Examen

Alexandra Mihailescu
Observatia
1. Aspecte perticulare ale observatiei
Metoda observatiei- metoda de cercetare exploratorie sau descriptiva, utilizata pentru culegerea
de date primare referitoare la persoane, obiecte, fenomene in cazul in care cercetatorul nu
comunica direct cu subiectii, obiectele sau situatiile supuse investigatiei.
Observatia este o sursa extrem de bogata de informatii, insa nu toate datele de observatie sunt in
egala masura relevante.
Observatia este, sub aspect psihologic, o activitate perceptiva, porneste de la perceperea unui
eveniment, a unei situatii, a unu fenomen sau a unei conduite.
Nu putem percepe, sesiza sau observa totul, selectia fiind o dimensiune logica, un mecanism
functional intrinsec al oricarei observatii.
In masura in care observatia stiintifica presupune cautarea raspunsului la o intrebare, ea
genereaza o atitudine favorabila surprinderii faptelor semnificative. In schimb, o actiune mai
putin orientata, focalizata creeaza riscul aparitiei unor interpretari personale ale unor indici
ambigui.
O alta dificultate tine de capacitatile noastre limitate de a recepta si interpreta informatii care
provin similtan de la mai multe canale senzoriale, insa aceste dificultati pot fi preintampinate
prin antrenament si utilozarea de mijloace tehnice suplimentare: cinema, foto, audio, video.
Cele mai mari dificultati provin din stilul cognitiv-decizional al observatorului. In acutul
observatiei, acesta se implica prin cunostintele, reprezentarile, teoriile sale asupra oamenilor si
manifestarilor acestora. Pericolul cel mai mare il constituie fenomenul increderii absolute ,
necritice in propriile cunostinte.
Dincolo de aceste dificultati si probleme, dincolo de posibilele dezavantaje care tin de

subiectivitate, de implicarea personalitatii observatorului, de prezenta acestuia sau de dificultatea
asigurarii exigentelor de fidelitate si validiate, metoda observatiei are o serie de avantaje certe.
Aceasta furnizeaza o mare cantitate de informatii prin corelarea cu date deja existente in
domeniul respectiv, ceea ce poate conduce la rezultate neasteptate.
Observatia poate sa ajunga la fenomene ascunse, ambiguie si inaccesibile experimentului.

Observatia constituie poate cel mai accesibil mod de validare a calitatii profesionale a
psihologului.
2. Factorii determinanţi ai observaţiei
Metoda observatiei este o metoda de cercetare exploratorie sau descriptiva, utilizata pentru
culegerea de date primare referitoare la persoane, obiecte, fenomene in cazul in care cercetatorul
nu comunica direct cu subiectii, obiectele sau situatiile supuse investigatiei.
Prezenţa observatorului. Se cunoaşte că prezenţa observatorului introduce o nouă variabilă în
configuraţia cercetării, experimentului pentru că ar conduce la modificarea comportamentului
observat. Soluţii există şi aplicarea lor ţine de nivelul de dotare al laboratorului, dar şi de
inventivitatea cercetătorului.
Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea, estimarea conduitelor

observate, mai ales atunci când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate, atitudinal-
caracteriale.
 înnăscut-dobândit: avem oare de a face cu un anumit potenţial înnăscut sau doar cu

abilităţi dobândite de observator?
 gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea

observaţiei. Se pare că bărbaţii se analizează mai bine între ei decât femeile între ele.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care aparţin aceleiaşi rase sau aceluiaşi mediu social.
Observatorul are tendinţa de a-l observa şi judeca pe cel observat prin prisma propriilor
sisteme de referinţă asupra mediului social sau rasei.
 nivelul experienţei acumulate pare să fie cel mai important factor ce ţine de personalitatea
observatorului.
3. Conditii necesare aplicarii metodei observatiei
 Caracterul observabil- informatiile cautate trebuie sa poata fi obtinute prin

intermediul observarii. Alte informatii pot fi obtinute indirect pe baza unui
comportament ce poate fi observat. Dar exista informatii care nu pot fi obtinute
prin observare- pentru a caror identificare se vor utiliza alte metode de cercetare,
cantitative si calitative;
 Caracterul repetitiv- aspectele urmarite trebuie sa se desfasoare cu o anumita
periodicitate, sa fie predictibile intr-o anumita masura.
Nerepetabilitatea sporeste considerabil costul observarii si relevanta informatiilor se diminueaza
drastic;
 Durata relativ scurta- comportamentul sau fenomenul studiat poate fi observat
daca se desfasoara intr-un interval de timp relativ scurt; observarea unui fenomen
pe timp de saptamani, luni poate fi costisitoare si astfel se vor folosi alte metode:
interviul, sondajul etc
Avantajele observarii
 Furnizeaza informatii despre comportamentul efectiv.
 Absenta problemelor legate de primirea raspunsurilor- aplicarea metodei nu
solicita acceptarea subiectilor in ceea ce priveste participarea la o discutie si
oferirea de raspunsuri la intrebari.
 Evitarea anumitor erori sistematice datorate moderatorului/ operatorului de
interviu- se inlatura erorile sistematice specificie altor metode de cercetare,
datorate abilitatilor necorespunzatore ale moderatorului de interviu.
 Rapiditatea culegerii datelor- anumite tipuri de informatii pot fi obtinute intr-un
timp mai scurt prin observare, decat prin adresarea de intrebari subiectilor vizati.
 Obtinerea de infornatii ce nu pot fi verbalizate cu usurinta- cercetari realizate cu
copii de 1-2 ani in lagatura cu preferinta jucariilor. Acestia nu le pot verbaliza dar
se pot observa.
Limitele aplicarii metodei

Anumite tipuri de informatii nu pot fi obtinute. De exemplu motivatia ce sta la baza atitudinii unui
comportament, intentiile subiectilor, preferintele subiectilor nu pot fi identificate prin intermediul
observatiei. Costul si durata de multe ori ridicate. In situatiile in care comportamentul nu e destul
de frecvent, costul si durata cercetarii vor spori in mod nefavorabil.
Predictibilitatea scazuta a unor comportamente. Focalizarea asupra comportamentului public.

Metoda observatiei este utilizata prioritar pentru studierea comportamentelor subiectilor in mediul
public, nu privat. Aspectele intime ale vietii individului nu fac obiectul observarii ca metoda de
cercetare.
Experimentul
1. Tipuri de experimente
Experimentul este o manipulare deliberată a unui eşantion din realitate pe care dorim să-l studiem
în scopul de a înţelege mai bine modul cum acesta se produce, din ce cauză şi cu ce efecte.
Experimentul este un procedeu dirijat de investigare a relaţiilor dintre o variabilă independentă
(cauza) şi o variabilă dependentă (efect).
Trasaturile definitorii ale experimentului sunt controlul variatiilor externe, caracterul provocat,
economicitatea si replicabilitatea.
 Experimentul de confirmare (provocat)

Este varianta clasica in care fenomenele sunt provocate in conditii controlate pentru a verifica
ipoteza de cercetare, actionadu-se in mod deliberat asupra elementului studiat.
 Experimentul de laborator
Indica doar locul in care este efectuata cercetarea. In mod obisnuit experimentul provocat se
desfasoara in laborator, pentru ca numai in acest cadru se poate asigura un control riguros al
variabilelor experimentale.
 Experimentul natural
Se desfăşoară, de obicei, în locul unde subiectul îşi desfăşoară activitatea. Este dificilă efectuarea
acestui tip de cercetare pentru că este greu de realizat un control riguros al variabilelor (intervin o
serie de factori care pot modifica conduita).
 Experimentul psihopedagogic
Este o varianta a experimentului natural, desemnand faptul ca el se realizeaza in mediul scolar.
Se pun, evident, aceleasi probleme deontologice.
 Experimentul invocat sau cvasiexperimentul
Sunt situatii in care cercetatorul nu poate interveni in provocarea fenomenelor, fiind vorba fie de
cele provocate de natura sub forma unor dereglari patologice cum ar fi boala, infirmitate,
deficiente psihologice sau alte variabile cum ar fi sexul subiectilor, dezastre naturale sau
dezastrele proprii civilizatii umane. Acestea se numesc fenomene invocate. Acestea sunt greu de
introdus intr-un proiect experimental. Asemenea variabile si altele asemanatoare sunt foarte
interesante si joaca un rol important in viata oamenilor, deci merita sa ne ocupam de ele.
Cvasiexperimentul tipic are o variabila subiect ca variabila independenta si ea poate fi: o
variabila subiect intrinseca, atribute determinante social, boli, tulburari spihice, aputari. Aceste
variabile pot fi selectate, mai degraba decat variate. O variabila subiect nu poate fi manipulata si
in acelasi timp sa fie pastrati ceilalti factori constanti. Asftel putem selecta subiectii iar mai apoi
sa-i comparam dupa un anume comportament care ne intereseaza.
 Experimentul de tip explorator
Este experimentul in care nici nu invocam, nici nu provocam, nici nu ne orientam dupa
presupuneri, nivelul de anticipatie fiind mai scazut, la fel si nivelul de structurare. Acest gen de
experiment este solicitat de obicei,de catre studenti sau cercetatori tineri.
2. Trasaturi definitorii ale experimentului psihologic
Experimentul este un procedeu dirijat de investigare a relatiilor dintre o variabila independenta

(cauza) si o variabila dependenta (efect). Trasaturile definitorii ale experimentului psihologic,
care se instituie si ca avantaje ale experimentatorului, sunt: controlul variatiilor externe,
economia, caracterul provocat, replicabilitatea.
 Controlul variatiilor externe
Intr-un experiment ideal, nici un factor (variabila), exceptandu-l pe cel studiat, nu este permis sa
influenteze rezultatul; in jargonul psihologiei experimentale, se spune ca acesti factori sunt
controlati. Daca toti factorii, in afara de cel investigat sunt pastrati constanti, putem concluziona
ca orice diferenta de razultat este cauzata de manipularea variabilei independente. Deoarece
nivelurile variabilei independente sunt schimbate, rezulta ca diferentele produse in variabila
dependenta s-au produs numai pentru ca variabila independenta a fost schimbata.
 Economia
Experimentatorul controleaza situatia creand conditii de interes in laborator, obtinand datele

relevante rapid si eficient.
 Caracterul provocat
In cercetarea fundamentala, experimentele sunt realizate pentru a testa teorii si pentru a aduce
datele de baza pentru explicarea comportamentelor. Aceste tipuri de experimente sunt, de obicei,
bine planificate, cu un investigator care are o idee clara asupra rezultatului anticipat. Un exemplu
de inferenta puternica sunt asa-numitele experimente critice prin care se pun fata in fata doua
teorii care fac predictii diferite. Un rezultat favorizeaza teoria A, iar celalalt teoria B.
 Replicabilitatea (Repetabilitatea)
Este cel mai mare avantaj al experimentului in cercetare fundamentala. Un singur experiment
este mai putin convingator decat o serie de experimente repetate. Forma cea mai simpla este
replicarea directa a unui experiment existent, fara nici o schimbare. O cale mai buna de replicat
este aceea de a extinde procedura anterioara, adaugand ceva nou in timp ce retinem ceva vechi.
3. Etapele experimentului
Scopul unui experiment il constituie adunarea unor date referitoare la o anumita problema care
ne intereseaza. Aceasta colectare de date nu este facuta la intamplare, ci urmeaza un tipar bine
stabilit, care ne ajuta la realizarea unui experiment valid din toate punctele de vedere, astefel
incat rezultatele obtinute sa aiba o valoare stiintifica, iar continutul concluziilor obtinute sa poata
fi extins la nivelul intregii populatii din care au fost alesi subiectii. Etapele care trebuie parcurse
pentru un experiment sunt urmatoarele:
Alegerea problemei se refera la ce vom cerceta, studia si analiza.
Problema poate veni din studiile ştiinţifice care ne pot sugera o anumită temă, fie impusă din
exterior ori ne poate fi oferită şi prin observaţii empirice.
Trecerea in vedere a lucrarilor de referinta presupune studierea literaturii din domeniu. Putem
incepe cu referintele din manualele studiate, mai apoi cautand in bibloteci, carti ssi reviste din
domeniu si alte materiale asemanatoare. Internetul este deasemenea o sursa de informare, prin
care putem gasi articolele cheie din domeniul ales.
Stabililirea obiectivului cerecetarii presupune ingustarea domeniului cercetarii la cateva
ipoteze de cercetat. Este esential ca ipoteza sa fie cat se poate de specifica.
Identificarea constructelor ipotetice reprezinta descoperirea ideilor generale pe care se bazeaza
constructia experimentului. Un construct ipotetic este un concept abstract folosit într-o manieră
teoretică particulară pentru a descrie diferite comportamente în conformitate cu trăsăturile şi
cauzele lor de bază
Stabilirea variabilelor presupune identificarea variabilei dependente si variabilei independente.
Variabila dependentă este comportamentul înregistrat de experimentator, efectul.
Variabila independentă este o manipulare a mediului, controlată de experimentator, cauza.
Crearea definitilor operationale presupune oprirea la o singura modalitate de masurare a

variabilei selectate.
Stabilirea si formularea ipotezei este urmatorul pas. O ipoteza valoroasa este, in general, una
precis formulata, rationala si economicos asociata la intelegerea noastra, la un larg sir de
comportamente, si care poate fi testata si verificata in mai multe situatii.
Alegerea metodei. Dupa ce am stabilit si formulat ipotezele cercetarii, ne confruntam cu o serie
de decizii: ce fel de subiecti, ce metode, ce aparatura, ce fel si ce valori ale variabilelor
independente trebuie utilizate pentru buna desfasurare a cercetarii.
Prelucrarea rezultatetelor este procesul in care urmarim testarea ipotezei experimentului prin
descoperirea unei relatii.
Evaluarea critica a studiului este importanta, intrucat ca orice om si cercetatorii sunt supusi
greselii si este necesar sa apreciem valoarea studiului nostru si a interpretarilor facute.
4. Stabilirea si formularea ipotezei
Scopul unui experiment il constituie adunarea unor date referitoare la o anumita problema care
ne intereseaza. Aceasta colectare de date nu este facuta la intamplare, ci urmeaza un tipar bine
stabilit, care ne ajuta la realizarea unui experiment valid din toate punctele de vedere, astefel
incat rezultatele obtinute sa aiba o valoare stiintifica, iar continutul concluziilor obtinute sa poata
fi extins la nivelul intregii populatii din care au fost alesi subiectii. Cei mai multi autori identifica
3 niveluri sau etape in stabilirea si folmularea ipotezei:
Ipoteza generala este momentul stabilirii ipotezei cercetarii si ea exprima relatia cauzala dintre
variabila independenta su cea dependenta. Ipoteza generala este rodul observatiilor noastre sau
provine dintr-o teorie. Aceasta are mai mult un caracter constatativ.
Ipoteza generala transcrie intr-o relatie cauza-efect problema de viata pe care noi am observat-o
sau care ne-a fost sugerata.
Ipotezele operationale sau de lucru aprofundeaza relatiile stabilite in ipoteza generala si aici
sunt foarte importante etapele anterioare. In ipoteza operationala trebuie sa anticipam tipul
relatiei si mai ales nivelul, marimea efectului produs de interventia variabilei independente
asupra variabilei dependente.
Avand in vedere complexitatea studiului numarul de variabile cu care operam, numarul de
ipoteze specifice poate fi mai mare, in limite rezonabile, 2-4.
Un studiu bine coordonat ar trebui sa ne conduca la confirmarea ipotezelor, dar este cat se poate
de normal ca unele ipoteze sa nu se confirme, ceea ce este oricum, un castig pentru cunoastere.
Ipoteza statistica sau ipoteza de nul sustine ca nu exista nici o diferenta semnificativa statistic
intre performantele celor doua grupuri sau intre performantele unuia si aceluiasi grup supus
experimentului in doua momente diferite. Infirmarea ipotezei de nul echivaleaza cu confirmarea
ipotezei specifice.
Cele de mai sus sunt ipoteze de tip cauzal, insa exista si ipoteza de tip descriptiv care incearca
sa desrie un comportament i termenii caracteristicilor sale sau ale unei situatii in care se produce.
Ipoteza descriptiva nu incearca sa identifice cauzele unui comportament, ci stabileste faptul ca
anumite comportamente se produc si pot fi observate si masurate, oferind un tel general si o
directie observatiilor noastre.
O ipoteza valoroasa este, in general, una precis formulata, rationala si economicos asociata la
intelegerea noastra, la un larg sir de comportamente, si care poate fi testata si verificata in mai
multe situatii. Sursele ipotezelor pot fi: in primul rand opiniile noastre, observatiile sau
experimentele. O a doua sursa este existenta cercetarii insasi. Teoriile sunt o alta sursa foarte
bogata. O alta sursa a ipotezei este un model. Un model este o descriere generalizata si ipotetica
ce explica prin analogie procesele, fundamentand un set de comportamnete comune.
Dupa elaborare ipoteza este verificata experimental prin modelarea variabilelorpe care le implica
si este probata statistic prin prelucrarea rezultatetlor obtinute.
5. Alegerea metodei
Dupa ce am stabilit si formulat ipotezele cercetarii, ne confruntam cu o serie de decizii: ce fel de
subiecti, ce metode, ce aparatura, ce fel si ce valori ale variabilelor independente trebuie utilizate
pentru buna desfasurare a cercetarii.
Metode descriptive: Intr-o ipoteza descriptiva, identificam caracteristicile unui comportament
sau ale unei situatii in care se manifesta, astfel incat sa putem prezice sau descrie
comportamentul. Ipoteza descriptiva o testam prin utilizarea metodelor descriptive sau
nonexperimentale.
Alegerea valorilor stimulilor: In cazul experimentelor care cer mai multe conditii de stimulare
se cer a fi respectate anumite reguli: Stimulii trebuie sa acopere cat mai mult din sfera respectiva
de activitate practica. Stimulii trebuie sa fie suficient de apropiati unul de altul pentru ca
supraevaluarea unui efect intre stimuli sa fie putin probabila. Atunci cand subiectul este pus sa
experimenteze toti stimulii intr-o singura sesiune, ar trebui sa fie prezenti cel putin 7 stimuli,
daca este posibil. In ceea ce priveste intervalul dintre variabilele cantitative, daca alegem sa
folosim doar 2 stimuli ii alegem pe cei mai apropiati, iar daca nr stimulilor este mai mare va
trebui sa alegem un interval. Intervalele dintre stimuli trebuie sa fie egale.
Selectia subiectilor: Comportamentul pe care il alegem pentru a fi studiat est edetreminat, in
primul rand de subiectul pe care il gasim interesant. In procesul selectiei intra consideratii de
ordin practic si etic. Cu exceptia observatiilor naturale si a altor anumite tipuri de cercetare,
acordul subiectilor trebuie sa fie obtinut inainte ca acestia sa participe efectiv la cercetare. In
mod ideal subiectii ar trebui alesi la intamplare din populatia pe care dorim sa generalizam
rezultatele studiului.
In procesul experimental se face apel la grupul de control si la grupul experimental. Asupra
grupuilui de control nu actioneaza variabila independenta, grupul experimental fiind supus
situatiei experimentale. In anumite situatii, se poate apela la un singur grup, ce va fi supus la
doua conditii de simulare.
Grupurile selectate ar trebui sa fie reprezentative pentru populatia respectiva. Definind populatia
definim si subiectii pe care ii vom examina in studiul nostru. Tehnica de vaza pentru selectarea
esantionului esre selectia aleatorie. Aceasta poate fi simpla, in care toti membrii populatiei
respective au o sansa sau sistematica, in care selectam fiecare N subiect dintr-o lista .
Instrumente, aparatura: Acestea sunt mijloacele tehnice de realizare a experimentului. Pot fi
cartonase colorate, cronometru, liste de cuvinte, stimuli simpli sau complecsi ori aparate
sofisticare de investigatiea unor functii complexe, dat si situatii experimentale elaborate in raport
cu cerintele experimentului.
Procedura: Descrie concret pasii experimentului. In protocol de examinare trebuie descrise toate
situatiile, asa cum au fost ele gandite de catre experimentator. Este o structura logica, rationala,
precisa a secventelor in cele mai mici detalii. Aici trebuie elaborate pe rand planurile
experimentale.
Variabilele experimentale
1. Conceptul de variabila
Variabila reprezinta aspectul unei conditii de testare care se poate schimba sau poate lua diferite
caracteristici in diverse conditii. O variabila este o proprietate a unui eveniment din lume care a
fost masurat. Variabilele sunt tangibile; de exemplu durata, fecventa, itemii verificati intr-un
chestionar etc.
Cea mai importanta distinctie intre variabile este cea intre variabila dependenta si variabila
independenta.
Variabila dependenta este o masura a comportamentului subiectului. In limbajul modelului

stimul-reactie este chiar reactia. Se numeste variabila dependenta pentru ca depinde de valoarea
altei variabile si anume de variabila independenta.
Variabila independenta este cea care cauzeaza o schimbare in valoarea variabilei dependente.
Este vorba despre stimului din psihologia stimul-reactie. Termenul stimul, in modul cel mai
general, este echivalent cu termenul cauza.
O alta distinctie este intre variabile continue si variabile discrete.

Variabilele continue pot lua orice valoare intr-un sir, ne fiind limitate la un numar precis de
valori, precum numere intregi sau categorii separate.
Variabilele discrete sunt cele care se gasesc in categorii distincte.
A treia distinctie se poate face intre variabila cantitativa si variabila calitativa.

Variabilele cantitative sunt cele care variaza in cantitate, iar variabilele calitative variaza in
felul lor de a fi.
Variabilele reprezinta mecanismele care asigura functionarea experimentelor. Selectia efectiva si
manipularea variabilelor fac diferenta intre un experimentator bun si unul prost.
2. Modalitati de abordare a variabilei dependente
Variabila dependenta este o masura a comportamentului subiectului. In limbajul modelului

stimul-reactie este chiar reactia. Se numeste variabila dependenta pentru ca depinde de valoarea
altei variabile si anume de variabila independenta.
Variabila dependenta si sistemul operational pe care il utilizam depind de ipotezele si

comportamentele pe care le investigam, de lotul de subiecti si de perspectiva din care cercetam.
Abordarea variabilei dependente necesita una din urmatoarele metode:
 Observatia directa a variabilei dependente implica observatia directa si masurarea
comportamentului studiat.
 Masuratori indirecte ale proceselor psihice – comportamentul pe care il observam este

o indicatie indirecta despre un proces impalpabil, intern. Variabila dependenta masoara un
raspuns observabil despre care noi credem ca este corelat cu un proces intern, astfel incat,
analizand modficarile rezultatelor, putem face deductii asupra schimbarilor procesului respectiv.
O modalitate uzuala de masurare indirecta este timpul de reactie, adica timpul necesar unui
subiect pentru a raspunde la un stimul, pe baza acestuia putandu-se deduce procesele cognitive
sau emotionale implicate.
Masuratorile indirecte sunt utilizate mai ales in studiile asupra copiilor mici, deoarece ei nu ne
pot relata direct reactiile lor.
 Opiniile despre stimul constituie o modalitate de a le cere subiectilor sa-si spun aparerea
despre un stimul si apoi sa observam cum se schimba opiniile in functie de conditie. Aceasta
modalitate implica o anumita procedura, subiectul trebuind sa aleaga dintre mai multe raspunsuri
date. Cele mai simple sunte cele cu raspunsuri inchise de tip DA/NU.
Opinia despre un stimul reflecta doua componente: abilitatea de a detecta stimululsi inclinatia
partinitoare spre un anumit stimul.
Raportul verbal. Daca dorim sa determinam procesele interne ale subiectului, ii putem cere
direct acestuia sa le descrie, realizand un raport verbal. Putem solicita subiectilor sa faca
comentarii asupra etapelor mentale pe care le parcurg in rezolvarea unei probleme sau emiterea
unei judecati
3. Controlul variabilei dependente
Pentru a face o deductie valida asupra comportamentului, trebuie sa ne asiguram ca raspunsurile

subiectilor nu au fost influentate de variabile externe. Raspunsul subiectului trebuie sa reflecte
variabila si comportamentul care ne intereseaza si nu influente provenite de la subiectii insisi, de
la experimentator, din mediu sau din cauza probei.
 Controlul reactivitatii si dezirabilitatii subiectilor

Se considera ca cea mai mare amenintare directa la adresa validitatii variabilei dependente este
reactivitatea, ce se manifesta atunci cand subiectii sunt constienti ca sunt observati. O parte din
reactivitatea subiectilor se datoareaza tendintei de a evita raspunsurile care le-ar pune probleme,
parea ciudate sau anormale. Aceasta tendinta se numeste dezirabilitate sociala. Dezirabilittatea
sociala ii face pe subiecti sa dea raspunsuri pe care ei le considera acceptabile din pct de vedere
social.
Atunci candeste posibil ca raspunsurile sa fie afectate de reactivitate si dezirabilitate sociala este
important sa fie randomizate variabilele de control, cum ar fi sexul si varsta, pentru ca oamenii
isi schimba comportamentull in functie de alte persoane de fata.
Controlul reactivitatii poate fi realizat si prin familiarizarea subiectilor cu sarcina, inainte sa
incepem sa culegem datele.
Atunci cand masurarea variabilei dependente incurajeaza in mod major reactivitatea si
dezirabilitatea sociala, va trebui sa folosim procedee discrete de masurare.
O alta modalitate de a controla reactivitatea este sa ascundem intregul experiment, fara ca
subectii sa stie ca sunt observati inca, de exemplu crezand ca asteapta sa intre in laboratorul
experimental.
 Controlul variabilei dependente vizeaza si procedee de masurare

Criteriile de diferentiere a rezultatelor reprezinta acel sistem urilizat pentru repartizarea de
scoruri diferitelor raspunsuri. este important sa alegem modul in care vom masura si inregistra un
comportament astfel incat sa eliminam inconsecventele, neglijentele si eroarea.
O data stabilit sistemul de evaluare a raspunsurilor, trebuie sa ne asiguram ca el este aplicat in
mod consecvent si fidel. Aparatele automate pot fi folosite pentru a inregistra comportamentul
subiectilor, prevenind astfel erorile produse prin omiterea unor aspecte ale acestora.
Pe de alta parte pentru ca materialele si aparatele se uzeaza dupa un anumit timp, trebuie sa fim
atenti la efectele instrumentelor, pentru ca acestea pot prezenta modificari in tehnica de masurare
din cauza uzirii, facand masurarea mai putin sigura.
De asemenea comportamentul experimentatorului trebuie sa ramana cat mai constant.
 Controlul efectelor de prelungire

Efectul de prelungire apare din cauza expunerii timp indelungat a subiectilor la aceleasi probe.
De mule ori studentii utilizeaza acelasi test in diferite situatii experimentale, ceea ce este corect.
Problema apare cand sunt folositi de fiecare data aceasi subiecti. Este normal ca dupa cateva
aplicari, subiectul sa invete succesiunea stimulilor si sa obtina rezultate maxime la urmatoarele
aplicari. In acest sens se pot lua masuri precum: utilizarea formelor paralele ale aceluiasi test,
utilizarea formelor adaptative, folosirea altor subiecti din afara grupei care s0-a folosit deja, sau
contrabalansarea. In acest context, contrabalansarea inseamna schimbarea ordinii probelor in
mod echilibrat pentru fiecare subiect. Contrabalansarea partiala mentine controlul asupra
experimentului, iar o contrabalansare completa va duce la cresterea variatilor erorilor ca si
diferente majore in scorurile de la rezultatele probelor aplicate
4. Modalitati de manipulare (abordare) a variabilei independente
In experimentul de laborator, variabilele independente sunt cele manipulate de catre

experimentator, care le determina calitatea si cantitatea. In ceea ce priveste prezentarea
stimulilor, cercetatorii creeaza conditiile unei variabile independente oferind subiectiilor stimuli
diferiri sau schimband caractersiticile unui stimul. Literartura de specialitate descrie multe
moduri de prezentare si manipulare a unui stimul, fiind de mare ajutor in procesul de definire a
unei variabile independente. O astfel de manipulare implica unul dintre urmatoarele moduri de
abordare (7):
 Manipularea stimulilor
Cercetatorii creeaza conditiile unei variabile independente prezentand participantilor stimuli
diferiti sau schimband caracteristicile unui stimul.
 Manipularea contextului
Adesea, variabila independenta se afla intr-un context in care este prezentat stimulul, mentinut
constant. De expemplu, putem prezenta diferite niveluri de zgomot de fond in timp ce evaluam
performantele participantilor in rezolvarea de probleme aritmetice.
 Manipularea informatiilor date subiectului
Variabila independenta poate consta in instructiuni sau informatii date participantilor in fiecare
dintre conditii. De exemplu, pentru a studia memoria , vom examina felul in care diferite
informatii comunicate in intrebari despre un anumit eveniment afecteaza amintirea participantilor
despre acel eveniment.
 Manipularea situatiilor sociale cu ajutorul „complicilor”
Complicii sunt persoane auxiliare pe care un cercetator le face sa actioneze ca alti participanti
sau ca trecatori „accidentali”, creand astfel o anumita situatie social particulara la care subiectul
„real” poatte apoi sa reactioneze.
 Manipularea nivelului de stres al situatiei experimentale
O abordare interesanta in crearea conditiilor experimentale este aceea de a stresa sau
supraincarca situatia si de a deduce din reactiile participantilor felul in care sistemul opereaza in
mod normal.
 Manipularea indicatorilor fiziologici
Unii cercetatori folosesc procese interne, fiziologice. Aici conditiile pot insemna consumul de
catre participanti a unor cantitati de alcool sau alte droguri, folosirea timpului de somn pe care il
au la dispozitie sau modificarea „privarii senzoriale” pe care o suporta.
 Manipularea variabilelor intermediare
In mod frecvent cercetatorii folosesc tehnicile de mai sus pentru a manipula o stare psihologica
interne, care apoi influenteaza un comportament. Aceasta stare interna este denumita variabila
intermediara. Ea este influentata de variabila independenta, care in schimb, influenteaza variabila
dependenta. Variabila intermediara intervine astfel intre variabila independenta si cea
dependenta.
5. Factori care afecteaza validitatea variabilei independente
Fidelitatea inseamna ca rezultatele noastre nu contin nici o greseala si sunt consistente. Ne

preocupa fidelitatea nu numai referitor la rezultatetele subiectului, dar si la fidelitatea manevrarii
variabilei independente: toti subiectii, intr-o anumita situatie, ar trebui sa primeasca aceeasi
cantitate sau categorie de variabile, iar cand schimbam situatia, toti subiectii ar trebui sa
primeasca aceasi noua cantitate.
In experimente, validitatea interna are o importanta majora, deoarece ne permite sa deducem
relatii cauzale. Trebuie sa fim convinsi ca doar schimbarea in conditia variabilei independente
cauzeaza schimbari in variabila dependenta.
 Interventia unor variabile externe care creeaza confuzie. Riscul este ca nu vom sti
daca subiectii sunt influentati de variabile straine in locul variabilelor independente. Va trebui sa
anticipam variabilele externe potentiale si sa incercam sa le eliminam, astfel incat singurul lucru
care sa diferentieze situatiile sa fie variabila independenta.
 Difuzarea tratamentului se intampla atunci cand subiectii dintr-o situatie experimentala
cunosc tratamentul dat in alte situatii. De exemplu, subiectii care au participat intr-o situatie
divulga celorlalti subiecti potentiali amanunte despre experienta lor. Deoarece subiectii potentiali
sunt constienti de tratament, puterea noastra de manevrare poate fi redusa.
Prima cale de aparare impotriva difuzarii tratamentului este de a le spune subiectilor de ce este
important ca ei sa nu divulge detalii despre studiu altor subiecti potentiali.
 Instructajul facut subiectilor sau consemnul trebuie sa explice clar sarcinile pe care
subiectii le au de indeplinit, sa prezinte stimulii, modalitatile de raspuns. Scopul este ca subiectii
sa indeplineasca cu precizie sarcina data, dara sa introduca stimuli externi sau comportamente
care ar putea face sarcina sa fie diferita la subiecti diferiti.
Cand efectuam instruciunile trebuie sa ne asiguram ca ele sunt clare pentru cei mai simpli
subiecti, evitand jargonul psihologic si folosind cuvinte care vor fi intelese cu usurinta. Crearea
unor instructiuni eficienta necisita un efort considerabil din partea cercetatorului.
 Aparatura utilizata, tehnicile intrebuintate, folosirea unor mijloace sigure, automaizate
de prezentare a variabilei independente sunt foarte importante pentru asigurarea fidelitatii.
 Atitudinea subiectilor fata de situatia experimentala. Cercetarea psihologica poarta o
aura misterioasa, oamenii crezand ca aceasta studiaza doar inteligenta, oamenii nebuni si
devierile sexuale. Subiectii inceraca sa determine ce se asteapta din partea lor, unii fiind excesiv
de cooperanti, facand si spunanand ceea ce cred ei ca se asteapta din partea lor, altii estrem de
precauti ori chiar defensivi.
 Persoana experimentatorului poate fi sursa unor atitudini ale subiectului. De obicei,
cercetatorii se imbraca si se comporta oficial, pentru a inspira o cooperare serioasa din partea
subiectilor, cu toate ca acest formalism poate si inhiba reactiile normale ale subiectilor.
Experimetatorul trebuie sa fie precaut sa nu ofere indicii involuntar subiectilor, întrucât acesta
cunoaste predictiile experimentului. Raspunsul subiectilor la astfel de indicii ar face ca
validitatea interna a experimentului sa fie afectata.
6. Controlul variabilei independente
In experimentul de laborator, variabilele independente sunt cele manipulate de catre

experimentator, care le determina cantitatea si calitatea. Variabilele independente sunt selectate
deoarece un experimentator apreciaza ca ele vor cauza schimbari in comporatment. Pentru
contracararea efectelor nedorite ale atitudinilor subiectului fata de situatia experimentala se pot
folosi urmatoarele strategii:
 Modul de prezentare a situatiei experimentale
Prima strategie consta in prezentarea a cator mai putine indicii , intru-cat in lipsa lor participantii
se vor purta cat mai natural. Stimulii externi de distragere trebuie sa lipseasca.
A doua strategie consta in a face ca acele indicii sa fie prezentate cat mai neutru. Prezentarea
sarcinii se face fara a se specifica daca este usoara sau grea si fara a se indica cum arata un
raspuns bun. Deasemenea temerile si suspiciunile subiectiilor trebuie sa fie incercat sa fie
neutralizate.
A treia strategie este de a face experimentele cat mai realiste. Trebuie definita variabila
independenta asa incat subiectii sa gaseasca sarcina interesanta, provocatoare si sa-i absoarba. In
mod ideal, subiectii fiind anagajati in rezolvarea sarcinii, vor uita de caracteristiciile situatiei si
anume de realismul experimentului.
 Tainuirea
O cale de control al efectului atitudinilor subiectilor este tainuirea, ceea ce implica crearea unei
situatii artificiale care sa deghizeze procedurile. Subiectii nu sunt constienti de variabila
independenta folosita, asa incat ei nu se simt presati sa raspunda intr-un anumit fel.
Uneori putem folosi caracteristicile cerintelor in avantajul nostru, distingand sarcina prin
incorporarea unor proceduri cu aparente stiintifice.
 Efectul placebo
Daca un grup experimental este expus unor sarcini ce nu sunt raportate la o conditie de control,
s-ar putea sa nu stim daca grupul experimental se comporta diferit din cauza tratamentului sau
din cauza atitudinii lor fata de situatie. Placebo ajuta la reducerea difuzarii tratamentului, pentru
ca toti subiectii cred ca sunt supusi aceluiasi tratament, asa incat pentru sibiecti este mai dificil sa
identifice si, astfel, sa devina constienti de stufiul efectuat.
 Grupul de control
Un grup de control este masurat din punctul de vedere al unei variabile dependente, dar nu
primeste nici o cantitate din variabila independenta, adica din tratament. Grupurile d control se
deosebesc de grupurile experimentale, care primesc o cantitate diferita de zero din variabila
independenta, adica fac experienta tratamentului.
Grupul de control este esential pentru un plan experimental, includerea lui depinzand de ipoteza
studiului. Grupurile de control sunt utile pentru eliminarea ipotezelor alternative asupra cauzelor
care determina modificarea rezultatelor dependente.
 Manipularile puternice
Pentru a putea pretinde ca am demonstrat ceva despre un anumit comportament, trebuie sa gasim
o relatie statistica semnificativa in datele cercetarii. In proiectul experimental suntem preocupati
sa gasim puterea satatistica maxima, adica probabilitatea de a respinge o ipoteza atunci cand se
dovedeste falsa. Pentru a produce rezultate semnificativ diferite, vom selecta conditii care difera
in mod substantial. Aceasta implica o manipulare puternica pentru crearea conditiilor care vor
diferentia semnificativ comportamentele subiectilor, producand diferente mari ale rezultatelor
intre conditii.
Putem provoca aceste manipulari puternice in doua moduri: in primul rand alegem niveluri sau
categorii ale variabilei independente substantial diferite una de alta.
In al doilea rand, ne asiguram ca subiectii sunt supusi suficient de mult conditiei de stimulare
pentru ca aceasta sa le influenteze in mod substantial comportamentul.
7. Factori care afecteaza reprezentativitatea variabilei subiect
Procedeul cel mai frecvent utilizat pentru selectia subiectilor in vederea construirii grupurilor
pentru experimentul psihologic, este selectia aleatorie, care ofera fiecarui subiect sanse egale de
a fi selectat. Putem folosi metoda esantionarii aleatorii simple sau metoda esantionarii
sistematice. Prin selectarea subiectilor intr-o maniera nepartinitoare, dam unor diverse
caracteristici posibilitatea de manifestare la fel de des si in acelasi grad in care se manifesta in
cadrul populatiei. Factorii care afecteaza reprezentatitivitatea variabilei subiect sunt:
Caracterul limitat al esantionului: Intotdeauna vor exista limitari de facto in esantionanele

noastre. In primul rand, nu toata populatia poate fi identificata. In al doile rand, nu avem
posibilitatea sa ii contactam pe toti subiectii ce pot fi identificati. De obicei esantioanele se vor
limita la cei care traiesc in apropierea noastra. Numeroase experimente psihologice sunt chiar
mai limitate deoarece esantionaele sunt constituite din studenti la psihologie.
Din cauza acestor limitari, adeseori nu se poate obtine un esantion real al populatiei.
Motivul pentru care cercetatorii folosesc atat de des studentii este pentru ca acestia sunt cei mai
disponibili si se presupune ca descoperirile in legatura cu multe dintre comportamentele lor pot fi
generalizate in mod rezonabil la o populatie.
Marimea esantionului: O problema importanta in selectia esantionului tine de

reprezentativitatea acestuia raportata la o pupulatie de referinta. Adica, trebuie sa ne decidem
asupra valorii lui N, a numarului de subiecti pe care ne-am propus sa-i studiem.
Cu cat mai vast este esantionul nostru, cu atat mai mare este posibilitatea inei mai bune
reprezentari a populatiei, deoarece studiem de fapt, o parte mai mare a populatiei.
Voluntariatul subiectilor: Un aspect care ridica probleme serioase pentru validitatea esterna a
experimentului este voluntariatul subiectilor si tocmai pentru ca se ofera voluntari acesti subiecti
afecteaza exigentele selectiei aleatorii. Voluntarii tind sa fie persoane cu rang social mai ridicat
si o mai mare inteligenta, au o mai mare nevoie de aprobare, se conformeaza mai usor si sunt mai
putini autoritari. De asemea, sunt mult mai predispuse sa se ofere spre volutariat, persoanele care
considera tema studiuui interesanta sau relevanta pentru propria personalitate.
Abandonul subiectilor: Generalizarea rezultatelor poate fi limitata si de faptul ca printre

volunari exista unii care nu vor duce pana la capat experimentul. Subiectii pot sa nu se prezinte
la studiu sau pot sa-si inceteze participarea inainte de incheierea studiului.
Din acest motiv se indica testarea unui numar mai mare de subiecti, incat sa mentinem N in
limitele reprezentativitatii.
8. Controlul variabilei subiect
Variabilele subiect sunt caracteristici intrinseci care fac ca o persoana sa poata fi distinsa de o
alta. Din punct de vedere fizic, subiectii difera prin sex, varsta, metabolism, hormoni, viteza de
ardere a neuronilor, musculatura, inaltime sau greutate. Pentru ca structura fizica nu este
identica, nici reactiile fizice nu vor fi identice. Din punct de vedere cognitiv, deoarece ei difera
prin stil, strategii, inteligenta si memorie, nu vor prelucra in mod identic un stimul.
Trebuie sa avem grija sa desemnam subiectii pe grupuri intr-un mod cu adevarat aleatoriu si sa
evitam sa permitem unei variabile ocazionale ascunse sa influenteze desemnarea subiectilor. O
eroare ar fi selectarea tuturor subiectiilor care s-au oferit primii voluntari sau cei care s-au
prezentat primii la experiment, ori in grupuri pe cei care stau in primele banci, in alte grupuri pe
cei care stau in al doilea rand si tot asa. Toate aceste actiuni sunt determinate de deciziile
subiectilor care le determina la randul lor comportamentele. Este recomandat sa sa alterneze
aleatoriu selectarea subiectilor pentru grupuri. Selectia aleatorie nu este lipsita de dificultati.
Din cauza acestor probleme se impune controlul variabilei subiect prin metoda
contrabalansarii. Pentru a contracara o variabila subiect, conceoem mai intai partea variabila
criterilor noastre de selectare. Inainte de a desfasura studiul propriu-zis, testam potentialii
subiecti pe baza variabilelor ocazionale pe care dorim sa le controlam.
Contrabalansarea este o strategie simpla care permite cercetatorilor sa neutralizeze sau sa
cuantifice orice efect asociat cu ordinea in care sunt abordate sarcinile.
O alternativa a contrabalansarii unei variabile ocaziuonale este restrangerea populatiei bazate pe

acea variabila. Cu cat populatia este mai numeroasa, cu atat ea este mai eterogena in termeni de
variabile ocazionale. Daca limitam intentionat populatia, definind-o intr-un mod mai restrans,
excludem sau mentinem constante anumite variabile ocazionale, nepermitandu-le sa influenteze
rezultatele noastre.
Abordarea experimentala a senzatiilor
1. Pragurile senzoriale si metode pentru determinarea pragurilor

senzoriale
Termenul psihofizica a fost introdus in vocabularul stiintelor la jumatatea secolului al XX-lea si

este practic sinonim cu psihologia experimentala initiata de cercetatori. Psihofizica este legata
inseparabil de proble,a pragurilor senzoriale si ale determinarii acestora.
Pragul absolut minimal reprezinta cantitatea minimă de energie, intensitatea stimulului
necesară pentru ca să declanşeze o reacţie din partea subiectului.
Notiunea de prag se referă la aspectul intensităţii stimulului. Sensibilitate se referă la nivelul
sensibilităţii analizatorului.
Între pragul absolut minimal şi sensibilitate este un raport invers proporţional: cu cât scade
pragul absolut minimal, cu atât creşte sensibilitatea.
Pragul absolut maximal reprezinta cantitatea de energie (intensitate) a stimulului necesară
pentru a produce încă o senzaţie specifică. Dincolo de acest prag se instalează o senzaţie
nespecifică de durere.
Registrul sensibilităţii se defineşte ca arie ce se desfăşoară între nivelul pragului absolut minim şi
cel maxim. Evident, acest registru, prezintă particularităţi individualizate şi exprimă capacităţile
omului în privinţa acuităţii senzoriale.
Pragul diferenţial se defineşte prin cantitatea minimă de energie (intensitate) ce trebuie să fie
adăugată stimulării iniţiale pentru a produce o nouă senzaţie conştientizată de către subiect.
Legea lui Fechner (legea pragului diferenţial) ne spune ca pentru a obţine o creştere a intensităţii
senzaţiei în progresie aritmetică este necesară o creştere a intensităţii stimulării în progresie
geometrică.
Metoda stimulilor constanţi: Această metodă apelează la capacitatea discriminativă a
subiectului, solicitându-l să raporteze valoarea unui stimul la un stimul etalon. În determinarea
pragurilor absolute, cu ajutorul acestei metode, mai întâi se va proceda la o delimitare a ariei
stimulilor care vor fi folosiţi.
Metoda limitelor: Pentru determinarea pragurilor absolute stimulii sunt prezentaţi pe două
coordonate: ascendent şi descendent.
Metoda erorii medii: presupune ca experimentatorul sa utilizeze un stimul-etalon pe care
subiectul va incerca sa-l reproduca.
1. Senzaţiile proprioceptiv-kinestezice şi de echilibru
În laboratoarele de psihologie precum şi în investigaţiile clinice, determinarea stării funcţionale a

sensibilităţii proprioceptice şi a celei kinestezice presupune procedee relativ distincte:
Metoda poziţionării şi mişcării pasive
Metoda praxiei ( in baza experientei acumulate in utilizarea acestei metode, s-a ajuns la
concluzia ca oamenii pot oferi informaţii mai complete şi mai exacte despre postura şi mişcările
active decât despre cele pasive)
Relaţia dintre văz şi kinestezie. În absenţa controlului vizual se constată că semnalele
kinestezice exercită un efect perturbator asupra evaluării pe cale tactilă a unor indicatori ai
distanţelor şi lungimilor.
Iluzia de mişcare: mişcarea de la dreapta la stânga conduce la subestimări; mişcarea în plan
median dinspre corp şi spre corp conduce la supraestimări
Raportul viteză-precizie
Legea lui Fitts: durata execuţiei unei mişcări este în funcţie de raportul dintre amplitudinea
mişcării şi variaţiile spaţiale tolerate. Fitts a elaborat o execuţie care rezumă aceste rezultate şi
care stabileşte o relaţie logaritmică între durata medie a mişcării, distanţă şi marja de eroare
tolerată.
Tehnici, procedee, aparatură: Probe de apreciere a greutăţii
Metoda rangului dezvoltată încă de Fechner constă în următoarele se utilizează 10 greutăţi în
ordine aleatoare pe care subiectul trebuie să le aşeze într-o ordine descrescătoare sau crescătoare
după greutate. Subliniem că între greutăţi există greutăţi de 1/30 (pragul diferenţial stabilit de
Fechner). Diferenţele între ordinea stabilită de subiect şi cea reală constituie diferenţa de rang iar
cota acestei diferenţe este indicatorul capacităţii de discriminare a greutăţilor. Se realizează mai
multe examinări (minimum 10) iar rezultatul final îl constituie media rezultatelor acestor
examinări.
Metoda etalonului constă în următoarele: se oferă subiectului o greutate etalon şi acesta trebuie
să compare alte greutăţi oferite cu greutatea etalon. Evaluarea este dată de numărul de răspunsuri
corecte.
Metoda cadrului de referinţă constă în următoarele: se dau subiectului un număr de greutăţi
(de obicei cinci) într-o manieră aleatorie fiecare de cinci ori şi i se cere să-i atribuie o valoare
raportată la o scală cu cinci gradaţii (foarte uşor, uşor, mediu, greu, foarte greu).
Proba pentru determinarea sensibilitatii kinestezice: Kinezimetrul Michotte
Proba pentru determinarea senzatiei de echilibru: Statokinezimetrul Dufour, scaune rotative,
platforme instabile, proba electromiografică (EMG.), probe de înregistrare video a mişcărilor.
2. Senzaţiile cutanate
Senzatiile cutanate fac parte din categoria exteroceptorilor, avand rolul de receptare a stimulilor
mecanici, electrici si termici din mediul inconjurator. Fiecare zona a pielii dispune de cele trei
forme de sensibilitate: tactila, termica si dureroasa.
Senzaţiile tactile cuprind la rândul senzaţii de atingere (contact), senzaţii de presiune şi senzaţii
de gâdilare (prurit).
Senzaţiile tactile asigură integrarea a două mari categorii de semnale senzoriale:
Semnale senzoriale care permit elaborarea imaginii eului fizic, respectiv conturul schemei
corporale si semnale senzoriale care permit integrarea imaginii obiectelor cu care omul intră în
contact nemijlocit prin intermediul unor calităţi de substanţialitate, formă, volum, asperitate,
duritate.
O particularitate specifică sensibilităţii tactile de care trebuie să se ţină seama atunci când se
măsoară pragurile senzoriale este faptul că registrul de variaţie al intensităţii senzaţiilor la
atingere şi presiune este foarte restrâns. Creşterea doar cu câteva trepte a intensităţii atingerii
provoacă trecerea la o senzaţie de presiune, creşterea cu câteva trepte a senzaţiei de presiune
provoacă trecerea la o senzaţie de durere mai ales la stimularea cu obiecte cu vârf ascuţit.
Pragul spaţial constituie o particularitate aparte a senzaţiilor tactile întrucât el exprimă distanţa
minimă sesizabilă între două puncte ale pielii stimulate simultan. Pragul spaţial defineşte astfel
fineţea discriminativă topografică.
Pentru explorarea pragului senzorial de presiune se utilizează următoarele aparate: esteziometre
cu fir de păr, ace tactile, esteziometre magnetice, tactometre cu plăci.
Senzaţiile termice
Distincţia dintre senzaţiile de cald şi rece în procesul reglării homeostaziei termice a
organismului nu este precizată în termeni fizici sau tehnici ci în termeni fiziologici. Acest prag
care desparte senzaţia de cald de cea de rece este denumit zero fiziologic echivalent cu
temperatura suprafeţei pielii cuprinsă între 20 şi 36ºC. Senzaţia de rece este resimţită sub zero
fiziologic, cald ceea ce este deasupra lui zero fiziologic iar fierbinte la 40-47ºC.
Contrastul este cel mai relevant fenomen la nivelul sensibilităţii termice. Se constată că un
contact prelungit cu un stimul cald provoacă o creştere a sensibilităţii faţă de acţiunea stimulilor
reci şi invers. De exemplu, la trecerea dintr-o încăpere rece într-una caldă se accentuează
senzaţia de cald şi invers.
Pentru determinarea senzatiilor termice sunt flosite dispozitive numite termoesteziometre. Un alt
procedeu de investigare este prin radiere, utilizand surse de caldura amplasate in apropierea
diferitelor zone ale pielii.
Senzatiile algice cutanate

Registrul sensibilitatii algice este foarte restrans, distanta dintre pragul minimal si cel maximal
este foarte redusa, la nivelul unui raport de ½.
Adaptarea la nivelul senzatiilor algice cutanate este foarte dificila si de lunga durata.
Rolul setului pregatitor ne releva faptul ca avertizarea provoaca o crestere a pragului sensibilitatii
algice, o crestere a tolerantei la stimulul nociv.
Rolul experientei anterioare poate conduce la cresterea sau diminuarea sensibilitatii fata de
anumiti stimuli in functie de experienta pe care o avem despre acestia.
Condiţionarea social-culturală : diferenţele de sex, vârstă, etnie, religie, cultură şi civilizaţie,
obiceiuri, tradiţii induc modificări semnificative în felul în care oamenii se raportează la durere.
Studiul experimental al durerii este foarte dificil datorita implicatiilor de ordin afectiv, astfel
incat nivelul sensibilitatii algice este extrem de variat de la persoana la persoana in situatii
diferite.
3. Senzatiile vizuale
Spectrul undelor vizibile este cuprins între 397 şi 723 μm, între 0,01 şi 0,04 μm se manifestă
undele ultraviolete iar între 0,8 şi 350 μm undele infraroşii.
Lumina are o frecvenţă foarte ridicată ajungând la valoarea de 6 x 1014 c/s pentru lungimea de
undă de 500 μm şi o vitează de propagare de 300 de mii de km/s. Propagarea luminii are un
caracter rectiliniu şi o slabă presiune de radiaţie, respectiv un efect mecanic extrem de scăzut.
Pragul minim absolut al sensibilităţii vizuale a fost măsurat pentru prima dată cu o mare
acurateţe de către Hecht, Schaler şi Pirenne. Valoarea pragului minim pentru foveea centrală se
poate determina la o lungime de undă de 560 μm, iar pentru zona periferică a retinei la 500 μm.
Partea periferică a retinei are o sensibilitate mai crescută la lumină ceea ce înseamnă că vederea
fotopică (diurnă) realizată cu ajutorul celulelor cu cornuri are o sensibilitate mai scăzută la
intensitatea luminii.
Determinarea pragului diferenţial vizual presupune factori şi dificultăţi mai numeroase astfel
trebuie să se ţină seamă de: nivelul iluminării ochiului în momentul anterior, tehnica utilizată,
forma câmpului vizual, acuitatea focarului pe retină, predispoziţiile individuale s.a.
Determinările pragurilor absolut minimale ale senzaţiei vizuale se fac în următoarele condiţii:
Se cere asigurarea condiţiilor maximei sensibiltati (aprox. 30 minute de adaptare la întuneric).
Se proiectează un flash cu o lungime de undă de 510 milimicroni timp de o miime de sec. pe o
arie retinală restrânsă la 10 min. diametru, situat la 20 grd. de axul orizontal al privirii în partea
temporală
Cuantumul minim de unităţi energetice care a evocat un răspuns senzorial este de 3,89*10-12 erg
(Note: erg = unitatea de măsură a valorii de semnalizare/ intensitate a undelor optice; 3,89*10-12
are caracter statistic).
Pragul temporal al acuităţii vizuale (frecvenţa critică de fuziune) FCF a fost introdus de
psihofiziologul american Allen în 1926 si se referă la numărul de licăriri pe secunda la care
ochiul nu mai percepe o lumină ca fiind prezentată intermitent, ci continuu (sens ascendent) sau
la numărul de licăriri pe secunda la care ochiul nu mai percepe o lumină ca fiind prezentată
continuu, ci intermitent (sens descendent). Acesta se măsoară cu flicker-ul (licăritor).
4. Senzatiile gustative
Gustul este unul dintre simţurile chimice ce se bazează pe capacitatea limbii de a dizolva şi de a
recepta calităţile chimice ale stimulilor. Limba are un aspect poros dat de cele patru tipuri de
papile aflate pe suprafaţa ei. Mugurii gustativi se găsesc la suprafaţa epitelială a celor patru
tipuri de papile. Mugurul gustativ este o aglomerare de celule globulare aranjate sau dispuse ca o
felie dintr-o portocală. Deschizătura acestor celule care leagă mugurul gustativ de limbă este
denumită por gustativ.
De-a lungul timpului au fost propuse variate tipuri de gusturi. Ultima formă acceptată fiind cea a
lui Kiesov din 1896 precum: dulce, amar, acru si sărat.
Pragurile absolute variază în funcţie de metoda de administrare a excitantului, cantitatea soluţiei
utilizate si mărimea suprafeţei stimulate a limbii.
Pentru determinarea pragurilor este necesar ca stimulul să fie administrat pe porţiunea limbii care
prezintă sensibilitatea cea mai ridicată faţă de el. În acest caz, datorită reducerii suprafeţei zonei
stimulate, trebuie mărită concentraţia soluţiei.
Pragurile diferenţiale sunt şi mai dificil de estimat iar valorile au un caracter relativ. Adaptarea la
nivelul sensibilităţii gustative este foarte rapidă. Spre exemplu, pentru sărat timpul necesar
adaptării este de 14-16 sec., pentru amar 47-50 sec.
Se impun următoarele particularităţi ale adaptării gustative:
 adaptarea gustativă este proporţională cu intensitatea sau forţa de acţiune a
stimulului;
 viteza adaptării diferă pentru fiecare dintre cele patru modalităţi de bază ale
sensibilităţii gustative. Cea mai rapidă adaptare este la dulce şi apoi la sărat;
 efectul adaptării gustative nu se generalizează astfel încât nivelul sensibilităţii se
păstrează pentru alte categorii de stimuli sau chiar creşte prin contrast.
Tehnici, procedura si aparatura:
Procedeul degustării este cel mai simplu şi uşor de realizat şi de către studenţi în laborator.
Subiectul în prealabil şi după fiecare degustare îşi va clăti gura cu apă distilată la 38ºC, făcându-
se o pauză de cca. un minut între degustări. I se va da subiectului să soarbă o cantitate mică de
soluţie care (Atenţie! Nu se înghite). Subiectul este solicitat să identifice, să discrimineze, să
denumească substanţa degustată sau să descrie anumite calităţi ale acesteia.
Procedeul stimulării punctiforme, metoda Touluse-Vaschide on care se utilizează 60 de
flacoane prevăzute cu pipetă şi se aplică cu picătura pe ariile gustative ale limbii.
Aplicatoare gustative sunt aparate mai complexe care permit reglarea temperaturii substanţei
precum şi identificarea temperaturii la suprafaţa limbii.
5. Senzatiile olfactive
Mirosurile sunt detectate cu ajutorul unor celule receptoare amplasate în epiteliul olfactiv. În
interiorul fiecărei nări pe partea superioară a acesteia se află aşa numita mucoasă nazală care
conţine epiteliul olfactiv acoperit de mucus. Această regiune are o suprafaţă de 5 cm2 la oameni
şi de 25 cm2 la pisici. Tot în mucoasa nazală se află şi celule epiteliale pigmentate a căror nuanţă
se pare că este corelată cu sensibilitatea olfactivă.
Pragurile olfactive variază între 12 grade de intensitate. Pentru stimulii puternici olfacţia poate
funcţiona la parametri teoretici obişnuiţi. Schimbările minore în molecule pot modifica pragurile.
Aceste modificări reflectă în primul rând alterarea solubilităţii. Metodele de evaluare a pragurilor
nu reuşesc să măsoare solubilitatea şi selectivitatea mucoasei nazale.
Valorile timpului de reacţie la stimulii olfactivi sunt ridicate, pornind de la minimum 500 ms
pentru aproape toate mirosurile, iar la concentratiile slabe se poate depasi 1 s.
Adaptarea olfactiva prezinta o serie de particularitati:
 doi stimuli olfactivi relativ asemănători, cu structuri moleculare similare determină o
adaptare încrucişată mai puternică decât stimulii nesimilari;
 doi stimuli relativi nesimilari pot determina o adaptare încrucişată puternică în timp ce
doi stimuli similari pot determina o adaptare mai redusă;
 adaptarea încrucişată este în general asimetrică, respectiv stimulul A poate avea un efect
mai mare asupra stimulului B decât o are stimulul B asupra lui A.
 în fenomenul adaptării olfactive nu se poate vorbi la modul general despre o adaptare
rapidă întrucât aceasta depinde şi de natura substanţei, de concentraţia ei sau de
experienţa persoanei.
6. Senzatiile auditive
Cercetarile experimentale in domeniul senzatiilor auditive au avansat si s-au perfectionat in

stransa legatura cu dezvoltarea aparaturii electronice si electromecanice, ceea ce a permis
controlul si masurarea precisa a stimulilor acustici.
In stransa legatura cu evolutia cercetarilor s-au conturat si teorii explicative ale auzului. Prima
teorie este cea a rezonantei, care compara urechea cu un instrument cu coarde (cum ar fi harpa).
Un sunet muzical va produce vibratii ale coardelor corespunzatoare frecventei potrivite. O alta
peorie a fost cea temporala, unde se considera ca sistemul auditiv poate codifica frecventa ca o
succesiune de impulsuri nervoase, iar intensitatea, ca numarul total de fibre nervoase active.
Cercetarile din psihofizica auditiva studiaza relatia dintre stimulii fizici (sunete) si reactiile
subiectului la acesti stimuli. In cercetarea psihoacustica s-au impus 3 metode:
Discriminarea permite masurarea celor mai mici diferente intre doua sunete care pot fi distinse
cu certitudine.
Egalizarea este folosita pentru a stabili ce se intampla atunci cand doi stimuli sunt egali in ceea
ce priveste perceperea subiectiva, chiar daca in mod clar sunt inegali din punctul de vedere al
unei alte dimensiuni subiective.
Gradarea senzoriala permite modificarea raporturilor de intensitate si frecventa ale sunetului, in
conditiile in care un subiect antrenat reuseste sa opereze distinct cu cei doi indicatori.
Pragurile senzatiilor auditive se raporteaza la indicatorul de intensitate sau amplitudine. Pragul
absolut defineste energia sau intensitatea necesara detectarii unui semnal in absenta altor sunete.
Pragul absolut inferior reprezinta intensitatea minima a tonului standard, cu frecventa de 1.000
Hz, necesara pentru a provoca o senzatie de tarie abia sesizabila.
Pragul absolut superior reprezinta intensitatea maxima a sunetului luat la frecventa standard de
100 Hz, intensitate care continua sa provoace o senzatie de tarie specifica.
Pragul diferential al intensitatii reprezinta cea mai mica modificare de intensitate adaugata la
intensitatea initiala a sunetului si care permite o detectare sesizabila de catre subiect.
Abordarea experimentala a perceptiei
1. Factori determinanti ai perceptiei (rolul factorilor comportamentali in

perceptie)
Psihologul american F.H. Allport (1955) a sesizat importanta factorilor comportamentali in

perceptie. Autorul a conturat „teoria starilor centrale directoare”, conform careia oamenii tind sa
perceapa in functie de trebuintele, valorile, tensiunișe, anxietatile, reactiile defensive,
personalitatea si experientele lor. F.H. Allport a sestematizat aceasta teorie sub forma a 6 ipoteze
specifice ce constituie modele experimentale sugestive de abordare a factorilor comportamentali
in perceptie.
 Trebuintele, nevoile biologice ale subiectului tind sa determine ceea ce este perceput.
Au fost realizate numeroase experimente pe aceasta tema, unele mai sugestive au fost realizate
de Gilchrist si Nesberg si de Lazarus et al unde s-a lucrat cu trei loturi de subiecti: persoane
flamande, insetate si satule. Acestora li s-a cerut sa uniformizeze gradul de luminozitate a unor
imagini ce infatisau mancare, apa si alte lucruri legate de foame sau sete. Astfel s-a constata ca
persoanele flamande percep imaginile legate de mancare ca fiind mai vii decat restul, iar cei
insetati se cimporta similar pentru cele ce infatiseaza apa. La grupul de persoane satule nu s-a
observat nicio diferenta in percepera diferitelor obiecte.
 Recompensa si pedeapsa asociate perceptiei obiectului tind sa determine ceea ce este
perceput. Prin realizarea diferitor experimente s-a constatat ca timpul de recunoastere a diferitor
elemente insotite de recompensa tinde sa fie mai scurt decat celor a caror prezentare este insotita
de pedeapsa.
 Valorile caracteristice individului tind sa determine viteza de recunoastere a
cuvintelor asociate acestor valori. S-a constatat o scadere sensibila a timpului de recuoastere
necesar pentru cuvintele asociate valorilor dominate ale subiectului.
 Valoarea pe care o atribuim unui obiect tinde sa determine modul in care percep
aparenta de marime a acestuia. De exemplu, printr-un experiment celebru relizat, s-a
demonstrat ca banii tiind sa fie perceputi intr-o aparenta de marime mai accentuata pentru
persoanele ce provin din mediul sarac. Experimentul a fost aspru criticat din perspectiva
criteriilor de deontologiei a cercetarii stiintifice.
 Personalitatea individului il predispune sa perceapa in conformitate cu structura si
dinamica acesteia. S-a demonstrat influenta anxietatii endogene a subiectului, precum si a
anxietatii legate de o situatie. Dovada palpabila a faptulu ca structura si dinamica personalitatii
tind sa determine modul in care percepem o constituie testele proiective, in care subiectul este
solicitat sa descrie, sa analizeze o secana sau o imagine ambigua. Din modul in care se
realizeaza aceasta descriere psihologul deduce o serie de particularitati ale personalitatii.
 Stimulii verbali perturbatori, afectogeni, tind sa prelungeasca timpul de
recunoastere fata de stimulii neutri. In acelasi timp, forma si semnificatia stimulilor neutri tind
sa fie percepute alterat. Cuvintele afectogene (tabu) provoaca reactii emotionale inainte de a fi
percepute.
2. Rolul diferentelor individuale in perceptie
Diferentele individuale constituie, pentru cercetarea experimentala a perceptiei, atat o variabila

independenta, cat si o variabila de control. În cele mai multe dintre experimente memorarea
informaţiilor percepute la nivel subconştient a fost efectuată la intervale foarte scurte de secunde
sau minute, ceea ce limitează posibilitatea generalizării rezultatelor. E greu de spus, în baza
acestor experimente, cât de lungă poate fi durata acestei influenţe asupra comportamentului
persoanelor supuse stimulilor subliminali.
Thurstone (1944) a elaborat un studiu factorial al percepţiei utilizând figurile lui Gottschaldt sub
forma unui test „creion-hârtie”, în care figurile simple sunt prezentate simultan cu figurile
complexe. Analiza factorială a performanţelor a permis evidenţierea factorului de închidere
perceptivă, apoi factorului de iluzii perceptive precum şi a altor trei factori de rapiditate: timpul
de reacţie, viteza percepţiei şi rapiditatea raţionamentului.
3. Perceptia subliminala
Influenţa percepţiei subliminale asupra reacţiilor afective a fost demonstrată într-un experiment
realizat de către Zajonc şi Murphy (1993). În cadrul experimentului subiecţilor le-au fost
prezentate în mod vizibil ideograme chinezeşti şi li s-a cerut să evalueze pe o scală în cinci trepte
dacă aceste figuri reprezentau ceva „rău” sau ceva „bun”.
Dirijarea comportamentului cu ajutorul percepţiei subliminale constituie una dintre convingerile
puternice legate de această formă a percepţiei. Mulţi consideră că informaţiile percepute la nivel
subconştient provoacă reacţii automate ce nu pot fi controlate de persoana care le percepe. În
schimb, percepţiile conştiente ne-ar permite să utilizăm informaţiile percepute pentru a acţiona
asupra lumii şi a produce efecte constatabile.
Un alt aspect pe care cercetătorii l-au avut în vedere în studiul percepţiei subconştiente este
influenţa contextului în care sunt percepute obiectele sau evenimentele. Marcel (1980) a avansat
ipoteza conform căreia influenţa contextului asupra percepţiei este limitată la informaţia
percepută conştient.
În cele mai multe dintre experimente memorarea informaţiilor percepute la nivel subconştient a
fost efectuată la intervale foarte scurte de secunde sau minute, ceea ce limitează posibilitatea
generalizării rezultatelor. E greu de spus, în baza acestor experimente, cât de lungă poate fi
durata acestei influenţe asupra comportamentului persoanelor supuse stimulilor subliminali.
4. Perceptia directa si perceptia indirecta
Această polarizare metodologică îşi are originile într-o dispută mai veche de la începuturile
psihologiei ştiinţifice, şi anume, cea a relaţiei dintre senzaţii şi percepţii.
Asociaţioniştii considerau că percepţia este rezultatul unei sume de impresii senzoriale.
Gestaltiştii apreciau că percepţia este primară în raport cu senzaţia şi rezultă din tendinţele
înnăscute ale omului spre integralitate perceptivă şi spre alte calităţi ale percepţiei cum ar fi
profunzimea.
Cercetările lui Mc. Clelland şi Rumelhart (1981) au identificat trei niveluri de procesare
perceptivă:
 nivelul particularităţilor sau de aspect exterior în care contează aspectul, înfăţişarea unei
litere;
 nivelul literei unde unităţile de recunoaştere a literei sunt activate de informaţia specifică;
 nivelul cuvântului în care elementele sunt activate de unităţile literei.
5. Rolul diferentelor individuale in perceptie
Diferentele individuale constituie, pentru cercetarea experimentala a perceptiei, atat o variabila

independenta, cat si o variabila de control. În cele mai multe dintre experimente memorarea
informaţiilor percepute la nivel subconştient a fost efectuată la intervale foarte scurte de secunde
sau minute, ceea ce limitează posibilitatea generalizării rezultatelor. E greu de spus, în baza
acestor experimente, cât de lungă poate fi durata acestei influenţe asupra comportamentului
persoanelor supuse stimulilor subliminali.
Thurstone (1944) a elaborat un studiu factorial al percepţiei utilizând figurile lui Gottschaldt sub
forma unui test „creion-hârtie”, în care figurile simple sunt prezentate simultan cu figurile
complexe. Analiza factorială a performanţelor a permis evidenţierea factorului de închidere
perceptivă, apoi factorului de iluzii perceptive precum şi a altor trei factori de rapiditate: timpul
de reacţie, viteza percepţiei şi rapiditatea raţionamentului.
Abordarea experimentala a atentiei
1. Reactia de orientare
Ivan Petrovici Pavlov (1953) a denumit acest reflex „ce se întâmplă?” considerând că aria
acestuia se extinde de la declanşarea receptorilor la sesizarea modificărilor din mediului
înconjurător ceea ce constituie timpul de pornire a unor reacţii de apropiere de hrană, de sexul
opus sau al unor reacţii de evitare a pericolului dar, şi de curiozitate, orientată spre cunoaştere.
Variabilele dependente în cercetarea reacţiei de orientare:
Midriază (dilatarea pupilei), creşterea sensibilităţii vizuale, creşterea frecvenţei biopotenţialelor
occipitale la EEG, creşterea perimetrului vizual, modificări ale contracţiei inimii, ale
electrocardiogramei, modificări vasomotorii, respiratorii, electrodermale, eliberarea de hormoni
(adrenalină), creşterea tonusului muscular, concomitent cu inhibarea activităţii reflex
condiţionate aflate în curs.
Aspectul particular care a atras atenţia cercetătorilor este stingerea reacţiei de orientare, sau
obișnuirea care se defineşte ca simpla învăţare de a nu mai reacţiona la stimuli care şi-au pierdut
importanţa vitală; este rezultatul aplicării repetate a stimulilor pe parcursul a mai multor minute
şi poate persista ore sau zile.
Experimentele desfăşurate în laboratoarele lui Pavlov au sugerat două modalităţi de manifestare
a stingerii reacţiei de orientare: acută şi cronică. În stingerea acută reacţia de orientare se
restabileşte după 10-15 minute; în stingerea cronică reacţia de orientare se restabileşte greu, în
urma unor aplicări repetate, apelându-se şi la stimulenţi supraadăugaţi sau cofeină.
Reacţia de orientare este expresia înnăscută a atenţiei, iar modelele de abordare experimentală au
constituit debutul investigaţiei ştiinţifice a atenţiei. Studiile experimentale asupra fenomenului de
stingere sau obişnuire au permis elaborarea unui model explicativ adecvat asupra deficitului de
atenţie sau a pierderii acesteia precum şi asupra modalităţilor de menţinere a atenţiei pe o durată
cât mai lungă în condiţii de performanţă superioară.
2. Vigilenta
Variabile dependente in studiul vigilentei sunt:

 biocurenţii cerebrali. În starea de veghe putem distinge două stadii: cel de vigilenţă difuză
sau „repausul senzorial”, însoţit de ritmul alfa şi cel de veghe activă sau „atentă” care se
caracterizează printr-un traseu nesincronizat;
 debitul sangvin cerebral;
 indicatorii activităţii musculare;
 indicatorii activităţii vegetative: frecvenţa cardiacă, reacţia electrodermală (RED).
Frecvenţa cardiacă este coborâtă în timpul somnului pentru a se amplifica în sarcinile
psihomotorii. S-a constatat că, în situaţiile care implică o acomodare la mediu (ascultare sau
observaţie vizuală relaxată), frecvenţa cardiacă scade. În schimb, în situaţiile în care implică
participare (calcul mental, construirea de fraze), frecvenţa cardiacă se amplifică.
Reacţia electrodermală (RED) constituie un bun indicator al stării de vigilenţă. S-a constatat că
în stări de vigilenţă scăzută proprii repausului, relaxării, somnului, rezistenţa electrică a pielii
este ridicată; în situaţiile în care creşte nivelul de vigilenţă, implicat de efort, tensiune afectivă,
trezire a vigilenţei, rezistenţa electrică a pielii scade, iar răspunsul electrodermal se amplifică.
Variabilele independente sunt reprezentate de:
 Intensitatea afluxului senzorial: Intensitatea poate constitui o variabilă autonomă,
existând situaţii când acţionează separat, independent de semnificaţia stimulilor,
declanşând SRAA prin intermediul căilor nervoase nespecifice.
 Noutatea
 Semnificaţia este o variabilă cu dublă accepţiune: pe de o parte este o variabilă
independentă a cărei manipulare poate produce nu numai „trezirea”, dar şi variaţii ale
nivelului de vigilenţă, iar pe de altă parte este şi o variabilă de control atunci când
folosim alte variabile. Deseori, „trezirea” este provocată de stimuli slabi ca intensitate, la
fel cum somnul poate rămâne neperturbat de stimuli foarte puternici.
3. De la vigilenta la atentie
Atenţia implică un anumit nivel de vigilenţă şi un anumit grad de mobilizare al activităţii

neuronale. În cadrul unui continuum somn-veghe, atenţia se situează între starea de veghe difuză
şi starea de hiperexcitabilitate.
Timpul de reacţie (T.R.) ilustrează relaţia dintre atenţie şi vigilenţă. S-a constatat că valorile TR
se asociază cu nivelul de vigilenţă apreciat prin indicatorul RED (reacţia electrodermală), astfel
încât se poate vorbi despre un raport direct proporţional între viteza TR şi nivelul
conductibilităţii electrice a pielii.
TR este cu atât mai scurt cu cât este mai mare amplitudinea descărcării RED la semnalul
pregătitor. Rolul esenţial al semnalului pregătitor este legat de creşterea nivelului vigilenţei cu
efecte facilitatoare asupra tensiunii musculare în TR.
Prima probă standardizată de evaluare a vigilenţei a fost realizată de către Mackworth în timpul
celui de al doilea război mondial pentru Royal Air Force (după Coquery, 1994). „Testul
ceasului” constituie un adevărat prototip al probelor de vigilenţă. În această probă subiecţii
trebuie să supravegheze timp de două ore un cadran de ceas prevăzut cu un ac indicator care-l
străbate în 100 de secunde cu o mişcare pe secundă. La interval de 45 de secunde, la 10 minute şi
în medie de 12 ori într-o jumătate de oră limba ceasului face un salt de două ori mai mare decât
normal. Subiectul trebuie să detecteze aceste discontinuităţi şi să le semnalizeze. În experimente
care utilizează variante ale acestei probe s-a dovedit că factorii care intensifică trezirea cresc şi
rata detectării sau rapiditatea acesteia.
Abordarea experimentala a gandirii si rezolvarii de probleme

1. Variabile experimentale in studiul gandirii
Studiul experimental al gândirii ridică următoarele probleme de ordin metodologic:
 aspecte legate de coeficientul de fidelitate şi de replicabilitate
 aspecte legate de implicarea variabilelor intermediare şi controlul acestora
 aspecte legate de utilizarea raportului verbal ca indicator al variabilei dependente.
Variabila dependentă descrie comportamnetul subiectului in studiile experimentale asupra
gandirii si rezolvarii de probleme. Atunci cand o persoana rezolva o situatie problematica putem
identifica urmatoarele modalitati de evaluare a performantelor:
 Tipul de mijloace sau modalităţi de lucru utilizate de către subiect. Unii subiecţi preferă
să deseneze, să facă o schemă, să structureze problema, alţii preferă să lucreze mintal sau
să utilizeze mijloace de calcul.
 Timpul necesar rezolvării situaţiei problematice constituie o variabilă dependentă
sensibilă pentru a evidenţia dificultatea problemei.
 Procentajul de subiecţi care au rezolvat corect situaţia. Procentajul constituie un indicator
grosier şi din acest motiv se impun şi comparaţii statistice între grupuri în ceea ce
priveşte performanţa. Între variabila timp şi variabila procentaj este o relaţie invers
proporţională. De obicei subiecţii care fac faţă cu dificultate problemei alocă un timp mai
îndelungat rezolvării. Şi aici se impun o serie de nuanţări care sunt descrise în relaţia
timp-calitate. În rezolvarea problemelor de gândire subiecţii tind să acorde o importanţă
mai mare calităţii decât timpului.
 Calitatea rezolvării Avem în vedere strategia adoptată de către subiect, eficenţa soluţiei
adoptate. Putem evalua calitatea soluţiei prin utilizarea unor scale de evaluare. Aceasta
permite compararea performanţelor între subiecţi.
 Raportul verbal, descrierea de către subiect a modului în care a rezolvat situaţia,
argumentarea alegerii uneia sau alteia dintre variante
Variabila independentă este manipulată de către cercetător în vederea obţinerii unui anumit
efect în planul comportamentului rezolutiv al subiectului. Exista multiple modalitati de
manipulare a variabilei independente, dintre care: maniera, modul de prezentare; cantitatea
informaţiilor nerelevante; utilizarea ilustraţiilor la problema respectivă poate să faciliteze sau să
îngreuneze soluţionarea; modul de formulare, tipul de propoziţii utilizate poate să uşureze sau să
îngreuneze rezolvarea; presiunea timpului.
Diferenţele individuale între grupuri sub aspectul nivelului intelectual influenţează decisiv orice
experiment în domeniul gândirii şi rezolvării de probleme. Aceasta impune ca toţi participanţii,
atât grupul experimental cât şi grupul de control să fie testaţi şi să fie selectaţi cei care se situează
la acelaţi nivel de performanţe intelectuale. Mai mult decât atât, este important să ştim care sunt
zonele de performanţă mai ridicată sau mai scăzută: verbal, numeric, figurativ.
Abordarea experimentala a memoriei
1. Variabile experimentale / Controlul variabilelor
Variabile dependente:
În probele de recunoaştere, după prezentarea unui material, se cere subiecţilor să aprecieze dacă
au mai văzut materialul. Răspunsurile pot fi de tipul DA/NU sau alegerea dintre mai multe
alternative.
În primul caz subiecţilor le sunt prezentate cuvinte din lista iniţială şi cuvinte noi. Ei vor aprecia
prin DA sau NU dacă un cuvânt a fost sau nu prezent pe lista iniţială.
În cel de al doilea caz se recurge la o recunoaştere forţată: subiectul este forţat să aleagă dintre
mai multe alternative pe cea corectă. Acest mod de evaluare a variabilei dependente prezintă un
grad mai mare de validitate decât cele de tipul DA/NU.
Probele de reactualizare cele mai cunoscute sunt cele de reactualizare liberă în care nu are nici o
importanţă ordinea reproducerii. Variabilele dependente ale acestor probe sunt: Numărul
stimulilor recunoscuţi sau reproduşi corect, numărul de erori şi timpul de răspuns atunci când
acesta poate fi măsurat.
Studiile asupra memoriei implicite (Schacter, 1987) au arătat că performanţele subiecţilor sunt
influenţate de expunerea anterioară la un material deşi nu se cere subiecţilor să-şi reamintească
conţinutul materialului.
Variabile independente sunt:

 Natura materialului prezentat este variabila independentă cel mai puternic manipulată
în cercetările asupra memoriei. Aceste materiale pot fi extrem de variate pornind de la
litere, cifre, silabe, cuvinte, propoziţii, fraze, texte, imagini, scene complexe.
La rândul lor aceste materiale au caracteristici proprii ce pot să varieze: silabe fără sens,
cuvinte fără sens, adjective, verbe, substantive, numere complexe, materiale concrete sau
abstracte, utilizarea culorilor etc.
 Intervalul dintre prezentarea materialului şi reactualizare: acest interval poate să
meargă de la câteva secunde până la săptămâni, luni sau ani;
 Lungimea sau cantitatea materialului;
 Modalitatea de prezentare constituie o variabilă independentă importantă având în
vedere prezentarea vizuală, auditivă sau simultană;
 strategiile de memorare, codificare a informaţiei de către subiect constituie o variabilă
independentă;
 natura sarcinii interpolate între învăţarea iniţială şi cea ulterioară;
 cunoaşterea rezultatului: se urmăreşte efectul acestei variabile asupra creşterii

performanţei în memorare;
 gradul de similitudine între stimuli;
 rolul verbalizării comparativ cu alte modalităţi de prezentare a stimulului;
 rolul organizării globale sau parţiale.
Contolul variabilelor:
Unele variabile sunt menţinute constante: cantitatea materialului, rata prezentării, modalitatea de
prezentare. Acestea sunt modificate numai dacă se iau în consideraţie ca variabile independente.
În orice experiment dacă sunt variate anumite caracteristici ale materialului atunci ceilalţi factori
trebuie să fie menţinuţi constanţi.
O problemă importantă căreia nu i s-a acordat suficientă atenţie este aceea a modului de
interpretare a performanţelor variabilei dependente urmărite atunci când aceasta se află la limita
superioară sau la limita inferioară a scalei de evaluare a performanţelor (în unele traduceri aceşti
termeni pot fi regăsiţi prin denumirea de „efectul de plafon” (ceiling effect) sau „efectul de
podea” (floor effect).
Abordarea experimentala a invatarii
Invatarea este procesul prin care o anumită activitate ia naştere ori se transformă reacţionând la o
situaţie, cu condiţia ca esenţa schimbării să nu poate fi explicată pe baza maturizării organizării
organismului, a tendinţelor înnăscute de a răspunde sau a altor stări temporare ale organismului
(oboseală, medicamente, droguri).
Învăţarea dintr-o încercare
Aceasta este una dintre formele bazale de învăţare prezentă chiar şi la cele mai primitive
animale.
Ea este rezultatul unui proces rapid de asociere între un stimul puternic şi efectul acestuia.
Efectul acestei unice aplicări a stimulului este puternic în măsura în care pune în pericol
supravieţuirea sau creează reacţii puternice de disconfort, de neplăcere.
Cel mai adesea s-a folosit şocul electric la animale, iar la om avem de-a face cu o bogată paletă
de experienţe individuale.
Învăţarea din experienţe repetate
Unul dintre primele studii comportamentale asupra expunerii la o stimulare repetată s-a realizat
în 1887 de către Peckham şi Peckham. Autorii au pornit de la următoarea observaţie empirică: un
păianjen cade din pânza sa la prima vibraţie a unui diapazon, dar intensitatea răspunsului său la
acest stimul se diminuează dacă stimulul este repetat de mai multe ori în aceeaşi zi. În ziua
următoare forţa, intensitatea reacţiei este la fel ca la început şi apoi se produce din nou adaptarea.
Învăţarea prin condiţionare
Conexionismul lui Thorndike
„Inteligenţa animală” (1898)
Legea efectului ne spune că întărirea sau slăbirea unei legături este rezultatul consecinţelor care
pot avea loc. Astfel, o legătură urmată de satisfacţie este consolidată iar dacă este urmată de
insatisfacţie este îndepărtată.
Legea propagării efectului reacţiile mai bine stabilizate sunt mai puternic influenţate de sancţiune
iar cele mai puţin stabilizate sunt influenţate mai mult de recompensă.
Invatarea prin intuitie
Intuiţia este rezultatul restructurării datelor câmpului prezent. Este respins rolul experienţei:
Koffka face distincţie între conceptul de proces şi cel de urmă. Procesul este ceea ce are loc
datorită situaţiei de stimulare prezente, iar urma este rezultatul proceselor precedente. Unele
procese depind direct de stimuli. Când stimulii sunt prezentaţi a doua oară, procesele sunt
deosebite de cele precedente. Astfel, a doua expunere devine familiară. Această diferenţă
demonstrează că învăţarea s-a produs încă de la prima expunere.
Variabile experimentale
Variabilele dependente:
Învăţarea în sine constituie variabila dependentă fundamentală dar ea nu poate fi evaluată ca
atare ci prin componentele, secvenţele şi manifestările ei:
Frecvenţa răspunsurilor: o frecvenţă înaltă a răspunsurilor este expresia unui comportament
bine învăţat. În variate forme de terapie este cercetată eficienţa acesteia prin măsurarea frecvenţei
comportamentului ce trebuie să fie schimbat, instituirea terapiei şi apoi observarea din nou a
comportamentului urmărit, verificându-se dacă acesta se modifică într-adevăr. În psihologia
experimentală acesta este un design AB, unde A este condiţia de bază înainte de începerea
terapiei iar B este aceeaşi condiţie (comportament) după introducerea terapiei. În acest model
terapia reprezintă variabila independentă. Unii autori susţin că designul AB este destul de precar
şi trebuie să fie evitat pentru că multe dintre schimbările din timpul terapiei pot fi produse de alţi
factori de care experimentatorul să nu fie conştient şi deci nu-i controlează.
Amplitudinea raspunsurilor este folosita mai ales in conditionarea clasica pavloniana. (de
exemplu salivarea produsa de stimuli, nu ne limitam doar la constatarea salivatiei, ci vom masura
si cantitatea).
Latenta raspunsurilor este o variabila folosita in special in experimentele de invatare in labirint
si se afla in relatie inversa cu viteza raspunsurilor.
Rezistenta la „stingere”, pentru care se masoara frecventa, amplitudinea si viteza raspunsului.
Variabilele independente:
Variabilele independente au o legătură directă cu natura întăririi.
Intensitatea întăririi: poate fi variat programul de administrare al întăririlor cum ar fi de
exemplu intervalul de timp dintre răspuns şi stimulul întăritor. Cu cât aceste interval este mai
lung cu atât scade calitatea învăţării.
Motivaţia animalului, subiectului prin variaţia duratei de timp, cât subiectul a fost privat de
stimul întăritor înainte de experiment.
Intensitatea stimulului este o variabilă independentă specifică modelului de condiţionare
clasică. Ipoteza este că, cu cât stimul este mai puternic, cu atât condiţionarea se produce mai
rapid şi este mai puternică. Dar, o serie de cercetări, au constatat că intensitatea stimulului nu
pare să aibă un efect asupra condiţionării pavloviene întrucât şi stimulii slabi produc o
condiţionare la fel de bună ca şi cei puternici.
Tehnici, procedee, aparate

 Tehnica labirintului a fost cel mai frecvent utilizată în studiile asupra condiţionării
operante, în cadrul căreia subiecţii erau cobaii (şobolanii). Dar tehnica labirintului poate
fi utilizată şi în experimentele pe subiecţi umani. Labirinturile pot să fie construite în
relief sau cu şanţuri, în mod obişnuit subiectul trebuie să parcurgă cu ajutorul unui stilet
sau cu degetul arătător şi fără control vizual. În acest caz criteriile de evaluare a
performanţei sunt:
 numărul încercărilor sau repetiţiilor efectuate;
 numărul erorilor până ce subiectul ajunge să parcurgă labirintul de dou-trei ori corect;
 timpul total utilizat.
Labirinturile pot fi prezentate şi pe hârtie, iar în acest caz parcurgerea se realizează cu ajutorul
creionului. Numărul de erori este dificil de estimat prin revenirile subiectului în schimb timpul
parcurs pentru un traseu corect poate fi un indicator bun.
 Desenul în oglindă. Dispozitivul nu permite subiectului să-şi vadă mâna într-un mod
direct ci numai prin reflectarea ei într-o oglindă aflată în faţă. Sarcina subiectului este să
reproducă prin desen anumite imagini. Dificultatea constă în imaginea inversată a
mişcărilor în oglindă, ceea ce presupune o anumită coordonare ochi-mână.
 Rotorul de urmărire (pursuit rotor)
 Aparatul pentru studiul disocierii mişcărilor manuale (strunguleţul). Acest aparat a
fost imaginat de către Lahy şi este destinat investigării coordonării senzorio-motorii ochi-
mână şi a învăţării acesteia. Subiectul are la îndemână două manivele a căror axe se află
în unghi de 90° şi cu ajutorul cărora poate să manevreze un stilet şi să parcurgă un traseu
aflat pe un platan. Traseele sunt variate şi conţin în mod obişnuit linii curbe, drepte,
unghiuri. Stiletul este conectat la un contor, cu ajutorul cărora se măsoară abaterile de la
traseu. În acelaşi timp se măsoară şi durata parcurgerii traseului.
 Sinusoida Bonnardel este un dispozitiv elaborat de către Bonnardel la EAP şi urmăreşte
măsurarea preciziei şi fineţii mişcărilor manuale. Dispozitivul conţine o placă metalică în
cadrul căreia este săpat un şanţ de formă sinusoidală; sub placă se află un disc circular cu
doi pinteni. Subiectul trebuie să manipuleze astfel discul circular încât să parcurgă traseul
sinusoidal şi să realizeze cât mai puţine atingerii ale marginilor acestuia cu cei doi pinteni
metalici. Se măsoară numărul de erori şi durata parcurgerii

Examen

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Examen

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexandra Mihailescu

1. Aspecte perticulare ale observatiei

Dincolo de aceste dificultati si probleme, dincolo de posibilele dezavantaje care tin de

Observatia poate sa ajunga la fenomene ascunse, ambiguie si inaccesibile experimentului.

2. Factorii determinanţi ai observaţiei

Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea, estimarea conduitelor

 înnăscut-dobândit: avem oare de a face cu un anumit potenţial înnăscut sau doar cu

 gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea

3. Conditii necesare aplicarii metodei observatiei

 Caracterul observabil- informatiile cautate trebuie sa poata fi obtinute prin

Limitele aplicarii metodei

Predictibilitatea scazuta a unor comportamente. Focalizarea asupra comportamentului public.

 Experimentul de confirmare (provocat)

2. Trasaturi definitorii ale experimentului psihologic

Experimentul este un procedeu dirijat de investigare a relatiilor dintre o variabila independenta

 Controlul variatiilor externe

Experimentatorul controleaza situatia creand conditii de interes in laborator, obtinand datele

Crearea definitilor operationale presupune oprirea la o singura modalitate de masurare a

4. Stabilirea si formularea ipotezei

Variabila dependenta este o masura a comportamentului subiectului. In limbajul modelului

O alta distinctie este intre variabile continue si variabile discrete.

A treia distinctie se poate face intre variabila cantitativa si variabila calitativa.

2. Modalitati de abordare a variabilei dependente

Variabila dependenta este o masura a comportamentului subiectului. In limbajul modelului

Variabila dependenta si sistemul operational pe care il utilizam depind de ipotezele si

 Masuratori indirecte ale proceselor psihice – comportamentul pe care il observam este

3. Controlul variabilei dependente

Pentru a face o deductie valida asupra comportamentului, trebuie sa ne asiguram ca raspunsurile

 Controlul reactivitatii si dezirabilitatii subiectilor

 Controlul variabilei dependente vizeaza si procedee de masurare

 Controlul efectelor de prelungire

4. Modalitati de manipulare (abordare) a variabilei independente

In experimentul de laborator, variabilele independente sunt cele manipulate de catre

5. Factori care afecteaza validitatea variabilei independente

Fidelitatea inseamna ca rezultatele noastre nu contin nici o greseala si sunt consistente. Ne

6. Controlul variabilei independente

In experimentul de laborator, variabilele independente sunt cele manipulate de catre

 Modul de prezentare a situatiei experimentale

7. Factori care afecteaza reprezentativitatea variabilei subiect

Caracterul limitat al esantionului: Intotdeauna vor exista limitari de facto in esantionanele

Marimea esantionului: O problema importanta in selectia esantionului tine de

Abandonul subiectilor: Generalizarea rezultatelor poate fi limitata si de faptul ca printre

8. Controlul variabilei subiect

O alternativa a contrabalansarii unei variabile ocaziuonale este restrangerea populatiei bazate pe

Abordarea experimentala a senzatiilor

1. Pragurile senzoriale si metode pentru determinarea pragurilor

Termenul psihofizica a fost introdus in vocabularul stiintelor la jumatatea secolului al XX-lea si

1. Senzaţiile proprioceptiv-kinestezice şi de echilibru

În laboratoarele de psihologie precum şi în investigaţiile clinice, determinarea stării funcţionale a

Senzatiile algice cutanate

Cercetarile experimentale in domeniul senzatiilor auditive au avansat si s-au perfectionat in

Abordarea experimentala a perceptiei

1. Factori determinanti ai perceptiei (rolul factorilor comportamentali in

Psihologul american F.H. Allport (1955) a sesizat importanta factorilor comportamentali in

2. Rolul diferentelor individuale in perceptie

Diferentele individuale constituie, pentru cercetarea experimentala a perceptiei, atat o variabila

4. Perceptia directa si perceptia indirecta

5. Rolul diferentelor individuale in perceptie

Diferentele individuale constituie, pentru cercetarea experimentala a perceptiei, atat o variabila

Abordarea experimentala a atentiei

Variabile dependente in studiul vigilentei sunt:

Atenţia implică un anumit nivel de vigilenţă şi un anumit grad de mobilizare al activităţii

Abordarea experimentala a gandirii si rezolvarii de probleme