Conf. univ. dr.

Angela Bogluţ

CURS 1
 paradigmă,

 metodologie,

 metodă,

 tehnică
Reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care
este percepută realitatea, un set de informaţii care
descriu realitatea sau reprezintă o modalitate de
înţelegere a ei.
Paradigma ca explicaţie generală asupra lumii poate fi cu
tentă pozitivistă (cantitativ-descriptivă) sau cu tentă
comprehensivă (cantitativ-explicativă). De aici rezultă
următoarea clasificare:
- paradigme care stau la baza interpretărilor pozitiviste;
- paradigme care stau la baza interpretărilor comprehensive;
- paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste
şi neopozitiviste;
- paradigme interpretative, care subsumează abordările de
tip fenomenologic, psihanalitic şi comprehensiv;
- paradigme critice, care se aplică în abordările sociologice,
feministe şi marxiste.
Definiţia 1: Metodologia este modelul de cercetare utilizat
într-un studiu particular; include informaţiile teoretice
adiacente temei şi metode pentru verificarea acesteia. În
acest caz, fiecare cercetare are o metodologie distinctă.
Definiţia 2: Metodologia în ştiinţele sociale are două laturi:
analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea unor
propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Lazarsfeld (1969) formula o altă definiţie, arătînd că
metodologia are şase obiective principale: delimitarea
obiectului de studiu în cercetările empirice, analiza
conceptelor, analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare,
analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate,
sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică şi
formalizarea raţionamentelor finale.
Metoda este definită ca fiind modul de cercetare,
sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi
transformare a realităţii obiective (S. Chelcea,
2001). Metodele reprezintă totalitatea
instrumentelor folosite într-o cercetare pentru
culegerea şi prelucrarea datelor.
Clasificarea metodelor se poate face după mai
multe criterii:
 După criteriul temporal,
 După criteriul reactivităţii,
 După criteriul numărului de unităţi sociale luate în
studiu
După criteriul temporal, se descriu
metode transversale şi
metode longitudinale.
Metodele transversale urmăresc descoperirea relaţiilor dintre laturile,
aspectele, fenomenele şi procesele socio-umane la un anumit
moment dat.
În această categorie se încadrează observaţia, testele, ancheta (pe bază
de chestionar şi pe bază de interviu).
Atenţie! Testele nu permit predicţia!

Metodele longitudinale studiază evoluţia fenomenelor în timp; în această

categorie se încadrează studiul de caz, biografia, studiul panel etc.
Aceste metode permit o oarecare predicţie făcută cu prudenţă şi nu
pe termen foarte îndelungat.
După criteriul reactivităţii, adică al gradului de intervenţie al
cercetătorului asupra obiectului de studiu, se disting:

metode experimentale în care psihologul intervine provocînd

producerea unor fenomene,
metode cvasi-experimentale (ancheta, sondajul de opinie), în care
psihologul nu intervine activ, dar este prezent, ceea ce poate duce la
o modificare a răspunsurilor (apariţia aşa-numitelor "răspunsuri
dezirabile");
metode de observaţie, în care psihologul nu este prezent faţă în faţă cu
participanţii (studiul documentelor sociale, observaţia indirectă),
situaţie în care comportarea participanţilor este absolut liberă,
spontană.
După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu (numărul
de subiecţi), se disting:

metode statistice, care presupun investigarea unui număr mare de

subiecţi (aproximativ 1000-1500, minimum 50): anchete socio-
demografice, chestionare de opinie etc; şi
metode (analize) cazuistice, care presupun studiul integral al cîtorva
unităţi sau fenomene (biografia, monografia, studiul de caz).
Tehnica psihologică reprezintă un demers operaţional al abordării.

Ex: ancheta reprezintă o metodă, iar tehnica aleasă în cadrul acestei

metode poate fi chestionarul sau interviul.

Procedura se referă la modalitatea concretă de culegere a datelor: creion

şi hîrtie, reportofon, cameră video, etc.
Succesul cercetărilor empirice asupra comportamentului uman
individual sau de grup presupune luarea în considerare a trei
principii metodologice. După S. Chelcea (2001), aceste
principii sunt:
(1) principiul unităţii teoretic-empiric
(2) principiul unităţii înţelegere (comprehensiune) - explicaţie
(3) principiul unităţii cantitativ-calitativ

Conform principiului unităţii teoretic-empiric, în cercetarea

ştiinţifică cunoştinţele teoretice ghidează activitatea empirică,
activitatea de cercetare concretă; pe de altă parte, datele
obţinute prin activitatea de cercetare conferă valoare de
adevăr teoriilor.
Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pune în discuţie relaţia
dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte
cuvinte, a înţelege de ce apare sau se desfăşoară un anumit
comportament nu este acelaşi lucru cu a-l explica. Putem
înţelege intuitiv cauzele care duc la apariţia unor fenomene
sociale, dar aceste acte de înţelegere nu garantează
obiectivitatea concluziilor noastre.
Explicarea unui fapt social presupune descrierea şi definirea unor
argumente concrete care să justifice apariţia şi dezvoltarea
unor fenomene sociale. Aşadar, explicaţia ştiinţifică
presupune o analiză de profunzime a comportamentului
uman, şi nu doar o simplă intuiţie.
Principiul unităţii cantitativ-calitativ impune utilizarea
convergentă a metodelor statistice, specific cantitative, şi a
celor cazuistice, specific calitative.
Din punct de vedere epistemologic, cercetarea cantitativă se supune
paradigmei pozitiviste, conform căreia evenimentele, faptele,
informaţiile care decurg din observaţii şi experimente pot fi analizate
obiectiv. Pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului,
o conduită externă care reproduce ad integrum trăirile sale psihice
interne. Această realitate externă (comportamentul uman) poate fi
măsurat de către cercetători într-un mod absolut obiectiv. Subiectivitatea
inerentă poate fi eliminată prin concordanţa observaţiei: dacă există trei
persoane care ajung la aceeaşi concluzie despre caracteristicile unui
comportament, eroarea de evaluare este nulă.
Cercetările cantitative, prin caracteristicile metodelor pe care le utilizează şi
prin analiza matematico-statistică a datelor obţinute, conduc la
adevăruri sau informaţii care pot fi generalizate. Explicarea unui
fenomen social trebuie să se obţină pe calea unui experiment;
construirea teoriilor urmează o cale bine definită, se utilizează concepte
şi proceduri formale cunoscute, astfel încît rezultatele să poată fi
verificate de alţi cercetători prin utilizarea aceleiaşi metodologii.
Demersul logic utilizat în cercetările cantitative este deducţia
Cercetarea calitativă se supune paradigmei comprehensive, conform căreia
psihicul uman nu este integral prezent în comportamentul manifest;
această perspectivă admite teza independenţei între conduita de
măsurat şi realitatea ei obiectivă. În plus, conform acestei paradigme,
obiectivitatea cercetării este o iluzie: măsurăm ce ni se oferă.
Ştiinţele socio-umane trebuie să ţină cont şi de persoana cercetată, de faptul
că trăsăturile ei de personalitate pot influenţa şi chiar perturba
rezultatele cercetării. Pentru a îndrepta neajunsul capacităţii de a fi
obiectiv, el propune validarea de semnificaţie, specifică paradigmei
comprehensive. Validarea de semnificaţie se obţine printr-o analiză
obiectivă şi critică a datelor intermediare şi finale ale unei cercetări de
către un grup de specialişti sau chiar de către participanţii la cercetare,
consideraţi "persoane neutre" în raport cu cercetătorul.
Rezultatele unei cercetări comprehensive nu pot fi generalizate şi nici nu-şi
propun acest scop. Ele duc la o explicare de profunzime a unui segment
de comportament.
Un prim pas al cercetărilor empirice presupune doar schiţarea unui model de
cercetare ce presupune să definim mai întai comportamentele pe care
vrem să le evaluăm, să precizăm unde, cand şi cum putem măsura aceste
comportamente. De asemenea, ne vom gandi la modalităţile de prelucrare
a informaţiilor obţinute şi la modurile de analiză a acestor rezultate.
Modelul de cercetare diferă în funcţie de natura şi scopul acesteia şi de
metodele pe care vrem să le utilizăm.
Orice cercetare obligă la cateva decizii:
- ce tip de abordare este mai bun pentru situaţia socială pe care vrem să o
evaluăm (cantitativ, calitativ sau mixt);
- caracteristicile populaţiei pe care urmează să lucrăm: care sunt subiecţii, cîţi
sunt aceştia; pentru o cercetare cantitativă stabilim numărul şi
caracteristicile subiecţilor înainte de a debuta cercetarea; pentru o cercetare
calitativă, numărul subiecţilor nu este ferm stabilit de la început, avem
doar o ţintă, un număr aproximativ;
- o altă decizie ţine de metodele utilizate;
- se stabileşte echipa de cercetare: numărul de specialişti, specialitatea lor,
dacă se vor folosi operatori sau nu;
- se obţine acceptul unei instituţii şi a participanţilor.
Scopurile unui model de cercetare:
1. Să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maxim a
posibilelor pierderi financiare şi de timp.
2. Să asigure ordinea activităţilor, a operaţiilor, astfel încît nici un scop urmărit
să nu fie omis sau să fie urmărit într-un moment nepotrivit.
3. Să prevină distorsiunile de informaţie şi erorile de lucru.

Modelul unui ciclu de cercetare, după Beaugrand (1993) presupune cinci paşi:
(1) enunţarea problemei de cercetare;
(2) formularea planului de cercetare;
(3) culegerea de informaţii;
(4) analiza şi interpretarea informaţiilor culese;
(5) reformularea enunţurilor teoretice iniţiale în funcţie de rezultatele
obţinute la sfîrşitul activităţii.
 1. Enunţarea problemei de cercetare

În general, o problemă apare ca urmare a unui gol de informaţie. Această lipsă

de informaţie este primul pas în formularea temei, a problemei de care ne
vom ocupa. Precizarea clară a obiectivelor cercetării se face însă doar ca
urmare a unei activităţi de documentare. Activitatea de documentare
precizează ce studii şi informaţii mai există despre tema respectivă. De
asemenea, tot prin documentare ne putem fixa modalităţile de abordare a
problemei, metodele etc.
În această etapă, observaţia nestructurată (de tip calitativ) ne poate fi de folos,
pentru că permite obţinerea unui inventar complet a tuturor posibilităţilor
sub formă de întrebări. La finalul acestei etape se pot formula ipotezele de
cercetare, şi anume ipotezele teoretice.
 2. Formularea planului de cercetare

Presupune traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice, fixarea locului

cercetării şi a grupului de cercetat, alegerea metodelor, verificarea
oportunităţii utilizării acestora şi operaţionalizarea conceptelor.
În cercetarea de tip cantitativ, această operaţionalizare este absolut necesară,
deoarece ea permite definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate.
Exemplu de operaţionalizare: conceptul de "responsabilitate" include
următoarele trăsături: stabilitate în acţiune, constanţă comportamentală,
fidelitate, capacitate de concentrare.
Operaţionalizarea a fost definită (1962) ca fiind o reţetă care presupune trei
paşi:
- selecţia indicatorilor;
- cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua indicatorii);
- identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea
poate lua valori de la 1 la X).
 2. Formularea planului de cercetare

Reguli ale operaţionalizării conceptelor:

a) Regula relevanţei empirice: indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe
care îl măsoară;
b) Regula adecvării empirice: indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura
toate feţele conceptului;
c) Regula cuantificării: valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor
şi variabilelor trebuie să aibă capacitatea de a respecta constant aceleaşi
proceduri. Căile de selecţie a indicatorilor: studii exploratorii, analiza
definiţiilor, apelul la propria experienţă.
 2. Formularea planului de cercetare

În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată neadecvată.

Lamneck (1988) explică de ce operaţionalizarea este inoperantă în
cercetarea calitativă:
- nu asigură relaţia abstract-concret, ci este o relaţie abstractă, deoarece un
concept este transcris prin alt concept;
- este incompletă, deoarece nu poate acoperi toate aspectele conceptului
relativ, care este în perpetuă revoluţie;
- este subiectivă: determinarea indicatorilor este dependentă de ceea ce
înţelege cercetătorul; astfel se explică de ce pentru acelaşi concept există
mai multe definiţii.
Lamneck vorbeşte şi despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unor
echivalenţe nu întotdeauna conformă cu realitatea. El concluzionează că
operaţionalizarea este o pierdere de timp, pentru că presupune definirea
conceptului înainte de a debuta cercetarea, şi astfel vom fi obligaţi să
urmăm ceea ce am stabilit dinainte.
3. Culegerea de informaţii se face prin diferite metode, cantitative sau
calitative, şi utilizînd diverse tipuri de design.
4. Analiza şi interpretarea informaţiilor culese conduce la generalizări
empirice. Analiza şi interpretarea informaţiilor se face la diferite nivele:
- comparaţie de medii sau procente, utilizînd testul t Student;
- comparare de abateri;
- teste statistice.
În cazul prelucrării cu ajutorul inferenţelor, corelaţiei, a regresiei, se poate
afirma: "Rezultatele obţinute ilustrează efecte sistematice şi nu sunt
obţinute la întîmplare"; această afirmaţie este permisă numai în cazul
utilizării acestor prelucrări statistice superioare.
Interpretarea reprezintă confruntarea relaţiilor dintre variabile, relaţii
presupuse prin ipoteză. În unele cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere
de regularităţi, iar din punct de vedere al calculului statistic, o simplă
comparare de medie sau procente; alteori ipoteza presupune o inferenţă,
explicarea cauzală a unor fenomene, iar rezultatele sunt obţinute în urma
unui studiu corelaţional sau de regresie. Interpretarea obligă la
confruntarea rezultatelor cu ipoteza iniţială.
 5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale
se face evaluînd întregul studiu; se stabileşte în ce măsură metodele alese au
corespuns ipotezei, care au fost sursele de eroare şi în ce domeniu pot fi
generalizate rezultatele obţinute.

Fiind etapa în care se pot propune revizuiri teoretice ale unor modele
existente, ea presupune încorporarea datelor de cercetare în teoriile
existente, anularea informaţiilor neconcludente (greşite) şi formularea
unor noi probleme de cercetare (noi ipoteze).

În sfîrşit, după toate aceste etape mai urmează şi etapa de publicare a rezultatelor
obţinute, care încheie un ciclu de cercetare şi care presupune o expunere la
judecata comunităţii ştiinţifice, judecată care se aplică atît cercetătorului,
cît şi instituţiei la care este afiliat.
Acest ciclu de cercetare este specific cercetării cantitative.
 5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale

În cazul cercetării calitative există unele diferenţe: dacă prima etapă, în cazul
unei abordări cantitative, presupune specificarea unui obiectiv, formularea
unei ipoteze, operaţionalizarea conceptelor, în cercetarea calitativă această
etapă obligă la formularea unor obiective mai generale, mai puţin
structurate;
ipotezele se pot formula şi pe parcursul cercetării, iar operaţionalizarea
conceptelor este un proces care nu îşi are rostul în acest caz.
 5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale
Alte diferenţe între cercetarea cantitativă şi cea calitativă:
- dacă în cercetarea cantitativă design-ul este planificat cu multă acurateţe de
la debut, ea presupunînd şi o selecţie judicioasă a loturilor de subiecţi şi
precizarea metodelor de colectare a datelor şi tipul de prelucrare, în
cercetarea calitativă design-ul este cunoscut, dar nu restrictiv; paşii nu
sunt fixaţi în ordine absolut riguroasă.
- există criterii de selecţie a subiecţilor, dar criteriul de reprezentativitate
statistică nu-şi are locul în cercetarea calitativă;
- culegerea datelor: dacă într-o abordare cantitativă putem utiliza operatori,
într-o analiză calitativă acest lucru nu este permis şi obligatoriu
cercetătorul preia informaţia;
- analiza datelor: în cercetarea calitativă, aceasta nu este o etapă separată; ea se
efectuează pe parcurs, pe măsura apariţiei de noi informaţii, se apreciază
dacă ele sunt utile sau nu obiectivului fixat;
- interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă (în studiul
cantitativ) şi prin generalizare analitică (în studiile calitative).