Unitatea de învăţare 5.

Cercetarea in sociologie

Cuprins
5.1. Locul cercetarii in sociologie
5.2. Etapele cercetarii sociologice
5.2.1. Stabilirea temei de cercetare
5.2.2. Fixarea obiectivelor cercetării
5.2.3. Documentarea prealabilă
5.2.4. Arealul cercetărilor
5.2.5. Cadrul teoretic al cercetării
5.2.6. Unitățile de analiză și înregistrare
5.2.7. Elaborarea ipotezelor
5.2.8. Tipul de cercetare
5.2.9. Selectarea surselor de informare
5.2.10. Specificarea unităților studiate
5.3. Rezumat
5.4. Evaluare
5.5. Bibliografie

Introducere
Specificitatea unui domeniu supus acţiunii cognitive, a unui sistem, de
pildă sau a unui fenomen, conduce în ceea ce priveşte cercetarea sociologică la
desprinderea unor obiective cu caracteristici particulare: descrierea
fenomenului studiat, căutarea şi prezentarea unor explicaţii privind relaţiile
acestuia cu alte fenomene. Se impune de asemenea un studiu prospectiv cât de
sumar referitor la evoluţia fenomenului, urmând ca el să fie aprofundat pe
parcursul investigaţiei, cât şi stabilirea strategiilor de acţiune.

Obiectivele unităţii de învăţare

 Înţelegerea specificului cercetării sociologice și a semnificației fiecărei
etape necesar a fi parcursă într-un demers de acest tip
 Capacitatea de a selecta abordarea calitativa/cantitativa, in functie de
nevoia sociala

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

1
Conţinutul unităţii de învăţare

5.1. Locul cercetarii in sociologie

„Durkheim conturează un mod propriu de abordare a socialului în lucrarea Regulile

metodei sociologice (1895), el defineşte faptul social şi stabileşte regulile de cercetare ale
acestuia: observarea, deosebirea normalului de patologic, constituirea tipurilor sociale, explicarea
faptului şi producerea probei“.
Pentru Weber, sociologia trebuie să obţină o înţelegere interpretativă a acţiunii umane cu
semnificaţie subiectivă. Aceasta exprimă motivele acţiunilor, cauzele lor, (comprehensiunea
subiectivă).
„Elementul central al metodologiei weberiene îl constituie tipul ideal (tipul ideal pur) ce
corespunde unei forme de acţiune socială, fără a se putea identifica un fenomen care să
corespundă exact tipului ideal constituit“.
Modalitatea de realizare a cercetării împreună cu structurile explicative şi de interpretare
alcătuiesc o paradigmă. Este necesar a se construi adevărate punţi de legătură între paradigme,
deoarece multitudinea acestora are un impact negativ asupra cumulativităţii. Aşadar, se impune
efortul de integrare a diferitelor paradigme, cu condiţia de a se respecta obiectivele propuse
iniţial, pentru cercetarea cărora s-a ajuns la apelarea diferitelor modalităţi şi tehnici.
„În disciplinele socioumane, mai ales în sociologie, termenii de cantitativ şi calitativ
desemnează două mari paradigme“.
În lucrarea Abordarea calitativă a socioumanului, Petru Iluţ consideră că din punct de
vedere epistemologic, modelul cantitativist presupune o realitate socială exterioară, obiectiv-
structurată, profesând descrieri şi explicaţii de tip pozitivist, iar cel calitativ mizează pe
subiectivitatea umană, pe socialul construit şi interpretat prin acţiunea simbolurilor, motivaţiilor,
aşteptărilor şi reprezentărilor individuale şi grupale, cunoaşterea fiind de tip comprehensiv şi
idiografic.
În aceeaşi lucrare menţionată anterior, este demonstrat că din punct de vedere al metodelor
folosite, specifice modelului cantitativist sunt experimentul şi ancheta pe bază de chestionar
standardizat, în vreme ce modelul calitativist practică cu precădere observaţia participativă şi
interviul intensiv.
În funcţie de obiectul cercetat, acestea alternează, fără însă a se confunda nici ca metode,
nici ca tehnici de abordare şi analiză.
Diferenţa majoră dintre strategiile metodologice ale celor două orientări este că prima
utilizează metode şi tehnici structurate, a doua, nestructurate.
La început, prin metodologie s-a înţeles doar logica cercetării, în timp ce accepţia actuală
tinde să confere metodologiei statutul de ramură a filosofiei ştiinţei, deşi nu se poate vorbi de o
metodologie generală, ci doar despre metodologii particulare, cum este şi cea a cercetării
sociologice.
Sociologul I. Mărginean, în lucrarea Proiectarea cercetării sociologice, arată că
metodologia cercetării sociologice cuprinde definirea adecvată a domeniului studiat, o serie de
principii şi reguli de desfăşurare a investigaţiilor, instrumentarul de lucru pentru culegerea şi
analiza datelor, criterii de certificare a calităţii rezultatelor, strategiile explicaţiei şi construcţiei
teoretice, integrarea teoriilor particulare în teorii mai generale, precum şi trecerea la reflecţia
filosofică.
În accepţia cea mai restrânsă, metodologia trimite doar la tehnicile şi strategiile angajate în

2
manipularea datelor, fără a se pune problemele validităţii şi ale adecvării cercetării.
În practica sociologică, este folosit termenul de metodă ca mod de a acţiona în efectuarea
unei cercetări. Totodată, se întâlneşte sintagma metode şi tehnici de cercetare, evitându-se o
distincţie tranşantă între cele două elemente, între ele existând o legătură indisolubilă. Când sunt
folosite separat, denumirile celor două elemente alternează.
Totuşi o distincţie între ele se poate realiza, în primul rând făcând apel la ierarhizare, în
sensul că metoda este mai complexă decât tehnica. O metodă poate cuprinde mai multe tehnici,
dar există şi situaţia când într-o anumită cercetare, o metodă este aplicată printr-o singură
tehnică.
Între metode, cele mai frecvent utilizate şi cunoscute sunt observaţia, experimentul,
ancheta şi analiza documentară.
Observaţia, externă sau participativă, se referă în principal la modalitatea de urmărire a
unui eveniment în desfăşurarea lui, ea începând a funcţiona la un moment dat în timpul
desfăşurării evenimentului respectiv, dar vizând întreaga existenţă a acestuia, cu toate
implicaţiile de rigoare.
Experimentul, natural sau artificial, de teren sau de laborator, este o observaţie provocată,
presupunând exercitarea unui control asupra variabilelor studiate.
Analiza documentară, de tip statistic sau de conţinut, priveşte tratamentul aplicat
informaţiilor conţinute în documente, tratament ce se referă la interpretarea cât mai exactă a
acestora, la conexiunile apărute, precum şi la construirea concluziilor ce decurg de aici.
Ancheta sociologică poate fi de tip demografic, socio-economic, de marketing, sondajul de
opinie publică, anchetă de audienţă şi are în vedere culegerea de informaţii pe calea convorbirii
cu subiecţii.
Aplicarea unei modalităţi de cercetare sau reducerea la o anumită metodă ţine de adecvarea
ei la specificul domeniului şi la obiectivele urmărite. Acest criteriu se respectă şi în cazul
tehnicilor de cercetare, al procedeelor de lucru, sau formelor de cercetare.
Un alt aspect se referă la utilizarea mai multor metode, tehnici, procedee, instrumente, în
studiul aceluiaşi domeniu. În asemenea situaţie apare posibilitatea de a se combina ceea ce spun
oamenii cu ceea ce fac (principiul triangulării).
Liantul principal al diferitelor activităţi de cercetare îl constituie măsurarea, care se află în
strânsă interdependenţă cu celelalte elemente ale procesului cognitiv, influenţându-le şi fiind
influenţată la rândul său de acestea.
Măsurarea reprezintă o etapă distinctă a cunoaşterii, exprimată fiind de determinările
cantitative, dar este în acelaşi timp şi un subproces al acesteia.
Măsurarea în sociologie se referă la determinările cantitative ale fenomenelor sociale. Cu
ajutorul acestui procedeu se stabilesc ordini de mărime: probabilităţi, frecvenţe etc.
Determinările cantitative se realizează printr-un demers ştiinţific unitar, teoretic şi
metodologic de cercetare. Între determinările calitative şi cele cantitative, este o relaţie de
interdependenţă.
Teoria măsurării în sociologie se constituie din modul în care sunt definite elementele sale
componente: obiectul de măsurat, etalonul de măsură şi regulile de atribuire a valorilor,
fenomenelor şi proceselor sociale în acord cu proprietăţile lor.
O caracteristică specifică a măsurării sociale o constituie raportul dintre măsurarea
caracteristicilor cantitative ale diferitelor fenomene şi procese sociale, şi operaţiile de evaluare.
Între acestea există deosebiri, în funcţie de perspectiva din care este studiat obiectul de cercetare,
dar există frecvente situaţii când cei doi termeni sunt utilizaţi interşanjabil.

3
 Aspectul social cercetat, caracterizat de fenomene şi procese sociale (de la nivel
macrosocial-global, până la nivel microsocial – acţiuni, comportamente, relaţii individuale şi de
grup), reprezintă obiectul de măsurat, acesta reclamând o definire riguroasă, în vederea adoptării
strategiei specifice de măsurare.
Etalonul în domeniul social reprezintă un elaborat conceptual mai mult sau mai puţin
precis, care urmează a fi confruntat cu realitatea empirică, unde introduce o anumită
semnificaţie. Aşadar, fenomenele sociale nu se pot măsura metric, lipsind suportul material.
Măsurarea socială se poate realiza numeric, atunci când există unitate de măsură în
atribuirea valorilor, sau nenumeric, când nu există unitate de măsură.
Etalonul poate fi introdus pe cale normativă, sau poate fi determinat pe baza unor calcule:
media sau mediana răspunsurilor, abaterea standard etc.
Regulile de atribuire a valorilor constituie o altă componentă a măsurării în sociologie.
Atribuirea valorilor se află în concordanţă cu specificul fenomenelor şi proceselor sociale
studiate la un moment stabilit. Astfel se realizează corespondenţa dintre domeniul investigat şi
instrumentul de măsurare.
După cum arată I. Mărginean, în aceste condiţii avem de-a face cu niveluri de măsură sau
tipuri de scală:
 nominal (categorial)
 ordinal – tip Likert şi tip Guttman
 de interval (distanţă) – tip Thurstone
 de raport (proporţii)
Scala, ca termen, este folosită pentru a desemna atât un instrument specific de măsurare
utilizat în procedeele de scalare, cât şi rezultatul măsurării-nivelul de măsurare.
Totodată, denumirea de scală desemnează un ansamblu de modalităţi de operaţionalizare,
cuantificare şi măsurare socială, prin care se redau intensităţile diferitelor proprietăţi ale
fenomenelor studiate.
Nivelurile de măsurare se află într-o relaţie de intercondiţionare, ele nefiind privite şi
tratate ca zone închise.
„În funcţie de structura lor, scalele pot fi grupate în:
 scale simple – un singur item ale cărui caracteristici sunt ordonate pe un continuum şi
cărora le sunt acordate valori în funcţie de gradul de intensitate pe care îl reprezintă;
 scale compuse – set de itemi care se referă la aceeaşi proprietate a fenomenului analizat“.

5.2. Etapele cercetarii sociologice

5.2.1. Stabilirea temei de cercetare

Pentru a stabili tema activităţii de cercetare este necesar a fi evidenţiat scopul ce urmează
a fi atins, după care se trece în revistă tot bagajul informaţional deja existent.
Se delimitează arealul conflictual, apoi se stabileşte deficitul informaţional, operaţiuni ce
conduc spre conturarea şi delimitarea clară a temei de cercetare, care are ca scop încadrarea
activităţilor specifice şi orientarea lor către obiectivele ce urmează a fi stabilite.

5.2.2. Fixarea obiectivelor cercetării

Specificitatea unui domeniu supus acţiunii cognitive, a unui sistem, de pildă sau a unui
fenomen, conduce în ceea ce priveşte cercetarea sociologică la desprinderea unor obiective cu

4
caracteristici particulare: descrierea fenomenului studiat, căutarea şi prezentarea unor explicaţii
privind relaţiile acestuia cu alte fenomene. Se impune de asemenea un studiu prospectiv cât de
sumar referitor la evoluţia fenomenului, urmând ca el să fie aprofundat pe parcursul investigaţiei,
cât şi stabilirea strategiilor de acţiune.

5.2.3. Documentarea prealabilă

Aceasta poate fi livrescă sau de teren. Când investigaţia se desfăşoară în sistem închis, ca
de exemplu mediul penitenciar, documentarea livrescă se poate realiza în totalitate pe teren,
deoarece spaţiul destinat dosarelor personale ale deţinuţilor, în care găsim toate datele de
identificare, rechizitoriul, sentinţele, starea de recidivă sau primaritatea, precum şi relaţii formale
şi exacte cu privire la pregătirea intelectuală, familie, sănătate etc., ne oferă din belşug relaţii
despre populaţia penitenciară ca grup, dar şi la nivel individual; mai mult, pot fi obţinute detalii
şi prin discuţiile purtate cu lucrătorii de la departamentele de evidenţă a deţinuţilor.
Aceste discuţii la faţa locului, urmărind şi dosarele propuse spre studiu, au o mare valoare
în acţiunea de documentare şi, în mod avantajos pentru cercetător, documentarea livrescă se
finalizează la prima vedere prin studierea fişelor personale de la secţiile de deţinere, unde este
menţionată situaţia carcerală momentană a oricărui deţinut.
În urma acestui demers care vizează documentarea livrescă, se poate trece la documentarea
de teren propriu-zisă.
Se face apel la observaţii, discuţii cu specialiştii, chestionarea celor implicaţi în relaţiile
sociale implicate etc. Există situaţii când apare necesitatea unor şedinţe de consiliere, pentru a se
putea ajunge la anumite informaţii absolut utile şi mai greu de obţinut prin alte metode.
În acest mod, utilizarea unor categorii diferite de surse de informare facilitează o mai bună
cunoaştere, deoarece în acest fel se poate compara ce spun oamenii sau ce vor spune în viitoarele
discuţii, cu ceea ce fac. Aici este utilizat ca instrument principiul triangulării.
Până în acest moment se poate spune că dispunem de formele de expresie scrise:
informaţia calitativă – verbală şi informaţia cantitativă – cifrică, bagaj pe care urmează să-l
stocăm în mod formal.

5.2.4. Arealul cercetărilor

Definirea universului unei cercetări înseamnă delimitarea populaţiei căreia îi este specific
fenomenul studiat la un moment dat, evidenţierea caracteristicilor specifice fenomenului sau
domeniului supus investigaţiei. Stabilirea acestor caracteristici, analiza lor, categorizarea, conduc
la elaborarea eşantioanelor.

5.2.5. Cadrul teoretic al cercetării

În urma documentării şi notării sistematice a datelor obţinute, se va trece la elaborarea
cadrului teoretic al cercetării; de menţinut că în bagajul de informaţii colectat se găsesc
cunoştinţe în deplin consens, dar şi aspecte mai puţin clare, care necesită în continuare căutări.

5.2.6. Unitățile de analiză și înregistrare

Ca unitate de analiză avem segmentul social care intră în aria de cercetare. El va fi abordat
atât structural cât şi funcţional, fără a fi neglijate raporturile sale cu alte segmente cu care suportă
interconectare. Acest segment poate fi caracterizat de un teritoriu, de climă, floră, faună, relaţii
economice, politice şi culturale, etnie etc.
Ca unitate de înregistrare, operăm cu noţiunea de bază caracteristică arealului studiat: rrom

5
în situaţia în care studiem raporturile intraetnice ale etniei rrome, deţinut, în studiul populaţiei
carcerale, gospodărie familială la sat, în cazul studierii populaţiei din mediul rural etc.

5.2.7. Elaborarea ipotezelor

În această etapă, se porneşte de la cunoştinţele anterioare. Descoperirile întâmplătoare –
serendipitatea (R. Merton) – pot apărea destul de frecvent, dar trebuie urmărită corespondenţa
empirică.
Descoperirile întâmplătoare apar deoarece sinceritatea de care poate da dovadă cel
chestionat, variază foarte mult în funcţie de cel ce conduce discuţia. Astfel, s-a dovedit că în faţa
unui civil, deţinutul cooperează în măsură mai mare, pe când în faţa aceluiaşi individ dar
îmbrăcat în haină militară, acelaşi deţinut manifestă reticenţe, se inhibă, gradul de cooperare
scade. Deci, când cel chestionat este mai relaxat, comunică mai uşor şi astfel aduce la suprafaţă
elemente banale pentru el, dar valoroase pentru cel ce se străduieşte să clarifice informaţiile
insuficiente.
Un lucru important este acela că descoperirea întâmplătoare a unor elemente diferite de
realitatea cunoscută, nu este neapărat valoroasă în atingerea obiectivelor; ele au valoare
ştiinţifică numai după ce se va demonstra consensul cu informaţiile deja existente. Deci, nu tot
ceea ce se va descoperi întâmplător şi pare deosebit este valoros, dar nu trebuie nici neglijat.

5.2.8. Tipul de cercetare

Ca specific, demersul cognitiv poate fi aplicat în formă standard, sau dacă este necesar sub
formă specifică, atunci când tema propusă sau domeniul supus analizei reclamă acest lucru.
Referitor la cercetarea standard, se procedează la informarea livrescă, deci teoretică, după care se
continuă cu metode empirice de cunoaştere, între acestea neexistând o delimitare la un moment
dat, deoarece ele se combină de câte ori este nevoie (principiul triangulării).
De asemenea, se va apela şi la studiul de caz, în vederea aplicabilităţii cât mai exacte, mai
târziu, a rezultatelor cercetării.
Concomitent, se va aplica ancheta prin chestionar, în urma interviului structurat; unii
cercetători operează cu complementaritatea dintre cantitativ (raportarea răspunsurilor la
referenţialul exterior) şi calitativ (analiza internă a structurii răspunsurilor şi a semnificaţiei lor
culturale).

5.2.9. Selectarea surselor de informare

În raport cu metodele aplicate, se va apela la diferitele surse de informare deja stabilite,
pornind de la cantitatea de informaţie identificată în faza de documentare.
În cazul investigării populaţiei penitenciare de exemplu, se va face apel la dosarele
individuale ale indivizilor, la fişele personale, la rapoarte de incidenţă întocmite după caz de
lucrători, acestea oferind un tablou relevant în ceea ce priveşte starea şi practica disciplinară. Tot
în acest sens, se va face apel la situaţiile trimestriale privitoare la starea şi practica disciplinară,
precum şi la documentele statistice în care se reflectă recompensele acordate în funcţie de merite,
în urma mucii depuse de către deţinuţi. Discuţiile libere sau dirijate cu deţinuţii selectaţi după
criteriile stabilite în funcţie de obiectivele prezente ale momentului, constituie sursa de informare
în acţiunea de teren.
În cazul unei monografii a satului este necesară o cantitate impresionantă de informaţie
privind naşterea satului, primii oameni care au poposit pe acel teritoriu, etnia lor, obiceiurile,
cultul, tradiţiile, ocupaţiile, specificul familiei, limba vorbită, religia, posibilităţile materiale şi

6
spirituale, caracteristicile comunicaţionale şi informaţionale etc. De cea mai mare importanţă
însă este calitatea acestor informaţii, mai greu de obţinut, dacă ne gândim că unele fac referire la
acte şi fapte petrecute cu zeci sau chiar sute de ani în urmă.

5.2.10. Specificarea unităților studiate

Dacă luăm ca exemplu populaţia penitenciară, aceasta se prezintă ca grup existent într-un
spaţiu cu anumite caracteristici, aparţinând unui sistem militarizat închis, structurată după cum
urmează:
 regimul de deţinere în funcţie de condamnare şi de gradul de violenţă al faptelor comise:
pentru cei cu condamnări majore, există penitenciare de maximă siguranţă (Rahova);
 sex – există penitenciare unde se află în custodie numai femei (Târgşor), altele unde se
află numai bărbaţi (Gherla), altele mixte (Rahova, Colibaşi);
 în cadrul aceluiaşi penitenciar, populaţia se mai găseşte grupată după regimurile de
detenţie, în funcţie de gravitatea faptelor, pedeapsă şi comportament manifestat în
penitenciar;
 vârsta este un alt criteriu de grupare al populaţiei penitenciare: există centre de reeducare
pentru minori (Găeşti), iar în unităţile unde se află şi minori şi tineri şi maturi, aceştia
sunt separaţi;
 starea de recidivă este un alt factor deosebit de important în ceea ce priveşte cazarea
deţinuţilor; astfel, primarii sunt separaţi de recidivişti, ştiut fiind faptul că cei dintâi au
incomparabil mai mari şanse de resocializare şi reintegrare decât ceilalţi.
În activitatea de cercetare aceste criterii stau la baza formării eşantioanelor, indiferent de
metoda aplicată. Pentru a descrie specificitatea oricărei unităţi studiate sub aspect sociologic, este
necesar a fi surprinse toate caracteristicile biologice, psiho-morale, geografice, culturale, care
guvernează relaţiile sociale ce fiinţează în interiorul sistemului respectiv, oricare ar fi acela.
Toate aceste elemente conduc la stabilirea identităţii sistemului.

Să ne reamintim...
 tipuri de cercetare in sociologie
 etapele cercetarii sociologice

5.3. Rezumat
Specificitatea unui domeniu supus acţiunii cognitive, a unui sistem, de pildă sau a unui
fenomen, conduce în ceea ce priveşte cercetarea sociologică la desprinderea unor obiective cu
caracteristici particulare: descrierea fenomenului studiat, căutarea şi prezentarea unor explicaţii

7
privind relaţiile acestuia cu alte fenomene. Se impune de asemenea un studiu prospectiv cât de
sumar referitor la evoluţia fenomenului, urmând ca el să fie aprofundat pe parcursul investigaţiei,
cât şi stabilirea strategiilor de acţiune.

5.4. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care sunt principalele tipuri de cercetare in sociologie?
2. Care este raportul dintre cercetarea cantitativa si cea calitativa?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

 Trasaturile esentiale si limitele demesului cognitiv de tip cantitativ
 Caracteristici si avantaje ale cercetarii calitative
 Care sunt etapele cercetării sociologice?

5.5. Bibliografie

D. Gusti, Îndrumări pentru monografiile sociologice, Insitutul de Ştiinţe Sociale al

României, București, 1940
I. Mărginean, Cercetarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
I. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Nilă Stratone Mirela, Criminalitatea feminină în România. Resocializarea și reinserția
socială a femeii care execută o sancțiune privativă de libertate, Teză de doctorat, Univ.
București, 2009.
P. Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice: metode calitative şi cantitative, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001