Investitii Publice

Lector univ. dr.
Liviu Radu
INVESTIȚII
PUBLICE
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti

2020
1
CUPRINS
Introducere ......................................................................................................................................... 5
Obiectivele cursului ........................................................................................................................... 6
Competenţe conferite ......................................................................................................................... 6
Structura cursului .............................................................................................................................. 7
Evaluarea studenților...................................................................................................................... 8
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIE ................ 9
1.1. Obiective .................................................................................................................................. 9
1.2. Competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................ 9
1.3. Definirea noţiunii de investiţie................................................................................................ 9
1.4. Rolul investiţiilor în modernizarea economiei naţionale ...................................................... 14
1.5. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ................................................................ 15
1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 15
1.7. Rezumat ................................................................................................................................. 15
1.9. Bibliografie ............................................................................................................................ 16
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. INVESTIȚIILE ȘI STRATEGIA ÎNTREPRINDERII ......... 17
2.1. Obiective ................................................................................................................................ 17
2.2. Competenţele unităţii de învăţare .......................................................................................... 17
2.3. Investiţiile şi strategia întreprinderii ...................................................................................... 17
2.4. Strategii investiţionale ........................................................................................................... 19
2.5. Proiecte de investiţii şi programe de investiţii ....................................................................... 21
2.6. Caracteristici ale investiţiilor ................................................................................................. 23
2.7. Participanţii la realizarea investiţiilor .................................................................................. 24
2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate) .............................................................. 30
2.9. Test de autoevaluare a cunoștințelor ...................................................................................... 30
2.10. Rezumat ............................................................................................................................... 30
2.11. Bibliografie .......................................................................................................................... 31
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3.PRINCIPALELE SURSE DE FINANŢARE A
INVESTIŢIILOR ............................................................................................................................. 32
3.1. Obiective ................................................................................................................................ 32
3.3. Surse de finanţare interne..................................................................................................... 32
3.4.Surse de finanţare externe ....................................................................................................... 36
3.5.Principalele organisme financiare internaţionale .................................................................... 37
3.6.Finanţarea prin leasing ............................................................................................................ 40
3.7.Structura de finanţare a investiţiilor ........................................................................................ 42
3.10 Rezumat ................................................................................................................................ 43
3.10. Bibliografie .......................................................................................................................... 45
2
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. DECIZIA DE INVESTIŢII ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ
............................................................................................................................................................ 46
4.1. Obiective ................................................................................................................................ 46
4.3. Definirea conceptului de eficienţă ....................................................................................... 46
4.4. Procedura de selecţie a proiectelor de investiţii ..................................................................... 48
4.5. Evaluarea şi analiza proiectelor de investiţii ......................................................................... 51
4.8. Teme de control ..................................................................................................................... 52
4.9 Rezumat .................................................................................................................................. 52
4.10. Bibliografie .......................................................................................................................... 52
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. PRINCIPALII INDICATORI DE EVALUARE A
EFICIENŢEI ECONOMICE A OBIECTIVELOR DE INVESTIŢII ....................................... 54
5.1. Obiective ................................................................................................................................ 54
5.3. Indicatori de evaluare a investiţiilor cu caracter general ....................................................... 54
5.4. Indicatori de bază pentru evaluarea investiţiilor .................................................................... 56
5.7. Rezumat ................................................................................................................................. 61
5.8. Bibliografie ............................................................................................................................ 61
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. RISCUL ȘI DECIZIA DE INVESTIȚII ................................. 62
6.1. Obiective ................................................................................................................................ 62
6.3. Conceptul de risc.................................................................................................................. 62
6.4. Evaluarea riscului pentru obiectivele de investiţii ............................................................... 67
6.5. Implementarea evaluării riscului la nivel de întreprindere .................................................... 69
6.8. Teme de control ..................................................................................................................... 71
6.9 Rezumat .................................................................................................................................. 71
6.10. Bibliografie .......................................................................................................................... 72
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. DOCUMENTELE DE FUNDAMENTARE A
INVESTIȚIILOR I .......................................................................................................................... 73
7.1. Obiective ................................................................................................................................ 73
7.3. Principalele etape de realizare a construcţiilor pentru obiectivele de investiţii ..................... 73
7.4. Studiul de oportunitate ........................................................................................................... 75
7.5. Studiul de prefezabilitate ....................................................................................................... 77
3
7.8. Rezumat ................................................................................................................................. 78
7.9. Bibliografie ............................................................................................................................ 79
INVESTIȚIILOR II......................................................................................................................... 80
8.1. Obiective ................................................................................................................................ 80
8.3. Studiul de fezabilitate ............................................................................................................ 80
8.4. Proiectul tehnic şi autorizaţia de construcţie pentru obiectivele de investiţii ........................ 84
8.5. Devizul general pentru obiectivele de investiţii.................................................................... 87
8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate) .............................................................. 89
8.8. Rezumat ................................................................................................................................. 89
8.9. Bibliografie ............................................................................................................................ 89
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. IMPACTUL INVESTIŢIILOR STRĂINE ASUPRA
MEDIULUI DE AFACERI ROMÂNESC..................................................................................... 90
9.1. Obiective ................................................................................................................................ 90
9.3. Definirea conceptului de investiţii străine directe ................................................................. 90
9.4. Dinamica investiţiilor străine directe ..................................................................................... 92
9.5. Investiţiile străine directe din România ................................................................................. 93
9.6. Investiţiile străine directe factor al dezvoltării competitivităţii corporaţiilor multinaţionale în
România ...................................................................................................................................... 101
9.7. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) .............................................................. 121
9.8. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................... 121
9.9 Rezumat ................................................................................................................................ 122
9.10. Bibliografie ........................................................................................................................ 123
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. STRATEGII DE ATRAGERE A INVESTIȚIILOR
STRĂINE ........................................................................................................................................ 124
10.1. Obiective ............................................................................................................................ 124
10.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................................................... 124
10.3. Strategii de atragere a investițiilor străine ......................................................................... 124
10.4. Aspecte privind ISD în România ....................................................................................... 128
10.5. Impactul ISD asupra economiilor ţărilor în tranziţie ......................................................... 131
10.6. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ............................................................ 133
10.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor .................................................................................. 133
10.8. Teme de control ................................................................................................................. 133
10.9 Rezumat .............................................................................................................................. 133
10.10. Bibliografie ...................................................................................................................... 135
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .................................................................................................... 136
4
Introducere
Suportul de curs reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei „Investiţii publice”. El este
destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie materialul bibliografic
minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei respective.
Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor de uz larg în
învăţământul universitar naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale, pe baze
interactive. Parcurgerea suportului de curs, pe baza prezentelor instrucţiuni, asigură reţinerea
informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la
rezolvarea unor probleme specializate.
Lucrarea este concepută astfel încât să trateze principalele aspecte ale realizării investiţiilor
productive atât la nivel privat cât şi public, rolul acestora în dezvoltarea economică contemporană. S-
a avut în vedere conţinutul programei analitice şi a poziţiei disciplinei în planul de învăţământ al
facultăţii.
Parcurgerea cursului de către studenţi le permite acestora:
 să înţeleagă bazele generale ale realizării investiţiilor;
 să surprindă care sunt cauzele şi factorii de influenţă, ca şi efectele unor corelaţii de variabile
economice;
 să deprindă sensul procesului de dezvoltare economică contemporană.
Unitatea de învăţare reprezintă o componenta omogena din punct de vedere al continutului,
caracterizată de un volum strict limitat de cunoştinţe, care pot să fie parcurse şi însuşite printr-un
efort continuu de concentrare intelectuală, care se referă la conţinutul de idei al unităţii de învăţare.
Fiecare unitate de învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii, astfel
că folosirea suportului de curs se face pe baza unui program de autoinstruire.
Recomandăm astfel, câteva regului de bază în procedura de realizare a programului de
autoinstruire pe baza acestui suport de curs:
1. Unităţile de învăţare se parcurg în ordinea în care sunt prezentate, chiar în cazul în care
studentul apreciază că ar putea “sări” direct la o altă unitate de învăţare (de exemplu în cazul în care
studentul se află la a doua facultate sau în alte situaţii echivalente). Criteriile şi modalitatea de
“înlănţuire” a unităţilor de învăţare sunt prezentate la fiecare unitate de învăţare şi ele trebuie
respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a programului de autoinstruire;
2. Fiecare unitate de învăţare conţine teste destinate autoevaluării gradului şi corectitudinii
însuşirii cunoştinţelor specifice unităţii de învăţare, înţelegerii fenomenelor şi proceselor descrise sau
prezentate în unitatea de învăţare;
3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de învăţare este următoarea:
a) se citeşte scopul şi obiectivele unităţii de învăţare;
b) se citesc termenii de referinţă ;
c) se parcurge conţinutul de idei al unităţii de învăţare;
d) se parcurge bibliografia recomandată;
e) se răspunde la întrebările de autocontrol, revăzând, dacă este necesar, conţinutul de idei al
unităţii de învăţare;
f) se elaborează, pe o pagină, câte un eseu pentru fiecare dintre temele de reflecţie propuse la
unitatea de învăţare;
g) se efectuează testele de evaluare după procedura descrisă;
h) se rezolvă studiile de caz propuse pentru lucrările practice propuse în unitatea de învăţare.
Pentru creşterea eficienţei utilizării suportului de curs şi fixarea temeinică a cunoştinţelor
dobândite, fiecare unitate de invatare se încheie cu: teste de autoevaluare si teste de evaluare, teme de
control, teme pentru studii de caz.
5
Obiectivele cursului
Prezentul suport de curs este adresat studenţilor de la învăţământul la distanţă – având
ca scop explicarea principalelor aspecte ale vieţii economice a societăţii, punând
accentul pe investiţii, înarmându-i pe aceştia cu un set de cunoştinţe care să le permită
înţelegerea şi descifrarea mecanismelor de realizare a investiţiilor şi, pornind de aici,
formarea unei culturi economice de bază, deosebit de necesară viitorilor specialişti.
Obiectivele principale ale suportului de curs sunt:
 însuşirea temeinică a noţiunilor fundamentale privind investițiile, în particular ale
celor organizate și coordonate de sectorul public;
 înţelegerea bazelor generale ale realizării investiţiilor;
 să surprindă care sunt cauzele şi factorii de influenţă, ca şi efectele unor corelaţii
de variabile economice;
 să surprindă sensul procesului de dezvoltare economică contemporană.
Cursul este structurat pe 8 unități de învățare, cu referiri bibliografice de

rigoare. Însuşirea riguroasă a disciplinei presupune, pe lângă activităţile didactice
programate, o muncă serioasă din partea studenţilor cu cartea, respectiv studiu
individual riguros, pe baza bibliografiei recomandate.
Competenţe conferite
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei):
 Cunoaşterea unor concepte, teorii, modele specifice investiţiilor;
 Aplicarea teoriei în practică prin simulări (studii de caz – proiecte de
investiţii).
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei):
 Explicarea unor situaţii concrete a modalităţilor de alegere a variantei optime
de investire;
 Interpretarea rezultatelor obţinute în urma calculelor de rentabilitate;
 Explicarea utilităţii calculelor în analiza proiectelor de investiţii.
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor
practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de
aplicare):
 Evaluarea performanţelor a două sau mai multor proiecte – metode;
 Evaluarea calităţii fiecărui proiect, prin metode specifice de calcul a
rentabilităţi, recuperarea investiţiei, externalităţi pozitive, etc ; standardele de
calitate;
 Instrumente de investigare a eficienţei proiectelor de investiţii.
4. Atitudinale(manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific/ cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice/
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice/ valorificarea optimă şi
creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice/ implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în relaţii de parteneriat
cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare/ participarea la propria
dezvoltare profesională):
 Cultivarea unor atitudini constructive în contexte organizaţionale variate
 Încurajarea unor comportamente morale la nivel de parteneriate
 Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare, moralitate
etc.)
6
Resurse şi mijloace de lucru
Pentru parcurgerea acestui curs va fi nevoie de cunoștiințe anterioare de economie

(microeconomie și macroeconomie) cât și de noțiuni privind economia sectorului
public.
Structura cursului
Acest modul este structurat în 9 unităţi de învăţare pentru care recomandăm a fi
studiate în ordinea în care sunt numerotate deoarece este o legătură logică între
informaţiile furnizate în această ordine:
- Unitatea de învăţare 1 INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIE, după
parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu noţiunea de investiţii şi rolul lor în economie,
cu principalele forme ale investiţiilor publice şi private.
- Unitatea de învăţare 2 INVESTIŢIILE ŞI STRATEGIA ÎNTREPRINDERII,
după parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu participanţii la realizarea investiţiilor,
tipurile de strategii investiționale aferente tipurilor de întreprinderi, elementele
definitorii ale programelor și proiectelor de investiții.
- Unitatea de învăţare 3 PRINCIPALELE SURSE DE FINANŢARE A
INVESTIŢIILOR, după parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu: principalele surse
de finanţare a obiectivelor de investiţii, atât interne cât şi externe; principalele
organisme financiare internaţionale; veţi înţelege rolul leasingului în economie.
- Unitatea de învăţare 4 DECIZIA DE INVESTIŢII ŞI EFICIENŢA
ECONOMICĂ, studiază conceptul de eficienţă economică, atât eficienţa economică a
întreprinderii cât şi eficienţa obiectivelor de investiţii. În continuare se analizează
procedura de selecţie a obiectivelor de investiţii, precum şi procedurile de evaluare şi
analiză a investiţiilor.
- Unitatea de învăţare 5 PRINCIPALII INDICATORI DE EVALUARE A
EFICIENŢEI ECONOMICE A OBIECTIVELOR DE INVESTIŢII, pe parcursul
căreia vă veţi familiariza cu indicatorii generali şi de bază ai evaluării obiectivelor de
investiţii.
- Unitatea de învăţare 6 RISCUL ŞI DECIZIA DE INVESTIŢII, în care veţi
studia conceptul de risc, evaluarea riscului în cazul obiectivelor de investiţii precum şi
implementarea riscului la nivel de întreprindere.
- Unitatea de învăţare 7 DOCUMENTELE DE FUNDAMENTARE A
INVESTIŢIILOR I, pe parcursul căreia vă veţi familiariza cu principalele studii
necesare realizării obiectivelor de investiţii: studiul de oportunitate și de
prefezabilitate.
- Unitatea de învățare 8 DOCUMENTELE DE FUNDAMENTARE A
INVESTIŢIILOR II, pe parcursul căreia vă veţi familiariza cu următoarele etape
necesare realizării obiectivelor de investiţii: studiul de fezabilitate, proiectul tehnic,
autorizația de construcție și devizul general.
- Unitatea de învăţare 9 IMPACTUL INVESTIŢIILOR STRĂINE ASUPRA
MEDIULUI DE AFACERI ROMÂNESC, în care veţi studia noţiunea de investiţii
străine directe, rolul acestora în dezvoltarea economică, dinamica ISD şi evoluţia lor
în România.
- Unitatea de învăţare 10 STRATEGII DE ATRAGERE A INVESTIŢIILOR
STRĂINE, în care vă veţi familiariza cu principalele strategii de atragere a ISD, cu
aspectele pozitive şi negative ale ISD în România şi impactul lor în ţările în tranziţie.
Cerinţe preliminare
Pentru înțelegerea conceptelor și noțiunilor prezentate în acest curs și pentru a le
7
aplica eficient în practică este necesară parcurgerea în prealabil a cursului de
Macroeconomie din anul I de studiu.
Discipline deservite
Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi capabili să

urmeze cursurile de Buget şi contabilitate bugetară, Marketingul în instituţiile publice,
Politici economico-financiare la nivel regional.
Durata medie de studiu individual
Timpul mediu necesar parcurgerii unei Unități de învățare este 2-3 ore.
Evaluarea studenților
Componenţa notei finale:
Nota finala la disciplina „Investiţii publice”va fi stabilita prin :
- evaluarea finală (examen scris de tip grilă) – cu ponderea de 70%;
- evaluări pe parcurs (evaluari în cadrul activităților asistate si elaborarea unui
proiect) –cu ponderea de 30%;
8
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN
ECONOMIE
Cuprins
1.1. Obiective
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Definirea noţiunii de investiţie
1.4. Rolul investiţiilor în modernizarea economiei naţionale
1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1.7. Rezumat
1.8. Bibliografie
1.1. Obiective
Unitatea de învăţare 1 INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIE, după
parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu noţiunea de investiţii şi rolul lor în economie,
cu principalele forme ale investiţiilor publice şi private.
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
 Definiţi noţiunea de investiţii;
 Precizaţi importanţa economică a investiţiilor;
 Priviţi investiţiile pe cele două planuri: investiţii financiare şi investiţii de
capital;
Durata de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de aproximativ 2 ore.
1.3. Definirea noţiunii de investiţie
În literatura economică de specialitate noţiunea de investiţie este privită pe două

planuri: primul, mai larg reprezentat de investiţiile financiare şi al doilea, mai restrâns, al
00:00 investiţiilor de capital1.
Investiţiile financiare se referă, în general, la orice plasament de capital, având
rolul de a obţine un anumit profit (beneficiu).
În acest sens, cumpărarea de acţiuni sau de alte titluri de valoare, plasarea unor
sume de bani la bănci, alocarea de fonduri pentru dezvoltarea de afaceri (cu scopul de a
obţine dividende, dobânzi şi profituri) – reprezintă investiţii financiare.
Investiţiile de capital reprezintă acţiunea agenţilor economici (publici şi privaţi)
de a achiziţiona noi mijloace fixe sau de modernizare a celor existente.
Investiţiile de capital sunt plasate în economia reală inclusiv în domeniile social
– culturale, constituind baza creşterii economice dezvoltării armonioase a tuturor
sectoarelor vieţii sociale.
Investiţiile, prin natura lor au un caracter novator, deoarece schimbă situaţia
economică existentă, mai ales prin apariţia unor elemente noi tehnologice, înlocuind pe
cele cunoscute anterior. Investiţiile vizează de fapt activitatea economică viitoare,
implicând uneori un însemnat factor de risc. De multe ori, unele investiţii privează
astăzi, cerinţe certe de consum în schimbul unei speranţe viitoare, pe care o preconizează
specialiştii.
1
I. Vasilescu, I. Românu, C. Cicea - Investiţii, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
9
Investiţiile publice sunt definite astfel 2: „fondurile alocate de autorităţile
administraţiei publice centrale sau locale pentru realizarea unor obiective/luctări de
interes general pe raza lor administrativ teritorială."
Investiţiile publice au particularitatea de a fi realizate din fonduri publice. Datorită
acestui fapt investiţiile publice sunt supuse prevederilor legislaţiei care vizează achiziţiile
publice: Ordonanţa de Urgenţă nr.60/2001, Hotărârea nr.461/2001, Ordinul 1012/2001,
Ordinul 1013/2001, Procedura din 2001, Legea 212/2002, Regulamentul din 2005, etc.
Investiţiile publice se caracterizează prin existenţa a patru etape: pregătirea,
realizarea, exploatarea şi post-utilizarea.
Investiţiile publice de stat sau ale unui agent economic privat, pot fi făcute în
propria economie a ţării, sau în alte ţări. Investiţiile dintr-un stat pot avea surse interne
şi/sau surse externe atrase, cu alte cuvinte procesul investiţional are determinări
endogene şi exogene. Atunci când se combină provenienţa celor două surse ale
capitalului (internă şi externă), activitatea investiţională desfăşurată se constituie ca
investiţie mixtă3. Agenţii economici străini însă, pot realiza investiţii proprii, fără
participarea investitorilor autohtoni.
În economia din România fiinţează în prezent trei categorii de investiţii:
 investiţii româneşti (autohtone);
 investiţii mixte (capital românesc şi străin);
 investiţii străine (capital extern).
În economia modernă, corelaţia dintre investiţii şi creşterea economică are o
semnificaţie dublă: pe de o parte, investiţiile influenţează creşterea economică prin
volumul lor; pe de altă parte creşterea economică este influenţată de calitatea
investiţiilor realizate. Ambele aspecte ce se reflectă în eficienţa economică a
investiţiilor, indiferent de provenienţa lor. Desfăşurarea normală a procesului de
producţie presupune contribuţia mai multor factori (capital fix, muncă, materii prime),
iar în cadrul acestora, un rol deosebit de important îl ocupă capitalul fix. Introducerea în
producţie de noi utilaje, îmbunătăţirea parametrilor celor existente la nivelul impus de
progresul tehnic contemporan, se realizează într-o economie eficientă numai prin
investiţii. În acest context, investiţiile de capital reprezintă totalitatea cheltuielilor prin
care se creează sau se achiziţionează noi capitaluri fixe, productive sau neproductive,
asigurând dezvoltarea, modernizarea şi reutilizarea celor existente. Prin investiţii publice
de capital se asigură construirea de noi unităţi economice, dezvoltarea, modernizarea şi
reutilarea celor existente, precum şi construirea, lărgirea şi amenajarea obiectivelor cu
caracter social – cultural şi de locuinţe.
De asemenea, sunt asimilate investiţiile după cum urmează:
 cheltuielile pentru explorări, prospecţiuni şi cercetări geologice referitoare la
lucrările de investiţii;
 cheltuielile ocazionate cu proiectarea tehnologică şi productivă a lucrărilor de
investiţii; cheltuielile pentru împăduriri şi plantaţii de pomi şi viţă de vie,
îmbunătăţiri funciare; cheltuielile pentru achiziţionarea animalelor de muncă şi de
prăsilă.
Totodată, prin extindere, sunt considerate investiţii cheltuielile referitoare la
supravegherea realizării viitorului obiectiv şi pentru calificarea salariaţilor care vor lucra
la unitatea nou construită; inclusiv cheltuielile pentru demolări, exproprieri şi amenajări.
Necesitatea fundamentării eficienţei economice a investiţiilor presupune
aprofundarea problemelor metodologice şi teoretice cu privire la clasificarea
investiţiilor. Structurarea poate fi realizată în funcţie de modul în care este privită şi
definită investiţia şi anume ca o cheltuială sau ca o materializare a acestei cheltuieli. Pe
2
Parlagi Anton P.- Dicţionar de administraţie publică, Editura Economică, Bucureşti, 2000
3
I. Vasilescu - Investiţiile şi relansarea economică, Ed. Tribuna Economică,Bucureşti, 1999
10
lângă aceste două accepţiuni, investiţiile pot fi grupate şi în funcţie de sursa de finanţare
a cheltuielilor.
Investiţiile (publice şi private) pot fi clasificate după mai multe criterii, şi anume:
1. După natura tehnologică, investiţiile pot fi:
a) investiţii pentru lucrări de construcţii-montaj care constau în executarea
construcţiilor considerate mijloace fixe pentru realizarea producţiei dar şi montajul
utilajelor;
b) investiţii pentru cumpărarea utilajelor necesare realizării producţiei;
c) investiţii pentru lucrări geologice;
d) investiţii pentru studii, cercetări, proiectări şi pregătirea personalului, precum şi
alte investiţii necesare acoperirii unor cheltuieli speciale apărute odată cu realizarea
obiectivului de investiţii (amenajări de terenuri, participare la licitaţii etc.).
2. După caracterul investiţiilor, întâlnim:
a) investiţii în sfera productivă, care pot fi:
a1) investiţii de înlocuire, care au ca destinaţie înlocuirea activelor fixe datorită
uzurii fizice şi morale;
a2) investiţii de modernizare care au rolul de a asigura condiţiile de reducere a
costurilor de producţie şi a creşterii productivităţii;
a3) investiţii de dezvoltare care au drept scop creşterea capacităţilor de producţie
(extinderea sau dezvoltarea întreprinderilor existente, crearea de noi întreprinderi etc.) ca
urmare a creşterii cererii pentru produsele existente sau pentru lansarea de noi produse;
a4) investiţii strategice care cuprind cheltuielile cu cercetarea ştiinţifică şi cele de
natură socială pentru personalul angajat în unităţile productive şi care au ca obiect
reducerea riscului din cele două domenii amintite.
b) investiţii în sfera neproductivă, care se realizează în învăţământ, cultură şi artă,
ştiinţă, sănătate şi asistenţă socială.
În teoria economică se utilizează des noţiunile de investiţii de înlocuire şi
investiţiile de dezvoltare, dar în practică este dificilă departajarea lor, atât ca surse de
realizare, cât şi din punct de vedere al efectelor obţinute. Astfel orice investiţie de
înlocuire produce modificări specifice investiţiilor de dezvoltare sau noi şi orice
investiţie de dezvoltare presupune cel puţin o investiţie de înlocuire.
În legislaţia românească nu se face o delimitare clară între investiţiile de
modernizare, de dezvoltare şi celelalte categorii de investiţii
În literatura economică de specialitate, distincţia este clară, din punct de vedere al
elementelor pe care le conţin şi din punctul de vedere al modului în care poate fi evaluat
proiectul respectiv. Astfel, o investiţie de modernizare are în vedere doar ameliorarea
condiţiilor de producţie cu sau fără modificarea volumului producţiei. De aici, rezultatul
este de a obţine o economie la costurile de producţie şi îmbunătăţirea rentabilităţii
activelor întreprinderii.
Într-o altă accepţie, investiţiilor de modernizare le sunt asimilate şi cele de
înlocuire; acestea vizând înlocuirea şi revizuirea echipamentelor tehnice, uzate din punct
de vedere fizic şi moral.
Investiţiile de modernizare prezintă o serie de avantaje, printre care mai
importante sunt următoarele:
 pornesc de la o bază tehnico-materială existentă;
 durata realizării investiţiei este mică;
 creşte gradul de fiabilitate, concomitent cu prelungirea duratei de viaţă a utilajelor;
 efortul investiţional este orientat spre echipamentul de producţie şi mai puţin spre
alte investiţii conexe şi colaterale.
Decizia privind realizarea proiectului de modernizare se pretează unei analize
financiare. Cheltuielile de investiţii şi economiile la costurile de exploatare sau creşterea
productivităţii sunt cunoscute sau pot fi estimate de către întreprindere.
11
Investiţiile de dezvoltare sau expansiune se referă la toate investiţiile întreprinderii
care contribuie la dezvoltarea activităţii sale şi care au drept scop creşterea capacităţii de
producţie a unei firme, creştere determinată de modificarea cererii pentru produsele
firmei sau lansarea de produse noi. Şi acestea sunt legate de investiţii realizate în
perioade precedente şi prezintă o serie de avantaje, care constau în:
 existenţa investiţiilor colaterale, care se materializează în utilităţi;
 existenţa surselor de materii prime;
 existenţa unui personal calificat, cu o anumită experienţă şi tradiţie etc.
Aceste investiţii se referă la proiecte vizând capacitatea de producţie a
întreprinderii, achiziţionarea de societăţi mici, exterioare, care posedă unităţi de
producţie necesare expansiunii întreprinderii, modificarea structurii sortimentale a
producţiei, creşteri suplimentare ale producţiei, lansări de produse noi etc. Din punct de
vedere al naturii lor, aceste investiţii se pretează cel mai bine la evaluarea rentabilităţii
financiare.
Un proiect de modernizare-dezvoltare poate şi trebuie să cuprindă şi investiţii
umane. Acestea se referă la decizia de a angaja noi specialişti sau de perfecţionare a
celor existenţi. Recrutarea de noi cadre este o investiţie importantă din punctul de vedere
al costurilor pe care le presupune. Aceste investiţii nu apar în nici un bilanţ contabil şi
este greu ca o întreprindere să ia în acest domeniu o decizie investiţională, astfel încât nu
poate fi formulată şi nici estimată precis rentabilitatea unei asemenea investiţii care, de
fapt, are caracter obligatoriu. Acest aspect nu se pretează la analize de rentabilitate
financiară, deoarece elementele necesare sunt mai greu de evaluat.
3. După natura lor, investiţiile sunt:
a) investiţii care se materializează şi se regăsesc în capitalul fix şi circulant al
firmei, cum ar fi investiţiile corporale care cuprind terenurile şi mijloacele fixe;
b) investiţii care nu se materializează şi nu măresc valoarea capitalului fix şi
circulant care pot fi:
b1) investiţii necorporale, care cuprind cheltuielile de constituire, de cercetare,
dezvoltare-proiectare şi alte imobilizări necorporale;
b2) investiţii financiare care cuprind titlurile de participare şi alte titluri de
valoare.
4. După sursa de finanţare, putem întâlni:
a) investiţii realizate din sursele proprii ale unei firme, care pot fi:
 amortizarea;
 capitalizarea profiturilor;
 atragerea economiilor altor persoane prin emiterea de acţiuni noi sau prin mobilizarea
resurselor.
b) investiţii realizate din surse atrase sau împrumutate, prin intermediul unor
credite interne sau externe.
5. După riscul asociat proiectului de investiţie, investiţiile sunt:
a) cu risc minim sau zero, de genul plasamentelor în obligaţiuni;
b) cu risc redus, cazul investiţiilor de înlocuire;
c) cu risc mediu, în cazul investiţiilor de modernizare;
d) cu risc ridicat şi foarte ridicat pentru investiţiile de dezvoltare sau de cercetare-
dezvoltare.
6. După modul de realizare a lucrărilor, întâlnim:
a) investiţii în antrepriză, adică lucrările sunt realizate de o firmă specializată şi nu
de agentul economic în cauză;
b) investiţii în regie, în care lucrările mai puţin specializate, sunt realizate cu forţe
proprii de agentul economic.
7. Un loc aparte în noţiunile investiţionale îl ocupă trei categorii de investiţii:
a) investiţii directe;
12
b) investiţii colaterale;
c) investiţii conexe.
Acestea ţin seama că, în economia naţională şi chiar mondială, orice investiţie este
complementară investiţiilor din alte domenii, deoarece indiferent de gradul de liberalism
economic practicat, există o multitudine de conexiuni şi interferenţe între agenţii
economici.
a) Investiţia directă (de bază), cuprinde totalitatea cheltuielilor prevăzute în
documentaţia previzionată de un agent economic în vederea realizării nemijlocite a unor
obiective de investiţii noi, înlocuirea, modernizarea sau dezvoltarea unor întreprinderi
deja existente în diferite ramuri ale economiei. Deci, fiecare agent economic realizează o
investiţie directă, dar care, pentru a fi finalizată şi pentru a fi exploatată, trebuie să intre
în relaţii cu alţi agenţi economici. Din acest punct de vedere, se apreciază că orice
investiţie directă generează anumite investiţii colaterale şi conexe.
b) Investiţia colaterală cuprinde cheltuielile pentru efectuarea unor lucrări legate
teritorial şi funcţional de o anumită investiţie directă şi se referă concret la: construirea
de conducte pentru alimentarea cu apă, gaze, canalizare, energie termică, linii de
transport al energiei electrice, reţele de telecomunicaţii, inclusiv racordurile la reţele
publice, căi şi drumuri de acces etc., necesare punerii în funcţiune şi exploatării
capitalului fix creat prin investiţia directă sau de bază.
Atunci când investiţia colaterală deserveşte mai mulţi agenţi economici sau se
realizează în comun, această investiţie se poate adăuga în cote părţi la investiţia totală
suportată de fiecare agent economic.
c) Investiţia conexă reprezintă cheltuielile de investiţii, necesare a se efectua în
alte ramuri sau domenii pentru a putea pune la dispoziţia investiţiei directe sau de bază
utilaje, materii prime, combustibili, energie, căi de comunicaţii, dotări social-culturale
etc. Investiţiile conexe nu se includ în valoarea totală a obiectului rezultat din investiţia
directă, deoarece ele reprezintă investiţii directe în domeniul în care se realizează. Ca
excepţie, se includ în investiţia totală acele investiţii conexe care nu produc efecte
economice pe baza cărora să se recupereze.
Identificarea investiţiilor directe, colaterale şi conexe reprezintă un aspect complex al
teoriei privind eficienţa economică a investiţiilor, atât la nivel macroeconomic, cât şi la
nivel microeconomic.
8. Din punct de vedere al pieţei financiare, există trei categorii de investiţii:
a) Investiţii pentru afaceri, care constau în cheltuieli pentru maşini, utilaje, dotări
ale unei societăţi comerciale (cotate la bursa de valori mobiliare);
b) Investiţii imobiliare, în înţelesul de clădiri, locuinţe, terenuri (cotate la bursa de
valori imobiliare);
c) Investiţii în stocuri, care constau în produse stocate, dorit sau nu, pentru a fi
vândute ulterior (cotate la bursa de mărfuri).
Noţiunea de investiţie este mult amplificată în economia de piaţă, în sensul că prin
investiţie se înţelege plasamentul capitalului lichid în active diverse, indiferent de durata
deţinerii lor, care poate fi, deci, şi cu caracter speculativ şi pe durate mai scurte.
Totuşi, investiţiile cu caracter economico-productiv sau de afaceri sunt
considerate esenţiale într-o economie.
9) De asemenea, în metodologia ONU se folosesc noţiunile de investiţii brute şi
investiţii nete, primele referindu-se la creşterea şi refacerea capitalului fix şi circulant,
iar ultimele definind doar cheltuielile pentru creşterea capitalului fix şi circulant. Aceste
noţiuni sunt utilizate în scopul asigurării comparabilităţii pe plan internaţional.
Investiţiile se mai pot clasifica şi după alte criterii şi anume: sfera de activitate
(productivă, social – culturală); ramurile beneficiare (investiţii executate în industrie,
agricultură, construcţii, transporturi), etc.
13
Clasificarea investițiilor:
...........................................................................................................................
...........................................................................................................................
...........................................................................................................................
Să ne reamintim...Investiţiile de capital reprezintă acţiunea agenţilor economici (publici
şi privaţi) de a achiziţiona noi mijloace fixe sau de modernizare a celor existente.
Investiţiile de capital sunt plasate în economia reală inclusiv în domeniile social –
culturale, constituind baza creşterii economice dezvoltării armonioase a tuturor
sectoarelor vieţii sociale.
1.4. Rolul investiţiilor în modernizarea economiei naţionale
Modernizare şi restructurarea economiei naţionale este o acţiune complexă,

vizând toate nivelurile activităţii economice şi anume: ansamblul economiei naţionale,
ramurile propriu – zise, unitatea economică şi locul de muncă. Activitatea de
01:20
modernizare şi restructurare economică este un proces dinamic, prin care se asigură
perfecţionarea capitalului fix, crearea unei structuri complexe şi mobile de producţie,
introducerea celor mai performante metode şi tehnici de muncă, etc.
Acţiunea de modernizare şi restructurare, privită la nivelul economiei naţionale
şi al ramurilor, trebuie să cuprindă toate structurile economiei naţionale, legate de
dezvoltarea pe baza principiilor moderne a ramurilor economice, înfăptuirea unor
raporturi corespunzătoare între aceste ramuri, realizarea unor transformări pe plan social.
În cadrul activităţii de modernizare şi restructurare a economiei naţionale, un loc
important trebuie să i se acorde îmbunătăţirii activităţii fiecărei ramuri în parte, a
dezvoltării moderne a agriculturii, a creşterii gradului de participare la circuitul
economic a firmelor mici, a diversificării sferei de servicii şi a realizării unor
transformări calitative pe plan social.
Eficienţa investiţiilor prin modernizare şi restructurare este legată de politica
statului, care joacă un rol determinant, prin funcţia sa modelatoare, de orientare şi
coordonare a economiei naţionale, a forţei sale financiare şi economice. Utilizând
pârghiile fiscale şi monetare pe care le posedă, statul poate reorienta agenţii economici
publici şi privaţi spre un volum mai mare de investiţii, privind modernizarea
capacităţilor de producţie şi creşterea cererii agregate.
În condiţiile actuale din România, sectorul public trebuie să-şi regândească
strategia dezvoltării economice, corelând contribuţia sa alături de sectorul privat la o
creştere economică durabilă, şi nu în ultimul rând, la reluarea procesului investiţional.
Corelaţia dintre investiţii (publice şi private) referitoare la modernizare, este o
dimensiune fundamentală pentru orice activitate economică, indiferent de ramura în care
aceasta se desfăşoară4. Indiferent de nivelul la care se realizează activitatea de
modernizare, aceasta cuprinde cu prioritate: perfecţionarea forţei de muncă prin
îmbunătăţirea structurală a acesteia şi ridicarea nivelului de calificare; modernizarea
utilajelor prin înlocuirea celor uzate, îmbunătăţirea parametrilor tehnico – economici ai
capitalului fix; modernizarea produselor finite prin introducerea în fabricaţie de noi
produse cu un grad ridicat de eficienţă; perfecţionarea parametrilor şi ridicarea nivelului
calitativ la cele existente. Remarcăm faptul că activitatea de modernizare nu se poate
face decât prin intermediul investiţiilor (în sfera cărora, investiţiile publice au un rol
determinant), constituind un suport material al creşterii economice durabile.

4
Românu, I., Vasilescu, I., Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997
14
1. Impactul investiţiilor publice asupra economiei naţionale.
2. Rolul investiţiilor în tranziţia economică.
1.5. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat)
1. Investiţiile în valori imobiliare – o alternativă de investire.

2. Investiţiile naţionale şi de portofoliu şi stabilitatea economiei naţionale.
3. Investiţiile străine directe în perioada de tranziţie.
4. Investiţiile şi rolul lor în procesul de tranziţie la economia de piaţă.

(timp necesar: 20 min.)
Definiți investițiile financiare și cele de capital.

....................................................................................................................................
01:30 ....................................................................................................................................
........................................................... ................................... .....................................
Care sunt tipurile de investiţii ce se pot realiza în

România?...........................................................................................................................
...........................................................................................................................
...........................................................................................................................
...........................................................................................................................
1.7. Rezumat
Noţiunea de investiţie este privită pe două planuri: primul, mai larg reprezentat de
investiţiile financiare şi al doilea, mai restrâns, al investiţiilor de capital;
Investiţiile financiare se referă, în general, la orice plasament de capital, având rolul
de a obţine un anumit profit (beneficiu);
Cumpărarea de acţiuni sau de alte titluri de valoare, plasarea unor sume de bani la
bănci, alocarea de fonduri pentru dezvoltarea de afaceri (cu scopul de a obţine
dividende, dobânzi şi profituri) – reprezintă investiţii financiare;
Investiţiile de capital reprezintă acţiunea agenţilor economici (publici şi privaţi) de a
achiziţiona noi mijloace fixe sau de modernizare a celor existente;
Investiţiile publice reprezintă fondurile alocate de autorităţile administraţiei
01:50
publice centrale sau locale pentru realizarea unor obiective/luctări de interes
general pe raza lor administrativ teritorială;
Investiţiile publice se caracterizează prin existenţa a patru etape: pregătirea,
realizarea, exploatarea şi post-utilizarea;
Prin investiţii publice de capital se asigură construirea de noi unităţi economice,
dezvoltarea, modernizarea şi reutilarea celor existente, precum şi construirea,
lărgirea şi amenajarea obiectivelor cu caracter social – cultural şi de locuinţe;
Necesitatea fundamentării eficienţei economice a investiţiilor presupune
aprofundarea problemelor metodologice şi teoretice cu privire la clasificarea
investiţiilor. Structurarea poate fi realizată în funcţie de modul în care este privită şi
definită investiţia şi anume ca o cheltuială sau ca o materializare a acestei cheltuieli.
Pe lângă aceste două accepţiuni, investiţiile pot fi grupate şi în funcţie de sursa de
finanţare a cheltuielilor;
15
Investiţiile de dezvoltare sau expansiune se referă la toate investiţiile întreprinderii
care contribuie la dezvoltarea activităţii sale şi care au drept scop creşterea
capacităţii de producţie a unei firme, creştere determinată de modificarea cererii
pentru produsele firmei sau lansarea de produse noi;
Investiţia directă (de bază), cuprinde totalitatea cheltuielilor prevăzute în
documentaţia previzionată de un agent economic în vederea realizării nemijlocite a
unor obiective de investiţii noi, înlocuirea, modernizarea sau dezvoltarea unor
întreprinderi deja existente în diferite ramuri ale economiei;
Investiţia colaterală cuprinde cheltuielile pentru efectuarea unor lucrări legate
teritorial şi funcţional de o anumită investiţie directă şi se referă concret la:
construirea de conducte pentru alimentarea cu apă, gaze, canalizare, energie termică,
linii de transport al energiei electrice, reţele de telecomunicaţii, inclusiv racordurile
la reţele publice, căi şi drumuri de acces etc., necesare punerii în funcţiune şi
exploatării capitalului fix creat prin investiţia directă sau de bază;
Investiţia conexă reprezintă cheltuielile de investiţii, necesare a se efectua în alte
ramuri sau domenii pentru a putea pune la dispoziţia investiţiei directe sau de bază
utilaje, materii prime, combustibili, energie, căi de comunicaţii, dotări social-
culturale etc. Investiţiile conexe nu se includ în valoarea totală a obiectului rezultat
din investiţia directă, deoarece ele reprezintă investiţii directe în domeniul în care se
realizează;
Activitatea de modernizare şi restructurare economică este un proces dinamic, prin
care se asigură perfecţionarea capitalului fix, crearea unei structuri complexe şi
mobile de producţie, introducerea celor mai performante metode şi tehnici de
muncă, etc.
1.9. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
 Liviu Radu - „Investiţii publice” ediţia a III-a, Editura Universităţii „Nicolae
Titulescu”, Bucureşti, 2014;
 Zaiţ, D., Fundamentele economice ale investiţiilor, Ed. Sanvialy, Iaşi, 1996
 Zamfir, C., Incertitudinea, o perspectivă psihologică, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1990
 Românu, I., Vasilescu, I., managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar, Buc. 1997
II. Bibliografie facultativă

1. Cocriş, V., Işan, V., Economia afacerilor, vol. I, II, III, ed. Graphix, Iaşi, 1995
2. Masse, P., Le choix des investissement: critheres et methodes, Dunod, Paris,
1964
3. Munteanu, Costea, Investiţii internaţionale, Oscar Print, Buc. 1995
4. Negoescu, Gh., Risc şi incertitudine în economia de piaţă, Ed. Alter-Ego
Cristian, Galaţi, 1995
5. Raţiu – Suciu, Camelia, Modelarea şi simularea proceselor economice, Ed.
Didactică şi pedagogică, Buc. 1997
6. Raţiu – Suciu, Camelia, Modificarea conceptuală în analiza de risc asociată
investiţiilor, vol. „Investiţiile şi relansarea economică”, ASE Buc. 1997
7. Staicu, F., Pârvu, D., Stoian, M., Vasilescu, I., Eficienţa economică a
investiţiilor, Ed. Didactică şi pedagogică , RA, Buc. 1995
8. Vasilescu, I., Strategia investiţională – continuitate şi modernitate, în vol.
„Investiţiile şi relansarea economică”, Ed. Semne Buc. 1996
16
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. INVESTIȚIILE ȘI STRATEGIA
ÎNTREPRINDERII
Cuprins
2.1. Obiective
2.3. Investiţiile şi strategia întreprinderii
2.4. Strategii investiţionale
2.5. Proiecte de investiţii şi programe de investiţii
2.6. Caracteristici ale investiţiilor
2.7. Participanţii la realizarea investiţiilor
2.10. Rezumat
2.11. Bibliografie
2.1. Obiective
Unitatea de învăţare 2 INVESTIŢIILE ŞI STRATEGIA ÎNTREPRINDERII,
după parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu participanţii la realizarea investiţiilor,
tipurile de strategii investiționale aferente tipurilor de întreprinderi, elementele
definitorii ale programelor și proiectelor de investiții.
 Definiţi proiectele de investiţii şi programele de investiţii;
 Definiţi principalele caracteristici ale investiţiilor;
 Distingeţi principalii participanţi la realizarea obiectivelor de investiţii;
 Clasificaţi investiţiile după sfera lor de aplicabilitate.
Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.
2.3. Investiţiile şi strategia întreprinderii
Întreprinderea, pe parcursul realizării activităţii sale, urmăreşte obiective

multiple.
În condiţiile economiei de piaţă, acţiunile managerului se îndreaptă nu numai
00:00 spre obţinerea unui profit cât mai mare în raport cu consumul de resurse, ci urmăresc
şi alte aspecte, conform unui plan care include obiective primare, obiective
secundare, precum şi obiective intermediare.
Scopurile urmărite de întreprindere pot fi diverse, iar pe de altă parte, există un
ansamblu de elemente care pot exercita o certă incidenţă asupra acestor obiective.
Strategia globală a firmei este influenţată de tipul de economie de piaţă
existent, promovat de guvern, de opţiunile politice şi de politica pe care o
promovează firma,
În economia ţărilor în tranziţie, trecerea de la economia de comandă la cea de
piaţă, induce elemente particulare în studiul strategiei întreprinderii şi în special în
17
strategia investiţională. În ultimii ani dimensiunea investiţională a fost marcată de
câteva repere5:
 blocarea fluxurilor financiare de alimentare şi derulare a investiţiilor;
 perturbarea circuitelor materiale – pe fondul lipsei autorităţii decizionale, a lipsei de
orizont economic, a retragerii unor întreprinderi din lanţul economic.
Condiţiile de instabilitate monetară, a cursului de schimb, a numeroase
reglementări juridico-economice, problema restructurării, modelul noii economii duc
la o nouă definire a strategiei investiţionale, care cuprinde: obiective, strategii,
mecanisme, toate aliniate la schimbarea sistemului în care funcţionează.
Întreprinderea poate adopta o politică de creştere, de reorganizare sau de
reconversie, pentru care este necesară o anumită politică investiţională. Aceasta
implică nevoia de investiţii şi tipul acestora variază în funcţie de tipul pieţei şi
structura concurenţei. Piaţa se analizează pentru un produs sau pentru grupe
omogene de produse.
Dacă întreprinderea face parte dintr-un sector „tânăr” cu cererea în creştere,
evoluţia din punct de vedere tehnic este rapidă; se impun investiţii importante în
cercetare-dezvoltare, în creşterea capacităţii de producţie şi achiziţionarea de noi
echipamente. Dacă întreprinderea face parte dintr-un sector „îmbătrânit” unde
cererea este în scădere, cu o tehnologie depăşită se impune realizarea de investiţii de
înlocuire.
Această analiză strategică conduce la considerarea a patru tipuri de piaţă .
Tabel 1. – Tipuri de pieţe şi necesitatea investiţiilor
O situaţie de tipul A generează o rentabilitate mare, iar fondurile degajate

trebuie să fie constant utilizate pentru creşterea pieţei. Dacă această situaţie nu
permite degajarea de lichidităţi importante, ea poate evolua în termenii situaţiei B
care poate degaja profituri importante fără să necesite reinvestirea lor.
O situaţie de tipul C necesită mari investiţii tehnologice şi comerciale pentru a
câştiga o parte însemnată a pieţei cu speranţa de a trece în situaţia A (de
5
Vasilescu I., Strategia investiţională – continuitate şi modernitate, în „Investiţiile şi relansarea economică”, Editura
Semne, Bucureşti, 1996
18
întreprindere dominantă). O situaţie de tipul D este caracteristică unui sector care
stagnează, pentru care este dificil să evidenţiem partea sa de piaţă.
Aceste elemente duc la concluzia că politica investiţională, de alegere a
proiectelor de investiţii depăşeşte cadrul pur financiar. În acelaşi timp, este urmărită
rentabilitatea pe termen lung, principalul element al tuturor obiectivelor.
Aceste elemente duc la concluzia că politica investiţională, de alegere a
proiectelor de investiţii depăşeşte cadrul pur financiar. În acelaşi timp, este urmărită
rentabilitatea pe termen lung, principalul element al tuturor obiectivelor.
Strategia investiţională, alături de celelalte strategii ale firmei (strategia de
piaţă, de restructurare, privatizare, informatizare etc.) formează strategia globală a
firmei. O importanţă deosebită se acordă, de asemenea, rolului investiţiilor în
strategia restructurării capacităţilor de producţie, pentru că restructurarea nu se poate
desfăşura în afara procesului investiţional.
În practică, sunt numeroase întreprinderi aflate în criză care încearcă să-şi
depăşească dificultăţile prin restrângerea cheltuielilor, sacrificând de multe ori
cheltuielile investiţionale.
De asemenea, se pot deosebi două tendinţe în activitatea de investiţii: a investi
pentru a produce mai bine şi a investi pentru a supravieţui. Trecerea la economia de
piaţă este pentru multe întreprinderi, în primul rând, o problemă de supravieţuire.
Supravieţuirea este, însă, doar o modalitate de a amâna şi de a împiedica falimentul
economic.
Practica reliefează rolul important pe care îl au investiţiile în susţinerea unor
strategii active ale întreprinderii precum: fabricarea de noi produse, cucerirea de noi
pieţe, specializarea accentuată, adaptarea rapidă la cerinţele clientului. Promovarea
acestor strategii are şanse mult mai mari de reuşită faţă de acele strategii care
urmăresc doar reducerea costurilor, realizând mereu acelaşi produs.
Interesul agenţilor economici este acela de a se impune şi de a-şi consolida
poziţia pe piaţă, ceea ce confirmă componenta ofensivă a strategiei investiţionale în
vederea restructurării capacităţilor de producţie şi permanentei adaptări la
mecanismul cererii şi ofertei.
Definiţi pincipalele obiective ale dezvoltării firmei.

Care sunt, din punct de vedere organizaţional, competențele managerului ?
Să ne reamintim...În condiţiile economiei de piaţă, acţiunile managerului se

îndreaptă nu numai spre obţinerea unui profit cât mai mare în raport cu consumul de
resurse, ci urmăresc şi alte aspecte, conform unui plan care include obiective
primare, obiective secundare, precum şi obiective intermediare.
2.4. Strategii investiţionale
Procesul investiţional reprezintă, sub aspect strategic, suportul material al

dezvoltării economice, investiţiile stau la baza diversificării activităţii economice sau
00:30 a creşterii calitative a tuturor factorilor de producţie. În afara activităţii de investiţii
nu se pot asigura sporuri de capital fix sau circulant, nici creşterea numărului de
locuri de muncă, a randamentelor utilajelor şi ridicarea productivităţii muncii.
Investiţiile pentru dezvoltare se constituite din totalitatea cheltuielilor efectuate
pentru construirea de noi obiective, sau modernizarea celor existente, reprezintă un
cost cert pentru un viitor ce conţine şi unele elemente de incertitudine. Fenomenul de
incertitudine poate consta în diminuarea cererii pentru produsele finite, creşterea
cantităţilor de produse finite apărute pe piaţă, creşterea costurilor materiilor prime,
19
apariţia altor produse mai performante, etc. De aceea, în cadrul strategiilor şi
politicilor firmei, strategia investiţională reprezintă un factor important pentru toate
celelalte activităţi ale firmei, dependente de politica de investiţii adoptată.
Strategia investiţională însumează o mulţime logică de informaţii cu caracter
tehnic şi economic, fiind stabilită, pe baza unor studii, analize, simulări, iar
obiectivele principale ale firmei în domeniul investiţional, presupun modalităţi
eficiente de atragere a surselor de finanţare şi metode moderne de alocare a
resurselor. Strategia investiţională, deşi parţială, în cadrul strategiilor şi politicilor
firmei, ocupă un loc central alături de celelalte strategii ale firmei (de piaţă,
restructurare, privatizare, informatizare, etc.), înscriindu-se în strategia globală a
firmei, în politica sa economică, asigurând suportul financiar al materializării
programelor firmei6.
Strategia investiţională a firmei, privată sau publică, are un puternic caracter
novator deoarece prin investiţii se asigură promovarea progresului tehnic şi a
rezultatelor cercetării ştiinţifice, perfecţionarea capitalului fix, a tehnologiilor, a
metodelor de organizare a producţiei, etc.
În funcţie de puterea economică a firmei, de corelarea optimă între ceea ce
produce şi cererea pieţei, strategia investiţională poate fi:
 strategie de redresare;
 strategie de consolidare;
 strategie de dezvoltare.
a) Strategia investiţională de redresare (aplicabilă firmelor la care cererea de
produse finite a scăzut foarte mult) presupune restructurarea producţiei,
schimbarea utilajelor şi tehnologiei, etc.
b) Strategia de consolidare se aplică numai acolo unde se constată mici
modificări în structura pieţei, unde au apărut şi alţi furnizori de produse finite,
unde se constată o creştere a concurenţei şi există riscul pierderii vechilor
pieţe de desfacere a produselor finite. Strategia aplicată în această perioadă
trebuie să fie una de adaptare la condiţiile concrete ale vieţii social –
economice, de menţinere a poziţiei câştigate, a locului deţinut în acţiunile de
cooperare şi contractele cu partenerii tradiţionali.
c) Strategia de dezvoltare se aplică în cazul unei cereri pronunţate de produse
finite sau în cazul în care piaţa reclamă apariţia de produse finite cu parametri
calitativi noi, generând efecte sociale superioare celor existente deja pe piaţă.
Investiţiile reprezintă o economie la fondul de consum, o cheltuială făcută azi
pentru asigurarea unei dezvoltări viitoare şi, în acest caz, investitorului nu-i poate fi
indiferent modul cum se cheltuieşte această economie a lui. În cazul investiţiilor
publice, investiţii care au la bază surse bugetare, interesul este al întregii comunităţi,
al tuturor contribuabililor. Ca urmare, la baza oricărei activităţi investiţionale trebuie
să stea principiul eficienţei economice, al obţinerii unor rezultate pozitive pentru
fiecare unitate de efort făcută.
Elaborarea unei strategii investiţionale presupune multă abilitate creatoare
din partea celui ce o elaborează, deoarece orice strategie implică riscuri, ştiindu-se
că cea mai mare rată de risc poate duce la cele mai mari profituri, dar şi la cele mai
mari pierderi. De aceea, orice strategie, şi cu atât mai mult cea investiţională,
necesită multă capacitate de gândire şi analize minuţioase, deoarece nu întotdeauna
strategia de a obţine cel mai mare profit este cea mai bună.
La nivel macroeconomic, în sfera de acţiune a investiţiilor publice, strategiile
guvernamentale de investiţii, trebuie elaborate în conformitate cu planul de
dezvoltare economică naţională pe termen mediu şi lung, ţinând cont de obiectivele
6
Ioniţă , I., Blidaru, Gh., Mieilă , M. – Fundamentele economice ale investiţiilor, Editura Macarie, Târgovişte, 2003
20
strategice naţionale. În cazul obiectivelor de investiţii foarte mari ce necesită un
volum de finanţări pe termen lung, statul poate coopera cu firme cu capital privat,
naţionale şi internaţionale.
Pentru fundamentarea strategiei investiţionale a unei firme, trebuie cunoscut
ce tip de economie de piaţă promovează guvernul. Într-un fel se va fundamenta
strategia dacă economia de piaţă se bazează pe o concurenţă perfectă sau pe una
imperfectă, pe o economie de piaţă dirijată de stat, planificată, sau pe una modernă,
liberală. Evident, fiecare ţară îşi doreşte o economie de piaţă modernă, care se
realizează prin mecanismele economico – financiare unde statul influenţează în mod
direct activitatea firmelor prin pârghii financiare, unde economia este descentralizată
şi proprietatea publică coexistă cu cea privată (care deţine ponderea cea mai mare).
Strategia investiţională, cel puţin pentru marile firme (private sau publice),
depinde de opţiunile politice guvernamentale. De aceea, este foarte greu pentru o
firmă mare să elaboreze o astfel de strategie, să facă propuneri de acţiuni concrete
pentru realizarea unor obiective, dacă nu există o strategie la nivel macroeconomic
sau dacă aceasta nu este cunoscută de factorii de decizie de la nivel sectorial,
regional, zonal, etc. Cel mai mare neajuns al unei politici economice îl reprezintă
marginalizarea activităţii de investiţii, lipsa de coordonare dintre o serie de măsuri ce
vizează reforma economică şi activitatea investiţională.
Relansare activităţii din industrie, construcţii şi agricultură, ridicarea
productivităţii muncii şi a eficienţei utilizării factorilor de producţie, creşterea
accelerată a exportului faţă de import, nu se poate face fără o politică clară în
domeniul investiţiilor la nivelul guvernului, care să constituie un element orientativ
pentru fundamentarea strategiilor investiţionale ale firmelor publice ori private.
1.Importanţa strategiilor investiţionale în cadrul firmelor moderne.

2.Tipuri de strategii investiţionale.
2.5. Proiecte de investiţii şi programe de investiţii
Pentru a evidenţia corect toate distincţiile într-un studiu de fezabilitate al unei

investiţii într-o întreprindere facem apel la definiţia proiectului.
Un proiect poate fi definit ca o operaţiune formată dintr-un ansamblu coerent
01:20 de cheltuieli care contribuie la realizarea unui obiectiv dat. Un proiect de investiţie,
foarte rar poate fi tratat izolat într-o întreprindere. Fiecare proiect vine să se insereze
într-un program existent sau în unul nou. El poate duce la creşterea capitalului sau
modifică structura de ansamblu şi nivelul său de rentabilitate. O investiţie poate duce
şi la reducerea capitalului dacă antrenează efecte negative pentru o parte a
capitalului existent.
Definirea unui proiect de investiţie poate conţine diferite variante cu
caracteristici particulare exclusive pentru unele dintre ele. Proiectul de investiţii
poate fi definit ca un ansamblu optimal de acţiuni de investiţii bazate pe o planificare
sectorială, globală şi coerentă, pe baza căreia, o combinaţie definită de resurse
umane, materiale etc., provoacă o dezvoltare economico-socială determinată. Studiul
asupra proiectelor se face nu numai pentru proiecte diferite, dar şi pentru variantele
acestora.
Proiectele diferă în funcţie de perioada de timp şi pot exista:
 proiecte de investiţii pe termen mediu;
 proiecte de investiţii pe termen lung.
Tipologia proiectelor de investiţii se poate prezenta după mai multe criterii. În
21
realitate, distincţia nu este foarte clară.. De exemplu, o investiţie de înlocuire a
activelor fixe uzate se asociază, adesea, cu o modernizare a tehnologiei. O investiţie
externă poate însemna în acelaşi timp o fuziune de tehnologii noi sau
complementare. Criteriul care permite o separare a diferitelor categorii de investiţii
este cel al riscului implicat. De exemplu, o investiţie de înlocuire prezintă un risc
marginal minim în raport cu o investiţie de modernizare sau, mai mult, în raport cu o
investiţie de dezvoltare internă sau externă. Aceste proiecte condiţionează
competitivitatea pe termen lung a întreprinderii, deoarece pregătesc condiţiile de
producţie viitoare şi, în consecinţă, condiţionează şi rezultatele viitoare şi echilibrul
financiar viitor. Ele angajează resurse financiare importante, pe termen lung, şi de
aceea aceste proiecte prezintă riscuri deosebite, lansare lor având cel mai adesea un
caracter ireversibil.
Alegerea unei abordări financiare poate deschide perspective favorabile de
creştere, fie continuând cu activitatea actuală, fie lansând noi activităţi. Un eşec sau
o eroare pot afecta competitivitatea viitoare, chiar viitorul întreprinderii.
Programele investiţionale au la bază ideea că investiţiile sunt mijloacele prin
care se fixează dezvoltarea întreprinderii pe termen lung, evoluţia eficienţei şi
poziţiei în mediul din care face parte. În raport cu situaţia dată, într-un program de
investiţii se stabilesc obiectivele, performanţele, acţiunile şi mijloacele necesare
atingerii obiectivelor, precum şi modul de combinare şi folosire a acestor mijloace.
Programele de investiţii au la bază strategia de dezvoltare a întreprinderii, au o
sferă mai largă de cuprindere decât proiectele de investiţii. În cadrul programelor,
pot exista mai multe tipuri de proiecte de investiţii între care există sau nu relaţii de
intercondiţionare. Astfel există:
 proiecte independente: două proiecte sunt independente dacă alegerea (sau
respingerea) unui proiect nu are nici o legătură cu alegerea (sau respingerea) altui
proiect;
 proiecte complementare: proiectul de a cărui alegere depinde alegerea altui proiect.
Pot fi date de succesiunea în timp a proiectului;
 proiecte exclusive (care se exclud reciproc): două proiecte se exclud reciproc dacă
alegerea unui proiect exclude alegerea celuilalt proiect.
Într-un program de investiţii, proiecte nu sunt exclusive (concurente).
Urmăresc aceleaşi obiective sau obiective diferite, nu presupun acelaşi spaţiu de
desfăşurare, nu presupun finanţarea din aceiaşi sursă, ci sunt luate împreună pentru a
se reduce riscul proiectelor individuale. De exemplu, în cadrul strategiei de
restructurare a întreprinderii, programele de investiţii pot fi constituite din proiecte
de modernizare, de dezvoltare, din proiecte care vizează dezinvestirea anumitor
mijloace fixe, proiecte de specializare profesională a personalului şi/sau de realizare
a sistemului informaţional al întreprinderii.
În cadrul activităţii de cercetare-dezvoltare, un program de investiţii poate
cuprinde proiecte de creştere, dezvoltare, modernizare, recrutare de noi specialişti,
cursuri de instruire, specializare, dotare cu tehnică şi tehnologie nouă.
Derularea în timp a programelor de investiţii depinde de durata proiectelor
incluse în program şi de intercondiţionările temporale dintre proiecte. Astfel, durata
unui program poate varia între durata celui mai lung proiect (în timp) şi/sau suma
duratelor tuturor proiectelor care constituie programul respectiv.
Durata programului poate varia şi în funcţie de resursele de care dispune
întreprinderea şi de modul de alocare a acestora. Astfel, dacă un proiect este
prevăzut a fi început în anul al treilea de realizare a programului, sursa de finanţare
fiind împrumutul, atunci orice încercare a factorilor interesaţi de a devansa termenul
de începere a proiectului rămâne fără rezultat deoarece lipseşte finanţarea.
Programele de investiţii, în general, au o arie de cuprindere mai largă decât
22
proiectele de investiţii, iar pentru implementarea lor este necesar a fi detaliate în
unul sau mai multe proiecte de investiţii.
1.Importanţa strategiilor investiţionale în cadrul firmelor moderne.

2.Tipuri de strategii investiţionale.
2.6. Caracteristici ale investiţiilor
Investiţiile reprezintă acţiuni sau succesiuni de acţiuni prin care anumite

resurse disponibile, disponibilizabile sau atrase sunt transformate în bunuri concrete
(materiale sau nemateriale) în scopul obţinerii de efecte viitoare sub formă de
avantaje, dar, în principal, profit.
01:50 De aici se desprind câteva caracteristici esenţiale:
1. Derularea temporară a investiţiilor se realizează pe intervale lungi de
timp, fiind însoţită de o separare a perioadelor de angajare a eforturilor (perioada
propriu-zisă a cheltuielilor investiţiei) şi de obţinere a efectelor (veniturilor). Astfel,
durata acţiunilor investiţionale induce categorii speciale de risc, atât la nivelul
cheltuielilor, cât şi al încasărilor. În acelaşi timp, decalarea în timp a cheltuielilor şi
efectelor obligă la folosire tehnicii actualizării pentru a putea compara valori
(cheltuieli, încasări şi beneficii).
În acţiunile investiţionale pot fi precizate trei perioade distincte, identificate în
raport cu eforturile implicate:
 căutarea ideilor şi evaluarea;
 punerea în operă;
 obţinerea efectelor.
2. Complementaritatea investiţiilor este evidentă în raport cu caracterul
limitat al resurselor (în principal, financiare) de care investitorul dispune sau pe care
le poate atrage pentru realizarea acţiunilor sale. Astfel, alocarea unor resurse pentru
un proiect diminuează proporţional şansele alocării de resurse pentru alte proiecte
ale investitorului.
3. Caracterul conex sau indus al investiţiilor este dat de intercondiţionările
dintre proiecte. Practic, orice investiţie induce nevoia de alte investiţii atât în aval,
cât şi în amonte.
4. Ireversibilitatea investiţiilor se raportează la imposibilitatea recuperării ca
atare a resurselor implicate pentru realizarea lor.
5. Unicitatea proiectelor
Chiar dacă proiectele de investiţii au acelaşi profil, volum, calitate, ele nu sunt
identic reproductibile şi, de aceea, determinările şi analizele sunt specifice pentru
fiecare proiect.
Analizaţi principalele caracteristici ale

investiţiilor.....................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
...................
23
2.7. Participanţii la realizarea investiţiilor
Caracteristica esenţială a investiţiilor este că acestea sunt legate de crearea de noi

mijloace fixe, iar realizarea acestora necesită un timp îndelungat în principalele faze:
proiectare, execuţie şi apoi atingerea parametrilor proiectaţi. Investiţiile se realizează
02:10 în diferite ramuri economice, fără ca ele să constituie o ramură de sine stătătoare a
economiei naţionale.
Schema logică de desfăşurare a unei investiţii, principalele etape care trebuie
parcurse în realizarea unei investiţii, începând cu apariţia noului obiectiv şi
terminând cu scoaterea din funcţiune, înlocuirea lui cu altul mai perfecţionat este
următoarea:
Figura 1. Schema de desfăşurare a unui obiectiv de investiţii
Cel care dirijează întreaga activitate în legătură cu obiectivul de investiţii este

beneficiarul lucrării, viitorul proprietar al obiectivului. Adesea acesta nu participă
efectiv la realizarea efectivă a investiţiilor, totuşi prezenţa sa se face simţită în toate
etapele înscrise în schema din Fig. 1.
Realizarea unei investiţii încununează opera următorilor participanţi:
beneficiarul, proiectantul şi executantul. De activitatea lor depind atât modul cum se
înfăptuieşte o investiţie, cât şi gradul ei de eficienţă economică. Trebuie precizat însă
că dacă beneficiarul este de obicei o singură întreprindere (publică sau privată), sau
o instituţie publică, în schimb proiectarea se poate realiza de două sau mai multe
institute de proiectare. De asemenea, denumirea de executant acoperă cel puţin două
întreprinderi (una industrială ce fabrică utilajele necesare, iar cealaltă de construcţii,
care execută lucrările pe şantiere), însă în majoritatea cazurilor executantul este
reprezentat de un număr mare de întreprinderi din diferite ramuri industriale
(construcţii de maşini, metalurgie, electrotehnică, chimie, industrie uşoară, etc.),
precum şi din alte ramuri ale economiei naţionale: construcţii (organizaţii de
construcţii propriu zise, de instalaţii, etc.), transporturi, etc7.
7
I. Vasilescu, I. Românu, C. Cicea - Investiţii, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
24
Beneficiarul unei investiţii este, de fapt, proprietarul viitorului obiectiv sau
mandatarul acestuia. Beneficiarul este interesat să cunoască necesitatea unei
investiţii şi în acest scop, mobilizează fonduri pentru realizarea acesteia. Dispunând
de aceste fonduri beneficiarul răspunde de gospodărirea lor judicioasă, ceea ce
influenţează asupra eficienţei investiţiilor.
Beneficiarul fiind primul factor decizional în materie de investiţii, acesta este
în măsură să determine priorităţile în repartizarea investiţiilor pe obiective şi
eşalonarea lor judicioasă în timp. De asemenea, beneficiarul determină mărimea
obiectivului de investiţii, stabileşte structura lucrărilor, ceilalţi factori neavând decât
rolul de a realiza ceea ce beneficiarul a comandat. Calitatea beneficiarului de
coordonator general al lucrărilor, dispune, în final, de întreaga investiţie, aprobând
pe parcursul executării ei toate acţiunile întreprinse de proiectant şi executant.
Beneficiarul unei investiţii este în general, întreprinderea sau instituţia care
va administra noul mijloc fix ce urmează a fi creat. În cazul unui obiectiv de
investiţii nou, se creează un nucleu al viitoarei întreprinderi (instituţii), format din
managerul acesteia şi câteva cadre de execuţie. Beneficiarul nu reprezintă deci o
întreprindere specializată în lucrări de investiţii. Numai într-un singur caz se poate
vorbi despre o asemenea specializare, când întreprinderea de construcţii execută
pentru sine anumite lucrări de investiţii. Dar situaţiile în care beneficiarul şi
executantul coincid, sunt cazuri particulare. De regulă, beneficiarul reprezintă un
agent economic cu profil fie industrial, fie agricol, o instituţie cu caracter social –
cultural, etc. Nu este astfel necesar ca membrii colectivului de conducere a
întreprinderii sau instituţiei respective, să cunoască bine problemele pe care le ridică
o lucrare de investiţii. Sunt frecvente cazurile când ei se confruntă pentru prima dată
cu asemenea probleme. Acest fapt constituie una din cauzele defecţiunilor care mai
persistă în materie de investiţii. Beneficiarul nu reuşeşte întotdeauna să formuleze
precis cerinţele, lăsând proiectantului şi executantului o mare libertate de acţiune,
fapt care poate influenţa negativ eficienţa economică a investiţiilor.
O măsură de ameliorare a acestei situaţii constă în stabilirea unui
reprezentant calificat al beneficiarului – denumit în mod uzual, diriginte de şantier –
care să urmărească, să controleze şi să îndrume execuţia întregii investiţii, să refuze,
dacă este cazul, introducerea în documentaţiile tehnico -–economice a unor lucrări
care nu sunt necesare, să supravegheze respectarea prevederilor proiectului de
execuţie, să solicite remedierea defecţiunilor constatate, să impulsioneze respectarea
termenelor de execuţie, să nu permită proasta gospodărire a materialelor de
construcţie, etc. În funcţia de diriginte de şantier poate fi încadrată o persoană cu
experienţă şi pregătire corespunzătoare, de preferinţă inginer constructor sau
arhitect.
Un element important îl are alegerea amplasamentului viitorului obiectiv de
investiţii, decizie majoră pe care beneficiarul este chemat să o adopte, înainte chiar
de a se trece la proiectarea lucrărilor.
Proiectarea – înţelegând prin aceasta întreaga activitate de concepere a
viitorului obiectiv de investiţii, de la definirea principiilor de funcţionare a acestuia
şi până la elaborarea documentaţiilor tehnico – economice după care se execută
lucrările de investiţii – are un rol esenţial în creşterea eficienţei economice a
investiţiilor. De calitatea proiectării depinde gradul de eficienţă a noului obiectiv.
Executantul nu face altceva decât să realizeze lucrările în conformitate cu proiectele
elaborate. Nivelul producţiei, consumurile materiale, caracteristicile utilajelor,
numărul şi structura pe profesii a muncitorilor şi în general toate prevederile din
documentaţiile tehnico – economice sunt concepute de cercetător şi proiectant, multe
din ele reprezentând creaţia lor originală.
Una din căile sigure de creştere a eficienţei economice a investiţiilor o
25
constituie îmbunătăţirea activităţii de proiectare, având ca suport cercetarea
ştiinţifică, ce trebuie să preceadă proiectarea. Apariţia pe piaţă a noilor produse nu
este posibilă fără un aport consistent al cercetării ştiinţifice proprii, exceptând cazul
în care licenţele de fabricaţie sau produsele finite, ca atare, se importă. În contextul
economiei contemporane, este necesar să se ţină seama că celelalte ramuri
economice care concură la realizarea investiţiilor – industria, construcţiile, etc. - sunt
puternic influenţate de nivelul activităţii de cercetare ştiinţifică prin cele două laturi
ale acesteia – cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicativă – vectorii care
determină progresul întregii producţii materiale.
Orice investiţie se execută pe baza unei documentaţii tehnico – economice
elaborate de proiectant, constituită din ansamblul de documente – texte, calcule şi
desene – pe baza cărora se execută utilajele, construcţiile şi celelalte elemente care
compun investiţiile. Prin proiectele de execuţie iau formă concretă (scrisă) profilul
viitorului obiectiv, principiile sale de funcţionare, modul de execuţie, utilajele,
instalaţiile tehnologice şi obiectivele de construcţii, amplasamentul şi mărimea
teritoriului afectat noului obiectiv, precum şi celelalte elemente necesare pentru
execuţia investiţiei.
În cadrul activităţii de proiectare, se stabileşte locul tuturor clădirilor,
construcţiilor speciale şi utilajelor, instalaţiilor tehnico - sanitare, obiectivelor cu
caracter social, etc.
De asemenea, elementele ce ţin de organizarea producţiei sunt definite încă
din faza de proiectare. De aceea, posibilităţile ulterioare de îmbunătăţire a
organizării procesului de producţie sunt facilitate sau îngrădite de modul cum s-a
proiectat un obiectiv, calitatea activităţii de proiectare răsfrângându-se pe multiple
planuri asupra eficienţei economice. O condiţie de bază a proiectării eficiente o
constituie reducerea duratei de elaborare a documentaţiilor tehnico – economice.
Proiectarea unei investiţii se realizează într-o perioadă de timp relativ îndelungată.
Întrucât investiţiile presupun promovarea noului, apare evidentă necesitatea scurtării,
pe cât posibil, a duratei proiectării. În caz contrar, se poate ajunge la situaţia ca
mijloacele fixe proiectate şi realizate prin investiţii să fie uzate moral încă înainte de
a fi puse în funcţiune sau la scurt timp după aceasta.
În cadrul analizei procesului de proiectare, avem în vedere două activităţi
distincte:
 proiectarea tehnologică;
 proiectarea construcţiilor.
1) Proiectarea tehnologică modernă se concretizează în obiective de
investiţii de înalt nivel tehnic, cărora le este proprie o eficienţă economică sporită.
Asigurarea condiţiilor optime pentru dezvoltarea proiectării tehnologice are
drept rezultat obţinerea unor obiective industriale cu parametri tehnico-funcţionali
înalţi, contribuind la sporirea eficienţei economice a investiţiilor. Astfel, se pot
obţine beneficiile necesare finanţării activităţii de cercetare ştiinţifică şi proiectare
tehnologică la un nivel superior, necesare sporirii mijloacelor de studiu şi investigare
şi a îmbunătăţirii calităţii lor.
Creşterea eficienţei economice a investiţiilor, în cadrul activităţii de
proiectare tehnologică, urmăreşte realizarea a două deziderate: obţinerea unei mai
mari economii de muncă socială şi punerea în valoare a resurselor ţării. În acest
scop, proiectarea unei noi investiţii este precedată de analiza modului de funcţionare
a capacităţilor de producţie similare existente. Este neraţional şi dăunător pentru
economia naţională, să se construiască noi obiective, în timp ce altele, de acelaşi
gen, stau nefolosite.
Înainte de a se trece la proiectarea unei noi lucrări de investiţii, este necesar
să se cerceteze dacă nu este mai eficientă acţiunea de reutilare şi modernizare a
26
obiectivelor existente. În cadrul activităţii de proiectare este necesar să se desfăşoare
intense studii economice privind prognoza cererii interne, posibilităţile de export al
produselor finite, evoluţia preţurilor şi a tendinţelor lor în viitor.
Numai pe baza efectuării unor analize temeinice, rezultă necesitatea
construirii noului obiectiv de investiţii, iar pentru obţinerea unei înalte eficienţe
economice există soluţii multiple, cum ar fi:
1. Introducerea în proiecte a celor mai moderne soluţii şi procedee tehnologice;
2. Crearea şi punerea în funcţiune a acelor utilaje tehnologice capabile să
funcţioneze cu parametrii ridicaţi, compatibili cu nivelul atins de tehnica
mondială;
3. Proiectarea de utilaje şi instalaţii cu gabarit şi greutate redusă.
4. Prevederea în proiectul noului obiectiv, a unor utilaje care economisesc forţa de
muncă, conducând la o înaltă productivitate a muncii;
5. Proiectarea de utilaje care asigură un consum redus de materii prime şi
materiale, la acelaşi volum de producţie finită;
6. Adoptarea unor soluţii tehnologice ce presupun folosirea raţională a resurselor
energetice;
7. Proiectarea noilor investiţii ţinând seama de necesitatea reducerii la minimul
necesar a cheltuielilor;
8. Stabilirea profilului viitorului obiectiv, determinarea întregii game de produse şi
sortimente care se vor fabrica, ţinând seama de solicitările pieţei interne şi
externe;
9. Includerea în proiectele de investiţii a unor utilaje, prin care se realizează
produse cu caracteristici superioare;
10. Proiectarea utilajelor caracterizate printr-o înaltă siguranţă în funcţionare,
durabilitate;
11. Includerea în proiecte a pieselor, subansamblurilor şi chiar a utilajelor tipizate şi
standardizate, care sunt uşor de produs, au performanţe testate, sunt
interschimbabile;
12. Introducerea în proiecte a acelor utilaje care, respectând condiţiile de mai sus,
necesită cheltuieli minime pentru achiziţionarea şi montarea lor, pentru
exploatare şi întreţinere;
13. Dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie;
14. Elaborarea proiectelor de execuţie a noilor investiţii pe baza celor mai raţionale
metode de organizare a procesului de producţie.
2) Prin construcţii se înţeleg două categorii de obiective de investiţii şi anume:
clădiri şi construcţii speciale.
Realizarea clădirilor şi a construcţiilor speciale, implică o cerinţă de bază şi
în mod necesar trebuie respectată referitoare la cheltuirea unor fonduri minime.
Acest lucru este posibil printr-o judicioasă proiectare realizată prin următoarele
modalităţi:
 Reducerea suprafeţelor construite, prin dimensionarea strictă a clădirilor şi
construcţiilor speciale în funcţie de noile capacităţi de producţie;
 Economia de teren ocupat cu construcţiile, prin analiza minuţioasă a
posibilităţilor de realizare;
 Concentrarea activităţilor într-un număr cât mai mic de clădiri;
 Combaterea gigantismului şi a exagerărilor arhitecturale, acordându-se
prioritate elementului funcţional;
 Proiectarea unor finisaje simple, necostisitoare;
 Necesitatea unei analize temeinice în cazul construirii obiectivelor
administrative şi a celor cu caracter auxiliar, căutându-se renunţarea la cele
care nu sunt de strictă necesitate;
27
 Reducerea pe cât posibil a spaţiilor de circulaţie din interiorul clădirilor, ceea
ce diminuează cheltuielile;
 Proiectarea clădirilor având în vedere consumuri minime de materiale de
construcţii;
 Folosirea proiectelor tip, ceea ce permite obţinerea de însemnate economii
atât în faza de proiectare, cât şi în procesul de execuţie a construcţiilor;
 Reducerea ponderii clădirilor în ansamblul investiţiilor;
 Eşalonarea judicioasă a investiţiilor, problemă care se referă la ansamblul
activităţii de proiectare. O eşalonare corespunzătoare a investiţiilor poate
permite reducerea creditelor, a fondurilor băneşti necesare execuţiei în
continuare a lucrărilor, procurându-se din profitul realizat banii necesari
punerii în funcţiune parţială a unor capacităţi de producţie;
 Asigurarea asistenţei tehnice necesare, întărirea puterii pe care proiectantul o
are faţă de executant pentru soluţiile pe care le-a preconizat.
La realizarea investiţiilor contribuie în cea mai mare parte două ramuri ale
economiei naţionale – industria şi construcţiile – ramuri care sunt executanţii
principali ai acestor lucrări.
Industria reprezintă executantul cu ponderea cea mai mare în lucrările de
investiţii. Industria apare în calitate de producătoare de utilaje tehnologice, materiale
de construcţii şi utilaje pentru ramura construcţiilor şi se numeşte în practică,
furnizor de utilaje. Evident că la lucrările de investiţii nu participă întreaga industrie,
ci numai o serie de subramuri.
Influenţa industriei asupra eficienţei economice a investiţiilor poate fi
sintetizată astfel:
 Reducerea costului producţiei industriale conduce la diminuarea cheltuielilor
de investiţii;
 Promovarea progresului tehnic în industrie stă la baza creşterii eficienţei
economice a investiţiilor;
 Introducerea în proiectele de execuţie a soluţiilor tehnologice avansate pe baza
perfecţionării proceselor de producţie în industrie;
 Punerea în valoare a resurselor naturale ale ţării, deseori depinde de
capacitatea industriei de a realiza utilaje şi procedee tehnologice moderne, care
să permită realizarea acestui obiectiv foarte important;
 Reducerea importurilor depinde, în ultimă analiză, de posibilităţile
întreprinderilor industriale de a livra produsele necesare realizării şi punerii în
funcţiune a investiţiilor;
 Rentabilitatea viitorului obiectiv, pe întreaga durată de funcţionare, depinde de
durabilitatea utilajelor fabricate în industrie;
 Posibilităţile de automatizare a proceselor de producţie, de conducere a
proceselor de producţie, cu ajutorul calculatorului;
 Reducerea duratei de execuţie în construcţii, realizarea materialelor de
construcţii moderne, a înlocuitorilor, sunt de neconceput fără aportul
industriei;
 Contribuţia industriei la mecanizarea lucrărilor de construcţii, mai ales a
proceselor grele de muncă, cu un consum mare de manoperă;
 Transferarea unei părţi din activitatea de construcţii către industrie, se face prin
procesul de industrializare a construcţiilor. Construcţiile capătă astfel, aspectul
unei activităţi de montaj al pieselor fabricate în industrie.
Construcţiile reprezintă una din ramurile producţiei materiale ce are drept
spaţiu de desfăşurare a activităţilor şantierul pe care prind contururi precise lucrările
de investiţii.
Activitatea desfăşurată în ramura construcţiilor prezintă următoarele
28
caracteristici:
 producţia finită este constituită în exclusivitate din mijloace fixe;
 mijloacele fixe realizate de această ramură au particularitatea că sunt imobile,
fixate definitiv pe sol;
 procesul de producţie are o durată de execuţie relativ îndelungată;
 locul de muncă (şantierul) are o anumită mobilitate, determinată de
amplasamentul diferitelor obiecte de construcţie şi de stadiul de execuţie a
lucrărilor.
În ramura construcţiilor nu se realizează numai lucrări de investiţii.
Principalele lucrări realizate în această ramură sunt: lucrări de construcţii – montaj
cu caracter de investiţii; reparaţii capitale la obiectivele de construcţii, prestări de
servicii în construcţii.
O lucrare de construcţii cu caracter de investiţii poate avea următoarea
structură: obiecte de construcţii propriu – zise; instalaţii; construcţii speciale
(hidrotehnice, rutiere, etc.), montaj de utilaje.
Principalele căi prin care construcţiile, ca ramură, îşi aduc contribuţia la
creşterea eficienţei economice sunt:
 Reducerea duratei de execuţie a lucrărilor pe şantiere;
 Reducerea dispersării frontului de lucrări (concentrarea activităţii pe un
număr mai redus de şantiere) are drept consecinţă executarea mai rapidă a
unor obiective de investiţii şi grăbirea punerii lor în funcţiune;
 Reducerea cheltuielilor de organizare a şantierelor contribuie direct la
ieftinirea investiţiilor;
 Îmbunătăţirea organizării muncii şi a proceselor de execuţie, introducerea
metodelor moderne de management contribuie de asemenea, la reducerea
cheltuielilor de investiţii;
 Îmbunătăţirea proiectelor de execuţie, cu acordul proiectanţilor, are menirea
să sporească performanţele noii investiţii;
 Înlocuirea materialelor scumpe, prevăzute în proiecte, cu altele mai ieftine;
 Realizarea unor lucrări de bună calitate asigură înlăturarea cheltuielilor
suplimentare ulterioare, în faza de exploatare, pentru întreţinerea obiectivului
respectiv, reducerea simţitoare a cheltuielilor cu reparaţiile curente şi
capitale, mărirea duratei de funcţionare a mijlocului fix nou creat;
 Înlăturarea risipei de materiale pe şantierele de construcţii;
 Creşterea productivităţii muncii prin mecanizarea operaţiunilor care necesită
un volum mare de muncă;
 Folosirea integrală a capacităţii utilajelor de construcţii este o condiţie a
creşterii productivităţii muncii;
 Folosirea deplină a forţei de muncă disponibile;
 Folosirea de finisaje simple, economice, adecvate la specificul şi la destinaţia
clădirii;
 Reducerea costului producţiei de construcţii – montaj.
Pe lângă ramurile enumerate mai sus industria şi construcţiile, o contribuţie
importantă la realizarea investiţiilor (mai ales a celor publice de importanţă
naţională), o au transporturile, agricultura, silvicultura şi alte ramuri ale producţiei
materiale, ale sferei serviciilor şi activităţilor sociale.
La rândul lor, investiţiile, prin efectele lor, contribuie la dezvoltarea tuturor
ramurilor economiei naţionale, constituind suportul material al dezvoltării societăţii.
29
Comentaţi rolul participanţilor la realizarea obiectivelor de investiţii.
Principalele modalităţi de creştere a eficienţei economice în cadrul obiectivelor de
investiţii.
Să ne reamintim...
Realizarea unei investiţii încununează opera următorilor participanţi: beneficiarul,
proiectantul şi executantul. De activitatea lor depind atât modul cum se înfăptuieşte
o investiţie, cât şi gradul ei de eficienţă economică.
1. Mondializarea şi influenţa sa asupra mediului economic.

2. Piaţa de capital şi dezvoltarea economică.
3. Piaţa fondurilor de investiţii (pe exemplul României).
2.9. Test de autoevaluare a cunoștințelor
(timp necesar : 20 minute)
Care este în viziunea în viziunea contemporană rolul participanților la

realizarea investițiilor?
.................................................................................................................
........................................................................................................................................
02:30
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
2.10. Rezumat
Strategia investiţională, alături de celelalte strategii ale firmei (strategia de piaţă,

de restructurare, privatizare, informatizare etc.) formează strategia globală a
firmei;
02:50 Investiţiile pentru dezvoltare se constituite din totalitatea cheltuielilor efectuate
pentru construirea de noi obiective, sau modernizarea celor existente, reprezintă
un cost cert pentru un viitor ce conţine şi unele elemente de incertitudine;
Strategia investiţională însumează o mulţime logică de informaţii cu caracter
tehnic şi economic, fiind stabilită, pe baza unor studii, analize, simulări, iar
obiectivele principale ale firmei în domeniul investiţional, presupun modalităţi
eficiente de atragere a surselor de finanţare şi metode moderne de alocare a
resurselor;
Proiectul de investiţii poate fi definit ca un ansamblu optimal de acţiuni de
investiţii bazate pe o planificare sectorială, globală şi coerentă, pe baza căreia, o
combinaţie definită de resurse umane, materiale etc., provoacă o dezvoltare
economico-socială determinată;
poziţiei în mediul din care face parte. În raport cu situaţia dată, într-un program
de investiţii se stabilesc obiectivele, performanţele, acţiunile şi mijloacele
necesare atingerii obiectivelor, precum şi modul de combinare şi folosire a
acestor mijloace;
Investiţiile reprezintă acţiuni sau succesiuni de acţiuni prin care anumite resurse
30
disponibile, disponibilizabile sau atrase sunt transformate în bunuri concrete
avantaje, dar, în principal, profit;
beneficiarul, proiectantul şi executantul. De activitatea lor depind atât modul
cum se înfăptuieşte o investiţie, cât şi gradul ei de eficienţă economică.
2.11. Bibliografie
 Zaiţ, D., Fundamentele economice ale investiţiilor, Ed. Sanvialy, Iaşi, 1996
 Zamfir, C., Incertitudinea, o perspectivă psihologică, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1990
 Românu, I., Vasilescu, I., managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar, Buc.
1997

9. Cocriş, V., Işan, V., Economia afacerilor, vol. I, II, III, ed. Graphix, Iaşi,
1995
10. Masse, P., Le choix des investissement: critheres et methodes, Dunod, Paris,
1964
12. Negoescu, Gh., Risc şi incertitudine în economia de piaţă, Ed. Alter-Ego
Cristian, Galaţi, 1995
13. Raţiu – Suciu, Camelia, Modelarea şi simularea proceselor economice, Ed.
Didactică şi pedagogică, Buc. 1997
14. Raţiu – Suciu, Camelia, Modificarea conceptuală în analiza de risc asociată
investiţiilor, vol. „Investiţiile şi relansarea economică”, ASE Buc. 1997
15. Staicu, F., Pârvu, D., Stoian, M., Vasilescu, I., Eficienţa economică a
investiţiilor, Ed. Didactică şi pedagogică , RA, Buc. 1995
16. Vasilescu, I., Strategia investiţională – continuitate şi modernitate, în vol.
„Investiţiile şi relansarea economică”, Ed. Semne Buc. 1996
31
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3.PRINCIPALELE SURSE DE FINANŢARE A
INVESTIŢIILOR
Cuprins
3.1. Obiective
3.3. Surse de finanţare interne
3.4. Surse de finanţare externe
3.5. Principalele organisme financiare internaţionale
3.6. Finanţarea prin leasing
3.7. Structura de finanţare a investiţiilor
3.10. Rezumat
3.11. Bibliografie
3.1. Obiective
Unitatea de învăţare 3 PRINCIPALELE SURSE DE FINANŢARE A
INVESTIŢIILOR, după parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu: principalele
surse de finanţare a obiectivelor de investiţii, atât interne cât şi externe; principalele
organisme financiare internaţionale; veţi înţelege rolul leasingului în economie.
 Definiţi principalele surse de finanţare a investiţiilor;
 Precizaţi importanţa surselor de finanţare interne;
 Priviţi sursele investiţionale pe cele două planuri: interne şi externe;
 Analizaţi modalităţile de împrumut bancar pe termen mediu şi lung;
 Definiţi principalele organisme financiare internaţionale şi activitatea
acestora;
 Definiţi leasingul şi rolul său în finanţarea întreprinderilor;
 Clasificaţi modalităţile de structurare a finanţării investiţiilor.
3.3. Surse de finanţare interne
La baza oricărei investiţii se află întotdeauna acumulări anterioare ale

investitorului direct (beneficiarul) sau ale altor investitori dispuşi să-şi angajeze
00:00 economiile, în diferite forme, în realizarea proiectului investiţional.
Sursele din care pot fi finanţate investiţiile sunt:
 surse din interiorul ţării, reprezentate de fondurile proprii ale firmelor,
emitere de acţiuni, credite bancare pe termen mijlociu sau termen lung, alocaţii
(subvenţii) de la bugetul de stat;
 surse din exteriorul ţării, sub forma împrumuturilor bancare externe, a
investiţiilor directe de capital etc.
Sursele investiţionale mai pot fi clasificate în:
 „surse proprii (rezultate din exploatarea capitalului propriu sau din
autofinanţare);
 „surse atrase (credite sau împrumuturi, subvenţii, colaborări cu alţi
parteneri etc.).
32
Acoperirea nevoilor de finanţare a investiţiilor în economia contemporană,
se sprijină, în marea majoritate a cazurilor, pe surse interne (autohtone).
Fondurile proprii ale întreprinderii sau autofinanţarea exprimă capacitatea
acesteia de a produce resurse de investiţii din activitatea de exploatare şi din alte
activităţi.
Fondul de dezvoltare ce se constituie de către societatea comercială (firmă)
este alimentat din8:
a) parte din profitul net repartizat pentru investiţii;
b) amortizarea destinată acestui scop;
c) sume încasate din vânzarea activelor fixe sau a materialelor
rezultate din dezmembrarea celor scoase din funcţiune etc.
a) Profitul net rezultat din exerciţiul financiar este repartizat atât pentru
dezvoltare, cât şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, premii pentru
salariaţi etc.
b) Amortismentul cumulat serveşte firmei pentru finanţarea înnoirii
activelor fixe (imobilizărilor) ajunse la limita duratei lor de funcţionare, precum şi
pentru nevoile de dezvoltare-modernizare (mai rar). Prin amortizare întreprinderea
realizează de fapt recuperarea investiţiilor realizate anterior.
În procesul de amortizare a capitalului şi de reinvestire a sumelor astfel
recuperate intervin însă câteva influenţe importante care determină posibile decalaje
între sumele recuperate prin amortizare şi nivelul şi structura capitalului. Aceste
influenţe sunt determinate de:
 progresul tehnic;
 frecvenţa înlocuirilor;
 inflaţie.
c) Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune pot fi utilizate
drept capital pentru investiţii.
Unele elemente de active fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor
de funcţionare sau la sfârşitul acesteia, sub forma unor materiale vechi. Sumele
încasate din vânzarea acestor materiale, alimentează fondul de dezvoltare din care se
finanţează investiţiile. De valoarea acestor sume se ţine seama la aprecierea
necesarului de capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din
preţul de achiziţie al noului utilaj. Pot exista situaţii când unele maşini, clădiri etc.,
existente în proprietatea firmei sunt utilizate la un nou proiect al său de dezvoltare-
modernizare.
Alte active fixe devenite disponibile, datorită restructurării activităţii firmei,
dar încă bune pentru exploatare, sunt vândute, închiriate, date în locaţie de gestiune
etc.
Emiterea şi vânzarea de acţiuni este o cale importantă de creştere a
capitalului firmei.
Creşterea capitalului se poate realiza fie prin emisiuni de noi acţiuni
(creştere efectivă), fie prin emisiuni de acţiuni prin mobilizarea rezervelor
(restructurarea capitalului).
Emisiunile de noi acţiuni sunt supuse, de regulă, unor fundamentări
riguroase şi reglementări precise. Noile emisiuni se fac la valoarea nominală a
acţiunilor, iar firma stabileşte un preţ ţinând cont de două cerinţe:
a) preţul să fie interesant pentru cumpărătorii potenţiali, adică să fie
inferior cursului ultimei cotaţii, dacă firma este cotată;
b) preţul să fie peste o anumită limită pentru a nu dispersa prea mult
capitalul.
8
33
Diferenţa dintre valoarea de piaţă (preţul obţinut la emisiune) şi valoarea
nominală a acţiunilor nou emise constituie „prima de emisiune”. Aceasta acoperă
diferitele cheltuieli ocazionate de creşterea capitalului (reuniuni ale adunării
acţionarilor, publicitate etc.) sau poate fi utilizată pentru creşterea capitalului.
Operaţiunile de mobilizare a rezervelor au loc prin emisiuni de acţiuni
care nu măresc valoarea capitalului. Această operaţiune realizează un transfer al
pasivului societăţii din postul de „rezerve” în posturile de „capital” şi „primă de
emisiune”.
Prin această operaţiune nu este vorba decât de o redistribuire, acţiunile
emise în contul rezervelor sunt atribuite gratuit. Operaţiunea poate fi realizată şi prin
creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni.
În vederea recapitalizării, o serie de întreprinderi mici şi mijlocii din ţara
noastră au folosit metoda MEBO, constând în emiterea şi plasarea de acţiuni către
conducere şi salariaţii proprii. Astfel, a fost soluţionată pe moment problema
lichidităţilor.
În întreprinderile mari, propuse pentru privatizare, concomitent cu
transferul gratuit al unei părţi din patrimoniu către populaţie, are loc vinderea de
acţiuni prin licitaţie, contra numerar.
Un rol important pentru constituirea unor resurse de investiţii îl au fondurile
mutuale, pe calea emiterii şi vânzării de acţiuni, prin care se mobilizează economiile
băneşti ale populaţiei. Deţinătorii acţiunilor încasează numai dividende.
Există unele fonduri mutuale şi de investiţii, care funcţionează pe principiul
participării deponenţilor la investiţiile efectuate de fondul respectiv, primind o cotă
parte din profit, proporţional cu valoarea participării. Cei care doresc să-şi
convertească acţiunile în bani lichizi, o pot face prin intermediul bursei de valori.
Împrumuturile bancare pe termen lung şi mijlociu
Întreprinderile apelează la credite bancare atunci când resursele proprii sunt

insuficiente, în cazul întreprinderilor cu activităţi mai puţin rentabile, iar în cazul
altora, cu activitate rentabilă, atunci când îşi propun proiecte de investiţii majore.
Recurgerea la împrumuturi bancare este subordonată unor cerinţe specifice
pieţei financiare, în sensul de a respecta principiul echilibrului financiar al firmei şi
solvabilităţii sale în caz de conjunctură nefavorabilă.
În economia românească, utilizarea creditelor pentru investiţii întâmpină
dificultăţi, din cauza dobânzilor încă ridicate, datorate inflaţiei mai mari decât în
restul ţărilor din Uniunea Europeană. În astfel de împrejurări, băncile practică o rată
real-pozitivă a dobânzii (mai mare decât rata inflaţiei).
Creditele pentru investiţii, în funcţie de garanţiile care stau la baza lor,
îmbracă mai multe forme:
a) Împrumuturi bancare ce se acordă pe bază de garanţii materiale. Aceste
garanţii se referă la capitalul sau patrimoniul firmei, în special unele elemente ale
activului imobilizat, care ar putea fi valorificate la nevoie pentru recuperarea
datoriei.
b) Credite ipotecare. Cel care solicită creditul ipotechează o valoare, în
general clădiri, terenuri şi mijloace circulante cu mare transferabilitate (convertire
rapidă în lichidităţi).
Această categorie de credite este, mai restrânsă, fiind legată de micii
investitori, şi se referă la locuinţe, la micile investiţii din agricultură, la micile
investiţii ale antreprenorilor care lucrează pe cont propriu, asociaţii familiale, mici
34
SRL-uri etc.
c) Credite bazate pe cash-flow9. Aceste credite nu sunt garantate material.
Singura garanţie este studiul de fezabilitate al afacerii. În ţările dezvoltate acest tip
de credit este categoria cea mai răspândită.
În principiu, creditul de cash-flow implică cele mai mari riscuri, comparativ
cu celelalte categorii de credite. Astfel, dacă din volumul creditelor acordate cu
garanţie materială doar 5% ajung în pierdere, la creditele de cash-flow pierderea este
de 20% şi chiar mai mare. Acest lucru este înţeles şi acceptat de către bănci, care îşi
constituie societăţi de asigurare şi provizioane de risc.
Băncile comerciale româneşti evită să acorde astfel de credite, datorită
riscului pe care-l presupun. Pentru acoperirea eventualelor pierderi, băncile trebuie
să instituie măsurile care se impun şi să exercite un control asupra agentului
economic în cauză, control care să cuprindă toate laturile activităţii.
Pentru a veni în sprijinul întreprinderilor particulare, s-a creat Fondul
Român de Garantare a Creditelor, a cărui menire este, pe de o parte, să contribuie la
consolidarea sistemului bancar prin asumarea unei părţi a riscului existent în
acordarea unor împrumuturi. Partea de garanţie este de maxim 70% din valoarea
creditului asigurat. Stabilirea acestui plafon urmăreşte implicarea mai activă a
băncilor în asumarea răspunderii de împărţire a riscului.
În faza iniţială, au existat şi ezitări din partea băncilor comerciale în a-şi
asuma riscul acestui gen de credit (cash-flow). Deşi există riscul de a se înregistra şi
pierderi, la creditul de cash-flow (suportate din provizioanele de risc) trebuie reţinut
că ele contribuie într-o bună măsură la dezvoltarea sectorului întreprinderilor private.
Garanţiile de credite se acordă pe baza unor criterii privind eficienţa şi
rentabilitatea proiectului. Se au în vedere şi unele priorităţi, fiind preferate firmele
care produc o valoare adăugată mare, îşi exportă producţia sau ameliorează
infrastructura.
Bugetul de stat alocă fonduri pentru investiţii în volume cât mai mici
posibil, asigurând resurse doar pentru domenii care nu pot face faţă pieţei şi
concurenţei, deci nu prezintă interes pentru investitorii particulari, dar a căror
existenţă este necesară în dezvoltarea economico-socială a ţării. Se au în vedere
domenii de interes naţional, îmbunătăţiri funciare, protecţia mediului etc. (centrale
nucleare, lucrări în domeniul mineritului, petrolului, energiei electrice etc.).
De asemenea, se intervine cu fonduri de la buget pentru facilitarea acordării
de credite bancare unor agenţi economici (credite cu dobânzi reduse, stimulative
pentru agenţii economici) diferenţa până la nivelul ratei dobânzii de pe piaţa
capitalului fiind suportată de stat.
Definiţi sursele de finanţare internă şi importanţa lor.

Care sunt tipurile de finanţări pentru investiţii la care poate recurge o întreprindere
ce dispune de resurse însemnate?
Analizaţi împrumuturile bancare pentru investiţii la .S.C……
9
Cash flow (fluxul de numerar) este diferenţa dintre încasările şi plăţile curente ale unei firme, pe o anumită perioadă
de timp. Cash flow este un termen de origine anglo-saxona, care nu se regăseşte în bilanţul contabil al firmelor
româneşti. El îşi are originea în teoria şi practica proiectelor de investiţii, fiind ridicat la rang de noţiune privilegiata în
SUA, unde contabilitatea este mult mai receptivă faţă de cerinţele investitorilor decât faţă de cele ale organelor fiscale.
35
3.4. Surse de finanţare externe
Pentru nevoile de redresare, de retehnologizare a economiei se apelează la

00:30 împrumuturi externe şi investiţii directe de capital străin.
Creditele externe sunt de mai multe categorii şi anume:
a) credite guvernamentale sau cu garanţie guvernamentală, în spatele cărora
este statul, chiar dacă se acordă prin bănci;
b) credite bancare, unde riscul este exclusiv al băncilor;
c) credite acordate de instituţii internaţionale, gen FMI, BIRD, BERD etc.
Creditele guvernamentale se întemeiază pe convenţia încheiată între guvernul
ţării care va acorda creditul şi guvernul celei care va primi creditul, stabilindu-se
totodată, şi plafoane de garanţii ale împrumuturilor. În cadrul plafoanelor stabilite se
pot primi credite pentru achiziţionarea de maşini, utilaje, echipamente, dar numai din
ţara creditoare. Guvernul României este autorizat să contracteze şi să garanteze
împreună cu BNR credite financiare externe, necesare aprovizionării cu materii prime
de bază şi finanţării investiţiilor10.
Investiţiile directe de capital străin reprezintă una din căile cele mai eficiente,
mai profitabile pentru procesul redresării. Ele antrenează schimbări substanţiale,
deoarece astfel sunt atrase tehnici şi tehnologii moderne precum şi managementul
adecvat. Pe lângă participarea la capital şi susţinerea retehnologizării, firma străină
poate asigura comenzi şi pieţe, chiar o pregătire mai eficientă a forţei de muncă.
Creditele externe pe termen lung sunt acordate condiţionat de către
instituţiile şi organismele internaţionale de specialitate în vederea atingerii unor
obiective propuse. FMI, de exemplu, nu cere garanţii materiale, ci numai garanţii
generale, de politică economică, adică aplicarea anumitor măsuri, în perioada stabilită
pentru care se acordă împrumutul. Măsurile FMI permit înaintarea pe linia reformei
economice, astfel încât să aibă loc redresarea balanţei de plăţi a ţării respective şi să
poată fi înapoiat împrumutul. De asemenea, BIRD şi BERD acordă credite
condiţionate, adică numai împrumuturi „pe proiect”, pentru a finanţa proiecte de
investiţii care pot fi controlate.
Toate celelalte bănci pretind o garanţie materială, angajarea aurului, legarea
finanţării de un flux comercial şi garantarea cu produsele respective. Acestea acordă
credite pe baza unor studii de fezabilitate şi în condiţiile unor puternice garanţii de
solvabilitate. Creditele sunt acordate pentru obiective comerciale vitale din programul
de restructurare.
1. Rolul finanţării externe a investiţiilor în creşterea economică.

2. Fondurile investiţionale bazate pe credite externe pe termen mediu şi lung.
Să ne reamintim...
Guvernul țării noastre este autorizat să contracteze şi să garanteze împreună cu
Banca Națională a României credite financiare externe, necesare finanțării
investițiilor.
10
Munteanu, Costea, Investiţii internaţionale, Oscar Print, Bucureşti, 1995
36
3.5. Principalele organisme financiare internaţionale
Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional au fost stabilite în

1944 la Conferinţa internaţională de la Bretton Woods. La Conferinţa monetară
01:10 internaţională de la Bretton Woods (New Hampshire, 1-12 iulie 1944), organizată sub
egida ONU, au participat 45 de state. La Bretton Woods s-au pus bazele creării
Sistemului Monetar Internaţional (SMI) şi a instituţiilor financiar-monetare - Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Importanţa acestei conferinţe constă în schimbarea completă a concepţiei de până
atunci, prin introducerea spiritului înţelegerii mutuale, al cooperării largi în
problemele activităţii financiar-valutare. De fapt, conferinţa marchează trecerea de la
relaţiile bilaterale la relaţii financiar-valutare multilaterale.
La Bretton Woods au fost definite principiile de funcţionare ale S.M.I.11:
a) etalonul monetar aur – devize - cursurile de schimb valutar vor fi exprimate
într-o monedă convertibilă în aur ($)sau în aur, dolarul SUA devenind formă de
rezervă şi de plată pe plan mondial;
b) realizarea unei stabilităţi a cursurilor de schimb - principiu fundamental de
funcţionare a S.M.I.. Aplicarea lui este considerată condiţia esenţială pentru
realizarea cooperării monetare internaţionale şi pentru asigurarea stabilităţii
monetare. Acest principiu a făcut posibilă practicarea cursurilor fixe. În acest scop
fiecare stat membru al FMI era obligat să-şi definească valoarea paritară a monedei în
aur sau în dolari SUA. Faţă de paritate, cursul de schimb al monedelor putea oscila în
cadrul unor marje de ±1% faţă de dolarul SUA (până în anul 1971) şi de 2,25% după
1971, ţările emitente având obligaţia să supravegheze strict această evoluţie.
Menţinerea cursurilor de piaţă în limite considerate normale se realiza prin intervenţii
repetate pe piaţă cu operaţiuni de vânzare-cumpărare de monedă.
c) Convertibilitatea monetară presupunea:
 convertibilitatea dolarului în aur ($ este singura monedă convertibilă în aur la
acea dată);
 convertibilitatea celorlalte monede în sensul desfiinţării restricţiilor în
domeniul plăţilor internaţionale şi a faptului că băncile centrale ale statelor membre
aveau obligaţia de a-şi cumpăra propria monedă deţinută de o altă bancă centrală
străină, la cererea acesteia, dacă suma provenea din operaţiuni valutare curente.
d) Constituirea de rezerve monetare oficiale cu scopul convertirii sumelor
solicitate şi intervenţiilor pe piaţa valutară ale autorităţilor monetare în scopul
susţinerii cursului valutar al monedei naţionale.
e) Echilibrarea balanţei de plăţi. Statele membre FMI aveau obligaţia să
supravegheze şi să asigure menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi. Ca soluţie
extremă pentru menţinerea echilibrului, respectiv pentru ajustarea deficitelor sau
excedentelor există posibilitatea utilizării tehnicii devalorizării sau revalorizării
monedelor naţionale, de comun acord cu FMI (făcea excepţie SUA deoarece
acoperirea deficitului balanţei sale de plăţi avea loc prin emisiunea de monedă
proprie ca urmare a statutului special al dolarului în cadrul sistemului).
Acordul monetar intra în vigoare pe 27 decembrie 1945, dar nu a devenit
operaţional până în 1958, când monedele europene îşi regăsesc convertibilitatea
externă pentru plăţile curente.
Resursele Fondului Monetar Internaţional s-au format prin participaţiile statelor
membre: 25% aur şi 75% aport în monedă naţională. Cotele părţi sunt revizuite o dată
la cinci ani, valorarea lor fiind determinată în funcţie de ponderea fiecărei ţări în
comerţul internaţional. Ele determină drepturile în luarea deciziilor (dreptul de vot
11
Cornescu V., Munteanu I., Teorie şi practică bancară, 2009, p.28
37
este proporţional cu participaţiile statelor) şi posibilitatea de împrumut.
Fondul Monetar Internaţional a fost creat în 1947, cu scopul de a ajuta la

dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale, prin facilitarea schimburilor valutare,
echilibrarea şi armonizarea balanţelor de plăţi externe şi, urmărind stabilitatea
cursurilor valutare. Acest organism financiar internaţional se prezintă ca o instituţie
de asigurare unde fiecare cotizează, după mijloacele sale, pentru a putea să
beneficieze de ajutoare substanţiale. FMI intervine în cazul ajustării balanţelor de
plăţi şi în privinţa dezvoltării prin mecanismele specifice de credit, la solicitarea
guvernului ţării respective.
Creditul acordat de FMI este un credit guvernamental sau cu garanţie
guvernamentală, în spatele căruia este statul, chiar dacă se acordă prin bănci. Creditul
este pe termen lung, condiţionat de angajarea ţărilor împrumutate la îndeplinirea
anumitor obiective economice. Pentru aceste credite nu se cer garanţii materiale, ci
garanţii de politică economică privitoare la aplicarea anumitor măsuri în perioada
pentru care a fost acordat creditul, necesar înaintării reformei economice şi asigurării
înapoierii împrumutului. Deci, prin creditul acordat trebuie să se obţină reducerea
deficitului balanţei şi creşterea rezervei valutare a ţării.
Răspunderea pe care şi-o asumă FMI faţă de programele de reformă economică ale
ţărilor membre se asociază cu cea a guvernelor ţărilor care solicită asistenţă pentru
depăşirea dificultăţilor grave cu care se confruntă. Rolul FMI este de a ajuta ţările să
se redreseze prin acordarea unor împrumuturi avantajoase.
Principalele forme de împrumut utilizate de FMI, de care şi România a beneficiat
începând din 1990 sunt:
 aranjamentele de tip stand-by, care se acordă ţărilor membre în scopul
depăşirii unor dificultăţi temporare privind balanţa de plăţi;
 sprijinirea ţărilor cu venituri foarte scăzute în finanţarea programelor
macroeconomice pe termen mediu şi a programelor de ajustare structurală;
 facilităţi de finanţare compensatorie, adică de acoperire a pierderilor
înregistrate de ţările membre ale FMI în cazul creşterii excesive a preţului la ţiţeiul de
import.
În programele de ajustare pe care le analizează şi le aprobă FMI şi-a găsit loc şi
componenta socială. Obiectivul final urmărit este creşterea economică reală şi
durabilă, ceea ce implică stoparea în profunzime a inflaţiei, a şomajului, a
dezechilibrelor balanţelor de plăţi şi a îndatorării excesive.
Mijloacele prin care acţionează FMI sunt:
 monitorizarea politicii economice stabilite de ţările membre, pe baza
recomandărilor primite şi a dialogului detaliat cu reprezentanţii FMI;
 intervenţia într-o manieră mai hotărâtă atunci când o ţară aflată în criză
generată de deficitul balanţei de plăţi îi solicită ajutorul.
Asistenţa financiară de tip multilateral, acordată diverselor ţări membre ale FMI,
în scopul relansării economice, se pare că este de preferat unei asistenţe bilaterale,
pentru că garantează neutralitatea politică a sprijinului acordat. Asistenţa FMI
favorizează atenuarea practicii împrumuturilor legate, adică condiţionate de unele
avantaje ce ar putea fi cerute în schimb.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a fost înfiinţată în
1945 şi are sediul la Washington. Banca a avut la început menirea de a finanţa
refacerea economiei ţărilor europene ce au suferit în cel de-al doilea război mondial.
După terminarea acestei misiuni, BIRD şi-a asumat rolul finanţării unor investiţii în
scopuri productive din ţările în curs de dezvoltare, ţări sărace, având prioritate
sectorul public.
BIRD a dobândit şi numele de Banca Mondială deoarece aproape toate statele
38
lumii au aderat la acest organism. O ţară poate dobândi calitatea de membru al Băncii
Mondiale atunci când acceptă regulile de conduită în materie de finanţe
internaţionale, respectiv să adere la FMI şi are o contribuţie la fondul statutar al
Băncii.
Fondurile de care dispune BIRD provin din trei surse principale: capitalul social
subscris de statele membre, capitalurile mobilizate prin emisiunile de obligaţiuni şi
beneficiul obţinut din operaţiile efectuate.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost creată în 1991
în scopul acordării de asistenţă ţărilor din Europa Centrală şi de Est, pentru crearea şi
dezvoltarea unei economii de piaţă. Acţionarii săi sunt atât din această regiune,
printre care şi România, cât şi din restul lumii, la care se adaugă Uniunea Europeană
şi Banca Europeană de Investiţii.
În structura BERD se află două departamente: Banca Comercială şi Banca de
Dezvoltare. Proiectele susţinute de BERD contribuie în special la dezvoltarea
sectorului privat, la încurajarea investiţiilor străine directe, crearea şi consolidarea
instituţiilor financiare, restructurarea industriei, crearea unei infrastructuri moderne
necesare dezvoltării sectorului privat, promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii,
protejarea mediului ambiant.
Sprijinul acordat ţărilor din Europa Centrală şi de Est de către BERD constă în
asistenţă tehnică şi financiară, pentru a le ajuta la dinamizarea procesului de tranziţie
la economia de piaţă.
Plasamentele fondurilor BERD sunt direcţionate astfel:
 cel puţin 60% către întreprinderile sectorului privat şi întreprinderile din
proprietatea statului care sunt în perspectivă de privatizare;
 cel mult 40% către infrastructura publică sau alte proiecte.
BERD poate oferi asistenţă în următoarele domenii:
 servicii consultative;
 identificarea proiectelor, pregătirea şi finanţarea infrastructurii sectoarelor;
 mobilizarea finanţării adiţionale din surse publice şi private, pe bază de
cofinanţare;
 sprijinirea implementării proiectului, inclusiv furnizării de utilaje şi
echipamente.
Propunerile de finanţare înaintate BERD trebuie bazate pe următoarele:
 proiecte însoţite de planuri de afaceri sau studii de fezabilitate;
 un raport de analiză şi o expertiză a partenerilor;
 minimul de fonduri cerute de bancă (5 mil. EURO);
 finanţarea în monedă convertibilă;
 să corespundă priorităţilor băncii şi în cazul întreprinderilor comerciale;
 disponibilitate de capital în întreprindere sau pentru proiect.
Banca Europeană de Investiţii (BEI) are misiunea de a favoriza îndeplinirea
obiectivelor Uniunii Europene, prin acordarea de resurse financiare pe termen lung
pentru realizarea unor investiţii viabile. Banca oferă servicii pe linia evaluării şi
finanţării proiectelor de investiţii.
BEI finanţează proiectele şi programele considerate viabile în patru domenii:
economic, tehnic, ecologic şi financiar. Fiecare proiect de investiţii este serios evaluat
şi urmărit până la realizarea lui funcţională. De regulă, sunt finanţate numai proiecte
ale ţărilor din cadrul Uniunii Europene, iar împrumutul nu depăşeşte, în linii
generale, 50% din costurile de investiţii. Împrumutul poate fi utilizat alături de
subvenţiile naţionale.
BEI finanţează investiţii de mari dimensiuni (pornind de la 25 mil. EURO) prin
împrumuturi individuale în colaborare cu iniţiatorul proiectului. Proiectele de
dimensiune medie şi mică sunt susţinute indirect sau prin împrumutarea băncilor care
39
operează la nivel naţional sau regional.
Criteriile de aprobare a creditelor acordate de BEI se referă la:
 existenţa legăturii investiţiei cu politicile Uniunii Europene;
 viabilitatea tehnică şi financiară a proiectului de investiţii;
 respectarea regulilor de protecţie a mediului înconjurător;
 situaţia financiară a iniţiatorului, perspectivele de cash-flow şi garanţiile
oferite.
Durata împrumutului poate ajunge până la 20 de ani. Ea depinde de tipul şi durata
de viaţă tehnologică a proiectului.
Care sunt principalele obiective ale SMI?

Rolul FMI dezvoltarea economică.
3.6. Finanţarea prin leasing
Leasing-ul este o operaţiune comercială prin care o parte denumită

locator/finanţator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă a unui
01:30 lucru al cărui proprietar este către altă parte, denumită utilizator, la solicitarea
acesteia din urmă, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la
sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de
opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori
de a înceta raporturile contractuale12.
Creditul pe cauţiune (leasing-ul), iniţial, cunoscut la noi din literatura de
specialitate13, dar foarte frecvent utilizat în practica multor ţări dezvoltate, credit-bail
a apărut ca varianta franceză a sistemului american de leasing14. Credit-bailul nu este
o sursă propriu-zisă de finanţare a investiţiilor, ci creează posibilitatea pentru
întreprindere de a dispune de anumite bunuri fără a fi obligată să le cumpere (fără a
deveni proprietara lor). Conform legii franceze, credit-bailul este definit ca „o
operaţiune de închiriere a bunurilor de echipament, a utilajelor şi bunurilor
imobiliare de folosinţă comună, cumpărate special pentru a fi închiriate de către
întreprindere, care le păstrează în proprietate, dând dreptul locatarului de a
achiziţiona integral sau parţial bunurile respective la un preţ convenit în funcţie de
vărsămintele efectuate sub formă de chirie”.
În efectuarea unei operaţiuni de credit-bail (leasing) intervin trei organisme:
 întreprinderea care are nevoie de un bun;
 furnizorul (vânzătorul);
 organismul financiar al credit-bail (al leasingu-lui).
Spre deosebire de o închiriere obişnuită, credit-bail conferă locatarului dreptul
de a deveni proprietarul bunului la sfârşitul contractului, la un preţ convenit. Astfel,
credit-bail apare ca un substitut interesant al unei surse de finanţare a investiţiilor.
Credit-bail prezintă avantaje importante pentru toate cele trei tipuri de
organisme implicate, dat fiind atenuarea sau chiar eliminarea efectelor riscului indus
prin operaţiunile de finanţare şi investiţionale clasice. Principalul avantajat al acestei
operaţiuni rămâne utilizatorul care poate beneficia de efectele folosirii bunului
12
Odobescu V., Drept comercial - îndrumar pentru oamenii de afaceri, Editura Timpul, Iaşi, 2000
13
In România, contractul de leasing este reglementat prin Ordonanţa Guvernamentală nr. 51/1997, republicată în
Monitorul Oficial nr. 9 din 12.01.2000, operaţiunile de leasing constituind o nouă categorie de fapte de comerţ care se
adaugă la cele prevăzute de art. 3 Cod Comercial
14
40
respectiv fără a angaja integral suma, aşa cum ar trebui să facă în cazul cumpărării.
Utilizatorul alege bunul de care are nevoie de la furnizor, depunând o documentaţie
completă organismului de credit-bail cu care urmează să încheie un contract.
Organismul financiar de credit-bail este cel care acoperă financiar operaţiunea
faţă de furnizor. Uneori, acesta obligă furnizorul la plata unui avans care nu
reprezintă decât o parte din valoarea bunului. În perioada de exploatare utilizatorul
plăteşte o chirie, de regulă la începutul fiecărei perioade. Utilizatorul realizează
astfel o economie de investiţii, chiar dacă suma avansului şi a plăţilor ulterioare
succesive depăşeşte valoarea preţului integral de achiziţie a bunului. În plus, are
posibilitatea de a cumpăra bunul la un preţ şi termen convenite. Riscul operaţiunii
este împărţit, de fapt, între cele trei organisme.
În sens relativ, credit-bail (leasingul) asigură şi posibilităţi suplimentare de
împrumut pentru utilizator, sumele plătit neafectând rata îndatorării.
Cele mai frecvente forme ale leasingului sunt15:
1. Leasing-ul direct - cel care da bunul cu chirie este producătorul, care deţine
dreptul de proprietate asupra bunului respectiv, utilizatorul deţinând numai dreptul
de folosire a bunului. Deseori, cel care dă cu chirie este obligat prin contractul de
leasing să asigure şi service-ul de întreţinere (service lease). Un element important
este clauza anulării. Utilizatorul bunului poate să decidă să nu mai plătească chiria,
înainte de expirarea termenului de închiriere, atunci când bunul respectiv s-a uzat
moral inacceptabil de mult sau nu mai este necesară prelungirea contractului din
cauza declinului activităţii chiriaşului. Plăţile prevăzute prin contract nu acoperă în
întregime costul bunului, iar durata contractului este mult mai mică decât durata
normală de utilizare a bunului, cel care dă cu chirie aşteptându-se fie să vândă bunul
la încheierea contractului de leasing, fie să închirieze bunul şi altor chiriaşi.
2. Leasing-ul financiar - în aceasta formă de leasing există trei părţi:
finanţatorul, utilizatorul şi, respectiv, furnizorul bunului. Utilizatorul selectează
bunul şi negociază preţul şi termenul de livrare cu furnizorul, apoi negociază
condiţiile de încheiere a contractului de leasing cu finanţatorul. Finanţatorul (de
regula o firma de leasing) achiziţionează bunul vizat şi îl oferă utilizatorului prin
contract de leasing. O formă particulară este leasing-ul pârghie. Finanţatorul
furnizează celui care dă cu chirie o mare parte din fondurile necesare pentru
achiziţionarea bunului respectiv. Cel care dă cu chirie trebuie să ramburseze
împrumutul contractat pentru achiziţia bunului. Redevenţa contractului de leasing
variază funcţie de condiţiile financiare în care a fost obţinut împrumutul;
3. Vanzarea si leaseback - proprietarul bunului (teren, clădire, echipament)
vinde bunul respectiv şi încheie simultan o înţelegere cu cumpărătorul pentru a
închiria bunul respectiv în anumite condiţii. Cumpărătorul bunului poate fi o bancă,
o firmă de asigurări, o societate de leasing, un investitor particular. Vânzătorul
primeşte imediat preţul de cumpărare al bunului şi utilizează bunul, plătind
redevenţe noului proprietar (cumpărătorul).
De ce este important leasingul în finanţarea întreprinderilor?

Care sunt tipuri de leasing cele mai răspândite?
15
Hoanta Nicolae: Finanţele firmei, Editura Continent, 1996
41
3.7. Structura de finanţare a investiţiilor
Structura surselor de finanţare a investiţiilor, într-o economie consolidată

reflectă, mai ales, efortul propriu (autofinanţarea) ce rămâne permanent pe primul
01:40 plan în procesul investiţional.
Aparent, pentru investitor autofinanţarea pare a fi o sursă gratuită, deoarece
nu presupune nici un fel de plăţi. În ciuda acestei aparenţe, totuşi, ca o parte a
capitalului propriu, autofinanţarea implică un cost sau, mai degrabă, un cost de
oportunitate, dar în limita ratei de rentabilitate cerute de acţionari (de proprietari).
Acţionarii, în acest caz renunţă la o remunerare suplimentară, interesaţi fiind de
asigurarea unor resurse financiare pentru dezvoltarea viitoare a firmei.
Autofinanţarea pentru investiţii se realizează pe baza fondurilor proprii de
origină internă: rezerve şi amortizare.
Practica economică pune în evidenţă două modalităţi de evaluare al nivelului
posibil al autofinanţării.
Prima modalitate, amortizarea comercială, sugerează mai degrabă o
determinare de principiu a nivelului posibil al autofinanţării. În acest sens,
autofinanţarea apare ca diferenţa dintre totalul vânzărilor şi totalul cheltuielilor
prevăzute pentru o perioadă (un an). Trebuie precizat că în totalul cheltuielilor nu se
include amortizarea.
A doua modalitate de calcul a autofinanţării, în sens financiar-contabil, poate
fi dezvoltată pe baza următoarei relaţii de calcul:
Af = (P – C – Cf) – (P – C – Az) ∙ T, unde:
Af = capacitatea de autofinanţare a întreprinderii;
P = total încasări;
C = total cheltuieli (fără amortizare);
Az = amortizarea anuală;
T = rata impozitului;
Cf = cheltuieli financiare.
Din acesta, deducând dividendele sau venitul proprietarilor se obţine
autofinanţarea prevăzută sau efectivă a unei perioade.
Nivelul autofinanţării este influenţat de:
 cifra de afaceri;
 politica de împrumut;
 politica de amortizare;
 politica de distribuire a dividendelor.
Proporţiile în care întreprinderea îşi acoperă finanţarea proiectelor sale din
diferite surse pot fi diferite. În principal două sunt determinantele acestei structuri:
 posibilităţile de acces la fiecare sursă;
 costul specific al fiecărei surse.
În condiţii de acces nelimitat la oricare sursă, cea mai bună structură de
finanţare a proiectelor este aceea prin care întreprinderea poate realiza un cost mediu
minim al capitalului. Dacă întreprinderea va urmări să-şi diminueze costul
capitalului atunci pare normal ca ea să apeleze la diferite surse în ordinea
descrescătoare a costurilor specifice de remunerare.
Tentaţia întreprinderii spre împrumuturi este temperată de riscul propriu, pe
de o parte, şi de solicitarea de garanţii din partea celui care acordă împrumutul, pe de
altă parte. În aceste condiţii, rata îndatorării, calculată ca raport între datoriile pe
termen mediu şi lung şi capitalul propriu, nu va putea fi acceptată peste o anumită
limită. Uneori, reglementările legale fixează limita ratei îndatorării. Întreprinderea în
aceste condiţii trebuie să caute o structură echilibrată de finanţare care să-i asigure
procurarea resurselor la cel mai mic cost. Modul de finanţare a proiectului are, de
42
regulă, consecinţe asupra fluxurilor anuale de fonduri ale întreprinderii, iar structura
optimă de finanţare poate fi stabilită analizând modificarea costului capitalului în
raport cu rata îndatorării.
Activitatea unei întreprinderi presupune cu necesitate să fie finanţată atât pe
termen scurt (investiţiile în active circulante), cât şi pe termen lung (investiţiile în
active fixe). Pentru anumite perioade este posibil a fi transferate anumite fonduri
necesare finanţării pe termen lung pentru realizarea finanţării pe termen scurt.
Firmele care-şi desfăşoară activitatea pe actuala piaţă românească sunt
întreprinderi mari (în general cele cu capital de stat sau cu capital majoritar de
stat) şi întreprinderi mici şi mijlocii (cu capital privat). Ambele categorii se
confruntă cu probleme privind finanţarea producţiei pe termen scurt, cât şi pe
termen lung. În timp ce firmele mari utilizează toate fondurile pentru realizarea
finanţării pe termen scurt adesea având rezultate negative asupra întregii
activităţi şi asupra viabilităţii întreprinderii pe termen lung, întreprinderile mici
şi mijlocii încearcă să obţină fonduri pentru investiţii. Din acest motiv este
important să fie susţinută dezvoltarea investiţiilor. Problema esenţială în
procesul investiţional este legată de găsirea surselor de finanţare pentru toate
întreprinderile, indiferent de mărimea lor.
Analizaţi importanţa autofinanţării pentru proiectele investiţionale ale întreprinderii.

Care sunt factorii de influenţă ai autofinanţării întreprinderii?
1. Comparaţie între finanţarea prin piaţa de capital vs. piaţa bancară.

2. Creditarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
3. Studiu de caz privind creditarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
4. Finanţarea investiţiilor de către o instituţie publică.
5. Rolul creditelor pe termen scurt în finanţarea S.C. …..
6. Finanţarea prin credite guvernamentale.

1. Studiu de caz privind creditarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
01:30 2. Finanţarea investiţiilor de către o instituţie publică.
3. Rolul creditelor pe termen scurt în finanţarea S.C. …..
3.10 Rezumat
Acoperirea nevoilor de finanţare a investiţiilor în economia contemporană, se

sprijină, în marea majoritate a cazurilor, pe surse interne (autohtone);
Fondurile proprii ale întreprinderii sau autofinanţarea exprimă capacitatea
acesteia de a produce resurse de investiţii din activitatea de exploatare şi din alte
activităţi;
Profitul net rezultat din exerciţiul financiar este repartizat atât pentru
dezvoltare, cât şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, premii pentru
salariaţi etc;
43
Amortismentul cumulat serveşte firmei pentru finanţarea înnoirii activelor
fixe (imobilizărilor) ajunse la limita duratei lor de funcţionare, precum şi pentru
nevoile de dezvoltare-modernizare;
Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune pot fi utilizate drept
01:50 capital pentru investiţii;
Creşterea capitalului se poate realiza fie prin emisiuni de noi acţiuni (creştere
efectivă), fie prin emisiuni de acţiuni prin mobilizarea rezervelor (restructurarea
capitalului);
Întreprinderile apelează la credite bancare atunci când resursele proprii sunt
insuficiente, în cazul întreprinderilor cu activităţi mai puţin rentabile, iar în cazul
altora, cu activitate rentabilă, atunci când îşi propun proiecte de investiţii majore;
Pentru nevoile de redresare, de retehnologizare a economiei se apelează la
împrumuturi externe şi investiţii directe de capital străin;
Creditele guvernamentale se întemeiază pe convenţia încheiată între guvernul
ţării care va acorda creditul şi guvernul celei care va primi creditul, stabilindu-se
totodată, şi plafoane de garanţii ale împrumuturilor;
Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional au fost
stabilite în 1944 la Conferinţa internaţională de la Bretton Woods;
La Bretton Woods s-au pus bazele creării Sistemului Monetar Internaţional
(SMI) şi a instituţiilor financiar-monetare - Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Mondială;
Fondul Monetar Internaţional a fost creat în 1947, cu scopul de a ajuta la
dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale, prin facilitarea schimburilor valutare,
echilibrarea şi armonizarea balanţelor de plăţi externe şi, urmărind stabilitatea
cursurilor valutare;
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a fost
înfiinţată în 1945 şi are sediul la Washington. Banca a avut la început menirea de a
finanţa refacerea economiei ţărilor europene ce au suferit în cel de-al doilea război
mondial. După terminarea acestei misiuni, BIRD şi-a asumat rolul finanţării unor
investiţii în scopuri productive din ţările în curs de dezvoltare, ţări sărace, având
prioritate sectorul public;
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost creată în
1991 în scopul acordării de asistenţă ţărilor din Europa Centrală şi de Est, pentru
crearea şi dezvoltarea unei economii de piaţă;
Banca Europeană de Investiţii (BEI) are misiunea de a favoriza îndeplinirea
obiectivelor Uniunii Europene, prin acordarea de resurse financiare pe termen lung
pentru realizarea unor investiţii viabile. Banca oferă servicii pe linia evaluării şi
finanţării proiectelor de investiţii;
Leasing-ul este o operaţiune comercială prin care o parte denumită
locator/finanţator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă a unui
lucru al cărui proprietar este către altă parte, denumită utilizator, la solicitarea
acesteia din urmă, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la
sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de
opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori
de a înceta raporturile contractuale;
Autofinanţarea pentru investiţii se realizează pe baza fondurilor proprii de
origină internă: rezerve şi amortizare;
poziţiei în mediul din care face parte. În raport cu situaţia dată, într-un program de
investiţii se stabilesc obiectivele, performanţele, acţiunile şi mijloacele necesare
atingerii obiectivelor, precum şi modul de combinare şi folosire a acestor mijloace;
44
Investiţiile reprezintă acţiuni sau succesiuni de acţiuni prin care anumite
resurse disponibile, disponibilizabile sau atrase sunt transformate în bunuri concrete
avantaje, dar, în principal, profit;
beneficiarul, proiectantul şi executantul. De activitatea lor depind atât modul cum se
înfăptuieşte o investiţie, cât şi gradul ei de eficienţă economică.
3.10. Bibliografie

 Ioniţă , I., Blidaru, Gh., Mieilă , M. – Fundamentele economice ale investiţiilor,
Editura Macarie, Târgovişte, 2003
 Munteanu, Costea, Investiţii internaţionale, Oscar Print, Bucureşti, 1995;
 Cornescu V., Munteanu I., Teorie şi practică bancară, 2009;
 Odobescu V., Drept comercial - îndrumar pentru oamenii de afaceri, Editura

Timpul, Iaşi, 2000;
 Hoanta Nicolae: Finanţele firmei, Editura Continent, 1996
45
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. DECIZIA DE INVESTIŢII ŞI EFICIENŢA
ECONOMICĂ
Cuprins
4.1. Obiective
4.3. Definirea conceptului de eficienţă
4.4. Procedura de selecţie a proiectelor de investiţii
4.5. Evaluarea şi analiza proiectelor de investiţii
4.8. Teme de control
4.9. Rezumat
4.10. Bibliografie
4.1. Obiective
Unitatea de învăţare 4 DECIZIA DE INVESTIŢII ŞI EFICIENŢA
ECONOMICĂ, studiază conceptul de eficienţă economică, atât eficienţa economică
a întreprinderii cât şi eficienţa obiectivelor de investiţii. În continuare se analizează
procedura de selecţie a obiectivelor de investiţii, precum şi procedurile de evaluare şi
analiză a investiţiilor.

 Definiţi conceptul de eficienţă economică;
 Precizaţi importanţa obiectivelor de investiţii eficiente;
 Precizaţi principalele corelaţii avute în vedere de studiul eficienţei;
 Analizaţi modalităţile de alocare eficientă a resurselor;
 Definiţi procedura de selecţie a proiectelor de investiţii;
 Clasificaţi principalele etape de alegere a proiectelor de investiţii şi a
resurselor necesare;
 Definiţi activitatea de planificare şi evaluare a proiectelor de investiţii.
4.3. Definirea conceptului de eficienţă
Orice activitate umană este, în acelaşi timp, consumatoare de resurse şi

producătoare de efecte. Dezvoltarea economico-socială s-a bazat, mult timp, pe
00:00 concepţia că omenirea dispune de resurse naturale în cantităţi mai mult decât
suficiente. În ultimele decenii, şocurile produse de crizele de energie şi de materii
prime, accentuate de degradarea tot mai evidentă a mediului natural, datorită
exploatării sale neraţionale, au condus la conturarea unei concepţii realiste cu privire
la disponibilităţile de resurse la nivel mondial, cât şi la nivelul fiecărei ţări în parte 16.
Nivelul limitat al resurselor materiale şi de muncă generează cerinţa necesară
economicităţii folosirii lor, în sensul asigurării unor randamente maxime sau unor
consumuri cât mai reduse.
Pornind de la sensul lingvistic al noţiunii de eficienţă, se poate afirma că
16
46
eficienţa este atributul oricărei activităţi umane de a produce efectul util dorit.
Studiul eficienţei unei activităţi economice are la bază următoarele tipuri de
corelaţii:
a) comparaţie între nivelul resurselor;
b) comparaţie între nivelul efectelor;
c) comparaţie de tipul efort/efect şi efect/efort;
d) comparaţie între nivelurile de eficienţă.
Una din accepţiunile noţiunii de eficienţă în general folosită este: efecte cât
mai mari în raport cu resursele alocate sau consumate. Aceasta ilustrează efectul util
pe unitatea de resursă alocată (E/R) sau invers, efortul depus pentru obţinerea unei
unităţi de efect (R/E).
Privită din punct de vedere aplicativ, eficienţa se poate defini ca un raport
obiectiv, cantitativ, între efectele şi eforturile depuse în vederea obţinerii lor.
e = E/R – maxim,
adică, maximizarea efectelor obţinute pe unitatea de resursă alocată /
consumată;
e = R/E – minim,
adică, minimizarea consumului de resurse pe unitatea de efect obţinut.
Natura şi caracterul eforturilor şi efectelor se reflectă asupra caracterului
eficienţei.
Din punctul de vedere al resurselor, acestea trebuie să fie cât mai riguros
structurate ca să răspundă cerinţelor de analiză (cum se folosesc, cât se consumă,
gradul de valorificare, economisirea lor).
Structurarea resurselor presupune următoarele criterii:
a) după criteriul regenerărilor în timp.
▪ resurse regenerabile;
▪ resurse neregenerabile.
b) după natura lor:
▪ umane, tehnice;
▪ materiale, financiare.
Din punctul de vedere al efectelor, de asemenea, eficienţa economică necesită
structurarea acestora.
Efectele produse pot fi:
a) directe: identificabile la locul unde se desfăşoară activitatea;
b) indirecte: identificabile în alte sectoare de activitate.
 După momentul la care se produc:
a) efecte imediate;
b) efecte posibile, viitoare.
 După natura lor:
a) efecte economice;
b) efecte ecologice;
c) efecte sociale;
d) efecte tehnice etc.
O analiză completă şi complexă impune luarea în considerare, într-o exprimare
unitară, a tuturor categoriilor de efecte.
În practică acest lucru este inaplicabil şi, de aceea, în multe cazuri se
procedează la abordarea parţială a studiului de eficienţă, pe tipuri de efecte (în
principal, studiul de eficienţă economică).
Din punct de vedere cantitativ, corelaţia dintre eforturi şi efecte se exprimă
prin indicatori de eficienţă care, de regulă, îmbracă forma unor raporturi matematice.
Pentru a caracteriza eficienţa unei activităţi, în toată complexitatea sa, este necesar
să se folosească un sistem de indicatori care să pună în evidenţă toate corelaţiile
47
posibile între eforturi şi efecte.
Definiţi eficienţa economică.

Care sunt principalele tipuri de corelaţii pe baza cărora se studiază eficienţa
activităţii?
Clasificarea efectelor produse de activitatea economică.
4.4. Procedura de selecţie a proiectelor de investiţii
Decizia de investiţie într-o firmă presupune parcurgerea anumitor etape logice,

prezentate cronologic.
00:20 A. Diagnosticarea problemelor
1. Identificarea oportunităţilor de investire
B. Obţinerea informaţiilor despre proiect
2. Culegerea datelor relevante
C. Identificarea alternativelor de proiect
3. Considerarea căilor alternative pentru atingerea obiectivelor
D. Analiza financiară a proiectului
4. Lucrul la proiecte specifice fără detalii
5. Identificarea cheltuielilor financiare şi a veniturilor
E. Luarea deciziei
6. Evaluarea financiară a proiectului
7. Considerarea aspectelor nonfinanciare şi necuantificabile
8. Luarea deciziei
F. Implementarea şi controlul
9. Implementarea deciziei şi controlul proiectului
G. Analiza
10. Analiza rezultatelor
Procedura de selecţie este o problemă specifică fiecărei organizaţii. De maximă
importanţă este analiza impactului firmă – mediu economic.
Deşi necuantificabilă, această analiză este utilizată pentru stabilirea strategiei de
dezvoltare a firmei şi conţine trei momente importante:
a) determinarea obiectivelor firmei;
b) analiza diagnostic a firmei care urmăreşte să determine punctele forte şi slabe
ale firmei;
c) evaluarea mediului economic în care firma îşi desfăşoară activitatea.
Analiza şi diagnosticarea mediului sunt componente deosebit de importante ale
procesului strategic managerial care asigură succesul firmei pe piaţa concurenţială,
de obicei aceste elemente sunt introduse în studiile de fezabilitate.
După cum este cunoscut toate unităţile economice trebuie să-şi identifice
punctele forte şi punctele vulnerabile inclusiv posibilităţile şi ameninţările mediului
concurenţial. De multe ori este pierdut adesea din vedere faptul că o combinare între
aceşti factori poate duce la realizarea şi alegerea anumitor strategii. Astăzi
proiectanţii de strategii utilizează un număr de matrice care arată relaţiile dintre
variabilele critice (de exemplu, matricea TOWS).
Principalele stadii în alegerea proiectelor de investiţii (fig. 1 din unitatea de
învăţare 1) sunt următoarele17:
I. generarea propunerilor de investiţii (etapele 1-3);
II. selecţia proiectelor de investiţii (etapele 4-8);
17
Simion, H. A., The New Science of Management Decision, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1997
48
III. implementarea, controlul şi analiza rezultatelor (etapele 9-10).
I. Generarea propunerilor de investiţii este, de obicei, o problemă
descentralizată care permite să fie elaborate propuneri de investiţii la toate nivelurile
întreprinderii. În general, nivelurile inferioare propun investiţii de înlocuire, de
modernizare sau de expansiune, iar nivelurilor superioare le revine responsabilitatea
de a propune proiecte de dezvoltare strategică. În acest stadiu, fiecare proiect trebuie
să fie însoţit de un studiu comercial, tehnic şi financiar, care să justifice
oportunitatea investiţiei.
II. Selecţia proiectelor de investiţii se efectuează pe criterii financiare, dar
ţinând cont de priorităţile directe de politică investiţională. Ea se referă la alegerea
investiţiilor rentabile în funcţie de resursele ce pot fi alocate pentru acestea. Teoria
financiară indică faptul că în luarea deciziei de investiţie pot fi întâlnite anumite
criterii care duc la folosirea unor metode sau a altora, cum ar fi maximizarea
profitului firmei, minimizarea termenului de recuperare, reducerea riscului asociat
proiectului de investiţii sau ordonarea optimală a proiectelor mutual exclusive. În
general, este acceptat că abordarea dinamică este o tehnică mult mai bună decât
abordarea statică în ceea ce priveşte considerarea acestor criterii18.
În prezent, cele mai utilizate metode sunt cele care impun o analiză bazată pe
influenţa factorului timp asupra valorii profitabilităţii. Între acestea, tehnica venitului
net total actualizat (VNA) are cea mai bună fundamentare teoretică. Însă unii
manageri preferă rata internă de rentabilitate (RIR)19. În marile întreprinderi şi
puterea de decizie poate fi descentralizată. De exemplu, un şef de departament
dispune de un buget care să fie folosit pentru finanţarea unor investiţii de mică
amploare (înlocuiri etc.). Deciziile pentru marile proiecte fac obiectul unor lungi
dezbateri în cadrul conducerii firmei, ţinând cont de diversele obiective ale
întreprinderii (strategia de dezvoltare, prestigiu etc.). De asemenea, managerii şi
iniţiatorii de proiecte sunt implicaţi în activitatea de luare a deciziilor din punctul de
vedere al modului în care sunt cheltuite fondurile. De exemplu, şeful unui serviciu
funcţional identifică posibilităţi profitabile de investiţii, managerul general
investighează această problemă şi împreună găsesc un mod de abordare al afacerii.
Cunoaşterea factorilor care influenţează profitabilitatea ajută managerii în
canalizarea resurselor firmei spre cele mai profitabile investiţii. În multe firme s-a
renunţat la ideea că directorul economic dă un verdict despre viabilitatea proiectelor
de investiţii propuse, dar acest lucru nu înseamnă că nu sunt folosite tehnicile de
evaluare şi că nu se au în vedere aspectele de marketing, producţie şi resurse umane
ale tuturor proiectelor. Rezultatul acestui stadiu constă în elaborarea unui plan de
investiţii şi de finanţare. Acest document prezintă sinteza investiţiilor selecţionate şi
finanţarea acestora.
III. Toate procedurile de planificare a întreprinderilor sunt asociate cu o
procedură de control asupra realizărilor. Controlul permite o bună execuţie a
planului şi eventuale acţiuni corective. De exemplu, compararea previziune –
realizare permite ameliorarea tehnicilor de previziune utilizate şi, de asemenea, a
tehnicilor de alegere a proiectelor de investiţie.
Decizia de investiţie este o decizie care se încadrează în politica generală a
întreprinderii. Aceasta necesită în întreprinderi un sistem de organizare care permite
o bună circulaţie a informaţiei şi asigură coerenţa deciziilor. Decizia de investiţie
angajează firma pe perioade lungi, implicând realizarea unei politici de finanţare în
vederea obţinerii fondurilor necesare, având în vedere alocarea capitalurilor
18
Cheng, A (coord), The applicability and usage of NPV and IRR capital budgeting techniques, Managerial Finance, nr.
7 din 1994
19
Solnik, B., Gestion financiere, ed. 2, Fernard Nathan, Paris, 1980
49
disponibile sau a celor colectate. Această prevedere este cunoscută în literatura de
specialitate anglo-saxonă sub denumirea de „capital budgeting”.
Decizia rezultă din confruntarea nevoi/resurse. Această confruntare poate fi
analizată în două maniere diferite (figura 2) după cum vom considera totalul
resurselor ca un dat sau ca un rezultat al alegerii efectuate.
Figura 2. – Proceduri de împărţire a capitalului
În realitate, procedurile sunt de obicei repetitive şi fac apel la ambele moduri de

abordare:
♦ Procedura numită „capital rationing” constă în a determina totalul resurselor
care pot fi folosite pentru investiţii. Acest total rezultă din alegerea prealabilă a unei
politici de finanţare. Cunoaşterea aproximativă a previziunii de autofinanţare şi a
ratei îndatorării firmei permite fixarea unei sume globale de fonduri care pot fi
disponibile. Problema constă în alocarea acestor resurse într-o manieră eficientă.
♦ A doua procedură constă în clasificarea tuturor posibilităţilor de a investi în
corespondenţă cu obiectivele firmei, corespunzător criteriilor care sunt fixate. Pe
baza acestor criterii vom obţine astfel totalul resurselor pentru realizarea politicii
industriale şi comerciale a firmei. De asemenea, se impune examinarea condiţiilor
finanţării şi posibilitatea de realizare a proiectelor considerate oportune.
Unele firme condiţionează realizarea fiecărui proiect de investiţii de existenţa
unei singure surse de fonduri, dar, în general, la realizarea diferitelor proiecte de
investiţii pot să contribuie diferite surse. De aceea, se impune o analiză atentă a
surselor de finanţare.
50
Care sunt principalele etape ale deciziei de investire la nivelul întreprinderii?
Pe ce criterii se selectează proiectele de investiţii?
4.5. Evaluarea şi analiza proiectelor de investiţii
Firmele, în general, au resurse limitate şi nu dispun de fonduri pentru a investi

în toate proiectele posibile (recunoscute sau imaginate ca posibile). Dacă un set de
01:15 proiecte de investiţii este identificat şi evaluat ca fiind promiţător, atunci este necesar
să respingem alte câteva proiecte de investiţii sau seturi de proiecte de investiţii de la
finanţare. Acest proces de evaluare serveşte la concretizarea strategiei întreprinderii
şi există o mare varietate de metode care asistă managerii în activitatea de planificare
şi evaluare a proiectelor de investiţii (figura 3).
Figura 3 – Metode de evaluare a proiectelor de investiţii
Considerentele economice deşi pot fi determinate în decizia de investiţie, totuşi

opiniile individuale şi preferinţele decidenţilor pot deveni factori care afectează
selecţia.
Să ne reamintim...
Dacă un set de proiecte de investiţii este identificat şi evaluat ca fiind promiţător,
atunci este necesar să respingem alte câteva proiecte de investiţii sau seturi de
proiecte de investiţii de la finanţare.
Care sunt principalele metode care asistă managerii în activitatea de planificare şi
evaluare a proiectelor de investiţii?
1. Evaluarea financiară a unui proiect de investiţii.

2. Fundamentarea deciziei de investiţii.
3. Integrarea economică şi eficienţa economică.
51
1. Integrarea economică şi eficienţa economică.
2. Clasificarea indicatorilor de evaluare a eficienţei economice a obiectivelor de
investiţii.
01:30 3. Analiza indicatorilor de evaluare a eficienţei economice a obiectivelor de investiţii
la S.C…...

Redactaţi un referat la alegere din temele enunţate la sfârşitul fiecărei unităţi de
învăţare.
Referatele se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online”) până la data
ultimului tutorial.
4.9 Rezumat
Orice activitate umană este, în acelaşi timp, consumatoare de resurse şi

producătoare de efecte;
Eficienţa este atributul oricărei activităţi umane de a produce efectul util
dorit;
Eficienţa se poate defini ca un raport obiectiv, cantitativ, între efectele şi
eforturile depuse în vederea obţinerii lor;
Decizia de investiţie într-o firmă presupune parcurgerea anumitor etape
logice, prezentate cronologic;
Analiza şi diagnosticarea mediului sunt componente deosebit de importante
01:50 ale procesului strategic managerial care asigură succesul firmei pe piaţa
concurenţială, de obicei aceste elemente sunt introduse în studiile de fezabilitate;
Selecţia proiectelor de investiţii se efectuează pe criterii financiare, dar
ţinând cont de priorităţile directe de politică investiţională;
Cunoaşterea factorilor care influenţează profitabilitatea ajută managerii în
canalizarea resurselor firmei spre cele mai profitabile investiţii;
Decizia de investiţie este o decizie care se încadrează în politica generală a
întreprinderii. Aceasta necesită în întreprinderi un sistem de organizare care permite o
bună circulaţie a informaţiei şi asigură coerenţa deciziilor. Decizia de investiţie
angajează firma pe perioade lungi, implicând realizarea unei politici de finanţare în
vederea obţinerii fondurilor necesare, având în vedere alocarea capitalurilor
disponibile sau a celor colectate;
Firmele, în general, au resurse limitate şi nu dispun de fonduri pentru a
investi în toate proiectele posibile (recunoscute sau imaginate ca posibile). Dacă un
set de proiecte de investiţii este identificat şi evaluat ca fiind promiţător, atunci este
necesar să respingem alte câteva proiecte de investiţii sau seturi de proiecte de
investiţii de la finanţare;
Acest proces de evaluare serveşte la concretizarea strategiei întreprinderii şi
există o mare varietate de metode care asistă managerii în activitatea de planificare şi
evaluare a proiectelor de investiţii.
4.10. Bibliografie
 Ioniţă , I., Blidaru, Gh., Mieilă , M. – Fundamentele economice ale
investiţiilor, Editura Macarie, Târgovişte, 2003
52
 Simion, H. A., The New Science of Management Decision, Prentice Hall,
Englewood Cliffs, 1997;
 Cheng, A (coord), The applicability and usage of NPV and IRR capital
budgeting techniques, Managerial Finance, nr. 7 din 1994;
 Solnik, B., Gestion financiere, ed. 2, Fernard Nathan, Paris, 1980
53
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. PRINCIPALII INDICATORI DE
EVALUARE A EFICIENŢEI ECONOMICE A OBIECTIVELOR DE
INVESTIŢII
Cuprins
5.1. Obiective
5.3. Indicatori de evaluare a investiţiilor cu caracter general
5.4. Indicatori de bază pentru evaluarea investiţiilor
5.7. Rezumat
5.8. Bibliografie
5.1. Obiective
Unitatea de învăţare 5 PRINCIPALII INDICATORI DE EVALUARE A
EFICIENŢEI ECONOMICE A OBIECTIVELOR DE INVESTIŢII, pe
parcursul căreia vă veţi familiariza cu indicatorii generali şi de bază ai evaluării
obiectivelor de investiţii.

 Definiţi principalii indicatori ai eficienţei economice;
 Precizaţi sistemul de indicatori ai eficienţei economice a investiţiilor;
 Precizaţi principalii indicatori cu caracter general avuţi în vedere de
studiul eficienţei economice a obiectivelor de investiţii;
 Analizaţi principalii indicatori de bază avuţi în vedere întreprindere pentru
decizia adoptare a proiectelor de investiţii.
5.3. Indicatori de evaluare a investiţiilor cu caracter general
Termenul indicator are în vedere un instrument cu ajutorul căruia să se poată

reda starea unui sistem la un moment dat.
00:00 Eficienţa economică este o categorie economică complexă ce nu poate fi
măsurată prin intermediul unui singur indicator. Un fenomen, un proces economic va
fi caracterizat de un număr mai mare sau mai mic de indicatori, în funcţie de gradul
său de complexitate, nefiind exclusă posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi variante, unii
dintre indicatori să fie favorabili, iar alţii nefavorabili. În aceste situaţii se impune
dublarea calculelor economice printr-o analiză economică corespunzătoare.
În evaluarea eficienţei economice a investiţiilor se utilizează sistemul de
indicatori de eficienţă economică a investiţiilor.
Evaluarea cuprinde patru mari grupe de indicatori, după cum urmează20:
a) Indicatori cu caracter general;
20
Rădăceanu, E., Metode decizionale în conducerea sistemelor complexe, Editura Militară, Bucureşti, 1985
54
b) Indicatori de bază;
c) Indicatori specifici diferitelor obiective şi ramuri economice. Indicatorii
specifici de calcul şi eficienţă economică a investiţiilor reflectă aspectele particulare
ale eficienţei economice a investiţiilor în anumite ramuri şi domenii de activitate
rezultate din condiţiile specifice în care îşi desfăşoară activitatea acestea. Respectivii
indicatori completează modalităţile de caracterizare a eficienţei economice alături de
indicatori cu caracter general şi cei de bază.
d) Indicatori suplimentari cum ar fi :gradul de prelucrare al materiilor prime,
gradul de mecanizare, consumurile specifice de utilităţi, etc.
Prima grupă de indicatori contribuie la formarea unei imagini globale asupra
condiţiilor concrete de eficienţă economică în care se va realiza şi va funcţiona
obiectivul de investiţii.
În cadrul acestei grupe putem enumera următorii indicatori:
1. Capacitatea de producţie – exprimă producţia maximă ce poate fi obţinută într-
o perioadă de timp, în condiţii normale de funcţionare a capitalului fix, de utilizare a
resurselor umane şi materiale şi a unui anumit coeficient de schimburi. Notată prin Q
capacitatea de producţie se poate exprima în unităţi fizice (m, m2, tone, bucăţi etc.)
şi în unităţi valorice (când producţia este eterogenă).
n
Q  q p,
j j
j 1
unde: Q – capacitatea de producţie valorică;
qj – capacitatea fizică de producţie a sortimentului;
pj – preţul sortimentului j de producţie.
2. Numărul de salariaţi. Acest indicator trebuie cunoscut din faza de proiectare,
stabilindu-se în corelaţie cu producţia, productivitatea muncii şi coeficientul de
schimburi. Totodată, acest indicator trebuie cunoscut în structură, pe categorii de
personal.
3. Costul de producţie trebuie cunoscut atât la nivelul întregii producţii realizate,
cât şi la nivelul fiecărui sortiment de producţie în parte, ca şi pe unitatea de produs.
4. Profitul – efectul net urmărit de oricare întreprinzător. Prin intermediul
profitului, întreprinzătorul asigură premisele necesare pentru creşterea capitalului
fix. De asemenea, firmele au posibilitatea să calculeze unul dintre cei mai importanţi
indicatori, rata profitului, care arată ce capacitate are acesta de a produce profit.
5. Productivitatea muncii – care arată producţia ce poate fi realizată pe un lucrător
sau pe oră. Poate fi calculată în unităţi fizice sau în unităţi valorice. Formula de
calcul este:
w = Q / L, unde:
w – productivitatea muncii;
Q – producţia exprimată fizic sau valoric;
L – numărul de lucrători sau unităţi de timp pe muncă.
6. În economia de piaţă, cel mai important indicator de eficienţă economică este
rentabilitatea, profitabilitatea, dată de rata rentabilităţii. Există mai multe formule
de calcul:
r = (P / C) x 100, unde:
r – rentabilitatea;
P – profitul obţinut;
C – costul de producţie.
De asemenea, rata profitului poate fi calculată şi astfel:
R = (P / CA) x 100, unde:
55
r - rata profitului;
CA – cifra de afaceri;
sau
r = (P / Cu) x 100, în care:
r – rata profitului;
Cu – capitalul utilizat.
Analizaţi şi explicaţi rolul fiecărui indicator cu caracter general al eficienţei

economice.
5.4. Indicatori de bază pentru evaluarea investiţiilor
Indicatorii de bază sunt proprii analizei eficienţei economice a investiţiilor şi

constituie cea mai importantă grupă de indicatori pentru adoptarea unei
00:40 judicioase decizii de investiţii21.
Indicatorii de bază se referă la:
1. Volumul capitalului investit (It). Acest indicator economic reflectă
efortul economic total pentru realizarea unui anumit obiectiv de investiţii.
Volumul capitalului investit se calculează astfel:
It = Id + Ic + Mo + Cs, în care:
It – volumul total al capitalului investit;
Id – volumul capitalului destinat investiţiilor directe;
Ic - volumul capitalului destinat investiţiilor colaterale;
Mo – necesarul de mijloace circulante;
Cs – cheltuieli suplimentare (legate de pregătirea cadrelor, supravegherea
lucrărilor etc.).
În efortul investiţional total al unui întreprinzător intră valoarea investiţiei
directe, reflectată prin devizul general, investiţiile colaterale (de natura căilor de
acces rutiere, feroviare, asigurarea cu abur tehnologic din zonă, energie electrică
etc.) cheltuieli referitoare la dotarea iniţială cu mijloace circulante precum şi
cheltuieli suplimentare efectuate de întreprinzător.
În ceea ce priveşte materializarea propriu-zisă a investiţiilor, aceasta se
concretizează în capitalul fix activ, cât şi în capitalul fix pasiv.
2. Durata de realizare a lucrărilor de investiţii (d). În cadrul acestei perioade
de timp are loc materializarea eforturilor investiţionale în capital fix. Specific acestei
perioade este faptul că fonduri de valori însemnate sunt dislocate din circuitul
economic fără ca acestea să producă nimic până la finalizarea obiectivului.
Constructorul şi beneficiarul trebuie să colaboreze în această perioadă şi să identifice
toate căile posibile ce au ca numitor comun reducerea duratei de execuţie a
obiectivului.
Referitor la durata de realizare a lucrărilor de investiţii, două probleme reţin
atenţia:
 modul de eşalonare a cheltuielilor de capital pe fiecare an în parte, din
cadrul duratei de realizare; se va urmări ca cea mai mare parte a fondurilor să fie
alocate către sfârşitul perioadei de execuţie;
 eventualitatea punerii parţiale în funcţiune a unei capacităţi de
21
Ioniţă, I., Blidaru, Gh., Mieilă, M. – Fundamentele economice ale investiţiilor, Editura Macarie, Târgovişte, 2003
56
producţie.
Această eventualitate realizată va influenţa favorabil eficienţa economică
prin faptul că fondurile de investiţii din anii în care o parte din capacităţi vor
funcţiona, şi deci vor produce, se vor diminua cu profitul obţinut pe aceste capacităţi
în anii respectivi, aspect ce va influenţa pozitiv eficienţa economică.
3. Durata de funcţionare a obiectivului începe în momentul punerii în
funcţiune a acestuia şi se sfârşeşte odată cu scoaterea sa din funcţiune (dezafectarea
sa).
În cadrul duratei de funcţionare a obiectivului distingem trei perioade de timp
mai importante:
 perioada de atingere a parametrilor proiectaţi;
 perioada de funcţionare normală;
 perioada de declin.
Durata de atingere a parametrilor proiectaţi trebuie redusă, pe cât posibil,
deoarece profitul în această perioadă va fi mai mic decât cel proiectat.
Durata de funcţionare normală trebuie prelungită cât mai mult cu putinţă,
deoarece efectele nete de profit vor fi mai mari.
4. Investiţia specifică. Acest indicator sintetizează corelaţia dintre efortul
investiţional, pe de o parte, şi efectul obţinut sub forma capacităţii de producţie, pe
de altă parte; care se poate calcula atât pentru construcţii noi, cât şi pentru
modernizări, dezvoltări, retehnologizări de capacităţi de producţie, adăugându-se şi
cazul în care se compară mai multe variante.
a) În cazul obiectivelor noi:
s = II / qh, unde:
s – investiţia specifică;
II – volumul investiţiei;
qh – capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice (bucăţi, tone, m2).
În acest caz, indicatorul se exprimă în lei investiţii ce revin pe unitatea fizică
de capacitate. Calculând acest indicator din mai multe variante posibile de investiţii,
va fi preferată varianta în care indicatorul amintit înregistrează valoarea cea mai
mică.
În practică, uneori, când producţia viitorului obiectiv este eterogenă, se
impune calcularea acestui indicator în funcţie de capacitatea de producţie exprimată
valoric:
s = II / Qh, unde;
Qh – capacitatea de producţie exprimată valoric.
În acest caz, indicatorul respectiv arată câţi lei-efort de capital investit revin
la un leu-producţie obţinută.
b) În cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor obiective:
sm = Im / (qmi – qo), unde:
sm – investiţia specifică pentru modernizare;
qmi – capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice după modernizare,
dezvoltare, retehnologizare;
qo – capacitatea de producţie existentă înainte de modernizare, dezvoltare sau
retehnologizare.
Sub această formă, indicatorul în cauză reflectă câţi lei-efort de capital
investit revin pe unitatea fizică-spor de capacitate rezultată în urma modernizării,
dezvoltării sau retehnologizării.
Se poate calcula şi în funcţie de sporul valoric de capacitate:
sm – Im / (Qmi – Qo).
Indicatorul exprimă câţi lei capital investit revin la un leu spor de capacitate
exprimat valoric.
57
c) pentru compararea mai multor variante:
sc = (Ii – Ij) / (qi – qj), unde:
sc – investiţia specifică pentru compararea variantelor;
Ii – investiţia totală în varianta i;
Ij – investiţia totală în varianta j;
qi – capacitatea de producţie în varianta i;
qj – capacitatea de producţie în varianta j.
În toate aceste cazuri trebuie respectate restricţiile Ii > Ij şi qi > qj, adică,
întotdeauna investiţia totală în varianta i trebuie să fie mai mare decât investiţia
totală în varianta j şi producţia în varianta i trebuie să fie mai mare decât producţia în
varianta j.
Poate fi calculată şi prin exprimarea valorică a capacităţii de producţie:
Sc = (Ii – Ij) / (Qi – Qj).
Acest indicator are o sferă largă de aplicabilitate şi un grad ridicat de
relevanţă, ceea ce face ca acesta să fie prezent în toate calculele de fundamentare a
eficienţei economice a investiţiilor pentru un obiectiv ce urmează a se realiza.
Capacitatea valorică de producţie are şi anumite limite dictate de faptul că se
corelează efortul total de capital investit cu efectul de capacitate obţinut numai la
nivelul unui an, fapt pentru care indicatorul trebuie completat cu alţii.
5. Termenul de recuperare a investiţiei. Este un alt indicator sintetic de
eficienţă economică a investiţiilor care exprimă corelaţia dintre efortul de capital
investit, pe de o parte, şi efectul obţinut sub forma profitului anual, pe de altă parte.
Se poate calcula pentru mai multe situaţii:
a) Pentru construcţia unor obiective noi:
T = II / Ph, unde:
T – termenul de recuperare a capitalului investit;
II – valoarea capitalului investit;
Ph – profitul anual.
Indicatorul reflectă care este perioada de timp în care se va recupera capitalul
investit din profitul anual obţinut.
b) Pentru modernizarea, dezvoltarea şi retehnologizarea unor obiective
existente:
T = Im / (Phmi – Pho), unde:
Phmi – profitul anual obţinut de obiectivul existent în urma modernizării,
dezvoltării sau retehnologizării;
Pho – profitul anual obţinut de obiectivul existent înainte de modernizare,
dezvoltare sau retehnologizare.
c) Pentru compararea variantelor de investiţii
T = (Ii – Ij) / (Phi – Phj), unde:
T – termenul de recuperare a investiţiei de modernizare dezvoltare;
Ii, Ij – valoarea capitalului investit în varianta i, respectiv j;
Phi, Phj – profitul anual obţinut în varianta i, respectiv j.
6. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor, reprezintă inversul
termenului de recuperare a investiţiei. Poate fi calculat tot în trei variante:
a) Pentru obiective noi:
e = Ph / It, unde:
e – coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor;
Ph – profitul anual,
It – investiţia totală.
Acest indicator arată câţi lei profit anual se vor obţine la un leu capital
investit. Nivelul său trebuie să fie cât mai mare.
b) Pentru modernizarea, dezvoltarea sau retehnologizarea unui obiectiv
58
existent:
e = (Phm – Pho) / Im, unde:
Phm, Pho – profitul obţinut după şi respectiv înainte de modernizare-
dezvoltare;
Im – investiţia de modernizare-dezvoltare.
Indicatorul exprimă sporul de profit obţinut în urma modernizării, dezvoltării
sau a retehnologizării la valoarea capitalului investit pentru modernizare, dezvoltare
sau retehnologizare.
c) Pentru compararea variantelor
P hi  P h j
e , unde:

Ii I j
Phi, Phj – profitul anual obţinut în varianta i, respectiv j;
Ii, Ij – valoarea capitalului investit în varianta i, respectiv j.
7. Cheltuieli echivalente sau recalculate. Atunci când evaluăm eficienţa
economică a investiţiilor pentru diverse variante posibile de urmat, întâlnim situaţii
în care o variantă presupune în faza investiţională un efort de capital mai mare
comparativ cu alte variante, însă, după punerea în funcţiune costurile de exploatare
se află în relaţie inversă.
În acest caz putem calcula indicatorul cheltuieli echivalente, care cuantifică
efortul total, atât pentru investiţii, cât şi pentru exploatare:
K = II + Ch · De, în care:
K – cheltuieli echivalente;
Ch – costuri anuale de producţie;
De – durata eficientă de funcţionare a obiectivului.
În unele cazuri, acest indicator se calculează cu formula.
K = II + Ch ·T, în care:
T – termenul de recuperare.
Această formulă este recomandată atunci când duratele de funcţionare (D) ale
obiectivului analizat sunt mai mari, ceea ce ar denatura analiza economică.
Indicatorul asigură comparabilitatea datelor numai dacă, în toate variantele,
capacităţile de producţie sunt egale; în situaţia în care capacităţile de producţie
diferă, pe variante, indicatorul va trebui calculat în forma sa specifică, astfel:
k = K / (q · De), unde:
k – cheltuieli echivalente specifice;
K – cheltuieli echivalente;
De - durata eficientă de funcţionare a obiectivului.
Nivelul acestui indicator trebuie să fie cât mai scăzut.
8. Randamentul economic al investiţiei. Scopul oricărui întreprinzător este de
a obţine cât mai mult profit. Astfel, distingem mai multe categorii de profit ce se
regăsesc în calculele de eficienţă economică a investiţiilor. Asfel, avem:
a) Profitul anual (Ph) – care se calculează ca diferenţă între valoarea
producţiei şi costul producţiei:
Ph = Qh – Ch, unde:
Ph – profitul anual;
Ch – costul anual al producţiei;
Qh – valoarea anuală a producţiei.
b) Profitul total (Pt) a cărui semnificaţie este profitul realizat din momentul
punerii în funcţiune a obiectivului şi până la expirarea duratei de funcţionare:
Pt = Ph· De, unde:
Pt – profit total;
Ph – profit anual;
59
De – durata eficientă de funcţionare.
c) Profit de recuperare (Pr) care reprezintă partea din profitul total destinată
recuperării fondurilor de investiţii cheltuite. Profitul de recuperare reprezintă profitul
obţinut până la expirarea termenului de recuperare a investiţiei. Aşadar:
Pr = It
d) Profitul final (Pf) reprezintă partea din profitul total obţinută după
expirarea termenului de recuperare a investiţiilor. Deci:
Pf = Pt – Pr sau Pf = Pt - It
Randamentul economic al investiţiei se calculează ca raport între profitul
final prezentat anterior şi capitalul investit:
R = Pf / It, unde:
R – randamentul economic al investiţiei;
Pf – profitul final;
It – investiţia totală.
Acest indicator exprimă câţi lei-profit final se vor obţine la un leu-capital
investit sau câţi lei-profit se obţin după recuperarea investiţiei la fiecare leu-investit.
În practică, randamentul economic al investiţiei se calculează nu în funcţie de
profitul net, ci în funcţie de profitul total, astfel:
R = (Pt – It) / It => R = (Pt / It) – 1.
Indicatorul reflectă o situaţie cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul său va fi
mai ridicat.
Principalele căi de sporire a randamentului economic al investiţiilor sunt, de
fapt, căile de creştere a profitului final, după cum urmează:
 reducerea timpului de recuperare a investiţiei;
 reducerea cheltuielilor de producţie;
 prelungirea duratei de funcţionare a obiectivului;
 creşterea valorii producţiei prin sporirea producţiei fizice, ridicarea
calităţii producţiei, îmbunătăţirea structurii sortimentale a acesteia etc.
Să ne reamintim...
În efortul investiţional total al unui întreprinzător intră valoarea investiţiei
directe, reflectată prin devizul general, investiţiile colaterale (de natura căilor de
acces rutiere, feroviare, asigurarea cu abur tehnologic din zonă, energie electrică
etc.) cheltuieli referitoare la dotarea iniţială cu mijloace circulante precum şi
cheltuieli suplimentare efectuate de întreprinzător.
Care sunt cei mai reprezentativi indicatori pentru adoptarea unei judicioase decizii
de investiţii?
1. Clasificarea indicatorilor de evaluare a eficienţei economice a obiectivelor de

investiţii;
2. Analiza indicatorilor de evaluare a eficienţei economice a obiectivelor de investiţii
la S.C…...
60
1. Finanţarea prin credite guvernamentale.
2. Evaluarea financiară a unui proiect de investiţii.
01:40 3. Fundamentarea deciziei de investiţii.
5.7. Rezumat
În evaluarea eficienţei economice a investiţiilor se utilizează sistemul de indicatori

de eficienţă economică a investiţiilor;
Indicatori cu caracter general contribuie la formarea unei imagini globale asupra
condiţiilor concrete de eficienţă economică în care se va realiza şi va funcţiona
obiectivul de investiţii;
Capacitatea de producţie – exprimă producţia maximă ce poate fi obţinută într-o
perioadă de timp, în condiţii normale de funcţionare a capitalului fix, de utilizare a
resurselor umane şi materiale şi a unui anumit coeficient de schimburi;
01:50 Prin intermediul profitului, întreprinzătorul asigură premisele necesare pentru
creşterea capitalului fix. De asemenea, firmele au posibilitatea să calculeze unul
dintre cei mai importanţi indicatori, rata profitului, care arată ce capacitate are
acesta de a produce profit;
Productivitatea muncii – care arată producţia ce poate fi realizată pe un lucrător
sau pe oră. Poate fi calculată în unităţi fizice sau în unităţi valorice;
Indicatorii de bază sunt proprii analizei eficienţei economice a investiţiilor şi
constituie cea mai importantă grupă de indicatori pentru adoptarea unei judicioase
decizii de investiţii;
În efortul investiţional total al unui întreprinzător intră valoarea investiţiei directe,
reflectată prin devizul general, investiţiile colaterale (de natura căilor de acces
rutiere, feroviare, asigurarea cu abur tehnologic din zonă, energie electrică etc.)
cheltuieli referitoare la dotarea iniţială cu mijloace circulante precum şi cheltuieli
suplimentare efectuate de întreprinzător;
Durata de funcţionare a obiectivului începe în momentul punerii în funcţiune a
acestuia şi se sfârşeşte odată cu scoaterea sa din funcţiune (dezafectarea sa);
Investiţia specifică sintetizează corelaţia dintre efortul investiţional, pe de o parte,
şi efectul obţinut sub forma capacităţii de producţie, pe de altă parte; care se poate
calcula atât pentru construcţii noi, cât şi pentru modernizări, dezvoltări,
retehnologizări de capacităţi de producţie, adăugându-se şi cazul în care se
compară mai multe variante;
Termenul de recuperare a investiţiei este un alt indicator sintetic de eficienţă
economică a investiţiilor care exprimă corelaţia dintre efortul de capital investit,
pe de o parte, şi efectul obţinut sub forma profitului anual, pe de altă parte.
5.8. Bibliografie
 Rădăceanu, E., Metode decizionale în conducerea sistemelor complexe,
Editura Militară, Bucureşti, 1985
 Ioniţă, I., Blidaru, Gh., Mieilă, M. – Fundamentele economice ale
investiţiilor, Editura Macarie, Târgovişte, 2003
61
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. RISCUL ȘI DECIZIA DE INVESTIȚII
Cuprins
6.1. Obiective
6.3. Conceptul de risc
6.4. Evaluarea riscului pentru obiectivele de investiţii
6.5. Implementarea evaluării riscului la nivel de întreprindere
6.9. Rezumat
6.10. Bibliografie
6.1. Obiective
Unitatea de învăţare 6 RISCUL ŞI DECIZIA DE INVESTIŢII, în care veţi
studia conceptul de risc, evaluarea riscului în cazul obiectivelor de investiţii precum
şi implementarea riscului la nivel de întreprindere.

 Definiţi conceptul de risc economic;
 Precizaţi importanţa analizei riscului la nivel de întreprindere;
 Definiţi principalele tipuri de risc economic şi al obiectivelor de investiţii;
 Precizaţi niveluri de risc asociate diferitelor tipuri de investiţii;
 Analizaţi posibilităţile de implementare a managementului riscului la nivel
de întreprindere.
6.3. Conceptul de risc
Agenţii economici acţionează într-un mediu economic caracterizat printr-o

continuă schimbare, informaţiile de care dispun asupra mediului fiind uneori
00:00 insuficiente. Din acest motiv, comportamentul lor este influenţat de tot felul de
perturbaţii ce apar şi îşi pun amprenta asupra fiecărei decizii, decizii care comportă
un anumit grad de risc.
În sensul cel mai larg, investiţia reprezintă sacrificiul unei părţi din consumul
prezent pentru un posibil şi incert consum viitor. Sacrificiul este făcut întotdeauna în
speranţa că acel consum viitor va fi mai mare decât cel sacrificat în prezent. Două
atribute sunt în joc: timpul şi riscul22. Sacrificiul are loc în prezent şi este sigur,
recompensa vine mai târziu, dacă va exista şi mărimea ei este incertă. În unele cazuri
predomină timpul, alteori atributul dominant este riscul, iar alteori ambele aspecte
sunt importante.
În literatura economică se face deosebirea între risc şi incertitudinea care apare
mai degrabă ca o lipsă de informaţie într-un anumit domeniu, referitoare la
consecinţele unei acţiuni. Riscul presupune calcule fundamentate pe o experienţă
trecută sau pe date suficiente pentru a putea calcula probabilitatea producerii unui
anumit eveniment economic. Rezultă că luarea în considerare a riscului generează
22
Masse, P., Le choix des investissement: critheres et methodes, Dunod, Paris, 1964
62
fundamentarea procesului investiţional cu asocierea probabilităţilor care exprimă
şansa realizării anumitor indicatori economici.
În abordarea incertitudinii şi riscului se au în vedere, de regulă, consecinţele
anticipate ale uneia sau alteia din variantele de acţiune şi doar uneori cauzele care
determină consecinţele acţiunilor. Incertitudinea are la bază numărul redus al
cunoştinţelor certe sau chiar lipsa acestora referitoare la consecinţele unei acţiuni.
Riscul presupune un calcul informaţional bazat pe o experienţă trecută extrem de
vastă sau pe date informaţionale, putându-se face astfel estimări privind
probabilitatea consecinţelor unor acţiuni sau a ivirii unui eveniment.
După natura sigură sau nesigură a cunoştinţelor pe care le avem asupra unor
fenomene ale pieţei ca cerere, vânzări, preţuri etc., putem spune că le studiem într-un
viitor sigur sau într-un viitor nesigur (de exemplu, produse alimentare şi cele cu
vânzare relativ grea).
În economia de piaţă, al cărei mecanism de reglare se bazează pe concurenţă,
pe oscilaţia preţurilor etc., incertitudinea şi riscul sunt nişte variabile de care trebuie
ţinut seama, suprimarea lor nefiind posibilă. Tot ceea ce pot face agenţii economici
este să studieze şi să calculeze riscul, pentru a-l cunoaşte şi a alege varianta de
activitate mai puţin riscantă. Calculul riscului, însă, nu scuteşte agentul economic de
asumarea sau acceptarea lor, ci îi dă doar posibilitatea să le înfrunte în cunoştinţă de
cauză. Deşi este foarte greu de a face o distincţie clară între incertitudine şi risc, s-a
ajuns totuşi să fie delimitate, pentru nevoile practice, astfel: incertitudinea ca o
situaţie căreia nu i se pot asocia (stabili) probabilităţile, iar riscul situaţie căreia i se
pot asocia probabilităţi într-o anumită distribuţie.
Agenţii economici, acţionarii, partenerii firmelor (furnizori, clienţi) percep
riscul ca un rezultat nefavorabil, cu o probabilitate anume. În economia de piaţă
bazată pe jocul liber al cererii şi al ofertei ce determină alocarea resurselor, riscul
este prezent, iar pentru a face faţă acestuia, agentul economic va căuta să-şi
perfecţioneze tehnologiile, să îmbunătăţească calitatea produselor, să promoveze noi
produse, să reducă costurile, toate acestea realizându-se cu ajutorul unor programe
investiţionale adecvate.
Noţiunea de risc este susceptibilă de diverse interpretări, care se referă la
aspecte distincte.
Riscurile pot fi de natură fizică sau financiară.
Riscurile fizice, din punct de vedere al rezervei ce poate fi constituită, pot varia
în funcţie de estimarea bazei de capital.
Riscul economic implică acele posibilităţi care pot afecta valoarea beneficiului
şi, prin urmare, constituie, în mod cert, un risc intern al întreprinderii considerată în
ansamblul său.
În cadrul riscurilor financiare, inflaţia are un impact deosebit asupra
viabilităţii financiare a proiectului, deoarece ea influenţează volumul activelor fixe,
capitalul circulant, costurile de producţie şi chiar încasările din vânzări. Pentru
ajustarea planului financiar în funcţie de inflaţie, cheltuielile anuale sau semestriale
estimate din costul total al investiţiei (inclusiv rezerva pentru riscurile fizice) se
ajustează cu un factor estimat de inflaţie, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru
costurile de producţie.
Pentru creşterile previzibile ale costurilor proiectului datorate modificării
preţurilor unitare ale diferitelor componente ce pot interveni după estimarea bazei de
capital, se prevede o rezervă de creştere a preţurilor care se calculează aplicând rata
estimată de creştere la baza de capital estimată.
Pentru riscul financiar pot interveni creditele, atât cele pe termen lung, cât şi
cele pe termen mediu, care constituie baza adevăratului risc financiar.
63
Riscul în economie se poate caracteriza şi estima în funcţie de factorii care îl
determină şi de dimensiunile pe care le cunoaşte în manifestarea sa.
După factorii care îl generează, se disting două tipuri de risc economic şi
anume: riscul în afaceri (de întreprindere) şi riscul financiar.
Riscul de afaceri este generat de evoluţia progresului tehnic în ritm rapid şi

consecinţele sale greu de stăpânit; incertitudinile pieţei referitoare la evoluţia cererii,
schimbarea gusturilor consumatorilor, modificarea preţurilor etc.; instabilitatea
economică şi politică (situaţii de criză economică, de inflaţie, şomaj, greve etc.).
Acest tip de risc este un element definitoriu în activitatea agenţilor economici, fie de
a-i dinamiza, fie de a-i aduce în stare de faliment. Acest risc poate fi diminuat de
către agenţii economici, prin cunoaşterea pieţei, pe baza unor studii de marketing,
aplicând strategii şi metode de promovare a vânzărilor, de adaptare a ofertei şi
preţurilor la condiţiile pieţei etc.
Riscul financiar pentru o firmă decurge din situaţia financiară a firmei şi/sau
proporţia mare a împrumuturilor sale luate de la bănci. Acest gen de risc constă
în faptul că firma ajunge în situaţia ca din rezultatele sale financiare să nu poată
achita nici dobânzile la împrumuturile contractate. În cazul în care firma nu are
datorii bancare, nivelul beneficiilor din exploatare este egal cu cel al beneficiilor
nete, iar riscul financiar este mic.
Coeficientul de risc este foarte mare atunci când este vorba de un risc
independent de agentul economic, adică determinat de conjunctura economică
defavorabilă (de exemplu, pentru a preîntâmpina riscul, băncile finanţatoare au luat
măsuri: nu acordă împrumuturi decât până la cel mult 50% din costul investiţiei
proiectate, diferenţa urmând să fie acoperită din surse proprii şi emiterea de acţiuni).
După gravitatea primejdiei şi consecinţele asupra situaţiei firmei, riscul poate
fi:
Riscul de ruină (faliment) apare atunci când firma ajunge într-o situaţie
deosebit de grea, practic fiind condamnată la dispariţie. Urmând. Falimentul unei
firme înseamnă că salariaţii îşi pierd posturile, creditorii îşi pierd creanţele (în
totalitate sau parţial), acţionarii îşi pierd sumele de bani pe care le-au investit; acest
risc este cel mai de temut.
Riscul de insolvabilitate survine atunci când firma nu mai poate face faţă
plăţilor. Incapacitatea de a-şi lichida angajamentele (criză de insolvabilitate) poate
conduce fie la lichidare, când nu mai este nici o şansă de salvare (manifestându-se
riscul de ruină), fie că se soluţionează printr-o investiţie de conjunctură, pe baza unui
credit suplimentar de la bancă, sau firma respectivă se asociază cu o altă firmă
susceptibilă de a o ajuta. În acest ultim caz, este vorba de o pierdere a independenţei
care, în unele situaţii, poate deveni definitivă.
Riscul pierderii autonomiei se manifestă înainte de declanşarea crizei de
insolvabilitate; el se manifestă atunci când firma observă (constată) că, prin mijloace
proprii, nu mai are capacitatea de a-şi conserva (păstra) în viitor poziţia sa în
producţie sau sub aspect comercial. Deci, resursele de autofinanţare se dovedesc
insuficiente în raport cu nevoile de dezvoltare (extindere).
Riscul scăderii rentabilităţii este un risc mai mult de natură financiară, care
exprimă faptul că la o creştere de capital, beneficiul net nu creşte în aceiaşi
proporţie, semnalându-se fenomenul de diluare.
În ceea ce priveşte riscul investiţional, o modalitate simplă de identificare a
acestuia constă în raportarea proiectelor la activitatea generală a firmei. Astfel, va
exista un risc similar cu cel general pentru proiectele care permit simpla continuare a
activităţii (modernizare, înlocuire) şi un risc superior pentru proiectele care modifică
64
starea sau structura firmei (expansiune, dezvoltare, cercetare).
Mediul economic naţional actual a impus noi categorii de risc:
 riscuri manageriale (riscul „întreprinzătorului”);
 riscuri informaţionale;
 riscuri de natură legislativă23;
 riscuri legate de mediul înconjurător etc.
Joseph Schumpeter24 a plasat noţiunea de risc în centru analizei economice,
dar a limitat definiţia acestuia la „riscul întreprinzătorului”.
Astăzi, se impune extinderea conţinutului şi formelor de manifestare a riscului,
ca urmare a nivelului şi gradului de complexitate a societăţii contemporane. Astfel,
toate formele de risc ce caracterizează societatea industrială contemporană
(poluarea, catastrofe produse de om etc.) impun necesitatea integrării acestora în
conceptul de risc al întreprinzătorului. Dacă urmărim evoluţia riscurilor din sfera
activităţilor industriale, sesizăm în primul rând specificul de activitate, apoi
potenţialul material, financiar, uman, instituţional alocat şi nu în ultimul rând
sistemul de organizare şi conducere25.
Incertitudinile de natură legislativă sunt frecvente, de regulă, în statele aflate în
tranziţie, ca urmare a lipsei şi frecventelor modificări ale actelor normative, cauzate
de nevoia de adaptare la economia de piaţă.
De asemenea, folosirea unor tehnologii poluante a adus mari daune mediului
înconjurător în ţările Europei Centrale şi de Est. Integrate în Uniunea Europeană,
aceste ţări sunt constrânse să promoveze o legislaţie care obligă firmele să înlăture
orice neajunsuri de această natură.
Atunci când investiţiile depăşesc cadrul naţional, pe lângă aspectele legate de
riscul specific de firmă intervine şi riscul general de ţară. Acesta este un risc legat de
multitudinea de factori specifici fiecărei ţări, de natura economică şi politică, ce
poate afecta gradul de profitabilitate a firmei sau proiectului.
Studiile ONUDI26 folosesc o clasificare a statelor lumii după categorii de risc,
denumite A, B, C, D (în ordinea crescătoare a riscului) şi recomandă o dobândă
sporită la acordarea creditelor (tabel 2).
Tabelul 2. – Sporul la dobânda creditelor pe tipuri de state
Clasificarea statelor A B C D
(A,B,C,D)
Spor la dobânda creditelor
- pe termen scurt 1,5 2,5 4,0 6,0
- pe termen lung 2 – 2,5 4,0 6,0 8,0
De asemenea, poate fi considerat şi un risc complex când se ia în considerare

mai mulţi din factorii menţionaţi (în acest caz, dobânda va face obiectul
negocierilor).
România a primit în martie 1996 de la principalele agenţii specializate
evaluarea oficială a riscului de ţară (rating) pe piaţa internaţională de capital,
respectiv „C”, pentru titlurile financiare pe termen lung în valută. În acest an (2009),
agenţia de rating Fitch IBCA a confirmat calificativul B minus acordat pentru
datoria pe termen lung în valută a României, calificativul B pentru datoria pe termen
23
Balaşa, Maria, Riscuri de natură legislativă în domeniul investiţional, Tribuna Economică nr. 19 din 1996
24
Joseph Alois Schumpeter (1883 -1950) - economist austriac, a introdus termenul de distrugere creatoare prin
competiţie. Schumpeter a avut o contribuţie importantă în economia mondială fiind un pionier al teoriei dezvoltării
economice (1912).
25
Dan V. (coord), Restructurarea organizării şi conducerii firmei, Editura Economică, Bucureşti, 1993
26
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
65
scurt în valută şi calificativul B minus pentru datoria pe termen lung în monedă
naţională. Aceste calificative se aplica emisiunilor de instrumente de datorie ale
statului roman şi ale băncii centrale. Notele date de agenţia de rating exprimă de fapt
cât de riscant este să investeşti într-o ţară, precum şi capacitatea de plată a ţării
respective. Acordarea unor calificative superioare determina un cost mai scăzut al
împrumuturilor atrase de pe piaţa externă şi o percepţie favorabilă a climatului
economic al unei pieţe de către investitorii străini, care preferă să consulte
ierarhizările agenţiilor specializate înainte de a investi în titlurile de valoare emise de
o ţară sau de a constitui depozite în băncile acesteia.
Agenţiile de Rating Moody’s şi Standard & Poor’s apreciază riscul de ţară
suveran pe baza unor indicatori ce urmăresc activitatea băncilor, instituţiilor
financiare, emisiunile de obligaţiuni, în general indicatorii ce analizează posibilitatea
achitării obligaţiilor financiare externe ale ţărilor sau firmelor analizate.
Tabelul 3. Scala Agenţiei de rating Moody’s
Moody’s Investors Service ia în considerare factori economici şi factori

sociali-politici, cărora le atribuie ponderi şi probabilităţi specifice, urmărind să
determine probabilitatea ivirii unor situaţii defavorabile.
Tabelul 4. Scala Agenţiei Standard & Poor’s
66
Evaluarea riscului se face pe baza unor indicatori cantitativi şi calitativi, care
urmăresc:
 structura economiei şi a veniturilor;
 creşterea economică;
 datoria publică;
 situaţia balanţei de plăţi;
 datoria externă şi lichiditatea;
 stabilitatea preţurilor;
 flexibilitatea fiscală;
 situaţia politică şi securitatea internă şi externă.
Analizaţi şi explicaţi tipurile de risc asociate activităţii economice.

Care este importanţa evaluării riscului la nivel de ţară?
6.4. Evaluarea riscului pentru obiectivele de investiţii
Literatura economică de specialitate şi practica afacerilor consemnează tipuri

diverse de investiţii ce implică un risc diferit asupra întreprinderii 27. Astfel putem
00:40
avea:
Tabelul 5. – Tipuri de investiţii şi riscul asociat acestora
Tipuri de investiţii Nivelul Influenţa

riscului asupra firmei
proiectului
1. Investiţii de înlocuire Mediu Comparabilă
cu activitatea
firmei
2. Investiţii de modernizare –
dezvoltare; Mediu Sensibilă
- de extindere a activităţii
actuale;
- introducerea de noi produse Ridicat Importantă
şi crearea de noi capacităţi.
3. Investiţii de cercetare – Ridicat Puternică
dezvoltare
4. Investiţii de ameliorare a Mediu Slabă
condiţiilor de muncă
5. Investiţii impuse prin Scăzut sau Slabă sau
legislaţie, protecţia mediului inexistent inexistentă
Sursa: Adaptat după Cocriş, V., Işan, V., Economia afacerilor, vol III, Ed. Sanvialy, Iaşi,
1996
Din datele prezentate mai sus se constată că analiza riscului proiectelor de

investiţii poate fi efectuată în funcţie de gradul de risc specific acestora şi în funcţie
de modul în care proiectele sunt analizate individual sau drept portofolii de două sau
mai multe proiecte de investiţii28.
27
Cocriş, V., Işan, V., Economia afacerilor, vol. I, II, III, Editura Graphix, Iaşi, 1995
28
Munteanu, Costea, Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995
67
Principalele elemente pe care trebuie să le conţină analiza riscului unui proiect
de investiţii sunt următoarele: identificarea cât mai exactă a factorilor de risc,
evaluarea lor, cuantificarea consecinţelor lor, stabilirea răspunderilor şi aplicarea
unor măsuri pentru eliminarea cauzelor generatoare de risc.
Pentru proiectele riscante, se impune condiţia ca investiţia să fie recuperată
foarte repede. Faptul poate fi atribuit atât conştientizării riscului, cât şi problemei
apariţiei uzurii tehnice şi tehnologice, acest ultim punct fiind semnificativ în
industriile cu tehnologie sofisticată.
Factorul care reduce riscul proiectului este abilitatea conducerii de a fi
receptivă la schimbări. De exemplu: dacă pentru un produs se reduce cererea,
producţia poate fi redusă şi pot fi luate şi alte măsuri pentru a se limita pierderile. Pe
de altă parte, dacă cererea depăşeşte nivelul producţiei, firma poate acţiona astfel
încât să-şi crească profiturile. Astfel, multe proiecte pot avea un risc mult mai scăzut
şi un potenţial mult mai mare decât se estimează iniţial.
Un proiect de investiţie dacă este evaluat individual poate fi destul de riscant,
dar mai puţin riscant atunci când se constituie drept o componentă a unui program de
investiţii. Însă, este obligatoriu ca un program de investiţii să ducă la anularea
riscului proiectelor componente, dar în condiţiile economiei româneşti se impune
cuprinderea în programe a diverselor proiecte, fiind cunoscută necesitatea
retehnologizării, dar şi a restructurării ramurilor. De obicei, într-un program de
investiţii, se combină proiecte cu randamente slab corelate sau necorelate, ceea ce
face ca riscul programului să fie comparabil cu riscul de mediu al pieţei financiare.
Astfel, în industrie, riscul este accentuat datorită concurenţei intensive care se
manifestă pe piaţă, modificările frecvente ale cererii în funcţie de dorinţele clienţilor,
progresului tehnic la care industria este deosebit de receptivă fiind relativ flexibilă la
tehnologii etc.
Dimensionarea corectă şi aprecierea riscului investiţional este obligatorie
pentru agenţii economici, permiţându-le o fundamentare corectă a deciziei, iar
asumarea acestuia bazată pe criterii corecte de apreciere a mediului economic
constituie sursa profiturilor viitoare. O formă de estimare a riscului în procesul
investiţional este cercetarea şi stabilirea marjei de risc pe care o presupune fiecare
element luat în considerare în calculele de fundamentare a investiţiilor şi stabilirea
pe această cale a implicaţiilor pe care le generează asupra eficienţei proiectelor
analizate. Astfel, se pot modifica cheltuielile cu investiţiile, de obicei în sensul
creşterii acestora ceea ce va atrage modificări semnificative la nivelul venitului net.
Fluxurile de venit net se pot diminua şi datorită evoluţiilor imprevizibile ale costului
mâinii de lucru şi a materiilor prime, a preţului de vânzare a produselor etc. De aceea
fluxurile financiare previzionate sunt corectate cu coeficienţi care să reflecte riscul
de realizare a lor, în felul acesta obţinându-se o imagine mai fidelă a implicaţiilor pe
care le generează realizarea proiectului de investiţii.
Fundamentarea procesului investiţional presupune asocierea la nivelul
variabilelor luate în calcul a unor serii care să reflecte distribuţia de probabilitate a
realizării lor, contribuind la adoptarea adecvată a deciziei prin reflectarea mai
adecvată a realităţii, deoarece viitorul nu se poate previziona întotdeauna cu
certitudine.
Modificarea oricăror variabile luate în calcul pentru fundamentarea deciziei de
investiţii se regăseşte până la urmă în mărimea venitului net actualizat, limitând
analiza riscului la cercetarea speranţei matematice a sumei venitului net actualizat,
ponderat cu probabilităţile de realizare a lui în funcţie de împrejurările concrete ce ar
putea interveni.
Formula de calcul a speranţei matematice a câştigului pentru venitul net (E)
este următoarea:
68
n
E = Σ Vt Pt
t=1
unde: Vt – venitul net în anul t;
Pt – probabilitatea realizării venitului net.
Adâncirea informaţiilor asupra gradului de risc se poate face prin calculul
dispersiei venitului net actualizat în jurul speranţei matematice şi a coeficientului de
variaţie dintre dispersie şi speranţa matematică.
Analizaţi principalele tipuri de risc asociate unei investiţii.
6.5. Implementarea evaluării riscului la nivel de întreprindere
Introducerea cu succes a evaluării riscului într-o întreprindere depinde de

competenţa tehnică a specialiştilor aleşi să realizeze această analiză, dar
01:20
succesul sau eşecul evaluării riscului este determinat şi de o sumă de factori
organizatorici şi comportamentali.
Implementarea evaluării riscului în afaceri necesită cunoaşterea întreprinderii
astfel încât să se evidenţieze dacă firma respectivă este pregătită pentru această
tehnică. De exemplu, cum sunt evaluate proiectele de investiţii în prezent? Dacă
firma utilizează criteriul VNA sau RIR? Dacă face o analiză de senzitivitate 29? De
asemenea, dacă firma nu face în prezent o previzionare detaliată a cash-flow-ului, ca
parte a evaluării principalelor proiecte de investiţie, este puţin probabil că se va
descurca cu distribuţia de probabilitate a VNA. Analistul economic, înainte de a face
orice altceva, trebuie să se familiarizeze îndeaproape cu procedurile existente.
În ceea ce priveşte evaluarea riscului, întreprinderile se pot afla în mai multe
30
stadii , astfel, fie:
1. Nu se ţine cont de risc. Aceiaşi rată de actualizare este utilizată pentru toate
proiectele.
2. Riscul proiectelor este asimilat, subiectiv, ca înalt, mediu sau scăzut. Cu cât
riscul este mai mare, cu atât este mai mare şi rata de actualizare.
3. Se face o analiză de senzitivitate prin schimbarea fiecărei variabile cu un
procent fix pentru toate proiectele.
4. Pentru fiecare variabilă sunt estimate valori optimiste şi pesimiste şi apoi se
realizează o analiză de senzitivitate.
5. Firma foloseşte, într-o anumită măsură, simularea riscului pentru proiectele
mari.
Analistul economic trebuie să evalueze în ce stadiu se află compania şi dacă este
posibilă trecerea la un alt stadiu. În mod normal, cei mai mulţi manageri se
opun schimbărilor – mai ales acelor schimbări care implică modele matematice,
pe care nu le înţeleg pe deplin şi pe care nu le pot controla în totalitate. Pe de
altă parte, cercetătorii construiesc modele dar nu sunt interesaţi în mod
deosebit de problemele comportamentale asociate implementării acestora.
29
Analiza de senzitivitate se realizează pentru evaluarea principalelor riscuri şi pentru a determina gradul de
incertitudine a principalelor componente, ale căror modificări afectează indicatorii financiari ai proiectului, cum sunt
VNA – venitul net actualizat şi RIR – rata internă de rentabilitate.
30
Graham, D., Investment assesment using DCF, Disertation Press, 1981
69
Motivele pentru care modelele ştiinţifice introduse în management
înregistrează eşecuri, sunt uneori prea sofisticate pentru a fi integrate într-o
anumită firmă.
Importanţa analizei riscului nu a fost complet acceptată nici în mediile de
afaceri, nici în cele academice. Pentru a fi acceptată o analiză a riscului în industrie,
este necesar să dovedim că această tehnică va conduce la decizii mai bune, la
creşterea profiturilor. Chiar dacă într-o anumită situaţie un studiu de evaluare a
riscului a influenţat un manager să nu ia o anumită decizie, în favoarea altei decizii,
foarte mulţi ani nu se va şti dacă decizia luată a fost bună, sau ce s-ar fi întâmplat
dacă ar fi fost luată cealaltă decizie. Cu cât un manager are mai multe informaţii
despre riscurile inerente unui proces investiţional şi cu cât înţelege mai bine natura
riscurilor, cu atât mai bune vor fi deciziile sale investiţionale.
În acest proces complex de analiză a riscului intervin şi două caracteristici
comportamentale.
În primul rând, în acest proces vor fi antrenaţi nu numai cei din
managementul firmei ci şi cei care beneficiază în mod direct de această tehnică.
În al doilea rând, un alt element cheie în introducerea cu succes a evaluării
este educaţia. De aceea o firmă va insista asupra unui program educaţional pentru a
explica cum funcţionează modelul sau procedura respectivă şi ce realizează aceasta.
Misterul care înconjoară uneori un program computerizat trebuie să fie, pe cât
posibil, îndepărtat. Evaluarea riscului trebuie concepută ca o muncă de echipă.
Echipa trebuie să fie alcătuită din specialişti în finanţe şi specialişti în calculatoare
(dacă există proceduri pe calculator).
Chiar dacă în această perioadă este dificil de stabilit dacă un proiect de
investiţii este fezabil sau nu, în condiţiile ţării noastre, cred că o anumită dezvoltare,
chiar dacă numai teoretică, a acestor tehnici de evaluare a proiectelor de investiţii
sau discuţii privind propunerile de investiţii, la nivelul managementului firmei, la
diferite nivele, este foarte importantă.
Să ne reamintim...
Implementarea evaluării riscului în afaceri necesită cunoaşterea întreprinderii astfel
încât să se evidenţieze dacă firma respectivă este pregătită pentru această tehnică.
Analizaţi importanţa implementării riscului la nivelul întreprinderilor din sectorul
energetic.
1. Riscul economic şi de investiţii la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii.

2. Analiza riscurilor activităţii economice a S.C:….
3. Analiza implementării riscului la S.C…..

1. Riscul economic şi de investiţii la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii.

01:40 2. Analiza riscurilor activităţii economice a S.C:….
3. Analiza implementării riscului la S.C…..
70
Rezolvaţi 10 teme „ To do” ( la alegere) din unităţile de învăţare nr.1, 2, 3, 4,
5 şi 6.
Temele rezolvate se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online” ) până la
data ultimului tutorial.
6.9 Rezumat
Agenţii economici acţionează într-un mediu economic caracterizat printr-o

continuă schimbare, informaţiile de care dispun asupra mediului fiind uneori
insuficiente;
În literatura economică se face deosebirea între risc şi incertitudinea care apare
mai degrabă ca o lipsă de informaţie într-un anumit domeniu, referitoare la
consecinţele unei acţiuni;
Riscul presupune calcule fundamentate pe o experienţă trecută sau pe date
suficiente pentru a putea calcula probabilitatea producerii unui anumit eveniment
economic. Rezultă că luarea în considerare a riscului generează fundamentarea
01:55 procesului investiţional cu asocierea probabilităţilor care exprimă şansa realizării
anumitor indicatori economici;
Incertitudinea are la bază numărul redus al cunoştinţelor certe sau chiar lipsa
acestora referitoare la consecinţele unei acţiuni;
Riscul presupune un calcul informaţional bazat pe o experienţă trecută extrem de
vastă sau pe date informaţionale, putându-se face astfel estimări privind
probabilitatea consecinţelor unor acţiuni sau a ivirii unui eveniment;
Deşi este foarte greu de a face o distincţie clară între incertitudine şi risc, s-a
ajuns totuşi să fie delimitate, pentru nevoile practice, astfel: incertitudinea ca o
situaţie căreia nu i se pot asocia (stabili) probabilităţile, iar riscul situaţie căreia i
se pot asocia probabilităţi într-o anumită distribuţie;
Riscul economic implică acele posibilităţi care pot afecta valoarea beneficiului
şi, prin urmare, constituie, în mod cert, un risc intern al întreprinderii considerată
în ansamblul său;
Riscul în economie se poate caracteriza şi estima în funcţie de factorii care îl
determină şi de dimensiunile pe care le cunoaşte în manifestarea sa;
Riscul de afaceri este generat de evoluţia progresului tehnic în ritm rapid şi
consecinţele sale greu de stăpânit; incertitudinile pieţei referitoare la evoluţia
cererii, schimbarea gusturilor consumatorilor, modificarea preţurilor etc.;
instabilitatea economică şi politică (situaţii de criză economică, de inflaţie,
şomaj, greve etc.);
Riscul financiar pentru o firmă decurge din situaţia financiară a firmei şi/sau
proporţia mare a împrumuturilor sale luate de la bănci;
Riscul de ruină (faliment) apare atunci când firma ajunge într-o situaţie deosebit
de grea, practic fiind condamnată la dispariţie;
Riscul de insolvabilitate survine atunci când firma nu mai poate face faţă plăţilor;
Riscul scăderii rentabilităţii este un risc mai mult de natură financiară, care
exprimă faptul că la o creştere de capital, beneficiul net nu creşte în aceiaşi
proporţie, semnalându-se fenomenul de diluare;
Atunci când investiţiile depăşesc cadrul naţional, pe lângă aspectele legate de
riscul specific de firmă intervine şi riscul general de ţară. Acesta este un risc
legat de multitudinea de factori specifici fiecărei ţări, de natura economică şi
politică, ce poate afecta gradul de profitabilitate a firmei sau proiectului;
Agenţiile de Rating Moody’s şi Standard & Poor’s apreciază riscul de ţară
suveran pe baza unor indicatori ce urmăresc activitatea băncilor, instituţiilor
71
financiare, emisiunile de obligaţiuni, în general indicatorii ce analizează
posibilitatea achitării obligaţiilor financiare externe ale ţărilor sau firmelor
analizate;
Principalele elemente pe care trebuie să le conţină analiza riscului unui proiect de
investiţii sunt următoarele: identificarea cât mai exactă a factorilor de risc,
evaluarea lor, cuantificarea consecinţelor lor, stabilirea răspunderilor şi aplicarea
unor măsuri pentru eliminarea cauzelor generatoare de risc;
Introducerea cu succes a evaluării riscului într-o întreprindere depinde de
competenţa tehnică a specialiştilor aleşi să realizeze această analiză, dar succesul
sau eşecul evaluării riscului este determinat şi de o sumă de factori organizatorici
şi comportamentali.
6.10. Bibliografie
 Munteanu, Costea, Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1995
 Masse, P., Le choix des investissement: critheres et methodes, Dunod, Paris,

1964 ;
 Joseph Alois Schumpeter (1883 -1950) - economist austriac, a introdus
termenul de distrugere creatoare prin competiţie. Schumpeter a avut o
contribuţie importantă în economia mondială fiind un pionier al teoriei
dezvoltării economice (1912);
 Dan V. (coord), Restructurarea organizării şi conducerii firmei, Editura
Economică, Bucureşti, 1993;
 Graham, D., Investment assesment using DCF, Disertation Press, 1981
72
INVESTIȚIILOR I
Cuprins
7.1. Obiective
7.3. Principalele etape de realizare a construcţiilor pentru obiectivele de investiţii
7.4. Studiul de oportunitate
7.5. Studiul de prefezabilitate
7.8. Rezumat
7.9. Bibliografie
7.1. Obiective
Unitatea de învăţare 7 DOCUMENTELE DE FUNDAMENTARE A
INVESTIŢIILOR I, pe parcursul căreia vă veţi familiariza cu primele etape
necesare realizării obiectivelor de investiţii: studiul de oportunitate și studiul de
prefezabilitate.
 Precizaţi principalele etape de realizare a construcţiilor necesare obiectivelor
de investiţii;
 Definiţi studiul de oportunitate şi să evidenţiaţi importanţa sa economică;
 Definiţi studiul de prefezabilitate şi să argumentaţi importanţa sa;
7.3. Principalele etape de realizare a construcţiilor pentru obiectivele de

investiţii
Obiectivele de investiţii, cu precădere cele din zona productivă, necesită

00:00 fonduri financiare importante, angajate pe o perioadă relativ îndelungată de timp;
execuţia lucrării se face în 1 – 3 ani, în timp ce profiturile (efectele pozitive -
beneficiile) sunt obţinute o perioadă îndelungată de 10 – 20 ani; iar în cazul
clădirilor acestea produc efecte pozitive 70 – 80 ani31.
Trebuie avut în vedere şi faptul că adeseori, obiectivele de investiţii sunt, în
mod practic, unicate, că şi în cazul celor care se aseamănă există operaţii şi activităţi
care le diferenţiază.
De aceea, înainte de realizarea investiţiei este necesară întocmirea unui
ansamblu de studii, proiecte, documentaţii pentru o fundamentare temeinică a
eficienţei viitorului obiectiv.
Realizarea unei construcţii pentru un obiectiv de investiţii presupune
parcurgerea mai multor etape şi întocmirea unor documente. Principalele etape de
realizare a construcţiei de obiective de investiţii sunt:
a) Elemente de sistematizare a teritoriului;
b) Proiectarea, avizarea şi aprobarea lucrărilor de construcţii;
31
Vasilescu, I. Românu, C. Cicea - Investiţii, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
73
c) Executarea lucrărilor de construcţii;
d) Recepţia şi darea în folosinţă a obiectivului.
a) Elemente de sistematizare a teritoriului. Dezvoltarea economico-

socială optimă a localităţilor necesită stabilirea unor criterii de zonare macro şi
microeconomice, zonare care trebuie să aibă la bază valorificarea resurselor de
materii prime, materiale şi umane, creşterea eficienţei economice şi de protecţie a
mediului înconjurător, etc.
Zonarea macroeconomică a teritoriului cuprinde echiparea tehnică a
teritoriului cu mijloace necesare dezvoltării fiecărei ramuri economice şi fiecărei
localităţi.
Structura complexă şi specifică localităţilor determină la rândul său, o zonare
microeconomică, ce presupune delimitarea zonei industriale de zona locuibilă şi de
zona construcţiilor socio-culturale, etc. Sunt necesare studii ştiinţifice privind
realizarea infrastructurii tehnico-edilitare (alimentarea cu gaze, apă, energie
electrică, canalizare, reţele de drumuri, telecomunicaţii, etc.).
b) Proiectarea, avizarea şi aprobarea lucrărilor de construcţii. Proiectarea

unei construcţii reprezentată de planuri scrise şi desenate trebuie să reflecte
caracteristicile funcţionale şi structurale ale acesteia pe baza cerinţelor utilizatorilor
respectiv beneficiarilor. Proiectul pentru investiţii este un proces complex, prin
care specialiştii determină soluţii optime funcţionale, constructive şi economice ce
definesc construcţia, rezultând în esenţă un proiect de execuţie şi un deviz, pe baza
cărora se realizează obiectivul de investiţii.
Ansamblul de lucrări scrise şi proiectate (desenate) pe baza cărora se execută
obiectivul de investiţii poartă denumirea de documentaţie tehnico-economică.
Documentaţia tehnico-economică prezintă cinci faze de realizare:
1) studiul de oportunitate (întocmit de investitor sau la comanda acestuia
de către consultant);
2) studiul de prefezabilitate (întocmit de investitor, cu ajutorul
proiectantului);
3) studiul de fezabilitate (întocmit de investitor, cu ajutorul
proiectantului);
4) proiect tehnic (realizat de proiectant);
5) detalii de execuţie (elaborate de proiectant).
Din enumerarea celor cinci faze se observă rolul important al proiectantului în
elaborarea documentaţiei tehnico-economice necesare realizării unui obiectiv de
investiţii.
Pentru realizarea investiţiei, în afara documentelor enumerate mai sus, sunt
necesare şi alte documentaţii:
 graficul de eşalonare a investiţiei;
 graficele de livrare a utilajelor şi instalaţiilor;
 graficul de asigurare cu forţa de muncă;
 programul de urmărire în timp a obiectivului;
 proiecte de organizare a şantierului.
c) Executarea lucrărilor de construcţii. Executarea construcţiei obiectivului

de investiţii reprezintă punerea în practică a proiectului tehnic şi a detaliilor de
execuţie aprobate. Pentru deschiderea şantierului şi începerea lucrărilor de
execuţie, constructorul trebuie să aibă la dispoziţie următoarele documente:
1. proiectele şi detaliile de execuţie a lucrării;
74
2. proiectul de organizare a şantierului;
3. autorizaţia de construire.
d) Recepţia şi darea în folosinţă a obiectivului. Prin recepţia construcţiei se

realizează actul final care atestă executarea lucrării, în concordanţă cu proiectul de
execuţie, respectarea normelor tehnice, a capacităţii şi calităţii lucrărilor de
construcţii. Procesul de recepţie a obiectivului de construcţii se realizează de către
comisii de specialişti delegaţi de beneficiarul lucrării. Acestea verifică scriptic şi
faptic executarea construcţiei conform proiectului, confruntându-se documentele cu
realităţile din teren, precum şi prin măsurători cantitative şi calitative directe ale
elementelor de rezistenţă, de instalaţii, etc.
Care sunt principalele etape de realizare a construcţiilor pentru obiectivele de

investiţii?
Care este importanţa recepţiei construcţiei necesare obiectivului de investiţii?
7.4. Studiul de oportunitate
Studiul de oportunitate identifică posibilităţile de investiţii şi are ca scop

evaluarea generală a cererii de bunuri şi servicii concomitent cu punerea în evidenţă
00:25 a unor caracteristici, avantaje, trăsături dominante ale ramurii economice, zonei
geografice, domeniului de activitate, etc., vizate de studiul respectiv.
Prin acest studiu se urmăreşte atragerea potenţialilor investitori, acţionari,
antreprenori, etc., precum şi formularea de formule de proiect cu scopul de a trezi
interesul părţilor interesate. De regulă, studiul de oportunitate este schematic,
prezintă estimări generale şi are un cost redus32.
Studiile de oportunitate pot fi: regionale, sectoriale şi studii de oportunitate
speciale.
Studiile regionale identifică posibilităţile de investire într-o anumită regiune,
zonă administrativă, cu un anumit potenţial economic, dar cu un excedent de forţă de
muncă, cu piaţă de desfacere asigurată, potenţial al cumpărătorilor, posibilităţi de
aprovizionare cu materii prime, în funcţie de tradiţiile din zonă, gradul de
atractivitate a zonei, etc.
În general, studiul regional de oportunitate cuprinde referiri la:
 caracteristicile esenţiale ale regiunii: suprafaţa şi aspectele fizice naturale
definitorii;
 populaţia, structura profesională, venitul mediu, situaţia economico-socială a
regiunii, particularităţi;
 situaţia exporturilor şi importurilor regiunii din ultimii ani;
 situaţia factorilor de producţie existenţi, puşi în valoare sau a potenţialilor
factori de producţie în viitor;
 prezentarea infrastructurii existente şi perspectivele de dezvoltare a acesteia;
 strategiile de dezvoltare regională viitoare, cu referire expresă la:
 activităţile pentru care cererea actuală locală este ridicată;
 sectoarele economico-sociale fără o concurenţă puternică în regiunile
învecinate.
 studii estimative privind cererea actuală şi perspectivele de dezvoltare
viitoare;
 identificarea capacităţii aproximative a unităţilor ce pot face obiectul unor
construcţii iniţiale sau al unor extinderi;
32
Românu, I., Vasilescu, I., Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucucureşti, 1997
75
 costul estimat al lucrării de investiţii, luând în calcul şi costul terenului
aferent, al tehnologiei şi echipamentului folosit;
 identificarea surselor de finanţare potenţiale, examinate şi recomandate;
 analiza preliminară a avantajelor economice globale, în special pentru
obiectivele economice naţionale cu caracter public (repartizarea echilibrată a
activităţii economice, estimarea economiilor de valută, crearea locurilor de muncă,
diversificarea economică a regiunii, etc.).
Toate aceste informaţii privind regiunea considerată pot conţine valori
orientative, de regulă estimări medii ale costurilor.
Studiile de oportunitate sectoriale urmăresc posibilităţile de a investi într-un
sector de activitate cum ar fi: industria alimentară, uşoară, activitatea de turism,
industria materialelor de construcţii, etc.
De regulă, acest studiu cuprinde informaţii ca:
 Locul şi importanţa sectorului în economia naţională, în contextul politicii
economice promovate de administraţia centrală.
 Dimensiunea, structura şi rata medie de creştere a sectorului respectiv.
 Volumul actual şi rata de creştere a cererii producţiei în sectorul prezentat.
 Planificări aproximative ale cererii de produse.
 Estimări privind sursele potenţiale de finanţare.
 Estimări privind încasările şi necesarul de valută.
 Analize preliminare privind impactul global.
Studiile de oportunitate speciale cuprind referiri prioritare la resursele necesare

(umane, materiale, financiare). Această prezentare se face din punct de vedere
calitativ, cantitativ şi structural. Prin acest studiu se prezintă potenţialilor investitori
şi / sau acţionari, informaţii cu privire la resursele necesare investiţiei.
Un studiu de oportunitate special cuprinde:
 Principalele caracteristici ale resurselor, rezervele verificate, rata anterioară
de creştere economică, perspective de dezvoltare.
 Rolul resurselor în economia naţională, utilizarea acestora, cererea internă şi
exporturile.
 Principalele activităţi prezente bazate pe resursele specificate, structura şi
dezvoltarea lor, capitalul şi forţa de muncă utilizate, productivitatea şi criteriile de
eficienţă, planurile de viitor şi perspectivele de creştere economică durabilă.
 Restricţii şi condiţii de creştere a ramurilor economice bazate pe resursele
respective.
 Creşteri estimate ale cererii şi perspective de export pentru sortimentele a
căror fabricaţie se bazează pe resursele prezentate de studiu.
 Identificarea perspectivelor privind investiţiile potenţiale în zonă.
Studiile de oportunitate sunt cu atât mai apreciate cu cât se află în concordanţă
cu politica economică globală promovată la nivel macroeconomic de guvern, în
domeniul de activitate vizat; măsură în care propunerile elaborate se înscriu în
strategia de dezvoltare generală economico – socială a ţării pe termen mediu şi lung.
Analizaţi principalele tipuri studii de oportunitate şi importanţa lor pentru dezvoltarea

regională.
76
7.5. Studiul de prefezabilitate
Prin studiul de prefezabilitate se asigură soluţia preliminară şi definirea

proiectului. Deoarece elaborarea uni studiu de fezabilitate necesită cheltuieli
00:35 financiare mari, este de preferat realizarea anterioară a unui studiu detaliat dar care
angrenează resurse financiare reduse.
Acest studiu preliminar este studiul de prefezabilitate, studiu care urmăreşte
următoarele obiective:
 determinarea capacităţii pieţei şi agentului economic; studiul pieţei;
programul şi capacitatea de producţie;
 determinarea factorilor materiali de producţie;
 determinarea amplasamentului viitorului obiectiv;
 aspecte tehnice relevante ale proiectului: determinarea tehnologiei şi
echipamentelor necesare; lucrările de construcţii necesare;
 determinarea termenelor generale de fabricaţie, de administrare şi vânzare;
 determinarea forţei de muncă necesare, a personalului de execuţie şi de
conducere;
 realizarea analizei financiare privind costurile de investiţii, finanţarea
proiectului, costurile de producţie estimate şi rentabilitatea obiectivului.
Analiza financiară efectuată asupra investitorului se bazează pe estimarea
indicatorilor menţionaţi de obiectivele studiului de prefezabilitate, făcând referire la
perioada de rambursare a creditelor angajate de investitor şi mărimea dobânzilor,
raportul venituri – costuri din punct de vedere actual, pragul de rentabilitate, rata
internă de rentabilitate financiară, cursul de revenire la export net actualizat, venitul
net actualizat, analiza cash – flow, etc.
Analiza economică se realizează în context naţional şi cuprinde precizarea
economiilor sau cheltuielilor în valută, gradul de diversificare a producţiei, estimarea
numărului de locuri de muncă nou create, gradul de protecţie a mediului, venitul net
actualizat, rata internă de rentabilitate, etc.
Analizaţi importanţa studiului de prefezabilitate la nivelul agenţilor economici

beneficiari de obiective de investiţii.
1. Studiu de oportunitate pentru o investiţie la S.C. …..

2. Studiu de oportunitate privind modernizarea drumurilor în şi între localităţi.
3. Studiu de oportunitate privind realizarea canalizării într-o localitate.
77
1. Studiu de oportunitate privind realizarea de locuinţe sociale.

01:35 2. Studiu de oportunitate privind realizarea de obiective de investiţii care să
asigure serviciul public de alimentare cu căldură.
3. Studiu de oportunitate privind realizarea unei grădiniţe, şcoli, cantine, etc. de
interes local.
7.8. Rezumat
Înainte de realizarea investiţiei este necesară întocmirea unui ansamblu de studii,

proiecte, documentaţii pentru o fundamentare temeinică a eficienţei viitorului
obiectiv;
Principalele etape de realizare a construcţiei de obiective de investiţii sunt:
elemente de sistematizare a teritoriului; proiectarea, avizarea şi aprobarea
lucrărilor de construcţii; executarea lucrărilor de construcţii; recepţia şi darea în
folosinţă a obiectivului;
Zonarea macroeconomică a teritoriului cuprinde echiparea tehnică a teritoriului cu
01:50 mijloace necesare dezvoltării fiecărei ramuri economice şi fiecărei localităţi;
Proiectarea unei construcţii reprezentată de planuri scrise şi desenate care să
reflecte caracteristicile funcţionale şi structurale ale acesteia pe baza cerinţelor
utilizatorilor respectiv beneficiarilor;
Executarea construcţiei obiectivului de investiţii reprezintă punerea în practică a
proiectului tehnic şi a detaliilor de execuţie aprobate;
Prin recepţia construcţiei se realizează actul final care atestă executarea lucrării, în
concordanţă cu proiectul de execuţie, respectarea normelor tehnice, a capacităţii şi
calităţii lucrărilor de construcţii;
Studiul de oportunitate identifică posibilităţile de investiţii şi are ca scop evaluarea
generală a cererii de bunuri şi servicii concomitent cu punerea în evidenţă a unor
caracteristici, avantaje, trăsături dominante ale ramurii economice, zonei
geografice, domeniului de activitate, etc., vizate de studiul respectiv;
Studiile de oportunitate pot fi: regionale, sectoriale şi studii de oportunitate
speciale;
Studiile regionale identifică posibilităţile de investire într-o anumită regiune, zonă
administrativă, cu un anumit potenţial economic, dar cu un excedent de forţă de
muncă, cu piaţă de desfacere asigurată, potenţial al cumpărătorilor, posibilităţi de
aprovizionare cu materii prime, în funcţie de tradiţiile din zonă, gradul de
atractivitate a zonei, etc;
Studiile de oportunitate sectoriale urmăresc posibilităţile de a investi într-un sector
de activitate cum ar fi: industria alimentară, uşoară, activitatea de turism, industria
materialelor de construcţii, etc;
Studiile de oportunitate speciale cuprind referiri prioritare la resursele necesare
(umane, materiale, financiare). Această prezentare se face din punct de vedere
calitativ, cantitativ şi structural. Prin acest studiu se prezintă potenţialilor
investitori şi / sau acţionari, informaţii cu privire la resursele necesare investiţiei;
Prin studiul de prefezabilitate se asigură soluţia preliminară şi definirea
proiectului. Deoarece elaborarea uni studiu de fezabilitate necesită cheltuieli
78
financiare mari, este de preferat realizarea anterioară a unui studiu detaliat dar care
angrenează resurse financiare reduse.
7.9. Bibliografie
Titulescu”, Bucureşti, 2014.

 Vasilescu, I. Românu, C. Cicea - Investiţii, Ed. Economică, Bucureşti, 2000;
 Românu, I., Vasilescu, I., Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar,
Bucucureşti, 1997
79
INVESTIȚIILOR II
Cuprins
8.1. Obiective
8.3. Studiul de fezabilitate
8.4. Proiectul tehnic şi autorizaţia de construcţie pentru obiectivele de investiţii
8.5. Devizul general pentru obiectivele de investiţii
8.8. Rezumat
8.9. Bibliografie
8.1. Obiective
Unitatea de învăţare 8 DOCUMENTELE DE FUNDAMENTARE A
INVESTIŢIILOR II, pe parcursul căreia vă veţi familiariza cu următoarele etape
necesare realizării obiectivelor de investiţii: studiul de fezabilitate, proiectul tehnic,
autorizația de construcție și devizul general.
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi :
 Precizaţi rolul studiului de fezabilitate şi capitolele ce alcătuiesc această
documentaţie;
 Definiţi proiectul tehnic şi autorizaţia de construcţie a obiectivelor de investiţii;
 Definiţi devizul general şi structura pe capitole de cheltuieli.
8.3. Studiul de fezabilitate
Strategia de concepere şi realizare a obiectivelor de investiţii, în conexiune cu

rezultatele economico-financiare preconizate, este cuprinsă prin studiul de fezabilitate,
00:00 studiul elaborat pentru fiecare obiectiv de investiţii.
Prin studiul de fezabilitate se înţelege ansamblul documentaţiei elaborate –
cuprinzând calcule tehnico-economice, desene, memorii de fundamentare, măsuri
concrete de acţiuni manageriale – privind necesitatea realizării viitorului obiectiv de
investiţii, ţinând cont de sursele de aprovizionare de materii prime, pieţele de desfacere
aferente, posibilităţile de asigurare a capitalului (lichidităţi şi credite), rezultatele
scontate, amplasamentul obiectivului, etc.
În ultimii ani, în România studiile de fezabilitate sunt întocmite în conformitate cu
metodologia internaţională, metodologie elaborată de Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Pentru sprijinirea şi stimularea economică a
ţărilor în curs de dezvoltare, Fondul Monetar Internaţional a creat un organism
specializat în investiţii denumit Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(B.I.R.D.). La nivel european, acest rol este jucat de Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.).
Atragerea resurselor necesare finanţării ajutorului economic destinat ţărilor în curs
de dezvoltare se face pe diferite căi, specifice activităţii financiare, iar orientarea
fondurilor disponibile către cele mai eficiente proiecte de dezvoltare economică se face
pe baza unor calcule riguros elaborate, denumite metodologia BIRD.
80
Studiile de fezabilitate realizate conform metodologiei BIRD servesc drept bază
(tehnică, economică sau comercială) deciziei de investiţii. Prin studiul de fezabilitate se
analizează elementele esenţiale ale investiţiei şi ale procesului de producţie, se
evaluează eficienţa economică a proiectului de investiţii.
Structura de bază a studiului de fezabilitate este identică cu cea a studiului de
prefezabilitate, dar mult mai detaliată.
Studiul de fezabilitate standard cuprinde următoarele capitole:
1. Date privind identitatea agentului economic (societate comercială, instituţie
publică, etc.).
2. Analiza diagnostic privind situaţia actuală a societăţii comerciale.
3. Prognoza produselor, tehnologiilor, factorilor de producţie.
4. Variante optime de dezvoltare şi de restructurare.
5. Calcule de eficienţă economică pentru variantele analizate.
6. Analize privind incertitudinea, riscul şi sensibilitatea variantei alese.
7. Formularea deciziei de investiţie.
Fiecare capitol cuprinde unele elemente obligatorii:
1. Datele de identificare se referă în principal la:
 Denumire, adresă, telefon, fax, cod fiscal;
 Anul înfiinţării;
 Numărul şi data înregistrării în Registrul Comercial şi numărul contului în
bancă;
 Forma juridică (S.R.L., S.C., etc.);
 Domeniul de activitate de bază şi auxiliare;
 Principalele produse şi servicii conţinute în profilul de bază şi în cel auxiliar;
 Segmentul de piaţă acoperit;
 Capitalul social (subscris şi vărsat);
 Forma de proprietate (publică, privată sau mixtă);
 Suprafaţa de teren aferentă societăţii (schiţă);
 Istoricul şi evoluţia societăţii sau instituţiei.
2. Analiza diagnostic. Prin analiza diagnostic se realizează evaluarea la zi a

agentului economic, evoluţia acestuia în ultima perioada şi identificarea măsurilor
manageriale de urmat pentru asigurarea creşterii eficienţei economice.
Această evaluare se realizează din punct de vedere calitativ, cantitativ şi structural
şi vizează toate compartimentele organizaţiei analizate (total societate şi pe fiecare
secţie sau atelier, etc.).
De regulă, analiza diagnostic cuprinde următoarele capitole:
a) Generalităţi şi aspecte specifice – prezintă o caracterizare generală a organizaţiei
economice (ce a produs forma de proprietate, evoluţie, conducere, metode de
management).
b) Rezultate economico-financiare obţinute. Rezultatele economico-financiare se
prezintă în unităţi valorice curente şi comparabile. Stabilirea acestora se va face numai
pe baza datelor din bilanţul contabil al ultimului an, precum şi din documentele oficiale.
Rezultatele economico-financiare se referă la:
 capitalul social, în evoluţie pe ultimii 4 – 7 ani;
 cifra de afaceri a firmei, defalcată pe activităţi de bază şi auxiliare;
 ponderea secţiilor şi filialelor în cifra de afaceri;
 producţia realizată şi producţia vândută, în unităţi fizice total şi pe sortimente;
 principalii clienţi; principalii furnizori;
 venituri din exploatare; cheltuieli aferente; profitul brut şi net;
 preţuri şi tarife practicate;
81
 cheltuieli totale şi structura lor – materii prime şi materiale, combustibil, energie
(electrică, termică), salarii, amortizări, cheltuieli ale secţiilor, cheltuieli generale;
 stocuri, exprimate fizic şi valoric, ponderi faţă de producţia totală, dinamica lor,
nominalizarea celor greu vandabile;
 producţia neterminată.
c) Producţia realizată. Calitatea acesteia. Se prezintă producţia realizată în ultimii 4
– 7 ani, fizic şi valoric, pe total şi sortimente, în preţuri curente şi comparabile, iar
producţia efectivă se va compara cu capacitatea de producţie.
Calitatea şi performanţele produselor vor fi evidenţiate precizând:
 caracteristicile tehnice şi funcţionale ale produselor comparativ cu standardele
internaţionale;
 durata de folosinţă şi perioada de garanţie acordată;
 calculul principalilor indicatori de calitate şi non calitate;
 evidenţierea metodelor de conducere a calităţii;
 punctele forte şi slabe ale produselor.
d) Dotarea tehnică. Tehnologii de producţie. Fluxuri tehnologice.
Acest capitol cuprinde aspecte privind dotarea tehnică:
 evaluarea şi reevaluarea mijloacelor fixe;
 clasificarea şi structura mijloacelor fixe;
 regimul juridic şi contabilitatea mijloacelor fixe,
 capacitatea de producţie: mărime, factori de influenţă, relaţii de calcul, balanţa
capacităţilor de producţie;
 indicatori ai utilizării capacităţilor de producţie;
 aspecte referitoare la uzura mijloacelor fixe;
 aspecte referitoare la întreţinerea şi reparaţia mijloacelor fixe (politici de
achiziţie, repartiţie, întreţinere şi înlocuire, modalităţi de asigurare cu piese de schimb,
volumul şi dinamica cheltuielilor de întreţinere şi reparaţii, etc.);
 politici de amortizare şi de utilizare a fondului de amortizare.
 Tehnologia de producţie şi fluxurile tehnologice fac referiri la:
 descrierea tehnologiilor, a fluxurilor tehnologice, a metodelor de organizare;
 procedee şi tehnici de lansare a producţiei;
 posibilităţi de adaptare a tehnologiei la nou;
 identificarea tehnologiilor ce necesită schimbare, eşalonarea înlocuirii acestora,
posibilităţi de modernizare;
 modul de organizare a tehnologiei cu utilităţi şi impactul înlocuirii unor
tehnologii asupra investiţiilor colaterale.
e) Personal, salarizare, indicatori de evaluare. Capitolul prezintă evoluţia numărului
de salariaţi pe total şi pe structură. Se stabilesc formele de recrutare, selecţie şi angajare
a forţei de muncă, modalităţi de formare, perfecţionare şi conversie a forţei de muncă,
formele de salarizare, stimulentele acordate. Se calculează indicatorii de evaluare a
folosirii forţei de muncă: productivitatea muncii, înzestrarea tehnică a muncii, salariul
mediu, corelaţia dintre ele.
f) Preţuri şi tarife practicate. Sunt prezentate preţurile şi tarifele practicate în
comparaţie cu ale concurenţei şi se stabilesc cauzele modificării preţurilor (politica
economică guvernamentală, raportul cerere – ofertă, calitatea produselor).
g) Investiţii. În acest capitol se analizează investiţiile în curs sau cele prevăzute a se
realiza în viitor, modul cum ele au influenţat rezultatele economice ale societăţii
comerciale. Sunt prezentate obiectivele care s-au realizat, structura fondurilor alocate,
posibilităţile de dezvoltare viitoare. Sunt analizate sursele de finanţare folosite, metodele
de conducere şi organizare a lucrărilor de construcţii, se fac aprecieri asupra lor şi se
formulează un set de propuneri pentru acţiunile viitoare.
h) Managementul societăţii. Se prezintă sistemul de management al organizaţiei, pe
82
subsisteme de management (subsistemul informaţional, decizional, organizatoric şi
metodologic) prin metoda “punctelor forte şi a punctelor slabe”, cu scopul corectării
aspectelor negative şi perpetuării şi îmbunătăţirii aspectelor pozitive.
i) Activitatea proprie de cercetare – proiectare. Se prezintă activitatea
departamentului cercetare – proiectare, sub aspectul numărului de produse şi al
tehnologiilor realizate din activitatea de cercetare şi modul în care au fost asimilate în
producţie, numărul de brevete şi licenţe realizate şi care au fost valorificate în societate;
fie au fost vândute terţilor, posibilităţile de colaborare cu institutele de cercetare
specializate, etc.
j) Utilităţi şi servicii. Sunt enumerate utilităţile de care beneficiază societatea
comercială, sub raportul calităţii, al gradului de accesibilitate şi al costului lor: drumuri
de acces, gaze naturale, reţele de canalizare, reţele telefonice, apă, aer comprimat, etc.
k) Poluarea şi protecţia mediului. Sunt analizate implicaţiile ecologice pe care le are
activitatea de producţie, eventualele litigii cu terţi în acest domeniu, posibilităţile de
diminuare sau eliminare a poluării, etc.
l) Informatizarea gestiunii şi conducerea societăţii. Se studiază posibilitatea
introducerii unui sistem informatic (reţele de calculatoare şi soft – ware – ul aferent)
capabil să prelucreze automat în timp real, volumul de informaţii şi să furnizeze
managementului de nivel superior datele necesare adoptării deciziilor.
m) Estimarea patrimoniului societăţii. Este evaluată valoarea societăţii prin diferite
metode de evaluare: patrimoniale, bazate pe randament, combinate, etc.
n) Produse unicate, deşeuri, refolosiri. Sunt evidenţiate produsele unicate obţinute,
numărul, tipul şi cantitatea de deşeuri rezultate şi posibilităţile de valorificare a acestora.
o) Publicitate, reclamă, promovarea produselor. Sunt analizate posibilităţile de
realizare a reclamei (în ziar, posturi TV, radio, etc.), costul acesteia, efectele obţinute. Se
studiază modalitatea de promovare şi desfacere a produselor prin reţele proprii de
magazine; prin intermediari, etc.
3. Prognoza produselor, tehnologiilor, factorilor de producţie. Aceasta reprezintă o
etapă de bază în elaborarea studiului de fezabilitate, deoarece orice prognoză greşită sau
nerealistă conduce la rezultate eronate, cu implicaţii negative directe asupra eficienţei
activităţii economice.
În această etapă se previzionează veniturile, costurile de producţie şi profiturile pe
întreaga durată de funcţionare eficientă a obiectivului de investiţii.
4. Variante de dezvoltare şi de restructurare. Acest capitol prezintă variantele de

investiţii, precizând avantajele şi dezavantajele fiecăreia, prin prisma creşterii de profit,
a sporirii calităţii, creşterii cotei de piaţă, etc., dar şi prin prisma cheltuielilor
investiţionale şi de producţie aferente.
5. Calculul eficienţei economice a variantelor studiate. Acest capitol reprezintă
esenţa studiului de fezabilitate deoarece în cadrul său este studiată eficienţa economică a
fiecărei variante în parte prin intermediul unui sistem de indicatori de eficienţă
economică (statistici, dinamici, specifici diverselor ramuri, specifici metodologiei
BIRD).
6. Analiza incertitudinii, riscului şi sensibilităţii variantei alese. După alegerea
variantei optime, este necesară cuantificarea sensibilităţii acesteia la influenţa factorilor
perturbatori. Această etapă a studiului de fezabilitate presupune reluarea calculelor
realizate în capitolul anterior, în condiţii presupuse nefavorabile (ex.: scăderea
vânzărilor, creşterea cheltuielilor salariale, creşterea taxelor, creşterea preţului la o
anumită materie primă, etc.). Dacă prin aceste calcule se demonstrează că indicatorii
respectivi nu diferă valoric foarte mult (prezintă o toleranţă acceptabilă) faţă de valorile
normale, atunci se trage concluzia că varianta aleasă este stabilă şi deci poate reprezenta
temelia obiectivului de investiţii.
83
7. Formularea deciziei de investiţii. Conducerea unităţii formulează decizia de
investiţii, sub raportul furnizorului de utilaje, numărului acestora, etc.
Definiţi studiul de fezabilitate şi capitolele sale standard.

Analizaţi importanţa studiului de fezabilitate la nivelul agenţilor economici beneficiari de
obiective de investiţii.
8.4. Proiectul tehnic şi autorizaţia de construcţie pentru obiectivele de

investiţii
Proiectul tehnic, conform legislaţiei actuale trebuie să cuprindă două părţi distincte
– o parte scrisă care cuprinde mai multe elemente obligatorii de evidenţiat şi partea de
00:30 desen, care este elaborată pe baza documentaţiei tehnice a proiectului (schiţe, desene,
etc.).
a) Partea scrisă cuprinde următoarele capitole:
1. Descrierea generală a lucrărilor – face referiri amănunţite la:

 amplasament; topografie; clima şi elemente specifice;
 geologia şi seismicitatea zonei;
 prezentarea proiectului pe volume, broşuri, capitole;
 organizarea de şantier;
 căile de acces provizorii;
 sursele de apă, energie, gaze, telefon (pentru organizarea şantierului şi
definitive);
 programul de execuţie a lucrărilor;
 trasarea, protejarea lucrărilor executate;
 relaţiile dintre contractant (ofertant), consultant şi persoana juridică achizitoare
(investitor);
 memorii tehnice, etc.
 Proiectul tehnic trebuie să respecte cerinţele:
 să fie redactat clar cu toate informaţiile corecte;
 pe baza proiectului tehnic, contractantul să poată emite oferta, iar pe baza
analizei tehnice şi tehnologice, să stabilească preţul ofertei.
2. Caietul de sarcini – este elaborat de proiectant şi face parte din proiectul tehnic
şi din documentele de licitaţie, reprezentând descrierea scrisă a lucrărilor care fac
obiectul licitaţiei.
Caietele de sarcini sunt de mai multe categorii:
 în funcţie de destinaţie, caietele de sarcini sunt: caiete de sarcini pentru execuţia
lucrărilor, caiete de sarcini pentru recepţii, probe, teste, etc., caiete de sarcini pentru
furnizorii de materiale, utilaje, etc.;
 în funcţie de domeniul la care se referă, caietele de sarcini sunt: caiete de sarcini
generale (pentru lucrări curente în construcţii) şi caiete de sarcini speciale (pentru lucrări
specifice, care sunt elaborate independent pe fiecare lucrare în parte).
Toate tipurile de caiete de sarcini cuprind:
 breviarele de calcul pentru dimensionarea elementelor de construcţii şi instalaţii;
 nominalizarea planşelor care guvernează lucrarea;
 dimensiunea, forma, aspectul şi descrierea execuţiei lucrării;
 ordinea de execuţie, probe, teste ale lucrării;
 standardele, normativele şi alte prescripţii care trebuie respectate la materiale,
utilaje, instalaţii, etc.;
 condiţiile de recepţie, măsurători, aspect, toleranţe, etc.
84
3. Listele cantitative de lucrări – cuprind toate elementele necesare măsurării
valorice şi de durată a execuţiei investiţiei, astfel:
 centralizatorul lucrărilor pe obiective;
 centralizatorul categoriilor de lucrări pe obiective;
 listele cu cantităţile de lucrări pe capitole de lucrări, cu descrierea în detaliu a
acestora;
 listele cu cantităţile de utilaje şi echipamente tehnologice;
 specificaţiile tehnice.
4. Graficul general de realizare a obiectivului de investiţii – este prezentată
eşalonarea per ansamblul activităţilor pentru realizarea obiectivului economic.
b) Părţile desenate. Constituie documentele principale ale proiectului tehnic, pe
baza cărora se realizează părţile scrise. Principalele documente ale părţii desenate sunt:
1. Planurile generale – cuprind:
 planurile de amplasament a reperelor de nivelment şi planimetrice;
 principalele planuri topografice;
 planurile de amplasament a forajelor, profilelor geotehnice;
 cele mai importante planuri de amplasare a obiectivelor, a cotelor de nivel, a
distanţelor de amplasare, a orientărilor, a coordonatelor, etc.;
 planurile de sistematizare pe verticală a terenului;
 principalele planuri privind construcţiile subterane (amplasarea acestora,
secţiuni, profiluri longitudinale, dimensiuni, cote de nivel, cofraj şi armare, etc.);
 planurile de amplasare a reperelor fixe şi mobile de trasare.
2. Principalele planşe ale obiectivelor de investiţie – fiecare obiectiv subteran sau
de suprafaţă este numerotat pe baza unui cod şi a denumirii proprii, iar planşele sunt
organizate într-un volum propriu, pe fiecare obiectiv.
3. Arhitectura cuprinde planşele principale privind arhitectura fiecărui obiectiv,
astfel:
 planul individual de amplasare;
 secţiuni, faţade, detalii importante;
 tablouri de prefabricate;
 tablouri de tâmplării şi tablouri de finisaje interioare şi exterioare.
4. Structura – cuprinde planşele principale privind alcătuirea şi execuţia structurii
de rezistenţă şi anume:
 planurile infrastructurii;
 planurile suprastructurii;
 descrierea soluţiilor constructive, descrierea ordinii tehnologice de execuţie şi
montaj, recomandări privind transportul, manipularea, depozitarea şi montajul.
5. Instalaţiile – cuprind planşele generale privind execuţia instalaţiilor:
 planul general de amplasare a utilajelor;
 schemele principale ale instalaţiilor;
 secţiuni, vederi, detalii principale.
Aceste planuri trebuie să conţină cote, dimensiuni, calităţile materialelor,
verificările şi probele necesare, izolaţii termice, acustice, protecţii anticorozive.
6. Dotări şi instalaţii tehnologice – această parte conţine planurile principale de
tehnologie şi montaj (secţiuni, dimensiuni, toleranţe admise, etc.), astfel:
 desenele de ansamblu;
 schemele tehnologice privind fluxul tehnologic;
 schemele cinematice, cu indicarea principalilor parametri;
 schemele instalaţiilor hidraulice, pneumatice, electrice, de automatizare,
comunicaţiile, reţele de combustibil, apă, iluminat, etc.;
 planurile de montaj.
7. Dotări mobilier, inventar gospodăresc – cuprinde planurile principale de
85
amplasare şi montaj, inclusiv cote, dimensiuni, secţiuni, vederi, tablouri de dotări.
Autorizarea lucrărilor de construcţie. În baza legislaţiei în vigoare, edificarea de
construcţii civile, industriale, agricole, sau de orice natură, presupune cel puţin două
documente importante şi anume:
a) certificatul de urbanism;
b) autorizaţia de construcţie.
a) Certificatul de urbanism.
Act prin care se fac cunoscute solicitantului, elementele care caracterizează regimul
juridic, economic sau tehnic al unui imobil.
Solicitantul certificatului de urbanism poate fi orice persoană fizică sau juridică.
Autoritatea care poate elibera certificatul de urbanism, este:
a) Consiliul judeţean, pentru construcţii care se aprobă de Guvern, pentru
lucrări publice (construcţii pentru industrie, comerţ, prestări servicii, construcţii social –
culturale, etc.);
b) Consiliul local municipal pentru construcţii de orice fel din localităţi, cu
excepţia celor care se aprobă de Guvern;
c) Consiliul local comunal, pentru construcţii de locuinţe şi anexe gospodăreşti
ale acestora.
În vederea eliberării certificatului de urbanism, solicitantul trebuie să depună o
cerere-tip completată, dovada titlului de proprietate în cazul imobilelor situate pe
terenuri cu destinaţie specială precum şi taxa pentru certificatul de urbanism.
Baza legală de eliberare a acestuia o constituie documentaţiile de urbanism şi
amenajarea teritoriului aprobate.
Durata eliberării este de până la 30 de zile, iar valabilitatea este cuprinsă între 3 şi
24 de luni, stabilită de emitent.
Certificatul de urbanism cuprinde:
 regimul juridic al imobilelor (situarea în intravilan sau în afara acestuia; dreptul
de proprietate asupra imobilului);
 regimul economic al imobilelor (folosinţă actuală; destinaţia stabilită;
reglementări fiscale specifice localităţii respective);
 regimul tehnic al imobilelor (procentul de ocupare a terenului; coeficientul de
utilizare a terenului; dimensiunile şi suprafeţele minime sau maxime ale parcelelor;
echiparea cu utilităţi; circulaţia pietonilor şi autovehiculelor; alinierea clădirilor şi
terenurilor faţă de străzile adiacente; înălţimea construcţiilor; modul de executare a
construcţiilor, etc.).
Finalitatea eliberării certificatului de urbanism o constituie înscrierea în Registrul
Certificatelor de Urbanism.
b) Autorizaţia de construire reprezintă actul de autoritate al administraţiei locale
pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la
amplasament, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor.
Solicitantul autorizaţiei de construire poate fi orice persoană fizică sau juridică,
deţinătoare a unui titlu care îi conferă dreptul de construire.
Autorizaţia de construire se eliberează pentru:
 lucrări de construire, reconstituire, modificare a clădirilor;
 lucrări de reparare, restaurare, protejare sau conservare a monumentelor istorice;
 foraje şi excavări pentru lucrări geologice;
 construcţii provizorii de şantier;
 organizare de tabere de corturi, camping;
 lucrări cu caracter provizoriu: chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere pe
căile publice, etc.
86
Autorităţile care eliberează acest document sunt: delegaţia permanentă a Consiliului
judeţean, primarul general (pentru Bucureşti) sau primarii (pentru celelalte oraşe).
Solicitantul trebuie să depună o cerere-tip completată, dovada titlului de proprietate
asupra imobilului, certificatul de urbanism, proiectul pentru autorizaţia de construire şi
taxa pentru autorizaţie.
Durata eliberării este de până la 30 de zile, valabilitatea este de 12 luni, iar
prelungirea valabilităţii se face o singură dată, cu cel mult un an.
Finalitatea eliberării autorizaţiei de construire o constituie înscrierea în Registrul
autorizaţiilor de construire.
În afara celor două documente prezentate, mai există (conform legislaţiei în
vigoare) o serie de aprobări, avize şi autorizaţii necesare pentru autorizarea construirii şi
funcţionării obiectivelor de investiţii, după cum urmează:
 Ministerul Apărării Naţionale (va menţiona că pe amplasament nu există
obiective militare);
 Ministerul Transporturilor (ia în considerare proximitatea drumurilor publice);
 Inspecţia de Stat pentru Resurse Minerale (va menţiona că subsolul
amplasamentului nu conţine resurse minerale);
 Ministerul Telecomunicaţiilor (eliberează aprobarea pentru legăturile telefonice);
 Departamentul Aviaţiei Civile (precizează că obiectivul nu permite zborurile
aeriene);
 Centrul de Medicină Preventivă (precizează că funcţionarea obiectivului nu
afectează sănătatea populaţiei);
 Administraţia Naţională a Drumurilor (eliberează aprobarea pentru construirea
căilor de acces proprii ale obiectivului cu drumurile publice);
 Academia Română (precizează că pe amplasamentul respectiv nu există
monumente istorice);
 Compania Naţională a Apelor Române (stabileşte sursa de apă branşată la
debitul necesar disponibil);
 Regia Generală a Apei (asigură alimentarea cu apă potabilă şi reţeaua de
canalizare);
 Romgaz R, A. (asigură livrarea de gaze naturale pentru viitorul obiectiv);
 Departamentul Chimie şi Petrochimie (asigură alimentarea cu combustibil
lichid);
 Societatea de Căi Ferate;
 Brigada de Pompieri;
 Oficiul de Administrare a Teritoriului;
 Agenţia pentru Protecţia Mediului;
 Poliţia Sanitară;
 Inspecţia de Stat pentru Calitatea în Construcţii;
 Consiliul Local al Primăriei
Definiţi părţile componente ale proiectului tehnic.

Analizaţi elementele autorizării lucrărilor de construcţii aferente obiectivelor de
investiţii.
8.5. Devizul general pentru obiectivele de investiţii
Devizul general este documentaţia economică prin care se stabileşte valoarea

totală estimativă a obiectivelor de investiţii în faza de proiectare, studiu de fezabilitate şi
00:40 proiect tehnic. Devizul general se structurează pe capitole de cheltuieli, precizându-se
valoarea totală, din care partea supusă licitaţiei.
87
Partea I. Cuprinde şase capitole standard:
Capitolul 1.
 obţinerea terenului (cheltuieli pentru obţinerea terenului, plata concesionării pe
durata realizării lucrărilor, etc.);
 amenajarea terenului (cheltuieli pentru demolări, defrişări, demontări, nivelări,
devieri cursuri de apă, drenaje, etc.);
 amenajări pentru protecţia mediului.
Capitolul 2 – evidenţiază cheltuielile pentru realizarea infrastructurii obiectivului
(reţele de canalizare, gaze, energie electrică, telefoane, radio TV, drumuri, etc.).
Capitolul 3.
 studii de teren (cheltuieli pentru studii geo, topo, hidro);
 avize, acorduri, autorizaţii (cheltuieli pentru certificatul de urbanism, autorizaţia de
construire, autorizaţia de foraj, autorizaţia pentru racorduri şi branşamente energie
electrică, apă, gaze, telecomunicaţii, etc.);
 proiectare şi engineering (cheltuieli de proiectare în toate fazele);
 organizarea licitaţiilor
Capitolul 4.
 clădiri şi construcţii speciale;
 montaj utilaje tehnologice;
 utilaje şi echipamente de transport;
 utilaje, echipamente tehnologice şi funcţionale de montaj;
 utilaje şi echipamente cu durată mare de serviciu.
Capitolul 5.
 organizarea şantierului (cuprinde cheltuielile necesare contractului în vederea
creării condiţiilor de desfăşurare a activităţilor de construcţii – montaj);
 comisioane şi taxe (cuprind comisionul băncii finanţatoare, taxa aferentă inspecţiei
pentru controlul calităţii lucrărilor, etc.);
 cheltuieli diverse şi neprevăzute (maximum 5% din cele prevăzute la capitolul 1).
Capitolul 6.
 pregătirea personalului de exploatare;
 probe tehnologice, încercări, rodaje, expertize la recepţie.
Partea a II – a. Cuprinde valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe
existente în cazul obiectivului ce se construieşte. Această valoare nu se finanţează şi
serveşte la stabilirea indicatorilor de eficienţă din cadrul studiului de fezabilitate.
Partea a III – a. Cuprinde fondul de rulment necesar începerii producţiei
(cheltuieli pentru asigurarea stocurilor de materii prime, energie, transporturi, salarii
personal direct productiv, piese de schimb de mare uzură, etc., necesare pentru
ciclul de producţie).
Să ne reamintim...
Devizul general este documentaţia economică prin care se stabileşte valoarea totală
estimativă a obiectivelor de investiţii în faza de proiectare, studiu de fezabilitate şi
proiect tehnic.
Definiţi părţile componente ale devizului general
88
1. Studiu de fezabilitate privind realizarea unei platforme de gunoi (staţii de

transfer, puncte de colectare, reţea de colectare, etc.);
01:20 2. Studiu de fezabilitate privind realizarea unei staţii de epurare pentru o localitate;

1. Studiu de fezabilitate privind realizarea unui pod (podeţe);
2. Studiu de fezabilitate privind realizarea unui spital de interes local;
01:30 3. Studiu privind formarea şi utilizarea capitalurilor întreprinderii;
4. Sursele de finanţare a investiţiilor la S.C. …..
8.8. Rezumat
Prin studiul de fezabilitate se înţelege ansamblul documentaţiei elaborate –

cuprinzând calcule tehnico-economice, desene, memorii de fundamentare, măsuri
concrete de acţiuni manageriale – privind necesitatea realizării viitorului obiectiv de
investiţii, ţinând cont de sursele de aprovizionare de materii prime, pieţele de
desfacere aferente, posibilităţile de asigurare a capitalului (lichidităţi şi credite),
rezultatele scontate, amplasamentul obiectivului, etc;
Structura de bază a studiului de fezabilitate este identică cu cea a studiului de
prefezabilitate, dar mult mai detaliată;
01:50 Proiectul tehnic, conform legislaţiei actuale trebuie să cuprindă două părţi distincte –
o parte scrisă care cuprinde mai multe elemente obligatorii de evidenţiat şi partea de
desen, care este elaborată pe baza documentaţiei tehnice a proiectului (schiţe,
desene, etc.);
Devizul general este documentaţia economică prin care se stabileşte valoarea totală
estimativă a obiectivelor de investiţii în faza de proiectare, studiu de fezabilitate şi
proiect tehnic. Devizul general se structurează pe capitole de cheltuieli, precizându-
se valoarea totală, din care partea supusă licitaţiei.
8.9. Bibliografie
 Românu, I., Vasilescu, I., Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar,
Bucucureşti, 1997
89
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. IMPACTUL INVESTIŢIILOR STRĂINE
ASUPRA MEDIULUI DE AFACERI ROMÂNESC
Cuprins
9.1. Obiective
9.3. Definirea conceptului de investiţii străine directe
9.4. Dinamica investiţiilor străine directe
9.5. Investiţiile străine directe din România
9.6. Investiţiile străine directe factor al dezvoltării competitivităţii corporaţiilor multinaţionale
în România
9.9. Rezumat
9.10. Bibliografie
9.1. Obiective
Unitatea de învăţare 9 IMPACTUL INVESTIŢIILOR STRĂINE ASUPRA
MEDIULUI DE AFACERI ROMÂNESC, în care veţi studia noţiunea de investiţii
străine directe, rolul acestora în dezvoltarea economică, dinamica ISD şi evoluţia lor
în România.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi:
 Definiţi conceptul de investiţii străine directe;
 Conştientizaţi importanţa investiţiilor străine directe pentru dezvoltarea
economică durabilă;
 Analizaţi dinamica investiţiilor străine directe;
 Analizaţi evoluţia investiţiilor străine directe în România;
 Definiţi competitivitatea economică;
 Precizaţi rolul corporaţiilor multinaţionale ce acţionează în România.
9.3. Definirea conceptului de investiţii străine directe
Procesul de restructurare şi de tranziţie la economia de piaţă, proces aflat

în plină derulare în economia românească, nu poate fi conceput fără un curs
00:00 ascendent al investiţiilor. Investiţiile la rândul lor au nevoie de resurse financiare,
resurse generate atât de sectorul public cât şi de cel privat. România, ţară proaspăt
aderată la Uniunea Europeană, nu dispune de resurse suficiente pentru ca agenţii
economici publici sau privaţi să reprezinte un motor al relansării investiţiilor în
condiţiile în care capitalul autohton se află încă într-un amplu proces de formare.
Astfel, sursele financiare pentru investiţii pot fi generate de procesul de economisire
şi de aportul investiţiilor străine directe. Deoarece gradul de economisire în ţara
noastră este destul de redus datorită dificultăţilor inerente tranziţiei, sursa cea mai
facilă o poate reprezenta atragerea investiţiilor străine directe, iar în privinţa acestora
cel mai reprezentativ exemplu îl reprezintă investiţiile străine directe realizate de
societăţile transnaţionale. Experienţa statelor ce au aderat în 2004 la U.E. a
demonstrat până în prezent că această sursă de finanţare şi dezvoltare a investiţiilor
90
este viabilă şi generează pe lângă resurse financiare însemnate şi progres tehnologic,
managerial şi de marketing şi, nu în ultimul rând, o creştere a gradului de ocupare a
forţei de muncă.
Investiţiile străine directe au apărut în economia internaţională încă din
perioada capitalismului timpuriu, înregistrând însă un adevărat boom în tranzacţiile
internaţionale în ultimele decenii ale secolului al XX lea, evoluţie datorată în special
activităţii companiilor transnaţionale.
Investiţiile străine sunt definite ca „proprietatea unui rezident străin asupra
unor mijloace fixe, cu scopul de a controla aceste active”33.
Investiţiile străine directe (ISD) reprezintă complexe fluxuri internaţionale ce
includ resurse diverse ( tehnologice, financiare, manageriale şi organizaţionale),
resurse pe care se grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei
sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfăşurării de activităţi de producţie într-
un alt stat decât cel în care firma sau persoana fizică este rezidentă34. Resursele
enunţate mai sus nu se regăsesc în totalitate în structura unei ISD.
Fluxurile investiţionale35 ataşate de regulă investiţiilor străine directe sunt
compuse din:
 Capitalul vărsat de investitor pentru cumpărarea de acţiuni la o societate din
străinătate;
 Profiturile reinvestite obţinute din activitatea economică din străinătate
(proporţional cu ponderea investitorului la capitalul social);
 Împrumuturile din cadrul întreprinderii – credite acordate de firma mamă
filialelor sale din străinătate.
Investiţiile străine directe constau în transferul unui pachet industrial ce
cuprinde capitalul, tehnologiile, organizarea industrială, expertiza managerială,
elementele de marketing etc., transfer ce permite investitorului să-şi exercite dreptul
de control asupra investiţiei sale36.
Formele pe care le pot îmbrăca investiţiile străine sunt:
 Achiziţionarea de acţiuni de pe o piaţă externă sau emise de o firmă dintr-o
terţă ţară;
 Achiziţionarea de obligaţiuni de pe o piaţă externă sau emise de o firmă
dintr-o terţă ţară;
 Înfiinţarea unei societăţi noi ori deschiderea unei filiale într-un alt stat;
 Oferirea unui credit financiar unei firme străine sau unei firme ce îşi
desfăşoară activitatea pe propria piaţă;
 Achiziţionarea unei firme străine sau fuzionarea cu aceasta;
 Participarea cu capital investiţional la realizarea de societăţi mixte.
Investiţiile străine directe reprezintă nu doar un transfer de capital, „ci, mai
degrabă, o prelungire a întreprinderii din ţara de origine într-o ţară-gazdă străină.
Activitatea unei întreprinderi într-o ţară străină presupune fluxuri de capital, de
tehnologie şi de experienţă antreprenorială care, în combinaţie cu factori locali,
generează producţie de bunuri sau servicii destinate pieţei interne sau exportului.
Transferul acestui pachet de servicii rămâne sub controlul întreprinderii investitoare,
ca de altfel şi activităţile ulterioare de producţie sau comercializare pe care le
efectuează în ţara gazdă.”37
În literatura de specialitate din România teoriile şi evoluţiile privind
33
Graham E.; Krugman Paul, „Foreign Direct Investment in the United States”, Institute for International Economics,
Washington D.C., 1992
34
Mazilu Anda , „Transnaţionalele şi competitivitatea-o perspectivă est-europeană”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
35
Voinea Liviu, „Corporaţiile transnaţionale şi economiile naţionale”, I.R.L.I., Bucureşti, 2001
36
Negriţoiu Mişu, „Salt înainte – dezvoltarea şi investiţiile străine directe” Ed. Expert, Bucureşti,1997, p.53
37
Negriţoiu Mişu, „Salt înainte – dezvoltarea şi investiţiile străine directe” Ed. Expert, Bucureşti,1997, p.54
91
investiţiile străine directe au fost abordate de economişti, cum sunt: Mişu Negriţoiu,
Anda Mazilu, Costea Munteanu, Daniel Dăianu, Ion Anghel etc.
Definiţi conceptul de investiţii străine directe şi formele lor de manifestare?
Care sunt fluxurile investiţionale asociate ISD?
9.4. Dinamica investiţiilor străine directe
Sfârşitul secolului al XX-lea a fost marcat de o accelerare fără precedent a

globalizării, fenomen în care dinamica fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale,
00:40 incluzând cumpărarea de către investitorii străini a întreprinderilor de stat
privatizate (în statele aflate în tranziţie), a stabilit noi recorduri ale volumului de
investiţii străine directe. Creşterea fluxului de investiţii străine directe a depăşit
ritmul de creştere a comerţului mondial în unele perioade ale ultimelor două
decenii38.
Se poate spune ca investiţiile străine directe pot fi mai importante decât
comerţul, din punctul de vedere al furnizării de bunuri şi servicii către pieţele
străine. În plus investiţiile străine directe au devenit cea mai importantă sursă de
finanţare pentru ţările în curs de dezvoltare. Totodată, în ultimii ani, investiţiile
străine directe s-au dovedit şi cea mai stabilă sursă de finanţare faţă de investiţiile de
portofoliu sau împrumuturile la bănci, ele fiind mai puţin afectate de crizele
financiare”39.
Obiectivele concrete în raport de care se formează fluxurile investiţionale
directe40 sunt privite din două perspective, ale statului investitor şi ale statului gazdă,
astfel :
Pentru statul ce investeşte:
 aprovizionarea din statul gazdă cu materii prime şi resurse energetice;
 folosirea pieţelor gazdă pentru desfacerea produselor;
 utilizarea eficientă a factorilor de producţie de care dispune gazda.
Pentru statul gazdă:
 procurarea pe această cale a unor tehnologii de ultimă oră;
 modernizarea producţiei prin retehnologizare şi generare a progresului
tehnic;
 creşterea numărului de locuri de muncă;
 apariţia şi dezvoltarea unor noi ramuri de activitate;
 eficientizarea managementului.
Economistul John Dunning aprecia faptul că investiţiile străine directe sunt

determinate de o multitudine de factori, printre care cei mai importanţi ar fi:
 avantajele specifice statului în care se realizează investiţia;

 avantajele specifice statului, în special firmei care realizează investiţia;
 capacitatea firmei care investeşte de a internaliza aceste avantaje.
România are o mare şansă în ceea ce priveşte afluxurile de capital extern, ce
vor intra în următorii ani, prin fondurile acordate de U.E statelor care doresc să adere
la marea familie europeană. Pentru a obţine aceşti bani, ţara noastră trebuie să facă
dovada voinţei de a îndeplini programele de dezvoltare pe care şi le-a asumat
38
Cobzaru Ionel, „Relaţii economice internaţionale”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p.23
39
Ricupero Ruben, „World Invesment Report 2000”, UNCTAD, 2000
40
Anghel E. Ion, „Investiţiile străine directe în România”, Ed. Expert, Bucureşti, 2002
92
singură.
După anul 1990 intrările de capital străin în economia românească au crescut
semnificativ faţă de ieşirile de capital românesc ce prezintă un nivel foarte scăzut.
Importanţa fenomenului ISD pentru comerţul internaţional.

Avantajele aduse de ISD pentru statele gazdă şi pentru cele promotoare.
9.5. Investiţiile străine directe din România
Pentru România ruptura de sistemul politic şi economic socialist care s-a

produs după 1989 a făcut ca nevoia de capital să devină mai acută decât în
01:05 perioadele precedente.
Dorinţa de a trece de la sistemul economic centralizat la sistemul economiei
de piaţă a necesitat ample restructurări şi transformări politice, economice şi sociale
în vederea integrării economiei româneşti la economiile dezvoltate şi în primul rând
la cea a Uniunii Europene
Fără îndoială că în timp această acutizare a nevoii de capital s-a produs ca
urmare a întârzierilor înregistrate în restructurarea şi reformarea economiei
româneşti, dar şi ca urmare a distrugerilor şi administrării defectuoase a unităţilor
economice din industrie, agricultură, transporturi, comerţ, turism, etc.
În aceste condiţii problematica investiţiilor străine în România devine o
componentă importantă a strategiei macroeconomice.
Cu toate acestea o gravă eroare care s-a produs în administrarea reformei
economiei româneşti după 1989, aceea că în preocupările strategice ale structurilor
de putere, capitalului intern al dezvoltării, i-a fost acordată o importanţă redusă.
Totuşi, pentru România interesul faţă de investiţiile străine directe, în această
perioadă de trecere a economiei româneşti la economia de piaţa şi racordarea la
economia mondială are la bază următoarele motivaţii:
 nevoia de capital în vederea retehnologizării şi refacerii economice;
 transferul de tehnologie şi de know-haw este una din căile de primă
aplicabilitate în realizarea progresului tehnic. Aceasta se realizează prin asocierea cu
parteneri străini din ţările puternic dezvoltate. Atragerea în acest mod a capitalului
străin facilitează accesul la tehnologie;
 preluarea şi aplicarea unor metode de conducere mai performante ;
 accesul la piaţa occidentală (produsele obţinute în cadrul acestor
forme de cooperare şi participare străină la fabricaţie au acces mai uşor pe pieţele
externe).
După revoluţia din decembrie 1989, România a fost nevoită să înceapă un
proces de tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă liberă. Startul
acestui proces s-a dovedit a fi dificil. Economia naţională se găsea într-o stare
aproape integral etatizată, sectorul de stat participând la formarea PIB - ului în
proporţie de circa 87% , restul revenind sectorului privat. Ca urmare a acestei
situaţii, înlocuirea economiei de comandă cu economia de piaţă apare ca un proces
realmente necesar. Modalitatea prin care s-a realizat trecerea la economia de piaţă a
fost privatizarea. În acest context s-au formulat două modele posibile de intervenţie,
şi anume, „terapia şoc” şi /sau „terapia graduală”, o terapie rapidă, sau una lentă41.
41
Zaman, G., G. Valceanu, „Investiţiile în economia României.” Institutul Naţional de Cercetări Economice, Centrul
de Informare si Documentare Economica , Bucureşti, 1998
93
Trecerea de la sistemul public la cel privat s-a făcut pe fondul unui vid legislativ,
care a permis abuzul, corupţia şi jaful patrimoniului naţional. Ca rezultat al acestor
greşeli, economia româneasca a cunoscut un declin al creşterii economice, proces
care, odată declanşat necesită eforturi mari şi durată pentru a fi stopat.
Modernizarea şi restructurarea economiei naţionale este o acţiune complexă
care vizează toate nivelurile activităţii economice: ansamblul economiei naţionale,
ramurile economiei unităţile economice, locurile de muncă.
Activitatea de modernizare şi restructurare este un proces dinamic care
asigură modernizarea capitalului fix, crearea unor structuri complexe şi mobile,
introducerea celor mai performante metode şi tehnici de muncă. În cadrul activităţii
de restructurare şi modernizare a economiei naţionale se acordă un loc important
îmbunătăţirii activităţii fiecărei ramuri în parte, creşterii gradului de participare la
circuitul economic al firmelor mici şi mijlocii, producătoare de bunuri şi servicii, în
investiţii. Statului îi revine un rol determinant atât datorită rolului său de moderator
în economia naţională, cât şi forţei sale financiare şi economice. Prin pârghiile
fiscale şi monetare pe care le posedă, statul poate reorienta agenţii economici,
publici şi privaţi spre investiţii, spre modernizarea capacităţilor de producţie.
În perioada anilor 1948 - 1990, cooperarea economică internaţională a
României prin participarea la investiţii cu ţările capitaliste dezvoltate, cele în curs de
dezvoltare şi cele socialiste a cunoscut o evoluţie pozitivă. Cooperarea cu ţările
capitaliste şi cele în curs de dezvoltare a trecut treptat de la forme simple,
tradiţionale sau multinaţionale, în domeniul investiţional, în domeniul producţiei,
pentru realizarea unor obiective industriale, a unor produse sau subproduse, în timp
ce cu ţările socialiste cooperarea s-a desfăşurat în cadrul CAER, având la bază
programul complex. Au fost vizate forme de cooperare care să corespundă unor
obiective economice din perioada menţionată.
Obiectivele care s-au urmărit prin lărgirea şi diversificarea formelor de
cooperare internaţională în domeniul investiţiilor au fost:
 atragerea unor mijloace externe, fie pe calea creditului internaţional cu
rambursarea acestuia prin produsele rezultate, fie pe calea efectuării unor investiţii
directe în colaborare cu alte ţări;
 cooperarea economică şi multilaterală între ţările socialiste pentru
soluţionarea problemelor energiei şi a materiilor prime;
 realizarea în cooperare bilaterală şi multilaterală a unor produse noi,
complexe, de tehnicitate superioară;
 pregătirea cadrelor de specialitate pentru noile obiective, asistenţă tehnică în
producţie, asistenţă managerială şi de marketing;
 valorificarea invenţiilor, know-how-rilor şi a documentaţiei tehnice.
Economia românească, aflată în plin proces de restructurare şi tranziţie la
economia de piaţă, este încă dependentă de nivelul investiţiilor străine directe,
investiţii ce pot conferi noi perspective de integrare în Uniunea Europeană şi de
aliniere la noile tendinţe ale economiei mondiale.
Din păcate, în perioada 1995 - 2004 s-a constatat o evoluţie oscilantă şi
nesigură a fluxurilor de capital străin în România. De ce România a atras mai puţine
investiţii decât celelalte ţări aflate în tranziţie? Una dintre explicaţii ar fi că „de fapt
nu înregistrăm o scădere a investiţiilor străine în România, ci o scădere a capacităţii
de absorbţie a pieţei româneşti faţă de un interes tot mai mare al întreprinderilor
multinaţionale de a investi în România. Din nefericire alături de această problemă
apar încă multe obstacole în calea atragerii de ISD în România, dintre care putem să
menţionăm:
 Instabilitatea cadrului legislativ.
 Nivelul fiscalităţii.
94
 Nivelul corupţiei şi birocraţiei sunt în strânsă corelaţie într-o economie în
tranziţie.
 Lipsa de încredere în sistemul bancar şi serviciile vamale.
 Infrastructura.
 Implicarea puternică a politicului în economie.
Mediul de afaceri din România s-a îmbunătăţit uşor în perioada 2004-2005,
rămânând însă mai puţin favorabil decât cel din alte state din Europa Centrală şi de
Est, cum ar fi Bulgaria, Slovacia, Ungaria, Polonia şi Cehia, se arată într-un raport
realizat de Economist Intelligence Unit (EIU).
Potrivit analizei "World Investment Prospects"42, calificativul mediu al
climatului investiţional din România a fost, în perioada 1999-2003, de 4,86 puncte,
pe o scară unde maximul ajunge la 10.
Cele mai mari note au fost obţinute la capitolele de stabilitate politică (6,9
puncte), politicile privind investiţiile străine (6,1 puncte) şi piaţa muncii (5,9
puncte). În schimb, componentele referitoare la finanţare şi eficienţa măsurilor
politice au fost notate cu 4 puncte. Mediul macroeconomic a primit 4,3 puncte, iar
calificativele atribuite politicilor privind întreprinzătorii privaţi (inclusiv concurenţa)
şi impozitarea au fost notate cu 4,1, respectiv 4,2 puncte.
Pentru intervalul 2004-2008, analiştii EIU preconizau creşterea calificativului
general la 5,77 puncte, în special în urma îmbunătăţirii evaluărilor pentru mediul
macroeconomic (de la 4,3 la 5,6 puncte), reglementările privind iniţiativa privată (de
la 4,1 la 5,5 puncte) comerţ exterior (de la 5,5 la 7,8 puncte).
Cu toate acestea, aprecierea generală privind climatul investiţional a fost în
continuare menţinută la un nivel scăzut de problemele înregistrate de infrastructura
(4,8 puncte), eficienţa măsurilor politice (4,4 puncte) şi finanţări (5,1 puncte). În
aceste condiţii, EIU aprecia că mediul de afaceri din România va fi mai puţin
favorabil decât cel din Bulgaria şi Slovacia, pentru care calificativul depăşeşte 6
puncte, precum şi Ungaria, Polonia şi Cehia, cu note care se apropie de 7 puncte.
Analiştii britanici estimează volumul investiţiilor străine directe la 1,9
miliarde de dolari în 2004 şi câte 2 miliarde de dolari anual în perioada 2005 -2006.
Pentru Ungaria, ţara cu o populaţie de peste două ori mai puţin numeroasă decât
România, nivelul investiţiilor era preconizat să atingă 2,8 miliarde de dolari în 2004
şi 3 miliarde de dolari în 2005.
În continuare vom face o succintă prezentare a investiţiilor străine directe în
România după anul 1990 unde, ca urmare a trecerii la construcţia unei economii de
piaţă liberă şi racordarea acesteia la economia mondială, economia românească a
devenit un domeniu de interes pentru investiţiile străine, îndeosebi din ţările
dezvoltate şi într-o mică măsură din cele în curs de dezvoltare. Intrările de capital
străin în economia românească deţin ponderea, în comparaţie cu ieşirile de capital
românesc în străinătate care sunt nesemnificative.
O caracteristică a intrărilor de capital străin (în valută) în economia
românească este aceea că de la un an la altul acestea au cunoscut oscilaţii)43.
În 1991 cele mai mari investiţii străine directe au fost realizate de Franţa,
respectiv 143 milioane de dolari subscrişi în firme româneşti, urmată de firme din
Germania şi Italia.
În anul 1992 SUA trece pe primul loc în clasamentul investitorilor străini cu o
cifră de 155 milioane de dolari, urmată de Marea Britanie, Turcia şi Siria;
În 1993 firmele din Turcia investesc 51 milioane de dolari, consolidându-şi
42
ziarul România Liberă, mai 2004
43
spicuiri din datele oficiale publicate anual de Registrul Comerţului
95
poziţia din anul anterior, an în care investiseră doar 14 milioane de dolari;
În anul 1994 acestor firme li se adaugă şi firmele din Coreea de Sud cu
puternica investiţie de la Craiova de 156 de milioane dolari, investiţie majorată în
anii următori până la nivelul de 800 de milioane de dolari;
În anul 1995 firmele din SUA (US Food Network-KFC -2 mil. dolari)
investesc peste 41 de milioane de dolari în economia românească, urmată de Elveţia
şi Olanda.
Anul 1996 este anul investitorilor olandezi cu o sumă totală de 262 de
milioane de dolari plasată în special în domeniul bancar (ABN Amro şi ING Bank),
în sectorul comunicaţiilor prin cablu (RCS), Firme ca Shell BV, Telefonica
Internaţional sau Reynolds Tobacco BV sunt înregistrate, de asemenea, în Olanda.
Rompetrol Group, care are în proprietate rafinăriile Petromidia şi Vega, este
înregistrat tot în Olanda;
În anul 1997 acestor firme de mai sus li se adaugă noi firme din Italia
(investiţii de 83 milioane de dolari), urmată de firmele germane cu 58 milioane
dolari;
În 1999 se fac investiţii masive de capital din Cipru (326 milioane de dolari)
urmate de intrarea mai accentuată pe piaţa românească a firmelor din Ungaria (32
mil. dolari);
În 2000, firmele maghiare îşi consolidează poziţia cu noi investiţii de 76
milioane de dolari în industria petrolieră (benzinăriile MOL), industria alimentară,
textilă şi a cherestelei. Interesant de remarcat în anul 2000 sunt investiţiile din
Monaco (16 mil. dolari), stat perceput ca un adevărat paradis fiscal;
În anul 2001, se realizează o seamă de investiţii importante ale firmelor din
Austria (252 milioane de dolari) în special în domeniul bancar (Raifeisen Bank,
RFZ, Bank Austria Creditanstalt (HVB) şi Volksbank România). Dar Austria este
prezentă şi în domeniul asigurărilor şi în cel imobiliar, în industria alimentară sau în
industria softului. Billa, specializată în comerţul cu amănuntul, sau Complexul
hotelier Grand (din care face parte Hotel Marriot, care numai după un an de
funcţionare au realizat o cifră de afaceri de 20 mil dolari ) sunt alte câteva exemple.
Pe locul patru în top, apar noi offshore-uri: investitorii din Insulele Virgine au
subscris un capital de peste 65 milioane dolari în societăţile comerciale din România.
În anul 2003, România a atras investiţii străine44 în valoare de 1,5 miliarde
USD, a declarat ex-preşedintele Agenţiei Române pentru Investiţii Străine (ARIS),
Marian Săniuţă, pe baza datelor provizorii furnizate de Banca Naţională a României.
Aceasta valoare este în creştere cu 37,6% faţă de nivelul din 2002. Însă în această
sumă nu sunt cuprinse cele 222 milioane USD prevăzute în contractul de vânzare
către Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) şi IFC (divizia de
investiţii a Băncii Mondiale), care reprezintă contravaloarea pachetului de 25% plus
două acţiuni din capitalul Băncii Comerciale Române.
ARIS a atras în cursul anului 2003 16 proiecte de investiţii, cu o valoare totală
de circa 750 milioane USD, cu finalitate în 2004.
Media anuală a investiţiilor străine a fost, în perioada 1991-2003, de 803
milioane USD, volumul total al investiţiilor a depăşit 10 miliarde USD, atingând la
sfârşitul anului 2003, circa 10,4 miliarde USD.
Anul 2004 este cunoscut ca fiind - anul vânzării Petrom, după mai mulţi ani
de amânări şi la presiunea organismelor financiare internaţionale, în 2004 a început
privatizarea sectorului energetic45. Primele societăţi din domeniu, Electrica Banat şi
Electrica Dobrogea, au fost vândute grupului italian ENEL, contra unei sume de 36
44
www.aris.ro
45
Badea Mihaela - România Liberă, decembrie 2004
96
de milioane de euro. Următoarea privatizare în domeniu, cea a SNP Petrom, a adus
în vistieria statului cei mai mulţi bani din istoria privatizărilor, 669 de milioane de
euro viraţi la buget şi alţi aproape 850 de milioane pentru investiţii. Cea mai
disputată privatizare a fost însă distribuţia de gaze naturale. Privatizarea Distrigaz
Sud şi Distrigaz Nord a strâns la un loc liderii europeni în domeniu, furnizând
totodată surpriza anului. Gazprom, liderul mondial în producţia de gaze naturale, cel
mai mare furnizor de gaze pentru Europa, a fost eliminat din cursă, deşi promisese
un contract ferm de livrare pentru piaţa românească.
Cele două Distrigaz-uri au fost atribuite francezilor de la Gaz de France -
Distrigaz Sud şi a germanilor de la E.On Ruhrgas, Distrigaz Nord. E.On Ruhrgas
este pe punctul de a semna contractul de preluare a societăţii Electrica Moldova,
scoasă şi ea la privatizare.
Nu toate privatizările au avut un final fericit însă, preluarea societăţii
braşovene Tractorul este cel mai bun exemplu. Declarată un succes la semnarea
contractului cu firma italiana Landini, privatizarea Tractorul s-a transformat în eşec
în 2004, când investitorii au anunţat că s-au răzgândit în privinţa preluării. ARO
Câmpulung este un exemplu de “ciudăţenii ale privatizării” în 2004, la scurtă vreme
după ce a preluat pe un preţ de nimic, societatea din Câmpulung, firma Cross Lander
a vândut fabrica de scule şi matriţe din cadrul ARO contra unei sume de 40 de ori
mai mari. Electroputere Craiova este un alt exemplu de privatizare eşuată, scoasă la
privatizare în 2000, societatea din Craiova este în continuare în custodia statului.
Responsabilii cu privatizarea spun că nu au putut să o vândă pentru că fie ofertele
erau prea mici, fie investitorii erau interesaţi doar de o parte din activele scoase la
vânzare.
Conform informaţiilor furnizate de BNR, în primele nouă luni ale anului 2004
fluxul investiţiilor străine directe a atins valoarea de 1.639 milioane euro, valoare
care depăşeşte capitalul străin atras de România pe tot parcursul anului 2003, când s-
au atins 1.627 milioane euro. Se estimează, astfel, că există premisele depăşirii
valorii de 3 miliarde de euro până la sfârşitul anului 2004, ceea ce ar reprezenta o
dublare a volumului investiţional faţă de anul 2003. O dată cu aceasta, România
trece în poziţia de competitor pentru primele locuri în topul ţărilor din regiunea
central şi est-europeană, după criteriul volumului de investiţii străine directe atrase.
Revizuirea estimărilor se datorează prognozei de intrare în România, în anul 2004, a
capitalului de 1,5 miliarde euro rezultat din privatizarea SNP Petrom. Aceasta
evoluţie se datorează şi privatizărilor precum BCR, dar şi majorărilor de capital la
Automobile Dacia, Michelin, Carpatcement SA, Unilever, Şantierul Naval
Constanta, Industria Sârmei Campia Turzii, ISPAT-SIDEX, ARO SA sau
investiţiilor noi de tip greenfield - Holzindustrie Schweighofer, YKK SRL,
Medisystem Hospital SA, Lek Farmatech, precum şi importante investiţii
brownfield, cum sunt Anchor Mall Development, Roti Auto SA etc46.
Investiţiile străine în 2005, au fost asigurate, la fel ca o bună parte a
premiselor, prin proiectele asumate în 2004 de investitorii străini, care au finalizare
preconizată în următorii ani. Astfel, privatizările perfectate în 2004 (cele două
societăţi Electrica, Dobrogea şi Banat, precum şi societăţile de distribuţie a gazelor
naturale, Distrigaz Sud SA Bucureşti şi Distrigaz Nord SA Târgu Mureş) vor
contribui în total cu 700 de milioane de euro la volumul de ISD al anului 2005.
La acestea se adaugă derularea unui număr record de proiecte investiţionale
de tip greenfield, ce urmează să se finalizeze şi să producă impact în economie în
perioada 2005-2006. Astfel, numai în toamna anului 2004 au fost anunţate noi
proiecte de investiţii ale liderilor globali din industria auto, comerţul cu amănuntul,
46
Valentin Mateescu - România Liberă, noiembrie 2004
97
industria sticlei a lemnului, serviciile medicale.
În pofida introducerii cotei unice de impozitare47, respectiv a reducerii
fiscalităţii, investitorii străini nu s-au grăbit să vină în România. Potrivit datelor
furnizate de Baca Naţională a României, în primele două luni ale anului 2005,
investiţiile străine directe atrase de România au fost de 196 milioane de euro, în
scădere cu 20% faţă de perioada similară a anului 2004. În lunile ianuarie şi
februarie 2004, investiţiile străine directe au fost de 245 milioane de euro.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONCR) a anunţat că în primele
două luni ale anului 2005, capitalul social subscris la firmele cu capital străin s-a
redus de la 323,6 milioane de euro la 157,69 de euro. „Investitorii străini au nevoie
de stabilitate şi de credibilitate, iar în ultimul timp au fost foarte multe schimbări de
ordin legislativ şi nu numai. Două luni este o perioadă foarte scurtă de timp în ce
priveşte evoluţia investiţiilor străine”, susţin surse autorizate din rândul investitorilor
străini pentru România, lucru care se va vedea în statistici din a doua jumătate a
anului.
Evoluţia fluxurilor de ISD receptate de România, în perioada 2004-2006,
reflectă o intensificare fără precedent a activităţii investiţionale externe, contrastând
puternic cu tendinţele din perioada anterioară. Comparând media fluxurilor de ISD
din anii 2004-2006, cu media celor receptate în 2001-2003, vom constata o creştere
de peste 4 ori a volumului acestora, în condiţiile în care fluxurile de investiţii străine
directe receptate de România au atins cel mai înalt nivel, estimat la 9,08 miliarde
euro în 2006 (conform datelor BNR[5]).
Intrările sub forma investiţiilor străine directe (ISD) din România au depăşit
9 miliarde Euro în 2006, au finanţat 86 % din valoarea deficitului de cont curent.
Fără sumele din privatizare, finanţarea devine 69 %, în creştere uşoară faţă de anii
anteriori (Figura 4).
România a atras în anul 2007 un volum de investiţii străine directe de 7,25
miliarde de euro. Majoritatea investiţiilor străine provin din proiecte Greenfield,
având în vedere faptul că marile privatizări au fost încheiate.
Figura 4: Evoluţia fluxurilor de ISD în România între anii 2003-2007
Sursa: BNR – Raport asupra ISD 2008
47
Cristina Tefaş, ziarul Gândul, mai 2005
98
Raportându-ne la indicele creşterii competitivităţii (Growth Competitiveness
Index) şi la indicele competitivităţii afacerilor (Business Competitiveness Index),
ţara noastră a ocupat locul 50 până în anul 2003, iar în 2005 locul 33, fiind
considerată o ţară în care, deşi valoarea investiţiilor străine directe atingea cote
ridicate, cu toate acestea nu existau oportunităţi de valorificare a potenţialului
naţional în viziunea investitorilor. Contrar datelor mai sus menţionate, economia
românească continuă să prezinte un nivel de competitivitate relativ scăzut, în context
european, România atrăgând investiţii mai mici per capita, comparativ cu alte ţări
din regiune, datorită absenţei unui cadru legislativ transparent şi a unei competiţii
regionale accentuate. Decalajul competitiv faţă de restul ţarilor membre U.E. nu
poate fi ignorat dată fiind importanţa pieţei europene pentru România. Chiar dacă în
ultimii ani se înregistrează o deschidere continuă a comerţului exterior, datorată în
parte creşterii producţiei industriale şi a productivităţii, cu toate acestea exporturile
româneşti încă nu sunt diversificate îndeajuns. Acest lucru se datorează în parte
faptului că puţine întreprinderi româneşti au activităţi inovative bazate pe cercetare
în dezvoltarea produselor şi serviciilor lor, practicând o dezvoltare de tip extensiv.
Figura 5: Indicatori macroeconomici în perioada 2008-2009
Perioada 2000-200848 a însemnat o continuă creştere a fluxurilor de investiţii

străine directe. În ţările dezvoltate fluxurile de ISD au scăzut în 2008 mai lent (-
17%) decât influxurile. Statele Unite şi-au menţinut poziţia de cea mare sursa unică
de ISD, urmată de Franţa şi Japonia (cu o creştere de 74% a fluxurilor de ISD) [7].
În general, fluxurile din regiunile în curs de dezvoltare au continuat să crească,
atingând 293 miliarde dolari SUA în 2008, cu variaţii importante de performanţă.
Dintre economiile în curs de dezvoltare şi de tranziţie, cele mai mari trei surse de
investiţii străine directe au fost Hong Kong (China), Federaţia Rusă, şi China, care s-
au clasat în primii 20 de investitori din lume. Un factor major care a contribuit la
scăderea ISD la nivel mondial a fost retragerea masivă a investiţiilor marilor
corporaţii transnaţionale la nivel mondial. Începând cu mijlocul anului 2008, aceste
retrageri au depăşit fluxurile brute de ISD într-o serie de ţări. Semnificativ în acest
context a fost faptul că aproximativ 30% din fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere
din cursul anului 2008 şi din prima jumătate a anului 2009 au implicat vânzarea
filialelor străine către alte companii.
48
Liviu Radu, Carmen Radu - Competitiveness, Foreign Investments and the Economic Crisis, Conference proceedings
publicat în LESIJ (Lex ET Scientia International Journal) nr. XVII, vol. 1/2010, p. 394 - 409
99
Astfel, fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere (o sursă majoră de creştere a
ISD în perioada antecriză), au scăzut, pe măsură ce s-a manifestat blocajul pieţelor
financiare în a doua parte a anului 2008.
Politicile sunt un factor important în atragerea de ISD în regiunea Europei de
Sud-Est şi CSI şi cele mai multe schimbări politice au fost mai favorabile
investitorilor străini.
Situaţia pieţelor financiare internaţionale s-a deteriorat puternic din
septembrie 2008, odată cu falimentul băncii de investiţii americane Lehman Brothers
Inc. Gradul de încredere a participanţilor pe pieţele financiare a scăzut considerabil,
iar primele de risc au crescut la niveluri ridicate. Funcţionarea pieţei interbancare a
fost grav afectată, băncile cu exces de lichiditate fiind reticente a împrumuta
surplusul altor bănci. Aceasta s-a intensificat din septembrie 2008, afectând sever şi
creşterea economică mondială. Avansul economic pe plan internaţional prognozat
pentru anul 2008 de 3,2 la sută a fost estimat a fi înlocuit cu o scădere de 1,3 la sută
în 2009 (FMI, WEO aprilie 2009). La început, criza financiară a afectat în special
ţările dezvoltate. Aversiunea la risc din aceste ţări s-a translatat însă rapid către
zonele emergente iar Europa Centrală şi de Est au fost din ce în ce mai afectate.
Figura 6: Evoluţia investiţiilor străine în România (2007 - 2010)
Sursa: Khris.ro
Din păcate, amploarea şi intensitatea crizei economico-financiare au fost
subevaluate de autorităţile din întreaga lume. Incertitudinile privind evoluţiile
viitoare sunt mari.
Criză mondială demarată în 2008 a determinat reducerea producţiei
internaţionale de bunuri şi servicii oferită de cele 82.000 de corporaţii transnaţionale
şi a celor 810.000 filiale ale acestora, ce funcţionează la nivel mondial. La nivelul
corporaţiilor transnaţionale s-au înregistrat scăderi ale profitului, retrageri de capital,
concedieri masive, restructurări şi chiar falimente.
Activitatea economică în principalele state partenere ale României s-a
diminuat în 2009, determinând o scădere a încrederii consumatorilor naţionali şi
afectând astfel cererea de bunuri externe. În consecinţă, pieţele de desfacere a
exporturilor româneşti sunt influenţate negativ, iar firmele autohtone de comerţ
exterior întâmpină mari greutăţi în activitatea lor. Deprecierea monedei naţionale
este un factor care temperează aceste dificultăţi.
Cu toate efectele negative ale crizei, corporaţiile transnaţionale prin filialele
lor au continuat să reprezinte o forţă majoră economică (10% din PIB-ul mondial şi
78 de milioane de salariaţi). Rapoartele UNCTAD estimează o recuperare treptată a
intrărilor de ISD în 2010 (în jur de 1400 miliarde dolari) şi o creştere mai
100
substanţială în 2011 (o estimare de 1800 miliarde dolari).
Să ne reamintim...
Mediul de afaceri din România s-a îmbunătăţit în ultimii ani, rămânând însă
mai puţin favorabil decât cel din alte state din Europa Centrală şi de Est, cum ar fi
Bulgaria, Slovacia, Ungaria, Polonia şi Cehia, se arată într-un raport realizat de
Economist Intelligence Unit
Analizaţi evoluţia ISD în România în ultima perioadă, după criza economică
mondială.
Care au fost principalele motive ale reticenţei investitorilor străini în privinţa
mediului de afaceri românesc?
9.6. Investiţiile străine directe factor al dezvoltării competitivităţii

corporaţiilor multinaţionale în România
Un studiu privind atractivitatea ţărilor din zonă pentru investitorii străini

realizat de Institutul pentru Studii Economice şi Internaţionale din Viena (2004),
01:40 estimează că în perioada următoare România şi Bulgaria vor fi statele agreate de
aceştia. “Date fiind integrarea rapidă în structurile Uniunii Europene şi avantajele
rezultate din costul redus al mâinii de lucru, România şi Bulgaria vor deveni
probabil mai atrăgătoare pentru investiţiile străine”49, a declarat Josef Poesch, analist
în cadrul acestui Institut.
În cadrul regiunii, există, aşa cum s-a putut observa, importante diferenţe în ceea
ce priveşte performanţa în atragerea investitorilor străini. Decizia de a investi în
aceste state este mai ales una strategică, iar alegerea localizării efective reprezintă o
chestiune ce ţine de competitivitatea statelor respective. Dinamica şi calitatea
măsurilor de reformă, implică hotărârea politică de derulare a proceselor de
privatizare, asigurarea macrostabilităţii şi coerenţa regimurilor naţionale în privinţa
investiţiilor externe directe şi existenţa unui climat de afaceri favorabil sunt
condiţiile care au determinat o distribuţie inegală a fluxurilor de investiţii externe
directe50.
„Investiţiile străine sunt, fără îndoială, un factor de creştere economică. Ele au o
contribuţie importantă la realizarea reformelor în economie, construirea şi
consolidarea sistemului economiei de piaţă, realizarea unei pieţe libere şi a unui
mediu intern favorabil creşterii economice… Departe de a fi resursa principală a
dezvoltării – care se bazează în primul rând pe efortul intern – acestea… au efect
multiplicator, impactul lor propagându-se în economie şi societate51.
Începând cu anul 1997, Consiliul Investitorilor Străini (FIC) a publicat prima sa
Carte Albă, raport ce conţinea un set de propuneri ce aveau în vedere îmbunătăţirea
climatului investiţional din România. În cea de-a patra ediţie, publicată la începutul
anului 2005, sunt cuprinse şapte capitole: sistemul juridic, regimul fiscal,
flexibilitatea pieţei muncii, sectorul bancar, guvernanţă corporatistă şi piaţa de
capital, mediu şi corupţia. Astfel, aceştia vin cu o serie de propuneri, cum ar fi52:
49
The Vienna Institute for International Economic Studies (WIIW) – “FDI în South-Eastern Europe în the early”,
Viena, 2004.
50
Tribuna economică, nr.8, februarie, 2003, pag.72.
51
Negriţoiu Mişu (1997) – op.cit., pag.222-227.
52
Consiliul Investitorilor Străini (2005) – Soluţii imediate de creştere a investiţiilor străine directe în România, Raport
elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, Bucureşti, pag. 7-13.
101
 numărul ordonanţelor de urgenţă ar trebui redus semnificativ, legislaţia
republicată ori de câte ori suferă modificări substanţiale, şi de asemenea, pot să
existe consultări prealabile în cazul tuturor propunerilor de legi;
 legislaţia fiscală din România ar trebui imediat armonizată cu cea din
Uniunea Europeană;
 reducerea diferenţei dintre rata dobânzii pentru lei şi valută ar trebui să fie o
prioritate;
 pot fi oferite stimulente pentru realizarea obiectivelor de recuperare şi
reciclare a deşeurilor, fondurile putând fi folosite pentru dezvoltarea infrastructurii
necesare îmbunătăţiri proceselor de recuperare şi reciclare a deşeurilor şi pentru
crearea de sisteme separate de colectare a deşeurilor, iar subvenţiile pentru
recuperarea şi reciclarea materialelor pot fi eliminate;
 legislaţia anticorupţie ar trebui aplicată la scară largă şi în mod uniform etc;
Factorul important în atragerea unui volum cât mai mare de investiţii externe
directe este crearea unui mediu de afaceri propice.
În noiembrie 2004, Agenţia de rating Fitch a acordat României calificativul

„investment grade”. Acesta a fost urmat de o îmbunătăţire a ratingurilor acordate de
Standard and Poor’s şi Moody’s. s Din păcate, conform unui raport al ARIS,
volumul investiţiilor externe directe în România, în perioada 1990 – 2005, a fost de
numai 13 miliarde de euro. În Europa de Sud-Est, ca şi în anii anteriori, ţările
candidate la Uniunea Europeană, Bulgaria şi România, au fost principalele
beneficiare ale fluxurilor de investiţii externe directe în 2004. România a atras mai
multe investiţii externe directe decât cele cinci ţări din partea de vest a subregiunii
(Albania, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Serbia şi Muntenegru) la un
loc (figura 7.).
Figura 7. Evoluţia intrărilor de ISD în Sud Estul Europei la nivelul anului

2004 - milioane dolari
Sursa: Elaborat pe baza datelor din UNCTAD – „World Investment Report ”, 2005
102
Figura 8. Numărul de achiziţii şi fuziuni în România pe domenii de activitate
în 2004
Sursa: Elaborat pe baza datelor din UNCTAD – „World Investment Report ”, 2005
Din sinoptica de mai sus rezultă că fluxul de capital străin să continue să crească
prin fuziuni şi achiziţii, datorită faptului că atât costurile scăzute cu salariile, cât şi
lipsa riscului economic şi politic, fac din România un loc profitabil pentru mutarea
unităţilor de producţie a diferitelor companii din Uniunea Europeană (figura 5.).
Procesul de integrare în Uniunea Europeană continuă să modeleze în viitor
mediul economic românesc, crescând competiţia economică şi ducând inevitabil la o
consolidare a pieţei prin fuziuni şi achiziţii. Investiţiile externe directe s-au cifrat în
2005 la 5,197 miliarde euro, în creştere cu doar 0,3% faţă de anul precedent, potrivit
datelor înregistrate în Balanţa de Plăţi a Băncii Naţionale a României.
În România nivelul record al intrărilor de ISD din 2005 (5 miliarde dolari) a
fost în parte rezultatul vânzării pentru privatizare a companiei petroliere Petrom
către OMV (Austria). Intrările de investiţii externe directe au fost importante şi în
terenuri şi proiecte de extindere, cu precădere în industria automobilelor şi în
servicii. În Bulgaria, în 2004, Telekom Austria a cumpărat operatorul de
telecomunicaţii MobilTel, în timp ce Viva Ventures (SUA) a preluat majoritatea
controlului în Compania Telecomunicaţiilor din Bulgaria (BTC). Industria energiei a
primit investiţii majore în 2004 din Austria, Republica Cehă şi Germania. Din punct
de vedere sectorial, domeniul producţiei a dominat intrările de investiţii directe doar
în România, în 2003 şi 2004. Acest sector a primit, de asemenea, o parte însemnată a
investiţiilor externe directe în Bulgaria, deşi această pondere a scăzut în 2004. În
cadrul serviciilor, comerţul şi telecomunicaţiile au avut un rol deosebit de important,
în urma recentelor privatizări.
Potrivit Oficiului Naţional al Registrului Comerţului (ONRC)53, care departajează
ţările după valoarea capitalului social subscris în valută la societăţile înmatriculate în
53
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (2006) – Societăţi comerciale cu participare la capital, nr. 88, pg.26.
103
România, în perioada 1991-2005, Austria se situează pe locul al doilea, cu 1,76
miliarde de euro, după Olanda, care figurează cu un capital subscris de 2,05 miliarde
de euro. Ponderea Olandei în totalul investiţiilor străine realizate în aceiaşi perioada
este de 15,98 %, în timp ce Austria contribuie cu 13,73% (tabel 6.).
Tabelul 6. Clasamentul ţărilor după participarea străină la capitalul social total
subscris, în perioada 1991 - 2005
Sursa: Oficiul Naţional al Registrului Comerţului - Societăţi Comerciale cu participare străină la

capital, sinteză statistică, 31.12.2006
Din analiza grupărilor economice ce au realizat investiţii în România în anul
2006, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) se situează pe
prima poziţie, urmată de Uniunea Europeană. State precum Elveţia sau Liechtenstein
(membre ale AELS), nu se află pe primele poziţii nici în clasamentul realizat pe
ţări54.
54
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (2006) - Societăţi Comerciale cu participare străină la capital, sinteză
statistică, 31.12.2006.
104
Tabelul 7. Înmatriculări de societăţi comerciale cu participare străină la
capitalul social, pe grupări economice de ţări, în raport de rezidenţa
investitorului, în 2006

Pentru anul 2005, domeniile în care activează societăţile comerciale cu

participare străină la capital, reţinem că acestea sunt concentrate, în special, în
activităţi nemateriale: comerţ (46,2 %), servicii profesionale (18,7%). Aceiaşi
tendinţă se păstrează şi pentru primele şapte luni ale anului 2006 (figura 9.).
Figura 9. Structura pe domenii de activitate55 a numărului de societăţi

comerciale sold existent la 31 Decembrie 2005

După criteriul valorii capitalului social subscris de societăţile comerciale cu

participare străină la capital, în perioada 1991 – decembrie 2006, preferinţele
investitorilor străini au fost orientate în acest interval, în ordine, spre:
 industrie, 52,0 % din capitalul social subscris;
 servicii profesionale, 21,7 % din capitalul social subscris;
 comerţ cu amănuntul, 7,6 % din capitalul social subscris;
 comerţ cu ridicata, 7,3 % din capitalul social subscris;
 transporturi, 7,1 % din capitalul social subscris;
 turism, 1,8 % din capitalul social subscris;
 construcţii, 1,7 % din capitalul social subscris;
 agricultură, 0,9 % din capitalul social subscris.
Din această prezentare se desprinde concluzia că pentru economia românească,
55
Calculată în raport de domeniul principal de activitate declarat.
105
domeniul industrial este principalul punct de atracţie pentru capitalul străin subscris
(figura 10.).
Figura 10. Structura pe domenii de activitate56 a numărului de societăţi

comerciale cu participare străină la capitalul social, înregistrate în perioada
1991 - decembrie 2005

De asemenea, potrivit UNCTAD (2006), în ultimii doi ani, în România,

sectorul secundar a atras cele mai multe investiţii externe de capital din sud-estul
Europei (2.006 milioane dolari, comparativ cu Bulgaria 392 milioane dolari sau
Macedonia 54 milioane dolari). În cadrul serviciilor, comerţul şi transporturile au
avut un rol deosebit de important. Din punct de vedere geografic, capitalul străin
subscris şi societăţile comerciale cu participare străină s-au orientat mai ales spre
zonele ţării cele mai dezvoltate din punct de vedere economic.
Aşa cum rezultă din tabelul următor, din capitalul social subscris, 78,9 % a
fost orientat spre zona municipiului Bucureşti şi judeţul Ilfov, 1,8 % în sudul
Munteniei, 6,8 % în Vestul şi 1,2 % în Centrul ţării etc.
56
Calculată în raport de domeniul principal de activitate declarat la înmatriculare.
106
Tabel 8. Înmatriculări de societăţi comerciale cu participare străină la capitalul
social, pe regiuni de dezvoltare economică, în luna Decembrie 2006
Regiunea Număr Valoarea capitalului subscris Ierarhi
de societăţi Total Total exprimat Total exprimat a în
dezvoltare comerciale exprimat în în echivalent în echivalent funcţie
economică monedă valută valută de:
naţională
Nr. % mii % USD % EURO %
RON
0 1 2 3 4 5
TOTAL 123 100. 51895. 100. 19287680. 100. 14644423. 100. * **
ROMANI 4 0 9 0 0 0 6 0
A
Nord-Est 47 3.8 70.3 0.1 19261.0 0.1 14624.2 0.1 7 8
Sud-Est 85 6.9 343.5 0.7 126843.0 0.7 96307.2 0.7 5 6
Sud- 77 6.2 1060.2 2.0 348699.0 1.8 264174.3 1.8 6 4
Muntenia
Sud-Vest 28 2.3 191.1 0.4 50910.0 0.3 38654.1 0.3 8 7
Oltenia
Vest 174 14.1 3445.0 6.6 1311688.0 6.8 995916.3 6.8 2 3
Nord-Vest 173 14.0 6240.6 12.0 1976333.0 10.2 1500556.7 10.2 3 2
Centru 168 13.6 631.2 1.2 230693.0 1.2 175156.7 1.2 4 5
Bucureşti - 482 39.1 39914. 76.9 15223253. 78.9 11558454. 78.9 1 1
Ilfov 0 0 2
*) numărul societăţilor (col 1) **) capitalul social total exprimat în valută (col.3)
În ultima perioadă, tot mai mulţi investitori străini aleg sudul şi sud-estul ţării
pentru realizarea de noi proiecte de investiţii, în detrimentul zonelor centrale şi de
vest. „Se observă o tendinţă nouă de orientare către zone considerate până nu de
mult mai puţin atractive: regiunea de dezvoltare Sud - Est Muntenia şi Sud-Oltenia",
se arată într-o informare a Agenţiei Române pentru Investiţii Străine57.
Regiunea Nord-Est este puternic influenţată de dependenţa sa tradiţională faţă
de agricultură, de localizarea în apropierea graniţelor cu Ucraina şi Moldova, precum
şi de caracterul montan a unei părţi a teritoriului său. De asemenea, Regiunile Sud şi
Sud-Vest, agricultura este activitatea economică dominantă, iar Dunărea împiedică
dezvoltarea, comportându-se ca o barieră pentru schimburile economice trans-
frontaliere58.
Profitând de apropierea de pieţele vest-europene şi de dependenţa scăzută faţă
de sectorul economic primar, Regiunile Vest, Nord-Vest şi Centru au reuşit să atragă
un număr ridicat de investitori străini, ceea ce a contribuit semnificativ la
dezvoltarea lor. Regiunea Sud-Est este un caz special, combinând judeţe mai puţin
dezvoltate cu particularităţile judeţelor mai industrializate: Constanţa, Galaţi şi
Tulcea. Se poate aprecia că, în prezent, disparităţile între regiuni au crescut,
devenind o caracteristică a economiei României, cu concentrarea creşterii economice
în jurul Bucureştiului, în timp ce unele zone din Estul ţării înregistrează o slabă
creştere economică.
Printre cauzele majore care au dus la disparităţile regionale menţionăm:
 dependenţa ridicată a creşterii economice faţă de volumul investiţiilor străine
directe şi concentrarea acestora în zona capitalei. Astfel, în afara Regiunii Bucureşti
57
www.aris.ro.
58
Ministerul Integrării Europene, Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Regional - Programul
Operaţional Regional 2007-2013, Bucureşti, 2007, pg.20.
107
- Ilfov, investiţiile străine în celelalte şapte regiuni de dezvoltare, în 2005,
reprezentau numai 39,4 % din totalul investiţiilor străine directe;
 migrarea masivă a forţei de muncă. Aceasta afectează, în special, zonele
predominat agricole ale ţării, care nu au putut înlocui locurile de muncă pierdute în
industrie cu altele în celelalte sectoare economice. În aceste condiţii s-a produs o
importantă perturbare a structurii economice a oraşelor şi judeţelor afectate.
Investiţiile străine în România s-au orientat în funcţie de accesibilitatea la
pieţele occidentale şi de caracterul urban al zonelor vizate de investitorii străini,
inclusiv existenţa unui nivel adecvat al facilităţilor şi serviciilor pentru expatriaţi. În
aceste condiţii este firesc ca Regiunea Bucureşti-Ilfov să se situeze pe prima poziţie
în ceea ce priveşte investiţiile străine directe atrase, înregistrând 60,6 % din totalul
investiţiilor străine directe realizate în România până în anul 2005 (figura 8.).
Constanţa devine, de asemenea, o locaţie preferată a investiţiilor străine directe din
Regiunea Sud-Est59. Diferite tipuri de investitori străini au fost atraşi de anumite
zone din România în funcţie de scopul urmărit de aceştia şi facilităţile acordate.
Regiunile Vest şi Nord-Vest au atras un număr relativ ridicat de companii cu
participare străină (în special europeană) grupate uneori în protoclustere60, însă
acestea sunt în general IMM-uri, care lucrează adesea ca subcontractori ori pe bază
de lohn sau exploatează legături de afaceri tradiţionale cu Europa de Vest. Regiunile
Bucureşti-Ilfov, Sud şi Sud-Est au atras mai multe investiţii de tip greenfield, în
special, din partea investitorilor din afara Europei.
Figura 11. Structura ISD pe Regiuni de Dezvoltare până în 2005 (%)
Sursa: Anuarul Statistic al României 2006
Prezenţa investiţiilor străine directe are un efect pozitiv pe piaţa muncii în

regiunile de dezvoltare din România, prin creşterea constantă a cererii pentru
calificarea forţei de muncă şi prin dezvoltarea serviciilor. Disponibilitatea forţei de
muncă înalt calificată este un important factor al localizării investiţiilor. Pe măsura
ce transferul activităţilor productive şi creative către România se intensifică, cererea
de forţă de muncă înalt calificată va creşte. Astfel, regiunile de dezvoltare care au
reuşit să atragă un volum important de investiţii se confruntă deja cu dificultăţi în a
59
Idem, pg.21.
60
Clusterele industriale sunt concentrări spaţiale de întreprinderi „conectate prin specializare pe relaţia furnizor-
cumpărător ori relaţionate printr-o tehnologie” (M. Porter). În România, clusterele industriale au apărut în ultimii 12 ani
cu precădere în Bucureşti, acoperind sectorul mass-media (presa scrisă, audio-vizual) şi software. Şanse de structurare a
clusterelor industriale există şi în alte zone geografice ale României. De pildă, în judeţul Alba (industria porţelanului),
Vaslui (confecţii), Bucureşti-Pipera (industria mobilei), Cluj, Timişoara, Iaşi (software), Galaţi, Constanţa (industrie
navală) sau Bucureşti, Braşov (industrie aeronautică). În România există forme incipiente de clustere , pe care le putem
denumi "proto-clustere" sau clustere în formare pe structuri orizontale.
108
găsi pe piaţa muncii forţă de muncă înalt calificată, în special, în domeniile tehnic şi
administrativ.
Tabelul 9. Societăţi comerciale cu participare străină la capital
şi valoarea capitalului social subscris, pe regiuni de dezvoltare economică, în
perioada 1991 - 2005
Valoarea capitalului social subscris Ierarhia
Regiune de Număr societăţi în
dezvoltare comerciale Total exprimat în Total exprimat în Total exprimat în funcţie
economică monedă naţională echivalent valută echivalent valută de:
Nr. % mii RON % mii USD % mii EURO %
0 1 2 3 4 5
Total 119120 34007512,8 16731600,5 12868918,1 * *
România *
Nord-Est 4749 4,0 1317431,4 3,9 523722,3 3,1 402815,0 3,1 7 7
Sud-Est 6496 5,5 4200327,7 12,4 1483615,1 8,9 114105,5 8,9 5 3
Sud- 4781 4,0 8174536,0 24,0 1663257,1 9,9 1279275,1 9,9 6 2

Muntenia
Sud-Vest 2975 2,5 654694,7 1,9 270789,3 1,6 208274,5 1,6 8 8
Oltenia
Vest 12858 10,8 2164666,0 6,4 1075651,0 6,4 827324,6 6,4 2 4
Nord-vest 11622 9,8 1864685,8 5,5 912166,6 5,5 701582,4 5,5 3 5

Centru 11132 9,3 1792433,9 5,3 811480,4 4,8 624140,8 4,8 4 6
Bucureşti- 64507 54,2 13838737,2 40,7 9990918,6 59,7 7684400,2 59,7 1 1
Ilfov
* Numărul societăţilor; **capitalul social total în echivalent valută
În partea de sud a României, investitorii străini se vor orienta, în special, spre

unele sectoare economice cu specializări deja existente şi spre zonele unde
autorităţile locale oferă cele mai avantajoase facilitaţi. Rezultatele unui studiu
comparativ realizat de ARIS au scos la iveală faptul ca în zona de Sud necesarul cel
mai mare de investiţii se înregistrează în industria alimentară, industria constructoare
de maşini, industria chimică şi petrochimică.
După analizarea zonelor de dezvoltare economică, în mod firesc se pune
întrebarea care sunt cei mai semnificativi investitori şi care sunt domeniile preferate
de aceştia. Conform datelor statistice raportate de Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului la sfârşitul anului 2005 când s-a realizat un clasament al investitorilor
străini în România după capitalul social subscris (tabel 10.). Acest clasament reflectă
atât domeniile care au atras cel mai mare interes din partea investitorilor străini, cât
şi maturitatea, gradul de deschidere şi caracteristicile pieţelor cărora se adresează.
Din tabel, observăm că domeniile preferate de principalii investitori străini în
România la sfârşitul anului 2005 au fost extracţia hidrocarburilor, producţia de
autovehicule, metale feroase, IT, consultanţă şi telecomunicaţii, ramuri care
înglobează progres tehnologic şi care creează premisele pentru dezvoltarea în viitor a
unei industrii caracterizate prin obţinerea unor produse cu valoare adăugată mare şi
cu un înalt grad de prelucrare.
109
Tabel 10. Topul primilor 15 investitori străini în România la sfârşitul
anului 2005
Sursa: www.arisinvest.ro, conform datelor statistice raportate de Oficiul Naţional al

Registrului Comerţului, la sfârşitul anului 2005
Investiţiile româneşti realizate în străinătate nu au avut o evoluţie

spectaculoasă nici ca pondere, nici ca număr al societăţilor care au investit în afara
graniţelor ţării. Conjunctura economică şi decapitalizarea societăţilor româneşti au
făcut ca nivelul acestor investiţii să nu depăşească jumătate de miliard de dolari în
nici un an al perioadei post-decembriste. În tabelul 11 şi figura 12 am evidenţiat
evoluţia acestor investiţii.
Tabelul 11. – Investiţiile efectuate de firmele româneşti în străinătate
Valoare investiţii (mii
Anul dolari)
1991 37,365
1992 36,254
1993 32,121
1994 44,659
1995 41,259
1996 46,852
1997 49,325
1998 75,125
1999 114,586
110
2000 175,958
2001 152,365
2002 196,554
2003 256,985
2004 335,452
2005 441,001
Total 2,035,861
Sursa: Centrul Roman pentru Promovarea Comerţului
Figura 12. Evoluţia ISD româneşti în perioada 1991 – 2005
Sursa: Centrul Roman pentru Promovarea Comerţului 2006
Se poate observa din datele de mai sus ca evoluţiile au fost de multe ori
oscilante, cu o tendinţă evidentă de creştere după anul 2001.
În ceea ce priveşte structura ISD româneşti, ponderea cea mai mare a
acestora se regăseşte în ţările europene şi preponderent în ţările deja membre ale
Uniunii Europene. În tabelul 12 am evidenţiat, procentual, evoluţia şi structura
acestor investiţii.
Tabelul 12. Evoluţia şi structura ISD româneşti

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Total 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00
Europa, din care: 74,73 76,27 82,05 84,72 85,37 85,78 82,75 86,21 88,23 85,93
- UE 75,62 74,15 78,65 77,34 74,79 79,05 81,05 78,49 82,64 78,71
- AELS 1,10 1,68 1,48 1,37 1,14 1,30 1,64 1,45 1,17 1,52
- CEFTA 6,03 6,22 6,56 8,29 9,59 8,27 7,69 8,48 3,09 4,06
Africa+Orientul
13,1 12,41 9,24 7,79 6,86 6,34 6,61 5,31 5,24 5,81
Mijlociu
Asia-Oceania 7,07 5,43 2,28 2,33 2,93 3,12 5,07 4,07 2,87 3,18
America 5,09 5,85 6,38 5,06 4,83 4,57 5,41 4,26 3,54 4,97
111
Figura 13. Evoluţia şi structura ISD româneşti
Evoilutia si structura ISD
100%
80%
60%
40%
20%
0%
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Europa Africa+Orientul Mijlociu Asia-Oceania America
Din punct de vedere al ţărilor de destinaţie a acestor investiţii, am prezentat în

tabelul 13., un clasament al primelor 25 de ţări, după ponderea pe care o au în
totalul investiţiilor străine din România.
Rolul investiţiilor s-a manifestat în următoarele direcţii:
1) promovarea procesului de industrializare globală a ţării;
2) pentru o serie de ramuri, printre care construcţii, transporturi,
gospodărire comunală, investiţiile au însemnat o amplificare a bazei lor materiale;
3) crearea şi amplificarea numărului locurilor de muncă, cu deosebire în
industrie şi construcţii;
4) Investiţiile au avut un rol anume în participarea României la
schimburile economice externe cu deosebire pe anumite pieţe şi în condiţii
specifice.
Tabelul 13. Topul primelor 25 ţări care fac obiectul ISD din partea României
la nivelul anului 2005 (%)
Loc Tara Pondere

1 ITALIA 19,24
2 GERMANIA 14,03
3 TURCIA 7,92
4 FRANTA 7,44
5 REGATUL UNIT 5,45
6 UNGARIA 4,14
7 STATELE UNITE 4,06
8 AUSTRIA 3,11
9 OLANDA 2,69
10 BULGARIA 2,65
11 SPANIA 2,42
12 GRECIA 2,13
112
13 BELGIA 1,75
14 POLONIA 1,46
15 REPUBLICA MOLDOVA 1,18
16 SERBIA si MUNTENEGRU 1,14
17 INDIA 0,98
18 REPUBLICA CEHA 0,96
19 EMIRATELE ARABE UNITE 0,92
20 CROATIA 0,84
21 FEDERATIA RUSA 0,83
22 CHINA 0,75
23 EGIPT 0,69
24 ELVETIA 0,67
25 NORVEGIA 0,62
Investiţiile cu capital străin, cu deosebire investiţiile directe, prin conţinutul

lor economic, prin modul de înfăptuire şi prin efectele generate constituie o formă a
relaţiilor economice şi de cooperare internaţională cu un trecut îndelungat. Aşa cum
remarcă unii autori61 impactul capitalului străin asupra economiei româneşti actuale
este dublu. Pe de o parte, ca flux financiar, capitalul străin joacă rol complementar în
contextul tranziţiei întrucât el suplimentează resursele financiare limitate ale ţării în
procesul de adaptare la mecanismele pieţei (prin stabilizare, restructurare, ajustare
structurală, relansare etc., ca pârghii necesare sau componente ale procesului).
Pe de altă parte, ca flux investiţional capitalul străin joacă un rol structural.
Dacă procesul de construcţie economică şi remodelarea structurală a complexului
naţional economic implică infuzie de tehnologii moderne prin aplicarea unor noi
tehnici manageriale şi de gestiune. Rolul structural al capitalului investiţional străin
rezultă că este decisiv, tocmai pentru că poate genera şi întreţine un asemenea
mecanism economic funcţional.
Într-unul dintre cele mai recente studii efectuate de experţii prestigioasei
companii de consultanta Ernst & Young (2007)62, considera România drept cea mai
atractivă destinaţie pentru investiţii din Europa de Sud – Est, în condiţiile unei
îmbunătăţiri substanţiale a percepţiei investitorilor străini asupra acestei zone a
Europei. Acelaşi studiu intitulat „Attractiveness of South East Europe” releva faptul
că există premisele necesare pentru o îmbunătăţire a poziţiei ţării noastre ca
destinaţie pentru investiţii în următorii trei ani.
Atractivitatea mediului de afaceri prin efectele introducerii cotei unice de
impozitare şi atitudinea pozitivă a partenerilor străini faţă de România au condus la
atragerea unui volum de investiţii străine directe în valoare de 9,1 miliarde Euro în
anul 2006. Valoarea record din 2006 de 9,082 miliarde Euro, în creştere cu 74,24%
comparativ cu aceeaşi perioadă a anului precedent (5,213 milioane Euro), include
suma de 2,2 miliarde euro, reprezentând preluarea de către Erste Bank a 36,8% din
acţiunile BCR63 (figura 14.).
Cea mai importantă componentă a investiţiilor străine directe atrase de
România a fost „participaţii la capital” (4098 milioane Euro, reprezentând 45,1% din
volumul total de ISD), urmată de „alte capitaluri”, adică împrumuturi acordate de
compania mama structurilor afiliate din România (3029 milioane Euro, reprezentând
33,3% din volumul total de ISD), şi componenta „profit reinvestit” (1956 milioane
61
Munteanu C, Valsau C. (1995) - Investiţiile internaţionale, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, p. 198-199.
62
Ernst & Young (2007) Attractiveness of South East Europe. The new frontier of Europe? www.ey.com.
63
ARIS (2007) Raport anual ISD 2006
113
Euro, reprezentând 21,5% din volumul total de ISD).
Figura 14. Fluxurile anuale ISD 2000- 2006 (milioane euro)
Sursa: Banca Naţională a României - www.bnr.ro
În anul 2006, volumul cumulat al investiţiilor străine directe atrase de România a

depăşit pragul de 30 de miliarde de EUR, înregistrându-se un stoc ISD de 31,130
miliarde EUR64 (figura 15.)
Figura 15. Stocul de ISD 1990 – 2006
Din punct de vedere al fluxurilor lunare de ISD, valoare medie a fost pentru
anul 2006 de aproximativ 757 milioane euro, puternic influenţată de intrarea în
luna octombrie a sumei de 2,2 miliarde euro din privatizarea BCR (figura 16.).
64
Idem
114
Figura 16. Fluxurile lunare de ISD în 2006
În anul 2006, în competiţia acerbă de atragere de investiţii străine în regiunea

Europei Centrale şi de Est, România a deţinut un binemeritat loc doi, cu o valoare de
9,1 miliarde euro (figura 17.).
Figura 17. Fluxurile de ISD – comparaţie regională 2006
Sursa: Băncile Centrale, ARIS (2007) Raport anual ISD 2006
Atractivitatea României ca ţară de destinaţie pentru investitorii străini a fost

manifestată şi prin creşterea cu 9,2% în anul 2006, comparativ cu anul precedent, a
numărului de societăţi comerciale cu participare străină nou înregistrate. Ca pondere
anul 2006 reprezintă 9,1% din numărul total al societăţilor comerciale cu participare
străină la capital înregistrat în România în perioada 1991-2006. Sub aspectul
distribuţiei lunare, numărul societăţilor comerciale cu participare străină la capital
nou înregistrate a avut o tendinţă relativ constantă de creştere. Capitalul social
subscris de societăţile comerciale cu participare străină la capital nou înregistrat a
urmat aceeaşi tendinţă ascendentă, cu o rată de creştere de 165,4%, corespunzător
valorii de 238 milioane dolari în anul 2006, comparativ cu 89,9 milioane dolari în
anul 200565.
65
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului 2007.
115
Tabel 14. Clasamentul pe ţări de origine a capitalului social subscris în
perioada 1990-2006 (milioane euro)
Sursa: Oficiul Naţional al Registrului Comerţului 2007
Ţările europene reprezintă principalii parteneri de afaceri ai României, ţinând

cont că 84% din valoarea capitalului social subscris din stocul acumulat în perioada
1990-2006 provine din aceste ţări, iar procentul capitalului provenit din ţările
Uniunii Europene este de 65%. În clasamentul pe ţări de provenienţă a investiţiilor
străine, primele cinci sunt ţări ale Uniunii Europene, ţări a căror prezenţă în România
reprezintă o tradiţie în domeniul dezvoltării afacerilor (tabel 14.).
Capitalul social subscris de societăţile comerciale cu participare străină la
capital - indicator care exprimă valoarea totală a aporturilor, în numerar şi în natură,
subscrise de asociaţi la constituirea societăţii, precum şi la majorarea capitalului
social în cursul existenţei societăţii comerciale - a înregistrat în anul 2006 valoarea
de 2434 milioane Euro, în creştere cu 0,5% faţă de anul 2005. Ca pondere, anul 2006
reprezintă 15,7% din soldul valorii capitalului social subscris, începând cu anul
1991. Cele mai dinamice luni ale anului 2006 sub aspectul valorii capitalului social
subscris au fost: august (85,5 milioane Euro) şi decembrie (355,5 milioane Euro)66.
Printre cele mai importante majorări de capital efectuate de investitorii străini
în cursul anului 2006 se evidenţiază: Kaufland România SCS (comerţ cu amănuntul)
– 164,6 milioane Euro, Doosan IMGB (producţie maşini grele) - 63,5 milioane Euro,
Astra Vagoane – 37,4 milioane Euro, Alexandrion Group România – 36,3 milioane
Euro, Celestica – 35,4 milioane Euro, Renault Mecanique (industria auto) – 34,6
milioane Euro, Egger (industria lemnului) – 33,8 milioane Euro, Lukoil (industria
petrolieră) – 31,1 milioane Euro, Agri Concept – 27,4 milioane Euro, Distrigaz Sud
(distribuţie gaze naturale) – 24,9 milioane Euro.
Distribuţia pe domenii de activitate a capitalului social subscris de societăţi
comerciale cu participare străină la capital rămâne constantă comparativ cu anii
anteriori, pe primul loc în preferinţele partenerilor străini fiind industria cu 50,6%,
urmată de servicii profesionale (26%), comerţ (13%), transporturi (6,4%). Cele mai
puţin atractive domenii pentru partenerii străini sunt: construcţiile (1,6%), turismul
66
ARIS (2007) Raport anual ISD 2006.
116
(1,5%) şi agricultura, ceea ce atestă potenţialul încă neexploatat al acestora (figura
18.).
Figura 18. Valoarea capitalului subscris pe domenii de activitate în perioada

1990-2006 ( %)
Sursa: Oficiul Naţional al Registrului Comerţului 2007
Evoluţia înregistrată de investiţiile străine directe în România în anul 2006,

precum şi a numărului şi valorii capitalului social subscris de societăţile comerciale
cu participare străină confirmă previziunile organizaţiilor internaţionale, care arată
că România este o destinaţie din ce în ce mai atractivă pentru investitorii străini prin
aderarea la Uniunea Europeană, adoptarea acquisului comunitar şi preţul redus al
forţei de muncă superior calificate.
Conform Legii 332/2001 privind investiţiile directe cu impact semnificativ în
economie, lege care prevede acordarea de facilităţi pentru investiţiile a căror valoare
depăşeşte echivalentul a 1 milion dolari, şi în baza contractelor de mandat încheiate
cu Agenţiile de Dezvoltare Regională, în perioada octombrie 2001 – decembrie
2006 s-au primit informaţii referitoare la înregistrarea statistică a 535 proiecte de
investiţii a căror valoare angajată este de 6,615 miliarde dolari, iar participarea
străină reprezentând 4,749 miliarde dolari, respectiv 71,79% din totalul general.
Dintre acestea, până la 30 decembrie 2006 s-au finalizat 350 proiecte de investiţii, în
valoare de peste 3,334 miliarde dolari. În decembrie 2006, investiţiile directe cu
impact semnificativ în economie au fost de 210 milioane dolari – din care: investiţii
tip greenfield 39,5 milioane dolari şi tip brownfield 169 milioane dolari.
Principalele domenii în care s-a investit, sunt:
 telecomunicaţii, 62 proiecte cu o valoare angajată de 1.457 milioane dolari,
reprezentând 22,01% din totalul investiţiilor;
 servicii, 69 proiecte cu o valoare angajata de 811 milioane dolari,
 comerţ, 97 proiecte cu o valoare angajata de 737 milioane dolari,
 industria constructoare de maşini, 44 proiecte cu o valoare angajată de 693
milioane dolari, reprezentând 9,94 % din totalul investiţiilor;
 industria lemnului, celulozei şi hârtiei, 22 proiecte cu o valoare angajată de
657 milioane dolari, reprezentând 10,15% din totalul investiţiilor;
 industria energetica, 25 proiecte cu o valoare angajată de 509 milioane dolari,
117
 construcţii şi materiale de construcţii, 42 proiecte cu o valoare angajata de
 industria electronică şi electrotehnică, 16 proiecte cu o valoare angajată de
 industria metalurgică, 19 proiecte cu o valoare angajată de 234 milioane
dolari, reprezentând 3,54% din totalul investiţiilor.
O structurare pe grupe valorice a acestor investiţii ne arată că s-au înregistrat
7 investiţii peste 100 milioane dolari, 17 investiţii între 50 şi 100 milioane dolari,
165 investiţii între 10 şi 50 milioane dolari, restul până la 535 fiind investiţii între 1
şi 10 milioane dolari. Cele mai multe investiţii au fost înregistrate în: Regiunea de
Dezvoltare Bucureşti - Ilfov - 298 proiecte, cu o valoare angajată de 4.007 milioane
dolari, reprezentând 60,58% din totalul investiţiilor, din care investiţii străine de
2.969 milioane dolari, reprezentând 44,07%, din totalul general. Regiunea de
Dezvoltare - Centru (judeţele Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu,) - un
număr de 81 de proiecte cu o valoare angajată de 972 milioane dolari, reprezentând
15,18%, din totalul investiţiilor, din care investiţii străine de 657 milioane dolari,
reprezentând 44,88 % din totalul general. Regiunea de Dezvoltare – Sud – Muntenia
(judeţele Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu), - un număr de 40 proiecte de
investiţii, cu o valoare angajată de 607 milioane dolari, reprezentând 9,18% din care
investiţii străine de 485 milioane dolari, reprezentând 7,33% din totalul general.
Dintre investitorii străini care au depus proiecte de investiţii a căror valoare
depăşeşte echivalentul a 1 milion de dolari SUA, investitorii din Olanda ocupă
primul loc, cu investiţii în valoare de 1.479 milioane dolari, reprezentând 22,35%
din totalul investiţiilor, urmaţi de cei din Austria cu 722 milioane dolari, respectiv
10,91% din totalul investiţiilor, Germania cu 634 milioane dolari, respectiv 9,59%
din totalul investiţiilor şi Franţa cu 507 milioane dolari, respectiv 7,66% din totalul
investiţiilor67.
Evoluţia fluxurilor de ISD receptate de România, în perioada 2004-2006,
reflectă o intensificare fără precedent a activităţii investiţionale externe, contrastând
puternic cu tendinţele din perioada anterioară. Comparând media fluxurilor de ISD
din anii 2004-2006, cu media celor receptate în 2001-2003, vom constata o creştere
de peste 4 ori a volumului acestora, în condiţiile în care fluxurile de investiţii străine
directe receptate de România au atins cel mai înalt nivel, estimat la 9,08 miliarde
euro în 2006 (conform datelor BNR68). Deşi sub aspectul stocului de investiţii
străine directe atras până în anul 2005 de ţara noastră – în valoare de peste 20
miliarde euro – decalajul în raport cu alte noi state membre ale Uniunii Europene
este încă foarte pronunţat (Polonia - 70 miliarde euro, Ungaria - 52 miliarde euro,
Cehia: 50 miliarde euro). În acest context, dinamica investiţiilor străine directe în
România din ultimii ani indică o creştere remarcabilă a atractivităţii României ca
ţară de destinaţie pentru deciziile marilor corporaţii naţionale de localizare a
investiţiilor străine directe.
În acelaşi context, documentele UNCTAD (UNCTAD, WIR 2005) clasifică
140 de ţări din lume într-un index al performanţei investiţiilor străine directe pentru
anul 2004, utilizând o medie mobilă a datelor statistice înregistrate pe o perioadă de
trei ani. În acest clasament, Bulgaria a obţinut cel mai bun loc, plasându-se pe
poziţia 12. Croaţia şi România sunt pe poziţia 33 şi, respectiv, 35, Albania este pe
67
ARIS (2007) Raport anual ISD 2006.
68
BNR (2007), Direcţia Statistică, Statistici ale balanţelor de plăţi
118
locul 42 şi Macedonia este pe locul 72, în timp ce Bosnia Herţegovina şi Serbia-
Muntenegru nu sunt incluse în clasament69.
Intrările sub forma investiţiilor străine directe (ISD) din România au depăşit 9
miliarde Euro în 2006, au finanţat 86 % din valoarea deficitului de cont curent. Fără
sumele din privatizare, finanţarea devine 69 %, în creştere uşoară faţă de anii
anteriori (Figura 19.).
Figura 19 Structura ISD şi finanţarea deficitului de cont curent (CC) prin ISD
Sursa: BNR (2007), Raport asupra stabilităţii financiare - 2007, pg.55
România a atras în anul 2007 un volum de investiţii străine directe de 7,25

miliarde de euro (Figura 20). Majoritatea investiţiilor străine provin din proiecte
Greenfield, având în vedere faptul că marile privatizări au fost încheiate.
69
UNCTAD (2005) – World Investment Report 2005,New York and Geneva, 2005
119
Figura 20: Evoluţia fluxurilor de ISD în România între anii 2003-2007

naţional în viziunea investitorilor.
Figura 21: ISD în România la 31 decembrie 2007 – pe ţări de provenienţă
Contrar datelor mai sus menţionate, economia românească continuă să

prezinte un nivel de competitivitate relativ scăzut, în context european, România
atrăgând investiţii mai mici per capita, comparativ cu alte ţări din regiune, datorită
absenţei unui cadru legislativ transparent şi a unei competiţii regionale accentuate.
Decalajul competitiv faţă de restul ţarilor membre U.E. nu poate fi ignorat dată fiind
importanţa pieţei europene pentru România. Chiar dacă în ultimii ani se înregistrează
o deschidere continuă a comerţului exterior, exporturile româneşti încă nu sunt
diversificate îndeajuns. Acest lucru se datorează în parte faptului că puţine
întreprinderi româneşti au activităţi inovative bazate pe cercetare în dezvoltarea
produselor şi serviciilor lor. O privire mai atentă asupra exporturilor principale ale
120
României relevă cu uşurinţă faptul că în majoritate sunt produse ale sectoarelor
tradiţionale. La nivelul economiei româneşti există puţine industrii care folosesc în
mod intensiv tehnologie inovativă, de ultimă generaţie. Aşadar, România trebuie să-
şi fixeze ca prioritate strategică menţinerea la un nivel ridicat a avantajelor
competitive de dezvoltare a capacităţii şi competenţei sectoarelor exportatoare, prin
atragerea de investiţii locale şi străine, de creare a unei economii eficiente capabilă
să se dezvolte în condiţiile comerţului liber într-o piaţă din ce în ce mai globalizată.
Investiţiile străine directe reprezintă o sursă de capital, de know-how, tehnologie şi
capabilităţi manageriale ceea ce stimulează creşterea economică.
Caracterizaţi evoluţia ISD din România în perioada 2005 – 2009.

Care au fost principalele tendinţe ale ISD odată cu instalarea crizei economice?

1. Investiţiile străine directe în perioada de tranziţie;
2. Investiţiile şi rolul lor în procesul de tranziţie la economia de piaţă;
3. Mondializarea şi influenţa sa asupra mediului economic;
4. Piaţa de capital şi dezvoltarea economică;
5. Piaţa fondurilor de investiţii (pe exemplul României);
6. Preluări, investiţii străine şi maximizarea profitului.

Dezvoltaţi pe scurt una din cele 2 teme.
TEMA 1
02:30 Corporaţiile multinaţionale - forme de manifestare, mecanisme de
funcţionare.
1. Succintă prezentare evolutivă.
2. Caracteristici majore.
3. Forme de manifestare.
4. Tipuri de organigrame ale corporaţiilor multinaţionale.
5. Mecanisme de funcţionare.
6. Corporaţia multinaţională – principal agent al internaţionalizării producţiei.
TEMA 2
Comparaţii şi tendinţe în managementul corporaţiilor multinaţionale pe plan
internaţional.
1. Încadrarea tipologică a managementului multinaţional.
2. Diferenţe majore în sistemele organizatorice ale firmelor.
3. Particularităţi ale influenţei factorilor de mediu asupra managementului
corporaţiilor multinaţionale.
4. Variaţii substanţiale în rolul şi caracteristicile managerilor marilor firme pe
mapamond.
121
9.9 Rezumat
Procesul de restructurare şi de tranziţie la economia de piaţă, proces aflat în plină

derulare în economia românească, nu poate fi conceput fără un curs ascendent al
investiţiilor;
Investiţiile străine directe au apărut în economia internaţională încă din perioada
capitalismului timpuriu, înregistrând însă un adevărat boom în tranzacţiile
internaţionale în ultimele decenii ale secolului al XX lea, evoluţie datorată în
special activităţii companiilor transnaţionale;
Investiţiile străine sunt definite ca proprietatea unui rezident străin asupra unor
02:50 mijloace fixe, cu scopul de a controla aceste active;
sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfăşurării de activităţi de producţie
într-un alt stat decât cel în care firma sau persoana fizică este rezidentă;
Investiţiile străine directe constau în transferul unui pachet industrial ce cuprinde
capitalul, tehnologiile, organizarea industrială, expertiza managerială, elementele
de marketing etc., transfer ce permite investitorului să-şi exercite dreptul de
control asupra investiţiei sale;
incluzând cumpărarea de către investitorii străini a întreprinderilor de stat
investiţii străine directe;
aliniere la noile tendinţe ale economiei mondiale;
Procesul de integrare în Uniunea Europeană continuă să modeleze în viitor mediul
economic românesc, crescând competiţia economică şi ducând inevitabil la o
consolidare a pieţei prin fuziuni şi achiziţii;
calificarea forţei de muncă şi prin dezvoltarea serviciilor;
Disponibilitatea forţei de muncă înalt calificată este un important factor al
localizării investiţiilor. Pe măsura ce transferul activităţilor productive şi creative
către România se intensifică, cererea de forţă de muncă înalt calificată va creşte;
Investiţiile româneşti realizate în străinătate nu au avut o evoluţie spectaculoasă
nici ca pondere, nici ca număr al societăţilor care au investit în afara graniţelor
ţării. Conjunctura economică şi decapitalizarea societăţilor româneşti au făcut ca
nivelul acestor investiţii să nu depăşească jumătate de miliard de dolari în nici un
an al perioadei post-decembriste;
Investiţiile cu capital străin, cu deosebire investiţiile directe, prin conţinutul lor
economic, prin modul de înfăptuire şi prin efectele generate constituie o formă a
relaţiilor economice şi de cooperare internaţională cu un trecut îndelungat;
Ca flux investiţional capitalul străin joacă un rol structural. Dacă procesul de
construcţie economică şi remodelarea structurală a complexului naţional economic
implică infuzie de tehnologii moderne prin aplicarea unor noi tehnici manageriale
şi de gestiune. Rolul structural al capitalului investiţional străin rezultă că este
decisiv, tocmai pentru că poate genera şi întreţine un asemenea mecanism
122
economic funcţional;
impozitare şi atitudinea pozitivă a partenerilor străini faţă de România au condus
la atragerea unui volum de investiţii străine directe în valoare de 9,1 miliarde Euro
în anul 2006;
naţional în viziunea investitorilor;
fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere (o sursă majoră de creştere a ISD în
perioada antecriză), au scăzut, pe măsură ce s-a manifestat blocajul pieţelor
financiare în a doua parte a anului 2008;
Situaţia pieţelor financiare internaţionale s-a deteriorat puternic din septembrie
2008, odată cu falimentul băncii de investiţii americane Lehman Brothers Inc.
Gradul de încredere a participanţilor pe pieţele financiare a scăzut considerabil, iar
primele de risc au crescut la niveluri ridicate;
Funcţionarea pieţei interbancare a fost grav afectată, băncile cu exces de lichiditate
fiind reticente a împrumuta surplusul altor bănci. Aceasta s-a intensificat din
septembrie 2008, afectând sever şi creşterea economică mondială;
Scăderea nivelului investiţiilor străine în ţara noastră se încadrează în trendul
internaţional, unde pentru 2009 se estimează o valoare a investiţiilor de sub 1.200
miliarde dolari, faţă de 1.700 miliarde dolari înregistrate în 2008;
Efectele negative asupra României se datorează contracţiei pieţelor de desfacere
internaţionale, finanţării externe tot mai dificile (cu tot aportul considerabil al
împrumutului de la FMI şi U.E.) şi restrângerii activităţii marilor corporaţii cu
activitate în România. Un caz aparte îl reprezintă Renault - Dacia, ce a beneficiat
de creşterea conjuncturală a comenzilor datorită politicilor de înnoire a parcului
auto în ţările vest europene.
9.10. Bibliografie
 Cornescu V., Creţoiu Gh., Bucur I..- Economie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2011;
 Munteanu C, Valsau C. (1995) - Investiţiile internaţionale, Editura Oscar Prinţ,

Bucureşti
 Zaman, G., G. Valceanu, „Investiţiile în economia României.” Institutul
Naţional de Cercetări Economice, Centrul de Informare si Documentare
Economica , Bucureşti, 1998;
 Liviu Radu, Carmen Radu - Competitiveness, Foreign Investments and the
Economic Crisis, Conference proceedings publicat în LESIJ (Lex ET Scientia
International Journal) nr. XVII, vol. 1/2010
123
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. STRATEGII DE ATRAGERE A
INVESTIȚIILOR STRĂINE
Cuprins
10.1. Obiective
10.3. Strategii de atragere a investiţiilor străine
10.4. Aspecte privind ISD în România
10.5. Impactul ISD asupra economiilor ţărilor în tranziţie
10.9. Rezumat
10.10. Bibliografie
10.1. Obiective
Unitatea de învăţare 10 STRATEGII DE ATRAGERE A INVESTIŢIILOR
STRĂINE, în care vă veţi familiariza cu principalele strategii de atragere a ISD, cu
aspectele pozitive şi negative ale ISD în România şi impactul lor în ţările în tranziţie.
 Definiţi principalele strategi de atragere a investiţiilor străine directe;
 Analizaţi evoluţia cadrului legislativ privind investiţiile străine directe;
 Conştientizaţi importanţa investiţiilor străine directe pentru dezvoltarea
economică a României;
 Analizaţi aspectele pozitive şi negative privind investiţiile străine directe din
România;
 Analizaţi impactul investiţiilor străine directe în România şi în ţările în
tranziţie.
10.3. Strategii de atragere a investițiilor străine
În condiţiile lipsei de capital autohton, corelate cu existenţa unor

disponibilităţi considerabile de capital în ţările dezvoltate, soluţia investiţiilor
00:00 externe în ţările ex – comuniste devine nu numai necesară, dar chiar absolut
indispensabilă pentru economiile naţionale. Având în vedere principiul economiei
de piaţă, cererea de astfel de investiţii fiind foarte mare iar oferta bine controlată,
preţul investiţiilor străine nu poate fi decât mai mare şi greu de suportat. Succesul
acestuia în planul intereselor naţionale ale statelor în tranziţie depinde în mare
măsură de orientarea strategică a acestor factori în corelare şi compatibilitate cu
factori interni şi cu capacitatea de acumulare internă de capital autohton.
Pentru strategiile de tranziţie devine o componentă esenţială tocmai atragerea
şi buna orientare a noilor investiţii private spre ţelurile majore: relansarea
economică, crearea economiei de piaţă şi asigurarea bunei funcţionalităţi a acesteia,
crearea unor condiţii reale de atractivitate a investiţiilor străine pe calea consolidării
acumulării de capital autohton, impulsionarea procesului de creare de noi
întreprinderi private, mai ales în domeniul producţiei de bunuri necesare pieţei deja
conturate, externe şi interne precum şi menţinerea deplinului control asupra evoluţiei
124
pe termen mediu şi lung asupra economiei naţionale, în scopul asigurării
independenţei economice şi politice, elemente ce vor constitui, multă vreme,
coordonate esenţiale ale existenţei socio-economice a popoarelor.
O atenţie deosebită este acordată de investitorii străini infrastructurii din
statele central şi est-europene, care este apreciată pozitiv în Polonia, Ungaria, Cehia
şi Slovacia şi nesatisfăcătoare în Bulgaria şi România.
Impozitarea societăţilor cu capital străin în totalitate sau chiar parţial se face
diferit de la o ţară la alta, fluctuând între 30 şi 50%. Se aplică politicii de
discriminare a investitorilor autohtoni, lucru ce nu poate fi găsit în practicile statelor
dezvoltate.
Multe state în cauză aplică investitorilor străini tratamente complet egale cu
cele ale investitorilor autohtoni. Chiar dacă la început s-au prevăzut anumite
stimulente pentru aceştia, majoritatea statelor central şi est europene au renunţat la
asemenea facilităţi şi discriminări ale propriilor cetăţeni în favoarea străinilor.
Anumite facilităţi sunt acordate doar unor proiecte deosebite la care, în actualele
condiţii, investitorilor particulari autohtoni nu ar avea posibilităţi financiare de
acces.
În toate statele respective există anumite restricţii care însă sunt similare celor
practicate de statele OECD, iar statele dezvoltate şi investitorii din aceste state nu la
consideră ca obstacole şi măsuri deranjante.
Cercetări de specialitate efectuate la Institutul Est - European din München
relevă că toţi investitorii potenţiali occidentali intervievaţi consideră ca factor
determinant al evoluţiei investiţiile străine directe în ţările de tranziţie regimul
juridic din aceste ţări cu privire la investiţiile străine.
O componentă esenţială a strategiei de atragere de investiţii străine constă
tocmai în accelerarea procesului de privatizare, expresia cea mai elocventă a
tranziţiei spre economia de piaţă, în cadrul căreia un rol deosebit de important şi de
convingător revine creării şi stimulării investiţiilor private autohtone şi formării unui
sector puternic de întreprinderi mici şi mijlocii.
În România, în urma ajutoarelor primite de la Comisia Comunităţii Europene
pentru dezvoltarea sectorului de întreprinderi mici şi mijlocii, guvernul a alocat în
primii ani de tranziţie 3 miliarde de lei pentru acţiuni de sprijinire a acestui sector.
Ca urmare au fost înfiinţate mai multe centre de dezvoltare în diverse zone ale ţării.
Prin intermediul acestor centre s-au derulat diverse programe de sprijin,
precum programul PHARE de asistenţă financiară gratuită pentru achiziţionare de
echipamente.
Toate analizele efectuate de experţi români sau străini au arătat clar că nu se

poate acoperi integral costul tranziţiei din capitalul intern, că este nevoie de capital
străin care pe lângă aspectul pur financiar presupune şi un aport de tehnologie de
vârf, de management modern şi de acces la pieţe de desfacere.
Volumul şi calitatea investiţiilor străine înregistrate în perioada 1990-2009 în
economia româneasca nu sunt satisfăcătoare, existând încă domenii în care capitalul
investit nu contribuie în mod semnificativ, conform potenţialului şi necesităţilor de
susţinere a reformei economice.
De aceea, obiectivele strategice de atragere a investiţiilor străine directe
vizează:
 construirea unei credibilităţi externe reale a României ca potenţiala
piaţa investiţională, odată cu integrarea în structurile Uniunii Europene şi NATO;
 promovarea României, ca potenţială piaţă receptoare de investiţii, în
contextul competiţiei cu ţările cu economie în tranziţie din Europa Centrală şi de
Sud-est.
125
Trebuie subliniat ca atragerea capitalului străin sub forma de investiţii străine
directe este o activitate specifică, bine definită pe plan internaţional şi care a fost
iniţiată şi perfecţionată în ţările dezvoltate care sunt nu numai principalii investitori
mondiali, dar şi principalii destinatari ai fluxurilor de investiţii străine directe. În
aceste condiţii, succesul în atragerea de investiţii străine directe presupune în mod
clar alinierea la practicile internaţionale în domeniu faţă fiind participarea în condiţii
concurenţiale la oferta mondială de proiecte de investiţii
Drept urmare, politica de atragere a investiţiilor străine directe trebuie să fie
pro activă, generatoare de investiţii, în care iniţiativa de investiţii de afaceri trebuie
să pornească, nu numai prin oferta de oportunităţi de investiţii, cat şi prin încurajarea
şi menţinerea unui climat de afaceri prietenos şi generator de profit.
Pentru abordarea pro-activă a investitorilor străini, pentru perioada următoare,
trebuie identificate sectoarele prioritare şi dirijate investiţiile străine în proiecte
concrete, prin:
 identificarea proiectelor de investiţii ce urmează a fi promovate în
străinătate
 determinarea pieţelor externe în scopul identificării partenerilor ţintă
potenţiali (în primul rând firme provenind din ţările membre ale Uniunii Europene)
 generarea unor decizii investiţionale favorabile din partea clienţilor
ţintă, în urma activităţii de promovare direcţionată ;
 menţinerea unui cadru legislativ atractiv, stabil, favorabil mediilor
afaceri eficiente.
Pentru materializarea celor de mai sus se vor desfăşura următoarele activităţi
concrete:
 identificarea de investitori pentru proiectele de investiţii mari,
stabilite de guvern ca având un impact major pentru economie;
 stabilirea unui sistem de colectare a proiectelor de investiţii ale
firmelor private româneşti şi identificarea de parteneri străini pentru aceştia;
 înfiinţarea unei sistem naţional de birouri de asistenţă pentru
investitorii străini în colaborare cu alte instituţii sau asociaţi publice şi private;
 colaborarea permanentă cu oamenii de afaceri români şi străini în
vederea identificării problemelor ce apar în mediul de afaceri din România şi
propunerea de soluţii pentru rezolvarea acestora;
 derularea de acţiuni, inclusiv sub forma de iniţiative legislative, în
vederea alinierii mediului de afaceri din România la cerinţele şi regulile din Uniunea
Europeană;
 participarea la activitatea organismelor internaţionale din domeniul
investiţiilor străine (Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Atragere a Investiţiilor
Străine – coordonată de UNCTAD, IPAnet – coordonată de MIGA/Banca Mondială,
OECD, etc).
Implementarea cu succes a acestor activităţi va presupune un contact
permanent cu mediul de afaceri din ţară şi străinătate, precum şi o activitate intensă
de informare şi consultanţă acordată acestora în vederea derulării de afaceri în
România.
Finalizarea procesului de privatizare va necesita un intens efort de prezentare
a ofertei româneşti, precum şi de selectare a potenţialilor investitori. Totodată,
atingerea obiectivelor din programul de guvernare presupune şi monitorizarea post-
privatizare, respectiv verificarea respectării clauzelor contractuale care se întind, în
multe cazuri pe perioade de mai mulţi ani.
Agenţia Română pentru Investiţii Străine este organismul guvernamental care
promovează imaginea României şi climatul investiţional autohton în mediile de
afaceri internaţionale şi oferă servicii de asistenţă investitorilor străini, în vederea
126
atragerii, reţinerii şi creşterii volumului investiţiilor străine directe în economia
românească, rezultat al unui mediu de afaceri favorabil dezvoltării proiectelor de
investiţii.
Agenţia Română pentru Investiţii Străine (ARIS) a fost constituită în baza
Legii. nr. 390/2002 ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în
subordinea Guvernului, fiind unica instituţie abilitată să aplice politica Guvernului
pentru promovarea si atragerea investiţiilor străine directe în economie.
Misiunea agenţiei este atragerea şi menţinerea capitalului străin în economie
ca efect al creării unui mediu de afaceri prietenos şi atractiv pentru dezvoltarea
proiectelor de investiţii70.
Obiectivele avute în vedere la înfiinţare au fost:
 Creşterea semnificativă a volumului investiţiilor străine în România
în perioada 2003-2004 ;
 Crearea unei imagini pozitive a României ca destinaţie pentru
investitori la nivel de ţară, regiune, ramură economică ;
 Abordarea pro-activă a investitorilor străini prin realizarea unei oferte
de proiecte şi propuneri concrete de investiţii ;
 Oferirea unor servicii profesionale de asistenţă predecizională, pe
durata şi ulterior realizării investiţiei .
În principal, domeniul de activitate al ARIS se referă la:
 coordonarea elaborării strategiilor şi a programelor de acţiune pentru
atragerea capitalului străin în economie, precum şi a activităţii efective de
promovare pe plan intern şi internaţional a proiectelor de investiţii în România;
 monitorizarea respectării legislaţiei în domeniul investiţiilor străine în
România şi înaintarea de propuneri pentru îmbunătăţirea acesteia;
 crearea condiţiilor necesare asigurării unui mediu de afaceri favorabil
promovării investiţiilor directe;
 acordarea de asistenţă de specialitate investitorilor străini interesaţi de
dezvoltarea unor proiecte de investiţii în România, premergător şi ulterior realizării
investiţiilor, în colaborare cu alte instituţii şi organizaţii, guvernamentale sau non-
guvernamentale;
 identificarea şi promovarea domeniilor prioritare de investiţii şi a
oportunităţilor existente în aceste domenii precum şi crearea unei baze de date cu
informaţii disponibile pentru investitori referitoare la proiecte de investiţii, surse de
finanţare, parteneri potenţiali de afaceri, locaţii disponibile, etc.;
 promovarea investiţiilor străine în conformitate cu strategiile
celorlalte instituţii şi organizaţii implicate în procesul de atragere a capitalului străin
în economie (Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului,
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, ministere, etc.), precum şi a
imaginii României şi a climatului investiţional existent, utilizând toate mijloacele
specifice de promovare;
 informarea periodică a Guvernului asupra volumului, structura,
domeniile şi tendinţa investiţiilor străine pe plan intern şi internaţional, prin
colaborarea cu alte instituţii, organizaţii sau structuri publice sau private specializate,
care înregistrează şi deţin informaţii în domeniu.
De asemenea Agenţia Română pentru Investiţii Străine doreşte o nouă
abordare pro-activă, energică şi profesională a mediului de afaceri internaţional, în
70
Din 27 ianuarie 2003, conform art. 43 al O.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, aprobată,
modificată şi completată prin Legea nr. 357/2003, modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004 şi Legea nr.
56/2007, ARIS acordă un aviz cetăţenilor străini care solicită viză pe termen lung pentru dezvoltarea de activităţi
comerciale în România
127
vederea îmbunătăţirii imaginii României şi a climatului stabil şi propice dezvoltării
activităţilor economice, modificarea atitudinii investitorilor străini faţă de
oportunităţile de dezvoltare a afacerilor existente în România.
Constituirea Agenţiei Române pentru Investiţii Străine a reprezentat un
semnal pozitiv pentru mediul de afaceri internaţional cu privire la angajamentul clar
şi ferm al Guvernului României de a pune în practică obiectivele stabilite în cadrul
politicii de atragere a investiţiilor străine în România, semnal apreciat de
reprezentanţii diplomatici la Bucureşti şi de Consiliul Investitorilor Străini şi
Asociaţia Investitorilor Străini.
Agenţia Română pentru Investiţii Străine a dobândit în timp scurt un statut
profesional recunoscut de celelalte instituţii ale statului implicate în procesul de
atragere a investiţiilor străine, dovada fiind încheierea unui parteneriat între ARIS,
DPE, CRCE şi reprezentanţii mediului privat de afaceri precum, încheierea
parteneriatului cu FORUM INVEST, cooptarea ARIS în Comitetul Interministerial
pentru programe şi mari obiective de investiţii de importanţă naţională şi Comitetul
Interministerial pentru implementarea politicii industriale precum şi implicarea
ARIS în procesul de analiza a legislaţiei şi propunere de măsuri/obiective care
urmează a fi incluse în Planul prioritar de măsuri, pe termen scurt, pentru integrare
europeană.
Din păcate, activitatea Agenţiei Române pentru Investiţii Străine a fost sistată
în 2009 iar activitatea instituției a fost preluată de Ministerul pentru Întreprinderi
Mici și Mijlocii, Comerț și Mediul de Afaceri.
Analizaţi evoluţia cadrului legislativ privind ISD din România.

Care erau principalele atribuţii ale ARIS?
10.4. Aspecte privind ISD în România
Anumite disfuncţionalităţi reclamate de investitorii străini, care de altfel nu

sunt specifice numai României, ci şi altor economii în tranziţie trebuie să fie luate în
00:45 considerare şi prin măsuri adecvate să fie înlăturate.
Dreptul de a dispune de terenuri pe care sunt amplasate ISD constituie o
problemă mult reproşată atât legislaţiei româneşti, cât şi celei bulgare, mai ales în
situaţiile unor investiţii de 100% capital străin. Concesionarea pe termen de 99 ani
sau pe durata de funcţionare a investiţiei este privită ca o soluţie agreabilă, de
compromis. Discuţiile cu mulţi investitori străini de mărime medie şi mică relevă că
aceştia nu sunt deosebit de interesaţi în cumpărarea terenurilor, care este o cheltuială
anticipată, cu termen lung de recuperare, în timp ce concesionarea reprezintă o
cheltuială curentă, trecută imediat pe costuri şi recuperată astfel în timp foarte scurt.
Birocraţia în aplicarea unor legi este de asemenea reproşată nu numai
României, ci şi Poloniei, Cehiei, Bulgariei, care constă mai ales în lungul şir de
documentări, aprobări, justificări şi, nu în ultimă instanţă, atunci când este vorba
chiar de majorări de capital prin reinvestirea profitului, extinderea ariei de activităţi
etc.
Starea de instabilitate economică şi valutară este, de asemenea, un
impediment serios prin lipsa de siguranţă în ce priveşte concluziile studiului de
fezabilitate mai ales legat de posibilitatea de recuperare a investiţiei şi de garanţia
obţinerii profitului scontat.
Situaţia economică a României din ultimii ani şi perspectivele ce se pot
128
întrevedea sunt de natură a elimina temeri de genul de mai sus în cazul economiei
româneşti. Conform datelor publicate de BNR în Raportul Anual privind Balanţa de
plăţi şi poziţia investiţională a României, după declinul economic din anii 1991 –
1992, când PIB a coborât la 28,8 mild. dolari (1991), respectiv 19,6 mild. dolari
(1992), cu începere din 1993 apare trendul ascendent, acest indicator fiind de 26,4
mild. dolari în 1995, cu tendinţă ascendentă pentru următorii ani, ca de altfel şi în
celelalte state în tranziţie, foste socialiste.
O problemă extrem de sensibilă şi cu efecte importante, atât pe termen scurt şi
mediu, cât şi pe termen lung, o constituie banca de informaţii şi mişcarea
informaţiilor privind starea economică ce stă la baza deciziilor investiţionale. În
cazul României, investitorii străini reclamă chiar o ştrangulare a fuxului de
informaţii şi calitatea necorespunzătoare a acestuia. Această situaţie este vizibilă
chiar şi la nivelul celor mai accesibile date oferite pieţei de către structurile şi
autorităţile abilitate în acest scop în România.
Lipsa de materiale documentare asupra României, în bibliotecile unor institute
de cercetări economice din Europa, trebuie eliminată cu mare grabă pentru ca
studiile despre România să nu se mai bazeze pe informaţii eronate şi uneori voit
deformate, furnizate de persoane sau instituţii din afară şi nu întotdeauna de bună
intenţie.
Câteva măsuri pot fi propuse, ele fiind de altfel sesizate şi în alte lucrări sau
dezbateri publice, izvorâte şi din observarea directă a unor activităţi concrete:
a. Îmbunătăţirea legislaţiei fiscale, concretizată în reducerea nivelului general
de fiscalitate, este o primă condiţie a acestor perspective. Argumentul invocat adesea
de unii experţi, cum că presiunea fiscală în România este inferioară altor state, nu
poate fi acceptat de un economist care se doreşte a fi corect. Nu presiunea fiscală
este cea determinantă, ci volumul de venituri ce rămâne contribuabilului pentru
existenţă şi acumulare. Un procent, fie el oricare, (40% sau 60%) ce ar rămâne
românului nu este tot la fel de plin de valoare ca un procent – fie el 30% sau 45%,
rămas suedezului sau japonezului, spre exemplu. Anularea impozitului pe profit
pentru partea ce se reinvesteşte în anumite sectoare este un stimulent efectiv şi
eficient. În practica altor state se găsesc exemple convingătoare. Germania
occidentală de după război a aplicat cu succes asemenea fiscalităţi, iar rezultatele au
justificat, orientarea respectivă.
b. O altă facilitate poate consta în modificarea momentului plăţii TVA.
Achitarea lui la livrarea mărfii şi recuperarea la încasarea acesteia constituie de fapt
o creditare a statului de către întreprinzător. În cazul importurilor acest fapt este şi
mai elocvent, deoarece importatorul achită TVA la graniţă şi apoi urmează a-l
recupera pe măsura desfacerii mărfurilor importate de-a lungul a câtorva luni. Când
mărfurile importate sunt bunuri destinate investiţiilor acest lucru nu numai că
îngreunează situaţia economică a importatorului, dar conduce şi la o scumpire a
investiţiei cu efecte atât asupra costurilor de producţie, cât şi asupra capacităţii
investiţionale a investitorului român. Aceasta face ca un importator să ceară credite
cu dobânzi destul de mari pentru achitarea TVA şi apoi, dacă marfa nu se încasează
imediat să ceară după trei luni rambursarea TVA aferente revânzărilor (adică valorii
mijloacelor fixe investite), care, dacă îi este rambursată, atunci acest lucru se
realizează încă peste o lună, dobânda aferentă acestui împrumut destinat achitării
TVA la nivelul achitat fiind un cost asumat. Deci întreprinzătorul creditează statul pe
3 – 4 luni cu valoarea TVA, fără nici o dobândă în timp ce el achită băncii dobânda
cuvenită (de 5 – 6% pe lună).
c. Prin revizuirea unor prevederi din legislaţia referitoare la impozitele şi
taxele locale s-ar asigura întreprinzătorilor şanse sporite de acţiune.
d. Un domeniu important al începutului de relansare economică şi al
129
implementării economiei de piaţă îl poate constitui, de asemenea, stabilitatea
monetară şi sprijinul de stat în garantarea creditelor mai ales a celor pentru investiţii,
care pot oricând avea suport garant însăşi investiţia ca atare. O asemenea practică ar
constitui pentru investitorul român un avantaj real în atragerea de parteneri externi şi
de investiţii străine.
e. Calitatea investiţiilor efectuate de investitorii străini constituie o latură
asupra căreia o aplecare a cercetării economice mai are încă un oarecare cuvânt de
spus. Cel puţin la o primă şi doar sumară analiză apar o serie de caracteristici care
necesită discuţii. Desigur că, din punctul de vedere al investitorului străin, orice
cumpărare de active sau de valori mobiliare, plasamente de orice fel reprezintă o
investiţie. Lucrurile se complică însă în cazul cumpărării de active, privit din punctul
de interes al economiei naţionale a ţărilor primitoare de ISD. Simpla vânzare de
capacităţi de producţie supuse privatizării şi achitarea de către un străin a
contravalorii acesteia este mai întâi un act clasic comercial, în care se vinde un bun
pentru care se încasează un preţ. Economia naţională îşi diminuează patrimoniul
material şi obţine o sumă de bani, care în prima fază nu joacă rolul de investiţie.
După actuala legislaţie, aceste sume pot fi utilizate în orice alt scop, deşi sub
aspect strict contabil ele se pot compara cu amortizările mijloacelor de producţie şi
ar trebui să fie, prin lege, destinate doar refacerii stocului de active corporale. Cum
însă statul îşi reduce, în mare parte, rolul de titular de investiţie, cu excepţia
unităţilor economice de importanţă strategică din administrarea statului, care însă, îşi
au propriile urme de finanţare ale proiectelor de dezvoltare, sumele provenite din
vânzarea de active în procesul de privatizare îşi pierd identitatea şi pot deveni surse
de acoperire a altor destinaţii bugetare. Într-o asemenea situaţie, vânzarea de active
prin privatizare, deşi atrage capital străin, la nivelul preţului de vânzare, nu poate fi
considerată investiţie.
Rezultă din această analiză că pentru ca o investiţie străină să-şi joace pe
deplin acest rol aceasta trebuie să se reflecte neapărat în crearea de capacităţi de
producţie de bunuri materiale sau de servicii, cu efect concret în noi locuri de muncă
şi bineînţeles, în aport efectiv la creşterea stocului de factori de producţie.
În ceea ce priveşte încasările din vânzarea activelor în procesul de
privatizare, fie în lei, fie în valută, acestea se pot şi trebuie să fie depozitate separat,
distinct, administrate în direcţia rolului lor ca surse de finanţare a unor investiţii.
Acest lucru ar fi în deplină concordanţă cu legea contabilităţii, precum şi cu
Hotărârile de guvern legate de evidenţa contabilă care prevăd expres că sumele
provenite din vânzări de active, ca şi din vânzări de componente sau subansamble
din casări de fonduri fixe se constituie în surse de dezvoltare, deci de investiţii
pentru refacerea şi creşterea stocului de fonduri fixe consumate.
Propunerea ce rezultă din cele de mai sus este de a se constitui un Fond
Naţional de Reinvestire şi Dezvoltare Economică, alimentat din sumele intrate prin
vânzarea capacităţilor de producţie şi a altor active supuse privatizării, fie în valută,
fie în lei şi destinate în exclusivitate finanţării de noi proiecte de investiţii
productive. Acest fond va trebui alimentat, de asemenea, cu sume provenite din
străinătate sub formă de diverse ajutoare nerambursabile sau rambursabile, destinate
sprijinirii tranziţiei. Se poate lua ca element de referinţă activitatea investiţională din
Germania, după cel de-al doilea război mondial, prin renumitul Plan Marshall.
Acesta va putea fi supus în principiu următoarelor reguli şi condiţii de
utilizare:
1. Existenţa unor proiecte viabile, verificate şi documentate, supuse aprobării
unui organ consultativ format din experţi în materie şi neutri. Acestea trebuie să
răspundă unor nevoi reale ale economiei naţionale, cum ar fi: crearea de locuri e
muncă în zone afectate de şomaj, producerea de bunuri performante şi cerute de
130
piaţa internă şi mai ales externă, competitive pe plan internaţional, să fie
reprezentate de întreprinzători particulari, mai ales din categoria tinerilor, să aibă
pregătirea necesară abilitării de a conduce şi aplica proiectul propus, să se înscrie în
programele strategice macroeconomice naţionale sau regionale, etc.
2. Existenţa unei garanţii morale a investitorului sau grupuri de investitori
asociaţi, inclusiv a unor garanţii materiale rezultate fie din proiect, fie din alte forme
de garantare.
3. Aportul personal al investitorului cu capital, propriu sau obţinut prin
asociere cu alte persoane, care să garanteze buna gospodărire a capitalului primit.
4. Menţinerea ipotecii asupra investiţiei până la recuperarea capitalului
investit din fondul naţional.
5. Instituirea unui sistem de creditare prin care să se împiedice cu
desăvârşire accesul la banii lichizi, creditul fiind utilizat prin achitarea facturilor
ocazionate de realizarea investiţiei pe măsura materializării proiectului în cauză.
6. Dobânzile nu vor putea fi mai mari decât necesarul strict de administrare a
acestor fonduri, fără a aduce nici un profit.
7. Administratorul de jure trebuie să fie Ministerul de Finanţe, dar controlat
de o autoritate de stat abilitată şi competentă.
8. Alte condiţii care să garanteze utilizarea acestor fonduri exclusiv pentru
proiectele prezentate şi însuşite de organismele abilitate cu verificarea şi certificarea
lor.
9. Fondul trebuie să reîntregească pe măsura încasării ratelor sau tranşelor de
achitare a activelor vândute sau pe măsura rambursării creditelor deschise şi apoi
redirijat spre alte proiecte productive.
Acestea sunt doar câteva componente ale unei strategii menite a încuraja
investiţiile în ansamblul lor şi de a crea baze solide de atragere de investitori străini
ca o componentă importantă în programul de dezvoltare economică şi pregătire a
condiţiilor de integrare economică europeană, de aderare la Comunitatea Europeană
în spiritul Acordului de Asociere şi al programului strategic al României privind
dezvoltarea economică pe următorii ani.
Principalele aspecte pozitive şi negative privind promovarea ISD în România..
10.5. Impactul ISD asupra economiilor ţărilor în tranziţie
Investiţiilor străine directe sunt de multe ori un subiect controversat în ţările

beneficiare, ţările din fostul CAER71 nefăcând excepţie. Există susţinători ai
01:20 investiţiilor străine directe care pun accentul pe noi slujbe, transferul de tehnologie şi
alte beneficii, şi există critici care sunt împotriva nivelului scăzut de folosire a
resurselor locale de către întreprinderile străine şi a costurilor concesiilor fiscale
făcute pentru atragerea investiţiilor străine. Ei au argumentat că investiţiile străine
contribuie puţin la dezvoltarea acestora datorită unui imput scăzut al resurselor
locale sau datorită mulţumirii locale.
71
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost creat la iniţiativa URSS în 1949 ca organizaţie economică a
statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunităţii Economice Europene. CAER-ul a fost
răspunsul la Planul Marshall. El avea misiunea de a stimula comerţul dintre ţările din blocul estic. Membre ale CAER
erau: URSS, RDG, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi România. Alte ţări comuniste neeuropene (Mongolia,
Cuba, Vietnam) au luat şi ele parte în ultimii ani la unele sesiuni ale Consiliului.
131
Sunt două aspecte cu impact major al investiţiilor străine directe asupra ţărilor
în tranziţie:
 asupra PIB (investiţiile străine directe contribuie la creşterea clară a
PIB);
 asupra restructurării întreprinderilor naţionale
Investitorii străini au propria experienţă cu economia de piaţă aşa că ei sunt în
posesia cunoaşterii metodei prin care se restructurează o companie în mod optim.
Obţinerea controlului printr-un proces de privatizare bine administrat este cheia
restructurării cu succes.
De asemenea sunt şi alte efecte precum: creşterea productivităţii, a vânzărilor
locale şi a exportului (după o perioadă de creştere a importului). Dar, care sunt
problemele principale implicate în evaluarea impactului investiţiilor străine directe
intr-o ţară beneficiară?
Este dificil să facem generalizări privind consecinţele investiţiilor străine
directe; oricum mulţi analişti sunt de acord că evaluarea investiţiilor străine directe
trebuie să includă mai mult decât efectele cantitative ca de exemplu multiplicatorul
locurilor de muncă, în final trebuie judecate în funcţie de contribuţia lor la
competitivitatea ţării beneficiare.
Cum contribuie investiţiile străine directe la productivitate? Pentru a răspunde
la aceasta este necesar să diferenţiem mai multe tipuri de operaţii multinaţionale
(orientate spre piaţă) care caută să obţină profit de la clienţi locali. Mai puţin
obişnuite sunt organizaţiile “orientate spre export” care nu sunt preocupate de piaţa
local. În ţările Europei Centrale şi de Est primele investiţii străine au fost orientate
spre piaţă. În plus doar puţini investitori au fost implicaţi de extragerea de resurse
naturale şi mai puţini de organizaţii orientate spre export.
Extracţia de resurse naturale poate creşe competitivitatea ţării beneficiare prin
deschiderea de noi pieţe în străinătate, în timp ce investiţiile orientate spre piaţă, în
mod tipic, nu o poate face. Investiţiile orientate spre piaţă, pe de altă parte, vor fi în
mai mare măsură capabile să afecteze antreprenorii locali.
Investiţiile străine directe orientate spre piaţă pot creşte avantajul competitiv
al unei ţări. Aceste efecte se pot clasifica în patru categorii:
 Dezvoltarea legăturilor “din spate” (legate de aprovizionare) şi a
legăturilor “dinainte” (legate de marketing);
 Introducerea unor bunuri complementare (tehnologie, management şi
competenţă organizaţională;
 Ridicarea standardelor legate de calitatea produselor şi aşteptările
consumatorilor indigeni;
 Stimularea întreprinzătorilor locali şi a concurenţei.
Să ne reamintim...
Investitorii străini au propria experienţă cu economia de piaţă aşa că ei sunt în
posesia cunoaşterii metodei prin care se restructurează o companie în mod optim.
Obţinerea controlului printr-un proces de privatizare bine administrat este cheia
restructurării cu succes.
Care sunt principalele aspecte de impact asupra a ţărilor în tranziţie?
132
1. Investiţiile străine directe în perioada de tranziţie.

2. Investiţiile şi rolul lor în procesul de tranziţie la economia de piaţă.
3. Mondializarea şi influenţa sa asupra mediului economic.
4. Piaţa de capital şi dezvoltarea economică.
5. Piaţa fondurilor de investiţii (pe exemplul României).
6. Preluări, investiţii străine şi maximizarea profitului.

Dezvoltaţi pe scurt una din cele 2 teme.
Impactul economic şi financiar al marilor firme în economia mondială.

1. Impactul pieţelor şi monedei asupra firmei.
2. Investiţiile directe şi indirecte ale corporaţiilor multinaţionale în ţările în curs de
01:40 dezvoltare.
3. Strategii de dezvoltare şi expansiune.
4. Influenţa corporaţiilor multinaţionale asupra organismelor financiare
internaţionale.
Rolul şi locul corporaţiilor multinaţionale în economia românească.

1. Investiţiile corporaţiilor multinaţionale în economia românească.
2. Cadrul legislativ românesc.
3. Posibilităţile de dezvoltare a pieţei libere folosind experienţa corporaţiilor
multinaţionale.
4. Posibilităţi de înfiinţare a corporaţiilor multinaţionale în România.

Rezolvati 10 teme „ To do” ( la alegere) din unitatile de învăţare nr.7, 8, 9, şi
10.
Temele rezolvate se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online”) până
la data ultimului tutorial.
10.9 Rezumat
Procesul de restructurare şi de tranziţie la economia de piaţă, proces aflat în plină

derulare în economia românească, nu poate fi conceput fără un curs ascendent al
investiţiilor;
Investiţiile străine directe au apărut în economia internaţională încă din perioada
capitalismului timpuriu, înregistrând însă un adevărat boom în tranzacţiile
internaţionale în ultimele decenii ale secolului al XX lea, evoluţie datorată în
special activităţii companiilor transnaţionale;
Investiţiile străine sunt definite ca proprietatea unui rezident străin asupra unor
01:50 mijloace fixe, cu scopul de a controla aceste active;
sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfăşurării de activităţi de producţie
într-un alt stat decât cel în care firma sau persoana fizică este rezidentă;
133
Investiţiile străine directe constau în transferul unui pachet industrial ce cuprinde
capitalul, tehnologiile, organizarea industrială, expertiza managerială, elementele
de marketing etc., transfer ce permite investitorului să-şi exercite dreptul de
control asupra investiţiei sale;
incluzând cumpărarea de către investitorii străini a întreprinderilor de stat
investiţii străine directe;
aliniere la noile tendinţe ale economiei mondiale;
Procesul de integrare în Uniunea Europeană continuă să modeleze în viitor
mediul economic românesc, crescând competiţia economică şi ducând inevitabil
la o consolidare a pieţei prin fuziuni şi achiziţii;
calificarea forţei de muncă şi prin dezvoltarea serviciilor;
Disponibilitatea forţei de muncă înalt calificată este un important factor al
localizării investiţiilor. Pe măsura ce transferul activităţilor productive şi creative
către România se intensifică, cererea de forţă de muncă înalt calificată va creşte;
Investiţiile româneşti realizate în străinătate nu au avut o evoluţie spectaculoasă
nici ca pondere, nici ca număr al societăţilor care au investit în afara graniţelor
ţării. Conjunctura economică şi decapitalizarea societăţilor româneşti au făcut ca
nivelul acestor investiţii să nu depăşească jumătate de miliard de dolari în nici un
an al perioadei post-decembriste;
Investiţiile cu capital străin, cu deosebire investiţiile directe, prin conţinutul lor
economic, prin modul de înfăptuire şi prin efectele generate constituie o formă a
relaţiilor economice şi de cooperare internaţională cu un trecut îndelungat;
Ca flux investiţional capitalul străin joacă un rol structural. Dacă procesul de
construcţie economică şi remodelarea structurală a complexului naţional
economic implică infuzie de tehnologii moderne prin aplicarea unor noi tehnici
manageriale şi de gestiune. Rolul structural al capitalului investiţional străin
rezultă că este decisiv, tocmai pentru că poate genera şi întreţine un asemenea
mecanism economic funcţional;
impozitare şi atitudinea pozitivă a partenerilor străini faţă de România au condus
la atragerea unui volum de investiţii străine directe în valoare de 9,1 miliarde
Euro în anul 2006;
Index) şi la indicele competitivităţii afacerilor (Business Competitiveness
Index), ţara noastră a ocupat locul 50 până în anul 2003, iar în 2005 locul 33,
fiind considerată o ţară în care, deşi valoarea investiţiilor străine directe atingea
cote ridicate, cu toate acestea nu existau oportunităţi de valorificare a
potenţialului naţional în viziunea investitorilor;
Situaţia pieţelor financiare internaţionale s-a deteriorat puternic din septembrie
2008, odată cu falimentul băncii de investiţii americane Lehman Brothers Inc.
Gradul de încredere a participanţilor pe pieţele financiare a scăzut considerabil,
iar primele de risc au crescut la niveluri ridicate;
Funcţionarea pieţei interbancare a fost grav afectată, băncile cu exces de
lichiditate fiind reticente a împrumuta surplusul altor bănci. Aceasta s-a
134
intensificat din septembrie 2008, afectând sever şi creşterea economică
mondială;
Scăderea nivelului investiţiilor străine în ţara noastră se încadrează în trendul
internaţional, unde pentru 2009 se estimează o valoare a investiţiilor de sub
1.200 miliarde dolari, faţă de 1.700 miliarde dolari înregistrate în 2008;
Efectele negative asupra României se datorează contracţiei pieţelor de desfacere
internaţionale, finanţării externe tot mai dificile (cu tot aportul considerabil al
împrumutului de la FMI şi U.E.) şi restrângerii activităţii marilor corporaţii cu
activitate în România. Un caz aparte îl reprezintă Renault - Dacia, ce a beneficiat
de creşterea conjuncturală a comenzilor datorită politicilor de înnoire a parcului
auto în ţările vest europene.
10.10. Bibliografie
 Munteanu C, Valsau C. (1995) - Investiţiile internaţionale, Editura Oscar

Prinţ, Bucureşti;
 Zaman, G., G. Valceanu, „Investiţiile în economia României.” Institutul
Naţional de Cercetări Economice, Centrul de Informare si Documentare
Economica , Bucureşti, 1998;
 Cornescu V., Creţoiu Gh., Bucur I..- Economie, Ed. All Beck, Bucureşti,
2011;
135
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. *** Feasability Studies for an interregional trade financing facility, United Nations, March,
1992
2. *** Financial management, ACCA Study Text, London, 1994
3. *** Norme metodologice privind investiţiile de la buget, nr. 32 din 1993 (priveşte studiile
de prefezabilitate şi fezabilitate), Ministerul Finanţelor, 1993
4. *** United Nations Economic Commision for Europe, FAO, Forest Discussion Papers,
Information System in Forestry, 1995, New York, Geneva.
5. Altman, E. Financial Ratios Discriminant Analysis and the Prediction of Corporate
Bankrupcy, Journal of Finance, sept. 1968
6. Balaşa, Maria Riscuri de natură legislativă în domeniul investiţional, Tribuna Economică nr.
19 din 1996
7. Behrens, W., Hawranek, P. Manual for preparation of Industrial Feasability Studies, IDO-
UNIDO- Vienna, 1991
8. Boldur, Gh. Logica decizională şi conducerea sistemelor, Ed. Academiei Romane, Buc.
1992
9. Bussery, A., Chartois, B. Analyse et evaluation des projets d’investments, IDE, New York,
1977
10. Cheng, A (coord), The applicability and usage of NPV and IRR capital budgeting
techniques, Managerial Finance, nr. 7 din 1994
11. Cistelecan, L Procesul investiţional, Ed. Academiei, Buc. 1983
12. Cocriş, V., Işan, V., Economia afacerilor, vol. I, II, III, ed. Graphix, Iaşi, 1995
13. Damoradan Aswath, Investment Valuation: Tools and Techniques for determining the value
of any assistance, Willey and Sons, 1996
14. Dan V. (coord), Restructurarea organizării şi conducerii firmei, ed. Economică, Buc. 1993
15. Danu Marcela, Economia riscului- pledoarie pentru o abordare lucidă, Tribuna Economică,
nr. 25 din 1995
136
16. Dickinson, J. P., Risk und uncertainty in Accounting and Finance, Gower Publishing
Company Ltd., Hampshire England, ed. 2, 1985
17. Dixit, A. K., Pindyck, R. S., Investment under uncertainty, Pincerton University Press,
Pincerton, New Jersey, 1993
18. Dixit, A. K., Pindyck, R. S., Investment under uncertainty, Pincerton University Press,
Pincerton, New Jersey, 1993
19. Galagher, A., Investment decisions, methods and difficulties, Disertation Press, 1985
20. Gil Lafuente Ana Maria, Analiza financiară în condiţii de incertitudine, AIT Laboratoires,
Buc. 1994
21. Graham, D., Investment assesment using DCF, Disertation Press, 1981
22. Hall, W. K., Why risk analysis isn”t working, Long Range Planning, Dec. 1975, pag 25-29
23. Kaufmann, A., Gil Aluja, J., Tecnicas operativas de gestion para el tratamiento de la
incertidumbre, Barcelona, Hispania Europea, 1987
24. Mărăcine, virginia, Decizii manageriale. Îmbunătăţirea performanţelor decizionale ale
firmei, Ed. Economică, Buc. 1998
25. Marin Dinu (2001) – Economia României. Sistemul de companii. Diagnostic structural,
Editura Economică, Bucureşti;
26. Masse, P., Le choix des investissement: critheres et methodes, Dunod, Paris, 1964
27. Mazilu Anda (2003) – Investiţiile străine directe şi creşterea performanţei economiei
româneşti, în „România în contextul integrării europene şi globalizării”, Institutul de
Economie Mondială, Bucureşti;
28. Mocanu, Victor, Strategia de restructurare a exploatării şi prelucrării lemnului, „Tribuna
Economică”, nr. 20 din 1996
29. Munteanu C, Valsau C. (1995) - Investiţiile internaţionale, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti;
31. Negoescu, Gh., Risc şi incertitudine în economia de piaţă, Ed. Alter-Ego Cristian, Galaţi,
1995
32. O”Shanghnessy, W., La faisabilite de project, Les Edition SMG, Paris, 1992
33. Peumans, H., Theorie et practique des calcules d”investissement, Dunod, Paris, 1965
34. Rădăceanu, E., Metode decizionale în conducerea sistemelor complexe, Ed. Militară, Buc.
1985
35. Raţiu – Suciu, Camelia, Modelarea şi simularea proceselor economice, Ed. Didactică şi
pedagogică, Buc. 1997
36. Raţiu – Suciu, Camelia, Modificarea conceptuală în analiza de risc asociată investiţiilor, vol.
„Investiţiile şi relansarea economică”, ASE Buc. 1997
137
37. Românu, I., Vasilescu, I., managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar, Buc. 1997
38. Simion, H. A., The New Science of Management Decision, Prentice Hall, Englewood Cliffs,
1997
39. Solnik, B., gestion financiere, ed. 2, Fernard Nathan, Paris, 1980
40. Solomon, E., The theorz of financial management, New York and London, Colmbia
University Press, 1963
41. Staicu, F., Pârvu, D., Stoian, M., Vasilescu, I., Eficienţa economică a investiţiilor, Ed.
Didactică şi pedagogică , RA, Buc. 1995
42. Stancu, I., Gestiunea financiară, Ed. Economică, Buc. 1994
43. Topală, E., Fezabilitate şi restructurare, Ed. Semne, Buc. 1996
44. Vasilescu, I., Strategia investiţională – continuitate şi modernitate, în vol. „Investiţiile şi
relansarea economică”, Ed. Semne Buc. 1996
45. Voinea Liviu (2007) – Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global, Editura Pilirom,
Iaşi;
46. Yves – Eglem, J., Mikol, A., Mecanismes financieres de l”enterprise, Ed. Montchristien,
Paris, 1991
47. Zaiţ, D., Fundamentele economice ale investiţiilor, Ed. Sanvialy, Iaşi, 1996
48. Zamfir, C., Incertitudinea, o perspectivă psihologică, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1990
Publicaţii şi periodice
49. Agenţia Română pentru Investiţii Străine (2007) Raport anual ISD 2006;
50. Agenţia Română pentru Investiţii Străine citat de www.moneyline.ro/articol_2060;
51. Anuarul Statistic al României 2006;
52. BNR (2005) - Informaţii statistice privind Investiţiile Străine Directe – Raport 2005
53. BNR (2007) - Raport asupra stabilităţii financiare – 2007;
54. BNR (2007), Direcţia Statistică, Statistici ale balanţelor de plăţi
55. Centrul Roman pentru Promovarea Comerţului (2006)
56. Consiliul Investitorilor Străini (2005) – Soluţii imediate de creştere a investiţiilor străine
directe în România, Raport elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, Bucureşti;
57. Ernst & Young (2007) Attractiveness of South East Europe. The new frontier of Europe?
www.ey.com;
58. European Commission (2005) – România. 2005 Comprehensive Monitoring Report, 25
october 2005;
138
59. Ghibuţiu, Agnes (2007), România începe să profite de relocalizarea serviciilor, în: Tribuna
economică, Nr.19, 9 mai 2007, Bucureşti;
60. Guvernul României – Strategia naţională de export 2005-2009 publicată în Monitorul
Oficial, partea I, nr.65 din 24.01.2006;
61. Ministerul Integrării Europene (2007) , Autoritatea de Management pentru Programul
Operaţional Regional - Programul Operaţional Regional 2007-2013, Bucureşti, 2007;
62. Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (2005) - Societăţi Comerciale cu participare
străină la capital, sinteză statistică, 31.12.2005
63. Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (2006) - Societăţi Comerciale cu participare
străină la capital, sinteză statistică, 31.12.2006
64. Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (2007)
65. The Vienna Institute for International Economic Studies (WIIW) (2004) – FDI în South-
Eastern Europe în the early, Viena, ;
66. Tribuna economică (2003), nr.8, februarie, 2003;
67. UNCTAD (2000) – World Investment Report 2000,New York and Geneva, 2000;
68. UNCTAD (2005) – World Investment Report 2005,New York and Geneva, 2005;
69. UNCTAD (2006) – World Investment Report 2006,New York and Geneva, 2006
70. World Factbook 2003;
71. www.arisinvest.ro;
72. www.mae.ro;
73. www.mobexpert.ro/office/ro/index_ro.htm.
139

Investitii Publice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Investitii Publice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lector univ. dr.

Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti

Cursul este structurat pe 8 unități de învățare, cu referiri bibliografice de

Pentru parcurgerea acestui curs va fi nevoie de cunoștiințe anterioare de economie

Pentru înțelegerea conceptelor și noțiunilor prezentate în acest curs și pentru a le

Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi capabili să

Durata medie de studiu individual

Durata de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de aproximativ 2 ore.

1.3. Definirea noţiunii de investiţie

În literatura economică de specialitate noţiunea de investiţie este privită pe două

1.4. Rolul investiţiilor în modernizarea economiei naţionale

Modernizare şi restructurarea economiei naţionale este o acţiune complexă,

1.5. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat)

1. Investiţiile în valori imobiliare – o alternativă de investire.

1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Definiți investițiile financiare și cele de capital.

Care sunt tipurile de investiţii ce se pot realiza în

II. Bibliografie facultativă

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

2.3. Investiţiile şi strategia întreprinderii

Întreprinderea, pe parcursul realizării activităţii sale, urmăreşte obiective

Tabel 1. – Tipuri de pieţe şi necesitatea investiţiilor

O situaţie de tipul A generează o rentabilitate mare, iar fondurile degajate

Definiţi pincipalele obiective ale dezvoltării firmei.

Să ne reamintim...În condiţiile economiei de piaţă, acţiunile managerului se

Procesul investiţional reprezintă, sub aspect strategic, suportul material al

1.Importanţa strategiilor investiţionale în cadrul firmelor moderne.

2.5. Proiecte de investiţii şi programe de investiţii

Pentru a evidenţia corect toate distincţiile într-un studiu de fezabilitate al unei

1.Importanţa strategiilor investiţionale în cadrul firmelor moderne.

2.6. Caracteristici ale investiţiilor

Investiţiile reprezintă acţiuni sau succesiuni de acţiuni prin care anumite

Analizaţi principalele caracteristici ale

Caracteristica esenţială a investiţiilor este că acestea sunt legate de crearea de noi

Cel care dirijează întreaga activitate în legătură cu obiectivul de investiţii este

1. Mondializarea şi influenţa sa asupra mediului economic.

Care este în viziunea în viziunea contemporană rolul participanților la

Strategia investiţională, alături de celelalte strategii ale firmei (strategia de piaţă,

II. Bibliografie facultativă

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

3.3. Surse de finanţare interne

La baza oricărei investiţii se află întotdeauna acumulări anterioare ale

Împrumuturile bancare pe termen lung şi mijlociu

Întreprinderile apelează la credite bancare atunci când resursele proprii sunt

Definiţi sursele de finanţare internă şi importanţa lor.

Pentru nevoile de redresare, de retehnologizare a economiei se apelează la

1. Rolul finanţării externe a investiţiilor în creşterea economică.

Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional au fost stabilite în

Fondul Monetar Internaţional a fost creat în 1947, cu scopul de a ajuta la

Care sunt principalele obiective ale SMI?

3.6. Finanţarea prin leasing

Leasing-ul este o operaţiune comercială prin care o parte denumită

De ce este important leasingul în finanţarea întreprinderilor?

Structura surselor de finanţare a investiţiilor, într-o economie consolidată

Analizaţi importanţa autofinanţării pentru proiectele investiţionale ale întreprinderii.

3.8. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat)

1. Comparaţie între finanţarea prin piaţa de capital vs. piaţa bancară.

3.9. Test de autoevaluare a cunoștințelor

Acoperirea nevoilor de finanţare a investiţiilor în economia contemporană, se

 Liviu Radu - „Investiţii publice” ediţia a III-a, Editura Universităţii „Nicolae

 Odobescu V., Drept comercial - îndrumar pentru oamenii de afaceri, Editura

4.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.