METODOLOGIA CERCETĂRII IN EDUCAȚIE

Norme etice în cercetare; scurt istoric

Decizia de a întreprinde cercetări se bazează pe judecata psihologului legată de
modul în care poatecontribui cel mai bine la dezvoltarea ştiinţei psihologice. O condiţie care
trebuie respectată, avînd în vedere faptul că participanţii la cercetare sunt oameni sau animale,
este aceea de a nu interveni agresiv în modul de viaţă uzual alsubiecţilor. Orice psiholog are
obligaţia să nu traumatizeze şi să nu intervină în nici un mod negativ bunăstarea
participanţilor la cercetare.Atunci când cercetarea are ca participanţi subiecţi umani,
psihologul are obligaţia de a verifica şi evaluascopurile şi obiectivele propuse prin prisma
unui cod etic. Dacă apare o disonanţă între scopul cercetării şicâştigurile pe care ea le aduce
pentru ştiinţă şi morală, cercetătorul are obligaţia să o rezolve astfel ca drepturile
participanţilor la cercetare, în principal dreptul de a fi protejat, să nu fie vătămat în nici un fel.
Pentru că, de cele mai multe ori, cercetările se efectuează în echipă, cel care
coordonează echipa de lucruare obligaţii şi responsabilităţi suplimentare: el este responsabil
de comportamentul etic şi moral al întregii echipe.Unul din principiile etice ale profesiei de
psiholog îl reprezintă comunicarea scopurilor cercetării înaintede debutul ei, aceasta fiind
o obligaţie. Acest lucru este important deoarece astfel se obţine deschiderea subiecţilor şise
evită posibilitatea ca aceştia să aibă senzaţia că sunt manipulaţi. Informaţiile asupra
scopurilor cercetării trebuiedate în conformitate cu vârsta şi nivelul cultural al participanţilor
la cercetare.Pe parcursul cercetării, există obligaţia de a se respecta libertatea individului de
a se retrage oricânddoreşte din colaborare, aceasta pentru că psihologul se situează oricum pe
o poziţie superioară, care nu trebuiefolosită.
Cercetările cu copii sau persoane cu tulburări de diverse feluri solicită proceduri
speciale de comunicareşi protecţie. Este bine să se facă un fel de antrenament, care să aibă la
bază informaţii de la cei care lucrează în modobişnuit cu acele persoane.După colectarea
datelor, cercetătorul este obligat să ofere informaţii asupra lor, să comunice
rezultatulstudiului, singura excepţie fiind cazul în care programul de cercetare presupune
condiţii de confidenţialitate (deexemplu, o cercetare asupra relaţiilor dintre minorităţi).Un alt
principiu se referă la cercetările cu animale, unde cercetătorul are obligaţia de a face un
trainingspecial înainte. Coordonatorul proiectului este obligat să asigure confortul şi să nu
vătămeze sănătatea participanţilor la cercetare.
Concepte de bază în cercetarea ştiinţifică: paradigmă, metodologie, metodă,
tehnică.

Paradigma
Reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este percepută realitatea,
un set deinformaţii care descriu realitatea sau reprezintă o modalitate de înţelegere a
ei.Paradigma ca explicaţie generală asupra lumii poate fi cu tentă pozitivistă (cantitativ-
descriptivă) sau cutentă comprehensivă (cantitativ-explicativă). De aici rezultă următoarea
clasificare:
- paradigme care stau la baza interpretărilor pozitiviste;
- paradigme care stau la baza interpretărilor comprehensive;
- paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste şi neopozitiviste;
- paradigme interpretative, care subsumează abordările de tip fenomeno-logic,
psihanalitic şicomprehensiv;
 - paradigme critice, care se aplică în abordările sociologice, feministe şi marxiste.

Metodologie

Definiţia 1: Metodologia este modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular;

include informaţiileteoretice adiacente temei şi metode pentru verificarea acesteia. În acest
caz, fiecare cercetare are o metodologiedistinctă.
Definiţia 2: Metodologia în ştiinţele sociale are două laturi: analiza critică a
activităţii de cercetare şiformularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei
activităţi.Lazarsfeld (1969) formula o altă definiţie, arătând că metodologia are şase obiective
principale:
 delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice,
 analiza conceptelor,
 analiza metodelor şi tehnicilor decercetare,
 analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate,
 sistematizarea datelor obţinute în cercetareaempirică şi
 formalizarea raţionamentelor finale.

Metoda
Este definită ca fiind modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere
şitransformare a realităţii obiective (S. Chelcea, 2001). Metodele reprezintă totalitatea
instrumentelor folosite într-ocercetare pentru culegerea şi prelucrarea datelor. Clasificarea
metodelor se poate face după mai multe criterii:
1. După criteriul temporal, se descriu metode transversale şi metode longitudinale.
Metodele transversale urmăresc descoperirea relaţiilor dintre laturile, aspectele,
fenomenele şi procesele socio-umane la un anumit momentdat. În această categorie se
încadrează observaţia, testele, ancheta (pe bază de chestionar şi pe bază de interviu).Atenţie!
Testele nu permit predicţia!
Metodele longitudinale studiază evoluţia fenomenelor în timp; în această categorie
se încadrează studiulde caz, biografia, studiul panel etc. Aceste metode permit o oarecare
predicţie făcută cu prudenţă şi nu pe termenfoarte îndelungat.

2. După criteriul reactivităţii, adică al gradului de intervenţie al cercetătorului

asupra obiectului de studiu,se disting:
- metode experimentale în care psihologul intervine provocând producerea
unor fenomene,
- metode cvasi-experimentale (ancheta, sondajul de opinie), în care psihologul
nu intervine activ, dar este prezent, ceea ce poate duce la o modificare a
răspunsurilor (apariţia aşa-numitelor "răspunsuri dezirabile");
- metode de observaţie, în care psihologul nu este prezent faţă în faţă cu
participanţii (studiul documentelor sociale, observaţia indirectă), situaţie în
care comportarea participanţilor este absolut liberă, spontană.

3. După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu (numărul de

subiecţi), se disting: metodestatistice, care presupun investigarea unui număr mare de subiecţi
(aproximativ 1000-1500, minimum 50): anchete socio-demografice, chestionare de opinie etc;
şi metode (analize) cazuistice, care presupun studiul integral al câtorvaunităţi sau fenomene
(biografia, monografia, studiul de caz).
 Tehnica psihologică
Reprezintă un demers operaţional al abordării. Ex: ancheta reprezintă o metodă, iar
tehnica aleasă în cadrul acestei metode poate fi chestionarul sau interviul.

Procedura
Se referă la modalitatea concretă de culegere a datelor: creion şi hîrtie, reportofon,
camerăvideo, teste computerizate, etc.

Scurt istoric
Primele studii empirice din antichitate, aparţinând lui Socrate, Hipocrat, Thales, au
fost preluate în secolulXIX, când a avut loc o adevărată explozie a cercetărilor sociale. Le
Play investighează condiţiile de muncă în fabricifolosind monografia. Creşterea conflictelor
sociale pe fondul creşterii industriale este unul din motivele care duc ladezvoltarea cercetării
ştiinţifice.Debuturile analizei de tip cantitativ se leagă de numele lui Auguste Comte, care, în
1948, descriecaracteristicile filosofiei pozitiviste şi introduce în cercetare metodele; orientarea
pozitivistă îşi păstrează dominaţia pînă în secolul XX. Comte propune ca metodă de cercetare
experimentul.La sfîrşitul anilor '50, pozitivismul este în plină înflorire; pentru a le
contrabalansa, apar teoriilecomprehensive care stau la baza abordărilor de tip calitativ.
Teoriile comprehensive îi au ca promotori pe Weber şiHusserl şi apar pe terenul sociologiei
de tip anglo-saxon. Metodologia de tip calitativ devine o concurentă serioasă acelei de tip
cantitativ. În prezent, între cele două abordări s-a produs o echilibrare, fiecare recunoscând
meriteleceleilalte.

II. Modele de cercetare

Succesul cercetărilor empirice asupra comportamentului uman individual sau de grup
presupune luarea înconsiderare a trei principii metodologice. După S. Chelcea (2001), aceste
principii sunt:
(1) principiul unităţiiteoretic-empirice,
(2) principiul unităţii înţelegere (comprehensiune) - explicaţie, şi
(3) principiul unităţii cantitativ-calitativ.

Conform principiului unităţii teoretic-empiric, în cercetarea ştiinţifică cunoştinţele

teoretice ghideazăactivitatea empirică, activitatea de cercetare concretă; pe de altă parte,
datele obţinute prin activitatea de cercetareconferă valoare de adevăr teoriilor.
Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi
obiectul cunoaşteriiştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de ce apare sau se desfăşoară un
anumit comportament nu este acelaşi lucru cua-l explica. Putem înţelege intuitiv cauzele care
duc la apariţia unor fenomene sociale, dar aceste acte de înţelegerenu garantează
obiectivitatea concluziilor noastre. Explicarea unui fapt social presupune descrierea şi
definirea unor argumente concrete care să justifice apariţia şi dezvoltarea unor fenomene
sociale. Aşadar, explicaţia ştiinţifică presupune o analiză de profunzime a comportamentului
uman, şi nu doar o simplă intuiţie.
Principiul unităţii cantitativ-calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor
statistice, specificcantitative, şi a celor cazuistice, specific calitative.Din punct de vedere
epistemologic,cercetarea cantitativă se supune paradigmei pozitiviste, conformcăreia
evenimentele, faptele, informaţiile care decurg din observaţii şi experimente pot fi analizate
obiectiv.Pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului, o conduită externă
care reproduce adintegrumtrăirile sale psihice interne. Această realitate externă
(comportamentul uman) poate fi măsurat de către cercetătoriîntr-un mod absolut
obiectiv. Subiectivitatea inerentă poate fi eliminată princoncordanţa observaţiei: dacă
existătrei persoane care ajung la aceeaşi concluzie despre caracteristicile unui comportament,
eroarea de evaluare estenulă.
Cercetările cantitative, prin caracteristicile metodelor pe care le utilizează şi prin
analiza matematico-statistică a datelor obţinute, conduc la adevăruri sau informaţii care pot fi
generalizate. Explicarea unui fenomensocial trebuie să se obţină pe calea unui experiment;
construirea teoriilor urmează o cale bine definită, se utilizeazăconcepte şi proceduri formale
cunoscute, astfel încât rezultatele să poată fi verificate de alţi cercetători prin
utilizareaaceleiaşi metodologii.
Demersul logic utilizat în cercetările cantitative este deducţia.
Cercetarea calitativă se supune paradigmei comprehensive, conform căreia psihicul
uman nu este integral prezent în comportamentul manifest; această perspectivă admite
teza independenţei între conduita de măsurat şirealitatea ei obiectivă. În plus, conform acestei
paradigme, obiectivitatea cercetării este o iluzie: măsurăm ce ni seoferă.Georges Devereaux
(1980) preciza că ştiinţele socio-umane trebuie să ţină cont şi de persoana cercetată,de faptul
că trăsăturile ei de personalitate pot influenţa şi chiar perturba rezultatele cercetării. Pentru a
îndreptaneajunsul capacităţii de a fi obiectiv, el propune validarea de semnificaţie, specifică
paradigmei comprehensive.
Validarea de semnificaţie se obţine printr-o analiză obiectivă şi critică a datelor
intermediare şi finale ale uneicercetări de către un grup de specialişti sau chiar de către
participanţii la cercetare, consideraţi "persoane neutre" înraport cu cercetătorul.Rezultatele
unei cercetări comprehensive nu pot fi generalizate şi nici nu-şi propun acest scop. Ele duc
lao explicare de profunzime a unui segment de comportament.

Modelul cercetării ştiinţifice

Un prim pas al cercetărilor empirice presupune doar schiţarea unui model de
cercetare. Această schiţă presupune să definim mai întîi comportamentele pe care vrem să le
evaluăm, să precizăm unde, când şi cum putemmăsura aceste comportamente. De asemenea,
ne vom gîndi la modalităţile de prelucrare a informaţiilor obţinute şi lamodurile de analiză
a acestor rezultate.
Modelul de cercetare diferă în funcţie de natura şi scopul acesteia şi demetodele pe
care vrem să le utilizăm.
Orice cercetare obligă la cîteva decizii:
- ce tip de abordare este mai bun pentru situaţia socială pe care vrem să o evaluăm
(cantitativ, calitativ saumixt);
- caracteristicile populaţiei pe care urmează să lucrăm: care sunt subiecţii, cîţi sunt
aceştia; pentru ocercetare cantitativă stabilim numărul şi caracteristicile subiecţilor înainte de
a debuta cercetarea; pentru o cercetarecalitativă, numărul subiecţilor nu este ferm stabilit de la
început, avem doar o ţintă, un număr aproximativ;
- o altă decizie ţine de metodele utilizate;
- se stabileşte echipa de cercetare: numărul de specialişti, specialitatea lor, dacă se
vor folosi operatori saunu;
- se obţine acceptul unei instituţii şi a participanţilor.

Berger (1989) stabilea scopurile unui model de cercetare:

1. Să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maxim a posibilelor
pierderi financiare şide timp.
2. Să asigure ordinea activităţilor, a operaţiilor, astfel încât nici un scop urmărit să nu
fie omis sau să fieurmărit într-un moment nepotrivit.
3. Să prevină distorsiunile de informaţie şi erorile de lucru.
 Modelul unui ciclu de cercetare, după Beaugrand (1993) presupune cinci paşi:
(1) enunţarea problemei decercetare;
(2) formularea planului de cercetare;
(3) culegerea de informaţii;
(4) analiza şi interpretarea informaţiilor culese;
(5) reformularea enunţurilor teoretice iniţiale în funcţie de rezultatele obţinute la
sfîrşitul activităţii.

1. Enunţarea problemei de cercetare

În general, o problemă apare ca urmare a unui gol de informaţie. Această lipsă de
informaţie este primul pas în formularea temei, a problemei de care ne vom ocupa. Precizarea
clară a obiectivelor cercetării se face însădoar ca urmare a unei activităţi de documentare.
Activitatea de documentare precizează ce studii şi informaţii maiexistă despre tema
respectivă. De asemenea, tot prin documentare ne putem fixa modalităţile de abordare a
problemei, metodele etc.În această etapă, observaţia nestructurată (de tip calitativ) ne poate fi
de folos, pentru că permite obţinereaunui inventar complet a tuturor posibilităţilor sub formă
de întrebări. La finalul acestei etape se pot formulaipotezele de cercetare, şi anume ipotezele
teoretice.

2. Formularea planului de cercetare

Presupune traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice, fixarea locului
cercetării şi a grupului decercetat, alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării
acestora şioperaţionalizarea conceptelor.
În cercetarea de tip cantitativ, această operaţionalizare este absolut necesară,
deoarece ea permitedefinirea cu acurateţe a variabilelor utilizate. Exemplu de
operaţionalizare: conceptul de "responsabilitate" includeurmătoarele trăsături: stabilitate în
acţiune, constanţă comportamentală, fidelitate, capacitate de concentrare.
Operaţionalizarea a fost definită (1962) ca fiind o reţetă care presupune trei paşi:
- selecţia indicatorilor;
- cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua indicatorii);
- identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea poate
lua valori de la 1 la X).
Reguli ale operaţionalizării conceptelor:
a) Regularelevanţei empirice: indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe care îl
măsoară;
b) Regulaadecvării empirice: indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura toate
feţele conceptului;
c) Regulacuantificării: valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor şi
variabilelor trebuie săaibă capacitatea de a respecta constant aceleaşi proceduri.
Căile de selecţie a indicatorilor: studii exploratorii,analiza definiţiilor, apelul la
propria experienţă.În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată neadecvată.
Lamneck (1988) explică de ceoperaţionalizarea este inoperantă în cercetarea calitativă:
- nu asigură relaţia abstract-concret, ci este o relaţie abstractă, deoarece un concept
este transcris prin altconcept;
- este incompletă, deoarece nu poate acoperi toate aspectele conceptului relativ, care
este în perpetuărevoluţie;
- este subiectivă: determinarea indicatorilor este dependentă de ceea ce înţelege
cercetătorul; astfel seexplică de ce pentru acelaşi concept există mai multe definiţii.
 Lamneck vorbeşte şi despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unor echivalenţe nu
întotdeaunaconformă cu realitatea. El concluzionează că operaţionalizarea este o pierdere de
timp, pentru că presupune definireaconceptului înainte de a debuta cercetarea, şi astfel vom
fi obligaţi să urmăm ceea ce am stabilit dinainte.

3. Culegerea de informaţii se face prin diferite metode, cantitative sau calitative, şi

utilizînd diverse tipuride design.

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor culeseconduce la generalizări empirice.

Analiza şi interpretarea informaţiilor se poate face la diferite nivele:
- comparaţie de medii sau procente, utilizînd testul t Student;
- comparare de abateri;
- teste statistice.
În cazul prelucrării cu ajutorul inferenţelor, corelaţiei, a regresiei, se poate afirma:
"Rezultatele obţinuteilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întîmplare";
această afirmaţie este permisă numai în cazulutilizării acestor prelucrări statistice
superioare.Interpretarea reprezintă confruntarea relaţiilor dintre variabile, relaţii presupuse
prin ipoteză. În unelecazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere de regularităţi, iar din punct de
vedere al calculului statistic, o simplăcomparare de medie sau procente; alteori ipoteza
presupune o inferenţă, explicarea cauzală a unor fenomene, iar rezultatele sunt obţinute în
urma unui studiu corelaţional sau de regresie. Interpretarea obligă la
confruntarearezultatelor cu ipoteza iniţială.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţialese face evaluînd întregul studiu; se

stabileşte în ce măsurămetodele alese au corespuns ipotezei, care au fost sursele de eroare şi
în ce domeniu pot fi generalizate rezultateleobţinute.Fiind etapa în care se pot propune
revizuiri teoretice ale unor modele existente, ea presupune încorporareadatelor de cercetare în
teoriile existente, anularea informaţiilor neconcludente (greşite) şi formularea unor noi
probleme de cercetare (noi ipoteze).În sfîrşit, după toate aceste etape mai urmează şietapa de
publicare a rezultatelor obţinute, care încheieun ciclu de cercetare şi care presupune o
expunere la judecata comunităţii ştiinţifice, judecată care se aplică atâtcercetătorului, cât şi
instituţiei la care este afiliat.
Acest ciclu de cercetare este specific cercetării cantitative.
În cazul cercetării calitative există unele diferenţe.
Sarankatos (1994) propune această comparaţie,spunând: dacă prima etapă, în cazul
unei abordări cantitative, presupune specificarea unui obiectiv, formularea uneiipoteze,
operaţionalizarea conceptelor, în cercetarea calitativă această etapă obligă la formularea
unor obiective maigenerale, mai puţin structurate; ipotezele se pot formula şi pe parcursul
cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu îşi are rostul în acest caz.
Alte diferenţe între cercetarea cantitativă şi cea calitativă:
- dacă în cercetarea cantitativă design-ul este planificat cu multă acurateţe de la
debut, ea presupunînd şi oselecţie judicioasă a loturilor de subiecţi şi precizarea metodelor de
colectare a datelor şi tipul de prelucrare, încercetarea calitativă design-ul este cunoscut, dar nu
restrictiv; paşii nu sunt fixaţi în ordine absolut riguroasă.
- există criterii de selecţie a subiecţilor, dar criteriul de reprezentativitate statistică
nu-şi are locul încercetarea calitativă;
- culegerea datelor: dacă într-o abordare cantitativă putem utiliza operatori, într-o
analiză calitativă acestlucru nu este permis şi obligatoriu cercetătorul preia informaţia;
 - analiza datelor: în cercetarea calitativă, aceasta nu este o etapă separată; ea se
efectuează pe parcurs, pemăsura apariţiei de noi informaţii, se apreciază dacă ele sunt utile
sau nu obiectivului fixat;
- interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă (în studiul cantitativ) şi prin
generalizareanalitică (în studiile calitative).

III. Formularea ipotezelor

Ipotezele sunt specifice cercetărilor cantitative; formularea lor se face după ce au fost
definite scopurilecercetării şi conceptele cu care vom lucra. Există o serie de motive pentru
care ipotezele sunt necesare:
(1) necesitatea determinării şi delimitării domeniului de cercetare, şi
(2) o ipoteză ghidează colectarea datelor, analiza şi interpretarea lor.

În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unor relaţii care se
stabilesc între douăvariabile, ceea ce ne permite să spunem că ipoteza respectivă conţine o
posibilă soluţie la problema aflată în studiu.Kerlinger (1964) definea ipoteza ca fiind unenunţ
conjunctural despre relaţia dintre două sau mai multevariabile.
Legătura dintre variabile propusă prin ipoteze este o relaţie posibilă, nu una certă;
ipoteza este deci oexplicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată în cercetare prin datele
care se obţin.În ştiinţele sociale, ipoteza estereflectarea într-o formă specifică a realităţii
obiective, un enunţ cucaracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi
cauzalitatea evenimentelor şi comportamentelor umane. Caplaw (1970) oferă două definiţii
ale termenului deipoteză:
1. Ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea ei
empirică.
2. Ipoteza este o tentativă de explicaţie la o problemă de cercetare.Ipotezele trebuie
să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să numească variabile şisă
descrie relaţiile care se stabilesc între ele.Potrivit lui S. Chelcea (2001), ipotezele trebuie să
îndeplinească 10 condiţii pentru a fi valide:
1. generalitatea,
2. complexitatea,
3. specificitatea,
4. determinarea,
5. falsificabilitatea,
6. testabilitatea,
7. predictivitatea,
8. comunicabilitatea,
9. reproductibilitatea,
10. utilitatea.

1. Generalitatease referă la faptul că o ipoteză trebuie formulată astfel încât relaţiile

dintre variabile să fieadevărate indiferent de condiţiile spaţio-temporale.
2. Complexitatease referă la numărul de variabile care sunt cuprinse într-o ipoteză.
Ipotezele de nivel 1au doar două variabile corelate, ipotezele de nivel 2 au trei variabile
corelate; se poate merge pînă la ipoteze de nivel3, cu patru variabile corelate.
3. Specificitateapriveşte numărul de valori pe care le pot lua variabilele respective,
valorile putînd fiextremizate (prezent-absent) sau pe un continuum între extreme.
4. Determinareapriveşte obiectivitatea ipotezei respective, în sensul că nu putem
enunţa o relaţie întredouă variabile dintre care una este imposibil de evaluat.
 5.Falsificabilitatea priveşte formularea enunţului ipotetic În această privinţă vorbim
despre ipotezele detipul "şi da, şi nu".
6. Testabilitatea se referă la condiţiile de verificare a ipotezei, în sensul că, cu cît o
ipoteză este maiconcretă, cu atât ea poate fi verificată mai uşor.
7. Predictivitatea se referă la faptul că o ipoteză are funcţia de a descrie şi explica
anticipativ procesele,relaţiile, evenimentele psihice.
8. Comunicabilitatea priveşte formularea enunţului: enunţul unei ipoteze trebuie să
îndeplinească condiţiide inteligibilitate, astfel ca ea să fie decodificată identic atât de cel ce o
formulează, cît şi de cel ce o citeşte.
9. Reproductibilitatea se referă la posibilitatea de a repeta un demers de cercetare,
adică posibilitatea dere-validare a ipotezei de către alţi cercetători.
10. Utilitateas e referă la faptul că o ipoteză, prin confruntarea cu realitatea, poate fi
total validată, parţialvalidată sau invalidată. Infirmarea unei ipoteze nu înseamnă neapărat că
acea ipoteză este eronată.

Etapele formulării ipotezelor

Sunt definite trei etape (după Charboneau):
(1) formularea ipotezelor generale;
(2) formularea ipotezelor de cercetare şi
(3) formularea ipotezelor statistice.

Aceste etape corespund celor trei tipuri de ipoteze definite încercetare: ipotezele
generale, de cercetare şi statistice.
1. Formularea ipotezelor generale
Se pot formula una-două ipoteze cu grad de generalitate mare. Ele pot fi privite ca
nişte ipoteze de lucru,nişte formulări preliminare ale scopurilor cercetării. Ipotezele de lucru
sunt admise atunci când nu există suficienteinformaţii pentru o formulare clară şi precisă.
Ipotezele generale ghidează demersul de documentare şi permite alegerea unor
scopuri, a unor ţinte.

Exemplu: Profesorul A. Bandura (1963) a efectuat o cercetare avînd la bază o teorie

referitoare la agresivitate, şi anume că perceperea unor comportamente determină un
proces de achiziţie, de învăţare a lor. Astfel,el şi-a propus să cerceteze dacă se poate vorbi
despre adaptarea unui comportament agresiv ca urmare a perceperiilui. Cercetările iniţiale s-
au bazat pe ipoteza generală conform căreia faptul de a imagina sau percepe
uncomportament agresiv executat de o altă persoană reduce autocontrolul, determinînd
apariţia unor comportamenteagresive.
El a enunţat o a doua ipoteză generală, de lucru: Reacţia la imaginea unui act
agresiv determină mai degrabă o creştere a agresivităţii decât o scădere a ei.Cercetarea a
presupus trei grupuri de subiecţi copii. Fiecare grup a fost supus unui stimul agresiv diferit:
primul grup a vizionat un film foarte agresiv cu personaje oameni; al doilea grup a vizionat o
piesă de teatru cu ungrad ridicat de agresivitate, iar al treilea grup a vizionat un film de desen
animat cu conţinut agresiv. S-a consideratcă astfel subiecţii sunt supuşi la frustrare.S-a
constatat că grupul al doilea a manifestat cea mai accentuată creştere a agresivităţii, urmat de
primulgrup şi apoi de al treilea. S-a măsurat ulterior, comparativ, agresivitatea la băieţi şi la
fete, precum şi tipul deagresivitate (imitativă sau non-imitativă). Rezultatele au arătat că
există o influenţă între vizionarea unor materialecu conţinut agresiv şi comportamentul
agresiv ulterior, influenţa depinzînd de gradul de realism al materialului prezentat (teatru -
film - desen animat). Din punctul de vedere al efectului pe sexe, s-a constatat o agresivitate
înoglindă (fetele imitau comportamentul agresiv feminin văzut în material, iar băieţii imitau
comportamentulmasculin).
Paranteză: Se impune o diferenţiere între ipotezele teoretice şi cele generale:
ipotezele teoretice propuninterpretări generice ale faptelor şi fenomenelor, au un grad mai
mare de generalitate decît cele generale, suntindirect testabile şi susţin salturile semnificative
ale gîndirii, sau "revoluţiile ştiinţifice".

2. Formularea ipotezelor de cercetare

Opţiunea pentru o strategie de verificare a enunţului general obligă la formularea
unor ipoteze cu un gradmai mare de concreteţe - ipotezele de cercetare.
Ipoteza de cercetare este mult mai concretă şi respectă regulilelogicii formale; de
asemenea, ea precizează activităţile care se vor efectua în cadrul cercetării.
Revenind la exemplul cercetării întreprinse de profesorul Bandura, în acest caz
ipoteza de cercetare a fost:"Confruntaţi cu un model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai
multe comportamente agresive, comparativ cu ceicare nu au fost confruntaţi cu un asemenea
model." Bandura a mai formulat şi o serie de ipoteze referitoare ladezvoltarea unor
comportamente agresive generate de imagini de film şi imagini de desen animat.Pentru a fi
corecte, ipotezele de cercetare trebuie să fie:
- operaţionale,
- riguroase,
- să presupună un grad de originalitate
- şi să fie verificabile.

Caracterul operaţional presupune că ipotezele trebuie să precizeze activităţile sau

operaţiile concrete caretrebuie efectuate pentru a vedea dacă evenimentele psihice presupuse
au loc. În cercetarea lui Bandura, modelul deimitat ia forma comportamentelor reale.
Ipotezele sunt operaţionale pentru că descriu acţiunile care declanşează uncomportament.
Caracterul riguro spresupune cerinţa de a nu te hazarda prin ipoteză să precizezi
clar, cantitativ gradul deapariţie al unei variabile. Bandura nu precizează dacă
comportamentele caracterizate ca fiind imitative aleagresivităţii imaginilor sunt de trei ori mai
puternice decît cele caracterizate ca fiind non-imitative.
Originalitateapresupune ca informaţiile propuse de o ipoteză trebuie să fie o achiziţie
originală, dar validă pentru ştiinţă. Bandura a vrut să îmbogăţească teoria învăţării prin
imitaţie şi să pună în discuţie teoriacatharsis-ului.
Caracterul verificabil presupune că un enunţ trebuie să fie confirmat într-o oarecare
măsură de cătredatele de cercetare.

3. Formularea ipotezelor statistice

Pentru a formula aceste ipoteze, mai întâi decidem care criteriu îl folosim pentru a
stabili gradul de valabilitate al unei ipoteze de cercetare. Dacă Bandura ar fi presupus că o
imagine violentă va declanşa la toţi copii participanţi la experiment comportamente agresive
de acelaşi tip, aceasta ar fi fost o greşeală. El însă nu face precizarea "la toţi copiii", astfel că
ipoteza este corectă, pentru că reacţia copiilor la stimuli a fost diferită. La majoritatea copiilor
s-a înregistrat o scădere a controlului, dar au fost şi cazuri când aceasta nu s-a întîmplat.Prin
ipoteza statistică se stabilesc măsuri cantitative ale comportamentelor de măsurat. Aceste
evaluăricantitative permit cuantificarea reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor între
stimul şi reacţie. De asemenea,ele ne permit şi să aflăm dacă evaluările făcute corespund unor
realităţi şi sunt tipice.
Concluzie:
Pe parcursul unei cercetări, ipotezele obţin un grad de precizie tot mai mare pe
măsură ce studiul sedesfăşoară. Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor
generale, iar ipotezele statistice stabilesc dacăipotezele de cercetare fixate apriori sunt
verificate de rezultatele cercetării.
Etapele de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente temporal cu etapele studiului.
Studiul debuteazăatunci când ipotezele de cercetare sunt fixate. Putem apela la un studiu
preliminar, pentru a fixa aceste ipoteze decercetare. Ipotezele statistice se leagă de faza a
treia a derulării unui studiu, cea de analiză statistică, şi sunt activedoar în această fază.

IV. Tipuri de cercetări

Există diverse clasificări ale cercetărilor psihologice, după mai multe criterii. În
funcţie de scop, sedeosebesc:
Cercetări descriptive,
Cercetări predictive
şi cercetări explicative.

Cercetările descriptive
Scopul lor este surprinderea sau descrierea evoluţiei unor
evenimente,comportamente etc., definirea şi clasificarea evenimentelor cercetate şi a relaţiilor
dintre ele. În cercetăriledescriptive se utilizează de obicei abordarea nomotetică. Acest tip de
abordare, corect utilizată, este optim îndomeniul psihologiei sociale şi al sociologiei, pentru că
scopul unor asemenea studii este surprindereacaracteristicilorcomune ale unui grup sau
populaţie, caracteristici comune care pot fi considerate "performanţemedii" şi sunt tipice
grupului respectiv. Se lucrează cu grupuri mari de subiecţi; ca metode, se utilizează
studiilecorelaţionale (teste) şi ancheta (chestionar, interviu).În cazul studiilor psihologice în
care urmărim performanţele individuale, unicitatea persoanei, a unor comportamente psihice,
ne înscriem într-o abordare de tip idiografic, care permite descrierea caracteristicilor
particulare (individualizate) ale unei persoane. În acest caz, eşantionul poate fi limitat la 30
persoane, iar ca metodăse utilizează studiul de caz, biografia, metodele calitative.
Cercetările predictive
Au ca scop stabilirea modalităţilor în care vor evolua diferite evenimente. În acesttip
de cercetări se apelează, de obicei, la studii corelaţionale. Vom avea cel puţin două şiruri de
performanţe (sauvariabile) şi, utilizînd valorile unei performanţe (sau variabile), dorim să
facem predicţii asupra evoluţiei unei alte performanţe (variabile) sau a mai multora.
Ajungem să obţinem şirul de variabile şi stabilim corelaţia atunci cândevaluăm cu metode
diferite acelaşi eveniment psihic, sau cu aceeaşi metodă două evenimente psihice care
aulegătură între ele. Pentru acest tip de cercetări nu este necesar grupul de control.Putem
evalua din punct de vedere calitativ relaţiile dintre două variabile în funcţie de nivelul şi
tipulrelaţiei sau relaţiilor care se stabileşte între cele două variabile. Nivelul de variaţie arată
cît de strînse sunt legăturiledintre variabile (pragul de semnificaţie al unei corelaţii), iar
tipul variaţiei indică direcţia în care se stabileştelegătura respectivă (pozitiv sau
negativ).
Important:
Corelaţia dintre două evenimente, indiferent cît de strînsă şi indiferent de direcţia ei,
nuînseamnă o relaţie de determinare, ci oevoluţie concomitentă.O concluzie este
semnificativă dacă valoarea pragului de semnificaţie este mai mică de 0,05; dacă esteegală
cu 0,05, avem de a face cu o corelaţie mediu semnificativă.Instrumentele cel mai frecvent
utilizate în studiile corelaţionale sunt testul, ancheta (chestionar, interviu);ambele oferă
informaţii diagnostice (aplicabile la momentul prezent), nu prognostice.
Cercetările explicative
Au ca scop determinarea cauzelor unui eveniment sau explicarea unei evoluţii.
Înacest caz se foloseşte metoda experimentală. Pentru a se explica o cauzalitate, este necesar
să se respecte treicondiţii:
- să existe o corelaţie între cele două evenimente urmărite;
- să existe o relaţie temporală şi cauzală;
- să se elimine, pe cît posibil, cauzele alternative.
De exemplu, pornind de la premisa că un comportament educaţional agresiv va
declanşa un răspunsagresiv, modelăm un experiment folosind un grup de cadre didactice cu
comportament agresiv, urmărind efecteleasupra grupului experimental de elevei sau studenţi.
În aceste cazuri este necesar şi un grup experimental.

Observaţia
Observaţia este o metodă tipic descriptivă, care presupune accesul direct la obiectul
cercetat şi se foloseşte în combinaţie cu alte metode: anamneza, studiul de caz, biografia,
interviul, studiul documentelor.Observaţia presupune derularea unor evenimente şi
prezenţa unui observator care să poată lua cunoştinţă de ele. Prin observaţie nu se obţin
informaţii asupra cauzelor sau consecinţelor unor fenomene sociale; de aici decurge faptul
că observaţia nu poate fi folosită în orice condiţii.Există diferite clasificări ale acestei metode;
pentru moment diferenţiem între observaţia neştiinţifică şi cea ştiinţifică.
Observaţia neştiinţifică este o observaţie întâmplătoare, fără scop şi fără un plan
(grilă) care să permită înregistrarea unor reacţii.
Observaţia ştiinţifică este cea în care există un scop anterior fixat şi o grilă sau fişă
de înregistrare a fenomenelor, mai mult sau mai puţin elaborată.
Observaţia ştiinţifică poate fi de două tipuri:
 cu intervenţia cercetătorului
 şi fără intervenţia cercetătorului.
Cercetările în care se utilizează observaţia fără intervenţia cercetătorului sunt
specifice abordărilor cantitative şi putem considera că sunt naturale (reacţiile subiectului nu
sunt influenţate de prezenţa psihologului),neparticipative, structurate în măsura în care există
o grilă de observaţie. Aceasta constă în pre-existenţa unor evenimente, comportamente pe
care cercetătorul le aşteaptă şi pe care le va urmări.
Observaţia ştiinţifică cu intervenţia cercetătorului este specifică abordărilor
calitative, este participativă, observatorul fiind integrat în grupul de observat, de obicei
nestructurată (grila de observaţie nu estestabilită dinainte în amănunt, ci se precizează doar o
serie de obiective; informaţia se sistematizează pe măsură ce seadună), activă în măsura în
care cercetătorul, fiind integrat în grup, participă la activităţile desfăşurate de acesta.Există o
serie de avantaje ale observaţiei cu intervenţia cercetătorului:
- permite măsurarea limitelor unor comportamente prin manipularea unor evenimente
declanşatoare;
- se pot declanşa prin manipulare comportamente greu de surprins în situaţii normale;
- se pot compara efectele generate de diverse proceduri de manipulare.
Observaţia neparticipativă (cantitativă):
Etape
I. Ca în orice cercetare, primul pas îl constituie stabilirea temei şi a condiţiilor de
lucru. Fiind o abordare cantitativă, topica este riguros fixată, astfel încât sunt precizate de la
început toate elementele care urmează a fi observate. Se definesc evenimentele, categoriile,
clasele (constînd în comportamente) care prezintă interes pentrustudiu, de obicei în urma unor
discuţii cu experţi. Este de dorit să se apeleze la persoane neutre şi cu experienţă îndomeniu.
II. În această etapă, predominant organizaţională, este necesar să se stabilească atât
eşantionul, cît şi grupul de lucru. De asemenea, se obţin toate aprobările necesare pentru a
desfăşura o asemenea cercetare. Selecţia eşantionului presupune apelul la proceduri clasice de
eşantionare.
În ce priveşte observatorii, eitrebuie să aibă o serie de calităţi:
- un anumit nivel intelectual;
- un anumit nivel cultural;
- experienţă în domeniu;
- informaţii multiple asupra temei de cercetare;
- flexibilitate şi capacitate de adaptare;
- abilitate în colaborare şi comunicare;
- capacitatea de a urmări unităţile de observaţie (comportamentele) fixate
(observatorul nu trebuie să selase "furat" de fapte colaterale celor fixate, indiferent cît de
interesante ar fi ele).
Coordonatorul grupului de lucru apelează la un antrenament cu cei care participă la
cercetare, pentru a fisigur că scopurile fixate sunt înţelese. În acest antrenament sunt explicate
caracteristicile populaţiei, se descriu posibilele evenimente colaterale care pot apărea,
caracteristicile unităţilor de observare, se oferă soluţii la posibileleconflicte care pot apărea, se
enumeră posibilele situaţii care generează distorsiunea comportamentelor urmărite (aunităţilor
de observare), se fac exerciţii de atenţie distributivă şi, în măsura în care se poate, exerciţii
pentru creştereacapacităţii de adaptare şi a flexibilităţii observatorilor.
III. Colectarea datelor presupune stabilirea unei grile sau fişe de observaţie. În
funcţie de tipul de grilă,există mai multe modalităţi de colectare a datelor:
-înregistrarea narativă presupune reproducerea cît mai completă a evenimentelor
urmărite; pentruaceasta se utilizează videocamera, reportofonul sau, în lipsa lor, un grup de
observatori în locul unui singur observator.
-scalele de evaluarepot fi:
- nominale - ne vom raporta la anumite categorii ale stimulului care trebuie
măsurate;
- scale de tip check-list;
- scale ordinale, în care se acordă valori diferitelor evenimente care apar în
cazul unităţilor deobservaţie şi se marchează valorile care diferă faţă de cea stabilită
drept reper;
- scale de interval, în care se precizează şi diferenţele dintre două evenimente.
IV. Analiza datelor şi redactarea raportului de cercetare. Analiza datelor este de
tip statistic. Raportul respectă anumite standarde ale comunităţii ştiinţifice; există posibilitatea
de a nu respecta aceste standarde, dacă studiul este comandat şi plătit de cineva care doreşte o
altămodalitate de prezentare a datelor.
Krüger (1987) enumeră o serie de avantaje ale observaţiei:
- este o procedură puţin complicată şi ieftină;
- permite obţinerea de informaţii atunci când respondenţii nu sunt capabili să le ofere
(cazul copiilor, al persoanelor care nu vorbesc etc.);
- studiază evenimentele aşa cum sunt ele în realitate;
- oferă informaţii directe, neprelucrate, neinterpretate, în sensul că datele obţinute nu
pot fi bănuite de aavea un indice de dezirabilitate socială, cum sunt cele obţinute prin
chestionar, interviu etc
 .- permite colectarea de informaţii multiple, chiar dacă uneori ele sunt greu de
prelucrat.
Limiteale observaţiei:
- nu poate fi utilizată atunci când scopul este studiul comportamentelor grupurilor
mari;
- nu poate oferi informaţii despre trecut, viitor sau evenimente neaşteptate;
- este inadecvată pentru determinarea unor fenomene concrete cum ar fi violenţa în
familie;
- datele obţinute pot fi influenţate de subiectivitatea observatorului;
- un observator nepregătit poate oferi informaţii neconsistente, neimportante sau
poate să inducăcomportamente celor observaţi.
Prevenirea acestor neajunsuri se poate face printr-un design bine stabilit, prin selecţia
observatorilor şi aasistenţilor pe criterii bine stabilite şi prin antrenament.
Observaţia participativă (de tip calitativ) este folosită atunci când dorim informaţii
multiple şi complete asupra unei comunităţi. Este frecventutilizată în studiile de antropologie
şi etnografie.Observaţia participativă presupune o serie de tehnici cu ajutorul cărora se
stabileşte între cercetători şigrupul de cercetat o relaţie ştiinţifică în care se conjugă principiile
unei anchete intensive cu principiile uneiactivităţi de observaţie.Această formă de
observaţie presupune o relaţie directă şi de durată cu subiecţii cercetării şi, spredeosebire de
observaţia neparticipativă, presupunecomunicarea directă dintre observatori şi observaţi, ceea
ceînseamnă eforturi pentru a învăţa sistemul de comunicare al grupului de cercetat.
Respectând această condiţie seevită o serie de capcane şi de informaţii superficiale.
Un aspect important este faptul că participînd direct laactivitatea grupului, implicarea
cercetătorului poate fi foarte mare, astfel încât informaţiile culese să nu mai
fieobiective.Obiectivitatea este unul din ţelurile constant prezente în gîndul unui cercetător
care apelează la aceastămetodă. Ea este necesară şi atunci când se alcătuieşte raportul de
cercetare; pentru aceasta este necesar ca, în perioada culegerii de date, să se facă apel la o
serie de tehnici de înregistrare a informaţiilor (prin jurnal de teren,fişe descriptive, inventare),
care trebuie să îndeplinească condiţia obiectivităţii, iar la întocmirea raportului dateletrebuie
preluate exact cum apar ele în aceste jurnale sau fişe.
Scurt istoric
Observaţia participativă a fost utilizată pentru prima dată de către R. Malinovski,
într-un studiu asupracaracteristicilor populaţiei din coloniile franceze. Apoi a fost preluată şi
dezvoltată de şcoala de sociologie de laChicago. Aportul acestei şcoli constă, între altele, din
clasificarea tipurilor de observatori dintr-o cercetare de tip participativ (comprehensiv):
- observatorulperiferic,care se poziţionează marginal faţă de grup, deoarece
consideră că o implicare prea puternică în activitatea comunităţii ar duce la distorsionarea
informaţiilor obţinute;
- observatorulparticipant activ, care consideră că, pentru a obţine informaţii
pertinente, este necesar să seimplice puternic, astfel încât să se situeze pe o poziţie importantă
în acea comunitate;
- observatorulcomplet, care preia valorile comunităţii de observat, astfel că ajunge să
poată practica auto-observaţia ca sursă de informaţii asupra comportamentului grupului
respectiv.

Tipuri şi metode de cercetare

În cercetările socio-umane, termenul metodă are diferite accepţiuni. Uneori are un
înţeles mai larg(metodă statistică, dialectică etc.), alteori are un sens mai restrîns (observaţie,
anchetă etc).
 Clasificarea metodelor de cercetare se face în funcţie de diverse criterii: (1) criteriul
temporal, (2) criteriul de reactivitate, (3) caracteristicileintrinseci ale metodei, (4) locul şi
rolul ocupat în procesul cercetării, (5) scopurile cercetării.
(1) În funcţie de criteriul temporal, se disting:
- Cercetări transversale, care determină relaţiile dintre laturile sau aspectele unui
fenomen psihic la unmoment dat. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I
psihologie.) Metode utilizate: observaţia, ancheta,testul.
- Cercetăriorizontalepe eşantioane succesive independente, în care se măsoară
aceeaşi caracteristică psihică în cîţiva ani succesivi. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii
din anul I psihologie, în anii şcolari 1995-1996, 1997-1998, 1999-2000). Metode utilizate:
observaţia, ancheta, testul.
- Studiile longitudinale, care presupun măsurarea evoluţiei fenomenelor în timp, de
obicei pe termen de10 ani sau, mai rar, cu pas de 10 ani; subiecţii sunt aceiaşi şi asupra lor se
fac evaluări comparative. (Exemplu:responsabilitatea aceloraşi studenţi la psihologie măsurată
succesiv în anul I, anul II, anul III) Metode utilizate: testul, studiul de caz, biografia etc.
(2) Criteriul de reactivitate priveşte gradul de intervenţie al cercetătorului asupra
subiectului. În funcţie deacest criteriu se disting:
- Cercetările experimentale, în care cercetătorul intervine şi determină anumite reacţii
ale subiectului;
- Cercetările cvasi-experimentale, în care cercetătorul este prezent, dar nu intervine
activ în generarea unor reacţii (exemplu: sondajul de opinie).
- Cercetările observaţionale, în care cercetătorul nu intervine deloc (observaţia,
studiul documentelor oficiale, al biografiilor etc.)

(3) În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodei, se disting:

- Metode şi cercetări cantitative, şi
- Metode şi cercetări calitative.

(4) În funcţie de locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, se disting:

- Metode de culegere a informaţiilor (observaţie, experiment, test);
- Metode de prelucrare a informaţiilor, şi
- Metode de interpretare a informaţiilor.

(5) În funcţie de scopul cercetării, se disting:

- Metode şi cercetări descriptive;
- Metode şi cercetări predictive (studiul corelaţional);
- Metode şi cercetări explicative.

Reguli specifice:
1. Implicarea. A Piette preciza că "observaţia participativă, ca modalitate de acces la
informaţiile carestructurează valorile unei societăţi poate fi considerată mai degrabă o formă
de socializare decît o formă de participare de tip afectiv şi psihologic".Diferenţa dintre
participare şi socializare vizează gradul de implicare. Participarea presupune preluarea
devalori şi integrarea lor fără discernămînt, în timp ce socializarea presupune comunicarea cu
cei cu care lucrezi şiefortul de a-i înţelege.În raport cu observaţia participativă, se pune
întrebarea legată de distanţă, de gradul optim de integrareîntr-un grup, care să permită
obţinerea de informaţii corecte, valide. Fie că se situează la periferia grupului, fie că se
poziţionează central în grup, observatorul are şanse să ajungă la informaţii corecte, atunci
când nu uită scopulcercetării şi dispune de o serie de informaţii generale privitoare la
populaţia respectivă. (Dacă apelăm la observaţianeparticipativă clasică, aceste două cerinţe nu
sunt neapărat obligatorii, deoarece există o grilă care obligă laobiectivitate.)În aceste condiţii,
persoanelor care să participe la o cercetare cu observaţie participativă trebuie să fiealese dintre
persoanele care se pot integra în comunitatea de observat, pentru a putea obţine un maximum
deinformaţie. De asemenea, este necesară comunicarea directă între observator şi cei
observaţi, ceea ce presupunecunoaşterea limbajului folosit de populaţia cercetată.
2. Completitudinea. Scopul unor cercetări bazate pe observaţia participativă este
descrierea cât maicompletă a situaţiei / situaţiilor şi a caracteristicilor grupului observat.
Completitudinea informaţiilor înseamnă căaccentul cade pe detalii, care reprezintă argumente
în favoarea unei afirmaţii generale.
3. Neutralitatea. Derivă din presupunerea conform căreia orice interpretare făcută de
un om asupra uneistructuri umane este o deformare. Pornind de la această presupunere, într-o
observaţie participativă cercetătorultrebuie să încerce să aibă o atitudine complet neutră, să
noteze şi să reproducă informaţiile aşa cum le primeşte, fărănici un fel de interpretare. Dacă în
etapa de teren (culegerea datelor) se apelează la jurnale, reportofon etc., mijloacecare asigură
un grad ridicat de obiectivitate, riscul de a nu mai fi obiectiv apare în faza de redactare a
raportului, fazăcare presupune interpretări şi rearanjări ale informaţiilor.
4. Validitatea. Pentru a obţine informaţii valide, este necesar să se verifice
informaţiile pe măsuraculegerii lor. Degajarea unui principiu sau a unei legităţi de bază se
obţine pe măsură ce înaintăm în cercetare.Oricărei informaţii i se acordă valoare pe parcursul
cercetării, şi nu în final.Validitatea rezultatelor se mai raportează şi la eşantionul cercetat.
Dacă în studiile cantitative numărul participanţilor este foarte important, în cazul cercetărilor
calitative nu contează atât numărul de participanţi, cîtdensitatea informaţiilor obţinute. Ca
urmare, în observaţia participativă se apelează la aşa-numiţii "experți", persoane avizate, bune
cunoscătoare ale caracteristicilor grupului de cercetat şi care dispun de o capacitate crescutăde
înţelegere şi interpretare, astfel încât să poată oferi informaţii corecte despre grupul respectiv.
Corectitudineainformaţiilor mai depinde şi de nivelul de cultură a experților, cît şi de
capacităţile lor intuitive. Rolulexperților este de a orienta cercetătorul spre aspecte pe care o
persoană din exteriorul grupului nu le poate percepe. De asemenea, tot ei pot oferi o serie de
explicaţii datelor de observaţie şi pot valida informaţiile culese de persoana exterioară
grupului.

Etapele observaţiei participative

I. Alegerea locului de observaţie în conformitate cu obiectivele fixate. Pentru a

asigura un demers lin alcercetării, este necesar să se asigure colaborarea cu cei care vor fi
observaţi; aceasta nu înseamnă că trebuie să le precizăm obiectivele cercetării, ci doar să le
oferim o descriere generală a acestora.Observaţia participativă, spre deosebire de cea
neparticipativă, nu presupune o fază de documentare atâtde profundă, pentru că datele care se
obţin ar putea fi influenţate de descrierile existente în materialele documentare.Important este
ca, o dată ajuns pe teren, cercetătorul să obţină o imagine de ansamblu a fenomenului
decercetat, care să asigure fixarea unor puncte importante de observaţie.
II. Culegerea informaţiilor presupune înregistrarea tuturor informaţiilor, ceea ce
impune apelul la o seriede experți; de asemenea, o serie de informaţii se preiau direct de către
cel care face cercetarea. Coroborareacelor două şiruri de date va conduce la structurarea unor
seturi de informaţii, care pot să aibă statutul de ipoteze,ipoteze care se verifică imediat. În
acest caz, testarea ipotezelor presupune un proces flexibil de tatonări, completatde informaţii,
eventuale modificări ale ipotezelor, etc.
III. Precizarea ipotezelor
 IV. Redactarea raportului de cercetare, în care informaţiile se ordonează, se
delimitează şi sedefinitivează, astfel încât se pot emite explicaţii teoretice, abstracte raportate
la fenomenul studiat.
Dificultăţi ale observaţiei participative:
- fidelitatea şi validitatea informaţiilor; în acest caz credibilitatea nu este legată de
numărul de cazuri, cide acurateţea studierii lor. Pentru validitatea datelor se poate utiliza un
număr mai mare de observatori; pe de altă parte, un număr mare de informatori poate duce şi
la o distorsionare a informaţiilor.- are durată lungă de derulare şi este costisitoare.
Metoda testelor
Standarde tehnice utilizate în adaptarea testelor educaţionale şi psihologice
Ideea unor standarde tehnice a pornit de la dovezile tot mai frecvente că interesul
pentru studiicomparative interculturale este în creştere. Devine astfel necesară adaptarea
testelor, pentru a putea fi folosite în maimulte culturi şi în mai multe limbi. O adaptare corectă
a probelor pentru populaţia cu care lucrăm asigură validitateainformaţiilor pe care le
obţinem.Metodele de echivalare structurală par a fi utile în stabilirea zonală a echivalării
scorurilor obţinute la teste, dar atât nu este suficient, trebuie respectate şi alte criterii.Se
utilizează termenul deadaptareatunci când preluăm un test, el reflectând mult mai bine
procesul de pregătire a unui test pentru a fi utilizat în altă cultură sau altă limbă. Termenul de
"traducere" este parţial corect prinraportare la activitatea depusă în preluarea unui
test.Problema adaptării testelor este una internaţională şi, ca urmare, în 1997 a apărut asociaţia
numită"Comisia Internaţională de Teste", care a elaborat standardele tehnice de adaptare a
testelor (Ronald Hambledon, Th.Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer şi
alţii).Standardele reprezintă repere importante pentru conducerea şi evaluarea adaptării şi a
dezvoltării paralelede instrumente psihologice şi educaţionale. Aceste standarde condiţionează
preluarea şi utilizarea testelor pentrudiferite populaţii. Există patru tipuri de standarde:
A) Standardele privind caracteristicile populaţiei se referă la echivalenţele de
construct.
1. Efectele diferitelor culturi care nu sunt relevante sau importante faţă de scopurile
principale alestudiului trebuie reduse la minim. Există o serie de factori care influenţează
componentele transculturale. Adeseaeste necesar ca unii factori să nu fie luaţi în calcul, dar
trebuie ca efectele lor să fie reduse la minim, astfel încât rezultatele cercetării să nu fie
influenţate. Explicaţiile anterioare aplicării testului trebuie să ţină cont de specificul populaţiei
cu care se lucrează.
2. În privinţa evaluării măsurii constructului, trebuie să se determine în ce măsură
constructul vizat cuinstrumentul dat este identic în populaţia de bază şi în cea pe care se
aplică. Diferenţele între diferite grupuriculturale derivă din sistemul de valori şi tradiţii, dar şi
din interpretările care li se dau acestora (spre exemplu, într-ocultură inteligenţa este
considerată a fi rezolvarea rapidă de probleme, iar în altă cultură, rezolvarea corectă de
probleme).
B. Standardele privind caracteristicile testului şi adaptării luise referă la modalităţile
de adaptare, dealegere a traducătorilor şi a metodelor statistice care vor fi utilizate în analiza
datelor empirice. O adaptare corectă presupune cel puţin trei traducători: primul traduce din
limba iniţială în limba dată, al doilea face retroversiunea, iar al treilea verifică dacă cele două
traduceri au fost corecte.Este necesar să se facă apel la minimum trei traducători deoarece
versiunea din limba sursă poate ficomplicată şi dificilă; de asemenea, se poate ca o serie de
concepte, noţiuni folosite în versiunea iniţială să nu aibăechivalent în limba din care se face
traducerea.
C. Standardele privind modalităţile de administrarese referă la faptul că orice
manual complet al unuitest trebuie să descrie în amănunt tehnicile de testare şi condiţiile de
testare (aplicare colectivă sau individuală, cît demare poate fi grupul în cazul testării
colective, vîrsta căreia i se adresează etc).
D. Standardele privind modalităţile de interpretare a scorurilor
Cei care scriu manualele testelor asigură prea puţină documentaţie referitoare la
modalităţile de interpretare a scorurilor. Când adaptăm un test, trebuie justificate modalităţile
de interpretare şi trebuie precizate echivalenţele şi diferenţele de interpretare.
Comparaţiileîntre diferite populaţii pot fi făcute doar pe baza nivelului de variabilitate stabilit
pe scala respectivă. Este necesar săse precizeze modul în care contextul socio-cultural al
populaţiei poate afecta performanţa instrumentului şi trebuiesugerate proceduri de pre-testare
care trebuie aplicate pentru a evita distorsiuni ale scorurilor.
V. Studii corelaţionale
Scopul studiilor corelaţionale este acela de a măsura şi a determina modul de
asociere, de covariaţie aunor însuşiri psihice. În cadrul acestor studii putem determina şi
identifica relaţiile predictive prin măsurări sauevaluări ale covarianţei între variabile, aşa cum
evoluează ea în mod natural. Exemplu de formulare a scopului uneicercetări corelaţionale:
"Care este relaţia dintre emotivitate şi performanţa şcolară?". Informaţiile de acest tip se pot
obţine fie prin aplicarea unor teste, fie prinutilizarea metodei anchetei, care presupune două
tehnici principale: chestionarul şi interviul. Atât testul, cît şichestionarul presupun selecţia
subiecţilor şi stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor.

Ancheta
Dacă metoda observaţiei permite deducţii privitoare la comportamentele sau
modalităţile de a reacţiona a indivizilor umani în anumite contexte, studiile corelaţionale
permit accesul la informaţii de tipul "ce se ascunde înspatele unui comportament, în mintea
individului". Am putea spune, metaforic, că motto-ul anchetei este "Dacă vreisă afli ceva
despre oameni, întreabă", spre deosebire de cel al observaţiei, care ar putea fi formulat "Dacă
vrei să ştiiceva despre oameni, uită-te la ei".Să presupunem, spre exemplu, că se efectuează
un studiu asupra tipurilor de ciocolată preferate de copii.Se face o anchetă pe un eşantion de
50 de elevi din ciclul gimnazial; dintre aceştia, 25 preferă ciocolata Excelenta,15 ciocolata
Poiana şi 10 ciocolata Cadbury.Într-un raport de cercetare bazată pe anchetă, trebuie să se
specifice:
- descrierea grupului sau a eşantionului pe care s-a făcut testarea: vârstă, sex, tipul
şcolii (în cazulexemplului dat), locul şcolii (mediul urban sau rural) şi criteriile de selecţie a
elevilor.
- cum a decurs ancheta: dacă chestionarul s-a aplicat individual sau în grup, dacă s-a
folosit interviul, cetip de interviu anume; metodele folosite se descriu obligatoriu în anexă.
- dacă pe parcursul interviului au fost prezente şi alte persoane, neimplicate direct în
cercetare.Toate acestea trebuiesc precizate în raportul de cercetare, iar răspunsul la aceste
probleme trebuie să-lavem înainte de a demara ancheta. Aceste condiţii alcătuiesc o grilă de
evaluare a corectitudinii cercetării.
Clasificare
Anchetele se clasifică în funcţie de două criterii: scopul şi metodele. Din punctul de
vedere al scopului,anchetele pot fi psihologice, sociologice şi politice. Din punctul de vedere
al metodei, anchetele pot fi pe bază dechestionar şi pe bază de interviu.Orice tip de anchetă
trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici:
- să respecte o serie de criterii de selecţie a populaţiei care alcătuieşte grupul-ţintă
(eşantionarea);
- să utilizeze un set de întrebări predeterminate care se aplică tuturor subiecţilor.
Răspunsurile obţinute reprezintă rezultatele acestui tip de cercetare.
 Limiteleacestei metode: conţinutul, structura şi ordinea întrebărilor fiind stabilite în
orb, în baza unor studii documentare, este posibil ca parte din întrebări să nu fie adecvate
populaţiei pe care o cercetăm. În acestecondiţii folosim chestionare mai puţin structurate şi
apelăm la un studiu pilot, cu rol de cercetare explanatorie în careîntrebările se pot rafina, iar
opţiunea pentru o variantă finală va fi susţinută de datele de teren concrete.
Tehnici de eşantionare
Presupunând că am ales tipul de populaţie pe care facem studiul, întrebarea la care
trebuie să răspundemeste: cui anume, din cadrul populaţiei, îi adresăm întrebările noastre?
Răspunsul la această întrebare presupuneselecţia unui eşantion de respondenţi care să fie
reprezentativ pentru întreaga populaţie din care eşantionul face parte. Procedurile de selecţie a
unui eşantion sunt identice, indiferent dacă populaţia ţintă este alcătuită din toţimembrii unei
comunităţi, a unei ţări sau a unei şcoli.Concepte specifice: populaţie, cadru de eşantionare,
eşantion, elemente.
Populaţie:conceptul cu sfera cea mai largă şi, denumind toate persoanele care
prezintă calitatea care ne interesează în studiu. Dacă facem un recensământ, va trebui să
obţinem informaţii de la fiecare persoană care are
calitatea respectivă. Într-o anchetă, din motive de eficienţă, vom selecta un sub-set
(grup) de populaţie care să fiereprezentativ pentru grupul mare.
Cadru de eşantionare: o listă cu membrii populaţiei, care prezintă calitatea ce
urmează a fi evaluată.Aşadar, cadrul de eşantionare este o modalitate de restrângere a
numărului de subiecţi, în funcţie de criteriul dat.
Eşantion:sub-setul de populaţie limitat de un anumit cadru de eşantionare.
Element:fiecare membru al eşantionului.Spre exemplu, dacă vrem să măsurăm
atitudinea studenţilor de la UAV faţă de serviciile oferite de bibliotecă, populaţia este
reprezentată de studenţii universităţii. Cadrul de eşantionare este reprezentat de
listastudenţilor care frecventează biblioteca (lista reprezentând cadrul care delimitează un
eşantion din populaţiauniversităţii). Pentru a obţine informaţii cît mai corecte, ar mai fi
necesare o serie de operaţii suplimentare, cum ar fiexcluderea din eşantion a studenţilor
înscrişi la bibliotecă foarte recent (cu doar o zi sau două înainte).Puterea, în sensul de realism
sau validitate, a datelor obţinute prin analiza rezultatelor obţinute pe uneşantion este dată de
măsura în care aceste date sunt valabile pentru întreaga populaţie, deoarece scopul
cercetăriieste descrierea caracteristicilor unei populaţii, nu a eşantionului.Posibilitatea de a
generaliza la nivelul populaţiei rezultatele obţinute pe eşantion depinde de gradul
dereprezentativitate al eşantionului. Caracteristicile elementelor care alcătuiesc populaţia sunt
distribuite în moddiferit. Frecvenţa cu care aceste caracteristici sunt prezente la nivelul
populaţiei este relativă şi variabilă.
Uneşantion este reprezentativ atunci când repartiţia caracteristicilor lui corespund
repartiţiei caracteristicilor populaţiei.
Spre exemplu, dacă la nivelul unei populaţii de studiat există 70% femei şi 30%
bărbaţi, aceste procente trebuie respectate şi la nivelul eşantionului.Principalul pericol al
reprezentativităţii este eroarea de eşantionare, care apare atunci când distribuirea
caracteristicilor populaţiei este sistematic diferită faţă de populaţia ţintă. Se cunosc două tipuri
de eroare: erori deselecţie şi erori generate de răspuns.
Erorile de selecţieapar atunci când procedurile utilizate pentru a obţine uneşantion
permit sau conduc la o reprezentare disproporţionat de mare sau de mică a unui segment de
populaţie.
Tipuri de eşantionare
Se cunosc două tipuri principale: eşantionarea neprobabilistică şi eşantionarea
probabilistică.
A. Eşantionarea neprobabilistică
 În acest tip de selecţie nu există o cale de estimare a probabilităţii pe care o are un
element de a fi inclusîn eşantion şi, de asemenea, nu există nici garanţia că orice element are
şanse să fie inclus în eşantionul respectiv.(De exemplu, se administrează chestionarul primilor
zece studenţi ieşiţi în cale. Dacă cercetătorul alege în modaleator sau randomizat zece studenţi
din registrul bibliotecii, el va utiliza o metodă de eşantionare probabilistică,deoarece toţi
studenţii au şansa de a fi înscrişi în acest eşantion.) Principalele avantaje ale
eşantionăriineprobabilistice constau în comoditatea şi economicitatea lor.
Tipuride eşantionare neprobabilistică: eşantionare întâmplătoare şi eşantionare
jurizată. Eşantionarea neprobabilistică întâmplătoare se realizează atunci când subiecţii
corespund criteriilor de disponibilitate şivoluntariat. Se pune problema gradului de
reprezentativitate, context în care este necesar să se obţină o serie deinformaţii suplimentare
despre populaţia respectivă, pentru a vedea dacă datele obţinute sunt corecte. Ca o
regulăgenerală, se consideră că datele obţinute pe un eşantion selectat întâmplător sunt false
atâta timp cât nu aveminformaţii adiţionale certe care să confirme datele.O eşantionare
jurizată asigură o mai mare reprezentativitate a datelor. Ea presupune selectareaelementelor
eşantionului de către un grup de experţi, care indică subiecţii cei mai potriviţi scopului
cercetării.Subiecţii selectați astfel întrunesc o serie de calităţi care-i fac apţi să facă parte din
eşantion.
B. Eşantionarea probabilistică
Pentru a obţine un eşantion reprezentativ apelăm la metode probabiliste de
eşantionare. Caracteristicadistinctivă a acestor metode este aceea că cercetătorul poate să
precizeze pentru fiecare element al populaţiei probabilitatea de a fi inclus în eşantion. Există
trei tipuri de eşantionare probabilistică:
-simplu randomizată;
-stratificat randomizată;
-cluster
sau
randomizată multistadial
(vezi articolul "Factori de personalitate", revista Institutului dePsihologie, 1998, H.
Pitariu, M. Albu, M. Dincă)I. Radu (1993) consideră că există şi o eşantionarerandomizată
multifazică.
.
Eşantionarea simplu randomizatăse efectuează prin tragere la sorţi, este o tehnică
de bază aeşantionării probabilistice şi se preia în celelalte tipuri de eşantionări probabilistice.
Prin această metodă, oriceelement are şanse egale să fie inclus în eşantion.Raportat la
eşantioanele selectate prin acest procedeu, se pune întrebarea cât de mare trebuie să
fieeşantionul. Îndeplinirea criteriului de reprezentativitate al unui eşantion este dependentă de
gradul de omogenitatesau heterogenitate al populaţiei respective. Dacă populaţia este complet
omogenă, un singur subiect este suficient.Dacă populaţia este complet heterogenă, atunci
populaţia se suprapune eşantionului. Aceste două situaţii extremesunt doar teoretice şi nu pot
fi întâlnite în practică; în mod uzual, ne situăm între extreme.O a doua problemă se referă la
gradul de corespondenţă al rezultatelor obţinute pe eşantion cu cele care s-ar obţine pentru
întreaga populaţie. Se calculează marja de eroare, dată de dimensiunea eşantionului: cu cât
eşantionul este mai mare, cu atât eroarea este mai mică. Aşadar, marja de eroare se
reduce pe măsură ce numărulsubiecţilor din eşantion creşte. Ea depinde şi de precizia
instrumentelor folosite. Utilizarea noţiunii de "marjă deeroare" ilustrează un principiu general,
care postulează că diferenţele absolute ale procentajelor obţinute nu suntdirect interpretabile
ca atare; ele trebuie interpretate în funcţie de valoarea marjei de eroare.
Eşantionarea randomizată stratificatconstă în aceea că populaţia este împărţită în
straturi, după unulsau mai multe criterii, şi pentru fiecare strat se realizează o eşantionare
simplu randomizată. Pentru a selecta uneşantion conform acestei proceduri, totalul populaţiei
este divizat în două sau mai multe subpopulaţii, denumitestraturi, şi se aplică procedura
eşantionării simplu randomizate pentru fiecare strat. Există două reguli care trebuierespectate
în acest tip de eşantionare:
- să se selecteze câte un eşantion pentru fiecare strat în parte;
- dimensiunea eşantionului să fie direct proporţională cu dimensiunea populaţiei
incluse în stratulrespectiv. Numărul de subiecţi incluşi într-un eşantion obţinut prin procedura
randomizării stratificate nu estenecesar să fie mult mai mare decît cel al subiecţilor dintr-un
eşantion obţinut prin randomizare simplă.
Eşantionarea randomizată multistadial(cluster). Selecţia elementelor se face
indirect, prin intermediulselecţiei grupurilor de care aparţin acestea. (Spre exemplu, vrând să
alegem un eşantion din populaţia unui căminstudenţesc, facem selecţia nu pe indivizi, ci pe
camere, camera reprezentând elementul constitutiv al eşantionului).Utilizînd această
modalitate de selecţie, eşantionul obţinut nu este alcătuit din elemente individuale, ci din
agregate,clusteri, grupări de elemente în conformitate cu un cadru de eşantionare
corespunzător.
Eşantionarea randomizată multifazicăpresupune alegerea iniţială a unui eşantion
de dimensiuni maimari, pe care se realizează diferite faze ale cercetării, iar apoi, din acest
eşantion iniţial se selectează o serie degrupuri cu care se lucrează în fazele următoare, de
obicei atunci când se urmăreşte obţinerea unor informaţii de profunzime. (vezi I. Radu -
Metodologia cercetării ştiinţifice, p. 31)

VI. Metodele anchetei

Ancheta conţine întrebări privind subiecţii, criteriile de selecţionare, eşantionul,
modul ei de desfăşurare(direct sau prin poştă, aplicată individual sau în grup). Clasificarea
tipurilor de anchetă se face după mai multecriterii:
- în funcţie de metodă, avem ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de
interviu. La rîndul lui,interviul poate fi de tipcantitativ(pozitivist) sau de
tipcalitativ(comprehensiv).
- în funcţie de scop, avem anchete sociologice, psihologice, antropologice,
politice.Indiferent de tipul de metodă, selecţia populaţiei care alcătuieşte grupul ţintă se face
conform unor criterii bine stabilite şi, de asemenea, ea va utiliza un set de întrebări mai mult
sau mai puţin structurate, care trebuie adresate tuturor subiecţilor participanţi la cercetare.
Răspunsurile primite reprezintă rezultatul unui astfel de studiu.Există o limită generală a
tuturor tehnicilor anchetei: conţinutul şi structura întrebărilor fiind stabilite înorb (în baza
unor informaţii documentare), există posibilitatea ca ele să nu corespundă populaţiei căreia ne
adresăm.
Chestionarul
Este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca instrument unic, fie
împreună cu altele. Se poateaplica:
- direct, prin utilizarea unui operator, care poate fi atât cel care conduce cercetarea şi
a produs chestionarul, cît şi o persoană străină de obiectivele cercetării şi de felul cum a fost
construit chestionarul.
- indirect, putând fi trimis prin poşta clasică, electronică etc; nu se stabileşte o relaţie
"faţă în faţă" întreoperator şi subiect.
Calităţile chestionarului sunt:
- obiectivitatea rezultatelor;
- se poate aplica unui număr mare de subiecţi;
- se poate aplica în cercetări care presupun chestionarea unor subiecţi din zone
geografice diferite;
 - păstrează anonimatul respondenţilor (una dintre condiţiile care garantează
obiectivitatea răspunsurilor);
- se pot obţine multe informaţii într-un timp relativ scurt.
Limitele chestionarului:
- informaţiile care se obţin sunt doar cele anticipate de cel care a construit
chestionarul şi nu se pot obţineinformaţii suplimentare faţă de acestea;
- nu se pot cunoaşte cauzele care au condus la anumite răspunsuri;
- în cazul chestionarului aplicat indirect, anonimatul respondentului poate conduce la
situaţia ca persoana care răspunde să nu fie cea pe care o căutăm (în locul tânărului de
douăzeci de ani poate răspunde bunicul, care are mai mult timp liber);
- este posibil ca unii subiecţi să nu răspundă la toate întrebările.
Structura chestionarului trebuie să cuprindă trei secvenţe: o scrisoare introductivă,
instrucţiunile deaplicare şi chestionarul propriu-zis.
Scrisoarea introductivă cuprinde o serie de observaţii privitoare la scopul şi
semnificaţia studiului. Fără afi obligatoriu, se pot trece informaţii referitoare la sponsori sau la
institutul care l-a comandat, de aici rezultândmotivele pentru care se cer răspunsurile la
întrebări şi importanţa lor. Se precizează garantarea anonimatului şiconfidenţialităţii şi se
explică, în linii mari, cum trebuie să se răspundă.
Instrucţiunile de aplicareau ca scop principal explicarea modului în care trebuie
răspuns la întrebărilerespective. Tot aici se precizează că răspunsurile trebuie să reflecte
opiniile şi experienţele personale, că nu existărăspunsuri corecte sau greşite şi că chestionarul
trebuie completat în totalitate şi returnat la o anume dată (dacă estetrimis prin poştă).
Chestionarul propriu-ziscuprinde totalitatea întrebărilor; pentru a fi eficient, trebuie
să respecte regulile privitoare la conţinut şi formă. Modul de prezentare a întrebărilor este de
la cele simple la cele complexe, într-oordine logică. Există şi posibilitatea de a începe cu
întrebări neutre, ajungîndu-se ulterior la cele personale. Forma de prezentare a întrebărilor de
la simplu la complex se numeşte "chestionar pâlnie". Există şi chestionare "pâlnieîntoarsă",
dar se utilizează foarte rar.În ce priveşte numărul de întrebări, regula de aur este: un număr cît
mai mic de întrebări, dar suficient demare pentru a cuprinde problema cercetată".
Dimensiunea chestionarului diferă în funcţie de scop, dar şi de structuragenerală a
metodologiei aplicate în cercetarea respectivă. Dacă folosim o baterie de probe, atunci
chestionarul poatesă nu fie foarte vast, pentru că primim informaţii şi prin alte canale sau
instrumente.În funcţie de tipul întrebărilor şi tema studiului, se delimitează întrebăriprimare,
întrebărisecundareşiîntrebăriterţiare. Întrebările primare sunt cele direct corelate cu tema de
cercetare. Fiecare întrebare se adreseazăunui aspect al problemei. Ele pot fi independente sau
se pot completa unele pe altele. Întrebările secundare nu suntdirect corelate cu tema, dar sunt
folosite pentru a verifica validitatea şi coerenţa lor. Pentru chestionarele de personalitate,
întrebările secundare sunt cele cuprinse în scalele de disimulare pozitivă sau negativă (de
validitate).Întrebările terţiare au rolul de a crea momente de relaxare pe parcursul completării
chestionarului. Ele apar fieînaintea unei întrebări dificile, fie imediat după.Din punctul de
vedere al adresabilităţii întrebării, se delimitează întrebăridirecteşi
întrebăriindirecte.Întrebările directe se referă la opiniile celui care răspunde (de exemplu, "De
cîte ori pe săptămînă folosiţi şamponulX?"). Întrebările indirecte sunt întrebări cu caracter
proiectiv, la care se cer răspunsuri de tip presupunere ("De câteori pe săptămînă credeţi că
persoana P foloseşte şamponul X?") Întrebările indirecte se folosesc în general atuncicând
presupunem că subiecţii vor avea reţineri să răspundă direct la unele întrebări. Există şi
întrebări sugestive, lacare răspunsul este sugerat chiar din conţinutul lor; ele se folosesc foarte
rar, şi numai atunci când controlul estesuficient de puternic astfel încât rezultatul obţinut să nu
fie fals.În funcţie de tipul de răspuns, se pot descrie chestionarecu răspunsuri fixe(prestabilite)
şi chestionare curăspunsuri deschise. În cazul celor cu răspunsuri deschise, numărul de
răspunsuri obţinute este mai mare, dar existăşi dificultăţi: se obţin foarte multe răspunsuri
diferite, ceea ce presupune un efort de prelucrare şi sistematizareconsiderabil, şi, de
asemenea, se pot obţine şi multe răspunsuri nerelevante.Din punctul de vedere al variantelor
de răspuns, se respectă o serie de reguli legate de exhaustivitatea,exclusivitatea şi
unidimensionalitatea lor.
Exhaustivitatease referă la faptul că variantele propuse trebuie să acoperetoate
variantele de răspuns posibile. La sfârşit introducem şi un răspuns semi-liber, ca măsură de
precauţie, acestaavînd forma "Altele...", pentru a acoperi posibila noastră neştiinţă.
Exclusivitatease referă la faptul că varianteletrebuie alese astfel încât să răspundă şi
să definească toate acelaşi concept.
Unidimensionalitateacere ca itemiiformulaţi să fie independenţi şi reciproc exclusivi
şi să nu creeze dificultăţi de opţiune datorită suprapunerii lor.În ceea ce priveşte variantele de
răspuns, acestea pot lua următoarele forme:
- scale cu răspunsuri numerice;
- scale cu răspunsuri verbale;
- scale de discriminare crescătoare (nesatisfăcător - satisfăcător - bine - foarte bine);
- scale cu răspunsuri grafice (pot fi şi numerice);
- scale-termometru;
- răspunsuri figurale, etc.
Etapele construcţiei chestionarului
1. Pregătirea chestionarului presupune nu numai documentarea, în sensul în care
vrem să vedem dacă s-au construit alte chestionare care să evalueze aceiaşi factori pe care i-
am ales şi noi, dar se decide şi asupra tipului dechestionar, conţinutul şi tipul răspunsurilor.
Regulă:este de dorit să preluăm un chestionar pe tema dată, dacă există,şi să
încercăm să-l facem mai complex, să-l îmbunătăţim.
2. Construcţia primei variante. Se construiesc o serie de itemi, de obicei mai mulţi
decât ar fi nevoie la o primă vedere. Întrebările trebuie să vizeze atât aspectele principale ale
cercetării, cît şi aspectele secundare şi terţiare.Trebuie să ne gândim şi la forma răspunsurilor,
urmând ca atât această serie de întrebări, cât şi răspunsurile să treacăde analiza critică a
chestionarului, făcută de regulă de către specialişti (un juriu de experţi). Colectând
informaţiileoferite de juriul de experţi se re-examinează chestionarul şi se fac modificările
necesare. Urmează testarea pilot, cuun grup restrîns de subiecţi din eşantionul selectat. Se
analizează răspunsurile obţinute şi este de dorit să se cearăsubiecţilor să scrie şi nelămuririle
sau problemele legate de înţelegerea itemilor şi a variantelor de răspuns alese(conţinutul
itemilor trebuie să fie înţeles de subiecţii de nivel mediu).Chestionarul este apoi revizuit încă
o dată şi apoi definitivat. În construirea unui chestionar ne bazăm peoperaţionalizarea
conceptelor, adică determinarea notelor concrete şi situaţionale ale unor concepte cu un grad
marede abstractizare.
Interviul
Este varianta orală a chestionarului. Se descriu două etape: (1) etapa pregătitoare, în
care se fixează scopurile interviului şi se stabilesc persoanele care vor fi intervievate; (2)
etapa interviului propriu-zis, care este o discuţie sistematică şi ordonată, coordonată de
intervievator cu scopul de a evita distorsiunile de informaţie.Interviul se foloseşte atât în
studiile calitative, cît şi în cele cantitative.Metodele au o serie de caracteristici:
- în studiile cantitative se utilizează interviul structurat (ex: o grilă de întrebări);
- în studiile calitative, interviurile sunt preponderent nestructurate (de tip intensiv sau
de tip focalizat pe oanumită temă).În ceea ce priveşte diferenţele dintre interviul cantitativ şi
cel calitativ, un prim criteriu estenivelul de structurare:
- interviul structurat se caracterizează printr-o procedură strictă; presupune
construirea şi respectarea unuighid asemănător unui chestionar (este, de fapt, un chestionar
citit, construit de un cercetător şi aplicat de unoperator). Aplicarea acestui tip de interviu
permite obţinerea unor informaţii care au fost presupuse de cercetător, dar nu şi a unor
informaţii suplimentare. Operatorul nu se implică personal cu nimic în aplicarea interviului, ci
este unfel de robot.
- interviul nestructurat nu presupune o procedură strictă de derulare, nu există
restricţii în formularearăspunsurilor sau a întrebărilor şi nu este absolut necesară respectarea
ordinii întrebărilor. Pe de altă parte, întrebările pe care le pune operatorul-cercetător au la
bază un model, o structură şi ţintesc spre un anumit scop (seamănă cuinterviul clinic).
- există şi interviul semistructurat, o variantă intermediară între celelalte două
prezentate. Operatorul arelibertatea ca, atunci când sesizează un răspuns incomplet, să pună şi
întrebări care nu sunt cuprinse în grila iniţială.Un alt criteriu de clasificare a interviurilor
estenivelul de standardizareal răspunsurilor. În interviulcantitativ, fiecare întrebare are o serie
de răspunsuri prestabilite, dintre care respondentul îl alege pe cel care i se potriveşte cel mai
bine. În interviul nestandardizat, respondentul răspunde cum vrea (răspunsuri deschise).În
funcţie denumărul de persoane intervievate, se delimitează:
- interviul individual (un operator - un respondent);
- interviul în grup (un operator - maximum cinci respondenţi).
Acest tip de interviu se aplică atunci cândne interesează să aflăm punctul de vedere
al mai multor subiecţi asupra unei probleme (de pildă, atunci când studiemrelaţiile dintr-o
familie).Acest tip de interviu nu trebuie confundat cu focus-grupul, care este o metodă de
determinare acaracteristicilor unei situaţii sau a opiniilor despre o situaţie în cadrul unei
discuţii de grup, când se propune tema şiîn jurul ei se desfăşoară discuţiile liber, fără
intervenţii.Din punctul de vedere alfrecvenţei aplicărilor, se delimitează interviurile unice şi
interviurile panel.Interviurile unice sunt cele în care se discută o singură dată cu o persoană şi
sunt specifice cercetărilor calitative.Interviurile panel sunt cele în care acelaşi set de întrebări
sau aceeaşi tematică este pusă în discuţie de mai multe oricu acelaşi set de subiecţi; sunt
specifice cercetărilor longitudinale şi cantitative. Spre exemplu, pentru a studia opiniafaţă de
democraţie, se alcătuieşte un interviu care se aplică unor subiecţi adolescenţi, apoi acelaşi
interviu se aplicăaceloraşi subiecţi după cinci ani etc.Există şi alte tipuri de interviuri,
diferenţiate în funcţie de conţinut:
- interviul analitic, care se bazează pe o teorie şi are ca scop analiza conceptelor
specifice acesteia, arelaţiilor sociale şi a evenimentelor, totul analizat prin prisma teoriei
respective;
- interviul diagnostic (anamneza), care urmăreşte să determine evenimentele majore
de pe parcursul vieţiiunui individ. El permite să se obţină un diagnostic corect asupra unui
individ în măsura în care este completat de alteinstrumente diagnostice.
- interviul etnografic (dezvoltat la început de etnografie şi preluat şi folosit de
psihologia socială şisociologie) permite studiul structurii culturale şi arhetipale, ceea ce
presupune determinarea comportamentelor, asimbolurilor utilizate, a relaţiilor între simboluri
şi comportamente etc.
Delphieste o variantă de interviu etnografic,aplicat multifazic. Se lucrează doar cu
experţi, ei fiind atât respondenţi, cît şi juriu al informaţiei obţinute.

VII. Măsurători alternative (indirecte) ale comportamentului uman

Măsurătorile alternative sunt măsurători care completează informaţiile ce se pot
obţine prin observaţie,anchetă etc. Ele sunt importante, dar nu pot fi utilizate ca unice
mijloace de cercetare. Cel mai adesea, sunt utilizatepentru a valida măsurătorile obţinute cu
alte metode. Măsurătorile indirecte sunt caracteristice metodelor şicercetărilor de tip
descriptiv şi sunt considerate metode alternative.Tipuri de măsurători alternative:
- analiza şi interpretarea urmelor şi documentelor materiale;
 - analiza arhivelor (de conţinut);
- analiza de caz.
Analiza şi interpretarea urmelor şi documentelor materiale îşi are justificarea în
faptul că detectivii audemonstrat că analiza urmelor (pe stradă, pe pervazul ferestrei etc.)
poate oferi informaţii despre persoanele care autrecut prin locul respectiv. Urma paşilor pe
nisip, spre exemplu, poate oferi informaţii despre înălţimea, vîrsta şigreutatea persoanei.
Distanţa dintre paşi poate furniza informaţii despre ritmul mersului (fugă, mers agale), şi
aşamai departe. Prin urmare, examinarea urmelor şi documentelor materiale este importantă în
cercetările psihologice pentru că ele oferă informaţii despre, neinfluenţate de reacţiile de
dezirabilitate. Orice alt tip de cercetare poate săgenereze răspunsuri dezirabile şi astfel,
reacţiile înregistrate să fie, într-o oarecare măsură, false.
Urmele materialereprezintă dovezi ale activităţii oamenilor, documente neprovocate
existente sub formaunor resturi sau fragmente de obiecte ori sub forma unor dovezi integrale,
intacte.
Documentele material esunt:
- fragmente de obiecte sau obiecte nefuncţionale, care atestă prezenţa unei persoane
şi vor fi numite urme;
- creaţii, construcţii, obiecte care pot fi utilizate şi pe care le numim produse.
Urmelepot rezulta fie prin acumulare, fie prin erodare. Din prima categorie fac parte
praful de pe cărţileneutilizate, desenele grafitti etc.; din a doua categorie pot face parte
treptele de la clădiri, cărţile, covoarele etc.Indiferent de modalitatea lor de apariţie, urmelor
rezultate prin acumulare li se pot asocia o serie desemnificaţii psihologice. Sticlele de băutură
din pubele pot fi un indicator al cantităţii de alcool consumat în casarespectivă (în 1973,
americanii au efectuat un studiu asupra gunoaielor pentru a obţine indicii despre
obiceiurilealimentare şi stilul de viaţă al cetăţenilor). Un indiciu de trafic îl reprezintă zonele
tocite de pe podele sau covoare. Uzura încălţămintei la copii este un semn de activism; laorice
vîrstă, ea dă informaţii despre eventuale deficienţe fizice.
Produselesunt obiecte sau construcţii păstrate intacte, care ne permit să aflăm
comportamentul unor persoane sau grupuri sociale într-un anumit moment de timp. Produsele,
fiind intacte, permit măsurarea stilului de personalitate, comportament, patternuri
comportamentale. Măsurătorile de acest tip sunt esenţiale.Stilul arhitectural al unui oraş poate
indica influenţele culturale, nivelul de civilizaţie, relaţiile sociale.Urmele şi produsele oferă
informaţii teoretic valide asupra comportamentului uman, dar aceste informaţiitrebuie
verificate prin alte metode. Erorile de evaluare se pot datora unor factori care conduc la
deteriorarea unor obiecte şi transformarea lor în urme. Există urme şi produse care nu sunt
reflexul unor obiceiuri ale comunităţiirespective, ci impuneri ale unui alt grup social.
Analiza arhivelor sau analiza de documente, de text.Arhivele reprezintă înregistrări
sau documente care dau socoteală despre activitatea umană sau ainstituţiilor, guvernelor, altor
grupuri sociale. Considerăm ca date de arhivă analizabile şi datele de presă, dateleoficiale de
la primării, emisiunile TV sau radio, aşadar nu numai textele scrise.Arhivele au o serie de
avantaje: sunt nereactive, sunt stabile, oferă o alternativă colectării de date prinanchetă şi
observaţie. Datele de arhivă pot fi utilizate pentru a susţine, confirma sau infirma alte
procedee aleevaluării comportamentului uman. Şi în cazul analizei arhivelor, reacţia de
dezirabilitate este nulă.
Tipuri de arhive
Marea diversitate a informaţiilor face dificilă clasificarea lor. Totuşi, ele pot fi
împărţite în funcţie decriteriul temporal în: arhive curente (sau continue), care privesc
înregistrări zilnice sau la intervale relativ egale detimp şi care nu au întreruperi (raportările
circumscripţiilor financiare, agenţiile guvernamentale etc.); arhive periodice (sau
discontinue), cum ar fi cele ale agenţiilor imobiliare sau documentele personale.La rîndul lor,
atât arhivele curente cît şi cele periodice pot fi împărţite în funcţie de permeabilitate
sautransparenţă la public (măsura în care atât persoanele publice, cât şi cele particulare au
acces la ele).Datorită faptului că reflectă o continuitate a activităţii unor oameni, arhivele
curente sunt folosite înstudiile longitudinale sau în cele cu eşantioane independente
succesive.P. Iluţ (1997) consideră ca importante în clasificarea arhivelor criteriile de:
vechime, destinatar, grad deîncredere şi accesibilitatea. S. Chelcea (1993) identifica patru
criterii: natura documentelor (scrise, imagistice sauaudio), conţinutul informaţional
(documente cifrice sau necifrice), destinatarul (documente personale sau publice) şiemitentul
(documente oficiale şi neoficiale).În categoria arhivelor intră actele care însoţesc creşterea şi
dezvoltarea umană: actul de naştere (oraşul,momentul naşterii, numele părinţilor); diplomele
şcolare, cataloagele şcolare, condicile spitalelor, fişele de personalde la departamentul Relaţii
Umane, certificatul de căsătorie sau cel de divorţ, în fine, actul de deces (vârsta,
cauzeledecesului etc.) Aceste informaţii nu reprezintă doar referinţe individuale. Dacă
cercetătorul acţionează asupra unuiîntreg grup, poate afla informaţii despre activitatea
comunităţii respective.Din ziare putem obţine informaţii, de pildă, din lista de oferte pentru
locuri de muncă. Mai putem obţineinformaţii din recensăminte, din cartea de telefon (pentru
etnicitate) etc.
În 1958, Frank şi Gilovich au făcut un studiu asupra legăturii dintre culoarea neagră
şi ideea de rău. Ei auarătat că, în mod obişnuit, culorii negre îi sunt asociate ideile de rău,
nenorocire, neajuns etc. Toate aceste situaţii deviaţă negative sunt denumite, în limba engleză,
prin termeni care cuprind şi cuvîntulblack, negru. În general, negruleste asociat cu moartea,
iar albul cu viaţa. Aceste asociaţii influenţează modul de a gândi şi de a se comporta
aloamenilor. Cei doi cercetători au făcut un studiu asupra a două echipe de fotbal: echipa
îmbrăcată în negru este maiagresivă decît o echipă îmbrăcată în orice altă culoare. Cercetătorii
au contorizat numărul de penalizări acordate înteren şi numărul de minute de eliminare dictate
pentru jucătorii fiecărei echipe. Echipele cu "scoruri" înalte erau celeîmbrăcate în negru, cu
excepţia unei echipe în bleumarin închis. Explicaţia pentru această constatare este legată
atâtde percepţia individuală, dar şi de percepţia socială. Cei care apreciază jocul au tendinţa
de a-i aprecia pe jucătorii înnegru ca fiind mai agresivi; la rîndul lor, jucătorii dezvoltă un
comportament mai agresiv.Pentru a dovedi acest lucru, cercetătorii au apelat la două studii de
laborator. În primul, arbitrii au fost puşi să urmărească jocul în care una dintre echipe era
îmbrăcată în negru, iar aceasta a fost notată ca fiind maiagresivă. În al doilea studiu, la două
echipe de studenţi li s-a cerut să aleagă între echipament sportiv negru şi de alteculori. Cei
care au ales echipamentul negru au ales apoi, din listele care li s-au prezentat tuturor
subiecţilor, nume desporturi mai agresive. Cercetătorii au concluzionat că există o implicaţie a
culorii în comportamentul lor.Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conţinut.
Aceasta este o tehnică ce permite creareainferenţelor prin identificarea caracteristicilor
specifice ale unui mesaj. Ea poate fi folosită şi pentru mesaje videosau audio. Analiza de
conţinut poate fi cantitativă sau calitativă.Analiza de conţinutcantitativă are ca scop definirea
tendinţelor, atitudinilor, modelelor prezente înanumite documente. Este specifică
documentelor care conţin informaţii complexe, cum sunt cele din mass-media,literatură,
legislatură, corespondenţă, jurnale personale. Analiza cantitativă de conţinut presupune mai
multe etape:
- stabilirea tipului de documente pe care se lucrează, în conformitate cu scopul şi
ipoteza cercetării;
- stabilirea de categorii sau clase şi de indicatori direct numărabili în text (asemănător
cuoperaţionalizarea conceptelor). În general, o categorie corespunde unei anumite
ipoteze.Existenţa grilei şi a sistemului de indicatori permite definireaunităţii de analiză, care
poate fi de context(lungimea minimă a textului care trebuie citit pentru a desemna modul
favorabil sau defavorabil în care este prezentată tema) şi de reperaj (lungimea textului în care
este recunoscută tema). Unitatea de reperaj poate fi aceeaşisau mai mare decît unitatea de
context. În cazul unui articol, putem considera paragraful ca unitate de context şiarticolul în
totalitatea sa ca unitate de reperaj.
Avantajele:
- permite o interpretare riguroasă a documentelor, astfel că afirmaţiile fără acoperire
pot fi depăşite;
- permite determinarea tendinţelor prezente într-un document sau mai multe şi
caracterizarea unei perioade sau epoci;
- efectul dezirabilităţii este nul;
- presupune costuri reduse.
Limitele:
- o grilă de categorii şi indicatori trebuie să fie exhaustivă (să se refere la toate
problemele cercetate),exclusivă (un indicator care apare într-o categorie să nu apară şi în
altele), să fie obiectivă şi pertinentă;
- are validitate şi fidelitate inferioară (din punctul de vedere al validităţii, informaţiile
obţinute nu pot fisupuse decît analizei validităţii de construct sau de conţinut).Info: pentru
seminar sau cursul de săptămâna viitoare, de făcut o analiză de conţinut pe un text din
S.Chelcea,

VIII. Studiul de caz

Studiul de caz (diferit de analiza de caz) presupune o analiză şi o descriere completă
a caracteristicilor de evoluţie (a evoluţiei) unei persoane. Unii autori (ex. P. Iluţ) consideră
studiul de caz drept o metodă prin excelenţă calitativă. Alţii (I. Radu) consideră că este o
metodă descriptivă cu valenţe calitative sau cantitative, metodă absolutnecesară pentru
completarea informaţiilor care se obţin prin utilizarea celorlalte metode
descriptive.Departajarea cantitativ-calitativ este greu de stabilit. Studiul de caz este o metodă
cantitativă în măsura încare, într-o cercetare în care se apelează la culegerea de date pe
această cale, metoda permite formularea unor presupoziţii, spre deosebire de metodele
calitative, unde se porneşte de la un obiectiv. Studiul de caz este o procedură de integrare a
modalităţilor de cercetare cantitativă şi calitativă, care permit abordarea, analiza uneientităţi
sociale, a unei persoane, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă a evoluţiei
sale.Datele pentru studiul de caz se obţin pe diferite căi: prin observaţie şi interviu (dacă
obiectul studiului esteo persoană prezentă), cu ajutorul documentelor personale, al datelor de
arhivă etc. Studiul de caz este o metodă doar în sensul larg al cuvântului, pentru că nu ajunge
la stabilirea unei baze de date cifrice, numerice, aşa cum se întîmplăatunci când folosim
celelalte metode, în variantele lor cantitative.
Studiu de caz - analiză de caz; metoda biografică - experimentul mono-subiect
Studiul de caz este o metodă care are ca scop descrierea unei persoane; ca atare, este
o metodă de tip descriptiv-exploratorie. Analiza de caz (sau studiul de caz multiplu) (Radu,
1994) este o metodă de culegere ainformaţiilor, de ordonare şi interpretare a lor, care are ca
scop explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale, specifice unui
sistem în evoluţie. Analiza de caz presupune un grup şi se ocupă cu definire arelaţiilor
existente la nivelul acelui grup.Experimentul mono-subiect măsoară caracteristicile de bază
ale unui subiect în condiţii experimentale. Din punctul de vedere al designului, în acest
experiment se măsoară o valoare iniţială, apoi se intervine cu o variabilă şise măsoară reacţia
post-intervenţie. Acest tip de experiment a fost utilizat de Fisher, Pavlov, Piaget; însă cel care
l-aconsacrat a fost Skinner, care, în anii '30, a procedat la analiza experimentală a
comportamentului. Apelul laexperimentul mono-subiect este binevenit atunci când există
posibilitatea unui studiu în timp asupracomportamentului. Studierea pe o perioadă mai
îndelungată a unui singur subiect duce la obţinerea unor informaţiide profunzime; aşadar,
metoda experimentului mono-subiect este la fel de riguroasă din punct de vedere ştiinţific caşi
cea care utilizează eşantioane şi inferenţe statistice.Experimentele mono-subiect pot fi
considerate mai puţin expuse erorilor decât designurile cu mulţi subiecţi.Generalizarea
rezultatelor, în experimentul de acest tip, se realizează fie la nivel intra-subiect, când se
compară întimp acelaşi subiect, fie la nivel inter-subiect, atunci când este necesar să
desfăşurăm mai multe experimente(identice) mono-subiect. Datele obţinute în finalul unei
astfel de validări nu se prezintă sub formă de medii statistice.Studiul de caz este tipic
psihologiei clinice. El permite compararea sistematică a cazurilor, comparaţiarealizîndu-se
între cazuri particulare, între evoluţii individuale. Se pot compara cazurile la fel ca în
experimentulmono-subiect, dar în studiul de caz cercetătorul nu intervine pentru a genera o
reacţie.
Avantaje
- Poate fi sursă de idei pentru ipoteze şi obiective de cercetare.
- Permite "testarea" unor tehnici noi de psihoterapie.
- Este o metodă de studiu a fenomenelor rare.
- Permite verificarea şi modificarea unor teorii general acceptate (excepţia care
confirmă sau infirmăregula).
- Rezolvă conflictul între abordările nomotetice şi cele idiografice. În abordările
nomotetice se descriu performanţele medii ale populaţiei; studiul de caz poate fi folosit ca o
exemplificare, astfel ajungîndu-se în planulcercetării idiografice.
Dezavantaje
- Se poate concluziona asupra unei relaţii cauză-efect doar la nivel individual, dar nu
se poate generaliza.
- O serie din modificările comportamentale care apar în timpul unei psihoterapii se
pot datora unor variabile pe care nu le putem controla.
- Metoda este supusă erorilor, deoarece cercetătorul este implicat în relaţia respectivă
şi, ca atare, esteimplicit un grad de subiectivitate.
Analiza de caz
Este o metodă specială de culegere a informaţiilor, de ordonare a acestora şi de
interpretare a lor, avînd cascop explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene
sociale specifice unui sistem în evoluţie. Spredeosebire de studiul de caz, care vizează un
singur element dintr-o structură socială, analiza de caz se ocupă deîntreaga structură, de
întregul sistem. Se foloseşte mult în Franţa, cu precădere în psihologia
organizaţională.Analiza de caz este diferită de studiul de caz prin aceea că este orientată pe
studiul relaţiilor care apar într-un grup, pe când studiul de caz presupune descrierea evoluţiei
unui individ, a caracteristicilor sale.Analiza de caz este o anchetă empirică, avînd ca obiect de
studiu un fenomen în contextul real de evoluţieşi care permite delimitarea fenomenului de
contextul în care are el loc. În această metodă se utilizează surse deinformaţie multiple, care
să permită descrierea atât a unor situaţii, cît şi a unor fenomene evolutive carecaracterizează
cazul respectiv. Cazul, aşadar, furnizează un context de observaţie care permite identificarea
şideterminarea unor procese particulare. Cazul trebuie tratat ca un sistem integrat în care
componentele funcţioneazăraţional, dar şi creativ. Analiza acestor componente prin prisma
structurii permite o mai bună înţelegere a lor; cazul joacă un rol secundar, fiind un suport care
facilitează înţelegerea unor elemente particulare.
Avantaje
- Furnizează o situaţie în care să poată fi analizată evoluţia unui număr mare de
procese.
 - Permite descrierea relaţiilor de interacţiune între aceste procese şi, mai în
profunzime, între diferiteevoluţii, ceea ce permite descrierea diversităţii situaţiilor
sociale.Analiza de caz se foloseşte atunci când:
- se doreşte a se determina cum şi de ce apar şi se dezvoltă anumite evenimente într-o
situaţie;
- există imposibilitatea de a "controla" o situaţie socială;
- se doreşte obţinerea de informaţii despre un eveniment care se derulează într-un
cadru natural.Aşadar, analiza de caz este un fel de experiment cu n variabile, în care
cercetătorul nu intervine în nici unfel.
Metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente între evenimente,
fenomene, chiar dacă frecvenţaapariţiei acestora nu face obiectul analizei de caz. Ea permite,
de asemenea, definirea caracteristicilor globale şisemnificative ale unor evenimente reale de
viaţă:
- evoluţia individului în context social;
- proceduri organizatorice şi de gestiune umană;
- schimbările apărute într-un context social;
- procesul de evoluţie şi involuţie industrială.Analiza de caz permite explicarea
acestor relaţii complexe, care nu pot fi surprinse prin anchete şi prinstrategii experimentale.
Nu se poate judeca analiza de caz apelând la aceleaşi criterii ca într-un studiu
experimental.Rezultatele pot fi generalizate analitic, dar nu şi statistic. Analiza de caz poate
reprezenta o cale de îmbogăţire a uneiteorii, dar poate fi şi o modalitate de validare a unor
teorii existente. Ea mai are două funcţii: cea de cadru într-oabordare inductivă şi cea de cadru
într-o abordare deductivă (sau confirmativă).Analiza de caz serveşte drept cadru pentru
abordarea inductivă atunci când situaţiile ne permit să analizăm oserie de cazuri particulare şi
să degajăm procese care se repetă şi se pot grupa evoluând, structurînd o teorie. Ea sefoloseşte
în acest caz la debutul unei teorii şi asigură obţinerea unei baze de date.Analiza de caz
serveşte drept cadru pentru abordare deductivă atunci când teoria este cunoscută şi se
doreşteverificarea ei. Aceasta are loc într-o etapă mai avansată de cercetare, atunci când se
doreşte îmbunătăţirea unuimodel deja stabilit.În 1984, Roger Steake definea trei tipuri de
analiză de caz: intrinsecă, instrumentală şi multiplă.
Analiza de cazintrinsecăse utilizează atunci când ne ocupăm de o situaţie care are
caracteristici deunicitate sau este foarte rară. Ea presupune o interpretare de profunzime a
diferitelor aspecte, pentru a determinaelementele semnificative şi legăturile care reunesc
aceste elemente în obţinerea unei dinamici sau evoluţii specifice.
Analiza de cazinstrumentală se ocupă de o situaţie care prezintă o serie de trăsături
specifice, tipice, prinraportarea la un model teoretic existent. Se foloseşte atunci când
cercetătorul doreşte să ilustreze fenomene socialedefinite anterior într-un model teoretic.
Cadrul serveşte drept situaţie-tip în care se verifică în ce măsură o teorie estecapabilă să
explice fenomenul la care se raportează.
Analiza de cazmultiplă presupune identificarea sau precizarea unor evenimente sau
fenomeneasemănătoare într-un număr oarecare de situaţii. Se face o analiză individuală a
fiecărei situaţii, apoi se extragelementele asemănătoare. Se foloseşte în abordări de tip
inductiv.
Etape1. Fixarea cadrului epistemologic general şi stabilirea limitelor analizei.
2. Culegerea şi ordonarea informaţiilor. Informaţiile se pot obţine şi utilizînd
interviul, chestionarul şiobservaţia, dar mai ales datele de arhivă, analiza de urme şi de
produse. Scopul este cel de a încerca să delimităminformaţiile importante în funcţie de scopul
urmărit. Ordonarea informaţiilor se poate face pe două nivele:
- nivelul descriptiv: păstrăm informaţii care permit o descriere a evoluţiei
fenomenului respectiv.
 - nivelul abstract: ne obligă la analiza şi explicaţia relaţiilor dintre evenimentele
comune, utilizînd cel maifrecvent analiza de conţinut prin teoretizare.În această etapă există
riscul intervenţiei subiectivismului cercetătorului, care poate deforma datele şiinvalida
rezultatele. Pentru a evita aceasta, se foloseşte o metodă calitativă de verificare,triangulaţia,
care se poateaplica şi datelor, şi cercetării. Triangulaţia datelor presupune apelul la cît mai
multe surse de informaţii şi inserarealor într-un fişier comun. Triangulaţia cercetării
presupune ca acest fişier să fie analizat şi de alţi cercetători.Obiectivarea datelor se face şi
prin supunerea lor judecăţii unor "judecători sociali", persoane implicate înanaliza de caz şi
care pot analiza din interior obiectivitatea datelor obţinute.
3. Analiza propriu-zisă a datelor se poate face deductiv, prin raportarea la o teorie
deja existentă, sauinductiv, construindu-se teoria pe baza datelor existente, a asemănărilor şi
deosebirilor prezente la evenimentelestudiate.

IX. Designul de cercetare descriptivă şi experimentală

Cercetarea descriptivă presupune utilizarea metodelor descriptive (observaţia,
ancheta). (Important: încercetările descriptive, pentru caracteristicile măsurate folosim
denumirea de variabile; este greşită folosireadenumirii de variabile dependente şi
independente, deoarece studiile descriptive nu permit explicaţii cauzale, cinumai de tip
corelativ.) Alegerea tipului de design este o opţiune necesară, la care se ajunge după ce am
stabilitobiectivele, ipotezele, mijloacele deeşantionare. Opţiunea pentru un tip de design
înseamnă optarea pentru un plansau modalitate de gestionare a datelor. Se cunosc următoarele
tipuri de design: transversal, al eşantioanelor succesive independente şi longitudinal (sau
panel).
Designul transversal se utilizează cel mai frecvent şi presupune obţinerea datelor
printr-o unică aplicare achestionarului (sau interviului, observaţiei etc). Se mai numeşte
şi"one shot" . Apelul la acest design nu înseamnă o perioadă scurtă de lucru, după cum un
timp scurt de lucru nu înseamnă folosirea unui eşantion. Din necesitatea de validitate a
datelor, este de dorit să se lucreze cu mai multe eşantioane. Datele obţinute pentru fiecare
eşantion se vor compara între ele, asigurându-se astfel fidelitatea rezultatelor.Utilizarea
anchetei permite descrierea caracteristicilor unei populaţii sau a diferenţelor existente
întredouă sau mai multe eşantioane ale aceleiaşi populaţii. Ea permite şi măsurarea relaţiei
care se stabileşte între diferitecaracteristici ale acelei populaţii.Jessar (1980) a determinat
relaţia dintre caracteristicile de personalitate şi consumul de droguri. El a ajunsla concluzia că
persoanele consumatoare de droguri tind să aibă expectaţii profesionale scăzute, toleranţă
crescută ladevianţă, incompatibilitate între grupul familial şi cel de prieteni. Alţi factori care
conduceau spre comportamentulstudiat de el au fost identificaţi după cum urmează: preluarea
modelului parental, preluarea modelului din grupul de prieteni, implicarea într-un grup de
aceeaşi vârstă cu comportament deviant.Aceste concluzii au presupus nu numai determinarea
caracteristicilor de personalitate ale celor care sedrogau şi selectarea lor, ci şi informaţii
amănunţite despre grupul social de provenienţă şi cel din care făceau parte înmomentul
respectiv subiecţii, şi, de asemenea, informaţii asupra evoluţiei fiecărui membru al cercetării
în parte.Concluzia studiului a fost aceea că consumul de droguri trebuie înţeles ca fiind
generat de un pattern de factori, şi nude un factor singular.
Designul transversal este potrivit atunci când scopurile privesc descrieri de tipul celei
sus-menţionate.Dacă dorim să evaluăm modificări comportamentale de atitudine, evolutive
sau involutive, vom apela la designuleşantioanelor succesive independente sau la designul
longitudinal. Designul transversal permite evaluarea unuicomportament sau caracteristică
psihică într-un moment oarecare de timp.
Designul eşantioanelor succesive independenteeste o serie de studii transversale în
care această metodăse aplică pe eşantioane succesive de respondenţi. Acest tip de design este
cel mai potrivit dacă ne fixăm ca scopdescrierea manifestărilor comportamentale, a
atitudinilor etc.
Limite:
- Cercetarea se face pe eşantioane diferite de populaţie şi, ca atare, modificarea unei
atitudini sau a unuicomportament se poate datora unor factori exteriori studiului. De aceea, în
concluziile studiului, informaţia sereduce la constatarea modificărilor, neputîndu-se face
inferenţe asupra cauzelor, chiar dacă această tentaţie există.
- Caracteristicile urmărite ale eşantioanelor, schimbările comportamentale sau de
atitudine de la nivelulunei populaţii pot fi descrise corect pe o perioadă de timp doar dacă
caracteristicile populaţiilor rămîn identice. Se poate apela la analiza de regresie sau la analiza
factorială pentru a corecta neajunsul modificării eşantioanelor, dar este recomandabil ca, dacă
utilizăm aceste metode, să verificăm caracteristicile subiecţilor participanţi în fiecare an.
- Dacă studiem modificările comportamentale determinate de evenimente care apar
în mod natural (ex.,votul), este posibil ca rezultatele să fie influenţate de o serie de legi care se
asociază cu comportamentul studiat.
Îndesignul longitudinal se apelează la acelaşi eşantion de populaţie pe parcursul mai
multor ani, de maimulte ori. Avantaje:
- Permite evaluarea modificărilor particulare, individuale ale respondenţilor şi astfel
se pot precizacauzele unor modificări (ceea ce designul transversal şi cel al eşantioanelor
succesive independente nu permite).
- Permite cea mai corectă evaluare a efectelor unui eveniment natural.
Limite:
- Eşantionul trebuie păstrat stabil în timp, ceea ce este mai greu de realizat.
- Posibilitatea de comparare la intervale mari de timp este redusă, întrucât pe
parcursul studiului o partedin respondenţi pot să nu mai vrea sau să nu mai poată să răspundă.
Acest dezavantaj se poatereduce dacă iniţial demarăm studiul cu un eşantion dublu faţă de cît
ar fi necesar în mod normal.
- Învăţarea probelor poate duce la rezultate nevalide.
- Apariţia reacţiei de dezirabilitate, datorată întîlnirii de mai multe ori, de-a lungul
anilor, cu acelaşi psiholog.

Cercetarea experimentală
Metoda experimentală se utilizează pentru a izola sau delimita un proces ori o
caracteristică psihică, pentru a stabili trăsăturile sale specifice prin construcţia unei situaţii
artificiale.Spre exemplu, este dificil de evaluat dacă un cititor apelează la un limbaj
interiorizat sau la unul semi-interiorizat în parcurgerea unui text. Huber şi Huber (1982) au
stabilit, folosind un experiment, diferenţele dintrecele două tipuri de cititori. Ei au ales două
tipuri de texte, unul care presupunea dificultăţi de pronunţie şi un altulmai uşor de citit.
Ipoteza cercetării era aceea că, în condiţiile unui text dificil, dacă limbajul subiectului
esteinteriorizat, timpul de citire este evident mai lung. Ipoteza s-a confirmat.
Diferenţele dintre o cercetare descriptivă (sau exploratorie) şi una experimentală nu
este de neglijat.Cercetarea descriptivă utilizează ca metode observaţia, ancheta şi testul,
evaluează caracteristici existente la nivelulunei populaţii, aşa cum sunt ele, şi apelează la
designuri specifice metodelor folosite. Cercetarea experimentalăutilizează metoda
experimentului, măsoară caracteristicile unui proces izolîndu-l din structura generală a
personalităţii, provocând evoluţia lui într-o situaţie artificială şi apelează la designuri
specifice: multigrup saumonogrup.
Este evident că rezultatele unei cercetări sunt cu atât mai valide şi mai fidele, cu cît
metodele de cercetareale caracteristicilor psihice pe care se focalizează cercetarea combină
abordarea descriptivă cu cea experimentală.Ca atare, o abordare multiplă din punct de vedere
metodologic permite creşterea validităţii informaţiilor, care, înacest caz, se numeştevaliditate
convergentă.
Un experiment corect permite evidenţierea unei cauzalităţi, psihologul încercând să
afle, prin experiment,ce se află în spatele unui comportament sau ce anume determină acel
comportament. Un experiment presupunemanipularea unuia sau mai multor factori şi
măsurarea efectelor acestei manipulări asupra comportamentului.Factorii pe care cercetătorul
îi controlează se numescvariabile independente. Comportamentele sau funcţiile caresunt
utilizate pentru a măsura efectul variabilelor independente se numescvariabile
dependente.Experimentul are patru caracteristici: validitatea internă, fidelitatea, sensibilitatea
şi validitatea externă.
Un experiment dispune de:
validitate internă - atunci când oricare factor necontrolat care ar putea influenţa
rezultateleeste îndepărtat. Aşadar, un experiment are validitate internă ridicată atunci când
cauza şi variabila dependentă sunt bine delimitate.
Fidelitatea - se referă la aceea că scopul unui experiment este să determine un
comportament specific.Dacă, prin repetarea experimentului, se obţin aceleaşi rezultate, atunci
datele obţinute în cadrul primului experimentau un grad înalt de fidelitate. Fidelitatea se
verifică în cadrul experimentului-replică.
Sensibilitate - atunci când permite măsurarea oricărei variabile
independente,indiferent cît de mic este efectul ei.
Validitatea externă - este dată de generalizarea rezultatelor unui experiment asupra
unei întregi populaţii,adică atunci când datele sunt corecte pentru întreaga populaţie din care a
fost extras eşantionul.
Controlul situaţiei experimentale presupune: modalitatea de manipulare a
variabilelor, modul în careevoluează condiţiile experimentale şi grupul de control. Aceste trei
aspecte urmăresc un obiectiv comun: stabilireacondiţiilor necesare obţinerii unor inferenţe
cauzale şi, de asemenea, asigurarea validităţii interne a experimentului.

Modalitatea de manipulare a variabilelor se referă la respectarea condiţiilor de

covarianţă şi de ordonaretemporală. Condiţia de covarianţă presupune obţinerea unei relaţii
directe între variabila dependentă şi ceaindependentă; două variabile sunt covariante atunci
când cea independentă determină în acel moment o modificare acelei dependente. Dacă
variabila dependentă se modifică înaintea variabilei independente, condiţia de covarianţă
nueste relevantă. Condiţia de ordonare temporală se realizează implicit prin respectarea
condiţiei de covarianţă.
Modul de evoluţie a condiţiilor experimentalese referă la menţinerea condiţiilor
experimentale constante,ceea ce presupune ca orice alt factor care ar putea influenţa
performanţa subiecţilor să fie controlat şi eliminat, pentru a putea decide asupra influenţei
reale a variabilei independente. Este important să ştim şi să recunoaştem cănoi controlăm doar
acei factori despre care presupunem că influenţează comportamentul uman în
momentulexperimentului, dar mai există şi alţii, externi, care îl pot influenţa.
Grupul de control este opţional în cadrul cercetării experimentale, dar dacă optăm
pentru el trebuie să avem grijă să îndeplinească toate condiţiile grupului de cercetare.

X. Designuri experimentale multigrup

1. Designul grupurilor independente(randomizate)
Este cel mai simplu design de cercetare şi presupune aplicarea variabilei
independente de două ori pe acelaşi grup de subiecţi, intensitatea variabilei independente fiind
diferită prima oară faţă de a doua oară. Diferenţa de reacţie (a variabilei dependente) care se
obţine reprezintă măsura efectului variabilei independente.În designul grupurilor
independente, fiecare variantă sau nivel de intensitate a variabilei independente se aplică pe
grupuri diferite de subiecţi. Loftus şi Bunos au testat capacitatea de memorare a detaliilor unui
film. Dacăcele două grupuri de subiecţi sunt comparabile din toate punctele de vedere la
începutul experimentului, iar pe parcurs sunt testate la fel cu excepţia tipului de film vizionat
(violent sau siropos), atunci diferenţa între reacţii sedatorează variabilei independente (tipul
de film).Aşadar, în designul grupurilor independente, grupurile se formează după
caracteristicile variabileiindependente şi, ca atare, trebuie să se asigure aceleaşi condiţii
fiecărui subiect din populaţia aleasă să facă parte dincele două grupuri.Există două căi de
selecţie a grupurilor:eşantionarea aleatorieşieşantionarea stadială.
Eşantionareaaleatorie presupune selecţia unuia sau mai multor subiecţi din aceeaşi
populaţie. Tehnica eşantionării ne oferăcertitudinea că, la nivel mediu, cele două grupuri sunt
reprezentative la nivelul populaţiei la începutulexperimentului. Eşantionarea aleatorie asigură
validitatea internă a experimentului, deoarece echilibrează diferenţeledintre subiecţi şi creşte
validitatea externă a rezultatelor. Validitatea externă se datorează faptului că ele
devineşantioane reprezentative pentru populaţia din care fac parte. Dar acest tip de
eşantionare se foloseşte rar în psihologia experimentală, şi mai des în cea descriptivă, unde
este important ca grupurile cu care se lucrează să fiereprezentative pentru populaţia cu care se
lucrează.Eşantionarea stadială presupune o selecţie secundară, indirectă a indivizilor care
formează eşantionul prinselecţia grupurilor la care au aparţinut ei iniţial. Repartiţia echilibrată
a subiecţilor în grupurile experimentalereprezintă beneficiul eşantionării stadiale.
Eşantionarea stadială duce la obţinerea unui grad ridicat de validitate internă, dar
pentru generalizarearezultatelor nu este suficient doar atât. Se pot generaliza doar rezultatele
care au fost obiectul experimentului, nu şieventualele rezultate deduse logic. Validitatea
internă se stabileşte prin repetarea experimentului. Putem considerarezultatele unui
experiment generalizabile atunci când grupurile de cercetare au fost corect selectate şi dacă
existăpresupoziţia comportamentuluişiposibilitatea de reproducere a experimentului.
Presupoziţia comportamentului se bazează pe faptul că, în timp, comportamentul
rămîne relativ stabil şi reprezentativ pentru persoane similare cu celetestate. Posibilitatea de
reproducere a experimentului presupune ca, în condiţii de replicare a
experimentului,rezultatele obţinute în al doilea experiment să fie identice sau măcar
comparabile cu cele obţinute în primulexperiment.Pentru a asigura validitatea internă trebuie
respectate două condiţii, una privitoare la evitarea factorilor nerelevanţi şi a doua privitoare la
caracteristicile grupului experimental.Evitarea factorilor nerelevanţi se face prin respectarea
condiţiilor unei eşantionări corecte.
Trebuie evitateaşa-numitelevariabile contopite, sau variabile confundate, numite
astfel deoarece rămân mascate şi manifestările lor sunt sistematic legate de manifestările altei
variabile care face obiectul experimentului. Spre exemplu, Kandel(1962) a efectuat o
cercetare pe trei grupe omogene de elevi, dorind să măsoare eficienţa unei metode de învăţare
aunei limbi străine. La sfîrşitul anului şcolar a măsurat performanţele şi a descoperit trei tipuri
de performanţe. Acestediferenţe se puteau datora metodei de învăţare, dar se puteau datora în
egală măsură abilităţilor, aptitudinilor profesorilor care au utilizat cele trei metode. Aşadar,
dacă presupunem că, pe parcursul cercetării, poate să apară ovariabilă contopită, putem apela
la designuri experimentale de tip multifactorial.Pentru ca într-un experiment să se obţină
rezultate cu validitate internă, este necesar ca grupul de subiecţisă rămînă constant pe
parcursul experimentului. Există pierderi de subiecţi numite mecanice, care ţin de
contextulconcret (mediul fizic) de desfăşurare a experimentului (fie experimentatorul nu poate
fi prezent în spaţiul în careurmează a se desfăşura experimentul, fie condiţiile de mediu fac
imposibilă desfăşurarea). Există şi pierderiselective de subiecţi, care apar atunci când subiecţii
acceptă iniţial să participe, dar apoi se retrag. Aceste situaţii seevită prin selectarea iniţială a
unui grup de subiecţi mai mare decît este nevoie.

2. Designul grupurilor corespondente

Dacă designul grupurilor independente este cel mai folosit în psihologia
experimentală pentru cărezultatele îndeplinesc condiţiile de fidelitate şi validitate, apelul la
designul grupurilor corespondente asigură ungrad mai crescut de fidelitate şi
validitate.Alcătuirea grupurilor experimentale în designul grupurilor corespondente se poate
face fără a se apela latehnici de selecţie specifice şi la calcule statistice sofisticate care să
asigure validitatea rezultatelor. Numărul desubiecţi care să garanteze validitatea rezultatelor
nu poate fi precizat în mod absolut (poate fi 30, sau 50, sau 60), dar putem determina
eterogenitatea unui grup prin calculul raportului dintre media aritmetică a performanţelor
grupuluişi abaterea standard. Regula de aur este ca media aritmetică să fie mai mare decît
abaterea standard.Designul grupurilor corespondente este mult mai simplu, deoarece
utilizează criteriul corespondenţei sauasemănării perechilor de subiecţi în selecţia grupurilor
experimentale. Selecţia grupurilor presupune utilizarea tehnicii similitudinii subiecţilor. Se
poate utiliza şi tehnica pre-testării, prin care se selectează grupul în funcţie de dimensiunea
(caracteristica psihică) urmărită în experiment.Aceasta presupune utilizarea tehnicii de pre-
testare:
1. Cu proba care va fi utilizată în experiment. Dacă una din variabilele independente
experimentale estetensiunea arterială, testarea se va face pe acest criteriu în perechi (sau
tripleţi etc.) de subiecţi care au aceeaşi valoarea variabilei.
2. Cu probe echivalente. În studiul capacităţii de rezolvare a problemelor la diferite
vârste în care variabilaindependentă este un puzzle; nu putem alege subiecţi de vârste diferite,
dar dacă în pre-testare utilizăm puzzle-uri degrade de dificultate diferite, dar echivalente cu
cele care vor fi utilizate în experiment, rezultatele vor fi valide.
3. Cu probe diferite. În pre-testare se utilizează probe care să difere esenţial de proba
experimentală propriu-zisă, dar care măsoară aceeaşi caracteristică; pentru exemplul de mai
sus, în pre-testare se poate utiliza untest de inteligenţă.
Designul grupurilor corespondente presupune testarea subiecţilor de două ori, ceea ce
este dificil. Dacă segăsesc subiecţi similari din punctul de vedere al caracteristicii psihice
vizate, de cele mai multe ori ei sunt foarte puţini, astfel că lotul experimental va fi foarte mic,
ceea ce nu va permite generalizarea rezultatelor pe întreaga populaţie. Este de dorit ca
grupurile de subiecţi să fie comparabile nu doar din punctul de vedere al caracteristicii pecare
o testăm, ci din toate punctele de vedere, pentru că prezenţa variabilelor independente
necontrolate poateinfluenţa mult rezultatele.Designul grupurilor corespondente este superior
celui al grupurilor independente când numărul de subiecţinecesari este mic. El mai poate fi
utilizat şi atunci când proba din experiment este replicabilă (există probe paralele).

3. Designul grupurilor naturale

În psihologia socială, psihologia personalităţii sau psihopatologie, diferenţele
individuale sunt mai multdecît o eroare de variaţie şi o sursă de eroare. Aici intervin puternic
variabilele subiect (caracteristicile de gen, gradulde introversie-extroversie etc.).Designul
grupurilor naturale utilizează variabile subiect pe care le consideră variabile independente.
Deexemplu, cercetăm trauma psihică generată de o intervenţie chirurgicală şi selectăm ca
atare grupul de subiecţi dintr-o secţie de chirurgie. Apelînd la designul grupurilor naturale
vom putea compara persoane şi grupuri de subiecţi careau experimentat o situaţie ale căror
urmări dorim să le măsurăm. Acest tip de cercetare se numeşte şidesign decercetare
corelaţională, pentru că presupune în principal cercetarea relaţiilor (corelaţiilor) dintre
caracteristicilesubiectului şi performanţele sale.Designul grupurilor naturale este eficient în
realizarea descrierii şi predicţiei, dar rezultatele nu permitraţionamente de inferenţă cauzală.
Covarianţa a două variabile nu înseamnă că prezenţa uneia implică şi prezenţaceleilalte. În
cercetările corelaţionale nu trebuie folosite cuvintele "determină, "condiţionează". Pentru o
inferenţăcauzală este necesar să eliminăm cauzele variabilelor alternative.
Măsuri necesare de control:Rezultatele pot fi influenţate de expectaţiile subiecţilor
sau experimentatorului; efectele expectaţiei pot fidiminuate prin:
- procedurile tip (şablon) de aplicare a probelor şi evaluare a rezultatelor;
- utilizarea computerului;
- apelul la un grup de specialişti care să fie folosiţi ca executanţi, adică să
interpreteze rezultatele obţinutefără să cunoască exact designul.

XI. Designul monogrup

Într-o cercetare de tip experimental, uzual se administrează minimum două nivele de
intensitate a uneivariabile, aceasta fiind condiţia pentru a determina o influenţă diferenţiată la
nivel comportamental. Condiţia uneiunice variabile cu două nivele de intensitate este specific
designurilor experimentale în care se utilizează mai multde două grupuri de subiecţi. Există
însă situaţii în care utilizarea a n grupuri experimentale este inutilă, pentru că se pot obţine
aceleaşi rezultate valide lucrând cu un singur grup; acesta estedesignul monogrup.Avantajele
designului monogrup sunt numărul mic de subiecţi şi posibilitatea de a lucra cu mai
multevariabile independente pe acelaşi grup. Spre exemplu, Postner (1973) a evidenţiat
procesele cognitive implicate înidentificarea literelor în procesul de citire, măsurând timpul
necesar pentru a descifra majusculele şi minusculele. Lasfârşit, diferenţa de timp evidenţiată
de el a fost de 80 milisecunde. Designul monogrup se foloseşte în funcţie dedomeniul de
cercetare şi, cu precădere, în studiile longitudinale.În condiţiile repetării succesive ale
condiţiilor experimentale cu design monogrup survin uneledezavantaje:
1. Posibilitatea învăţării probelor sau instalarea fenomenului de oboseală. Apariţia
erorilor ca urmare aînvăţării sau oboselii sunt rezultatul influenţei directe ale variabilei
independente; erorile sunt absolut subiective şise numescefecte ale practiciisauefecte ale
etapelor de practică. Dacă ne referim doar la faptul că performanţelecresc în ciuda faptului că
variabila rămâne aceeaşi (adică se datorează învăţării şi nu capacităţilor individului),erorile se
numescerori progresive(de exemplu, erorile tot mai reduse, în timp, ale unui copil netalentat
care învaţăsă cânte la un instrument nu reflectă abilităţile lui, ci doar exerciţiul). Erorile
progresive pot fi evitate dacă, în proiectarea designului experimental, respectăm regulile de
asigurare a validităţii interne, adică dacă experimentuldispune de validitate internă bună.
2. Designul monogrup nu poate fi utilizat când se studiază variabilele subiect, tipic în
designul grupurilor naturale. Existenţa unei variabile subiect (de exemplu, trauma fizică
reprezentată de o intervenţie chirurgicală)induce o evoluţie specifică a variabilei dependente,
care poate fi evidenţiată doar prin comparaţie cu rezultateleobţinute de un al doilea
grup.Designul monogrup poate fi de două tipuri:complet şiincomplet.În designul monogrup
complet se anulează erorile progresive prin aplicarea variabilei independente cudiferite nivele
de intensitate într-o ordine aleatoare tuturor subiecţilor. Această aplicare aleatoare reduce
posibilitateaînvăţării şi apariţia oboselii. Rezultatele nu vor fi viciate, ci vor fi valide.În
designul monogrup incomplet, erorile progresive se anulează prin aplicarea diferitelor nivele
deintensitate ale variabilelor la diferiţi subiecţi: valoarea 1 se aplică subiectului 1, valoarea 2
se aplică subiectului 2etc.Designul monogrup complet presupune un grup experimental şi o
variabilă independentă cu mai multe nivele de intensitate, fiecare nivel de intensitate al
variabilei independente se aplică fiecărui subiect. În funcţie demodalitatea de aplicare a
variabilei independente se definesc două tipuri de design monogrup complet:
- de tip ABBA, în care se aplică cele două variante ale variabilei independente
fiecărui subiect în ordineaAB şi apoi BA;
 - de tipblock randomisation, în care se alcătuiesc subgrupe (block) de subiecţi şi se
aplică toate nivelelevariabilei independente, într-o ordine aleatoare, fiecărui subgrup.Designul
monogrup de tip ABBA se utilizează atunci când fiecare nivel al variabilei independente se
poate aplica de minim două ori fiecărui subiect. Se mai numeşte şi "contrabalansare ABBA",
deoarece apelul laacest tip de design permite să se evite erorile progresive. Din punctul de
vedere al experimentului, contrabalansareaABBA presupune aplicarea celor două nivele ale
variabilei independente succesiv, întâi în ordinea AB şi apoi înordinea BA. Poate apărea însă
problema anticipării efectelor, în condiţiile în care se aplică de mai multe ori
aceeaşisuccesiune de variabile. Teoretic, începând de la a treia aplicare ne putem aştepta la
apariţia unor efecte anticipate.Designul monogrup de tip "block randomisation" (sau cu
repartiţie aleatoare) presupune că fiecare nivelal variabilei independente se aplică pe subgrupe
de subiecţi. De obicei, numărul subgrupelor este egal cu nivelulaplicărilor diferitelor nivele
ale variabilei independente. Numărul subiecţilor din subgrupe este egal cu numărulnivelelor
variabilei independente. Spre exemplu, pentru două nivele ale variabilei independente, fiecare
aplicat de 5ori, avem nevoie de cinci subgrupe a câte doi subiecţi. Utilizînd acest model
admitem existenţa unei erori medii pentru fiecare subgrupă de subiecţi, care se va echilibra la
nivelul întregului grup.Designul monogrup incomplet presupune un grup experimental şi o
variabilă independentă cu mai multenivele de intensitate. Nu se aplică fiecărui subiect toate
nivelele de intensitate ale variabilei independente, ci se facemedia performanţelor individuale
şi astfel se asigură şi anularea erorilor progresive.
Limitele designului monogrup:
- Nu poate fi utilizat atunci când vrem să cercetăm efectele variabilelor subiect.
- Transferul diferenţial apare în mică măsură atunci când se utilizează tehnici de
contrabalansare, dar apare oricum.În cercetarea experimentală se utilizează designuri
complexe, cu două sau mai multe variabile, caremodelează mai bine viaţa. Johnson, spre
exemplu, a vrut să cerceteze relaţia între memorie, depresie şi tipul deactivitate (finalizată sau
nefinalizată). Ipoteza lui era că persoanele depresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă
oactivitate finalizată, iar cele non-depresive îşi vor aminti mai degrabă activităţile finalizate.
Proba experimentală aconstat din zece activităţi, dintre care subiecţii au fost lăsaţi să ducă
pînă la capăt doar două. Ipoteza a fostconfirmată.Cel mai simplu design complex este cel de
tip 2x2, descris mai sus, dar se pot modela şi designuri de tip3x3, 4x4 etc.
Avantajele designurilor complexe:
1. Modelează mai aproape de realitate viaţa psihică.
2. Rezolvă problema variabilelor necontrolabile, introducându-le ca variabile de
cercetare.
3. Permit testarea sau verificarea practică a unor enunţuri teoretice.

XII. Standardele APA pentru redactarea unui raport

Dacă raportul de cercetare urmează să fie publicat, atunci primul capitol este un
rezumat, nu mai mult de 250 cuvinte. Dacă raportul de cercetare nu va fi publicat, atunci
primul capitol este unul teoretic:
- se definesc conceptele;
- se expun teoriile existente în domeniul respectiv, corelativ cu cele folosite în
cercetare;
- se precizează sumar caracteristicile populaţiei pe care se aplică testul;
- pentru populaţiile de cercetare speciale (aceasta nu înseamnă studenţi, medici etc.,
ci persoane cu comportament deviant etc.) se face de asemenea o caracterizare sumară.
Partea teoretică nu trebuie să depăşească o treime din volumul lucrării.
În capitolul II:
 - Se prezintă obiectivul, ipotezele, designul de cercetare, metodele, participanţii (a se
evita termenul de"subiecţi"). Se precizează tipul de design, dacă aplicarea testului s-a făcut în
grup sau individual, de către cercetător sau de către operatori.
- La expunerea metodelor nu se precizează doar ce metode au fost folosite, ci şi o
succintă prezentare.Descriere exhaustivă se face doar dacă este o metodă nouă.
- Jumătate din lucrare trebuie să conţină rezultatele cercetării.
- La capitolul "Rezultate" trebuie să fie precizată ipoteza pe care lucrăm. Dacă sunt
mai multe ipoteze,fiecăreia i se rezervă un sub-capitol.
- Tabelele cu date trebuie urmate de comentarii.
- Se menţionează pragurile de semnificaţie, deoarece în funcţie de ele se stabileşte cît
de semnificativesunt rezultatele obţinute.
În capitolul de concluzii se discută doar obiectivele; dacă unul dintre obiective nu a
fost atins se precizează acest lucru, iar dacă un obiectiv a fost verificat parţial, se explică de
ce.Bibliografia trebuie prezentată pe larg.Ca anexe se inserează metodele folosite dacă sunt
noi, datele primare (brute) etc.
Cerinţe de stil:
- În general, prima propoziţie este de dorit să fie independentă.
- Se recomandă folosirea persoanei întîi plural, dar fără a se folosi cuvîntul "noi".
- La "Metode", "Rezumat", partea teoretică se foloseşte timpul trecut; la redactarea
rezultatelor şiconcluziilor se poate folosi şi timpul prezent.
- Abrevieri: se scrie întâi denumirea completă, apoi în paranteză abrevierea, care se
va folosi ca atare petot parcursul raportului. Nu se folosesc prescurtări, nici pentru unităţile de
măsură.
- În text, numerele de la 1 la 10 se scriu în litere.
- Pentru citate se folosesc ghilimelele. Dacă preluăm ideile unui autor, dar nu textual,
nu folosimghilimele, ci precizăm: Autorul X afirmă că...
- Referinţele în text: se scrie în mod obişnuit numai numele autorului şi anul apariţiei
lucrării din care se preiau ideile, eventual pagina.
- Titlul nu trebuie să aibă mai mult de 10-12 cuvinte.
- Pentru bibliografie: orice lucrare sau autor citat în raportul de cercetare trebuie săse
regăsească în bibliografie; se trece: numele de familie al autorului, iniţiala prenumelui, anul
apariţiei lucrării,titlul lucrării, localitatea unde a fost publicată şi editura.

XIII. Metode calitative de cercetare

Trăsăturile caracteristice ale metodologiei calitative
- Se ocupă de cercetarea situaţiilor reale, şi nu de experimente de laborator.
- Se supune analizei comprehensive; demersul de cercetare este inductiv, ceea ce
presupune selectareadatelor esenţiale dintr-un număr mare de informaţii.
- Se ocupă de cercetări holistice; fenomenul social în totalitatea lui înseamnă mai
mult decît o sumă decomponente.
- Este specifică participarea personală a cercetătorului, care se foloseşte de
raţionamente intuitive de tipinsight şi trebuie să poată apela la empatie.
- Presupune o abordare dinamică; aceasta se referă la capacitatea de adaptare în faţa
schimbărilor dinevoluţia sistemului social. În ciuda existenţei unui plan de cercetare, etapele
nu sunt fixate imuabil.
- Este orientată spre unicitate; presupunem încă din debutul cercetării că fiecare
situaţie cercetată esteunică, evolutivă şi trebuie cercetată ca atare. Utilizează analiza
contextuală (cadrul istoric şi temporal).
 - Empatia nu se referă în acest caz la rezonarea afectivă, ci are un sens obiectiv, acela
de neutralitateempatetică, adică acea capacitate de a rămîne neutru (obiectiv) şi, în acelaşi
timp, de a percepe empatic trăirile participanţilor la cercetare.
Domenii de aplicare:
- ecologia umană (studiul patternurilor de comportament); ecologia socială ca ştiinţă
se bazează pe principiul inter-relaţionării între contextul social şi individ sau grup şi
investighează relaţiile dintre persoane şimediul social cu scopul adaptării.
- etnografia (descrie modul în care cultura influenţează dezvoltarea umană);
- antropologia cognitivă (cercetează psihicul uman din punctul de vedere al
schemelor şi categoriilor mintale de inter-relaţionare; include studii asupra comunicării).
Principiile metodologiei calitative
1. Deschiderea: cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată prin ipoteze şi
proceduri care să-iinfluenţeze evoluţia. Ipotezele reprezintă un scop, nu o condiţie a cercetării;
există totuşi precizat un obiectiv, unscop de cercetare.
2. Comunicarea: cercetarea calitativă presupune directa relaţie între cercetător şi
participanţi; aceastărelaţie directă este un travaliu comun care permite obţinerea unui
maximum de informaţie. Participanţii definesc,explică şi interpretează realitatea, iar
cercetătorul selectează şi păstrează ceea ce este esenţial, comun şi definitoriudin informaţiile
primite.
3. Realitatea socială ca proces: scopul cercetării calitative este identificarea modului
de construire a patternurilor comportamentale şi definirea sensului acţiunilor umane.
4. Reflexivitatea şi analiza: fiecare sens este considerat reflexul contextului din care a
luat naştere.Analiza acestuia presupune o metodă flexibilă care să surprindă schimbările
contextuale.
5. Explicaţia: într-o cercetare calitativă, cel care o efectuează este obligat să explice
scopul cercetării înamănunt, onest şi fără să inducă anumite răspunsuri. Analiza datelor
urmează descrierii şi teoretizării unui contextsocial, şi nu semnalării unor relaţii de tipul "un
sunet puternic determină scăderea atenţiei).
6. Flexibilitatea: atât din punctul de vedere al alegerii metodelor şi procedeelor, cît şi
al designului;designul se poate schimba pe parcurs, în funcţie de realitatea din teren. Etapele
pot să nu se deruleze în ordineafixată.

Comparaţie între metodele de tip cantitativ şi cele de tip calitativMetodele

cantitativeMetodele calitative
Realitatea socială este considerată simplă, obiectivă,unică, măsurabilă. Realitatea
socială este considerată subiectivă, problematică, holistică, un construct social. Se stabilesc
relaţii cauzale şi corelaţii şi se utilizeazăraţionamente nomologice. Lucrează cu raţionamente
non-deterministe; nuconsideră relaţia cauză-efect ca fiind un principiu de bază al explicaţiei,
ci se interesează de o cauzalitatecirculară şi holistică. Au la bază teorii pozitiviste; neagă
complexitateafenomenelor investigate. Încearcă o descriere cît mai completă a realităţii
umane. Demersul logic este deductiv, nomotetic, bazat pe regulistrict verificabile, ceea ce
face posibilă replicabilitatea. Demersul logic este inductiv, idiografic, interpretativ, bazat pe
logica descoperirii. Conduc la obţinerea de rezultate cifrice, prelucrabilestatistic. Sunt mai
puţin interesate de cifre; ca proceduri devalidare folosesc validareade semnificaţie.
Cercetătorul are rol dual: colectează şi interpreteazădatele. Cercetătorul are rolul de a
reproduce cât mai fidel şi maicorect informaţiile obţinute.
Metodele calitative trebuie considerate ca un supliment, o completare a metodelor
cantitative şi este dedorit ca, într-o cercetare, să se utilizeze ambele.
Tehnica grupului nominal
 Este specifică abordării calitative şi este suficient de puternică încât să înlocuiască o
documentare clasică.Se bazează pe ideea că reunirea unui grup de experţi pentru discutarea
unei problematici anume oferă la fel de multeinformaţii ca şi studiul lucrărilor publicate
anterior pe acea temă.Tehnica grupului nominal reprezintă o tehnică de identificare şi fixare a
problemei şi a temei de cercetare,ca şi a implicaţiilor acestora. Presupune un demers inductiv
şi poate înlocui cu succes documentarea clasică. A fost pusă la punct de către cercetătorii
olandezi Delbecq şi Van de Ven (1968). Presupune o conduită specială a grupuluide lucru şi o
serie de paşi de urmat. Grupul de lucru presupune reunirea unui număr de persoane (maxim
10) carediscută foarte puţin între ele; comunicarea se face în scris, prin intermediul celui care
coordonează activitatea(mediatorul). Acesta preia orice informaţie şi are grijă ca fiecare
participant să-şi expună opinia. De obicei, participanţii sunt persoane avizate.Etapele
funcţionării grupului nominal
1. Enunţarea temei de discutat, sub forma unei întrebări.
2. Generarea de soluţii: fiecare participant răspunde întrebării puse în discuţie;
răspunsurile se dau înscris, cu cerinţa de a fi cât mai scurte şi mai numeroase; fiecare enunţ
conţine o soluţie şi numai una.
3. Colectarea soluţiilor de către mediator; rezultă o bancă de date pe care mediatorul
le returneazăgrupului, în scopul de a elimina duplicatele.
4. Reformularea şi gruparea soluţiilor, în scopul de a elimina redundanţele şi
duplicatele. Mediatorul păstrează doar soluţiile clare, diferenţiate, unice, mai mult sau mai
puţin bune.
5. Selectarea soluţiilor bune: fiecare membru al grupului selectează cele mai bune 5-
8 soluţii; şi acestdemers, ca şi cele anterioare, este confidenţial. Mediatorul dispune astfel de o
listă a soluţiilor, ordonate în funcţie derangul de prioritate. Acum are loc prima comunicare
orală: mediatorul prezintă grupului cele 5-8 soluţii şi seanalizează coerenţa răspunsurilor,
pentru evitarea contradicţiilor. Se supune la vot lista de soluţii care reprezintă posibilele
obiective de urmărit în cercetare.
Avantaje:
- timpul scurt (se poate realiza în cîteva ore echivalentul unei documentări de două
luni de zile);
- permite analiza unei game mari de tematici, dacă nu se introduc restricţii cu privire
la vîrsta şi ocupaţiamembrilor, singura condiţie fiind aceea ca membrii să cunoască realitatea
care se doreşte a fi cercetată.
Limite:
- Se poate ca soluţiile oferite, transformate în obiective de cercetare, să nu fie
recunoscute social;
- Se poate ca soluţiile colectate să fie superficiale;
- Se poate să apară frustrări la unii membri ai grupului (cei mai puţin vorbăreţi, care
nu apucă să-şiexpună ideile).
În general, limitările pot fi reduse prin experienţa mediatorului.
Etapele cercetării calitative
I. Analiza problematicii de cercetare. Obiectivul general al unui studiu calitativ este
de a stabilimodalitatea de desfăşurare a unui fenomen sau eveniment. Analiza problematicii
de cercetare presupune utilizareade tehnici cum ar fi: interviuri cu experţi, discuţii de grup cu
persoane competente în domeniu, tehnica grupuluinominal, analiza rapoartelor ştiinţifice (din
punct de vedere calitativ) pe tema dată.Prin intuiţie înţelegem o operaţie intelectuală
neraţională şi emergentă. Ea se declanşează corelativraţionamentelor deductive şi dezvăluie
semnificaţii nesesizabile printr-un raţionament clasic.
II. Formularea problemei de cercetat. În funcţie de rezultatele etapei de analiză a
problematicii decercetare, cercetătorul face o primă analiză a posibilităţilor de abordare a
acestora, ceea ce presupune atât stabilireaimportanţei problemei de cercetat, dar şi analiza
propriilor competenţe.
III. Studiile pregătitoarepresupun cinci paşi de urmat; ordinea lor nu este neapărat
obligatorie; se poatereveni sau sări de la un pas la altul.
1. Documentarea preliminară (studierea cercetărilor deja efectuate) presupune analiza
globală adocumentelor, discuţii în grupul de lucru asupra temelor, stabilirea experţilor în
domeniu.
2. Interviuri cu experţii; se desfăşoară în două faze: prima, non-directivă, pe
domeniul larg din care face parte tema, iar a doua se focalizează pe tema aleasă.
3. Analiza de conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi; se
precizează tehnicile şimetodele de cercetare.
4. Pre-ancheta; reprezintă primul contact cu participanţii la cercetare şi are drept scop
verificareainstrumentelor şi precizarea posibilelor dificultăţi.
5. Precizarea metodologiei; presupune fixarea definitivă a tehnicilor de culegere şi
analiză a datelor,stabilirea modelului de cercetare, a echipei de lucru etc.
IV. Reformularea problemei de cercetat. Este oarecum similară cu pasul cinci al
studiilor pregătitoare; sefixează clar tema de cercetare, obiectivele cercetării şi metodele.
V. Eşantionarea apriori şi pregătirea anchetei. Se fixează caracteristicile grupului cu
care se lucrează;grupul trebuie să fie suficient de mare, în funcţie de problema de studiu,
astfel încât datele obţinute să permităatingerea scopului fixat. Dacă în cercetările de tip
cantitativ, numărul minim de participanţi este de 30-50, în cele detip calitativ el poate fi mult
mai mic; însă rezultatele obţinute nu se pot generaliza asupra altei populaţii decît cea dincare
provin participanţii, chiar dacă aceasta îndeplineşte toate condiţiile primei populaţii, pentru că
intervin efectelede timp.
VI. Ancheta.
Presupune deplasarea efectivă în teren şi culegerea informaţiilor. Deosebit de
important înaceastă etapă este jurnalul de bord, ca instrument obligatoriu. Jurnalul de bord
reprezintă un document important prin faptul că oferă informaţii de "memorie vie" a
cercetării. Cercetătorul va nota tot ce se întîmplă pe parcursulstudiului, inclusiv propriile sale
reflecţii. Informaţiile pot fi structurare pe patru direcţii: note de context, note personale, note
metodologice şi note teoretice. Notele de context descriu ceea ce se întîmplă în teren,
caracteristicile generale ale locului. Notele personale fixează intuiţiile, conştientizările de pe
parcursul efectuării studiului. Notele metodologice reţinmodificările de metodologie care
intervin pe parcurs şi motivele pentru care au fost făcute. Notele teoretice conţinexplicaţii,
interpretări teoretice parţiale ale rezultatelor obţinute.
VII. Analiza rezultatelor. Se impune o distincţie între analiza datelor calitative (care
presupune prelucrăristatistice de tip calitativ, de cele mai multe ori procentaje sau diferenţe de
procentaje) şi analiza calitativă a datelor (un demers discursiv de reformulare, explicitare şi
teoretizare a unor evenimente sociale). Analiza calitativă adatelor încearcă să construiască
sensul logic al unui set de informaţii care surprind un eveniment social.
VIII. Validarea internă constă în validarea raţionamentelor obţinute în etapa
anterioară, de analiză arezultatelor. Presupune întrebări de tipul: "Cât am surprins din
realitatea socială şi cât a rămas nedescoperit?".Validitatea reprezintă exactitatea unui rezultat
sau adecvarea unei categorii de informaţii formulate teoretic lafenomenul psihic sau social
descris.
IX. Redactarea raportului presupune şi sugestii pentru cercetări viitoare.
X. Validarea externă presupune verificarea informaţiilor obţinute cu informaţiile
existente din altecercetări pe aceeaşi temă. Presupune strategii ca: utilizarea unităţilor de
observaţie, verificarea critică a rezultatelor de către o persoană din afara studiului. Se mai
numeşte şi "confirmare internă" şi se bazează pe prezumţia că uncercetător este inapt să fie
sută la sută obiectiv.

XIV. Validitatea cercetării calitative

Există mai multe tipuri de validitate, relativă la construct, la conţinut şi la criteriu.
Aceste tipuri devaliditate sunt utile atunci când apelăm la test ca instrument de evaluare
(diagnostic) şi prognostic. APA face o altăclasificare a tipurilor de validitate: de conţinut,
conceptuală, predictivă şi descriptivă.
Validitateaunei probe se defineşte ca fiind măsura în care o anumită inferenţă făcută
plecând de la un testsau probă are înţeles şi este potrivită.
Validareaeste procesul sau operaţia prin care se investighează gradul devaliditate sau
de realism a interpretării propuse de un instrument.Un test este valid în măsura în care el
măsoară ceea ce îşi propune să măsoare şi în măsura în care prinitemii lui se surprinde
fenomenul care trebuie măsurat, şi nu altceva.Cele trei tipuri de validitate (identificate de M.
Albu şi H. Pitariu, sau patru stabilite de APA) nu suntcategorii disjuncte şi nu se poate spune
că un anumit tip de validitate este mai bun sau mai potrivit decît celălalt. Seoptează pentru
unul din ele, care este mai potrivit pentru proba sau instrumentul respectiv.Validitatea de
construct (reprezentată de validitatea de conţinut şi de cea conceptuală) este utilă pentru
averifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. În acest scop, este necesar să se
realizeze o descriere aconstructelor, în termeni comportamentali concreţi. Validarea de
construct are trei paşi:
1. Identificarea comportamentelor care au legătură cu cel măsurat prin test (exemplu,
în Murphy şi Hofer,1991: se intenţionează măsurarea agresivităţii la elevi; comportamente
care au legătură cu aceasta: atacă sau bate alţicopii; incită la bătaie, încearcă să-şi impună
punctul de vedere, să domine în joc, etc.);
2. Identificarea altor constructe care au legătură cu cel măsurat prin test (constructe
sinonime; în acelaşiexemplu: trebuinţa de putere);
3. Construirea unei liste de comportamente prin care acest construct sau concept
psihologic se manifestă(în acelaşi exemplu: atacă, este capul răutăţilor, domină în joc; în
opoziţie, comportamentele care caracterizează pasivitatea: supunere, conformism,
necertăreţ).Validitatea de conţinut implică, după cum considera A. Anastasi, examinarea
sistematică a conţinutului probei pentru a determina dacă el acoperă un eşantion reprezentativ
din domeniul de comportament pe care testul îlmăsoară. După M. Albu, paşii în realizarea
validităţii de conţinut sunt:
1. Definirea şi descrierea domeniului de conţinut al testului.
2. Analiza itemilor testului, care presupune eliminarea acelor itemi care nu corespund
comportamentelor cuprinse în domeniul de conţinut; pentru itemii rămaşi se identifică zonele
domeniului de conţinut pe care lemăsoară.
3. Stabilirea relaţiei dintre item şi domeniul de conţinut, ceea ce presupune un număr
de experţi, care ausarcina de a identifica dacă prin itemul respectiv se măsoară ceea ce a
intenţionat constructorul itemilor.Validitatea de criteriu se referă la cadrul în care deducţiile
făcute pornind de la scorurile unei probeconcordă cu cele bazate pe alte măsurări,
numitecriteriu. Măsura-criteriu trebuie să evalueze un construct similar celui pe care dorim
să-l validăm. Spre exemplu, pentru un test de creativitate, criteriul va fi tot o probă care
măsoarăcreativitatea.Pentru validitatea de criteriu se apelează la calcule statistice: calcule de
corelaţie liniară, de ranguri,analiză factorială sau analiză de regresie. Rezultatul obţinut se
numeştecoeficient de validitate al probei, a căruivaloare este cuprinsă între 0 şi 0,6.
 Validarea calitativă: validitatea calitativă a unui instrument este influenţată de
cultură; ea poate fi: a)ideologică, b) de gender, c) de limbaj sau discurs şi d) de apărător
social.
a) Calitativiştii sunt influenţaţi de validitatea ideologică, în sensul că rezultatele unui
studiu psihologicsunt influenţate de caracteristicile politice ale mediului respectiv.
b) Din această perspectivă, calitativiştii spun că interpretările care se dau unei
realităţi psihice depind desexul cercetătorului.
c) Modul de expunere şi de redare a rezultatelor cercetării aceleiaşi realităţi sunt
diferite de la individ laindivid, de la grup la grup.
d) Această perspectivă se înscrie în ştiinţa teoriilor critice apărute după 1994, teorii
care pornesc de laexistenţa unor minorităţi care dispun de o serie de caracteristici particulare
care, în mod obişnuit, nu sunt luate înconsiderare într-un studiu psihologic.
Validitatea înseamnă încredere în cunoştinţele noastre, dar nu certitudine. Ceea ce
rezultă dintr-o cercetare psihologică este adevărat pentru realitatea pe care ne focalizăm,
informaţia fiind dependentă de caracteristicilecercetătorului (cultură generală, sex, experienţă
etc). Putem apela la metode de validare tipic calitative, cum sunt:metoda triangulaţiei şi
metoda juriului.
Metoda triangulaţiei este o strategie prin care se suprapun şi se combină mai multe
tehnici de culegere adatelor, pentru a compensa pierderile de informaţie inerente într-o
cercetare. Denumirea este preluată din topografie.Apelul la triangulaţie este necesar pentru că
fenomenele psihice sunt în evoluţie, şi nu constante, motiv pentru care poate avea loc adesea
pierderea de informaţii. Metoda permite ca interpretarea să fie mai obiectivă, prin apelul lamai
multe tipuri de verificare. Tipuri de triangulaţie:
A. Triangulaţia datelor
permite creşterea numărului de probe şi, prin urmare, sunt măsurate mai multefaţete
ale fenomenului studiat. Se face în trei direcţii: spaţială, temporală şi a subiecţilor.Triangulaţia
spaţială presupune evaluarea psihologică în contexte diferite (spre exemplu:
agresivitateaacasă, în autobuz, la serviciu, în vacanţă etc). În ce priveşte triangulaţia
temporală, cercetătorul ia în consideraredimensiunea evolutivă a fenomenului studiat şi face o
măsurare longitudinală, în momente de timp diferite. Întriangulaţia subiecţilor, cercetătorul
analizează fenomenul ţintă la diverse niveluri (spre exemplu, agresivitateaindividuală, în
raport cu ceilalţi sau în grup).
B. Triangulaţia cercetătoruluipresupune participarea la cercetare a unui grup de
minimum doicercetători. Observaţiile şi interpretările făcute de fiecare membru al echipei
separat se compară, se analizează,obţinîndu-se o validare de semnificaţie.
C. Triangulaţia teoreticăpresupune interpretarea informaţiilor obţinute prin
încadrarea succesivă îndiferite teorii (spre exemplu, agresivitatea poate fi privită ca fiind
determinată genetic sau ca fiind comportamentînvăţat).
D. Triangulaţia metodologicăobligă la utilizarea unor tehnici diferite de culegere a
datelor; se apeleazăla o baterie de probe: observaţie, interviu, analiză de conţinut, desen, focus
grup etc. Utilizarea unor tehnici diferite permite obţinerea unor informaţii relativ diferite şi
reduce riscul reţinerii unor informaţii incorecte.
E. Triangulaţia nedefinitădesemnează acţiunea cercetătorului de a supune
participanţii la studiul unor testări preliminare şi de a analiza rezultatele obţinute pentru a
putea determina categoriile comportamentale. Aceastăverificare îi permite cercetătorului să
facă corecţiile necesare, în funcţie de situaţia reală din teren.
Metoda juriului este impusă de metoda triangulaţiei.

XV. Interviul comprehensiv

 Ca metodă de cercetare, apare o dată cu primele anchete sociale în secolul XIX.
Astăzi este utilizat înstudiile asupra motivaţiei, în psihologia organizaţională şi în studiile
culturale. Între interviul clasic, cantitativ(chestionar expus oral) şi cel calitativ, comprehensiv
(non-directiv) care presupune discuţii cvasi-libere pe o temăstabilită, utilizînd conversaţia,
există o luptă strînsă.Rolul acordat interviului comprehensiv variază, de la cel de metodă
centrală într-un design de cercetare, până la cel de instrument auxiliar şi complementar de
obţinere a informaţiilor. Există interviu de explorare şi interviude ilustrare (în faza finală, cu
scopul de a verifica rezultatele obţinute, ceea ce înseamnă o discuţie cu persoaneavizate pe
marginea rezultatelor cercetării.Interviul comprehensiv presupune două personaje:
intervievatorul şi intervievatul sau actorul. Termenulde "actor" este frecvent utilizat în
psihologia calitativă, referindu-se atât la o persoană, cît şi la un grup cu anumitecaracteristici
identice. Specific interviului comprehensiv este atitudinea non-directivă a intervievatorului,
careasigură libertatea de exprimare a intervievatului, prin raportare la tema discuţiei. Aceasta
presupune apelul la o seriede tehnici care au ca scop menţinerea unei atmosfere relaxate,
absolut necesară pentru a obţine informaţii cât maicomplete şi cît mai puţin influenţate de
fenomenul de dezirabilitate socială. Atitudinea non-directivă presupune:
- o atitudine mimică şi pantomimică de susţinere a celui intervievat;
- obligaţia intervievatorului de a nu-şi exprima propriile opinii prin raportare la tema
dată;
- obligaţia intervievatorului de a nu interveni direct în discuţie, pentru a nu modifica
discursul celuiintervievat (fără a accepta însă divagaţii pe teme paralele cu cea discutată);
Tehnica reformulărilor
Rogers şi Kingers (1966) au demonstrat efectul inducţiei pozitive a reformulărilor în
cadrul unui interviu.Reformulările sunt întrebări emise de intervievator, care oferă
intervievatului certitudinea că a fost înţeles şi îiconferă şi intervievatorului certitudinea că a
înţeles corect ceea ce i s-a spus. Există mai multe tipuri de reformulare:
- reflexă: o preluare a frazei, cu accentuarea elementelor importante;
- sinteză: presupune o serie de informaţii noi, care sintetizează şi grupează
informaţiile primite de laintervievat;
- prin inversarea raportului figură-fond: presupune decentrarea de conţinutul imediat
al discursului şiasigură conştientizarea unor amănunte (tipică anumitor modalităţi de
psihoterapie);
- de clarificare: presupun o formulare mai clară a replicii intervievatului, care îl ajută
pe acesta să sesizezemai limpede logica propriului discurs;
- prin abstractizare: se folosesc numai atunci când suntem siguri că investigatul
înţelege acesteabstractizări.În evoluţia interviului comprehensiv există două direcţii: tendinţa
de a acorda atenţie intervievatului(informatorului) şi diversitatea metodelor: pentru fiecare
anchetă şi tip de anchetă, interviul capătă note specifice,astfel ca informaţiile să fie cît mai
reale.Multitudinea formelor de interviu rezultă din rolul acestuia în cadrul setului de probe. În
psihologie,interviul este un instrument complementar. El poate fi folosit ca metodă principală
predominant în sociologie. Înacest context, rolul său este de a înţelege, a descrie şi a măsura
fenomenele psihologice. Ca metodă secundară,interviul are rol de suport pentru cercetare; ca
metodă principală are rolul de tehnică de culegere a informaţiilor, încadrul anchetei.În
metodologia interviului comprehensiv sunt importante două caracteristici: conduita de
interviu şianaliza conţinutului; ambele presupun specializări.
Conduita de interviuse referă la faptul că intervievatorul nutrebuie să fie dominat de
grila de întrebări cu care a pornit la lucru, dar nici să uite această grilă şi să se lase "furat"de
informaţiile primite de la intervievat. Interviul presupune focalizarea pe intervievat,
intervievatorul încercând să fie cât mai discret şi să nu îi influenţeze nicicum
discursul.Personalizarea conduitei de interviu duce la anularea informaţiilor, fie din cauza
unei reacţii foarte puternice a intervievatorului, care are aerul că ştie dinainte răspunsurile pe
care le va da cel intervievat, acesta blocându-se în consecinţă, fie printr-o minimalizare a
prezenţei intervievatorului pînă la a părea că acesta nici nuexistă. Pe parcursul interviului,
atitudinea intervievatorului trebuie să asigure o relaţie coerentă. Este importantă, deasemenea,
adecvarea vestimentaţiei cu locul de desfăşurare a interviului şi cu categoria de persoane
intervievate.Obiectivul vizat prin conduita de interviu, mai ales dacă avem mai multe
interviuri pe aceeaşi temă, estede a ne comporta astfel încât să obţinem de fiecare dată
informaţii din acelaşi domeniu, să reducem la minimvariaţiile de la un interviu la altul.
Metoda interviului clasic (structurat) duce la obţinerea de informaţii de suprafaţă,deoarece
întrebările sunt prestabilite de către intervievator şi ca atare limitate la sfera sa de cunoştinţe.
Interviulcomprehensiv permite obţinerea de informaţii de profunzime, pentru că permite
depăşirea întrebărilor prestabilitedacă discursul intervievatului ne oferă informaţii pe care le
putem dezvolta. Pe de altă parte, interviurile calitative pot disimula esenţialul prin prezenţa
unor exprimări neclare; pot să apară digresiuni sau tăgăduieli echivoce.În ceea ce
priveşteanaliza conţinutului, interviul cantitativ nu reţine decît aspectele cele mai
vizibile,opiniile flotante cu funcţia de a menţine comunicarea verbală ori formele lexicale şi
sintactice, desprinse deconţinutul profund. În cazul interviului comprehensiv se propune o
răsturnare a modului de analiză a realităţii:informaţia care se obţine se construieşte pe măsură
ce înaintăm în discuţie. Interviul comprehensiv se defineşte camodalitate specifică de culegere
a informaţiilor, o trecere permanentă între înţelegerea informaţiei primite, prelucrarea ei şi
ascultare. Obiectivitatea informaţiilor se construieşte treptat, conceptele se pun reciproc în
valoareşi se reorganizează, ajungînd ca tema discuţiei să fie îndepărtată de punctul de plecare
prin profunzimea informaţieiculese. Demersul comprehensiv se bazează pe convingerea că
oamenii nu sunt simpli agenţi purtători de structuri, ciconstructori ai socialului, deţinînd
cunoştinţe care trebuiesc obţinute doar printr-o discuţie de profunzime,
aparentnestructurată.Aparent, interviul comprehensiv nu are etape, dar, reţinînd faptul că
demersul nu este liniar, putînd săapară întreruperi pentru documentare, putem delimita:
1. Documentarea, etapă exploratorie (prin modalitatea clasică sau prin tehnica
grupului nominal); se punela punct grila de întrebări, care trebuie verificată. Instrumentele
sunt suple şi evolutive, ele se pot modifica dacăsituaţia de teren o cere. Modificarea se face
doar după un bilanţ, o analiză a informaţiilor primite şi numai după cene putem da un răspuns
clar la întrebarea dacă modificarea este sau nu necesară.În această etapă se face şi o schiţă de
plan al cercetării. Eşantionul nu urmează regulile dereprezentativitate şi selectivitate; este
important să evităm dezechilibrul evident al categoriilor din eşantion şi să nuuităm vreo
categorie importantă. Informaţiile obţinute nu se pot generaliza asupra altor tipuri de
populaţie.
2.Activitatea de intervievarepropriu-zisă. Se face apel la reformulări. Ca instrumente
de lucru specificeinterviului calitativ se folosesc notiţele descriptive, reportofonul, camera
video etc. Notiţele descriptive dubleazăinformaţiile obţinute cu mijloace tehnice, asigurînd o
descriere cît mai bogată a activităţii de intervievare. Notiţeledescriptive se definesc ca
activitate de consemnare a tuturor comportamentelor şi reacţiilor observabile ale
celuiintervievat, precum şi a ideilor proprii intervievatorului şi a discuţiilor paralele cu
tema.Schatzmann şi Strauss (1973) descriu, în funcţie de conţinut, trei tipuri de notiţe
descriptive:metodologice, teoretice şi descriptive. Notiţele metodologice alcătuiesc un jurnal
de bord descriptiv şi critic. Se precizează metodele care s-au folosit, de ce au fost alese tocmai
acestea şi nu altele, ce probleme au apărut pe parcurs şi cum au fost corectate, şi metodele de
evitare a unor probleme similare pe viitor. Notiţele teoretice sealcătuiesc pe parcurs, dar şi
după ce perioada de interviu s-a încheiat; ele cuprind date de observaţie, intenţii şiipoteze
teoretice generate de cercetare. Notiţele descriptive sau de observaţie au formă de diagrame
sau citări careredau pe viu situaţiile de cercetare.
 3.Redactarea raportului de cercetarese face după regulile clasice pentru cercetarea
cantitativă.
Validitatea rezultatelor
În evaluarea lucrărilor de cercetare trebuie să se înţeleagă că metodele calitative au
un potenţial mai marede detectare a comportamentelor şi proceselor sociale. De asemenea,
utilizarea acestor metode permite descriereaevoluţiei acestora, ceea ce asigură obţinerea unei
teorii. În modelul cantitativ se porneşte de la o ipoteză, testată printr-un protocol de anchetă
foarte riguros. În cadrul metodelor calitative seproduceo teorie pornind de la faptesau
informaţii.Interviul comprehensiv nu poate tinde spre o demonstrare a validităţii rezultatelor
identică cu cea ametodelor cantitative. El se înscrie într-un model de construire a obiectului
care porneşte de la date de observaţie, înconcordanţă cu care se adună o serie de informaţii
pentru a le verifica. Probele de validare depind de coerenţademersului de cercetare şi de
adecvarea modelului explicativ la faptele reale.Cronologic vorbind, există două tipuri de
validare: imediată şi pe termen lung. În general este dificil deobţinut o validare imediată a
rezultatelor cercetării, căci rezultatele se pot verifica în timp, prin fiabilitatea lor.Criteriile de
validare sunt, pe de o parte, publicarea cercetării şi reacţiile pe care le stârneşte ea, iar pe de
altă parte preluarea informaţiilor din acel raport de cercetare în cadrul altora şi analizele
critice în care apare cercetarearespectivă.Ca instrumente complementare de validare există
instanţele oficiale de evaluare (jurii etc), şitransformarea datelor calitative în date cantitative
însoţită de verificarea lor prin mijloace cantitative, dar acest procedeu nu este foarte
recomandat.Validitatea unui model obţinut prin metode calitative ţine mai mult de coerenţa
logică a discursului, desusţinerea cu exemple clare, concrete, de inserarea corectă într-o
realitate socială. Se recomandă unele instrumentede control obiectiv, cum ar fi identificarea
persoanelor intervievate, care permite reluarea cercetării pe un eşantionmai mare şi validarea
sa.
XVI. Focus grupul
Metoda numită focus grup este o metodă calitativă ce presupune ca tehnică interviul
cu un grup de lucru şiun moderator. Între focus grup şi alte tipuri de interviuri (tehnica
grupului nominal, tehnica Delphi, tehnica brainstorming şi sinectica, şi grupul de discuţii)
există o serie de deosebiri.
Tehnica grupului nominal:utilizează interviul ca instrument principal de investigaţie,
dar grupul esteconstituit din persoane care nu comunică între ele (este un grup abstract).
Moderatorul are rolul de a chestiona perând membrii, de a colecţiona răspunsurile şi de a
lansa noi întrebări. Se utilizează şi atunci când se doreşte evitareaefectului de halou.
Tehnica Delphiare ca scop obţinerea de informaţii de la experţi, selectaţi pentru a
constitui un grupomogen, informaţii care să permită elaborarea unor previziuni de evoluţie
socială. Ea presupune mai multe runde deinterviuri în sistem panel. În prima rundă, fiecare
specialist trebuie să facă propriile previziuni asupra unuieveniment social şi să le ierarhizeze.
Moderatorul culege informaţiile, le analizează şi elaborează un chestionar încare sunt expuse
atât rezultatele obţinute, cît şi punctele problematice. Astfel, cei din grup re-conştientizează
opiniiletuturor şi divergenţele dintre ele. A doua rundă are scopul de a soluţiona problemele
din prima rundă; se continuăinterviurile succesive pînă când soluţiile sunt calificate şi validate
de către toţi participanţii.
Tehnica brainstorming presupune un grup format din persoane cu specializări în
diferite domenii, un grupeterogen. Pe parcursul discuţiilor se interzice cu desăvârşire emiterea
de critici la adresa vreunui anunţ formulat deunul dintre participanţi. Scopul acestei tehnici
este obţinerea unui număr cât mai mare de idei asupra unei problemedate, indiferent de
corectitudinea acestor idei. Interdicţia de a critica ideile este caracteristică acestei tehnici şi
odiferenţiază de focus grup.
 Grupul de discuţiise utilizează în analiza relaţiilor şi modelelor de interacţiune între
membrii unui grupnestructurat.
Focus grupul
Permite obţinerea de informaţii de profunzime, care ţin de infrastructura atitudinilor
şi opiniilor şi care permit identificarea mecanismelor de formare şi de exprimare a atitudinilor
şi opiniilor. Drehen şi Andersen (1991)oferă două posibilităţi de utilizare a focus-grupului: în
studii preliminare şi în studii de validare. Utilizarea în cadrulstudiului pilot ajută la obţinerea
de informaţii clare despre cercetarea în cauză şi, de asemenea, se pot elimina o seriede
erori.Ca orice metodă calitativă, focus grupul presupune o serie de competenţe din partea
cercetătorului:informaţii aprofundate din domeniul de cercetare, informaţii despre dinamica
grupurilor mici şi abilităţi decomunicare.
Limite ale metodei:
- în ceea ce priveşte conţinutul, acesta poate fi influenţat de efectele de grup;
răspunsurile date suntrăspunsuri ale acelei structuri grupale.
- din punctul de vedere al formei, informaţiile obţinute pot fi de tipemicşietic. Datele
obţinute în focusgrup se asociază cu caracteristica de emic, adică sunt adunate într-o formă
naturală şi nu suntdirijate de moderatori;informaţiile de tip etic sunt cele dirijate de către
moderatori.
Avantajele metodei
- focus-grupul permite obţinerea de informaţii, descrieri de opinii, atitudini, credinţe
etc;
- construieşte o comunicare naturală, mai reală decît în cazul interviului
comprehensiv;
- face posibilă evidenţierea mecanismelor prin care se condiţionează evoluţia socială;
- permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau anihilează anumite
atitudini;
- informaţiile au un grad crescut de fidelitate şi validitate; pentru creşterea validităţii,
se apelează la focusgrupuri pereche sau paralele. Numărul optim de persoane din cadrul unui
focus grup este de 8 – 10.
Limite ale utilizării focus grupului
- rezultatele au o validitate relativă în raport cu populaţia generală, neputînd fi
generalizate la acest nivel;
- rezultatele depind în foarte mare măsură de competenţele moderatorului;
- efectele de grup influenţează negativ rezultatele:
efectul de polarizare, constînd în exagerarea opiniilor exprimate de subiecţi sub
influenţa presiunii grupului;
efectul gregar , care constă în preluarea şi conformareaopiniilor grupului;
efectul group-think, care apare tot datorită presiunilor normative şi presupune
deteriorareaopiniilor emise de membrii grupului. Se poate întâmpla ca toţi membrii grupului
să emită opinii identice încă de laînceput. Efectele de grup survin fie datorită coeziunii
ridicate a grupului, fie atunci când membrii grupului se cunosc între ei foarte bine.
Reguli de alcătuire a focus grupului
Selecţia membrilor se poate numi şi eşantionare teoretică; eşantionul se alege în
funcţie de scopul cercetăriişi de ceea ce se consideră relevant. Există mai multe tipuri de
eşantionare, în funcţie de criteriul de selecţie.
Un prim criteriu esteeterogenitateagrupului; astfel se disting eşantioane omogene şi
eterogene. Celeomogene se utilizează în evidenţierea diferenţelor minime, deoarece opiniile
exprimate sunt foarte asemănătoare,fără a fi însă identice. Cele eterogene favorizează
producerea efectelor de polarizare, obţinîndu-se opinii ce nu pot fiobţinute într-un eşantion
omogen. De asemenea, în eşantioanele eterogene se evidenţiază blocajele şi barierele
dincomunicare existente între diferite categorii sociale, precum şi incompatibilităţile valorice
şi de opinie.
În funcţie derelaţia existentă între membrii grupului, există eşantioane conflictuale,
cu participanţi care-şiexprimă opiniile într-un mod critic, şi eşantioane consensuale, care
presupun respectarea spaţiului intim. Un număr de persoane mai mare de 8 – 10 presupune
apariţia spaţiului public, astfel apărînd inhibiţii.
Moderarea discuţiei de focus grup
Pregătirea pentru focus grup a moderatorului presupune stabilirea tematicii de
discuţie, care se bazează peghidul de interviu. Moderatorul stabileşte grupurile, hotărăşte
momentul optim de desfăşurare a şedinţei (a căreidurată este cuprinsă între o oră şio oră şi
jumătate), alege locul desfăşurării şedinţei (se preferă locuri neutre).Modalităţile de
înregistrare a rezultatelor sunt audio (reportofon) sau audio-video.
Tehnici de discuţie:
- interviul comprehensiv: moderatorul construieşte o grilă de întrebări (deschise, de
tipul „de ce?” sauipotetice „dacă ar fi... ce s-ar întîmpla...”);
- discuţia cu co-moderator;
- testele proiective cu jocuri de rol, situaţii dilematice.

Stiluri şi strategii de moderare

Informaţiile se pot obţine în mod diferit, atât în funcţie de moderator, cât şi în funcţie
de caracteristicilegrupului, corelate cu tipul de informaţii care se doresc a se obţine.
Important: trebuie antrenaţi în discuţie toţi participanţii. Se face prezentarea fiecărui
participant; se apelează la protocol (cafea, ceai, răcoritoare etc); se potforţa primele răspunsuri
prin întrebări ţintite pentru fiecare participant la grup.
Procedee de moderare:
- provocarea conflictelor şi stimularea polemizării;
- reformularea răspunsurilor;
- atenuarea nuanţelor şi conflictelor;
- evitarea efectelor de moralitate.
Stiluri de moderare:
- „avocatul diavolului”: un stil agresiv, în care moderatorul renunţă la moralitate şi
argumentează diametralopus faţă de opiniile grupului;
- empatic: presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi, preluând cuvinte
care sunt utilizate decătre participanţi pentru a-şi descrie propriile stări afective;
- neutru: presupune tratarea echidistantă a problematicii discutate; moderatorul este
cel mai puţin integrat îngrup, fără a se situa însă pe poziţie opusă faţă de membrii grupului.
Moderatorul, cu ajutorul co-moderatorului sau al înregistrărilor video, urmăreşte
caracteristicile participanţilor la discuţie:
- stabileşte care sunt atitudinile generale faţă de problematica discutată;
- observă gradul de interes pentru tema pusă în discuţie;
- determină în ce măsură răspunsurile sunt influenţate de dezirabilitatea socială;
- precizează conţinutul latent al răspunsurilor şi dacă acesta nu contrazice cumva
conţinutul manifest;
- este mereu conştient de relaţiile care se stabilesc în cadrul grupului.
Clasificarea focus grupurilor:
După tema cercetată, acestea pot fi: politice, economice, mass-media, de marketing şi
publicitate.
Prelucrara datelor:
 Se apelează la decupaje ale discuţiilor sau pe categorii de participanţi. Se face o
analiză de conţinutcantitativă, sau calitativă atunci când se apelează la focus-grupuri
succesive cu acelaşi grup de participanţi şi peaceeaşi temă.

XVII. Analiza de conţinut

Definiţie:
Analiza de conţinut este o tehnică sau metodă care asigură crearea inferenţelor
privind edificareaobiectivă a caracteristicilor unui mesaj (Holstein, 1969). Cartwright (1954)
definea analiza de conţinut ca fiinddescrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricărui
comportament simbolic. Singleton considera că ideea de bază în această metodă este aceea de
a reduce întregul conţinut al comunicării la un set de categorii care reprezintăanumite
caracteristici de interes pentru cercetare (1988).S. Chelcea (2001) consideră că analiza de
conţinut reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi
non-verbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice aconţinutului manifest
sau latent, pentru a ajunge la unele concluzii privind individul şi societatea, sau
privindcomunicarea însăşi, ca proces de interacţiune socială.Deşi analiza de conţinut se
asociază de obicei cu mesajul scris, ea este utilizată şi în analiza imaginilor, amesajelor orale
etc. Analiza de conţinut este o metodă alternativă, complementară de studiu al
comportamentuluiuman, care oferă informaţii foarte obiective, deoarece reacţiile de
dezirabilitate socială sunt absente.
Criterii de clasificare a documentelor
Iluţ (1997) clasifică documentele în funcţie de următoarele criterii: vechime,
destinatar, accesibilitate şigrad de încredere. Chelcea (1993) indică patru criterii de clasificare
a documentelor: natura (scrise, imagistice,audio), conţinutul informaţional (limbaj natural,
limbaj cifric etc.), destinatarul (documente publice, documente personale) şi emitentul (oficial
sau neoficial).Documentele fac obiectul mai multor tipuri de analiză:analiză de conţinut
cantitativă şianaliză deconţinut calitativă
.
Analiza de conţinut cantitativăare ca scop stabilirea temelor, tendinţelor,
atitudinilor, valorilor şimodelelor prezente în diferite documente. Se utilizează atunci când se
doreşte selectarea unor date din documentecare conţin informaţii complexe, cum sunt cele din
mass-media, literatură, legislaţie, corespondenţă, jurnale etc. Nuorice temă de cercetare
permite utilizarea acestei metode. Ca urmare, se face distincţie între analiza de
conţinutcalitativăîn plan orizontal (interesează strict documentul în sine) şi ceaîn plan vertical
(interesează de asemeneacauzele acelui document şi consecinţele lui).În funcţie de problema
cercetată, de posibilităţile tehnice, de cantitatea de documente supuse analizei,analiza va fi
mai mult sau mai puţin extinsă.Etapele analizei de conţinut calitativă
1. Se stabileşte tipul de documente cu care se va lucra, în conformitate cu tema şi
obiectivele studiului. Deexemplu, pentru tema „Atitudinea faţă de procesul de privatizare în
industria românească în anii ’90”, materialelefolosite vor fi articolele de ziar, emisiunile TV
sau radio pe această temă, din această perioadă.
2. Se parcurg materialele selectate şi se formulează unele ipoteze (ca soluţii
temporare la problema decercetat). De asemenea, se transpune ipoteza în unităţi de analiză
(categorii şi indicatori), procedură asemănătoare cuoperaţionalizarea conceptelor. Aceasta
presupune construirea unei grile prin care se vor filtra materialele brute.
3. Se efectuează definirea unităţilor de analiză. Acestea sunt: unitatea de reperaj,
reprezentată de lungimeatextului în care este regărită tema de studiu, şi unitatea de context,
dată de lungimea minimă a textului care trebuiecitită pentru a descoperi dacă tema de studiu
este prezentă în mod favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu, pentru un articol de ziar
unitatea de reperaj este paragraful, iar unitatea de context este întregul articol. Unitatea
decontext trebuie să fie mai mare decît unitatea de reperaj, pentru a putea permite
identificarea atitudinii pozitive,negative sau neutre. Prin numărarea unităţilor pozitive,
negative sau neutre putem obţine o interpretare statistică adocumentului.
S. Chelcea stabileşte trei tipuri de unităţi de analiză: unitatea de înregistrare (acea
parte din comunicare ceurmează a fi cercetată), unitatea de context (acel segment al
comunicării care permite a se determina tipul deatitudine prezentată în document faţă de tema
studiată) şi unitatea de numărare, care este în funcţie de cuantificare.Ea poate fi coincidentă
cu unitatea de înregistrare. De cele mai multe ori, se preferă ca unităţile de numărare să
fiecaracteristici fizice evidente ale mesajului (lungime, durată etc). În analiza unor documente
scrise mai putem stabiliunităţi de numărare tipografice: centimetrul, coloana, pagina etc.
Cele mai cunoscuteprocedee de analiză statistică a conţinutului:
- analiza frecvenţelor; este procedeul clasic şi constă în determinarea numărului de
apariţii ale unităţilor dereperaj şi de context în materialul analizat.
- analiza tendinţei are la bază analiza frecvenţelor şi permite surpinderea atitudinii
faţă de o persoană sauinstituţie. Se determină numărul de apariţii ale unităţilor de reperaj şi de
context în materialul studiat, după care sestabileşte caracteristica unităţilor, care pot fi
pozitive, negative sau neutre. Se calculează astfel indicele de analiză atendinţei (AT), după
formula: AT = (F – D) / L, unde F reprezintă referirile favorabile, D referirile defavorabile, iar
Lnumărul unităţilor de analiză legate de temă. Indicele de analiză a tendinţei permite să se
compare atitudineaexprimată de o sursă cu atitudinea exprimată de o altă sursă.
- tehnica analizei evaluative a textului; presupune transformarea informaţiilor din
text în construcţiiechivalente semantic, astfel încât să se precizeze foarte clar obiectul
atitudinii. Analiza evaluativă presupuneidentificarea tuturor informaţiilor din text referitoare
la obiectul atitudinii, precum şi stabilirea şi acordarea de ponderi informaţiilor (cuprinse între
+3 şi -3). Ponderile permit stabilirea direcţiei şi intensităţi atitudinilor.
- analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor.
Frecvenţa de apariţieasociată cuvintelor cheie în textul analizat (frecvenţa relativă) se
compară cu probabilitatea teoretică de asociere a lor (valoarea de aşteptare). Dacă diferenţa
este semnificativă, se concluzionează că asocierea nu este întîmplătoare, ci ease datorează
unei particularităţi de stil sau intenţiei.
Avantajele analizei de conţinut cantitative
- Aduce rigoare în interpretarea documentelor, permiţând depăşirea afirmaţiilor fără
acoperire.
- Permite determinarea tendinţelor prezente în document şi caracterizarea unei
perioade, epoci, structurisociale, comunităţi, şi compararea a două perioade, epoci etc.
- Întrucât documentele cu care se lucrează nu sunt provocate, efectul de dezirabilitate
este nul.
Dificultăţi şi limite
1. Stabilirea grilei de categorii şi indicatori. Rotariu (1991) apreciază că o grilă
trebuie să fie: exhaustivă(să cuprindă toate categoriile ce caracterizează tema de studiu),
exclusivă (să nu existe intersecţii sau suprapuneriîntre categorii), obiectivă (categoriile
stabilite să caracterizeze tema de studiu) şi pertinentă (adecvată scopuluiurmărit).
2. Stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor obţinute. Ca metode de validare se
folosesc validarea de conţinutşi cea de construct. Fidelitatea se poate estima doar cu ajutorul
unui juriu de experţi. Analiza comparativă arezultatelor la care ajung experţii permite
stabilirea indicatorului de fidelitate.
3. Volumul materialelor utilizate. Se procedează la o eşantionare a materialelor, ceea
ce implică un risc maimare de a pierde informaţii.
4. Interpretarea atitudinilor transmise prin text. Ca modalitate de analiză, se apelează
la inferenţe:directe,atunci când considerăm că informaţia ca atare reprezintă atitudinea
emitentului, şiindirecte(opuse) atunci cândconsiderăm că informaţia directă nu este adevărată,
ci adevărat este opusul afirmaţiilor făcute în text.
Analiza de conţinut calitativă
Este cunoscută şi sub numele de: analiză calitativă prin teoretizare, sau analiză prin
teoretizare ancorată,sau analiză de conţinut iterativă.Analiza de conţinut calitativă este o
metodă care permite generarea inductivă a unei teorii asupra unuifenomen cultural, social sau
psihologic, prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă şi validă a datelor
empirice(Muchielli, 1996). Se aseamănă cu metoda descrisă de Glasser şi Strauss (1967) sub
denumirea degrounded theory.Cea mai importantă caracteristică a analizei de conţinut
calitative este relativa independenţă. Aceastămetodă poate fi utilizată ca strategie generală de
cercetare, care permite menţineea unui grad de autonomie teoretică – nu trebuie să se
raporteze la regulile unei anume teorii. Permite şi o autonomie tehnică, în sensul că
permiteurmărirea în acelaşi timp a mai multor scopuri.Ca orice altă metodă, analiza de
conţinut are o serie de etape, începând cu o codificare a informaţiilor şifinalizîndu-se printr-o
teorie. Între aceste extreme, analiza de conţinut calitativă presupune determinarea şi
definireaunor categorii sau concepte în care se încadrează informaţia analizată, stabilirea
relaţiilor dintre categorii sauconcepte şi definirea unui algoritm prin care se poate construi un
edificiu conceptual.Analiza de conţinut calitativă se bazează pe un examen sistematic al
datelor. Ea presupune nu numai oactivitate metodică, ci şi olecturare teoretică nuanţată a
fenomenului studiat. Prin lecturarea teoretică nuanţată putem înţelege informaţiile transmise
de material; rezultatele obţinute pe această cale depind de profesionalismul,nivelul de cultură
şi experienţa cercetătorului.Teoretizarea înseamnă şi o modalitate de a înţelege faptele şi
evenimentele. Această înţelegere presupuneinserarea evenimentelor concrete într-un context
explicativ şi integrarea lor într-o altă schemă de analiză, care permite reevaluarea
informaţiilor bazale sau relevarea unor noi aspecte. Ceea ce se obţine este perfect ancorat
îndatele empirice. Materialul este atât punctul de plecare al teoretizării, cît şi locul de
verificare a ipotezelor devalidare a constructelor teoretice. Analiza de conţinut calitativă este
o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv,conceptele definindu-se prin aproximări
succesive. Nu există o ordine strictă de parcurgere a etapelor, fiind posibilăomiterea sau
revenirea.
Etapele analizei de conţinut calitative
1. Fixarea scopurilor şi a materialelor de analiză (se lucrează cu foi pe care se lasă un
spaţiu liber în marginea stângă, pentru a putea fi notate diferitele observaţii pe parcurs).
2. Codificarea. Această etapă are ca scop eliminarea informaţiilor nesemnificative şi
păstrarea celor importante. Presupune examinarea atentă şi reformularea informaţiilor
prezente în materialul de bază. Se păstreazăsub formă de coduri doar informaţiile esenţiale.
Cuvintele folosite pentru codificare trebuie să fie relativ apropiateca nivel de abstractizare şi
generalizare cu cele din textul analizat. Pentru a codifica un material se pun întrebări degenul:
despre ce este vorba? ce este? ce se întâmplă aici? etc.
3. Categorizarea. Conceptul sau categoria desemnează un nivel superior de
abstractizare. Categorizeareareprezintă punctul de plecare din care conceptele se vor rafina şi
vor fi tot mai adecvate realităţii empirice. Oricecategorie trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- o definire concisă şi adecvată;
- să se precizeze elementele distinctive;
- să se identifice elementele necesare ale conţinutului său;
- să se identifice formele de manifestare.
Întrebarea tipică pentru a stabili o categorie este: „Ce fenomen are loc aici?”
4. Relaţionarea. Presupune determinarea relaţiilor existente între informaţiile
prezente la nivelulcategoriilor fixate în etapa anterioară. Relaţionarea presupune o activitate
de sistematizare. Se lucrează simultan ladouă niveluri: un nivel mai concret, care presupune
analiza datelor de bază pentru a vedea dacă există o legăturăîntre acea categorie şi fenomenele
pe care le desemnează, şi un nivel mai abstract, prin care se urmăreşte să sedetermine dacă
există legături între conceptele sau categoriile deja delimitate.5. Integrarea. Permite definirea
obiectului principal pe care se va axa raportul de cercetare. Este o fază desinteză, care trebuie
parcursă deoarece într-o analiză de conţinut calitativă există riscul ca, avînd multe concepte
şirelaţii între ele, explicaţiile să fie prea complicate. Nu trebuie pierdută din vedere, în această
etapă, întrebarea: careeste problema principală, care este scopul studiului.6. Modelarea.
Activitatea principală de este cea de reproducere cît mai fidelă a relaţiilor structurale
şifuncţionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat. În această etapă, întrebarea de
bază este: care sunt proprietăţile fenomenului, antecedentele şi consecinţele sale.7.
Teoretizarea. Înseamnă concret scrierea raportului de cercetare şi obligă la trei activităţi:-
eşantionarea teoretică, presupunînd reţinerea categoriilor care s-au repetat pe parcursul
analizei deconţinut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;- inducţia analitică, presupunînd
căutarea cazului negativ (adică dacă, pornind de la aceleaşi elemente,ajungem la o altă
categorie, atunci demersul este nul);- verificarea implicaţiilor teoretice; aceasta este tot o
strategie de evaluare, şi constă în determinarea, lanivelul unui fenomen, a validităţii teoriei
concepute. Se verifică teoria prin aplicarea ei asupra unei alte baze de date.

Bibliografie:

Bocoş, M., (2007), Teoria şi practica cercetării pedagogice, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca

Ionescu, M., Bocoş, M., (2001), Cercetarea pedagogică şi inovaţia în învăţământ, în

"Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor", Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca

Radu, I., Ionescu, M., (1987), Cercetarea pedagogică – moment al perfecţionării şi

creativităţii, în "Experienţădidactică şi creativitate", autori I. Radu, M. Ionescu, Editura
Dacia, Cluj-Napoca

Dane, F.C., (1990), Research Methods, Brooks/ Cole Publishing Company Pacific
Grove, California