor vieţii economice şi sociale cu
privire la proiectele legislative;
• Întreţine un dialog permanent cu privire la problemele economico-sociale;
• Se constituie într-un centru de informare în legătură cu iniţiativele europene.
Consultarea CES este necesară mai ales în domeniile politicii agricole, politicilor sociale,
transporturilor, mediului, cercetării, securităţii şi sănătăţii muncitorilor, pieţei interne şi fondurilor
structurale.
CES a jucat un rol important în elaborarea Cartei drepturilor fundamentale ale muncitorilor, ca
element esenţial în promovarea Europei sociale.
CES se compune din reprezentanţi ai diverselor categorii ale vieţii economice şi sociale: patroni
din industrie, comerţ, transporturi; muncitori; reprezentanţi din agricultură, artizanat, cooperaţie, sănătate;
liber profesionişti; familii. Membrii CES sunt numiţi prin fotul unanim de către Consiliu pe 4 ani,
mandatul lor putând fi reînnoit şi sunt repartizaţi în trei grupe:
• Muncitori;
• Patroni;
• Activităţi diverse (profesii liberale, agricultură, cooperative, camera de comerţ, activităţi ale
consumatorilor).
Relaţiile dintre CES şi Parlamentul European au un caracter consultativ, mai ales când trebuie să
se pronunţe prin avize sau rezoluţii – asupra aceloraşi proiecte legislative.

3. Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată prin Tratatul de la Roma şi

funcţionează de la 1 ianuarie 1958 cu sediul la Luxemburg. Este o instituţie financiară de drept public cu
personalitate juridică şi are ca membri toate statele membre ale UE.
Tratatul de la Maastricht a consolidat rolul BEI în promovarea coeziunii economice şi sociale a
UE. Banca are ca misiune principală să contribuie la dezvoltarea echilibrată a Europei comunitare şi să
sprijine ţările candidate la aderare. După 1990, BEI a acordat împrumuturi ţărilor din Europa Centrală şi
de Est, sprijinind restructurarea şi modernizarea economiilor acestor ţări.
Activităţile BEI urmăresc:
- Favorizarea dezvoltării regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic;
- Protecţia mediului ambiant; în mediul urban, măsurile vizează transporturile şi
reînnoirea urbană;
- Finanţarea proiectelor de infrastructură, care reprezintă cca. 40% din activităţile băncii.
Este vorba de proiecte de modernizări şosele, autostrăzi şi telecomunicaţii de interes
european;
- Dezvoltarea sistemului energetic prin amenajări hidrotehnice, geotermice şi eoliene,
care să permită refolosirea resurselor concomitent cu reducerea poluării;
- Sprijinirea investiţiilor în sectorul IMM-urilor, mai ales pentru sectoarele serviciilor.
Capitolul BEI este subscris de către statele membre din care 7,5% reprezintă capitalul vărsat,
iar restul de 92,5% constituindu-se drept capital de garanţie.
Cea mai mare parte a resurselor, se constituie din beneficii de împrumut pe pieţele de capital.
Mario Draghi
Preşedintele Băncii Centrale
4. Banca Centrală Europeană (BCE), are sediul la Frankfurt (din 1998).
Are misiunea de a defini şi pune în aplicare, împreună cu băncile centrale
ale ţărilor membre, politica monetară a Uniunii Europene.
BCE are ca sarcină principală să autorizeze emiterea biletelor de
bancă şi monedele în EURO, să exercite un control asupra băncilor centrale
naţionale şi să constituie rezerve de schimb.
 BCE are 3 organe de lucru:
- Comitetul Director(preşedinte, vicepreşedinte şi 4 membri;
- Consiliul Guvernatorilor;
- Consiliul General, cu atribuţii consultative.

Rezumat

Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt Consiliul European, care defineşte orientările
politice generale, Consiliul de Miniştri ce reprezintă guvernele statelor, Comisia Europeană ca
reprezentant al intereselor Uniunii, Parlamentul Europeance reprezintă popoarele statelor membre, Curtea
de Justiţie reprezentant al legalităţii comunitare şi Curtea de Conturi ce reprezintă interesele financiare.
Consiliul European reuneşte şefi de stat sau de guverndin ţările membreşi preşedintele Comisiei.
Se organizează patru reuniuni de consiliu pe an, iar lucrările se finalizează prin concluzii.
Consiliul de miniştri este compus din miniştriicompetenţi ai statelor membre care se reunesc în
funcţie de ordinea de zi sau de propblematica care se discută. Consiliul are un Secretariat general cu
sediul la Bruxelles şi dispune de 2000 de funcţionari, iar activitatea sa este asistată de Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi.
Parlamentul European a fost creat în 1958 . Competenţele sale sunt legislative, bugetare, de
control asupra executivului. Europarlamentarii sunt aleşi la fiecare cinci ani şi se reunesc lunar în sesiuni
plenare la Strasbourg unde se află sediul Parlamentului.
Comisia Euopeană este în fapt guvernul Uniunii şi are sediul la Bruxelles. Ea este organizată pe
28 de comisari iar preşedintele Comisiei este în prezent Jose Manuel Durao Barosso.
Curtea de justiţie este compusă din 28 judecătoripentru şase ani asistaţi de 9 avocaţi generali. Pe
lângă Curte mai funcţionează şi un Tribunal de primp instanţă.
Curtea de conturi controlează veniturile şi cheltuielile din
bugetul comunitar şi este compusă din 28 membri.
Alte organisme europene pot fi amintite: Comitetul
Regiunilor şi Banca Centrală Europeană.

Concluzii

Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic

care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor sale. Toate
instituţiile intervin în cadrul Comunităţii Economice cât şi în formele care privesc cooperarea
interguvernamentală.

Teste de autoevaluare

1.Care sunt principalele instituţii ale UE?

2.Care sunt atribuţiile Comisiei Europene?
3.Care sunt sursele dreptului comunitar?
4. Cine este preşedintele actual al Comisiei europene?

Teste de control

1.Consiliul de Miniştri reprezintă:

a) guvernele statelor;
b) interesul Uniunii;
c) legalitatea comunitară.

2.Sediul Comisiei Europene se află:

a) Bruxelles;
b) Strasbourg;
c) Luxemburg.

3.Conform tratatului de la Nissa Parlamentul european va avea:

a) 642 membri;
b) 700 membri;
c) 732 membri.

36
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3 - PIAŢA INTERNĂ (UNICĂ) A
UNIUNII EUROPENE
Piaţa unică:
Stoparea libertatea de a alege
inflaţiei Conținutul unității de învățare

Capitolul 3 defineşte noţiunea de Piaţă Internă a

Uniunea Economică şi Monetară: preţuri stabile
Piaţa unică a condus la:

Reduceri semnificative ale prețurilor multor

Uniunii Europene. Sunt prezentate insuficienţele Pieţei
18%
produse și servicii, inclusiv ale tarifelor pentru
16%
transportul aerian și pentru convorbirile telefonice
14%

12%
Mai multe opțiuni pentru consumatori Comune şi Actul Unic European, Cartea Albă şi rolul lui
10%
2,8 milioane de locuri de muncă noi
Jacques Delors în crearea pieţei interne.
O altă problemă abordată o reprezintă libertăţile de
8%

6% Patru libertăţi de circulaţie:

4%

2%
 bunuri circulaţie care definesc Piaţa Internă, achiziţiile publice, şi
0%
 servicii
legătura cu ţările candidate la aderare.
 persoane

15

3.1. Noţiuni diferite, cu acelaşi conţinut

Inflaţia anuală medie în cele capital
state membre care au folosit moneda euro
în 2008

Înainte de a intra în analiza propriu zisă a acestei

teme, se impune o clarificare a termenilor.
Pentru desemnarea „Pieţii Interne” în literatura de specialitate, se folosesc termeni diferiţi, având
însă acelaşi conţinut. Englezii vorbesc despre „Internal Market” (Piaţă Internă) sau „Single Market”
(Piaţă Unică). Francezii spun „Marché Interieur” sau „Marché Unique”. Pentru simplificare, noi vom
folosi, în cursul de faţă noţiunea „Piaţa Internă a Uniunii Europene” (pentru a o deosebi de piaţa internă a
statelor).
Obiectivul realizării unei mari pieţe pentru a creşte prosperitatea ţărilor membre ale Comunităţii
Economice Europene fusese înscris deja în Tratatul de la Roma. În art. 2 se arată: „Comunitatea are ca
misiune, prin realizarea unei pieţe comune şi apropierea politicilor economice ale statelor membre, să
promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în întreaga Comunitate, o expansiune
continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse
între statele pe care aceasta le reuneşte”.
Prima sarcină de îndeplinit pentru crearea acestei pieţe era eliminarea barierelor vamale
intracomunitare şi stabilirea unui tarif vamal comun faţă de ţările nemembre. Fondatorii Comunităţii şi-au
dat o perioadă de 12 ani pentru realizarea acestui obiectiv, dar au îndeplinit-o cu un an şi jumătate mai
devreme (la 1 iulie 1968).
În iulie 1968, toate barierele tarifare şi restricţiile cantitative la comerţul dintre statele
Comunităţii erau eliminate. Ulterior, noi şi noi domenii, ce nu fuseseră prevăzute ca fiind direct legate de
realizarea Pieţei Interne, au fost incorporate ca părţi componente ale acesteia: achiziţiile publice,
proprietatea intelectuală şi industrială, legea firmelor (Company Law), energia, politica fiscală, sistemul
de plăţi, protecţia consumatorului, politica concurenţială.
S-a constatat însă că barierele vamale limitau doar cantitativ schimburile comerciale. Existau
însă alte obstacole sofisticate şi camuflate sub formă de reglementări care îngreunau schimburile. Acestea
erau diverse specificaţii tehnice, norme de sănătate şi securitate, de control al calităţii sau reglementări
referitoare la mediu ş.a.. Complexitatea, numărul şi diversitatea acestora le transforma în obstacole greu
de trecut. Era nevoie, aşadar, de eforturi legislative serioase şi o voinţă politică mai fermă pentru
înlăturarea barierelor protecţioniste. În plus, criza petrolieră din 1973 a accentuat tentaţiile protecţioniste
în defavoarea integrării europene.
De aceea, în 1985, noul preşedinte de atunci al Comisiei Europene, francezul Jacques Delors, a
propus ca ţintă realizarea Pieţei Interne. Era însă nevoie de reformarea instituţiilor europene care să facă
posibilă înlăturarea unor bariere legislative. Aceasta s-a realizat prin Actul Unic European, semnat, la
Luxemburg, în februarie 1986 şi intrat în vigoare în iulie 1987. Actul Unic European a stabilit ca data
de 31 decembrie 1992 să marcheze crearea Pieţei Interne a Uniunii Europene. Constituirea sa presupunea
adoptarea a 300 de noi reglementări. Actul Unic a permis ca, prin modificarea Tratatului de la Roma,
două treimi din hotărârile necesare creării marii pieţe să fie luate în Consiliul de Miniştri cu majoritate
calificată şi nu cu unanimitate.
Actul Unic European din 1987 a reprezentat prima revizie majoră a Tratatului de la Roma semnat în anii
1950, prin care s-a creat ceea ce a devenit ulterior Uniunea Europeană. Scopul principal al Actului a fost
să dea un nou impuls integrării europene și pieței comune care exista deja. El a modificat normele de
funcționare a instituțiilor europene și a extins atribuțiile acestora în anumite domenii. Pe această bază,
liderii UE au convenit asupra unui plan celebru, incluzând un calendar pentru adoptarea unor noi măsuri
menite să ducă la „finalizarea pieței unice”. Planul a avut succes, iar la 1 ianuarie 1993 piața unică a
devenit realitate pentru cele 12 state care formau Comunitatea Europeană la acea dată.
37
 Astăzi, piața unică reunește 28 de țări. Datorită acordurilor încheiate de UE cu Islanda,
Liechtenstein și Norvegia, majoritatea normelor referitoare la piața unică se aplică și în aceste țări (ca
parte a Spațiului Economic European), cu excepția celor din domeniul pescuitului și agriculturii. În
interiorul UE, se poate călători fără pașaport și fără controale la frontiere între cele 22 de țări care aparțin
spațiului Schengen.
Piața unică este însă departe de a-și atinge potențialul maxim. Astăzi, în perioadă de criză, este
nevoie, mai mult ca niciodată, să ne îndreptăm atenția către domeniile în care piața unică nu funcționează
așa cum ar trebui în beneficiul cetățenilor și al întreprinderilor. Putem face acest lucru îmbunătățind
reglementările și supravegherea serviciilor financiare, în special a sectorului bancar.
Sunt în joc și factori socioeconomici importanți. Îmbă-trânirea populației scoate în evidență
nevoia unei mai mari securități financiare, în timp ce folosirea pe scară tot mai largă, de către toate
categoriile de populație, a instrumentelor IT și a internetului denotă că tot mai multe persoane își fac
cumpărăturile online. Prin urmare, se impune adoptarea unei legislații adecvate în aceste domenii. În plus,
piețele financiare tot mai integrate și mai interdependente și expansiunea tranzacțiilor electronice și a
serviciilor bancare online necesită o reglementare și o supraveghere sporită la nivelul UE.
Potrivit unui sondaj Eurobarometru realizat în 2011, cetățenii europeni sunt, în general,
mulțumiți de ceea ce oferă piața unică, respectiv o varietate mai mare de produse, mai multe locuri de
muncă și condiții pentru o concurență mai echitabilă. Însă, pe de altă parte, există mulți cetățeni care
consideră că piața unică le aduce avantaje doar marilor companii, deteriorează condițiile de muncă și nu
îmbunătățește viața categoriilor sărace și defavorizate ale populației. Sondajul mai arată că piața unică
este departe de a fi finalizată și că peste o treime din cetățenii europeni (35 %) nu sunt conștienți de
avantajele pe care le poate oferi.

3.2. Cartea Albă: „Le cout de la non-Europe”

Îndată după adoptarea Actului Unic European, Comisia a comandat unei echipe de cercetători
condusă de Paolo Cecchini un proiect de cercetare asupra costurilor pe care le-ar avea necrearea pieţei
interne („Le cout de la non-Europe”). Concluzia studiului, terminat în 1988, este aceea că nerealizarea
marii pieţe interne a „celor 12” a produs industriei europene pierderi de milioane în costuri inutile şi şanse
pierdute. În schimb, crearea acestei pieţe va asigura contextul economic necesar renaşterii industriei
europene a bunurilor şi serviciilor, aducând mai multă prosperitate popoarelor europene.
Studiul prevedea, între altele, accelerarea creşterii economice, crearea de noi locuri de muncă,
sporirea productivităţii şi a rentabilităţii, însănătoşirea concurenţei, o mai mare mobilitate a muncitorilor
şi întreprinderilor, stabilitate relativă a preţurilor şi o mai largă posibilitate de alegere pentru consumatori.
Principalul autor al Pieţei Interne a fost francezul Jacques Delors, devenit încă din 1985
preşedinte al Comisiei Europene. În prefaţa la lucrarea „1992, Le defi. Nouvelles données économiques
de l’Europe sans frontières”, Jacques Delors numeşte acest proiect ca fiind „une véritable révolution
tranquille” în procesul de construcţie a Europei. Obiectivul propus – un spaţiu unic, comun, fără frontiere
pentru 320 milioane de persoane, despovărat de multiple obstacole pentru schimburi şi cooperare între
„cei 12” – a avut nu numai sprijinul clasei politice vest-europene, dar şi al cercurilor economice,
financiare şi sociale.
Data de 1 ianuarie 1993 marchează crearea Pieţei Unice a UE.

3.3. Ce este Piaţa Internă a Uniunii Europene ?

„Piaţa internă” este definită ca un spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Este o piaţă care are o dimensiune
socială şi în care concurenţa activă este încurajată.
Crearea „Pieţei Interne” reprezintă poate cel mai mare proiect de integrare economică adoptat
vreodată. Într-o perioadă de 7 ani (între 1985 şi 1 ianuarie 1993), Comunitatea Europeană şi statele sale
membre au transformat 12 pieţe naţionale separate într-o singură unitate. În prezent cuprinde28
ţări.
Art.9 al Tratatului de la Roma, semnat în 1957 şi intrat în vigoare în 1958, prevedea următoarele:
„Comunitatea va avea la bază o uniune vamală, ce va acoperi întregul comerţ cu bunuri şi care va
implica interzicerea tarifelor la importul şi exportul de produse între statele membre, ca şi a altor taxe cu
efect echivalent.”
Piața unică în fapte și cifre

- —— Cel mai mare PIB din lume

38
 - —— 500 de milioane de consumatori, 20 de milioane de IMM-uri
-- —— 28 de state membre
-- —— Simbol al integrării europene
- —— Cel mai mare exportator din lume și cel mai mare importator de alimente și furaje
-- —— 7 % din populația mondială
- —— 20 % din exporturile și importurile înregistrate la nivel mondial

Câteva considerente:
- Piaţa Internă reprezintă unul din principalele instrumente de care dispune Uniunea
Europeană pentru a atinge o serie de obiective, precum: o creştere durabilă, echilibrată şi
care să respecte mediul înconjurător, o rată înaltă de ocupare a locurilor de muncă şi a
protecţiei sociale; o mai mare coeziune economică şi socială. Piaţa Internă îmbunătăţeşte
performanţa economică a statelor membre ale Uniunii Europene. Integrarea economică
într-o piaţă fără frontiere – cum este Piaţa Unică a UE – este mai profundă decât alte forme
de cooperare economică, cum ar fi zonele de liber-schimb, uniunile vamale şi pieţele
comune care menţin frontierele fizice;
- Piaţa Internă a reprezentat fundamentul pentru faza următoare a integrării UE şi anume
realizarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM), precum şi condiţia esenţială pentru
ieşirea Europei din recesiune şi reluarea creşterii economice;
- În ciuda obiectivului declarat de a integra economiile naţionale ale ţărilor membre, Piaţa
Internă nu urmăreşte eliminarea diferenţelor naţionale în ceea ce priveşte limba,
cultura, identitatea sau tradiţiile. Dimpotrivă, ea se bazează pe recunoaşterea de către
ţările membre a reglementărilor naţionale din orice altă ţară. Aceasta recunoaşte, de
asemenea, principiul subsidiarităţii, potrivit căruia deciziile sunt luate la nivelul cel mai
apropiat de cetăţean;
- Crearea Pieţei Interne a fost un proces complex care a însemnat
adoptarea unei legislaţii detaliate într-o serie întreagă de zone de
natură să ducă la îndepărtarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale
dintre statele membre.
- Piaţa Internă a UE va reprezenta – în condiţiile globalizării –
elementul esenţial care va face din această structură un „actor global” (global player)
în măsură să joace un rol mai important pe scena politicii mondiale.
a. Libera circulaţie a bunurilor: înseamnă eliminarea controlului la frontierele intra-
comunitare. Alte bariere netarifare au fost cu timpul identificate, impunând acţiuni comunitare în noi
domenii. În momentul de faţă, nu mai există personal vamal la frontierele intra-comunitare. Singurele
verificări care se mai fac ad-hoc, în diverse puncte sunt pentru droguri şi arme de foc.
Un important pas făcut în vederea eliminării barierelor tehnice din calea liberei circulaţii a
bunurilor îl reprezintă introducerea principiului recunoaşterii reciproce. Bazându-se pe un caz
soluţionat de Curtea Europeană de Justiţie (Cassis de Dijon), Comisia Europeană făcea publică, pe data 3
octombrie 1980, o Comunicare cu privire la interpretarea principiul recunoaşterii reciproce (mutuale).
Pricipiul prevede ca, în toate sectoarele unde legislaţia naţională nu a fost armonizată, precum şi în
domeniile unde există o armonizare minimă sau opţională, statele membre au obligaţia de a accepta
circulaţia liberă pe teritoriul lor a produselor conforme cu normele legale în vigoare în ţare (membră) de
origine. Singurele cazuri unde statele membre pot să nu aplice acest principiu sunt cele în care siguranţa
şi sănătatea publică sau protecţia mediului pot fi afectate.
Cetăţenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piaţa Internă a UE le oferă posibilitatea de a se
aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare din statele membre ale Uniunii, fără a
plăti taxe de import sau a trebui să îndeplinească formalităţi la frontieră. Pentru a se evita frauda, în cazul
produselor supuse accizelor, există o serie de limite în ce priveşte „consumul propriu”: 800 ţigări, 90 de
litri de vin, 110 litri de bere, 20 litri de băuturi aperitive şi 10 litri băuturi tari. Aceste limite pot fi depăşite
dacă există dovada că ele vor face obiectul consumului propriu.
Firmelor, Piaţa Unică le oferă 460 milioane de potenţiali cumpărători odată cu transformarea
operaţiilor de comerţ exterior în operaţii de comerţ interior. Marea „revoluţie” din 1989 cu privire la TVA
a constat în scutirea de obligaţia de a plăti TVA la vama fiecărui stat prin care trecea produsul, regula
fiind că TVA se plăteşte o singură dată, către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul.
Pentru firme, aceasta a însemnat desfiinţarea celor aproximativ 60 de milioane de documente vamale ce

39
trebuiau întocmite într-un an pentru astfel de operaţiuni. Actualul sistem este totuşi un sistem de
„tranziţie”, având în vedere că, în mod normal într-o piaţă unică, TVA trebuie plătit exportatorului.
Sistemul definitiv, în care TVA va fi plătit în ţara de producere şi în cea de consum,
era prevăzut a fi introdus în 1997. Se prevede totodată armonizarea nivelului TVA
în statele membre, nivel care variază în momentul de faţă de la 15 % la 25 %.
b. Libera circulaţie a persoanelor
Aceasta înseamnă abolirea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate în
privinţa angajării, stabilirii salariilor şi condiţiilor de muncă. Excepţii erau prevăzute doar în cazul
funcţionarilor publici, sau în cazuri justificate de argumentul securităţii sau sănătăţii publice. În momentul
de faţă n-ar mai trebui să existe control al identităţii la frontierele intracomunitare. Eforturi se mai depun
încă pentru armonizarea politicilor sociale, recunoaşterea diplomelor, repatrierea, drepturilor la asistenţă
socială, a pensiilor, etc.
Progresul cel mai mare s-a înregistrat în domeniul sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă. O
directivă generală a fost introdusă din 1993 pentru a stabili un set de principii obligatorii pentru toate
statele membre. De asemenea, au fost adoptate directive specifice, privind durata săptămânii de lucru,
folosirea echipamentului de protecţie, etc. Toate statele membre, cu excepţia Marii Britanii, au adoptat în
1989 Carta Socială a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor şi au subscris la Capitolul Social din
Tratatul de la Maastricht, adoptând în 1994 Directiva privind crearea Consiliilor Muncii în firmele
transnaţionale. Acestea au obligaţia de a informa şi consulta lucrătorii firmei în legătură cu deciziile care
le-ar putea afecta viitorul.
„Carta Socială sau „Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale ale
muncitorilor” este o declaraţie solemnă adoptată de şefii de stat şi de guverne din 11 ţări membre ale
Comunităţii Europene la Consiliul European de la Strasbourg din decembrie 1989. Marea Britanie s-a
asociat mai târziu, odată cu venirea la putere a Partidului Laburist (social-democrat).
Ea proclamă drepturi fundamentale în următoarele domenii:
- Libertatea de deplasare a forţei de muncă;
- Locuri de muncă salarizate;
- Condiţii de viaţă şi muncă;
- Protecţie socială;
- Libertatea de asociere şi de negociere colectivă;
- Pregătirea profesională;
- Tratament egal femeilor şi bărbaţilor;
- Informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor;
- Protejarea sănătăţii şi siguranţa la locul de muncă;
- Protejarea copiilor şi adolescenţilor;
- Drepturile persoanelor în vârstă;
- Drepturile persoanelor cu infirmităţi.
Pentru a încuraja libera circulaţie a persoanelor, Comisia Europeană a iniţiat lansarea mai multor
programe ce au ca scop facilitarea mişcării libere a tinerilor:
 „Youth” („Tineretul pentru Europa”) - a fost demarat în primăvara anului 2000 şi are ca
scop încurajarea şi dezvoltarea schimburilor de tineri, publicul ţintă având vârste cuprinse
între 15 şi 25 de ani;
 „Socrates” - program al Uniunii Europene pentru colaborarea în domeniul educaţiei,
domeniile vizate fiind: schimburi de elevi, studenţi şi preofesori, prin componentele
Comenius şi Erasmus, învăţarea şi predarea limbilor străine (Lingua), învăţământul deschis
şi la distanţă, etc; în anul universitar 2003/2004, 135000 de studenţi au fost beneficiari ai
programului Erasmus (comparativ cu cei 3200 de studenţi beneficiari ai programului în
anul universitar 1987/1988);
 „Leonardo da Vinci” - destinat îmbunătăţirii pregătirii profesionale a tinerilor, dezvoltării
de parteneriate între universităţi şi companii în vederea pregătirii tinerilor, formarea
profesională continuă.
40
 c. Libera circulaţie a serviciilor
Prevăzută în art. 52 şi 54 ale Tratatului de la Roma, această a treia libertate a însemnat că
firmelor dintr-o ţară comunitară le este suficientă licenţa de operare din ţara de origine, pentru a putea
opera pe întreg teritoriul UE.
Deşi sectorul serviciilor este cel ce ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă din UE (60%),
progresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul circulaţiei
bunurilor. În domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin
liberalizate la 1 ianuarie 1993. Serviciile de asigurări au intrat pe deplin în Piaţa internă la 1 iulie 1994, iar
cele privind investiţiile, la 1 ianuarie 1996. În momentul de faţă se lucrează la liberalizarea a două
sectoare esenţiale ale serviciilor : telecomunicaţiile şi transporturile.
În 1994 a fost adoptată o directivă pentru a oferi garanţii depunătorilor şi investitorilor, în cazul
unui faliment internaţional de proporţii, precum cel al Băncii de Credit şi Comerţ Internaţional, când mii
de depunători europeni şi-au pierdut banii economisiţi. Directiva prevede ca într-un astfel de caz,
depunătorii să fie despăgubiţi cu până la 20.000 de ECU.
d. Libera circulaţie a capitalului.
Implică abolirea controlului asupra tranzacţiilor de capital. Ea trebuie să meargă mână în mână
cu armonizarea taxelor naţionale pe capital, pentru a asigura o concurenţă corectă între ţările cu fiscalitate
redusă şi cele cu fiscalitate ridicată.
Liberalizarea mişcării de capital a fost prima din cele patru libertăţi realizate. O directivă de
desfiinţare a controlului pe capital a fost adoptată în 1998. Ea a fost urmată de alte directive pentru
liberalizarea serviciilor bancare şi financiare. Un element esenţial, încă nefinalizat datorită divergenţei de
opinii între statele membre, se referă la modul de impozitare a economiilor.

3.4. Achiziţiile publice şi Piaţa Internă

În fiecare an, instituţiile publice din UE achiziţionează bunuri şi servicii echivalente cu cca. 10-
15% din produsul intern brut al UE. Proporţia furnizorilor din altă ţară decât cea în care se făcea achiziţia
a rămas marginală, antrenând, potrivit unor estimări, costuri suplimentare egale cu 0,5 % din PIB
comunitar.
În mod tradiţional, o serie de domenii ale achiziţiilor publice (energie, apă, transporturi,
telecomunicaţii) erau „rezervate” furnizorilor naţionali: sub 5 % din valoarea furniturilor legate de
procurarea acestor utilităţi revenea altor resortisanţi decât cei naţionali, iar prezenţa acestora în cadrul
efectuării lucrărilor publice legate de aceste utilităţi era practic neglijabilă. Acestor domenii le revine
circa o jumătate din valoarea totală a achiziţiilor publice efectuate în UE.
Acest deziderat a putut fi îndeplinit cu începere de la 1 ianuarie 1993 (respectiv 1 ianuarie 1996
în cazul Greciei, Spaniei şi Portugaliei). De la această dată, instituţiile achizitoare trebuie să aplice
proceduri competitive de adjudecare a contractelor care depăşesc o anumită valoare, respectiv:
- 400.000 ECU pentru furnituri (600.000 în cazul telecomunicaţiilor);
- 500.000 ECU pentru lucrări publice.
Caietele de sarcini trebuie întocmite într-o manieră care să nu excludă de facto furnizorii străini.
În acest scop vor fi utilizate în mod obligatoriu standarde tehnice europene, acolo unde ele există.
Instituţiile achizitoare au latitudinea de la refuza ofertele care nu îndeplinesc condiţia ca un minimum de
50 % din valoare să fie de origine comunitară. De asemenea, furnizorii comunitari sunt îndreptăţiţi să
beneficieze de o marjă preferenţială de 3 % faţă de concurenţii din afara UE.

3.5. Semnificaţia creării Pieţei Interne

Se ştie că integrarea europeană este, înainte de toate, un proces politic. Dar integrarea economică
este un mijloc folosit pentru atingerea acestui scop în Uniunea Europeană timp de peste 30 de ani. Piaţa
Internă este manifestarea economică a acestui proces de integrare. Nu este un rezultat incidental al
integrării, ci modelul economic pe care ţările membre l-au conceput împreună şi au cooperat mulţi ani
pentru a-l crea.

41
Se poate aprecia că Piaţa Internă a Uniunii a produs o creştere economică susţinută şi echilibrată,
respectând mediul înconjurător, un înalt nivel de angajare a forţelor de muncă şi de protecţie socială,
standarde de viaţă şi de calitate a vieţii mai bune, precum şi coeziunea socială în ţările membre.
La 11 aprilie 2006, Comisia Europeană a lansat o consultare publică cu privire la viitorul
Pieţei Unice. Au fost supuse dezbaterii următoarele aspecte:
- întărirea dinamismului pieţei şi inovare – cum să fie asigurată o piaţă favorabilă
inovării şi uşor de accesat de către întreprinderi;
- îmbunătăţirea legiferării (better regulation);
- aplicarea legislaţiei şi reglementărilor;
- contextual global – cum să fie asigurată o concordanţă între mediul intern şi extern;
- informare şi comunicare. Răspunsurile primite au fost prezentate într-un raport al
Comisiei, la 21 septembrie 2006.
La 10 mai 2006, Comisia Europeană a publicat comunicarea către Consiliul European „O
agendă a cetăţenilor pentru Europa”, care a fost însuşită de Consiliul European din 15 – 16 iunie 2006.
Documentul propunea iniţiative de politici publice ca răspuns la chestiunile ridicate de cetăţeni, cu ţelul
de a le întări încrederea în Uniunea Europeană (UE), una dintre iniţiativele majore fiind revizuirea
fundamentală a Pieţei Unice.
La 21 februarie 2007, Comisia a prezentat Comunicarea către Consiliul European din 8 – 9
martie 2007 „O piaţă unică pentru cetăţeni”, care constituie un raport intermediar cu privire la
revizuirea Pieţei Unice.
Documentul scotea în evidenţă provocările cu care se confruntă în prezent Piaţa Unică şi schiţa,
cu titlu preliminar, o serie de orientări şi direcţii de dezvoltare.

Raportul interimar reprezintă un document de etapă în procesul de revizuire a politicilor de Piaţă

Unică, ce prefigurează noile direcţii care urmează să stea la baza acestor politici.
Aceste direcţii marchează redefinirea rolului Pieţei Unice ca principal instrument de
realizare a competitivităţii şi dezvoltării durabile.
Deşi se încearcă adaptarea rolului Pieţei Unice atât în interiorul Uniunii, cât şi în exteriorul ei,
atenţia pare a fi îndreptată spre interior, unde persistă obstacole în implementarea completă a celor patru
libertăţi şi în crearea unui spaţiu economic unic. În această zonă sunt concentrate cele mai multe direcţii
de acţiune propuse pentru revizuirea politicilor Pieţei Unice şi este de aşteptat ca acestea să fie cel mai
greu de convenit şi aplicat.
La 1 februarie 2007 Comisia a dat publicităţii „Graficul cu privire la transpunerea şi
aplicarea regulilor Pieţei Interne” (Internal Market Scoreboard).
Graficul arată dacă statele membre iau măsurile necesare bunei funcţionări a Pieţei Interne, fiind
elaborat pe baza rezultatelor examinării transpunerii directivelor de către fiecare stat membru şi a
numărului procedurilor de încălcare a prevederilor directivelor deschise de Comisie împotriva fiecărui
stat membru.
În aprilie 2011, Comisia Europeană a adoptat Actul privind piața unică I, care propune 12
proiecte menite să relanseze economia europeană și să creeze condițiile necesare pentru a impulsiona
creșterea, competitivitatea și progresul social. Comisia a întocmit această listă ținând cont de cele
aproximativ 850 de contribuții colectate pe durata a 4 luni de dezbatere publică, precum și de opiniile și
concluziile altor instituții europene. Fiecare acțiune a fost urmată de prezentarea unor propuneri concrete
de acte legislative sau de modificări ale normelor în vigoare, cu scopul de a îmbunătăți viața de zi cu zi a
cetățenilor, a consumatorilor, a lucrătorilor și a companiilor, în special a întreprinderilor mici.
Unul dintre obiectivele principale a fost facilitarea accesului la finanțare pentru companiile nou
înființate, dat fiind faptul că acestea duc deseori lipsă de resursele de care ar avea nevoie pentru a recruta
personal, pentru a lansa produse noi sau pentru a crea infrastructuri, ceea ce le situează pe o poziție
concurențială nefavorabilă. Pentru a remedia această situație, Comisia a propus un regulament care
stabilește norme uniforme de reglementare a comercializării fondurilor de capital de risc. Începând din
iulie 2013, datorită noului cadru unic de reglementare, aceste fonduri vor putea să atragă mai multe
angajamente de capital și să devină mai consistente, oferindu-le întreprinderilor noi perspective de
creștere.
Ameliorarea mobilității lucrătorilor la nivelul UE a fost o altă prioritate a Actului privind piața
unică I, întrucât multe posturi destinate personalului cu înaltă calificare rămân vacante. Comisia a propus
introducerea unui „card profesional european”, care să îi ajute pe cetățeni să obțină mai ușor și mai rapid
recunoașterea calificărilor lor profesionale pe teritoriul UE.
În octombrie 2012, Comisia Europeană a prezentat 12 acțiuni-cheie suplimentare, în cadrul
Actului privind piața unică II. Acestea pot fi grupate în patru domenii care au potențialul necesar pentru a
42
impulsiona creșterea. Este vorba despre: rețele integrate, mobilitate transfrontali-eră pentru cetățeni și
întreprinderi, economie digitală și acțiuni menite să consolideze coeziunea și să sporească avantajele de
care se bucură consumatorii. „Avem acum șansa de a folosi bunul nostru cel mai de preț, piața uni-că,
pentru a readuce economia noastră socială de piață pe drumul prosperității și al competitivității”, a
declarat comisarul Barnier, cu ocazia prezentării inițiativei.

Ulterior, Comisia a elaborat propuneri concrete în fiecare domeniu. În martie 2013, a propus noi
reglementări pentru a reduce cu până la 30 % costurile de instalare a rețelelor de internet de mare viteză.
Aceste reglementări se bazează pe bunele practici testate deja în Germania, Spania, Franța, Italia,
Lituania, Țările de Jos, Polonia, Portugalia, Slovenia, Suedia și Regatul Unit. Totuși, inițiativa UE lasă la
latitudinea statelor membre aspectele de natură organizatorică.
Pentru a consolida încrederea consumatorilor, Comisia a mai propus în februarie 2013 noi norme
privind siguranța produselor care circulă pe piața unică și intensificarea supravegherii produselor
nealimentare, în special a celor importate din afara UE. Scopul este menținerea produselor dăunătoare în
afara pieței și îmbunătățirea trasabilității, astfel încât produsele să poată fi identificate ușor și retrase rapid
din magazine în cazul în care apar probleme. Odată adoptate de Parlamentul European și de Consiliu,
noile norme vor fi puse în aplicare de către autoritățile naționale de supraveghere a pieței. Acestea vor
colabora îndeaproape pentru a coordona controalele în materie de siguranță a produselor, în special la
frontierele externe ale UE.

Rezumat

Piaţa Internă cunoaşte mai multe modalităţi de exprimare ca Internal Marchet sau Marche
Unique. Prima sarcină de îndeplinit pentru crearea acestei pieţe era eliminarea barierelor vamale
intracomunitare şi stabilirea unui tarif vamal comun.
Autorul Pieţei este considerat preşedintele Comisiei din 1985 Jacques Delors care a realizat
acest proiect prin Actul Unic European.
Piaţa Internă este definită ca un spaţiu fără frontiere interne în care este asigurată libertatea de
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, acestea din rmă fiind de fapt cele 4
libertăţi fundamentale ce definesc Piaţa Internă a Uniunii.
Instituţiile publice ale Uniunii achiziţionează bunuri şi serviciiatât de la furnizorii naţinali cât şi
din afara Comunităţii. Aceste achiziţii se realizează pe baza unor proceduri competitive de adjudecar a
contractelor.
Pentru ca ţările asociate la Uniune să facă faţă integrării în Piaţa Internă , a fost emisă o Carte
Albă referitoare la Piaţa Unică în 1995.

Concluzii

Piaţa Internă reprezintă cel maI mare proiect de integrare economică adoptată vreodată de
Uniunea Europeană. Comunitatea a reuşit să transforme 12 pieţe naţionale separate într-o singură unitate,
în prezent cuprinzând 25 de ţări.

Teste de autoevaluare

1.Ce este Piaţa Internă?

2.Care sunt libertăţile de circulaţie?
3.Ce este Cartea Albă referitoare la Piaţa Internă?
4. Cine este aautorul Pieţei Interne?
5.Când a fost adoptată crearea Peţei Interne?

Teste de control

1.Autorul Pieţei Interne este:

a) Jacques Delors;
b) Romano Prodi;
c) Jean Monnet.

2.Cele patru libertăţi constau în:

43
a) informaţiei;
b) persoane
c) mărfuri;
d) capitaluri;
e) servicii.

3.Caietul de sarcini în achiziţiile publuice trebuie:

a) să excludă furnizorii străini;
b) să nu excludă furnizării străini;
c) nu prevede această problemă.

4. Cartea Albă a fost adoptată:

a) 1995;
b) 1975;
c) 1985.

5.Statele candidate la aderare au reuşit să armonizeze legislaţia în domeniul Pieţei Interne:

a) în mare măsură;
b) în mică măsură;
c) deloc.

44
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4 UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI
MONETARĂ (UEM) TRECEREA LA EURO
Conţinutul capitlului

Capitolul 4 defineşte Uniunea Economică şi Monetară. Sunt

prezentate de asemenea necesităţile UEM, Condiţiile edificării UEM
şi criteriile de convergenţă, principalele componente, calendarul
constituirii şi instituţiile şi organismele Uniunii economice şi
Monetare.

4.1.Primii paşi către uniunea monetară

Evoluţiile negative petrecute la scara economiei mondiale
spre sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 au condus, în final, la prăbuşirea Sistemului de la Bretton
Woods. Constituirea unor rezerve în dolari la băncile centrale din ce în ce mai consistente, creşterea fără
precedent a deficitului înregistrat în tranzacţiile curente americane dar şi diminuarea stocului de aur al
SUA sunt fenomenele ce au determinat o scădere accentuată a încrederii faţă de dolar în perioada
menţionată.
În Europa de Vest, marca germană şi francul francez cunoşteau evoluţii oscilante, stabilitatea
celorlalte monede europene fiind astfel ameninţată.
Pe acest fond, deşi Tratatul de la Roma nu cuprindea nici o prevedere cu privire la unificarea
monetară, la nivelul Comunităţii Economice Europene se conturează pentru prima dată ideea unei uniuni
economice şi monetare.
Planul Barre (februarie 1969) şi apoi raportul Werner (1970) constituie primii paşi către
uniunea monetară. Interdependenţa între integrarea economică şi cea monetară, convergenţa
performanţelor economice, coordonarea politicilor bugetare şi monetare sunt principalele prevederi ale
Planului Barre (Raymond Barre îndeplinea la momentul respectiv funcţia de Comisar european al
economiei şi finanţelor, fiind în acelaşi timp vicepreşedinte al Comisiei Europene).
Reacţionând la provocările de pe plan mondial, Comunitatea Economică Europeană solicită unui
comitet de experţi, condus de prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner, să realizeze un raport la nivel
înalt care să analizeze posibilitatea creării unei uniuni monetare. Publicat în 1970, Raportul Werner
susţinea ideea realizării unei Uniuni Monetare Europene, aceasta urmând a fi realizată în trei etape, până
în 1980. Printre principalele concluzii ale Raportului pot fi amintite:
 mişcările de capital între statele membre trebuie să fie totale şi fără restricţii;
 crearea unei monede comune;
 fixarea totală şi irevocabilă a parităţilor între monede.
Schimbările profunde în plan monetar la nivel internaţional (suspendarea, de către administraţia
Nixon, la data de 15 august 1971, a covertibilităţii în aur a devizei americane), ce au condus, în final, la
colapsul Sistemului de la Bretton Woods, au creat o conjunctură nefavorabilă punerii în aplicare a
concluziilor Raportului Werner.
Ca urmare, singurul rezultat a fost crearea "sistemului european al limitelor înguste ale cursului
valutar", supranumit şi "şarpele valutar", prin care statele membre îşi luau angajamentul de a nu permite
fluctuaţii ale cursurilor valutare reciproce mai ample de +/- 2,25 procente. Evoluţia oscilantă, marcată de
intrările şi retragerile succesive din sistem ale statelor membre (cele mai notabile fiind cele două retrageri
ale francului francez), s-a încadrat în starea de stagnare generală a procesului de integrare europeană
manifestată la sfârşitul anilor '70, cunoscută şi ca perioada de "euroscleroză".
Pe acest fundal de stagnare, reluarea procesului de integrare monetară a fost considerată de către
autorităţile politice marcante ale Europei de Vest din acea perioadă (cancelarul german H. Schmidt şi
preşedintele francez V. Giscard D'Estaing) ca fiind necesară pentru ieşirea din impas. Demersurile franco-
germane au condus, în 13 martie 1979, la crearea Sistemului Monetar European, al cărui obiectiv
principal îl constituia crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. Pricipalele componente ce
urmau să stea la baza Sistemului au fost:

45
  Mecanismul ratelor de schimb, o continuare a "şarpelui monetar existent", autorităţile
monetare ale statelor membre obligându-se să intervină în cazul în care fluctuaţiile
monedelor ameninţau să depăşească marja de fluctuaţie de +/- 2,25%;
 ECU (European currency unit) - folosit ca bază pentru exprimarea cursurilor centrale ale
monedelor statelor participante la Sistem. Creat în 1975, ca urmare a deciziei Consiliului de
Miniştri, ECU avea ca echivalent media ponderată a valorii monedelor dinţările membre de
la acea dată. Scopul iniţial căruia ECU îi fusese destinat a fost acela de a putea exprima
valoric ajutoarele acordate ţărilor din ACP (Africa, Caraibe, Pacific). În cadrul SME, ECU
avea un rol multiplu: activ de rezervă (statele membre depuneau la FECOM - Fondul
European de Cooperare Monetară 20% din rezervele lor în aur şi USD contra ECU);
bază de calcul pentru indicatorul de divergenţă a cărui funcţie era de a se putea determina
dacă una dintre monedele participante devenea "divergentă", caz în care autorităţile
monetare din ţara respectivă trebuiau să ia măsuri (nespecificate cu precizie, însă);
instrument de exprimare a operaţiunilor de creditare a statelor membre.
 Mecanismele de creditare în ECU pentru statele membre.

Perioada de stabilitate ce a caracterizat evoluţia Sistemului Monetar European la sfârşitul anilor

'80 a detrminat un nou avânt în rândul promotorilor integrării monetare. Un rol esenţial în acestă direcţie
l-a jucat preşedintele Comisiei Europene de la acea vreme, Jacques Delors. Raportul Delors prevedea
realizarea unei uniuni economice şi monetare, ca o continuare firească a împlinirii Marii Pieţe Unice, în
trei etape. Pe baza acestui Raport, se stabilea ca prima etapă să înceapă la data de 1 iulie 1990, fapt ce
coincidea cu liberalizarea completă a mişcării capitalurilor. A doua fază a Uniunii Economice şi
Monetare, în care se prevedea crearea Institutului Monetar European, a fost prevăzută să înceapă, de
către Consiliul European de la Roma (1990), în ianuarie 1994. Cea de-a treia fază urma să coincidă cu
introducerea monedei unice şi realizarea stadiului de Uniune Economică şi Monetară (UEM).

4.2. Necesitatea UEM

În expresia sa cea mai sintetică, UEM se reduce la înfiinţarea şi utilizarea de către membrii săi a
unei monede unice, care să înlocuiască monedele naţionale. În practică, atingerea acestui obiectiv final
trebuia susţinută de un ansamblu mai vast de măsuri:
- Promovarea unei politici monetare unice, prin intermediul unei singure autorităţi monetare –
Banca Centrală Europeană – dotată cu un grad substanţial de independenţă;
- Urmărirea de către ţările participante, a unor linii directoare comune de politică economică,
pe baza recomandărilor Consiliului Uniunii Europene;
- Gestionarea, în fiecare ţară membră, a finanţelor publice de o manieră compatibilă cu
asigurarea stabilităţii macroeconomice.
Realizarea Uniunii Economice şi Monetare nu a constituit un scop în sine, ci doar mijlocul de a
genera efecte benefice în plan economic şi financiar. Prin aceasta s-a urmărit:
• Eliminarea fluctuaţiilor în evoluţia cursurilor de schimb.
Prin trecerea la o monedă unică, dispare definitiv incertitudinea legată de evoluţiile
cursurilor de schimb ale monedelor naţionale din interiorul UE. Această incertitudine poate transmite
semnale eronate în funcţie de care sunt orientate deciziile investiţionale ale agenţilor economici. Un
climat de siguranţă are, de asemenea, efecte benefice în sensul reducerii costului capitalului (prin
reducerea primelor de risc).
Chiar dacă o anumită stabilitate a cursurilor de schimb fusese obţinută prin intermediul
mecanismului de cursuri fluctuante în cadrul unor marje foarte înguste, mecanism pus la punct în cadrul
Sistemului Monetar European (SME), caracterul irevocabil al unei monede unice conferă agenţilor
economici o siguranţă incomparabil superioară. Sunt astfel eliminate orice posibilităţi de manifestare a
speculaţiilor valutare, care pot determina devieri serioase ale cursurilor de schimb de la nivelurile
justificabile de fundamentele macroeconomice.
Trecerea la o monedă unică avea în vedere şi economisirea unor importante sume plătite
cu titlu de comisioane bancare pentru efectuarea conversiei dintr-o monedă în alta.
Adoptarea unei singure monede este, totodată, opţiunea economică cea mai raţională în
contextul deja createi Piaţe Interne, care asigură deplina libertate de mişcare în interiorul UE. Într-
46
adevăr, stabilitatea cursurilor de schimb ale monedelor naţionale nu poate fi apărată împotriva presiunilor
speculative neîngrădire de restricţii impuse transferurilor internaţionale de capital. De asemenea,
posibilitatea fluctuaţiilor cursurilor valutare într-o piaţă unică a bunurilor şi serviciilor ar putea genera
tentaţia recurgerii la deprecierea unor monede (prin politici monetare naţionale relaxate) în scopul
ameliorării competitivităţii propriilor produse, ceea ce poate distorsiona concurenţa în spaţiul comunitar şi
chiar determina apariţia riscului unor măsuri protecţioniste de răspuns.
• Asigurarea stabilităţii preţurilor
Contractarea presiunilor inflaţioniste este mai lesnicioasă dacă formularea politicii monetare este
încredinţată unei bănci centrale, ale cărei obligaţii legate de asigurarea stabilităţii preţurilor sunt
consacrate printr-un tratat internaţional. Caracterul multilateral al acestor obligaţii reduce riscul exercitării
de presiuni asupra autorităţii monetare în sensul relaxării măsurilor antiinflaţioniste.
• Ameliorarea competitivităţii UE la scară mondială.
O monedă comună înlătură segmentarea naţională a pieţelor de capital, încurajând dezvoltarea
unei singure pieţe de capital, de vaste dimensiuni. Ţinând seama de importanţa deosebită a UE în
producţia şi comerţul mondial, o asemenea piaţă face ca un mare volum de titluri de valoare, exprimate în
alte monede (în principal, dolarul SUA) să fie exprimate în moneda comunitară. O mai mare proporţie a
portofoliului mondial de active lichide exprimate în moneda comunitară se traduce într-un nivel mai mic
al dobânzilor în Europa, cu corolarul obţinerii unei dinamici economice superioare, potenţial creatoare de
locuri de muncă.
• Întărirea identităţii europene.
O singură monedă la scara Uniunii Europene dă cetăţenilor săi un sentiment mai pronunţat al
unei apartenenţe comune, în ciuda faptului că vorbesc limbi diferite şi nu împărtăşesc aceeaşi memorie
istorică.

4.3. Condiţiile edificării Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Criteriile de

convergenţă.
S-a apreciat că realizarea UEM este de natură să creeze un mediu economic fără precedent în
istorie. UE devine un spaţiu economic cu o singură monedă şi pieţe interne – inclusiv pieţele de capital –
absolut libere. Un asemenea grad de interdependenţă între economiile naţionale coexistă însă cu
menţinerea unei largi independenţe în formularea politicii economice a fiecărei ţări membre, cu deosebire
în domeniul fiscal.
Această combinaţie reclamă atingerea prealabilă a unui grad ridicat de convergenţă între
economiile ce se integrează UEM, atât în ce priveşte situaţia indicatorilor macroeconomici, cât şi sub
aspectul promovării unor politici fiscal-bugetare naţionale compatibile între ele şi supuse unor discipline
comune.
Cu alte cuvine, înainte de a intra în UEM, economiile naţionale trebuie să fie pregătite spre a
face faţă tuturor exigenţelor sale. Această pregătire urmează să fie apreciată în funcţie de o serie de
criterii (numite „criterii de convergenţă”). Principala raţiune de existenţă a acestor criterii o constituie
evitarea posibilităţii ca Uniunea Economică şi Monetară să fie destabilizată, ca urmare a admiterii
premature a unei ţări ale cărei fundamente economice nu sunt încă compatibile cu o monedă
stabilă.
Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit următoarele „criterii de
convergenţă”:
a. Deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din Produsul Intern Brut (PIB);
b. Datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB;
c. Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % media ratelor inflaţiei a celor trei
membri UE cu cele mai slabe preţuri;
d. Dobânda pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2 % media dobânzilor
corespunzătoare înregistrate în cele trei ţări cu cea mai redusă rată;
e. Moneda naţională să fie integrată în Sistemul Monetar European şi să fi rămas timp de cel
puţin 2 ani în limitele marjelor de fluctuaţie ale acestuia.

47
 Toate aceste criterii urmăresc garantarea echilibrelor şi asigurarea stabilităţii monedei unice, care
reprezintă faza finală a Uniunii Economice şi Monetare. Pentru a le respecta, statele membre sunt
nevoite să procedeze la reduceri bugetare drastice şi să promoveze o disciplină financiară fermă.
Consiliul European este instituţia îndreptăţită să judece gradul de îndeplinire a acestor criterii şi
stabileşte lista ţărilor capabile să treacă la moneda unică. Această decizie ţine însă seama şi de situaţia
altor indicatori, faţă de care nu există cerinţe exprese (cum ar fi costul orar al mâinii de lucru sau situaţia
contului curent din balanţa de plăţi externe), ca şi de progresele făcute în punerea în aplicare a măsurilor
legate de desăvârşirea Pieţei Interne.
Consiliul acţionează în baza recomandărilor făcute de Comisia Europeană.
Evaluarea criteriilor de convergenţă nu este bazată pe un set rigid de condiţii. De altfel, însăşi
formularea acestor criterii este făcută de o asemenea manieră încât o anumită flexibilitate este posibilă,
atunci când credibilitatea măsurilor de convergenţă întreprinse de ţara în cauză este apreciată pozitiv.
Astfel, un deficit bugetar, chiar excesiv în raport cu procentul de 3 % din PIB, poate fi acceptabil dacă el
„s-a diminuat în mod substanţial şi continuu şi a atins un nivel apropiat de cel de referinţă”. De
asemenea, o datorie publică echivalentă cu peste 60 % din PIB nu interzice accesul la UEM dacă ea „se
diminuează în mod suficient, apropiindu-se de nivelul de referinţă într-un ritm satisfăcător”. Belgia şi
Italia au avut o datorie publică echivalentă cu 129 % din PIB.
Consiliul miniştrilor economiei şi finanţelor (ECOFIN) este abilitat să evalueze programele
întocmite de fiecare ţară pentru a satisface criteriile de convergenţă.
Perioada de stagnare economică şi şomaj în creştere, traversată de economiile europene a afectat
capacitatea lor de a menţine stricta disciplină bugetară pe care o implică condiţiile stringente impuse
situaţiei finanţelor publice. Trebuie însă menţionat că un „derapaj” bugetar nu exclude automat ţara în
cauză de la intrarea în UE;, cu condiţia ca această evoluţie să fie strict temporară şi determinată de o
conjunctură nefavorabilă.
Mai importante decât „fotografierea” rezultatelor dintr-un singur an, sunt tendinţele care pot fi
depistate în evoluţia acestor indicatori şi credibilitatea programelor de măsuri adoptate în ţările candidate
în vederea respectării condiţiilor de admisibilitate. Judecând lucrurile prin această prismă dinamică,
Comisia Europeană considera, în noiembrie 1985, că doar 8 ţări membre aveau perspectiva de a îndeplini
criteriile de convergenţă înaintea lansării fazei finale de construire a UEM.
Prima examinare oficială a măsurii în care membrii UE îndeplinesc criteriile de convergenţă s-a
făcut în 1996. Majoritatea ţărilor membre nu răspundeau în
totalitate acestor criterii, ceea ce a determinat amânarea intrării în
ultima fază a UEM până la începutul anului 1999. Pentru a
determina care ţări satisfac condiţiile intrării în UEM, o a doua
evaluare formală a avut loc în 1998.

4.4. Principalele componente ale UEM

a. Autoritatea monetară unică.
Obiectivul principal al autorităţii monetare – Banca
Centrală Europeană -, stabilit prin Tratatul de la Maastricht, este asigurarea stabilităţii preţurilor. În
acest scop, este garantată deplina ei independenţă faţă de instituţiile şi organismele comunitare, ca şi faţă
de orice guvern sau altă instituţie naţională.
Banca Centrală Europeană împreună cu băncile centrale participante compun „Sistemul
European al Băncilor Centrale (SEBC). Termenul „Eurosistem” face referire la sistemul alcătuit din
Banca centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor care au aderat la zona euro.
Politica monetară curentă este pusă în aplicare de Consiliul Executiv compus din 6 persoane
independente (un preşedinte, un vicepreşedinte şi patru membri), numite de Consiliul European pentru un
mandat (nereînnoibil) de 8 ani. Membrii Consiliului Executive sunt aleşi dintre personalităţile
recunoscute în domeniul financiar-bancar.
Strategia monetară de ansamblu este formulată de Consiliul Guvernatorilor, compus din
membrii Consiliului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale din ţările participante la UEM.
Mandatul membrilor Consiliului Guvernatorilor este de minimum 5 ani, ceea ce presupune că, în ţările
unde guvernatorul băncii centrale este numit pentru o perioadă mai scurtă, reglementările respective
trebuie modificate.

48
 Deciziile Consiliului Guvernatorilor sunt luate, în majoritatea cazurilor, prin majoritatea simplă a
membrilor săi.
Cosiliul Guvernator se întruneşte, în mod regulat, de două ori în fiecare lună, la sediul BCE din
Frankfurt. În prima întrunire a lunii se iau decizii în ceea ce priveşte rata dobânzii de referinţă pentru zona
euro, decizii ce sunt explicate într-o conferinţă de presă de către conducerea BCE. În cea de-a doua
întrunire lunară, membrii Consiliului Guvernator au pe agenda de lucru probleme referitoare la: sistemele
de plăţi, stabilitatea financiară, statistică, etc..
Consiliul General reuneşte preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Executiv şi pe cei 28 de
guvernatori ai băncilor naţionale din statele membre ale Uniunii Europene, participante, sau nu, la zona
euro.
Banca Centrală Europeană nu are dreptul să crediteze autorităţile publice, fie ele comunitare,
naţionale sau regionale.

b. Politica cursului de schimb.

Aceasta este determinată de Consiliul UE, dar cu consultarea Băncii Centrale Europene.
Atribuţiile Consiliului în acest domeniu se referă, în principal, la încheierea de acorduri privind
eventualele sisteme ce leagă moneda comună de monedele terţe. Încheierea unor asemenea acorduri
necesită întrunirea votului unanim al Consiliului, dar pentru modificarea ulterioară a parităţilor dintre
moneda comună şi cele terţe este suficientă majoritatea calificată.
c. Rolul de reglementare şi supraveghere a sistemului bancar. Atribuţiile specifice în materie
ale Băncii Centrale Europene sunt definite de Consiliul UE, prin decizii unanime pe baza propunerilor
formulate de Comisia Europeană. Băncile centrale naţionale continuă să deţină prerogative importante în
materie de reglementare şi de aplicare a normelor prudenţiale.
Faptul că, în domeniile susmenţionate, BCE împarte responsabilităţile cu alte entităţi are unele
influenţe şi asupra politicii monetare promovate de aceasta. Astfel:
- Politica monetară promovată de BCE trebuie să fie compatibilă cu menţinerea parităţii la
care moneda unică este legată de monedele terţe;
- Atribuţiile legate de asigurarea sănătăţii sistemului bancar pot uneori să slăbească caracterul
antiinflaţionist al politicii monetare (de exemplu, practicarea unor dobânzi înalte poate
antrena, în anumite circumstanţe, reducerea calităţii portofoliilor băncilor comerciale, în
măsura în care clienţii acestora întâmpină dificultăţi în rambursarea creditelor primite).
d. Moneda comună.
În urma deciziei Consiliului European întrunit la Madrid (decembrie 1995) moneda unică a
UEM urma să fie denumită „EURO”.
În expresia fizică, ea trebuia să-şi înceapă circulaţia la 1
ianuarie 2002 şi să devină singurul mijloc legal de plată în ţările
participante la UEM.
Introducerea monedei unice a însemnat o serie de
operaţii pregătitoare legate de soluţionarea unor probleme
logistice şi de creşterea gradului său de utilizare din momentul
definirii sale ca monedă de sine stătătoare, substitut perfect al
monedelor naţionale pe teritoriul ţărilor participante la UE.
Problemele logistice au fost destul de complicate şi au
necesitat o pregătire timpurie şi amănunţită.
Ele se referă la:
- Tipărirea bancnotelor şi producerea monedei metalice divizionare în cantităţi suficiente;
- Modificarea instrumentelor de plată (cecuri, cărţi de credit) şi a sistemelor informatizate de
plăţi;
- Desfăşurarea unor campanii vaste de informare şi conştientizare a publicului larg.

49
4.5. Finanţe publice sănătoase şi disciplină bugetară strictă.
Deşi participarea la UEM antrenează automat dispariţia posibilităţii de a monetiza deficienţele
bugetare (finanţarea lor prin emisiunile de monedă de către banca centrală, cu cert impact inflaţionist),
instrumentele politicii fiscale vor rămâne aproape în întregime naţionale. Frontierele naţionale vor
continua să determine limitele geografice în care sunt percepute impozite diferite şi se produce cea mai
mare parte a cheltuielilor bugetare.
Din aceste motive, o uniune monetară stabilă reclamă o coordonare strânsă între politicile fiscale
naţionale şi o restrângere a deficitelor şi a datoriei sectorului public.
Comprimarea, în limitele definite prin criteriile relevante de convergenţă, a deficitelor bugetare
şi a datoriei publice este absolut crucială în contextul unei UEM.
O reducere substanţială a deficitelor publice după intrarea în UEM devine potenţial periculoasă
deoarece diminuarea datoriei publice în termeni reali prin creşterea inflaţiei nu mai este posibilă, lăsând
ca singură alternativă sporirea impozitelor aplicate asupra factorilor de producţie (munca şi capitalul) cu
consecinţa migrării acestora în alte ţări ale UE, cu regimuri fiscale mai atractive.
Deşi pieţele financiare impun o anumită disciplină asupra finanţelor publice (prin adăugarea
unor „prime de risc” dobânzilor la creditele acordate autorităţilor publice care depăşesc un anumit grad,
considerat suportabil, de îndatorare), ele tind să reacţioneze prea târziu, şi atunci când o fac generează
mişcări de panică. O eventuală criză financiară de proporţii în care s-ar putea afla o ţară participantă la
UEM ar antrena aşadar un cost excesiv al capitalului pentru toate celelalte ţări membre, care s-ar găsi
astfel obligate să suporte o parte din costul unei politici fiscale imprudente a uneia singure.
Pentru a preveni apariţia unor astfel de situaţii, îndeplinirea criteriilor de convergenţă este
necesară, dar nu şi suficientă. Disciplina fiscală trebuie menţinută şi în perioada funcţionării UEM,
atât prin coordonarea politicilor fiscale naţionale, cât şi – dacă este cazul – prin penalizarea statelor
care au tendinţa de a promova politici fiscale prea expansioniste. Consiliul UE este împuternicit să
avertizeze din timp ţările care se îndepărtează de la disciplina bugetară şi să aplice sancţiuni, a căror
severitate este modulată în funcţie de gravitatea situaţiei:
- Interzicerea accesului la credite din partea Băncii Europene de Investiţii;
- Instituirea unui depozit obligatoriu, nepurtător de dobândă, de către statul în cauză, până la
corectarea problemei;
- Aplicarea de amenzi.
Coordonarea politicilor fiscale naţionale nu este necesară doar în scopul de a evita apariţia unor
situaţii de criză. Ea este cel mai bun mijloc de a optimiza constituirea şi utilizarea resurselor bugetare
naţionale.
Într-adevăr, în contextul liberei circulaţii a factorilor de producţie, aceştia se orientează în funcţie
de activitatea regimurilor fiscale naţionale.

4.6. Calendarul constituirii UEM. Trecerea la moneda unică – EURO.

Trecerea la UEM nefiind o simplă formalitate, Tratatul de Maastricht a prevăzut trei etape în
care această uniune să se desăvârşească.
- Prima a debutat în 1990 prin coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi
asigurarea liberei circulaţii a capitalurilor;
- A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994, în care statele trebuiau să facă eforturi pentru a
îndeplini criteriile de convergenţă şi să ia măsuri pentru asigurarea independenţei
băncilor centrale naţionale. A fost creat Institutul Monetar European (IME) cu misiunea
de a pregăti trecerea la cea de a treia etapă a constituirii UEM, de a asigura suprareglarea
Sistemului Monetar European şi coordonarea politicilor monetare ale statelor.;
- Cea de a treia etapă a fost declanşată la 1 ianuarie 1999. Tratatul de la Maastricht stabilise
data de 1 ianuarie 1997 pentru trecerea la moneda unică, dacă majoritatea statelor
îndeplinesc criteriile de convergenţă. În caz contrar aceasta urma să se petreacă, în mod
automat, la 1 ianuarie 1999 doar pentru acele state care îndeplineau respectivele criterii.
Consiliul European extraordinar din 3 mai 1994 a stabilit lista ţărilor admisibile în faza a III-
a a UEM. Situaţia statelor membre era următoarea:
 11 state îndeplineau criteriile;
50
  Grecia, care, în 1998, nu îndeplinea condiţiile, a recuperat întârzierea şi a prins din
urmă grupul „celor 11” în 2001;
 Danemarca, Marea Britanie şi Suedia au refuzat să participe la moneda unică.
Cea de a treia fază a UEM se defineşte prin două elemente:
 A instaurat o monedă unică: EURO. Aceasta devine moneda statelor participante şi
înlocuieşte ECU în cadrul comunitar. Un EURO a devenit echivalentul a 6,55957
Franci francezi.
Bancnotele şi monedele, în EURO şi eurocenţi au fost puse în circulaţie la 1 ianuarie 2002
şi au înlocuit monedele naţionale ale ţărilor respective.
 A creat un Sistem European al Băncilor Centrale (SEBC) format din Banca
Centrală Europeană, care înlocuieşte Institutul Monetar European, şi băncile
centrale naţionale.
Cea de-a treia fază a UEM avea ca obiectiv şi crearea sistemului de plăţi TARGET
(TransEuropean Automated Real-time Gross settlement Express Transfer).

Statele membre ale UE care folosesc moneda euro în 2015

AT:Austria BE:Belgia CY:Cipru DE:Germania EE:Estonia EL:Grecia ES:Spania
FI:Finlanda FR: Franta IE: Irlanda IT:Italia LT:Lituania LV:Letonia LU:Luxemburg MT:
Malta NL: Țările de Jos PT: Portugalia SI: Slovenia SK:Slovacia

Statele membre ale UE care nu folosesc moneda euro

BG: Bulgaria PL: Polonia CZ: Republica Cehă RO: România SE: Suedia
UK: Regatul Unit DK: DanemarcaHU: Ungaria

Cu ce se ocupă?

4.7. Instituţiile şi organismele Uniunii Economice şi Monetare

Instituţiile comunitare care au dreptul de a interveni în cadrul UEM sunt Consiliul European şi
Consiliul de Miniştri.
Consiliul European:
- Decide asupra listei ţărilor care îndeplinesc criteriile de convergenţă şi pot trece la EURO;
- Fixează marile orientări ale UEM;
- Numeşte pe preşedintele şi directorul Băncii Centrale Europene.
Consiliul de Miniştri:
- Asigură coordonarea politicilor economice şi monetare ale statelor participante;
- Fixează ratele de schimb definitive;
- Adresează recomandări statelor membre şi poate adopta amenzi în cazul nerespectării
disciplinei bugetare.
Tratatul de la Maastricht a statuat şi crearea unor instituţii proprii ale UEM şi anume:
- Institutul Monetar European şi Comitetul Monetar (pentru etapa a II-a);
51
 - Banca Centrală Europeană şi Comitetul Economic şi Financiar pentru faza finală a UEM.
Banca Centrală Europeană are, începând cu 1 iunie 1998, sediul la Frankfurt. Aceasta are
misiunea de a defini şi pune în aplicare politica monetară a Comunităţii, urmărind totodată la stabilitatea
preţurilor.
BCE îndeplineşte următoarele atribuţii:
- Conduce operaţiunile de schimb şi gestionează rezervele de schimb, autorizează emiterea
biletelor la bancă şi a monedelor în EURO;
- Exercită puterea de control asupra băncilor centrale naţionale;
- Asigură colectarea de informaţii statistice;
- Are dreptul de a aplica sancţiuni întreprinderilor care nu-şi respectă obligaţiile decurgând
din reglementările şi hotărârile Băncii.
Comitetul Economic şi Financiar este compus din câte maximum două persoane desemnate de
statele membre, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană.

Uniunea monetară Uniunea Economică

Politica monetară Politica bugetară Luarea deciziilor
economice

Stabilitatea prețurilor: Finanțele publice Impozitarea Decizii privind sistemele

fixarea ratelor dobânzilor (nivelul cheltuielilor (veniturile de educație, piețele Cu ce se ocupă?
pentru zona euro, astfel și al îndatorării guvernelor) muncii, pensiile etc.
încât inflația să se guvernelor naționale)
mențină sub 2 %
–––
Circulația bancnotelor
și monedelor euro

Banca Centrală Europeană Guvernele naționale Guvernele naționale Guvernele naționale

(BCE) stabilește ratele ––– –––
dobânzilor și tipărește UE stabilește norme UE coordonează și face
bancnotele euro. comune privind recomandări în cadrul
––– deficitele/datoriile semestrului european. Cine raspunde?

Guvernele naționale emit naționale.

monede euro în cantități
aprobate de BCE.

Rezumat

Consiliul european de la Madrid din 1989 a subliiat necesitatea creării unei Uniuni Economice şi
Monetare. Prin Tratatul de la Maastricht , UEM a căpătat o consacrare juridică conferind programului un
caracter ireversibil.
UEM reprezintă sintetic untilizarea unei monede unice. Prin crearea UEM s-a urmărit
eliminarea flictuaţiilor în evoluţia cursurilor de schimb, creşterea stabilităţii preţurilor, ameliorarea
competitivităţii la scară mondială, întărirea identităţii europene.
Înainte de intrarea în UEM, economiile naţionale trebuie să îndeplinească o serie de criterii de
convergenţă legate de deficitul bugetar, datoria publică, rata inflaţiei, dobânzile pe termen lung şi
integrarea monedei în Sistemul Monetar European.
Principalel componente ale UEM sunt: Autoritatea monetară unică reprezentată de Banca
Centrală Europeană, politica cursului de schimb, rolul de reglementare şi supraveghere a sistemului
bancar, şi moneda comună.

Concluzii

52
 Realizarea UEM nu a constituit un scop în sine ci doar un mijloc de a genera efectele benefice
în plan economic şi financiar.

Teste de autoevaluare

1.Ce este Uniunea Economică şi Monetară?

2.Care sunt cele cinci criterii de convergenţă?
3.Care sunt principalele componente ale UEM?
4.Daţi exemple de instituţii şi organisme ale UEM.
Teste de control

1.UEM a căpătat consacrare juridicăprin tratatul de la :

a) Roma;
b) Maastricht;
c) Amsterdam.

2.Autoritatea Monetară Unică este reprezentată de:

a) Consiliul Executov;
b) Consiliul Guvernatorilor;
c) Banca Centrală Europeană.

3.Rolul principal al BCE este:

a) supravegherea conturilor;
b) emiterea de monedă;
c) controlul bănilor naţionale.

4.Moneda EURO a început să circule fizic:

a) ianuarie 2000
b) ianuarie 2001;
c) ianuarie 2002.

5.Criteriile de convergenţă sunt următoarele:

a) deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB
b) datoria publică să nu depăşească 60% di PIB
c) rata inflaţiei să nu depăşească 2% media ratelor celor trei state cu cele mai slabe preţuri;
d) dobânda pe termen lung să nu depăşească 1,5% media dobânzilor celor trei state cu cea mai redusă
rată a inflaţiei;
e) moneda naţională să fie integrată în Sistemul Monetar European.

53
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5- AGRICULTURA ÎN UNIUNEA
EUROPEANĂ. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ (PAC)
Conținutul unității de învățare

Capitolul prezintă problema agriculturii în Uniunea Europeană, mai concret Politica Agricolă
Comună. În legătură cu PAC s-au dezbătut problemele dezvoltării economice şi a agriculturii, pricipalele
reforme în decursul a 40 de ani, impactul acestor reforme, situaţia României privind agricultura.

5.1. Despre sectorul agricol al Uniunii Europene

Securitatea alimentară este o problemă
care a preocupat dintotdeauna lumea. Iar
agricultura este singura ramură de
producţie care poate asigura securitatea
alimentară pentru om, disponibilităţi
pentru export şi completarea rezervelor
naţionale. Constituind una din ramurile
principale de producţie materială, nivelul
realizărilor din agricultură determină în
mod nemijlocit şi progresul economic şi
social al lumii în care trăim.
În acest context trebuie privit şi sectorul
agricol al Uniunii Europene. Faptul că,
înainte de ultima lărgire, în 2004, 15
milioane de persoane (fără forţa de muncă
ocazională) îşi desfăşurau activitatea în
cca. 8 milioane exploataţii agricole,
cuprinzând peste 135 milioane ha de teren
agricol şi asigurau hrană pentru 350
milioane locuitori este o dovadă a
importanţei agriculturii în Uniune.
Zonele rurale ocupau, înainte de 2004, 80% din teritoriul Uniunii Europene – spaţiu în care locuia 20%
din populaţia celor 15 state membre(3% în Belgia, dar 40% în Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia).
Suprafaţa agricolă la nivelul UE – 15 era de aproximativ 40% din suprafaţa totală (cu maxime de 50 –
60% în Franţa, Olanda, Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie), iar populaţia ocupată în agricultură era de
8,6% din populaţia rurală.
De menţionat totodată, că agricultura UE – practicând metode intensive şi mecanizarea modernă –
deţine un rol important în producţia agricolă mondială: 16% din producţia mondială de grâu; 15% din
producţia de zahăr; 25% din producţia de lapte; 20% din producţia de carne de vită, porc şi pasăre; 70% la
vin. Uniunea a devenit un concurent important al Statelor Unite ale Americii pe piaţa produselor agricole.
Agricultura ocupă un loc de seamă şi în totalul schimburilor comerciale ale Uniunii. Încă înaintea
ultimei lărgiri din mai 2004, produsele agricole şi alimentare reprezentau la export cca. 8,5%. Cele mai
importante produse la export sunt: cerealele, brânzeturile, carnea, vinurile, berea, legumele şi fructele.
Balanţa comercială a UE este excedentară la cereale, carne, lapte, ouă, peşte, tutun şi este deficitară la
oleaginoase boabe, nutreţuri, lemn, legume şi fructe.
Pentru dezvoltarea schimburilor comerciale cu produse agricole, UE a încheiat acorduri bilaterale cu
peste 120 de ţări şi face parte din 30 convenţii internaţionale.
Veniturile realizate în sectorul agricol al UE sunt, în general, mai reduse în raport cu cele obţinute
în sectoarele industriale sau a serviciilor. Deşi preţurile produselor agricole sunt în creştere, acestea
cresc într-un ritm inferior produselor din alte sectoare ale economiei.
În cursul ultimelor decenii, forţa de muncă din agricultură a fost redusă, numărul agricultorilor care
au părăsit acest sector de activitate crescând considerabil. Acest proces a avut ca rezultat abandonarea
unor regiuni din Uniune şi suprapopularea unor centre urbane. Şi în ceea ce priveşte folosirea pământului,
în ultimele două decenii s-a înregistrat o reducere cu cca. 4,5 milioane la (0,3% pe an), îndeosebi ca
urmare a transferului de terenuri agricole spre alte utilizări (drumuri, construcţii). La acestea se adaugă 5
milioane ha supuse regimului de „îngheţare” a terenurilor cultivate, adică restricţii de cultivare în baza
reformei PAC din 1992.
Rezultatele de azi ale agriculturii din Uniunea Europeană sunt rezultatul unor eforturi susţinute, iniţiate
încă prin Tratatul de la Roma, care prevedea crearea unei pieţe agricole unice europene. Obiectivul
54
final al acestui demers era să permită consumatorilor Comunităţii să-şi procure hrana zilnică la preţuri
accesibile, asigurând, în acelaşi timp, agricultorilor o remunerare echitabilă, care să le recompenseze
eforturile făcute.
În cele 6 ţări fondatoare ale CEE, la mijlocul anilor ’50, pe 65 milioane ha arabile lucrau cca. 17,5
milioane persoane. Spre deosebire de America şi Australia unde predominau marile exploataţii agricole
extensiv mecanizate, în ţările Comunităţii preponderentă era mica exploataţie familială. Aceste exploataţii
trebuiau sprijinite printr-o politică coordonată care a fost Politica agricolă comună (PAC). Această
politică a contribuit decisiv la crearea pieţei agricole comune şi la transformarea Uniunii într-un furnizor
de produse agricole şi alimentare pentru întreaga lume.

5.2. Peste 50 de ani de Politică Agricolă Comună

Lansată în 1962, politica agricolă comună (PAC) este un parteneriat între agricultură și societate,
între Europa și agricultorii săi.

Obiectivele PAC au fost definite de articolul 39 al Tratatului de la Roma şi anume :

a) Creşterea productivităţii agricole, încurajând modernizarea
exploataţiilor;
b) Garantarea unui standard de viaţă echitabil populaţiei agricole la paritate cu alte
sectoare de activitate, mai ales, prin creşterea veniturilor celor care lucrează în
agricultură;
c) Stabilizarea pieţelor produselor agricole evitând alternanţa dintre creşterea şi prăbuşirea
preţurilor;
d) Garantarea securităţii aprovizionării cu alimente, la preţuri rezonabile pentru
consumatori.
Obiectivele PAC au fost concepute atât în interesul producătorului, cât şi al consumatorului. Dar
cum acestea se situează adesea în opoziţie, cum este şi cazul diferitelor interese naţionale, PAC a
fost realizată pe baza compromisului.
Trei principii fundamentale stau la baza Politicii Agricole Comune:
a) Crearea şi menţinerea unei singure pieţe şi a unor preţuri comune (o singură piaţă în
care produsele agricole circulă liber);
b) Respectul noţiunii de preferinţă comunitară (în comerţul
agricol se manifestă preferinţa pentru mărfurile produse în
interiorul Comunităţii, cumpărătorii de produse
necomunitare trebuind să plătească un supracost). Prin
aceasta se urmărea protejarea pieţei interne împotriva
importurilor masive şi la preţuri scăzute a produselor agricole originare din alte ţări;
c) Solidaritatea financiară (statele membre participă împreună la constituirea resurselor
şi la ansamblul cheltuielilor legate de PAC). Pentru a finanţa cheltuielile PAC, în 1992,
a fost creat Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA)
O strânsă relaţie există între cele trei principii, nici unul neputând să existe independent.

Cinzeci de ani mai târziu, UE trebuie să facă față unor noi provocări:

 securitatea alimentelor – la nivel mondial, producția de alimente va trebui să se dubleze

pentru a putea hrăni populația lumii, care se estimează că va fi de 9 miliarde în 2050;

 schimbările climatice și gestionarea durabilă a resurselor naturale;

 susținerea zonelor rurale din UE și menținerea vitalității economiei rurale.

PAC este o politică adoptată de toate statele membre ale Uniunii Europene. Ea este gestionată
și finanțată la nivel european din resursele bugetului anual al UE.
De-a lungul timpului, aplicarea celor trei principii a adus mari servicii Comunităţii, astfel că:
- securitatea aprovizionărilor a fost asigurată pentru principalele categorii de mărfuri alimentare;
55
- milioanele de agricultori din Uniunea Europeană sunt, astăzi printre cei mai productivi din lume;
- ei produc bunurile alimentare esenţiale pentru întreaga Uniune. În acelaşi timp, prin exporturile
comerciale, prin intermediul ajutorului alimentar, contribuie la hrănirea unui număr important de
persoane din alte părţi ale globului.
Graţie PAC, Uniunea Europeană a devenit o putere agricolă, iar ameninţarea penuriei alimentare a
dispărut pentru consumatorul comunitar.
PAC nu numai că a confirmat şi a dezvoltat vocaţia agricolă a Europei, dar în Europa occidentală a
contribuit esenţial la menţinerea unui anumit echilibru între oraş şi sat, pe de o parte, şi între
interesele agricultorilor şi cele ale consumatorilor, pe de altă parte. Mai mult, ea a menţinut pe loc o
populaţie agricolă dinamică şi a încetinit exodul rural către marile aglomeraţii urbane. Toate
acestea ar fi fost mult mai dificil de realizat fără PAC.
Definite prin Tratatul de la Roma şi explicitate prin Conferinţa de la Stressa, obiectivele PAC
au fost puse în aplicare treptat între 1958 şi 1968, perioada realizării pieţei unice a
produselor agricole. Primele produse au fost supuse reglementărilor pieţei comune în 1962. Preţurile
comune însă, au fost aplicate începând din 1968.
În vederea finanţării unitare a PAC, în ianuarie 1962 Consiliul a instituit Fondul European de
Orientare şi Garanţii Agricole (FEOGA). FEOGA cuprinde toate creditele destinate Politicii Agricole
Comune, constituind un capitol special şi cel mai mare în bugetul UE. Până în urmă cu câţiva ani,
FEOGA reprezenta peste 50% din bugetul Uniunii.
Fondul are două secţiuni distincte şi anume:
- secţiunea “orientare”, destinată ajustării structurilor agricole şi modernizării agriculturii;
- secţiunea “garanţii” ce reprezintă peste 90% din FEOGA şi este destinată transpunerii în practică a
celor trei principii fundamentale.
FEOGA finanţează în întregime:
- mecanismele de susţinere a preţurilor;
- restituirile la export şi intervenţia publică de piaţă;
- fondurile structurale destinate dezvoltării rurale (parţial).
În scopul înfiinţării pieţei unice a produselor agricole, preţurile acestora au fost unificate. Pentru a evita
însă ca agricultorii din ţările cu preţuri ridicate să fie obligaţi să accepte reducerea acestora, preţurile
unice au fost stabilite pentru fiecare produs la cel mai înalt nivel existent. În felul acesta, preţurile
mondiale la majoritatea produselor agricole s-au situat sub preţurile unice comunitare, iar diferenţa dintre
acestea nu a încetat să crească.
Respectarea principiului preferinţei comunitare presupune ca produsele comunitare să
rămână mai ieftine decât produse similare importate, astfel încât produsele comunitare să fie
preferate celor din afara Comunităţii. În acest scop, importurile au fost supuse unei taxe de intrare
cunoscută sub numele de prelevare la import, egală cu diferenţa dintre preţul la frontieră şi un preţ de
referinţă la intrare (preţ prag, preţ de intrare, preţ ecluză, etc.). conducând la scumpirea produselor extra
comunitare peste nivelul preţurilor interne ale produselor comparabile. În paralel, un sistem de
subvenţionare a exporturilor (restituiri la export) a fost pus la punct pentru a permite produselor
comunitare să fie competitive pe piaţa mondială.
La rândul său, principiul solidarităţii financiare se realizează prin utilizarea bugetului
comunitar ca principal instrument financiar pentru gestionarea PAC. Statele membre nu-şi mai
sprijină direct proprii agricultori. Ele contribuie direct la constituirea bugetului comunitar, din care se
suportă toate costurile implicate de aplicarea mecanismelor PAC.
Piaţa agricolă unică a reprezentat fără îndoială un succes. Schimburile agricole
intracomunitare au crescut în mod semnificativ. Consumatorii comunitari au avut cel mai mult de
câştigat. Ei pot opta astăzi pentru o gamă de produse greu de imaginat cu ani în urmă. În ciuda creşterii
preţurilor, procentul din bugetul de familie pe care o familie medie îl alocă alimentaţiei în UE a scăzut în
ultimii douăzeci şi cinci de ani de la 28% la 20%.
Eficienţa şi productivitatea agriculturii s-au ameliorat continuu. Pe măsură ce Comunitatea
a atins, iar pe urmă a depăşit nivelul de autosuficienţă, numărul exploataţiilor agricole şi al agricultorilor
s-au redus. Cele şase ţări fondatoare ale CEE numără astăzi cu 50% mai puţini agricultori decât acum
patruzeci şi cinci de ani.
Contribuţia agriculturii la Produsul Intern Brut, chiar dacă redusă, nu este totuşi de
neglijat, aceasta atingând în medie 2,4%. Sub această medie se situează Marea Britanie, Germania,
Belgia şi Luxemburgul, iar peste ea celelalte ţări membre şi, în special, Irlanda şi Grecia. Odată cu
aderarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, acest procent creşte.
În ciuda preferinţei comunitare, PAC nu a împiedicat creşterea importurilor agricole din afara
Comunităţii. De altfel, astăzi UE importă mai multe produse agricole decât exportă, fapt care face ca
balanţa sa comercială cu restul lumii să fie deficitară.
Ca şi Uniunea Europeană, şi celelalte ţări din grupul celor mai industrializate – fie că este vorba de
SUA, Japonia sau ţările vest europene nemembre – practică un nivel ridicat de subvenţionare a
56
agriculturii lor. Stabilirea acestui nivel ridicat de susţinere a agriculturii a fost de neevitat în momentul
când guvernele ţărilor respective au decis să asigure securitatea alimentară a popoarelor lor şi dezvoltarea
echilibrată a zonelor urbane şi rurale.
Aceste două opţiuni strategice au fost plătite scump. De asemenea, veniturile agricole au trebuit să poată
susţină comparaţia cu salariile din celelalte sectoare ale economiei.
Fără îndoială, complexitatea şi rigiditatea acestor sisteme de sprijinire a agriculturii au contribuit la
apariţia unor probleme serioase cărora Uniunea Europeană şi celelalte state trebuie să le facă faţă astăzi.
Pe de o parte, PAC a constituit un veritabil succes, însă dacă analizăm prin prisma costurilor, a
excedentelor şi a ajutorului acordat acelor agricultori ce ar avea cea mai mare nevoie, bilanţul nu
este atât de pozitiv.

5.3. Lecţiile trecutului

Ca orice politică dinamică, PAC a suferit de-a lungul timpului ajustări şi modificări atât în
scopul adaptării la noile circumstanţe şi priorităţi, cât şi datorită evoluţiilor pieţei şi a tehnologiilor. Au
fost făcute eforturi însemnate, în special pentru limitarea producţiei excedentare, reducerea
costurilor bugetare şi împiedicarea prăbuşirii veniturilor agricole. Primele măsuri de reformă însă s-
au lovit de rigiditatea funcţională a sistemului creat de PAC. Sistemul de subvenţionare, bazat pe
garantarea preţurilor de producţie, a dat naştere la dependenţe structurale greu de ajustat.
Prima modificare a PAC a fost operată în 1979, însă schimbări importante au fost
introduse între 1984 şi 1988. Reamintim că sistemul garantării preţurilor de producţie constituia miezul
PAC.
Înainte de aplicarea modificărilor menţionate, agricultorii primeau un preţ minim pentru
produsele lor, chiar dacă aceste produse erau excedentare şi contribuiau la mărirea stocurilor comunitare
de intervenţie ce trebuiau ulterior exportate pe piaţa mondială apelând la subvenţii.
Totuşi sistemul de susţinere a preţurilor a permis Comunităţii să atingă gradul de
autosuficienţă la majoritatea produselor agricole. În 1973, nevoile comunitare de cereale, carne de
vită, produsele lactate, carne de pasăre şi legume erau asigurate în proporţie de 100% din
producţia proprie.
Uniunea Europeană producea înainte de 1993 cu 20% mai multe cereale decât avea nevoie.
Chiar dacă luăm în considerare exporturile şi stocurile strategice, excedentul rămas este destul de
important. Fără o acţiune concertată de reformă, acest dezechilibru crescând al pieţei s-ar fi agravat.
Înainte de 1993, producţia agricolă a Comunităţii Europene creştea în medie cu 2%, în timp ce
cererea stagna sau chiar era în scădere.
În 1991, PAC se găsea în situaţia în care nu mai aducea un sprijin indispensabil
agricultorilor, nici micilor exploatări şi nici celor situate în regiunile defavorizate ale Comunităţii.
Practic, resursele financiare comunitare erau prost repartizate. Încercările pentru operarea unor modificări
substanţiale vizând reducerea costurilor şi comprimarea excedentelor au fost temperate. Pentru cea mai
mare parte a produselor, garanţiile acordate au fost supuse unor plafoane. În felul acesta
agricultorii ce nu respectau plafoanele erau obligaţi să suporte o taxă de prelevare necesară
desfacerii excedentelor rezultate. Cu toate acestea bugetul comunitar nu a încetat să crească. În acelaşi
timp consumatorul comunitar trebuia să suporte creşterea preţurilor cu amănuntul la alimente. Între 1985 -
1991 indicele preţurilor agricole a crescut cu 17,9%, în timp ce preţurile alimentare cu amănuntul au
crescut cu 30% în aceeaşi perioadă.
Înainte de 1992, PAC se găsea cu siguranţă într-un impas, deoarece în timp ce
agricultorii făceau sacrificii, eforturile erau puţin benefice consumatorilor şi
contribuabililor. Mai mult, până în momentul declanşării reformei, PAC a evoluat de aşa
manieră încât 205 din agricultorii Comunităţii erau beneficiarii a peste 80% din buget.
Aceştia reprezentau în general exploatările cele mai mari şi cele mai eficiente. Micile
exploatări însă au beneficiat cel mai puţin de ajutorul acordat prin PAC, nefiind în
măsură să profite pe deplin nici de noile tehnologii sau de metodele intensive de
producţie.
Importul de furaje ieftine a câştigat segmente importante de piaţă în detrimentul
cerealelor europene, ale căror excedente au dat naştere la stocuri uriaşe devenite de
acum structurale. În anumite părţi ale Comunităţii supra exploatarea terenurilor, prin folosirea de
îngrăşăminte şi pesticide, a condus la o creştere fără precedent a randamentelor, în timp ce regiunile
agricole marginale erau afectate de exodul rural şi deşertificare. O acţiune energică se impunea de
urgenţă.

5.4. Reforma Mc Shary 1992

57
După mai mult de un an de discuţii şi negocieri, Consiliul de Miniştri a adoptat oficial în iunie 1992,
reforma cea mai radicală şi mai ambiţioasă pe care agricultura europeană a cunoscut-o în cei
treizeci de ani ce s-au scurs de la instituirea PAC. Această reformă a fost inevitabilă pentru o
comunitate ce dorea să spargă cercul vicios: preţuri agricole ridicate – supraproducţie.
Aşa cum s-a văzut, remediile mai puţin radicale întreprinse până în 1992 au eşuat. Reforma din 1992,
cunoscută sub numele de McShary, constituie piatra unghiulară a unei strategii vizând plasarea
PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurală a Uniunii Europene.
Obiectivele sale esenţiale sunt în număr de cinci:
- menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole, prin
creşterea competitivităţii agricultorilor săi, atât pe pieţele interne, cât
şi pe pieţele de export;
- reducerea excedentelor prin reducerea producţiei la nivelul cererii
manifestate pe piaţă;
- diminuarea preţurilor la consum şi concentrarea ajutorului asupra
agricultorilor ce au cea mai mare nevoie de sprijin;
- încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile;
- protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.
Elementul central al pachetului reformei constă în reducerea preţurilor la produsele cheie şi
scoaterea din cultură a terenurilor arabile. Pentru compensarea pierderilor pe venit rezultate din aceste
două măsuri, agricultorii vor primi compensaţii directe. Reforma McShary se referă înainte de toate la
cereale oleaginoase, plante proteice şi carne de bovine.
Preţurile minime garantate ale cerealelor se diminuează cu 295 în decurs de trei ani începând cu campania
agricolă 1993/94. Prin această reducere, preţurile cerealelor comunitare se vor apropia de nivelul celor de
pe piaţa internaţională. Pentru menţinerea unei limite rezonabile (aproape 40%) a preferinţei comunitare,
un preţ minim la import se aplică importurilor de cereale pe piaţa comunitară. Mai mult, o cantitate
determinată din suprafaţa arabilă destinată cerealelor va fi retrasă din cultură, în funcţie de crearea
estimată pe piaţă.
În primul an suprafaţa retrasă din cultură reprezintă 15% din suprafaţa cerealieră a UE.
Obligaţia de îngheţare a terenurilor nu se aplică micilor producători de cereale din Comunitate, adică
fermierilor ce cultivă aproximativ mai puţin de 20 ha (media comunitară). Terenurile retrase din cultură
pot fi utilizate în scopuri productive nealimentare, spre exemplu pentru producerea de cereale destinate
fabricării de biocarburanţi.
Producătorilor de cereale li se compensează direct şi integral pierderea pe venit rezultată
din reducerea preţurilor garantate. Compensarea este condiţionată de retragerea din cultură a 15% din
suprafaţa cultivată cu cereale, oleaginoase şi plante proteice. Plăţile compensatorii directe pentru
susţinerea veniturilor sunt calculate pe baza randamentelor medii ale fiecărei regiuni agricole din UE. Pe
aceeaşi bază se calculează şi plăţile compensatorii destinate să acopere pierderile de venit rezultate ca
urmare a retragerii din cultură a terenurilor. Micii producători însă, primesc compensaţii fără obligaţia de
îngheţarea a unui procent din suprafaţa cerealieră.
Trecerea de la sistemul de garantare a preţurilor la un sistem de sprijinire directă a veniturilor
agricultorilor are darul să alinieze sectorul cerealier la principiile aplicate celorlalte produse, precum
oleaginoasele, legumele transformate, uleiul de măsline şi tutunul.
Un alt domeniu important al reformei McShary îl constituie reducerea preţurilor
garantate la carnea de bovine. Pe parcursul aceloraşi trei ani, preţurile lor vor fi reduse cu 15%.
Pentru crescătorii de animale această reducere va fi compensată în două moduri :
- Agricultorii ce folosesc păşunatul liber primesc o primă suplimentară pe cap de animal, destinată
încurajării acestui tip de creştere extensivă a bovinelor în defavoarea creşterii intensive în sistem
industrial.
- Primele nu sunt acordate şi crescătorilor ce-şi cresc animalele în grajd, dar ei pot fi compensaţi pentru
pierderile rezultate din reducerea preţurilor la carnea de bovine prin utilizarea de cereale furajere ieftine
pentru hrana animalelor. Mai mult, primele existente pentru boi şi pentru vacile de lapte au fost majorate.
În loc să piardă bani în cadrul sistemului reformat, agricultorii ce practică creşterea extensivă a animalelor
vor avea de câştigat. Acest lucru este valabil şi pentru micii producători de cereale, care nu sunt obligaţi
să apeleze la retragerea din cultură a terenurilor. În cadrul noului sistem, veniturilor lor brute pot să
crească.
Schimbarea mecanismelor pieţei pentru o serie de produse individuale este însoţită de măsuri de
acompaniere adiacente, care sunt destinate încurajării metodelor de cultură menite să protejeze mediul
înconjurător (bazate pe utilizarea în mică măsură a îngrăşămintelor şi pesticidelor), finanţării programelor
de împădurire a terenurilor şi asigurării gestionării terenurilor retrase din cultură.

58
 Mai mult, UE co-finanţează regimul de pensioare anticipată mai avantajos pentru agricultorii cu
vârste peste 55 ani, lăsând astfel locul tinerilor agricultori.
Reforma McShary, chiar dacă radicală, nu încetează să se sprijine pe principiile
fundamentale ale PAC. Ea dă agricultorilor asigurarea că UE nu şi-a schimbat
angajamentul său fundamental în ceea ce îi priveşte. Chiar dacă preţurile sunt scăzute,
preferinţa comunitară este respectată. Piaţa unică a produselor agricole şi aplicarea
preţurilor unificate pe tot teritoriul Uniunii au fost menţinute. Ca şi în cazul susţinerii
preţurilor, costul ajutoarelor directe plătite agricultorilor sunt suportate din bugetul
comunitar, fără să apară fisuri în ceea ce priveşte solidaritatea financiară. Datorită faptului că acordul din
1992 integrează aceste ajutoare în categoria cheltuielilor obligatorii, cărora Uniunea trebuie să le facă faţă
cu prioritate absolută, agricultorii sunt protejaţi contra riscului reducerii eventuale a nivelului
compensaţiilor.

5.5. Agenda 2000 şi obiectivele PAC.

În conformitate cu Agenda 2000, obiectivele PAC sunt următoarele:
- Continuarea proceselor de reformă începute în 1992 prin reducerea preţurilor şi
creşterea valorii plăţilor compensatorii;
- Îmbunătăţirea competitivităţii produselor din UE prin scăderea preţurilor;
- Garantarea siguranţei şi calităţii alimentelor pentru consumatori prin îmbunătăţirea
procesării şi marketingului produselor agricole;
- Îmbunătăţirea sistemului de producţie prin protejarea mediului înconjurător şi
respectarea condiţiilor de bunăstare pentru animale printr-o politică mai exigentă în
acest sens;
- Integrarea componentei de mediu în instrumentele şi obiectivele politicii agricole
comune;
- Introducerea în cadrul PAC a unei politici complexe de dezvoltare rurală, care să
permită asigurarea unor venituri stabile şi a unui standard de viaţă echitabil pentru
populaţia ocupată în agricultură, să creeze oportunităţi şi alternative de angajare a
fermierilor şi familiilor lor;
- Simplificarea legislaţiei;
- Flexibilitate în domeniul alocării sprijinului PAC în statele membre.

5.6. Reforma Fischler din 2003

În septembrie 2003, Consiliul Uniunii a adoptat o nouă reformă a PAC, cunoscută sub
denumirea de „Reforma Fischer”, după numele comisarului pentru agricultură al UE. Scopul esenţial al
respectivei reforme a fost asigurarea unui mai bun echilibru pentru susţinerea mediului rural, prin
transferarea unor fonduri din Pilonul 1 al PAC – Agricultura, în Pilonul 2 – Dezvoltarea rurală. Prin
această reformă s-a urmărit crearea condiţiilor ca fermierii să aibă libertatea de a produce ceea ce se cere
pe piaţă.
Obiectivul general al acestei reforme l-a constituit, aşadar, orientarea cu precădere spre
cerinţele pieţei, sprijin mai puţin distorsionat pentru comerţul agricol şi centrarea activităţii mai
mult pe calitate şi mai puţin pe cantitate.
Obiectivele specifice ale noii politici agricole comune sunt:
- Susţinerea atât a intereselor consumatorilor, cât şi pe cele ale producătorilor agricoli;
- Protejarea în mai mare măsură a economiei rurale şi a mediului;
- Menţinerea disciplinei financiare, prin încadrarea strictă în baremurile de cheltuieli;
- Facilitatea negocierilor cu OMC privind comerţul cu produse agricole;
- Stimularea competitivităţii fermierilor pe piaţa internă şi externă;
- Stimularea aplicării tehnologiilor „prietenoase faţă de mediu”;
- Orientarea producţiilor spre calitate şi spre beneficiul regional;

59
 - Păstrarea specificităţii zonelor rurale. Principala schimbare adusă de reforma din 2003
se referă la modul de acordare a subvenţiilor agricole, care vor fi decuplate, ceea ce
înseamnă că cea mai mare parte a acestora va fi plătită independent de volumul
producţiei.
Reforma din 2003 a PAC a avut ca obiectiv şi întărirea politicii de dezvoltare rurală, prin măsuri
de protecţie a mediului şi de a îmbunătăţi ajutorul acordat tinerilor agricultori pentru investiţii.
Prin Acordul de la Luxemburg, din iunie 2003, s-a decis ca noua Politică Agricolă Comună să se bazeze
pe următoarele principii:
- O mai mare orientare spre cerinţele pieţii;
- Amplificarea măsurilor de dezvoltare rurală;
- O susţinere mai puţin birocratizată;
- Schimbarea unor instrumente de politică de piaţă comună’.
Din păcate, ultima reformă dezavantajează ţările nou aderente la UE, îndeosebi Polonia, România şi
Bulgaria, a căror agricultură deţine o pondere importantă în producerea PIB şi au nevoie de un sprijin mai
susţinut pentru restructurare şi modernizare.

5.7. PAC și agricultorii europeni

Agricultorii joacă un rol economic foarte important în zonele rurale, pe care UE nu‑ și poate
permite să le piardă. Competențele agricole de bază și abilitățile instinctive nu se învață din cărți, ci sunt
transmise din generație în generație.
Și totuși mulți tineri nu mai consideră agricultura ca fiind o profesie atractivă. Prin urmare,
numărul agricultorilor a scăzut. În anii ′60, cele șase state fondatoare ale UE numărau 6 milioane de
agricultori. În prezent, numărul lor s‑ a redus cu mai mult de jumătate.
Iată de ce PAC sprijină tinerii să se lanseze în agricultură, acordându‑ le fonduri pentru a
cumpăra terenuri, mașini și echipamente agricole. Aceasta oferă, de asemenea, granturi pentru formarea
tinerilor agricultori, precum și a celor cu experiență, în vederea utilizării celor mai noi metode și tehnici
de producție.
Încurajarea tinerilor agricultori și asigurarea continuității de la o generație la alta reprezintă o
adevărată provocare pentru dezvoltarea rurală în UE.

SITUAȚIA RELATIVĂ A VENITURILOR DIN AGRICULTURĂ,

COMPARATIV CU VENITURILE DIN CELELALTE SECTOARE

40 % 100 %
 Datorită PAC, agricultorii produc în funcție de cererea consumatorilor .
Cetățenii UE sunt beneficiarii finali ai PAC. Există întotdeauna suficiente alimente în magazine și
supermarketuri, la prețuri care sunt, în general, accesibile. În prezent, în majoritatea statelor membre UE,
o familie medie cheltuiește în jur de 15 % din venitul său lunar pentru hrană, cu jumătate mai puțin decât
în 1962.
 Agricultorii gestionează zonele rurale

Aproximativ jumătate din terenurile din UE sunt exploatate agricol. Prin urmare, agricultura
este, întradevăr, foarte importantă pentru mediul nostru natural. Dea lungul secolelor, agricultura a
contribuit la crearea și păstrarea unei varietăți de habitate seminaturale valoroase. În prezent, acestea
modelează diversitatea peisajelor din UE și adăpostesc o faună și floră sălbatică bogată și variată.
Agricultura și natura se influențează reciproc. Datorită reformelor succesive ale PAC, practicile agricole
din UE devin din ce în ce mai ecologice.
Prin urmare, în prezent, agricultorii au două roluri: produc hrana noastră și gestionează zonele
rurale. În cadrul celui de al doilea rol, agricultorii furnizează bunuri publice. Întreaga societate – prezentă

60
și viitoare beneficiază de zone rurale gestionate atent și bine îngrijite. Este, așadar, corect ca PAC să
recompenseze agricultorii pentru că ne oferă acest bun public valoros.
În urma reformei PAC din 2013, pentru a beneficia de ajutorul pentru venit, agricultorii trebuie
să adopte metode de producție durabile. Concret, acest lucru înseamnă că ei trebuie să mențină suprafețe
cu pășuni permanente, acestea având rolul de a absorbi dioxidul de carbon, contribuind astfel la
combaterea schimbărilor climatice. De asemenea, agricultorii trebuie să-și diversifice culturile,
respectând un număr minim și trebuie să utilizeze 5 % din terenul arabil într-un mod care promovează
biodiversitatea (denumite „zone de interes ecologic”). Agricultorii care adoptă practici agricole și mai
ecologice pot primi un sprijin suplimentar.
În plus, PAC promovează practici agricole precum protejarea caracterului pitoresc al peisajului,
în conformitate cu dorința opiniei publice.

 PAC stimulează productivitatea și inovarea

PAC ajută agricultorii să fie mai productivi și să‑ și îmbunătățească abilitățile tehnice. În primii
săi ani de existență, PAC încuraja agricultorii să folosească mașini agricole moderne și tehnici noi,
inclusiv îngrășăminte chimice și produse de protecție a plantelor. Acestea erau necesare deoarece, la acel
moment, prioritatea era producerea unei cantități mai mari de alimente pentru populație.
Având în vedere surplusul de alimente rezultat din productivitatea crescută, accentul s-a
schimbat. În prezent, PAC îi ajută pe agricultori:

• să folosească practici menite să reducă emisiile de gaze cu efect de seră;

• să utilizeze tehnici agricole ecologice;
• să îndeplinească standarde în materie de sănătate publică, mediu și
bunăstare a animalelor;
• să producă și să pună pe piață de specialități alimentare regionale;
• să sporească productivitatea utilizării pădurilor și a zonelor împădurite;
• să dezvolte noi utilizări ale produselor agricole în sectoare precum cosmetica, medicina și
artizanatul.

 Alimente de calitate – cheia succesului

Europa este renumită pentru gama extrem de variată de alimente, vin și bere de bună calitate,
după cum arată marile noastre tradiții culinare. În acest sens, Europa a dezvoltat de‑a lungul anilor o
serie de instrumente: standardele de comercializare, sistemele de calitate pentru recunoașterea
produselor de o anumită calitate, sistemele de certificare și normele de igienă.

Rezumat

Fundamenul Politicii Agricole Comune îl reprezintă Piaţa Agricolă Unică enunţată prin Tratatul
de la Roma.
La baza PAC stau obiectivele stabilite prin art 39 al tratatului de la Roma şi principiile
fundamentale .Cele din urmă vizează menţinerea unei singure pieţe şi a unor preţuri comune, respectul
noţiunii de preferinţăcomunitarăşi solidaritate financiară.
Finanţarea unitară se realizează încă din 1962 prin intermediul Fondului European de Orientare
şi Garanţii Agricole ( FEOGA).
PAC a suferit în timp ajustări şi modificări, prima dintre ele având loc în 1979, dar au mai fost
schimbări importante şi în perioada 1984-1988. Principala reformă însă o reprezintă reforma MCShary
din 1992 care a avut ca obiective reducerea preţurilor la produsele cheie, scoaterea din cultură a
terenurilor arabile, compensarea directă a agricultorilor pentru pierderile realizate.
În urma acestei reforme, costul PAC a devenit mult mai suportabil pentru guvernele statelor
membre.

Concluzii

Tendinţa de globalizare e economiei mondiale, şi de liberalizare a cmerţului mondial a necesitat

regândirea Politicilor agricole în sensul înlăturării acelor măsuri de politică agricolă menite să
distorsionaze funcţionarea normală a pieţelor naţionale şi internaţionale.

61
 Teste de autoevaluare

1.Care sunt principiile fundamentale ce stau la baza PAC?

2.Ce este FEOGA?
3.Care au fost principalele reforme PAC?
4. Ce prevede reforma McShary?

Teste de control

1.Obiectivele PAC au fost stabilite :

a) art 39 al T. de la Roma;
b) art.53 T. Maastricht;
c) art 39 T Nissa.

2.FEOGA a fost creată în anul:

a) 1962;
b) 1986;
c) 1992.

3.Reforma McShary constă în:

a) reducerea preţurilor la produsele cheie;
b) introducerea în cultură a terenurilor arabile;
c) pensionarea anticipată.

4.Principiile fundamentale ce stau la baza PAC sunt:

a) menţimerea pieţei şi a preţurilor comune;
b) solidaritate financiară;
c) preferinţă comunitară.

5.FEOGA conţine două secţiuni:

a) orientare;
b) cooperare;
c) garanţii.

62
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6 - POLITICA REGIONALĂ A UNIUNII
EUROPENE. OPORTUNITĂŢI PENTRU ROMÂNIA

Conținutul unității de învățare

Capitolul prezintă politica regională a Uniunii Europene atât ca evoluţie în timp cât şi conţinut.
Politica Regională se realizează prin Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune în urma împărţirii
Uniunii pe regiuni. România beneficiează de asemenea de o serie de Fonduri de ajutor altele decât statele
membre ala Uniunii.

6.1. Politica regională a UE. Conţinut şi

evoluţii
Conceptul de politică regională este definit
în Uniunea Europeană ca fiind ansamblul de
politici structurale menite să asigure reducerea şi
eliminarea, în perspectivă, a disparităţilor dintre
diferitele regiuni ale statelor membre. Obiectivul
esenţial al Politicii Regionale îl constituie realizarea
coeziunii economice şi sociale a Uniunii Europene.
În lume, ca şi în Europa, există diferite tipuri de
regiuni: regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni
aglomerate, regiuni subdezvoltate, regiuni geografice,
regiuni în declin, regiuni de planificare etc. În cazul
nostru, conceptul de regionalizare consideră
regiunea ca fiind esenţială în procesele de
planificare şi dezvoltare.
În Europa, obiectivul dezvoltării regionale s-a manifestat, de-a lungul timpului, în principal, la două
niveluri:
• Al fiecărui stat european;
• Al Uniunii Europene.
În Europa occidentală, politica naţională de dezvoltare regională are o tradiţie mai veche decât cea
comunitară. Prima politică regională a fost elaborată în Marea Britanie cu mai bine de 70 de ani în urmă,
respectiv în anii 1934 şi 1937, odată cu legile pentru Zonele Speciale. Aceste legi urmăreau să asigure
reabilitarea zonelor industriale, afectate de şomajul ridicat. Dar, cele mai multe politici naţionale de
dezvoltare regională au fost promovate după ultimul război mondial, când s-a urmărit – prin intervenţia
guvernelor centrale – dezvoltarea mai accentuată a „regiunilor problemă” odată cu sprijinirea investiţiilor
în infrastructură. Începând cu anii ’70, intervenţia statului s-a redus treptat, fiind înlocuită prin politici de
liberalizare economică, de reglementare şi privatizare; sprijinul direct acordat firmelor a fost înlocuit cu
forme indirecte de asistenţă: reduceri ale nivelurilor de impozitare, suport pentru formarea profesională,
consultanţă, servicii.
În prezent, politicile naţionale de dezvoltare regională, promovate în ţările Uniunii Europene beneficiază
de:
- Granturi pentru investiţii şi stimulente fiscale;
- Încurajarea iniţiativelor tehnologice;
- Creşterea mobilităţii forţei de muncă;
- Sprijin acordat IMM-urilor, în scopul adaptării acestora la mediul economic, în
condiţiile globalizării;
- Încurajarea dezvoltării reţelelor de cooperare.
La nivel european, politica regională s-a dezvoltat în jurul conceptului de coeziune economică şi socială,
care constituie – alături de uniunea economică , monetară şi politică – unul din obiectivele majore ale
Uniunii. Coeziunea este definită şi se referă la reducerea decalajelor în ceea ce priveşte nivelul de
dezvoltare a regiunilor şi sprijinirea regiunilor rămase în urmă să recupereze decalajul care le separă de
regiunile dezvoltate ale Uniunii Europene.
63
Principalul instrument folosit de UE pentru promovarea politicii sale de dezvoltare regională îl
constituie Fondurile Structurale (FS). Aceste fonduri sunt rezultatul contribuţiei financiare a statelor
membre, proporţional cu nivelul lor de dezvoltare economică, exprimată în valoarea PIB-ului,
redistribuite apoi către acele ţări şi regiuni ale UE, rămase în urmă din punct de vedere economic şi
social.
Încă prin Tratatul de la Roma, cele 6 state fondatoare ale Comunităţii Economice Europene îşi propuneau
„să refacă unitatea economiilor lor şi să garanteze o dezvoltare armonioasă care să conducă la reducerea
decalajelor dintre diferite regiuni şi a rămânerii în urmă a celor mai puţin favorizate”. Pentru atingerea
acestui obiectiv, prin Tratatul de la Roma, a fost creat primul fond structural şi anume Fondul Social
European (FSE). Prin acest fond, au fost co-finanţate acţiuni pentru:
- Crearea de noi locuri de muncă;
- Integrarea şomerilor de lungă durată şi a categoriilor sociale expuse excluderii de pe
piaţa muncii;
- Promovarea şanselor egale de acces la muncă;
- Reconversia şi îmbunătăţirea pregătirii educaţionale şi profesionale.
Aşadar, Fondul Social European a urmărit, în principal, diminuarea consecinţelor sociale ale restructurării
economice prin sprijinirea ocupării forţei de muncă.
Punerea în aplicare a Politicii Agricole Comune s-a realizat printr-un instrument financiar special, instituit
în 1964, întitulat Fondul European pentru Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA) cu
scopul de a susţine acţiunile în favoarea fermierilor. FEOGA are două secţiuni:
a) Cea de garantare care nu este un fond structural, ci un instrument financiar al PAC;
b) Cea de orientare, care este un fond structural şi este destinat:
• Sprijinirii acţiunilor din zonele defavorizate, în special montane;
• Susţinerii tinerilor fermieri;
• Organizării de asociaţii rurale şi agricole;
• Reparcelării fermelor şi pădurilor;
• Dezvoltării infrastructurii rurale, legate de dezvoltarea agriculturii şi silviculturii;
• Îmbunătăţirii calităţii păşunilor, irigaţii, restaurării potenţialului agricol afectat de
dezastre naturale (inundaţii, incendii, alunecări de teren etc.);
• Încurajării agro-turismului şi a meşteşugurilor la sate;
• Protecţia valorilor rurale.
Abia începând cu 1970, Uniunea Europeană şi-a elaborat şi implementat o politică regională comună.
Promovarea unei asemenea politici a devenit mai acută odată cu creşterea disparităţilor dintre regiuni ca
urmare a primei lărgiri, din 1972, a Uniunii, prin admiterea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei. În
aceste condiţii, în anul 1975, a fost creat cel de-al treilea fond structural, denumit Fondul European
pentru Dezvoltare Regională (FEDER). Se consideră că instituirea F.S. a reprezentat o măsură
compensatorie pentru Marea Britanie, în calitate de cel mai important contributor la bugetul Uniunii.
Obiectivul Fondului îl reprezenta corectarea „dezechilibrelor regionale din cadrul Comunităţii, rezultate,
în particular, din preponderenţa agriculturii, schimburile industriale şi şomajul structural” prin „finanţarea
unor investiţii în activităţi industriale, meşteşugăreşti şi servicii, care să asigure crearea unor noi locuri de
muncă sau protejarea celor existente”.
Crearea FEDER a avut în vedere susţinerea investiţiilor productive şi în infrastructură (pentru
transporturi, telecomunicaţii, energie, ocuparea forţei de muncă), pentru dezvoltarea locală şi sprijinirea
IMM-urilor.
Când Grecia, Portugalia şi Spania au intrat în Comunitatea Europeană, dezechilibrele inter-regionale din
cadrul acesteia au crescut dramatic şi au condus la dublarea populaţiei din zonele cele mai defavorizate.
Statele membre au văzut în creşterea dezechilibrelor regionale un pericol pentru realizarea, în perspectivă,
a Pieţei Unice (Single Market). De aceea, în 1988, s-a realizat o reformă a Fondurilor Structurale în
scopul creşterii eficienţei acestora şi asigurării coeziunii economice şi sociale în cadrul Comunităţii, în
conformitate cu prevederile Actului Unic European (1986). Această reformă s-a realizat într-o perioadă
de 5 ani, între 1989 şi 1993. Prin această reformă, rolul statelor membre în utilizarea fondurilor alocate s-
a diminuat în favoarea Comisiei Europene, care şi-a propus promovarea unei autentice Politici Regionale
Europene Comune.

64
În plus, în 1993, Uniunea a decis crearea celui de-al patrulea fond structural, respectiv, Instrumentul
Financiar pentru Orientarea în domeniul Pescuitului (IFOP). Prin crearea acestui fond s-a urmărit:
- Sprijinirea sectorului piscicol, al acvaculturii şi al industriei de prelucrare a produselor
marine;
- Restructurarea şi modernizarea flotei de pescuit;
- Dezvoltarea pescăriilor şi protecţia anumitor zone maritime;
- Identificarea de noi pieţe pentru produsele piscicole.
Prin crearea acestui Instrument se avea în vedere realizarea unui echilibru între resurse şi exploatarea
acestora, întărirea competitivităţii şi îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei cu peşte.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992) a făcut din coeziunea economică şi socială
unul din pilonii de bază ai construcţiei europene, alături de Piaţa Internă/Unică şi de Uniunea Economică
şi Monetară, care a condus la introducerea Euro.
Articolul 130 A al Tratatului prevede următoarele : “Pentru a-şi promova dezvoltarea globală
armonioasă, Comunitatea va dezvolta acţiunile sale conducând către întărirea coeziunii sale economice
şi sociale. În particular, Comunitatea va avea ca obiectiv reducerea disparităţilor dintre nivelele de
dezvoltare ale diverselor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor celor mai puţin favorizate, incluzând
zonele rurale”.
Tratatul a decis crearea unui Fond de Coeziune, destinat realizării de proiecte în
domeniul mediului şi al reţelelor trans-europene pentru infrastructura din transporturi.
Fondul a fost creat în 1993, a intrat în vigoare în 1994 şi a fost destinat celor 4 ţări mai puţin
dezvoltate din acea perioadă: Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania. Acest fond trebuie să
ajute statele beneficiare să atingă criteriile de convergenţă prevăzute în Tratatul de la
Maastricht şi necesare pentru a participa la Uniunea Economică şi Monetară
“Agenda 2000. Pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”, lansată în iulie 1997 de
Comisia Europeană, subliniază limpede că promovarea coeziunii economice şi sociale
trebuie să reprezinte, pe mai departe, o prioritate politică majoră a Uniunii.
Perspectiva lărgirii cu noi membri din Europa Centrală şi de Est al căror nivel de dezvoltare
este foarte inegal, face să crească această necesitate. “Solidaritatea europeană va fi cerută
mai mult ca oricând pentru a realiza obiectivul major de reducere a decalajelor de
dezvoltare, aşa cum este prevăzut prin art.130 A”. Aceasta va reprezenta o contribuţie
importantă la stabilitatea Uniunii şi la promovarea unui nivel ridicat de folosire a forţei de
muncă. Acţiunea Fondurilor Structurale trebuie să favorizeze pretutindeni în Uniunea
Europeană o dezvoltare competitivă, o creştere durabilă şi creatoare de noi locuri de muncă,
precum şi promovarea unei mâini de lucru calificate şi adaptabile.

6.2. Cine beneficiază de Fondurile Structurale ?

De Fondurile Structurale dispun acele regiuni al căror PIB/locuitor se situează, în ultimii trei ani,
sub 75% din media PIB-ului Uniunii Europene. În momentul instituirii lor, au beneficiat de aceste
fonduri ţări întregi, precum Irlanda, dar şi regiuni din Italia, Germania (Berlinul de Răsărit şi cele 5
landuri din fosta RDG), Marea Britanie, Danemarca, Belgia, Olanda, Grecia, Spania sau Portugalia.
În ceea ce priveşte Fondul de Coeziune, acesta era destinat ţărilor membre al căror PIB/locuitor este
inferior procentului de 90% din media comunitară (Grecia, Irlanda, Spania şi Portugalia). Îndată ce ţara
beneficiară depăşeşte media europeană de 90%, aceasta pierde dreptul de a beneficia de susţinerea
Fondului pentru noi proiecte.
Fondul de coeziune finanţează 80 – 85% din costul proiectelor realizate în domeniul mediului şi al
reţelelor trans-europene în materie de infrastructură a transporturilor. Restul de 15 – 20% este asigurat de
ţările beneficiare.
În perioada 1993 – 2006, resursele fondului au fost utilizate după cum urmează:
- Spania (52-58 procente)
- Grecia şi Portugalia (16-20 procente)
- Irlanda (7-10 procente)
Vocaţia naţională a Fondului de coeziune permite o acţiune comunitară la nivelul întregului teritoriu al
ţărilor membre mai puţin prospere în domeniile protecţiei mediului şi dezvoltării transportului. Cu titlu de
exemplu, este interesant de văzut cum au folosit două din cele patru ţări beneficiare, în 1996, resursele
provenind din Fondul de Coeziune.
• Jumătate din asistenţa acordată Spaniei a fost folosită pentru 40 de proiecte vizând aprovizionarea cu
apă şi tratarea apelor uzate în regiunea Madrid, insulele Baleare şi insulele Canare, precum şi pentru
65
 îmbunătăţirea mediului urban şi împădurirea unor zone afectate de eroziunea solului şi deşertificare.
În domeniul transporturilor, asistenţa s-a îndreptat spre finanţarea autostrăzii care leagă Galiţia de
sistemul spaniol de autostrăzi, precum şi de Franţa.
• Două treimi din asistenţa pentru proiecte de mediu în Grecia au fost alocate tratamentului apelor
uzate. Celelalte proiecte au vizat aducţiuni de apă potabilă. În domeniul transporturilor, sumele
alocate s-au îndreptat spre reţeaua de drumuri, în special pentru autostrada Patras-Atena-Salonic-
Evzoni, precum şi spre modernizarea unor aeroporturi.
Cele 4 fonduri Structurale şi Fondul de Coeziune reprezintă instrumentele structurale pentru promovarea
de către UE a Politicii sale Regionale.
Importanţa acordată de Uniunea Europeană promovării unei politici regionale coerente decurge şi
din volumul fondurilor alocate: în perioada 1993 – 1999 au fost prevăzute 200 miliarde ECU, ceea ce
reprezintă aproape 32% din bugetul Uniunii sau 0,46% din PIB-ul Uniunii Europene.
Pentru perioada 2000-2006, Uniunea şi-a prevăzut în buget 210 miliarde Euro pentru acţiuni structurale.
Aceasta înseamnă că Fondurile Structurale şi de Coeziune reprezintă al doilea mare consumator al
Bugetului Uniunii (cu 31,9 %), după Politica Agricolă Comună, care consumă 49,5% din buget.

6.3. Alocarea fondurilor. Principii şi obiective.

Punerea în aplicare a politicii regionale a UE se bazează, începând cu 1988,
pe un număr de principii, între care menţionăm:
- statele membre trebuie să prezinte planuri de dezvoltare pentru obiectivele
prioritare pentru o perioadă de 3 sau 5 ani şi să explice cum vor fi
utilizate resursele comunitare;
- programele se realizează pe bază de parteneriat, prin strânse consultări între Comisia
Europeană, autorităţile naţionale, regionale şi locale precum şi partenerii economici şi sociali;
- adiţionalitatea măsurilor comunitare, ceea ce presupune că guvernele naţionale trebuie să
contribuie cu cheltuieli proprii şi că fondurile UE nu pot fi folosite ca substitut pentru fonduri
provenind din surse naţionale, regionale sau locale. Pentru asigurarea acestui principiu al
adiţionalităţii, fiecare stat trebuie să menţină fondurile sale publice destinate acţiunilor
structurate cel puţin la acelaşi nivel ca în perioada premergătoare programării;
- concentrarea resurselor asupra regiunilor mai puţin dezvoltate şi care se confruntă cu cele
mai mari dificultăţi, prin asigurarea co-finanţării de către UE şi autorităţile naţionale;
- ţinând cont de criticile adresate de unele ţări privind lipsa de transparenţă în procesul de alocare
a fondurilor, Comisia este obligată să asigure o transparenţă totală asupra proiectelor ce
beneficiază de asistenţă comunitară;
- asigurarea unei coordonări adecvate între toate tipurile de finanţări care converg spre
dezvoltarea regională.
Cu prilejul reformei fondurilor structurale, au fost identificate 3 tipuri de regiuni care să fie
ajutate şi anume :
- regiuni rămase în urmă (înapoiate) din punct de vedere al dezvoltării;
- regiuni industriale în declin;
- zone rurale.
Toate aceste tipuri de regiuni cunoşteau un şomaj ridicat şi o emigraţie în creştere.
Iniţial, fondurile structurale se stabileau în funcţie de următoarele obiective:
Obiectivul 1: Dezvoltarea regiunilor structural-înapoiate.
Erau regiuni care se confruntau cu cele mai mari dificultăţi în materie de venituri, locuri de muncă, sistem
productiv şi infrastructură. De regulă, nivelul de şomaj era cu 60% superior mediei comunitare. Pentru
unele regiuni, şomajul se ridica la un sfert din populaţia activă.
Pentru includerea în acest obiectiv, principalul criteriu trebuie să fie un PIB/locuitor, în ultimii 3 ani, mai
mic de 75% faţă de media comunitară.
Acest obiectiv a acoperit 26,6% din populaţia comunitară : întreaga Grecie, Irlanda, Portugalia, mari părţi
din Spania şi Italia, Irlanda de Nord, Corsica şi Departamentele franceze de peste mări. Pentru a recupera
întârzierile în dezvoltare, aceste regiuni trebuiau să se doteze cu infrastructuri moderne (transport,
comunicaţii, energie), să-şi îmbunătăţească formarea profesională şi să-şi creeze întreprinderi
competitive.
Obiectivul 2 privea reconversia economică şi socială a regiunilor aflate în declin industrial. Este vorba de
zone aflate în mutaţie economică (industrie şi servicii), de zone rurale în declin sau de zone în criză
dependente de pescuit sau de cartiere orăşeneşti în dificultate. Toate aceste zone se confruntau cu
66
probleme structurale care se traduc prin dificultăţi de reconversie economică, un şomaj important sau prin
depopularea spaţiului rural. În aceste zone trăiau peste 50 milioane persoane.
Scopul acestor programe era diversificarea şi modernizarea bazei industriale tradiţionale a respectivelor
regiuni, odată cu promovarea de investiţii în domeniul educaţiei şi al formării profesionale.
OBIECTIVUL 3 SE REFERĂ LA DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE ŞI
FACILITAREA INTEGRĂRII ÎN PIAŢA MUNCII.
Conform orientării imprimate de Comisia Europeană, acest obiectiv acorda prioritate accesului
la muncă, educaţiei permanente şi promovării iniţiativelor locale în favoarea muncii. Scopul urmărit, de
a sprijini statele membre să-şi adapteze şi modernizeze sistemele lor de educaţie, de formare şi de muncă.
Obiectivul 4 era consacrat combaterii şomajului, şi în special a efectelor negative de pe piaţa muncii ca
urmare a creşterii competitivităţii ce decurge din restructurare. Avea în vedere facilitarea adaptării
muncitorilor la schimbările industriale, asigurând o pregătire profesională adecvată, recalificare,
consultare şi orientare pe piaţa muncii, inclusiv pentru slujbe alternative.
Obiectivele 5 (a) şi (b) priveau ajustarea sectorului agricol, inclusiv a celui piscicol, precum şi
dezvoltarea zonelor rurale, în care se remarca un procent ridicat al şomajului, venituri agricole reduse,
depopularea şi scăderea nivelului de dezvoltare social-economică.
Obiectivul 6 era destinat regiunilor ultraperiferice, aparţinând unor ţări ale UE, cu o foarte slabă densitate
a populaţiei : departamentele franceze de peste mări, insulele spaniole şi portugheze din Atlantic.
Una din problemele dificile întâmpinate de ţările membre mai sărace în utilizarea Fondurilor
Structurale a fost asigurarea co-finanţării. Potrivit reglementărilor, rata asistenţei comunitare
nu trebuia să depăşească 75% din costul total al măsurilor prevăzute pentru Obiectivul 1 –
Regiuni şi 50% în alte cazuri. Totuşi “în cazuri excepţionale şi bine justificate”, contribuţia
UE putea merge până la 80% dacă este vorba de ţări beneficiare ale Fondului de coeziune
(Spania, Portugalia, Irlanda şi Grecia) sau chiar la 85% pentru regiuni care se aflau sub
handicapul distanţei.
“Agenda 2000”, lansată în a prevăzut o reformă a Fondurilor Structurale, care a intrat în
vigoare la începutul anului 2000.
Ideea forţă a acestei reforme o reprezintă concentrarea resurselor asupra regiunilor cele mai defavorizate,
ceea ce va conduce la reducerea, de la 6 la 3, a numărului de obiective, dintre care două regionale şi unul
orizontal:
- Obiectivul 1 cuprinde regiunile slab dezvoltate al căror PIB/locuitor (măsurat în puterea de
cumpărare) este mai mic de 75% faţă de media comunitară. Circa 20% din populaţia UE
urma să beneficieze de aceste fonduri. Toate cele 5 landuri din fosta Germanie de Răsărit au fost
incluse. De altfel, trebuie menţionat că Landul Brandeburg, cu un PIB/locuitor de 57% din media
comunitară, se numără printre regiunile cele mai sărace ale Uniunii Europene. În schimb, o serie
de regiuni, precum Lisabona (Portugalia), Valencia (Spania), Corsica şi regiunea Valencienne
(Franţa), Sardinia (Italia), Hainant (Belgia), Flevoland (Olanda), întreaga Irlandă, precum şi
Irlanda de Nord şi Scoţia nu vor mai fi eligibile pentru acest obiectiv.
- Obiectivul 2 cuprinde zone industriale (10% din populaţie), rurale (5%), urbane (2%) sau
dependente de pescuit (1%) aflate în reconversie economică şi socială. Aceasta înseamnă că,
circa 18% din populaţia Uniunii va beneficia de acest obiectiv. Principalul critic al noilor criterii
prevăzute pentru includerea unor zone în acest obiectiv este Marea Britanie, care cere alocarea
fondurilor în funcţie de nivelul naţional al PIB-ului şi nu pe regiuni (Marea Britanie se consideră
a fi cea de a patra ţară cea mai săracă a Uniunii Europene şi riscă să piardă, dacă accentul va fi
pus pe rata şomajului).
- Obiectivul 3 se axează pe dezvoltarea resurselor umane. Comisia Europeană consideră aşadar,
că pentru creşterea eficacităţii politicii sale regionale, sunt necesare o concentrare a eforturilor
asupra unui număr mai mic de regiuni şi un procent mai redus al populaţiei care beneficiază de
aceste resurse (de la 51% în prezent, la 35-40%). În plus, gestiunea Fondurilor Structurale va fi
descentralizată şi simplificată, prin promovarea unui parteneriat între Comisie şi autorităţile
regionale şi locale.
O altă măsură prevăzută de “Agenda 2000” vizând reforma fondurilor structurale o reprezintă reducerea
“Iniţiativelor comunitare”, care sunt de competenţa Bruxelles-ului.
Cele 13 “iniţiative”, care cuprind circa 400 de programe (cam tot atâtea cât toate celelalte acţiuni
structurale reunite) au fost reduse la 3 domenii:
A) cooperarea trans-frontalieră, trans-naţională şi inter-regională, vizând o armonizare
echilibrată a teritoriului;
B) dezvoltarea rurală;

67
 C) resursele umane în contextul egalităţii şanselor.
Iniţiativele comunitare reprezintă 5% din Fondurile Structurale.

O nouă reformă și o nouă etapă a politicii regionale începe o dată cu prezentarea concluziilor
asupra celui de-al treilea Raport asupra Coeziunii Economice si Sociale.
Din cele cinci instrumente structurale (Fondul de Coeziune şi patru fonduri structurale: Fondul
European de Dezvoltare Regionala - FEDER, Fondul Social European - FSE, Fondul European de
Orientare si Garantare în Agricultura - FEOGA, secţiunea Orientare şi Instrumentul Financiar de
Orientare în domeniul Pescuitului - IFOP), politica de coeziune este structurată din 2007 pe trei fonduri
structurale (FEDER, FSE şi Fondul de Coeziune). Pentru a simplifica lucrurile, fondurile pentru
agricultură şi pescuit au fost transferate către politicile aferente, respectiv Politica Agricolă Comună şi
Politica în domeniul Pescuitului. Totodată, Fondului de Coeziune îi vor fi aplicate aceleaşi reguli ca şi
Fondurilor Structurale (ex. programare multianuală, aprobarea proiectelor etc.) 1.
O nouă regulă destinată să simplifice gestionarea financiară a fondurilor este: un program = un
fond. Datorită acestui principiu, Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) şi Fondul Social
European (FSE) pot să finanţeze, fiecare, în mod complementar şi limitat, acţiunile care ţin de aria de
intervenţie a celuilalt fond (în limita a 10% din creditele alocate de Comunitate fiecărei axe prioritare a
unui program operaţional).
Există o excepţie de la această regulă: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) şi
Fondul de Coeziune intervin împreună pentru programele în materie de infrastructuri şi de mediu.
Principiile care stau la baza alocării şi accesării acestor fonduri au suferit şi acestea numeroase ajustări,
din cinci, devenind 9, cu un accent foarte important pe egalitatea de gen şi protecţia mediului
înconjurător.
Europa 2020 este strategia UE pentru promovarea unei creşteri inteligente, durabile şi incluzive
stabilind obiective ambiţioase care trebuie atinse până în 2020 în cinci domenii principale:
 Ocuparea forţei de muncă – populaţia între 20 şi 64 de ani trebuie să fie angajată în proporţie
de 75 %
 Inovaţia – 3 % din PIB-ul UE trebuie investit în cercetare şi dezvoltare
 Schimbările climatice – trebuie atinse valorile ţintă „20/20/20” pentru climat/energie (inclusiv o
creştere la 30% a reducerii emisiilor dacă este posibil)
 Educaţia – cota celor care părăsesc şcoala de timpuriu trebuie să fie sub 10 % şi cel puţin 40 %
din populaţia între 30 şi 34 de ani trebuie să fi absolvit studii de învăţământ terţiar sau studii
echivalente
 Sărăcia – reducerea sărăciei prin obiectivul de a scoate cel puţin 20 de milioane de persoane din
sărăcie şi excludere
Politica de coeziune oferă cadrul investiţional şi sistemul de aplicare de care este nevoie pentru realizarea
obiectivelor strategiei Europa 2020.

6.4. Împărţirea regiunilor în Uniunea Europeană

Unităţile teritoriale utilizate pentru calculul disparităţilor dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor
regiuni, se bazează pe aşa – numitul Nomenclator al Unităţilor Teritoriale pentru Statistică (NUTS) şi a
fost stabilit de către Oficiul pentru Statistică al Comunităţilor Europene.
La începutul anilor 1970, Eurostat a instituit clasificarea NUTS ca un sistem unic, coerent pentru
divizarea teritoriului UE, în scopul de a produce statistici regionale pentru Comunitate. De treizeci de ani,
implementarea şi actualizarea nomenclatorului NUTS a fost gestionat în conformitate cu o serie de
"acorduri tacite" între statele membre şi Eurostat. Nomenclatorul Unităţilor Teritorial Statistice (NUTS)
este folosit din anul 1988.
Pentru a oferi un statut juridic NUTS, în primăvara anului 2000, au început lucrările la
Regulamentul Comisiei (CE) nr 1059/2003. Acest regulament a fost adoptat în mai 2003 şi a intrat în
vigoare în iulie 2003.Regulamentul precizează, de asemenea, stabilitatea de clasificare pentru cel puţin
trei ani. Stabilitatea se asigură că datele se referă la aceeaşi unități regionale pentru o anumită perioadă de
timp. Acest lucru este crucial pentru statistici, în special pentru seria de timp. Cu toate acestea, uneori,
interesele naţionale necesită schimbarea defalcarea regională a unei ţări. Când se întâmplă acest lucru se
informează Comisia Europeană cu privire la schimbări.Comisia la rândul său, modifică clasificarea de la
sfârşitul perioadei sabilite în conformitate cu normele din Regulamentul NUTS.
O primă modificare, a avut loc în 2007 cînd prin Regulamentul (CE) nr 105/2007, a fost
înlocuită versiunii NUTS 2003 ce a intrat în vigoare în ianuarie 2008. Acest lucru a fost precedat de
completări ale clasificării NUTS cu defalcările regionale ale ţărilor care au aderat la UE în 2004 şi 2008.

1
Third Report on economic and social cohesion
68
 Al doilea amendament la Regulamentul (UE) a fos nr 31/2011, adoptată de către Comisie şi
aplicabil de la 1 ianuarie 2012

Graficul nr. 2 Evoluția organizării regionale a UE

NUTS a fost creat şi dezvoltat în concordanţă cu următoarele principii:
a)respectarea cadrului instituţional. Din acest punct de vedere regiunile se pot clasifica fie
utilizând criterii cu caracter normativ sau criterii cu caracter analitic:
■ regiunile normative sunt expresia voinţei politice, limitele lor sunt stabilite în funcţie de
sarcinile alocate comunităţilor teritoriale, în funcţie de dimensiunile populaţiei necesare pentru a îndeplini
aceste sarcini eficient şi economic, şi în funcţie de factori istorici, culturali şi de altă natură;
■ regiunile analitice (sau funcţionale), sunt definite în funcţie de cerinţele analitice folosind
criterii geografice (de exemplu altitudine sau de tipul de sol), sau folosind criterii socio-economice (de
exemplu, omogenitatea, complementaritatea sau polaritatea economiilor regionale).
b) utilizarea unei structuri ierarhice pe trei niveluri. . Deoarece aceasta este o clasificare ierarhică, NUTS
împarte fiecare stat membru, într-un număr întreg de regiuni NUTS 1, fiecare dintre care este, la rândul
său împărţită într-un număr întreg de regiuni NUTS 2 şi aşa mai departe.
c) UtilizareaNUTS de unităţi regionale cu caracter general.exclude unităţile teritoriale specifice şi
unităţile locale în favoarea unităţilor regionale de natură generală.favorizează. Unităţile teritoriale
specifice pentru anumite domenii de activitate (miniere regiuni, regiuni de trafic feroviar, regiuni
agricole, regiuni de pe piaţa forţei de muncă, etc) pot fi, uneori, utilizate în anumite state membre.
Nomenclatorul NUTS serveşte ca referinţă:
a) pentru colectarea, dezvoltarea şi armonizarea statisticilor comunitare regionale: în timpul
anilor 1970, NUTS înlocuit treptat diviziunile specifice utilizate în diferite domenii statistice (regiuni
agricole, regiuni de transport);
b) pentru analizele socio-economice ale regiunilor. NUTS 2 (regiunile de bază), a fost cadrul
utilizat în general de către statele membre să aplice politicile lor regionale şi a fost, prin urmare, nivelul
adecvat pentru analiza problemelor regionale / naţionale, în timp ce NUTS 1 ar trebui să fie utilizat pentru
analizarea problemelor regionale comunitare, cum ar fi "efectul uniunii vamale şi integrare economică pe
zone". NUTS 3, care cuprinde în mare măsură regiunile care sunt prea mici pentru analize economice
complexe, pot fi utilizate pentru analize specifice sau pentru a indica în cazul în care măsurile regionale ar
trebui să fie luate. Analiza economico-socială a regiunilor se realizează la toate cele trei nivele teritorial
statistice şi urmăreşte identificarea problemelor regionale ale UE (prin analiza comparativă a regiunilor de
nivel NUTS 1), problemelor regionale ale Statelor Membre şi Candidate (prin analiza comparativă a
regiunilor de nivel NUTS 2), precum şi a problemelor locale ale acestora (prin analiza comparativă a
regiunilor de nivel NUTS 3).
c) pentru elaborarea politicilor comunitare regionale: în sensul de apreciere privind eligibilitatea
pentru ajutor de la Fondurile Structurale, regiunile a căror dezvoltare a rămas în urmă (regiunile acoperite
de obiectivul de convergenţă) au fost clasificate la nivelul NUTS 2. Zonele eligibile în cadrul obiectivelor
prioritare au fost clasificate în principal la nivelul NUTS 3. Statisticile regionale la nivelurile NUTS 2 şi
NUTS 3 sunt folosite de Comisia Europeană pentru stabilirea eligibilităţii regiunilor pentru a primi sprijin
financiar din Fondurile Structurale. Astfel, cea mai mare parte a acestor fonduri este alocată regiunilor
Obiectiv 1, regiuni clasificate numai la nivelul teritorial-statistic NUTS 2. Nivelul teritorial-statistic
NUTS 2 reprezintă, fără îndoială, cel mai important element al politicii de dezvoltare regională. Nivelul
NUTS 2 este esenţial atât pentru România, cât şi pentru celelalte Ţări Candidate deoarece actualele
criterii de alocare a Fondurilor Structurale se bazează pe indicatori statistici calculaţi la acest nivel.
În afara celor trei nivele NUTS, Eurostat a definit două nivele statistice locale, organizate la
nivelul unităţilor administrative locale (LAU – Local Administrative Units). Nivelul LAU 1 cuprinde
fostele regiuni ale UE clasificate ca nivel NUTS 4. Acest tip de regiuni este întâlnit numai în şase state ale
UE – Finlanda, Grecia, Luxemburg, Portugalia şi Marea Britanie. Nivelul LAU 2 cuprinde fostele regiuni
69
ale UE clasificate ca nivel NUTS 5 şi este întâlnit în toate Statele Membre (98.4331 unităţi).(vezi anexa
2)
Deşi Nomenclatorul Unităţilor Teritorial Statistice are ca scop creşterea posibilităţilor de a
compara regiunile UE, absenţa unor criterii clare de clasificare a regiunilor pe cele trei niveluri a condus
la apariţia unor diferenţe semnificative între regiunile UE situate pe acelaşi nivel NUTS. Cele mai
importante diferenţe vizează populaţia, suprafaţa şi nivelul de dezvoltare economică.
Pentru a asigura colectarea, prelucrarea şi diseminarea statisticilor regionale într-un mod
armonizat la nivelul întregii Uniuni Europene, Parlamentul European şi Consiliul UE au adoptat, în data
de 26 mai 2003, Regulamentul (CE) Nr. 1059 privind stabilirea unei clasificări comune a unităţilor
teritorial-statistice. În calitate de act normativ, regulamentul caută atât să gestioneze posibilele schimbări
ale teritoriilor unităţilor administrative ale Statelor Membre, cât şi să minimizeze impactul acestor
modificări asupra disponibilităţii şi comparabilităţii statisticilor regionale. Acest regulament a înlocuit
„Nomenclatorul Unităţilor Teritorial Statistice” publicat de Eurostat în anul 1999 si a încorporat toate
modificările înregistrate la nivelul structurilor teritorial statistice ale Statelor Membre începând cu anul
1999.
Totodată, Regulamentul (CE) Nr. 1059/2003 introduce o serie de criterii de clasificare a
unităţilor teritorial-statistice. Astfel, în cazul în care unitatea teritorială are o structură administrativă,
acesta reprezintă criteriul primordial de clasificare a unităţii teritorial statistice. Trebuie subliniat faptul
că, pentru implementarea politicii de dezvoltare regională a UE, existenţa acestor nivele teritorial –
statistice este obligatorie, dar nu se impune ca, în anul 1991, aceste zone să fie şi unităţi teritorial –
administrative. Totuşi, cele mai multe State Membre au realizat o suprapunere a celor două tipuri de
unităţi, obţinând astfel o mai bună eficienţă în implementarea programelor de dezvoltare. Indiferent de
structura administrativă, regulamentul defineşte nivelurile NUTS pe baza criteriului populaţiei conform
tabelului nr.3. 2
Structura NUTS
Tabelul nr. 3
Mărimea medie a populaţiei

Nivel Minim Maxim

NUTS 1 3 milioane 7 milioane

NUTS 2 800 000 3 milioane

NUTS 3 150 000 800 000

Sursa: Eurostat

În cazul în care un Stat Membru nu dispune de unităţi teritorial-statistice corespunzătoare celor

trei nivele de mai sus, acesta trebuie să realizeze o agregare a structurilor teritoriale de dimensiuni mici
având în vedere condiţiile geografice, socio-economice, istorice, culturale, problemele de mediu etc.
Evident, dacă populaţia unui stat este inferioară unuia dintre aceste praguri, regiunile de nivel superior
sunt însuşi statul.
Conform criteriilor de clasificare a unităţilor teritorial-statistice prevăzute în Regulamentul (CE)
Nr. 1059/2003, teritoriul României este structurat numai la nivelurile NUTS 2 şi 3.
Astfel, teritoriile regiunilor de dezvoltare sunt considerate teritorii statistice de nivel NUTS 2, iar
teritoriile celor 41 judeţe şi teritoriul Municipiului Bucureşti sunt considerate teritorii statistice de nivel
NUTS 3. În ceea ce priveşte unităţile administrative locale, teritoriul României este structurat numai în
unităţi de tip LAU 2, unităţi statistice ce cuprind teritoriile celor 2.951 de municipii, oraşe şi comune.
Nomenclatorul „Regiunile statistice ale statelor EFTA” este definit pe baza unor criterii similare celor
folosite la stabilirea nomenclatorului NUTS şi face referire numai la teritoriile statistice ale următoarelor
state: Islanda, Lichtenstein, Norvegia, Elveţia

Rezumat

Politica Regională reprezintă amsamblul politicilor structurale menite să asigure realizarea şi

eliminarea disparităţilor dintre diferite regiuni ale statelor membre.
Principalele fonduri structurale sunt: Fondul European de Dezvoltare Regională creat în 1975,
Fondul Social European, Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole, Instrumente Financiare

2
http://ec.europa.eu/eurostat/ramon/nuts/basicnuts_regions_en.html
70
pentru Orientarea Pescuitului. De fondurile structurale dispun acele regiuni al căror PIB/loc. Se situează
în ultimii trei ani sub 75% din media PIB UE.
Fondul de Coeziune este inovaţia Tratatului de la Maastricht şi este destinat ţărilor
membre al căror PIB/loc. este inferior procentului de 90% din media comunitară.Fondurile sunt alocate
pe baza unor obiectiveşi anume: dezvoltarea regiunilor structural înapoiate, reconversia economică şi
socială a regiunilor aflate în declin industrial,dezvoltarea resurselor umane, ajustarea sectorului agricol şi
piscicol.
Agenda 2000 a prevăzut o reformă a Fondurilor Structurale care a intrat în vigoare la
începutul anului 2000.
Uniunea Europeană este împărţită pe regiuni conform Nomenclatorului Unităţilor
Teritorial Statistice.

Concluzii

Pentru dezvoltarea armonioasă Comunitatea Europeană dezvoltă acţiuni pentru întărirea

coeziunii economice şi sociale având ca obiectiv reducerea disparităţilor dintre nivelurile de dezvoltare a
diverselor regiuni.

Teste de autoevaluare

1.Care sunt Fondurile Structurale?

1. Ce este Politica Regională?
2. Ce este fondul de coeziune?
3. Care sunt obiectivele în alocarea fondurilor?

Teste de control

1.Reforma iniţiativelor comunitare presupune reducerea

acestora de la :
a) 13 la 3;
b) 10 la 5;
c) 7 la 3.

2.NUTS este:
a) Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice;
b) Normele şi Uzanţele de Administrare a Teritoriului;
c) Normele Utilizării Statistice a Teritoriului.

3.Reforma Fondurilor s-a realizat prin Agenda:

a) 1999;
b) 2000;
c) 2001.

4.UE este structurată în prezent :

a) 71 NUTS 1;
b) 183 NUTS 2;
c) 144 NUTS 3.

5.Legea privind dezvoltarea regională în România a fost adoptată de guvern în anul:

a) 1999;
b) 2000;
c) 2004.

71
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7 -
COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ ŞI
JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ

Conținutul unității de învățare

Pilonul trei al Tratatului asupra Uniunii Europene

este Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie
penală. Capitolul prezintă elemente legate de cooperarea
între forţele de poliţie şi autorităţile vamale, mijloacele de
acţiune, organele Uniunii abilitate să elaboreze şi să pună
în aplicare cooperarea poliţienească şi spaţiul Shengen.

7.1. Despre pilonul III al Tratatului asupra Uniunii Europene

Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală se regăseşte în Titlul
VI al Tratatului asupra Uniunii Europene. În acest domeniu, Uniunea se bazează, în
principal, pe cooperarea interguvernamentală.
Al treilea pilon al Uniunii Europene, aşa cum rezulta din Tratatul de la
Maastricht din 1992 se referea la cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
Aceasta cuprindea cooperarea în următoarele domenii:
- politica de azil;
- regulile privind trecerea frontierelor exterioare ale statelor membre şi controlul
acestei treceri;
- politica de imigrare;
- condiţiile de intrare şi de circulaţie ale cetăţenilor unor terţe ţări pe teritoriul
statelor membre;
- lupta împotriva toxicomaniei;
- lupta împotriva fraudei de dimensiuni internaţionale;
- cooperarea judiciară în materie civilă;
- cooperarea judiciară în materie penală;
- cooperarea vamală;
- cooperarea poliţienească.
Tratatul de la Amsterdam a procedat la comunitarizarea (integrarea) unei mari părţi a
problemelor care relevau de cel ce-al treilea pilon, ceea ce înseamnă că le-a inclus în Tratatul Comunităţii
Europene.
În aceste condiţii, Titlul VI asupra Uniunii Europene (fost „Cooperarea în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne”) a fost redus la :
o cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală;
o cooperarea între forţele de poliţie şi autorităţile vamale (direct sau prin intermediul
EUROPOL);
o cooperarea între autorităţile judiciare, apropierea regulilor de drept penal între statele
membre.
Obiectivul principal al Uniunii Europene în acest domeniu este crearea unui spaţiu de
libertate, de securitate şi de justiţie, în care cetăţenii să se bucure de un nivel înalt de protecţie. Pentru
realizarea acestui obiectiv, Uniunea şi-a propus să lupte împotriva :
o criminalităţii şi îndeosebi a terorismului;
o comerţului cu fiinţe umane şi a crimelor comise împotriva copiilor;
o traficului cu droguri şi cu arme;
o corupţiei şi fraudei.
În acest scop, „acquis-ul Schengen” a fost integrat în cadrul Uniunii Europene.
Să vedem, în continuare, cum se realizează cooperarea instituită pe baza celui de al III-lea pilon.

7.2. Cooperarea între forţele de poliţie şi autorităţile vamale

Aceasta se realizează în mod direct între autorităţile competente ale statelor membre sau prin
intermediul Oficiului European de Poliţie (EUROPOL). Acţiunea în acest domeniu acoperă îndeosebi:
o Cooperarea operaţională între autorităţile competente (servicii de poliţie, de vamă, servicii
represive specializate în prevenirea şi detectarea infracţiunilor penale, ca şi a anchetelor);
72
 o Colectarea, stocarea, tratarea, analiza şi schimbul de informaţii, în special prin intermediul
EUROPOL;
o Cooperarea şi iniţiative comune în domeniul formării, a schimbului de ofiţeri de legătură, de
detaşamente, de utilizare a echipamentelor de cercetări criminalistice;
o Evaluarea în comun de tehnici de anchetă privind detectarea formelor grave de criminalitate
organizată.
Programe de formare, de schimburi şi cooperare au fost puse în aplicare în probleme de
documente de identitate pentru persoane responsabile de luptă împotriva comerţului cu fiinţe umane şi
exploatarea sexuală a copiilor, între serviciile represive, în favoarea persoanelor responsabile de lupta
împotriva crimei organizate.
Consiliul a luat o iniţiativă pentru a facilita identificarea, depistarea, îngheţarea şi confiscarea
instrumentelor şi produselor crimei, a creat un sistem informaţional european asupra caracteristicilor
documentelor autentice şi a falsurilor constatate. De asemenea, Consiliul a desfăşurat mai multe acţiuni
pentru a lupta împotriva folosirii şi a traficului de stupefiante (stabilirea de acorduri între poliţie şi vămi,
lupta împotriva narco-turismului în interiorul Uniunii Europene; măsuri pentru combaterea şi distrugerea
culturilor şi producerii ilicite de droguri în Uniunea Europeană; schimburi de informaţii asupra
caracteristicilor chimice ale drogurilor, precum şi a evaluării riscurilor noilor droguri de sinteză).

7.3. Cooperarea între autorităţile judiciare

Această cooperare urmăreşte, înainte de toate, facilitarea şi accelerarea conlucrării dintre
ministere şi autorităţile judiciare în materie de procedură şi de executare a deciziilor :
o Punerea la punct a „Programului Grotius” de cooperare şi schimburi în
favoarea practicienilor din justiţie;
o Crearea unei unităţi de cooperare judiciară, EUROJUST, compus din
procurori, judecători şi ofiţeri de poliţie pentru a întări lupta împotriva
formelor grave de criminalitate organizată;
o Îmbunătăţirea întrajutorării judiciare în materie penală;
o Instituirea unei reţele europene de prevenire a criminalităţii.

De asemenea, cooperarea are ca scop să faciliteze extrădarea şi totodată să asigure

compatibilitatea între regulile aplicabile în statele membre, prevenind conflictele de interese între acestea.

1. Apropierea regulilor de drept penal a statelor membre

Consiliul a adoptat măsuri menite să instaureze reguli minimale relative la elementele

constitutive ale infracţiunilor penale şi sancţiunilor aplicabile în domeniile criminalităţii organizate,
terorismului şi traficului de droguri.
În acest sens au fost adoptate o serie de texte pentru:
o Infracţiunile grave în materie de trafic de droguri, de contrafacerea mijloacelor de plată şi
falsificării banilor;
o Incriminarea participării la o organizaţie criminală sau pentru corupere activă ori pasivă în
sectorul privat;
o Statele s-au angajat ca actele de complicitate să fie pasibile de sancţiuni penale efective şi ca
persoanele morale să poată fi făcute responsabile de infracţiuni.
Consiliul a fixat şi condiţiile în care autorităţile poliţieneşti şi judiciare pot să intervină pe
teritoriul unui stat membru, în legătură şi în acord cu autorităţile acestuia.

2. Mijloace de acţiune

Consiliul Miniştrilor dispune de 4 competenţe pentru realizarea cooperării în acest domeniu. El

poate :
o Stabili poziţii comune care definesc atitudinea Uniunii faţă de o problemă determinată.
Statele membre sunt obligate să apere aceste poziţii comune în organizaţiile internaţionale şi
conferinţele internaţionale la care participă;
o Să ia hotărâri - cadru în scopul apropierii dispoziţiilor legislative şi reglementare ale
statelor membre. Acestea leagă statele membre în privinţa rezultatului de atins, lăsând
instanţelor naţionale libertatea de a alege forma şi mijloacele;
o Să adopte decizii, obligatorii dar fără efect direct decât pentru apropierea dispoziţiilor
legislative ale statelor membre;

73
 o Să stabilească convenţii pe care le va recomanda pentru adoptare de către statele membre
potrivit regulilor constituţionale respective (de ex. Convenţia din 26 iulie 1995 cu privire la
crearea EUROPOL-ului; Convenţia privind extrădarea din 27 septembrie 1996; Convenţia
din 29 mai 2000 cu privire la întrajutorarea judiciară în materie penală).

7.4. Organele Uniunii Europene abilitate să elaboreze şi să pună în aplicare

cooperarea poliţienească şi judiciară
Ca şi pilonul II (PESC), cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală recurge,
în principal, la proceduri interguvernamentale.

a. Consiliul Miniştrilor este singurul organ de decizie şi lucrează, în principiu, pe bază de

unanimitate. Acesta defineşte poziţiile comune, adoptă hotărârile – cadru, deciziile şi stabileşte
convenţiile. Consiliul este asistat de un
Comitet de coordonare compus din înalţi funcţionari. Acesta formulează avize pentru Consiliu
şi contribuie la pregătirea lucrărilor acestuia.
b. Comisia este asociată pe deplin lucrărilor Consiliului. Aceasta dispune, împreună cu statele
membre, de dreptul la iniţiativă.
c. Parlamentul European este consultat înaintea adoptării deciziilor-cadru sau a convenţiilor.
Avizul acestuia nu este obligatoriu. În schimb, Parlamentul este ţinut permanent la curent de
către Comisie şi Preşedinţia Consiliului. Poate adresa întrebări şi formula recomandări la adresa
Consiliului. Anual, Parlamentul procedează la o dezbatere asupra progreselor realizate în acest
domeniu.
d. Tratatul de la Amsterdam a prevăzut şi competenţele Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene în problematica pilonului III. În acest sens, Curtea de Justiţie este competentă pentru
:
o a statua asupra validităţii şi interpretării deciziilor-cadru şi a deciziilor, asupra
interpretării convenţiilor şi a validităţii lor, precum şi asupra validităţii măsurilor de
aplicare;
o a controla legalitatea deciziilor – cadru şi a deciziilor;
o a statua asupra oricărui diferend între statele membre privind interpretarea sau
aplicarea actelor şi convenţiilor adoptate de consiliu în cadrul acestei cooperări.

Oficiul European de Poliţie (EUROPOL)

Cooperarea poliţienească în materie de luptă împotriva criminalităţii organizate se realizează

prin Oficiul European de Poliţie (EUROPOL), cu sediul la Haga.
Precursorul EUROPOL-ului a fost Unitatea de Droguri Europol (UDE) creată de
miniştri de interne, în 1993. Scopul acesteia era asigurarea între părţi a schimbului de informaţii asupra
anchetelor privind stupefiantele şi spălarea banilor. În 1996, mandatul UDE a fost extins asupra
comerţului cu fiinţe umane.
EUROPOL-ul a fost creat prin Convenţia din 26 iulie 1995, intrată în vigoare la 1 octombrie
1998 şi funcţionează începând din 1 iulie 1999.
EUROPOL are ca principale atribuţii prevenirea şi lupta împotriva :
o Traficului ilicit de stupefiante;
o Activităţilor de spălare a banilor;
o Traficului de materiale nucleare şi radioactive;
o Filierelor de imigraţie clandestină;
o Comerţului cu fiinţe umane;
o Traficului de vehicule furate;
o Altor forme de criminalitate organizată cum sunt : atentatele la viaţa, la
integritatea fizică şi la libertatea persoanelor;
o Daunelor provocate patrimoniului şi bunurilor publice;
o Furturilor organizate şi traficului ilicit de bunuri culturale;
o Escrocheriilor, fraudelor şi extorcării de fonduri;
o Contrafacerii şi piratajului de produse;
o Falsificării documentelor administrative;
o Falsificării banilor şi a mijloacelor de plată;
o Criminalităţii informatice;
o Corupţiei şi traficului ilicit cu arme, cu specii ameninţate şi substanţe
hormonale.

74
 EUROPOL-ul lucrează prin detaşarea de ofiţeri de legătură de către autorităţile naţionale şi
crearea de fişiere informatice, conţinând datele cu caracter personal asupra persoanelor căutate. Oficiul
este abilitat să ceară statelor membre angajarea, conducerea sau coordonarea de anchete în cazuri precise.
O autoritate de control a Europol-ului este compusă din membri sau reprezentanţi ai autorităţilor
naţionale de control. Aceasta este însărcinată să supravegheze activitatea Oficiului pentru a se asigura
stocajul, tratarea şi utilizarea datelor de care dispune Europolul nu atentează la libertatea persoanelor.

7.5. Spaţiul Schengen

Crearea „Spaţiului Schengen” face parte din ceea ce Tratatul de la
Amsterdam, (1999) numeşte „cooperare întărită” (cooperation renforcée)
introducând astfel un anumit grad de flexibilitate în realizarea integrării. Prin
conceptul de „cooperare întărită” a fost consacrată „Europa cu geometrie variabilă”
sau „Europa cu mai multe viteze”.
„Spaţiul Schengen”, care viza libera circulaţie a persoanelor în cadrul Uniunii, a fost construit pe
baza a două Tratate:
- Acordul de la Schengen privitor la suprimarea graduală a controalelor la frontierele
comune, semnat la 14 iunie 1985, de Germania, Belgia, Franţa, Luxemburg şi Olanda. A intrat în vigoare
la 2 martie 1986.
- Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen, semnat tot la Schengen, la 19 iunie
1990. Primelor 5 state li s-au adăugat : Italia (1990), Spania şi Portugalia (1991), Grecia (1992), Austria
(1995), Danemarca, Finlanda şi Suedia (1996). Doar 2 state membre ale Uniunii Europene nu fac parte
din Acordul Schengen : Marea Britanie şi Irlanda. Norvegia şi Islanda, deşi nu fac parte din Uniune, sunt
membri asociaţi ai Acordului de la Schengen.
Convenţia precizează :
- exercitarea controlului doar la frontierele exterioare;
- instituirea unor politici comune în materie de vize şi azil;
- o cooperare mai strânsă în materie de poliţie şi justiţie.
Spaţiul Schengen a devenit realitate abia în 1995, după mai multe amânări a intrării în vigoare
a Convenţiei din cauza dificultăţilor în punerea în aplicare a „Sistemului de informare Schengen”.
În ce constă conţinutul cooperării Schengen ?
În primul rând în suprimarea controalelor la frontierele interioare comune între statele
membre. Convenţia din 1990 stipulează că „Frontierele interioare pot fi trecute în orice loc fără ca un
control al persoanelor să fie efectuat”.
De libera circulaţie în Spaţiul Schengen beneficiază toate persoanele, indiferent de naţionalitate
sau de statutul acestora (adică nu numai muncitorii).
Străinii care nu aparţin unei ţări comunitare şi care trăiesc pe teritoriul unui stat parte la
Convenţie pot circula liber cu obligaţia de a se anunţa la intrarea pe teritoriul acestora sau într-un interval
de 3 zile.
Totuşi, pentru necesităţi care privesc ordinea publică sau securitatea naţională, statele pot să
restabilească temporar controlul la frontierele comune sub rezerva consultării sau, în caz de urgenţă, a
informării celorlalte state părţi.
Acordurile de la Schengen conţin, de asemenea, prevederi pentru facilitarea circulaţiei şi
transportului mărfurilor.
În al doilea rând acordurile de la Schengen conţin prevederi referitoare la coordonarea
controalelor la frontierele exterioare ale statelor membre.
Pentru coordonarea acestor controale a fost necesară punerea în aplicare a unei politici comune
în materie de vize şi de azil.
Deşi controlul la frontierele exterioare revine fiecărui stat, acesta se exercită potrivit unor
principii uniforme, ţările cooperând între ele prin intermediul schimburilor de informaţii şi a
funcţionarilor de legătură. A fost elaborat un manual comun, care conţine procedurile de urmat şi
informaţiile de cerut cu prilejul controalelor.
Statele au convenit o politică comună în privinţa vizelor pe termen scurt (maximum 3 luni), care
presupune o listă comună cu ţările a căror cetăţeni au nevoie de viză pentru a intra şi circula în spaţiul
Schengen.
Vizele pe termen lung sunt, în continuare, de competenţa autorităţilor naţionale.
Ţările membre ale acordurilor de la Schengen permit tranzitul pe teritoriul lor pentru a se ajunge
în ţara de destinaţie, precum şi libera circulaţie pe teritoriul Schengen pe o durată de maximum 3 luni.
În materie de azil, adică pentru refugiaţi, Convenţia de la Schengen a prevăzut că orice solicitare
de azil va fi tratată – prin respectarea Convenţiei de la Geneva din 1951 asupra refugiaţilor – de către un
singur stat-parte.
75
 Pentru a lupta împotriva imigraţiei clandestine, Convenţia de la Schengen a impus
transportatorilor aerieni, maritimi sau rutieri care transportă străini, să se asigure că aceştia dispun de
documente care-i autorizează să intre pe teritoriul Schengen şi să se oblige să-i transporte înapoi pe cei a
căror intrare le-a fost refuzată. Cei care transportă pasageri clandestini, adică fără documente în bună
regulă, sunt sancţionaţi.
În al treilea rând, Spaţiul Schengen înseamnă şi cooperare poliţienească şi judiciară.
Cooperarea poliţienească are în vedere prevenirea şi constatarea infracţiunilor în cadrul luptei
împotriva criminalităţii organizate. În acest sens:
o Convenţia a prevăzut dreptul de observare/cercetare transfrontalieră. Aceasta
înseamnă că, în cadrul unei anchete judiciare, agenţii unui stat – parte care au
sub observaţie în ţara lor o persoană bănuită să fi participat la o infracţiune
pasibilă de extrădare, pot continua cercetarea pe teritoriul altui stat, dacă acesta
i-a autorizat pe baza unei cereri de întrajutorare judiciară.
În cazul unor infracţiuni grave (viol, crimă, sechestrare de persoane, răpiri, trafic de
stupefiante, falsificare de bani), agenţii pot pătrunde pe teritoriul altui stat chiar
fără o autorizaţie prealabilă. În acest caz, ei nu pot însă interpela sau aresta
persoana respectivă.

Cooperarea judiciară are în vedere, mai ales, o procedură de extrădare simplificată, cu acordul
persoanei interesate, precum şi posibilitatea pentru o persoană condamnată într-un stat la o pedeapsă
privativă de libertate şi a evadat către un alt stat-parte să poată executa pedeapsa în acel stat.

În sfârşit, acordurile de la Schengen au pus la punct un „Sistem de informare Schengen”.

Acesta este un fişier informatizat, o bancă de date, a cărui corp central se află la Strasbourg.
Are ca obiect să permită autorităţilor însărcinate de controlul la frontiere şi
autorităţilor poliţieneşti, să pună împreună informaţiile relative la persoane şi
obiecte, fiind în măsură să beneficieze în comun de aceste semnalmente.
În acest sistem sunt cuprinşi:
- persoanele căutate pentru a fi arestate sau extrădate;
- străinii semnalaţi pentru ne-admitere;
- persoanele dispărute sau pentru a fi plasate în siguranţă;
- martorii şi persoanele citate pentru a compara în faţa unui tribunal;
- persoanele citate sau supuse unui control;
- obiectele, vehiculele, armele de foc, documentele de identitate furate sau pierdute, biletele de
bancă înregistrate.
Pentru cererile de azil a fost pus la punct un sistem de informaţii specifice.

Rezumat

Obiectivul principal al Uniunii Europene în acest domeniu este crearea unui spaţiu de libertate,
de securitate şi de justiţie, în care cetăţenii să se bucure de un nivel înalt de protecţie. Pentru realizarea
acestui obiectiv, Uniunea şi-a propus să lupte împotriva : criminalităţii şi îndeosebi a terorismului;
comerţului cu fiinţe umane şi a crimelor comise împotriva copiilor; traficului cu droguri şi cu arme;
corupţiei şi fraudei.
Cooperarea poliţienească în materie de luptă împotriva criminalităţii organizate se realizează
prin Oficiul European de Poliţie (EUROPOL), cu sediul la Haga.
Crearea „Spaţiului Schengen” face parte din ceea ce Tratatul de la Amsterdam, (1999) numeşte
„cooperare întărită” (cooperation renforcée) introducând astfel un anumit grad de flexibilitate în
realizarea integrării.

Concluzii

Ca şi pilonul doi PESC şi pilomul al treilea a înregistrat un progres mai scăzut recurgându-se în
principal la priceduri interguvernamentale.

Teste de autoevaluare

1.Ce este Spaţiul Shengen?

2.Ce este EUROPOL?
3.Câd a fost stabilit acest pilon?
4.Care sunt organele abilitate so pună în aplicare cooperarea
76
poliţienească?

Teste de control

1.Cooperarea poliţieneasă a fost stabilită prin tratatul de la :

a) Roma;
b) Paris;
c) Maastricht.

2.Cooperarea între forţele de poliţie şi autorităţile vamale se face prin:

a) direct între autorităţi
b) prin EUROPOL;
c) Ministerul de Justiţie.

3.Sediul EUROPOL se află la :

a) Haga;
b) Bruxelles;
c) Londra.

4.Spaţiul Shengen a fost creat prin tratatul dela :

a) Roma;
b) Paris;
c) Amsterdam.

5.Spaţiul Shengen a devenit o realitate începând cu anul:

a) 1994;
b) 1995;
c) 1996.

77
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8 - POLITICA EXTERNĂ ŞI DE
SECURITATE COMUNĂ (PESC)A UNIUNII EUROPENE

UE promovează pacea şi prosperitatea

Conținutul unității de învățare
Politica externă și de securitate a UE, elaborată de-a lungul anilor mai multor
ani, le permite statelor membre să se exprime și să acționeze la unison pe
 Reglementări privind
comerţul internaţional

scena mondială. Acționând împreună, cele 28 de state membre pot avea o

 Politica externă şi de
securitate comună

influență mult mai mare decât dacă ar aplica, fiecare, propria politică.
 Ajutor pentru dezvoltare şi
ajutor umanitar

8.1. Începuturile cooperării politice, la nivel

UE conduce operaţiunile de menţinere a păcii şi de
european
reconstrucţie socială în ţări devastate de război precum
Bosnia şi Herţegovina.

După 1990, odată cu dispariţia structurii bipolare a lumii şi

încheierea războiului rece, cu colapsul Uniunii Sovietice şi a Tratatului de la Varşovia, cadrul conflictelor
şi al ameninţărilor convenţionale s-a schimbat în mod semnificativ. Noile ameninţări, la nivel mondial au
cuprins un spectru larg de tensiuni şi riscuri precum:
• Tensiunile interetnice;
• Reîmpărţirea zonelor de influenţă;
• Criminalitatea transfrontalieră organizată;
• Creşterea instabilităţii politice a unor zone;
• Transferul de arme şi substanţe radioactive, de droguri şi de fiinţe
umane;
• Proliferarea unor entităţi statale slabe, aşa numitele „state eşuate” (failed states),
caracterizate prin administraţii ineficiente şi corupte;
• Terorismul internaţional;
• Proliferarea armelor de distrugere în masă (nucleare, chimice, bacteriologice).
La nivel european, ameninţările la adresa păcii şi securităţii s-au manifestat, în principal, în
următoarele domenii:
• Dezmembrarea unor state multinaţionale (Iugoslavia, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică);
• Intensificarea conflictelor interetnice;
• Terorismul internaţional, în care Europa este atât o ţintă, cât şi o bază de lansare a unor
atacuri;
• Proliferarea armelor de distrugere în masă;
• Apariţia unor structuri statale slabe, îndeosebi în Balcanii Occidentali şi fostul spaţiu
sovietic;
• Creşterea dependenţei energetice a continentului, având în vedere că Europa este cel mai
mare importator de petrol şi gaze naturale. Ori, majoritatea furnizorilor de energie se află în
zone instabile, precum Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Rusia şi ţările Caucaziene.
Deşi, încă de la încheierea celui de-al doilea război mondial, Europa era preocupată de obţinerea
unei anumite independenţe politice, încercările ulterioare nu s-au soldat pentru mult timp cu rezultate
palpabile. Eşecul Franţei în promovarea unei colaborări politice la nivelul Europei Occidentale, a condus
la concentrarea eforturilor spre dezvoltarea conlucrării în plan economic.
De aceea, Tratatul de la Roma (1957) a conferit Comunităţii Economice Europene competenţe
doar în domeniul economic. O bună perioadă de timp, forţa politică a CEE – în calitate de entitate
distinctivă – a fost redusă, ca jucând un rol nesemnificativ în soluţionarea problemelor sensibile ale vieţii
internaţionale.
Punctul de plecare al cooperării politice europene datează din anii ’70 când statele membre
ale CEE au recunoscut că proiectul construcţiei europene va fi incomplet fără o dimensiune de politică
externă şi securitate. Astfel, reuniunea miniştrilor de externe din ţările comunitare de la Haga (iulie 1970)
marca începutul Cooperării Politice Europene (CPE). Aceasta viza doar facilitarea schimbului de opinii
între miniştrii europeni de externe şi armonizarea poziţiilor acestora în scopul consolidării solidarităţii
statelor membre ale CEE în probleme majore de politică internaţională.
Ulterior, şefii de stat sau de guverne, reuniţi la Copenhaga în iulie 1973, au subliniat
necesitatea ca Europa să se prezinte ca o entitate distinctă pe arena mondială, mai ales în negocierile
internaţionale, să identifice poziţii comune asupra problemelor majore ale vieţii internaţionale şi să şină
cont de consecinţele acestora asupra politicii mondiale.
În acelaşi sens, Declaraţia Consiliului European de la Stutgart din iunie 1983 au convenit noi
paşi pe linia dezvoltării CPE:
• Intensificarea consultării dintre statele membre;
• Definirea unor principii şi obiective comune, odată cu identificarea unor interese comune;
78
 • Coordonarea poziţiilor statelor membre privitoare la aspectele politice şi economice ale
securităţii;
• Cooperarea mai strânsă între misiunile diplomatice ale statelor comunitare în terţe ţări.

Aşadar, în perioada 1970 – 1983 am asistat la un proces incipient de armonizare a poziţiilor în

domeniul politicii internaţionale, în baza unor acorduri informale ce nu presupuneau existenţa unor
structuri permanente.
Abia Actul Unic European (semnat la Luxemburg, în 1986) a consacrat oficial cooperarea
europeană în materie de politică externă şi a înfiinţat un Secretariat al CPE. Totuşi, Actul Unic
European nu făcea referire la o „politică externă comună”

Tratatul de la Maastricht şi PESC

Prin Tratatul de la Maastricht (1992) Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) a fost
consacrat drept cel de-al doilea pilon al său, alături de Comunitatea Europeană (pilonul I) şi Justiţie şi
Afaceri Interne (Pilonul III). Odată cu această transformare de fond, Uniunea Europeană a devenit o
structură economică şi politică.
În Tratat se stabileşte că „Politica externă şi de securitate comună înglobează toate problemele
referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare
comune, care ar putea conduce, în viitor, la o apărare comună”.
PESC relevă de cooperarea inter-guvernamentală, procedurile folosite diferind de cele utilizate
în Comunitatea Europeană.
De reţinut că este vorba de o politică externă „comună” şi nu „unică”.

8.2. Obiectivele PESC şi mijloacele de acţiune

Obiectivele Politicii Externe şi de Securitate Comune, aşa cum au fost definite în Tratatul
de la Maastricht asupra Uniunii Europene sunt:
− Salvgardarea valorilor comune şi a intereselor fundamentale, a independenţei şi integrităţii
Uniunii;
− Întărirea securităţii Uniunii şi a statelor sale membre sub toate formele;
− Menţinerea păcii şi consolidarea securităţii internaţionale în conformitate cu principiile
Cartei ONU, a Actului final de la Helsinki şi obiectivele Cartei de la Paris pentru o nouă
Europă;
− Promovarea cooperării internaţionale;
− Dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Mijloacele de acţiune pentru îndeplinirea acestor obiective comportă 3 căi :
1.Realizarea graduală a unei politici externe şi de securitate a Uniunii;
2. Definirea unei politici de securitate şi apărare comună, care ar putea
conduce, la timpul potrivit, la o apărare comună;
3. Cooperarea sistematică între statele membre pentru realizarea
politicii lor externe şi de securitate;

În legătură cu Realizarea graduală a unei politici externe şi de securitate comună

Pe baza principiilor, a orientărilor generale şi a strategiilor comune definite de Consiliul

European în care statele membre au interese comune importante, Consiliul Miniştrilor poate stabili :
a) acţiuni comune
b) poziţii comune

a) Acţiunile comune privesc situaţiile în care o acţiune operaţională a Uniunii este

considerată necesară. Consiliul stabileşte obiectivele generale şi particulare, mijloacele ce trebuie puse
la dispoziţia Uniunii, procedurile, condiţiile pentru punerea lor în aplicare şi, dacă este necesar, durata.
Uniunea Europeană a folosit această oportunitate pentru :
- participarea la structurile Acordului de pace pentru Bosnia-Herţegovina ca şi la sprijinirea
procesului electoral în această ţară (prin trimiterea de observatori).
- restabilirea şi formarea forţelor de poliţie în Albania şi Bosnia-Herţegovina;
- trimiterea unei misiuni de medici legişti în fosta R.F.Iugoslavia;
- lupta contra acumulării şi răspândirii armelor uşoare şi de mic calibru;
- eradicarea minelor terestre antipersonal;

79
 - elaborarea unui program de cooperare în favoarea neproliferării şi dezarmării în Federaţia
Rusă;
- sprijinirea Autorităţii Palestiniene în lupta contra acţiunilor teroriste;
- prevenirea şi soluţionarea unor conflicte în Africa;
- promovarea unui Pact de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est;
- participarea la instalarea structurilor unei misiuni a Naţiunilor Unite în Kosovo;
- trimiterea unei misiuni de observare în Macedonia.
De subliniat că acţiunile comune angajează statele membre în luările lor de poziţie şi
acţiunile acestora.
b) Poziţiile comune definesc poziţia Uniunii asupra unei chestiuni particulare de natură
geografică sau tematică. În acest sens, Uniunea a adoptat poziţii comune într-o serie de probleme ca :
- promovarea neproliferării şi instaurarea unui climat de încredere în Asia de Sud-Est;
- procesul de stabilitate şi de bună vecinătate în Europa de Sud-Est;
- lupta împotriva terorismului;
- nerespectarea drepturilor omului în Birmania, Haiti, Cuba, Angola, Rwanda, Afganistan, fosta
R.F.Iugoslavia, Etiopia şi Eritreea.
Dincolo de simpla condamnare, aceste poziţii comune sunt asociate uneori cu măsuri de
constrângere, cum ar fi reducerea relaţiilor economice sau un embargo asupra armelor. Măsurile
luate împotriva Iugoslaviei, înainte de democratizarea acesteia, pun în evidenţă varietatea sancţiunilor de
care dispun Uniunea şi statele sale membre :
- restricţii în relaţiile comerciale;
- suspendarea tuturor livrărilor de arme;
- interzicerea accesului unor înalţi responsabili pe teritoriul statelor membre;
- îngheţarea conturilor şi bunurilor deţinute în străinătate de statul respectiv;
- interzicerea unor noi investiţii străine;
- interzicerea zborurilor aeriene cu ţările membre ale Uniunii Europene.
Măsuri asemănătoare a adoptat Uniunea Europeană şi în legătură cu încălcarea drepturilor
omului în Belarus
Statele membre sunt obligate să susţină poziţiile comune în organizaţiile internaţionale şi în
conferinţele internaţionale.
Misiunile diplomatice ale statelor membre, delegaţiile Comisiei în terţe ţări şi în conferinţele
internaţionale se concertează pentru a asigura respectarea şi punerea în aplicare a acţiunilor şi poziţiilor
comune.
Se poate totuşi aprecia că, în domeniul politicii externe şi de securitate comună, bilanţul
anilor ’90 este mai degrabă slab. În faţa crizelor internaţionale, Uniunea Europeană şi-a arătat mai
degrabă diviziunile şi neputinţa. Şi aceasta în principal din 3 motive :
- nu toate statele membre au aceeaşi viziune în privinţa relaţiilor cu SUA : Franţa este cea mai
dispusă să se distanţeze de SUA şi să acţioneze fără participarea lor, în timp ce Marea Britanie este
principalul aliat al Americii în Europa.
- nu toate statele membre ale Uniunii Europene au aceeaşi viziune asupra Europei politice.
Statele mici şi cele neutre nu sunt preocupate de politica de mare putere a Europei. La rândul lor, între
statele mari persistă divergenţe în privinţa intereselor şi tradiţiilor. Astfel Germania, din cauza trecutului
său, a acceptat doar după 1996 să participe la intervenţii militare în afara zonei garantate de NATO, în
timp ce Franţa şi Marea Britanie, cu tradiţii intervenţioniste moştenite din perioadele anterioare, au
interese diferite.
- Uniunii Europene îi lipsesc încă mijloacele operaţionale pentru a lua parte la acţiuni proprii
importante întrucât UEO nu i le poate furniza. De aceea, UE a fost în măsură să intervină doar cu forţe
naţionale în cadrul operaţiunilor promovate de ONU şi NATO.
Din Orientul Apropiat, unde SUA îşi promovează politica lor cu sprijinul britanicilor, până în
Cipru unde Uniunea nu a reuşit să apropie comunităţile greacă şi turcă, Europa nu a avut o greutate
prea mare pe arena internaţională. Nici în Bosnia-Herţegovina, Uniunea nu a reuşit să impună
pacea fără sprijin american. În schimb, Uniunea Europeană a fost principalul furnizor de fonduri pentru
Autoritatea Palestiniană şi Bosnia-Herţegovina.
Nici în Criza din Kosovo, Uniunea nu a reuşit să împiedice războiul dintre forţele sârbe şi
autonomiştii albanezi. A avut însă un rol în începerea negocierilor, prin declanşarea intervenţiei militare a
NATO, fără acordul Consiliului de Securitate al ONU.

În legătură cu definirea unei politici de securitate şi apărare comună

Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht prevede că „politica externă şi de securitate

comună include ansamblul aspectelor relative la securitatea Uniunii Europene, inclusiv definirea în timp a
unei politici de apărare comună”, care ar putea să conducă – la timpul potrivit – la o apărare comună.
80
 Politica de apărare comună include :
- misiunile umanitare şi de evacuare din zonele de conflict;
- misiunile de menţinere a păcii;
- misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii.
Această apărare comună poate fi sprijinită de o cooperare între statele membre în materie de
armament.
De notat că deciziile şi acţiunile care au implicaţii în domeniul apărării trebuie să fie
elaborate şi puse în aplicare – conform prevederilor Tratatului – la cererea Uniunii Europene de
către Uniunea Europei Occidentale (UEO) – parte integrantă a UE:
La sfârşitul anilor ’90 , se constata o intensificare a luărilor de poziţie în favoarea unei politici de
apărare comune. Astfel, în raportul prezentat de premierul britanic Tony Blair la Sumitt-ul de la
Portschach, în octombrie 1998, se sublinia nevoia unei mai mari concentrări asupra chestiunilor care
privesc identitatea europeană de apărare.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi cunoscuta Declaraţie franco-britanică de la Saint-Malo din 5
decembrie 1998. Declaraţia afirmă necesitatea ca Uniunea să se doteze cu capacităţi de acţiune (forţe
armate, mijloace de planificare, sistem de informaţii) pentru a fi în măsură să joace un rol pe scena
internaţională. Iniţiativa franco-britanică a fost aprobată şi de Germania.
Cu prilejul Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, statele membre şi-au fixat
ca obiectiv crearea unei „capacităţi autonome”. Pe această bază, UE va putea lansa şi conduce operaţiuni
militare, acolo unde NATO nu este angajată. Aceste capacităţi, denumite „Forţa de Reacţie Rapidă”,
vor trebui să cuprindă între 50.000 – 60.000 persoane, să fie desfăşurate într-o perioadă de 60 de zile şi pe
timp de cel puţin un an. Forţa de Reacţie Rapidă va trebui să asigure misiuni umanitare, de
menţinere şi restabilire a păcii internaţionale în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite. Decizia de
intervenţie revine Consiliului, cuprinzând pe miniştrii afacerilor externe şi ai apărării din statele membre.
Această forţă nu se va substitui nici NATO şi nici UEO, acţionând independent de acestea.

În legătură cu cooperarea sistematică între statele membre pentru promovarea politicii lor
externe şi de securitate.

În acest sens, statele membre se concertează asupra întăririi şi dezvoltării solidarităţii politice
reciproce, abţinându-se de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă a-i ştirbi
eficacitatea.
De aceea, statele membre se informează reciproc şi se concentrează în cadrul Consiliului asupra
oricărei chestiuni de politică externă şi de securitate prezentând un interes general.
De asemenea, reprezentanţii acestora îşi coordonează acţiunile în cadrul organizaţiilor şi al
conferinţelor internaţionale. Ei se informează permanent şi procedează la evaluări comune.

8.3. PESC după Tratatul de la Amsterdam.

Prevederile Tratatului asupra Uniunii Europene în legătură cu PESC au fost revizuite în 1997,
prin Tratatul de la Amsterdam.
Astfel:
• Pentru îmbunătăţirea eficacităţii, profilului şi vizibilităţii politicii externe comune s-a
instituit funcţia de Înalt Reprezentant al UE pentru PESC. Sarcina acestuia este de a
contribui la formularea, dezvoltarea şi implementarea deciziilor politice ale ţărilor membre
ţi a reprezenta guvernele statelor membre ale UE în discuţii cu terţe ţări.
În iunie 2000, prin decizia Consiliului European de la Köln, această funcţie a fost ocupată de
Javier Solana, fost secretar general al NATO. De menţionat că el este, concomitent, şi secretar general al
Consiliului Uniunii şi secretar general al Uniunii Europei Occidentale (UEO).
Într-o anexă a Tratatului de la Amsterdam se stipula:
- Înfiinţarea, în cadrul Secretariatului General al Consiliului, a unei Unităţi de planificare
politică şi avertizare timpurie sub autoritatea Înaltului Reprezentant pentru PESC, ca
structură operativă pentru luarea rapidă a deciziilor;
- Procedura de decizie, întemeiată pe principiul obţinerii constructive se va aplica şi
problemelor vizate de PESC. Această prevedere permite luarea deciziilor în ciuda
obţinerii uneia sau mai multe state membre, dacă voturile lor ponderate nu depăşesc o
treime din totalul voturilor.

8.4. Tratatul de la Lisabona

81
Tratatul adoptat în 2009, a consolidat acest domeniu de politică prin crearea
• funcției de Înalt Reprezentat al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate
• Serviciului European de Acțiune Externă (SEAS) - corpul diplomatic al UE.
Rolul politicii externe și de securitate este:
• de a menține pacea și de a întări securitatea pe plan internațional
• de a promova cooperarea internațională
• de a dezvolta și consolida
- democrația
- statul de drept
- respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

8.5. Instituţiile şi organismele PESC

În cadrul PESC sunt implicate :
a) instituţiile Uniunii Europene (Consiliul European, Consiliul
Miniştrilor, Parlamentul European şi Comisia);
b) organismele specifice (Comitetul politic şi de securitate,
Comitetul militar al Uniunii Europene, Statul Major al Uniunii).

Instituția căreia îi revine decizia finală la nivelul Uniunii Europene

este Consiliul European, format din șefii de stat și de guvern ai celor 28 de
state membre ale UE. Acesta se reunește de 4 patru ori pe an și definește
principiile și orientările generale ale politicii.

Josep Borrell, Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și
vicepreședinte al Comisiei

Rolul Înaltului Reprezentant este de a aduce mai multă coerență în politica externă și de securitate a UE.
În acest sens, prezidează reuniunea lunară a Consiliului Afaceri Externe, în cadrul căruia se reunesc
miniștrii de externe din cele 28 de state membre ale UE. De asemenea, participă la reuniunile Consiliului
European și prezintă rapoarte cu privire la probleme de politică externă.
În cadrul politicii externe și de securitate, majoritatea deciziilor sunt luate cu acordul tuturor
țărilor UE.
Rolul Serviciului de Acțiune Externă (SEAE) este de a-l sprijini pe Înaltul Reprezentant. El
acționează ca serviciu diplomatic al UE. SEAE dispune de o rețea formată din peste 139 de delegații și
birouri, peste tot în lume, având sarcina de a promova și proteja interesele UE.

- Consiliul European defineşte principiile şi orientările PESC, inclusiv chestiunile cu

implicaţii asupra apărării şi decide asupra strategiilor comune care vor fi puse în aplicare de UE.
- Consiliul Miniştrilor este organul de decizie al PESC. Acesta ia hotărârile necesare pentru
definirea şi punerea în aplicare a orientărilor stabilite de Consiliul European, stabilind poziţii comune şi
acţiuni comune.
Tratatul de la Amsterdam (1999) a schimbat sistemul de vot în cadrul Consiliului. Dacă prin Tratatul
de la Maastricht se stabilise ca, în problemele PESC, Consiliul să hotărască în principiu pe bază de
unanimitate, la Amsterdam s-a introdus conceptul de „abţinere constructivă” : un stat care se abţine de la
vot îşi poate însoţi votul printr-o declaraţie prin care acceptă ca decizia Consiliului să angajeze Uniunea.
Potrivit acestei proceduri, statul respectiv nu este obligat să aplice decizia Consiliului, dar nu
împiedică adoptarea acesteia de către celelalte state membre.
Ca o derogare de la regula majorităţii, Consiliul statuează prin majoritate calificată atunci când,
pe baza unei strategii comune, acesta adoptă acţiuni comune, poziţii comune sau orice altă decizie.
Atunci când este necesar ca Uniunea să încheie un Acord cu un stat, cu mai multe state sau cu
diferite organizaţii internaţionale, Consiliul, în unanimitate, autorizează preşedinţia să angajeze negocieri.
În definirea şi punerea în aplicare a PESC, Consiliul este asistat de un Comitet politic şi de
securitate, compus din directorii politici din ministerele de externe ale statelor membre.
În sfârşit, pentru punerea în aplicare a politicii europene în materie de securitate şi apărare,
Consiliul a creat un Comitet Militar şi un Stat-Major al Uniunii Europene, precum şi un Institut de
studii de securitate şi un Centru satelitar al Uniunii. Ultimele două organisme sunt de fapt structuri ale
UEO, integrate în Uniunea Europeană.
Consiliul poate, atunci când consideră necesar, să numească reprezentanţi speciali, cărora le
este conferit un mandat de legătură cu chestiuni politice deosebite (de ex. pentru Orientul Mijlociu, Pactul

82
de stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Bosnia-Herţegovina,
Afganistan)
- Comisia Europeană are puterea de a sesiza Consiliul de orice chestiune relativă la PESC
şi a-i face propuneri. Ea poate, de asemenea, să solicite Preşedinţiei convocarea de urgenţă a unei
reuniuni a Consiliului.
- Parlamentul European este consultat de către Preşedinţie asupra principalelor aspecte care
privesc PESC, fiind ţinut la curent, în mod regulat, cu evoluţia acestei politici. Parlamentul poate, de
asemenea, să adreseze Consiliului întrebări şi să formuleze recomandări. Anual, Parlamentul organizează
dezbateri asupra progreselor realizate în domeniul aplicării PESC.

8.6. Misiuni de menținere a păcii

UE a trimis misiuni de menținere a păcii în diferite zone de conflict ale lumii. În august 2008,
UE a contribuit la medierea unui acord de încetare a focului între Georgia și Rusia, a trimis observatori
europeni pentru a monitoriza situația și a furnizat ajutor umanitar persoanelor strămutate din cauza
conflictelor.
În regiunea balcanică, UE finanțează în 7 țări proiecte de asistență pentru dezvoltarea unei
societăți stabile. De asemenea, a deplasat în Kosovo persoane activând în domeniul justiției și forțe de
poliție care să ajute la garantarea legii și a ordinii publice .
 Mijloace de intervenție
EULEX distribuie informații despre rolul UE în procesul de
reconstrucție a regiunii balcanice UE nu dispune de o forță
armată permanentă. În schimb, în baza politicii sale comune de
securitate și apărare (PASC) , Uniunea Europeană se sprijină pe
forțele de menținere a păcii cu care contribuie statele membre,
pentru:
• operațiuni comune de dezarmare
• misiuni umanitare și de salvare
• consiliere și asistență militară
• prevenirea conflictelor și menținerea păcii
• gestionarea crizelor, de exemplu, restabilirea păcii și stabilizare după încetarea conflictelor.
Începând din 2003, UE a desfășurat 30 de misiuni civile și operațiuni militare pe 3 continente. Toate
acestea au constituit o reacție la diverse situații de criză:
• instaurarea păcii post-tsunami în Indonezia
• protejarea refugiaților în Mali și Republica
Centrafricană
• combaterea pirateriei în largul coastelor Somaliei și în
regiunea Cornului Africii
Rolul UE în domeniul securității ia amploare. Începând
din ianuarie 2007, UE a putut lansa operațiuni de reacție rapidă
cu 2 grupări tactice de luptă concurente, numărând 1500 de
persoane și, la nevoie, poate lansa ambele operațiuni aproape
simultan. Deciziile de mobilizare sunt luate de miniștrii țărilor
UE, în cadrul Consiliului UE.
 Un parteneriat cu estul
Pe măsură ce UE s-a extins, țările din Europa de Est și din Caucazul de Sud i-au devenit vecini
mai apropiați. Ele ne influențează din ce în ce mai mult securitatea, stabilitatea și prosperitatea. O
cooperare mai strânsă între UE și partenerii săi est-europeni - Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia,
Republica Moldova și Ucraina - reprezintă un element-cheie în relațiile externe ale UE.
 Relații mai strânse cu țările din regiunea Mării Mediterane și din Orientul Mijlociu

Curs de strategie susținut de o polițistă la Școala Personalului de Poliție din Afganistan.

În urma Primăverii arabe (2011), pentru a-și exprima solidaritatea față de populația care militează
pentru respectarea valorilor democrației, UE și-a relansatpolitica de vecinătate . Aceasta a fost creată cu
scopul de a consolida relațiile UE cu vecinii săi din est și din sud și promovează:
• cooperarea pe plan politic
• integrarea economică
• creșterea mobilității.
UE a continuat să sprijine tranziția către democrație în Africa de Nord și Orientul Mijlociu, în
ciuda instabilității politice și a problemelor economice.
83
 A fost creat un grup operativ UE-Tunisia pentru a coordona sprijinul european și internațional
destinat să ajute Tunisia în tranziția către democrație și în eforturile sale de relansare a economiei. În
noiembrie 2012 a fost lansat un grup operativ similar, UE-Egipt.
UE sprijină eforturile internaționale depuse pentru restabilirea păcii în Orientul Mijlociu în alt
mod. Obiectivul său este ca Palestina și Israel să ajungă la o înțelegere bilaterală. UE colaborează cu
ONU, SUA și Rusia (în cadrul „Cvartetului”), pentru a încuraja cele două părți să ajungă la un acord.
La începutul lui 2013, programul nuclear iranian a fost o sursă importantă de tensiune la nivel
internațional. Acordul istoric încheiat în noiembrie cu comunitatea internațională a constituit un prim pas
în direcția rezolvării problemei și o încununare a eforturilor depuse de UE în conducerea negocierilor de
pace în numele comunității internaționale.
 Asia și America Latină
Uniunea Europeană își intensifică relațiile cu grupările regionale din Asia și America Latină.
Astfel, UE a încheiat „parteneriate consolidate” cu partenerii săi asiatici, aflați într-un proces rapid de
dezvoltare. Acestea combină elemente economice, politice, sociale și culturale.
 Viitori membri ai UE: țările din Balcani
În iulie 2013, Croația a devenit cel de-al 28-lea stat membru al UE. Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei, Muntenegru și Serbia au primit statutul de țări candidate la aderarea la UE. Albania și
Bosnia și Herțegovina și-au depus candidatura pentru a deveni state membre UE.
În 2013, s-au făcut progrese în dialogul dintre Serbia și Kosovo. Deși Kosovo și-a declarat
independența de Serbia în 2008, statutul său internațional rămâne indecis. Datorită angajamentului de care
a dat dovadă UE în medierea negocierilor, cele două părți au ajuns la un acord istoric în aprilie 2013. A
fost o dovadă de persistență din partea fostului Înalt Reprezentant, Catherine Ashton, și a prim-miniștrilor
Serbiei și Kosovo și de angajare fermă a UE în direcția promovării păcii și reconcilierii în Balcanii de
Vest De asemenea, a arătat că locuitorii și țările din Europa își doresc să aibă legături mai strânse cu UE.

Rezumat
PESC constituia înainte cel de-al 2-lea pilon în vechea structură a UE. Acesta era reglementat de
cooperarea internaţională, în cadrul căreia deciziile erau luate în principal în unanimitate de către Consiliu
sau de către Consiliul European. Politica externă si de securitate comună a suferit o serie de reforme dea
lungul adoptării principalelor tratate europene. Tratatul de la Lisabona reformează vechea structură a UE
prin eliminarea distincţiei între cei trei piloni (fişa „repartizarea competenţelor”). Această fuziune nu
afectează însă modalităţile de luare a deciziilor în ceea ce priveşte PESC. Se menţin astfel rolurile
predominante ale Consiliului European şi ale Consiliului UE, precum şi principiul unanimităţii.

Concluzii
Politica externă și de securitate a UE, elaborată de-a lungul anilor mai multor ani, le permite
statelor membre să se exprime și să acționeze la unison pe scena mondială. Acționând împreună, cele 28
de state membre pot avea o influență mult mai mare decât dacă ar aplica, fiecare, propria politică.

Teste de autoevaluare

1. Care sunt institutiile și organismele PESC?

2. Identificați obiectivele PESC și mijloacele de acțiune.

Teste de control
1. În urma Primăverii arabe (2011), UE și-a relansat politica de
ce promovează:
a) cooperarea pe plan economic
b) integrarea economică
c) creșterea mobilității.

2. Uniunea Europeană se sprijină pe forțele de menținere a păcii cu care contribuie statele membre,
pentru:
a) operațiuni comune de înarmare
b) misiuni umanitare și de salvare
c) consiliere și asistență militară
d) prevenirea conflictelor și menținerea păcii

84
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9 – POLITICA DE SCHIMBURI
COMERCIALĂ ȘI DE DEZVOLTARE A UNIUNII EUROPENE.

Conținutul unității de învățare

Capitolul prezintă poziția Uniunii Europene față

de restul lumii în materie de politică comercială. Sunt
reliefate politicile de liber schimb și competitivitatea. De
asemenea sunt mentionate obiectivele politicii comericle și
principalele acorduri incheiate de UE cu terții inclusiv
participarea sa la OMC.
Astăzi, produse precum autoturismele nu mai
sunt fabricate în același loc, de la început până la
sfârșit
.
9.1. Nevoia de politică comercială
Politica comercială a Uniunii Europene trebuie privită în contextul a două dintre realitățile
actuale:importanța Uniunii ca actor mondial major și modul în care globalizarea contribuie la schimbarea
mediului internațional.
UE este cea mai mare economie din lume, cel mai mare exportator și importator, principalul
investitor și beneficiar al investițiilor străine și cel mai mare donator de ajutor. Deși reunește doar 7 % din
populația mondială, Uniunea deține peste un sfert din rezervele mondiale de bogăție, măsurate de
produsul intern brut (PIB) – valoarea totală a bunurilor și serviciilor produse.

PIB-ul la % din PIB-ul Datoria publică

prețurile curente mondial brută Comerțul UE în cifre
(în miliarde de (% din PIB) • Ponderea UE în exporturile și
euro) importurile mondiale: 16,4 % în 2013
Uniunea 13 186 17,2 88 • Investiții străine directe în UE: 3 947
Europeană miliarde EUR în 2012
(28 de state
membre)
• Investiții străine directe ale UE în
Argentina 460 0,9 41 străinătate: 5 207 miliarde EUR în 2012
Australia 1 134 1 28,6 • Excedent comercial total al industriei
Brazilia 1 691 3 66,2 prelucrătoare, cu excepția petrolului: peste
Canada 1 375 1,5 88,8 400 de miliarde EUR în 2013
China 7 130 15,8 39,4 • Excedent comercial în domeniul
India 1 413 6,6 61,5 serviciilor: 110 miliarde EUR în 2013
Indonezia 655 2,3 26,1 • Ajutorul UE pentru dezvoltare: 56,5
Japonia 3 688 4,6 243,2 miliarde EUR în 2013
Mexic 949 2 46,4
Rusia 1 579 3,4 13,9
Uniunea Europeană este una dintre economiile
Arabia 564 1,5 2,7
Saudită cele mai deschise către exterior și
Africa de 264 0,7 45,2 intenționează să rămână astfel. Schimburile
Sud comerciale cu restul lumii s-au dublat din
Coreea de 982 1,7 33,9 1999 până în 2010 și, în prezent, pentru
Sud aproape trei sferturi din importuri UE nu
Turcia 617 1,4 36,3 percepe deloc taxe sau percepe taxe foarte
Statele 12 626 16,5 104,2 mici. În 2012, nivelul acestora a fost de doar
Unite 2,2 % pentru produsele industriale și de 2,6 %
Total mondial 56 245 100 pentru toate mărfurile în general. UE este cel
mai important partener comercial pentru 59 de țări. Prin comparație, această cifră este 36 pentru China și
24 pentru SUA. Comerțul exterior al UE cu bunuri și servicii reprezintă 35 % din PIB-ul său, fiind cu
cinci puncte procentuale peste cel al SUA. Datorită dimensiunilor pieței sale, UE importă tot atâtea
produse agricole din țările în curs de dezvoltare ca și Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă și Statele
Unite ale Americii la un loc.

 Liberul schimb și competitivitatea

85
 Politica comercială a UE este o parte integrantă a strategiei Europa 2020 care vizează stimularea
ocupării forței de muncă și crearea unei economii mai moderne, viabile și sustenabile. Menținerea unei
economii interne dinamice obligă Uniunea să fie din ce în ce mai competitivă în străinătate.
Lliberul schimb este mai important ca niciodată pentru consolidarea creșterii economice și
crearea de locuri de muncă. Două treimi din importuri sunt reprezentate de materiile prime, bunurile
intermediare și componentele de care au nevoie producătorii din UE. Piața Europei trebuie să rămână în
continuare deschisă la aceste importuri. Restricționarea acestora sau majorarea taxelor ar avea efecte
contrare celor scontate, conducând la creșterea costurilor și reducerea competitivități întreprinderilor
europene, atât pe plan local, cât și în străinătate.
Liberul schimb poate ajuta Uniunea să iasă din criza actuală, care a izbucnit în Statele Unite, în
2007-2008, în urma acordării de credite ipotecare cu grad ridicat de risc (subprime). Criza a scos însă la
iveală și deficiențele existente la nivelul UE. Alături de consolidarea pieței unice și orientarea investițiilor
către domenii precum cercetarea, educația și energia, liberul schimb reprezintă unul dintre motoarele care
pot repune în mișcare economia europeană.

 Avantajele liberului schimb

• Piețele deschise generează creștere economică și locuri de muncă mai multe și mai bune
atâtpentru Europa, cât și pentru partenerii acesteia. În 2011, 14 % din forța de muncă din UE
depindea, direct sau indirect, de exporturile către restul lumii. Acest procent a crescut cu circa 50
% față de anul 1995. Investițiile străine directe sunt, de asemenea, un important motor al creării
de locuri de muncă; în prezent, peste 4,6 milioane de europeni lucrează pentru companii
americane și japoneze.
• Liberalizarea comerțului creează noi oportunități pentru inovare și permite o mai mare creștere a
productivității. Fluxurile comerciale și de investiții susțin și promovează ideile și inovarea, noile
tehnologii și cercetarea de vârf, aducând astfel îmbunătățiri produselor și serviciilor de care au
nevoie oamenii și întreprinderile. Experiența statelor membre arată că o deschidere de 1 % a
economiei determină o creștere de 0,6 % a productivității muncii în anul următor.
• prețurile mai mici și o gamă mai variată de opțiuni pentru consumatori, deoarece produsele
importate (alimente, bunuri de consum și componente pentru produsele fabricate în Europa)
devin mai ieftine.

Cu mulți ani în urmă, când schimburile comerciale se limitau la trecerea mărfurilor fizice dintr-o
parte a lumii în alta, negocierile se concentrau aproape exclusiv asupra cotelor și taxelor vamale. Acum,
când economiile sunt mai complexe, politica comercială acoperă o gamă largă de activități și practici:
servicii, drepturi de proprietate intelectuală (DPI), investiții străine directe, standarde pentru sănătatea
plantelor și a animalelor, standarde pentru bunuri industriale și neindustriale, practici de acordare a
licențelor, impozite interne etc.

300

250 Exporturi UE (în miliarde de euro)

Importuri UE (în miliarde de euro)

200

150

100

50

0
Coreea de
Norvegia

Japonia

Brazilia
Elve•ia

Turcia
Rusia
China

India
Sud
SUA

Cifre pe anul 2013.

Sursa: Eurostat.
Africa: importuri 168,3; exporturi 154,7
86
America Centrală și de Sud: importuri 102,4; exporturi 120,9
Alte țări europene: importuri 477,6; exporturi 488,7
America de Nord: importuri 223,8; exporturi 320,5
Oceania: importuri 14,6; exporturi 39
Asia: importuri 678,6; exporturi 573,7

9.2. Elaborarea politicii comerciale a UE

Uniunea răspunde de politica comercială a țărilor sale membre, iar Comisia Europeană
negociază în numele acestora. Cu alte cuvinte, niciun guvern nu poate încheia separat un acord comercial
bilateral cu un partener din afara UE. Această împărțire a atribuțiilor se bazează pe tratatele UE.
Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal,
bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o ţară sau o comunitate de ţări în scopul
stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii.
Politica comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor Uniunii Europene cu ţările terţe.
Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de integrare economică
europeană, astfel că politica comercială a UE(iniţial CEE) este comună în linii mari în raport cu restul
lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale.
Încă prin Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între instrumentele
principale de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă regională unică cu scopul accelerării
creşterii economice, a ridicării eficienţei şi competitivităţii economice şi a creării premiselor de adâncire a
integrării interstatale. Pentru Comunitatea Europeană, raţiunea unei politici comerciale comună rezidă din
faptul că libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor din cadrul Comunităţii nu se poate realiza cu politici
comerciale naţionale diferite.
În baza prevederilor Tratatelor constitutive şi a celorlalte norme(legislaţie secundară, tratate
multi- şi bilaterale încheiate de Comunitatea Europeană) care reglementează relaţiile comerciale ale UE
cu ţările terţe se poate afirma că Uniunea Europeană are o politică comercială comună axată pe
liberalizarea schimburilor în domeniul industrial şi relativ protecţionistă în sectorul agricol .
Principalele instrumente de politică comercială pot fi:
- de natură tarifară(vamală);
- de natură netarifară;
- de natură promoţională şi de stimulare.
Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale.
În cadrul barierelor netarifare utilizate în cadrul politicilor
comerciale se includ reglementările cantitative, măsurile antidumping, precum şi
alte măsuri netarifare.
Măsurile de politică comercială promoţională şi de stimulare au drept scop să impulsioneze exporturile
globale ale ţării(sau comunităţii) respective.
La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din partea a II-a se
numea „Libera circulaţie a mărfurilor”. În cadrul acestuia se făceau referiri la următoarele aspecte:
- eliminarea taxelor vamale între statele membre;
- instituirea tarifului vamal comun;
- eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre;
- practicile de dumping.

Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul de la
Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam.
Astfel, articolele 131 şi 133 pun bazele politicii comerciale comune faţă de ţările terţe. În
conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale între ele, statele membre urmăresc să
contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la eliminarea
progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi la reducerea barierelor tarifare.
Acelaşi articol prevedea faptul că prin eliminarea drepturilor între statele membre se urmăreşte
o incidenţă favorabilă asupra creşterii forţei concurenţiale a întreprinderilor din aceste state. În
virtutea acestor prevederi, se poate spune că obiectivele acestei politici sunt :
- promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb;
- creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare.
Articolul 133 stabileşte că politica comercială comună se referă la comerţul cu mărfuri,
servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală. Totodată, sunt incluse şi

87
 prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura, educaţia, serviciile
sociale şi de sănătate .
Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt :
- modificările nivelului taxelor vamale;
- încheiarea acordurilor vamale şi comerciale;
- uniformizarea măsurilor de liberalizare;
- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului(dumping sau subvenţii) şi măsuri de întărire a
cooperării vamale între statele membre.
Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a Uniunii Europene reiese din
articolul 3a al Tratatului privind Uniunea Europeană, care stabileşte că dezideratul acestei politici este
realizarea unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă. Interpretarea dată acestui
principiu este aceea că pe ansamblu gradul de protecţionism al pieţei interne unice ar trebui să se
reducă în mod continuu.

Obiectivele acordurilor de liber schimb:

• Deschiderea de noi piețe pentru bunuri și
servicii
• Creșterea protecției și a oportunităților de
investiții
• Scăderea costurilor prin reducerea taxelor
vamale și a birocrației
• Accelerarea schimburilor comerciale prin
facilitarea formalităților vamale și stabilirea de standarde sanitare și tehnice compatibile
• Sporirea siguranței prin norme clare privind drepturile de proprietate intelectuală, concurența
și achizițiile publice
• Sprijinirea dezvoltării durabile, prin promovarea cooperării, a transparenței și a dialogului cu
privire la aspectele sociale și de mediu.

Schimbările fundamentale intervenite la nivelul lanțurilor globale de aprovizionare au făcut ca

locul în care se creează valoarea adăugată să devină mai important decât cel în care sunt înregistrate
exporturile. Prin urmare, politica comercială a UE nu își propune neapărat să păstreze pe teritoriul Uniunii
fiecare etapă de producție ci, mai degrabă, să mențină și, acolo unde este necesar, să redefinească rolul pe
care îl ocupă Uniunea în lanțurile globale de aprovizionare. Comerțul constă, din ce în ce mai mult, în
adăugarea de noi „straturi” de valoare, pornind de la fazele de cercetare, dezvoltare și design, până la cele
de fabricare, asamblare și logistică.
Același lucru este valabil și pentru lanțurile de aprovizionare din interiorul UE, unde relațiile
comerciale se schimbă pe măsură ce frontierele economice dispar. Când fac export, întreprinderile
creează locuri de muncă nu doar în țara de origine a bunurilor și serviciilor, ci și în restul Uniunii.
Serviciile sunt deosebit de importante pentru a asigura prezența UE în lanțurile globale de aprovizionare
și pentru a menține locurile de muncă în Europa. Aproximativ o treime din locurile de muncă generate de
bunurile prelucrate care pleacă din Europa sunt oferite de întreprinderi care pun la dispoziția
exportatorilor servicii de suport. Per total, serviciile reprezintă 50 % din valoarea internă adăugată a
exporturilor Europei către restul lumii.
Prin politica sa actuală, Uniunea Europeană s‑ a angajat activ împreună cu partenerii săi –
uneori și cu grupări regionale – să negocieze acorduri ample de liber schimb. Acestea acordă acces
privilegiat la piețele din țările în cauză și sunt o excepție de la principiul de bază al Organizației Mondiale
a Comerțului (OMC), conform căruia toți partenerii comerciali ar trebui să beneficieze de tratament egal.
Acordurile variază în funcție de obiectivele și de capacitățile țării sau ale grupului de țări cu care
negociază Uniunea Europeană. Nu există soluții universale. Având în vedere că numeroșii parteneri
comerciali ai UE au interese diferite, conținutul acordurilor este adaptat la fiecare situație în parte.
Acordurile de liber schimb cu țările dezvoltate și economiile emergente sunt dictate de regulile
economice și se bazează, în general, pe deschiderea reciprocă a piețelor. Acordurile de parteneriat
economic cu țările din Africa, zona Caraibilor și Pacific combină comerțul cu obiectivele de dezvoltare.
Politica comercială a UE se concentrează pe parteneri-cheie precum SUA, Canada și Japonia, dar acordă
atenție și economiilor emergente, precum grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud),
considerate a fi noul motor al economiei mondiale. Pentru exportatorii din UE, avantajul încheierii de
acorduri cu aceste țări este evident. Tariful mediu care li se percepe când își vând produsele către restul
lumii este în continuare de aproximativ 5 %. În unele țări, este mult mai ridicat.

88
 Aceste acorduri consolidează sistemul bazat pe normele UE, care îl depășește pe cel al OMC,
integrându-l în acordurile contractuale internaționale, astfel încât comerțul și investițiile să fie protejate și
să poată prospera.

În ce constă politica comercială?

Uniunea și-a construit politica comercială pe trei direcții
principale de acțiune:
• un rol activ în negocierile multilaterale derulate sub auspiciile OMC;
• aprofundarea relațiilor comerciale bilaterale cu anumite țări și regiuni și aplicarea de măsuri unilaterale,
cum ar fi acordarea unui tratament preferențial țărilor în curs de dezvoltare;
• punerea în practică a unei strategii de acces, cu scopul de a identifica și a înlătura obstacolele specifice
cu care se confruntă principalele piețe de export.

1. abordare multilaterală

Uniunea pledează puternic în favoarea acțiunilor multilaterale. Ea a susținut ferm negocierile

comerciale derulate în cadrul Rundei de dezvoltare de la Doha, din momentul în care aceasta a fost
lansată în 2001 de către OMC, cu obiectivul de a obține o mai mare liberalizare a comerțului de bunuri și
servicii, de a îmbunătăți accesul la piață pentru țările în curs de dezvoltare și de a revizui normele
comerciale.
Succesul acestor negocieri ar aduce avantaje multiple. Potrivit estimărilor, comerțul mondial ar
crește cu 2 % și s-ar simplifica în mod considerabil procedurile comerciale, logistice și de transport. Cu
toate acestea, complexitatea problematicii și a intereselor diferite ale participanților au împiedicat
încheierea unui acord.

Organizația Mondială a Comerțului

OMC a fost înființată la 1 ianuarie 1995 pentru a înlocui Acordul General pentru Tarife și Comerț
(GATT), instituit la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. OMC numără în prezent 160 de țări
membre și 24 de observatori. Organizația a contribuit la definirea unui sistem de norme care permite
deschiderea economiei globale către comerț. Pe lângă faptul că administrează acordurile comerciale
încheiate de membrii săi, OMC oferă un forum pentru negocieri, soluționează litigii, monitorizează
politicile naționale, oferă asistență tehnică și formare țărilor în curs de dezvoltare și organizează
cooperarea cu alte organizații internaționale. Când membrii OMC doresc să actualizeze normele
multilaterale, se inițiază o nouă rundă de negocieri comerciale. Cea mai recentă dintre ele, aflată încă în
derulare, este Runda de la Doha.

Acorduri De Liber Schimb

UE promovează, în relația cu cei mai importanți parteneri comerciali
bilaterali, o deschidere reciprocă a piețelor fără precedent. Principalul instrument
pe care îl are la dispoziție sunt acordurile de liber schimb (ALS). Înainte de 2006,
acestea reprezentau cadrul în care se derulau mai puțin de un sfert din schimburile comerciale ale UE.
Dacă toate negocierile aflate în curs se încheie cu succes, această cifră va crește la două treimi. Până la
sfârșitul anului 2012, UE avea deja 28 de acorduri comerciale în vigoare.

Exemple ACORDURI DE LIBER SCHIMB DEJA ÎN VIGOARE

• Vecinătatea de Est – în 2013, UE a încheiat negocierile referitoare la o zonă de liber schimb aprofundată
și cuprinzătoare (DCFTA) cu Republica Moldova, Armenia și Georgia, în cadrul unor acorduri mai
ample de asociere. Negocierile cu Ucraina au fost încheiate în decembrie 2011. Acordurile de asociere
(inclusiv DCFTA) au fost ratificate de Republica Moldova, Georgia și Ucraina, în vara lui 2014.
Acordurile cu Moldova și Georgia se aplică cu titlu provizoriu din septembrie 2014. Acordul cu
Ucraina se aplică cu titlu provizoriu din noiembrie 2014, cu excepția DCFTA, care se va aplica, tot cu
titlu provizoriu, începând de la 1 ianuarie 2016. În septembrie 2013, Armenia a decis să adere la
Uniunea vamală alături de Rusia și a încetat negocierile cu UE pe marginea acordurilor de asociere și a
DCFTA.
• Peru și Columbia: acordul comercial a fost semnat în iunie 2012. În Peru se aplică cu titlu provizoriu din
martie 2013, iar în Columbia din august 2013. La sfârșitul primul an calendaristic de aplicare cu titlu
89
 provizoriu, comerțul dintre UE și Peru se ridica la 8,7 miliarde de euro, iar cel dintre UE și Columbia la
13,5 miliarde de euro. În iulie 2014, UE și Ecuador au încheiat negocierile privind aderarea Ecuadorului
la acord.
• Chile: acordul de asociere din 2002 a inclus un acord global de liber schimb care a intrat în vigoare în
anul următor. În raport cu anul 2003, comerțul bilateral s-a dublat, ajungând la 18 miliarde de euro în
2013. Pentru Chile, UE este cea de a doua sursă majoră de importuri și cea de a treia piață de export.
• Mexic: de la intrarea în vigoare a acordului, în octombrie 2000, schimburile comerciale bilaterale s-au
dublat, de la 21,7 miliarde de euro la 45 de miliarde de euro în 2013. În prezent, UE și Mexic iau în
calcul posibilitatea actualizării acordului, astfel încât acesta să se alinieze mai ușor la noua generație de
acorduri și să reflecte evoluțiile înregistrate de economia mexicană.
• Africa de Sud: acordul pentru comerț, dezvoltare și cooperare, în vigoare începând din 2000, a stabilit
o zonă de liber schimb, care acoperă 90 % din schimburile comerciale bilaterale dintre UE și cel mai
mare partener comercial din Africa.
• Sudul Mediteranei: acordurile de asociere cu Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc,
Autoritatea Palestiniană și Tunisia încheiate între 1995 și 2002 au dus la semnarea unor acorduri de
liber schimb care vizează comerțul cu produse.
• America Centrală (Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Panama): acordul de
asociere UE-America Centrală a fost semnat în iunie 2012. Partea comercială a acordului se aplică
provizoriu cu Honduras, Nicaragua și Panama începând din august 2013, cu Costa Rica și El Salvador din
octombrie 2013 și cu Guatemala din decembrie 2013. Comerțul dintre cele două regiuni s-a cifrat, în
2013, la 12 miliarde de euro.

2. Relații strategice

• China: China este în prezent al doilea partener comercial al UE, după SUA. În același timp, UE
este cel mai mare partener comercial al Chinei. În noiembrie 2013, UE și China au anunțat
lansarea negocierilor privind un acord global de investiții. Acesta va facilita liberalizarea
progresivă a investițiilor și eliminarea restricțiilor care stau în calea investitorilor pe ambele
piețe.

• Rusia: UE este, de departe, cel mai important partener comercial al Rusiei, reprezentând peste
jumătate din importurile și exporturile acestei țări. Aderarea Rusiei la OMC în 2012 a redus
taxele de import și oferă un forum de discuții pentru abordarea problemelor bilaterale. Contrar
așteptărilor UE, Rusia a optat de atunci pentru o abordare mai protecționistă care a fost
exacerbată de criza din Ucraina.

3. Țările în curs de dezvoltare

Uniunea încurajează în mod activ țările în curs de dezvoltare să utilizeze comerțul pentru a-și
consolida propriile economii și pentru a-și îmbunătăți condițiile de viață. Intensificarea schimburilor
comerciale permite sporirea veniturilor din exporturi și diversificarea unor economii bazate pe produse de
bază și materii prime. Pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să exporte, Uniunea a fost prima
organizație din lume care a acordat, în 1971, un sistem generalizat de preferințe (SGP) în care a introdus
rate preferențiale de import pentru toate țările în curs de dezvoltare, conferindu-le astfel un acces vital la
piețele europene.
Cu toate acestea, pe parcursul ultimelor patru decenii, echilibrele economice și comerciale
mondiale s-au modificat radical. O serie de țări în curs de dezvoltare mai avansate din punct de vedere
tehnologic s-au integrat cu succes în sistemul comercial mondial, în timp ce un număr mai mare de țări
mai sărace au rămas în urmă. În acest mediu competitiv, preferințele tarifare trebuie să se îndrepte către
țările care au cea mai mare nevoie de ele.
Prin urmare, noul sistem generalizat de preferințe (SGP), intrat în vigoare în 2014, își
propune să ajute țările cel mai puțin avansate și alte economii cu venituri scăzute și medii care nu
beneficiază de acces preferențial pe piața UE. În prezent, numărul lor se ridică la 88. Țări precum Rusia,
Brazilia, Kuweit și Arabia Saudită, pe care Banca Mondială le include pe lista țărilor cu venituri ridicate
sau medii superioare și partenerii care beneficiază de altă formă de acces preferențial la UE, similar sau
chiar mai avantajos decât SGP (de exemplu, un acord de liber schimb), nu mai beneficiază de acum
înainte de sistemul generalizat de preferințe.

90
 Un regim special, SGP+, prevede reduceri suplimentare de tarife pentru țările vulnerabile care
semnează până la 27 de convenții internaționale privind drepturile omului, drepturile lucrătorilor și
standardele de mediu și de bună guvernanță. Pe de altă, prin inițiativa „Totul în afară de arme”, UE oferă
unui număr de 49 de țări provenind din rândul celor mai puțin dezvoltate posibilitatea de a introduce pe
piața europeană, fără aplicarea de cote și de taxe vamale, orice produse, cu excepția armelor și munițiilor.

9.3.Viitorul politicii comerciale

Rotterdam (Țările de Jos) este unul dintre cele

mai mari porturi pentru transport containerizat
din lume

Uniunea Europeană își menține angajamentul

de a duce la capăt agenda sa comercială
ambițioasă. Uniunea crede în piețe deschise și
în faptul că schimburile comerciale sunt o
parte a soluției la criza economică.
De asemenea, este în interesul partenerilor
comerciali individuali și regionali să încheie
negocieri cu UE, dat fiind faptul că Uniunea
reprezintă cea mai mare piață din lume pentru exporturile lor.
Acordurile de liber schimb nu sunt lipsite de critici. În Europa, se consideră uneori că aceste
acorduri îi expun pe producătorii din UE la concurența neloială reprezentată de importurile ieftine.
Dintr-o perspectivă foarte diferită, Uniunea este acuzată că încearcă să pătrundă pe piețe, în
special în țările în curs de dezvoltare și că distruge locuri de muncă la nivel local. Promotorii acestor
critici nu iau însă în considerare un aspect care dovedește exact contrariul și anume faptul că aceste
acorduri aduc beneficii semnificative atât Uniunii, cât și partenerilor săi.

Combaterea protecționismului

În mod inevitabil, unii văd în măsurile protecționiste soluția la multe

probleme de bază.
G20, grupul celor mai puternice națiuni industrializate, s-a angajat în mod
formal să nu adopte măsuri de restricționare a schimburilor comerciale și să reacționeze imediat în cazul
în care astfel de măsuri sunt introduse.
Cu toate acestea, realitatea de pe teren poate fi uneori diferită de termenii și principiile asupra
cărora s-a convenit la nivel înalt. În ciuda angajamentului pe care și l-au asumat, multe economii
emergente tind să introducă măsuri care restricționează comerțul, pentru a-și proteja piețele interne de
concurența internațională.
UE va continua să lupte împotriva protecționismului. Prin adoptarea de măsuri protecționiste,
Uniunea ar avea mai mult de pierdut decât de câștigat, deoarece depinde de multe produse importate.
Creșterea costurilor acestora ar reduce competitivitatea UE, atât în interior, cât și în exterior,
având drept consecință o pierdere a producției și a locurilor de muncă europene. O creștere cu 10 % a
restricțiilor comerciale ar putea antrena pierderi de 4 % la nivelul venitului național.

Rezumat

Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială din lume, asigurând 16.5% din volumul
importurilor şi exporturilor efectuate la nivel mondial. Liberul schimb între statele membre a fost unul
dintre principiile care au stat la baza creării UE. Uniunea este hotărâtă să continue eforturile şi în direcţia
liberalizării comerţului mondial.
Comerţul mondial se bazează pe regulile stabilite de Organizaţia Mondială a
Comerţului pentru a garanta transparenţa şi echitatea acordurilor comerciale încheiate între ţări.
Politica comercială a UE se decide exclusiv de către instituţiile europene. Comisia negociază
acorduri în numele UE respectând regulile OMS şi colaborează strâns cu statele membre şi cu
Parlamentul European pentru a garanta funcţionarea sistemului mondial şi pentru a-i permite acestuia să
se adapteze la schimbări.
UE negociază acorduri prin reţeaua sa mondială de relaţii comerciale şi colaborează cu numeroşi
parteneri, mai ales prin intermediul acordurilor de liber schimb.
91
 Concluzii
În calitatea sa de cea mai importantă regiune a lumii din punct de vedere comercial, UE este
puternic interesată de deschiderea piețelor și de existența unor cadre clare de reglementare. Conștientă de
răspunderea pe care o are față de propriii cetățeni și față de restul lumii, UE va continua cu fermitate
strategia actuală și va susține, prin acorduri multilaterale și bilaterale, cauza unui sistem mondial deschis
și echitabil.

Teste de autoevaluare

1. Ce presupune SGP? Dar SGP +?

2. Dați exemple de acorduri de liber schimb in vigoare.
3. Care sunt obiectivele Acordurilor de liberschimb?

Teste de control

1. Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune

sunt :
a) modificările nivelului taxelor vamale;
b) încheiarea acordurilor vamale şi comerciale;
c) uniformizarea măsurilor de liberalizare;
d)politica importului, măsuri de protejare a comerţului(dumping sau subvenţii) şi măsuri de întărire a
cooperării vamale între statele membre.
2. Principalele instrumente de politică comercială pot fi:
a) de natură tarifară(vamală);
-b) de natură comercială;
c) de protectie.

3. Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul de la:
a) Maastricht
b) Nisa
c) Lisabona

Test de verificare finală

1. Consecinţele trecerii la moneda unică sunt:

a) dispare incertitudinea legată de evoluţiile cursurilor de schimb ale monedelor naţionale din
interiorul UE;
b) determină creşterea cheltuielilor cu sumele plătite cu titlu de comisioane bancare pentru
efectuarea conversiei monetare;
c) asigură o mai bună implementare a Pieţei Interne Unice , o libertate de mişcare a bunurilor,
persoanelor şi capitalurilor;
d) se înlătură segmentarea naţională a pieţelor de capital;
e) cetăţenii vor avea un sentiment de apartenenţă comună.

2. Criteriile de convergenţă pentru aderarea la UEM sunt:

a) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratelor inflaţiei a celor
trei membri UE cu cele mai stabile preţuri;
b) dobânda obligaţiunilor de stat pe termen mediu şi lung nu trebuie să depăşească 2 puncte
procentuale media dobânzilor celor trei ţări membre UE cu cea mai redusă rată a inflaţiei;
c) deficitul bugetar să nu depăşească 60% din PIB;
d) datoria publică să nu depăşească 3% din PIB;
e) moneda naţională să fie integrată în SME şi să nu fie afectată de tensiuni severe pe o perioadă de
cel puţin 2 ani anteriori momentului integrării în UEM .

92
3. Gradul de îndeplinire a criteriilor de convergenţă este verificat de :
a) Consiliul European;
b) Comisia Europeană;
c) Parlamentul European;
d) Banca Centrală Europeană.

4. Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt:

a) Comisia Europeană;
b) Parlamentul European;
c) Consiliul Europei;
d) Curtea Europeană de Justiţie;
e) Curtea Europeană de Conturi.

5. Uniunea Europeană este o structură:

a) militară;
b) politică;
c) economică şi politică.

6. Consiliul Europei este o organizaţie:

a) politică;
b) economică;
c) militară.

7. Sediul Parlamentului European este la:

a) Paris;
b) Strasbourg;
c) Bruxelles.

8. Sediul Comisiei Europene este la :

a) Bruxelles;
b) Strasbourg;
c) Paris.

9. Tratatul de la Roma a fost semnat în :

a) 1992;
b) 1957;
c) 2000.

10. Tratatul de la Maastricht a fost semnat în:

a) 1992;
b) 1957;
c) 1997.

11. Uniunea Europeană are:

a) 6 membri;
b) 15 membri;
c) 25 membri.

12. România a semnat Acordul de asociere la UE în :

a) 1990;
b) 1993;
c) 1995.
93
13. România a adresat cererea de aderare la Uniunea Europeană în:
a) 1993;
b) 1997;
c) 1995.

14. România a început negocierile de aderare la UE în:

a) 1999;
b) 2000;
c) 2001.

15. “Foaia de parcurs” aprobată de Consiliul European din decembrie 2002 prevede ca România să
încheie negocierile de aderare în:
a) 2004;
b) 2005;
c) 2007.

16. “ Foaia de parcurs” prevede ca România să adere la Uniunea Europeană în:

a) 2005;
b) 2007;
c) 2009.

17. La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană:

a) 8 ţări;
b) 10 ţări;
c) 12 ţări.

18. Preşedintele Comisiei europene este:

a) G. Verheugen;
b) Romano Prodi;
c) Javier Solana.

19. Care ţară din cele trei este membru al Uniunii europene?
a) Rusia;
b) Turcia;
c) Franţa.

20. Moneda Unică a Uniunii Europene se Numeşte:

a) dolar;
b) ecu;
c) euro.

21. Moneda Unică a fost pusă în circulaţie la :

a) 1 ianuarie 2000;
b) 1ianuarie 2001;
c) 1 ianuarie 2002.

22. Sediul Băncii Centrale Europene se află la:

a) Frankfurt;
b) Paris;
c) Londra.

94
23. După aderare România avea în Parlamentul European:
a) 15 membri;
b) 25 membri;
c) 33 membri.

24. Politica Agricolă Comună promovată de UE:

a) a avut consecinţe nefavorabile asupra agriculturii ţărilor membre;
b) a sprijinit dezvoltarea agriculturii în UE;
c) nu a avut nici un efect.

25. NATO a fost înfiinţat în :

a) 1949;
b) 1947;
c) 1953.

26. Sediul NATO este la :

a) Berlin;
b) Paris;
c) Bruxelles

27. Instanţa supremă a Uniunii Europene este:

a) Comisia Europeană;
b) Consiliul European;
c) Consiliul de Miniştri.

28. Parlamentul European reprezintă interesele :

a) guvernelor statelor membre;
b) cetăţenilor;
c) Uniunii Europene.

29. Comisia Europeană reprezintă interesele:

a) comunitare;
b) guvernamentale;
c) ale cetăţenilor.

30. Consiliul de Miniştri al UE reprezintă interesele:

a) guvernelor statelor membre;
b) comunitare;
c) cetăţenilor.

31. Care din cele trei domenii este complet integrat:

a) justiţie şi afaceri interne;
b) economic;
c) politică externă şi de securitate.

32. Curtea de Justiţie reprezintă :

a) interesele financiare;
b) legalitatea comunitară;
c) interesele guvernelor.

33. Piaţa Internă a luat fiinţă în:

95
a) 1993;
b) 1985;
c) 19967.

34. Prin Programul PHARE, Uniunea Europeană acordă:

a) fonduri nerambursabile;
b) credite rambursabile;
c) împrumuturi cu dobândă mică.

35. Părinţii fondatori ai UE sunt:

a) R. Shuman;
b) A. Marshal;
c) J. Monnet;
d) R. Prodi;

36. Membrii Parlamentului European sunt grupaţi :

a) în funcţie de naţionalitate;
b) pe comisii;
c) pe grupuri politice;
d) în funcţie de data alegerii.

37. Crearea Pieţei Interne a fost Stabilită prin:

a) Tratatul de la Roma;
b) Cartea Albă;
c) Actul Unic European.

38. Care sunt cei trei piloni ai UE stabiliţi prin Tratatul de la Maastricht?
a) Comunitatea Economică Europeană;
b) Politica Agricolă Comună;
c) Politica Externă şi de Securitate Comună;
d) Uniunea Economică şi Monetară;
e) Justiţie şi Afaceri Interne.

39. De Fondurile Structurale dispun:

a) regiunile a căror PIB/ locuitor se situează în ultimii cinci ani sub 70% din media PIB comunitară;
b) regiunile a căror PIB/ locuitor se situează în ultimii trei ani sub 75% din media PIB comunitară;
c) ţările al căror PIB/ locuitor este inferior procentului de 90% din media comunitară.

40. Criteriile de aderare la UE au fost stabilite:

a) iunie 1993 la Maastricht;
b) iulie 1994 la Bruxelles;
c) iunie 1993 la Copenhaga.

41. Ţările care au devenit membre ale UE în 1995 sunt:

a) Danemarca , Irlanda , Marea Britanie;
b) Austria, Danemarca, Suedia;
c) Finlanda, Irlanda, Suedia;
d) Austria, Finlanda, Suedia.

42. Consiliul Uniunii Europene este:

a) forul democratic al popoarelor;
b) organul executiv al UE;
c) principala instanţă de decizie.
96
43. Autorul Pieţei Interne a fost:
a) J. Delors;
b) J. Monnet;
c) R. Prodi.

44. Cartea Albă a fost adoptată :

a) în 1995 pentru sprijinul ţărilor sărace;
b) în 1995 pentru sprijinul ţărilor comunitare;
c) în 1995 pentru sprijinul ţărilor candidate la aderare.

45. Actul Unic European a fost adoptat la:

a) Luxemburg 1985;
b) Bruxelles 1992;
c) Strasbourg 2000.

Testul de verificare finală

1. a,c,d,e; 2. a,b,e 3. a. 4. a,b,d,e 5. c 6. a 7. b
8. a 9. b 10. a 11. c 12. b 13. c 14. b
15. a 16. b 17. b 18. b 19. c 20. c 21. c
22. a 23. c 24. b 25. a 26. c 27. b 28. b
29. a 30. a 31. b 32. b 33. a 34. a 35. a,c
36. c 37. c 38. a,c,e 39. b 40. c 41. d 42. c
43. a 44. c 45. a 46. 47. 48. 49.

Teme de control

1. Integrarea europeană
2. Instituțiile Uniunii Europene
3. Politicile Uniunii Europene

97
ABREVIERI
AE - Acorduri Europene
AELS – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
ANDIN - Pact de colaborare al ţârilor din America Latină
ASEAN - Asociaţia Statelor din Asia de Sud Est
BCE - Banca Centrală Europeană
BERD - Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
BEI - Banca Europeană de Investiţii
CE - Comisia Europeană
CEE - Comunitatea Economică Europeană
CAER - Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
CECO - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CED - Comunitatea Europeană de Apărare
CIG - Conferinţa Inter - Guvernamentală
CUE - Consiliul Uniunii Europene
COREPER - Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
CGM - Cantitatea Maximă Garantată
EURATOM - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
EURO - Unitate monetară
ECOSOC - Comitetul Economic şi Social
EUROPOL - Poliţia Europeană
ECU - Unitatea monetară înainte de EURO
ECOFIN - Consiliul Uniunii Europene al Miniştrilor Economiei şi Finanţelor
FEOGA - Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole
FEDER - Fondul European de Dezvoltare Regională
FSE -. Fondul Social European
FIMAI - Facilităţi pentru Investiţii de Mare Anvergură în Investiţii
FERR- Forţa Europeană de Reacţie Rapidă
GRUPUL LOME - Grupul de Colaborare între ţări din America Latină şi UE
GATT - Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
IME - Institutul Monetar European
IMM - întreprinderi Mici şi Mijlocii
IFI - Instituţii Financiare Internaţionale
ISPA - Instrument Structural de Pre - Aderare
JAI - Justiţie şi Afaceri Interne
JO - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
JOP - Programul pentru Societăţi Mixte
MERCO SOUR - Acord de colaborare unele ţări din America Latină
MCS - Mecanismul Cursurilor de Schimb
NAFTA - Asociaţia de Comerţ Liber din America de Nord
OSCE - Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică
OCDE - Organizaţia Europeană pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
OECE - Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică
ONG Organizaţii Non-Guvernamentale
PC - Piaţa Comună
PESC - Poliţia Externă şi de Securitate Comună
PIB - Produsul Intern Brut
PUE - Piaţa Unică Europeană
PAC - Politica Agricolă Comunitară
PE - Parlamentul European
PA - Parteneriat de Aderare
PHARE - Polonia şi Ungaria, Asistenţă pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
PNAA -Programul Naţional de Aderare a Acquis-sului
PESA - Politica Europeană de Securitate şi Apărare
PFP - Parteneriatul pentru Pace
PESAC - Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună
RCC - Registrul Central de Consultanţă
SME - Sistemul Monetar European
SAPARD - Asistenţă de Pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
SIGMA - Sprijin pentru îmbunătăţirea Guvernării şi Managementului
98
SEBEC - Sistemul European al Băncilor Centrale
SETM - Strategia Economică pe Termen Mediu
TVA - Taxă pe Valoarea Adăugată
TECE - Ţările Europei Centrale şi de Est
TAIEX - Birou de Schimburi de Asistenţă şi Informaţii
TACIS - Asistenţă Tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente
UE - Uniunea Europeană
UEO - Uniunea Europei Occidentale
UEM - Uniunea Economică şi Monetară

99
BIBLIOGRAFIE
***, ACORD EUROPEAN instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi
statele membre ale acestora, pe de altă parte. Ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 20/6
aprilie 1993, apărută în Monitorul Oficial al României, anul V,nr.73/12.04.1993
*** Actul Unic European, 1986
***, Legal Drqftsman's Guide to the European Union. Guidelines for drafting national legislation,
Ministry for Foreign Affairs, Helsinki, Finland, september, 1997
***, Tratatul de la Amsterdam, 2 octombrie 1997
***, Tratatul de la Maastricht, 7 februarie 1992
***, Tratatul de la Roma, 25 martie 1957
***, Ţările din Europa Centrală şi de Est în drumul spre Uniunea Europeană - Raport privind
problemele şi perspectivele de integrare, 1996, Fundaţia Bertlesmann
Bolintineanu Al., Năstase A., Drept Instituţional Contemporan, Monitorul Oficial, Irs, 1995
Hurjui Marcela Cristina, The Tipology And Coordination Of Regional Policies In Eu States, International
Conference „Processes Of Modern Economic European Integration”, Academia De Studii Economice
Bucureşti, Facultatea De Relaţii Economice Internaţionale, Bucureşti, 2008, Isbn 978-606-505-107-2
Hurjui Marcela Cristina, Hurjui Ioan, The Historical Context Of Economical And Social Cohesion Policy
In The European Union And The Economical-Social Tendencies In The European Union’s State
Members – 27, International Seminar European Spaces “Convergence Into The European Union”,
Tîrgovişte, 2008 ,Issn 1453-8202
Hurjui Marcela Cristina ,Romania Cohesion Policy, The Annals Of The “Ştefan Cel Mare” University
Suceava, Fascicle Of Faculty Of Economics And Public Administration, 2008, Issn 1582-6554
Jinga ,Ion, Popescu Andrei, Integrarea Europeană - Dicţionar De Termeni Comunitari, Lumina Lex,
2000
Prisăcaru Ghiorghi, Istoria Ş Evoluţia Uniunii Europene, Ed. Univ. Suceava, 2003
Prisăcaru Ghiorghi, România Spre Uniunea Europeană – Oportunităţi , Dileme, Aspitaţii, Ed. Niculescu,
Bucureşti, 2002
Profiroiu Marius, Instituții Și Politici Europene, Ed. Economică,București, 2008
Popescu C. R., Coordonator, Disparităţi Regionale Ăn Dezvoltarea Economico-Socială A României, Ed.
Meteor Press, Bucureşti, 2003
Porfiroiu Marius, Irina Popescu, Politici Europene, Edit. Economică, Bucureşti, 2003
Puşcaşu Violeta, Dezvoltarea Regională, Edit. Economică, Bucureşti,2000
Prisăcaru Ghiorghi, Istoria Şi Evoluţia Uniunii Europene, Edit. Univ. Suceava, 2003
Savu Dana Victoria, Integrarea Europeană, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
Savu, Dana Victoria, Integrarea Europeană, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
Ştefănescu, Brânduşa, Curtea De Justiţie A Comunităţilor Europene, Ed. Ştiinţifică Si Enciclopedică,
Buc., 1979
Tache Ileana, Politici Economice Europene, Ed. Economică, București, 2014
Ţinca, Ovidiu, Drept Comunitar General, Editura Didactică Şi Pedagogică, Bucureşti, 1999
www.iae.ro
http://ec.europa.eu, comisia europeană
http://epp.eurostat.ec.europa.eu, eurostat

100