Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Viorel Cornescu
Lector univ. dr. Liviu Radu
Lector univ. dr. Carmen Radu
ECONOMIE
1
CUPRINS
Introducere ......................................................................................................................................... 7
Obiectivele cursului ........................................................................................................................... 8
Competenţe conferite ......................................................................................................................... 8
Structura cursului .............................................................................................................................. 9
Evaluarea studenților.................................................................................................................... 10
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ ..................... 11
1.1. Obiective ................................................................................................................................ 11
1.2. Competenţele unităţii de învăţare .......................................................................................... 11
1.1. Obiective ................................................................................................................................ 11
1.2. Competenţele unităţii de învăţare .......................................................................................... 11
1.3. Originea şi etapele formării ştiinţei economice ..................................................................... 12
1.4. Principalele contribuţii şi concepte ....................................................................................... 12
1.5. Repere ale gândirii economice în România ........................................................................... 14
1.6. Definirea şi trăsăturile ştiinţei economice.............................................................................. 15
1.7. Concepte şi legi specifice ştiinţei economice ........................................................................ 16
1.8. Principii de analiză în economie ............................................................................................ 16
1.9. Importanţa studierii economiei .............................................................................................. 17
1.10. Teme de referate .................................................................................................................. 18
1.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor .................................................................................... 18
1.12. Rezumat ............................................................................................................................... 23
1.13. Bibliografie .......................................................................................................................... 24
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.BAZELE GENERALE ALE ECONOMIEI. .......................... 25
2.1. Obiective ................................................................................................................................ 25
2.2. Competenţele unităţii de învăţare .......................................................................................... 25
2.3. Activitatea economică ............................................................................................................ 25
2.4. Nevoile umane, resursele şi factorii de producţie .................................................................. 28
2.4.1. Munca ............................................................................................................................................ 32
2.4.2. Pământul (natura) ......................................................................................................................... 33
2.4.3. Factorul capital .............................................................................................................................. 33
2.5. Premisa economică fundamentală.......................................................................................... 36
2.6. Curba posibilităţilor de producţie .......................................................................................... 36
2.7. Incertitudine şi risc în economie ............................................................................................ 39
2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate) .............................................................. 40
2.9. Test de autoevaluare a cunoștințelor ..................................................................................... 40
2.10. Rezumat ............................................................................................................................... 43
2.11. Bibliografie .......................................................................................................................... 44
2
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. SISTEMUL ACTIVITĂŢII ECONOMICE........................... 45
ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI AGENŢII ECONOMICI ........................................................... 45
3.1. Obiective ................................................................................................................................ 45
3.2. Competenţele unităţii de învăţare .......................................................................................... 45
3.3. Economia naţională şi componentele ei ................................................................................. 45
3.4. Structura economiei naţionale................................................................................................ 49
3.5. Agenţii economici .................................................................................................................. 51
3.6. Întreprinderea. Tipuri de întreprinderi ................................................................................... 52
3.7. Întreprinderea – trăsături, dimensiuni, concentrare ............................................................... 54
3.8. Întreprinderea şi întreprinzătorul ........................................................................................... 59
3.9. Indicatorii activităţii întreprinderii ......................................................................................... 60
3.10. Circuitul şi fluxurile activităţii economice .......................................................................... 61
3.11. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ............................................................. 62
3.12. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................... 62
3.13. Rezumat ............................................................................................................................... 65
3.14. Bibliografie .......................................................................................................................... 66
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE ŞI
EFICIENŢA ECONOMICĂ........................................................................................................... 68
4.1. Obiective ................................................................................................................................ 68
4.2. Competenţele unităţii de învăţare .......................................................................................... 68
4.3. Combinarea optimă a factorilor de producţie ........................................................................ 68
4.4. Limitele combinării. Legea randamentelor neproporţionale ................................................. 71
4.5. Factori determinanţi ai combinării factorilor de producţie .................................................... 71
4.6. Eficienţa economică ............................................................................................................... 72
4.7. Productivitatea ....................................................................................................................... 73
4.8. Costul de producţie ................................................................................................................ 75
4.9. Obiectivele activităţii întreprinderii. Comportamentul producătorului ................................. 79
4.10. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ............................................................. 81
4.11. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................... 81
4.12. Teme de control ................................................................................................................... 84
4.13. Rezumat ............................................................................................................................... 84
4.14. Bibliografie .......................................................................................................................... 85
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. ECONOMIA DE PIAŢĂ. MECANISMUL ECONOMIC AL
SCHIMBULUI ................................................................................................................................. 87
5.1. Obiective ................................................................................................................................ 87
5.2. Competenţele unităţii de învăţare .......................................................................................... 87
5.3. Economia naturală. Condiţiile apariţiei şi afirmării economiei de schimb............................ 88
5.4. Economia de piaţă .................................................................................................................. 89
5.5. Trăsăturile economiei de piaţă ............................................................................................... 92
3
5.6. Piaţa şi funcţiile ei.................................................................................................................. 93
5.6.1. Conceptul de piaţă şi clasificarea pieţelor..................................................................................... 93
5.6.2. Rolul şi limitele pieţei .................................................................................................................... 95
5.7. Mecanismul economic al schimbului de mărfuri ................................................................... 96
5.8. Avantajele şi funcţiile schimbului ......................................................................................... 97
5.9. Costurile de tranzacţie............................................................................................................ 98
5.10. Utilitatea şi comportamentul consumatorului .................................................................... 100
5.11. Valoarea economică a bunurilor ........................................................................................ 109
5.12. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ........................................................... 110
5.13. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................. 111
5.14. Rezumat ............................................................................................................................. 115
5.15. Bibliografie ........................................................................................................................ 117
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. CERERE, OFERTĂ, PREŢ .................................................. 118
6.1. Obiective .............................................................................................................................. 118
6.2. Competenţele unităţii de învăţare ........................................................................................ 118
6.3. Cererea. Legea cererii .......................................................................................................... 118
6.4. Oferta. Legea ofertei ............................................................................................................ 125
6.5. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea ................................................................ 129
6.6. Preţul şi funcţiile sale .......................................................................................................... 131
6.7. Tipuri de preţ........................................................................................................................ 135
6.8. Formarea preţurilor pe diferite pieţe .................................................................................... 137
6.9. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ............................................................. 139
6.10. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................. 139
6.11. Teme de control ................................................................................................................. 145
6.12. Rezumat ............................................................................................................................ 145
6.13. Bibliografie ........................................................................................................................ 147
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. EFICIENŢA ECONOMICĂ.................................................. 149
7.1. Obiective .............................................................................................................................. 149
7.2. Competenţele unităţii de învăţare ........................................................................................ 149
7.3. Conceptul de concurenţă. Modalităţi şi direcţii de desfăşurare ........................................... 149
7.4. Tipuri de concurenţă ............................................................................................................ 151
7.5. Strategii concurenţiale ......................................................................................................... 156
7.6. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ............................................................. 157
7.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................... 157
7.8 Rezumat ................................................................................................................................ 160
7.9. Bibliografie .......................................................................................................................... 161
4
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. MONEDA ŞI PIAŢA MONETARĂ. FINANŢAREA ŞI
GESTIUNEA BANILOR .............................................................................................................. 162
8.1. Obiective .............................................................................................................................. 162
8.2. Competenţele unităţii de învăţare ........................................................................................ 162
8.3. Natura şi funcţiile monedei .................................................................................................. 163
8.4. Masa monetară. Cererea şi oferta de monedă ...................................................................... 165
8.5. Valoarea şi puterea de cumpărare a monedei ...................................................................... 170
8.6. Convertibilitatea monedei .................................................................................................... 172
8.7. Piaţa monetară ...................................................................................................................... 175
8.8. Politica monetară ................................................................................................................. 176
8.9. Finanţarea. Conţinutul, funcţiile şi formele creditului ......................................................... 180
8.10. Scontul şi rescontul ............................................................................................................ 184
8.11. Băncile şi sistemul bancar în economia contemporană ..................................................... 185
8.12. Sistemul de plăţi şi decontări ............................................................................................. 190
8.13. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ........................................................... 194
8.14. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................. 194
8.15. Rezumat ............................................................................................................................. 197
8.16. Bibliografie ........................................................................................................................ 199
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. PIAȚA FINANCIARĂ ........................................................... 201
9.1. Obiective .............................................................................................................................. 201
9.2. Competenţele unităţii de învăţare ........................................................................................ 201
9.3. Definirea şi conţinutul pieţei financiare ............................................................................... 201
9.4. Piaţa financiară şi dezvoltarea economică ........................................................................... 206
9.5. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare ......................................................... 208
9.6. Bursele de valori .................................................................................................................. 212
9.7. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) .............................................................. 217
9.8. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................... 218
9.9. Rezumat ............................................................................................................................... 221
9.10. Bibliografie ........................................................................................................................ 223
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. VENITURILE ŞI FORMAREA ACESTORA................... 224
10.1. Obiective ............................................................................................................................ 224
10.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................................................... 224
10.3. Salariul ............................................................................................................................... 224
10.4. Profitul ............................................................................................................................... 232
10.5. Dobânda ............................................................................................................................. 240
10.6. Renta .................................................................................................................................. 242
10.7. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ........................................................... 245
10.8. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................. 245
5
10.9. Rezumat ............................................................................................................................. 251
10.10. Bibliografie ...................................................................................................................... 253
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11. ECHILIBRELE ŞI DEZECHILIBRELE ECONOMICE 255
11.1. Obiective ............................................................................................................................ 255
11.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................................................... 255
11.3. Echilibrul economic ........................................................................................................... 255
11.4. Dezechilibrele economice .................................................................................................. 258
11.5. Inflaţia – concept, cauze, consecinţe.................................................................................. 261
11.6. Politicile antiinflaţioniste ................................................................................................... 264
11.7. Piaţa muncii ...................................................................................................................... 265
11.8. Ocuparea şi subocuparea forţei de muncă ........................................................................ 269
11.9. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ........................................................... 275
11.10. Test de autoevaluare a cunoștințelor ............................................................................... 276
11.11. Teme de control ............................................................................................................... 279
11.12. Rezumat ........................................................................................................................... 279
11.13. Bibliografie ...................................................................................................................... 281
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .................................................................................................... 286
6
Introducere
Modulul „Economie” se adresează studenţilor Facultăţii de Drept, specializarea Drept forma
de învăţământ la distanţă, anul I.
Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor de uz larg în învăţământul
universitar naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale, pe baze interactive.
Parcurgerea suportului de curs, pe baza prezentelor instrucţiuni, asigură reţinerea informaţiilor de bază,
înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor
probleme specializate.
Suportul de curs este structurat pe unităţi de învăţare. Fiecare dintre unităţile de învăţare
reprezintă o categorie de probleme distincte din materia disciplinei, care formează un tot unitar din
punct de vedere al specificului cunoştinţelor, al însuşirii unui anumit aspect al fenomenologiei
disciplinei precum şi din perspectiva timpului necesar parcurgerii şi însuşirii fondului informaţional
respectiv. Unitatea de învăţare reprezintă o componentă omogenă din punct de vedere al conţinutului,
caracterizată de un volum strict limitat de cunoştinţe, care pot să fie parcurse şi însuşite printr-un efort
continuu de concentrare intelectuală, care se referă la conţinutul de idei al unităţii de învăţare. Fiecare
unitate de învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii, astfel că
folosirea suportului de curs se face pe baza unui program de autoinstruire.
Recomandăm astfel, câteva regului de bază în procedura de realizare a programului de
autoinstruire pe baza acestui suport de curs:
1. Unităţile de învăţare se parcurg în ordinea în care sunt prezentate, chiar în cazul în care studentul
apreciază că ar putea “sări” direct la o altă unitate de învăţare (de exemplu în cazul în care studentul
se află la a doua facultate sau în alte situaţii echivalente). Criteriile şi modalitatea de “înlănţuire” a
unităţilor de învăţare sunt prezentate la fiecare unitate de învăţare şi ele trebuie respectate întocmai,
sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a programului de autoinstruire;
2. Fiecare unitate de învăţare conţine teste destinate autoevaluării gradului şi corectitudinii însuşirii
cunoştinţelor specifice unităţii de învăţare, înţelegerii fenomenelor şi proceselor descrise sau
prezentate în unitatea de învăţare;
3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de învăţare este următoarea:
a) se citeşte scopul şi obiectivele unităţii de învăţare;
b) se citesc termenii de referinţă;
c) se parcurge conţinutul de idei al unităţii de învăţare;
d) se parcurge bibliografia recomandată;
e) se răspunde la întrebările de autocontrol, revăzând, dacă este necesar, conţinutul de idei al
unităţii de învăţare;
f) se efectuează testele de evaluare după procedura descrisă;
) se rezolvă exerciţiile, problemele sau studiile de caz propuse pentru laboratorul sau lucrările practice
propuse în unitatea de învăţare.
Pentru creşterea eficienţei utilizării suportului de curs şi fixarea temeinică a cunoştinţelor
dobândite, fiecare unitate de invatare se încheie cu: teste de autoevaluare si teste de evaluare, teme de
control, teme sau referate pentru studii de caz.
7
Obiectivele cursului
Acest modul are ca obiectiv însuşirea de cătrestudenţii de la învăţământul la distanţă a
noţiunilor generale şi a limbajului economic. Scopul formativ al cursului este ca
studentul să dobândească o viziune de ansamblu asupra teoriei şi practicii economice,
să capete abilităţi în rezolvarea problemelor economice şi să utilizeze noţiunile şi
cunoştinţele economice la disciplinele de specialitate.
Obiectivele principale ale suportului de curs sunt:
Cunoaşterea unor concepte, teorii, modele specifice economiei;
Înţelegerea contextelor economiei la nivel microeconomic;
Aplicarea teoriei în practică prin simulări (studii de caz, grile, probleme);
Explicare unor situaţii concrete la nivel microeconomic;
Interpretarea atitudinilor angajaţilor şi managerilor în diverse situaţii;
Explicarea utilităţii interdisciplinarităţii;
Evaluarea performanţei la nivel microeconomic – metode;
Evaluarea calităţii la nivel microeconomic ; standardele de calitate;
Instrumente de investigare a eficienţei microeconomice.
Competenţe conferite
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei):
Cunoaşterea unor concepte, teorii, modele specifice economiei
Înţelegerea contextelor economiei la nivel macroeconomic
Aplicarea teoriei în practică prin simulări (studii de caz, grile, probleme)
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei):
Explicare unor situaţii concrete la nivel macroeconomic
Interpretarea atitudinilor angajaţilor şi managerilor în diverse situaţii apărute în economia
naţională
Explicarea utilităţii interdisciplinarităţii
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare):
Evaluarea performanţei la nivel macroeconomic - metode
Evaluarea calităţii la nivel macroeconomic ; standardele de calitate
Instrumente de investigare a eficienţei macroeconomice
4. Atitudinale(manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific/ cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice/
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice/ valorificarea optimă şi
creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice/ implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în relaţii de parteneriat
cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare/ participarea la propria
dezvoltare profesională):
Cultivarea unor atitudini constructive în contexte organizaţionale variate
Încurajarea unor comportamente morale la nivel de parteneriate
Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare, moralitate
etc.).
Resurse şi mijloace de lucru
8
Cursul dispune de suport de curs scris, supus studiului individual al studenţilor, precum
şi de material publicat pe platform E-lis sub formă de sinteze, teste de autoevaluare,
studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul
studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite toate mijloacele
şimetodele interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea
şi abordarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Acest modul este structurat în 11 unităţi de învăţare pentru care recomandăm a fi
studiate în ordinea în care sunt numerotate deoarece este o legătură logică între
informaţiile furnizate în această ordine:
9
- Unitatea de învăţare 9 Piaţa financiară, studiază conţinutul pieţei financiare, rolul
ei în procesul dezvoltării economice, instrumentele specifice de operare ale acestei pieţe
– valorile mobiliare, dar şi tranzacţionarea respectivelor instrumente pe pieţele
secundare.
- Unitatea de învăţare 10 Veniturile şi formarea acestora, în care veţi studia modul
de recompensare a utilizării factorilor de producţie, cât şi veniturile generate de
închirierea lor, respectiv salariul, profitul, dobânda şi renta.
- Unitatea de învăţare 11 Echilibrele şi dezechilibrele economice, în care veţi studia
cum se formează echilibrul economic dar şi cauzele apariţiei dezechilibrelor, respectiv
inflaţia şi şomajul.
Cerinţe preliminare
Discipline deservite
Timpul mediu necesar parcurgerii unei Unități de învățare este 2-3 ore.
Evaluarea studenților
Componenţa notei finale:
ponderea evaluării finale (examen) 70 %;
ponderea evaluărilor pe parcurs (teme de control, verificări pe parcurs) 30 %.
10
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA
ECONOMICĂ
Cuprins
1.1. Obiective
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Originea şi etapele formării ştiinţei economice
1.4. Principalele contribuţii şi concepte
1.5. Repere ale gândirii economice în România
1.6. Definirea şi trăsăturile ştiinţei economice
1.7. Concepte şi legi specifice ştiinţei economice
1.8. Principii de analiză în economie
1.9. Importanţa studierii economiei
1.10. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
1.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1.12. Rezumat
1.13. Bibliografie
1.1. Obiective
În această primă unitate de învăţare veţi fi familiarizaţi cu originea şi etapele formării
ştiinţei economice, cu principalele contribuţii şi concepte, cât şi cu trăsăturile şi
caracteristicile economice, veţi înţelege rolul economiei în viaţa socială..
11
1.3. Originea şi etapele formării ştiinţei economice
6
William Petty (1737 - 1805) politician britanic. A fost prim ministru al Marii Britanii între 1782 şi 1783.
7
David Ricardo (1772 - 1823) economist englez, reprezentant al Şcolii Clasice de Economie. Publică prima sa lucrare, în
1810, cu titlul Despre marele preţ al monedei ca probă a deprecierii biletului de bancă. Îi urmează, în 1817, Principiile de
economie politică, lucrarea ce îl va face celebru. În 1821 fondează clubul de Economie Politică, primul de acest fel din
Marea Britanie.
8
John Maynard Keynes (1883 - 1946) a fost economist britanic ale cărui idei au avut un impact însemnat atât asupra
teoriei politice şi economice moderne, cât şi asupra politicilor fiscale. Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa
în favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale şi monetare în scopul
temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice, crizelor economice şi boom-urilor economice. Este considerat
de mulţi economişti unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne.
9
John Kenneth Galbraith (1908 - 2006) economist american, reprezentant al Şcolii keynesiene.
13
neagă echilibrul economic normal şi se abordează o teorie evoluţionistă explicată prin
faptul că societatea ca şi instituţiile din cadrul ei sunt într-o continuă schimbare.
00:50
10
Dimitrie Cantemir (1673 - 1723), domn al Moldovei, autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric,
lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român. A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În
opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai
importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea.
11
Nicolae Bălcescu (1819 - 1852) istoric, scriitor şi revoluţionar român.
12
Dionisie Pop Marţian (1829 - 1865) statistician şi economist român, iniţiator al şcolii economice protecţioniste. A fost
primul director al Oficiului Central al Statisticii din România, organizând primul recensământ modern din România
(1860).
13
Ion Ghica (1816 - 1897) academician, autor, diplomat, matematician, om politic şi pedagog român de origine aromână,
prim-ministru al României de două ori, între 1866 şi 1867, respectiv între 1870 şi 1871, preşedintele Academiei Române
de patru ori.
14
Petre S. Aurelian (1833 - 1909) academician, economist, agronom, om politic român, membru titular din 1871 al
Academiei Române, preşedinte al acesteia între anii 1901 - 1904 şi prim-ministru al României în perioada 2 decembrie
1896 - 12 aprilie 1897.
15
Virgil Traian N. Madgearu (1887 - 1940) economistromân, sociolog, şi politician de stânga, membru şi principal
teoretician al Partidului Ţărănesc şi al succesorului său, Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ). A avut o importantă activitate
ca eseist şi jurnalist şi a fost teoreticianul care a fundamentat doctrina politică a curentului ţărănist. A fost ales membru
post-mortem al Academiei Române. A fost asasinat de un comando legionar în 1940 în pădurea Snagov.
14
Altă contribuţie majoră la dezvoltarea ştiinţei economice au reprezentat-o
lucrările lui Mihail Manoilescu16, care aveau în centrul atenţiei natura schimburilor
economice dintre ţările industrializate şi cele agrare, continuând şi la început de secol
XX ideile protecţionismului.
Profesorul american de origine română Nicholas Georgescu – Roegen17
matematician şi economist a criticat neoclasicismul considerându-l inaplicabil în
societăţile agrare suprapopulate, cum de altfel critică şi Keynesismul datorită
transformării cheltuielilor guvernamentale în factor inflaţionist. Aceste consideraţii au
determinat formarea unui nou concept denumit bioeconomie bazat pe următoarele
coordonate: a) universalitatea legii entropiei care consideră orice evoluţie în sistemele
Definirea ştiinţei
economice închise sortită eşecului prin „degradarea energiei şi materiei”; b) procesul de
economice
producţie este un proces natural, deci entropic, iar evoluţia economică se aseamănă cu
evoluţia biologică; c) tehnologiile se disting, înainte de toate, prin modul de procurare a
energiei; d) pentru prevenirea crizelor este nevoie de un nou tip de tehnologii variabile,
bazate pe resurse regenerabile; e) noua ştiinţă a termodinamicii a debutat şi este, în
esenţă, ca o fizică a valorii economice.
Economia a fost definită în maniere diferite de-a lungul timpului. Astfel, adepţii
clasicismului considerau ştiinţa economică o ştiinţă a avuţiei sau bogăţiei, impresionaţi
fiind de ideile mercantile şi fiziocrate. Mai târziu economia devine o ştiinţă a
schimburilor de mărfuri, conform concepţiei neoclasice. În sfârşit, după marea criză
economică din perioada 1929-1933, economia a început să fie definită ca fiind o ştiinţă
a gestionării resurselor rare şi a alegerilor eficiente. Oricum ar fi fost privită economia
în trecut, astăzi este considerată de majoritatea cercetătorilor ei ca fiind o ştiinţă socială,
care situează omul în centrul atenţiei dar şi relaţiile pe care acesta le stabileşte în procesul
01:10 muncii. Din acest context se desprinde definiţia economiei ca fiind o ştiinţă socială, care
studiază procesele şi fenomenele economice în strânsă legătură cu factorii şi
împrejurările care le determină, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri şi
servicii, în vederea desprinderii legilor şi raporturilor de condiţionare, interdependenţă
şi funcţionalitate şi a punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de utilizare eficientă a
resurselor şi a mobilurilor care îi animă pe agenţii economici în activitatea economică.
Se poate spune că ştiinţa economică este o ştiinţă istorică ce încearcă să observe obiectiv
şi să explice o repetabilitate a fenomenelor, formând legi, concepte şi teorii care vin să
îmbogăţească continuu această ştiinţă. De aceea, considerăm în prezent, că economia
utilizează un aparat format dintr-un complex de ştiinţe ca istoria, statistica, econometria,
matematica, sociologia ş.a.
16
Mihail Manoilescu (1891 - 1950) publicist, economist, ministru de externe şi politician român. Printre alte funcţii
publice pe care le-a deţinut, Mihail Manoilescu a fost ministrul de externe al României în vara anului 1940. Ideile sale
economice au fost intens popularizate şi aplicate în America de Sud.
17
Nicholas Georgescu-Roegen(1906 - 1994) matematician, statistician, pedagog şi economist american de origine român,
părintele teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un mod revoluţionar de a vedea economia.
15
Sistemul ştiinţelor economice integrează: ştiinţe economice general teoretice şi
istorice (economie politică, istoria gândirii economice, istoria economiei naţionale);
ştiinţe economice teoretico-aplicative (finanţe, monedă, bănci, economia muncii,
industriei sau agriculturii); ştiinţe de măsurare şi funcţionale (statistică, management,
marketing, sociologie sau cibernetică economică).
18
Robert L. Heilbroner, „Filosofii lucrurilor pământeşti”, Ed. Humanitas, 1991, p. 61-62.
19
Aurel Negucioiu, Gh. Diţu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop „Economie Politică”, vol. I, Ed. George Bariţiu, 1998, p. 98.
16
Economia, ca de altfel orice ştiinţă îmbogăţită continuu de-a lungul istoriei, s-a
format pe anumite principii de analiză teoretică şi practică.
Relaţia logic-istoric. Abordarea proceselor şi fenomenelor se face pornind
de la istoria lor reală şi de la factorii care le-au favorizat apariţia. Economia fiind o ştiinţă
logică ce utilizează un set de idei, teorii şi concepte abstracte, are în vedere formularea
unor teorii nu în ordinea producerii lor ci în ordinea producerii cauzelor lor. Cu alte
cuvinte fenomenele economice o dată produse pot cauza efecte, dar repetarea lor creează
consecinţe incluse în teoriile economice;
Deducţia şi inducţia sunt metode utilizate în analiza economică. Dacă
inducţia reprezintă observarea manifestării unor fenomene, acceptarea şi înţelegerea lor,
atunci deducţia presupune selectarea noţiunilor, adică definirea lor şi stabilirea unor
axiome, extragerea din postulate a deducţiilor logice şi verificarea teoriilor în realitate;
Enunţul ipotezelor este destul de dificil deoarece acestea pot fi ipoteze în
care se prezintă condiţiile de aplicare a teoriei de referinţă şi ipoteze care se referă la
reacţiile mediului analizat. De asemenea dificultatea enunţului rezidă din variabilele care
acţionează asupra mediului economic;
Analiză statică şi dinamică. Am văzut preocuparea economiştilor de a
descoperi un echilibru în relaţiile economice. Clasicii abordau fenomenele şi procesele
economice în mod static, aşa cu se prezintă ele pe intervale scurte de timp. Mai târziu
din punct de vedere istoric, procesele economice au fost urmărite pe termen mediu şi
lung ceea ce a determinat o abordare dinamică a acestora;
01:20 Microeconomia şi macroeconomia. Microeconomia studiază
comportamentul individual al unităţilor economice, clasificate în categorii de agenţi
economici (întreprinderi, societăţi financiar bancare, companii de asigurări, administraţia
publică şi restul lumii). Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de economie din
cadrul unei ţări, privite în unitatea şi interdependenţa lor cu procesele microeconomice.
Mondoeconomia studiază economiile naţionale în context global;
Analiza şi sinteza fac necesară utilizarea unui aparat matematic în
studierea conexiunilor şi interdependenţelor dintre fenomenele şi procesele economice.
În acelaşi context al principiilor ce stau la baza studierii economiei, menţionăm
şi finalitatea şi valoarea acesteia, raportul economic-juridic în economie şi cele două
abordări, de economie pozitivă şi economie normativă. Abordarea pozitivă a economiei
o face explicativă, reprezentând o descriere a realităţilor evidente din universul în care
trăim. Abordarea normativă prezintă economia ca o ştiinţă prescriptivă care încearcă să
analizeze ce ar trebui să fie şi se produce sau nu în fapt.
Care este diferenţa dintre metoda deductivă şi cea inductivă în studiul economic?
În ce constă diferenţa dintre macroeconomie şi mondoeconomie?
Importanţa studierii ştiinţei economice provine din faptul că fiinţa umană tinde
să-şi minimizeze efortul pe unitatea de efect util, sau cu alte cuvinte, să-şi maximizeze
rezultatele pe unitatea de efort. Drept urmare, teoria economico-socială tinde să raţioneze
asupra practicii, să-i selecteze elementele esenţiale şi să le combine logic spre a scoate
concluzii care să fie de folos.20 În condiţiile economiei contemporane, care se dezvoltă
continuu, orice activitate umană se realizează cu eforturi deosebite care atrag cheltuieli
corespunzătoare de resurse materiale, umane şi financiare. Aşa cum s-a putut remarca pe
parcursul prezentului capitol, în permanenţă omul a căutat să se adapteze cât mai bine le
20
Acad. Prof. N.N. Constantinescu, „Nevoia actuală de teorie economică, în Restructurarea teoriei economice,
Învăţământul în faţa unor noi provocări”, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 17.
17
schimbările economice, depunând eforturi considerabile în înţelegerea şi transformarea
acestor schimbări în teorii utile societăţii. Cunoaşterea proceselor şi fenomenelor care se
petrec în viaţă dau posibilitatea alegerii celor mai bune variante de optimizare a
raportului avantaje – dezavantaje. „Economia este, cu siguranţă, un studiu liber. Fiecare
are nevoie să ştie puţină economie, deoarece ea explică cadrul prosperităţii, iar o viaţă
liberă este posibilă numai atunci când există prosperitate. Chiar şi astăzi, numai acolo
unde economia este puternică se pot întâlni oameni cruţaţi de producţie, care să creeze
obiecte frumoase, să picteze tablouri nemuritoare sau să compună melodii nepieritoare.
Cel mai umil muncitor din astfel de societăţi este înnobilat de munca sa, deoarece numai
ea face posibilă cultura timpurilor lui”.21
Cunoaşterea economiei ne oferă posibilitatea de a înţelege şi de a anticipa
evenimentele care se succed cu repeziciune în jurul nostru. Numai prin calcule şi
raţionamente alternative, ceea ce denotă o bună cunoaştere a ştiinţei economice, putem
lua hotărâri care influenţează activităţile noastre prezente şi viitoare. Pregătirea
economică a celor ce lucrează în întreprinderi, organisme financiar bancare,
administraţie publică sau chiar în propriile gospodări este baza organizării întregii vieţi
economico sociale. O societate cu economie viabilă, funcţională şi puternică este o
societate sănătoasă şi prosperă, care deşi nu o fereşte de crize le poate face faţă mai uşor.
Altfel, o societate care nu încurajează creaţia de avuţie, având o economie slabă va
rămâne vulnerabilă în faţa crizelor de orice natură.
Comentaţi următoarea opinie: „Profesiunea de economist de azi îşi pierde
credibilitatea, dat fiind faptul că activează într-o Casă a Ştiinţei divizată sau dezbinată:
Economia modernă a dezechilibrului, Economia clasică a echilibrului stabil. Nici un
progres de durată nu este posibil – în teorie sau în practică – până ce această interpretare
eronată, sau dilemă metodologică, moştenită din trecut, nu va fi soluţionată adecvat. A
venit, deci, momentul unei a treia revoluţii în gândirea economică. Aşa cum scria Victor
Hugo: “Există ceva mai puternic decât toate armele din lume, şi aceasta este o idee căreia
i-a venit timpul.”
Anghel Rugină: “Principia Aeconomica”, Editura Academiei Române, Bucureşti
1993
1.10. Teme de referate
1. Începuturile economiei;
2. Mercantilismul şi fiziocraţia;
3. Clasicismul şi neoclasicismul;
4. Keynesismul;
5. Repere ale gândirii economice în România.
21
Geoffrey Whitehead, „Economia”, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, p. 401
18
4) Una dintre coordonatele liberalismului economic presupune libertatea de acţiune a
………………………….
5) Legile economice exprimă raporturi durabile, cu un grad ridicat de repetabilitate,
între fenomene şi ……………economice.
6) Care din aprecierile următoare consideraţi că sintetizează cel mai bine definirea
obiectului ştiinţei economice ?
a) studiază comportamentul oamenilor în întreaga lor existenţă;
b) fundamentează administrarea resurselor limitate în vederea satisfacerii nevoilor cât
mai diversificate ale oamenilor;
c) fundamentează setul de soluţii economice pentru introducerea eficientă a progresului
tehnic;
d) dă soluţii şi răspunsuri problemelor concrete cu care se confruntă fiecare agent
economic.
8) Macroeconomia studiază:
a) comportamentul individual la nivelul unităţilor economice;
b) comportamentul individual al şefilor de întreprinderi, comercianţilor, deponenţilor la
bănci şi al băncilor;
c) fenomenele apărute la nivelul ramurilor, sectoarelor şi zonelor (regiunilor)
economice;
d) ansamblul formelor de economie din cadrul unei ţări, privite în unitatea lor.
21
b) Colbertismul sau mercantilismul industrial constă în interzicerea ieşirii din ţară a
metalelor preţioase şi creşterea exportului.
2) a) Fiziocraţii preiau şi continuă să cerceteze problemele considerate de mercantilişti.
b) Fiziocraţii critică argumentele mercantiliştilor.
3) a) Deviza “laissez faire, laissez passer” a fost formulată de adepţii marxismului.
b) Deviza “laissez faire, laissez passer” a fost formulată de liberali.
4) a) Şcoala de la Cambridge (şcoala echilibrului parţial) a fost reprezentată de Leon
Walras şi Vilfredo Pareto.
b) Şcoala de la Lausanne (şcoala echilibrului general) l-a avut drept conducător pe
Alfred Marshall.
5) a) În concepţia lui Keynes nivelul ocupării forţei de muncă depinde de cheltuielile
consumatorului.
b) În concepţia lui Keynes nivelul ocupării forţei de muncă depinde de nivelul
investiţiilor.
6) a) Afirmaţiile pozitive se referă la ceea ce ar trebui să fie, depind de judecăţile
noastre de valoare despre ceea ce este bun sau rău.
b) Afirmaţiile normative se referă la ceea ce este în fapt sau va fi, ele susţin şi descriu
realităţi evidente.
7)a) Microeconomia reprezintă ansamblul formelor de economie din cadrul unei ţări,
privite în unitatea şi interdependenţa lor.
b) Macroeconomia pune accentul pe comportamentul individual al unităţilor
economice.
8) a) Economia este o ştiinţă socială.
b) Economia este o ştiinţă a raporturilor între fenomene şi procese economice
9) a) Fiziocraţii au introdus în teoria economică noţiunea de legi „naturale”.
b) Reprezentanţii şcolii clasice au introdus în teoria economică noţiunea de legi
„naturale”.
10) a) Abordarea economiei poate fi pozitivă.
b) Abordarea economiei poate fi explicativă.
22
Raspunsuri:
1.12. Rezumat
1.13. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed. C.H.
Beck, Bucureşti 2008;
24
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.BAZELE GENERALE ALE ECONOMIEI.
Cuprins
2.1. Obiective
2.2. Competenţele unităţii de învăţare
2.3. Activitatea economică
2.4. Nevoile umane, resursele şi factorii de producţie
2.4.1. Munca
2.4.2. Pământul (natura)
2.4.3. Factorul capital
2.5. Premisa economică fundamentală
2.6. Curba posibilităţilor de producţie
2.7. Incertitudine şi risc în economie
2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor
2.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
2.10. Rezumat
2.11. Bibliografie
2.1. Obiective
Unitatea de învăţare 2 Bazele generale ale economiei, după parcurgerea căreia
veţi fi familiarizaţi cu: activitatea economică, nevoile umane, resursele economice
şi factorii de producţie, premisa economică fundamentală, veţi înţelege curba
posibilităţilor de producţie, incertitudinea şi riscul în economie.
2.2. Competenţele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
Definiţi activitatea economică;
Stabiliţi legătura existentă între nevoi umane, resurse şi factori de
producţie;
Analizaţi principalii factori de producţie:
factorul muncă;
factorul natură;
factorul capital;
Realizaţi legătura dintre raţionalitate, ca premisă economică fundamentală
şi alegerile economice;
Înţelegeţi utilitatea curbei posibilităţilor de producţie;
Analizaţi incertitudinea şi riscurile din viaţa economică.
22
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 30
25
de la forme instinctuale de viaţă la forme calitativ superioare prin care omul, ca
subiect al mediului natural, acţionează asupra naturii, privită ca obiect al societăţii.
Oamenii acţionează, se implică în activităţile practice din societate numai din
dorinţa satisfacerii unor nevoi. Acestea sunt nevoi de consum, respectiv cerinţe ale
oamenilor de a avea şi folosi bunuri şi servicii. Ele reprezintă mobiluri ale acţiunii
umane şi apar la suprafaţa societăţii sub forma intereselor economice.
Nevoile reflectă raporturile oamenilor cu mediul natural şi cel social,
determinându-i pe aceştia să acţioneze asupra naturii pentru a crea bunuri în vederea
satisfacerii lor. Interesele economice, ca reflectare a nevoilor, pun în evidenţă
motivaţia activităţii umane; ele apar ca nevoi umane înţelese de oameni şi care se
manifestă în procesul cooperării şi confruntării dintre acestea în vederea satisfacerii
trebuinţelor. Acest fapt necesită atragerea de resurse şi transformarea lor în bunuri şi
servicii.
Activitatea economică constă din efortul conştient al oamenilor de a atrage
şi utiliza resursele economice rare în vederea producerii, repartiţiei, circulaţiei şi
consumului de bunuri şi servicii corespunzător nevoilor şi intereselor oamenilor.
Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană, ceea implică
clasificarea ei din punct de vedere al:
1) raporturilor dintre om şi natură:
activităţi practice;
activităţi teoretice.
2) consumului de muncă:
activităţi fizice;
activităţi intelectuale.
3) sistemului de valori existente în societate. Activităţile pot avea caracter:
pozitiv sau negativ;
moral sau imoral;
progresist sau reacţionar;
legal.
4) conţinutului şi finalităţii activităţii economice desfăşurate:
activităţi creative;
activităţi de repetare şi reproducere;
activităţi de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai mare;
activităţi de distrugere;
activităţi de organizare sau dezorganizare.
În concluzie, putem defini activitatea economică ca fiind o formă specifică a
activităţii practice, urmărind realizarea unor scopuri precise, şi anume satisfacerea
nevoilor de consum ale oamenilor. Ea reflectă efortul conştient al oamenilor de a
atrage şi utiliza resursele economice, acele elemente şi premise ale acţiunii practice,
în vederea producerii, repartiţiei, schimbului şi consumului de bunuri şi servicii
corespunzător nevoilor şi intereselor oamenilor.
Diviziunea socială a muncii este un proces obiectiv şi permanent de
desprindere, diferenţiere şi separare a diferitelor categorii de muncă din ansamblul
muncii sociale şi fixarea acestora ca activităţi specializate de sine stătătoare23.
Aşadar, ca rezultat al dezvoltării tehnicii şi tehnologiei şi pe baza diviziunii
sociale a muncii, activităţile economice se ordonează pe categorii şi genuri de
activităţi, care devin preocupări esenţiale pentru anumite sectoare ale economiei,
ramuri şi subramuri.
Producţia este activitatea depusă de oameni cu scopul de a transforma
resursele disponibile din societate corespunzător nevoilor lor, urmărind crearea de
23
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 165
26
bunuri şi servicii menite a intra în consum, în vederea satisfacerii diferitelor categorii
de trebuinţe.
Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în combinarea
factorilor de producţie în vederea obţinerii bunurilor economice şi serviciilor
necesare existenţei umane. În cadrul producţiei, oamenii transformă şi adaptează la
nevoile lor obiectele din natură, respectiv natura însăşi.
Ea cuprinde atât activitatea de creare a diferitelor categorii de bunuri
materiale cât şi activităţile de producere (prestare) a serviciilor, indiferent de
natura acestora.
Producţia se împarte în :
1. Producţia de bunuri;
producţia primară;
producţia secundară;
2. Producţia de servicii (producţia terţiară).
Cele trei tipuri de producţie se regăsesc la nivelul economiei naţionale
în cele trei sectoare de activitate (sectorul primar, secundar şi terţiar), aflate
într-o continuă interdependenţă.
Repartiţia include în sfera ei acele activităţi economice prin care bunurile
materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi
redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii
societăţii.
Circulaţia bunurilor şi serviciilor (schimbul) cuprinde activităţi care asigură
trecerea bunurilor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera consumului, respectiv
trecerea bunurilor şi serviciilor de la o persoană la alta (fizică sau juridică). Aceste
activităţi cuprind depozitarea, transportul, conservarea şi schimbul de produse şi
servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la dispoziţia deţinătorilor de
venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi.
Figura 1: Circuitul economic simplu
27
Consumul este activitatea economică de utilizare efectivă a bunurilor şi
serviciilor. Prin intermediul lui se satisfac necesităţile şi dorinţele oamenilor şi se
verifică utilitatea bunurilor şi serviciilor, concordanţa dintre ele şi necesităţile
existente în societate. Consumul, în funcţie de destinaţia bunurilor, este un consum
final, care se referă la utilizarea bunurilor de consum personal şi colectiv şi un
consum intermediar (productiv) prin care bunurile economice sunt utilizate în
procesul de producţie, deci sunt consumate pentru obţinerea altor bunuri şi servicii.
Analizată prin multitudinea faţetelor ei, activitatea economică se
caracterizează prin următoarele trăsături:
este o activitate practică a omului;
este o activitate de creaţie, contribuind la punerea în valoare a potenţialului creativ
al omului;
se desfăşară pe baza criteriilor de raţionalitate, respectiv se urmăreşte, de fiecare
dată, obţinerea de rezultate maxime cu eforturi minime;
asigură progresul societăţi, stând la baza desfăşurării şi dezvoltării celorlalte
activităţi din societate;
are un scop precis: satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor (indivizi,
colectivităţi, societate);
Să ne reamintim...
Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în combinarea factorilor de
producţie în vederea obţinerii bunurilor economice şi serviciilor necesare existenţei
umane. În cadrul producţiei, oamenii transformă şi adaptează la nevoile lor obiectele
din natură, respectiv natura însăşi.
24
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie” – op.cit. p.33
25
Ch. Gide, Curs de economie politică, vol. I, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1921, p. 58.
28
Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe,
ordonate şi ierarhizate în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul vieţii sociale. Astfel,
nevoile umane pot fi clasificate după următoarele criterii:
După natura lor: a) naturale (biologice sau fiziologice); b) sociale; c) spirituale-
psihologice;
Din punctul de vedere al masei subiecţilor: a) individuale; b) de grup; c) ale
societăţii;
Corespunzător ciclului activităţii umane: a) nevoi zilnice; b) nevoi
săptămânale; c) nevoi lunare etc;
După natura bunurilor cu care pot fi satisfăcute, există: a) nevoi care se satisfac
cu bunuri materiale; b) nevoi care se satisfac cu servicii;
După durata şi momentul manifestării lor: a) nevoi curente (permanente); b)
nevoi periodice; c) nevoi rare; d) nevoi singulare;
După natura sursei de formare: a) nevoi fiziologice; b) nevoi familiale; c) nevoi
culturale; d) nevoi specific sociale.
Într-o altă viziune26, nevoile pot fi clasificate în funcţie de cele trei cerinţe
fundamentale ale vieţii umane: nevoi fiziologice, nevoi de grup şi nevoi spirituale
sau psihologice. Funcţie de gradul dezvoltării economice a societăţii şi de nivelul de
cultura şi civilizaţie, nevoile pot fi clasificate în nevoi de bază (inferioare) şi nevoi
complexe (superioare).
Abraham Maslow27 este cunoscut pentru desenarea piramidei cu nevoile oamenilor.
Piramida lui Maslow a reprezentat şi reprezintă în continuare o contribuţie
importantă în domeniul psihologiei moderne. Maslow îşi explica conceptul pe baza
explicării piramidei sale prin a afirma că fiinţele umane sunt motivate de anumite
nevoi nesatisfăcute, şi că nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie
satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare. Aceste nevoi principale
sunt aşezate la baza piramidei, iar cu cât se urcă spre vârful piramidei, cu atât
importanţa, primordialitatea lor scade. Cu alte cuvinte, este bine să le cunoaştem
ordinea şi importanţa acestor nevoi, şi pe cât posibil, să încercăm să ni le satisfacem
în ordinea menţionată.
Conform conceptului observat de Abraham Maslow, dacă sunt nevoi nesatisfăcute
la nivelurile de la baza piramidei, vom încerca în zadar să ne satisfacem nevoi situate
la nivelurile superioare. Chiar dacă reuşim într-o oarecare măsură să le atingem, ele
vor fi ori false, ori de scurtă durată.
Figura 2: Piramida nevoilor (Abraham Maslow)
26
Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, „Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.40
27
Abraham Maslow (1908- 1970) psihologumanistamerican. Este cunoscut astăzi pentru propunerea sa privind bazele
teoriei ierarhiei nevoilor umane
29
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea
reflectând o lege economică.
Principalele trăsături ale nevoilor umane sunt:
nelimitate ca număr. Progresul societăţii duce în mod direct la lărgirea ariei nevoilor,
atât la nivel de individ , cât şi de grup sau societate;
limitate în capacitate, respectiv în volum. Fiecare nevoie, în procesul satisfacerii ei,
atinge, la un moment dat, un prag de saturaţie;
concurente, respectiv unele nevoi se extind în detrimentul altora, altele pot fi
substituite între ele;
complementare, respectiv cele mai multe se condiţionează reciproc;
condiţionate, reflectând continuitatea, dinamismul lor, potenţialul economiei de a le
satisface.
Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe care omul le
poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri şi servicii necesare satisfacerii
nevoilor sale28.
Resursele, corespunzător sursei de provenienţă, sunt de două feluri:
resurse primare sau originare, constituite din potenţialul natural şi potenţialul
demografic de care dispune societatea în fiecare etapă a evoluţiei sale. Mediul
natural-geografic oferă principalele resurse necesare existenţei omului şi progresului
societăţii. La acestea se adaugă resursele umane, care au capacitatea de a pune în
valoare resursele naturale;
resurse derivate, rezultante ale activităţii umane, formate pe baza celor dintâi, cum
sunt echipamente, utilaje, instalaţii, stocuri de materii prime, combustibil etc.
Resursele derivate au calitatea de a ridica eficienţa utilizării tuturor resurselor atrase
şi folosite de oameni.
Analizând resursele naturale, economiştii29 fac distincţie între resursele
utilizabile şi neutilizabile pe de o parte, iar pe de altă parte, între cele regenerabile şi
neregenerabile.
După natura lor, resursele se grupează în resurse materiale, resurse umane,
resurse financiare şi resurse informaţionale. Dintre resursele materiale, cele mai
importante sunt cele naturale. Analizând resursele naturale, economiştii fac distincţie
între resursele utilizabile şi neutilizabile pe de o parte, iar pe de altă parte, între cele
regenerabile şi neregenerabile. Resursele sunt clasificate în utilizabile sau
neutilizabile în funcţie de externalităţile implicate în producerea sau consumul lor.
28
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie” – op.cit., p.34
29
P.A. Samuelson, W. D. Nordhaus, „Economie politică”, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 417
30
Un produs poate fi numit utilizabil atunci când firmele sau consumatorii pot
beneficia de întreaga lui valoare economică. Pentru resursele epuizabile (petrol, gaze
naturale etc.) problema economică constă în alocarea lor în timp şi spaţiu, iar pentru
cele neregenerabile problema majoră o reprezintă utilizarea lor cu maximă eficienţă.
Tabel 1: Clasificarea resurselor
Resurse Regenerabile Neregenerabile
Utilizabile păduri; petrol;
terenuri agricole; gaze naturale;
energie solară. cupru.
Neutilizabile rezerve piscicole; apa freatică;
calitatea aerului; clima;
peisaje montane. deşeurile radioactive.
Sursa: P.A. Samuelson, W. D. Nordhaus, Economie politică
Între nevoi şi resurse trebuie să existe o asemenea corelaţie care să permită
desfăşurarea normală a vieţii în fiecare etapă istorică dată. În cele mai multe cazuri,
raportul dintre nevoi şi resurse este de forma:
Nevoile > Resursele
Inegalitatea dintre nevoi şi resurse pune în evidenţă faptul că, în raport cu
creşterea şi diversificarea nevoilor umane, resursele au fost, sunt şi vor fi limitate.
Evoluţia societăţii omeneşti pune în evidenţă tendinţa de creştere mai rapidă, ca
volum şi varietate, a nevoilor faţă de resurse.
Legea rarităţii resurselor economice – legea conform căreia cantitatea, calitatea
şi structura resurselor economice se modifică mai lent decât intensitatea, amploarea
şi structura nevoilor umane, resursele fiind limitate în raport cu trebuinţele
indivizilor. Creşterea eficienţei economice constituie factorul determinant între
estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse.
Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei. Ea
este determinată de o serie de cauze, cum ar fi:
imposibilitatea atragerii în întregime, din motive tehnice şi economice, în activitatea
umană, a tuturor resurselor necesare la un moment dat;
existenţa unor limite, în fiecare etapă istorică, privind cunoaşterea resurselor
existente;
caracterul epuizabil, nereproductibil al unor resurse.
Între consum şi producţie se dezvoltă multiple raporturi, care se vor reflecta
în planul concret al organizării activităţii economice specifice economiilor de
schimb, în cadrul corelaţiei dintre cerere şi ofertă.
Rezumând, principalele corelaţii care determină viaţa economică sunt
următoarele:
N (nevoi) _____ R (resurse)
Cs(consum) _____ P (producţie)
C (cerere) _____ O (ofertă)
31
Factorii de producţie sunt, aşadar, formaţi din totalitatea resurselor care
participă, într-un fel sau altul, la producerea de bunuri şi servicii. Ei sunt numeroşi
şi variaţi. Dacă ne raportăm la specificitatea şi originea lor, aceştia se pot grupa în
factori originari sau primari – munca şi pământul – şi factori derivaţi – capitalul,
respectiv toate elementele acestuia.
2.4.1. Munca
Munca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit
scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte mijloacele
adecvate atingerii scopului propus.
Munca privită ca factor de producţie este reprezentată de totalitatea resurselor
umane (fizice şi intelectuale) care pot fi antrenate şi sunt efectiv antrenate în activităţi
economice. Factorul muncă este factor determinant şi activ al producţiei, deoarece
numai prin muncă sunt treziţi la viaţă şi ceilalţi factori de producţie, respectiv sunt
folosiţi şi combinaţi după anumite reguli, corespunzător scopului final al producţiei.
Aşa cum precizam, munca se prezintă ca factor de producţie originar30.
Asigurarea cu factorul muncă ridică două probleme, una de ordin cantitativ
şi alta de ordin calitativ.
Resursele de muncă ale unei ţări sunt determinate de populaţia acesteia, care
este formată din următoarele grupe:
populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă), care se determină scăzând din
populaţia totală a unei ţări, populaţia tânără şi populaţia în vârstă;
populaţia activă, care este formată din ceea ce rămâne după ce din populaţia
adultă se scad adulţii inapţi de muncă;
populaţia activă disponibilă, care reuneşte toate persoanele care rămân după
ce din populaţia activă se elimină persoanele casnice, elevii şi studenţii de la
cursurile de zi cu vârsta legală de muncă şi cei care satisfac serviciul militar
obligatoriu;
populaţia ocupată, care se determină scăzând din populaţia activă disponibilă
numărul şomerilor;
populaţia ocupată salariată este cea care rezultă eliminând din populaţia
ocupată pe toţi cei ce lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.
Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la ţară la ţară prin legislaţie.
Dimensiunea şi dinamica resurselor de muncă depind de o serie de factori
demografici şi economici, cum ar fi: natalitatea, mortalitatea, durata medie a vieţii,
condiţiile de trai etc.
Transformarea resurselor de muncă în factorul muncă este dependentă de
atragerea efectivă a acestora la una sau alta din activităţile economice din societate.
În ceea ce priveşte durata muncii, exprimată prin numărul săptămânal de ore
de muncă, aceasta constituie un element important care poate mări sau micşora
cantitativ munca, respectiv volumul de muncă de care dispune o ţară sau alta.
În România se lucrează 5 zile pe săptămână în medie 8 ore, ceea ce reprezintă
40 ore pe săptămână, cu unele corecţii în cadrul unor ramuri de activitate.
Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire
profesională, de volumul cunoştinţelor generale, tehnico-ştiinţifice etc. Calitatea
factorului muncă este reflectată, aşadar, în pregătirea şi calificarea purtătorilor
acestui factor. Calificarea se prezintă ca o premisă şi o condiţie esenţială a producţiei
moderne, unul din factorii de importanţă majoră ai sporirii eficienţei. Acest lucru
este firesc deoarece aplicarea în practică a ultimelor realizări ale ştiinţei şi tehnicii
30
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie” – op.cit., p.37
32
presupun salariaţi cu o foarte bună pregătire profesională, cu larg orizont cultural, în
stare să utilizeze eficient instrumentele moderne de producţie. În aceste condiţii
calificarea se prezintă ca o condiţie şi premisă esenţială a producţiei contemporane.
31
Lloyd Atkinson, Economics, Richard D. Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1982, p. 6.
32
Vezi Geoffrey Whitehead, Economics, W. H. Allen Co. Ltd., London, 1974, p. 28.
33
La rândul lor, bunurile-capital sunt considerate ca fiind acele produse care
sunt făcute nu pentru a satisface nevoile directe de consum ale oamenilor, ci pentru
a fi folosite în producţie; din acest motiv, elementele care formează capitalul sunt
denumite capital tehnic.
În cadrul capitalului tehnic sunt cuprinse următoarele elemente principale33:
a) construcţii de natură diferită: fabrici, mine, staţii de putere, căi ferate, drumuri,
poduri, docuri etc;
b) maşini, utilaje, instrumente şi echipamente de orice fel;
c) stocuri de materii prime şi produse semifinite
d) tehnică electronică şi de calcul;
e) licenţe etc.
Desigur, toate aceste elemente ale capitalului tehnic sunt cumpărate cu bani.
Posesorii banilor devin posesorii bunurilor-capital, respectiv ai capitalului tehnic.
Este firesc ca banii, atunci când au o asemenea destinaţie, să fie şi ei asimilaţi
capitalului, deoarece, în mod practic oricând se pot transforma în bunuri-capital.
Capitalul poate fi definit deci ca muncă economisită şi investită. Capitalul nu
înseamnă bani, ci totalitatea drepturilor de proprietate asupra tuturor activelor
investite sau existente la un moment dat într-o întreprindere (bani, maşini,
echipamente, clădiri, materiale, hârtii de valoare etc.). Capitalul se prezintă, pe de o
parte, sub formă de active fizice, iar pe de altă parte, sub forma de active financiare.
Activele fizice (materiale, maşini, echipamente etc.) se numesc şi active reale
sau capital real. Proprietarii lor posedă hârtii de valoare (obligaţiuni, acţiuni, cambii
etc.) ce exprimă dreptul lor de proprietate asupra activelor reale utilizate la un
moment dat în economie. Aceste hârtii de valoare constituie aşa-numitele active
financiare sau capital financiar (fictiv).
Activele financiare sunt imaginea din oglinda pieţei sau fotografia bănească
a proprietăţii asupra activelor reale. Cel care posedă activul financiar are şi dreptul
de proprietate asupra celui real. Această dedublare a activelor utilizate în economia
de piaţă (real-financiar) a apărut ca urmare a necesităţii de a asigura circulaţia cât
mai liberă şi alocarea şi utilizarea cât mai eficientă a activelor reale între firme,
sectoarele şi ramurile economiei naţionale, concomitent cu păstrarea preponderenţei
proprietăţii particulare asupra activelor reale în cauză.
33
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie” – op.cit., p.40
34
Capitalul real, corespunzător comportării lui în producţie, respectiv după
modul în care se consumă şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital
circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din bunuri de
lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport etc.), care
participă la mai multe cicluri (acte) de producţie, consumându-se treptat şi
înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (respectiv după un număr de cicluri de
producţie). Participarea capitalului fix la mai multe cicluri de producţie are ca efect
pierderea treptată a capacităţii lui de funcţionare ca urmare a uzurii şi transmiterii
asupra produselor fabricate cu ajutorul lui, a unei părţi din preţul sau suma care s-a
plătit la procurarea lui. Deci, capitalul fix se depreciază datorită uzurii, proces care
duce în final la scoaterea lui din funcţiune.
Uzura capitalului fix este un proces normal. Ea este de două feluri, şi anume:
uzura fizică şi uzura morală.
Uzura fizică – reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a
mijloacelor de muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a acţiunii agenţilor
naturali fizici, chimici, biologici.
Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat se numeşte
amortizare (A), a cărei mărime se determină ca raport între valoarea capitalului fix
(Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în ani.
A = Kf / t,
detaliată formula va deveni:
A = (V – r + d) / t,
unde:
A = suma anuală a amortizării;
V = valoarea iniţială a capitalului fix;
r = valoarea reziduală a capitalului fix, adică valoarea recuperată după scoaterea sa din
funcţiune;
d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
t = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).
35
Stabiliţi legătura între nevoi umane şi resurse economice.
Arătaţi importanţa laturii calitative a factorului de producţie muncă.
Evidenţiaţi diferenţele existente între capitalul fix şi cel circulant.
34
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie” – op.cit., p.44
35
A. E. Dellingham, N. T. Skags, J.L. Carlson, „Economics, Individual Choice and its Consequences”, Allyn and Bacon,
1992, p.8-14
36
Curba AG este curba posibilităţilor de producţie în situaţia noastră. Ea pune
în evidenţă toate combinaţiile posibile pentru cele două destinaţii, dacă resursele
existente sunt complet epuizate, în condiţiile tehnologiei existente. Aceste
combinaţii se află pe curba AG sau dedesubtul acestei curbe. Cu stocul de rezerve
existent şi în condiţiile tehnologice date combinaţiile de bunuri militare şi civile nu
se vor putea plasa deasupra curbei. Din acest motiv curba respectivă se numeşte şi
frontiera posibilităţilor de producţie.
Să încercăm să interpretăm ceea ce evidenţiază această curbă. Dreapta AO
pune în evidenţă posibilităţile maxime de producere a bunurilor militare. Deci, nici
o resursă nu va fi utilizată în vederea producerii bunurilor civile. De asemenea,
dreapta OG va reflecta posibilităţile maxime de producere a bunurilor civile, în
aceleaşi condiţii, respectiv nici o resursă nu va fi destinată producerii bunurilor
militare.
Combinaţiile posibile între producţia de bunuri militare şi civile, prin
folosirea la maxim a resurselor existente, le vom găsi pe curba AG, respectiv
punctele B, C, D, etc. Aşa cum se observă, curba are o formă concavă. Există o
explicaţie economică pentru această formă. În cazul unei resurse limitate care poate
fi utilizată pentru două destinaţii, sistemul de schimb între destinaţii nu se va schimba
niciodată. Curba care reflectă acest lucru apare sub formă liniară . În exemplu, curba
posibilităţilor de producţie are forma concavă deoarece nu toate resursele sunt egal
utilizate în producerea celor două categorii de bunuri. Unele resurse sunt utilizate
mai eficient în producţia de bunuri militare, după cum altele în producţia de bunuri
civile. Transferul lor de la o utilizare la alta duce la reducerea productivităţii obţinute.
La punctul A toate resursele sunt utilizate pentru producerea bunurilor
militare. Transferând resursele spre cealaltă destinaţie, să vedem ce se întâmplă.
Dacă transferăm resurse care au o contribuţie relativ mică la producerea de bunuri
militare (ex. forţă de muncă specializată în producerea mobilei, a îmbrăcămintei,
etc.) spre producţia de bunuri civile, producţia militară va înregistra o reducere
relativ mică. Aceste resurse, în schimb, vor avea o contribuţie mare la producerea
bunurilor civile. În deplasarea de la punctul A la punctul B, foarte puţine bunuri
militare se vor pierde pentru a obţine cantităţi suplimentare de bunuri civile (mobilă
şi îmbrăcăminte). Acelaşi raţionament se poate continua şi pentru punctul C, punctul
D, ş.a.
Forma curbei posibilităţilor de producţie este implicit determinată de premisa
economică fundamentală. În realizarea combinării între cele două destinaţii, prin
utilizarea completă a resurselor, se urmăreşte obţinerea câştigului maxim. Dacă se
37
doreşte o cantitate de bunuri civile egală în mărime cu OB1, atunci se va renunţa la
o cantitate de bunuri militare corespunzătoare în mărime cu AG1 şi aşa mai departe.
Bunurile civile vor creşte de la B1la B2 , B3 , etc. şi în mod corespunzător, bunurile
militare vor scădea de la G1la G2 şi apoi la G3, etc. Costul de oportunitate pentru
producerea a mai multor bunuri de consum este de fiecare dată reprezentat de
bunurile militare la care se renunţă. Cu cât ne deplasăm mai mult pe axa OG în
direcţia G, cu atât se renunţă la mai multe bunuri militare, iar resursele care erau mai
bine utilizate în producţia militară se transferă spre producţia civilă, unde
productivitatea utilizării lor este mai scăzută. Datorită acestui fapt, pe măsură ce
creşte producţia de bunuri civile, va creşte şi costul de oportunitate pentru fiecare
cantitate suplimentară obţinută. Atunci când se va atinge punctul G, foarte puţine
bunuri civile adiţionale se vor produce cu ultimele resurse transferate de la producţia
bunurilor militare.
Această tendinţă a creşterii costului de oportunitate pe măsură ce se produc
cantităţi suplimentare dintr-un bun, utilizându-se un stoc de resurse dat, în
detrimentul altui bun, are un caracter legic şi este cunoscută ca legea creşterii
costului de oportunitate.
Dacă privim cu atenţie graficul din fig. 4, sesizăm că orice combinaţii între
cele două destinaţii în afara curbei este imposibilă. Dacă ne aflăm la punctul C,
decizia de creştere a producţiei de bunuri civile, fără a se reduce în mod
corespunzător producţia de bunuri militare, presupune luarea în consideraţie a
punctului H. Deplasarea de la punctul C la punctul H este imposibilă, deoarece stocul
de resurse a rămas acelaşi. Resursele limitate nu permit luarea în consideraţie a
punctului H, singura soluţie este reducerea producţiei de bunuri militare, deplasându-
ne pe linia de frontieră (pe curba posibilităţilor de producţie) de la punctul C la
punctul D.
În acest caz producţia de bunuri civile va creşte de la punctul B2la B3 şi în
mod corespunzător va scădea producţia de bunuri militare de la G2la G3. O
combinaţie care să atingă punctul H este posibilă numai dacă ar exista resurse
suplimentare.
Dacă resursele existente nu sunt utilizate în totalitate, respectiv, dacă
societatea nu produce cele două categorii de bunuri la limita frontierei posibilităţilor
de producţie, atunci sunt posibilităţi de creştere a producţiei ambelor categorii de
bunuri. Dacă de pildă, naţiunea respectivă, în urma combinaţiilor făcute, se găseşte la
un moment dat în situaţia care corespunde punctului U din grafic, atunci înseamnă că
o parte din stocul de resurse existent nu este utilizat. Există deci posibilităţi de creştere
a producţiei pentru ambele categorii de bunuri, sau numai pentru categoria de bunuri
care se doreşte, până la limita în care combinaţiile alese se vor plasa pe curba
frontierei.
Desigur, curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt
limitate şi orizontul de timp este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea
resurselor şi ameliorarea lor, curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre
dreaptă. (fig. 5).
Figura 5. Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie
38
Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub
influenţa următorilor factori36:
creşterea stocului de resurse;
introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea consumului de
resurse pe unitatea de produs;
adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale.
Curba posibilităţilor de producţie este, de fapt, un model de analiză, care
poate da informaţii utile factorilor de decizie atât la nivelul firmelor, cât şi la nivel
naţional.
Într-o economie dinamică, cu o piaţa liberă, pot apare trei situaţii, şi anume:
1. de certitudine, în care posibilitatea evenimentelor este calculată cu
02:10 certitudine, respectiv toate evenimentele ce alcătuiesc reţeaua procesuală
până la evenimentul final – obiectul deciziei economice – au probabilitate
maximă de realizare. Situaţiile de certitudine se caracterizează, la fel ca toate
situaţiile decizionale, prin existenţa de mai multe soluţii, dar alegerea soluţiei
optime şi transpunerea în viaţă a acesteia sunt sub incidenţa unor condiţii de
certitudine, în care evoluţia poate fi anticipată cu precizie;
2. de incertitudine, în care deşi există posibilitatea realizării obiectivului final,
volumul şi structura informaţiilor aflate la dispoziţia oamenilor (decidenţilor)
face dificilă anticiparea cu precizie a efectelor acţiunilor economice. Există
îndoieli în ceea ce priveşte soluţiile şi, mai ales, în ceea ce priveşte alegerea
soluţiei optime;
3. de risc, în care o parte mare, sau toate evenimentele ce alcătuiesc reţeaua
procesuală până la evenimentul final, au o probabilitate de realizare mică,
existând evenimente care scapă controlului şi a căror evoluţie este imposibil
de anticipat. Riscul porneşte de la situaţiile de incertitudine în economie şi
reflectă forma concretă pe care o îmbracă pierderile în afaceri.
36
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie” – op.cit., p.47
37
Geoffrey Whitehead, op. cit., p. 214
39
este deosebit de elastică, în funcţie de veniturile consumatorilor, de nivelul
preţului produselor etc. Este firesc ca întreprinzătorul să nu poată deţine toate
informaţiile necesare, sau chiar dacă le deţine, acestea nu reflectă corect
realitatea. Cercetările de marketing pot informa întreprinzătorul cu privire la
multe aspecte ale pieţei, dar nici aceasta nu elimină riscul. Desigur, pentru a
contracara riscul pieţei, întreprinzătorul trebuie să cheltuiască mult cu acţiuni
de reclamă pentru produsele lui, cu un sistem deosebit de eficace de
distribuire a produselor, cu un sistem de comercializare operativ etc. Dar şi
aceste cheltuieli nu elimină riscul pieţei, cel mult îl pot atenua.
Riscul datorat schimbărilor de tehnologie şi implicit concurenţei celor care
au un avans în domeniu. În epoca contemporană, impactul progresului tehnic
este uriaş. O simplă reţinere în acest domeniu poate aduce prejudicii uriaşe
unei firme, după cum o politică deschisă de încurajare şi promovare a noului
poate aduce avantaje deosebite, câştiguri suplimentare, nu mari, ci foarte
mari. De asemenea, investiţiile în cercetare făcute de firme pot aduce
succesul sau pot înregistra pierderi, dacă alte firme au avut avans în domeniu
şi au reuşit numai cu o fracţiune de timp mai devreme să finalizeze;
Risc financiar, juridic şi politic. Nu trebuie să uităm că firmele fiinţează în
anumite cadre social-politice determinate, că ele trebuie să respecte legislaţia
ţării în care funcţionează şi că se supun oricăror acţiuni politice ce vin să
orienteze economia în ansamblul ei. Dacă situaţia politică şi militară dintr-o
ţară se deteriorează, sau dacă apar fenomene politice restrictive la nivel
mondial, atunci şi activitatea firmelor este stingherită sau chiar stopată. De
pildă, în caz de război, contractele, sau numai unele din contractele firmelor
se anulează, apar interdicţii de export de capital etc. După cum, dezordinile
sociale – de pildă mişcările sindicale – anulează orice efort de prosperitate al
firmei. În cadrul acestui risc nu putem să nu subliniem faptul că interesul
naţional este prioritar interesului local al firmei, deci riscul la aceşti factori
are o justificare indiscutabilă.
Care sunt categoriile de riscuri ce pot perturba activitatea economică a unei societăţi.
Să ne reamintim...
În economie există situaţii de certitudine, incertitudine şi risc, mai mult, în
economia de piaţă riscurile sunt generate de foarte mulţi factori endogeni şi
exogeni.
2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
40
1) Activitatea economică este o formă specifică a activităţii practice urmărind
realizarea unor scopuri precise şi anume:…………………………..
2) Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe
care………………………le poate
02:30 folosiîn…………………………………..pentru a
obţine………….necesare…………….........sale.
a) acte de vânzare;
b) resurse economice;
c) factori de producţie;
d) interese economice.
5) Ce sunt resursele:
a) ansamblul elementelor oferite de natură şi imposibil de valorificat;
41
b) ansamblul mijloacelor financiare ale unei ţări într-un an;
c) populaţia totală a ţării;
d) ansamblul elementelor susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri şi
servicii.
42
2) a) Nevoile se dezvoltă în funcţie de volumul resurselor existente.
b) Resursele sunt utilizate pentru satisfacerea nevoilor.
Răspunsuri
Completaţi spaţiile 1) satisfacerea nevoilor de consum ale
libere oamenilor.
2) omul; activitatea sa; bunuri si servicii;
satisfacerii nevoilor.
3) totalitatea bunurilor economice;
producţie; distribuţia şi comercializarea;
bunuri.
4) recuperare; preţului de cumpărare;
capitalului fix.
5) ceea ce pierde individul; alegerii făcute;
costul alegerii.
Alegeţi răspunsul corect 1. d 2. b 3. d 4. c 5. d 6. c
Alegeţi combinaţia de 1. C 2. D 3. A
răspunsuri corectă
Stabiliţi valoarea de 1. aF bA 2. aF bA
adevăr a următoarelor
propoziţii
2.10. Rezumat
44
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. SISTEMUL ACTIVITĂŢII ECONOMICE.
ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI AGENŢII ECONOMICI
Cuprins
3.1. Obiective
3.2. Competenţele unităţii de învăţare
3.3. Economia naţională şi componentele ei
3.4. Structura economiei naţionale
3.5. Agenţii economici
3.6. Întreprinderea. Tipuri de întreprinderi
3.7. Întreprinderea – trăsături, dimensiuni, concentrare
3.8. Întreprinderea şi întreprinzătorul
3.9. Indicatorii activităţii întreprinderii
3.10. Circuitul şi fluxurile activităţii economice
3.11. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
3.12. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
3.13. Rezumat
3.14. Bibliografie
3.1. Obiective
Unitatea de învăţare 3 Sistemul activităţii economice. Economia naţională şi
agenţii economici, studiază economia naţională şi componentele ei, structura
economiei naţionale şi tipologia agenţilor economici. În continuare se analizează
activitatea întreprinderii şi tipurile de întreprinderi, întreprinderea şi întreprinzătorul.
În final se analizează principalii indicatori ai activităţii întreprinderii, circuitul şi
fluxurile activităţii economice.
3.2. Competenţele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
Definiţi economia naţională şi să stabiliţi componentele ei;
Stabiliţi complexitatea structurii economiei naţionale;
Analizaţi principalele categorii de agenţi economici;
Definiţi întreprinderea şi principalele tipuri de întreprinderi;
Clasificaţi întreprinderile şi să realizaţi legătura dintre concentrarea
producţiei şi realizarea economiilor de scară;
Realizaţi legătura dintre întreprindere şi întreprinzător;
Înţelegeţi utilitatea activităţii întreprinderii şi principalii săi indicatori;
Analizaţi circuitul fluxurilor activităţii economice.
45
înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi spirituale, se asigură funcţionarea şi
dezvoltarea economică a societăţii38 (fig. 6).
38
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 51
46
acestui mod de producţie are momente şi durate diferite. În periodizarea
feudalismului distingem trei momente:
a) feudalismul timpuriu, (secolele V-XI) caracterizat prin:
o persistenţa relaţiilor sclavagiste şi împletirea lor cu cele feudale;
o schimbul de mărfuri este slab, el fiind de regulă determinat de necesitate;
o sub aspect social dominantă este ţărănimea liberă.
b) feudalismul dezvoltat secolele XII-XV caracterizat prin:
o dominaţia relaţiilor sociale feudale;
o structurarea societăţii în ţărănimea iobagă lipsită de mijloace de producţie în
special pământ şi nobilime deţinătoare a pământului;
o deşi economia păstrează încă un caracter natural, locul ei începe treptat să fie
luat de economia de schimb.
c) descompunerea feudalismului secolele XVI-XVII caracterizat prin:
o împletirea vechilor relaţii de producţie feudale cu cele noi capitaliste;
o sub aspect social începe cristalizarea viitoarelor clase, burghezia şi
proletariatul;
o economia naturală deţine o pondere tot mai mică – locul ei fiind luat de
economia de schimb. În urma descoperirilor geografice, a intensificării şi
extinderii schimbului de mărfuri se formează piaţa mondială.
De asemeni, nici perioada de descompunere a feudalismului sau
apariţia capitalismului nu a avut loc în acelaşi timp în toate ţările lumii.
Epoca modernă cuprinde istoria economică a capitalismului. Ea începe cu
revoluţia burgheză din Anglia (1642 ) şi durează până în 1918. Caracteristicile
acestei perioade sunt:
o economia are un caracter de marfă, ea este destinată schimbului;
o are loc un avânt puternic al forţelor de producţie materializat în dezvoltarea
industriei, transporturilor, comerţului, a culturii etc;
o apar statele naţionale şi piaţa naţională. Naţiunea devine formă de comunitate
umană dominantă;
o către sfârşitul acestei perioade are loc procesul de trecere de la faza
premonopolistă la cea monopolistă. Îndeosebi în preajma primului război
mondial şi mai ales după acesta, forma dominantă de organizare a vieţii
economice va fi monopolul.
Epoca contemporană începe după sfârşitul primului război mondial şi a
revoluţiei socialiste din Rusia. Această perioadă care continuă şi astăzi se
caracterizează în mare prin:
o generalizarea şi dominaţia relaţiilor de producţie capitaliste;
o apariţia unui nou sistem social-economic - socialismul, diametral opus
capitalismului. După cel de al II-lea război mondial sub influenţa politică şi
militară a Uniunii Sovietice, la acest nou sistem economic sunt incluse şi unele
ţări din Europa, Asia şi America Latină. Acest sistem social-economic şi
politic s-a dezintegrat începând cu anul 1989;
o restructurarea, reformarea şi democratizarea vieţii sociale în fostele ţări ale
sistemului socialist. Reformele economice întreprinse îndeosebi în ţările
Europei de Est, urmăresc trecerea de la economia centralizată la economia de
piaţă, precum şi privatizarea în diferite proporţii şi prin diferite mijloace a unor
sectoare ale economiei naţionale.
o globalizarea economiei impune astăzi din ce în ce mai mult trecerea la
societatea bazată pe cunoaştere.
Evoluţia istoriei economice a României, în special perioada veche şi străveche
corespunde în mare măsură etapelor de evoluţie ale istoriei economice universale.
Condiţiile specifice în care s-a desfăşurat istoria României fac însă ca perioadele de
47
evoluţie să fie diferite faţă de cele din istoria economică europeană. De exemplu,
epoca modernă în istoria economică mondială începe cu revoluţia burgheză din Anglia
(1642) – în timp ce la noi începutul aceleiaşi epoci e marcat de revoluţia lui Tudor
Vladimirescu (1821).
1. Epoca străveche şi veche a istoriei economice naţionale corespunde ca formaţiuni
sociale: comunei primitive, sclavagismului şi prefeudalismului. Ca dată o putem
încadra între 600.000 î.e.n. deci odată cu apariţia omului pe teritoriul naţional până la
sfârşitul sec. VII d.Hr.
2. Epoca medievală cuprinde o perioadă de peste un mileniu – adică sec. VII-
până la revoluţia de la 1821. Ca formaţiune socială această perioadă corespunde
feudalismului care se structurează în:
o feudalism timpuriu sec.(VIII-XIV-lea)
o feudalism dezvoltat (sec.XIV-XVII)
o descompunerea feudalismului (începutul sec.XVIII până la revoluţia lui T.
Vladimirescu 1821)
3. Epoca modernă care începe cu revoluţia din 1821 şi se încheie cu făurirea
statului naţional unitar român în 1918. Pentru Transilvania începutul epocii moderne
poate fi plasat, odată cu mişcarea revoluţionară a lui Horia, Cloşca şi Crişan (1784).
Acestei epoci îi corespunde capitalismul ca formaţiune socială. În cadrul acestei epoci
distingem două momente:
o prima de la 1821 până la războiul de independenţă (1877-1878) - perioada
formării României moderne;
o a doua după 1878 – până la făurirea României Mari 1918.
4. Epoca contemporană începe după făurirea statului naţional unitar român
(1918) - desfăşurându-se şi în perioada contemporană. Sub aspectul formaţiunilor
social-politice ei îi corespund:
o Perioada capitalistă 1918-1944 – când capitalismul ajunge la maximă
dezvoltare în România;
o 1945-1947 – perioada de trecere la dictatura comunistă;
o 1948-1989 - perioada socialistă cu economie centralizată socialistă;
o după revoluţia din 22 dec.1989 când începe refacerea economiei de piaţă, a
proprietăţii individuale, a restructurării şi democratizării României;
Apariţia economiilor naţionale marchează intrarea popoarelor într-o etapă
superioară a vieţii economice şi, totodată, trecerea la forme superioare de dezvoltare
şi organizare a activităţii economico-sociale.
În aceste condiţii, următoarele elemente:
teritoriul naţional cu resursele sale naturale,
forţa de muncă a locuitorilor,
capitalul şi tehnicile de producţie folosite,
stocurile de informaţie, devin factori de producţie naţională şi avuţie
naţională şi asigură împreună acel mediu ambiant de manifestare a omului
în/şi prin activităţi economice.
devin factori de producţie naţionali şi avuţie naţională, asigurând împreună acel
mediu ambiant de manifestare a omului în şi prin activităţi economice:
Drept urmare, la factorii de producţie amintiţi, pentru a avea o imagine
cuprinzătoare a economiei naţionale, trebuie să adăugăm şi următoarele elemente:
trebuinţele;
mecanismele de funcţionare;
rezultatele.
Cert este că economia naţională se prezintă în epoca contemporană drept cadru
al dezvoltării societăţii. Acest cadru trebuie privit în complexitatea lui, în care
activităţile economico-sociale, tot mai diversificate sunt înalt integrate, îmbrăcând
48
forma complexelor economice naţional-statale. Aceasta îmbină, în genere, industria,
agricultura, transporturile, serviciile, cercetarea ştiinţifică, sistemul de pregătire şi
perfecţionare al cadrelor, toate activităţile sociale.
Ele se caracterizează prin:
niveluri înalte ale indicatorilor relativi ai rezultatelor activităţii economice;
structuri sectoriale, de ramuri şi teritoriale, relativ avansate;
înaltă eficienţă economică;
mobilitate ridicată a economiei naţionale;
mare capacitate de asimilare şi propagare a cuceririlor tehnico-ştiinţifice;
puternică încadrare în circuitul economic mondial.
39
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 52
49
diviziunea socială a muncii, cu nivelul tehnicii şi tehnologiilor existente, cu
concepţia de conducere şi dirijare a economiei, a factorului politic etc;
structura teritorială reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone
şi regiuni economice, părţi ale teritoriului naţional;
structura de proprietate pune în evidenţă componenţa, alcătuirea internă a
economiei din punct de vedere al proprietăţii. Ea se referă în mod concret la
relaţia dintre individ şi rezultatele muncii lui, la relaţia dintre membrii
societăţii şi bogăţia acesteia. Ea poate să apară sub forma proprietăţii private a
fiecărui individ din societate (proprietate privată individuală), sub forma
proprietăţii asociate, a mai multor indivizi care s-au asociat, fiecare păstrându-
şi controlul asupra cotei părţi adusă la asociere sau renunţând la acest control
(sunt diferite combinaţii de asociere, principalul este să nu se piardă din vedere
esenţialul, şi anume că asocierea nu neagă caracterul privat al proprietăţii), sub
forma proprietăţii mixte, ca proprietate colectivă a unor indivizi asociaţi, pe de
o parte şi a statului, pe de altă parte, care reprezintă interesele publice şi
participă cu o cotă la realizarea şi exploatarea unor obiective economice, sub
forma proprietăţii publice gestionate de stat, în calitate de agent economic şi
purtător al intereselor naţionale. Pot exista şi alte forme – mintea omului a fost
şi este foarte inventivă, atunci când intervine interesul personal. În
conformitate cu reglementările actuale, în România, proprietatea este
structurată în felul următor: proprietate individuală (privată); proprietate de
stat; proprietate mixtă (capital de stat şi privat); proprietate cooperatistă;
proprietate obştească. Pluralismul formelor de proprietate constituie premiza
manifestării libertăţii agenţilor economici. Structura de proprietate pune,
aşadar, în evidenţă formele de proprietate existente în economie, ponderea
fiecărei forme în ansamblul proprietăţii, precum şi modul de organizare a
proprietăţii în cadrul fiecărei forme.
Din punct de vedere al indicatorilor macroeconomici, ce reflectă dezvoltarea
economiei naţionale, se pot distinge şi alte niveluri de analiză a activităţii economiei
naţionale.
Figura 7: Niveluri de analiză ale structurii economiei naţionale
50
Definiţi structura economiei naţionale şi enumeraţi tipurile de structuri cunoscute.
Comentaţi structura materială a economiei naţionale.
Comentaţi structura de proprietate a economiei naţionale.
Să ne reamintim...
Structura de proprietate pune în evidenţă componenţa, alcătuirea internă a economiei
din punct de vedere al proprietăţii. Ea se referă în mod concret la relaţia dintre individ
şi rezultatele muncii lui, la relaţia dintre membrii societăţii şi bogăţia acesteia. Ea
poate să apară sub forma proprietăţii private a fiecărui individ din societate
(proprietate privată individuală), sub forma proprietăţii asociate, a mai multor indivizi
care s-au asociat, fiecare păstrându-şi controlul asupra cotei părţi adusă la asociere sau
renunţând la acest control (sunt diferite combinaţii de asociere, principalul este să nu
se piardă din vedere esenţialul, şi anume că asocierea nu neagă caracterul privat al
proprietăţii), sub forma proprietăţii mixte, ca proprietate colectivă a unor indivizi
asociaţi, pe de o parte şi a statului, pe de altă parte, care reprezintă interesele publice
şi participă cu o cotă la realizarea şi exploatarea unor obiective economice, sub forma
proprietăţii publice gestionate de stat, în calitate de agent economic şi purtător al
intereselor naţionale.
51
Veniturile menajelor sunt în cea mai mare parte salariile, sau se constituie pe seama
titlurilor de proprietate, precum şi prin transferurile efectuate de celelalte sectoare;
Administraţiile includ acele instituţii care în principiu exercită funcţii de
redistribuire a veniturilor (a avuţiei), pe baza prestării unor servicii nonmarfare.
Administraţiile pot fi publice sau private, în cadrul celor publice se includ toate
instituţiile publice care desfăşoară activităţi de genul celor prezentate mai sus. Din
această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile locale şi centrale de
stat, învăţământul public, sistemul protecţiei sociale, al justiţiei, asistenţa sanitară
publică, ş.a. Administraţiile private sunt organizaţii particulare fără scop lucrativ, care,
de asemenea, prestează servicii nonmarfare. Aici se includ diverse asociaţii, fundaţii
etc., care desfăşoară activităţi de genul amintit. Venitul acestor agenţi economici se
constituie din prelevări de venituri ale altor agenţi economici;
Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări sunt unităţi instituţionale,
care pot fi publice, private şi mixte, şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar
între ceilalţi agenţi economici. Deci, ele adună, transformă şi redistribuie
disponibilităţile financiare şi transformă riscurile individuale în riscuri colective
(companiile de asigurare), în cadrul lor se cuprind băncile, societăţi de asigurări, alte
instituţii financiare. Venitul acestor agenţi economici se constituie din economiile
temporare existente în societate şi care se concentrează în cadrul lor, în scopul
redistribuirii acestora spre agenţii economici care necesită resurse financiare;
Străinătatea (restul lumii), desemnează partenerii de afaceri din celelalte
economii naţionale şi unităţile lor autohtone (nerezidente), cu care agenţii economici
naţionali (autohtoni) intră în relaţii de afaceri. În cadrul acestei categorii de agenţi
economici se includ şi administraţiile străine şi internaţionale aflate pe teritoriul ţării
de referinţă.
În concluzie, punem aprecia că agenţii economici dispun de autonomie de
decizie în executarea principalelor lor funcţii, acţionând într-un cadru propriu şi
utilizând propriile resurse materiale, financiare şi umane40.
40
Dobrotă Niţă (coord.), „Economie politică – Economics”, Editura Eficient, Bucureşti, 1992, p. 56
52
de dimensiunea relativ redusă a capacităţii, care generează greutăţi în
obţinerea creditelor şi implicit în dezvoltarea întreprinderii şi în tipul de
răspundere. Răspunderea este nelimitată, ceea ce înseamnă că proprietarul
răspunde cu întreaga sa proprietate, nu numai cu capitalul investit,
o întreprinderi asociate (asociaţii de forme diferite) sunt constituite atunci când
se asociază două sau mai multe persoane, convenind să-şi aducă contribuţia
(în bani sau natură), pentru a constitui un capital social menit să servească la
înfăptuirea unor activităţi aducătoare de câştig, în scopul de a împărţi între
ele beneficiile realizate. Se întâlnesc variate forme de asociere, cunoscute cu
denumiri diferite şi care au caracteristici diferite. Marea majoritate a lor sunt
forme simple de asociere, în care răspunderea este nelimitată şi solidară.
Formele superioare de asociere se creează, de regulă, atunci când volumul
activităţilor propuse a se organiza este mare şi foarte mare, fapt ce necesită
un volum sporit de capital. La aceste forme întâlnim atât răspunderea
nelimitată şi solidară, cât şi răspunderea limitată la aportul social subscris;
o corporaţiile (societăţile pe acţiuni) constituie, de fapt, forme superioare de
asociere a capitalurilor. Cotele de participare ale asociaţiilor sunt reprezentate
prin titluri numite acţiuni. Obligaţiile corporaţiei (societăţii pe acţiuni) sunt
garantate numai prin patrimoniul ei social, membrii asociaţi având fiecare
îndatorirea de a depune cota parte subscrisă şi de a răspunde faţă de toţi numai
în limitele aportului lor (adică, fiecare cu suma) ce s-a obligat să o aducă în
societate, sau cu valoarea acţiunilor sale. Principalul avantaj al corporaţiei ca
formă de organizare a afacerilor este limitarea răspunderii proprietarilor. Tot
ceea ce se poate pierde este investiţia iniţială.
În economia românească, întreprinderile îmbracă forma regiilor autonome şi
societăţilor comerciale. Primele se află în proprietatea statului, funcţionând în ramuri
strategice ale economiei naţionale. Un număr semnificativ dintre ele au fost
transformate în societăţi comerciale, care parcurg, sau au parcurs, procese de
privatizare. Societăţile comerciale care reprezintă marea majoritate a întreprinderilor
din economia românească, au fost şi sunt organizate sub următoarele forme: societăţi
în nume colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni,
societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată. Regiile autonome, organizate
ca societăţi comerciale pe acţiuni, având ca obiect activităţi de interes public naţional,
au devenit companii naţionale sau societăţi naţionale.
41
Isan Vasile, Cocris Vasile, Sectorul public-iluzia bunăstării generale, Editura Ankarom, 1997, p. 121
53
Translatarea
Caracteristici ale Caracteristici ale caracteristicilor
întreprinderilor private întreprinderilor publice sectorului privat în
sectorul public
Competiţia Monopolul garantat
- ajustarea la cerere, - ofertă disctreţionară, Posibilă, exceptând bunurile
- reacţii la preţ, - discriminări de preţ, publice pure şi funcţiile
tradiţionale ale statului.
- alegeri multiple ale - “captivitatea
consumatorilor. consumatorilor”.
Stimulente individuale Securitatea colectivă
- recompense pentru - durabilitatea locului de În forme intermediare în
performanţe, muncă, funcţia publică, totală în
- inovare, - încadrarea în sistem, întreprinderile publice.
54
Teoria economică pune în evidenţă următoarele trăsături ale întreprinderii sau
firmei:
a) dispune de patrimoniu propriu care poate fi proprietate individuală, proprietate
asociativă (pe acţiuni etc.) sau proprietate cooperatistă;
b) ea dispune de personalitate şi autonomie juridică;
c) ia decizii consistente, ca şi cum ar fi condusă de un singur individ, indiferent de
forma de proprietate şi de organizare: „Aceasta permite firmei să fie tratată, cel
puţin în teoria elementară, ca o unitate individuală de comportament pe partea
producţiei sau a ofertei pe pieţele de produse, întocmai cum consumatorul este
tratat drept unitatea individuală de comportament pe partea consumatorului sau
a cererii”42;
d) în calitatea lor de producători, întreprinderile sau firmele sunt principalii
utilizatori de factori de producţie, producând bunuri materiale şi servicii.
Pentru a fixa locul şi rolul întreprinderii în economia naţională, se pun în
evidenţă următoarele aspecte esenţiale: 1) întreprinderea este locul unde se creează
bunuri economice, valoare (valoare adăugată) şi avuţie; 2) este locul în care cea mai
mare parte a persoanelor active se realizează profesional şi trăiesc o parte din viaţă; 3)
este locul de bază în care se realizează repartiţia valorii şi se formează veniturile (celor
activi); 4) datorită acestor aspecte, întreprinderea este un nucleu al vieţii sociale.
În România, Legea privind societăţile comerciale, adoptată în 1990 (Legea 31
modificată ulterior în mai multe rânduri)43 a stabilit următoarele tipuri juridice:
1. societăţi în nume colectiv, ale căror obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social
constituit, cu răspundere nelimitată a tuturor asociaţilor;
2. societăţi în comandită simplă, ale căror obligaţii sunt garantate cu patrimoniul
social, cu răspundere nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi (tehnocraţii
care coordonează întreaga activitate); comanditarii (posesorii capitalului sub
formă de acţiuni şi obligaţiuni) răspund până la nivelul aportului lor la patrimoniul
societăţii;
3. societăţi în comandită pe acţiuni, în care capitalul este divizat pe acţiuni, iar
obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social şi răspundere nelimitată, solidară
a asociaţilor comanditaţi; comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
4. societăţi pe acţiuni, ale căror obligaţii se garantează cu patrimoniul social,
acţionarii fiind obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
5. societăţi cu răspundere limitată, la care obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul
social, asociaţii fiind obligaţi la plata părţilor sociale.
Întreprinderile reprezintă agenţi economici a căror activitate nu poate fi
studiată decât în contextul social existent. Întreprinderea manifestă un rol specific atât
faţă de resursele umane proprii, cât şi faţă de clienţi. Managerii întreprinderii trebuie
să favorizeze promovarea profesională şi participarea salariaţilor la modernizarea
tehnicii şi tehnologiei. Întreprinderea trebuie să caute cea mai bună adaptare a
bunurilor şi serviciilor produse la solicitările consumatorilor.
Configuraţia structurală şi dimensiunea organizatorică a unei întreprinderi pot
fi influenţate de următoarele factori:
specializarea - diviziunea muncii în cadrul întreprinderii;
standardizarea - procedurile de formalizare ale întreprinderii;
formalizarea - gradul de extindere a procedurilor;
configuraţia - organizarea generală a întreprinderii;
42
Richard G. Lipsey, Alec K. Chrystal, op. cit. p. 102.
43
Legea 31/1990 - Legea societăţilor comerciale, modificată prin Legea nr. 302/2005, Legea nr. 85/2006, Legea nr.
164/2006, Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, OUG nr. 82/2007, OUG nr. 52/2008 (publicata in MOF nr. 333 din
30/04/2008), Legea nr. 284/2008 (publicata in MOF nr. 778 din 20/11/2008)
55
tradiţionalismul - ponderea procedurilor standardizate, dar nescrise.
Combinarea diferitelor dimensiuni primare ale structurii conduce la
dimensiunile fundamentale ale întreprinderii, care pot fi:
structura activităţilor şi concentrarea autorităţii;
controlul fluxului muncii;
dimensionarea relativă a activităţilor auxiliare şi funcţionale din cadrul
întreprinderii.
Dimensiunea optimă a întreprinderii presupune cunoaşterea şi aprecierea cât
mai exactă a capacităţii pieţei, ţinând seama, în primul rând, de mărimea cererii, de
mărimea şi volumul vânzărilor.
Dimensiunile diferite ale întreprinderilor conduc la obţinerea de bunuri la costuri
diferite, ceea ce prezintă interes pentru analiza comparativă a factorilor de
competitivitate şi rentabilitate.
Într-o economie modernă poate şi trebuie să coexiste întreprinderi mari, mijlocii
şi mici, fiecare cu avantajele şi dezavantajele lor.
Potrivit noilor reglementari, întreprinderile mici şi mijlocii se clasifică nu doar
în funcţie de numărulmediude salariaţi, ci şi în funcţie de cifra de afaceri anuală netă
sau activele totale pe care le deţin, în următoarele categorii44:
Tabel 3: Criterii de încadrare a întreprinderilor
Tipul de Criterii de încadrare
întreprindere
microîntreprinderi dacă acestea au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă sau deţin active totale de până la 2 milioane euro
(echivalent în lei)
întreprinderi mici dacă au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă sau deţin active totale de până la 10 milioane euro
(echivalent în lei)
întreprinderi dacă au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o cifra de afaceri
mijlocii anuală netă de până la 50 milioane euro (echivalent în lei), sau
deţin active totale care nu depăşesc echivalentul în lei a 43
milioane euro
întreprinderi mari între 250 şi 999 şi cifra anuala de afaceri peste 50 milioane euro
şi/sau total bilanţ anual peste 43 milioane euro45;
întreprinderi foarte peste 1000 de salariaţi
mari
44
Ordonanţa nr. 27 publicată în M.O. nr.88 din 31.01.2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 346 din 2004
privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM).
45
Definiţia întreprinderii mari se modifică,conform definiţiei din Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr.
479/20.02.2008, modificat prin Ordinul nr.1943/19.06.2008, şi va avea următorul cuprins: „Întreprindere mare este orice
întreprindere care nu se încadrează în definiţia IMM-urilor conform Regulamentului CE nr. 70/2001 pentru aplicarea
articolelor nr. 87 si 88 ale Tratatului CE ajutorului de stat pentru întreprinderi mici si mijlocii, publicat în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene nr. L 10/2001 sau/şi în definiţia IMM-urilor conform Legii 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi
dezvoltării IMM-urilor, cu modificările şi completările ulterioare˝.
56
La nivel mondial re remarcă creşterea spectaculoasă a ponderii întreprinderilor
mici şi mijlocii (IMM) în majoritatea ţărilor depăşind 90% din totalul întreprinderilor
existente, astfel:
46
Ordonanţa nr. 27 publicată în M.O. nr.88 din 31.01.2006
57
la drepturile de vot deţinute ori la dreptul de a exercita o influenţă dominantă, pot
exista trei tipuri de întreprinderi: autonome, partenere şi legate:
întreprindere autonoma - dacă deţine mai puţin de 25% din capitalul social sau
din drepturile de vot într-una ori în mai multe întreprinderi sau dacă una ori mai
multe întreprinderi nu deţin mai mult de 25% din capitalul social sau din
drepturile de vot ale întreprinderii în cauză;
întreprinderile partenere – în situaţia în care se realizează parteneriate financiare
majore cu alte întreprinderi, fără ca una dintre întreprinderi să aibă control direct
sau indirect asupra celeilalte. Întreprinderile partenere sunt toate întreprinderile
care nu sunt clasificate ca întreprinderi legate şi între care există următoarea
relaţie: întreprinderea (din amonte) deţine, individual sau în comun cu una ori
mai multe întreprinderi legate, 25% sau mai mult din capitalul social ori din
drepturile de vot ale unei alte întreprinderi (din aval);
întreprinderi legate - corespunde situaţiei economice a întreprinderilor care
formează un grup prin controlul direct sau indirect al majorităţii drepturilor de
vot al unei întreprinderi sau prin abilitatea de a exersa o influenţă dominantă
asupra întreprinderii. Întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există
oricare dintre următoarele raporturi: a) o întreprindere deţine majoritatea
drepturilor de vot ale acţionarilor sau ale asociaţilor celeilalte întreprinderi; b)
o întreprindere are dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor
consiliului de administraţie, de conducere ori de supraveghere a celeilalte
întreprinderi.
Criteriile de apreciere a dimensiunilor întreprinderii pot fi privite în funcţie de
mai multe criterii:
criteriul economic - criteriul determinant;
criteriul tehnic-tehnologic - criteriul de condiţionare;
criteriul teritorial - criteriul favorizant;
criteriul utilităţilor - criteriul de funcţionalitate;
criteriul social - criteriu de impact.
Concentrarea economico-financiară desemnează procesul prin care se reunesc
două sau mai multe întreprinderi independente într-una singură, prin fuziune sau prin
absorbţie, entităţile astfel reunite pierzându-şi autonomia şi constituind împreună o
nouă entitate juridică.
Se disting trei tipuri de concentrare47:
a) concentrare orizontală prin care se reunesc întreprinderi care fabrică acelaşi gen
de produse sau sunt situate pe acelaşi stadiu al unui proces de producţie
(industria orizontală a mobilei etc.). Ea permite realizarea de economii pe baza
reducerii unor costuri comune sau generale (economii de scară);
b) concentrarea verticală, care regrupează întreprinderi situate pe stadii
complementare ale unui proces de producţie (prelucrarea lemnului, extracţia şi
prelucrarea minereurilor ş.a.). Avantajele care decurg din acest proces: siguranţă
în aprovizionarea cu materii prime sau semifabricate şi reducerea costurilor
produselor intermediare;
c) concentrarea prin conglomerare, care cuprinde reunirea într-o întreprindere a
unor producţii sau activităţi diferite şi nelegate între ele. Ea urmăreşte
diversificarea activităţii şi a plasamentelor financiare, profiturile mai mari
obţinute la unele dintre acestea compensând sau diminuând pierderile rezultate
din altele.
47
Jean-Yves Capul, Olivier Garnier, Dictionnaire d’ẻconomie et de sciences sociales, Hatier, Paris, 1993, p. 157
58
Legea nr. 21 din 10 aprilie 199648 – Legea concurenţei – defineşte procesul de
concentrare şi stabileşte criteriile, condiţiile şi normele care stau la baza acţiunilor de
concentrare. Potrivit acestor prevederi, concentrările economice pot fi admise, dacă
părţile interesate în aceste operaţiuni dovedesc îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
a) dacă operaţiunea respectivă urmează a contribui la creşterea eficienţei
economice, la ameliorarea producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic, ori la
creşterea competitivităţii la export;
b) dacă efectele favorabile ale concentrării compensează efectele
nefavorabile ale restrângerii concurenţei;
c) dacă de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă şi
consumatorii, în special prin preţuri mai reduse.
Definiţi întreprinderile funcţie de criteriul dimensional.
Caracterizaţi întreprinderile din spaţiul economic românesc.
48
Legea nr. 21/1996 – Legea concurenţei (publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996), modificată prin:
O.U.G. nr. 121/2003; Legea nr. 184/2004; Legea nr. 538/2004
59
manageri, reprezentanţi ai unor instituţii financiare etc., şi are ca atribuţii conceperea
şi promovarea politicii economice a întreprinderii, astfel ca aceasta să fie o
întreprindere de succes respectiv să obţină venit – dacă se poate, cât mai mare.
În condiţiile economiei de piaţă, activitatea întreprinderii este legatăde
întreprinzător sau manager – cel ce iniţiazăo activitate economică,
conduceîntreprinderea în scopul realizării profitului.
Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:
1. întreprinzătorul combinătoate elementele producţiei, fiind responsabil de
rezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor;
2. pregătirea de a-şi asuma riscul;
3. exercităfuncţia de autoritate;
4. întreprinzătorul este un inovator;
5. capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.
Deci, întreprinzătorul poate fi o persoană, un individ, sau un colectiv de
persoane (consiliul de administraţie). Indiferent de aceste forme pe care le ia,
întreprinzătorul are iniţiativa şi, în acelaşi timp, responsabilitatea de a organiza,
administra, conduce întreprinderea.
Să ne reamintim...
Situaţia întreprinzătorului depinde şi de dimensiunea întreprinderii înfiinţate ca şi de
tipul acesteia. În condiţiile societăţilor pe acţiuni, proprietatea este distribuită între
posesorii de acţiuni, care pot fi mari acţionari sau mici acţionari. În această situaţie,
întreprinzătorul este de un tip special, în loc de o singură persoană avem de-a face cu
consiliul de administraţie.
Caracterizaţi întreprinderea după criteriul organizării şi luării deciziilor.
Rolul întreprinzătorului în cadrul societăţii.
49
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 63-64
60
însumează toate încasările rezultate din acte de comerţ: vânzări de bunuri
materiale, prestări de servicii, depuneri la bancă şi instituţii financiare,
acordarea de credite, joc de burse, inclusiv la cele valutare. Prin intermediul
acestui indicator, cunoscut şi sub numele de „vânzări” sau „venituri brute”, se
apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea ei economico-financiară.
Profitul brut, sau profitul total, este un indicator ce exprimă mărimea
profitului brut obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp.
El se determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii a costului
aferent producţiei. Acest indicator mai este cunoscut şi sub denumirea de venit
global, reprezentând diferenţa dintre încasările obţinute într-o anumită
perioadă de timp din vânzarea bunurilor economice, prestarea serviciilor etc.,
de către o întreprindere şi costul de producţie aferent acestora.
Valoarea adăugată este indicatorul care reflectă contribuţia factorului muncă
şi a factorului capital (capitalul fix), în procesul utilizării lor, de către
întreprindere. Valoarea adăugată reflectă ceea ce se adaugă într-o întreprindere
la suma ce reprezintă cheltuielile cu materii prime, materiale, energie. Deci, ea
constă din suma de bani încasată din vânzarea bunurilor economice create de
către o întreprindere, peste mărimea cheltuielilor cu materii prime, materiale,
energie, utilizate pentru producerea bunurilor respective. Cu alte cuvinte, acest
indicator cuprinde consumul factorului muncă şi al factorului capital fix şi nu
cuprinde consumul intermediar.
Profitul net este indicatorul care reflectă partea din venitul global al unei
întreprinderi (din profitul brut), care rămâne după scăderea din acesta a
impozitelor şi a altor prelevări prevăzute de lege.
Să ne reamintim...
Cifra de afaceri este un indicator ce pune în evidenţă totalitatea încasărilor realizate
de o firmă, exprimate prin preţurile pieţei, pe baza operaţiilor comerciale efectuate
într-o perioadă de timp dată, de obicei un an.
Realizaţi legătura existentă între cifra de afaceri şi profitul întreprinderii.
50
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 97
61
Având în vedere principalele categorii de agenţi economici, fluxurile
economice generate de activitatea acestora pot fi reprezentate sintetic (fig. 8).
62
1) Structura de proprietate pune în evidenţă ……………………………………. în
economie, ponderea fiecărei ………………………………………., modul de
………………………………… în cadrul fiecărei forme.
2) Agenţii economici sunt ……………………………., care participă la
……………………………………………….., îndeplinind anumite roluri şi
având ………………………………………….. Ei pot fi persoane
………………………….. pe care ……………………………. şi / sau dispun şi
consumă …………………………...
3) În economia românească, întreprinderile îmbracă forma ………………………..
şi a …………………………….
4) Rezultatele activităţii întreprinderii se concretizează în …………………… şi
……………………………..
5) Circuitul economic pune în evidenţă …………………. care se desfăşoară în
cadrul ………………………….
63
6) Cifra de afaceri pune în evidenţă totalitatea încasărilor realizate de o firmă
exprimate în:
a) preţul pieţei;
b) unităţi natural convenţionale;
c) preţul factorilor de producţie;
d) preţuri fixe.
Răspunsuri:
Completaţi spaţiile libere 1) formele de proprietate existente;
forme în ansamblul proprietăţii;
organizare a proprietăţii.
2) persoane sau grupe organizate de
persoane; viaţa economică a
societăţii; comportamente
economice similare; fizice sau
juridice care dispun de factori de
producţie; îi utilizează; bunuri
produse în societate.
3) regiilor autonome; societăţilor
comerciale.
4) bunuri create; servicii prestate.
5) interdependenţa activităţilor
economice; economiei naţionale.
Alegeţi răspunsul corect 1. a 2. b 3. b 4.a 5. c 6. a
3.13. Rezumat
65
bunuri economice şi prestarea de servicii (nonfinanciare), în vederea vânzării
acestora, cu scopul de a obţine profit;
Agenţii economici dispun de autonomie de decizie în executarea principalelor lor
funcţii, acţionând într-un cadru propriu şi utilizând propriile resurse materiale,
financiare şi umane;
Întreprinderea, ca unitate economică de bază a economiei naţionale, este
rezultatul procesului diviziunii muncii şi al autonomizării proprietăţii;
În economia românească, întreprinderile îmbracă forma regiilor autonome şi
societăţilor comerciale. Primele se află în proprietatea statului, funcţionând în
ramuri strategice ale economiei naţionale;
Întreprinderea, ca celulă de bază a activităţii de producţie şi de comercializare,
este definită, cel mai adesea, ca „unitate economică autonomă, organizată pentru
a pune în funcţiune un ansamblu de factori de producţie, în vederea producerii de
bunuri sau servicii pentru piaţă”;
Legea privind societăţile comerciale, adoptată în 1990 a stabilit următoarele tipuri
juridice:societăţi în nume colectiv; societăţi în comandită simplă; societăţi în
comandită pe acţiuni; societăţi pe acţiuni; societăţi cu răspundere limitată;
Dimensiunile diferite ale întreprinderilor conduc la obţinerea de bunuri la costuri
diferite, ceea ce prezintă interes pentru analiza comparativă a factorilor de
competitivitate şi rentabilitate;
Concentrarea economico-financiară desemnează procesul prin care se reunesc
două sau mai multe întreprinderi independente într-una singură, prin fuziune sau
prin absorbţie, entităţile astfel reunite pierzându-şi autonomia şi constituind
împreună o nouă entitate juridică;
Întreprinzătorul poate fi o persoană, un individ, sau un colectiv de persoane
(consiliul de administraţie). Indiferent de aceste forme pe care le ia,
întreprinzătorul are iniţiativa şi, în acelaşi timp, responsabilitatea de a organiza,
administra, conduce întreprinderea;
Procesul combinării şi utilizării factorilor de producţie se concretizează în
rezultate economice sub formă de bunuri şi servicii. Utilitatea rezultatelor
obţinute de agenţii economici este verificată în actul vânzării-cumpărării şi sunt
denumite rezultate microeconomice;
Agenţii economici efectuează operaţii şi tranzacţii care generează fluxuri
economice, ce formează, în ansamblul lor, ceea ce denumim circuit economic.
3.14. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2011;
67
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. COMBINAREA FACTORILOR DE
PRODUCŢIE ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ
Cuprins
4.1. Obiective
4.2. Competenţele unităţii de învăţare
4.3. Combinarea optimă a factorilor de producţie
4.4. Limitele combinării. Legea randamentelor neproporţionale
4.5. Factori determinanţi ai combinării factorilor de producţie
4.6. Eficienţa economică
4.7. Productivitatea
4.8. Costul de producţie
4.9. Obiectivele activităţii întreprinderii. Comportamentul producătorului
4.10. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
4.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
4.12. Teme de control
4.13. Rezumat
4.14. Bibliografie
4.1. Obiective
Unitatea de învăţare 4 Combinarea factorilor de producţie şi eficienţa
economică, în care veţi studia întreprinderea, legătura indisolubilă dintre combinarea
factorilor de producţie şi eficienţa economică, productivitatea, costul de producţie şi
obiectivele activităţii întreprinderii.
4.2. Competenţele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
Înţelegeţi modul de combinare a factorilor de producţie;
Identificaţi limitele combinării factorilor de producţie şi să definiţi legea
randamentelor neproporţionale;
Determinaţi factorii ce influenţează combinarea optimă;
Definiţi eficienţa economică şi să identificaţi indicatorii de apreciere a
eficienţei activităţii economice;
Definiţi productivitatea factorilor de producţie;
Înţelegeţi importanţa costurilor de fabricaţie;
Identificaţi obiectivele întreprinderii şi să înţelegeţi comportamentul
producătorilor.
68
a) tehnică – combinare specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea unui
bun economic presupunând unirea resurselor de muncă ce au o anumită structură şi
calificare cu maşini, instalaţii, materii prime şi materiale specifice domeniului,
respectiv bunului;
b) economică – unirea tehnică a factorilor are substrat economic, concretizat
într-un cost de producţie minim şi într-un profit maxim.
Pentru analiza combinării factorilor şi a eficienţei se folosesc, înainte de toate,
funcţiile de producţie.
În acest fel, funcţia de producţie stabileşte legătura cantitativă şi cauzală între
factorii utilizaţi şi producţie. În forma simplă, ea poate fi scrisă astfel:
Q = f (Fp)
Dacă avem în vedere factorii care pot fi utilizaţi – munca (L); capitalul fix (K);
resursele de materii prime, materiale, combustibili etc. (M) şi respectiv factorii
calitativi (neofactorii) cunoştinţele, calificarea, informaţia etc. (A) – atunci se poate
scrie:
Q = f (L, K, M, A)
Până în prezent, în analiza economică cea mai utilizată funcţie de producţie
este reprezentată de combinarea între doi factori de producţie (capital şi muncă).
Această funcţie este de tipul Cobb-Douglas51, funcţie în care se utilizează elasticitatea
celor doi factori de producţie:
α β
Q = aK L
unde: a reprezintă un parametru care arată proporţia creşterii producţiei peste
creşterea determinată de sporirea mărimii factorilor L şi K; α + β = 1.
Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitatea de a
înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr-un alt
factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi volum al producţiei.
Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt posibile datorită:
divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi
simple, omogene, fără a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului respectiv;
adaptabilitatea – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor de
producţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt factor
de producţie.
Atunci când factorii de producţie se caracterizează simultan prin divizibilitate
şi adaptabilitate, este posibilă realizarea a două procese concomitente, caracteristice
procesului de combinare a factorilor de producţie: complementaritatea şi
substituibilitatea.
Complementaritatea poate fi definită ca procesul prin care se determină
raporturile cantitative, structurale şi calitative, ale factorilor de producţie utilizaţi într-
un proces de producţie.
Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor factorilor de producţie (K şi L)
rezultate prin substituire şi care permit să se obţină acelaşi nivel (volum) de producţie
(figura 9). Izocuantele nu se intersectează; există o parte formată din segmentul AmB,
singura considerată valabilă (toate celelalte combinaţii aflate pe curba AMB sunt
iraţionale deoarece utilizează prea mult unul din cei doi factori). Izocuantele au o
formă convexă deoarece reflectă modul în care se substituie cei doi factori. Astfel, o
combinaţie care utilizează cea mai mică cantitate de muncă (varianta 0) este cea care
porneşte din A. Alte două variante ale producţiei Q1 şi Q2 se pot obţine fie prin varianta
1 (mai puţină muncă şi mai mult capital tehnic), fie prin combinarea factorilor din
51
Funcţia Cobb-Douglas este folosită în microeconomie, în macroeconomie, dar este înrudită şi cu funcţia de producţie
din managementul producţiei care reprezintă o funcţie specială a funcţiei de producţie CES. Această funcţie a fost
dezvoltată de economiştii americani Paul Douglas şi Charles Cobb în 1928.
69
varianta 2 (mai multă muncă şi mai puţină tehnică sau capital); întrucât curbele sunt
continue; ca urmare a divizibilităţii factorilor se pot obţine însă numeroase variante.
Cu cât o izocuantă este mai îndepărtată de origine cu atât ea reprezintă combinaţii ale
celor doi factori care determină niveluri mai mari ale producţiei (Q0<Q1<Q2). Pentru
a schimba combinaţia de imputuri, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei
trebuie substituit capitalul cu munca, se foloseşte mai puţin capital KD<KC şi mai
multă muncă MC<MD. Soluţiile alese vizează totdeauna obţinerea raţionalităţii
economice.
Figura 9: Izocuante
70
4.4. Limitele combinării. Legea randamentelor neproporţionale
52
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 83
71
factorii de producţie folosiţi în industria alimentară se deosebesc de cei
folosiţi în industria textilă sau în agricultură;
Condiţiile tehnice şi tehnologice. Gradul de dezvoltare a ştiinţei şi
tehnologiei condiţionează posibilităţile şi eficienţa;
Abilitatea întreprinzătorului este un factor hotărâtor pentru eficientizarea
combinării factorilor de producţie. Ea se concretizează într-o serie de
calităţi ale personalităţii sale: inteligenţă, pricepere, bun strateg, decident,
administrator, comerciant, negociator, învingător în lupta de concurenţă etc;
Aplicarea principiilor managementului şi marketingului. Aceasta
presupune perfecţionarea continuă a metodelor de organizare şi conducere
a activităţii economice, precum şi a metodelor de studiere a cererii pieţei,
în vederea satisfacerii complexe a nevoilor consumatorilor.
2)Factorul extern determinant al combinării factorilor de producţie este
cererea finală de bunuri şi servicii a consumatorilor. Dacă cererea de bunuri
şi servicii este mare, agenţii economici vor mări cantitatea de bunuri şi
servicii produse, dar şi cantitatea de factori de producţie combinaţi şi
utilizaţi; în condiţiile scăderii cererii de bunuri şi servicii, combinarea
trebuie să se adapteze corespunzător.
În condiţiile caracterului restrictiv al resurselor, agenţii economici trebuie să
realizeze maximizarea producţiei, cu minimizarea costurilor.
Să ne reamintim...
Abilitatea întreprinzătorului este un factor hotărâtor pentru eficientizarea combinării
factorilor de producţie. Ea se concretizează într-o serie de calităţi ale personalităţii
sale: inteligenţă, pricepere, bun strateg, decident, administrator, comerciant,
negociator, învingător în lupta de concurenţă etc;
72
Consumul de factori
C.s.f .
Valoarea productiei (venitul)
profit profit
r' 100 ; r' 100
capital cifra de afaceri (CA)
4.7. Productivitatea
73
Nivelului Forma de Aria de Modul de calcul Modul în care se
activităţii exprimare cuprindere a al indicatorilor reflectă
indicatorilor rezultatele
activităţii
economice
1.productivitatea 1.productivitatea 1.productivitatea 1.productivitatea 1.productivitatea
la nivelul fizică, numită şi parţială a unui medie; brută, calculată
întreprinderii şi reală, în care factor de 2.productivitatea prin raportarea
al subunităţilor mărimea şi producţie – marginală valorii totale a
acesteia, până la evoluţia ei nu muncă, capital; producţiei;
locul de muncă; sunt influenţate 2.productivitatea 2.productivitatea
2.productivitatea de factorul globală a netă, determinată
la nivel de monetar, de factorilor pe baza valorii
ramură; evoluţia nou create sau a
3.productivitatea preţurilor; valorii adăugate.
la nivelul 2.productivitatea
economiei valorică sau
naţionale. monetară,
determinată ca
raport între
valoarea
producţiei şi
factorii
(factorul) de
producţie.
Aplicaţie rezolvată
O fermă agricolă dispune de 50 ha teren arabil şi dotările aferente de capital tehnic (maşini şi
utilaje, îngrăşăminte, carburanţi, etc). În anul 2007 foloseşte 5 salariaţi, fiecare lucrând în
medie 2.000 ore anual şi obţine o producţie de 300 tone de cereale. În anul 2008, pe aceeaşi
suprafaţă şi folosind acelaşi volum de capital tehnic, dar utilizând 6 salariaţi (menţinând
timpul de lucru constant) societatea obţine 380 tone de cereale.
Se cere:
a) nivelul productivităţii medii şi marginale a muncii (pe salariat şi pe oră),
b) nivelul procentual al productivităţii medii a muncii (pe lucrător şi pe oră de
muncă) în anul 2008 faţă de anul 2007.
Rezolvare: a)
Wlucrător 2007 = Q0 / L0 = 300 / 5 = 60 tone,
Wh2007 = Wlucrător / timp = 60 / 2000 = 0,03 tone,
Wlucrător 2008 = Q1 / L1 = 380 / 6 = 63,33 tone,
Wh2008 = Wlucrător / timp = 63,33 / 2000 = 0,0316 tone,
WmgL = Q / L = 80 / 1 = 80 tone,
Wmgh = WmgL / t = 80 / 2000 = 0,04 ha,
b)
IWL = 105,5 %,
IWh = 105,5 %.
Să ne reamintim...
Productivitatea marginală a (sau produsul marginal al) muncii reprezintă
producţia suplimentară care rezultă din utilizarea unei unităţi suplimentare de muncă
în producţie, ceilalţi factori de producţie rămânând neschimbaţi.
53
Didier Michel, „Economie – regulile jocului”, Editura Economică, Bucureşti, 1989, p. 177
54
Jean-Yves Capul, Olivier Garnier, „Dictionnaire d’ẻconomie et de sciences sociales”, Ed. Hatier, Paris, 1993, p. 90.
75
1. Din punct de vedere al structurii costurilor se evidenţiază elementele
componente ale acestora, ponderea pe care o ocupă fiecare element în totalul
cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei categorii de
cheltuieli. În funcţie de natura economică a cheltuielilor structura costului cuprinde
următoarele elemente:
cheltuieli cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite costuri
materiale care reprezintă expresia bănească a consumurilor de capital fix şi
circulant;
cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri salariale;
cheltuieli de regie – cheltuielile cu chiriile, încălzitul, iluminatul etc.
2. Din punct de vedere al nivelului costului ce exprimă însumarea mărimii
absolute a cheltuielilor din care este alcătuit, se determină:
costul pe unitatea de produs sau costul mediu (CTM);
costul pe întreaga producţie realizată sau cost total (CT).
3. Din punct de vedere al formei de exprimare, costul de producţie cunoaşte
două forme:
costul real, suma cantităţilor fizice de bunuri (materii prime, materiale
auxiliare, combustibili etc.) şi de muncă necesare pentru producerea bunurilor;
costul monetar: suma evaluărilor în monedă (bani) a consumurilor mai sus
menţionate (preţurile de achiziţie ale factorilor materiali şi salariile lucrătorilor).
4. Din punct de vedere al conţinutului sau modului şi locului de calcul
distingem:
costul contabil, totalitatea cheltuielilor de producţie înregistrate în
contabilitatea întreprinderii privind consumurile materiale, amortizarea, salariile
ş.a;
costul de oportunitate, reprezintă evaluarea cantităţilor de bunuri care nu vor
putea fi produse atunci când întreprinzătorul optează pentru producerea unui bun,
renunţând la alte soluţii sau produse (alternative sacrificate)
Modalităţile după care se analizează costurile la nivelul agenţilor economici au
în vedere următoarele principii:
a) principiul integralităţii, după care în calcularea costului nu trebuie omisă
nici o cheltuială care a fost făcută pe parcursul realizării produsului respectiv;
b) principiul cauzalităţii, conform căruia nici o cheltuială nu trebuie să fie
cuprinsă în cost dacă nu a contribuit la obţinerea produsului,
c) principiul omogenizării, după care toate cheltuielile care formează costul
trebuie aduse la acelaşi grad de intensitate, de complexitate etc., pe baza reducerii
lor la un numitor comun;
d) principiul actualizării, care impune ca toate cheltuielile care se includ în cost
trebuie aduse la acelaşi moment de referinţă. Actualizarea este necesară, deoarece
o sumă de bani determinată nu are aceeaşi valoare economică în momente diferite
de timp.
În afară de principiile costului, la nivelul agenţilor economici se are în vedere
şi analiza realizată între producţia obţinută şi costurile aferente acesteia.
Se numeşte funcţia costului relaţia existentă între costul total al unei producţii
date şi cantitatea de bunuri produse.
Dacă C este costul total şi Q cantitatea de bunuri, funcţia se reprezintă astfel:
C = f (Q)
Modificările survenite în structura cheltuielilor de fabricaţie sunt condiţionate
de modificarea factorilor de producţie, manifestată într-un anumit interval de timp.
Acest fapt determină ca evoluţia costurilor să se realizeze pe perioade scurte şi lungi
de timp.
76
Perioada scurtă este definită ca intervalul de timp pe parcursul căruia un
producător poate să crească producţia numai în măsura în care capacitatea de
producţie existentă îi permite. Ea este perioada în care întreprinderea nu poate să
schimbe proporţia sau tipul de instalaţii tehnice şi echipamente, acestea fiind
consecinţa deciziilor de investiţii anterioare.
Perioada lungă se defineşte ca aceea care permite modificări în scara producţiei
şi în volumul utilajului, al echipamentului folosit.
În analiza economică se operează cu trei indicatori de costuri: costul global,
costul mediu şi costul marginal.
A. Costul global al producţiei cuprinde ansamblul cheltuielilor
corespunzătoare unui volum de producţie dat. El poate fi: fix, variabil şi total.
a) Costurile fixe (CF) sunt formate din cheltuielile făcute de unitatea
economică independent de volumul producţiei. În această categorie se includ:
cheltuielile cu chiria, amortizarea, dobânda, salariile personalului administrativ etc.
b) Costurile variabile (CV) cuprind cheltuielile care se modifică proporţional
cu volumul producţiei. În această categorie se includ: consumurile de materii prime,
combustibilul, energia şi apa, salariile personalului care lucrează în secţiile de
fabricaţie, de producţie.
c) Costul total (CT) este constituit din suma costurilor fixe şi a celor variabile.
El se calculează prin însumarea costurilor fixe cu cele variabile, pe total producţie,
pe o anumită perioadă de timp.
CT = CF + CV
B. Costul mediu (unitar) se obţine prin raportarea costului total la producţia
obţinută. Costul mediu este un cost pe unitatea de produs şi este alcătuit din costul
fix mediu şi costul variabil mediu.
a) Costul fix mediu (CFM) se calculează ca raport între costurile fixe globale
şi producţia obţinută:
CF
CFM
Q
b) Costul variabil mediu (CVM) se calculează ca raport între costurile variabile
globale şi producţia obţinută:
CV
CVM
Q
c) Costul total mediu (CTM) se calculează ca raport între costurile totale şi
producţia obţinută:
CF CV CT
CTM
Q Q Q
C. Costul marginal (Cmg ) reprezintă sporul de cheltuieli totale antrenat pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de produs sau de serviciu:
CF CV CT
Cmg
Q Q
în care:
CT = costul total;
Q = volumul producţiei;
Δ = creşterile corespunzătoare; dacă variaţia producţiei Δ Q = 1, atunci Cmg
= CT.
77
Considerăm următorul tabel:
Unităţi Cost total – Cost mediu – Cost marginal –
produse CT CMT Cmg
0 1000 ---- ----
1 1800 1800 800
2 2400 1200 600
3 2700 900 300
4 3400 850 700
5 4400 880 1000
Adăugaţi încă două coloane cu rezultatele obţinute pentru costuri fixe (CF) şi costuri
variabile (CV).
Aplicatie rezolvata:
Firma „Arcadia” a produs în anul 2011 un număr de 400 bucăţi produse finite, având
următoarele cheltuieli de producţie:
materii prime 200 000. u. m.
materiale auxiliare 10 000 u. m.
combustibil, energie, apă 30 000 u. m.
salarii 50 000 u. m.
din care 10% salarii pentru personalul administrativ,
amortizarea capitalului fix 15 000 u. m.
cheltuieli cu chirii, iluminat, încălzire 20 000 u. m.
În anul 2012 firma dublează producţia în condiţiile în care costurile sale variabile
cresc direct proporţional cu producţia.
Să se calculeze costul producţiei în anii 2011 şi 2012 precum şi costul unitar în
fiecare din cei doi ani de activitate.
Rezolvare:
Anul 2011
Costuri fixe
cheltuieli cu amortizarea 15 000 u. m.
cheltuieli cu chirii, iluminat, încălzit 20 000 u. m.
salarii fixe 10% din 50 mil. u. m. 5 000 u. m.
costuri fixe totale (CFT) 40 000 u. m.
Costuri variabile
materii prime 200 000 u. m.
materiale auxiliare 10 000 u. m.
combustibili, energie 30 000 u. m.
salarii 45 000 u. m.
costuri variabile totale (CVT) 285 000 u. m.
Costul producţiei în 2011:
CT = CFT + CVT = 40 000 u. m. + 285 000 u. m. = 325 000 u. m.
Costul unitar în 2011:
CTM = CT / Q = 325 000 u. m. / 400 buc. = 812,5 u. m. / buc.
Anul 2012
Costurile fixe rămân constante 40 000 u. m.
Costurile variabile se dublează 285000 x 2 = 570 000 u. m.
Costul total în 2012: 40 000 u. m. + 570000 u. m. = 610 000 u. m.
78
Costul unitar 2012:
CTM = CT / Q = 610 000 u. m. / 800 buc. = 762.5 u. m. / buc.
Se constată o reducere a costului unitar din 2012 comparativ cu anul 2011 datorată
reducerii la jumătate a costului fix mediu (unitar) în condiţiile în care costul variabil unitar
(CVM = CV / Q) rămâne constant (deoarece costul variabil creşte direct proporţional cu
creşterea producţiei).
55
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, 342
79
Figura 10: Graficul pragului de rentabilitate
Pe porţiunea respectivă profitul există şi este maxim în punctul cel mai scăzut
al costului mediu(punctul M). Prin acest punct va trece curba costului marginal. Se
deduce ipoteza conform căreia profitul este maxim când costul marginal = venitul
marginal (preţul).
Nivelul costului este nivelul minim până la care poate coborî preţul de vânzare
al unui bun economic, dacă preţul de vânzare va fi mai mic decât costul de producţie
atunci când firma va înregistra pierderi.
Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi
mobilizarea eforturilor, o componentă esenţială a calculului economic reprezentând-o
optimul producătorului, ceea ce înseamnă că producătorul urmăreşte ca la un cost de
producţie total dat să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult
posibil.
Comportamentul producătorului – analizează acţiunile agenţilor economici
producători prin prisma intereselor acestora: profituri maxime cu costuri minime,
modificarea nivelului producţiei prin combinarea factorilor de producţie sau
substituirea acestora etc. Comportamentul producătorului este influenţat direct de
progresul tehnic şi de comportamentul consumatorului.
Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintre
productivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung.
Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament ale întreprinzătorului;
alegerea optimală pentru un volum de comportament ale întreprinzătorului
obţinută cu minimum de cheltuieli totale de producţie;
schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire de factori,
producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin variaţii ale factorilor de
producţie – muncă şi capital – în aceeaşi proporţie;
schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori, modificând
raportul capital / muncă.
Activitatea întreprinderii poate fi influenţată şi de alte reguli sau principii:
a. Maximizarea cifrei de afaceri, adică a volumului veniturilor din încasări –
obiectiv care poate fi urmărit îndeosebi dacă firma doreşte să împiedice intrarea de
concurenţi pe piaţa respectivă.
80
b. Echilibrul activităţii (astfel ca profitul global să fie nul), poate fi promovat
în condiţiile în care firma urmăreşte să se apere de apariţia unor eventuali concurenţi,
dar să evite şi pierderea. Este un obiectiv posibil la firme publice, gestionate de stat
sau administraţii, care pot urmări atât suprimarea supraprofitului, cât şi evitarea
pierderilor, dar care ar încărca nota de plată faţă de contribuabili.
c. Fixarea preţului la nivelul costului marginal este o modalitate frecvent
utilizată atunci când firma-monopol este gestionată de puterea publică. Se vede din
graficul de mai sus că, la cantitatea Q2, preţul P2 acoperă costul mediu, dar el este mult
inferior costului marginal. Or, este absurd – se subliniază în literatura de specialitate
– ca preţurile să nu semnaleze raritatea bunurilor respective, dificultatea dobândirii
acestora.
d. Firmele pot să-şi propună şi alte obiective, între care un loc important îl pot
ocupa: durabilitatea întreprinderii în lupta de concurenţă pe piaţă; menţinerea
independenţei financiare; obţinerea şi consolidarea unei imagini favorabile şi a
prestigiului firmei.
Comentaţi următoarea opinie a economistului David Ricardo „Este imposibil pentru
fermier ca şi pentru manufacturier (întreprinzătorul industrial) să trăiască fără profit,
tot aşa cum muncitorul nu poate trăi fără salariu. Motivul care îi face să acumuleze se
va reduce cu fiecare micşorare a profitului şi el va înceta complet atunci când acesta
va fi aşa de mic încât nu va mai oferi o recompensă suficientă pentru truda lor şi pentru
riscul pe care ei şi-l asumă întrebuinţându-şi capitalul într-un mod foarte productiv”56.
56
David Ricardo, „Principiile economiei politice şi ale impunerii”, Editura ANTET, Bucureşti, 2001, p. 76
81
d) se reunesc două sau mai multe întreprinderi aflate în situaţie de faliment care altfel
din pricina imposibilităţilor de plată s-ar fi desfiinţat.
82
Alegeţi combinaţia de răspunsuri corectă
1) Funcţia de producţie Cobb Douglas presupune o combinare de factori de
producţie – aceşti factori sunt:
a) munca;
b) pământul;
c) capitalul;
d) tehnologiile,
A = a + b; B = a + c; C = b+ c; D = a + d.
83
b) Productivitatea muncii se măsoară prin consumul de muncă necesar sau realizat
pentru crearea unei unităţi de produs.
Răspunsuri:
Completaţi spaţiile libere 1) volumul producţiei obţinute;
schimbările factorilor de
producţie;producţia
suplimentară(adiţională); factorii
suplimentari utilizaţi(adiţionali).
2) costul total al unei producţii date;
cantitatea de bunuri produse.
3) venitul marginal; costul
marginal.
Alegeţi răspunsul corect 1. a 2. b 3. c 4. b 5. d 6. c 7. b 8. b
84
adaptabilităţii – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor de
producţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt factor de
producţie;
Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor factorilor de producţie (K şi L)
02:50 rezultate prin substituire şi care permit să se obţină acelaşi nivel (volum) de
producţie;
În adoptarea deciziilor privind combinarea factorilor, orientarea producţiei şi
alocarea resurselor, întreprinderile se confruntă cu două genuri de limite sau
constrângeri:constrângeri sau limite interne, de ordin tehnologic; limite externe,
ce ţin de piaţă şi de mediul economico-social în care acţionează;
Legea randamentelor neproporţionale exprimă relaţia care există între volumul
producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia
suplimentară (adiţională) şi factorii suplimentari (adiţionali) utilizaţi.;
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă
ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi
şi consumaţi. Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările
obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s-au
făcut (încasări > cheltuieli);
Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a aduce profit şi se exprimă
prin intermediul ratei rentabilităţii sau ratei profitului;
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca umană;
Productivitatea este un concept care exprimă eficienţa sau randamentul cu care
sunt utilizaţi factorii de producţie în procesul de producere a bunurilor şi
serviciilor. Ea exprimă legătura cantitativă între producţia obţinută şi factorii
utilizaţi;
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care le face
întreprinderea sau întreprinzătorul pentru producerea unui bun dat sau a tuturor
bunurilor şi serviciilor realizate şi oferite pe piaţă;
Fiecare producător este interesat, în activitatea desfăşurată, să obţină producţia sa
cu costuri cât mai mici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare;
Pragurile de rentabilitate, exprimă acel nivel al producţiei în care încasările totale
sunt egale cu costurile totale, iar profitul este nul, ceea ce înseamnă că activitatea
întreprinderii se află în punctul mort. Pragul de rentabilitate exprimă situaţia
producătorului pe termen scurt. În cazul menţinerii pragului de rentabilitate pe
termen lung, producătorul este constrâns să iasă din afaceri;
Comportamentul producătorului – analizează acţiunile agenţilor economici
producători prin prisma intereselor acestora: profituri maxime cu costuri minime,
modificarea nivelului producţiei prin combinarea factorilor de producţie sau
substituirea acestora etc. Comportamentul producătorului este influenţat direct de
progresul tehnic şi de comportamentul consumatorului.
4.14. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, „Economie politică”,
Editura Economică, Bucureşti, 1999;
Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2011;
86
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. ECONOMIA DE PIAŢĂ. MECANISMUL
ECONOMIC AL SCHIMBULUI
Cuprins
5.1. Obiective
5.2. Competenţele unităţii de învăţare
5.3. Economia naturală. Condiţiile apariţiei şi afirmării economiei de schimb
5.4. Economia de piaţă
5.5. Trăsăturile economiei de piaţă
5.6. Piaţa şi funcţiile ei
5.6.1. Conceptul de piaţă şi clasificarea pieţelor
5.6.2. Rolul şi limitele pieţei
5.7. Mecanismul economic al schimbului de mărfuri
5.8. Avantajele şi funcţiile schimbului
5.9. Costurile de tranzacție
5.10. Utilitatea şi comportamentul consumatorului
5.11. Valoarea economică a bunurilor
5.12. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
5.13. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
5.14. Rezumat
5.15. Bibliografie
5.1. Obiective
Unitatea de învăţare 5 Economia de piaţă. Mecanismul economic al schimbului,
pe parcursul căreia vă veţi familiariza cu aspectele privind economia de piaţă şi
condiţiile apariţiei economiei de schimb, cu trăsăturile economiei de piaţă, funcţiile,
rolul şi limitele pieţei, cu schimbul şi mecanismul acestuia. În continuare sunt
analizate detaliat utilitatea şi comportamentul consumatorului cât şi valoarea
economică a bunurilor.
5.2. Competenţele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
Stabiliţi condiţiile apariţiei economiei de schimb;
Definiţi economia de piaţă;
Analizaţi principalele trăsături ale economiei de piaţă;
Definiţi termenul de piaţă şi evidenţiaţi funcţiile pe care le are în economie;
Realizaţi legătura între funcţiile pieţei şi limitele acesteia.
Definiţi schimbul de mărfuri;
Clasificaţi avantajele schimbului;
Identificaţi funcţiile schimbului;
Înţelegeţi utilitatea economică;
Analizaţi comportamentul consumatorului;
Identificaţi teoriile valorii economice a bunurilor.
87
5.3. Economia naturală. Condiţiile apariţiei şi afirmării economiei de schimb
57
Revoluţia industrială este procesul tehnic complex prin care munca manuală este înlocuită cu maşinismul. Revoluţia
industrială s-a declanşat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea mai întâi în
Anglia. În Franţa, revoluţia industrială a evoluat lent, începuturile ei datând din jurul anilor 1830. Industrializarea
Germaniei a fost marcată de fărâmiţarea sa politică, condiţiile favorabile declanşării revoluţiei în acest domeniu fiind
create prin anii 1840-1850. Dezvoltarea industrială a SUA a debutat la mijlocul secolului al XIX-lea prin aplicarea unei
multitudini de invenţii si inovaţii. Sosirea masivă de emigranţi după 1865 a antrenat o puternică dezvoltare a economiei
americane.
58
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, 179
59
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 67
88
existenţa monedei creează o nouă treaptă de organizare şi funcţionare a activităţii
economice, şi anume producţia de mărfuri;
desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii bilaterale de piaţă.
Realitatea economică nu poate fi delimitată strict, în economie naturală şi economie
de schimb. Aceste două forme de economie coexistă în prezent. Din această cauză,
aprecierea unei realităţi economice ca fiind organizată în economie naturală sau
economie de schimb nu se poate face decât după criteriul preponderenţe.
Definiţi economia naturală şi autoconsumul.
Care sunt premisele apariţiei economiei de schimb?
ofertă interdependente
Mecanismele naturale asigură
Interesul personal este decisiv în
alocarea optimă a resurselor
funcţionarea economică şi adoptarea
deciziilor
Se exclude orice intervenţie a Fiecare agent economic îşi asigură
statului şi a monopolurilor autoreproductibilitatea ca rezultat al
propriilor decizii
Cererea şi oferta determină Toţi agenţii economici se află în
producţia, organizarea şi raporturi de concurenţă, aceasta fiind
combinarea factorilor de producţie cel mai important factor de progres
dar şi de selecţie între agenţii
economici
Orice persoană are acces la bunurile Preţurile se formează pe baza cererii
produse prin intermediul nivelului şi şi ofertei corespunzător tipului de
dinamicii preţurilor piaţă existent.
Luând în considerare modul în care este organizată şi funcţionează economia
de piaţă, sesizăm existenţa de-a lungul timpului a următoarelor forme:
1. Economia de piaţă pură, care poate fi privită şi ca model teoretic, ce se
caracterizează printr-o asemenea organizare a economiei, în care raportul dintre cerere
şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor. Specificul pieţei
este concurenţa liberă – pură şi perfectă – în care formarea preţurilor are loc în mod
60
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 175
89
liber, la toate categoriile de bunuri şi servicii. Agenţii economici, pe baza proprietăţii
private, acţionează liber şi independent, urmărindu-şi fiecare interesul propriu. Forma
de proprietate principală este proprietatea privată. Proprietatea de stat este, în general,
limitată la clădirile instituţiilor publice şi alte facilităţi necesare guvernului pentru
asigurarea funcţionării apărării naţionale, sistemului juridic, sistemul apărării publice,
învăţământului public etc. Drept urmare, statul nu intervine în viaţa economică, decât
pentru a crea cadrul juridic necesar şi în calitate de simplu cumpărător, sau, dacă este
cazul, de producător şi vânzător al anumitor bunuri.
Economia de piaţa pură şi perfectă este considerată de mulţi autori ca fiind
sinonimă cu economia capitalistă. Cu toate acestea, delimitarea economiei perfecte de
cea capitalistă este realizată cel mai bine de Peter Drucker. În lucrarea „Societatea
postcapitalistă” se consideră că în secolul XXI resursa economică principală nu mai
va fi capitalul ci cunoaşterea (societatea cunoaşterii - knowledge economy), ceea ce
face improprie folosirea termenului de capitalism pentru acest tip de societate. Autorul
numeşte noul sistem economic „postcapitalism”, înregistrând o deplasare a centrului
de greutate de pe resursa capital pe resursa informaţională61.
2. Economia de comandă sau planificată. Este tipul de economie opus
economiei de piaţă pure, manifestându-se ca o alternativă a acesteia, ca o soluţie prin
care se credea că se pot elimina disfuncţionalităţile ivite în mecanismele pieţei.
Economia de comandă are la bază proprietatea de stat, iar deciziile economice sunt
luate centralizat. Prin plan, se stabileşte pentru fiecare agent economic ce să producă,
cât să producă şi cum să producă. Interesul personal este subordonat interesului
general. De menţionat că şi economia de comandă este tot o economie de piaţă, însă
în care legile pieţei sunt încorsetate de planul centralizat, în care formarea preţurilor
se ghidează numai parţial după regulile pieţei. Mecanismul preţurilor este unul
administrativ, neţinând cont de raţionalitatea economică. Bunurile se vând şi se
cumpără pe piaţă, dar pe o piaţă dirijată de către plan, prin reguli artificiale şi nu
naturale. Economia de comanda este încă întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea
de Nord. Sintetizând, putem considera că acest tip de economie prezintă următoarele
caracteristici:
este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă,
aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului, resursele fiind
alocate prin plan;
este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de stat
caracterizat printr-un stil de muncă formalist;
este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu
cererea existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori.
Incapabilă să soluţioneze problemele pe care le-a generat, în multe state foste
socialiste, economia de comandă s-a prăbuşit lăsând locul economiei de tranziţie, care
nu are nici trăsăturile economiei de comandă şi nici trăsăturile economiei de piaţă,
marcând trecerea de la sistemul falimentar al economiei centralizate la economia
modernă de piaţă. Problemele pe care trebuie să le soluţioneze fostele state socialiste
vizează o serie de aspecte: stabilizarea macroeconomică; preţul şi reforma pieţei;
crearea sectorului particular; privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat;
redefinirea rolului statului în economie.
3. Economia mixtă. Este tipul de economie de piaţă caracteristic pentru
economiile contemporane. Economia mixtă este o combinaţie, o mixtură între
întreprinderile private şi cele de stat, acesta din urmă fiind implicat atât în producţia,
cât şi în distribuţia bunurilor. În economia mixtă, răspunsurile la întrebările: ce să
produci, cât de mult să produci, cum să organizezi producţia şi pentru cine să produci
61
Drucker F. Peter, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti, 1999, p.18-21
90
sunt determinate atât de acţiunile întreprinderilor private, cât şi de măsurile de
intervenţie şi de control ale statului în diferitele domenii ale economiei. Mecanismele
pieţei libere se întrepătrund cu mecanismele dirijismului statal. Acestea din urmă sunt
mai puternice în unele ramuri în care proprietatea de stat este dominantă, respectiv în
acele ramuri naţionalizate. Implicarea statului în economie diferă de la o ţară la alta.
O altă formă de clasificare a sistemelor economiei de piaţă se poate realiza în funcţie
de criteriul mecanismului de stabilire a echilibrului economic, adică, modul în care
sistemul economic tinde spre punctul de echilibru când se produce o dezechilibrare.
După acest criteriu există două mari modele ale economiei de piaţă – modelul
neoclasic şi cel Keynesian.
62
Albert Michel, „Capitalism contra capitalism”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
91
5.5. Trăsăturile economiei de piaţă
63
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 71-73
92
câştigul. Deciziile economice sunt luate din această perspectivă. Acest lucru este
benefic atât pentru întreprinzător, cât şi pentru societate, deoarece profitul:
a) stimulează iniţiativa economică, contribuind la stimularea producţiei de
bunuri;
b) stă la baza creşterii economice; el este sursa principală a acumulărilor pe
baza cărora se asigură investiţiile, sursa de bază a creşterii economice;
c) asigură un control riguros asupra activităţii agenţilor economici. Eficienţa
se apreciază de aceştia, pornind de la nivelul profitului obţinut;
d) generează şi imprimă tuturor participanţilor la viaţa economică un spirit de
economisire, care se transmite de la nivelul conducerii fiecărei întreprinderi, până la
ultimul salariat al acesteia.
9. Statul democratic (organismele guvernamentale) intervine indirect şi direct
în viaţa economică a societăţii. El veghează la respectarea legilor pieţei, intervine în
calitate de consumator al unei părţi din resursele economice, consum cerut de
îndeplinirea funcţiilor sale specifice – apărare, educaţie, protecţie socială etc. -,
intervine în calitate de moderator al agenţilor economici (prin sistemul juridic, prin
pârghii monetare, financiare etc.).
10. Bunurile îmbracă forma de marfă, ele devin bunuri comerciale. Marfa este
un bun economic care satisface o anumită trebuinţă a omului (de consum individual
sau productiv) şi care ajunge în consum prin intermediul schimbului, a actelor de
vânzare-cumpărare. Nu toate bunurile economice sunt bunuri marfare.
Comentaţi următoarea opinie aparţinând economistului Paul Samuelson „…banii
reprezintă alături de capital şi de specializare cel de-al treilea aspect major al vieţii
economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic
…şi etalonul de măsură a valorilor.”
64
H.Lapage, „Demain le liberalisme”, ed. Pluriel, 1978, p.227
93
dinamica pieţei reflectă modificările produse în sistemul trebuinţelor
economice ale societăţii, orientând în acest scop, activităţile de producere a
bunurilor şi serviciilor;
jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici îşi
procură şi utilizează toate resursele puse la dispoziţie prin intermediul pieţei;
sistemul propriu de pârghii economice creat de piaţă duce la reglarea acesteia
şi a economiei naţionale în ansamblu.
2. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor
economici, în calitatea lor de producători şi consumatori.
Piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă, formată dintr-un
sistem de pieţe distincte, dar interdependente. Clasificarea formelor de piaţă se poate
realiza după următoarele criterii :
1. natura economică a bunurilor care constituie obiectul tranzacţiilor:
piaţa satisfactorilor – a bunurilor sau serviciilor destinate consumului final;
piaţa prodfactorilor – care cuprinde: piaţa muncii, piaţa pământului, piaţa
capitalului, piaţa informaţiei, piaţa resurselor naturale, piaţa de marketing, piaţa
creaţiei tehnice, piaţa serviciilor manageriale, piaţa monetară;
piaţa financiar-valutară– care cuprinde: piaţa financiară, piaţa schimburilor
valutare.
2. existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate distingem:
piaţa reală – se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în momentul
tranzacţiei;
piaţa fictivă – se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra bunurilor
(bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).
3. momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor:
piaţa la vedere – tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi moment;
piaţa la termen – tranzacţia se finalizează ulterior, după un termen convenit
în momentul încheierii acesteia;
piaţa disponibilă – să livreze la dorinţa consumatorului.
4. gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate:
piaţa bunurilor omogene – uniforme;
piaţa bunurilor eterogene – diversificate.
5. aria geografică:
pieţe locale;
pieţe zonale (regionale);
pieţe naţionale;
piaţa mondială – ca piaţă unică, indivizibilă.
6. raportul cerere-ofertă:
piaţa vânzătorului – specifică stării de absorbţie, când cererea este mai mare
decât oferta;
piaţa cumpărătorului – specifică stării de presiune, când oferta este mai mare
decât cererea.
7. tipul de concurenţă:
piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
piaţa cu concurenţă imperfectă, care cuprinde: piaţa cu concurenţă de
monopol, piaţa cu concurenţă de oligopol, piaţa cu concurenţă de oligopson
(monopson), piaţa cu concurenţă monopolistică.
94
5.6.2. Rolul şi limitele pieţei
Piaţa joacă un rol esenţial şi îndeplineşte funcţii multiple în economia unei ţări.
Înainte de toate, ea are drept funcţie adaptarea şi aducerea în stare de
compatibilitate a intereselor şi pretenţiilor cumpărătorilor şi vânzătorilor, a cererii şi
ofertei individuale şi agregate65.
În acelaşi timp, piaţa mijloceşte vânzarea mărfurilor şi deci recuperarea
cheltuielilor şi obţinerea profitului de către vânzător, permiţând finanţarea dezvoltării
şi realizarea altor obiective.
Piaţa elimină sau previne amplificarea elementelor administrative şi
subiectivismul, creează posibilitatea, pentru fiecare individ, a alegerii căilor de
satisfacere a trebuinţelor, constituindu-se într-un factor al democraţiei.
Rolul pieţei în economia contemporană, lucrările de specialitate pun în
evidenţă mai multe funcţii, între care:
impulsionează întreprinderile să producă ceea ce solicită consumatorii;
resorturile şi mecanismele pieţei stimulează orientarea profesională şi calificarea
oamenilor;
prin intermediul preţurilor, orientează pe consumatori să utilizeze raţional bunurile
deficitare, precum şi resursele rare;
grad ridicat de libertate economică;
asigură informaţiile necesare cu privire la condiţiile locale66.
Piaţa şi mecanismele pieţei generează însă şi o serie de consecinţe negative de
ordin economico-social. Analiza pieţei a dus la evidenţierea unor limite în
funcţionarea sa optimă. Paul Wonnacott şi Ronald Wonnacott pun în evidenţă
următoarele limite ale pieţei: 1) paralel cu un mare grad de libertate pentru agenţii
economici, într-o economie de piaţă, cei săraci şi neajutoraţi au doar ceva mai mult
decât libertatea de a flămânzi. Producătorii nu răspund, în general, dorinţei
consumatorilor de a avea anumite produse, ci numai consumatorilor cu putere de
cumpărare; 2) un sistem în care întreprinderile private nu sunt deloc sau sunt puţin
dirijate de către stat poate fi foarte instabil, cu perioade inflaţioniste care conduc apoi
la recesiune; 3) într-un sistem de „laissez-faire67”, preţurile nu sunt întotdeauna
rezultatul acţiunii forţelor pieţei. Doar într-o economie cu o concurenţă perfectă, preţul
este determinat de intersecţia dintre curba cererii şi curba ofertei. În majoritatea
pieţelor, unul sau mai mulţi participanţi au puterea de a influenţa preţurile.
Monopolurile sau oligopolurile pot să restrângă producţia, pentru a menţine preţurile
ridicate; 4) activitatea consumatorilor şi producătorilor privaţi poate avea efecte
secundare nedorite; 5) piaţa nu poate funcţiona în anumite domenii: în cazul unui
conflict militar, indivizii nu-şi pot asigura propria lor apărare; 6) într-un sistem de
„laissez-faire”, producătorii satisfac cerinţele, dorinţele consumatorilor aşa cum sunt
acestea exprimate pe piaţă.
Evidenţiaţi rolul şi limitele economiei de piaţă.
65
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 76
66
Paul Wonnacott, Ronald Wonnacott, „Economics”, Ediţia a III-a, McGraw-Hill Book Co., 1986, p. 65.
67
Doctrină conform căreia problemele economice ale societăţii sunt soluţionate cel mai bine prin decizii individuale,
excluzându-se autoritatea colectivă. Ideea îşi are originea în scrierile fiziocraţilor, dar fundamentele ei analitice se găsesc
în opera lui Adam Smith şi la şcoala clasică.
95
5.7. Mecanismul economic al schimbului de mărfuri
68
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 111
69
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 395
70
Geoffrey Whitehead, Economia, Editura Sedona, Timişoara, p. 182
71
Reinhard Blum, „Un al treilea drum. Principii organizatorice ale economiei naţionale”, Editura Universităţii „Al,. I.
Cuza” din Iaşi, 1994, p. 173
72
V.Nechita, Neculai Clipa, Nicolae Stoia, Gheorghe Lutac, Ion Pohoată, C.Drapu, Spiridon Pralea, Economie politică,
Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1992, vol.I,p.236
96
1. Privind fenomenul la scară individuală, o largă circulaţie are ideea clasicilor,
după care oamenii se angajează în procesul schimbului pentru a-şi satisface propriile
nevoi şi cu speranţa de a-şi îmbunătăţi situaţia prin schimb.
2. Obiectul schimbului îl constituie bunurile-obiecte de consum respectiv
mijloacele de producţie, sau, mai larg, factorii de producţie, pe termen scurt, mediu şi
lung.
3. Privite la o scară mai largă, schimburile se întrepătrund şi dau naştere la
piaţă, iar aceasta nu poate fi văzută numai ca locul pentru realizarea indirectă a
dorinţelor individuale, ci şi ca o instituţie socială prin intermediul căreia indivizii pot
coopera într-un anumit fel, în vederea satisfacerii dorinţelor. Pe această bază, oamenii
devin coparticipanţi, prin actele de schimb, la procesul de creştere a avuţiei, în
beneficiul tuturor.
4. Fiecare mizează şi urmăreşte un anumit avantaj în procesul schimbului. Cu
privire la această problemă, în literatura economică s-au formulat două viziuni (teorii):
teoria avantajului absolut şi cea a avantajului relativ.
73
Frois-Gilbert Abraham, „Economie politică”, Editura. Humanitas, 1994, Bucureşti, 249
97
1. bunurile şi serviciile trec de la cei care le produc către cei
care au nevoie de ele;
2. partenerii de schimb se specializează în producerea anumitor
bunuri iar prin aceasta creşte productivitatea muncii şi
FUNCŢII
producţia naţională;
3. permite obţinerea de câştiguri prin însumarea efortului;
4. contribuie la formarea unor fluxuri productive şi comerciale;
5. determină cooperarea socială prin modificarea configuraţiei
bunurilor şi a proporţiilor de schimb;
6. favorizează introducerea şi promovarea progresului tehnic şi
prin aceasta creşterea calităţii produselor.
Comentaţi următoarea afirmaţie: „Un grup de indivizi, regiuni sau naţiuni vor putea
să producă mai mult atunci când fiecare se specializează în producerea bunurilor şi
serviciilor pe care le poate furniza la un cost scăzut şi îşi foloseşte venitul obţinut din
vânzări pentru a cumpăra bunurile pe care le doreşte dar pe care le poate asigura numai
la un cost ridicat.”74
5.9. Costurile de tranzacţie
Tranzacţiile concepute ca înţelegeri între două sau mai multe firme, prin care
sunt stabilite modalităţi de transmitere a unor drepturi şi obligaţii în cadrul unor
01:45
schimburi comerciale, dezvoltă în interiorul lor un flux continuu de activităţi în
contextul dinamic al vieţii economice. Din această perspectivă, tranzacţia se constituie
ca unitate de bază în arhitectura edificiului economic unde se împletesc într-o
modalitate organică interacţiunea celor trei elemente esenţiale referitoare la: raritatea
(insuficienţa) resurselor; eficienţa şi ordinea ce trebuie să caracterizeze normalitatea
într-o economie de piaţă deschisă75. Sfera noţiunii de tranzacţie depăşeşte vechea
definiţie întâlnită în economia clasică, legată de natura unor arhetipuri specifice
relaţiilor sociale. În viziunea lui J. R. Commons (1990)76, tranzacţiile apar în calitate
de trans-acţiuni diferite de comportamentele individualizate proprii schimburilor de
mărfuri. Tranzacţiile pot fi clasificate după diverse criterii.
Competiţia între producători este dependentă şi de nivelul costurilor de
tranzacţie. Costurile de tranzacţie mici77 facilitează costurile de redefinire şi apărare a
proprietăţii; costuri scăzute de transfer a cunoaşterii; stimulează identificarea
oportunităţilor şi a inovaţiei prin costuri interacţionale reduse, partajarea riscurilor, a
datoriilor si a resurselor prin intermediul încrederii pe care o produce. Toate aceste
sunt elemente necesare ale competitivităţii firmei.
Costul de tranzacţie cuprinde toate cheltuielile, directe şi indirecte, explicite şi
implicite pe care le face cumpărătorul în procesul de achiziţionare a unui bun, cu
excepţia preţului plătit vânzătorului pentru acest bun. Aici intră: costul aşteptării,
costul deplasării, costul informaţiei, costul determinat de riscurile asumate, precum şi
cel aferent adoptării deciziei. Toate acestea, împreună cu preţul de piaţă plătit pentru
bunul respectiv, alcătuiesc costul de oportunitate al consumului78.
74
Gwartney D. James, Straub I. Richard, „Economie şi prosperitate”, Editura Alutus, Bucureşti, 1995, p. 17
75
Iancu Aurel, „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 579
76
Commons R.John , Institutional Economics. Its Place in Political Economy, vol. one, Transaction Publisher New
Brunswick, 1990
77
Coase R. H. (1937) – articol republicat sub numele „La nature de la firme”, Revue Française d’Economie, 1987.
78
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 116
98
În perioada actuală, teoriile economice furnizează suficiente căi de acţiune
asupra anumitor activităţi specifice descentralizării, subliniind eficienţa în termenii
costurilor de tranzacţionare şi de producţie.
Studiile recente au lărgit orizontul de analiză prin precizarea mai riguroasă a
elementelor componente ale structurii costurilor de tranzacţie, contribuind la
explicitarea adecvată a unor categorii de activităţi economice prin racordarea lor la
datele statistice şi la evidenţele contabile.
Menţionăm în acest sens, un studiu publicat de Matthews (1986)79, unde
subliniază că: „Ideea fundamentală a costurilor de tranzacţie este aceea că ele
reprezintă costul aranjamentelor încheierii unui contract ex-ante80, precum şi costul
monitorizării şi cel al impunerii ex-post81, ca opus al costurilor de producţie, care sunt
costuri de executare a contractului”. De asemenea, economistul englez Eggertsson82
(1990) prelua elementele definitorii menţionate de Matthews, evidenţiind următoarele
activităţi legate de sfera schimbului dreptului de proprietate, care antrenează la rândul
său o serie de costuri de tranzacţie, cum ar fi:
1. Procurarea informaţiilor privind formarea preţului, calitatea mărfurilor,
inputurile de muncă, cumpărătorii şi vânzătorii potenţiali şi comportamentul lor în
diferite circumstanţe;
2. Negocierea necesară pentru a găsi adevărata poziţie a cumpărătorilor şi
vânzătorilor în legătură cu preţurile şi cu alte condiţii contractuale;
3. Încheierea contractelor;
4. Monitorizarea partenerilor contractuali pentru a urmări respectarea
prevederilor contractuale;
5. Executarea judecătorească a contractelor şi respectarea daunelor când
partenerii nu respectă obligaţiile contractuale;
6. Protecţia drepturilor de proprietate împotriva celor ce le încalcă.
Referitor la explicitarea structurii şi a măsurării elementelor componente ale
costurilor de tranzacţie, o contribuţie semnificativă revine şi economiştilor John J.
Wallis şi Douglas C. North83 (1986), care au formulat observaţia justă, că, în practică
costurile de tranzacţie nu sunt evidenţiate separat de restul costurilor. Ambii
economişti au evidenţiat şi au separat în cadrul costurilor, mai întâi, activităţile
economice (şi actorii economici) de restul activităţilor care nu sunt asociate cu
schimburile (producţia).
Raportată la sectorul tranzacţiilor, întreaga sumă a resurselor folosite în
activităţile de tranzacţie reprezintă mărimea costurilor de tranzacţie. Economiştii
americani Wallis şi North de exemplu au estimat, prin calcul pentru anul 1970,
mărimea costurilor totale ale sectorului de tranzacţii din economia SUA, mărime
cuantificată la aproximativ 55% în raport cu P. N. B84.
Ponderea procentuală a costurilor tranzacţionale a devenit un sector important
al economiei moderne de piaţă, valoarea acestora depăşind adesea valoarea costurilor
79
Matthews R. C. O. „The Economics of Institutions and the Sources of Growth”, in Economic Journal, vol. 96,
decembrie 1986, p.106.
80
Costurile ex ante, care corespund fazelor de informare, stabilire a caietului de sarcini, căutarea partenerilor, depunerea
ofertelor, precum şi costurile legate de elaborarea contractului cu furnizorul ales. Cu cât activităţile menţionate nu se abat
prea mult de la standard din perspective comerciale şi tehnologice, cu atât costurile implicate de tranzacţie sunt mai mici.
81
Costurile ex post cuprind cheltuielile de organizare şi funcţionare ale structurii de control şi reglementare a conflictelor.
Aceste costuri sunt influenţate de incertitudinea evoluţiei relaţiilor dintre parteneri.
82
Eggertsson Thrainn, „Economic Behavior and Institutions”, Cambridge University Press, Cambridge, 1990, p.15.
83
Wallis John J. and North C. Douglas – Measuring the Transaction Sector in the American Economy 1870-1970, citat
de Engerman S. L. and Gallman R.E. in Long –Term Factors in American Growth, The University of Chicago Press,
Chicago, 1986.
84
Aurel Iancu, op.cit. p. 581.
99
sectorului de transformare (de producţie), după cum se constată în ultimele decenii
într-o economie dezvoltată ca în cazul celei americane.
Analiza clasificării costurilor de tranzacţie presupune luarea în considerare a
costurilor de tranzacţie private drept efecte ale funcţionării pieţei în condiţiile liberei
concurenţe. Clasificarea generatorilor de costuri necesită o redefinire a structurii
costurilor de tranzacţie prin prisma funcţionării atât a pieţei, cât şi a funcţionării
firmei. Preluarea de către firmă a unor noi activităţi, prin optimizarea integrării pe
orizontală şi verticală înseamnă existenţa desfăşurării relaţiilor inter-firme dominate,
pe de o parte de incertitudine, oportunism şi tendinţe monopoliste şi monopsoniste,
iar pe de altă parte, creşterea costurilor rezultate de folosirea firmei, a organizării şi
coordonării acesteia. Costurile sunt date de complexitatea proceselor de conducere, de
birocratizarea accentuată şi de nevoile unei comunicări eficiente.
Clasificarea factorilor generatori de costuri de funcţionare a pieţei şi firmei nu
trebuie să se raporteze la condiţiile concurenţei perfecte, ci acestea urmează să fie
stabilite în funcţie de condiţiile reale de funcţionare a pieţei şi firmelor.
Structura costurilor de tranzacţie, în analiza economică, variază în funcţie atât
de factorii de producţie, cât şi de stadiile proceselor de producţie. În primul rând,
categoriile costurilor de tranzacţie necesită împărţirea factorilor de producţie în patru
categorii distincte:
capitalul fizic şi financiar constituit din maşini şi utilaje în procesul de
producţie şi din capital lichid;
capitalul uman ce cuprinde cunoştinţe, experienţă şi calificare profesională;
informaţia – cunoştinţe şi date statistice;
intensitatea muncii legată de efortul pentru obţinerea rezultatelor
planificate.
În al doilea rând, categoriile de costuri de tranzacţii legate de procesul de
producţie necesită şi divizarea acesteia în cele trei perioade de timp: 1) pre-producţie;
2) producţie; 3) post-producţie.
Mecanismul real al pieţei implică alocarea resurselor prin intermediul
preţurilor concurenţiale la care se adaugă costurile specifice funcţionării pieţei
reflectate de: costul negocierilor; costul generat de riscul nerespectării clauzelor
contractuale; de insuficienţa şi calitatea informaţiilor; de oportunismul manifestat de
unii furnizori şi unii clienţi. În acest sens, R. Coase85 atrăgea atenţia, încă din 1937,
că funcţionarea reală a pieţei nu este gratuită, deoarece prin natura ei antrenează
costuri specifice legate de sistemul de preţuri caracteristice pieţei concurenţiale,
generatoare a costurilor de tranzacţie provocate de stabilirea partenerilor de schimb,
de procesul de negociere şi garantare a contractului.
Altfel spus, alocarea neraţională a resurselor prin forţa legii juridice va fi
întotdeauna corectată pe piaţă de schimbul liber86.
Să ne reamintim...
Competiţia între producători este dependentă şi de nivelul costurilor de
tranzacţie. Costurile de tranzacţie mici facilitează costurile de redefinire şi apărare a
proprietăţii; costuri scăzute de transfer a cunoaşterii; stimulează identificarea
oportunităţilor şi a inovaţiei prin costuri interacţionale reduse, partajarea riscurilor, a
datoriilor si a resurselor prin intermediul încrederii pe care o produce. Toate aceste
sunt elemente necesare ale competitivităţii firmei.
85
Coase C. Ronald (1937) – The Nature of the Firm, in Economica no.4.
86
Gheorghe Postelnicu, Nobel pentru economie, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, p. 142-143.
100
Curentul neoclasic aprecia că utilitatea economică este satisfacţia pe care o
obţine un consumator dat prin folosirea unei cantităţi (doze) determinate dintr-un bun
economic în condiţii determinate de loc şi de timp.
Astfel, în prezent utilitatea este definită ca fiind capacitatea reală sau presupusă
02:00 a unui bun de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa în producţie sau în consumul
final, personal. Utilitatea este dată de proprietăţile, de însuşirile (fizice, chimice etc.)
proprii fiecărui bun economic87.
Utilitatea este determinată de existenţa a doi factori cu influenţă majoră asupra
modului său de manifestare: bunurilor economice (care satisfac necesităţile de
consum) şi costul de oportunitate (costul alegerii).
Bunurile economice care formează obiectul schimburilor de piaţă sunt mărfuri.
Ceea ce se produce pentru consumul propriu şi nu se vinde nu este marfă; în general,
prin marfă se înţelege un obiect sau un bun care, prin proprietăţile sale, satisface o
trebuinţă şi care, totodată, este destinat schimbului pe piaţă, trecând de la producător
la consumator prin intermediul relaţiilor de vânzare-cumpărare.
Caracteristica esenţială a bunurilor-marfă o reprezintă, aşa cum rezultă şi din
definiţia mai sus menţionată, unitatea organică dintre cele două laturi sau proprietăţi:
a) de a satisface o trebuinţă sau de a fi utile omului; b) de a fi destinate vânzării pe
piaţă şi de a trece de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare. Pornind de
aici, Adam Smith, în lucrarea sa „Avuţia naţiunilor”, vorbea de două atribute ale
bunurilor-marfă: valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb.
Sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o
nevoie, proprietate care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi
însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri; este studiată în
special de merceologie, fiind numită şi valoare de întrebuinţare.
Spre deosebire de utilitatea tehnică, utilitatea economică include raportarea la
o nevoie, la o trebuinţă concretă a consumatorului potenţial. Doar în măsura în care,
prin însuşirile sale, un bun răspunde unei nevoi a consumatorului, devine posibil
raportul de schimb pe piaţă. Utilitatea economică are un caracter individual şi
subiectiv.
În teoria economică (bazată pe abordările neoclasice) utilitatea unui bun capătă
sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii:
proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a
cumpărătorului, nevoie reală sau imaginară, conformă sau nu cu normele
morale, cu sistemul de valori dominante, cu tradiţiile şi obiceiurile în care
acesta trăieşte, iar el conştientizează şi este convins că respectivul bun
economic îi aduce o satisfacţie;
cumpărătorul dispune de abilitatea şi de cunoştinţele necesare sau de
conexiunile tehnico-economice cerute pentru a obţine satisfacţie de pe urma
respectivului bun (are capacitatea de a utiliza sau consuma bunul respectiv).
Pentru a exprima interdependenţa dintre sensul general şi cel economic al
utilităţii, pot fi folosiţi, alături de noţiunea de utilitate, următorii termeni:
valoarea de întrebuinţare, ca totalitate a proprietăţilor fizice, chimice, estetice
etc., care dau utilitate unui bun;
ofelinitatea, noţiune propusă de Vilfredo Pareto pentru a desemna însuşirea
unui bun de a satisface dorinţa, legitimă sau nu, a unui consumator.
dezirabilitatea, ceea ce merită a fi dorit, căutat; Paul A. Samuelson înţelege
prin utilitate satisfacţia obţinută de om, sau gradul de preferinţă a
consumatorului pentru o marfă sau un serviciu oarecare.
87
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.453
101
În gândirea clasică se apreciază că bunurile identice au aceeaşi utilitate
economică, indiferent de persoana care le consumă. În acest caz, utilitatea economică
totală a unei mulţimi de produse identice, ca sumă a utilităţilor individuale ale fiecărui
produs al mulţimii, poate fi calculată şi ca produsul dintre utilitatea individuală (ui),
aceeaşi pentru fiecare element şi numărul de unităţi ce alcătuiesc mulţimea – n;
n
Ut = ui x n sau Ut ui
i 1
unde: Ut = utilitatea totală; ui = utilitatea individuală.
În gândirea neoclasică, utilitatea intrinsecă a unui bun poate fi considerată
utilitate economică, atunci când sunt îndeplinite următoarele trei condiţii:
1. Însuşirile bunului-marfă corespund unei trebuinţe a cumpărătorului,
indiferent că aceasta este reală sau imaginară, tradiţională sau modernă etc.
2. Cumpărătorul este conştient de faptul că bunul, prin proprietăţile sale, îi
satisface o trebuinţă.
3. Cumpărătorul are cunoştinţele necesare pentru a-l folosi.
Utilitatea poate fi privită ca o valoare care reprezintă nivelul satisfacţiei
primită prin consumul unui anumit bun, iar principiul maximizării satisfacţiei devine
în economia modernă, maximizarea utilităţii. Prin urmare, între două bunuri cu utilităţi
diferite, se preferă cel cu utilitate superioară, iar faţă de mărfurile cu aceleaşi utilităţi,
consumatorul este indiferent.
Utilitatea se poate manifesta în mai multe moduri. Datorită acestui fapt ea
poate fi grupată în funcţie de următoarele criterii:
a) după modalitatea în care se determină:
utilitate cardinală, care influenţează asupra ordinii, dar şi asupra intensităţii
preferinţelor;
utilitate ordinală, care are efect doar asupra ordinii preferinţelor;
b) după cantitatea de bunuri consumate la care se referă:
utilitate individuală, care exprimă satisfacţia generată consumatorului de
fiecare unitate consumată dintr-un bun;
utilitate totală, care exprimă satisfacţia totală resimţită de consumator ca
urmare a consumului sau utilizării unei cantităţi totale dintr-un bun;
utilitate marginală, care exprimă utilitatea adiţională, obţinută prin
consumul unei unităţi suplimentare de marfă, când cantităţile celorlalte
mărfuri sunt neschimbate.
Utilitatea economică totală reprezintă satisfacţia resimţită de un individ în
urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun sau din bunuri diferite într-o
perioadă dată. De exemplu, dacă un consumator utilizează 5 doze dintr-un bun, iar
utilitatea medie individuală resimţită de el este de 3 utili, atunci utilitatea totală este
de 15 utili. Utilitatea totală este crescătoare, odată cu cantităţile consumate şi se
exprimă prin funcţia utilităţii totale.
U = f (x1)
Din exemplul anterior se desprinde faptul că utilitatea individuală (unitară)
reprezintă satisfacţia, intensitatea dorinţei, a nevoii pe care o aduce o porţie (doză)
dintr-un bun consumat de către un individ. Este un segment al unei anumite nevoi
umane care poate fi satisfăcută prin consumarea unei cantităţi date dintr-un bun.
Utilitatea marginală (UM) se calculează ca diferenţă între utilitatea totală (Ut)
conferită de masa totală de bunuri după suplimentarea consumului şi utilitatea totală
dată de cantitatea de mărfuri existentă înaintea suplimentării consumului. Ea se supune
legii utilităţii marginale descrescătoare88, care a fost formulată prima dată de către A.
88
Paul Samuelson, W.D. Nordhaus, „Micro-économie”, Les Éditons d’Organisation, Paris, 1995, p. 156
102
Gossen (1843) şi care arată că suplimentul de utilitate furnizat de cantitatea
crescătoare dintr-un bun se va diminua până la zero, corespunzător punctului de
saţietate la care utilitatea marginală este nulă.
Umg= ΔUT / ΔX
unde: ΔUT = variaţia absolută a utilităţii totale; ΔX = variaţia absolută a cantităţii
consumate din bunul x.
Prin urmare, un consumator va continua să cumpere un produs dat, atât timp
cât satisfacţia ce i-o oferă ultima unitate consumată (utilitatea marginală) egalează sau
excede utilitatea marginală rezultată din aceeaşi cheltuială a altui produs. După W.
Stanton89 , ipotezele teoriei utilităţii marginale sunt:
consumatorul încearcă întotdeauna să-şi maximizeze satisfacţia (utilitatea) în
interiorul limitelor resurselor financiare;
el are cunoştinţe complete asupra resurselor alternative pentru satisfacerea
nevoilor sale;
el acţionează întotdeauna într-o manieră raţională.
89
W. Stanton, Fundamentals of Marketing, Fourth Edition, McGraw Hill, 1975, cap. 4
103
număr de unităţi de utilitate pentru fiecare cantitate din structura consumului.
Consumatorul atribuie aceste unităţi pe baza satisfacţiei personale. De exemplu:
1 kg de pâine = 5 unităţi
1 kg de fructe = 10 unităţi
1 kg de carne = 50 unităţi.
În acest caz, utilitatea unui kg de carne este de 5 ori mai mare în raport cu 1
kg de fructe şi de 10 ori mai mare în raport cu 1 kg de pâine.
B. Măsurarea ordinală se bazează nu pe măsurarea utilităţii, ci pe ordonarea şi
ierarhizarea raţională a bunurilor în funcţie de preferinţele consumatorului şi de
intensitatea nevoilor. Ea are la bază următoarele premise:
1) consumatorul acţionează cu un scop bine determinat: maximizarea
satisfacţiei;
2) alegerea făcută de consumator se bazează pe trei reguli (axiome):
a) el este capabil să ordoneze şi să ierarhizeze variantele de consum;
b) fiecare variantă de consum are o ordine ierarhică precisă în preferinţele
consumatorului (reflexivitate);
c) el este coerent şi consecvent în alegerile sale (tranzitivitate).
Metoda utilităţii ordinare are capacitatea de a surprinde cel mai bine
comportamentul consumatorului, care compară bunurile în funcţie de preferinţe şi de
restricţiile bugetare. În acest scop se utilizează un set de variabile de analiză care
cuprinde: curbele de indiferenţă, rata marginală de substituţie şi linia bugetară.
Curbele de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă ansamblul combinaţiilor
de bunuri care permit obţinerea aceleiaşi satisfacţii. Ordonarea preferinţelor
consumatorilor determină apariţia programelor de consum. Programul de consum
surprinde una din mulţimea combinaţiilor făcute de cumpărător cu bunurile
economice din lista de priorităţi. Limităm alegerea la două bunuri X şi Y. Fie două
programe dezirabile de consum (x1 şi y1) şi (x2 şi y2), unde x1 şi y1 reprezintă unităţi
consumate din cele două bunuri X şi Y. Cumpărătorul poate avea atitudini diferite faţă
de aceste două programe: a) preferinţă faţă de unul din cele două programe (x1, y1) >
(x2 , y2); b) indiferenţă faţă de un program sau altul (x1, y1) ~ (x2 , y2). Două programe
sunt echivalente dacă consumatorul scontează să obţină acelaşi nivel de utilitate
agregată în adoptarea lor.
Ua (x1, y1) = Ua (x2 , y2)
Curba care reuneşte toate programele, referitoare la
cele două bunuri X şi Y, de la care consumatorul scontează să obţină acelaşi nivel de
utilitate agregată este curba de indiferenţă prezentată în figura 12.
Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare, nu se pot
intersecta (aceeaşi combinaţie nu poate da nivele diferite de satisfacţie) şi panta curbei
de indiferenţă este dată de rata marginală de substituţie.
104
Rata marginală de substituţie (Rms) măsoară cantitatea dintr-un bun la care un
consumator este dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt
bun astfel încât să-şi menţină acelaşi nivel de utilitate agregată (totală). Consumatorul
va renunţa la un program acceptat anterior pentru un alt program echivalent care să îi
aducă aceeaşi satisfacţie.
R ms
y
y y
2 1
x
y
x x2 x1
La variaţii foarte mici ale programelor de consum, rata marginală de substituţie
se poate considera identică cu mărimea pantei curbei de indiferenţă.
Dreapta bugetului defineşte ansamblul combinaţiilor de mărfuri pe care
consumatorul le poate obţine ţinând seama de constrângerea sumei de bani destinate
consumului.
Considerând cele două bunuri X şi Y, preţurile lor Px şi Py precum şi venitul
disponibil Vd, ecuaţia care face legătura între aceste variabile este ecuaţia bugetului:
Vd = QxPx + QyPy
Unde Qx şi Qy sunt cantităţi consumate (Kg., buc.) din bunurile X şi Y.
105
Pentru orice program de consum situat pe dreapta bugetului există venitul
disponibil necesar achiziţionării cantităţilor dorite din bunurile X şi Y.
Comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi de decizie
prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de care dispune şi
de la condiţiile pieţei urmăreşte să-şi maximizeze satisfacţia sub constrângerea
venitului disponibil şi a preţurilor pieţei.
Comportamentul consumatorului este o componentă a comportamentului
economic al oamenilor. În sens restrâns, comportamentul consumatorului reprezintă
conduita oamenilor în cazul cumpărării şi al consumului de bunuri materiale şi
servicii. În sens larg, el include întreaga paletă de conduite de manifestare ale
utilizatorului final de bunuri materiale şi nemateriale90. Pornind de la diverse variante
prezentate în literatura de specialitate, se dă următoarea definiţie acestui concept:
totalitatea actelor decizionale realizate la nivel individual sau de grup, legate direct de
obţinerea şi utilizarea de bunuri şi servicii, în vederea satisfacerii nevoilor91.
Comportamentul consumatorului poate fi mai bine înţeles dacă este interpretat
ca un proces de decizie pentru că, în cele din urmă, rezultanta comportamentului este
hotărârea pe care o ia cumpărătorul privind achiziţionarea şi consumul anumitor
bunuri ce-i sunt necesare.
Factorii de influenţă asupra comportamentului sunt numeroşi şi, din punct de
vedere al sursei, ei sunt interni (variabile endogene) şi externi (variabile exogene). Din
punct de vedere al naturii lor, ei sunt economici, psihologici, sociali etc.
Variabilele endogene sunt cele de natură psihologică, ce cuprind
caracteristicile personale ale individului (vârsta şi etapa din ciclul de viaţă),
personalitatea sa, reprezentările sale despre bunurile şi serviciile menite să-i satisfacă
trebuinţele, procesele de percepţie, învăţare şi gândire ce au loc la nivel mental.
Variabilele exogene, specifice mediului în care trăieşte şi activează
consumatorul, se împart în două categorii: cele direct observabile şi cele care nu sunt
direct observabile. În rândul variabilelor exogene direct observabile se înscriu factorii
demografici şi cei economici; în rândul factorilor demografici se pot aminti, la nivel
individual: distribuţia după sex, vârstă, nivel de instruire, ocupaţie, stare civilă,
domiciliu (urban/rural, zonă geografică); la nivelul familiei (gospodăriei): ocupaţia
capului de familie, mărimea gospodăriei domiciliu (urban/rural, zonă geografică). La
categoria factorilor economici se iau în considerare: situaţia materială a unei persoane
(veniturile, cheltuielile) şi a întregii familii (gospodării), preţurile mărfurilor şi tarifele
serviciilor, produsul intern brut/net pe locuitor, nivelul consumului unor produse sau
servicii, gradul de înzestrare cu bunuri de folosinţă îndelungată, vânzările cu
amănuntul şi prestările de servicii către populaţie, puterea de cumpărare a populaţiei,
indicii preţurilor, rata inflaţiei.
Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când obţine de pe urma
achiziţiilor efectuate, cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă pornind de la
preferinţele exprimate sub forma programelor de consum şi ţinând seama de venitul
şi de preţurile unitare ale bunurilor economice.
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de
repartizare a venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie
(utilitate agregată), comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului
disponibil şi ale preţurilor date.
90
Mircea Teodoru, Preţul şi mecanismul său de formare, (teză de doctorat, Cond. Şt. Prof. dr. C. Enache), ASE, 2000,
p. 85.
91
I. Cătoiu, N. Teodorescu, Comportamentul consumatorului. Teorie şi practică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 15.
106
Echilibrul consumatorului = max.UT.
Vd xp x yp y
Umgx Px
U mg max
Umgy Py
(condiţii ce trebuie realizate simultan).
În teoria economică, alegerea de echilibru a consumatorului la variaţia
preţului unui bun cumpărat generează două efecte: efectul de substituţie; efectul de
venit.
Efectul de substituţie al variaţiei preţului unui bun cumpărat se manifestă prin
substituirea bunurilor de către consumator, astfel: la creşterea preţului unui bun,
consumatorul alege mărfurile care îl substituie pe acesta, dacă preţurile noilor produse
nu s-au modificat. La scăderea preţului unui bun, consumatorul îl alege pe acesta şi
renunţă la mărfurile care îl substituie, dacă preţurile acestora din urmă nu s-au
modificat.
Efectul de venit al variaţiei preţului unui bun cumpărat se concretizează în
dinamica venitului real al consumatorului, respectiv a puterii de cumpărare reale a
acestuia, astfel: la creşterea preţului unui bun, venitul real se micşorează, dacă bugetul
de consum nu se modifică. La scăderea preţului unui bun, venitul real creşte, dacă
bugetul de consum nu se modifică.
APLICAŢIE:
Fie funcţia de utilitate a unui consumator U(x,y) = ½ xy, venitul disponibil Vd = 200.000
lei, preţul unitar al bunului x: Px = 4.000 lei / buc, iar preţul unitar al bunului y: Py =
10.000 lei / buc. Să se determine:
a) cantităţile optime consumate din cele două bunuri,
b) rata marginală de substituţie între x şi y în condiţiile de echilibru.
107
a) condiţia de echilibru este:
Vd xp x yp y
(condiţii ce trebuie realizate simultan)
U mg max .
Vd xpx ypy înlocuind cu datele problemei rezultă:
200000 4000 x 10000 y , prin simplificare obţinem:
100 2 x 2
100 2 x 5 y 5 y 100 2 x y 20 x
5 5
Funcţia de utilitate este:
1
U ( x, y) xy , înlocuind pe y funcţie de x avem:
2
1 2 x2
U x(20 x) 10x .
2 5 5
Utilitatea marginală este maximă atunci când utilitatea derivată este egală cu zero:
x2 2
U ' 10 x ' 10 x 0 , deci x = 25 bucăţi.
Rezolvare:
5 5
2
înlocuind în relaţia y 20 x avem y =10 bucăţi,
5
deci consumul optim este (x = 25, y = 10).
Putem descrie acest echilibru şi grafic:
Cantitatea
consumată din 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
bunul X
Utilitatea totală Ut 30 65 88 91 94 95
Unitatea
30 20 10 8 2 1
marginală Umg
Trasaţi separat graficul utilităţii totale şi al utilităţii marginale şi interpretaţi cele două
grafice
108
5.11. Valoarea economică a bunurilor
92
Adam Smith, Avuţia naţiunilor, Ed. Academiei RSR, 1962, vol. I, p. 3.
93
Ibidem, p. 26.
109
realizează într-un complex de factori, în special între doi factori hotărâtori: cantităţile
de bunuri şi valorile (preţurile) lor94.
Cele mai recente teorii asupra valorii au fost promovate de urmaşii şcolilor de
la Laussane şi Cambridge.. Recenta teorie încearcă o conciliere între cele două teorii
clasice şi marginaliste, considerând că la baza formării preţului stau cei doi piloni ai
pieţei, cererea şi oferta.
În prezent economiştii sunt unanimi în aprecierea faptului că atât munca cât
şi utilitatea stau la baza formării valorii mărfurilor. Ceea ce este recent în teoria
economică este faptul că aceste două teorii stau la baza formării valorii dar nu şi a
preţului, aşa cum până recent se credea. Preţul este rezultatul cererii şi ofertei, iar
valoarea rezultă din întâlnirea dintre concepţia producătorului şi concepţia
consumatorului, prin alegeri raţionale. Tot raţionalitatea a făcut obiectul cercetărilor
economistului şi matematicianului american de origine română Nicholas Georgescu –
Roegen. Acesta a atras atenţia asupra exploatării neeconomice şi chiar haotice a
energiei şi resurselor naturale care sub forma potenţial utilizabile nu sunt inepuizabile,
iar rezultatul poluant al activităţilor economice contemporane riscă să ducă la
distrugerea însăşi a civilizaţiei şi a omenirii.
Nicholas Georgescu-Roegen95 concepe noţiunea de valoare ca rezultat şi
unitate a două fluxuri: unul material, care conţine factorii de producţie folosiţi în
procesul economic, iar altul imaterial, sau psihic, reprezentat prin plăcerea de a trăi,
numind legea entropiei drept „cea mai economică dintre legi”96
Mai recent, într-un raport al Clubului de la Roma (1997) se menţionează că
valoarea unui produs sau serviciu nu mai este determinată doar de costurile de
fabricaţie, ci şi de performanţele realizate într-o perioadă de timp.
Comentaţi următorul text: „Fondatorii teoriei utilităţii marginaliste au tratat etalonul de
măsurare a utilităţii ca ceva problematic. Menger şi Walras nu au pus niciodată în mod serios
problema măsurării utilităţii. Jevons a fost primul care a negat că utilitatea era măsurabilă […]
ca şi posibilitatea de a face comparaţii de utilitate interpersonale arătând că teoria preţului nu
necesită astfel de comparaţi. Toţi cei trei fondatori ai teoriei utilităţii au lucrat cu aşa-numita
funcţie activă a utilităţii, tratând utilitatea unei mărfi ca funcţie a cantităţii din […] marfa
independentă de cantităţile altor mărfuri consumate”
Mark Blaug: „Teoria economică în retrospectivă”, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti 1992.
94
Mihail Manoilescu, Curs de economie politică şi raţionalizare, Ed. Politehnicii, 1940, p. 10
95
Nicholas Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic. Ed. Politică, Bucureşti, 1979, (republicată, ca vol.
V, în 1997, în colecţia Băncii Naţionale a României), p. 450-508.
96
Idem, p. 56.
110
5.13. Test de autoevaluare a cunoștințelor
(timp necesar : 20 minute)
111
c) sporul de producţie realizat de un agent economic în raport cu altul utilizând
acelaşi volum de resurse pentru obţinerea aceluiaşi tip de produs;
d) sporul de profit obţinut de anumiţi agenţi economici în raport cu alţii pe acelaşi
segment de piaţă.
112
12) Echilibrul consumatorului este atins în situaţia:
a) cantitatea cumpărată se încadrează în limitele bugetului disponibil;
b) raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor a două produse A şi
B;
c) de cheltuire a veniturilor spre combinaţia ce asigură maximum de utilitate;
d) consumatorul nu poate atinge situaţia de echilibru.
3) În economia de planificată:
a) preţurile se determină liber;
b) proprietatea de stat este preponderentă;
c) piaţa este dirijată prin plan;
d) preţurile sunt administrate de stat.
A=a+b+c; B=a+c+d; C=a+c; D=b+c+d;
4) Piaţa reprezintă:
a) un mecanism de reglare a vieţii economice;
b) locul de întâlnire al cererii cu oferta;
c) un contract ce comportă vânzarea şi cumpărarea de bunuri;
d) un spaţiu în care tranzacţiile sunt ilicite.
A=a+b+c; B=a+c+d; C=a+b+d; D= b+c+d;
113
6) Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală are următoarele
caracteristici:
a) pe măsură ce creşte utilitatea totală, scade utilitatea marginală;
b) cu cât volumul bunurilor de acelaşi fel pe care le consumă un individ este mai mare,
cu atât mai mică este satisfacţia dată de consumul unei unităţi suplimentare din acele
bunuri.;
c) creşterea utilităţii marginale este influenţată de creşterea utilităţii primelor bunuri
consumate;
d) descreşterea utilităţii marginale este precedată, în general, de creşterea utilităţii
primelor bunuri consumate;
A = a + c + d; B = a + b + d; C = b + c + d; D = a + b + c.
7) Teoria obiectivă a valorii consideră că valoarea economică a unui bun are două
componente:
a) numărul de lucrători utilizaţi pentru realizarea fiecărui bun economic;
b) valoarea terenurilor utilizate în procesul de fabricaţie – terenuri exploatate agricol
sau destinate ca suport pentru diferitele construcţii;
c) valoarea mijloacelor de producţie consumate şi care sunt rezultatul unei munci
trecute;
d) valoarea nou creată de muncă curentă.
A = a + b; B = b + c; C = c + d; D = a + c.
Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii
1) a)Economia de piaţă este o economie puternic monetarizată.
b) Economia de piaţă este o economie în care profitul reprezintă mobilul activităţii
tuturor agenţilor economici.
4) a) Toate mărfurile sunt valori de întrebuinţare pentru posesorii lor şi non - valori
de întrebuinţare pentru non – posesorii lor.
b) Toate mărfurile sunt non – valori de întrebuinţare pentru posesorii lor şi valori
de întrebuinţare pentru non – posesorii lor.
114
Răspunsuri:
Completaţi spaţiile libere 1) vânzare-cumpărare.
2) liber.
3) agenţii economici producători şi
consumatori.
4) ansamblul relaţiilor economice;
trecerea bunurilor; de la
producător la consumatori.
5) ansamblul relaţiilor economice;
trecerea bunurilor; de la
producător la consumatori.
6) cheltuire a veniturilor;de
consum; maximum de satisfacţie.
5.14. Rezumat
5.15. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2011;
***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
II. Bibliografie facultativă
117
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. CERERE, OFERTĂ, PREŢ
Cuprins
6.1. Obiective
6.2. Competenţele unităţii de învăţare
6.3. Cererea. Legea cererii
6.4. Oferta. Legea ofertei
6.5. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea
6.6. Preţul şi funcţiile sale
6.7. Tipuri de preţ
6.8. Formarea preţurilor pe diferite pieţe
6.9. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
6.10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
6.11. Teme de control
6.12. Rezumat
6.13. Bibliografie
6.1. Obiective
Unitatea de învăţare 6 - Cerere, ofertă, preţ, în care veţi studia ce reprezintă cererea,
oferta şi legile acestora, cum se realizează echilibrul pieţei, interacţiunea dintre cerere
şi ofertă, şi de asemenea veţi înţelege ce reprezintă conceptul de preţ şi tipologia
acestuia, funcţiile preţului. În continuare sunt analizate detaliat modalităţile de
formare a preţului pe diferite pieţe.
6.2. Competenţele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
Definiţi cererea şi legea cererii;
Clasificaţi factorii care influenţează cererea;
Identificaţi cererea pieţei;
Definiţi şi calculaţi elasticitatea cererii faţă de preţ;
Identificaţi factorii care determină elasticitatea cererii;
Definiţi elasticitatea cererii faţă de venitul total;
Definiţi oferta şi legea ofertei;
Identificaţi factorii care influenţează oferta;
Definiţi şi calculaţi elasticitatea ofertei faţă de preţ;
Identificaţi factorii care determină elasticitatea ofertei;
Realizaţi interacţiunea ofertei cu cererea;
Definiţi principalele teorii referitoare la preţ;
Identificaţi tipurile de preţ;
Definiţi funcţiile preţului;
Identificaţi cauzele intervenţiei statului în controlul preţurilor;
Definiţi formarea preţurilor pe diferite pieţe;
Identificaţi rolul preţului în economia de piaţă.
118
este valabilă sintagma „produc şi vând” ci este valabilă sintagma „produc ceea ce se
cere”.
Cererea este o parte a nevoii sociale, determinată de mărimea mijloacelor
băneşti, de puterea de cumpărare de care dispun membrii societăţii. Ea reprezintă
partea solvabilă a nevoii sociale, respectiv acea parte care poate fi satisfăcută de piaţă.
Cu alte cuvinte, cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun, care poate fi
cumpărată pe piaţă, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ dat97.
C = f (p)
Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre schimbarea
preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute:
a) când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte;
b) când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun scade.
Excepţie de la această regulă fac bunurile inferioare explicate în economie prin
paradoxul Giffen98.
Două motive importante stau la baza relaţiei de inversă proporţionalitate dintre preţ şi
cantitatea cerută:
efectul de substituire – în cazul creşterii preţului unui bun are loc substituirea
acestuia de către alt bun, al cărui preţ nu a crescut;
efectul de venit – o creştere a preţului, reducând puterea de cumpărare a
consumatorului determină o reducere într-o măsură mai mare a cererii pentru
bunul devenit relativ mai scump.
Grafic, reprezentarea relaţiei dintre preţul unitar şi cantitatea cerută este
prezentată în fig.14.
Deci, cererea este întotdeauna o relaţie între două variabile (preţ şi cantitate),
ea pune în evidenţă un şir de cantităţi dintr-un bun pe care oamenii doresc să le
cumpere la diverse preţuri. Pornind de aici, rezultă faptul că cererea nu se confundă
cu cantitatea cerută. Aceasta este diferită de la un preţ la altul, în timp ce cererea
rămâne neschimbată (nevoile de consum), ea este pusă în evidenţă de întreaga curbă,
deci de toate corelaţiile care se stabilesc între cantitatea dintr-un bun şi preţ într-o
perioadă dată de timp.
97
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 142
98
Paradoxul Giffen apare în cazul unei grupe de bunuri numite bunuri inferioare. Acestea sunt ieftine, inferioare altor
bunuri care există. Cel mai bun exemplu este pâinea de secară, care este un substituent ieftin şi inferior al pâinii albe din
făină de grâu. Dacă o astfel de marfă reprezintă o mare parte din cumpărăturile unui consumator scăderea preţului ei
poate să însemne că o cantitate mai mică va fi cumpărată. Ea este acum atât de ieftină încât consumatorul se bucură de
un venit mai mare în termeni reali, el putând să-şi diversifice paleta cumpărăturilor lui, astfel încât va cumpăra şi pâine
albă, superioară. Primul economist care a descris această comportare a fost Robert Giffen care a fost nedumerit de
creşterea simultană a cererii şi a preţului cartofilor, constatată în timpul foametei care a bântuit Irlanda către mijlocul
secolului al XIX-lea ca urmare a unei recolte de grâu foarte proaste.
119
Figura 14: Corelaţia dintre preţ şi cantitatea cerută
120
2. Veniturile. Modificarea veniturilor individuale influenţează curba cererii în
funcţie de natura bunurilor. Din acest punct de vedere distingem două tipuri de bunuri,
şi anume: a) bunuri normale; b) bunuri inferioare.
a) Bunurile normale sunt acelea pe care indivizii le atrag mai mult în consum
pe măsura creşterii veniturilor lor. Curba cererii pentru un bun normal se va deplasa
spre dreapta, respectiv creşte cantitatea cerută, atunci când veniturile cresc. Invers,
când venitul individual scade, curba cererii se va deplasa spre stânga, respectiv scade
cantitatea cerută
b) Bunuri inferioare. Un bun inferior este acela pe care indivizii îl cer
preponderent atunci când nivelul veniturilor lor sunt mai reduse, decât atunci când
nivelul veniturilor lor sunt mai mari (explicate prin paradoxul Giffin);
3. Perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei. Se referă la ceea ce
individul se aşteaptă în viitor, referitor la toate bunuri,le şi faptele relevante pentru
situaţia sa economică. De exemplu, o perspectivă de creştere a preţului unui bun
oarecare, ce intră frecvent în consumul personal, generează, în prezent, o creştere a
cererii. Deci, pentru bunul respectiv, curba cererii se deplasează spre dreapta;
4. Gusturile consumatorilor. Dacă au loc modificări în gusturile indivizilor,
acestea se vor reflecta în mod direct în cererea de bunuri ori servicii şi, implicit, în
deplasarea curbei cererii;
5. Alţi factori de influenţă pot fi: mărimea populaţiei99 (numărul de
consumatori100), modalităţile de promovare a produselor, caracteristicile produselor şi
în general orice altă variabilă care afectează dorinţa sau abilitatea consumatorului de
a cumpăra un anumit bun sau serviciu.
Cererea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau serviciu anume, pentru
o industrie (în sens de ramură) sau pentru o firmă, respectiv pentru producţia ei. De
asemenea, cererea se prezintă ca cerere individuală, ca exprimă cantitatea totală dintr-
un bun sau serviciu pe care un individ este dispus să o cumpere într-o perioadă de timp
dată, la un preţ unitar dat şi ca cerere totală de piaţă, ce exprimă suma cererii tuturor
cumpărătorilor de pe piaţa unui bun sau serviciu anume, în cadrul unei economii
naţionale, în condiţiile de preţ amintite. Cererea totală de piaţă pune în evidenţă,
aşadar, cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu care, la un anumit preţ este
dorită şi cumpărată şi preţul maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei
anumite cantităţi de bun dorit.
În concluzie, cererea pieţei pentru un bun oarecare se obţine însumând cererile
individuale pentru bunul respectiv. Cererea pieţei este egală cu suma cererilor
individuale
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia dintre
factorii de influenţă. Cum cererea este, în primul rând, dependentă de preţ, elasticitatea
ei se raportează, în principal, la preţ.
99
Roger N. Waud, Microeconomics, Harper Collins Publishers, 1992, p.75-119.
100
C-tin. Gogoneaţă, A. Gogoneaţă, Economie politică, Teoria micro şi macroeconomică. Politici economice, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p.39.
121
Figura 16: Modificarea cererii la schimbarea de preţ
qe
La preţul p1 cantitatea cerută este q1. Dacă acest preţ scade la p2, pe curba
cererii de, cantitatea creşte de la q1 la qe.
Dacă curba cererii are configuraţia di, cantitatea cerută creşte de la q1 la q i. La
aceiaşi modificare în preţ, modificarea în cantitatea cerută este mai mare pentru curba
de faţă de curba di. Aceasta se explică prin aceea că, aşa cum se vede din grafic, curba
cererii de este mai întinsă decât curba cererii di, care este mai abruptă. Prin urmare, la
aceeaşi schimbare de preţ spunem că curba cererii de este mai elastică decât curba
cererii di. Graficul de mai sus ne sugerează foarte bine ceea ce înseamnă elasticitatea
cererii faţă de preţ. Nu putem însă să rămânem aici. Pentru măsurarea elasticităţii
apelăm la un indicator care se numeşte coeficientul de elasticitate. Acesta arătă gradul,
respectiv procentul de modificare a cererii în funcţie de modificarea preţului sau a
altei condiţii (factor) a cererii. Coeficientul de elasticitate se calculează astfel :
Modificare a cantitatiicerute% % C
Ce = =
Modificarea pretului% % P
unde:
ΔC = proporţia modificării cererii, respectiv diferenţa dintre cererea din
perioada curentă (C1) şi cererea din perioada de bază (C0), deci ΔC = C1 - C0;
ΔP = proporţia modificării preţului, respectiv diferenţa dintre modificarea
preţului din perioada curentă (P1) faţă de preţul din perioada de bază (P0), deci ΔP =
P1 - P0.
Coeficientul de elasticitate, se mai poate determina şi cu ajutorul următoarei
relaţii:
C P
Ce = :
C0 P0
Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii
şi modificarea preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii sau
scăderii preţului cu un procent.
Rezultatul care se obţine este negativ, deoarece sensul modificării preţului, aşa
cum se vede de-a lungul curbei cererii, este opus sensului modificării cantităţii (vezi
legea cererii). În mod convenţional semnul negativ este ignorat.
122
Elasticitatea cererii este prezentă, atunci când coeficientul de elasticitate este
mai mare decât 1. Se spune că cererea este elastică dacă la un anumit procent de
modificare a preţului, procentul de modificare a cantităţii cerute este mai mare. Se
spune că cererea este inelastică atunci când la un anumit procent de modificare a
preţului rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute. Când la un anumit
procent de modificare a preţului corespunde acelaşi procent de modificare a cantităţii
cerute, se spune că cererea are elasticitate unitară, deoarece coeficientul de elasticitate
(Ce) este egal cu 1.
Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii
şi creşterea preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii preţului cu un
procent.
Elasticitatea cererii pentru destul de multe produse se situează între două
extreme. La o extremă se află bunurile a căror cantitate cerută nu se schimbă ca
răspuns la modificarea preţului. În această situaţie, avem de-a face cu o cerere perfect
inelastică, unde cererea pentru aceste bunuri este perfect verticală (fig. 17 a).
La cealaltă extremă, sunt bunuri pentru care cererea este zero, atunci când
preţul este deasupra unui anumit nivel şi creşte nelimitat când preţul este la acel nivel
sau scade sub el. În acest caz cererea este perfect elastică, iar curba cererii este perfect
orizontală, atunci când preţul este la nivelul respectiv (fig. 17. b).
Coeficientul de elasticitate a cererii faţă de preţ se
mai poate determina şi în felul următor:
C P C P1 + P2
C e = C1 + C2 : P1 + P2 = x
P C1 + C2
2 2
unde C şi P au fost explicaţi mai înainte;
C1 + C2 = suma cantităţilor;
P1 + P2 = suma preţurilor.
Această formulă de determinare a elasticităţii cererii poartă denumirea de
formula variaţiei punctului mediu de-a lungul curbei cererii. Uneori este denumită şi
arcul elasticităţii.
În mod normal, la niveluri ridicate de preţ, curba cererii este foarte elastică şi
devine, pentru acelaşi bun, din ce în ce mai puţin elastică la niveluri joase de preţ.
Variaţia elasticităţii se prezintă astfel :
Cerere elastică, atunci când Ce > 1;
Cerere cu elasticitate unitară, atunci când Ce = 1;
Cerere inelastică, atunci când Ce < 1;
123
Cerere perfect elastică, atunci când Ce ;
Cerere perfect inelastică, atunci când Ce 0.
Ultimele două situaţii sunt de excepţie; ele se întâlnesc numai în anumite
condiţii de piaţă. Grafic, formele de elasticitate au următoarea configuraţie (fig.18).
Figura 18: Formele elasticităţii cererii
C V % C
Cev = : sau Cev =
C V % P
unde: C = creşterea de cerere în perioada curentă faţă de perioada de bază; V =
creşterea de venit în perioada curentă faţă de perioada de bază; C = cererea în perioada
de bază; V = venitul în perioada de bază.
Coeficienţii de elasticitate pot fi:
Cev > 1, în cazul creşterii venitului, reflectă creşterea ponderii cheltuielilor
pentru un bun oarecare în cheltuielile totale;
Cev < 1, în cazul creşterii venitului, reflectă scăderea ponderii cheltuielilor
pentru un bun oarecare în cheltuielile totale.
Modificarea preţului unui anumit bun determină schimbări mai mari sau mai
mici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul respectiv, cei mai importanţi
factori fiind cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ:
a) Gradul de substituire al produselor. Dacă preţul unui bun oarecare creşte, el
devine mai scump faţă de bunurile substituibile lui. Este firesc ca cererea pentru acest
bun să scadă şi, în mod corespunzător, să crească cererea pentru bunurile substituibile.
Invers, dacă preţul unui bun scade, el va deveni mai ieftin decât bunurile substituibile
lui. În acest caz cererea pentru el va creşte şi, în mod corespunzător, va scădea cererea
pentru bunurile substituibile.
b) Ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în totalul
veniturilor. În general, cererea pentru un bun este mult mai elastică, cu cât este mai
mare partea din venit alocată pentru cumpărarea bunului respectiv (celelalte condiţii
124
rămân neschimbate). Desigur, există diferenţieri între bunuri, din acest punct de
vedere.
c) Perioada de timp de la schimbarea preţului. Când preţul unui bun oarecare
se modifică, este necesar să treacă un anumit timp până ce toţi cumpărătorii vor
cunoaşte noua situaţie şi, mai ales, până ce îşi vor adapta comportamentul lor de
consumatori ai bunului respectiv. Deci, elasticitatea cererii pentru un bun va fi mai
mare într-o perioadă lungă de timp, decât într-o perioadă scurtă, deoarece cumpărătorii
au mai mult timp să se adapteze la schimbarea de preţ.
Analizaţi următoarea opinie: „Cheia principală a reuşitei în afaceri este buna apreciere
a nevoilor consumatorului. Orice eroare de apreciere costă scump…Într-o economie
de piaţă, ceea ce dă semnalul producţiei este cererea solvabilă. De aceea, este de dorit
ca piaţa să fie lăsată să funcţioneze liber…Totuşi, libera alegere a consumatorului este
limitată de stat, de producători şi de alţi consumatori. (Michel Didier)
125
Figura 19: Extinderea şi contracţia ofertei funcţie de preţ
2) Preţul altor bunuri. Factorii de producţie sunt atraşi spre acele activităţi de
producţie unde sunt plătiţi la un preţ ridicat. Dacă preţul produsului X creşte, este
firesc ca să se înregistreze o atragere a factorilor de producţie spre acest produs, deci
curba ofertei la acest produs se va deplasa spre dreapta, şi invers.
126
3) Tehnologia. Introducerea tehnologiei noi are ca efect creşterea
productivităţii muncii şi, implicit, reducerea costului de producţie.
4) Numărul de ofertanţi. Curba ofertei pieţei (a tuturor firmelor dintr-o anumită
ramură care produc acelaşi produs) se va deplasa spre dreapta dacă în ramură vor intra
firme noi şi invers.
5) Perspectivele pieţei. Dacă în perspectivă există aşteptarea ca, într-o anumită
ramură, producţia să scadă sau chiar să se oprească (din motiv de grevă etc.), în prezent
ofertanţii vor produce mai mult, pentru a contracara efectele acţiunilor viitoare. Deci
curba ofertei se va deplasa spre dreapta.
6) Costul producţiei. Dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile
respective va creşte şi invers, creşterea costului va duce la scăderea ofertei. Specialiştii
consideră că evoluţia costului reprezintă unul din factorii principali care acţionează
asupra ofertei. Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta dacă costul scade şi
invers.
7) Taxele şi subsidiile. Firmele plătesc taxe asupra profitului obţinut. Dacă
taxele pe profit se majorează, atunci apare tendinţa de reducere a ofertei şi deci curba
ofertei se va deplasa spre stânga.
8) Condiţiile naturale reprezintă factor important care, în multe ramuri,
influenţează mărimea ofertei.
Ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de modificare
a ofertei în condiţiile schimbării preţului, sau a oricăreia din condiţiile ofertei.
Figura 21. Elasticitatea ofertei funcţie de preţ
Oferta este mai elastică cu cât este mai mare modificarea în cantitatea
produsă de ofertanţi, ca răspuns în modificarea de preţ (fig. 21). Curba O1 reflectă o
ofertă inelastică, în timp ce curba O2 reflectă o ofertă elastică. Dacă preţul se modifică
de la p0 la p1, creşterea în cantitatea oferită va fi de la q0 la q1 pentru oferta inelastică
(curba O1) şi de la q0 la q2 pentru oferta elastică (curba O2). Deci, cu cât este mai mare
elasticitatea ofertei, cu atât va fi mai mare răspunsul în cantitate la modificarea
preţului. Oferta este elastică atunci când coeficientul de elasticitate ( Ceo ) este mai
mare decât 1. Oferta este inelastică atunci când coeficientul de elasticitate este mai
mic decât 1. Elasticitatea este unitară atunci când Ceo = 1.
127
O altă modalitate de determinare a coeficientului elasticităţii ofertei faţă de
preţ este următoarea:
O P O P0 + P1
Ceo = O0 + O1 : P0 + P1 = x
P O0 + O1
2 2
Deci, coeficientul de elasticitate al ofertei faţă de preţ reflectă proporţia
modificării ofertei în condiţiile creşterii preţurilor cu 1%.
Corespunzător dimensiunii coeficientului de elasticitate, oferta se prezintă în
următoarele forme (fig. 22):
a) ofertă elastică, când Ceo 1;
b) ofertă cu elasticitate unitară, când Ceo = 1;
c) ofertă inelastică, când Ceo 1;
d) ofertă perfect elastică, când Ceo ;
e) ofertă perfect inelastică, când Ceo = 0.
128
6.5. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea
130
Prin confruntarea dintre cerere şi ofertă se determină preţul pe piaţă, care,
pentru oricare bun, tinde permanent spre un nivel de echilibru ce reflectă egalarea
cererii cu oferta. Prin modificarea continuă a cererii şi ofertei, tendinţele care se
manifestă sunt şi de creştere a preţului (când cererea creşte sau oferta scade), şi de
scădere a preţului (când cererea scade sau oferta creşte). Evident, în ambele cazuri,
condiţiile ofertei ori cererii fiind considerate constante.
Să ne reamintim...
Când prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă se determină, pentru un bun
oarecare, atât preţul cât şi cantitatea cerută şi oferită, atunci piaţa bunului respectiv se
găseşte în echilibru. Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se echilibrează se
numesc cantitate de echilibru şi preţ de echilibru.
Cum se stabileşte echilibrul cererii şi ofertei pe piaţa unui bun economic ?
131
neputând fi observate în intervalul posibil acceptat de piaţă. Acesta se caracterizează
în felul următor:
este cel acceptat de participanţii la schimb;
nu este unic, ci exprimă un interval de mărime ale cărui limite sunt impuse de
forţa economică a producătorului care urmăreşte un preţ posibil cât mai ridicat şi de
cea a cumpărătorului ale cărui interese sunt în favoarea unui preţ posibil cât mai
scăzut;
oscilează în jurul preţului de echilibru al pieţei;
se mişcă în limitele pieţei.
Preţul posibil se caracterizează prin: dinamism, diversitate şi caracter reglementat.
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi
poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere pe
piaţă. El exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte, şi cadrul
legislativ, pe de altă parte, sub forma complexităţii de informaţii furnizate reciproc de
către cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers şi reglementat.
Cu alte cuvinte, pe piaţă preţul este dependent de două elemente şi anume: 1)
mărimea valorii mărfii (cu cât valoarea este mai mare şi preţul va fi mai mare, aşadar
există un raport direct proporţional între preţ şi valoare); 2) puterea de cumpărare a
banilor (cu cât puterea de cumpărare a banilor este mai mare, cu atât preţul este mai
mic şi invers, deci un raport invers proporţional între preţ şi puterea de cumpărare a
banilor).
Pornind de la interpretările care au fost date în decursul istoriei termenului de
valoare (teoria obiectivă şi teoria subiectivă), se întâlnesc în prezent trei teorii cu
privire la noţiunea de preţ:
teoria clasică (obiectivă) a valorii;
teoria neoclasică (subiectivă) a valorii;
teoria mixtă (contemporană) a valorii.
În teoria obiectivă (clasică) preţul este dat de valoarea economică a bunurilor
şi serviciilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de
producţie şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii factorilor de producţie.
Piaţa prin mecanismele sale face ca preţul să se fixeze la nivelul valorii economice ori
să oscileze în jurul său, dar, în condiţii normale, el nu se rupe de baza sa obiectivă -
valoarea economică percepută prin nivelul costului unitar şi marginal.
Teoria subiectivă a preţului, fundamentată de Şcoala neoclasică, considera că
preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea marginală şi raritatea
respectivului bun, respectiv cantitatea în care el se află comparativ cu cererea
solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sau serviciu sunt cu atât mai mari cu
cât utilitatea marginală este mai mare şi el este mai rar. Cele două împrejurări care
determină valoarea economică şi preţul – utilitatea marginală şi raritatea – pot acţiona
în acelaşi sens sau în sensuri diferite.
Deosebirea dintre teoria clasică şi neoclasică decurge din cauza primară care
determină preţul. După clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale
mărfii, modul în care ea se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de
producţie; producătorul este formatorul preţului. La neoclasici, preţul este determinat
de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute şi se manifestă raritatea şi
utilitatea marginală; rolul decisiv în formarea şi evoluţia preţului aparţine
cumpărătorilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi a preţului a fost
elaborată în prima treime a secolului al XX-lea şi aparţine, în principal, Şcolii de la
Cambridge (Alfred Marshall101). Teoria pleacă de la premisa că cele două teorii
101
Alfred Marshall (1842 -1924) - economist englez, reprezentant al neoclasicismului.
132
anterioare nu sunt opuse, ci doar prezintă explicaţii incomplete şi soluţii parţiale
privind valoarea economică şi preţul.. În ultimă instanţă, preţul este determinat atât de
consumul de factori de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului.
Privit din perspectiva consumului de factori, preţul exprimă interesele producătorului
şi stă la baza formării ofertei. Privit din perspectiva utilităţii marginale şi a rarităţii, el
exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului şi fundamentează nivelul şi
evoluţia cererii.
În stabilirea preţului, în condiţiile economiei contemporane, caracterizată printr-o
piaţă complexă, intervin o serie de factori, după cum urmează:
costul de producţie, în accepţiunea de cost mediu;
intensitatea nevoii pe care o satisfac bunurile, pusă în evidenţă prin cerere;
forma de concurenţă imperfectă existentă (concurenţa perfectă apare doar ca
premisă teoretică);
capacitatea producţiei, pusă în evidenţă de ofertă;
elemente ce ţin de politica statului în domeniul preţurilor;
mijloace de influenţare sau puterea folosită de firme (publicitate, informaţii,
creditare ş.a.);
În situaţia în care apare o egalitate între suma de bani oferită de cumpărător şi cea
cerută de vânzător, preţul oferit este egal cu cel cerut, devenind astfel un preţ acceptat
pe piaţă102. Deci, preţul pieţei este un preţ posibil şi prezintă următoarele caracteristici:
are o limită maximă peste care dispare cererea;
are o limită minimă determinată de costul de producţie al bunului;
are numeroase niveluri între aceste limite, practicate în acelaşi timp de diferiţi
producători şi acceptate de diferiţi cumpărători;
are caracter dinamic, el putându-se încadra în alte marje atunci când condiţiile
pieţei se modifică;
are caracter reglementat, fiind supus reglementărilor existente pe piaţa pe care
se formează.
În viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producătorului
şi cele ale consumatorului, exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa
şi determină nivelul şi dinamica preţului.
102
Cornescu Viorel (coord.), Introducere în Economie, Editura Actami, Bucureşti 1997, p. 121-123.
103
Marshall Alfred, „Principles of Economics”, 8th Edition, New York, Macmillan Co., 1922
133
2. Funcţia de corelare a cererii cu oferta se explică prin tendinţa preţului de a
se forma în jurul nivelului său de echilibru, la care cererea coincide cu oferta, iar
cantitatea cerută egalează cantitatea oferită. De aceea, dacă preţul este la un moment
dat superior acestui nivel, piaţa se caracterizează prin exces de ofertă, iar cantitatea
oferită se va diminua, ceea ce antrenează o scădere a preţului până la nivelul său de
echilibru şi invers.
Figura 27: Corelaţia cerere-ofertă
134
6.7. Tipuri de preţ
104
Economie politică, vol. I, Editura Porto-Franco, 1991, p. 230.
135
susţinerea preţurilor la unele produse (de regulă agricole) prin preţuri de
intervenţie.
Intervenţia statului în domeniul preţurilor se transpune în politicile de preţuri
adoptate. Acestea au în vedere următoarele aspecte:
asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime, prin crearea unui sector
de stat puternic în industria extractivă şi în domeniul transporturilor;
achiziţionarea de către stat, la preţuri convenabile, a unor cantităţi apreciabile
de bunuri (cereale, materii prime, materiale strategice etc.)
acordarea de subvenţii sau credite directe pentru anumite produse. De pildă, la
cereale se stabilesc preţuri plafon cu compensaţie bănească directă.
limitarea mărimii profitului (componentă a preţului) sau dimpotrivă,
impulsionarea creşterii acesteia prin politica fiscală, a subvenţiilor bugetare, a
creditului etc.;
îngheţarea preţurilor, la limita maximă sau minimă, după caz, urmărindu-se
ori protecţia consumatorilor, ori obţinerea de către producători a unui volum de venit.
Reglementarea preţului se manifestă atunci când guvernul adoptă legi care impun
o limită superioară sau o limită inferioară pentru preţul unui bun sau serviciu destinat
vânzării-cumpărării. În mod frecvent, limita superioară este denumită plafon de preţ
(price ceiling) sau control de preţ (price control), iar limita inferioară impusă pe o
anumită piaţă este denumită prag de preţ (price floor) sau preţ suport (price support)105.
Statul intervine în domeniul pieţei prin impunerea unor limite maxime de preţ -
preţurile limită maximă - atunci când bunul tranzacţionat se află în cantitate
insuficientă. Potrivit legii cererii şi ofertei, dacă cererea este superioară ofertei, preţul
se majorează, rezultat care este influenţat legal prin fixarea unui plafon peste care
nivelul preţului nu trebuie să se ridice, deoarece puterea de cumpărare a banilor nu ar
putea suporta depăşirea acestui preţ de control.
Guvernul poate impune şi o limită minimă sub al cărei nivel preţurile nu pot coborî,
respectiv preţuri limită minimă. Motivul pentru care se formează praguri de preţ
constă în susţinerea veniturilor peste preţul care ar exista pe o piaţă liberă. Situaţii
frecvente de preţuri suport se întâlnesc în agricultură, pentru produse agricole şi pe
piaţa muncii, sub forma salariului minim.
Pentru menţinerea preţurilor limită minimă, se folosesc în practică cinci modalităţi
şi anume:
1. achiziţiile guvernamentale;
2. restricţionarea producţiei;
3. promovarea cererii;
4. sistemul de plăţi directe;
5. interdicţia legală a tranzacţiilor sub preţul minim.
Unele studii au demonstrat că salariul minim duce la creşterea ocupării persoanelor
adulte, în special a femeilor între 25 şi 55 de ani”106.
Să ne reamintim...
Preţurile administrate se manifestă în condiţii de concurenţă imperfectă,
recunoscându-se după tipul acesteia: preţuri de monopol, preţuri de oligopol, preţuri
de monopson, etc.
Ce sunt preţurile libere?
Cum intervine statul în controlul preţurilor?
105
Waud N. Roger, op. cit., 1992, p. 143.
106
Brown Charles, Gilroy Curtis, Kohen Andrew, The Effect of the Minimum Wage on Employment, Journal of
Economic Literature, 2 june 1982, p. 487-528
136
6.8. Formarea preţurilor pe diferite pieţe
Astfel, la nivel de firmă, decizia de preţ este luată în favoarea practicării preţului
maximizator de profit, care corespunde nivelului Q* de producţie, deci pentru care
VM = CM. Evident, la orice nivel superior de producţie, VM CM, ceea ce înseamnă
că nici un producător nu va accepta creşterea producţiei peste Q*. În acelaşi timp, pe
piaţă preţul de echilibru se obţine din interacţiunea cererii agregate cu oferta totală, el
corespunzând nivelului preţului individual maximizator de profit deoarece, în condiţii
de concurenţă perfectă, tot ceea ce se produce, se vinde, agenţii economici dispunând
de informaţie perfectă şi de posibilitatea înregistrării profiturilor maxime.
137
Preţul de pe piaţa perfectă se formează în funcţie de raportul dintre cererea
agregată şi oferta agregată la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea
dintre venitul marginal şi costul marginal, adică la care agentul economic înregistrează
profitul maxim.
2) Datorită unicităţii producătorului, pe piaţa de monopol, preţul are tendinţa de
creştere, dar dacă majorarea depăşeşte limita acceptată de piaţă, respectiv de cerere,
vânzările încep să scadă, ceea ce îl va determina pe monopolist să renunţe la sporul de
preţ aplicat. Cu alte cuvinte, producătorul trebuie să recurgă la majorarea preţului,
numai în situaţia în care aceasta nu îi afectează volumul vânzărilor, pentru ca
veniturile să se micşoreze la rândul lor. Desigur, piaţa de monopol, fiind puternic
reglementată, preţul (P) nu poate depăşi limita impusă prin reglementările legale în
vigoare.
Pe de altă parte, dacă piaţa nu suportă preţul practicat, monopolistul care
acceptă practicarea unui nivel mai scăzut, trebuie să aibă în vedere limita minimă a
acestuia. Ea corespunde nivelului de preţ care asigură maximizarea profitului:
Preţul de monopol se formează în funcţie de raportul dintre cererea totală şi
oferta firmei monopoliste, la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea
dintre venitul marginal şi costul marginal, adică la care agentul economic înregistrează
profitul maxim.
3) Alegerea preţului în concurenţa monopolistă este îngreunată de existenţa
produselor substituente, ceea ce face ca fiecare producător să intensifice activitatea
promoţională şi în ultimă instanţă, să majoreze preţul.
Cu toate acestea, pentru ca bunurile proprii să fie cerute pe piaţă în condiţiile
gradului ridicat de substituibilitate a mărfurilor, agentul economic caută să practice un
preţ ceva mai scăzut.
Rezultă că preţul pe piaţa monopolistă se supune unor tendinţe contradictorii: pe
de o parte, nivelul său are tendinţa de creştere ca expresie a suportării unor cheltuieli
promoţionale sporite, iar pe de altă parte, preţul tinde să se diminueze ca efect al
preocupării firmelor pentru impulsionarea vânzărilor.
În acest context, decizia de preţ este adoptată la nivel individual în baza
obiectivului de maximizare a profitului:
Preţul în condiţii de concurenţă monopolistă se formează la nivelul fiecărui agent
economic în parte, în funcţie de raportul dintre cererea pentru produsele sale şi oferta
firmei, respectiv la nivelul producţiei pentru care venitul marginal coincide cu costul
marginal, iar profitul înregistrat este maxim.
Ca urmare, pe piaţa monopolistă, cumpărătorii se vor confrunta cu preţuri
diferenţiate datorită costurilor diferite suportate de producători, condiţiile de producţie
specifice fiecăruia generând nivele de preţ maximizatoare de profit diferite.
4) Oligopolul poate îmbrăca forme diferite în funcţie de gradul de cooperare dintre
firme. Drept urmare şi preţul pe piaţa de oligopol se formează diferit, firmele
elaborându-şi strategii adecvate. În situaţia oligopolului coordonat, se ţine cont de
cerinţa maximizării profitului fiecărei firme, aplicându-se strategii de preţ adecvate
fiecărui caz în parte. Atunci când firmele au costuri de producţie identice, ele
cooperează în vederea practicării unui preţ unic pe piaţă, producând şi comercializând
cantităţi egale de bunuri. Preţul unic se formează la acel nivel al producţiei la care
venitul marginal corespunde costului marginal pe ansamblul industriei. Acest lucru
permite maximizarea profitului fiecărei firme în parte din cadrul ramurii.
Dacă costurile de producţie nu sunt identice, se păstrează aceiaşi regulă de formare
a preţului unic, cantitatea de produse pe care o aduce pe piaţă fiecare firmă în parte
este diferită.
138
În situaţia firmelor de oligopol, care au ca obiectiv de început împărţirea pieţei între
firme, preţul nu se mai fixează înaintea determinării cotelor de producţie individuale,
ci este stabilit ca o consecinţă de cartel privind cotele de piaţă ale firmelor participante.
De multe ori se întâlneşte situaţia de oligopol fără coordonare, când firmele
oligopoliste acţionează independent una faţă de cealaltă. Dacă una dintre firmele din
cadrul ramurii deţine o poziţie dominantă (controlează o parte foarte mare a
producţiei), apare o asimetrie între firme, fapt ce face ca firma dominantă să fixeze şi
să menţină preţul ei pe piaţă. Celelalte firme, adoptă o strategie de imitaţie, deci se
raportează la preţul firmei cu poziţie dominantă. Aceasta din urmă stabileşte nivelul
preţului corespunzător regulii de maximizare a profitului.
Strategiile de preţ în cadrul oligopolului sunt diferite, deoarece nu numai formele
de oligopol determină diferenţierea acestora dar şi situaţiile concrete de piaţă reflectate
nu numai de ofertă, dar şi de cererea pentru bunurile respective, în nivelul costurilor
de producţie al firmelor, în reacţiile firmelor concurente etc. Cert este faptul că în
oricare situaţie ne-am afla., regula generală urmărită de firme în stabilirea preţului este
maximizarea profitului.
140
5) Se produce o creştere a cantităţii oferite dintr-un bun dacă:
a) se scumpesc factorii de producţie utilizaţi;
b) se reduce cererea pentru bunul respectiv;
c) creşte preţul bunului;
d) sunt introduse noi tehnologii de fabricaţie.
11) În condiţiile în care preţul cedat este egal cu preţul oferit el devine astfel:
a) preţ impus;
b) preţ administrativ;
c) preţ negociat;
d) preţ acceptat pe piaţă.
142
A = a +b; B = b + c; C = c + d; D = b + d.
4) Preţul de echilibru reprezintă un indicator economic care se formează în
următoarele condiţii:
a) se reduce numărul de cumpărători pe măsura creşterii preţului;
b) cantitatea oferită dintr-un bun este egală cu cantitatea cerută din bunul respectiv;
c) cererea şi oferta bunului economic se egalizează la nivelul celui mai mare volum
de vânzări şi cumpărări;
d) când cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare.
A = a + b; B = b + d; C = c + d; D = b + c.
5) Agenţii economici se orientează în funcţie de preţul de echilibru în
următoarele direcţii:
a) producerea şi comercializarea anumitor bunuri;
b) cantitatea şi momentul producerii bunurilor;
c) diminuarea preţului de desfacere sub nivelul costului mediu;
d) diminuarea riscurilor asumate de agenţii economici în afaceri;
A = a + b + d; B = b + c; C = b + c + d; D = a + c + d.
6) În teoria contemporană a valorii preţul este determinat de:
a) consumul factorilor de producţie;
b) numărul de salariaţi şi mărimea salariilor;
c) utilitatea marginală a bunurilor;
d) raritatea bunurilor.
A = a + b; B = b + c; C = b + c + d; D = a + c+ d.
7) Preţul poate fi definit ca:
a) instrument complex de măsurare economică;
b) măsura unui bun sau serviciu în expresie monetară;
c) cantitate de monedă cedată de cumpărător vânzătorului în schimbul unui bun sau
serviciu;
d) barometru al activităţii economice determinând cât şi cum să se producă.
A = a + b + c; B = b + c + d; C = c + d ; D = a + c + d.
8) Preţul prezintă următoarele caracteristici:
a) are o limită maximă peste care dispare cererea;
b) are o limită minimă determinată de costul de producţie al bunului respectiv;
c) se formează liber, nu este reglementat de nici o regulă;
d) are numeroase nivele.
A = a + b + c; B = a + b + d; C = c + d; D = b + c + d.
9) După puterea vânzătorilor şi cumpărătorilor de a influenţa preţurile,
acestea sunt:
a) preţuri cu TVA;
b) preţuri libere;
c) preţuri unice;
d) preţuri administrate.
A = a + b; B = b + c; C = c + d; D = b + d.
143
b) Creşterea preţului unitar determină contracţia cererii.
10) a) Preţul poate fi definit ca măsură a unui bun sau serviciu în expresie monetară.
b) Preţul poate fi definit ca fiind suma de bani cedată de cumpărător vânzătorului
în schimbul unui bun sau serviciu.
Răspunsuri:
144
Completaţi spaţiile libere 1) cantitatea totală dintr-un anumit
bun ;cumpărată pe piaţă; la un
anumit preţ dat.
2) va scădea ; va creşte cantitatea de
marfă; cresc; cantitatea de marfă
cerută în perioada respectivă.
3) raportul dintre mişcarea cererii;
preţurilor; creşterii sau scăderii
preţului.
4) cantitatea maximă de bunuri sau
servicii ; o ofere spre vânzare; la
un preţ anume.
5) cantitatea dintr-un bun; o oferă
spre vânzare; preţul;bunul
respectiv se vinde.
6) măsura unui bun ; serviciu ;
monetară.
7) cererea; oferta.
8) fixează preţul ; ridicat ; profitul
ridicat.
Alegeţi răspunsul corect 1. b 2. a 3. d 4. b 5. c 6. d 7. d 8. a
9. c 10. c 11. d 12. a 13. b 14. c 15. d
16. d
Alegeţi combinaţia de răspunsuri 1. A 2. D 3. D 4. B 5. A 6. D 7. A 8. B
corectă 9. D
Stabiliţi valoarea de adevăr a 1. aA bF 2. aA bA 3. aA bA
următoarelor propoziţii 4. aF bA 5. aA bA 6. aF bA
7. aA bA 8. aA bF 9. aA bA
10. aA bA 11. aF bA 12. aF bF
6.11. Teme de control
Rezolvati 10 teme „ To do” ( la alegere) din unităţile de învăţare nr.1, 2, 3, 4, 5
şi 6.
Temele rezolvate se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online” ) până la
data ultimului tutorial.
6.12. Rezumat
145
suma cererii tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun sau serviciu anume, în
cadrul unei economii naţionale, în condiţiile de preţ amintite;
Elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii şi
modificarea preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii sau
scăderii preţului cu un procent;
Elasticitatea cererii se poate determina nu numai în funcţie de preţ, dar şi de venit.
Ea reflectă proporţia în care evoluează cererea pentru diverse produse odată cu
modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor, ceilalţi factori rămânând
constanţi;
Oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri şi servicii pe care un agent
economic este dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp, la
un preţ anume;
Legea ofertei arată relaţia care se stabileşte între cantitatea dintr-un bun pe care
un ofertant o oferă spre vânzare într-o anumită perioadă de timp (variabila
dependentă) şi preţul la care bunul respectiv se vinde (variabila independentă).
Corespunzător acestei legi creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite
şi invers, reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite;
Oferta, ca şi cererea este determinată, în dimensiunea ei, de o serie de factori. Cei
mai importanţi sunt următorii: 1) preţul resurselor (a factorilor de producţie); 2)
preţul altor bunuri; 3) tehnologia; 4) numărul de ofertanţi; 5) perspectivele pieţei;
6) costul producţiei; 7) taxele şi subsidiile; 8) evenimente naturale şi social-
politice;
Elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de modificare a ofertei în condiţiile
schimbării preţului, sau a oricăreia din condiţiile ofertei;
Echilibrul pieţei este denumită în economie situaţia de pe o piaţă, în care preţul
unui bun economic conduce la o egalitate între cantitatea cerută şi cantitatea
oferită. Preţul este denumit preţ de echilibru, iar cantitatea este denumită cantitate
de echilibru. Cu cât există mai mulţi ofertanţi cu atât preţul este mai mare şi cu
cât există mai puţini ofertanţi, cu atât preţul este mai mic. Astfel piaţa se
regularizează şi se formează echilibrul;
Oferta şi cererea interacţionează în determinarea preţului la care vânzătorii sunt
dispuşi să ofere acea cantitate de bunuri pe care cumpărătorii o doresc şi sunt
dispuşi să o cumpere. Ele se găsesc în relaţie de cauzalitate reciprocă, una
reprezentând, în raport cu cealaltă, deopotrivă, cauză şi efect;
Când prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă se determină, pentru un bun
oarecare, atât preţul cât şi cantitatea cerută şi oferită, atunci piaţa bunului
respectiv se găseşte în echilibru. Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se
echilibrează se numesc cantitate de echilibru şi preţ de echilibru;
La echilibru, curbele ofertei şi ale cererii sunt în balanţă, iar preţul şi cantitatea
nu are tendinţă de schimbare;
Prin confruntarea dintre cerere şi ofertă se determină preţul pe piaţă, care, pentru
oricare bun, tinde permanent spre un nivel de echilibru ce reflectă egalarea cererii
cu oferta.
Preţul este un instrument al pieţei şi un indicator al realităţii, care în virtutea
cerinţei de corelare a cererii cu oferta capătă un caracter complex ce este
amplificat în contextul actualului dinamism economico-social, atât de
caracteristicile pieţei pe care se manifestă, cât şi de cadrul legislativ care
reglementează formarea preţurilor, el însuşi perfectibil;
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi poate
să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere pe
piaţă. El exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte, şi
cadrul legislativ, pe de altă parte, sub forma complexităţii de informaţii furnizate
146
reciproc de către cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers şi
reglementat;
Pornind de la interpretările care au fost date în decursul istoriei termenului de
valoare (teoria obiectivă şi teoria subiectivă), se întâlnesc în prezent trei teorii cu
privire la noţiunea de preţ: teoria clasică (obiectivă) a valorii; teoria neoclasică
(subiectivă) a valorii; teoria mixtă (contemporană) a valorii;
Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile
agenţilor economici prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi
o pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii economice;
Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie concurenţială:
Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor;
Funcţia de corelare a cererii cu oferta;
Funcţia de informare a participanţilor la viaţa economică;
Funcţia de motivaţie a producătorilor
Funcţia de distribuire a veniturilor;
Preţurile libere se formează în condiţiile concurenţei perfecte, în care nici unul
dintre agenţii pieţei nu poate influenţa unilateral nivelul şi dinamica acestora. Ele
se manifestă ca expresie a raportului dintre cerere şi ofertă şi corespund cu
satisfacerea intereselor tuturor participanţilor la schimb;
Preţurile administrate (reglementate) se formează sub influenţa acţiunilor fie ale
agenţilor economici cu poziţie dominantă pe piaţă, fie ale statului;
Reglementarea preţului se manifestă atunci când guvernul adoptă legi care impun
o limită superioară sau o limită inferioară pentru preţul unui bun sau serviciu
destinat vânzării-cumpărării. În mod frecvent, limita superioară este denumită
plafon de preţ (price ceiling) sau control de preţ (price control), iar limita
inferioară impusă pe o anumită piaţă este denumită prag de preţ (price floor) sau
preţ suport (price support);
Preţul, ca rezultat al interacţiunii dintre cerere şi ofertă reflectă întotdeauna
condiţiile specifice ale cererii şi cele ale ofertei, pe piaţa respectivă;
Preţul de pe piaţa perfectă se formează în funcţie de raportul dintre cererea
agregată şi oferta agregată la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea
dintre venitul marginal şi costul marginal, adică la care agentul economic
înregistrează profitul maxim;
Preţul de monopol se formează în funcţie de raportul dintre cererea totală şi oferta
firmei monopoliste, la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea dintre
venitul marginal şi costul marginal, adică la care agentul economic înregistrează
profitul maxim;
Pe piaţa monopolistă, cumpărătorii se vor confrunta cu preţuri diferenţiate
datorită costurilor diferite suportate de producători, condiţiile de producţie
specifice fiecăruia generând nivele de preţ maximizatoare de profit diferite;
Preţul pe piaţa de oligopol se formează diferit, firmele elaborându-şi strategii
adecvate.
6.13. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2011;
II. Bibliografie facultativă
147
Cornescu Viorel (coord.), Introducere în Economie, Editura Actami, Bucureşti
1997;
Dobrotă Niţă (coord.), „Economie politică – Economics”, Editura Eficient,
Bucureşti, 1992;
Gogoneaţă C-tin., Gogoneaţă A., „Economie politică, Teoria micro şi
macroeconomică. Politici economice”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1995;
Lipsey R., Christal K. Alec, „Economie pozitivă” Editura Economică,
Bucureşti 1999;
Marshall Alfred, „Principles of Economics”, 8th Edition, New York,
Macmillan Co., 1922;
Waud N. Roger, „Microeconomics”, Harper Collins Publishers, 1992;
***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
148
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. EFICIENŢA ECONOMICĂ
Cuprins
7.1. Obiective
7.2. Competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conceptul de concurenţă. Modalităţi şi direcţii de desfăşurare
7.4. Tipuri de concurenţă
7.5. Strategii concurenţiale
7.6. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
7.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
7.8. Rezumat
7.9. Bibliografie
7.1. Obiective
Unitatea de învăţare 7 - Concurenţa şi formele ei, în care vă veţi familiariza cu
conceptul şi formele concurenţei, analizarea tipurilor de concurenţă şi strategiilor
concurenţiale.
7.2. Competenţele unităţii de învăţare
Definiţi conceptul de concurenţă;
Identificaţi modalităţile şi direcţiile de desfăşurare a concurenţei;
Identificaţi tipurile de concurenţă:
concurenţa perfectă
concurenţa imperfectă: concurenţa monopolistică; oligopolul; monopolul;
Determinaţi strategiile concurenţiale;
Analizaţi diferitele tipuri de strategii aplicate de marile corporaţii.
107
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 165
149
2. Reducerea costului de producţie şi, implicit, a preţului de vânzare. Agenţii
economici sunt interesaţi în a deţine, faţă de concurenţi, poziţii avantajoase în raport
cu consumatorii. Aceste poziţii sunt obţinute, mai ales, prin preţuri accesibile acestora.
3. Îmbunătăţirea calităţii bunurilor produse şi serviciilor prestate. Concurenţa nu
se desfăşoară numai prin preţ.
4. Asimilarea în producţie a noi produse rezultate din cercetările ştiinţifice
desfăşurate atât de către agenţii economici cât şi de institute specializate şi universităţi.
5. Diferenţierea agenţilor economici. Cei ce sunt mai abili ies învingători din
lupta de concurenţă, se dezvoltă, acumulează bogăţii, cei mai puţin abili pierd,
sărăcesc, iar unii dintre ei pierd totul şi trăiesc la limita sărăciei.
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură economică
şi extraeconomică, concurenţa poate fi loială şi neloială.
150
prin intermediul pieţei şi al pârghiilor economice ale acesteia se pune în
mişcare întregul sistem de legături dintre agenţii economici impunând acestora şi
consumatorilor legile obiective ale producţiei, distribuţiei, circulaţiei şi consumaţiei
bunurilor şi serviciilor economice;
menţinerea preţurilor la un nivel real şi reducerea costurilor de fabricaţie;
creşterea producţiei, diversificarea acestuia şi ridicarea calităţii bunurilor şi
serviciilor;
întreţine interesul pentru creşterea eficienţei economice determinând
întreprinzătorii să promoveze progresul tehnic;
determină satisfacerea mai bună a nevoilor de consum ale populaţiei.
Pe lângă efectele benefice asupra activităţii economice, concurenţa poate
genera şi apariţia unor efecte negative:
generează confruntări neloiale între competitori;
sacrificarea intereselor unor consumatori, producţia orientându-se spre cei care
îşi permit să cumpere, nefiind luate în calcul nevoile de consum ale celor cu venituri
mici;
reducerea costurilor se poate face sacrificând calitatea produselor sau
cheltuielile pentru protecţia mediului înconjurător.
Definiţi concurenţa şi subliniaţi rolul acesteia în viaţa economică contemporană.
Cum se manifestă concurenţa neloială?
108
Cotta Alain, „Dictionnaire de sciénce économique”, Edition IX, Mame, 1968, p. 305.
151
să poată cumpăra la preţul pieţei, ceea ce doresc şi au nevoie dintr-un bun, fără a-l
putea modifica. Concurenţa perfectă se defineşte prin următoarele condiţii:
atomicitatea participanţilor la tranzacţii, respectiv existenţa unui număr mare
de vânzători şi cumpărători pe piaţă, de puteri economice aproximativ egale şi relativ
reduse, astfel încât, fiecare are un rol minim pe piaţă şi nici unul nu are o asemenea
putere pentru a exercita vreo acţiune asupra producţiei sau preţului;
omogenitatea bunurilor aparţinând aceleiaşi ramuri, astfel încât celor ce le
cumpără le este indiferent de la ce vânzător achiziţionează;
libera intrare pe piaţă (deci într-o ramură sau alta) a producătorilor care doresc
aceasta;
perfecta transparenţă a pieţei, deci cunoaşterea de către cei interesaţi a
cantităţilor oferite şi cerute, a calităţii, a preţurilor, a tranzacţiilor încheiate etc.
adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers, deci fluiditatea perfectă a
cererii şi ofertei la modificarea preţului;
perfecta mobilitate a factorilor de producţie.
Existenţa pieţei cu concurenţă perfectă este exclusiv teoretică, deoarece în
practică nu se pot întruni simultan toate cele şase caracteristici, iar dacă o caracteristică
nu este satisfăcută vom vorbi de piaţă cu concurenţă imperfectă. Se pot întruni trei din
cele cinci caracteristici: atomicitatea; transparenţa; intrarea-ieşirea liberă pe piaţă, iar
în acest caz vom spune că cererea şi oferta sunt fluide, iar când particularităţile
respective nu se întrunesc, ele sunt rigide.
2. Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii
economici (vânzători şi cumpărători) pot să influenţeze, prin acţiunile lor unilaterale,
raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi nivelul preţului, cu intenţia de a obţine
avantaje durabile.
Piaţa cu concurenţă imperfectă este cea mai aproape de modelul real economic,
deoarece concurenţa perfectă rămâne doar ca model ideal, folosit în analizeze
teoretice.
Caracteristicile pieţei cu concurenţă imperfectă sunt:
existenţa unor vânzători puternici, dar puţini la număr şi a unor cumpărători
numeroşi (oligopolul) sau a unor cumpărători puţini şi a multor vânzări (oligopsonul);
unii agenţi economici (puţini la număr) pot influenţa sau controla preţul;
produsele sunt diferenţiate real sau imaginar;
există restricţii în calea celor care doresc să pătrundă pe piaţă sau într-o
ramură;
informarea agenţilor economici privind situaţia pieţei este deficitară;
există o mobilitate redusă a unor factori de producţie;
există rivalităţi vizibile în relaţia cu publicul, frustrarea consumatorului.
Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă în numeroase forme, ele
diferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de numărul şi forţa economică a agenţilor
economici producători şi consumatori, astfel:
o piaţă cu concurenţă monopolistă;
o piaţă cu concurenţă de monopol;
o piaţă cu concurenţă de oligopol;
o piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).
152
mărcilor. Producătorii sunt în număr suficient de mare, astfel încât există condiţii
pentru o bună satisfacere a cererii datorită posibilităţilor mari pe care cumpărătorii o
au de a alege din multitudinea de vânzători, în conformitate cu dorinţele şi
posibilităţile lor.
Intrarea de noi firme pe piaţă este liberă. În condiţiile diferenţierii produselor,
creşterea profiturilor (maximizarea lor la ofertanţi) se poate realiza numai prin
influenţarea cererii pe piaţă.
109
Dumitrescu Steian, Bal Ana (2002) - Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 112
154
transparenţa (acesta din urmă fiind rezultatul primelor doua principii) şi, uneori, la
prevederi care interzic cartelurile (hard core cartels) 110.
oligopol parţial coordonat, presupune existenţa unei firme situată într-o
postură de lider, datorată dimensiunilor sale, forţei economice şi cotei de piaţă.
Celelalte firme din cadrul oligopolului se subordonează în mod voluntar(datorita unor
interese comune) liderului.
oligopol fără coordonare. Este cazul în care firmele oligopoliste acţionează
fiecare independent de celelalte, neexistând înţelegeri sau strategii comune.
Confruntarea dintre ele este deschisă, chiar agresivă (război economic), ducându-se
cu arme cum ar fi: preţul, calitatea, cantitatea, publicitatea etc.
Inexistenţa unui model unic de comportament pe pieţele oligopoliste este o
reflectare a trăsăturilor specifice acestora, care vizează:
economiile de scară111 determină existenţa unui număr restrâns de firme
dominante, deşi nu în mod necesar a unui număr total mic de firme pe piaţă; ele sunt
adesea mari în comparaţie cu dimensiunea pieţei totale, astfel că numai câteva firme
asigură oferta întregii pieţe, ceea ce se poate reflecta grafic, astfel:
110
Anderson, R. si Jenny F. „Current Developments on Competition Policy în the WTO”, Geneva: 2001, WTO,
www.wto.org
111
Existenţa lor exprimă o situaţie în care costul mediu unitar scade pe măsură ce nivelul producţiei creşte. Lipsa
economiilor de scară este un argument esenţial pentru justificarea proporţiilor reduse ale activităţii de producţie.
155
concurenţa poate fi accentuată pe seama altor aspecte, ca de exemplu publicitate,
design, etc.;
tentaţia firmelor de a stabili înţelegeri între ele în domeniul fixării preţului este
justificată prin aceea că reducerile de preţ pot conduce la profituri scăzute pentru toate
firmele oligopolistice;
imboldul către fuzionare apare ca o înţelegere dintre firme şi duce la o cotă de
piaţă mai ridicată pentru noul agent economic şi, deci, la o forţă competitivă sporită a
acestuia;
importante restricţii la intrarea de noi firme pe pieţele oligopolistice reprezintă
trăsătura de bază a oligopolului. În general, cu cât aceste restricţii sunt mai puternice,
cu atât vor fi mai puţine firmele din industria respectivă. Fără a intra în amănunte,
asemenea bariere vizează: economiile de scară, diferenţele de costuri sau altele,
precum nevoia de capital, controlul ofertei de factori de producţie, reglementările
guvernamentale, recunoaşterea produsului, complexitatea lui şi proliferarea
produsului112.
D. Piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson). Oligopsonul desemnează
o formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, în cadrul căreia un număr mic de firme
mari cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi, marfă care este furnizată de
mai mulţi producători sau ofertanţi. Numărul de solicitanţi este suficient de mic, iar
puterea lor economică este suficient de mare, pentru ca acţiunea întreprinsă de fiecare
firmă cumpărătoare, luată separat, să aibă un impact semnificativ asupra condiţiilor
generale de cumpărare-vânzare de pe piaţa mărfii respective.
În concluzie, oligopsonul este piaţa pe care un număr redus de cumpărători
controlează puterea de cumpărare şi, în consecinţă, dictează producţia şi preţul de piaţă
al unui anumit produs sau serviciu. Într-un oligopson preţurile tind să fie mai mici
decât într-o piaţă liber concurenţială, aşa cum preţurile într-un oligopol tind să fie mai
mari. Practic, un oligopson este inversul unui oligopol.
Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de piaţă pe
care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează volumul producţiei şi preţul de
vânzare, şi un număr mare de producători.
Cum se explică existenţa monopolului?
Care sunt caracteristicile concurenţei de oligopol?
Ce este cartelul?
Ce este trustul?
112
Waud N.Roger, „Microeconomics”, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York, 1992, p. 276
113
Stanciu Sica, „Marketing general – particularităţi în organizaţiile nonprofit”, Editura Dareco, Bucureşti, 2002, p.94
156
a) strategia efortului concentrat, practicat de acele firme care urmăresc un
obiectiv într-o etapă dată şi spre care îşi îndreaptă toate eforturile (financiare, umane,
tehnologice ş.a.). De pildă, o firmă urmăreşte să obţină supremaţia pe un segment de
piaţă. Ea îşi concentrează toate acţiunile şi, evident, resursele spre acest obiectiv. În
condiţiile în care îl realizează, firma îşi poate schimba strategia;
b) strategia elitei, o formă de strategie care se bazează pe calitate, pe producerea
şi promovarea la vânzare de produse de excepţie ale unei ramuri anume. O asemenea
strategie asigură renumele firmei, o clientelă selectivă, succes în vânzări ş.a. Ea se
practică pentru anumite produse, ţinând seama de puterea de cumpărare a potenţialilor
clienţi.
c) strategia costurilor, care are în vedere promovarea pe piaţă a unor produse la
preţuri scăzute, bazate pe costuri mici. Aceasta are în vedere sensibilitatea
cumpărătorilor faţă de preţ şi capacitatea firmei de a câştiga prin cantitatea produsă şi
oferită la vânzare.
Din situaţiile existente pe piaţa de oligopol se pot desprinde două tipuri de
strategii concurenţiale:
a) strategii de preţ;
b) strategii în afara preţului, în care se insistă pe următoarele direcţii: calitatea
produselor, servicii post-vânzare, publicitate, asimilare de produse noi etc.
Să ne reamintim...
Concurenţa este o luptă permanentă, în care primează interesele economice şi care se
soldează întotdeauna cu învinşi şi învingători, fiecare firmă trebuie să cunoască bine
structura şi intensitatea concurenţei, cauzele succesului concurenţilor importanţi,
formele în care se manifestă, pentru ca pe această bază să - şi evalueze şansele de
supravieţuire, racordându-şi la realitate obiectivele prioritare şi adoptând cele mai
potrivite strategii concurenţiale.
Analizaţi strategia efortului concentrat aplicată de Carrefour România S.A.
157
4) Prin concurenţă neloială se înţelege, conform legislaţiei române “orice
…………………………………… contrar ……………………………….. în
……………………………………………….
5) Strategia costurilor, are în vedere ……………………………………… a unor
produse la ……………………., la baza cărora stau
……………………………….
Alegeţi răspunsul corect
1) Concurenţa reprezintă:
a) o confruntare între consumatori în vederea atingerii unui mai mare grad de
satisfacţie;
b) o strategie care vizează acapararea de noi pieţe de desfacere;
c) o confruntare între producători în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de
producţie sau desfacere;
d) un tip de politică economică aplicată de stat.
3) Concurenţa perfectă:
a) se aseamănă cu piaţa de oligopol;
b) presupune diferenţierea produselor;
c) este un model teoretic ideal;
d) exprimă “suveranitatea” producătorului.
6) Cartelul reprezintă:
a) o formă de fuziune între firme sub controlul unui grup financiar puternic, care
deţine pachetul acţiunilor de control;
b) un termen sinonim cu holding-ul;
c) o strategie de piaţă prin care se vizează reducerea preţurilor de fabricaţie;
d) o înţelegere între firme oligolpoliste care permite fiecăreia păstrarea independenţei
de producţie şi financiară.
158
b) preţurile se formează liber;
c) este stimulată concurenţa între producători;
d) există concurenţă imperfectă.
Răspunsuri:
Completaţi spaţiile libere 1) o confruntare dintre agenţii economici ;
condiţii mai bune de producţie ; obţinerii de
cât mai multe avantaje.
2) existenţa a câţiva producători – nu mai
puţin de trei.
3) este dominată de un singur producător-
vânzător ; îşi impune condiţiile de preţ ;
calitate.
4) act sau fapt ; uzanţelor cinstite ; activitatea
comercială.
5) promovarea pe piaţă ; preţuri scăzute ;
costuri mici.
Alegeţi combinaţia de 1. B 2. B 3. D
răspunsuri corectă
Stabiliţi valoarea de adevăr 1. aF bA 2. aA bF 3. aA bA 4. aA bF 5. aF bA
a următoarelor propoziţii
7.8 Rezumat
I. Bibliografie obligatorie
Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2011;
161
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. MONEDA ŞI PIAŢA MONETARĂ.
FINANŢAREA ŞI GESTIUNEA BANILOR
Cuprins
8.1. Obiective
8.2. Competenţele unităţii de învăţare
8.3. Natura şi funcţiile monedei
8.4. Masa monetară. Cererea şi oferta de monedă
8.5. Valoarea şi puterea de cumpărare a monedei
8.6. Convertibilitatea monedei
8.7. Piaţa monetară
8.8. Politica monetară
8.9. Finanţarea. Conţinutul, funcţiile şi formele creditului
8.10. Scontul şi rescontul
8.11. Băncile şi sistemul bancar în economia contemporană
8.12. Sistemul de plăţi şi decontări
8.13. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
8.14. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
8.15. Rezumat
8.16. Bibliografie
8.1. Obiective
Unitatea de învăţare 8 - Moneda şi piaţa monetară. Finanţarea şi gestiunea
banilor, după parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu natura, funcţiile monedei,
cererea şi oferta de monedă, cât şi cu puterea de cumpărare şi convertibilitatea banilor.
De asemenea, unitatea de învăţare oferă noţiuni legate de piaţa monetară şi politica
monetară naţională, formele de finanţare, creditarea, scontarea şi rescontarea, sistemul
bancar în economia contemporană, cât şi despre sistemul de plăţi şi decontări.
8.2. Competenţele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
Definiţi moneda şi să identificaţi funcţiile monedei;
Definiţi masa monetară şi să precizaţi care sunt elementele constitutive ale
cererii şi ofertei de monedă;
Definiţi convertibilitatea monedei;
Definiţi piaţa monetară şi principalele categorii de agenţi economici care
participă pe această piaţă;
Identificaţi obiectivele politicii monetare;
Definiţi conceptul şi formele finanţării;
Definiţi şi clasificaţi creditele;
Analizaţi diferenţa dintre scontare şi rescontare:
Realizaţi legătura dintre banca centrală şi băncile comerciale;
Înţelegeţi utilitatea mijloacelor de realizare a plăţilor şi decontărilor.
162
8.3. Natura şi funcţiile monedei
114
Paul A. Samuelson, „L’Economique”, vol.1, ed. a 8-a, Libraire Armand Colier, Paris, 1982, p.281.
115
Kiriţescu C. Costin, „Moneda – mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.63.
116
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 56
163
deţine ponderea majoritară în masa monetară. Banii sunt un instrument-cheie într-o
economie de piaţă. Acest rol este pus în evidenţă de funcţiile pe care banii le
îndeplinesc în cadrul vieţii economice, şi anume: funcţia de mijloc de schimb; funcţia
de măsură a valorii (etalon al preţurilor); funcţia de conservare de valoare şi
acumulare; funcţia de plată; bani universali.
În sens strict, moneda constituie ansamblul mijloacelor de plată imediat
utilizabile pentru efectuarea de reglementări şi acceptate într-o anumită comunitate.
Pentru a surprinde într-o mai mare măsură rolul şi evoluţia sa, moneda este
considerată drept activ lichid ale cărui forme se modifică în funcţie de structurile
economice şi sociale şi care serveşte la evaluarea şi reglementarea schimburilor117.
Moneda reprezintă resursa la care se raportează toţi agenţii economici ai unei ţări.
Principalele atribute ale monedei sunt:
1. acceptabilitatea - pentru ca moneda să fie mijloc general de schimb, ea trebuie să
fie acceptată de toate persoanele unui stat ca mijloc de plată;
2. convertibilitatea – moneda trebuie să fie folosită cu uşurinţă;
3. divizibilitatea – capacitatea monedei de a fi folosită la orice tip de tranzacţie;
4. uniformitatea – toate instrumentele acceptate ca mijloc de plată trebuie să posede
aceleaşi calităţi şi funcţii;
5. greutatea falsificării – imposibilitatea reproducerii ei;
6. stabilitatea valorii – menţinerea puterii de cumpărare o perioadă de timp cât mai
mare.
Rolul monedei în economia contemporană este pus în evidenţă de funcţiile
sale, aflate într-un proces continuu de dezvoltare şi diversificare118. Sunt considerate
ca funcţii clasice ale monedei:
a) etalon al valorii sau unitate de cont. Moneda serveşte la măsurarea
cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care
se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura, se apreciază
eficienţa, se determină preţul produselor şi al serviciilor. Funcţia de etalon al valorii
este exercitată prin mecanismul formării preţurilor, în care intervin trei factori
determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă. Ea permite exprimarea într-o
aceeaşi unitate de măsură a tuturor bunurilor şi serviciilor;
b) mijlocitor al schimbului. Moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor,
intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la producător la
consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. În această calitate de
mijlocitor al schimbului - banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă: numerar sau
bani de cont. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită
cantitate de monedă în circulaţie, care să mijlocească noi şi noi acte de vânzare-
cumpărare;
c) funcţia de rezervă (rezerva de valoare). Prin aceasta, moneda permite
transferarea puterii de cumpărare în timp şi constituie o parte a activelor agenţilor
economici. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în vederea
unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute.
Manifestarea acestei funcţii se află, evident, în relaţie directă cu evoluţia puterii de
cumpărare a monedei, inflaţia afectând mai mult sau mai puţin această putere;
d) funcţia de monedă universală. Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor
economice internaţionale la cumpărarea de bunuri şi servicii. Monedele folosite cu
preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte, adică acele monede
naţionale recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc de plată şi
de rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul japonez etc). Tot
117
Echaudemaison C. D., „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales, Nathan”, 1993, p. 268.
118
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, Ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2008, p. 184
164
în acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi monetare convenţionale - DST
(Drepturi Speciale de Tragere119), care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre
băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional.
Funcţiile banilor pun în evidenţă rolul pe care ei îl au în societate, de „sânge”
al acestui organism complex care este economia (P. A. Samuelson).
119
Drepturile speciale de tragere (DST sau, internaţional, XDR) sunt moneda virtuală a Fondului Monetar Internaţional,
conceput ca înlocuitor al standardului aurului. Tranzacţiile în interiorul Fondului Monetar Internaţional sunt calculate în
DST. Valutele naţionale sunt fixate la un anumit raport în relaţie cu DST. Valoarea DST se calculează în funcţie de
dolarul american (44%), euro (34%), yenul japonez (11%) şi lira sterlină britanică (11%), conform cotaţiilor exprimate
de bursa londoneză.
165
Agregatele monetare se stabilesc pe baza regrupării, stabilită într-un mod
convenţional, a tuturor activelor în categorii mari care se includ unele în altele120 şi
care sunt simbolizate diferit:
(M0, M1, M2, M3, M4, L) unde:
M0 = baza monetară (numerarul în circulaţie şi rezervele băncilor comerciale
la Banca Centrală şi numerar în casieriile băncilor comerciale); M1 = bilete de bancă,
moneda divizionară şi depozitele la vedere (conturi în bancă) reprezintă masa
monetară în sens strict; M2 = M1 + conturile de economii şi conturile pe librete la
bancă; M3 = M2 + depozitele la termen, bonurile de casă şi certificatele de depozit; L
= M3 + bonurile de Tezaur şi titlurile comerciale emise de întreprinderi.
Sursa: B.N.R121
La nivelul Băncii Centrale Europene au fost definite: masa monetară în sens
restrâns (M1), masa monetara intermediară (M2) şi masa monetară în sens larg
(M3)122.
120
Capul Jean-Yves, Garnier Olivier, „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales”, Hatier, 1993, p. 267.
121
Banca Naţională a României, Caiete de studii, iulie 2007, p. 11
122
Gherghinescu Oana, Gherghinescu Gheorge, „Abordarea structurii şi rolului agregatelor monetare la Frankfurt si
Bucureşti”, în „Finanţe – Provocările viitorului”, Anul VI, Nr. 6/2007, p. 223
166
Tabel 13: Structura agregatelor monetare în Eurosystem
168
Figura 32: Oferta de monedă
123
Irving Fisher (1867 - 1947) - economist american, reprezentant al Şcolii neoclasice.
124
Milton Friedman (1912 - 2006) - profesor al Universităţii din Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru
Economie. El este considerat reprezentantul principal al şcolii din Chicago. Milton Friedman a adus nenumărate
contribuţii la dezvoltarea microeconomiei şi a macroeconomiei precum şi la dezvoltarea teoriile cu privire la economia
de piaţă şi la minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei.
170
Varianta tranzacţională a teoriei cantitative este cunoscută şi sub numele de
„Ecuaţia Fischer“, după numele susţinătorului ei, Irving Fischer. În formă matematică,
ecuaţia Fischer apare astfel:
M V= PT unde:
M - cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor;
T - volumul fizic al tranzacţiilor;
P - preţul mediu al unei tranzacţii;
V- viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-
cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă).
J. Fisher a dezvoltat ecuaţia prin disocierea numerarului aflat în circulaţie de
moneda scripturală, luând în considerare viteza de circulaţie diferită pentru aceste
componente ale masei monetare. În aceste condiţii, ecuaţia devine:
MV + M’V’ = PT unde:
M’ = moneda scripturală;
V’ = viteza de circulaţie a banilor scripturali.
Cererea de monedă (Mc) va fi
Mc = PT/V’
Varianta veniturilor (denumită şi „ecuaţia Cambridge”), a fost elaborată de A.
Marshall şi A. C. Pigou de la Universitatea Cambridge şi are forma:
M = KY unde:
K = constantă care reprezintă partea din venitul nominal menţinută sub formă
de bani;
Y = venitul naţional exprimat în preţuri curente.
Valoarea reală a monedei exprimă puterea sa de cumpărare şi este dată de
starea economiei din care provine. Valoarea monedei reprezintă puterea sa de
cumpărare şi este dată de cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi achiziţionată cu
o anumită sumă de bani sau cu o unitate monetară.
Puterea de cumpărare a monedei se poate exprima:
a) pe plan intern, în cadru naţional şi se măsoară prin cantitatea dintr-un anumit
bun care se poate cumpăra cu moneda respectivă. Exprimarea matematică este
următoarea125:
Ci =S/P unde:
C1 = puterea de cumpărare internă;
S = o anumită sumă de bani;
P = preţul unei mărfi sau grupe de mărfuri.
Această relaţie nu este suficient de elocventă, deoarece nu se referă la
complexitatea bunurilor ce constituie obiect al consumului; de asemenea, nu surprinde
dinamica diferitelor structuri ale bunurilor de consum;
b) puterea de cumpărare externă, utilizată pentru determinarea cursului valutar.
Cursul valutar poate fi definit ca preţul unei unităţi monetare a unei ţări
exprimat într-o altă monedă, cu care se compară valoric.
În economie, paritatea puterii de cumpărare (PPC) este o metodă folosită
pentru a calcula o rată de schimb alternativă între monedele a două ţări. PPC măsoară
puterea de cumpărare a unei monede, într-o unitate de măsură internaţională (de
regulă, dolari sau euro), deoarece bunurile şi serviciile au preţuri diferite în unele ţări
comparativ cu altele. Ratele de schimb ale parităţii puterii de cumpărare sunt folosite
pentru compararea nivelului de trai din ţări diferite.
125
Vasilescu Eugeniu, „Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei”, Editura „Curtea Veche”, vol. I, 1993, p.
240-241.
171
Să ne reamintim...
Progresul tehnologic desemnează totalitatea realizărilor cunoaşterii şi creaţiei umane,
care schimbă calitatea factorilor de producţie şi fac activitatea economică mai
eficientă. Într-un sens mai concentrat, progresul tehnologic reprezintă ansamblul
schimbărilor şi perfecţionărilor tehnicii şi tehnologiilor de producţie, precum şi ale
celor din natura bunurilor produse în economie sau într-o verigă a acesteia.
Realizaţi o comparaţie între paritatea aur sau metalică şi paritatea valutară.
Ce înseamnă paritatea puterii de cumpărare a două monede?
126
Mariana Negruş, Tehnici de calcul valutar-financiar, Editura Militară, 1992, p. 222.
172
Treptat, banca nu a mai putut asigura stocul de acoperire în depozitele sale (25-
40% din valoarea bancnotelor în circulaţie), trecându-se la convertibilitatea limitată şi
apoi la convertibilitatea bancnotelor în aur lingouri, accesibilă doar celor care
dispuneau de sume mari de bancnote.
In România, legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie din aprilie
1880 a stabilit ca “Banca Naţională a României are privilegiul de a emite bilete de
bancă la purtător. Suma biletelor în circulaţie va fi reprezentată prin valori lesne de
realizat. Banca va trebui să aibă o rezervă metalică de o treime din suma biletelor
emise”. Într-un alt articol al legii de înfiinţare se arăta că “biletele vor fi plătite la
prezentare, la biroul băncii, în aur sau în monedă naţională de argint”.
Aşadar, bancnotele Băncii Naţionale erau convertibile în aur sau argint, banca
fiind obligată în acest scop sa aibă o rezervă metalică echivalentă cu o treime din suma
bancnotelor emise.
La început, legătura monedelor de hârtie cu metalul monetar se realiza prin
păstrarea în depozitele băncii emitente a aurului, ca activ de bilanţ, în timp ce moneda
de hârtie reprezenta o obligaţie a băncii faţă de viitorii posesori de bilete de bancă. În
această perioadă s-a menţinut convertibilitatea, moneda de hârtie fiind preschimbată
la cerere în aur. Convertibilitatea internă a monedelor de hârtie este limitată şi după
1933 este exclusă definitiv, moneda de hârtie şi moneda de cont fiind singurele forme
de monedă aflate în circulaţie.
b) Convertibilitatea aur-devize (valutară)
Dispariţia convertibilităţii aur a imprimat mecanismului convertibilităţii un
nou conţinut, exprimat prin următoarele trăsături specifice:
convertibilitatea se realiza într-o valută, convertibilă la rândul ei în aur;
banca de emisiune deţine în depozitul său valută de rezervă accesibilă
deţinătorului de monedă naţională, la cursul oficial;
aurul aparţine băncii străine care a emis valuta de rezervă (convertibilitatea
oficială între autorităţile publice);
cursurile sunt supuse unor fluctuaţii continue şi multiple, în funcţie de cererea
şi oferta pe piaţă.
Etalonul aur-devize, creat în scopul înlocuirii aurului cu valutele în funcţia de
mijloc de plată internaţional, a fost aplicat pe o scară tot mai largă în perioada
interbelică şi după cel de-al doilea război mondial. Proliferarea a fost îndeosebi
urmarea presiunilor exercitate de Comitetul financiar al Societăţii Naţiunilor sub a
cărui conducere o serie de state membre au procedat la asanarea situaţiei lor financiare
după primul război mondial.
In cadrul acestui sistem, legătura directă dintre bancnotele în circulaţie şi aurul
deţinut de banca de emisiune este ruptă. Teoretic, banca ar putea fi chiar dispensată
de obligaţia deţinerii unei rezerve de aur, deoarece ea nu este datoare să convertească
bancnotele în aur. În structura Masei monetare aflată în circulaţie se află numai semne
băneşti: bancnote şi bani divizionari confecţionaţi din metale ieftine. Convertirea se
efectuează în valute, convertibile la rândul lor în aur. Prin urmare, etalonul aur-devize
presupune existenţa cel puţin a unei monede naţionale convertibile în aur, care să
servească la convertirea celorlalte monede.
Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, conţinutul noţiunii de convertibilitate
s-a modificat, în sensul că prin el s-a înţeles de atunci înainte numai dreptul
deţinătorului de bancnote de a cere băncii emitente valută străină la cursul oficial,
precum şi de a dispune în mod liber de valuta astfel obţinută.
Cu alte cuvinte, convertibilitatea a încetat de a mai fi o operaţie de verificare a
rambursabilităţii în aur a bancnotelor sau un prilej de alegere între o formă de plată şi
alta, devenind exclusiv un mijloc prin care debitorii faţă de străinătate îşi procură la
173
scadenţă, în schimbul sumei corespunzătoare în monedă naţională, valuta străina
necesară pentru achitarea datoriei la un curs stabil numit cursul oficial..
Etalonul aur-devize a reprezentat o soluţie pentru situaţia în care producţia şi
rezervele de aur nu ţin pasul cu dezvoltarea economică. Această formă obligă băncile
de emisiune să-şi constituie rezerve în care ponderea principală nu o mai are aurul, ci
valutele şi devizele convertibile în aur. Modificarea conţinutului noţiunii de
convertibilitate a fost însoţită de precizarea raţiunii pentru care aceasta este adoptată.
O ţară cu moneda convertibilă se presupune ca are o monedă stabilă, ţinând seama de
faptul că banca efectuează convertibilitatea la paritate, deci la un curs fix. O ţară cu o
asemenea monedă va putea face comerţ cu toate celelalte ţări, având capacitatea de a
preschimba liber moneda proprie cu orice altă monedă, deci de a cumpăra şi vinde pe
orice piaţă, mai precis pe acea piaţă pe care obţine cel mai mare avantaj.
Cu toate acestea, trebuie de observat că în condiţiile etalonului aur-devize:
caracterul reprezentativ al monedei este mai estompat, deoarece aurul în care se
efectuează eventual convertirea finală nu mai aparţine băncii emitente, ci unei
bănci străine;
din momentul în care convertibilitatea directă în aur nu mai este posibilă, dispar
limitele de fluctuaţie a cursurilor valutare între cele două “puncte ale aurului”.
Ca urmare, cursurile sunt supuse, teoretic, unei variaţii infinite, în funcţie de
evoluţia cererii si ofertei de pe piaţă. În aceste condiţii, convertibilitatea
reciprocă la un curs stabil, oficial nu este realizabilă decât atunci când cursul
pieţei este sensibil apropiat de cursul oficial.
În ipoteza în care, din motive diferite, cursul de piaţă al valutelor are tendinţa
să depăşească nivelul cursului oficial, regimul convertibilităţii propriu-zise impune
băncii de emisiune să intervină pe piaţă, vânzând valutele prea solicitate sau
cumpărând pe cele prea mult oferite, in scopul echilibrării cererii şi ofertei.
Dacă posibilităţile băncii nu-i permit să facă faţă situaţiei, statul respectiv
suspendă convertibilitatea oficială a monedei naţionale. Există în continuare două
posibilităţi: sau va fi introdus un regim restrictiv al plaţilor în străinătate, în care
echilibrul între vânzări şi cumpărări de valute va fi realizat pe cale administrativă sau
tranzacţiile vor fi lăsate să se efectueze liber la cursul pieţei (curs flotant), fără nici o
influenţă exterioară. În acest ultim caz, echilibrul între cererea şi oferta de valute se
va stabili pe piaţă prin realizarea unui curs de echilibru.
c) Convertibilitatea de piaţă
Trecerea la cursurile flotante, renunţarea la convertibilitatea oficială, nu
dispensează decât parţial băncile de obligaţia de convertire, banca de emisiune
intervenind adesea pe piaţă pentru a susţine cursul, altfel spus, pentru a garanta, cel
puţin potenţial, dreptul general de procurare de valută de pe piaţă şi de folosire liberă
a acesteia pentru a efectua plaţi si tranzacţii cu partenerii străini.
În acest sens, convertibilitatea reprezintă capacitatea unor monede de a circula
liber pe plan internaţional, capacitate garantată de puterea de cumpărare cu care
fiecare economie înzestrează propria monedă, adică gama de bunuri şi servicii ce
poate fi procurată în orice moment cu moneda respectivă.
În principiu, fiecare ţară subordonează convertibilitatea unei anumite politici
monetare care protejează interesele naţionale, manifestându-se printre altele, ca un
mijloc de liberalizare a schimburilor comerciale externe. În acest sens, în relaţiile de
curs de schimb, moneda naţională poate fi subevaluată sau supraevaluată. Susţinerea
cursului se realiza în cadrul unor mecanisme de echilibrare în cadrul cărora, în funcţie
de raportul valoric între export şi import este utilizată valuta de rezervă sau valuta
vizată de interesele statale.
În practica internaţională, se cunosc mai multe tipuri de convertibilitate şi anume:
174
Din punct de vedere al ariei geografice de aplicare, convertibilitatea poate fi
externă, internă, sau simultan externă şi internă, în cazul convertibilităţii
generale.
În funcţie de categoria de operaţiuni admise, există convertibilitatea totală
(deplină), admisă pentru toate categoriile de operaţiuni (inclusiv cele
referitoare la mişcările de capital) şi convertibilitate parţială (limitată) în cazul
limitării posibilităţilor de convertire pentru anumite operaţiuni.
În funcţie de tipul raporturilor valorice care se au în vedere la stabilirea
echivalentului într-o altă monedă, există convertibilitate „de piaţă” (realizată
pe baza unor cursuri flotante).
Ce reprezintă convertibilitatea internaţională?
Cum a evoluat convertibilitatea monetară de-a lungul timpului?
127
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op.cit. p. 205-206
175
2. Banca centrală, care emite monedă în contul statului şi exercită controlul
asupra monedei aflate în circulaţie;
3. Sistemul bancar, care pune în circulaţie moneda legală, acordă credite şi
creează moneda bancară;
4. Întreprinderile (firmele), care finanţează activitatea prin intermediul
monedei legale şi al împrumuturilor obţinute de la bănci şi emit titluri de valoare;
5. Gospodăriile populaţiei, care solicită monedă pentru nevoi proprii şi pot
achiziţiona titluri de valoare de la întreprinderi sau de la stat.
Operaţiunile care au loc pe piaţa monetară sunt operaţiuni de finanţare şi
operaţiuni de refinanţare. Operaţiunile de finanţare (scontarea) constau în acordarea
de disponibilităţi băneşti solicitate de bănci sau agenţi economici. Operaţiunile de
refinanţare (rescontarea) apar atunci când băncile comerciale solicită băncii centrale
obţinerea de credite.
Comentaţi modul în care acţionează pe piaţa monetară fiecare din participanţii la
această piaţă.
176
stabilitatea ratelor dobânzii;
stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar şi sustenabilitatea
balanţei de plăţi);
stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a fondurilor (resurselor)
financiare.
Figura 34: Corelaţia dintre instrumentele şi obiectivele politicii economice
Sursa: Costică Ionela, Lazarescu Sorin Adrian, „Politici si tehnici bancare”, Editura ASE, Bucureşti,
2004, cap. 2
177
Plafonul de credit impus băncilor comerciale, prin care banca centrală aloca
creditele în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari. Măsura reprezintă
o implicare a băncii centrale în activitatea curentă a băncilor în scopul controlării
directe a agregatelor monetare şi a nivelului creditului din economie. Banca
centrală adoptă o astfel de măsură pentru ai permite influenţarea în mod direct a
activelor interne nete ale băncilor din cadrul sistemului.
Creditele direcţionate reprezintă creditele transferate către acele sectoare de
activitate considerate a fi favorizate (precum sectorul agricol şi cel energetic),
care beneficiază de credite acordate la o rată a dobânzii subvenţionată.
Nivel minim al activelor lichide - reprezintă o normă prudenţială bancară
potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să dispună de active lichide
determinate ca procent din totalul depozitelor constituite la nivelul lor. Efectul
acestui impuneri este simţit doar în condiţiile în care băncile apelează la
resursele băncii centrale, deoarece dobânzile practicate de aceasta sunt practic,
prohibitive. Instrumentul vizează întărirea siguranţei operaţiunilor bancare.
Primele instrumente indirecte de politică monetară au fost reprezentate de
operaţiunile de rescontare. Economiile actuale operează cu mecanismul taxei
oficiale a scontului. Prin intermediul operaţiunilor de rescontare, banca centrală
finanţa băncile din sistem. Prin nivelul dobânzii folosite la aceste operaţiuni, se
evidenţia care este direcţia de acţiune a băncii centrale în ceea ce priveşte
orientarea politicii monetare, ştiut fiind faptul că taxa oficială a scontului
reprezenta cea mai mică dobândă a pieţei. În acelaşi timp, mecanismul taxei
oficiale a scontului generează acţiuni de natură ciclică, în sensul că perioadele
de avânt economic sunt caracterizate de o expansiune a nivelului lichidităţii din
economie, în timp ce în perioadele de declin economic se înregistrează o
restrângere a acestor operaţiuni tocmai ca urmare a costului ridicat indus.
Mecanismul taxei oficiale a scontului reprezintă modalitatea prin care
mecanismele pieţei anihilează acţiunile întreprinse prin politica monetară în
direcţia restrângerii nivelului lichidităţii excedentare din economie. Aplicarea
unei politici restrictive în ceea ce priveşte operaţiunile de open market poate fi
însoţită de o creştere a operaţiunilor de rescontare care să readucă în ultimă
instanţă lichiditatea abia retrasă din circulaţie de către banca centrală. Toate
aceste elemente determină utilizarea cât mai rară a mecanismului taxei oficiale
a scontului.
Operaţiuni pe piaţă deschisă (open-market). Operaţiunile pe piaţă deschisă
reprezintă activitatea băncii centrale de vânzare şi cumpărare de titluri ale pieţei
monetare. Prin intermediul acestor operaţiuni autorităţile monetare modifică
rezervele băncilor şi indirect influenţează cantitatea de monedă în circulaţie.
Atunci când banca centrală vinde titluri, ea retrage o parte din lichidităţile
băncilor şi micşorează oferta de monedă în circulaţie. În cazul invers, al
cumpărării de titluri, banca centrală „injectează” lichiditate suplimentară,
majorând masa monetară.
Rata rezervelor obligatorii. Sistemul rezervelor obligatorii presupune
obligaţia băncilor de a păstra depozite la banca centrală. Mărimea acestor
depozite (rezerve) se stabileşte în strânsă legătură cu suma mijloacelor băneşti
atrase de la agenţi economici şi de rata de rezervare. Atunci când autoritatea
monetară măreşte rata de rezervare, băncile sunt obligate să constituie rezerve
suplimentare, micşorându-se astfel potenţialul de creditare a economiei şi de
178
creare a noilor depozite. În cazul invers, al micşorării ratei rezervelor obligatorii,
băncile au posibilitatea de extindere a activităţilor de creditare. Unele ţări
(Canada, Elveţia, Australia) au renunţat la sistemul rezervelor obligatorii.
Ratele dobânzii. Cantitatea de monedă aflată în circulaţie se poate influenţa şi
prin modificarea ratei de bază (ratei dobânzii percepute pentru creditele băncii
centrale) sau a ratei de rescont (percepute pentru scontarea titlurilor prezentate
de bănci). Atunci când autoritatea monetară coboară rata de bază, ea stimulează
interesul băncilor pentru refinanţare, respectiv solicitarea mai multor
împrumuturi. Împrumuturile respective se folosesc pentru creditarea economiei
naţionale şi determină creşterea masei monetare. În cazul invers, al creşterii ratei
de bază, banca centrală măreşte rata dobânzii la creditele acordate, descurajând
practica de refinanţare şi micşorând potenţialul băncilor comerciale de a credita
economia.
Figura 36: Obiectivele politicii monetare
Sursa: Costică Ionela „Politica monetara” Editura ASE, Bucureşti, 2002, pag. 49
128
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 211
129
Jean-Yves Capul, Olivier Garnier, Dictionnaire d’économie et de sciences sociales, Hatier, Paris, 1993, p. 197-198.
130
Virgil Madgearu, Curs de economie politică, Institutul de Cercetări Economice, 1944, p. 200.
181
Creditul reprezintă o relaţie (economică) bănească ce se stabileşte între o
persoană fizică sau juridică (creditor), care acordă un împrumut de bani sau care vinde
mărfuri sau servicii pe datorie, şi o altă persoană fizică sau juridică (debitor), care
primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie; împrumut acordat (cu titlu rambursabil
şi condiţionat de obicei de plata unei dobânzi).
Două categorii principale de operaţiuni economice dau naştere acestor relaţii:
a) vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează să se
facă la o dată ulterioară, numită scadenţă;
b) acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o
perioadă determinată.
Trăsăturile creditului, ca relaţie economică, sunt următoarele: a) spre
deosebire de relaţia obişnuită de schimb, prin vânzare-cumpărare, creditul aduce în
planul relaţiilor economice două subiecte distincte: creditorul – cel care dă cu
împrumut sau vinde pe credit şi are de primit o valoare la scadenţă şi debitorul – cel
care primeşte împrumutul sau o marfă şi trebuie să restituie suma primită sau să
plătească, la scadenţă, valoarea bunului primit;
b) rambursabilitatea lui la o dată reciproc convenită, denumită scadenţă;
c) este purtător de dobândă, concretizată în suma de bani plătită de debitor
pentru creditul primit;
d) creditul are o garanţie reală (materială), atunci când un bun existent poate fi
vândut în cazul nerambursării creditului, sau garanţie personală, în cazul în care este
suficient angajamentul personal al debitorului.
Clasificarea creditelor se realizează din mai multe puncte de vedere, funcţie de
subiecţii, obiectul, durata sau importanţa economică:
I. Din punct de vedere al formei în care se acordă şi al subiecţilor relaţiei de
credit, se disting mai multe forme:
Credit comercial, acordat între industriaşi şi comercianţi, prin vânzarea
mărfurilor în schimbul unor instrumente de credit.
Credit bancar reprezentat prin împrumutul acordat de către bănci
întreprinderilor particulare sau publice, precum şi persoanelor.
II. Din punct de vedere al relaţiilor pe care le implică, se distinge creditul
privat – creditul consimţit persoanelor sau întreprinderilor particulare – şi creditul
public, acordat statului şi instituţiilor de drept public.
Creditul public se acordă pe baza a ceea ce se numeşte, cu un termen general,
efectele publice, care constau din obligaţiuni, certificate de trezorerie, bonuri de casă
ş.a.
Obligaţiunile reprezintă titluri de creanţă asupra statului sau hârtii de valoare
care atestă calitatea posesorului de creditor al statului sau al unei instituţii publice
(obligaţiile pot fi emise şi de întreprinderi particulare, dar de ele nu ne ocupăm aici)
şi care, totodată, au dreptul de a primi pentru suma împrumutată un anumit venit, sub
formă de dobândă, indiferent de rezultatele obţinute de cel ce le-a emis.
Bonurile sau certificatele de tezaur (denumirea provine de la operaţiunile de
tezaur sau trezorerie, care semnifică activităţile publice de formare a veniturilor şi de
realizare a cheltuielilor statului, încasările şi plăţile acestuia) reprezintă, de asemenea,
titluri de obligaţii emise de stat pentru a obţine împrumuturi de la cetăţeni şi bănci, în
vederea acoperirii unor nevoi imediate ale bugetului, se emit pe termen scurt, sunt
purtătoare de dobândă, sunt transmisibile şi scontabile.
III. Din punct de vedere al termenului pentru care se acordă, distingem:
credit pe termen scurt, care are scadenţa până la un an;
credit pe termen mediu (până la 5 ani);
credit pe termen lung, acordat pentru o durată de peste 5 ani.
182
IV. Din punct de vedere al condiţiilor de acordare, practica a deosebit
două genuri de credit:
credit personal, acordat fără garanţie materială, pe baza încrederii personale,
credit real, întemeiat pe o garanţie obiectivă.
V. Din punct de vedere al destinaţiei finale sau al mobilului urmărit de cel
ce se împrumută, creditul poate fi:
de producţie, în cazul în care, indiferent de termenul pentru care se contractează,
el este utilizat pentru lărgirea şi modernizarea producţiei şi, în general, a activităţii
economice. La rândul său creditul de producţie poate fi de trei forme:
o credit de exploatare, pentru asigurarea condiţiilor de producţie (termen scurt);
o credit de ameliorare, pentru modernizarea bazei materiale a întreprinderii (termen
lung);
o credit de investiţii, pentru construirea de întreprinderi, infrastructură etc. (termen
mediu şi lung)
credit de consum, când el este destinat achiziţionării unor bunuri de consum de
către populaţie.
VI. Din punct de vedere al apartenenţei creditorilor şi debitorilor, creditul
poate fi:
credit intern, când debitorul şi creditorul sunt din aceeaşi ţară;
credit extern (internaţional), când debitorul şi creditorul sunt din ţări diferite
(credite bilaterale – swap şi multilaterale acordate de F.M.I. sau alte organisme
internaţionale – numite stand-by).
În comerţul internaţional se folosesc mai multe modalităţi de creditare,
care se deosebesc prin condiţiile prevăzute, prin modalitatea de finanţare:
o creditul documentar (documentary credit) este o metodă de finanţare a
comerţului, în care importatorul obţine de la bancă un credit, prin care se achită
faţă de exportator, pe baza documentelor care atestă că el este proprietarul
bunurilor cumpărate;
o creditul cu reînnoire automată (revolving credit) reprezintă împrumutul ce se
acordă pe baza unei prevederi deosebite, şi anume: atunci când o cotă parte a fost
rambursată, ea poate fi din nou împrumutată. Aceste credite prevăd o limită
superioară pentru suma ce poate fi împrumutată, dar nu şi pentru numărul
împrumuturilor posibile;
o creditul cumpărător (buyer credit) este un împrumut pe termen mediu sau lung
care se acordă unui cumpărător străin pentru bunurile pe care acesta le importă.
El este acordat de banca exportatorului, fiind de obicei garantat de Agenţia
Naţională a creditelor pentru export din ţara exportatoare. Creditul nu poate
depăşi un anumit procent din preţul bunului cumpărat.
Principalele funcţii îndeplinite de credit în cadrul economiei sunt:
mijloceşte procesul de mobilizare a resurselor de fonduri (capital) temporar
disponibile la unele întreprinderi şi persoane şi orientarea către cei ce au nevoi
mai mari decât posibilităţile proprii de acoperire;
favorizează desfacerea mărfurilor pe o scară mai largă: producătorii vând mărfuri
pe credit comercianţilor angrosişti, iar aceştia vând pe credit celor care vând cu
amănuntul, în schimbul unei poliţe pe care comerciantul angrosist (cu ridicata) o
scontează la bancă;
exercită influenţă asupra creşterii consumului, prin cumpărarea pe credit şi
vânzarea în rate a unor bunuri de valoare mare şi de uz îndelungat;
îndeplineşte şi o importantă funcţie în procesul de reglare a circulaţiei monetare,
prin punerea în circulaţie a hârtiilor (banilor) de credit, precum şi prin operaţiuni
de credit care se substituie monedei, sporind viteza de circulaţie a acesteia şi
mărind cantitatea de mijloace de plată puse la dispoziţia economiei naţionale.
183
Majorarea creditului pe piaţă determină lărgirea activităţii economice şi, prin
aceasta, creşterea produsului naţional, pe când diminuarea creditării poate determina
restrângerea activităţii economice.
Scontarea reprezintă operaţia prin care banca creditează posesorul unei poliţe
neajunse la scadenţă cu valoarea netă a acesteia, prelevând dobânda şi comisionul
02:00 (taxa scontului) aferente transferului creanţei. În urma acestui act, banca respectivă
devine beneficiarul cambiei.
Cambia reprezintă un titlu de credit sub semnătură privată care pune în
legătură, în procesul creării sale 3 persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Titlul
este creat de trăgător în calitate de creditor, care dă ordin debitorului său numit tras să
plătească o sumă fixată la o dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul
acestuia din urmă131.
Cambia, ca instrument de plată şi ca titlu de credit, a avut de-a lungul secolelor
un rol deosebit în dezvoltarea şi promovarea comerţului european şi mondial. Astfel,
Convenţia Internaţională de la Geneva din 1930 a asigurat în interiorul ţărilor
europene şi în relaţiile economice internaţionale un cadru comun normativ de mare
utilitate în promovarea şi extinderea relaţiilor comerciale. O caracteristică principală
este transferabilitatea cambiei. Transferul de creanţă de la persoană la persoană, de la
un creditor, la alt creditor are un caracter oneros şi se realizează pe baza interesului,
nemijlocit, al fiecăreia din părţile contractante. Intervine astfel, negociabilitatea
cambiei. Deci, se practică pentru cambia transferată un anumit preţ acceptat de
ambele părţi, sau mai precis negociat şi acceptat. Transferul de creanţe ca element
specific al funcţionalităţii cambiei a fost instituit ca principiu al dreptului cambial,
bazându-se pe cesiunea de creanţe.
Scontarea efectelor comerciale are drept scop mobilizarea creanţelor
întreprinderii asupra clienţilor săi. În cadrul economiilor dezvoltate, creditul acordat
prin scontare ocupă o pondere destul de importantă în totalul creditelor bancare pe
termen scurt. Băncile acordă întreprinderilor un plafon sau o linie de creditare prin
scontare. Mărimea liniei de creditare depinde de cifra de afaceri, durata creditului,
posibilităţile pe care băncile le au de a face faţă prin mijloace proprii cazurilor de
insolvabilitate din parte clienţilor .Întreprinderea posesoare a creanţei mobilizate
înregistrează acest drept prin contul „Efecte de primit".
Bancherul cumpără o creanţă, aflată în termen, plătindu-i preţul (mai puţin
suma care reprezintă scontul). De aceea, pentru a-şi asigura încasarea la scadenţă sau
posibilitatea rescontării titlurilor respective, băncile urmăresc ca efectele pe care le
cumpără să aibă la bază o tranzacţie economică reală.
Taxa scontului reprezintă un procent de dobânda pe care îl percep băncile
comerciale drept scont pentru perioada de timp de la încasarea titlurilor de credit de
către deţinători până la termenul de scadenţă.
Nivelul scontului este variabil şi se află în funcţie de mai mulţi factori:
1) raportul dintre cererea şi oferta de lichidităţi pe piaţa monetară;
131
Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să conţină menţiunile obligatorii cuprinse in Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi
biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994.
184
2) durata de timp dintre momentul operaţiunii de scontare şi scadenţa
documentului de credit;
3) felul şi riscul pe care-l reprezintă efectele de comerţ ş.a.
Rescontarea reprezintă operaţiunea efectuată de banca centrală a unei ţări în
vederea aprovizionării cu mijloace băneşti a băncilor comerciale. Pe baza prezentării
la banca centrală a unui portofoliu de cambii scontate de ele, băncile comerciale obţin
în schimb mijloace băneşti înainte de scadenţele cambiilor respective. În acest fel,
rescontarea apare ca o operaţiune de refinanţare de către banca centrală, iar creditele
de rescont constituie o pârghie de acţiune asupra circulaţiei monetare.
Taxa rescontului reprezintă denumirea dată ratei dobânzii percepută de banca
centrală la scontarea cambiilor.
Determinarea taxei (ratei) de scont (rescont) practicată de banca centrală face
parte din pârghiile politicii promovate de banca centrală şi exercită o influenţă
importantă asupra nivelului general al dobânzilor şi, prin urmare, pe piaţa monetară.
Comentaţi legătura existentă între procesul de scontare şi cel de rescontare a efectelor
de comerţ.
Originea băncilor datează din cele mai vechi timpuri. Prima formă de activitate
02:10 bancară, se consideră că a fost reprezentată de împrumutul de consumaţie132. Primele
evidenţe ale activităţilor de tip bancar datează încă din antichitate. Templele erau
văzute de către populaţie ca un loc sigur de plasare a bunurilor, iar contra unui mic
profit preoţii luau în administrare bunuri de valoare şi mărfuri perisabile. O altă
practică des întâlnită în această perioadă este împrumutul cu dobândă. Prima
reglementare a dobânzii de către autorităţile statale este prevăzută în Codul lui
Hammurabi.
Apariţia băncilor a avut loc în Grecia şi Roma antică în secolele VII-VI î.Hr. odată cu
dezvoltarea comerţului ca o consecinţă a emiterii monedei proprii de către fiecare oraş
comercial. Primii bancheri din antichitate se numeau în greaca veche „trapeziţi”,
denumire ce îşi avea originea în cuvântul „trapeza”, adică masa la care îşi desfăşurau
activitatea zarafii133. În Roma antică băncile au apărut pe măsură ce Imperiul roman
s-a extins şi civilizaţia romană a interferat cu civilizaţia greacă. Treptat au apărut
bancherii privaţi, numiţi „argentari” (din latinescul argentum care însemna bani) şi
băncile publice, denumite „mensae”.
În secolul VI d.Hr. Justinian, împăratul Imperiului Bizantin codifică uzurile
bancare romane, introducând reglementări privind obligaţia practicării de dobânzi fixe
(cu toată opoziţia creştinilor, care considerau că împrumutul cu dobândă este un păcat
major). Conciliul de la Viena din 1311 reiterează interdicţia de a practica dobândă,
lăsând însă posibilitatea de a obţine beneficii pe baza ideii de risc pe care şi-l asumă
împrumutătorul.
Pe măsură ce se dezvoltă comerţul apar băncile care realizează operaţiuni de
transfer de bani, aşa-numitele case de compensare. Odată cu utilizarea tot mai largă a
cambiei se dezvoltă şi băncile. Astfel, primele bănci fiind cele din Italia, cum ar fi
Banca Veneţiei înfiinţată în 1171 şi recunoscută oficial ca Banca di Rialto în 1587.
Apar bănci la Geneva în 1407, Amsterdam 1609, Hamburg în 1619 şi Rotterdam în
1635. Apare prima piaţă financiară la Anvers în 1531 şi apoi Bursa din Londra,
132
Turcu I., „Drept Bancar”, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 18.
133
Berea A.A.P., „Modernizarea sistemului bancar”, Editura Expert, Bucureşti, 2003, p. 11.
185
făcându-se astfel o separare între pieţele financiare, destinate tranzacţiilor cu active pe
termen mediu şi lung şi instituţiile bancare. Cambia devine tot mai utilizată, astfel că
şi biserica se aliniază noilor mutaţii economice prin bula acordată de Papa Pius al V-
lea care permite perceperea de dobânzi dacă rambursarea împrumutului se face în alt
loc decât cel de emisiune a cambiei.
Forma clasică de organizare a instituţiei bancare s-a consacrat odată cu apariţia
băncilor de emisiune, începând cu cea de la Stocholm (1656), care emite certificate de
depozit ce îndeplinesc rolul de bancnotă şi continuând cu Banca din Amsterdam
(1609) şi Banca Angliei (1694), care emit bilete de bancă ce treptat vor juca rolul de
bani de hârtie. Congresul Statelor Unite ale Americii (1791) autorizează înfiinţarea
Băncii Statelor Unite134. Aceasta va îndeplini atât rolul de bancă centrală cât şi cel de
bancă comercială, având drept de a bate monedă şi de a emite bilete. În anul 1800
Napoleon Bonaparte creează Banca Franţei, societate pe acţiuni care va avea şi drept
de emisiune de bilete.
Aceste bănci de emisiune vor deveni treptat bănci naţionale, cu un statut diferit
de cel al băncilor comerciale care au rolul de a finanţa activităţile societăţilor
comerciale şi a întreprinderilor. Băncile de emisiune vor păstra în portofoliul propriu
de servicii şi activităţi specifice băncilor comerciale. De finanţarea operaţiunilor şi a
activităţilor cu caracter excepţional se vor ocupa băncile private, acestea fiind dispuse
să-şi internaţionalizeze activitatea şi să finanţeze afaceri în diverse colţuri ale lumii.
Primele activităţi bancare pe teritoriul României datează din perioada romană.
În epoca modernă, primele încercări de creare a unei bănci au fost la începutul
secolului XIX . În 1860 Imperiul Otoman a deschis două bănci cu capital englez
(Bucureşti şi Galaţi). În Transilvania circula moneda Imperiului Austriac, numită
gulden sau florin. Prin reforma monetară din ianuarie 1858 a fost adoptat sistemul
zecimal florinul se subdiviza în 100 de crăiţari de argint, deci funcţiona sistemul
monometalist de argint. Sistemul de credit era dominat de cel cu capital austriac,
german, maghiar. În Transilvania existau nouă instituţii bancare în oraşele mari, bănci
care, în general, nu acordau populaţiei româneşti credite
În deceniul al VI-lea al secolului XIX au apărut primele societăţi de asigurări cu
capital străin (Unirea Concordia). În anul 1864 este fondată Casa de Depuneri şi
Consemnaţiuni, fiind principala instituţie de emisiune pe teritoriul României până la
crearea Băncii Naţionale a României în anul 1880. În anul 1872 apare la Sibiu Banca
Albina, prima bancă ce avea capital integral românesc, urmată de Creditul Financiar
Rural (1873) şi de Banca Aurora din Năsăud, pentru ca în anul 1874 să ia fiinţă
Creditul Financiar Urban şi Rural.
Toate aceste încercări vor atinge apogeul o dată cu înfiinţarea la 17 aprilie
1880 prin aprobarea Parlamentului, a Băncii Naţionale a României şi de ratificarea
prin decret regal la 22 mai 1880. Modelul utilizat pentru organizarea băncii a fost cel
al Băncii Naţionale a Belgiei care la rândul său se inspirase din Statutul Băncii
Angliei. Capitalul de 30 de milioane al băncii avea să fie constituit prin subscripţie
publică (2 treimi) şi prin depuneri de către stat (o treime). Deci, este vorba de un
parteneriat public-privat, rezultat al concepţiilor vremii. De asemenea, capitalul avea
să fie în exclusivitate românesc. Activitatea B.N.R. va începe la 1 decembrie 1880 şi
se va dovedi o importantă instituţie de creditare a activităţii economice şi comerciale,
de scontare a cambiilor şi de sprijinire a sectorului agricol. Banca Naţională va susţine
apariţia şi dezvoltarea de noi instituţii bancare cât şi consolidarea economiei. În 1881
se înfiinţează Bursa de Valori Bucureşti, şi mai apoi Bursa de Mărfuri. În anul 1889
are loc introducerea etalonului aur, unitatea monetară devenind leul aur, în timp ce
134
Ionescu L.C., Barry H., „Băncile şi operaţiunile bancare”, Editura Economică, Bucureşti 1996, p. 16.
186
moneda de argint devine monedă divizionară. Dacă la început activitatea băncilor se
baza pe acordarea de credite persoanelor private, treptat, odată cu industrializarea şi
dezvoltarea economică a apărut necesitatea concentrării capitalurilor şi finanţării
comercianţilor, a marilor producători industriali şi a marilor producători agricoli. Apar
bănci cu caracter specializat: Banca Viticolă a României, Creditul Extern, Creditul
Tehnic. În timp, creşte numărul şi importanţa băncilor româneşti de la 5 (în anii 1880)
la aproape 200 înainte de primul război mondial. Pe lângă băncile cu capital românesc
îşi vor face apariţia şi cele finanţate cu capital străin.
În formarea sistemului bancar de credit un rol important la jucat Banca
Naţională. În preajma primului război mondial din întreg capitalul bancar – 60 % era
deţinut de capitalul străin. Capitalul străin a creat în primul rând bănci comerciale:
Marmorosch Bank, Banca Comercială Română, Banca de Credit Român, Banca
Generală Română. Aceste bănci vor inaugura participarea capitalului bancar în
industrie. În perioada 1930-1947 sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci (Banca
Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială
Italiană şi Română, Societatea Bancară Română), bănci ce realizau 50% din totalitatea
operaţiunilor bancare. Până în 1947, sistemul bancar românesc cunoaşte o dezvoltare
deosebită. Băncile deţineau resurse importante şi funcţionau conform standardelor
internaţionale iar personalul bancar era format din specialişti cu standarde
profesionale stabilite de Banca Naţională. După 1947, sistemul bancar a fost restrâns
datorită trecerii la economia de comandă. Până în anul 1989 în România existau 4
bănci: Banca Naţională a României, Banca Română de Comerţ Exterior, Banca de
Investiţii, Banca Agricolă, la care se adaugă şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni.
Reforma sistemului bancar a început în perioada 1990-1991, prin elaborarea unei noi
legislaţii bancare privind organizarea şi funcţionarea B.N.R. şi a băncilor comerciale.
Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele – o bancă centrală
(B.N.R.) şi instituţiile financiare, cărora prin lege li s-a acordat statutul de bănci.
Banca Naţională a României este bancă centrală, instituţia de emisiune a României.
Prin noile reglementări, B.N.R. încearcă să creeze un sistem bancar modern şi, în
acelaşi timp, să-şi îndeplinească rolul de bancă centrală. Operaţiunile comerciale
îndeplinite până la 1989 de Banca Centrală au fost transferate băncilor comerciale.
Banca este o instituţie financiară care are ca obiect principal de activitate
atragerea de depozite şi acordarea de credite. Băncile sunt organizate sub forma
societăţilor comerciale pe acţiuni şi îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea băncii
centrale.
Banca este o „întreprindere” specială şi complexă, deoarece, pe de o parte, ca
intermediar financiar, ea gestionează o „materie primă” specială banii, iar pe de altă
parte, joacă un rol major în finanţarea activităţii la scară macroeconomică prin creaţia
monetară (prin creditul acordat clienţilor ei, o bancă comercială creează un depozit
bancar). Profesorul Costin Kiriţescu135 consideră că banca este o instituţie financiară
şi de credit, de stat sau particulară, ale cărei funcţii principale sunt:
atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile
deschise acestora;
acordarea de credite pe diferite termene;
efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de transferuri în conturile
deschise la alte bănci;
emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea
instrumente;
vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare
135
Kiriţescu C.Constin, „Moneda – mica enciclopedie”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 58
187
Această definiţie este asemănătoare celor existente în doctrina franceză unde
se realizează o enumerare a celor mai importante funcţii şi operaţiuni ale instituţiilor
bancare. Uniunea Europeană utilizează denumirea de instituţie de credit136. Aceasta
reprezintă o instituţie publică sau privată care primeşte depozite sau alte fonduri
rambursabile de la public şi acordă credite în nume propriu137. Sistemul de drept
de sorginte anglo-saxonă stabileşte trei cerinţe ce trebuie îndeplinite de o bancă: să
încaseze cecuri pentru clienţi, să plătească cecurile trase de clienţii săi şi să ţină conturi
curente pentru clienţii săi.
În acest context, se consideră că o bancă reprezintă o instituţie cu caracter
financiar, de stat sau particulară, publică sau privată, care desfăşoară cu titlu
profesional o activitate de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la
public şi de acordare de credite în cont propriu. În ţara noastră O.U.G. nr. 99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, reglementează regimul juridic al
instituţiilor de credit. În această categorie sunt incluse: băncile; organizaţiile
cooperatiste de credit; băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ; băncile
de credit ipotecar şi instituţiile emitente de monedă electronică.
Bilanţul unei bănci comerciale reprezintă un tablou contabil format din două
părţi (asemănător bilanţului unei întreprinderi):
activul – dat de totalitatea plasamentelor bancare în credite, în titluri de stat, în
obligaţiuni, pe piaţa interbancară, pe piaţa de capital sau pe piaţa bursieră., la
care se adaugă clădiri, terenuri, echipamente şi alte imobilizări (participări/
acţiuni deţinute la alte societăţi), pe scurt mijloace economice.
pasivul – dat de capitalul social, fondul de rezervă, rezerva generală pentru
riscul de credit, rezultatul reportat, repartizarea profitului, fonduri,
provizioane, disponibilităţile clienţilor aflate în conturi, depozitele la termen
atrase de la clienţi, împrumuturi atrase de pe piaţa financiară, datorii, conturi
de regularizare şi asimilate, pe scurt surse proprii şi datorii
În tabelul de mai jos se prezintă bilanţul simplificat al unei bănci comerciale,
cu menţiunea că aşezarea poziţiilor principale în activ şi respectiv pasiv este în ordine
inversă (imagine în oglindă) în raport cu bilanţul general al întreprinderilor.
Tabel 16: Bilanţ bancar
Activ Pasiv
1) Încasări sau mijloace de trezorerie 1) Depozite interbancare atrase şi alte
(monedă centrală în casă, rezerve libere şi valori depuse spre păstrare de la instituţii
obligatorii) financiare
2) Împrumuturi interbancare (acordate altor 2) depozite atrase de la agenţi
bănci) nefinanciari (la vedere, la termen,
conturi pe librete de economii etc.)
3) Credite acordate agenţilor economici 3) Titluri emise (cu excepţia acţiunilor):
nefinanciari certificate de depozit şi bonuri de
trezorerie, obligaţiuni etc.
4) Portofolii de titluri 4) Provizioane
5) Imobilizări (clădiri, terenuri, maşini etc.) 5) Capitaluri proprii
136
Directiva 2000/12/EC a Parlamentului European din 20.03.2000, publicată în Jurnalul Oficial L126, 26.05.2000
137
Georgescu - Goloşoiu L., „Business of Banking” vol. I, Ed. ASE, Bucureşti, 2003, p. 27
188
lor sau ale altor bănci; ele sunt influenţate şi de rezervele obligatorii, care, conform
legii, trebuie depuse la banca centrală (dar care aparţin băncii deponente)138.
Împrumuturile interbancare intervin atunci când situaţia de trezorerie este
dezechilibrată, la sfârşitul unei zile de lucru, intrările de resurse sub forma încasărilor
(sub forma depozitelor primite etc.) trebuind să fie egale cu ieşirile (sub formă de
credite, transferuri etc.) Băncile cu excedent financiar acordă împrumuturi celor cu
deficit, astfel încât conturile tuturor băncilor comerciale să fie echilibrate. În cazuri
excepţionale se apelează chiar la banca centrală pentru echilibrarea conturilor bancare.
În această situaţie operaţiunile de reglare contabilă realizate de banca centrală sunt sub
forma creditelor lombard139 sau overdraft140.
Banca centrală a unei ţări este investită cu funcţiile de emisiune a monedei
naţionale şi de supraveghere a activităţii bancare. În acelaşi timp, Banca Naţională
poate influenţa direct şi indirect atât volumul cât şi costul creditului la nivel naţional.
În afara funcţiei de emisiune, atribuţia principală a băncii centrale este de a asigura
stabilitatea monetară şi de a veghea la compatibilitatea acesteia cu cerinţele creşterii
economice. Ea mai este denumită „banca băncilor” şi „creditor de ultimă instanţă”
Rolul şi funcţiile băncii centrale în raport cu celelalte bănci se realizează prin
intermediul conturilor pe care le deţin acestea din urmă la banca centrală şi prin
operaţiunile de refinanţare pe care le realizează în raport cu băncile comerciale atunci
când acestea au nevoie de lichidităţi.
Conturile băncii centrale „sunt conturi bancare de natura celor curente ori de
depozit utilizate cu prioritate pentru realizarea misiunii legale a băncii centrale de
bancă a băncilor pe care le autorizează şi a rolului de agent fiscal (bancher al
statului)”141.
Celelalte bănci, cărora li se spune comerciale sunt şi ele de diferite tipuri: bănci
de cliring (bancă comercială autorizată să deconteze cecuri); bănci de investiţii; bănci
de afaceri; bănci mutuale de economii; bănci de scont; bănci universale ş.a. Principala
diferenţă dintre aceste tipuri constă în accentul pe care fiecare îl pune pe una sau alta
dintre categoriile de servicii sau operaţii bancare de bază. Se apreciază că băncile
comerciale efectuează trei categorii principale de operaţiuni:
Într-o primă clasificare putem considera că operaţiile îndeplinite de băncile
comerciale se împart în trei categorii principale: operaţii pasive de constituire a
depozitelor, operaţii active de acordare de credite şi operaţii de prestare de servicii
financiare.
Într-o altă clasificare, băncile comerciale efectuează următoarele tipuri de
operaţiuni:
colectarea depozitelor băneşti de la populaţie şi de la alţi agenţi şi plata
dobânzilor pentru utilizarea în timp a banilor respectivi. Acestea se numesc
dobânzi pasive (sau creditoare).
acordarea de credite agenţilor economici care au nevoie de disponibilităţi. Prin
aceasta băncile încasează dobânzi din care plătesc dobânzile depunătorilor.
Acestea se numesc dobânzi active (sau debitoare).
transferul de bani din conturile şi din dispoziţia clienţilor titulari de cont. Acest
transfer se face prin intermediul unor instrumente diverse: cec, ordin de plată
etc.
138
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 218
139
împrumuturi sau avansuri în bani având drept garanţie efecte publice
140
Overdraft-ul (sau descoperitul de cont) este o linie de credit oferită solicitantului în funcţie de veniturile sale pe
cardul de salariu (debit)
141
Vasile Săvoiu, Banca centrală şi sistemele de plăţi de interes naţional, Colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 82.
189
servicii de consultanţă acordate în special companiilor industriale, comerciale
etc., cu privire la modalităţile şi sursele de procurare a capitalului.
efectuarea de plăţi şi încasări şi acordarea de credite pentru operaţiuni de
export-import.
prestarea unor servicii către alte bănci, pentru acoperirea sau lichidarea unor
fonduri.
operaţiuni de scontare a efectelor de comerţ etc.
Cel mai important segment al băncilor specializate este constituit de băncile
comerciale. Acestea dispun de o numeroasă reţea de agenţii care oferă numeroase
servicii bancare direct populaţiei sau întreprinderilor. Băncile de investiţii, spre
deosebire de cele comerciale acţionează preponderent pe piaţa financiară şi nu
interacţionează direct cu populaţia. În rândul băncilor specializate se încadrează şi
băncile de credit ipotecar sau casele de economii pentru domeniul locativ, care oferă
credite ipotecare pentru locuinţe persoanelor fizice sau juridice.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ reprezintă instituţii de
credit specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ, al căror obiect
principal de activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru
domeniul locativ.
Băncile de credit ipotecar sunt instituţii de credit specializate, al căror obiect
principal de activitate îl constituie desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de
acordare de credite ipotecare pentru investiţii imobiliare şi atragerea de fonduri
rambursabile de la public prin emisiune de obligaţiuni ipotecare. Activităţile
desfăşurate de aceste instituţii sunt aceleaşi cu cele desfăşurate de societăţile bancare
dar în condiţiile în care primele menţionate susţin activitatea de acordare de credite
ipotecare şi emisiune de obligaţiuni ipotecare.
Instituţiile emitente de monedă electronică sunt specializate în emiterea de
monedă electronică, constituite sub forma juridică de societate pe acţiuni, ce au ca
obiect de activitate emiterea de monedă electronică, prestarea de servicii financiare şi
nefinanciare strâns legate de activitatea de emitere de monedă electronică şi furnizarea
de servicii de stocare a informaţiilor pe un suport electronic în numele unor instituţii
publice sau al altor entităţi. Instituţiile menţionate pot atrage fonduri dar numai în
scopul emiterii de monedă electronică.
142
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 279
143
Vasile Săvoiu, Banca centrală şi sistemele de plăţi de interes naţional, Colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 6.
190
Plăţile fără numerar se concretizează, din punct de vedere al tehnicii şi
evidenţei bancare, în virări de sume dintr-un cont în altul, ca urmare a livrărilor de
mărfuri, executărilor de lucrări, prestărilor de servicii sau stingerea altor drepturi de
creanţă. În cadrul acestor transferuri de sume intervine pe de o parte plătitorul, iar pe
de alta parte beneficiarul (cel ce încasează creanţa). Încasările şi plăţile fără numerar,
în practica bancară operează sub denumirea de operaţiuni de viramente..
Datorită faptului că efectuarea viramentelor este posibilă numai prin
intermediul conturilor deschise la bănci, deci sub forma monedei scripturale,
organizarea operaţiunilor de încasări şi plăţi prin intermediul banilor de cont este un
atribut direct al aparatului bancar. În mod direct, în organizarea operaţiunilor de
încasări şi plăţi fără numerar este implicată Banca Naţională a României căreia îi
revine sarcina de a elabora cadrul normativ şi de a facilita operaţiunile de viramente
ale celorlalte bănci comerciale prin intermediul decontărilor interbancare. Prin aceste
atribuţii, Banca Naţională se situează în ipostaza de centru unic de decontare la nivelul
întregii ţări.
În toate ţările dezvoltate există sisteme de transfer electronic de fonduri între
bănci. Aceste sisteme EFT (Electronic Funds Transfer) sunt indispensabile într-o
economie modernă întrucât reduc la minim durata unui transfer de fonduri între două
bănci, această durată fiind în general de ordinul a câtorva minute până la maxim o zi,
automatizează operaţiile şi reduc riscul operaţiunii. În esenţă transferul electronic de
fonduri interbancar se realizează prin executarea unor ordine de transfer adresate unei
bănci, care de regulă este banca centrală, ce deţine conturile celor două bănci între
care se face transferul, iar fondurile transferate sunt bani emişi de banca centrală.
Transferul interbancar poate fi efectuat în timp real, adică într-un interval de
ordinul secundelor-minutelor, sau poate avea loc, de regulă, în o zi bancară, şi se poate
face individual (gross) ori net. Transferul individual este un transfer de fonduri pe
bază brută în care fiecare tranzacţie, reprezentând un ordin de transfer, este executată
pe rând, „bucată cu bucată”. În transferul net se calculează poziţia financiară netă
reciprocă a băncilor participante cu scopul de a transfera un singur total între fiecare
două bănci, reprezentând rezultatul tuturor trimiterilor reciproce, şi primirilor, de
fonduri în acea zi şi, mai general, până la o dată fixată şi cunoscută.
Ordinul de plată este un instrument de plată tip transfer-credit, care implică, de
regulă, două bănci: banca iniţiatorului plăţii şi banca la care beneficiarul dispune de
un cont. El poate fi folosit pentru toate categoriile de plăţi . Ordinul de plată reprezintă
dispoziţia dată de o persoană, numită ordonator, unei bănci, de a plăti o sumă
determinată în favoarea unei alte persoane, numită beneficiar, în vederea stingerii unei
obligaţii băneşti a ordonatorului faţă de beneficiar. Părţile implicate în derularea unui
ordin de plată sunt: ordonatorul, cel care iniţiază operaţiunea, beneficiarul, cel în
favoarea căruia se face plata şi băncile care au rolul de prestatoare de servicii.
Caracteristica ordinului de plată este aceea că el poate fi anulat sau modificat de către
ordonator. Pe de altă parte, ordinul poate fi simplu sau documentar, acesta din urmă
fiind folosit în tranzacţiile internaţionale. Mecanismul decontării prin ordin de
plată este iniţiat de contractul comercial conţinând obligaţia de plată în sarcina
importatorului care determină emiterea ordinului de plată. Astfel, importatorul este
obligat să constituie un depozit (provizion) pentru acoperirea cu fonduri a ordinului
de plată şi să dea instrucţiuni privind efectuarea plăţii prin ordin de plată urmând
notificarea beneficiarului plăţii (exportatorul), expediţia mărfii, prezentarea
documentelor (încasarea plăţii), acoperirea plăţii, şi, în final, notificarea şi prezentarea
documentelor.
Acest instrument reprezintă dispoziţia necondiţionată pe care emitentul o dă
unei societăţi bancare de a pune la dispoziţia unui beneficiar dat suma de bani
prevăzută.
191
Dispoziţia este ordin de plată dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
a) societatea bancară receptoare intră în posesia sumei respective fie prin
debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea ei de la emitent;
b) nu prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.
Cecul este principalul instrument de plată din categoria ordinelor de transfer-
debit pe suport de hârtie.
Cecul este o instrucţiune (dispoziţie) scrisă, dată de titularul unui cont bancar,
cu disponibil corespunzător în cont, băncii sale, de a plăti beneficiarului, la prezentare,
valoarea menţionată.
Disponibilul este creat printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau
prin acordarea unui credit bancar.
Ca instrument de plată utilizat pe scară largă în economia de piaţă, cecul pune
în legătură, în procesul creării sale, trei persoane: trăgătorul – cel care dispune plata şi
creează cecul; trasul – banca la care se află contul şi care va face plata necondiţionat;
şi beneficiarul – cel care prezintă cecul spre încasare.
Cecul cuprinde următoarele elemente144:
1.Denumirea de cec trecură în însuşi textul titlului şi exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu.
2.Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani.
3.Numele celui care trebuie să plătească (tras).
4.Menţionarea locului unde plata trebuie făcută.
5.Data şi locul emiterii.
6.Semnătura celui care emite cecul (trăgătorul).
Din categoria ordinelor de transfer-debit fac parte cambia şi biletul la ordin
ajunse la scadenţă, plătibile la vedere.
Cambia este obligaţia scrisă de a plăti sau de a face să se plătească, la scadenţă,
o sumă de bani determinată.
Ea este un titlu de credit, sub semnătură privată, prin care o persoană fizică sau
juridică, numită trăgător, în calitate de creditor, dă ordin debitorului său, numit tras,
să plătească la o dată determinată (numită scadenţă), o sumă dată fie unei terţe
persoane, numită beneficiar, fie la ordinul acesteia din urmă.
Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii conform
legii.
144
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 282
192
Biletul la ordin este un efect comercial, înscris prin care o persoană numită
emitent sau subscriitor (debitorul) îşi asumă obligaţia personală şi necondiţionată să
plătească pentru biletul de ordin unei alte persoane numite beneficiar (creditor) o
anumită sumă de bani, la o dată fixă numită scadenţă şi într-un loc bine determinat.
Menţiunile esenţiale pe care trebuie sa le cuprindă un bilet la ordin sunt: denumirea
de bilet la ordin, data emisiunii, scadenţa, menţionarea obligaţiei personale şi
necondiţionate de a plăti suma de bani, numele beneficiarului, semnătura
subscriitorului sau a emitentului şi locul de plată. Spre deosebire de cambie, în biletul
de ordin nu figurează numele trasului, deoarece tragătorul şi trasul se identifică cu
persoana emitentului. Tot spre deosebire de cambie, care este creată la iniţiativa
creditorului, biletul la ordin este creat la iniţiativa debitorului. Biletul la ordin este o
promisiune de a plăti şi nu un mandat de plată. Poate fi transmis prin gir şi poate fi
garantat prin aval. Obligaţiile rezultând dintr-un bilet la ordin se supun aceloraşi reguli
generale ca şi cele rezultând dintr-o cambie, însă acceptarea biletului la ordin nu se
admite, deoarece emitentul are aceleaşi obligaţii ca şi cel care acceptă o cambie. În
calitate de instrument de plată a datoriilor comerciale biletul la ordin este utilizat mai
ales de marile întreprinderi.
Cardul de plată reprezintă un instrument de dată recentă şi mai ales de viitor,
în tehnica decontărilor. În funcţie de momentul în care are loc decontarea efectivă a
plăţilor, cardurile de plată sunt de mai multe feluri: card de credit şi card de debit.
194
2) Oferta de bani poate să crească atunci când:
a) cresc achiziţiile guvernamentale;
b) banca centrală cumpără bonuri de tezaur de la public;
c) un număr mare de persoane cumpără obligaţiuni de la o societate comercială mare;
d) banca centrală vinde bonuri de tezaur.
5) Profitul bancar:
a) este sinonim cu venitul bancar;
b) este mai mare decât câştigul bancar;
c) este egal cu diferenţa dintre dobânda încasată şi cea plătită;
d) este mai mic decât câştigul bancar.
6) Care dintre aceste elemente nu este specific funcţiei băncii centrale de bancă
a băncilor :
a) atragerea de depozite de la băncile din sistem;
b) organizarea compensării creanţelor reciproce dintre bănci;
c) creditarea de ultimă instanţă a băncilor din sistem;
d) asigurarea autorizării funcţionării băncilor comerciale şi a avizării tuturor
operaţiunilor derulate de acestea.
Răspunsuri:
Completaţi spaţiile libere 1. ansamblul mijloacelor de plată.
2. baza monetară sau banii primari.
3. disponibilităţi la vedere; creanţe.
4. agregatelor monetare.
5. politica de open market.
6. valoare a monedei sau putere de cumpărare.
7. un segment; pieţei capitalurilor; titluri pe
termen scurt contra lichidităţi.
8. BNR şi băncile comerciale.
9. cambii; scontare.
10. politica de open market.
11. finanţarea monetară; finanţarea nemonetară.
196
Alegeţi răspunsul corect 1.b 2. b 3. d 4. b 5. d 6. d 7. c
Alegeţi combinaţia de 1. B 2. D 3. A 4. C
răspunsuri corectă
Stabiliţi valoarea de 1. aA bF 2. aA bF 3. aA bF 4. aA bF 5. aA bA
adevăr a următoarelor
propoziţii
8.15. Rezumat
197
Paritatea puterii de cumpărare măsoară puterea de cumpărare a unei monede, într-
o unitate de măsură internaţională (de regulă, dolari sau euro), deoarece bunurile
şi serviciile au preţuri diferite în unele ţări comparativ cu altele. Ratele de schimb
ale parităţii puterii de cumpărare sunt folosite pentru compararea nivelului de trai
din ţări diferite;
Convertibilitate reprezintă însuşirea legală a unei monede de a putea fi
preschimbată cu o altă monedă în mod liber prin vânzare şi cumpărare pe piaţă;
Piaţa monetară poate fi definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt, unde se
întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor economici şi
instituţiilor financiar-bancare;
Politica monetară reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de autorităţile
monetare (banca centrală, trezoreria etc.), realizate în scopul de a influenţa
cantitatea de monedă aflată în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de
schimb valutar şi alţi indicatori economico-monetari;
Finanţarea reprezintă operaţiunea de punere la dispoziţia persoanelor fizice sau
juridice a unor fonduri băneşti din anumite resurse şi în condiţii bine determinate
pentru scopuri precise;
La nivelul întreprinderilor, sursele de finanţare a investiţiilor pot fi grupate în
următoarele categorii: a) finanţare internă sau autofinanţare; b) emisiunea de
titluri de valoare: acţiuni şi obligaţiuni puse în vânzare pe piaţa financiară; c)
recurgerea la credite bancare;
Finanţarea monetară corespunde creaţiei de noi resurse monetare prin
mecanismul specific activităţii bancare;
Finanţarea nemonetară se asigură prin două circuite: 1) sistemul bancar şi 2) piaţa
capitalurilor (sau piaţa financiară);
Băncile intervin atât în procesul de finanţare monetară cât şi în procesul de
finanţare nemonetară, situându-se ca intermediar între cei care dispun de
lichidităţi şi cei care au nevoie de finanţare. În acelaşi timp băncile creează
monedă prin intermediul conturilor bancare;
Finanţarea prin intermediul pieţei capitalurilor poartă numele de finanţare directă,
deoarece agenţii economici procură în mod direct instrumente de trezorerie şi
valori mobiliare (pe termen scurt, mediu sau lung), în timp ce finanţarea realizată
prin intermediere bancară o denumim finanţare indirectă;
Creditul reprezintă o relaţie (economică) bănească ce se stabileşte între o persoană
fizică sau juridică (creditor), care acordă un împrumut de bani sau care vinde
mărfuri sau servicii pe datorie, şi o altă persoană fizică sau juridică (debitor), care
primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie; împrumut acordat (cu titlu
rambursabil şi condiţionat de obicei de plata unei dobânzi);
Obligaţiunile reprezintă titluri de creanţă asupra statului sau hârtii de valoare care
atestă calitatea posesorului de creditor al statului sau al unei instituţii publice
(obligaţiile pot fi emise şi de întreprinderi particulare, dar de ele nu ne ocupăm
aici) şi care, totodată, au dreptul de a primi pentru suma împrumutată un anumit
venit, sub formă de dobândă, indiferent de rezultatele obţinute de cel ce le-a emis;
Bonurile sau certificatele de tezaur (denumirea provine de la operaţiunile de
tezaur sau trezorerie, care semnifică activităţile publice de formare a veniturilor
şi de realizare a cheltuielilor statului, încasările şi plăţile acestuia) reprezintă, de
asemenea, titluri de obligaţii emise de stat pentru a obţine împrumuturi de la
cetăţeni şi bănci, în vederea acoperirii unor nevoi imediate ale bugetului, se emit
pe termen scurt, sunt purtătoare de dobândă, sunt transmisibile şi scontabile;
Scontarea reprezintă operaţia prin care banca creditează posesorul unei poliţe
neajunse la scadenţă cu valoarea netă a acesteia, prelevând dobânda şi comisionul
(taxa scontului) aferente transferului creanţei;
198
Cambia reprezintă un titlu de credit sub semnătură privată care pune în legătură,
în procesul creării sale 3 persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Titlul este
creat de trăgător în calitate de creditor, care dă ordin debitorului său numit tras să
plătească o sumă fixată la o dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la
ordinul acestuia din urmă;
Rescontarea reprezintă operaţiunea efectuată de banca centrală a unei ţări în
vederea aprovizionării cu mijloace băneşti a băncilor comerciale. Pe baza
prezentării la banca centrală a unui portofoliu de cambii scontate de ele, băncile
comerciale obţin în schimb mijloace băneşti înainte de scadenţele cambiilor
respective. În acest fel, rescontarea apare ca o operaţiune de refinanţare de către
banca centrală, iar creditele de rescont constituie o pârghie de acţiune asupra
circulaţiei monetare;
Banca este o instituţie financiară care are ca obiect principal de activitate
atragerea de depozite şi acordarea de credite. Băncile sunt organizate sub forma
societăţilor comerciale pe acţiuni şi îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea
băncii centrale;
Cel mai important segment al băncilor specializate este constituit de băncile
comerciale. Acestea dispun de o numeroasă reţea de agenţii care oferă numeroase
servicii bancare direct populaţiei sau întreprinderilor. Băncile de investiţii, spre
deosebire de cele comerciale acţionează preponderent pe piaţa financiară şi nu
interacţionează direct cu populaţia. În rândul băncilor specializate se încadrează
şi băncile de credit ipotecar sau casele de economii pentru domeniul locativ, care
oferă credite ipotecare pentru locuinţe persoanelor fizice sau juridice;
Instituţiile emitente de monedă electronică sunt specializate în emiterea de
monedă electronică, constituite sub forma juridică de societate pe acţiuni, ce au
ca obiect de activitate emiterea de monedă electronică, prestarea de servicii
financiare şi nefinanciare strâns legate de activitatea de emitere de monedă
electronică şi furnizarea de servicii de stocare a informaţiilor pe un suport
electronic în numele unor instituţii publice sau al altor entităţi;
Banca Naţională a României (BNR), este banca centrală a statului, instituţie
publică independentă, singura autorizată şi responsabilă de emiterea bancnotelor
şi monedelor valabile pe teritoriul României;
Ordinul de plată este un instrument de plată tip transfer-credit, care implică, de
regulă, două bănci: banca iniţiatorului plăţii şi banca la care beneficiarul dispune
de un cont. El poate fi folosit pentru toate categoriile de plăţi;
Cecul este o instrucţiune (dispoziţie) scrisă, dată de titularul unui cont bancar, cu
disponibil corespunzător în cont, băncii sale, de a plăti beneficiarului, la
prezentare, valoarea menţionată;
Cambia este obligaţia scrisă de a plăti sau de a face să se plătească, la scadenţă, o
sumă de bani determinată;
Biletul la ordin este un efect comercial, înscris prin care o persoană numită
emitent sau subscriitor [debitorul] îşi asumă obligaţia personală şi necondiţionată
să plătească pentru biletul de ordin unei alte persoane numite beneficiar [creditor]
o anumită sumă de bani, la o dată fixă numită scadenţă şi într-un loc bine
determinat;
Cardul de plată reprezintă un instrument de dată recentă şi mai ales de viitor, în
tehnica decontărilor. În funcţie de momentul în care are loc decontarea efectivă a
plăţilor, cardurile de plată sunt de mai multe feluri: card de credit şi card de debit.
8.16. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
199
Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2011;
200
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. PIAȚA FINANCIARĂ
Cuprins
9.1. Obiective
9.2. Competenţele unităţii de învăţare
9.3. Definirea şi conţinutul pieţei financiare
9.4. Piaţa financiară şi dezvoltarea economică
9.5. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare
9.6. Bursele de valori
9.7. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
9.8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
9.9. Rezumat
9.10. Bibliografie
9.1. Obiective
Unitatea de învăţare 9 - Piaţa financiară, studiază conţinutul pieţei financiare, rolul
ei în procesul dezvoltării economice, instrumentele specifice de operare ale acestei
pieţe – valorile mobiliare, dar şi tranzacţionarea respectivelor instrumente pe pieţele
secundare.
9.2. Competenţele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
Definiţi piaţa financiară şi rolul acesteia în economie;
Definiţi şi clasificaţi componentele pieţei financiare;
Definiţi şi analizaţi valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare:
Înţelegeţi mecanismele de tranzacţionare a valorilor mobiliare;
Definiţi şi clasificaţi pieţele secundare de valori;
Înţelegeţi rolul şi funcţiile burselor de valori;
Analizaţi evoluţia sistemului bursier din România.
201
Investitorii145 cu rolul lor fundamental de persoane fizice sau juridice care
alocă importante fonduri financiare pentru realizarea unei investiţii, pot fi de
asemenea, organisme financiare care dispun de resurse importante, şi care,
gestionează portofolii de mari dimensiuni (bănci, companii de asigurări, fonduri de
plasament, etc.)
În comparaţie cu investitorii, cei care nu posedă capital financiar sunt
emitenţii, respectiv persoane juridice care emit un împrumut sub formă de obligaţiuni,
acţiuni, etc146. Aceştia au nevoie de capital financiar în prezent sau în perspectivă,
încercând prin emisiuni să-şi consolideze poziţia lor pe piaţă.
Transferul fondurilor financiare se realizează atât cu ajutorul unor vehicule sau
instrumente specifice (valori mobiliare), cât şi prin intermediul unor operatori
autorizaţi (societăţile de servicii de investiţii financiare).
Piaţa de capital s-a dezvoltat în paralel cu piaţa monetară şi de credit, datorită
necesităţilor tot mai mari de susţinere financiară a programelor investiţionale.
Semnificaţia pieţei de capital în funcţionarea economiei de piaţă, rezultă atât din
finanţarea capitalului cât şi din facilitarea mişcării acestuia de la un posesor la altul,
prin vânzarea–cumpărarea titlurilor de valoare. Importanţa acestui circuit al pieţei de
capital constă în faptul că numai prin această modalitate de funcţionare se poate
asigura mobilitatea capitalului. Din punct de vedere fizic, capitalul este, în mare parte,
fixat în bunurile de producţie imobile, ceea ce face practic imposibilă mişcarea lor
parţială prin vânzare-cumpărare, având în vedere că aceste bunuri sunt în proprietatea
unor asociaţi constituiţi în societăţi comerciale. Realizarea mişcării capitalului poate
fi asigurată numai prin intermediul valorilor mobiliare, aceasta constituind unul din
marile avantaje pe care le-a adus crearea titlurilor de valoare, pe lângă acela de a atrage
disponibilităţi băneşti în sfera capitalului.
Piaţa de capital operează nemijlocit cu activele de capital sau capitalul pur
financiar. Activele de capital au următoarele caracteristici: sunt emise ca urmare a
unui plasament pe termen lung; produc dobânzi şi / sau dividende, sunt negociabile şi
au un grad de lichiditate mai mic decât activele monetare.
Piaţa monetară acţionează în strânsă legătură cu piaţa de capital, dar utilizează
active monetare sau capital bancar. Aceste active au în tranzacţiile bancare
următoarele caracteristici: sunt emise ca rezultat al unui plasament pe termen scurt;
produc dobânda cu risc scăzut, nu sunt negociabile şi au un grad ridicat de lichiditate.
Din punct de vedere al locului ocupat de piaţa de capital în ansamblul
mecanismelor financiare, precizăm că nu se poate face o demarcaţie foarte strictă a
ariei de cuprindere. Astfel, deosebirile existente între piaţa financiară, piaţa de capital
şi piaţa monetară sunt condiţionate doar de reglementările legislative din fiecare ţară
cu privire la instrumentele financiare utilizate, ceea ce impune caracteristici distincte
şi operatori specifici fiecărei pieţe în parte.
În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor
mobiliare147; împreună cu piaţa monetară, formează piaţa financiară şi asigură
investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung. În virtutea acestei concepţii piaţa de
capital şi piaţa monetară sunt integrate pieţei financiare. În acest context, piaţa de
capital este considerată ca fiind acel sistem financiar în care organismele
internaţionale, societăţile comerciale şi guvernul, pot investi sume de bani
considerabile, sau pot împrumuta capital; de asemenea persoanele fizice au
posibilitatea de a face investiţii profitabile pe termen mediu şi lung. În contrapartidă,
145
Dicţionar enciclopedic managerial, Iulian Ceauşu, vol. I. Editura Academică de Management, 2000, pag. 427
146
ibidem, pag. 321
147
G. Anghelache, Bursa şi piaţa extrabursieră, Ed. Economică, 2000. p. 11-12.
202
piaţa monetară finanţează nevoile de capital pe termen scurt sau păstrează surplusurile
financiare pe perioade de timp cu scadenţe sub un an.
În concepţia continental-europeană, piaţa financiară şi piaţa monetară se
includ în piaţa de capital. Acest fapt se datorează teoriei conform căreia capitalul se
împarte în active fizice (capital tehnic productiv), active financiare (hârtii de valoare
ce atestă dreptul de proprietate asupra capitalului tehnic) şi active monetare (capital
bănesc). Aşadar, piaţa de capital cuprinde următoarele componente: piaţa financiară
prin care se realizează emisiunea, plasarea şi negocierea valorilor mobiliare şi piaţa
monetară, având rolul de atragere şi păstrare a capitalurilor disponibile în societate, pe
termen mediu şi scurt. Operatorii specifici acestei pieţe, diferiţi de cei care acţionează
pe piaţa financiară, sunt banca centrală, băncile comerciale şi alte instituţii de tip
financiar bancar. Tot în piaţa de capital se include şi piaţa ipotecară, care operează cu
resurse financiare necesare, în special construcţiei de locuinţe.
Conform reglementărilor în vigoare din România (legea nr. 52/ 1994 şi
297/2004 privind piaţa de capital, valorile mobiliare şi bursele de valori), piaţa de
capital reprezintă o componentă a pieţei financiare. Având în vedere legislaţia română
în domeniu şi ţinând cont de operatorii specifici, structura pieţei financiare se prezintă
ca un ansamblu al relaţiilor, mecanismelor şi pârghiilor de alocare eficientă a
resurselor băneşti disponibile, aflate la îndemâna agenţilor economici şi a statului.
Piaţa financiară românească este formată din următoarele segmente:
a) Piaţa monetară specializată în atragerea, păstrarea şi plasarea resurselor
financiare pe termen scurt. Din perspectiva unor specialişti francezi148, piaţa monetară
se poate defini, în sens restrâns, ca locul de întâlnire a cererii şi ofertei de resurse
băneşti, iar în sens larg, ca totalitate a schimburilor de mijloace de plată acceptate de
intermediarii financiari, în scopul de a regla pe termen scurt, deficitele de trezorerie.
Piaţa monetară, este în concluzie, formată din piaţa interbancară şi piaţa
instrumentelor pe termen scurt, având mai exact următoarele componente:
1. piaţa scontului, specializată în achiziţionarea şi vânzarea cambiilor;
2. piaţa interbancară, rezervată soluţionării problemelor legate de excedente,
ori deficite de trezorerie între bănci, sau între acestea şi banca centrală;
3. piaţa certificatelor de depozit, prin intermediul căreia băncile pot atrage
resurse financiare disponibile agenţilor economici, prin emiterea certificatelor de
depozit cu valori negociabile şi răscumpărarea acestora la o anumită rată a dobânzii;
4. piaţa efectelor de comerţ, deschisă atât băncilor cât şi agenţilor economici,
prin care aceştia pot emite şi negocia titluri de credit sub forma cecurilor sau a
ordinelor de plată;
5. piaţa euro-valutelor, pe care se confruntă cererea şi oferta de devize,
asigurându-se determinarea cursului valutar.
b) Piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare) este un segment specific al pieţei
financiare prin care se asigură transferul capitalului financiar de la cei care au surplus,
la cei care au deficit, prin intermediul unor instrumente specifice, în special acţiuni şi
obligaţiuni. În acest context, deficitarul de fonduri financiare emite titluri de valoare
negociabile de tipul acţiunilor pentru majorarea capitalului, sau de tipul obligaţiunilor
pentru obţinerea unui împrumut, titluri lansate pe piaţă pentru a fi cotate ulterior în
funcţie de cerere. Din această precizare derivă cele două segmente ale pieţei de capital:
a) segmentul primar (piaţa primară de capital) realizează transferul de fonduri dinspre
economia financiară spre economia reală, asigurând creşterea capitalului şi atragerea
de împrumuturi prin intermediul emisiunii de valori mobiliare; b) segmentul secundar
(piaţa secundară de capital sau bursa de valori) facilitează cotarea şi tranzacţionarea
148
Capul Jean-Yves, Garnier Olivier „Dictionnaire d’economie et de sciences sociales”, Hatier, 1993, p. 268
203
valorilor mobiliare între investitorii care urmăresc să speculeze o mai bună estimare a
evoluţiei viitoare a pieţei sau o investiţie strategică pe termen lung.
Pentru ilustrarea sugestivă a circuitului capitalului financiar între deţinătorii şi
utilizatorii fondurilor, recurgem la următoarea schema:
Figura 37: Circuitul capitalului financiar149
149
adaptare după Adrian Niţu, - Burse de mărfuri şi valori instrumente şi tranzacţii bursiere, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2002, pag. 24
150
G. Anghelache, N. Dardac, I. Stancu, Pieţele de capital şi bursele de valori, Ed.”Adevărul” S.A. 1992, p. 6-7
204
Finanţare directă – prin concentrarea la bănci a disponibilităţilor băneşti şi
utilizarea acestora pentru creditarea utilizatorilor de fonduri.
Finanţare indirectă – prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de
fonduri pe piaţa financiară.
Cererea de capital poate fi:
Cerere structurală – determinată de nevoia finanţării unor acţiuni economice în
diverse domenii de activitate – achiziţii de bunuri, finanţarea de programe de
dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale diverselor
organisme şi instituţii financiar-bancare naţionale şi internaţionale.
Cerere conjuncturală – efect al insuficienţei sau indisponibilităţii resurselor,
restricţii în acordarea creditelor, deficite bugetare, deficit al balanţei de plaţi
externe.
Solicitanţii, cei care creează cererea, pot fi grupaţi după:
Activitatea desfăşurată – guverne, instituţii centrale şi locale, companii de stat
sau private, bănci comerciale şi alte instituţii bancare, etc.
Scopul urmărit – finanţarea industriei, aprovizionarea cu petrol şi gaze,
transporturi şi servicii publice, etc.
Ofertanţii de capital sunt persoanele fizice şi juridice - societăţi
comerciale, de asigurări, bănci, fonduri de investiţii, fonduri de pensii, etc.
Astfel, investitorii (ofertanţii) pot fi împărţiţi în două mari categorii:
Investitori individuali – persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii de
dimensiuni mici. Ei pot fi:
Investitori pasivi – fac investiţii pe termen lung, ei păstrând valorile mobiliare
cumpărate o perioadă mai mare de timp. Impactul produs de aceşti investitori
asupra preţului zilnic al valorilor mobiliare este redus.
Investitorii activi – sunt cei care încearcă să valorifice mişcarea cursului bursier
în vederea obţinerii unui profit.
Investitori instituţionali – sunt societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de
dimensiuni mari – societăţi comerciale, de asigurări, bancare, societăţi de
servicii de investiţii financiare, societăţi de administrare ce gestionează fonduri
mutuale, de pensii, etc.
Principalele funcţii pe care piaţa de capital le are într-o economie funcţională
sunt:
Asigură lichiditatea necesară efectuării tranzacţiilor, prin abundenţa fondurilor
disponibile;
Asigură eficienţa, prin realizarea tranzacţiilor la costuri cât mai reduse;
Asigură transparenţa şi corectitudinea afacerilor prin informare şi supraveghere
atentă a tranzacţiilor;
Asigură adaptabilitate, prin reorientarea flexibilă a investiţiilor către domeniile
cele mai profitabile ale economiei.
Piaţa financiară are o structură care vizează, pe de o parte, difuzarea emisiunii
de noi titluri financiare (piaţa primară) iar pe de altă parte, tranzacţionarea (schimbul)
de titluri emise anterior (piaţa secundară)151.
Piaţa primară are rolul de a emite noi titluri de valoare în scopul atragerii de
capital bănesc disponibil. Pe această piaţă intervin cei care doresc să plaseze resursele
proprii în schimbul titlurilor de valoare emise de agenţii economici care doresc să
atragă fonduri.
Piaţa secundară financiară oferă cadrul necesar tranzacţionării de titluri deja
emise. Deţinătorii de titluri pot obţine lichidităţile necesare pentru vânzarea acestora
151
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op.cit. p. 236
205
înainte de ajungere la scadenţă. Schimburile care au loc pe această piaţă nu au în
vedere emitenţii de titluri şi nu contribuie direct la finanţarea activităţii lor.
În funcţie de obiectul tranzacţiei se deosebesc piaţa acţiunilor şi piaţa
obligaţiunilor. Piaţa valorilor mobiliare reprezintă componenta principală a pieţei
financiare.
153
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 237
208
se reinvesteşte într-un nou ciclu de producţie. Deoarece mărimea dividendului se
modifică anual, acţiunile sunt calificate ca valori mobiliare cu venit variabil.
În conformitate cu reglementările actuale din România, acţiunile au
următoarele trăsături154:
a) acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare
nominală;
b) acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
c) acţiunile sunt indivizibile;
d) acţiunile sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altor
persoane.
Acţiunile sunt emise de societăţile pe acţiuni şi pot fi:
după forma lor: acţiuni la purtător şi acţiuni nominative;
după rolul firmei emitente: acţiuni cotate şi acţiuni necotate.
Acţiunile la purtător sunt hârtiile de valoare pe care se înscrie seria, data
emiterii, prima emitentă, valoarea nominală (adică preţul la care se vinde
acţiunea prima dată fiind calculat prin raportarea capitalului social al firmei la
numărul de acţiuni), fără a se înregistra numele acţionarului.
Acţiunile nominative sunt cele pe care se înscriu şi numele acţionarului.
Atunci când are loc înstrăinarea acţiunii (prin donaţie, moştenire sau vânzare) se
înregistrează numele noului proprietar pe spatele acţiunii respective.
Acţiunile cotate la bursă sunt în general cele care provin de la societăţi
pe acţiuni cu cifră de afaceri satisfăcătoare, fiecare bursă însă având propriul
regulament de organizare şi funcţionare în care se precizează condiţiile de
acceptare a acţiunilor.
Acţiunile necotate la bursă potrivit regulamentului bursei nu înseamnă
obligatoriu că sunt mai puţin atractive putând genera dividende acţionarilor.
După drepturile pe care le generează, există acţiuni ordinare (comune) şi
acţiuni preferenţiale (privilegiate). În principiu, toate acţiunile sunt purtătoare ale
aceloraşi drepturi. Uneori, prin reglementări juridice, pot fi emise acţiuni care să
beneficieze de câştiguri suplimentare referitoare la prioritatea în repartizarea profitului
sau în ceea ce priveşte dreptul la vot.
Emisiunea de acţiuni pe piaţa primară
Acţiunile permit acelor societăţi, care necesită o finanţare pe termen lung, să
cedeze o parte din companie în schimbul fondurilor financiare. În acest mod se
realizează majorarea capitalului de afaceri. Acţiunile pot fi deţinute şi de către public
sub forma investitorilor privaţi şi instituţionali. La înfiinţarea unei societăţi, o dată
cu întocmirea declaraţiei de capital, se specifică numărul acţiunilor autorizate spre
vânzare în scopul majorării capitalului social, cât şi tipul acţiunilor emise (comune
sau privilegiate). Prin declaraţia de capital se specifică numărul şi tipul acţiunilor de
capital oferite spre vânzare de către societatea nou înfiinţată. Firma nou înfiinţată va
lua legătura cu o bancă de investiţii în vederea plasării pe piaţă a acţiunilor emise.
Rolul băncii de investiţii este acela de a vinde acţiunile societăţii în cele mai bune
condiţii.
Pentru realizarea acestui obiectiv, banca de investiţii împreună cu firma
interesată vor întocmi o „declaraţie de transparenţă totală”, cerută pentru orice
ofertă publică iniţială. Declaraţia de transparenţă va cuprinde toate informaţiile
necesare despre emitentul de acţiuni, cuprinse în următoarele capitole: Obiectivele
urmărite de managementul societăţii; Numărul de acţiuni vândute de companie; Cum
se vor utiliza banii obţinuţi din vânzarea titlurilor financiare; Situaţia impozitelor
154
Anghelache Gabriela, „Bursa şi piaţa extrabursieră”, Editura Economică, Bucureşti, 2000., p. 31-32.
209
firmei; Situaţia juridică a companiei; Venituri şi cheltuieli (profit şi pierdere);
Riscuri.
Declaraţia se înaintează Comisiei pentru Titluri de Valoare şi Operaţiuni
Financiare, spre analiză. Dacă au fost respectate toate condiţiile prevăzute de lege,
Comisia acceptă declaraţia şi declară oferta valabilă. După stabilirea termenilor
ofertei se întocmeşte un contract între distribuitori în care se specifică: membrii
grupului de distribuire; membrii grupului de vânzări; mărimea părţii rezervate
distribuitorilor; cum vor fi coordonate vânzările către clienţii instituţionali?
În faza următoare încheierii acordului de distribuire între banca de investiţii
şi corporaţia emitentă, grupul de distribuitori se constituie într-un sindicat. Grupul
de distribuitori este alcătuit din bănci de investiţii care acţionează în grup.
După ce oferta este complet distribuită se dizolvă sindicatul iar acţiunile pot
fi vândute şi cumpărate pe piaţa secundară. Dacă emitentul este deja listat la bursă,
atunci poate începe imediat tranzacţionarea titlurilor, în cazul în care emitentul nu
este listat la bursă, se poate începe tranzacţionarea acţiunilor pe piaţa extrabursieră.
155
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 238
210
b) bonuri de tezaur; care se emit pentru acoperirea deficitului bugetar şi prin
care se mobilizează resursele băneşti necesare acoperirii unor cheltuieli generale ale
bugetului de stat. Pot fi achiziţionate atât de instituţii, cât şi de persoane fizice;
c) obligaţiuni de stat, emise de trezorerie şi purtătoare de dividende;
d) obligaţiuni municipale, sunt titluri emise de autorităţile publice centrale sau
locale, iar capitalul obţinut prin emiterea acestor titluri este utilizat în investiţii de
interes public156. Obligaţiunile pot fi de interes public, caz în care sunt scutite de
impozitare, sau obligaţiuni de interes privat (emise tot de administraţiile centrale sau
locale), caz în care se supun impozitării. Datorită acestei caracteristici specifice a
scutirii de impozit, obligaţiunile din această categorie au ratele dobânzilor mai mici
decât cele ale obligaţiunilor supuse impozitării. Astfel, investitorii din categoriile de
impozitare mai mari vor obţine venituri mai mari în bani, la randamente mai mici.
În scopul acoperirii unei părţi a deficitului bugetar se recurge şi la împrumuturi
de stat, lansate către populaţie sub forma certificatelor de trezorerie.
Pe piaţa bursieră investitorii au la dispoziţie şi alte tipuri de instrumente
financiare:
Contractele forward. Contractele de tip forward pun în evidenţă un acord între
vânzător şi cumpărător de a livra, respectiv de a plăti, la o dată ulterioară o
marfă, valută sau activ financiar la un preţ stabilit în momentul contractării. La
tranzacţionare contractul are ca elemente certe obiectul, preţul de executare şi
scadenţa, iar ca element incert valoarea de lichidare, incertă datorită faptului că
valoarea mărfii, rata de schimb a valutei sau cursul de piaţă al activului financiar
sunt valori fluctuante. Contractele de tip forward sunt cumpărate şi ţinute până
la expirarea lor, urmând a fi lichidate la scadenţă. Rezultatul adus de el în viitor
depinde numai de preţul din ziua scadenţei, numit preţ spot;
Contractele futures. Contractele futures pe instrumente financiare reprezintă
acorduri bilaterale prin care se face şi, respectiv, se acceptă livrarea unei mărfi
la un moment viitor stabilit şi la un preţ convenit157. Se poate spune că un
contract futures este de fapt un contract spot amânat158. Prin contract spot
înţelegând cumpărarea sau vânzarea normală, cu livrarea imediată a bunurilor.
Contractul futures poate juca şi rolul de substituent al contractului spot, deoarece
un titlu financiar cumpărat pentru livrare imediată sau la termen, odată ce a ajuns
la scadenţă, va aparţine investitorului. De asemenea contractul futures poate
constitui şi o formă de protecţie faţă de riscul de preţ, deoarece, cumpărarea spot
a unui titlu poate fi compensată prin vânzarea unui contract de tip futures,
neutralizând riscul deţinerii acestui contract iniţial. Contractele futures sunt
stimulatoare şi pentru intermediarii pieţei care speculează diferenţele existente
între preţurile contractelor futures şi preţurile titlurilor care fac obiectul acestora;
Contractele options. Opţiunea reprezintă dreptul de a iniţia o tranzacţie în orice
moment înainte de expirare. Cumpărătorul unei opţiuni are o poziţie mai bună
decât a vânzătorului, fapt care îl obligă la plata unei prime. Prima de opţiune
variază în funcţie de mai mulţi factori:
a) preţul de exercitare. Preţul la care cumpărătorul opţiunii poate executa
tranzacţia;
b) termenul. Numărul de zile până la expirarea opţiunii;
c) randamentul investiţiei. Randamentul titlului de valoare ce stă la baza opţiunii;
d) randamentul alternativ. Randamentul altui titlu de valoare ce ajunge la
maturitate la aceeaşi dată la care expiră opţiunea;
156
Zipt Robert – Piaţa Obligaţiunilor, Ed. Herma, Bucreşti, 2000, p. 108
157
Bernstein Jacob– Piaţa Contractelor futures, Ed. Hrema, Bucureşti, 2000
158
Bogdan Ghilic-Micu, Strategii pe piaţa de capital, Ed. Economică, Bucureşti, 2002
211
e) volatilitatea preţului. Volatilitatea istorică sau implicită a preţului titlului de
valoare care stă la baza opţiunii.
Aceste elemente stau la baza calculării valorii teoretice a oricărei opţiuni.
Valoarea teoretică reprezintă nivelul primei la care unui investitor teoretic, i-ar
fi indiferent dacă deţine opţiunea sau poziţia echivalentă în instrumentul de
bază. În cazul unei opţiuni “call”, adică a dreptului de a cumpăra instrumentul
de bază, poziţia echivalentă ar fi posedarea propriu-zisă a instrumentului
respectiv. În cazul unei opţiuni “put”, adică a dreptului de a vinde instrumentul
de bază, poziţia echivalentă ar fi o poziţie short (instrumentul de bază este deja
vândut).
Să ne reamintim...
Piaţa financiară este o piaţă de capital specializată în realizarea
tranzacţiilor cu active financiare pe termen mediu şi lung, spre deosebire de piaţa
monetară pe care se manifestă scadenţe pe termen scurt.
Ce sunt valorile mobiliare?
Principalele tipuri de valori mobiliare.
Care sunt asemănările şi deosebirile dintre acţiuni şi obligaţiuni?
Tipuri de instrumente derivate şi caracteristicile lor.
9.6. Bursele de valori
159
G. Anghelache, N. Dardac, I. Stancu, „Pieţele de capital şi bursele de valori, Societatea „Adevărul” SA, Bucureşti,
1992, p. 63-64.
212
bursei de valori, investitorii îşi transformă capitalul sub formă de titluri de valoare în
numerar şi invers160.
Bursele de stat, private şi mixte
Tipologia bursieră cuprinde următoarele tipuri de burse principale: burse de
stat, burse private şi burse mixte. Aceste tipuri principale de burse au apărut şi s-au
dezvoltat în epoca modernă a istoriei Europei Occidentale, extinzându-se ulterior în
toate zonele geografice ale lumii, generate de afirmarea mecanismelor economiei
capitaliste de piaţă. Bursele de stat în toate ţările, în care ele funcţionează, sunt
organizate şi reglementate prin legi speciale. Aceste burse sunt caracteristice, în
principal, economiei ţărilor de sorginte latină. Astfel, în organizarea bursei franceze
este consacrat rolul central al autorităţii publice, reprezentată printr-un comisar al
guvernului delegat în conducerea bursei. Agenţii de bursă sunt consideraţi funcţionari
publici având exclusivitate în domeniul tranzacţiilor.
Piaţa bursieră franceză, de la constituirea sa istorică, are un înalt nivel de
centralizare. Bursa pariziană1 are ponderea cea mai importantă, realizând prin
intermediul ei 95% din volumul tranzacţiilor, unde se concretizează 96% din acţiuni
şi 95% din obligaţiuni. Începând cu 24 ianuarie 1991 se constituie în sfera bursieră
piaţa naţională, care reuneşte toate valorile cotate în Franţa, într-o piaţă unică.
Bursele franceze se constituie astfel, într-un ansamblu care funcţionează pe aceleaşi
principii şi reguli de organizare, fiind coordonate prin aceleaşi instanţe. Acest fapt
permite tuturor societăţilor de bursă, să aibă acces direct la negocierea tuturor
valorilor mobiliare, concomitent având loc şi o simplificare a canalelor de
transmitere a ordinelor de piaţă.
În Italia sunt 10 burse în marile oraşe, organizate ca instituţii publice. Bursa
din Milano este cea mai importantă, asigurând peste 90% din volumul tranzacţiilor.
Activitatea pe pieţele de valori mobiliare fiind coordonată de CONSOB (Commissione
Nazionale per la Societa e la Borsa), care supraveghează pieţele şi informaţiile
financiare comunicate de societate şi controlează modalităţile de transfer la blocurile
de acţiuni.
Din aceste exemple se desprinde concluzia că bursele de stat sunt organisme
înfiinţate la iniţiativa guvernelor, cu bani publici şi au la bază un sistem de acte
normative şi legi care le reglementează organizarea şi funcţionarea. Guvernul poate
utiliza respectiva instituţie ca pârghie de politică economico–financiară, într-o
perioadă sau alta. Bursele de stat sunt mai puţin sensibile la „cutremurele”
economice mondiale.
Bursele private reprezintă asociaţii ale persoanelor fizice şi juridice, create în
condiţiile şi temeiul legii ce reglementează constituirea, exploatarea şi dezvoltarea
unei pieţe secundare de capital (sunt burse de tip anglo–saxon).
Tipul caracteristic al burselor private se regăseşte în New York (NYSE), Tokio
(TSE), Toronto, Montreal sau Oslo. Aceste burse sunt deosebit de vulnerabile, fiind
conectate în permanenţă la situaţia economico – politico – financiară mondială.
Comparativ cu cele două tipuri principale de bursă, prezentate mai sus,
practica diferitelor ţări înregistrează şi tipul de bursă mixt. Bursele mixte reprezintă
un model asociat între tipul de organizare a burselor de stat şi a celor private, reunind
componente din cele două forme de organizare.
În Marea Britanie bursele sunt constituite de membrii asociaţi şi sunt
recunoscute legal ca instituţii bursiere. Bursele din Germania se autoreglementează
în absenţa unei autorităţi de supraveghere specifice, fiind constituite din persoane
fizice şi companii particulare, cu aprobarea guvernului local, în timp ce bursele
elveţiene se caracterizează printr-o dublă natură, fiind reprezentate parţial de
160
Lucian C. Ionescu (coord.), Băncile şi operaţiunile bancare, Ed. Economică, 1996, p. 273.
213
instituţii publice şi fiind guvernate de legea din cantonul în care fiinţează, sau de
companii private, după modul de operare.
Cele mai multe burse au adoptat principiul autoreglementării, având dreptul
de a stabili, în limitele legii, modul de organizare şi funcţionare prin adoptarea
statutului şi regulamentului propriu.
161
B. Belletante, „La Bourse, son fonctionnement, son rộle dans la vie économique”, Hatier, 1992, p. 15-16.
214
Bursa de valori reflectă starea economiei în care funcţionează, ea însăşi având
o anumită intensitate a activităţii care se poate aprecia cu ajutorul indicilor bursieri.
Aceştia evidenţiază tendinţa de ansamblu a bursei, adică evoluţia cursurilor şi se pot
determina pentru anumite acţiuni considerate reprezentative sau pentru toate acţiunile
de la bursă. Indicii bursieri se calculează, în mod tradiţional, ca un raport între suma
preţurilor unui număr determinat de acţiuni (de obicei ale celor mai reprezentative
companii din diverse ramuri) şi numărul acţiunilor respective. În funcţie de modul de
calcul, numărul acţiunilor poate fi diferit de la un indice la altul, ca de altfel şi
ponderea ce li se atribuie în cadrul formulei de determinare. În acest context se pot
evidenţia:
indicii din prima generaţie, în structura cărora se cuprind acţiuni ai căror
emitenţi aparţin aceluiaşi domeniu de activitate (Dow Jones Industrials,
Financial Times, Nikkei etc.), au o capacitate de informare limitată;
indicii din generaţia a doua, denumiţi şi indici compoziţi (NYSE pe piaţa New-
York-ului, FT-SE – 100 pe piaţa Londrei sau TOPIX pe piaţa japoneză), au un
grad de relevanţă mai ridicat, datorită cuprinderii unui număr mai mare de firme
aparţinând unor domenii de activitate diferite, inclusiv instituţii bancare, de
asigurări, firme din domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor etc.
Indicii bursieri reflectă fluctuaţiile pieţei în general şi ale anumitor
sectoare economice, în special. Utilitatea indicilor bursieri este deosebită pentru
investitori. Evoluţia acestora este luată în considerare în procesul de plasare şi
fructificare a capitalurilor. Includerea unui titlu de valoare în componenţa
indicelui reprezintă pentru firma emitentă o consacrare, aceasta devenind o
valoare sigură.
Bursa de valori se apropie cel mai mult de piaţa cu concurenţă
perfectă, existând următoarele trăsături:
atomicitatatea, adică mulţi vânzători şi cumpărători (dacă nu este o bursă
închisă care acceptă la tranzacţii doar membrii);
omogenitatea, adică hârtiile de valoare sunt fungibile, nediferenţiate;
transparenţa, adică există mijloace rapide de informare şi afişare electronică
astfel încât participanţii la tranzacţii cunosc fluctuaţiile cursurilor în orice
moment;
intrarea şi ieşirea liberă, în sensul că bursa acceptă noi clienţi, atât timp cât
se respectă regulamentul său;
mobilitatea factorilor de producţie, care se reflectă prin tendinţa bursei de
extindere a activităţii sub forma multor instituţii de brokeraj.
Piaţa bursieră cunoaşte o tendinţă generală de creştere a rolului său economic,
a volumului de tranzacţii cât şi a valorii acestora. Însă, nu întotdeauna există o
concordanţă între evoluţiile bursei şi economia reală. În acest sens, pe piaţa bursieră
por apare şi conjuncturi nefavorabile, manifestate prin crize şi crahuri bursiere.
Crahul bursier reprezintă prăbuşirea cursurilor titlurilor financiare pe pieţele
bursiere. Explicaţia sa se află în strânsă legătură cu modul de organizare a speculaţiei
valorilor mobiliare cotate la bursă. În general, a specula înseamnă a anticipa evoluţia
pieţei bursiere. Atunci când se anticipează o creştere a cursului, se cumpără un titlu în
scopul de a-l revinde mai târziu, în condiţiile în care creşterea se va realiza şi se va
obţine un anumit câştig. Aceste operaţiuni la bursă care constau în cumpărarea de
titluri în perspectiva unei creşteri de cursuri şi a revânzării în scop de câştig se numesc
à la baisse. Se poate specula de asemenea şi à la baisse, atunci când se mizează pe
scăderea cursului unei acţiuni. Speculaţiile bazate pe realităţi economice au un rol cert
în cadrul bursei şi sunt recunoscute în cadrul acesteia. În schimb, dacă în mod voluntar
sunt înşelaţi cumpărătorii potenţiali, dacă se cumpără şi se vinde pe baza unor
215
informaţii confidenţiale, se dezvoltă o speculaţie dăunătoare, deoarece cursul
acţiunilor nu se va fundamenta pe elementele economice reale.
În România, deschiderea oficială a Bursei de Valori Bucureşti a avut loc pe 1
decembrie 1882. De-a lungul timpului Bursa de Valori Bucureşti a fost afectată de
evenimentele social-politice. Activitatea BVB este întreruptă începând cu anul 1941,
timp de 5 decenii rămânând închisă. În anul 1995 are loc reînfiinţarea Bursei, prima
tranzacţie având loc pe 20 noiembrie 1995. De atunci Bursa de Valori Bucureşti se
află într-o dezvoltare continuă. Anul 2005 este anul în care BVB absoarbe Bursa
Electronică RASDAQ. Pe 14 februarie 2008, la Bursa de Valori Bucureşti se listează
prima companie internaţională: Erste Bank.
Bursa de Valori Bucureşti este împărţită în două categorii: Categoria I şi
Categoria II (numită şi categorie de bază). În funcţie de criteriile îndeplinite, o acţiune
poate fi listată la una din cele două categorii.
Indicii folosiţi la Bursa de Valori Bucureşti sunt:
BET (Bucharest Exchange Trading), a fost primul indice al BVB. Momentan
conţine cele mai lichide 10 societăţi exceptând societăţile de investiţii financiare
din indicele BET-FI;
BET-C (BET Composite), cuprinde toate societăţile listate la BVB exceptând
societăţile de investiţii financiare din indicele BET-FI;
BET-FI cuprinde cele cinci mari societăţi de investiţii create prin Programul de
Privatizare în Masă;
ROTX (Roumanian Traded Index) cuprinde aşa numitele societăţi blue chips162.
BET-XT (Bucharest Exchange Trading Extended Index) este un indice blue-chip
care reprezintă evoluţia preţurilor celor mai lichide 25 de companii tranzacţionate
pe piaţa reglementată, inclusiv SIF-urile, ponderea maximă a unui simbol fiind
de 15%. A fost lansat la 1 iulie 2008.
BET-NG (Bucharest Exchange Trading Energy & Related Utilities Index)
reprezintă evoluţia a 10 companii din sectorul energetic şi utilităţile aferente
acestuia, ponderea maximă a unui simbol în indice fiind de 30%. A fost lansat la
1 iulie 2008.
RASDAQ a fost numele bursei electronice de valori mobiliare de la Bucureşti.
Numele este o adaptare după cel al bursei similare din New York City, NASDAQ.
Acronimul RASDAQ provine de la: Romanian Association of Securities Dealers
Automated Quotation (system). RASDAQ şi-a început activitatea pe 26 octombrie
1996, iar la 1 decembrie 2005 a fuzionat cu Bursa de Valori Bucureşti. RASDAQ
operează cu următoarele categorii de indici: RASDAQ-C, RAQ-I şi RAQ-II.
Figura 38: Evoluţia indicilor BVB în 2008
162
Blue chips este numele dat de către investitori acţiunilor unor societăţi puternice, mature, stabile, care conferă constant
câştigurile previzionate de către analişti. Numele provine de la un joc de cărţi de tip poker, în care formaţiunile blue chips
sunt cele mai valoroase. Acţiunile blue chips aparţin unor societăţi cu profituri stabile, rating ridicat şi coeficienţi de risc
minimi. În general, ele au linii diversificate de producţie şi o bază foarte mare de clienţi, atuuri care le permit să depăşească
cu variaţii minime dificultăţile temporare generate de piaţă şi să exploateze la maximum conjuncturile favorabile. Cel
mai important avantaj al unor acţiuni blue chips este ca ele sunt considerate o investiţie stabilă; cumpărându-le un
investitor poate fi aproape sigur că va avea un beneficiu din acest plasament. Aceste acţiuni sunt preferatele fondurilor
de pensii şi altor fonduri şi plasamente care evită să îşi asume riscuri financiare mari. De asemenea, aceste acţiuni sunt,
în general, acceptate de bănci ca gaj pentru acordarea unor împrumuturi, având avantajul că titularul beneficiază pe
această perioadă de dividendele oferite de societăţi. Cel mai important dezavantaj al unor acţiuni blue chips este, desigur,
preţul lor mare. Datorită siguranţei conferite, investitorii se mulţumesc cu o ă de câştig mai redusă pentru aceste investiţii
şi de aceea tind să urce preţul până la limita inferioară a profitabilităţii acceptata pe o piaţă cum este bursa de valori.
Datorită situaţiei favorabile a companiilor care le emit, acţiunile blue chips sunt incluse în indicele bursei unde sunt
tranzacţionate. Dow Jones Industrial Average este considerată cea mai proeminentă listă de acţiuni blue chips din lume.
Creat de fondatorul Dow Jones & Co si editorul Wall Street Journal, Charles Dow, acest index sintetizează evoluţia a 30
de acţiuni tranzacţionate în SUA, fiind considerat de analişti o oglindă fidelă a pieţei bursiere americane.
216
Sursa: BVB
Deteriorarea mediului economic şi financiar internaţional în 2008 şi 2009 s-a
manifestat tot mai puternic, iar evoluţiile economice pe termen mediu sunt marcate de
mari incertitudini atât la nivel mondial cât şi naţional. Climatul economic extern
influenţează economia românească prin: înrăutăţirea percepţiei la risc; contracţia
pieţelor de desfacere externe; dificultăţi în finanţarea externă; dublarea riscului de
lichiditate cu cel de solvabilitate la nivel microeconomic şi nu în ultimul rând prin
reducerea investiţiilor străine directe. Pe fondul unei lichidităţi a pieţei bursiere locale
incomparabil mai mici decât în cazul marilor burse americane, europene sau asiatice
fenomenul de propagare a determinat, conform corelaţiilor dintre indicii BVB şi cei
ai pieţelor bursiere internaţionale, un grad extrem de ridicat al volatilităţii generale a
pieţei. Această situaţie a făcut posibil ca pentru unele dintre cele mai însemnate titluri
de la BVB, în câteva şedinţe de tranzacţionare din trimestrul III al anului 2008, să nu
mai fie afişate ordine de cumpărare în intervalul de preţ +/-15% impus pentru o şedinţă
de tranzacţionare. De aceea, pentru prima dată pe BVB, în data de 8 octombrie 2008
a fost necesară suspendarea şedinţei de tranzacţionare, ca urmare a volatilităţii excesiv
de ridicate. Din aceste considerente, pierderile înregistrate în 2008 la nivelul indicilor
BVB au fost printre cele mai ridicate dintre pieţele bursiere europene. Astfel, la finalul
anului 2008 indicele BET era calculat pentru 2.901 puncte, cu 70% sub valoarea sa
din luna ianuarie. De altfel valorile maxime din 2008 ale tuturor indicilor bursieri au
fost atinse în primele şedinţe de tranzacţionare ale anului, urmând ca apoi să scadă
(aşa cum se poate remarca din figura 14).
3) Piaţa primară:
a) este piaţa pe care se tranzacţionează titlurile de valori mobiliare;
b) este piaţa pe care se emit numai acţiunile;
c) are rolul de a emite noi titluri de valoare în scopul atragerii de capital bănesc
disponibil;
d) este piaţa pe care se emit numai titlurile de credit pe termen scurt.
218
a) cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu titluri de valoare emise anterior apariţiei bursei;
b) se referă la tranzacţiile cu acţiuni ordinare;
c) cuprinde totalitatea tranzacţiilor cu titluri de valoare ce nu au acces la bursă;
d) cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu titluri emise anterior.
Răspunsuri:
Completaţi spaţiile libere 1) locul de întâlnire al cererii şi
ofertei; mediu şi lung.
2) de a emite noi titluri de valoare;
capital bănesc.
3) tranzacţionării titlurilor deja
emise.
4) instrumente financiare
negociabile; de proprietate;
220
creanţe; patrimoniale;
emitentului.
5) titluri negociabile;o creanţă pe
termen lung.
6) concentrează cererea şi oferta de
titluri financiare; operaţiunilor
bursiere; regulament acceptat.
7) preţul; cererii şi ofertei.
8) ratelor dobânzii; scăderea
cursului.
Alegeţi răspunsul corect 1. c 2. d 3. c 4. d 5. b 6. d 7. a 8. d 9. b
10. d
Alegeţi combinaţia de 1. D 2. B 3. B
răspunsuri corectă
Stabiliţi valoarea de adevăr a 1. aA bF 2. aF bA 3. aF bF 4. aA bA
următoarelor propoziţii 5. aA bA 6. aF bF
9.9. Rezumat
222
Tipologia bursieră cuprinde următoarele tipuri de burse principale: burse de stat,
burse private şi burse mixte;
Bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care concentrează cererea
şi oferta de titluri financiare şi care realizează efectuarea operaţiuni-lor bursiere
în conformitate cu un regulament acceptat;
Cotaţia valorilor mobiliare permite fixarea preţului astfel încât majoritatea
cumpărătorilor şi vânzătorilor să fie satisfăcuţi. În acest scop sunt folosite două
tehnici principale de cotare;
Cursul unei anumite valori mobiliare se stabileşte în funcţie de titlurile cerute şi
oferite la un anumit preţ;
Bursa de valori reflectă starea economiei în care funcţionează, ea însăşi având o
anumită intensitate a activităţii care se poate aprecia cu ajutorul indicilor bursieri;
Indicii bursieri evidenţiază tendinţa de ansamblu a bursei, adică evoluţia
cursurilor şi se pot determina pentru anumite acţiuni considerate reprezentative
sau pentru toate acţiunile de la bursă;
În anul 1995 are loc reînfiinţarea Bursei de Valori Bucureşti, prima tranzacţie
având loc pe 20 noiembrie 1995.
9.10. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, „Economie politică”,
Editura Economică, Bucureşti, 1999;
Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2011;
223
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. VENITURILE ŞI FORMAREA
ACESTORA
Cuprins
10.1. Obiective
10.2. Competenţele unităţii de învăţare
10.3. Salariul
10.4. Profitul
10.5. Dobânda
10.6. Renta
10.7. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
10.8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
10.9. Rezumat
10.10. Bibliografie
10.1. Obiective
Unitatea de învăţare 10 - Veniturile şi formarea acestora, în care veţi studia modul
de recompensare a utilizării factorilor de producţie, cât şi veniturile generate de
închirierea lor, respectiv salariul, profitul, dobânda şi renta.
10.2. Competenţele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
Definiţi şi analizaţi salariul;
Înţelegeţi mecanismele de formare a dobânzii pe piaţă;
Definiţi şi evidenţiaţi condiţiile de formare a rentei.
10.3. Salariul
00:00
224
Figura 39: Repartizarea veniturilor în societate
Sursa: Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed. C.H. Beck,
Bucureşti 2008, p. 260
Producţia de bunuri şi servicii se poate realiza numai prin utilizarea şi
combinarea factorilor de producţie. Implicarea factorilor de producţie în activităţi
economice atrage necesitatea recompensării lor, apărând astfel în societate
următoarele venituri primare sau funcţionale: salariul care revine posesorilor muncii;
renta care revine posesorilor pământului atras în circuitul economic; profitul ce revine
întreprinderilor şi dobânda care revin posesorilor de capital.
Posesorii factorilor de producţie primesc venituri sub formele amintite drept
plăţi pentru factorii puşi la dispoziţie activităţilor economice de către ei. Dacă nu
primesc o asemenea plată (respectiv veniturile sub forma amintită) dispare motivaţia
economică a participării factorilor la activităţile necesare societăţii.
Firmele, în funcţie de obiectul activităţii lor, au interes în a atrage, combina
şi utiliza factorii în anumite proporţii, corespunzător nivelului producţiei pe care şi-au
propus să o realizeze şi a celui mai redus cost de producţie. Având în vedere aceste
obiective, firmele nu vor ezita în substituirea factorilor între ei, astfel încât costul lor
de producţie să fie cât mai mic. Cererea de factori şi, desigur, substituirea unui factor
cu altul sunt determinate de preţul factorilor pe piaţă, de veniturile pe care le pretind
posesorii factorilor. Diferenţele între veniturile obţinute de factori (sau pretinse de
posesorii lor), depind de variaţiile preţului pentru fiecare factor, ca şi de cantitatea de
factori oferită. Cu alte cuvinte, există o piaţă a factorilor, al căror comportament este
identic cu cel de pe piaţa celorlalte mărfuri163.
Pe piaţa factorilor de producţie se întâlnesc ofertanţii de factori cu cei care
caută factori, respectiv întreprinzătorii. Aceştia din urmă vin la piaţă cu scopul de a
cumpăra factori. Ca şi alţi consumatori de mărfuri ei se interesează de preţul factorilor
şi estimează pentru fiecare factor productivitatea pe care o poate obţine prin
cumpărarea şi utilizarea lor. Desigur, problema care se pune este de a cumpăra acele
cantităţi de factori care să le aducă avantajele cele mai mari. Pentru aceasta ei
estimează productivitatea marginală a fiecărui factor. Pe de altă parte, ofertanţii de
factori urmăresc să obţină cel mai bun preţ pentru serviciile pe care le vor aduce
factorilor lor. În confruntarea dintre ofertanţii de factori şi consumatorii lor se
stabileşte preţul fiecărui factor într-un anumit moment şi, desigur, pe o anumită piaţă.
163
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 261
225
Analiza pieţei factorilor pune în evidenţă aceleaşi caracteristici ca în cazul pieţei
celorlalte bunuri. Respectiv, piaţa factorilor poate fi privită la rândul ei atât ca piaţă
cu concurenţă perfectă, cât şi ca piaţă cu concurenţă imperfectă, corespunzător
condiţiilor concrete existente. În condiţiile de azi, cu toate elementele de
imperfecţiune existente, jocul liber al pieţei continuă să influenţeze nemijlocit cererea,
oferta şi preţul factorilor.
În aceste condiţii, putem spune că preţul fiecărui factor se stabileşte (se
determină) identic ca preţul celorlalte mărfuri, prin întâlnirea ofertei cu cererea. Ceea
ce este specific în cazul factorilor, este că cererea este o cerere derivată. Factorii sunt
ceruţi de întreprinzători, nu pentru că îi sunt necesari consumului propriu, ci pentru că
prin intermediul lor, el poate organiza şi desfăşura producţia de bunuri (sau servicii)
capabile să satisfacă cerinţele de consum existente în societate.
Salariul
164
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 267
165
după P. Samuelson el reprezintă cca. 80% din venitul naţional al ţărilor dezvoltate
226
primit de cei ce şi-au adus contribuţia la crearea bunurilor şi serviciilor respective.
Totodată, ţinând seama că orice activitate economică presupune utilizarea factorului
de producţie - muncă, rezultă că salariul reprezintă un cost, o parte indispensabilă a
costului total al bunului sau serviciului economic produs. Prin combinarea acestor
două accepţiuni ale salariatului au fost definiţi mai mulţi termeni derivaţi: salariul
direct, salariul indirect, salariul de bază, salariul brut, salariul net, salariul colectiv,
salariul social, salariul minim, salariul mediu ş.a.
Salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al muncii ci ca preţ al închirierii factorului
muncă, a capacităţii de a munci, a unor oameni liberi juridic şi economic şi desigur,
ca preţ al serviciilor aduse prin munca depusă de către aceşti oameni. Formele de
salarizare sunt modalităţi de plată, respectiv de determinare a părţii din produsul
muncii ce revine salariaţilor.
Pe parcursul evoluţiei sale salariul a cunoscut diverse forme de plată. În esenţă,
acestea sunt: salariul după timpul lucrat, salariul în acord şi salariul mixt.
a) Salariul după timpul lucrat, sau în regie, este forma de salariu prin care
plata muncii se face în funcţie de timpul lucrat (oră, zi, săptămână, etc).
b) Salariul în acord (pe bucăţi realizate, pe operaţii executate, etc.) este forma
de plată pe individ sau în grup (echipe de lucru) în funcţie de cantitatea de bunuri
realizate de individ sau de grup, sau de operaţii executate.
c) Salariul mixt, este forma de plată care îmbină elemente din cele două forme
arătate mai sus.
Există numeroase sisteme de salarizare, care pornind de la cele două forme de
bază şi de la progresele în organizarea producţiei şi a muncii, asigură calculul
salariului în conformitate cu contribuţia exactă a fiecărui salariat la rezultatele
întreprinderii.
Indiferent de formele prin care se determină salariul, acesta capătă o expresie
bănească. Sub acest aspect, salariul este cunoscut ca salariul nominal.
Salariul nominal este reprezentat de suma de bani pe care salariatul o primeşte
în urma închirierii capacităţii sale de muncă. Salariul nominal reprezintă suma de bani
pe care o primeşte angajatul pentru munca prestată, exprimat în preţurile curente de
piaţă, în termeni inflaţionişti
Alături de salariul nominal, categoria de salariu real vine şi întregeşte imaginea
asupra dimensiunii salariului. Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii
care pot fi achiziţionate cu salariul nominal. Acesta este influenţat de mai mulţi factori:
salariul nominal (direct proporţional) şi preţul bunurilor de consum (invers
proporţional). Salariul real reprezintă cantitatea de mijloace de subzistenţă şi de
servicii pe care salariaţii şi le pot procura cu salariul nominal. Deci, salariul real
exprimă puterea de cumpărare a salariului nominal.
Pentru practica economică prezintă interes, alături de problemele teoretice ale
salariului, aspectele legate de determinarea acestuia corespunzător situaţiilor de piaţă
existente. Din acest punct de vedere întâlnim următoarele situaţii:
a. În cazul concurenţei perfecte. Dacă cunoaştem cererea şi oferta de muncă
(la nivel de industrie sau ramură industrială şi la nivel de firmă) nivelul salariului se
determină urmărind unde este punctul de echilibru rezultat din intersectarea celor două
curbe (figura 40). Punctul de echilibru E determină atât nivelul salariului cât şi
cantitatea de muncă necesară. Pentru simplificare considerăm forţa de muncă
existentă, omogenă din punct de vedere al pregătirii, ca şi a altor caracteristici. Deci,
fiecare lucrător va avea un salariu identic cu al celorlalţi lucrători.
În figura 40A, curba cererii (C1) este derivată din curbele venitului marginal al
produsului (VMP) tuturor firmelor din industrie. În figura 40B, cererea unei firme
oarecare pentru muncă este reprezentată de curba VMP specifică firmei. Curba ofertei
este perfect elastică, deoarece la preţul de piaţă al muncii, firma poate angaja oricâtă
227
cantitate de muncă doreşte. La un nivel dat al salariului, curba ofertei este identică cu
cea a costului marginal pe factor (CMF). Cantitatea de muncă pe care o angajează o
firmă competitivă va fi determinată de intersecţia dintre curba cererii şi curba ofertei,
respectiv de punctul EF. Identic se petrec lucrurile şi pe total industrie. Punctul EI va
determina cantitatea de muncă (QM) care poate fi angajată în industrie. Corespunzător
punctului EI se determină şi nivelul salariului (S) la care se angajează cantitatea de
muncă respectivă (QM).
Figura 40: Nivelul salariului în condiţii de echilibru
228
Monopsonul nu poate angaja nici el decât un număr limitat de persoane, fapt ce
duce la intensificarea concurenţei pe piaţa muncii. Curba ofertei de muncă este
identică şi în cazul existenţei monopsonului cu oricare curbă a ofertei166. Monopsonul,
dacă are nevoie de muncă, poate ridica nivelul salariului în vederea atragerii de noi
muncitori, până la punctul în care costul marginal pe factor (CMF) egalează venitul
marginal al produsului (VMP), respectiv până la punctul F (figura 41).
Figura 41: Nivelul salariului în condiţii de monopson
Costul marginal pe factor, după cum ştim, este costul la care angajăm, sau cu
care cumpărăm o cantitate adiţională de factor. Când firma este în condiţiile pieţei cu
concurenţă perfectă CMF egalează preţul factorului. Când este monopson CMF este
mai mare decât preţul factorului.
Aşa cum este ilustrat în grafic, curba cererii de muncă a monopsonului este
curba venitului marginal al produsului (VMP). Necesarul de lucrători a fi angajaţi şi
respectiv nivelul salariului nu rezultă din punctul de echilibru E, în care se
intersectează curba ofertei cu cea a cererii, respectiv cu VMP. Fiind singurul
cumpărător de muncă dintr-o anumită zonă, monopsonul nu ţine seama de punctul de
echilibru E. El poate de exemplu, mări salariul pentru a atrage cât mai multă muncă
din zonă, sau micşora salariul sub nivelul SE corespunzător punctului E. Dacă avem
în vedere regulile generale, monopsonul ar trebui să plătească un salariu de nivel SF,
corespunzător punctului F, de intersecţie între costul marginal pe factor (CMF) şi
venitul marginal al produsului (VMP). Acest punct, după cum am văzut, reprezintă
maximum până la care monopsonul poate ridica nivelul salariului. Dar în determinarea
nivelului efectiv al salariului, monopsonul se ghidează după curba ofertei, deci salariul
va fi citit pe curba ofertei, corespunzător punctului M, şi nu pe curba costului marginal
al produsului, aşa cum se întâmplau lucrurile în condiţiile pieţei perfecte. Salariul S,
corespunzător punctului M dă la iveală şi cantitatea de muncă QM pe care o angajează
monopsonul. Ea va fi mai mică decât cantitatea de muncă (QE) corespunzătoare
punctului de echilibru E. Deoarece preţul factorului este sub venitul marginal al
produsului, lucrătorii sunt plătiţi de monopson mai puţin decât este contribuţia lor la
venit. Datorită acestui lucru, mulţi specialişti denumesc salariu monopsomic, salariu
de exploatare.
166
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 273
229
d. În cazul salariului minim. O cale de a contracara puterea monopsonului pe
piaţa muncii este ca statul să stabilească un nivel minim al salariului. Acest nivel SE
este dat de punctul E unde se intersectează, în condiţii normale, cele două curbe ale
ofertei şi cererii de muncă.
Figura 42: Echilibrul în condiţiile salariului minim
167
I. T. Ştefănescu, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 197.
230
descentralizarea competenţelor de aprobare a elementelor şi de aplicare a lor;
asigurarea unei corelaţii corespunzătoare între munca prestată, rezultatele
muncii şi salarii;
cointeresarea fiecărui salariat în sporirea eficienţei activităţii individuale
printr-o motivare pecuniară adecvată muncii;
creşterea ponderii părţii variabile în totalul veniturilor din salarii;
stabilirea elementelor sistemului de salarizare şi a cuantumului lor, în principal
prin negocieri colective;
luarea în considerare a politicii de protecţie socială.
Elementele sistemului de salarizare sunt salariul de bază, sporurile şi
adaosurile la acesta. Desigur, elementul principal este salariul de bază. El se stabileşte
pentru fiecare salariat în raport cu calificarea, importanţa, complexitatea lucrărilor şi
atribuţiilor de serviciu, pregătirea şi competenţa profesională.
Sporurile la salariul de bază reprezintă un element suplimentar de întregire a
salariului în funcţie de anumite condiţii speciale de desfăşurare a muncii. Astfel, în
legislaţia noastră sunt prevăzute următoarele categorii de sporuri: spor pentru condiţii
deosebite de muncă (grele, periculoase ori penibile); spor de vechime în muncă; spor
pentru munca de noapte; sporuri pentru orele suplimentare sau pentru orele prestate în
zilele nelucrătoare; spor de izolare; spor pentru folosirea unei limbi străine etc.
Adaosul la salariul de bază reprezintă un element suplimentar, accesoriu al
salariului, care apare sub următoarele forme: adaos pentru muncă în acord; premii,
cota parte din profit repartizat salariaţilor; alte adaosuri stabilite în procesul
negocierilor.
Atât adaosurile cât şi sporurile la salariul de bază se acordă şi în funcţie de
rezultatele obţinute, precizându-se cu ocazia negocierilor privind încheierea
contractelor de muncă ce se acordă şi în ce cuantum.
Tabel 17:Evoluţia salariului mediu în România în perioada 2005 – 2009 (RON)
Luna / anul Salariul Salariul net Diferenţă Pondere net
brut (brut – net) în brut (%)
11 / 2005 1017 774 243 76,1
11 / 2006 1213 908 305 74,9
11 / 2007 1522 1121 401 73,6
11 / 2008 1844 1361 489 73,8
11 / 2009 1866 1361 500 73,2
Sursa: Institutul Naţional de Statistică
Diferenţierea salariilor, pe categorii de salariaţi şi în interiorul acestora, pune
în evidenţă existenţa unor factori de influenţă care sunt luaţi în considerare atunci când
se concep sistemele de salarizare la nivelul firmelor. Cei mai importanţi factori de
influenţă sunt următorii: diferenţe de calificare, grade diferite de dificultate a
activităţilor din cadrul societăţii, preferinţele indivizilor cu privire la o profesie sau
alta, la un loc de muncă sau altul, tipul pieţei de muncă, existenţa sau inexistenţa
discriminării în funcţie de sex, vârstă, culoare, gradul de imobilitate a pieţei muncii,
prevederile legale în vigoare ş.a.
Care sunt principalele cazuri de determinare a salariului?
Factorii de influenţă nivelului salariului.
231
10.4. Profitul
Profitul, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă
bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică.
Activităţile economice se desfăşoară, în cea mai mare parte, în întreprinderi,
00:20
iniţiate şi organizate de întreprinzători, care angajează şi combină factorii de
producţie. Întreprinzătorii pot fi proprietari ai tuturor factorilor de producţie antrenaţi
în cadrul activităţii firmei (întreprinderii) sau pot închiria unul sau mai mulţi factori
de producţie. Indiferent de situaţie, întreprinzătorii sunt acei ce organizează şi conduc
afacerile firmei, decid ce să producă, în ce cantităţi, unde să se vândă şi cum să se
vândă ş.a. Toate acestea necesită cunoştinţe, abilitate şi implică un anumit risc din
partea întreprinzătorului. Este firesc ca ele să fie recompensate iar întreprinzătorul să
se aştepte la un câştig, care este cunoscut sub denumirea de profit.
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de firmă şi costul de
producţie al acesteia, cu alte cuvinte el este excedentul preţului de vânzare asupra
preţului de cost.
El se poate determina în felul următor:
Pr = P · Q – C unde:
Pr = profitul
P = preţul de vânzare pe unitatea de produs
Q = cantitatea vândută
C = costul aferent producţiei vândute.
Profitul privit astfel este profitul total, care la o privire atentă constatăm că este
format din două componente, respectiv din profitul normal şi profitul supernormal,
sau profitul economic.
Dacă avem în vedere costul contabil, tot ceea ce se obţine peste acest cost
este profit, respectiv profitul total. Dacă acest excedent depăşeşte suma costului
explicit şi implicit, respectiv costul economic sau costul de oportunitate, atunci
profitul total este compus din două componente şi anume profitul normal şi profitul
supernormal sau economic. Cu alte cuvinte, întreprinzătorul poate primi profit din
două motive:
dacă el este proprietarul unora dintre factorii de producţie (echipament,
pământ etc.) utilizaţi de firmă, el obţine profitul normal;
dacă vinde bunurile firmei obţinute la un preţ mai mare decât costul de
producţie (costul contabil plus profitul normal), va obţine şi profitul
supernormal sau economic.
Deci, profitul total este profitul normal plus profitul economic. Dacă
întreprinzătorul nu posedă nici unul din factorii de producţie (închiriază absolut tot),
el nu va obţine profitul normal, iar dacă va vinde bunurile produse obţinute la un preţ
mai mic decât costul de producţie, atunci nu va obţine nici profit economic.
Profitul normal apare ca o componentă a costului de producţie şi deci şi a
costului mediu şi marginal. În structura lui intră atât o remuneraţie de muncă, cât şi
una de capital.
Profitul economic reprezintă venitul obţinut de cei care întemeiază, organizează şi
administrează o firmă - întreprinzătorii - şi care sunt proprietarii bunurilor produse de
către firmă.
Ei vând aceste bunuri (dacă este posibil) la un preţ mai mare decât este costul
total al firmei (costul contabil plus profitul normal). Ceea ce obţin ca excedent peste
costul total este profitul economic sau superprofitul, care nu este altceva decât venitul
ce răsplăteşte pe întreprinzător pentru întemeierea şi buna funcţionare a firmei.
232
În economia de piaţă, unde se manifestă pentru întreprinzători permanent
incertitudinea cu privire la prezent şi viitor, aceştia suportă riscul în afaceri, respectiv
ca venitul ce provine din vânzarea bunurilor fabricate să fie mai mic decât costul de
producţie. În aceste condiţii profitul economic este considerat ca răsplată pentru
asumarea riscului.
Riscul în afaceri este ceva normal, o componentă a vieţii economice care nu
miră pe nimeni şi a cărei dispariţie ar crea derută şi comportamente nefireşti ale
agenţilor economici.
În condiţii normale, riscul în afaceri apare sub trei ipostaze:
a) incertitudini privind condiţiile pieţei.
b) riscul datorat schimbărilor în tehnologie şi implicit concurenţei celor care au un
avans în domeniu.
c) risc financiar, juridic şi politic.
Dacă privim cele trei mari grupe de riscuri este firesc ca profitul
întreprinzătorului şi anume profitul economic să fie privit şi considerat ca o
compensaţie primită de acesta datorită presiunii acestor riscuri. Cu alte cuvinte,
profitul supranormal sau economic este răsplata pe care o primeşte întreprinzătorul
pentru riscul de a pierde capitalul.
Dacă avem în vedere noţiunea de profit ca un tot nediferenţiat pe cele două
componente, putem spune că el se cuvine întreprinzătorului din mai multe motive:
a) inovaţia, reflectată atât prin ideile noi ale întreprinzătorului, dar şi prin ideile
noi ale altor specialişti pe care întreprinzătorul le obţine, le asimilează şi le pune în
practică;
b) managementul, respectiv efortul de conducere care îmbină atât cunoştinţe
ştiinţifice, cât şi talent, artă, pricepere;
c) speculaţia comercială, ce se referă la capacitatea întreprinzătorului de a
organiza şi desfăşura o distribuţie şi o vânzare de succes a bunurilor produse;
d) asigurarea contra riscurilor, motiv explicat mai larg în rândurile de mai sus.
Specialiştii consideră că primele trei motive pun în evidenţă că profitul este, în
primul rând, o plată a muncii întreprinzătorului, la fel de normală ca salariul oricărui
lucrător, iar în al doilea rând, având în vedere ultimul motiv, profitul este şi o răsplată
a riscului asumat de întreprinzător. Cu alte cuvinte, profitul este un venit, care depinde
de anumite circumstanţe favorabile întreprinzătorului.
În concluzie, se poate spune că profitul se diferenţiază de celelalte venituri. El
poate fi privit ca un element rezidual al activităţii economice a firmelor. Spre
deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are baza contractuală, depinzând de
succesul în afaceri şi de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni o concurenţă
distrugătoare, derapaje politice, financiare etc., restrângeri sau limitări legislative ş.a.
Cunoaşterea de către agenţii economici a dimensiunii profitului obţinut în
fiecare etapă dată ca şi a dinamicii acestuia prezintă interes pentru fundamentarea
deciziilor lor. Pentru a obţine informaţii utile, agenţii economici pot utiliza o serie de
indicatori de analiză a profitului. Cei mai importanţi sunt masa profitului şi rata
profitului.
Masa profitului reprezintă profitul total obţinut de un agent economic într-o
anumită perioadă de timp.
Rata profitului este o mărime relativă reflectând raportul procentual dintre
profitul obţinut de către un agent economic într-o anumită perioadă de timp(masa
profitului) şi costurile aferente acestuia.
Se mai poate determina şi prin raportarea profitului obţinut la volumul
capitalului şi / sau la cifra de afaceri.
Pr Pr Pr
p r 100 sau p r 100 sau p r 100
c C CA
233
unde:
p r = rata profitului
Pr = profitul total obţinut (masa profitului)
c = costul de producţie
C = capitalul utilizat
CA = cifra de afaceri.
Rata profitului pune în evidenţă gradul de rentabilitate a firmei, sau pe fiecare
produs. Calculat la nivel de ramură şi economie naţională acest indicator va reflecta
gradul de rentabilitate la aceste nivele.
Profitul obţinut de agentul economic într-o anumită perioadă de timp este privit
ca profit brut. Acesta se supune impozitării rezultând profitul net sau profitul admis,
cel ce rămâne obiectiv la dispoziţia agentului economic care l-a obţinut.
Toţi agenţii economici sunt interesaţi nu numai în a obţine profit ci a obţine
cât mai mult, respectiv în a-l maximiza. Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât
rentabilitatea, eficienţa firmei este mai mare.
Maximizarea profitului se referă la profitul total. În acelaşi timp, trebuie să
ţinem seama că nici unul dintre agenţii economici nu are posibilitatea de a influenţa
mărimea chiriei pentru nici unul dintre factorii de producţie, respectiv nu are nici o
influenţă asupra mărimii profitului normal. Deciziile lor în schimb influenţează
mărimea profitului economic şi deci, dacă o firmă acţionează pentru maximizarea
profitului total, o face maximizând de fapt profitul economic168.
Analiza maximizării profitului se poate porni de la condiţiile pieţei perfecte. În
acest caz trebuie să avem în vedere două situaţii, respectiv ce se întâmplă în condiţiile
perioadei scurte de timp şi în condiţiile perioadei lungi.
În perioada scurtă, dacă privim cu atenţie graficul din figura 22 care cuprinde
curbele venitului mediu, venitului marginal, curba costului marginal şi a costului
mediu - curbele costului includ şi profitul normal - constatăm următoarele:
Firma va obţine un profit economic (profit supernormal) la orice producţie între
punctele A şi B, deoarece pentru aceste producţii, venitul mediu este mai mare decât
costul mediu, care include şi profitul normal. Firma poate opta pentru producţia care
îi asigură profitul maxim folosind informaţiile date de mărimea venitului marginal şi
a costului marginal. Dacă presupunem că firma îşi măreşte producţia cu o unitate
suplimentară de produs, se va înregistra atât o creştere a costului marginal al ei, cât şi
a venitului marginal obţinut. Dacă venitul marginal este mai mare decât costul
marginal, venitul total va creşte mai mult decât creşte costul total (care include profitul
normal) şi deci creşterea în producţie duce la creşterea profitului economic. Aşadar,
firma obţine venit prin creşterea producţiei atunci când venitul marginal depăşeşte
costul marginal pentru toate creşterile de producţie până la punctul C şi, deci, este
firesc ca producţia firmei, în final să atingă acest punct.
Ce se întâmplă dacă firma extinde producţia dincolo de punctul C, unde - aşa
cum se vede din figura 43 - costul marginal depăşeşte venitul marginal? În acest caz,
orice unitate adiţională de produs va adăuga mai mult la costul total decât la venitul
total şi, deci, ca o consecinţă, profitul economic va scădea.
168
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 283
234
În concluzie, producţia firmei - mai bine spus volumul de producţie al firmei,
care asigură maximizarea profitului - este cel de la punctul C din grafic. Cu alte
cuvinte:
Maximum de profit economic este atins la acel nivel al producţiei la care
venitul marginal egalează costul marginal, iar curba costului marginal este în creştere.
Putem spune, în final, că dimensiunea maximă a profitului economic
(supernormal) al firmei, într-o perioadă scurtă, depinde de mărimea venitului mediu
şi a costului mediu.
Pentru a înţelege ceea ce se întâmplă în perioada lungă revenim la o idee pe
care am expus-o de mai multe ori în cadrul acestui capitol şi anume că profitul normal
este considerat maximum de câştig pe care întreprinzătorii, proprietari de factori, îl
pot obţine dacă ar utiliza factorii lor de producţie în alt fel. Dacă firma produce, de
exemplu, un bun oarecare A, obţinând un profit economic (supernormal) pozitiv,
atunci toate celelalte direcţii alternative de utilizare a factorilor de producţie (folosiţi
la producerea bunului A) vor aduce un venit mai mic proprietarilor lor. În acest caz,
toţi posesorii factorilor de producţie în discuţie vor dori să-i utilizeze pentru a produce
bunul A şi nu pentru altceva. După cum ştim, în perioada lungă toţi factorii pot fi
transferaţi de la o utilizare la alta şi deci, în exemplul nostru, numărul firmelor care
pot produce bunul A va creşte, iar numărul firmelor care, prin utilizarea aceloraşi
factori, vor produce alte bunuri, va scădea. Putem desprinde o concluzie foarte
importantă şi anume că în perioada lungă numărul firmelor care produc un bun
oarecare se va mări, dacă firmele respective obţin profit economic (supernormal)
pozitiv. Invers, dacă firmele care produc un bun oarecare înregistrează pierderi (adică
profitul total este mai mic decât profitul normal) atunci, treptat - treptat, ele vor
renunţa la producţia bunului respectiv, iar numărul lor, tot treptat, va descreşte. În
acelaşi timp, precizăm că nu se înregistrează schimbări în numărul firmelor care
produc un bun în condiţiile în care profitul este la nivel normal, deoarece pentru aceste
firme nu există motivaţia nici de a ieşi nici de a intra în ramură.
Să vedem care este efectul intrării sau ieşirii firmelor dintr-o ramură. Dacă
într-o ramură oarecare se va înregistra, la un moment dat, o creştere a numărului de
firme care produc un anumit bun (deci va avea loc o sporire a cantităţii din bunul
respectiv) atunci vom sesiza o modificare a costurilor şi veniturilor tuturor firmelor
care produc acel bun. Acest fapt se datorează următoarelor:
235
a) Intrarea unui număr însemnat de firme în ramură are ca efect imediat creşterea
ofertei la bunul produs în cadrul ramurii şi, în mod firesc, scăderea preţului de
vânzare. Venitul mediu, ca şi venitul marginal ale fiecărei firme vor scădea,
deoarece vânzările se vor face la noile preţuri;
b) Intrarea în ramură a noilor firme va duce la creşterea cererii de factori de
producţie, utilizaţi pentru producerea bunului respectiv. În aceste condiţii,
preţul factorilor va creşte şi deci, în mod corespunzător, va creşte costul total
al fiecărei firme.
Scăderea venitului şi creşterea costului vor avea ca efect reducerea profitului
fiecărei firme, aşa că intrarea noilor firme atrase de mărimea profitului economic
(supernormal) va reduce nivelul acestui profit. În aceste condiţii, motivaţia pentru
noile firme de a produce bunul respectiv va dispare, dar numai atunci când profitul
economic al fiecărei firme în parte va scădea, în perioada lungă, la zero.
În concluzie: numărul firmelor poate să crească într-o ramură oarecare până ce
profitul economic (supernormal) va scădea la zero.
Fiecare firmă în parte va renunţa la a produce un bun, dacă nu va obţine profitul
normal. În acest caz, firmele vor ieşi din ramură sau de pe piaţă, influenţând printr-o
astfel de acţiune atât costul, cât şi venitul, dar în sens invers decât am văzut mai sus.
Deci, pentru fiecare firmă venitul va creşte din cauza reducerii ofertei şi, pe această
bază, a creşterii preţului de vânzare, şi costul va scădea deoarece cererea de factori va
descreşte şi, implicit, se va reduce preţul lor. Aşadar, profitul firmelor care vor rămâne
în ramură va creşte şi firmele vor continua să existe până ce profitul total al fiecărei
firme egalează profitul normal (figura 44).
Intrarea şi ieşirea firmelor în şi din ramură implică următoarele aspecte: în
perioada lungă, profitul total al fiecărei firme egalează profitul normal; profitul
supernormal este zero şi costul mediu (inclusiv profitul normal) egalează venitul
mediu.
În figura 44, graficul C, sunt ilustrate curbele costului şi venitului pentru fiecare
firmă, atunci când piaţa cu concurenţă perfectă se găseşte în echilibru în perioada
lungă. În această situaţie, reţinem trei condiţii:
236
a) Fiecare firmă va produce în condiţiile celui mai redus cost posibil ei. Costul
mediu al firmei este dat de curba costului mediu în perioada lungă;
b) Fiecare firmă îşi maximizează profitul economic (supernormal) realizând o
producţie pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal;
c) Profitul supernormal este egal cu zero, nu există tentaţia firmelor de a intra
şi de a ieşi din ramură şi deci costul mediu este egal cu venitul mediu. În plus, pentru
o firmă perfect competitivă, venitul mediu este egal cu venitul marginal.
Aceste trei supoziţii reflectă faptul că, în condiţiile în care piaţa perfectă este
în echilibru pe termen lung, costul mediu va fi egal, sau este, cu costul marginal,
pentru toate firmele. Costul mediu este egal cu costul marginal, la cel mai scăzut punct
al curbei costului mediu. Această egalitate (vezi şi graficul C din figura 44) pune în
evidenţă producţia (volumul acesteia) la care costul mediu este minim şi deci, profitul
este maxim.
În condiţiile pieţei imperfecte, problema maximizării profitului vizează
strategiile duse în funcţie de tipul pieţei. Ne vom opri la două tipuri de piaţă, respectiv
piaţa de monopol şi piaţa de oligopol.
În cazul monopolului, maximizarea profitului se obţine atunci când costul
marginal este egal cu venitul marginal (figura 45). Producţia X maximizează profitul
supernormal, deoarece venitul marginal egalează, aşa cum se poate observa din grafic,
costul marginal. Monopolul va vinde produsele cu preţul Y (care este egal cu venitul
237
mediu). Costul mediu al monopolului, care include profitul normal, este Z. Profitul
supernormal total al monopolului este YZ x OX, respectiv este dat de aria ZYVW169.
În perioada lungă, tentate de câştig, şi alte firme doresc să intre pe piaţa
monopolului în ideea de a obţine un profit economic ridicat. Această dorinţă este
stăvilită însă de barierele ridicate de monopol care sunt, dacă nu imposibil, foarte greu
de trecut. Deci, monopolul va obţine în perioada lungă profitul supernormal. Datorită
dominaţiei în ramură, preţul la care vinde monopolul produsele proprii îi asigură o
dimensiune substanţială a profitului supernormal, fapt ce-i determină pe unii
specialişti să-l denumească profit ridicat de monopol.
Costul mediu al monopolului în perioada lungă este mai redus decât în
perioada scurtă. Acest lucru se explică prin faptul că în perioada lungă monopolul
poate schimba cantitativ toţi factorii de producţie, inclusiv pe aceia care în
perioada scurtă sunt ficşi.
Figura 45: Maximizarea profitului în cazul monopolului
169
Craven John, Introduction to economics, Basil Blackweel, 1984, p. 223-224
238
În situaţia de oligopol, profitul fiecărei firme depinde de deciziile luate de către
toate firmele din ramură. Oligopolurile sunt capabile de a obţine profituri mai mari în
condiţiile de înţelegere decât în cele de concurenţă. O înţelegere oligopolistă se poate
rupe dacă una din firme consideră că poate obţine un profit mai ridicat prin concurenţă
decât prin negocieri. Arsenalele de concurenţă sunt bogate în mijloace de acţiune, dar
toate sunt costisitoare, afectează profitul. Alegerea luptei deschise se face numai
atunci când se întrevăd rezultate compensatorii pierderilor, deci când se mizează pe
maximizarea profitului.
Funcţiile profitului sunt:
a) Funcţia de motivare a firmelor luate în ansamblu ca entităţi economice, a
întreprinzătorilor şi proprietarilor firmelor respective. Profitul stimulează iniţiativa
economică a acestora, el determină acceptarea riscurilor de către întreprinzători şi prin
aceasta, contribuie la stimularea producţiei de bunuri;
b) funcţia de stimulare – profitul stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului de
către întreprinzători. Profitul este principalul factor motivator al proprietarilor de
capitaluri;
c) funcţia de creştere, ce pune în evidenţă faptul că profitul stă la baza creşterii
producţiei, a dezvoltării firmelor, a apariţiei de noi întreprinderi, etc. Profitul
reprezintă sursa principală a acumulărilor pe baza cărora se constituie investiţiile,
sursa de bază a creşterii economice.
d) funcţia de control asupra activităţii firmelor. Nivelul şi dinamica profitului
însuşi, constituie un barometru al calităţii activităţii agenţilor economici. Cu cât
profitul este mai mare şi cu cât perioada în care se obţine este mai îndelungată, cu atât
mai mult se verifică în practică, calităţile şi abilitatea agentului economic în rândul
întreprinzătorilor.
e) Profitul îndeplineşte o importantă funcţie socială, constituind baza
procurării resurselor necesare pentru finanţarea acţiunilor social – culturale (a treia
sursă de venit la bugetul statului).
Sunt trei categorii de factori care influenţează profitul unei întreprinderi:
1) mediul extern - influenţează mărimea profitului pe care aceasta îl va obţine.
Elementele mediului extern nu pot fi controlate de către întreprindere;
2) modul în care întreprinderea interacţionează cu mediul de piaţă. Mărimea
profitului depinde de asemenea de modul în care produsele firmei sunt percepute de
către consumatorii finali sau intermediari. Acest factor este controlat de întreprindere
în cea mai mare parte fiind şi mai flexibil decât mediul extern;
3) eficienţa şi eficacitatea cu care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea -
mijloacele prin care se pot administra şi supraveghea toate operaţiunile din interiorul
unei organizaţii sunt aflate sub controlul direct al managerului întreprinderii170.
Factori endogeni ce influenţează profitul: calitatea furnizorilor; modul de
recompensare a salariaţilor în funcţie de performanţele obţinute; gradul de
tehnologizare utilizat.
Factori exogeni de influenţă asupra profitului: nivelul inflaţiei; politica fiscală
a statului; subvenţiile acordate; strategia de dezvoltare economică; comportamentul
consumatorilor – diferit în funcţie de perioada de timp analizată.
Care sunt motivele pentru care se justifică includerea profitului normal în costul de
producţie?
Care sunt efectele creşterii numărului de firme din ramură în perioada lungă?
170
Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.265
239
10.5. Dobânda
172
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 296
173
Irving Fisher (1867 -1947) - economist american, reprezentant al Şcolii neoclasice. Fisher a devenit cunoscut prin
teoria despre preţ şi capital, A enunţat ecuaţia Fisher, teorema şi efectul Fisher din economie.
241
Dacă procesul inflaţionist nu este prezent, atunci rn = rr. După impozitarea
dobânzii nominale ceea ce rămâne este dobânda netă.
3. durata creditului;
4. raportul dintre rata dobânzii şi a profitului;
5. raportul dintre cererea şi oferta de capital pentru împrumut pe piaţa
capitalului.
Atunci când pe piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii
care acţionează în direcţia creşterii ratei dobânzii, guvernul poate interveni în sensul
stopării acestui proces, stabilind un plafon maxim al ratei dobânzii. Plafonarea ratei
dobânzii este adoptată de guvernanţi pentru protecţia micilor întreprinzători de riscul
unei rate a dobânzii prea mari. Această măsură are un caracter social. Însă, măsura
poate duce la o cerere nesatisfăcută de credite, ceea ce afectează tot paturile sărace ale
populaţiei.
Să ne reamintim...
Dobânda se poate stabili fie la creditele pentru consum, caz în care debitorul o
plăteşte din venitul său, fie la creditele pentru producţie, când debitorul o plăteşte din
profitul obţinut ca urmare a desfăşurării activităţii economice în care s-a utilizat
creditul solicitat.
Care sunt factorii care influenţează rata dobânzii?
10.6. Renta
O altă formă de venit întâlnită în societate este renta. Există mai multe
interpretări în legătură cu noţiunea de rentă. Una dintre ele se referă la sensul uzual al
01:10
noţiunii, care desemnează un venit fără muncă. Acest sens este prea larg, el nu este
utilizat de către specialişti, nu reflectă corect nici natura, nici conţinutul rentei. O altă
semnificaţie a conţinutului de rentă provine de la economiştii clasici, care consideră
că pământul, ca factor de producţie limitat cantitativ, produce un venit suplimentar
care îmbracă forma rentei. Această semnificaţie clasică fundamentată şi dezvoltată de
David Ricardo, a fost completată ulterior, astfel încât astăzi majoritatea specialiştilor
consideră renta ca un plus de venit de care pot să beneficieze toţi subiecţii economici
care dispun de condiţii deosebite174.
Desigur, o asemenea interpretare a noţiunii de rentă este destul de largă, chiar
ambiguă. Ce înseamnă condiţii deosebite? Cum apare plusul de valoare? Iată două
întrebări care trebuie să stea în atenţie pentru a clarifica corect noţiunea de rentă.
Condiţiile deosebite vizează situaţia ofertei unui factor sau altul. Dacă oferta este
inelastică, sunt create condiţiile ca o parte din venitul obţinut să îmbrace forma de
rentă.
Renta economică pură (privită ca recompensă a factorilor de producţie) se
referă la venitul obţinut de un factor de producţie - orice factor - care se caracterizează
prin completa inelasticitate a ofertei 175. Acest lucru înseamnă că, sub aspectul
cantităţii nu se vor produce modificări în viitor, indiferent ce preţ se oferă pentru
factorul respectiv. Această caracteristică o are factorul pământ şi uneori un element
sau altul din ceilalţi factori de producţie. De pildă, un cercetător de excepţie care este
angajat de către o firmă, sau un manager cu calităţi deosebite. „Renta este întotdeauna
174
Henri Guitton, Economie politique, vol. II, Paris, Dalloz, 1971, p. 306.
175
Lloyd Atkinson, Economics, Richard D. Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1982, p. 570-571.
242
un extraprofit, condiţionat de faptul că unul dintre factorii de producţie are un anumit
avantaj şi se află în posesia exclusivă a cuiva.”176.
În concluzie, renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui factor de
producţie care aparţine unei alte persoane. Renta poate fi privită sub două forme:
materială – ca excedent de bunuri faţă de alţi producători, produse de calitate
superioară, inclusiv situaţii de monopol;
bănească - ca rentă economică, adică venitul obţinut de către deţinătorul unui
factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la
creşterea preţului de vânzare.
Cert este că dintre toţi factorii de producţie, pământul îndeplineşte toate
condiţiile pentru a crea renta. De fapt, economiştii clasici au folosit acest factor de
producţie ca să explice natura şi conţinutul categoriei de rentă. Pentru ceilalţi factori,
renta apare numai în situaţii deosebite, respectiv în situaţia în care cantitatea oferită
rămâne neschimbată, deci oferta se caracterizează prin inelasticitate. Trăsătura
distinctă a pământului este că oferta este fixă la nivelul întregii economii, chiar şi în
cazul perioadelor lungi177.
Venitul suplimentar obţinut datorită situaţiei speciale a ofertei în cazul
pământului şi care îmbracă forma de rentă este însuşit de proprietarii pământului, atât
în cazul în care îl lucrează singuri, cu forţe proprii, cât şi în cazul în care îl arendează.
Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită
proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a
terenului unei alte persoane numită arendaş.
Oferta fixă de pământ înseamnă că renta pe hectar este determinată în mod
exclusiv de cererea pentru pământ. Dacă cererea pentru pământ într-o anumită zonă
geografică este ridicată, atunci şi nivelul rentei va fi mare şi invers, dacă cererea este
scăzută şi renta va fi la fel. Cererea pentru oricare resursă - aşa cum am văzut - este o
cerere derivată, deci renta pe hectar va fi determinată de valoarea de piaţă a bunurilor
obţinute de pe pământ.
Renta obţinută de pe pământurile care sunt utilizate în producţia agricolă este
renta funciară. Cum apare acest venit ?
Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să analizăm situaţia concretă
din agricultură. După cum ştim, oferta de pământ este fixă. În acelaşi timp, suprafeţele
de pământ cu o fertilitate ridicată sunt şi ele limitate. Mai mult, există diferenţe între
suprafeţele de pământ privind poziţia lor faţă de centrele de desfacere şi aprovizionare.
Deci, terenurile cu potenţial productiv sunt limitate. Ele nu sunt suficiente pentru
acoperirea cererii de consum de produse agricole a societăţii. Drept urmare,
oamenii vor atrage în producţia agricolă şi terenuri cu fertilitate mai redusă. Aceasta
înseamnă că la investiţii egale, pe terenuri diferite de fertilitate, se obţin randamente
inegale; la fel se întâmplă dacă pe acelaşi teren se fac investiţii succesive de capital.
Este de fapt efectul concret al acţiunii legii fertilităţii descrescânde.
Diferenţele de fertilitate între terenuri, ca şi diferenţele de poziţie faţă de
centrele de consum şi aprovizionare generează renta diferenţială. Apariţia ei este
determinată pe de o parte de limitarea terenurilor de potenţial ridicat, precum şi a celor
care au o poziţie mai bună, iar pe de altă parte, de necesitatea cultivării şi a terenurilor
cu fertilitate mai scăzută şi poziţie mai proastă, deoarece nevoile societăţii de produse
agricole impun acest lucru.
Datorită acestui fapt, nivelul preţurilor de vânzare pe piaţă a produselor agricole
va fi determinat de costurile de pe terenurile cu fertilitatea cea mai scăzută, sau de cele
176
Virgil Madgearu, Curs de Economie politică, Institutul de cercetări economice Profesor Virgil Madgearu, Bucureşti,
1944, p. 269.
177
David Begg, Stanley Fischer, Rudiger Dornbusch, Economics, McGraw Hill Book Company, 1984, p. 266.
243
cu poziţia cea mai dezavantajoasă (poziţia dezavantajoasă contribuie la ridicarea
cheltuielilor de transport). Este firesc atunci ca produsele obţinute de pe terenurile cu
fertilitate ridicată, sau cu o poziţie mai avantajoasă să se vândă la preţurile astfel
stabilite, obţinându-se un spor de venit. Acest spor de venit realizat pe terenurile bune
şi foarte bune, ca şi de pe terenurile cu localizare bună şi foarte bună, constituie un
venit suplimentar faţă de veniturile aduse de terenurile cu fertilitate scăzută, sau cu o
poziţie dezavantajoasă. Acest plus de venit îmbracă forma rentei diferenţiale şi va fi
însuşit de către proprietarul de pământ. Cu alte cuvinte, parcelele de pământ care dau
o recoltă mare pe hectar vor determina o rentă mai mare decât parcelele cu o producţie
mai mică pe hectar. Desigur, cererea pentru parcelele cu fertilitate ridicată va fi mai
mare decât pentru parcelele cu fertilitate mai mică. VMP (venitul marginal al
produsului) pentru o suprafaţă de pământ cu mare fertilitate va depăşi VMP pentru o
suprafaţă similară, dar cu fertilitate mai scăzută. La fel se întâmplă şi în cazul
diferenţei de poziţie. Renta este mai mare în zonele cele mai importante. Putem spune
că în primul caz se obţine renta diferenţială de fertilitate şi, în al doilea caz, renta
diferenţială de poziţie.
Rentă diferenţială se obţine şi datorită randamentului inegal al investiţiilor
succesive de capital pe aceeaşi suprafaţă sau pe terenuri diferite178. Formarea ei este
rezultatul promovării unei agriculturi intensive, generată de creşterea continuă a
nevoilor de consum de produse agricole ale societăţii şi, desigur, de realizările în
ştiinţa şi tehnica cultivării plantelor şi creşterii animalelor.
Ce se întâmplă în cazul terenurilor cu cea mai scăzută fertilitate, sau cu poziţia
cea mai proastă? Vor da şi ele rentă? Dacă da, cum?
Unii specialişti susţin că şi aceste terenuri vor da rentă, dar care rezultă din
mişcarea preţurilor produselor agricole. Nevoia de produse agricole, deci cererea mare
în comparaţie cu oferta, va duce la ridicarea preţurilor produselor agricole, astfel încât
se va obţine un surplus de venit şi de pe aceste terenuri, surplus care va îmbrăca forma
de rentă, cunoscută sub denumirea şi de rentă absolută.
Renta, în condiţiile în care proprietarul de pământ nu se ocupă personal de
cultivarea acestuia, îmbracă forma arendei.
Renta se întâlneşte nu numai în agricultură, ci este prezentă oriunde factorul
pământ participă la activitatea economică. O întâlnim în construcţii, ca rentă de
poziţie, în industria extractivă, ca rentă minieră etc.
Pe lângă tipurile de rentă amintite mai sus, mai distingem:
renta de monopol – obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi foarte
mici de bunuri, de calitate excepţională, foarte căutate de consumatori. Renta de
monopol reprezintă un supraprofit obţinut prin practicarea unor preţuri de
monopol la aceste produse;
renta minieră – reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine sau
de terenuri bogate în resurse minerale care pot fi exploatate cu cheltuieli reduse;
renta de raritate – este rezultatul restrângerii resurselor economice din cauza
condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi întreţinute
artificial;
renta industrială sau comercială – reprezintă surplusul de venit obţinut de
firmele mari prin practicarea unor preţuri scăzute faţă de cele ale micilor firme;
rentă conjuncturală – reprezintă profitul obţinut de unii agenţi economici în
urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile acestora erau
reduse şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut.
178
Ricardo elaborează şi teoria rentei diferenţiale, renta reprezintă diferenţa dintre valoarea socială şi cea individuală
obţinută pe terenurile mai fertile sau cu o poziţie mai avantajoasă faţă de piaţă.
244
Care sunt factorii de producţie care pot primi ca venit renta şi în ce condiţii?
Când apare renta diferenţială?
1) Diferenţierile salariale.
2) Dobânda internă, finanţarea externă şi deficitul bugetar în România în
perioada actuală
3) Opinii actuale despre rolul monedei şi al ratei dobânzii în teoria keynesistă
2) Salariul:
245
a) a existat din momentul în care factorul muncă a participat la procesul de producţie;
b) nu are bază contractuală;
c) reprezintă cea mai puţin frecventă formă de venit;
d) este un preţ al închirierii factorului muncă.
5) Sistemul de salarizare:
a) este alcătuit numai din formele de salarizare şi elementele acestora;
b) nu include instrumentele de determinare şi acordare a salariilor;
c) constituie baza de calcul a salariilor individuale;
d) este stabilit de firmă, fiind exclusă intervenţia statului.
8) Profitul normal:
a) nu cuprinde munca proprietarilor firmei;
b) se include în costul contabil;
c) poate fi egal cu zero;
d) este egal cu profitul supernormal.
9) Profitul nu reprezintă:
a) un element rezidual al activităţii economice a firmelor;
b) o formă de venit cu bază contractuală;
c) o variabilă dependentă de concurenţă;
d) un venit aleatoriu.
2) Salariul în acord:
a) este o formă de plată pe individ sau în grup;
b) poate fi numai direct sau progresiv;
c) se determină în funcţie de cantitatea de produse sau operaţii executate;
d) se utilizează când munca nu este dificil de normat.
A = a+c+d; B = b+d; C = a+b+d; D = a+b+c.
248
c) speculaţie comercială;
d) incertitudinile din evoluţia pieţei.
A = a+b+d; B = a+c+d; C = b+c; D = a+b+c.
6) Profitul:
a) este influenţat de concurenţă;
b) nu are bază contractuală;
c) se poate calcula numai la nivel microeconomic;
d) este supus impozitării.
A = a+b+c+d; B = a+b+c; C = a+b+d; D = b+c+d.
7) Maximizarea profitului:
a) se referă la profitul normal;
b) presupune creşterea eficienţei firmei;
c) implică posibilitatea agenţilor economici de a influenţa chiria plătită pentru factorii
de producţie;
d) se realizează, de fapt, maximizând profitul economic;
A = b+ d; B = a+b+c; C = a+b+d; D = b+c+d.
8) Dobânda:
a) revine capitalului lichid;
b) se plăteşte din profitul obţinut pentru creditele de consum ;
c) este impusă celui care împrumută de cel ce solicită împrumutul;
d) nu se formează numai pe piaţa monetară.
A = a+b; B = b+d; C = a+d; D = c+d.
5) a) Speculaţia comercială este unul din motivele pentru care profitul se cuvine
întreprinzătorului.
b) Profitul este o răsplată a riscului asumat de întreprinzător, dar nu şi a muncii
acestuia.
7) a) Dintre funcţiile profitului, cea de control asupra activităţii firmelor este mai puţin
importantă decât celelalte.
b) Funcţia de stimulare a iniţiativei economice determină acceptarea riscului de
către întreprinzători.
Răspunsuri:
Completaţi spaţiile libere 1) închirierii factorului muncă, a capacităţii
de a munci a unor oameni liberi juridic şi
economic.
2) individ sau în grup; cantitatea de obiecte
realizate de individ sau de grup ; operaţii
executate.
3) cantitatea de muncă pe care o angajează;
evoluţia venitului marginal al produsului.
4) atragerii de noi muncitori; costul marginal
pe factor egalează venitul marginal al
produsului.
5) creşterea salariilor; o reducere a angajării
pretutindeni.
6) superioară; negocierile şi posibilităţile
financiare ale fiecărei firme.
7) profitul economic sau supraprofitul;
întemeierea şi buna funcţionare a firmei.
8) dorească să împrumute acest capital;
satisfacerea unor cheltuieli prezente în
favoarea unora de perspectivă.
9) cererea de credite pe termen scurt;
reducerea; creşterea ratei dobânzii la
creditele pe termen lung.
10) venitul obţinut de oricare dintre factorii
de producţie; completa inelasticitate a
ofertei.
Alegeţi răspunsul corect 1. d 2. d 3. c 4. b 5. c 6. a 7. d 8. c 9. b 10. a
11. b 12. c 13. b 14. b 15. c 16. b 17. d 18. c
19. c 20. d
Alegeţi combinaţia de 1. C 2. A 3. D 4. B 5. D 6. C 7. A
răspunsuri corectă 8. C 9. D 10. C 11. A 12. D 13. A 14. C
Stabiliţi valoarea de adevăr a 1. aF bA 2. aA bF 3. aA bF 4. aF bA
următoarelor propoziţii 5. aA bF 6. aA bF 7. aF bA 8. aA bF
9. aF bA 10. aA bF 11. aF bA
10.9. Rezumat
251
Producţia de bunuri şi servicii se poate realiza numai prin utilizarea şi combinarea
factorilor de producţie;
Implicarea factorilor de producţie în activităţi economice atrage necesitatea
recompensării lor, apărând astfel în societate următoarele venituri primare sau
funcţionale: salariul care revine posesorilor muncii; renta care revine posesorilor
pământului atras în circuitul economic; profitul ce revine întreprinderilor şi
dobânda care revin posesorilor de capital;
Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă ca urmare a participării acestuia
la activitatea economică;
01:50 El se apreciază ca un instrument de măsură şi calcul pentru venitul ce îl încasează
salariatul care execută nemijlocit munca, împreună cu ceilalţi factori de producţie.
Salariul este şi un mijloc de comunicare a întreprinderii cu exteriorul, constituind
atât o premisă, cât şi un rezultat pentru activitatea întreprinderii;
În viziunea contemporană, salariul este definit pe baza teoriei neoclasice, avându-
se în vedere exigenţele mecanismului concurenţial al pieţei muncii, ca şi cele care
decurg din contextul social-economic;
Salariul este un venit ce recompensează munca depusă, adică preţul muncii
închiriate şi utilizate de un întreprinzător pe bază de contract;
Salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al muncii ci ca preţ al închirierii factorului
muncă, a capacităţii de a munci, a unor oameni liberi juridic şi economic şi
desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin munca depusă de către aceşti oameni;
Salariul nominal este reprezentat de suma de bani pe care salariatul o primeşte în
urma închirierii capacităţii sale de muncă. Salariul nominal reprezintă suma de
bani pe care o primeşte angajatul pentru munca prestată, exprimat în preţurile
curente de piaţă, în termeni inflaţionişti;
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu
salariul nominal. Acesta este influenţat de mai mulţi factori: salariul nominal
(direct proporţional) şi preţul bunurilor de consum (invers proporţional). Salariul
real reprezintă cantitatea de mijloace de subzistenţă şi de servicii pe care salariaţii
şi le pot procura cu salariul nominal. Deci, salariul real exprimă puterea de
cumpărare a salariului nominal;
Salariul în sine este doar o componentă, este drept, foarte importantă, a unui
sistem coerent care este sistemul de salarizare. Acesta este format din ansamblul
normelor juridice şi economice, al principiilor, obiectivelor, formelor de
salarizare şi elementelor acestora, al metodelor şi instrumentelor de determinare
(stabilire) şi acordare a salariilor;
Elementele sistemului de salarizare sunt salariul de bază, sporurile şi adaosurile
la acesta. Desigur, elementul principal este salariul de bază. El se stabileşte pentru
fiecare salariat în raport cu calificarea, importanţa, complexitatea lucrărilor şi
atribuţiilor de serviciu, pregătirea şi competenţa profesională;
Diferenţierea salariilor, pe categorii de salariaţi şi în interiorul acestora, pune în
evidenţă existenţa unor factori de influenţă care sunt luaţi în considerare atunci
când se concep sistemele de salarizare la nivelul firmelor;
Profitul, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă
bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică;
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de firmă şi costul de producţie
al acesteia, cu alte cuvinte el este excedentul preţului de vânzare asupra preţului
de cost;
Profitul normal apare ca o componentă a costului de producţie şi deci şi a
costului mediu şi marginal. În structura lui intră atât o remuneraţie de muncă,
cât şi una de capital;
252
Profitul economic reprezintă venitul obţinut de cei care întemeiază, organizează
şi administrează o firmă - întreprinzătorii - şi care sunt proprietarii bunurilor
produse de către firmă;
În concluzie, se poate spune că profitul se diferenţiază de celelalte venituri. El
poate fi privit ca un element rezidual al activităţii economice a firmelor. Spre
deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are baza contractuală, depinzând de
succesul în afaceri şi de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni o concurenţă
distrugătoare, derapaje politice, financiare etc., restrângeri sau limitări legislative
ş.a;
Rata profitului este o mărime relativă reflectând raportul procentual dintre
profitul obţinut de către un agent economic într-o anumită perioadă de timp(masa
profitului) şi costurile aferente acestuia;
Toţi agenţii economici sunt interesaţi nu numai în a obţine profit ci a obţine cât
mai mult, respectiv în a-l maximiza. Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât
rentabilitatea, eficienţa firmei este mai mare;
Maximum de profit economic este atins la acel nivel al producţiei la care venitul
marginal egalează costul marginal, iar curba costului marginal este în creştere;
Dobânda apare atunci când posesorul capitalului transferă capitalul său, prin
împrumut, unui întreprinzător. Este vorba de capital „lichid”, respectiv capitalul
aflat sub formă bănească;
Dobânda în sens larg înseamnă venitul sau remunerarea unui capital antrenat într-
o activitate economică oarecare, cu risc normal în raport cu capitalul respectiv
avansat;
Pornind de la definiţia dobânzii, rata acesteia exprimă nivelul preţului la care
poate fi dobândit împrumutul, acceptat de solicitant. În mod concret, rata dobânzii
se determină ca un raport procentual între mărimea dobânzii totale şi capitalul
împrumutat;
Atunci când pe piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii care
acţionează în direcţia creşterii ratei dobânzii, guvernul poate interveni în sensul
stopării acestui proces, stabilind un plafon maxim al ratei dobânzii;
Renta economică pură (privită ca recompensă a factorilor de producţie) se referă
la venitul obţinut de un factor de producţie - orice factor - care se caracterizează
prin completa inelasticitate a ofertei;
Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită
proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de
folosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş;
Renta obţinută de pe pământurile care sunt utilizate în producţia agricolă este
renta funciară;
Rentă diferenţială se obţine şi datorită randamentului inegal al investiţiilor
succesive de capital pe aceeaşi suprafaţă sau pe terenuri diferite;
Formarea ei este rezultatul promovării unei agriculturi intensive, generată de
creşterea continuă a nevoilor de consum de produse agricole ale societăţii şi,
desigur, de realizările în ştiinţa şi tehnica cultivării plantelor şi creşterii
animalelor;
Renta se întâlneşte nu numai în agricultură, ci este prezentă oriunde factorul
pământ participă la activitatea economică. O întâlnim în construcţii, ca rentă de
poziţie, în industria extractivă, ca rentă minieră etc.
10.10. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
253
Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, „Economie politică”,
Editura Economică, Bucureşti, 1999;
Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2011;
254
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11. ECHILIBRELE ŞI DEZECHILIBRELE
ECONOMICE
Cuprins
11.1. Obiective
11.2. Competenţele unităţii de învăţare
11.3. Echilibrul economic
11.4. Dezechilibrele economice
11.5. Inflaţia – concept, cauze, consecinţe
11.6. Politicile antiinflaţioniste
11.7. Piaţa muncii
11.8. Ocuparea şi subocuparea forţei de muncă
11.9. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
11.10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
11.11. Teme de control
11.12. Rezumat
11.13. Bibliografie
11.1. Obiective
Unitatea de învăţare 11 - Echilibrele şi dezechilibrele economice, în care veţi studia
cum se formează echilibrul economic dar şi cauzele apariţiei dezechilibrelor, respectiv
inflaţia şi şomajul.
11.2. Competenţele unităţii de învăţare
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
Definiţi principalele tipuri de echilibre ale economiilor naţionale;
Analizaţi echilibrul economic în viziunea teoriei economice;
Definiţi dezechilibrele economice şi tipologia acestora;
Definiţi cererea şi oferta agregată;
Înţelegeţi fluctuaţiile economice şi ciclurile economice;
Identificaţi principalele politici anticriză;
Definiţi inflaţia şi formele sale;
Analizaţi politicile antiinflaţioniste;
Definiţi piaţa muncii şi cererea şi oferta de muncă;
Analizaţi şomajul, formele şi consecinţele sale;
Înţelegeţi principalele căi de combatere a şomajului.
179
Dictionnaire de science économique, sub conducerea prof. Alain Cotta, Maison MAME, 1968, p. 204-205.
180
Leon Walras (1834-1910) - economist francez, reprezentant al neoclasicismului
181
Walras propunea naţionalizarea pământului.
182
Jeanne-Marie Albertini, Ahmed Silem, Comprendre les théories économiques. Editions du Seuil, vol. I, Paris, 1986,
p. 82-83.
183
Idem, p. 49.
257
11.4. Dezechilibrele economice
00:20
Dezechilibrul economic reprezintă starea economiei în care se manifestă
un decalaj semnificativ între cererea şi oferta agregate.
Excedentul de ofertă agregată se numeşte presiune, iar de cerere,
absorbţie. În condiţiile presiunii cererea este satisfăcută, producţia frânată,
calitatea produselor creşte, iar consumatorii au un rol important în selecţia
mărfurilor. În plus, producătorii sunt orientaţi spre lansarea de noi produse,
preţurile şi salariile tind să crească, preţul pieţei fiind superior preţului de
echilibru.
Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa muncii, adică O
= C, are ca rezultat atât o producţie fără desfacere, cât şi subocuparea forţei de
muncă, şomajul. În acest caz, dezechilibrul economic generează o stare de
presiune, ale cărei trăsături sunt: resursele nu sunt utilizate integral; subutilizarea
capacităţilor de producţie, care generează risipă; concurenţa mai puternică între
vânzători etc.
În schimb, în condiţiile absorbţiei, cererea este nesatisfăcută, producţia
este stimulată, calitatea produselor este aceeaşi, vânzătorul având puterea de
alegere a consumatorilor potrivit unor criterii nediscriminatorii. De asemenea,
şomajul tinde să crească, inflaţia este mare, iar condiţiile de piaţă se înrăutăţesc,
preţul pieţei fiind inferior nivelului de echilibru. Dacă excesul de ofertă pe piaţa
muncii înseamnă şomaj, surplusul de cerere pe piaţa mărfurilor este rezultatul
unei producţii mai mici, al penuriei.
Cererea agregată reprezintă cantitatea cerută din toate bunurile şi
serviciile exprimate în nivelul produsului intern brut într-o economie, în funcţie
de nivelul general al preţurilor.
258
Oferta agregată desemnează cantităţile oferite din bunurile şi serviciile
dintr-o economie la anumite nivele generale de preţ. Oferta agregată este
ascendentă şi prezintă caracteristici diferite în funcţie de orizontul de timp pe
care se manifestă.
Principalele variabile economice (producţie, preţuri, ocupare, venituri,
investiţii) precum şi activitatea economică în ansamblul său, cunosc o evoluţie
oscilantă, caracterizată prin înregistrarea succesivă a unor tendinţe ascendente şi
descendente.
Cu alte cuvinte, activitatea economică este fluctuantă.
Fluctuaţiile pot fi sezoniere şi se derulează în condiţii previzibile având
caracter social sau natural, accidentale, de durată variabilă, având caracter mai
mult sau mai puţin previzibil, fiind generate de cataclisme naturale, evenimente
sociale şi politice, etc. şi ciclice pe diverse intervale de timp fiind explicabile în
linii generale de modul specific de evoluţie a eficienţei utilizării factorilor de
producţie.
Ciclicitatea în economie reprezintă starea normală de evoluţie a activităţii
economice dintr-o ţară şi constă în alternanţa faptelor ascendente cu cele
descendente.
Ciclul economic este perioada de la un moment de cotitură la altul de
aceeaşi natură, adică perioada de la o criză la alta sau de la un punct de cotitură
superior, la următorul.
În funcţie de timpul pe care se derulează, ciclurile economice pot fi:
cicluri lungi sau seculare (Kondratieff) care se manifestă pe termen lung, pe
o perioadă de aproximativ 100 de ani, fiecare fază având o durată de 50-60
de ani. Cauza de la baza ciclurilor lungi constă în inovaţie şi organizarea
producţiei, adică evoluţia ciclică a inovaţiei, tehnologiei. Metoda lui
Kondratieff are la bază analiza mecanismelor preţurilor; perioadele ascendente
în analiza sa se caracterizau printr-o mişcare continuă a preţurilor cu ridicata,
iar cele descendente, dimpotrivă, prin scăderea indicelui general al acestor
preţuri. Această evoluţie a preţurilor corespunde, după el, „uzurii, reînnoirii şi
măririi bunurilor de capital fix, a căror producere necesită investiţii şi un proces
lung”; vor exista astfel mari valuri tehnice, care vor antrena unde economice; în
faza difuzării, acumularea se amplifică, rata profitului creşte, dar odată cu
generalizarea noii tehnici, concurenţa reduce ratele profitului şi
supraacumularea devine intolerabilă. Dezvoltarea economică este influenţată,
desigur, de numeroşi factori economici, tehnici, social-culturali etc. În acest
spirit, în alte abordări, tipologia ciclurilor economice este pusă în legătură cu:
interacţiunea şi dinamica diferită a indicatorilor care caracterizează formarea şi
evoluţia principalelor componente ale aparatului productiv; efectul-ecou al
proceselor demografice; reproducţia capitalului fix; caracteristicile resurselor de
materii prime şi energie; ciclurile progresului tehnico-ştiinţific; mecanismul de
funcţionare a economiei;
cicluri decenale sau pe durate medii (cicluri Juglar184), cuprinse între 6 şi 10
ani. Acestea sunt cicluri de afaceri. Prin ciclu se înţelege fie ansamblul de
fenomene care se realizează într-o ordine determinată, prin alternanţa fazelor de
dezvoltare şi prosperitate cu cele de depresiune, fie fluctuaţiile recurente ale
activităţii economice, fie perioada de timp de la începutul unei crize până la
începutul alteia. Criza economică poate fi definită ca o manifestare a unor
perturbări şi dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi
184
Cicluri decenale sau cicluri Juglar (lucrarea elaborată de economistul francez Clement Juglar „Crizele comerciale şi
revenirea lor periodică în Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite” - 1860)
259
inversarea de la faza ascendentă la cea descendentă a ciclului, exprimată prin
creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea
preţurilor (până la cel de-al doilea război mondial), prin şomaj şi căderea
cotaţiilor bursiere. Crizele economice pot fi ciclice şi neciclice, locale,
regionale, naţionale şi mondiale, sau crize industriale, comerciale, valutar-
financiare etc. In primul rând, crizele actuale sunt crize de supraproducţie.
În al doilea rând, crizele ciclice nu se rezumă la o ramură sau la un sector de
activitate, ci cuprind diferite ramuri şi sectoare, economia naţională şi, în
anumite condiţii, economia mondială. În al treilea rând, crizele sunt periodice şi
definesc ciclurile economice, indiferent dacă în analiza teoretică ele sunt situate
la începutul sau la sfârşitul acestora. Ele s-au repetat la intervale de 8-11 ani.
Astfel, pentru perioada de timp dintre 1825, când o criză economică a cuprins
economia Angliei şi 1938, analiştii au desprins 13 cicluri185 Juglar, cu o durată
ceva mai mare de opt ani. Cele mai puternice crize au fost cele din 1873 şi 1929-
1933. Ele au consecinţe economice şi sociale importante;
cicluri scurte sau pe durată mică (sau Kitchin, de la numele economistului
american care în 1923 a pus în evidenta aceste cicluri), în general de câteva
luni, până la câţiva ani fiind generate în special de variaţia stocurilor, care
se intercalează în interiorul ciclurilor decenale. Literatura de specialitate
consemnează şi unele cicluri specifice, ciclurile „intermediare", care se
manifestă în domeniul construcţiilor surprinzând mişcarea capitalului imobilizat
în această activitate, precum şi în domeniul agricol, reflectând linia sinuoasă pe
care raportul cerere-oferta o parcurge.
În vederea atenuării efectelor negative ale dezechilibrelor se intervine prin
politici macroeconomice, în special: politica monetară, fiscală şi a cheltuielilor
publice(fundamentate de J. M. Keynes).
Astfel, politica monetară permite majorarea ratei dobânzii în fazele
ascendente şi diminuarea acesteia în fazele descendente, pentru stimularea
investiţiilor.
Politica fiscală se concretizează în impozite mari în timpul boomului
economic şi mai reduse în etapele de depresiune economică.
Politica cheltuielilor publice se manifestă prin alocarea de la buget de mai
multe fonduri pentru susţinerea economică generală în perioadele descendente şi
diminuarea şi redirecţionarea lor în fazele ascendente.
Desigur, aceste instrumente pot fi utilizate simultan, obţinându-se un efect
agregat al măsurilor publice întreprinse.
În plus, în decursul unei faze a ciclului pe termen lung se manifestă mai
multe cicluri pe termen mediu şi scurt. Dacă economia se află în faza ascendentă
de 50-60 ani, alternanţa etapelor ciclurilor medii se menţine, dar creşte
intensitatea perioadelor de avânt în defavoarea crizelor şi invers, în situaţia fazei
descendente a ciclurilor seculare.
Politicile anticriză bazate pe ofertă consideră ameliorarea stimulenţilor pentru
producători în scopul sporirii ofertei acestora drept cheia de boltă a creşterii
economice. În acest sens, adepţii lor preconizează două mari grupe de măsuri: a)
reforme structurale care să permită afirmarea concurenţei şi preţurilor libere, prin
eliminarea centrelor de putere economică (oligopoluri, centrale sindicale), care pot
obţine venituri independent de evoluţia ofertei; b) manevrarea pârghiilor economice
trebuie astfel făcută, încât să ofere perspective bune de profit pentru producători, care,
astfel stimulaţi, vor spori oferta.
185
Denise Flouzat, Economie contemporaine, Presses Universitaires de France, Paris, 1969, 1972, p. 23
260
De ce credeţi că activitatea economică este fluctuantă?
De câte feluri sunt ciclurile economice?
Este firesc să existe crize economice?
Inflaţia este un proces cu implicaţii majore asupra economiei unei ţări, asupra
00:45 nivelului de trai al populaţiei ţării respective. Ea apare ca un proces macroeconomic
cu tendinţe de manifestare, în perioada actuală, la nivel mondial. Apariţia şi
menţinerea ei semnalează anumite dezechilibre în economie, care se accentuează
generând şi altele.
Iniţial inflaţia s-a manifestat prin devalorizarea mascată a monedelor din metale
preţioase. În prezent, inflaţia se prezintă ca un dezechilibru structural al mecanismului
economic, monetar şi financiar, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase
monetare ce depăşeşte nevoile economiei, ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la
creşterea sensibilă, generalizată şi durabilă a preţurilor.
Cu alte cuvinte, inflaţia este un proces cumulativ, de mare complexitate a cărei esenţă
constă în186:
distorsionarea puternică existentă între procesele monetare şi procesele
economice reale, între masa monetară şi masa bunurilor şi serviciilor puse în
circulaţie;
creşterea preţurilor, reflectată în indicele general al preţurilor;
scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deci, inflaţia se exprimă în creşterea preţurilor şi lipsa de încredere în bani,
punând în evidenţă dezechilibrul între circulaţia banilor depreciaţi şi circulaţia
bunurilor. Deprecierea banilor reflectă faptul că volumul bunurilor şi serviciilor care
se cumpără într-o economie scade sau creşte mai lent, într-o anumită perioadă,
comparativ cu masa monetară şi nivelul preţurilor.
Inflaţia contemporană se caracterizează în principal prin următoarele:187
este un proces de depreciere a banilor, de scădere a puterii lor de cumpărare
în procesul circulaţiei;
înseamnă o creştere generală şi durabilă a preţurilor, creştere diferenţiată pe
categorii de mărfuri şi pieţe;
exprimă un anumit sens al masei monetare, adică sporirea mai rapidă a
acesteia faţă de nevoile economiei;
amplifică dezechilibrele economice, orientând economiile populaţiei spre
activităţi speculative aducătoare de profituri pe termen scurt;
reprezintă un proces structural macrosocial.
Evoluţia inflaţiei este greu de prevăzut, ea devine un veritabil exerciţiu de
188
ghicit , aşa că planificarea cumpărărilor ulterioare este un risc atât pentru
consumatori cât şi pentru oameni de afaceri.
Creşterea preţurilor în cazul inflaţiei nu este un proces conjunctural, ci un proces
de durată, reflectat printr-o creştere generală, dar inegală pe categorii de mărfuri.
Creşterea sezonieră a preţurilor în anumite perioade (ex. înaintea sărbătorilor), nu este
o creştere inflaţionistă, ea reflectă o anumită stare a vânzărilor legate de un eveniment
şi o anumită strategie de preţ din partea vânzătorilor. Creşterea inflaţionistă a
186 Gh. Creţoiu, Viorel Cornescu, Ion Bucur, Economie politică, Editura Şansa, Bucureşti, 1995, p. 382.
187
Niţă Dobrotă, ABC-ul economiei de piaţă moderne, Casa de Editură şi presă Viaţa Românească, Bucureşti, 1991, p.
106.
188
Richard McKenzie, Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986, p. 121.
261
preţurilor are un caracter cumulativ, de durată, fiecare mărire a preţurilor antrenează
noi creşteri, are loc un efect de propagare în lanţ, accelerat de anumite previziuni ale
agenţilor economici şi, desigur, de reacţiile psihologice ce apar în asemenea etape.
Atunci când, dintr-un motiv sau altul, preţurile scad, respectiv nivelul general
al preţurilor se află în scădere continuă, procesul respectiv se numeşte deflaţie. La fel
ca inflaţia, fenomenul deflaţiei pune în evidenţă modificări - de regulă anormale - în
indicele general al preţurilor cu influenţă asupra producţiei şi gradului de ocupare a
populaţiei active.
Inflaţia exprimă, aşadar, o mişcare de creştere dispersată a preţurilor care se
autoîntreţine şi care se datorează unei insuficienţe relative de la un moment dat între
oferta spontană şi cererea exprimată în preţuri curente la începutul perioadei
analizate189. Prin urmare:
creşterea generală a preţurilor nu înseamnă că toate preţurile cresc, unele pot
rămâne stabile, chiar scădea, pe fondul unei mişcări de ansamblu ascendente.
Nici chiar preţurile care cresc nu se majorează deodată şi cu acelaşi procent,
preţurile cu ridicata evoluează diferit de preţurile din comerţul cu amănuntul,
preţurile agricole nu cresc în acelaşi ritm cu alte preţuri, etc.;
măsurarea exactă a inflaţiei este dificilă, de cele mai multe ori se foloseşte
indicele general al preţurilor.
La baza inflaţiei se află presiunea cererii, respectiv discrepanţa dintre mărimea
cererii solvabile, care sporeşte în funcţie de satisfacerea revendicărilor salariale, de
investiţiile întreprinderilor şi cheltuielile statului, pe de o parte şi capacitatea
economiei de a satisface concomitent toate aceste cereri pe de altă parte. Deci, punctul
de pornire al inflaţiei este marcat de dezechilibrul ce apare între masa monetară
excedentară şi volumul bunurilor şi serviciilor. Excedentul de masă monetară în
societate (la agenţi economici mici şi la populaţie) exprimă o cerere de bunuri şi
servicii nesatisfăcute. În literatura de specialitate presiunea cererii este prezentată ca
un tip distinct de inflaţie, respectiv inflaţia prin cerere.
În faţa presiunii cererii agenţii economici pot acţiona fie prin creşterea
producţiei, fie prin creşterea preţurilor, iar în multe situaţii prin ambele direcţii.
Inflaţia apare şi datorită creşterii costului de producţie, şi are loc prin ridicarea
continuă a preţurilor factorilor de producţie, sau când apar restricţii în aprovizionarea
cu factori. În acest caz, preţurile produselor sunt împinse în sus, iar prin efect propagat
are loc o creştere generală a preţurilor. Inflaţia prin cost se consideră a fi un alt tip de
inflaţie.
Specialiştii disting şi un alt tip de inflaţie şi anume inflaţia structurală. Ea are
loc atunci când agenţii economici nu pot schimba rapid producţia ca răspuns la
schimbările care au loc în structura economiei naţionale. Se are în vedere modificările
în cererea de produse, în tehnologia producţiei, în tipul de concurenţă dintre
producători, etc.
Inflaţia structurală rezultă atunci când ceea ce cer a cumpăra agenţii economici,
populaţia şi guvernul se modifică rapid de la o etapă la alta şi producţia nu are
capacitatea de se adapta. În aceste condiţii preţurile pentru noile produse încep în mod
firesc să crească.
Nu putem să nu amintim şi alte două fenomene care stau la baza procesului
inflaţionist. Unul vizează impactul psihologic, care agravează procesul, celălalt are în
vedere impactul extern.
Din cele prezentate rezultă că inflaţia este un proces economico-monetar
complex, ce reflectă un puternic dezechilibru între masa monedei aflate în circulaţie
şi masa mărfurilor şi serviciilor oferite spre vânzare. Ea se prezintă ca un dezechilibru
189
Maurice Flamant, L'inflation, Presses Universitaté de France, Paris, 1972, p. 7.
262
material-monetar, care cuprinde nu numai sfera circulaţiei mărfurilor şi monedei, ci şi
sfera producţiei
Dacă avem în vedere ordinul de mărime al inflaţiei pus în evidenţă de
intensitatea şi durata ei în timp, desprindem existenţa a trei forme de inflaţie:
Inflaţia târâtoare sau latentă;
Inflaţia deschisă sau declarată;
Inflaţia galopantă sau hiperinflaţia.
Inflaţia târâtoare este considerată a fi o inflaţie moderată care apare atunci când
s-au format dezechilibrele specifice acesteia. Se apreciază că în cazul inflaţiei
târâtoare are loc o creştere medie nu mai mare de 3-4% anual. Cu alte cuvinte, în
economie acţionează factori de frânare ai inflaţiei, care o menţin la o dimensiune
redusă.
Inflaţia deschisă este o inflaţie rapidă, preţurile cresc în medie anual cu 5-10%.
Când creşterea preţurilor este la limita inferioară, ea poate constitui, la fel ca şi inflaţia
târâtoare, un stimulent al creşterii ofertei şi, desigur, al ridicării ocupării factorului
muncă. Din acest punct de vedere, nu puţini economişti consideră inflaţia la acest nivel
ca un instrument de finanţare şi utilizare deplină a factorului muncă. Ideea că inflaţia
ar putea înlătura şomajul s-a afirmat, mai pregnant, de la apariţia în 1936 a cărţii lui
J.M. Keynes "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor". Şi
astăzi sunt economişti care consideră că o economie are întotdeauna nevoie de o
anumită creştere a preţurilor.
Inflaţia galopantă, sau hiperinflaţia se caracterizează printr-o creştere de
proporţii ridicate a preţurilor, după unii specialişti exprimată cel puţin prin două cifre.
Efectele ei sunt deosebit de novice pentru economie, atât pentru agenţii economici cât
şi pentru populaţie, ea descurajează investiţiile şi orientează resursele băneşti spre
acţiuni speculative curente, redistribuie veniturile în favoarea unor agenţi economici
puternici şi în defavoarea celor relativ slabi, cu venituri fixe, etc.
În afara formelor inflaţiei arătate mai sus, în ansamblul fenomenelor
macroeconomice pot apărea şi fenomenele de stagflaţie şi slumpflaţie. Termenul de
stagflaţie semnifică o asemenea situaţie din economia unei ţări care se caracterizează
prin inflaţie şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei sau prin creşterea zero. În
mod corespunzător, termenul de slumpflaţie se referă la existenţa inflaţiei în
recesiunea economică. Deci, el pune în evidenţă existenţa, pe de o parte a unei inflaţii
rapide, iar pe de altă parte un declin economic concretizat în scăderea producţiei
naţionale.
Indiferent de amploarea ei, inflaţia exprimă o cerere de bunuri şi servicii
nesatisfăcută. Ea se diminuează dacă oferta dispune de capacitate de adaptare la
nivelul şi structura cererii; dar dacă, din diferite motive cum ar fi: insuficienţa
factorilor de producţie, eficienţa scăzută a acestora, etc., volumul bunurilor şi
serviciilor rămâne în urma masei monetare atunci se recunoaşte fenomenul inflaţionist
prin creşterea preţurilor şi scăderea proporţională a puterii de cumpărare.
În prezent, mecanismul inflaţionist este complex, el punând în evidenţă şi viteza
de variaţie a ratei inflaţiei prin ceea ce se numeşte model acceleraţionist al inflaţiei.
Modelul acceleraţionist al inflaţiei demonstrează că variaţia ratei inflaţiei influenţează
şomajul şi producţia reală într-o economie. Cu alte cuvinte, teoria inflaţiei
acceleraţioniste pune în evidenţă corelaţiile dintre trei variabile economice: inflaţie -
şomaj - producţie şi dinamica acestora pe termen scurt şi lung. Aceasta face, ca
modelul economic să corespundă condiţiilor concrete ale economiei contemporane.
263
Modelul acceleraţionist al inflaţiei are la bază trei elemente: curba Philips190, legea lui
Okun191, şi politica monetară prin obiectivul de venit naţional nominal.
În general, inflaţia nu este un fenomen pozitiv. Consecinţele ei se răsfrâng
deopotrivă, atât asupra agenţilor economici, cât şi asupra populaţiei. Desigur, sunt şi
avantajaţi ai procesului inflaţionist. În primul rând, dacă acesta este sub un anumit
control şi sub anumite limite, poate absoarbe şomajul, dacă nu total cel puţin parţial.
În al doilea rând, au de câştigat debitorii, care la restituirea creditelor, acestea au, în
condiţiile preţurilor majorate de inflaţie, un avantaj: sumele restituite au o valoare de
cumpărare mai mică. Şi cei care îşi convertesc disponibilităţile băneşti în monedele
stabile ale altor ţări, atunci când schimbă în moneda naţională au de câştigat. Câştigul
lor este dat de diferenţa dintre rata inflaţiei interne şi cea a monedei străine. Aceste
avantaje nu anulează efectele negative generale ale inflaţiei, fapt pentru care s-au
conceput şi pus în practică aşa - numitele măsuri antiinflaţioniste.
Să ne reamintim...
Dacă avem în vedere ordinul de mărime al inflaţiei pus în evidenţă de
intensitatea şi durata ei în timp, desprindem existenţa a trei forme de inflaţie:
Inflaţia târâtoare sau latentă;
Inflaţia deschisă sau declarată;
Inflaţia galopantă sau hiperinflaţia.
Prin ce se caracterizează inflaţia contemporană?
Explicaţi pe scurt care sunt consecinţele inflaţiei.
190
Alban William Phillips, economist britanic, a pus în evidenţă o relaţie inversă între rata inflaţiei şi rata şomajului, pe
exemplul Marii Britanii. Conform curbei Phillips, când rata inflaţiei creşte, rata şomajului scade, deoarece sporirea
preţurilor stimulează extinderea activităţii economice, creşterea ocupării forţei de muncă şi atenuarea şomajului. Invers,
atunci când rata şomajului scade, se înregistrează o creştere a ratei şomajului, agenţii economici nefiind interesaţi în
extinderea activităţii. Rezultă concluzia conform căreia lupta împotriva şomajului ar necesita, într-o anumită proporţie,
inflaţie; la rândul ei, combaterea accentuării fenomenului inflaţionist ar presupune, într-o anumită măsură, şomaj, care
atenuează posibilităţile de cumpărare şi urcare a preţurilor. În general, curba Phillips, şi-a găsit confirmarea în realitatea
economică de piaţă până în anii 1960-1969.
191
Legea lui Okun se referă la legătura dintre evoluţia ratei şomajului şi evoluţia produsului intern brut.
192
John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică, Bucureşti, 1982, p. 284.
264
revitalizarea cererii pentru produsele care se pot substitui produselor deficitare.
Tot în această grupă de măsuri intră şi acelea ce urmăresc sporirea ofertei, deci
a producţiei de bunuri şi servicii, prin încurajarea, atât a micilor producători,
cât şi a marilor firme.
măsurile de control a preţurilor, de la forme simple până la forme radicale;
măsurile de corelare a salariilor cu nivelul productivităţii muncii.
Aceste măsuri trebuiesc privite prin totalitatea efectelor care pot să apară. De pildă,
controlul total al preţurilor, conduce la funcţionarea în economie a preţurilor în
întregime administrate, fapt ce afectează mecanismele de reglare a pieţei, înlocuirea
acţiunii unor legi obiective cu procese administrative, cu consecinţe grave asupra
procesului în ansamblul său.
În a doua categorie de măsuri se includ cele de protecţie, atât a agenţilor
economici, cât şi a populaţiei împotriva creşterii preţurilor şi scăderii puterii de
cumpărare a banilor. Între acestea se include ca foarte importantă, indexarea. Aceasta
constituie o creştere procentuală sau în sumă absolută a veniturilor agenţilor
economici, îndeosebi a salariilor şi pensiilor, lunar, trimestrial, sau semestrial, astfel
încât să acopere parţial sau total creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare
a banilor generată de inflaţie. Printre măsurile de protecţie mai putem aminti creşterea
dobânzilor plătite la economiile păstrate la bănci, sau alte instituţii financiare,
subvenţionarea preţurilor la unele bunuri pentru ca acestea să nu crească sau să crească
mai încet, acordarea de compensaţii, etc.
Nu trebuie să neglijăm nici aspectul social al inflaţiei şi că în reducerea
procesului inflaţionist un rol important îl deţine şi stabilirea consensului social asupra
repartiţiei veniturilor şi profiturilor rezultate din creşterea economică. O presiune
puternică revendicativă salarială duce fără discuţii la creşterea preţurilor, care
inevitabil anulează surplusul salarial obţinut, întreţinând aşa - numita spirală
inflaţionistă.
265
Piaţa muncii este o componentă a pieţei factorilor de producţie, un segment al
acesteia. De asemenea, piaţa muncii este în strânsă dependenţă cu toate celelalte pieţe,
influenţând mişcarea acestora şi fiind influenţată de acestea.
Principalele componente ale pieţei muncii sunt cererea şi oferta de muncă.
Cererea de muncă este o reflectare a nevoii de muncă, generată de ansamblul
activităţilor economico-sociale din societate, spre deosebire de nevoia de muncă, care
reprezintă volumul total de muncă necesar activităţilor dintr-o ţară pe o perioadă dată
de timp, cererea de muncă reflectă numai nevoia de muncă salariată care se formează
la un moment dat în economie. Deci, atunci când este vorba de cererea de muncă,
avem în vedere munca salariată. Condiţia esenţială pentru ca nevoia socială să fie
considerată în categoria cererii de muncă este remunerarea sau salarizarea ei. De aceea
în cererea de muncă nu se includ muncile care se pot realiza de către femeile casnice
în gospodărie, de către cei ce dispun de ceilalţi factori şi pot organiza activităţi pe cont
propriu pe baza muncii proprii, militarii în termen, elevi şi studenţi sau de alţi
nesalariaţi.
Cererea de muncă, mai bine spus dimensiunea acesteia, este dependentă de o
serie de factori, dintre care amintim: nivelul dezvoltării economice şi ritmul de
creştere economică, nivelul şi dinamica productivităţii muncii, structura producţiei şi
activităţilor economico-sociale, nivelul salariului, ritmul înnoirilor tehnice şi
tehnologice în economie, etc. Desigur, în funcţie de cum evoluează aceşti factori se
produc modificări şi în cadrul cererii de muncă.
Cererea de muncă se caracterizează ca fiind pe termen scurt practic invariabilă,
deoarece dezvoltarea unor activităţi existente şi apariţia altora noi generatoare de
locuri de muncă, presupun o anumită perioadă de timp. De asemenea, cererea este
eterogenă, ea vizează categorii de profesii şi meserii foarte diferenţiate.
În mod concret, cererea de muncă se exprimă prin numărul de locuri de muncă
ce se creează în economie şi în subdiviziunile acesteia, într-o etapă dată. Locurile de
muncă respective, odată create, aşteaptă a fi ocupate de disponibilităţile de muncă
existente, cu alte cuvinte aşteaptă oferta.
Oferta de muncă pune în evidenţă disponibilităţile de muncă existente în
societate, care apar pe piaţă ca muncă salariată, sau ca cerere pentru locurile de muncă
salarizate existente în societate. Cu alte cuvinte, ea reprezintă totalul resurselor de
muncă disponibile într-o perioadă dată de timp, care optează pentru munca salarizată.
Deci, ea nu cuprinde femeile ocupate în activităţi casnice, cei ce dispun de factori de
producţie şi îşi organizează activităţi pe cont propriu şi pe baza muncii proprii, elevii
şi studenţii, militarii în termen şi alţi oameni care depun activităţi nesalariale, sau care
nu doresc să se angajeze în activitate întrucât au surse proprii de existenţă. Putem
spune că oferta de muncă se concretizează în volumul de muncă ce poate fi depus de
populaţia aptă de muncă a unei ţări, iar la un regim (durată) dat al muncii, în numărul
celor ce solicită un loc de muncă salariat.
Când vorbim despre oferta de muncă la nivelul unei ţări, avem în vedere
gruparea populaţiei în anumite categorii demoeconomice. Desigur, fiecare din aceste
categorii au o anumită dimensiune, într-o etapă dată, care depinde atât de factori
demografici cât şi economici şi juridici. Oferta de muncă se formează în funcţie de
dimensiunile acestor categorii ale populaţiei, corespunzător unor condiţii economice
şi juridice concrete existente în fiecare ţară.
Oferta de muncă prezintă anumite particularităţi:
formarea ofertei de muncă, deci şi a resurselor de muncă, ale unei ţări
nu se subordonează numai legilor pieţei ci şi a legilor demografice;
formarea ofertei de muncă necesită un timp îndelungat pentru atingerea
de către populaţie a vârstei încadrării în muncă şi pentru instruirea corespunzătoare;
266
oferta de muncă are o mobilitate relativ redusă, urmare a faptului că
oamenii se ataşează mediului social-economic, îşi făuresc gospodărie acolo unde
muncesc şi acceptă greu schimbările;
oferta de muncă este perisabilă într-un nivel ridicat şi are un caracter
rigid, datorită faptului că munca nu poate fi conservată în cazul neutilizării sau
subutilizării resurselor de muncă.
Cererea şi oferta de muncă sunt două mărimi dinamice care reflectă legăturile
existente din totdeauna între dezvoltarea economico-socială ca sursă a cererii de
muncă şi populaţie ca sursă a ofertei de muncă.
Piaţa muncii reflectă în mod direct raporturile între cererea şi oferta de muncă.
Aceste raporturi pot fi privite la nivel macroeconomic, de economie naţională, sau de
domenii mari ale acesteia, în care caz se stabilesc condiţiile generale de angajare ale
salariaţilor, se conturează principiile care acţionează la stabilirea salariilor şi la o
anumită tendinţă de stabilire a salariilor la nivel înalt sau mai scăzut, sau la nivel
microeconomic, de firmă, unde cererea este delimitată precis de nevoile acesteia, iar
oferta se conturează pornind de la programul de muncă, numărul de ore suplimentare
acceptate sau număr de salariaţi, tipul profesiilor şi meseriilor de care are nevoie firma,
etc. Din confruntarea între cererea şi oferta de muncă la nivel micro se determină
mărimea şi dinamica salariului nominal.
Piaţa muncii îndeplineşte în cadrul economiei naţionale o serie de funcţii
importante:
înlesneşte alocarea resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii,
în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura cererii factorului muncă;
mijloceşte unirea factorului muncă cu ceilalţi factori de producţie;
contribuie la formarea şi orientarea climatului de muncă şi de protecţie
socială;
influenţează formarea şi repartizarea veniturilor;
furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională,
recalificare şi reintegrare a factorului muncă în activitate.
Aceste funcţii evidenţiază situaţia aparte a factorului muncă, faptul că piaţa
muncii este o piaţă distinctă cu particularităţi specifice193:
piaţa muncii are un înalt grad de rigiditate şi de sensibilitate,
condiţionând atât echilibrul economic, cât şi pe cel social-politic. Această
particularitate este dată atât de natura diferită a mărfii care circulă pe această piaţă, cât
şi de ponderea mare a laturii sociale care se întrepătrunde puternic cu latura
economică;
piaţa muncii este o piaţă mai complexă, mai organizată şi mai
reglementată în raport cu celelalte pieţe. Pe piaţa muncii se interacţionează şi se
confruntă mai mulţi agenţi economici şi parteneri sociali: salariaţi şi întreprinzători,
organizaţiile patronale şi sindicale, precum şi statul, fiecare dintre acestea cu roluri şi
funcţii bine determinate;
existenţa unui grad mai ridicat de perfecţiune în raport cu alte forme de
piaţă. Salariul, ca preţ al închirierii factorului muncă, nu mai este unica pârghie a
reglării volumului ocupării şi utilizării eficiente a factorului respectiv. De asemenea,
mărimea salariului nu mai rezultă doar din acţiunea mecanismelor pieţei, ci şi din
reglementări economico-juridice importante adoptate în fiecare ţară. Se poate spune
că în economia contemporană, piaţa muncii se prezintă ca o piaţă contractuală şi
participativă, în care negocierile şi contractul de muncă joacă un rol esenţial în
determinarea cererii şi ofertei de muncă.
193 Steliana Perţ, Piaţa muncii în perioada de tranziţie. În Economica, nr. 2, 1991, Editura IRLI
267
Procesele de ocupare şi utilizare a factorului muncă sunt ajustate nu numai prin
dinamica raportului ofertă-cerere, ci şi cu ajutorul altor mecanisme aflate la îndemâna
firmelor, colectivităţilor locale, sau ale statului. În acest sens au acţionat mai mulţi
factori:
a) extinderea, mai ales după apariţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, a
unor sisteme de reglementări pe plan naţional şi internaţional, a unor instituţii şi legi
care reglementează raporturile de muncă şi problemele ocupării;
b) creşterea gradului de ocupare a agenţilor economici, a întreprinzătorilor şi
salariaţilor, reflectat în activitatea sindicatelor, în negocierile dintre sindicate, patronat
şi stat. Toate acestea exercită o influenţă puternică asupra ocupării, mărimii şi mişcării
salariului, asupra duratei muncii, asupra protecţiei sociale;
c) elaborarea şi aplicarea la nivel statal a unor politici de ocupare a factorului
muncă.
În confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă se reflectă de fapt raportul
dintre nevoia socială de muncă (cererea globală) şi resursele de muncă disponibile în
societate ( oferta globală). Desigur, acest raport scoate în evidenţă la nivel naţional
ocuparea factorului muncă, mai precis, nivelul sau gradul ocupării factorului muncă.
Ocuparea factorului muncă la nivelul unei ţări pune în evidenţă folosirea
resurselor de muncă prin angajare de salariaţi, desfăşurarea de activităţi pe cont
propriu, constituirea şi dezvoltarea exploatărilor de tip familial, sau încadrarea ca
auxiliari familiali. Ocuparea factorului muncă mijloceşte acţiunea economiei asupra
populaţiei în general prin formarea celei mai mari părţi a veniturilor acesteia sub forma
diferitelor remuneraţii cuvenite pentru muncă, cererea de forţă de muncă, procesele
de migraţie internă şi internaţională, etc.
Deci, atunci când vorbim de ocuparea factorului muncă avem în vedere cererea
globală şi oferta globală de muncă. Acestea pot fi egale, caz în care avem echilibru şi
putem spune că se asigură ocuparea deplină; oferta este mai mică decât cererea, deci
dezechilibru, care se manifestă sub forma deficitului de muncă. În acest caz, echilibru
necesită fie resurse de muncă suplimentare (la nivelul creşterii economice dorite sau
aşteptate), fie o creştere mai accentuată a productivităţii muncii; oferta de muncă
depăşeşte cererea, de asemenea dezechilibru, caz în care nivelul ocupării de echilibru
este inferior celui al ocupării depline, o parte a factorului muncă rămâne fără utilizare.
Desigur, ideal ar fi să se manifeste permanent în societate starea de echilibru
în ocuparea factorului muncă. În asemenea societate, am vorbi de ocuparea deplină a
acestui factor, obiectiv important în politica economică a numeroase state. Ocuparea
deplină ar însemna, teoretic vorbind, ca întreaga populaţie disponibilă şi aptă de
muncă să fie angajată în munci salariale, să lucreze pe cont propriu, în exploatări de
tip familial sau ca auxiliari familiali. O asemenea situaţie, în realitate, nu este posibilă,
datorită unor factori pe care îi vom pune în evidenţă în paragraful următor care se va
ocupa de şomaj.
Ocuparea factorului muncă a cunoscut în ultimele decenii o serie de schimbări
foarte importante, dintre care menţionăm:
creşterea importantă a ponderii salariaţilor în totalul populaţiei
ocupate;
modificarea structurii forţei de muncă ocupate pe sectoare, ramuri,
nivel de calificare, categorii socio-profesionale, etc.;
creşterea într-un ritm rapid a numărului intelectualilor;
creşterea ponderii femeilor şi tinerilor în ponderea populaţiei ocupate
şi al ofertei de muncă;
accentuarea mobilităţii celor ocupaţi în activităţi pe cont propriu şi ca
auxiliari familiali.
268
În aceste condiţii, este firesc să ne plasăm pe poziţia acelor economişti care
consideră că ocuparea deplină a factorului muncă este o stare ideală care are puţine
şanse de realizare în economia actuală. Mai mult, sunt economişti adepţi ai
neoliberalismului contemporan şi mai ales ai gândirii monetariste care consideră că
ocuparea deplină ar fi o sursă de inflaţie, preconizând renunţarea la conceptul de
ocupare deplină şi la politica bazată pe el.
Echilibrul pieţei muncii poate şi trebuie să fie abordat din mai multe puncte de
01:20 vedere:
echilibrul funcţional, care defineşte zona de compatibilitate a ocupării forţei
de muncă şi creşterii productivităţii muncii în condiţii strict determinate de
producţie;
echilibrul structural, care exprimă modul de distribuire a forţei de muncă pe
sectoare, ramuri, activităţi, profesii, calificări, pe teritorii etc., în condiţiile date
ale nivelului producţiei, tehnicii şi productivităţii muncii,
echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de muncă,
condiţionat şi acesta de nivelul producţiei şi productivităţii194.
Din modul în care se pot combina factorii respectivi, din punctul de
vedere al ocupării forţei de muncă, pot rezulta trei situaţii:
oferta şi cererea de muncă sunt egale, caz în care ocuparea de echilibru (făcând
abstracţie de structura ofertei şi cererii) este egală cu ocuparea deplină;
oferta forţei de muncă (resursele de muncă) este mai mică decât cererea
(nevoia socială), caz în care dezechilibrul îmbracă forma deficitului forţei de
muncă, iar ocuparea de echilibru necesită fie resurse de muncă suplimentare
(la nivelul creşterii dorite sau aşteptate), fie o creştere mai accentuată a
productivităţii muncii;
oferta de muncă (resursele disponibile) depăşesc cererea (nevoia socială), în
acest caz nivelul ocupării de echilibru fiind inferior celui al ocupării depline,
o parte a forţei de muncă rămânând fără utilizare.
Şomajul constituie o problemă centrală în societatea modernă.
Când şomajul este ridicat resursele sunt risipite, iar veniturile sunt în scădere195.
Şomajul duce la deteriorarea stării de sănătate a populaţiei, atât sub aspect fizic cât şi
psihic, la creşterea bolilor de inimă, a alcoolismului şi a sinuciderilor. De asemenea,
întreaga economie are de suferit, pierderile economice în perioadele de şomaj ridicat
sunt imense.
Şomajul este un fenomen negativ din punct de vedere economic şi social, el este
rezultat al dezechilibrelor puternice de pe piaţa muncii, reflectate în devansarea ofertei
de muncă faţă de cererea de muncă. Cu alte cuvinte, şomajul ilustrează acea situaţie a
economiei când o parte din populaţia activă disponibilă nu are asigurate locuri de
muncă.
194
Gh. Răboacă (coord.), Ocuparea deplină şi folosirea eficientă a forţei de muncă, Institutul Central de Cercetări
Economice, 1988, p. 56..
195
Paul A. Samuelson & William Nordhaus, Economics, ediţia a 12-a, McGraw Hill Book Company, 1985, p. 206.
269
Biroul Internaţional al muncii - organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite, dă
următoarea definiţie pentru şomeri. Se consideră că este şomer orice persoană care are
mai mult de 15 ani şi care îndeplineşte următoarele condiţii:
este apt de muncă;
nu munceşte;
este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
caută un loc de muncă.
De asemenea, sunt unele puncte de vedere după care sunt şomeri toţi cei
care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a forţei de muncă,
sau toţi cei ale căror cereri n-au fost satisfăcute până la sfârşitul fiecărei luni,
indiferent dacă au solicitat locuri de muncă permanente sau temporare cu timp
de muncă parţial sau deplin şi dacă are loc de muncă şi caută altul mai adecvat
cu aspiraţiile proprii196. După J. Craven, şomajul reprezintă numărul total de
ore pe care oamenii vor să le lucreze într-o perioadă minus numărul orelor pe
care le lucrează197.
În acest context, numărul orelor pe care vor să le lucreze depinde de
salariile pe care le-ar primi (după plata impozitului pe venit) din trei motive:
un nivel foarte redus al salariului generează atracţia indivizilor pentru venitul
pe care l-ar putea primi prin sistemul asigurărilor sociale, deci fără să
muncească;
o creştere a salariului duce la creşterea remunerării pentru fiecare oră lucrată;
o persoană poate să lucreze mai puţin când salariul creşte, pentru că poate să
câştige un venit rezonabil în ore mai puţine.
În România, sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă ce nu pot fi
încadrate în muncă din lipsa locurilor disponibile corespunzătoare pregătirii lor.
Interpretările care se dau şomajului, în sensul definirii şomerilor nu sunt foarte
exacte, fapt ce face ca între zona ocupării şi cea a şomajului să nu existe o determinare
foarte precisă. În funcţie de modul de abordare şi de metodologia de determinare a
şomajului se realizează limitările dintre zonele respective.
Figura 46: Fluxurile pieţei muncii
196
Ghiţă Tănase, Op. cit., p. 172; Michel Didier, Economia. Regulile Jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 213-214.
197
John Craven, Economics, Basil Blackwell Publisher Limited, Oxford, 1984, p. 93.
270
muncă sunt în afara forţei de muncă198. Acest lucru este surprins în schema din fig.
46.
Să vedem mai departe cum putem interpreta din punct de vedere strict economic
şomajul. Pentru aceasta să încercăm a analiza oferta şi cererea de muncă. Să luăm în
considerare un grup de muncitori caracterizând o ofertă de muncă aşa cum se prezintă
în graficul de la fig. 47. Curba ofertei se presupune că ia un traseu vertical la o cantitate
de muncă M, care corespunde forţei de muncă. Pentru niveluri scăzute ale salariului,
oferta de muncă scade.
Figura 47: Piaţa cu salariu flexibil
198
Paul Samuelson & William Nordhaus, Op. cit., p. 210.
271
Oricum, salariul este inflexibil, el nu va coborî la nivelul S, datorită contractelor
de muncă, aranjamentelor informale sau chiar a inerţiei pe piaţa muncii. Să vedem ce
se întâmplă? La un nivel ridicat al salariului (S’), numărul persoanelor care doresc să
se angajeze este reflectat de dreapta JG, deci până la punctul G de pe curba ofertei.
Firmele însă doresc să angajeze până la nivelul punctului H, de pe curba cererii.
Dreapta JH reflectă, sau pune în evidenţă pe cei angajaţi. Restul, reflectat de segmentul
HG, constituie şomerii involuntari, care reprezintă acele persoane fără slujbă, care
doresc să lucreze la nivelul salariului existent.
Şomajul poate fi caracterizat prin următoarele variabile: nivel, durată, structură,
intensitate.
Nivelul şomajului pune în evidenţă dimensiunile acestuia. El poate fi exprimat
în mod absolut prin numărul şomerilor şi relativ prin rata şomajului. Rata şomajului
se calculează ca raport între numărul şomerilor şi populaţia ocupată.
Aprecierea nivelului şomajului scoate în evidenţă că şi în condiţiile economice
cele mai favorabile ocupării depline a factorului muncă, se menţine o anumită rată a
şomajului, cunoscută sub denumirea de rată normală a şomajului. Deci, ocuparea
deplină a forţei de muncă nu înseamnă eliminarea în totalitate a celor ce nu lucrează
din totalul forţei de muncă. Rămân persoane neocupate care se află în proces de
schimbare a locului de muncă, sau persoane care nu se adaptează la condiţiile de
muncă.
Rata naturală a şomajului este definită ca acel nivel al şomajului a cărui
absorbire poate fi realizată numai prin investiţii pe seama inflaţiei, ceea ce ar conduce
la creşterea preţurilor.
Se apreciază că rata naturală a şomajului este în SUA între 5 şi 6%. Paul
Samuelson arată că sunt economişti americani care consideră că rata naturală a
şomajului ar fi între 6 şi 7%. În aceste condiţii, se apreciază că rata naturală a
şomajului reflectă echilibrul dintre cerere şi ofertă de pe piaţa muncii. Desigur, este
un echilibru relativ, determinat de un exces de ofertă de muncă care nu se absoarbe
272
datorită, în primul rând, nivelului nesatisfăcător al salariului care determină pe cei ce
caută de lucru să nu accepte locurile de muncă neocupate.
Când rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală, în economie
există o stare de subocupare a factorului muncă. Când rata efectivă este mai mică sau
în jurul ratei naturale, în economie există o stare de superocupare a factorului muncă.
În primul caz, se iroseşte muncă socială, apar probleme sociale, creşte presiunea
şomajului asupra salariului, în al doilea caz, forţa de muncă devine rară şi scumpă,
salariile cresc mai repede decât productivitatea muncii.
Durata şomajului, reflectă durata de timp din momentul pierderii locului de
muncă şi până la reluarea activităţii. Durata şomajului diferă pe ţări şi pe perioade
istorice. În prezent, se manifestă o tendinţă generală de creştere a duratei şomajului.
Structura şomajului, pune în evidenţă componenţa şomerilor în funcţie de
categoriile de vârstă, nivel de calificare, sex, rasă, etc.
Intensitatea şomajului, reflectă gradul de întindere al şomajului. Astfel, se
întâlneşte: şomaj total, care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală
a activităţii; şomaj parţial, care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană
în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală, cu scăderea
salariului; şomaj deghizat, care cuprinde acele persoane care au o activitate aparentă
cu eficienţă mică fiind întâlnit mai ales în ţările slab dezvoltate.
Pornind de la cauzele şi originea şomajului se desprinde existenţa mai multor
forme ale şomajului şi anume:
Şomajul ciclic, cunoscut şi sub denumirea de şomaj conjuctural, se formează în
perioadele de reducere a activităţii economice, respectiv în fazele de recesiune ale
ciclului economic. Acest şomaj poate fi absorbit parţial sau chiar total în perioadele
de “boom” ale ciclului economic.
Şomajul structural, apare în perioadele de schimbări structurale ale economiei
naţionale, respectiv schimbării în structura economică, în structura teritorială, în
structura socială a producţiei, etc. Schimbările respective sunt generate de impactul
asupra economiei şi vieţii sociale, provocat, în special, de evenimente majore. De
pildă, schimbarea politicilor şi strategiilor de dezvoltare ale unei ţări sub influenţa
revoluţiei tehnico-ştiinţifice, sau trecerea de la un anumit tip de dezvoltare la altul, sau
influenţa unor disfuncţionalităţi globale (criză energetică, criză de materii prime, etc.)
asupra economiei naţionale. În fostele ţări socialiste, şomajul structural se datorează,
în primul rând, trecerii economiei de la un tip la altul, de la economia centralizată la
economia de piaţă.
Şomajul tehnologic, apare datorită inovării tehnice şi tehnologice, respectiv
introducerii noilor tehnologii, care, pe de o parte, reduc numărul locurilor de muncă,
iar pe de altă parte, provoacă schimbări majore în pregătirea profesională a forţei de
muncă. Cu alte cuvinte, se pune problema recalificării corespunzător noilor condiţii.
Şomajul tranziţional sau fricţional, apare datorită trecerii forţei de muncă ( o
parte a acesteia) de la un loc de muncă la altul necesitând aceeaşi calificare. Perioada
de trecere este considerată ca şomaj tranziţional. Cauza lui constă în dinamismul
economiei şi în mobilitatea accentuată a forţei de muncă în astfel de economii.
Şomajul sezonier, întâlnit în anumite profesiuni (construcţii, agricultură, etc.),
este determinat de întreruperi ale activităţilor datorită acţiunii unor factori naturali
climaterici.
Desigur, se pot întâlni şi alte criterii de clasificare şi respectiv alte forme ale
şomajului. Cert este că fenomenul şomajului este un fenomen complex, sinuos, care
trebuie analizat cu mare atenţie pentru a-i desprinde cauzele şi formele de manifestare.
Cauzele şomajului sunt multiple. În general, putem desprinde două procese care
stau la baza formării şomajului:
273
1. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate, având
drept cauze pe cele arătate mai sus la formele şomajului:
2. Creşterea ofertei de muncă în condiţiile în care cererea de muncă nu se
modifică în aceeaşi direcţie şi cu acelaşi ritm. Avem în vedere: creşterea ofertei prin
intrarea în piaţa muncii a noi generaţii de vârstă legală pentru a se angaja: intrarea în
piaţa muncii a unei părţi din populaţia activă disponibilă care nu a mai lucrat niciodată
şi care caută un loc de muncă; creşterea numărului de femei care vor să aibă o
activitate salarială; ruinarea unor mici producători şi intrarea lor pe piaţa muncii;
deplasarea populaţiei disponibile dintr-o ţară în alta, respectiv presiunea pe piaţa
muncii a unor ţări a imigraţiei.
Analizând problema creşterii de noi locuri de muncă până la începutul anilor
’80 ai secolului XX, prof. Raymond Barre199 arăta, pentru Franţa, diverse cauze: a)
creşterea contingentelor noilor generaţii ca urmare a unei creşteri demografice mai
ridicate şi a unor ritmuri de pensionare mai reduse; b) sporirea ofertei de forţă de
muncă feminină; c) inadaptarea mare a ofertei şi cererii de muncă, îndeosebi ca urmare
a deficienţelor procesului de învăţământ, care nu asigurau orientarea profesională
corespunzătoare; d) efectele depresive asupra activităţii economice, determinate de
şocurile petroliere; e) restructurări în producţia internă, ca urmare a influenţei
evoluţiilor de pe piaţa internaţională.
Desigur, dezechilibre dintre oferta şi cererea de muncă pot apărea şi din alte
motive. În fiecare perioadă istorică se pot identifica cu destulă precizie procesele care
stau la baza şomajului. De pildă, şocul petrolier a avut efecte şi asupra acestui
fenomen, după cum lupta de emancipare a femeilor a contribuit şi contribuie şi ea la
dezechilibrarea cererii şi a ofertei de muncă.
Efectele şomajului sunt negative atât din punct de vedere economic, cât şi social
şi uman. În primul rând, societatea în ansamblul ei pierde, deoarece o parte din
resursele de muncă rămân inutilizate. Deci, un factor de producţie se risipeşte, în
condiţiile în care principiul fundamental al activităţii economice este raţionalitatea. În
al doilea rând, şomajul contribuie la accentuarea tensiunilor sociale şi prin intermediul
lor, la instabilitate socială, politică şi economică. În al treilea rând, indivizii, sau o
parte din aceştia, sunt supuşi unui stres puternic cu efecte nocive asupra sănătăţii fizice
şi psihice.
Şomajul creează disfuncţionalităţi în economie fiind un rezultat al
dezechilibrelor economice şi întreţinând dezechilibrele respective. Din aceste motive,
şomajul şi, mai ales combaterea lui se prezintă ca o problemă de politică economică
statală.
Două mari probleme apar ca direcţie principală în politica economică statală
referitoare la şomaj şi anume:
a) pe termen scurt - garantarea unui venit minim pentru şomeri;
b) pe termen mediu şi lung - asigurarea de locuri de muncă pentru reducerea şi
lichidarea şomajului.
Garantarea unui venit minim pentru şomeri se realizează prin indemnizaţia de
şomaj sau ajutorul de şomaj. Nivelul ajutorului de şomaj diferă de la o ţară la alta. De
exemplu, în raport cu salariul unei persoane, ajutorul de şomaj oscila între 28% în
Marea Britanie şi 55% în Italia. În ce priveşte durata obţinerii lui în săptămâni, acesta
era de 65 în SUA, 51 în Canada, 52 în Germania şi Anglia, 26 în Italia, etc.200
199
Raymond Octave Joseph Barre (1924 –2007) politician (prim ministru în timpul preşedintelui Valéry Giscard
d'Estaing) şi economist francez.
199
Ghe. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Op. cit., p. 409.
274
În ce priveşte România, conform reglementărilor în vigoare, persoanele în
situaţia de şomeri beneficiază de ajutor de şomaj şi de alte forme de protecţie socială,
precum şi de sprijin în vederea reintegrării lor profesionale prin calificare şi
recalificare.
Pentru ca o persoană să beneficieze de ajutor de şomaj, aceasta trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie înscrisă la oficiul forţelor de muncă din cadrul Direcţiilor de muncă şi
protecţie socială;
b) starea sănătăţii să le permită să fie încadrate în muncă.
Ajutorul de şomaj se acordă pentru un număr limitat de zile (maximum 272)
calculându-se diferenţiat pe categorii de persoane şi vechime în muncă, avându-se în
vedere salariul minim brut pe economie, indexat, sau ultimul salariu tarifar lunar
indexat.
Această direcţie de acţiune - garantarea unui venit minim - are limite în fiecare
ţară. Ea depinde de resursele care pot fi mobilizate pentru acest scop. De asemenea,
sumele respective nu sunt suficiente în raport cu nevoile persoanelor în cauză. Iată de
ce, a doua direcţie - asigurarea de noi locuri de muncă - trebuie să stea şi stă în atenţia
societăţii, a firmelor, a organizaţiilor sindicale, etc. ea vizează diminuarea şomajului
prin politica de investiţii, care are ca efect crearea de noi locuri de muncă.
Alături de aceste măsuri, pentru diminuarea şomajului mai putem aminti şi
altele cum ar fi:
pregătirea, calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă pentru a
putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii;
trecerea la noi forme de angajare, cu orar atipic, chiar pe timp parţial;
acordarea de facilităţi de către stat întreprinderilor pentru a crea noi locuri de
muncă, sau pentru crearea de noi întreprinderi;
reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active, creându-se astfel
posibilităţi suplimentare de angajare.
Indiferent de ce măsuri se iau, problema de fond pentru combaterea şomajului
este asigurarea creşterii economice şi mobilizarea potenţialului creator al fiecărei
naţiuni, care să asigure diversificarea activităţilor în societate şi prin aceasta, crearea
de noi locuri de muncă.
Explicaţi de ce existenţa şomajului natural nu este un element negativ pentru o
economie contemporană?
Care sunt principalele măsuri de combatere şomajului?
Arătaţi legătura dintre fazele ciclului economic şi rata şomajului.
1) Economie şi etică.
2) Inflaţia - forme de manifestare în economia contemporană.
3) Abordări „clasice” si contemporane asupra inflaţiei şi cauzelor acesteia.
4) Relaţia inflaţie – şomaj.
5) Principalele măsuri de combatere a şomajului.
6) Legătura dintre fazele ciclului economic şi rata şomajului.
275
11.10. Test de autoevaluare a cunoștințelor
(timp necesar : 20 minute)
2) Indicele preţurilor:
a) este o tehnica prin care se măsoară nivelul indexărilor dintr-o economie;
b) măsoară rata inflaţiei din anul de baza.;
c) măsoară valoarea PIB în anul curent;
d) măsoară nivelul mediu al preţurilor dintr-o perioadă ca procent din nivelul
acestora în perioada de bază.
277
3) Preluarea de către stat a datoriilor unei firme private de mari dimensiuni:
a) poate determina creşterea inflaţiei prin accentuarea deficitului bugetar;
b) nu ar avea nici o influenţă asupra deficitului bugetar şi în consecinţă nici asupra
nivelului masei monetare;
c) afectează sectorul public şi cel privat al economiei;
d) nici un răspuns nu este corect.
A=c+a; B=b+c; C=a+b; D=a+b+d+c.
2) a) Dacă nivelul inflaţiei este mai mare în România decât în Rusia, atunci valoarea
leului va scădea faţă de rubla rusească.
b) Dacă nivelul inflaţiei este mai mare în România decât în Rusia, atunci valoarea
rublei va fi mai mare decât leul românesc.
278
3) a) Dacă se va înregistra o scădere neanticipată a ratei inflaţiei atunci debitori vor fi
în câştig iar creditorii vor pierde
b) Dacă rata neanticipată a inflaţiei va creşte atunci debitorii vor fi în pierdere.
4) a) Dacă rata anticipată a inflaţiei va creşte atunci menajele vor dori să păstreze cât
mai puţină monedă ca mijloc de rezervă.
b) Dacă rata anticipată a inflaţiei va creşte atunci se va înregistra o creştere a
consumului în perioada scurtă.
7) a) Dacă salariul net pe economie nu creşte, dar sporesc costurile salariale, atunci
rata şomajului poate să crească.
b) Dacă salariul net pe economie nu creşte dar sporesc contribuţiile sociale, atunci
rata şomajului poate să crească.
Răspunsuri:
Completaţi spaţiile libere 1) cumulativ; monetare şi procesele
economice reale,creşterea generalizată;
puterii de cumpărare a banilor.
2) a volumului puterii de cumpărare a masei
monetare; volumul bunurilor materiale şi
serviciilor.
3) cererii; preţurilor.
4) dezinflaţie.
5) rată a inflaţiei.
6) creşte; scade.
7) numărul şomerilor şi populaţia ocupată.
8) structural.
Echilibrul economic este starea spre care tinde piaţa naţională în ansamblul
ei, precum şi pieţele specifice (piaţa bunurilor economice, piaţa monetară,
piaţa capitalurilor, piaţa muncii etc.) şi se caracterizează prin egalitatea
279
dintre cerere şi ofertă sau o diferenţă nesemnificativă între ele astfel încât nu
apar tensiuni sociale şi economia funcţionează normal;
Egalitatea dintre cerere şi ofertă reprezintă condiţia generală de echilibru.
Corelaţiile dintre pieţele specifice fac ca unele echilibre să antreneze efecte
sau influenţe asupra altor pieţe, dar manifestarea echilibrului pe o piaţă nu
atrage automat egalitatea cerere-ofertă pe altă piaţă;
Echilibrul economic poate fi general sau parţial, static sau dinamic;
Echilibrul general constă în starea de egalitate dintre cererea şi oferta din
toate sferele sistemului economic. El se manifestă ca tendinţă, prin efectul
01:50 de antrenare în economia naţională a echilibrului pe piaţa bunurilor
economice;
Echilibrul general este pus în evidenţă de indicatori globali cum sunt:
producţia naţională, cererea globală, masa monetară, rata şomajului, rata
inflaţiei, etc.;
Echilibrul parţial reprezintă starea spre care tind două elemente ale aceleiaşi
pieţe sau pieţe diferite, cum sunt: producţie şi consum, mărfuri oferite spre
vânzare şi capacitate de cumpărare, venituri şi cheltuieli publice, economii
şi investiţii;
Echilibrul static caracterizează tendinţa de egalitate a cererii şi ofertei de pe
o piaţă pe termen scurt;
Echilibrul dinamic constă în tendinţa pieţei generale sau specifice către
egalitatea cerere-ofertă pe termen mediu sau lung;
Dezechilibrul economic reprezintă starea economiei în care se manifestă un
decalaj semnificativ între cererea şi oferta agregate;
Excedentul de ofertă agregată se numeşte presiune, iar de cerere, absorbţie.
În condiţiile presiunii cererea este satisfăcută, producţia frânată, calitatea
produselor creşte, iar consumatorii au un rol important în selecţia mărfurilor.
În plus, producătorii sunt orientaţi spre lansarea de noi produse, preţurile şi
salariile tind să crească, preţul pieţei fiind superior preţului de echilibru;
Cererea agregată reprezintă cantitatea cerută din toate bunurile şi serviciile
exprimate în nivelul produsului intern brut într-o economie, în funcţie de
nivelul general al preţurilor;
Oferta agregată desemnează cantităţile oferite din bunurile şi serviciile dintr-
o economie la anumite nivele generale de preţ. Oferta agregată este
ascendentă şi prezintă caracteristici diferite în funcţie de orizontul de timp
pe care se manifestă;
Principalele variabile economice (producţie, preţuri, ocupare, venituri,
investiţii) precum şi activitatea economică în ansamblul său, cunosc o
evoluţie oscilantă, caracterizată prin înregistrarea succesivă a unor tendinţe
ascendente şi descendente. Cu alte cuvinte, activitatea economică este
fluctuantă;
Ciclicitatea în economie reprezintă starea normală de evoluţie a activităţii
economice dintr-o ţară şi constă în alternanţa faptelor ascendente cu cele
descendente;
Ciclul economic este perioada de la un moment de cotitură la altul de aceeaşi
natură, adică perioada de la o criză la alta sau de la un punct de cotitură
superior, la următorul;
În vederea atenuării efectelor negative ale dezechilibrelor se intervine prin
politici macroeconomice, în special: politica monetară, fiscală şi a
cheltuielilor publice(fundamentate de J. M. Keynes);
Inflaţia se exprimă în creşterea preţurilor şi lipsa de încredere în bani, punând în
evidenţă dezechilibrul între circulaţia banilor depreciaţi şi circulaţia bunurilor;
280
Inflaţia structurală rezultă atunci când ceea ce cer a cumpăra agenţii economici,
populaţia şi guvernul se modifică rapid de la o etapă la alta şi producţia nu are
capacitatea de se adapta;
Inflaţia târâtoare este considerată a fi o inflaţie moderată care apare atunci când
s-au format dezechilibrele specifice acesteia. Se apreciază că în cazul inflaţiei
târâtoare are loc o creştere medie nu mai mare de 3-4% anual;
Inflaţia deschisă este o inflaţie rapidă, preţurile cresc în medie anual cu 5-10%.
Când creşterea preţurilor este la limita inferioară, ea poate constitui, la fel ca şi
inflaţia târâtoare, un stimulent al creşterii ofertei şi, desigur, al ridicării ocupării
factorului muncă;
Inflaţia galopantă, sau hiperinflaţia se caracterizează printr-o creştere de proporţii
ridicate a preţurilor, după unii specialişti exprimată cel puţin prin două cifre;
În general, inflaţia nu este un fenomen pozitiv. Consecinţele ei se răsfrâng
deopotrivă, atât asupra agenţilor economici, cât şi asupra populaţiei;
Piaţa muncii este formată din totalitatea relaţiilor de vânzare - cumpărare a
factorului muncă, în interacţiunea lor şi în strânsă legătură cu spaţiul economic în
care are loc;
Pe piaţa muncii se întâlnesc, se confruntă şi se negociază ofertanţii de muncă cu
cei ce au nevoie de factorul muncă, care reflectă cererea de muncă;
Principalele componente ale pieţei muncii sunt cererea şi oferta de muncă;
Şomajul este un fenomen negativ din punct de vedere economic şi social, el este
rezultat al dezechilibrelor puternice de pe piaţa muncii, reflectate în devansarea
ofertei de muncă faţă de cererea de muncă. Cu alte cuvinte, şomajul ilustrează
acea situaţie a economiei când o parte din populaţia activă disponibilă nu are
asigurate locuri de muncă;
Biroul Internaţional al muncii - organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite, dă
următoarea definiţie pentru şomeri. Se consideră că este şomer orice persoană
care are mai mult de 15 ani şi care îndeplineşte următoarele condiţii: este apt de
muncă; nu munceşte; este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
caută un loc de muncă.
11.13. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2011;
281
Frois-Gilbert Abraham, Economie politique, Editura Economică, Bucureşti,
1988;
Galbraith John Kenneth, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică,
Bucureşti, 1982;
McKenzie Richard, Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986;
Perţ Steliana, Piaţa muncii în perioada de tranziţie. În Economica, Editura
IRLI nr. 2, 1991;
Popescu Constantin, Gavrilă Ilie, Ciucur Dumitru, „Teorie economică
generală, vol. II, Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, 2005;
Răboacă Gh. (coord.), Ocuparea deplină şi folosirea eficientă a forţei de
muncă, Institutul Central de Cercetări Economice, 1988;
Samuelson A. Paul & Nordhaus William, Economics, ediţia a 12-a, McGraw
Hill Book Company, 1985;
***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
282
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
283
Dobrotă Niţă, ABC-ul economiei de piaţă moderne, Casa de Editură şi presă Viaţa Românească,
Bucureşti, 1991;
Drucker F. Peter, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti, 1999;
Dumitrescu Steian, Bal Ana (2002) - Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002;
Echaudemaison C. D., „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales”, Nathan, 1993;
Eggertsson Thrainn, „Economic Behavior and Institutions”, Cambridge University Press,
Cambridge, 1990;
Flamant Maurice, L'inflation, Presses Universitaté de France, Paris, 1972;
Flouzat Denise, Economie contemporaine, Presses Universitaires de France, Paris, 1969, 1972;
Frois-Gilbert Abraham, „Economie politică”, Editura. Humanitas, Bucureşti, 1994;
Gaftoniuc Simona, „Finanţe internaţionale”, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
Galbraith John Kenneth, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică, Bucureşti, 1982;
Georgescu - Goloşoiu L., „Business of Banking” vol. I, Ed. ASE, Bucureşti, 2003;
Gherghinescu Oana, Gherghinescu Gheorge, „Abordarea structurii şi rolului agregatelor
monetare la Frankfurt si Bucureşti”, în „Finanţe – Provocările viitorului”, Anul VI, Nr. 6/2007;
Ghilic-Micu Bogdan, „Strategii pe piaţa de capital”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002;
Gide Ch., „Curs de economie politică”, vol. I, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1921;
Gogoneaţă C-tin., Gogoneaţă A., „Economie politică, Teoria micro şi macroeconomică. Politici
economice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
Guitton Henri, Economie politique, vol. II, Paris, Dalloz, 1971;
Gwartney D. James, Straub I. Richard, „Economie şi prosperitate”, Editura Alutus, Bucureşti,
1995;
Heilbroner L.Robert, „Filosofii lucrurilor pământeşti”, Ed. Humanitas, 1991;
Iancu Aurel, „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All Beck, Bucureşti, 1998;
Iancu Aurel: “Tratat de economie” vol. I şi III, Editura Economică, Bucureşti – 1992, 1993;
Ionescu C. Lucian (coord.), „Băncile şi operaţiunile bancare”, Ed. Economică, 1996;
Isan Vasile, Cocris Vasile, Sectorul public-iluzia bunăstării generale, Editura Ankarom, 1997;
Keynes M. John, “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru a dobânzii şi a banilor”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti – 1970;
King Alexander, Schneider Bertrand, „Prima revoluţie globală. Un raport al Consiliului
Clubului de la Roma”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993 ;
Kiriţescu C. Costin, „Moneda – mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982;
Kiriţescu Costin, „Relaţiile valutar-financiare internaţionale”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978;
Lapage H., „Demain le liberalisme”, ed. Pluriel, 1978;
Lipsey R., Christal K. Alec, „Economie pozitivă” Editura Economică, Bucureşti 1999;
Madgearu Virgil, „Curs de economie politică”, Institutul de Cercetări Economice, 1944;
Manolescu Gheorghe, „Politici economice”. Editura Economică, Bucureşti, 1997;
Marshall Alfred, „Principles of Economics”, 8th Edition, New York, Macmillan Co., 1922;
Matthews R. C. O. „The Economics of Institutions and the Sources of Growth”, in Economic
Journal, vol. 96, decembrie 1986;
McKenzie Richard, Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986;
Negruş Mariana, „Tehnici de calcul valutar-financiar”, Editura Militară, Bucureşti, 1992;
Negucioiu Aurel, Diţu Gh., Drăgoescu Anton, Pop Sabin „Economie Politică”, vol. I, Editura
George Bariţiu, 1998;
Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004;
Paul A. Samuelson, „L’Economique”, vol.1, ed. a 8-a, Libraire Armand Colier, Paris, 1982;
Perţ Steliana, Piaţa muncii în perioada de tranziţie. În Economica, Editura IRLI nr. 2, 1991;
Popa Ioan, „Tranzacţii comerciale internaţionale” , Editura Economică, Bucureşti, 1997;
Popescu Constantin, Gavrilă Ilie, Ciucur Dumitru, „Teorie economică generală, vol. II,
Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, 2005;
284
Popescu Gheorghe, „David Ricardo economistul genial”, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2007;
Răboacă Gh. (coord.), Ocuparea deplină şi folosirea eficientă a forţei de muncă, Institutul
Central de Cercetări Economice, 1988;
Ricardo David, „Principiile economiei politice şi ale impunerii”, Editura ANTET, Bucureşti,
2001;
Samuelson P.A., Nordhaus W. D., „Economie politică”, Editura Teora, Bucureşti, 2000;
Săvoiu Vasile, „Banca centrală şi sistemele de plăţi de interes naţional”, Colecţia „Biblioteca
Băncii Naţionale”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998;
Scialom Laurence, „Economie bancaire”, Colecţia „Reperes”, La Decouverte, Paris, 1999;
Smith Adam, „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, Editura Academiei,
Bucureşti – 1962;
Stanciu Sica, „Marketing general – particularităţi în organizaţiile nonprofit”, Editura Dareco,
Bucureşti, 2002;
Stanton W., Fundamentals of Marketing, Fourth Edition, McGraw Hill, 1975;
Sută Nicolae, Miron Dumitru, Sută–Selejan Sultana, „Comerţ internaţional şi politici
comerciale contemporane”, Editura Eficient, Bucureşti, 1997;
Ştefănescu I. T., Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
Turcu I., „Drept Bancar”, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
Vasilescu Eugeniu, „Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei”, Editura „Curtea
Veche”, vol. I, 1993;
Waud N.Roger, „Microeconomics”, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York, 1992;
Whitehead Geoffrey, „Economia”, Editura Sedona, Timişoara, 1997;
Whitehead Geoffrey, „Economics”, W. H. Allen Co. Ltd., London, 1974;
Wonnacott Paul, Wonnacott Ronald, „Economics”, Ediţia a III-a, McGraw-Hill Book Co.,
1986;
Zipt Robert – Piaţa Obligaţiunilor, Ed. Herma, Bucreşti, 2000;
***Banca Naţională a României, Caiete de studii, iulie 2007;
***Dictionnaire de science économique, sub conducerea prof. Alain Cotta, Maison MAME,
1968.
***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
***Dicţionar enciclopedic managerial, Iulian Ceauşu, vol. I. Editura Academică de
Management, 2000;
***Directiva 2000/12/EC a Parlamentului European din 20.03.2000, publicată în Jurnalul
Oficial L126, 26.05.2000;
***http://ro.wikipedia.org.
***Legea 31/1990 - Legea societăţilor comerciale, modificată prin Legea nr. 302/2005, Legea
nr. 85/2006, Legea nr. 164/2006, Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, OUG nr. 82/2007,
OUG nr. 52/2008 (publicata in MOF nr. 333 din 30/04/2008), Legea nr. 284/2008 (publicata in
MOF nr. 778 din 20/11/2008)
***Legea bancară - Monitorul Oficial al României nr. 121/23 martie 1998;
***Legea nr. 21/1996 – Legea concurenţei (publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie
1996), modificată prin: O.U.G. nr. 121/2003; Legea nr. 184/2004; Legea nr. 538/2004
***Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994.;
***Monitorul Oficial al României nr. 582/30 iunie 2004;
***Raport asupra stabilităţii financiare, Banca Naţională a României, 2009
***Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.4/01.04.2005 cu normele: Norma nr. 3/2005
privind funcţionarea pieţei valutare interbancare (modificată prin Norma nr.10/2007); Norma
nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor de schimb valutar (modificată prin Norma
nr.13/2007).
***www.bvb.ro.
285
BIBLIOGRAFIE
GENERALĂ
288