CAPITOLUL 7

PRINCIPIILE BUGETARE GENERALE

Principii bugetare 1
7.1. Principiul universalităţii 2
7.2. Principiul unităţii 3
7.3. Principiul anualităţii 5
7.4. Principiul specializării bugetare 6
7.5. Principiul unitãţii monetare 7
7.6. Principiul publicitãţi 7
7.7. Principiul echilibrului bugetar 7

Principii bugetare
Principiile bugetare în statele cu economie de piaţã definesc:
- modul de reflectare a veniturilor şi cheltuielilor publice în bugetul de stat, adică
sfera de cuprindere a acestuia;
- durata de timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să realizeze
exerciţiul bugetar;
- relaţia care trebuie să existe între veniturile şi cheltuielile bugetare;
- informarea opiniei publice despre sursele veniturilor şi destinatia acestora.
Bugetul public trebuie sã reflecte în mod real veniturile autoritãţilor publice posibil de
realizat şi cheltuielile aferente perioadei la care se referã (an bugetar, an fiscal). El este construit
ţinând seama de unele principii, care diferã de la o ţarã la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare
a economiei şi de implicarea statului în viaţa economico-socialã, de stadiul de democratizare, de
tradiţiile sociale şi culturale etc.
În terminologia de specialitate a teoriei financiare, ca şi în practica financiarã a statelor,
sunt întâlnite următoarele principii ale procedurii bugetare1:
 - principiul universalitãţii;
 - principiul unitãţii
 - principiul anualitãţii
 - principiul specializãrii bugetare
 - principiul unitãţii monetare
 - principiul publicitãţii
 - principiul echilibrului bugetar

7.1. Principiul universalităţii

 Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute.

1
În conformitate cu principiile enunţate în Legea finanţelor publice, nr.2002/2002 şi Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.45/2003 privind finanţele publice locale, aprobată prin Legea nr.108/2004.

1
  Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia
donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.(Legea nr.500/2002 a
finanţelor publice, Capitolul II, Secţiunea 1, Art.8*)
Principiul universalităţii se referã la douã coordonate:
- veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute.
Potrivit principiului că veniturile şi cheltuielile publice trebuie să figureze în buget
cu sumele lor brute, totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Respectarea principiului
universalitãţii permite cunoaşterea şi controlul sumelor exacte a veniturilor şi cheltuielilor
publice. Bugetul întocmit cu respectarea principiului universalităţii poartă denumirea de buget
brut şi presupune ca veniturile să fie înscrise în buget cu produsul lor brut, iar cheltuielile cu
cifra lor totală, iar nu cu soldul dintre acestea. Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita
controlul financiar, interzicând compensarea între cheltuieli şi venituri proprii.
În practică, acest principiu nu este respectat în totalitate şi se trece astfel la bugetul
net, care cuprinde numai rezultatul final al acţiunilor producãtoare de venit şi al celor
generatoare de cheltuieli, ca apoi să se ajungã la bugetul mixt, în care la unele poziţii figurează
cifre totale, iar la altele numai soldul dintre venituri şi cheltuieli.
- veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia
donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.
În ceea ce priveşte neafectarea veniturilor bugetare, atunci când sunt colectate în
sistemul bugetar public, unor anumite destinaţii, principiul stipulează că veniturile publice
încasãte trebuie să se depersonalizeze pentru a servi la acoperirea cheltuielilor bugetare, privite
în ansamblul lor. Altfel spus, nu se admite ca un anumit venit bugetar să fie afectat pentru
finanţarea unor anumite cheltuieli. Aceasta deoarece nu există un raport corespunzător între
randamentul unui venit şi necesarul de fonduri pentru finanţarea unei cheltuieli publice. Astfel,
dacă încasările din venitul cu o afectare specială ar depăşi suma necesară pentru finanţarea
acţiunii respective, s-ar obţine un excedent care ar incita la risipa fondurilor disponibile. In
situaţia inversă, dimpotrivă, acţiunea respectivã nu s-ar putea realiza în bună masură, din cauza
insuficienţei fondurilor afectate.
Principiul neafectării veniturilor nu se aplică cu stricteţe în practica financiară,
abaterile de la principiul unitãţii bugetare constituind tot atâtea forme de derogare de la principiul
neafectării veniturilor. De pildă, atunci când se instituie un nou impozit sau se majoreazã
cuantumul unuia existent, Guvernul, pentru a atenua starea de nemulţumire a contribuabililor,
indicã şi scopul în care vor fi utlizate încasãrile provenite din impozitul respectiv. Mai mult, în
unele ţări, legea admite afectarea unor venituri chiar în cadrul bugetului ordinar.
In România, existenţa unor fonduri cu destinaţie specială reflectă o încălcare a
acestui principiu şi prezintă anumite dezavantaje din punctul de vedere al bunei gestionări a
fondurilor publice. Legea finanţelor publice interzice constituirea de fonduri speciale în afara
bugetului de stat. Pentru soluţionarea problemelor legate de desfiinţarea veniturilor şi
cheltuielilor cu destinaţie specială incluse în bugetul de stat, Guvernul are sarcina ca, în decurs
de trei ani, să prezinte Parlamentului propuneri de modificare a actelor normative respective.
O abatere importantã de la principiul neafectãrii veniturilor o reprezintã donaţiile şi
sponsorizãrile care, în cele mai multe cazuri, sunt destinate sã finanţeze acele actiuni pentru care
se alocã respectivele fonduri.
De asemenea, în cazul bugetelor locale existã un fel de transferuri care sunt direcţionate
prin lege sã finanţeze anumite acţiuni din domeniul social – cultural. De exemplu:

2
 - sumele defalcate din TVA pentru subvenţionarea energiei termice livrate populaţiei, în
sistem centralizat;
- sumele defalcate din TVA pentru plata drepturilor salariale ale personalului din
învãţãmântul preuniversitar etc.
Bugetul de stat, elaborat sub forma unui buget brut, permite analiza corelaţiilor
existente între diferitele categorii de venituri şi cheltuielile corespunzatoare acestora.
In practicã acest principiu se aplicã numai parţial, deoarece veniturile şi
cheltuielile unor instituţii publice sunt înscrise în bugetul de stat cu toate veniturile şi
cheltuielile lor, în timp ce altele numai cu soldul dintre acestea, ca de exemplu:
- veniturile de la întreprinderile publice sau subvenţiile cãtre acestea;
- vãrsãmintele de la bugetul de stat sau subvenţiile primite de la bugetul de stat
cãtre bugetele locale;
- subvenţiile primite în completarea veniturilor proprii pentru acoperirea
cheltuielilor de unele instituţii din sfera nematerialã (cercetare, învãţamânt, sãnãtate).
În perioada actuală, bugetul de stat are caracterul unui buget mixt. În contextul
respectării principiului autonomiei financiare, orice venituri extrabugetare sunt lăsate la
dispoziţia entităţii care le obţine, pentru a le folosi direct în conformitate cu nevoile proprii. Dacă
veniturile proprii sunt suficient de mari, finanţarea de la buget se realizează „per sold", sub forma
unei subvenţii de completare până la nivelul cheltuielilor proprii, în cazul unor venituri proprii de
dimensiuni modeste sau cu caracter întâmplător, cheltuielile sunt acoperite de la buget, fără a fi
influenţate de aceste venituri.

7.2. Principiul unităţii

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura
utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.
În cazul în care, prin acte normative la nivel de lege, se aprobă ca instituţiile publice să
obţină venituri proprii, acestea vor fi considerate instituţii publice finanţate din venituri proprii şi
subvenţii acordate de la bugetul de stat, de la bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele
fondurilor speciale, după caz.
(Legea nr.500/2002 a finanţelor publice, Capitolul II, Secţiunea 1, Art.10*)

Potrivit principiului unităţii, veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document,
pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.
Toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse forme şi denumiri,
se introduc în bugetul de stat sau bugetele locale, după caz, urmând regulile şi principiile ce se
aplică acestor bugete, cu excepţia bugetelor care prezintă ca sursa de finanţare şi venituri proprii,
precum şi a celor pentru constituirea, potrivit legii, a fondurilor de stimulare a personalului.
Veniturile şi cheltuielile Fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic şi ale
Fondului special al drumurilor publice se introduc în bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu
destinaţie specială, urmând regulile şi principiile acestui buget.
Un buget unitar, sub aspect politic, facilitează controlul Parlamentar, dând
posibilitatea organului legislativ să examineze politica financiară a guvernului aflat la putere
şi să propună amendamente cu privire la cuantumul veniturilor şi cheltuielilor bugetare sau la
oportunitatea, prioritatea ori necesitatea aprobării unor cheltuieli. Sub aspect financiar,

3
 unitatea bugetară constituie o regulă de ordine şi claritate, reflectând starea reala a situaţiei
financiare a ţării, eliminând posibilitatea unor artificii de disimulare.
In timp a apărut necesitatea descentralizării administrării banilor publici la nivelul
localităţilor, regiunilor (provinciilor) sau al altor entităţi publice, care cunoşteau mai bine
necesităţile de satisfăcut. In condiţiile în care numărul tipurilor de bugete prevăzute de Legea
privind finanţele publice şi Legea privind finanţele publice locale, care se întocmesc în prezent în
ţara noastră, s-a marit, nu se mai poate vorbi de principiul unităţii bugetare în sens clasic,
asigurat prin existenţa unui singur document care să reflecte veniturile şi cheltuielile publice. In
contextul actual, caracterizat prin existenţa mai multor tipuri de bugete, principiul unităţii
bugetare se asigură prin aceea că resursele şi cheltuielile bugetare sunt reglementate în mod
unitar prin Legea privind finanţele publice, Legea privind finanţele publice locale şi prin legile
bugetare anuale; ele îşi găsesc reflectarea în bugetul general consolidat, care este un document de
fundamentare a echilibrului financiar public la nivel macroeconomic.
In practicã, principiul se respectã parţial, cãci concomitent cu bugetul de stat sunt
întocmite şi alte bugete: bugetele autonome, bugetele extraordinare, bugetele anexe şi conturile
speciale ale trezoreriei.
- bugetele autonome
Bugetele autonome sunt bugete elaborate de colectivitatile locale şi întreprinderile
publice cu personalitate juridicã (din sfera administraţiei şi serviciilor publice cu caracter
industrial şi comercial). acestea dispun de autonomie bugetarã (în sensul cã-şi dirijeazã
neîngradit cheltuielile) dar, în general, nu şi de autonomie financiarã, pentru cã resursele lor
proprii nu acoperã , de regulã, cheltuielile şi este necesarã subvenţionarea de la bugetul de stat.
- bugetele extraordinare
Bugetele extraordinare se întocmesc cu ocazia unor cheltuieli publice excepţionale,
în cazuri speciale de crizã economicã, calamitãţi naturale, rãzboi etc.
- bugetele anexe
Bugetele anexe, care se elaboreazã distinct de bugetul de stat, se anexeazã la
acesta, se discutã şi se voteazã separat de cãtre Parlament. Acestea se coreleazã cu bugetul de
stat, soldul lor pozitiv fiind înscris la venitul bugetului de stat, iar cel negativ la cheltuieli.
- conturile speciale de trezorerie
Conturile speciale de trezorerie cuprind încasãrile şi plãţile care nu au un caracter
definitiv pentru bugetul de stat. De exemplu, sumele depuse ca garanţie de funcţionarii publici
care gestioneazã valori publice, avansurile rambursabile acordate de stat unor întreprinderi
particulare şi decontarea acestora etc.
In practicã existã mai multe categorii de conturi speciale de trezorerie:
- conturi cu afectaţie specialã, care evidenţiazã cheltuieli cu caracter definitiv,
acoperite pe seama anumitor resurse (de exemplu, în Franţa, fondul special de investiţii rutiere,
alimentat din taxa pentru produsele petroliere);
- conturi de comerţ, care evidenţiazã operaţiuni cu caracter industrial sau comercial
- vânzãri sau cumpãrãri de mãrfuri - efectuate de unele întreprinderi publice (de exemplu încasãri
din vânzarea bunurilor executate în ateliere şcolare etc.)
- conturi de operaţii monetare, care înregistreazã beneficiile sau pierderile din
operaţiuni ocazionate de relaţiile cu organismele internaţionale;

4
 - conturile de avans, care evidenţiazã avansul acordat de Ministerul Finanţelor
bugetelor locale, pânã la obţinerea de cãtre acestea a veniturilor proprii. Când avansurile nu se
pot rambursa, sunt transformate în subvenţii acordate bugetelor locale şi se înscriu ca atare în
bugetul de stat.
Principiul tradiţional al unităţii bugetare, riguros respectat în trecut, a fost adaptat
cerinţelor finanţelor publice moderne prin intermediul unor derogări ce facilitează operaţiunea de
“debugetizare”.
Debugetizarea presupune două accepţiuni: pe de o parte, trecerea de la finanţarea
publică la cea privată, iar pe de altă parte, semnifică un proces de dezangajare a statului prin
trecerea unor cheltuieli publice din bugetul general spre bugetele anexe şi conturi speciale de
trezorerie2.
Debugetizarea constă, aşadar, în scoaterea unor cheltuieli în afara bugetului general
al statului şi acoperirea lor din surse alternative. Debugetizarea intervine pentru a facilita
efectuarea unor cheltuieli publice pe seama unor resurse complementare în condiţiile în care
veniturile ordinare sunt insuficiente. Operaţiunea de debugetizare este folositã de Guvern şi
pentru a evita controlul parlamentar, tocmai prin scoterea unor venituri şi cheltuieli publice în
afara bugetului de stat.
La nivel local, acest principiu impune elaborarea şi implementarea unui buget general al
unitãţii administrativ-teritoriale, care cuprinde :
- bugetul local
- bugetele instituţiilor publice subordonate
- bugetul împrumuturilor interne şi externe
- bugetul fondurilor nerambursabile
- celelalte venituri şi cheltuieli evidenţiate în afara bugetului local.

7.3. Principiul anualităţii

 Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care
corespunde exerciţiului bugetar.
 Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui
buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv. (Legea
nr.500/2002 a finanţelor publice, Capitolul II, Secţiunea 1, Art.11)

Potrivit principiului anualităţii, veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o
perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar.
Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui
buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.
Anualitatea bugetarã este principiul bugetar potrivit căruia perioada de timp pentru care se
întocmeşte şi în care se executã bugetul de stat este de un an.
În practica statelor, anul bugetar poate coincide sau nu cu anul calendaristic. Începutul
anului bugetar în ţările în care acesta nu coincide cu anul calendaristic este determinat de factori
de natură economică, de tradiţie, de regimul de lucru al Parlamentului. În ţări ca : Austria,
Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, anul bugetar coincide cu anul calendaristic; în alte ţări, ca :
Anglia, Danemarca, Japonia, anul bugetar se desfaşoarãîn intervalul 1 aprilie a.c. - 31 martie,

2
Văcărel, Iulian & colectiv – “Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

5
anul următor; în Italia şi Suedia, anul bugetar este cuprins între 1 iulie - 30 iunie; în S.U.A., anul
bugetar se desfaşoarã de la 1 octombrie - 30 septembrie.
În practica financiară a statelor dezvoltate se cunosc abateri de la anualitatea bugetară. În
Franţa, de pildă, se aplică formula “legilor program” pentru cheltuielile eşalonate pe o perioadă
mai îndelungată de timp. Legea program nu are caracter obligatoriu, ci numai valoarea unei
declaraţii de intenţii.
România a cunoscut o experienţă interesantă cu privire la principiul anualităţii. Practica
română a îmbrăţişat de la început principiul anualităţii impozitelor directe, fiind influenţată de
practica franceză şi belgiană. În practica bugetară din ţara noastră, anul bugetar a început la
diferite date. Astfel, până în anul 1880, anul bugetar coincidea cu anul calendaristic. Dupã anul
1880, anul bugetar a început la 1 aprilie. Din anul 1923, s-a trecut din nou la 1 ianuarie ca dată a
începerii anului bugetar.
Legea privind finanţele publice precizează3 că veniturile şi cheltuielile bugetare sunt
aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde cu anul calendaristic şi cu exerciţiul
bugetar, adică începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. Legea validează principiul
anualităţii şi în ceea ce priveşte perioada de timp în care se execută autorizaţia parlamentară.
Prevederea potrivit căreia toate operaţiunile de încasări şi plăţi, efectuate în cursul unui an
bugetar, în contul unui buget, aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului
respectiv, demonstrează că, în executarea bugetului, s-a optat pentru sistemul de gestiune.
Execuţia prevederilor înscrise în buget, atât la cheltuieli, cât şi al venituri, nu se încheie
întotdeauna la data expirãrii anului bugetar. In aceasta situatie, ţãrile au adoptat doua feluri de
sisteme:
- sistem de gestiune, care presupune închiderea automatã a bugetului la data
expirãrii, veniturile şi cheltuielile angajate, dar neefectuate înscriindu-se în contul anului bugetar
urmãtor. Sistemul prezintã dezavantajul cã nu permite cunoaşterea exactã a realizãrilor din anul
bugetar ce s-a încheiat;
- sistemul de exerciţiu, care permite desfãşurarea veniturilor şi cheltuielilor
aferente unui an bugetar pe o anumitã perioadã dupã ce acesta s-a încheiat (3-6 luni). Intervalul
din momentul începerii desfaşurãrii anului bugetar şi momentul pânã în care sunt luate în
considerare operaţiunile bugetare poartã denumirea de exerciţiu bugetar (poate fi de 15-18 luni).
Sistemul de exerciţiu presupune ca toate veniturile şi cheltuielile corespunzatoare anului
respectiv sã fie reflectate în întregime în bugetul corespunzãtor acestui an. Dezavantajul acestui
sistem constã în funcţionarea în paralel a operaţiunilor aparţinând de doua bugete, cel care s-a
încheiat şi cel care a început. Acest procedeu are avantajul cã permite cunoaşterea tuturor
realizãrilor aferente anului bugetar şi, implicit, posibilitatea analizãrii judicioase a acestora.

7.4. Principiul specializării bugetare

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi,
respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora,
potrivit clasificaţiei bugetare.
(Legea nr.500/2002 a finanţelor publice, Capitolul II, Secţiunea 1, Art.12)

3
Legea privind finanţele publice, nr. 500/2002, publicată în M.O. nr. 597 din 13 august 2002, art. 2 şi art. 11

6
 Potrivit principiului specializării bugetare, veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se
aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după
natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.
Specializarea bugetară este principiul bugetar potrivit căruia, veniturile bugetare trebuie să
fie aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile bugetare pe categorii de
destinaţii şi obiective. In scopul realizării acestei cerinţe şi pentru a se oferi Parlamentului o
imagine cât mai clara asupra bugetului de stat, veniturile şi cheltuielile au fost grupate după o
anumita schemă, luând astfel naştere clasificaţia bugetară. Veniturile şi cheltuielile care se
înscriu în bugetul administratiei centrale de stat se grupează în: venituri şi cheltuieli ordinare şi
extraordinare, cheltuieli curente şi de capital, cu specificitatea naturii veniturilor şi cheltuielilor şi
detalierea acestora pe baza clasificaţiei bugetare.
7.5. Principiul unitãţii monetare
Toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.
(Legea nr.500/2002 a finanţelor publice, Capitolul II, Secţiunea 1, Art.13)
Potrivit principiului unităţii monetare, toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă
naţională în documentele bugetare, indiferent dacã iniţial sau ulterior sunt exprimate într-o valutã
strãinã (de exemplu, în cazul datoriei publice externe sau a fondurilor nerambursabile etc.)
7.6. Principiul publicitãţi
Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin:
 dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
 dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
 publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
 mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.
(Legea nr.500/2002 a finanţelor publice, Capitolul II, Secţiunea 1, Art.9)

Principiul publicităţii, potrivit cãruia sistemul bugetar este deschis şi transparent se aplicã prin:
- dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
- dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
- publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
- mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.
Publicitatea bugetului este principiul potrivit căruia bugetul de stat este adus la
cunoştinţa opiniei publice, în scopul informãrii cu privire la resursele preconizate de Guvern şi la
destinaţia dată banilor publici. Astfel, cu prilejul dezbaterilor parlamentare, cifrele proiectului de
buget sunt comentate nu numai în sălile de şedinte ale organelor legislative, ci şi în presă, la
radio şi televiziune, internet ş.a.

7.7. Principiul echilibrului bugetar

Cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile bugetului respectiv, inclusiv
excedentul anilor precedenţi. (LEGE Nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, Art.13)

7
 Echilibrul bugetar presupune nu numai întocmirea unui buget ale cărui cheltuieli să fie
acoperite integral din veniturile bugetare, ci şi respectarea acestui echilibru pe parcursul
întregului exerciţiu bugetar. Urmarea firească a politicii de modernizare a sistemului de apãrare a
ţãrii, a majorării cheltuielilor pentru funcţionarea aparatului de stat, a creşterii datoriei publice
etc. este posibil sã se înregistreze un dezechilibru între veniturile şi cheltuielile publice, sub
forma deficitului bugetar. Pentru acoperirea deficitului bugetar se recurge, de regulã, la venituri
extraordinare care provin în principal din împrumuturi de stat.
Echilibrul bugetar, respectiv egalitatea dintre veniturile şi cheltuielile publice, constituie o
cerinţã de bazã la proiectarea bugetului public naţional. Dacã în trecut acest echilibru constituia o
cerinţã majorã, în prezent majoritatea statelor proiecteazã bugete dezechilibrate, incluzând în
proiectul de buget şi sursele de acoperire a deficitului bugetar. Aceste surse sunt, cel mai adesea:
veniturile extraordinare ale bugetului public national, care provin din împrumuturi de stat,
interne sau externe şi emisiunea de moneda fiduciarã (monedã hârtie).
Emisiunea de monedã fiduciarã peste posibilitatea de sporire a output-ului economic are
efecte negative asupra evoluţiei preţurilor de consum şi de productie, amplificând oferta de bani
pe piaţã, fãrã ca puterea de absorbţie a acestora sã creascã corespunzãtor. Totodatã, puterea de
cumpãrare scade şi se amplificã rata inflaţiei, ceea ce conduce la un dezechilibru la nivel
macroeconomic. Existã ţãri în care echilibrul bugetar este obligatoriu (de exemplu în Germania).
Când se produc dezechilibre, se alcãtuieşte un alt buget, dezechilibrat, diferit de bugetul iniţial.
Un alt procedeu de menţinere a echilibrului bugetar este scoaterea unor cheltuieli în afara
acestuia şi dirijarea lor cãtre instituţii specializate. Procedeul se numeşte debugetizare şi
reprezintã un alt mod de finanţare a cheltuielilor publice. Un exemplu în acest sens îl reprezintã
Franţa, unde se practicã transferarea unor cheltuieli pentru investiţii cãtre Casele de Economii.
Acoperirea cheltuielilor bugetare suplimentare se realizeazã prin diferite metode, cum
sunt:
- sporirea cotelor de impozit sau introducerea de impozite noi;
- emisiunea de monedã hârtie;
- împrumuturile contractate pe piaţa internã sau externã.
În unele ţãri se întocmesc bugete plurianuale, urmãrindu-se echilibrarea cheltuielilor ce
depãşesc veniturile în perioadele de recesiune cu veniturile ce rãmân disponibile în perioadele de
prosperitate. Tehnicile de echilibrare folosite sunt:
- crearea unor fonduri de rezervã din veniturile rãmase disponibile;
- crearea fondului de egalizare, constituit din excedente bugetare înregistrate în periodele
favorabile ale exerciţiului bugetar. Deficitul bugetar se va acoperi prin împrumuturi sau emisiune
de hârtie monedã; rambursarea împrumuturilor se va realiza din fondul de rezervã creat;
- amortizarea alternativã presupune colectarea de impozite suplimentare în perioda de
avânt economic, care sã fie utilizate pentru acoperirea deficitelor ce apar în perioadele de
depresiune.
Tehnicile expuse prezintã dezavantaje, deoarece evoluţia mediului economic face ca
economiile nefructificate sã se deprecieze si, în plus, promoveaza ridicarea sarcinii fiscale în
perioadele de avant, ceea ce poate sã conduca la descurajarea cresterii economice.
În prezent, statele dezvoltate ale lumii soluţionează problema deficitului bugetar
recurgând la împrumuturi sau emisiuni monetare, la bonuri de tezaur sau operaţiuni de stat sau la
vânzări de aur din rezerve de stat. Noua lege privind finanţele publice nu proclamă respectarea
principiului echilibrării bugetului de stat şi a celorlalte bugete care se aprobă de Parlament ca o
obligaţie a autorităţilor publice abilitate nici la întocmire şi nici în execuţie, aşa cum făceau legile

8
similare anterioare. în ciuda obligaţiilor expres prevăzute de lege cu privire la asigurarea
echilibrului bugetar, bugetul general consolidat al României a înregistrat an de an dezechilibre
începând din 1992 şi până în prezent. în aceste condiţii, nu este surprinzător faptul în Legea
privind finanţele publice din 2002 nu mai apare prevederea privind obligaţia respectării
principiului echilibrării bugetului.
Neînscrierea în această din urmă lege a principiului echilibrării bugetare, alături de
celelalte principii, nu înseamnă că legiuitorul nu i-a acordat importanţa cuvenită, ci că acesta a
apreciat în mod realist faptul că în condiţiile actuale sunt puţine şanse ca veniturile publice să
acopere integral cheltuielile publice indispensabile. S-a lăsat în competenţa Parlamentului
aprobarea anuală a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, starea de echilibru sau dezechilibru a
fiecărui buget care se aprobă prin lege, precum şi nivelul eventualului deficit şi sursele de
finanţare a acestuia în fiecare an bugetar.
În execuţie, Guvernul, Ministerul Finanţelor Publice şi ordonatorii de credite sunt chemaţi
să ia măsurile ce se impun pentru asigurarea şi chiar îmbunătăţirea echilibrului aprobat:
Referindu-se la rolul Guvernului, în lege4 se precizează că acesta asigură, între altele,
exercitarea conducerii generale a activităţii executive în domeniul finanţelor publice, în care scop
examinează periodic execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea
echilibrului bugetar, după caz.
Între atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice figurează şi aceea de a asigura
monitorizarea execuţiei bugetare5, iar în cazul în care se constată abateri ale veniturilor şi
cheltuielilor de la nivelurile autorizate, de a propune măsuri pentru reglementarea situaţiei. Din
necesitatea de a menţine sau de a îmbunătăţi echilibrul bugetar, Ministerul Finanţelor Publice
este autorizat să blocheze sau să reducă utilizarea unor credite bugetare constatate ca fără temei
legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Potrivit criteriilor adoptate prin Tratatul de la Maastricht6, defictul bugetar este considerat
excesiv dacã depãşeşte 3% din PIB şi, de asemenea, este prevãzutã o clauzã de excepţionalitate
ce poate fi determinatã de factori externi, ce nu pot fi controlaţi de Statele Membre (catastrofe
naturale etc.).
Respectarea Pactului de Stabilitate şi Dezvoltare7 în contextul aderãrii ţãrilor din Europa
Centralã şi Ţãrile Baltice la Uniunea Europeanã ridicã problema reducerii deficitelor, atât în ce
priveşte orizontul de timp, cât şi mãsurile realizate pentru o obţine consolidarea fiscalã, fãrã a

4
Legea privind finanţele publice, nr. 500/2002, publicată în M.O. nr. 597 din 13 august 2002, art. 18
5
Idem, art. 19
6
Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7
februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor
de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.
7
Pactul de Stabilitate şi de Creştere reprezintă un acord între Statele Membre al Uniunii Europene, prin care acestea
aderă la o disciplină specială în domeniul fiscal şi bugetar, ca parte a obiectivelor lor economice pe termen mediu.
Pactul este important ca şi garant al unei administrări economice stabile.
Adoptat la Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997, Pactul este construit pe două aspecte cheie:
- un sistem de alarmă preventivã pentru identificarea şi corectarea derapajelor bugetare, înainte ca acestea să
determine depãşirea pragului de 3% din PNB stabilit în Tratatul de Maastricht pentru deficitele bugetare, şi
- un set de reguli cu efect descurajator pentru a exercita presiuni asupra Statelor Membre astfel încât acestea
să evite deficitele excesive şi să ia măsuri rapide de corectare a lor în caz că apar. Sancţiunile se aplică numai
statelor participante la zona Euro şi au valori între 0,2% şi 0,5% din PNB, în funcţie de gradul în care valoarea de
referinţă de 3% este depăşită. Aceste sancţiuni se constituie, iniţial, în depozite nepurtătoare de dobânzi, urmând ca,
dacă în 2 ani situaţia nu este corectată, să se transforme în amendă.
Sursa : http://www.euromoneda.ro/glosar

9
împiedica perspectivele de creştere pentru CEECs. Nivelul maxim de 3% reprezintã o limitã
suficient de mare pentru a putea absorbi diferitele evoluţii ale bugetului în perioadele dificile;
care ar putea obliga guvernul ţãriilor respective sã se împrumute.
Deşi prin Pactul de stabilitate se permite, ca mãsurã de flexibilitate pentru utilizarea
deficitului activ, ca nivelul programat şi realizat al cheltuielilor publice sã depãşeascã nivelul
veniturilor publice, regula ce trebuie respectatã menţioneazã necesitatea de a putea acoperi, în
condiţii sustenabile din punct de vedere al inflaţiei, variaţiei ratei dobânzii şi a altor indicatori
macroeconomici, precum şi în ceea ce priveşte acoperirea financiarã a deficitului, adicã a
nivelului de îndatorare publicã.

10