Metodologia Cercetarii Psihologice

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

Vol I
Curs pentru învăţământ la distanţă
Prof.univ.dr Margareta Dincă

A.CALENDAR 2006-2007
DATA
Cursul este predat studentului la înscriere.
Tutoriale :
Evaluare
parţială :
- verificare pe parcurs
- lucrări de control
Evaluare finală :
B.INTRODUCERE
1.Coordonatorul cursului este conf.univ. dr. Margareta Dincă, profesor titular la Facultatea de
Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate.
2.Tutorele este asist.univ. Alexandru Iordan
2
C.CURSUL
1.Introducere
♦ PP2109 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 4 credite.
2.Prescriere
♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează metodologia cercetării

psihologice, precum şi însuşirea modalităţilor de aplicare a acestora în practică.
3.Conţinut
♦ În acest curs vor fi studiate principiile metodologice de bază ale cercetării psihologice, precum
şi principalele metode de cercetare în psihologie, etapele cercetării, tehnici, instrumente
teoretice şi aplicative de lucru.
4.Obiectivele cursului
♦ Cursul de metodologia cercetării psihologice – aşa cum arată şi numele – are rosturi de iniţiere
în terminologia şi problematica cercetării în psihologie.
♦ Cerinţe :
1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi specifice, dobândite şi prin
parcurgerea simultană a altor discipline (cum sunt cunoştinţele dobândite cu ajutorul cursurilor de
Introducere în psihologie, Sociologie etc.;
2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei prin diferite
modalităţi de evaluare ;
3.participare la activităţile anunţate în calendarul disciplinei.
5.Organizarea cursului
Cursul de metodologia cercetării psihologice – învăţământ la distanţă – este structurat astfel :
I.GENERALITĂŢI PRIVIND CERCETAREA ÎN PSIHOLOGIE

II. NORME ETICE SPECIFICE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
ÎN PSIHOLOGIE. STRUCTURA RAPORTULUI DE CERCETARE
III. GENERAREA ŞI FORMULAREA PROBLEMELOR DE CERCETARE
IV. GENERAREA ŞI FORMULAREA IPOTEZELOR
V. METODE ŞI DESIGN-URI DE CERCETARE
VI. TIPURI DE DESIGN EXPERIMENTAL
VII. METODE DESCRIPTIVE I
VIII. MĂSURĂTORI INDIRECTE SAU ALTERNATIVE ALE COMPORTAMENTULUI UMAN
3
PRELEGEREA I
Generalităţi privind cercetarea în psihologie
Introducere
Această primă prelegere asigură o introducere generală în

problematica cercetării în psihologie, asigurând cunoştinţe cu privire
la scurt istoric al cercetării în psihologie, principiile cercetării
ştiinţifice şi conceptele de bază în metodologie, cantitativ şi calitativ
în ştiinţele socio-umane, precum şi informaţii cu privire la câteva
domenii de activitate în psihologie.
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale

problematicii cercetării în psihologie ;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic
concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi
concepte de bază ale metodologiei ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale
psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei
psihologiei, esenţială în studiul disciplinelor din planul de
învăţământ.
4
Conţinut şi tematizare
Rezumat
Din punct de vedere etimologic, metodologie înseamnă: „ştiinţa metodelor“. În ştiinţele sociale,
metodologia are două scopuri: „analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri
pentru perfecţionarea acestei activităţi“ (Chelcea, 1995, p.56). Activitatea de cercetare presupune
utilizarea metodelor, a tehnicilor, a procedeelor şi a instrumentelor de cercetare. Metoda este „o
structură de ordine, un program după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea
atingerii unui scop“ (Popescu Neveanu, 1978). Metodele cercetării psihologice au un caracter
specific care decurge logic din specificitatea domeniului (ancheta, testul ş.a.). Tehnicile de cercetare
sunt subsumate metodelor şi reprezintă demersul operaţional al abordării fenomenelor studiate
(chestionarul, interviul ş.a.). Procedeele reprezintă un mod de utilizare a instrumentelor de
cercetare, care sunt „uneltele materiale (foaia de observaţie, ghidul de interviu, caietul test ş.a.) de
care se slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane“ (Chelcea,
1995, p.55)
1. Scurt istoric al cercetării în psihologie
Cercetarea socială (sau a societăţii umane, a comunităţilor umane) nu este o invenţie a ştiinţelor
moderne.
q Socrates a cercetat caracteristicile structurale ale societăţii greceşti prin prisma filosofiei şi a
ştiinţelor politice. Studii empirice asupra socialului s-au semnalat anterior.
q Hipocrat, Thales, Anaximandres, Xenophon, Aristotel pot fi consideraţi pionierii ştiinţelor
sociale. Din scrierile lor se pot decupa fragmente care întrunesc calificativul de ştiinţific şi
în care sunt utilizate metode descriptive şi comparative.
q Aceste metode sunt preluate de cercetătorii europeni şi dezvoltate pentru ca în secolul XIX
să asistăm la o explozie a ştiinţelor sociale. Le Play investighează condiţiile de muncă ale
muncitorilor apelând la metoda monografiei. Bootes, în Marea Britanie, utilizează
observaţia participativă în studiul activităţilor din atelierele de lucru. Tehnici similare au fost
utilizate în Norvegia şi Danemarca. Creşterea conflictelor sociale pe fundalul dezvoltării
industriale au motivat cercetătorii să-şi intensifice eforturile în găsirea explicaţiilor reale ale
problemelor şi soluţionarea lor.
q Debuturile paradigmei pozitiviste şi implicit a analizei cantitative sunt legate de filosoful
francez A. Comte, întemeietorul sociologiei. În 1848, Comte descrie caracteristicile
5
filosofiei pozitiviste şi introduce metoda pozitivistă în cercetare, metodă care predomină în
ştiinţele sociale până la mijlocul secolului XX. Pozitivismul este adoptat de şcoala
americană de psihologie. Aici cercetarea socială este instituţionalizată şi se dezvoltă în
cadrul universităţilor. Departamentul de cercetare al Universităţii Columbia este orientat pe
studii de psihologie socială, institutul Gallup este recunoscut pentru studiile asupra opiniei
publice. Până în 1960 ştiinţele socio-umane pot fi caracterizate ca fiind pozitiviste atât din
punctul de vedere al teoriei, cât şi al metodelor. Se utilizează observaţia, experimentul,
rezultatele sunt cuantificate şi aparatura statistică este foarte elaborată.
q Debuturile analizei calitative sau a metodelor calitative în ştiinţele socio-umane sunt
marcate de empirismul idealist al Şcolii de la Chicago (1920). Cercetările efectuate de
Thomas şi Znaniecki asupra caracteristicilor atitudinale ale emigranţilor polonezi din S.U.A.
reprezintă unul dintre primele studii de tip calitativ. Debutul real al cercetărilor calitative
(comprehensive) are loc în anii 1960 când în literatura anglo-saxonă se defineşte conceptul
de analiză calitativă, ca o modalitate de cercetare care-şi are originea în sociologia
comprehensivă (Weber) şi în fenomenologie (Husserl). În Anglia, cercetările calitative se
dezvoltă în cadrul antropologiei sociale, iar în Franţa în cadrul etnologiei.
2. Principiile cercetării ştiinţifice şi conceptul de metodologie
2.1 Principiile cercetării ştiinţifice

Succesul cercetării empirice a comportamentelor umane (la nivel individual sau de grup) depinde de
respectarea unor principii fundamentale. Chelcea (2001) enumeră o serie de principii metodologice
printre care: principiul unităţii dintre teoretic şi empiric, principiul unităţii dintre înţelegere
(comprehensiune) şi explicaţie, principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ.
Conform principiului unităţii dintre teoretic şi empiric în cercetarea ştiinţifică, cunoştinţele
teoretice ghidează activitatea empirică (concretă de cercetare), iar datele obţinute astfel conferă
valoare de adevăr intuiţiei teoretice. Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi
explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte,
a înţelege de ce apare şi se derulează într-un anume fel un fapt sau un comportament social nu este
acelaşi lucru cu a-l explica. De exemplu, putem înţelege intuitiv cauzele care conduc la apariţia
unor mişcări sociale, dar acest lucru nu garantează corectitudinea, obiectivitatea şi realismul
concluziilor. A explica presupune a descoperi, a demonstra şi a susţine cu argumente concrete
cauzele care au condus la apariţia mişcărilor sociale. Concluzile se vor baza pe fapte concrete şi
reale, nu pe simple intuiţii. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea
convergentă a metodelor statistice (specific cantitative) şi a metodelor cazuistice (specific
calitative).
2.2. Paradigmă, metodologie, metodă, tehnică
Cercetările asupra fenomenelor sau evenimentelor sociale sunt procese complexe care presupun
structuri teoretice bine definite. Din acest motiv, înainte de a începe să descriem procedurile
6
cercetării ştiinţifice, sunt necesare câteva precizări referitoare la conceptele de paradigmă,
metodologie, metodă şi tehnică.
Paradigma, sau teoria, reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care realitatea este
percepută. Acest set de informaţii presupune o descriere a socialului şi modalităţi de înţelegere a lui.
Paradigma este o explicaţie sau o teorie foarte generală asupra lumii, care poate sta atât la baza unor
abordări de tip pozitivist (cantitativ – descriptiv) cât şi comprehensiv (calitativ). Aşadar,
paradigmele se pot clasifica în două categorii, paradigme care stau la baza interpretării pozitiviste şi
paradigme care stau la baza interpretării comprehensive.
Alţi cercetători clasifică paradigmele în trei categorii:

• paradigme pozitiviste, care stau la baza studiilor pozitiviste şi neopozitiviste;
• paradigme interpretative, care subsumează o serie de teorii în ştiinţele sociale:
fenomenologia, etnometodologia, hermeneutica, psihanaliza, etnologia, etnografia,
sociolingvistica;
• paradigme critice, care se aplică în sociologie, marxism, feminism.
Metodologia se poate defini în cel puţin două sensuri. Într-un sens, metodologia este considerată
identică cu modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular, incluzând informaţiile teoretice
adiacente temei cercetate şi metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse. În acest sens
fiecare cercetare are o metodologie distinctă, fiecare cercetător utilizează propria sa metodologie
care diferă de la un studiu la altul. Utilizând această definiţie, ajungem cu uşurinţă la concluzia că:
„există tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există“. Ar fi mai corect să considerăm şi să
denumim această accepţiune proiect de cercetare şi nu metodologie (Sarantakos, 1994).
O altă accepţiune consideră metodologia ca fiind construită în baza unor principii

teoretice bine definite. În acest caz ea oferă studiului o structură dependentă de tipul de
paradigmă (teorie) la care aderă cercetătorul şi reprezintă un ghid al cercetării. Aşadar,
metodologia rezultă din paradigmă şi nu din modelul de cercetare. În conformitate cu această
definiţie vom avea metodologii calitative şi cantitative, dependente de paradigma care defineşte
standardele şi principiile necesare pentru alegerea metodelor.
2.2.3. Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate într-o cercetare pentru culegerea şi
prelucrarea datelor.
Într-un anume sens metodele sunt a-teoretice şi a-metodologice, pentru că putem utiliza aceleaşi
metode indiferent de paradigma şi metodologia cărora li se supune cercetarea (spre exemplu,
metoda observaţiei poate fi utilizată în amândouă tipurile de studii).
7
2.2.4. Tehnica este un concept definit relativ ambiguu în literatura de specialitate. Vom considera
tehnica un demers operaţional al cercetării. Spre exemplu, metoda este ancheta, iar chestionarul şi
interviul sunt tehnici.
3. Cantitativ şi calitativ în studiile socio-umane
Cercetarea calitativă a fost aşa cum era de aşteptat deseori comparată cu cercetarea cantitativă.
Această opoziţie care pare a se creiona este doar relativă. O cercetare riguros ştiinţifică considerăm
că în fapt obligă la împletirea celor două tipuri de metode. Este necesar să stabilim exact deosebirile
între cele două tipuri de cercetări.
3.1. Cercetarea pozitivistă, cantitativă. Din punct de vedere epistemologic, paradigma pozitivistă
căreia i se supun cercetările cantitative consideră că evenimentele, faptele, informaţiile care se
obţin prin metode descriptive şi experimentale pot fi analizate într-un mod neutru şi obiectiv.
Cu alte cuvinte, pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului (o conduită externă
„care reproduce“ ad integrum trăirile interne), care poate fi măsurată de cercetător absolut obiectiv.
Subiectivitatea, identificată ca eroare, sau posibilă eroare, poate fi conform acestei perspective
eliminată prin concordanţa observaţiilor (vezi principiul obiectivităţii din psihologia generală) şi
verificarea experimentală. Cu cât numărul cazurilor de analizat este mai mare, cu atât certitudinea
rezultatelor creşte. „Cantitativiştii“ pun mai puţin preţ pe detalii, insistând pe numărul de cazuri.
Cercetările cantitative, prin caracterul ştiinţific riguros, adică matematic al metodelor sale şi prin
condiţiile ferme de selecţie a eşantioanelor de subiecţi permit controlul rezultatelor şi generalizarea
lor. Dealtfel, utilizarea matematicii în cercetările sociale este unica modalitate de a asigura
caracterul ştiinţific, susţin adepţii acestei abordări.
3.1.1. Principiile de bază în metodologia cantitativă sunt următoarele:

• realitatea este obiectivă, simplă;
• fiinţa umană este determinată de caracteristicile contextului social în care trăieşte, la fel cum
lumea fizică este determinată de legi ferme. Prin urmare, sarcina pihologilor şi sociologilor
este să descopere legităţile care dirijează comportamentul uman;
• datele de cercetare nu trebuie interpretate prin prisma valorilor morale. Ceea ce înseamnă că
informaţia care se obţine prin aplicarea unei probe este o informaţie neutră şi care nu se
asociază cu calificative de tipul bun sau rău;
• ştiinţele sociale şi cele naturale se conduc după aceeaşi logică şi au aceleaşi fundamente
metodologice.
• explicaţia unui fapt social trebuie să rezulte din cercetare. În ceea ce priveşte construcţia
teoriilor, ea trebuie să urmeze o cale bine definită, prin utilizarea de concepte şi proceduri
formale astfel încât rezultatele să poată fi verificate de alţi cercetători prin utilizarea unui
aparat matematic comun;
8
• demersul logic al teoriilor este deducţia.
3.2. Cercetarea comprehensivă şi calitativă. Paradigma comprehensivă căreia i se supun cercetările

calitative consideră pe de o parte că psihismul nu este integral prezent în comportamentul manifest,
şi pe de altă parte neagă teza independenţei posibile între conduita de măsurat, observat şi percepţia
ei obiectivă. Conform acestei teorii, obiectivitatea cercetătorului este o iluzie. G. Devereux
precizează în 1980 că în ştiinţele socioumane trebuie să se ţină cont şi de cercetător, iar
trăsăturile acestuia ca individualitate umană sunt vrând-nevrând implicate în activitatea de
cercetare şi pot influenţa rezultatele. Ca urmare, cercetătorul va trebui să apeleze la observaţia
participativă (în locul observaţiei sistematice, propuse de pozitivişti) care obligă la implicarea
directă, nemediată. Pentru a îndrepta neajunsul propriei noastre condiţii umane (incapacitatea de a fi
total obiectivi), autorul propune validarea de semnificaţie ca moment obligatoriu al cercetărilor
calitative. Această metodă se aseamănă cu principiul obiectivităţii, bine cunoscut în psihologia
generală, şi anume, validarea de semnificaţie este obţinută printr-o analiză obiectivă şi critică a
datelor intermediare şi finale ale unei cercetări de către un grup neutru. Aceşti „alţii“ (în sensul
utilizat de Pavelcu) pot fi cercetători sau specialişti în acelaşi domeniu. Dacă raportul (intermediar
sau final) este apreciat ca fiind inteligibil şi coerent, atunci cercetarea este obiectivă. Datele de
cercetare calitativă nu pot fi generalizate, dar nici nu îşi propun acest scop. Ea ţinteşte la o analiză
de profunzime a caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, cu alte cuvinte mai puţine cazuri,
dar mai multe detalii.
3.2.1. Principiile de bază ale metodologiei calitative

Metodologia calitativă este considerată uneori a fi „tot ce nu este metodologie cantitativă“, sau „un
supliment al metodelor cantitative“, sau „o alternativă a acestora“. Considerăm punctul de vedere
conform căruia metodologia calitativă este o alternativă la metodele tradiţionale a fi cel mai
apropiat de adevăr cu precizarea că metodologia calitativă s-a structurat în timp şi presupune o serie
de caracteristici proprii. Chiar dacă aşa cum vom vedea ea nu este atât de diversă, de extinsă
precum „adversara“ sa metodologia cantitativă.
Lamneck în 1988 formulează principiile metodologiei calitative. Acestea sunt:
• Principiul deschiderii. Cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată, prin ipoteze şi
proceduri care să îi limiteze evoluţia. Ipotezele reprezintă un scop al cercetării, nu o
condiţie.
• Principiul comunicării. Studiile calitative presupun întotdeauna directa participare a
cercetătorului şi implicit comunicarea face-to-face între acesta şi participanţi. Participarea
cercetătorului, implicarea directă nu trebuie înţeleasă ca o dependenţă a acestuia de
respondent, ci ca un travaliu comun pentru a obţine un maxim de informaţii despre realitate.
Participanţii definesc, explică şi interpretează realitatea, în timp ce cercetătorul selectează
ceeea ce este esenţial, comun, definitoriu pentru faptul social.
9
• Principiul realităţii sociale ca proces. Scopul cercetărilor este acela de a identifica modul de
construire a pattern-urilor comportamentale (individuale sau sociale) şi de a defini sensul
acţiunilor umane.
• Principiul reflexivităţii şi analizei. În cercetarea calitativă, fiecare simbol sau sens este
considerat a fi reflexul contextului în care a luat naştere. Analiza acestora presupune o
metodă flexibilă care să surprindă schimbările contextuale.
• Principiul explicaţiei. Cercetătorul explică în amănunt participanţilor la cercetare ce se
aşteaptă de la ei şi care este procedura de lucru. Analiza datelor are scopul de a descrie şi
teoretiza un proces social.
• Principiul flexibilităţii. Metodologia calitativă este flexibilă din multe puncte de vedere
(spre exemplu, în alegerea metodelor şi a procedeelor), iar designul se poate schimba pe
parcursul cercetării în funcţie de cerinţele contextului.
3.2.2. Trăsăturile caracteristice metodologiei calitative sunt următoarele:

• se ocupă de cercetarea situaţiilor reale, nu de experimente de laborator;
• utilizează analiza inductivă, care presupune selecţia datelor esenţiale dintr-un număr mare de
elemente de amănunt;
• se ocupă de cercetări holistice în sensul în care fenomenul social este înţeles şi analizat ca un
sistem complex, care în totalitate are o semnificaţie diferită alta decât suma părţilor
componente;
• colecţionează date calitative, detaliate, descrieri de „amănunte sociale“;
• presupune participare personală şi raţionamente de tip insight, ceea ce înseamnă că
cercetătorul nu poate apela la operatori de interviu;
• abordarea calitativă a socialului este o abordare dinamică a fenomenelor, care presupune
abilitatea de adaptare la schimbările care intervin. Se consideră că nu se poate lucra conform
unui plan antestabilit, structurat, ordonat şi „bătut în cuie“, căci societatea este evolutivă şi
tocmai această evoluţie trebuie descrisă;
• orientată pe unicitate, presupune acceptarea de la debut a ideii că fiecare caz este unic şi ca
urmare trebuie cercetat ca atare;
• utilizează analiză contextuală, ceea ce înseamnă plasarea fiecărui eveniment social într-un
cadru istoric şi temporal bine definit;
• obligă cercetătorul la neutralitate empatetică, presupune capacitatea de a rămâne neutru şi în
acelaşi timp de a percepe empatic trăirile subiecţilor studiaţi;
• cercetarea calitativă are un design de cercetare flexibil, în care cercetătorul să se poată mişca
independent. (Patton, 1993).
3.3. Asemănări şi deosebiri între metodologia cantitativă şi calitativă
10
Metodologia cantitativă Metodologia calitativă
1. Considerarea realităţii Obiectivă, simplă, unică, Subiectivă, problematică,
psihologice măsurabilă holistică, un construct social.
Raţionamente nomologice, Rationamente non-deterministe,
care permit stabilirea de fără utilizarea relaţiei cauză-efect
2. Relaţia cauză – efect
relaţii cauzale şi în explicaţii. Interesează
corelaţionale. cauzalitatea circulară şi simbolică
Aprofundarea şi descrierea
3. Abordarea realităţii Negarea complexităţii
complexităţii
Deductiv, nomotetic, bazat pe Inductiv, idiografic, interpretativ,
4. Demersul logic
reguli stricte verificabile logica descoperirii.
Calitative, cu mai puţin interes
Cantitative, matematice,
pentru statistică, analiză calitativă
5. Metodele utilizarea statisticii „in
respectând principiul validării de
extenso“
semnificaţie
Poate fi pasiv, interpretează
informaţiile, nu este obligat Activ, ia parte direct la cercetare,
6. Rolul cercetătorului să participe la cercetări este implicat, nu se utilizează
putând utiliza operatori de operatori de interviu
interviu ş.a.
Generalizări inductive, Generalizări analitice sau
7. Modalităţi de generalizare
abordări nomotetice conceptuale
4. Domenii de activitate în psihologie (conform Asociaţiei Psihologilor Americani, APA)
4.1. În anii ’80, Asociaţia Psihologilor Americani (APA) precizează în urma unor studii patru
domenii principale de activitate în psihologie. Fiecare domeniu presupune o serie de activităţi
specifice.
1. Un prim domeniu este cel de cercetare şi evaluare, care presupune activităţi cum ar fi :
• definirea unor probleme de studiu (întrebări la care trebuie sa găsim un răspuns);
• elaborarea unui proiect – program de cercetare (include şi metodologia);
• colectarea datelor (informaţiilor) necesare pentru a soluţiona problema;
• interpretarea informaţiilor şi evaluarea lor;
• redactarea unui raport de cercetare care în cazul în care metodologia este de tip calitativ este
urmat de o evaluare externă;
• publicarea rezultatelor cercetării.
2. Al doilea domeniu este cel al intervenţiei terapeutice, care implică o serie de activităţi cum ar fi:
• planificarea strategiilor de intervenţie şi fixarea unor obiective realiste;
11
• acceptarea supervizării;
• modificarea terapiei şi reorientarea pacientului dacă este necesar;
3. Al treilea domeniu este cel al aplicaţiilor organizaţionale (organizaţie = orice grup care
funcţionează cu un anumit scop), care implică o serie de activităţi cum ar fi :
• evaluarea necesarului de resurse umane;
• acordarea de asistenţă în modificarea programelor sau a sistemelor de lucru;
• stabilirea unor relaţii de colaborare cu membrii organizaţiei respective;
• obţinerea consimţământului de a participa la activităţile de cercetare;
4. Al patrulea domeniu este cel de diagnostic şi evaluare şi se referă la procedeuri de evaluare şi
stabilire a caracteristicilor unei populaţii sau a unui individ. Implică activităţi cum ar fi:
• selecţia instrumentelor sau tehnicilor ce se vor utiliza;
• adaptarea lor (traducerea, validarea, stabilirea de etaloane);
• administrarea probelor respective;
• interpretarea rezultatelor;
• validarea datelor de evaluare cu alte tipuri de informaţii obţinute despre populaţia sau
persoana respectivă.
4.2. Domenii în care este utilizată predominant metodologia calitativă (conform Jacob, 1988):
• Ecologia umană, ştiinţa care se ocupă de descrierea pattern-urilor comportamentale
cotidiene;
• Ecopsihologia, ştiinţa care investighează relaţiile dintre indivizi şi mediul social
pentru a identifica modalităţile de adaptare umană;
• Etnografia, ştiinţa care surprinde modul în care cultura influenţează dezvoltarea
umană;
• Antropologia cognitivă, ştiinţa care studiază indivizii din perspectiva schemelor şi
categoriilor mintale interrelaţionate;
• Comunicarea (domeniul al etnografiei), ştiinţa care se ocupă de modalităţile de
interacţiune verbale sau nonverbale.
A Exerciţii
1.Propuneri de teme pentru proiectele de cercetare anuală (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).
2.Propuneri de posibile design-uri de cercetare şi de metode (exemple şi soluţii).
3.Ce bdiferenţă există între conceptele de teorie, metodă şi metodologie ? Explicaţi.
12
& Bibliografie
Chelcea, S., (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti, Editura
Institutului Naţional de Informaţii
Babbie, E., (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA, Woodsworth
McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on methodology and
practice, London, Falmer Press
13
PRELEGERA II
Norme etice specifice cercetării ştiinţifice

în psihologie şi raportul de cercetare
Introducere
Această a doua prelegere permite înţelegerea standardelor etice

specifice relaţiei dintre psiholog şi participant la cercetare, a
standardelor etice specifice cercetărilor din zoopsihologie,a celor
specifice redactării raportului de cercetare, a standardelor tice
specifice cercetării calitative precum şi structura raportului de
cercetare
Obiective

problematicii normelor etice în cercetarea psihologică ;
psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale
metodologiei psihologiei, esenţială în studiul disciplinelor din
planul de învăţământ.
14
Rezumat
„Psihologii respectă demnitatea şi valoarea individului şi se străduiesc să păstreze şi să protejeze

drepturile umane fundamentale.“ (Standarde APA, 1998).
Asociaţia Psihologilor Americani (APA) a formulat codul etic cu scopul de a orienta şi preciza
responsabilităţile psihologilor în cele patru domenii de activitate descrise în urma studiilor de
cercetare a acestei profesii. Aceste domenii sunt: cercetare şi evaluare, intervenţie terapeutică,
aplicaţii organizaţionale şi evaluare. Codul propune o serie de principii care privesc
responsabilitatea, competenţa, standardele legale, expunerile publice, confidenţialitatea, bunăstarea
clientului, relaţiile profesionale, tehnicile de măsurare, cercetarea în psihologia umană, cercetarea în
psihologia animală. Principiile generale ale codului precizează normele etice pe care trebuie să le
respecte psihologul, atît în cercetare cât şi în alte domenii de activitate.
Orice studiu ştiinţific presupune o planificare, parcurgerea unor etape distincte într-o succesiune
logică. Etapele cercetării în ştiinţele socio-umane, deci şi în psihologie au făcut obiectul mai multor
clasificări şi regăsim în literatura de specialitate descrieri care indică patru faze, dar şi 14.
Sintetizând diferitele clasificări putem considera ca absolut necesare parcurgerea următoarelor etape
de cercetare: stabilirea temei, fixarea obiectivelor şi/ sau a ipotezelor, selecţia metodelor, stabilirea
loturilor de subiecţi, pretestare, administrarea probelor şi culegerea de date, prelucrarea
informaţiilor de teren şi analiza lor, redactarea raportului de cercetare.
Succesiunea etapelor este diferită în funcţie de tipul de metode la care apelăm în cercetare. Astfel se
vor constata ordonări diferite ale fazelor cercetării cantitative (descriptive, experimentale) de cele
calitative.
1. Standarde etice specifice relaţiei dintre psiholog şi participant la cercetare; Standarde etice
specifice cercetărilor din zoopsihologie; Standarde etice specifice redactării raportului de
cercetare
În cercetarea psihologică, ca în orice altă activitate este necesar să se respecte o serie de norme de
conduită morală. Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.) a formulat codul etic al profesiei de
psiholog. Acest cod cuprinde un corp de reguli comun tuturor psihologilor indiferent de domeniul în
care activează şi o serie de reguli specifice fiecărui domeniu.
În ceea ce priveşte cercetarea şi evaluarea, codul etic A.P.A. reglementează:
• activităţile de cercetare (cu subiecţi/participanţi umani, dar şi cercetările de zoopsihologie);
• condiţiile de publicare a raporturilor de cercetare.
15
1.1. Cercetarea cu subiecţi umani
Principiul 9 privind cercetarea cu subiecţi/participanţi umani precizează în preambul: „Decizia de a
întreprinde cercetări se bazează pe judecata chibzuită a psihologului în legătură cu modul în care
poate contribui cel mai bine la dezvoltarea ştiinţei psihologice fără să prejudicieze în vreun fel
bunăstarea umană. În luarea deciziei privind conducerea cercetării, psihologii iau în considerare
direcţiile alternative şi resursele umane şi materiale care pot fi investite. În baza acestor consideraţii,
psihologii desfăşoară investigaţia cu respect şi preocupare pentru demnitatea şi bunăstarea
persoanelor participante şi, pe de altă parte, acordând atenţie sporită legilor şi standardelor
profesionale care guvernează conducerea cercetării cu participanţi umani.“
Aşadar, cercetătorul în domeniul social, ca în oricare altă ştiinţă are responsabilitatea demersului
ştiinţific. Demersul ştiinţific presupune coordonarea cercetării cu competenţă, raportarea corectă a
rezultatelor, utilizarea surselor de informaţii onest, luarea în considerare a consecinţelor studiului
pentru societate, acceptarea supervizării şi a expertizei ştiinţifice. Hotărârea de a întreprinde o
cercetare aparţine psihologului, care analizează în ce măsură activitatea (informaţiile care se obţin)
contribuie la dezvoltarea ştiinţei psihologice şi mai ales la asigurarea bunăstării umane. În luarea
acestei decizii, psihologul analizează diferitele alternative şi îşi fixează obiective şi ipoteze de
cercetare în funcţie de resursele de care dispune şi de importanţa acestora pentru comunitatea
umană. În baza acestor consideraţii, psihologii îşi desfăşoară cercetarea având obligaţia de a acţiona
în aşa fel încât să nu supună participanţii la cercetare unor proceduri generatoare de frustrare.
În planificarea unui studiu, se impune o atentă evaluare a importanţei acestuia şi în ce măsură
obţinerea unor rezultate ştiinţifice ar presupune nerespectarea parţială sau totală a unor norme de
conduită etică. Cerinţele metodologice ale studiului pot solicita utilizarea unor proceduri în care
subiectul sau participantul la cercetare nu este avertizat anterior. În aceste condiţii, este obligatoriu
ca înainte de a începe studiul, să se stabilească dacă utilizarea unor astfel de demersuri este
justificată de rezultatele ştiinţifice / aplicative ale studiului şi să se găsească proceduri alternative.
1.2. Cercetarea de zoopsihologie

Principiul 10 se referă la grija şi utilizarea animalelor în cercetările de zoopsihologie şi precizează:
„Un investigator al comportamentului animal se străduieşte să promoveze înţelegerea principiilor
comportamentale de bază şi/sau să contribuie prin cercetările pe animale la îmbunătăţirea sănătăţii
şi bunăstării umane. În atingerea acestor scopuri, cercetătorul este obligat să asigure bunăstarea
animalelor şi să le trateze cu atenţia cuvenită. Cu toate că există legi şi reglementări, protecţia
imediată a animalului depinde de conştiinţa personală a cercetătorului.“
În general, cercetările cu animale nu sunt valoroase în sine, ci reprezintă modalităţi prin care se
poate contribui la asigurarea bunăstării umane. Cercetările cu animale presupun cunoştinţe şi
abilităţi speciale. Un psiholog care coordonează un astfel de studiu are obligaţia de a asigura
securitatea şi confortul animalelor şi este responsabil de activităţile desfăşurate de toată echipa de
cercetare. Psihologii au obligaţia să depună toate eforturile pentru a minimiza disconfortul, boala şi
durerea animalelor. Dacă se impun proceduri care obligă, le provoacă dureri sau stres ele se vor
utiliza doar dacă nu există o alternativă sau dacă rezultatele obţinute prin această cercetare sunt
16
foarte importante prin aplicabilitatea lor în zona umană. Dacă pe parcursul cercetării, de exemplu,
este necesar să se curme viaţa unui animal este obligatoriu ca acesta să se facă rapid şi fără durere.
1.3. Standarde etice specifice publicării raportului de cercetare

Publicarea rezultatelor unei cercetări, sub forma unui articol / cărţi nu înseamnă doar a face publice
rezultatele unui studiu, ci în acelaşi timp reprezintă o afirmare socială a cercetătorului şi a instituţiei
din care acesta face parte.
În mod obişnuit, publicarea unui raport trebuie să respecte condiţiile impuse de editor, mai exact de
Comitetul ştiinţific al editurii respective. Acestea privesc:
• nivelul ştiinţific al informaţiilor;
• respectarea unei metodologii ştiinţifice care să acopere obiectul de cercetare;
• corectitudinea rezultatelor;
• originalitatea informaţiilor. Orice preluare de informaţii la care nu se semnalează sursa sau
orice preluare de informaţie ocazională fără nominalizarea autorului este considerată plagiat.
Tot în sfera plagiatului se înscrie şi semnarea unor articole care prezintă date de cercetare
care nu sunt rezultate ale propriei activităţi;
• claritatea şi corectitudinea datelor de identificare a autorului / autorilor. Atunci când se
semnează un articol, semnătura trebuie însoţită de precizarea poziţiei cercetătorului
(psiholog / master în psihologie / cercetător);
• respectarea unui model standard de redactare;
• dacă după publicarea articolului se constată erori, autorii au obligaţia să semnaleze aceste
erori prin erate, corecţii etc.;
• recenzorii au obligaţia să respecte confidenţialitatea informaţiilor cuprinse în articolul
respectiv.
2. Standarde etice specifice cercetării calitative
Specificitatea normelor decurge din poziţia pe care o are cercetătorul în acest tip de cercetare şi
anume implicarea directă, participativă la cercetare. În acest tip de cercetări nu se poate apela la
operatori de interviu. Problemele etice pot fi analizate prin prisma relaţiilor care se stabilesc între
cercetător şi participanţi la cercetare şi informaţiile obţinute.
• Relaţia cercetător – participanţi la cercetare priveşte caracteristicile morale ale activităţii din
teren. Se pot ridica întrebări de genul: „Ce compromisuri trebuie să facă cercetătorul pentru a
obţine informaţiile necesare atingerii scopului fixat?“, „Din ce motive participanţii la cercetare
acceptă să ofere informaţiile necesare cercetării?“ ş.a.
• Relaţia cercetător – informaţii care se obţin prin studiu. Orientarea personală, socială sau
politică poate „colora“ informaţia culeasă, analiza şi interpretarea datelor. Este necesar să se
evite astfel de imixtiuni ale trăirilor personale în datele de cercetare şi să se îndeplinească
condiţiile de obiectivitate, eventual prin neparticiparea la studii în care implicarea poate fi foarte
puternică. De exemplu, proprietarul unor case naţionalizate nu poate fi cercetător al problemelor
17
chiriaşilor din casele naţionalizate. Redactarea unui raport de cercetare presupune decizii
ideologice, etice şi estetice: „Ce sens dau informaţiilor şi cum exprim aceste rezultate astfel
încât să nu divulg subiecţii participanţi la ea.“ Cu cât o cercetare este mai bine făcută, cu atât
problemele de etică sunt mai mari, căci riscul identificării participanţilor este mai mare.
Cele mai frecvente modele etice întâlnite în cercetarea calitativă sunt:
• Modelul absolutist care precizează că cercetătorul nu are voie să depăşească în studiile sale
limitele comportamentelor şi evenimentelor care aparţin domeniului public. Ex.: Nu se fac
cercetări în problemele cuplului.
• Modelul potlogarului consideră că un cercetător are voie să apeleze la orice mijloace pentru a
obţine datele, inclusiv identitatea falsă.
• Modelul relativist apreciază că singurele principii şi norme în vigoare sunt cele care derivă din
profesionalismul cercetătorului.
• Modelul contextual relativizează codul moral considerând că orice cercetare presupune
probleme de etică, dar important este ca deciziile luate să nu determine consecinţe negative.
• Modelul feminist propune un set de principii care să ghideze cercetarea ştiinţifică, printre care
putem enumerăm responsabilitatea personală a cercetătorului, empatia din relaţie cercetător –
respondent, valorizarea trăirilor afective ş.a.
3. Structura raportului de cercetare
Structura raportului de cercetare trebuie respectată cu rigurozitate, acesta asigurând corectitudinea

unei comunicării coerente şi inteligibile a rezultatelor. În prezentarea datelor se acordă o atenţie
dosebită formatului prezentării, bineînţeles fără se se minimalizeze importanţa conţinutului.
Privitor la format precizăm o serie de reguli.
• Alegerea titlului. Titlul trebuie să însumeze ideea principală a studiului în 10 – 12 cuvinte.
Spre exemplu, cea mai bună formulă de titlu pentru a raporta rezultatele unui experiment
este: „(Variabila Dependentă) ca o funcţie a (Variabilei Independente) sau efectul
(Variabilei Independente) asupra (Variabilei Dependente)“ Şi în alte tipuri de cercetări
trebuie incluse variabilele de interes în titlu (se formulează releţii de cauzalitate, de tipul
„variabila x determină variabila y“). Titlul se va scrie pe o pagină separată, pagină care se
numeşte: „pagină-titlu“.
• Rezumatul. Scopul acestuia este să furnizeze un sumar scurt (100 – 120 de cuvinte) şi
cuprinzător al studiului. Este foarte important pentru că reprezintă un sumar al lucrării.
Acesta trebuie să includă o scurtă descriere a problemei investigate, metodele folosite,
rezultatele şi implicaţiile lor. Se pot integra una sau două propoziţii principale din capitolele
de introducere, metode, rezultate şi discuţii. Trebuie evitate citatele în rezumat.
• Introducerea. Principalul scop este comunicarea către cititori a motivului pentru care s-a
efectuat cercetarea şi problematica urmărită, se precizează motivul pentru care este
importantă şi ce informaţii noi aduce prin raportare la studiile anterioare. Introducerea
debutează cu informaţii generale, pe parcurs ele se focalizează pe tema studiată devenind
18
din ce în ce mai specifice. De exemplu, se poate începe prin definirea termenilor relevanţi.
Apoi, se expun teoriile de referinţă în ordine cronologică, evitând ca aceasta să fie
exhaustivă. În continuare, se clarifică legătura dintre studiile anterioare şi prezenta lucrare.
Acest capitol ar trebui să conţină patru paragrafe: introducerea generală, teoriile în domeniu
recunoscute, legătura studiului prezent cu literatura de referinţă şi o declaraţie explicită a
scopului.
• Metode. Scopul acestui capitol este să descrie în detaliu cum s-a desfăşurat studiul. Oricine
ar trebui să poată să refacă studiul bazându-se pe informaţiile furnizate în acest capitol. Într-
un design experimental, acest capitol este subdivizat în patru subcapitole:
subiecţi/participanţi, aparatură, design şi procedură. Ordinea design – procedură este
arbitrară. Uneori cercetătorii combină capitolele design şi procedură, dar într-un experiment
psihologic sau într-o cercetare descriptivă, este necesar un capitol special dedicat design-
ului.
• Subiecţi/Participanţi la cercetare. Se indică cine a participat la studiu, numărul lor şi
criteriul de selecţie. Se precizează de asemenea orice detaliu care este relevant pentru studiu
(sex, vârstă, etnie, rasă, greutate etc.).
• Design-ul Se descrie modelul studiului, ceea ce presupune descrierea variabilelor şi a
relaţiilor care ipotetic considerăm că se pot stabili între ele.
• Rezultate. Se prezintă pe scurt principalele constatări. Se începe cu o descriere generală,
ulterior se detailează informaţiile obţinute în cercetare. Când sunt prezentate rezultatele
testelor statistice, se prezintă calculele descriptive înaintea celor inferenţiale. Cu alte
cuvinte, la început se prezintă şi se comentează rezultate de tipul mediilor şi/sau procente
(cu trimitere la un tabel sau o figură). Ulterior se discută şi se prezintă rezultatele testelor
statistice. În cazul prezentării unui material mai amplu acesta se va diviza în paragrafe cu
subtitluri care să surprindă conţinutul (ca în capitolul introductiv). Aceste subtitluri trebuie
să aibă înţeles şi relevanţă pentru date şi trebuie să ajute la organizarea prezentării lor, adică
trebuie să fie organizate după tipul de analiză implicată
• Discuţii. Scopul acestui capitol este evaluarea şi interpretarea rezultatelor prin raporatare la
problema iniţială a cercetării. Se începe cu un scurt rezumat, non-tehnic al rezultatelor. Cu
alte cuvinte, se expun principalele constatări fără a se folosi terminologia statistică. Se
continuă discutându-se implicaţiile rezultatelor. Orice informaţie, orice rezultat constatat
este prezentat şi discutat. De asemenea este importantă discutarea modului în care
rezultatele se raportează la literatura de specialitate citată în introducere. În final se face un
bilanţ rezumativ.
• Trimiteri bibliografice. Orice autor citat în raportul de cercetare trebuie să fie prezent în
acest capitol şi viceversa. Dacă un autor nu este citat în text, atunci nu trebuie să apară în
acest capitol. Numele autorilor se scrie în ordine alfabetică după numele de familie (nume
de familie urmat de virgulă şi de iniţiala prenumelui). Dacă sunt mai mulţi autori, se
enumeră toţi autorii în ordinea precizată în materialul de bază şi se separă numele autorilor
cu virgulă. După autor (autori) se precizează anul în care a apărut volumul citat (în
19
paranteze şi urmat de punct). Spre exemplu: Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of
people, New Jersey, Prentice Hall. Trimiterea la un articol publicat într-un jurnal sau o
revistă se va face diferit, spre exemplu: Wolfradt, U., Pretz, J.E. (2001) Individual
Differences în Creativity: Personality, A story Writing, and Hobbies, European Journal of
Personality 15, 297-311
A Exerciţii
1.Analiza comparativă a standardelor etice specifice cercetării cantitative şi calitative.
2.Structura raportului de cercetare – exemplificări cu articole din reviste academice de specialitate
din România şi din străinătate.
3.Care este structura raportului de cercetare ?
& Bibliografie
Mitrofan, N., Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice ale
psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992.
Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall.
20
PRELEGEREA III
Generarea şi formularea problemelor de cercetare
Introducere
Această a treia prelegere permite înţelegerea problematicii legată de

generarea şi formularea problemelor de cercetare, identificarea
problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor, etapele
cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative
precum şi cunoştinţe referitoare la operaţionalizarea conceptelor.
Obiective
- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate

de cercetare ;
psihologiei;
21
Rezumat
Primul pas în cercetarea ştiinţifică presupune formularea sau precizarea temei de cercetare. În
psihologie, ca dealtfel în orice altă ştiinţă, există surse recunoscute de „inspiraţie“ pentru formularea
unor noi teme de cercetare. Cele mai frecvente surse sunt cercetările finalizate, teoriile recunoscute
în domeniu sau din domeniile conexe, evenimentele de viaţă cotidiană, activitatea curentă,
comenzile sociale. Precizarea clară a problematicii de cercetare este foarte importantă, de ea
depinzînd opţiunea pentru un anume tip de metodologie. Al doilea pas presupune stabilirea
obiectivelor şi a ipotezelor. Obiectivele şi ipotezele cercetării sunt „propoziţii interogative care
statuează relaţiile dintre două variabile“ (Kerlinger, 1978).
O altă operaţie specifică şi necesară în debutul oricărei cercetări în ştiinţele umane este
„operaţionalizarea conceptelor“. Operaţionalizarea reprezintă procesul de convertire a conceptelor
în caracteristici empirice cuantificabile. Ea se desfăşoară în trei etape: definirea conceptelor,
stabilirea indicatorilor şi stabilirea indicilor.
1.Identificarea problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor
Întrebarea care sunt sursele de inspiraţie în fixarea unei probleme de cercetare este cât se poate de
pertinentă. În psihologie, ca dealtfel în toate ştiinţele există câteva surse uzual folosite şi anume:
• Evenimentele de viaţă cotidiană. Relaţiile interumane oferă o sursă practic infinită de teme
de cercetare. De exemplu: conflictele intergeneraţionale în perioade de incertitudine socială,
dificultăţile de relaţionare în organizaţii, efectul reclamelor asupra comportamentelor de
cumpărare, consumul de alcool în comunităţile de copii ai străzii ş.a.m.d. Determinarea
cauzelor individuale care conduc la aceste evoluţii, ca şi precizarea cauzelor sociale care
determină anumite comportamente rerprezintă teme de cercetare.
• Activitatea curentă. De exemplu: integrarea profesională a emigranţilor, absenteismul şi
eşecul şcolar, selecţia şi orientarea profesională, cazuistica liminală sau personalităţile
accentuate cu probleme de integrare ş.a. reprezintă tot atâtea teme – problemă a căror
explicaţie presupune o abordare sistematică.
• Cercetările finalizate. O cercetare corect realizată trebuie să răspundă la întrebarea formulată
prin ipoteză, dar şi să genereze alte întrebări, astfel ea devine şi sursă de idei pentru alte
studii. De exemplu: să considerăm că studiul structurilor de personalitate la adolescenţi a
evidenţiat şi o serie de deosebiri din punctul de vedere al opţiunilor profesionale. Opţiunile
profesionale nu au facut obiectul studiului respectiv, dar ele pot reprezenta un punct de
pornire pentru alte cercetări.
22
• Teoriile. Ca şi cercetările finalizate, teoriile sunt cu atât mai bune cu cât permit preluarea şi
dezvoltarea informaţiilor pe care le transmit. Teoria este definită de M.H.Marx (1963) ca
fiind „Un grup de reguli organizate logic“. Teoriile sunt în acelaşi timp o ţintă şi un ghid. O
teorie este o ţintă deoarece însumează şi integrează un volum de informaţii într-un domeniu
şi este un ghid pentru că reuneşte o serie de informaţii care pot fi surse de idei pentru noi
teme de cercetare.
Odată formulată problema de cercetare urmează etapa de documentare sau de studiu al literaturii de
specialitate corelate problemei stabilite. Întrebarea care apare uzual este „De ce să pierd vremea
studiind ce au făcut alţii, în loc să încep imediat să lucrez?“ Există câteva motive întemeiate pentru
care trebuie să ştim ce alte cercetări similare au fost făcute:
• pentru a nu risca să repetăm un demers de cercetare care nu poate aduce informaţii noi;
• dacă tema pe care am ales-o a mai fost studiată, informaţiile existente pot preciza mai clar
metodele şi obiectivele studiului nostru.
Etapa următoare presupune estimarea posibilitaţilor de realizare a studiulu. Fiecare studiu trebuie
să respecte anumite norme de timp, presupune costuri, implică acceptul participanţilor la cercetare
şi nu în ultimul rând obligă la respectarea codului etic. Dacă cercetarea pe care ne-o propunem
presupune timp excesiv, sau timpul acordat pentru cercetare este prea scurt, dacă implică finanţe pe
care nu le putem acoperi, dacă presupune un grad de experienţă pe care nu îl avem, sau dacă nu se
pot respecta toate normele etice ale raportului cercetător-participant la cercetare, este de dorit să ne
reorientăm spre o altă temă.
În demersul cercetării un moment important este acela al alegerii metodologiei de cercetare. O
cercetare poate fi efectuată apelând atât la o metodologie cantitativă, cât şi la una calitativă.
Întrebările care decurg logic sunt: Ce tip de metodologie este mai potrivită?; Care sunt criteriile
după care mă ghidez în selectarea unei metode sau a alteia? De fapt, problema nu este dacă un tip de
metodologie este mai bun şi altul mai puţin bun, ci care tip de metodologie, care metodă serveşte
cel mai bine scopului cercetării. Relativ frecvent cercetătorii folosesc metodele pe care le cunosc
cel mai bine, cu care se simt securizaţi şi cu care obţin cele mai bune performanţe. Pentru alţii,
alegerea metodei reprezintă un scop uzual al fiecărui debut de cercetare. Berger et al. (1989)
enumeră o serie de condiţii care trebuie respectate în alegerea unei metode şi a unei metodologii:
• să corespundă scopurilor teoretice ale cercetării;
• să corespundă obiectivelor studiului propus;
• să corespundă necesităţilor de prelucrare statistică a rezultatelor.
Opţiunea pentru o metodologie calitativă este justificată în următoarele condiţii:
• dacă informaţiile teoretice la care avem acces sunt insuficiente, apelul la aceste metode ne
permite să ne clarificăm noţiunile şi condiţiile necesare pentru cercetare. În această situaţie
utilizarea unei metodologii calitative reprezintă o fază de explorare care poate fi urmată de o
a doua fază, de cercetare propriu-zisă în care să se apeleze la o metodologie cantitativă;
• dacă este necesară o abordare din interior al fenomenului social (exemplu: integrarea socială
a emigranţilor în comunităţile ţării de emigraţie);
23
• dacă sunt necesare informaţii de fineţe. Metodologia cantitativă oferă informaţii mult
simplificate datorită obligaţiei de a lua în consideraţie modalităţile de prelucrare statistică a
datelor;
• dacă dorim să evaluăm un fenomen în evoluţie;
• dacă informaţiile sau rezultatele studiului pot fi prezentate fără apel la cifre;
• dacă cercetătorul doreşte să studieze realitatea psiho-socială aşa cum este fără modele
preconcepute şi posibil limitatoare (Flick, 1991).
2. Etapele cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative
Cercetarea evoluează într-o succesiune de secvenţe, sau paşi, care sunt interrelaţionate, realizarea
unei secvenţe fiind dependentă de realizarea celei anterioare. Schiţarea unui model de cercetare
presupune un sumar al elementelor principale care interesează, precizarea condiţiilor de evaluare
(unde, când şi cum putem măsura aceste calităţi) şi a modului de prelucrare şi analiză a datelor de
cercetare. Modelul de cercetare sau design-ul diferă în funcţie de scopul cercetării şi de metodele
utilizate.
Orice cercetare presupune o serie de decizii anterioare ca timp debutului propriu-zis şi anume:
a. alegerea tipului de design (cantitativ sau calitativ, descriptiv, experimental ş.a.m.d.);
b. stabilirea procedurii de eşantionare (numărul şi calităţile caracteristicile participanţilor la
cercetare). În studiile cantitative, caracteristicile loturilor şi numărul de participanţi se stabilesc
anticipat şi nu se schimbă pe parcursul lor. În cercetarea calitativă se admite modificarea
caracteristicilor lotului de participanţi atât din punct de vedere numeric, cât şi al calităţii lor.
c. alegerea metodelor de evaluare;
d. stabilirea echipei de cercetare (numărul de cercetători şi operatori inplicaţi, specialităţile
acestora). Tot acum este de dorit să se obţină acceptul instituţiilor şi a participanţilor la cercetare).
Conform Berger (1989), scopurile unui model de cercetare sunt următoarele:

• să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maximum a posibilelor pierderi
de timp şi a celor financiare;
• să asigure ordinea operaţiilor astfel încât nici un aspect urmărit prin cercetare să nu fie omis
şi să fie executat la momentul potrivit;
• sa prevină erorile de lucru, dar şi posibilele distorsiuni de informaţie.
Structura unui model de cercetare este descrisă de J. Beaugrand (1993) în lucrarea „ Fondements et
étapes de la recherche scientifique en psychologie“. Etapele cercetării cantitative sunt următoarele:
1. Enunţarea problemei; 2. Structurarea planului; 3. Culegerea de informaţii; 4. Analiza şi
interpretarea informaţiilor; 5. Reformularea enunţurilor teoretice; 6. Publicarea raportului de
cercetare. Beaugrand precizează că acest ciclu de cercetare admite reîntoarcerea la o etapă
anterioară, cu excepţia etapelor doi şi trei a căror ordine nu poate fi schimbată. Fiecare etapă
presupune o serie de activităţi specifice.
24
1. Enunţarea problemei de cercetare
O problemă este definită ca o lipsă de informaţii şi precizarea acestei necunoscute este primul pas
într-o cercetare. Pentru a delimita obiectivele unei cercetări este necesar să se ştie ce informaţii
există în domeniul în care se încadrează tema pentru care s-a optat. În cadrul activităţilor de
documentare se include atît parcurgerea literaturii de specialitate, dar şi observaţia nestructurată.
Este o metodă adecvată acestei etape deoarece nu presupune un plan grilă antestabilit dar poate
preciza obiectivele prin confruntare cu realitatea. Această etapă se finalizează în momentul în care
se pot stabili ipotezele teoretice de cercetare (sau ipoteze de lucru cf. Sarantakos).
2. Structurarea planului de cercetare

Aceasta etapă presupune transformarea în variabile empirice a conceptelor şi ipotezelor generale
(trecerea de la teoretic la concret). Ca activităţi specifice ea presupune: operaţionalizarea
conceptelor, alegerea metodelor, stabilirea eşantionului de cercetare şi a locului unde aceasta se va
desfăşura. Toate aceste activităţi vor permite traducerea sau transformarea ipotezelor teoretice în
ipoteze empirice (sau ipoteze de cercetare cf. Sarantakos).
3.Culegerea de informaţii se face cu ajutorul metodelor pentru care s-a optat în etapa anterioară.
Rezultatul acestei etape sunt datele de cercetare sau informaţiile de cercetare.
4. Analiza şi interpretarea informaţiilor

În analiza şi interpretarea informaţiilor se poate opta pentru diferite niveluri, cum ar fi analiza
comparativă a performanţelor medii sau analiza rezultatelor testelor statistice care permit afirmaţii
de tipul: „Rezultatele obţinute ilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întâmplare.“ Prin
teste statistice se înţelege calculul corelaţiei sau analiza factorială.
Analiza şi interpretarea datelor obligă la confruntarea lor cu o ipoteză stabilită iniţial în cercetare,
pentru a descoperi în ce măsură rezultatele obţinute confirmă sau infirmă ipoteza respectivă.
Interpretarea reprezintă confruntarea rezultatelor sau a relaţiilor dintre variabile, relaţii care au fost
propuse prin ipoteză. În unele cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere a unor regularităţi, în
special când se utilizează metode ca observaţia, iar din punct de vedere al calculelor statistice o
simplă comparaţie de medii sau de procente. Alteori, ipoteza presupune o inferenţă (explicare a
cauzalităţii unor fenomene), iar rezultatele sunt obţinute în urma unui studiu corelaţional (teste,
chestionare). Această etapă se finalizează atunci când se pot face o serie de generalizări empirice.
5. Reformularea enunţurilor teoretice

Este etapa în care se poate propune revizuirea unui model teoretic preexistent prin prisma noilor
informaţii obţinute. Bineînţeles, această revizuire va fi reluată şi validată prin alte cercetări. În acest
moment se face evaluarea întregului studiu, se stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns
ipotezei formulate, se stabilesc care au fost sursele de eroare, se stabileşte domeniul în care pot fi
generalizate rezultatele obţinute. Se integrează noile informaţii la nivelul teoriilor deja existente, se
anulează informaţiile false, se precizează noi probleme de cercetare, noi ipoteze.
25
6. Publicarea raportului de cercetare
Este etapa care încheie un ciclu de cercetare. Publicarea rezultatelor înseamnă „supunerea“ judecăţii
comunităţii ştiinţifice, atât a cercetătorului, cât şi a rezultatelor studiului (fi.3.1.).
Analiză comparativă a modelul cantitativ de cercetare cu modelul calitativ de cercetare

Sarantakos a propus în 1994 această comparaţie, spunând: „Dacă prima etapă (pregătirea) în cazul
unei abordări cantitative presupune un obiectiv bine specificat, o ipoteză formulată ferm şi definitiv
ca şi operaţionalizarea conceptelor utilizate în studiu, în cercetarea calitativă această etapă obligă la
formularea unor obiective mai generale, mai puţin structurate, ipotezele se pot formula şi pe
parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu este necesar.“ Se mai
pot preciza o serie de deosebiri între cele două abordări.
• Din punctul de vedere al design-ul de cercetare.
Într-o abordarea cantitativă – design-ul este planificat cu multă atenţie şi acurateţe din debut;
loturile de subiecţi sunt selectate conform unor criterii antestabilite; se precizează metodele de
colectare a datelor şi corelativ tipul de analiză statistică, de asemenea la începutul cercetării.
Într-o abordarea calitativă – design-ul este planificat, dar nu este restrictiv (etapele nu sunt fixate
într-o ordine riguroasă înainte de a debuta studiul); se respectă o serie de criterii de selecţie a
participanţilor, dar criteriul de reprezentativitate nu este la fel de important; metoda de lucru se
precizează de la debutul studiului.
• Din punctul de vedere al etapei de colectare de date.
În abordarea cantitativă – colectarea datelor poate fi făcută atât de cercetător, dar şi de persoane
instruite să aplice diferite probe, adică şi de operatori de cercetare.
În abordarea calitativă – aplicarea probelor şi culegerea de informaţii se face doar de cercetător (nu
se apelează niciodată la operatori de cercetare)..
• Din punctul de vedere al analizei datelor.
Abordarea cantitativă – utilizează analiza cantitativ- statistică.
Abordarea calitativă – utilizează analiza calitativă, care are loc simultan cu colectarea datelor sau pe
măsură ce informaţiile se colectează, se analizează şi pot deschide noi direcţii de cercetare.
• Din punctul de vedere al interpretării.
Într-o abordare cantitativă – interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă.
Într-o abordare calitativă – interpretarea se realizează prin generalizare analitică.
26
Figura 3.1. - ETAPELE CERCETĂRII CANTITATIVE
ENUNTAREA PROBLEMEI DE CERCETARE

Modalităţi de înţelegere a unui proces, fenomen
psihologic :
- model teorie – soluţie
- observaţie nestructurată
- documentare
Ipoteze teoretice
PUBLICARE
PLANUL DE CERCETARE
Operaţionalizarea conceptelor.
Alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării
lor, fixarea metodelor de lucru.
Fixarea locului cercetării şi a grupului de participanţi.
Traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice
REFORMULAREA ENUNÞURILOR TEORETICE

Corelarea noilor informaţii cu teoriile existente.
Selectarea informaţiilor prin confruntare cu alte informaţii
de acelaşi tip.
Definirea de noi probleme de cercetare.
Ipoteze noi
CULEGEREA DE INFORMAÞII
Prin experiment, observaţie directă, teste, metode
corelative.
Informaţii
ANALIZA ŞI INTERPRETAREA INFORMAÞIILOR

Transformarea informaţiilor în cifre: verificarea ipotezelor
Descrierea fenomenului psihic măsurat
Generalizări empirice
Conf. J. BEAUGRAND (1993) „Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie“
27
3. Operaţionalizarea conceptelor
În cercetarea cantitativă operaţionalizarea conceptelor este o etapă indispensabilă. Este utilizată

în orice tip de studiu şi permite definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate în studiu. Spre
exemplu: Cum se poate măsura anxietatea fără să existe o corectă definiţie a termenului şi fără să
fie precizate comportamentele semnificative pentru prezenţa sa?
Operaţionalizarea este definită ca fiind procesul de convertire a conceptelor în caracteristici
empirice (indicatori, „evenimente observabile“) cuantificabile. Operaţionalizarea se utilizează
atunci când conceptele sunt abstracte, sau vagi, sau neclare şi obligă la traducerea lor în sinonime
empirice. Spre exemplu: conceptul responsabilitate poate fi operaţionalizat prin următorii
indicatori: conştiinciozitate, fidelitate, stabilitate, constanţă atitudinală şi comportamentală.
A. J. Bachrach (1962) defineşte operaţionalizarea metaforic: „Definiţia operaţională a unei
mâncări este…..reţeta sa.“ (p.74)
Operaţionalizarea presupune trei paşi:
• selecţia indicatorilor. Sunt cunoscute mai multe căi de selecţie a indicatorilor: a. studiile
exploratorii, care permit definirea conceptelor prin apel la un grup de experţi; b. propria
experienţă; c. analiza definiţiilor prezentate în literatura de specialitate.
• cuantificarea indicatorilor (identificarea valorilor pe care aceştia îi pot lua şi stabilirea
scorurilor, a valorilor numerice corespunzătoare);
• cuantificarea variabilelor (identificarea unui continuu numeric al valorii lor, sau
reprezentarea lor prin scoruri).
Procedura de operaţionalizare a conceptelor presupune respectarea unor reguli. Acestea sunt:
• Regula relevanţei empirice, conform căreia indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe
care îl măsoară sau indicatorii trebuie să fie sinonomi cu conceptul.
• Regula adecvării empirice, conform căreia indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura
toate faţetele conceptului.
• Regula cuantificării, conform căreia valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor
şi variabilelor trebuie să respecte aceleaşi proceduri.
În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată inadecvată şi ca urmare ea nu este

utilizată. În acest context, Lamneck, 1988, consideră inoperantă operaţionalizarea din
următoarele motive: a. este inadecvată deoarece în realitate ea nu asigură relaţia abstract-concret,
ci o relaţie abstract – abstract, cu alte cuvinte prin operaţionalizare conceptele sunt definite prin
alte concepte; b. este incompletă, căci nu poate acoperi toate aspectele conceptului, conceptul
fiind considerat o entitate în evoluţie; c. este subiectivă, determinarea indicatorilor fiind
dependentă de ceea ce înţelege cercetătorul şi astfel se explică de ce pentru acelaşi concept există
mai multe explicaţii; d. stabilirea unor echivalenţe numerice pentru indicatori şi implicit pentru
concept nu este întotdeauna conformă cu realitatea; e. este o pierdere de timp, căci
operaţionalizarea presupune definirea completă a conceptului înainte de a debuta o cercetare. Ca
urmare, în loc să putem îmbogăţi conceptul prin datele de cercetare vom fi obligaţi să ne limităm
28
la indicatorii determinaţi la început; f. crează probleme de validitate, datorită caracteristicilor
enumerate mai sus. Aşadar, dacă pentru cercetările cantitative operaţionalizarea este o etapă
absolut necesară, pentru cercetarea calitativă ea nu este necesară.
A Exerciţii
Definitivarea temelor proiectelor de cercetare
Definirea cuvintelor cheie şi operaţionalizarea conceptelor pentru temele proiectelor (se lucrează
cu microgrupuri de studenţi).
& Bibliografie
Babbie, E., (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA, Woodsworth
29
PRELEGEREA IV
Generarea şi formularea ipotezelor
Introducere
Această a patra prelegere se ocupă de tematica generării şi a

formulării ipotezelor, precum şi de etapele formulării ipotezelor,
încercând să clarifice o serie de probleme referitoare la acestea.
Obiective
- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice

legate de generarea şi formularea ipotezelor ;
psihologiei;
30
Rezumat
O ipoteză trebuie să îndeplinescă următoarele funcţii: să ghideze cercetarea, să asigure un

răspuns temporar la problema cercetată, să faciliteze analiza datelor. Pentru a formula o ipoteză
de cercetare corectă este necesar ca informaţiile cu privire la problematica aflată în studiu să fie
corectă şi completă. Aceasta obligă la o bună cunoaştere a teoriilor ştiinţifice existente în
domeniul în care se încadrează studiul. Un al doilea deziderat al formulării ipotezelor îl
reprezintă precizarea locului pe care îl vor ocupa rezultatele cercetărilor propuse în contextul
informaţiilor existente (se continuă o cercetare, se reface un demers de cercetare în alt context,
sau se verifică o teorie prin utilizarea unei metodologii noi ş.a.). Respectarea acestor deziderate
permite formularea adecvată şi precisă a ipotezelor şi integrarea cercetărilor pe care le orientează
în corpul de cunoştinţe existente în domeniu. O ipoteză vagă, bazîndu-se pe informaţii
fragmentare sau neselectate va fi inutilă în contextul evoluţiei ştiinţei. În formularea ipotezelor se
pot distinge trei grade de specificitate: ipoteze generale, de cercetare şi statistice (Bandura,
1963). Atât în sociologie, cât şi în psihologie se face diferenţa între ipoteze teoretice (care
propun interpretări noi ale faptelor şi fenomenelor psihice şi sunt indirect testabile în cercetările
empirice) şi ipoteze de lucru (sau empirice, care îşi propun să explice relaţiile dintre diferite
fenomene psihice şi sunt direct testabile în cercetările empirice, de teren). Grawitz (1972)
clasifică ipotezele de lucru în funcţie de nivelul de abstractizare: ipoteze care avansează supoziţia
uniformităţii cazurilor, ipoteze care urmăresc să stabilească relaţii empirice, ipoteze care se
referă la relaţiile dintre variabilele abstracte.
1. Generarea şi formularea ipotezelor
Formularea ipotezelor este o fază specifică abordărilor pozitiviste, a cercetărilor cantitative.

Enunţarea unei presupoziţii cu privire la evoluţia a două sau mai multe variabile psihologice
obligă la o bună cunoaştere a conceptelor cu care se lucrează. În cele mai multe cazuri, ipotezele
se referă la verificarea unor relaţii care se stabilesc între două variabile, aşadar ipoteza descrie o
soluţie posibilă la problema aflată în studiu. Kerlinger (1978) defineşte ipoteza ca fiind un enunţ
conjunctural despre relaţia dintre două sau mai multe variabile. Legătura presupusă între
variabile şi propusă prin ipoteză nu este o legătură sigură, ci una probabilă, posibilă. În general,
ipoteza se constituie ca o explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată prin cercetare, prin
datele obţinute. În ştiinţele sociale, ipoteza este o reflectare într-o formă specifică a realităţii
obiective, fiind un enunţ cu caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi
31
cauzalitatea evenimentelor şi comportamentelor socio-umane. Ea determină şi delimitează
domeniul de cercetare ghidând procedurile de culegere a datelor, de analiză şi interpretare a lor.
Caplow (1970) oferă două definiţii conceptului ipoteză: a. „ipoteza este enunţul unei relaţii
cauzale într-o formă care permite verificarea ei empirică“; b. „ipoteza este o tentativă de
explicaţie la o problemă de cercetare“. Ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să
conţină formulări clare, să numească variabile şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.
Rolul unui enunţ ipotetic este pe de o parte acela de a determina şi delimita domeniul de
cercetare şi, pe de altă parte, de a ghida colectarea datelor, analiza şi interpretarea acestora.
Ipoteza fiind un răspuns temporar la problema aflată în studiu are rolul de ghid al cercetării.
Pentru a îndeplini criteriul de validitate aceasta trebuie să respecte o serie de condiţii, denumite
de Galton (1967) dimensiuni. Acestea sunt:
1. Condiţia generalităţii. În perspectiva cantitativistă interesează informaţiile care pot fi
generalizabile deci valide pentru o populaţie numeric semnificativă. Ca urmare, ipotezele trebuie
astfel formulate încât relaţia dintre variabile să fie adevărată indiferent de condiţiile spaţio-
temporale. Spre exemplu: „cu cât o mamă este mai protectivă cu atât şansa copilului de a
dezvolta disfuncţii afective la maturitate este mai mare“.
2. Condiţia complexităţii. Enunţurile ipotetice pot să privească relaţia dintre două sau mai multe
variabile. Complexitatea priveşte numărul de variabile incluse în enunţ. Exemplul anterior este al
unei ipoteze cu două variabile. Dacă adăugăm criteriul sau variabila timp vom avea trei variabile.
„cu cât o mamă este mai protectivă şi pe o perioadă mai lungă de timp cu atât şansa copilului de
a dezvolta disfuncţii afective la maturitate este mai mare“.
Se poate face astfel o clasificare în funcţie de numărul de variabile incluse în ipoteze (ipoteze de
nivelul 1, cu două variabile; ipoteze de nivelul 2, cu trei variabile sau mai multe).
3. Condiţia specificităţii priveşte claritatea cu care sunt definite variabilele prezentate în ipoteză
ca şi numărul de valori pe care le poate avea fiecare variabilă.
4. Condiţia determinării se referă la gradul de corectitudine al enunţului. O ipoteză este cu atât
mai corectă cu cât reflectă mai bine realitatea psihologică.
5. Condiţia falsificabilităţii. Condiţie care priveşte formularea enunţului ipotetic şi obligă la o
formulare clară a acestuia. Această formulare nu trebuie să permită interpretări diferite ale
sensului său. Spre exemplu enunţul „Partidele de dreapta sunt votate sau nu, de populaţia
săracă“ permite interpretări şi este incorect. Dar enunţul „Partidele de dreapta sunt votate de
populaţia săracă“ este corect.
6. Condiţia testabilităţii. Se referă la condiţiile de validare a enunţului ipotetic. O ipoteză trebuie
să poată fi verificată (testată) prin cercetări empirice, pentru a fi corectă. Exemplu: „Relaţiile
interpersonale depind de influenţa planetară din galaxia noastră“ – nu este testabilă. Dar o
ipoteză de forma: „Relaţiile interpersonale depind de gradul de agresivitate al managerului“ este
testabilă.
7. Condiţia predictibilităţii. O ipoteză este corectă dacă descrie şi explică anticipativ evoluţia
unor fenomene psihice. Explicaţie care asigură şi rolul de ghid al cercetării fiind un răspuns
provizoriu la întrebarea la care trebuie să răspundă studiul.
32
8. Condiţia comunicabilităţii. Formularea unei ipoteze trebuie să fie inteligibilă, astfel încât să
fie decodată identic de oricine o citeşte.
9. Condiţia reproductibilităţii. O ipoteză trebuie să poată fi preluată şi verificată în cadrul altor
cercetări.
10. Condiţia utilităţii. Ipoteza, prin confruntare cu realitatea se poate plasa pe un continuum de la
validare până la invalidare. Este de dorit ca o ipoteză să se valideze, dar o ipoteză neconfirmată
nu este o ipoteză neutilizabilă, ci ea are valoare de adevăr, dar în sensul opus celui presupus
iniţial (Radu, 1993).
În concluzie, ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să
numească variabilele şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.
În literatura de specialitate se definesc mai multe tipuri de ipoteze.

A. Ipoteza de lucru (sau generală) este un enunţ preliminar care se formulează atunci când nu
există suficiente informaţii despre studiul respectiv.
B. Ipoteza de cercetare descrie un concept general utilizat în cercetare fără să facă referinţă la
formele particulare pe care le poate avea la nivelul populaţiei cercetate.
C. Ipoteza statistică este un enunţ corespunzător modelului care descrie distribuţia statistică
probabilă a unor parametrii; este utilizată în contextul calculelor referitoare la ipoteza nulă şi
ipoteza alterntivă. Ipoteza nulă şi ipoteza alternativă funcţionează împreună, în sensul în care
acceptarea uneia presupune rejectarea celeilalte. Ele sunt utilizate de cercetător în condiţiile
verificării ipotezelor ştiinţifice, presupunând enunţuri de tipul: diferenţele identificate între cele
două loturi se datorează procedurilor de eşantionare (Sarantakos, 1994, p.121).
2. Etapele formulării ipotezelor
Etapele formulării ipotezelor sunt:

1. formularea ipotezelor de lucru (sau generale);
2. formularea ipotezelor de cercetare,
3. formularea ipotezelor statistice.
Vom descrie trăsăturile specifice fiecărei etape urmărind un studiu asupra agresivităţii efectuat
de Alfred Bandura. Bandura (1963) este autorul teoriei conform căreia perceperea unor
comportamente determină un proces de achiziţie, de învăţare a lor.
1. Formularea ipotezelor de lucru (sau generale). În faza de debut a unei cercetări se pot
formula mai multe ipoteze generale. Ele pot fi privite ca ipoteze de lucru, adică formulări
preliminare a scopurilor cercetării atunci când nu există suficiente informaţii pentru o formulare
precisă şi clară. Ele ghidează demersul de documentare şi permit alegerea unor ţeluri mai
precise.
Întrebarea de la care a pornit Bandura în studiul său a fost: „Este adevărat că faptul de a-şi
imagina sau de a percepe un comportament agresiv executat de altă persoană reduce
autocontrolul, determinând apariţia unor comportamente agresive?“ Primă ipoteză cu un grad
33
mare de generalitate a studiului a fost: „Reacţia la imaginea (percepţia sau reprezentarea) unui
act agresiv determină mai degrabă o creştere a agresivităţii decât o scădere a ei“. Precizăm că
cercetarea efectuată de Bandura în 1963 a avut ca scop demonstrarea faptului că acei copii care
asistă (trăiesc într-un mediu ostil şi violent) la comportamente agresive tind să manifeste la
rândul lor comportamente agresive.
Pentru a demonstra acest enunţ foarte general Bandura a recurs la metoda experiementală. A
lucrat cu trei grupe de subiecţi, primul grup a vizionat o piesă de teatru foarte agresivă, al doilea
grup a vizionat un film cu scene violente, iar al treilea grup a urmărit un film de desene animate
în care personajele erau agresive. În etapa următoare, s-a măsurat agresivitatea
comportamentelor dezvoltate de subiecţi, s-a determinat tipul de agresivitate (imitativă sau
nonimitativă). Rezultatele au evidenţiat că există o influenţă clară a comportamentelor
personajelor din piesă, din film şi din desenul animat asupra comportamentelor prezente ulterior
la copii. Comportamentele percepute au influenţat comportamentele dezvoltate de subiecţi.
Rezultatele au evidenţiat că nivelul influenţei era dependent de cât de reale erau scenele agresive
prezentate şi de asemenea s-a constatat o agresivitate „în oglindă“ – fetele imitau agresivitatea
personajelor feminine, iar băieţii imitau agresivitatea personajelor masculine.
2. Formularea ipotezelor de cercetare. Ipoteza generală nu se poate verifica direct, ci sunt
necesare o serie de strategii sau cercetări particulare. Opţiunea pentru o strategie de verificare a
enunţului general obligă la formularea unei ipoteze de cercetare. O ipoteză de cercetare
reprezintă concretizarea ipotezei generale într-o cercetare bine delimitată. Este mult mai concretă
şi formularea respectă regulile logicii formale. De asemenea, prin ipotezele de cercetare se
precizează şi activităţile care se vor efectua. Enunţul ipotezei de cercetare merge în acelaşi sens
cu ipoteza generală şi precizează o situaţie concretă de desfăşurare a studiului.
În studiul efectuat de Bandura, una dintre aceste ipoteze de cercetare a fost: „Confruntaţi cu un
exemplu de model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe comportamente agresive
comparativ cu cei care nu au fost confruntaţi cu acest model.“ Alte ipoteze au făcut referire la
dezvoltarea unor comportamente agresive generate de filme şi de desene animate violente (nu de
spectacole).
Pentru a conduce la rezultate valide ipotezele de cercetare trebuie să întrunească câteva calităţi şi
anume, trebuie să fie operaţionale, riguroase, originale, validabile.
O ipoteză este operaţională dacă precizează activităţile, operaţiile, concrete care trebuie
efectuate pentru a determina dacă fenomenele psihice presupuse au loc, precum şi modul de
evaluare al acestora. În studiul lui Bandura, s-a precizat că modelul de imitat va lua forma
comportamentelor reale şi că se vor utiliza trei variante de lucru, trei modele de imitat: personaje
de spectacole, filme şi desene animate.
O ipoteză este riguros ştiinţifică dacă nu face precizări de tip cantitativ cu privire la evoluţia
unor variabile. Un enunţ de tipul reacţia X va fi de trei ori mai mare în cazul Y faţă de cazul Z,
sau de 10 ori etc. este greşit. Având în vedere unicitatea reacţiilor umane, este incorect să
anticipăm intensitatea unei reacţii la un anume stimul, dar este corect să presupunem că vor
evolua într-un sens pozitiv sau negativ. Ipoteza formulată de Bandura nu a precizat dacă imitarea
34
unei persoane agresive va genera comportamente de trei ori mai violente decât imitarea unui
desen animat.
O ipoteză este originală în măsura în care informaţiile care se presupun reprezintă o achiziţie
nouă şi corectă pentru ştiinţă. Când a presupus că un model agresiv va determina un plus de
agresivitate la copii, Bandura a vrut să îmbunătăţească „teoria învăţării prin imitaţie“ şi să pună
sub îndoială „teoria katharsis-ului“.
O ipoteză este validabilă atunci când enunţul postulat este confirmat pe parcursul studiului.
3. Formularea ipotezelor statistice
Odată formulată ipoteza de cercetare trebuie decis care este criteriul care permite validarea
enunţului postulat, ce tipuri de calcule statistice se vor utiliza. Statistica permite cuantificarea
reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor dintre stimul şi reacţie, dar nu ne permite să
aflăm dacă evaluările făcute corespund unor realităţi psihice şi dacă sunt tipice. Enunţurile
statistice trebuie să respecte aceste deziderate. Bandura în studiul său a presupus că vizionarea
unei imagini violente va determina o creştere a gradului de agresivitate al comportamentelor la
copii, dar nu a precizat că se vor dezvolta reacţii agresive de către toţi copii. Nu a formulat un
enunţ ferm de tipul „toţi copiii vor acţiona mai agresiv“, ceea ce ar fi fost greşit. Reacţiile
comportamentale ale copiilor supuşi aceluiaşi stimul au fost diferite. La majoritatea s-a constatat
o scădere a controlului, dar au existat şi cazuri în care acest lucru nu s-a întâmplat.
Pe parcursul unei cercetări ipotezele obţin un grad de precizie mai mare. Ipotezele de cercetare
sunt o concretizare a ipotezelor generale în cazul unui studiu particular, iar ipotezele statistice
stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate aprioric sunt verificate de datele cercetării. Aceste
etape de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente cu dezvoltarea cercetării propriu-zise. În
mod obişnuit, studiul debutează în momentul în care ipotezele de cercetare sunt fixate. Iar
ipotezele statistice sunt concomitente fazei de analiză şi interpretare a datelor.
A Exerciţii
1.Stabilirea diferenţei obiectiv – ipoteză de cercetare, analiză comparativă şi exemplificări.
2.Formularea obiectivelor şi a ipotezelor pentru proiectele de cercetare (se lucrează cu
microgrupuri de studenţi).
& Bibliografie
Robert, R., (1988) Fondements et etapes de la recherche scientifique en psychologie, Quebec,
Edisem
Radu, I., et al. (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj, Editura Sincro
35
PRELEGEREA V
Metode şi design-uri de cercetare
Introducere
Această a cincea prelegere se ocupă de tematica metodelor şi a

designurilor de cercetare, într-o clasificare a acestora din urmă în
designuri descriptive şi experimentale.
Obiective

legate de metodele şi designurile de cercertare ;
psihologiei;
36
Rezumat
Sunt cunoscute mai multe criterii de clasificare a metodelor şi implicit a cercetărilor. În funcţie
de caracterul cantitativ sau calitativ al modalităţilor de evaluare psihologică se diferenţiază
metode calitative şi cantitative. În funcţie de relaţia care se stabileşte între cercetător şi subiect se
pot distinge între cercetări descriptive (fără intervenţa cercetătorului), studii experimentale (cu
intervenţia cercetătorului). Un alt criteriu este numărul de subiecţi al căror comportament se
analizează (monogrup, multigrup, monosubiect).
Design-urile de cercetare se pot clasifica în două categorii: descriptive şi experimentale. Fiecare
categorie la rândul ei permite o serie de alte clasificări în funcţie de diferite criterii cum ar fi
timpul de desfăşurare a cercetării, numărul de subiecţi ş.a. Toate aceste clasificări se utilizează
simultan pentru a defini cât mai clar calităţile unui studiu. Exemplu: putem spune despre un
design că este descriptiv, longitudinal şi monosubiect.
1. Metode şi design-uri de cercetare
În ştiinţele sociale metodologia se ocupă pe de o parte cu analiza critică a activităţii de cercetare

şi pe de altă parte, cu formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acesteia. În 1959, Paul
Lazarfeld (conform Chelcea, 2002) considera că metodologia are şase obiective principale:
delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi
a tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metode şi tehnici de cercetare, sistematizarea
datelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelor. Obiectivele formulate
astfel sunt mai degrabă etape ale cercetării empirice putând fi şi obiective individualizate ale
ştiinţei metodelor sau metodologiei.
În ştiinţele socio-umane, termenul de metodă are diferite accepţiuni. Uneori are un înţeles mai
larg, dacă ne referim la metoda statistică, dialectică, sau poate avea un sens mai restrâns dacă ne
referim la metoda observaţiei, chestionarului etc. (Chelcea, 1995). Sunt cunoscute două variante
de clasificare a metodelor. Pe de o parte, în funcţie de locul ocupat în procesul cercetării, şi ele
pot fi: a. metode de culegere a informaţiilor (observaţia, experimentul etc.); b. metode de
prelucrare a informaţiilor (cantitative sau calitative); c. metode de interpretare.
O serie de criterii privesc atât metoda cât şi design-ul, acestea sunt: tipul de relaţie care se
stabileşte între cercetător şi subiect; caracteristicile intrinseci ale metodelor, scopul cercetării sau
numărul subiecţilor ş.a.
În funcţie de tipul de relaţie care se stabileşte între cercetător şi subiect pot fi:
37
• cercetări experimentale. În experimentul psihologic cercetătorul intervine provocând
apariţia unor reacţii şi metoda utilizată este experimentul de laborator.
• cercetări cvasiexperimentale. În acest caz cercetătorul chestionează participanţii la studiu
asupra unor evenimente sau trăiri psihologice, dar nu intervine pentru a provoca reacţii.
Metoda utilizată este ancheta (interviul, chestionarul ş.a.).
• cercetări observaţionale În acest tip ce studii cercetătorul este necunoscut pentru cel care
oferă informaţii. Metode folosite sunt observaţia, studiul arhivelor şi a urmelor ş.a..
În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodelor vom distinge între:
• cercetări cantitative. Prin caracterul ştiinţific riguros matematic al metodelor sale şi prin
condiţiile de eşantionare ferme acest tip de studii permit controlul rezultatelor şi
generalizarea lor.
• cercetări calitative. Cercetările calitative ţintesc la o analiză de profunzime a
caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, nu apelează la metode statistico-
matematice de analiză a informaţiilor şi datele de cercetare nu pot fi generalizate.
În funcţie de scop vom avea:
• cercetări descriptive care au ca scop descrierea evoluţiei unor evenimente psihice. În
cadrul cercetărilor descriptive se pot descrie două abordări: nomotetică şi idiografică.
Într-o abordare nomotetică scopul este definirea trăsăturilor specifice unei populaţii,
determinarea performanţelor medii tipice ale grupului. Ca urmare, studiile de acest tip
obligă la analiza peformanţelor unui grup mare de persoane. Comportamentul tipic pentru
grup nu se va regăsi identic la nivel individual. Cercetarea nomotetică nu neagă existenţa
diferenţelor interindividuale, dar are ca scop determinarea asemănărilor dintre indivizi.
Focalizarea pe valorile medii ale grupului a generat multe discuţii referitoare la adecvarea
acestei abordări în psihologie. Au fost cercetători care au susţiunut că abordarea
nomotetică este inadecvată cercetărilor psihologice deoarece individualitatea psihică nu
poate fi evaluată astfel. Aceştia consideră că în psihologie importantă este persoana şi
descrierea unor comportamente medii nu surprind realitatea. Chiar dacă aceste
comportamente se înscriu în limitele unor reguli general acceptate, ele se dezvoltă
specific particularizând individul. Abordarea idiografică este focalizată pe individualitate
şi presupune descrierea caracteristicilor specifice, individualizante ale persoanei. Cele
două abordări utilizează metode diferite. Astfel, metodele specifice cercetărilor
nomotetice sunt studiul corelaţional (ancheta, testul), iar cele specifice studiilor
idiografice sunt studiul de caz, observaţia.
• cercetări corelaţionale care au ca scop predicţia apariţiei unor evenimente psihice,
stabilirea modului în care unele caracteristici psihice vor evolua prin raportare la altele.
Exemplu: Modul în care performanţele şcolare condiţionează performanţele universitare.
Când utilizăm valorile unei variabile (performanţa şcolară) pentru a face predicţii asupra
evoluţiei altei variabile (performanţa universitară), lucrăm cu variabile corelate. Se
stabileşte o relaţie atunci când două măsurători diferite asupra aceluiaşi eveniment sau
fenomen psihic au legătură între ele. Putem stabili o valoare calitativă prin nivelul şi tipul
38
relaţiei care se stabileşte între cele două variabile prin calculul coeficientului de corelaţie.
Nivelul variaţiei arată cât de strânsă este această legătură dintre variabile (pragul de
semnificaţie), iar tipul variaţiei indică direcţia pe care se stabileşte legătura respectivă
(corelaţie pozitivă sau negativă). Corelaţia este o relaţie asociativă şi nu una de
determinare.
• cercetări explicative urmăresc să explice cauza apariţiei unor evenimente psihice,
explicarea unei evoluţii. Metoda la care apelăm în acest caz este metoda experimentală.
Pentru a explica o cauzalitate, trebuie să se respecte trei condiţii: a) existenţa unei
covarianţe între două evenimente (sau variabile); b) existenţa unei relaţii temporale şi
cauzale între evenimente; c) eliminarea pe cât posibil a variabilelor cauzale alternative.
În funcţie de numărul participanţilor la cercetare, sau mărimea eşantionului, vom avea:
• cercetări statistice în care se studiază şi se analizează caracteristicile psihologice
colecţionate de la un număr mare de participanţi (anchetele socio-demografice, sondajele
de opinie). Metoda utilizată este ancheta.
• cercetări cazuistice în care se analizează cât mai complet un număr mic de cazuri
(biografia, studiul de caz, monografia). Metodele corespund în acest caz cu denumirea
studiului.
2. Design-uri descriptive
Diferenţele dintre un design descriptiv şi unul experimental nu sunt de neglijat. Cercetarea

descriptiv-exploratorie utilizează metode de tipul observaţie, anchetă, test. Ea măsoară
caracteristicile unei populaţii aşa cum există ele în mod natural, aşadar nu intervine pentru a
declanşa anumite comportamente. Utilizează modele specifice de cercetare şi anume design-ul
transversal, al eşantioanelor succesive independente şi longitudinal. Cercetarea experimentală
utilizează metoda experimentală şi măsoară caracteristicile unui proces sau ale unei trăsături
psihice, izolând-o din structura generală a personalităţii şi provocând evoluţia sa într-o situaţie
artificială. Cercetarea experimentală apelează la o serie de design-uri specifice cum sunt design-
ul multigrup, monogrup şi complex. O cercetare care să evalueze cu maximă certitudine
caracteristicile sau trăsăturile psihice presupune o abordare complexă cu metode descriptive şi
experimentale. O astfel de abordare, complexă din punct de vedere metodologic, permite
realizarea unei validări convergente a datelor.
Design-urile descriptive se clasifică în funcţie de un criteriu temporal care departajează între
cercetări transversale, al eşantioanelor succesive independente şi longitudinal.
• Design-ul transversal este utilizat cel mai frecvent în cercetările psihologice. Acest tip de
design, sau model de cercetare, presupune analiza unui eşantion de populaţie o singură
dată. Este focalizat fie pe descrierea caracteristicilor unei populaţii, fie pe analiza
caracteristicilor diferenţiatoare a două sau mai multe populaţii. Cercetările transversale au
ca scop determinarea relaţiilor dintre diferite aspecte ale fenomenelor şi proceselor socio-
39
umane la un moment de timp bine precizat. Metodele utilizate în acest tip de studii sunt
observaţia, ancheta şi testul. Exemplu: Nivelul creativităţii la studenţii din anul II la
Psihologie.
• Design-ul eşantioanelor succesive independente trebuie înţeles ca o succesiune de
evaluări transversale. Metodele utilizate cel mai frecvent sunt observaţia şi testele.
Utilizând un instrumentar constant (identic) se fac măsurători pe loturi succesive de
subiecţi. Exemplu: se determină nivelul de performanţă al creativităţii pe parcursul a
cinci ani la toţi studenţii din anul I Psihologie. În acest scop se aplică în fiecare an testul
Torrance de gândire creativă tuturor studenţilor din eşantionul ţintă. Acest tip de design
este eficient dacă scopul cercetării este să se evalueze modificările psihice care apar la
nivelul unei populaţii într-o perioadă precizată de timp. Altfel spus, dacă scopul cercetării
este determinarea evoluţiei caracteristicilor pshice la nivelul unei populaţii pe parcursul
unui număr X de ani. A nu se confunda cu design-ul longitudinal, care priveşte evaluarea
caracteristicilor aceluiaşi grup de subiecţi pe parcursul unei perioade determinate.
Design-ul eşantioanelor succesive independente prezintă o serie de dificultăţi, cum ar fi
păstrarea constantă şi identică a caracteristicilor populaţiilor care alcătuiesc loturile
succesive, limitarea efectelor unor evenimente conjuncturale. Exemplu, un studiu care a
avut scopul de a determina atitudinea femeilor căsătorite faţă de alcool, în perioada 1990
–2000. În 1995 s-a constat o creştere „în salt“ a atitudinii negative faţă de alcool. Analiza
evenimentelor sociale colaterale au arătat că în acelaşi timp cu dezvoltarea atitudinii
pozitive anti-alcool la nivelul grupului studiat, la nivel social a avut loc o foarte incisivă
campanie publicitară anti-alcool a Ministerului Sănătăţii. Campanie care s-a reflectat şi în
rezultatele cercetării.
• Design-ul longitudinal presupune studiul evoluţiei fenomenelor psihologice şi evaluarea
trăsăturilor aceluiaşi grup de subiecţi în momente diferite de timp. Se lucrează cu acelaşi
grup de participanţi şi în cea mai mare măsură probele rămân aceleaşi. Metodele utilizate
cel mai frecvent sunt testele, studiul de caz, metoda biografică. Exemplu: Se testează
acelaşi eşantion de subiecţi în 2000 şi peste 5, 10, 15 ani cu testul Torrance de gândire
creativă. Acest design prezintă o serie de avantaje, dar şi dezavantaje. Printre avantaje
enumerăm: posibilitatea de a determina schimbările care apar în structura personalităţii şi
direcţia acestor schimbări, explicarea cauzelor apariţiei unui comportament, a unei
atitudini. Dezavantajele sunt urmarea timpului mare necesar cercetării. Astfel există
posibilitatea pierderii subiecţilor (fie nu mai sunt interesaţi, fie nu mai pot fi găsiţi),
probele prin aplicări pot fi memorate involuntar de subiecţi şi astfel devin inoperante.
3. Design-uri experimentale
În psihologie se utilizează metoda experimentală pentru a delimita un proces sau o caracteristică

psihică, în scopul stabilirii trăsăturilor sale specifice prin construcţia unei situaţii artificiale. De
exemplu, este greu de evaluat apelând la o metodă descriptivă dacă o persoană care citeşte
40
utilizează un limbaj complet interiorizat (articulare subvocală) sau semi-interiorizat (citeşte în
gând cu o uşoară mişcare a buzelor). Haber şi Haber (1982) au stabilit, apelând la o cercetare
experimentală, durate diferite de parcurgere a două texte în funcţie de nivelul de interiorizare a
limbajului şi de gradul de dificultate a textului. Experimentul a presupus două texte cu niveluri
diferite de dificultate, unul din cele două obliga la un control atent al pronunţiei şi s-a presupus
că timpul necesar parcurgerii sale în cazul persoanei care utilizează un limbaj semiinteriorizat va
fi mai mare decât pentru cel care utilizează limbajul complet interiorizat. Cercetătorii au
cronometrat timpul necesar în firecare din cele două situaţii. Ipoteza a fost confirmată,
persoanele care utilizează un sistem de citire semi-interiorizat parcurg textul într-un timp
semnificativ mai lung. De asemenea, s-a demonstrat că textul mai complicat a necesitat mai mult
timp comparativ cu textul simplu.
Caracteristicile unui experiment corect. Se utilizează metoda experimentală atunci când
psihologul doreşte să măsoare ceea ce se ascunde în spatele unei conduite şi / sau cauzele care o
generează. Experimentul este o metodă care permite precizarea relaţiilor cauzale şi care
presupune manipularea unuia sau a mai multor factori şi măsurarea efectelor acestei manipulări
asupra comportamentului. Factorii pe care cercetătorul îi controlează sau îi manipulează se
numesc variabile independente. Comportamentele sau procesele asupra cărora se acţionează
(utilizate pentru măsurarea efectului variabilelor independente) se numesc varibile dependente.
Patru caracteristici disting un experiment corect de unul incorect: validitatea internă, fidelitatea,
sensibilitatea şi validitatea externă. Un experiment dispune de validitate internă atunci când
orice factor care ar putea influenţa necontrolat rezultatele este îndepărtat, cauza şi efectul fiind
bine delimitate. Se consideră un experiment ca dipunând de fidelitate atunci când el este
replicabil. Cu alte cuvinte, dacă prin repetarea sa se obţin aceleaşi rezultate atunci se consideră
că primul experiment a avut un grad mare de fidelitate. Un experiment dispune de sensibilitate
atunci când se pot măsura efectele oricărei variabile independente oricât de mică intensitate ar
avea ea. Se consideră un experiment ca având validitate externă dacă rezultatele se pot
generaliza asupra altei populaţii.
În mod obişnuit, cele patru caracteristici nu se regăsesc în egală măsură simultan într-o cercetare.
Procedurile de creştere ale uneia le pot reduce pe celelalte, de exemplu procedurile de creştere a
sensibilităţii pot reduce validitatea externă.
Controlul situaţiei experimentale. Pentru a realiza un experiment corect, trei elemente trebuie
avute în vedere: a. Modalităţile de manipulare a variabilelor; b. Menţinerea condiţiilor
experimentale; c. Grupul de control.
Aceste trei elemente ale controlului urmăresc un obiectiv comun şi anume să asigure condiţiile
necesare obţinerii unor inferenţe cauzale (covarianţa, ordonarea temporară, eliminarea cauzelor
alternative posibile) şi a validităţii interne a experimentului.
Modalităţile de manipulare a variabilelor se referă la condiţiile de covarianţă, ordonare
temporară. Covarianţa presupune obţinerea unor modificări la nivelul variabilei dependente doar
atunci când se modifică variabila independentă. Ordonarea temporară se realizează implicit prin
41
realizarea condiţiei de covarianţă deoarece modificarea variabilei independente se produce
anterior modificării-răspuns a variabilei dependente.
Menţinerea condiţiilor experimentale presupune că orice factor ce ar putea influenţa evoluţia
variabilei dependente, altfel spus performanţa subiectului, trebuie eliminat pentru a putea decide
asupra influenţelor reale ale variabilei independente. Este important să recunoaştem că în fapt
noi controlăm doar acei factori despre care presupunem că vor influenţa comportamentul pe care
îl măsurăm. Este posibil să existe şi alţi factori care să determine modificări ale variabilei
dependente. Dacă pe parcursul studiului aceştia pot fi delimitaţi, este obligatoriu să îi eliminăm.
Dar varianta cea mai corectă în aceste situaţii este reluarea studiului de la început cu izolarea
influenţelor nou descoperite. Utilizarea unui grup de control este opţională în cercetările
experimentale. Dacă se optează pentru acesta este obligatoriu ca toate caracteristicile grupului
experimental să fie prezente şi la cel de control.
Tipuri de design experimental. Cele mai frecvente tipuri de design-uri utilizate în experimente
sunt design-ul multigrup şi monogrup. La rândul său design-ul multigrup poate fi: a) al
grupurilor independente ; b) corespondente; c) naturale.
A Exerciţiu
Analiză comparativă cu exemplificări a principalelor tipuri de design descriptiv.
& Bibliografie
Babbie, E., (1992), The practice of social research Balmont, CA, Woodsworth.
Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods în Psychology, New York, Mc
Graw-Hill Publishing Company.
Chelcea, S., (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura
Sincron
King, G., Keohane, R., Verba, S., (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi.
42
PRELEGEREA VI
Tipuri de design experimental
Introducere
Această a şasea prelegere se ocupă de tematica tipurilor de design

experimental, analizându-le pe cele multigrup, monogrup şi
complexe.
Obiective

legate de designurile experimetnale ;
psihologiei;
43
Rezumat
Psihologii apelează la metoda experimentală pentru a construi situaţii artificiale (în mod obişnuit
în laborator) pentru a izola procese, funcţii sau trăsături psihice pe care vor să le cerceteze.
Izolarea, delimitarea fermă a unui proces sau a unei funcţii psihice este practic imposibilă, iar în
aceste condiţii concluziile şi dezvoltările teoretice care urmează unui studiu experimental trebuie
să ia în considerare existenţa unor factori (sau variabile) necontrolate care pot influenţa
rezultatele, chiar dacă acţiunea lor a fost teoretic redusă la minimum.
Selecţia grupurilor de subiecţi se face în baza presupunerii iniţiale a comparabilităţii lor. Astfel,
dacă un grup are rezultate diferite de cel de-al doilea putem presupune că este efectul acţiunii
unei variabile independente. În practică se utilizează cel mai frecvent două de căi de selecţie a
subiecţilor, randomizată şi contrabalansată.
Experimentele pot fi de laborator sau naturale. Experimentele de laborator pot fi la rândul lor cu
una sau mai multe variabile independente. Experimentele cu o variabilă independentă pot fi:
multigrup (grupuri corespondende, grupuri independente, grupuri naturale) şi monogrup.
Experimentele cu mai multe variabile independente presupun un design complex de cercetare.
1. Design-uri multigrup (al grupurilor independente, corespondente şi naturale).
1.1. Design-ul grupurilor independente

Cel mai simplu experiment de acest tip presupune respectarea a două condiţii:
a. variabila independentă se aplică de două ori cu nivele diferite de intensitate; b. diferenţele de
reacţie sau evoluţia variabilei dependente reprezintă măsura efectului variabilei independente.
În design-ul multigrup fiecare grup reprezintă o condiţie de realizare a variabilei independente.
Cel mai frecvent model utilizat este cel al grupurilor independente, în care grupurile sunt astfel
selectate încât să dispună de aceleaşi caracteristici. Astfel, dacă se obţin reacţii diferite la aceeaşi
stimuli, atunci putem afirma că diferenţa de comportament se datorează variabilei independente
şi nu unor caracteristici intrinseci diferenţiatoare ale populaţiilor avute în studiu. Loftus şi Burns
(1982), au testat capacitatea de memorare a detaliilor imaginilor de film. Ei au selectat două
grupuri de subiecţi, primul a vizionat o variantă violentă a unui film, iar al doilea o variantă
romantică. Primul grup a reţinut mai multe detalii decât grupul al doilea. Cele două grupuri au
avut aceleaşi caracteristici, în consecinţă diferenţele obţinute la nivelul memoriei de scurtă durată
a detaliilor s-au datorat variabilei independente şi anume a gradului de agresivitate a imaginilor.
Logica acestui experiment este simplă, dacă cele două grupuri de subiecţi sunt comparabile din
44
toate punctele de vedere la începutul testării şi dacă cele două grupuri sunt tratate identic cu
excepţia tipului de variabilă independentă, atunci diferenţele de reacţie se datorează acesteia.
În acest tip de design grupurile comparabile sunt formate în funcţie de caracteristicile variabilei
independente. Aceasta presupune ca eşantionarea să asigure şanse egale oricărei persoane din
populaţia ţintă să facă parte din unul din cele două grupuri. Pentru a realiza dezideratul
comparabilităţii rezultatelor se utilizează două căi de selecţie a grupurilor şi anume eşantionarea
aleatoare sau multistadială.
Eşantionarea aleatoare presupune selecţia unuia sau a mai multor grupuri de subiecţi din aceeaşi
populaţie. Teoria eşantionării oferă certitudinea că la nivel mediu aceste grupuri sunt
comparabile la începutul cercetării. Eşantionarea aleatoare asigură validitatea internă a
experimentului deoarece echilibrează diferenţele dintre subiecţi şi totodată creşte validitatea
externă a rezultatelor asigurând reprezentativitatea grupurilor. Acest tip de eşantionare ar putea fi
utilizată pentru stabilirea grupurilor echivalente, dar este destul de rar întâlnită în psihologia
experimentală, fiind specifică celei descriptive. Scopul acestui tip de cercetare fiind „să descrie“
o populaţie apelând la un segment al acesteia. Într-o cercetare experimentală, scopul este
identificarea variabilei independente ca sursă a deosebirilor dintre grupuri, ceea ce se realizează
mai uşor apelând la al doilea tip de eşantionare şi anume cea multistadială. Eşantionarea
multistadială este un procedeu care presupune o selecţie secundară a persoanelor care formează
eşantionul prin intermediul selecţiei grupurilor la care aceştia au aparţinut iniţial. Beneficiul
acestui tip de eşantionare îl reprezintă asigurarea repartiţiei echilibrate a subiecţilor în grupurile
experimentale.
Validitatea externă în design-ul grupurilor independente. Eşantionarea multistadială este
specifică cercetărilor experimentale, dar utilizarea ei nu este suficientă pentru a asigura
generalizarea rezultatelor obţinute într-un experiment asupra întregii populaţii. Putem considera
rezultatele unui singur experiment ca fiind valide şi generalizabile în condiţiile în care selecţia
grupurilor de subiecţi a fost corectă din cel puţin două motive:
a. comportamentele umane sunt relativ constante şi totodată reprezentative pentru grupuri
similare cu cele care au fost testate. În mod obişnuit, generalizările de la un singur
experiment se pot face doar la grupurile ce aparţin aceleiaşi comunităţi;
b. dacă experimentul se repetă şi rezultatele celor două studii sunt semnificativ comparabile
atunci putem fi siguri de validitatea externă a acestora.
Validitatea internă în design-ul grupurilor independente. Pentru a asigura validitatea internă este
necesar să se controleze doi factori, şi anume variabilele nerelevante şi caracteristicile grupului
experimental. Variabile nerelevante. Eşantionarea este una din principalele modalităţi de control
al variabilelor nerelevante, dar separarea lor nu este întotdeauna certă. Există „variabile
contopite“ (Radu, 1993) care pot influenţa rezultatele unei cercetări deşi rămân mascate. Ele se
mai numesc şi variabile confundate, deoarece manifestările lor sunt sistematic legate de
manifestările altei variabile care face obiectul experimentului. De exemplu, Kendall, 1962, a
selectat trei grupuri de elevi omogene din punct de vedere al eşantionării şi a montat un
experiment care a avut ca scop măsurarea eficienţei unor metode de învăţare a limbilor străine.
45
Metoda a presupus evaluarea în două momente de timp a performanţelor, la începutul şi la
sfârşitul anului, şi stabilirea diferenţelor de preformanţă. Rezultatele au dovedit existenţa unor
diferenţe semnificative de performanţe între cele trei grupuri. Performanţe diferite nu au fost
generate de metodele de predare, care erau identice pentru toate clasele studiate (reprezentau
variabila independentă controlată), ci de aptitudinile didactice ale profesorilor care predau la cele
trei clase (care au fost necontrolabile şi ca urmare au fost variabile confundate). Dacă se
presupune prezenţa unei variabile confundate într-un experiment se apelează la planuri factoriale
şi la experiment replică.
Caracteristicile grupului experimental. Pentru ca într-un experiment să se obţină rezultate cu
validitate internă mare este necesar ca grupul de subiecţi să rămână constant pe parcursul
cercetării. Se pot „pierde“ subiecţii pe două căi:
1) Din cauza apariţiei unor factori care determină condiţii de testare diferite, cum ar fi
cercetător care îşi pierde vocea, pornirea unei alarme de maşină, intensităţi diferite ale
curentului electric ş.a. Aceste tipuri de pierderi se numesc pierderi mecanice şi pot fi
compensate fie prin înlocuirea subiecţilor cu care se lucrează în momentul respectiv
cu următorii selecţionaţi, fie prin repetarea experimentului;
2) Din cauza micilor neglijenţe ale experimentatorului (selecţia grupului fără acordul
subiecţilor, abilităţile, capacităţile, caracteristici diferite ale subiecţilor ş.a.) Aceste
tipuri de pierderi se numesc pierderile selective de subiecţi.
1.2. Design-ul grupurilor corespondente.

Design-ul grupurilor independente este cel mai des utilizat în cercetarea experimentală. Dar
pentru ca rezultatele să îndeplinească condiţia de validitate şi fidelitate numărul subiecţilor care
alcătuiesc grupele de cercetare trebuie să fie suficient de mare pentru a avea garanţia că
diferenţele individuale sunt fără importanţă şi se încadrează în media performanţelor grupului.
Pentru ca cercetarea să îndeplinească condiţiile de validare trebuie ca grupul să fie alcătuit dintr-
un număr suficient de mare de subiecţi. Se admite un număr de 30 – 50 ca fiind suficient, dar cel
mai bine este să ne ghidăm rezultatele primare obţinute, media şi abaterea standard. Dacă
abaterile standard ale performanţelor sunt mai mici decât mediile, atunci rezultatele dispun de
fidelitate şi validitate şi putem considera grupul eterogen.
Design-ul grupurilor corespondente permite selecţia subiecţilor fără să se apeleze la tehnici de
eşantionare. Este mult mai simplu să se utilizeze criteriul corespondenţei (asemănării perechilor)
în selecţia grupului experimental. De exemplu, în studiile de zoopsihologie criteriul de selecţie
poate fi unul genetic şi în virtutea acestuia se poate presupune că rezultatele obţinute de două
grupuri sunt comparabile. Acelaşi criteriu genetic s-a utilizat când s-au comparat caracteristicile
psihologice ale gemenilor. În selecţia grupurilor s-a apelat la tehnica similarităţii subiecţilor, dar
în alegerea grupului care participă la cercetare se poate utiliza şi o alta tehnică de selecţie şi
anume tehnica pretestării. În acest caz, grupurile de subiecţi sunt supuse unui examen
preliminar, care permite ulterior alegerea persoanelor care au obţinut performanţe comparabile.
Se pune problema alegerii probei cu care se face pretestarea.
46
Sunt cunoscute trei variante:
• Se utilizează în pretestare proba ce va fi utilizată în experimentul propriu-zis.
• Proba din pretestare este similară, dar nu identică cu cea din experiment.
• Pentru cazuri extreme, proba din pretestare este esenţial diferită de cea din experiment.
Dificultăţi care pot apărea în utilizarea design-ul cu grupuri corespondente:
• Pentru că presupune testarea fiecărui subiect de două ori este dificil de găsit persoane
care să accepte acest demers.
• Dacă se găsesc persoane care să corespundă, să fie similare din punctul de vedere al
caracteristicilor psihice, de obicei sunt în număr foarte mic şi grupul nu poate fi
reprezentativ pentru întreaga populaţie.
• O altă problemă este generată de faptul că grupurile de subiecţi sunt comparabile doar din
punctul de vedere al dimensiunii pe care o testăm (de exemplu, capacitatea de rezolvare a
problemelor). Este de dorit ca subiecţii să fie comparabili din punctul de vedere al
majorităţii caracteristicilor. Logica acestei cerinţe este relativ simplă, prezenţa unei
variabile independente poate influenţa rezultatele cercetării.
Prin urmare, design-ul grupurilor corespondente este superior design-ului grupurilor
independente doar atunci când numărul subiecţilor de care avem nevoie pentru cercetare este
mic.
1.3. Design-ul grupurilor naturale.

Se discută problema apariţiei unor rezultate invalide datorate diferenţelor individuale, care
reprezintă variabile necontrolabile. În psihologia socială şi a personalităţii, diferenţele
individuale reprezintă mai mult decât o eroare de variaţie şi o sursă de eroare. Aceste diferenţe
individuale sunt denumite variabile subiect şi sunt diferite de variabilele independente
manipulate. De exemplu, variabila independentă este nivelul de cunoaştere a unei melodii, iar
variabila subiect este gradul de introversie-extraversie. Design-ul grupurilor naturale se bazează
pe variabilele subiect pe care le consideră variabile independente (cercetări asupra efectelor
traumatice ale unor intervenţii chirurgicale, cercetări asupra relaţiei dintre rata divorţurilor şi
neurastenie etc.). Acest tip de cercetări se mai numesc şi cercetări corelaţionale pentru că
presupun analiza corelaţiilor existente între caracteristicile subiectului şi performanţele sale.
Design-ul grupurilor naturale este eficient în realizarea a două deziderate şi anume descrierea şi
predicţia. Rezultatele obţinute în cadrul unei cercetări de acest tip nu permit raţionamente de
inferenţă. Covariaţia a două variabile nu însemnă că prezenţa uneia implică obligatoriu prezenţa
celeilalte. Demonstrarea unei relaţii de covarianţă nu indică nimic cu privire la direcţia unei
relaţii cauzale.Pentru a susţine inferenţe cauzale atunci când apelăm la un design natural este
necesar să respectăm condiţia eliminării cauzelor alternative posible.
Măsurile speciale de control necesare realizării unor experimente corecte privesc expectaţiile
subiectului şi ale experimentatorului. De exemplu, studiul efectelor alcoolului asupra capacităţii
de memorare (Orne, 1962, Rosenthal, 1963) poate conduce la următoarele două tipuri de
aşteptări: cercetătorul consideră că performanţa va scădea în condiţiile ingestiei de alcool, iar
47
subiecţii cred că alcoolul le poate genera o stare de relaxare. În aceste condiţii, cercetătorul va
interpreta o serie de manifestări ca fiind datorate alcoolului, iar subiectul poate să trăiască
subiectiv o stare de relaxare mai puternică decât cea indusă de alcool. Efectele expectaţiilor pot
fi eliminate, dar nu în totalitate. Mai corect spus ele pot fi diminuate respectând procedurile tip
de aplicare a probelor şi de prelucrare a rezultatelor, sau prin utilizarea calculatorului ca
intermediar între subiect şi cercetător.
2. Design-uri monogrup (complet şi incomplet)
Într-un experiment se administrează uzual cel puţin două nivele de intensitate a unei variabile
pentru a putea determina o influenţă diferenţiată la nivel comportamental. Condiţia unei unice
variabile cu două nivele de intensitate este specifică design-urilor experimenatle în care se
utilizează mai multe grupuri de subiecţi, minim două. Sunt situaţii în care utilizarea grupurilor
multiple este inutilă, deoarece se pot obţine rezultate valide lucrând cu un singur grup.
Cercetările experimentale în care se utilizează un singur grup de subiecţi se încadrează în
cercetările monogrup.
Avantajele design-ului monogrup
• Selecţia simplă a subiecţilor. Grupul experimental este mai uşor de format deoarece
numărul de persoane care trebuie selectate este mai mic.
• Economia de timp. Spre exemplu, Posner (1973) – descrie o serie de experimente care au
avut drept scop stabilirea proceselor cognitive implicate în identificarea literelor pe
parcursul activităţii de citire. Într-unul din aceste experimente s-a măsurat timpul necesar
identificării literelor în funcţie de modalitatea de scriere a lor. Se prezentau literele scrise
cu aceleaşi caractere (majuscule – AA) sau cu caractere diferite (Aa). Cercetătorii au
descoperit că citirea literelor scrise cu caractere diferite presupune un timp mai lung cu
80 de milisecunde. Având în vedere diferenţa minimă de timp realizată de cele două
grupuri în citirea celor două tipuri de grupări de litere, devine ineficient să utilizeze două
grupuri de subiecţi, căci timpul necesar pentru a face instructajele este mai mare. În
aceste condiţii se poate apela, fără ca rezultatele să sufere, la un singur grup de subiecţi.
Limitele design-ului monogrup
• Primă limită este generată de necesitatea de a aplica repetat acelaşi tip de probe, ceea ce
conduce la oboseală şi învaţare, la erori. Aceste erori se numesc efecte ale practicii sau
efecte ale etapelor de practică. Dacă ne referim doar la performanţe, erorile comise le
denumim „erori progresive“. Erorile progresive pot fi evitate dacă în proiectarea design-
ului experimental se respectă regulile de asigurare a validităţii interne.
• Nu poate fi utilizat pentru a cerceta variabile subiect (vezi design-ul grupurilor naturale).
Se descriu două tipuri de design monogrup: monogrup complet şi monogrup incomplet.
Diferenţa dintre cele două tipuri constă în modul de anulare a erorilor progresive. În cadrul
design-ului monogrup complet, se aplică diferite nivelele ale variabilei independente într-o
ordine aleatoare tuturor subiecţilor. Astfel, se reduce posibilitatea învăţării şi a apariţiei oboselii,
48
iar rezultatele sunt neviciate. În cadrul design-ului monogrup incomplet, se anulează erorile prin
aplicarea unor diferite niveluri ale variabilei independente pe subiecţi diferiţi (nu se aplică toate
nivelele variabilei independente la acelaşi subiect). În etapa următoare se analizează rezultatele
parţiale la nivel de grup. Denumirea de „incomplet“ decurge din faptul că nu se aplică tuturor
subiecţilor toate nivele variabilei independente.
2.1. În cadrul design-ul complet monogrup se lucrează cu un singur grup, cu o variabilă
independentă cu mai multe nivele de intensitate. Fiecare nivel de intensitate se aplică fiecărui
subiect. Se definesc două tipuri de design monogrup în funcţie de modalităţile de aplicare a
variabilei independente:
• Design monogrup complet ABBA. Dacă denumim nivelele de intensitate ale variabilei
independente A şi B pentru că se lucrează cu fiecare subiect cu cele două nivele în
ordinea ABBA vom denumi acest tip design monogrup complet ABBA. Se utilizează
atunci când fiecare nivel al variabilei independente se poate aplica de minim două ori
pentru fiecare subiect. Se mai numeşte şi contrabalansare ABBA deoarece permite
evitarea erorilor progresive. Din punctul de vedere al experimentului,
contrabalansarea ABBA înseamnă aplicarea celor două niveluri ale variabilei
independente succesiv într-o primă etapă (AB), pentru ca în a doua etapă ordinea să
se schimbe (BA). Problema care poate apărea în acest tip de design este aceea a
anticipării efectelor în condiţiile în care se aplică de mai multe ori aceeaşi succesiune
de variabile AB BA, AB BA ş.a..
• Design-ul monogrup complet cu repartiţie aleatoare Fiecare nivel al variabilei
independente se aplică pe subgrupuri de subiecţi. Numărul subgrupurilor
experimentale corespunde numărului de niveluri ale variabilei independente.
Utilizând acest model, admitem existenţa unor erori medii pe subgrupe de subiecţi
care se echilibrează la nivelul întregului grup.
2.2 Design-ul monogrup incomplet

Se lucrează cu un grup experimental şi cu o variabilă independentă cu mai multe nivele de
intensitate. Nu se aplică fiecare nivel de intensitate al variabilei fiecărui subiect.
Limite ale design-urilor monogrup
• Nu permit cercetarea efectelor variabilelor subiect de tipul vârstă şi sex.
• Transferul diferenţial este redus când se utilizează corect tehnicile de contrabalansare.
3. Design-uri complexe de cercetare.
Acest tip de design este cel mai frecvent utilizat în cercetarea psihologică, deoarece permite
evaluarea simultană a două sau mai multe variabile. Johnson (1983) a studiat performanţele
memoriei la persoane cu diagnostic de depresie şi la non-depresivi. Ipoteza studiului a fost aceea
că persoanele depresive memorează cu mai mare uşurinţă cuvintele prezentate într-o probă care
49
nu se finalizează, în timp ce persoanele non-depresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă
cuvintele prezentate într-o probă finalizată.
Experimentul a avut următorul design. În prima etapă s-au prezentat 12 filme scurte celor două
grupe de subiecţi, depresivi şi non-depresivi. Cele 12 filme au fost 10 au fost întrerupte înainte
de final şi două au rulat până la sfârşit. În etapa a doua s-a cerut tuturor participanţilor să
povestească acţiunea filmelor. Ipoteza cercetării s-a confirmat, subiecţii depresivi şi-au amintit
preponderent filmele fără final, în timp ce non-depresivii si-au amintit preponderent filmele cu
final.
Cel mai simplu design complex de cercetare este cel prezentat mai sus, care se numeşte design
2×2, deoarece el presupune doar două gupe de subiecţi şi două probe. Într-un design complex
putem avea mai multe categorii de subiecţi, sarcinile pot fi mai multe (de exemplu, 2×3, 3×3
etc.).
Avantajele design-ului complex de cercetare
• Permite verificarea practică a unor enunţuri toretice.
• Rezolvă problema variabilelor necontrolate. Dacă pe parcursul experimentului se
manipulează o singură variabilă independentă, este esenţial ca oricare altă variabilă
independentă potenţială să fie controlată pentru a nu influenţa rezultatul. Utilizând acest
tip de design se pot măsura efectuele mai multor variabile asupra comportamentului.
A Exerciţii
1.Analiză comparativă a tipurilor principale de design experimental (multigrup şi monogrup) .

2.Exemple de cercetări în care s-au utilizat design-uri experimentale.
& Bibliografie
Babbie, E., (1992), The practice of social research Balmont, CA, Woodsworth.
Graw-Hill Publishing Company.
Chelcea, S., (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Sincron
50
PRELEGEREA VII
Metode descriptive
Introducere
Această a şaptea prelegere se ocupă de problematica metodelor

descriptive – observaţia şi eşantionarea, ancheta, metoda
chestionarului, metoda interviului.
Obiective

legate de problematica metodelor descriptive ;
psihologiei;
51
Rezumat – Metoda observaţiei
Observaţia este o metodă descriptivă de culegere a datelor care presupune accesul direct la
obiectul cercetat. Ea este utilizată cel mai frecvent în combinaţie cu alte tehnici de cercetare cum
sunt interviul, anamneza, studiul de caz, studiul documentelor, studiul corelaţional etc.
Ceea ce diferenţiază între observaţia ştiinţifică şi cea neştinţifică este modalitatea de culegere a
datelor. Observaţia neştiinţifică este intuitivă, nesistematică, ambiguă din punctul de vedere al
conceptelor folosite. Observaţia ştinţifică este empirică, sistematică, conceptele sunt clar definite
şi operaţionalizate. O altă diferenţă priveşte modalitatea de culegere a datelor. În primul caz,
absenţa înregistrării datelor conduce la modificarea lor în funcţie de noile informaţii. Utilizarea
unor modalităţi sistematice de culegere şi de înregistrare a datelor asigură păstrarea caracterului
obiectiv al informaţiilor într-o observaţie ştiinţifică. O sarcină importantă a psihologului care
utilizează această metodă este să descrie comportamentul într-un context natural şi să identifice
relaţiile care se stabilesc între variabile. Se descriu mai multe tipuri de observaţii în funcţie de:
gradul de implicare şi participare al cercetătorului în activitatea grupului de observat;
comportamentul de măsurat; modul de înregistrare al datelor.
Ca orice metodă, observaţia are o serie de avantaje (procedură puţin costisitoare care permite
culegerea de date direct de la sursă fără intermediari, permite culegerea de date când participanţii
la cercetare nu sunt capabili să dea informaţii despre un comportament propriu ş.a.) şi limite (nu
poate fi utilizată pentru determinarea caracteristicilor de comportament la grupuri mari, nu oferă
informaţii despre evenimente şi comportamente care au avut loc, nu permite generalizarea
rezultatelor ş.a.).
1. Metoda observaţiei
Observaţia este una dintre cele mai cunoscute metode de cercetare. Ea se defineşte ca fiind o
„metodă de culegere de date care presupune accesul direct la obiectul cercetat“ (Sarantakos,
1994). Ea este utilzată cel mai frecvent în combinaţie cu alte tehnici de cercetare, cum sunt
interviul, anamneza, analiza de caz, studiul documentelor ş.a.. O sarcină importantă a
psihologului care utilizează această metodă este să descrie comportamentul într-un context
natural şi să identifice relaţiile care se stabilesc între variabile. Exemplu, Krantz (1979) utilizând
metoda observaţiei a descris relaţia dintre obezitate şi comportamentele sociale în cofetării.
Astfel obezitatea moderată se asociază atât cu frecventarea cofetăriilor în grup cât şi cu
comportamente de consum redus de alimente şi calorii. Marii obezi frecventează cofetăriile
neînsoţiţi şi dezvoltă comportamente de consum crescut de calorii. Informaţiile obţinute prin
utilizarea acestei metode permit descrierea comportamentelor în contextul dezvoltării lor.
52
Observaţia poate fi utilizată cu succes în orice domeniu al ştiinţelor sociale, dar nu poate fi
utilizată decât pentru măsurarea prezentului. Această metodă nu permite culegerea de informaţii
asupra cauzelor şi consecinţelor unor fenomene sociale.
Tipuri de observaţie. Se cunosc mai multe tipuri de observaţie, unele mai cunoscute şi mai
utilizate, altele mai puţin cunoscute. Sarantakos (1994) descrie mai multe tipuri în funcţie de
următoarele criterii: nivelul de structurare, implicarea cercetătorului, nivelul de formalizare al
protocolului, locul în care se desfăşoară cercetarea.
a. În funcţie de nivelul de structurare observaţia poate fi: naivă (nestructurată şi uzuală
interacţiunilor umane) versus ştiinţifică (planificată, organizată sistematic şi raportată la un
anumit scop);
c. În funcţie de nivelul de implicare al cercetătorului observaţia poate fi: neparticipativă
(cercetătorul este „spectator“, specifică studiilor cantitative) versus participativă (cercetătorul
„co-părtaş“, specifică studiilor calitative). În observaţia participativă este ideal ca identitatea
cercetătorului să nu fie cunoscută de membrii grupului care este studiat. Studiile care
urmăresc să măsoare condiţiile de muncă într-o uzină, integrarea unui grup de emigranţi în
comunitate, comportamente şi caracteristici de relaţionare în grupurile de homosexuali, obligă
la integrare în grupurile respective. Doar astfel este posibil să se determine caracteristicile
grupului, atitudinile faţă de restul comunităţii, ca şi atitudinile specifice în interiorul grupului.
În cazul observaţiei neparticipative, cercetătorul se poziţionează exterior faţă de obiectul
studiului şi ideal ar fi să fie cu totul în exterior, adică „spectator invizibil“. Cel mai clasic
exemplu de observaţie neparticipativă este observaţia de laborator, frecvent întâlnită în
laboratoarele psihologice.
Tot in funcţie nivelul de implicare al cercetătorului distingem între observaţia directă (scopul
cercetării şi identitatea cercetătorului sunt cunoscute de către participanţii la studiu) versus
„mascată“ (scopul cercetării şi identitatea cercetătorului nu sunt cunoscute). O altă
clasificare distinge între observaţie activă (cercetătorul este implicat activ în activitatea pe
care o urmăreşte) versus pasivă (cercetătorul este un simplu „înregistrator de fapte“).
Neimplicarea oferă celui de-al doilea tip un grad mai mare de obiectivitate şi neutralitate. Şi
mai putem distinge între observaţia directă (presupune o relaţie directă cu obiectul studiului)
versus indirectă (nu presupune prezenţa obiectului de cercetat) Exemple: se poate studia prin
observaţie directă conflictele în grupurile de şcolari; iar prin observaţie indirectă conflictele
din cuplurile de vârstă medie prin observarea comportamentelor copiilor proveniţi din cupluri
confictuale.
c. În funcţie de nivelul de formalizare al protocolului observaţia poate fi: structurată (utilizează
o procedură formală, strict organizată, cu obiective bine definite de evaluat, cum ar fi numărul de
foi de indigo utilizate pe parcursul unei ore de curs de studentul X) versus nestructurată (nu
presupune un protocol ferm antestabilit, informaţiile se culeg prin raportare la scopul urmărit, dar
de multe ori se organizează ierarhic „post factum“). În aceeaşi categorie găsim şi observaţia
semistructurată, care este o soluţie de compromis între cele două tipuri descrise mai sus.
53
d. În funcţie de locul în care se desfăşoară cercetarea observaţia poate fi: naturală versus de
laborator.
Design-ul cercetării care utilizează observaţia ca metodă principală presupune respectarea unor
etape bine definite, şi anume: selectarea şi formularea temei, selectarea eşantionului şi obţinerea
aprobărilor necesare desfăşurării activităţii de cercetare, selectarea grupului de observatori (dacă
este necesar), culegerea datelor, analiza datelor şi raportul de cercetare.
1. Selectarea şi formularea temei de cercetare presupune fixarea şi explicarea scopurilor, ca şi a
structurii activităţilor care urmează a se efectua. În abordările cantitative topica este riguros
fixată astfel încât de la început sunt precizate toate elementele care trebuie observate. Se definesc
categoriile, clasele care prezintă interes pentru studiu (comportamente, relaţii etc.). Aceste
categorii se stabilesc de persoana care efectuează cercetarea în colaborare cu un grup de experţi
din domeniul în care se înscrie tema studiului. În abordările calitative, în care se utilizează
preponderent observaţia participativă, se fixează un model de lucru fără ca acesta să fie definit şi
definitiv de la început. De asemenea, categoriile şi faptele de observat nu sunt antefixate. În acest
caz, observaţia înseamnă mai mult o explorare a zonei de cercetare, cu scopul de a delimita
categoriile de obsevaţie.
2. Selectarea eşantionului şi accepte necesare desfăşurării activităţii de cercetare. În cazul
opţiunii pentru o abordare cantitativă, lotul de subiecţi (sau unităţile de observaţie) se selectează
prin respectarea procedurilor clasice de eşantionare. În cazul abordărilor calitative, lotul de
subiecţi nu se selectează în funcţie de reguli statistice, dar trebuie să fie suficient de mare pentru
a permite îndeplinirea obiectivelor studiului.
3. Selectarea observatorilor. Observaţia este o metodă dificilă care nu poate fi utilizată decât de
persoane care dispun de o serie de calităţi cum sunt: inteligenţă şi experienţă, informaţii multiple
şi corecte asupra temei, flexibilitate şi capacitate de adaptare, abilitate de a colabora cu alţii şi de
a urma planul de cercetare în amănunt fără a fi influenţat de context sau de idei preconcepute,
obiectivitate, onestitate şi deschidere la ceilalţi. Este important ca persoanele care lucrează cu
metoda observaţiei să fie informaţi de la început asupra caracteristicile specifice populaţiei pe
care se face studiul. Înainte de a incepe lucrul propriu-zis se poate monta un studiu pilot pe
parcursul căruia se asigură familiarizarea cu unităţile de observaţie, se descriu soluţii posibile la
conflicte posibile, se specifică modalităţile de evitare a surselor de distorsiune a datelor, se fac
exerciţii de dezvoltare a atenţiei distributive, a flexibilităţii şi adaptabilităţii.
4. Colectarea datelor. În acest moment al studiului este foarte important să se asigure o relaţie
corectă cu subiecţii observaţiei, conformă cu scopurile studiului şi cu metoda aleasă. Dificultatea
acestei etape este generată de relaţia directă a cercetătorului cu subiectul cercetării. Înregistrarea
comportamentelor faţă în faţă cu cel observat poate genera reacţii atipice. Ca urmare, utilizarea
reportofoanelor şi a camerelor video, mai mult sau mai puţin mascate reprezintă cea mai bună
cale de a creşte validitatea şi fidelitatea informaţiilor. Alte mijloace de fixare a informaţiilor sunt
înregistrările narative şi scalele de evaluare.
Înregistrarea narativă este o descriere exhaustivă a evenimentelor. Pentru a obţine o astfel
de înregistrare, se apelează la reportofoane, echipe complexe de cercetare, camere de filmat.
54
Hartup şi Lorenz (1974) au utilizat metoda observaţiei pentru a determina comportamentele
de acceptare şi cele agresive în relaţiile interumane. În acest scop ei au filmat diferite scene
de agresivitate. Analiza imaginilor le-a permis să formuleze două concluzii cu privire la
factorii generatori ai comportamentelor agresive. Acestea se datorează fie unor frustrări
relaţionale şi atunci agresivitatea este descărcată asupra unei alte persoane, fie sunt generate
de trebuinţe de acumulare (recuperare de obiecte) şi atunci violenţa se focalizează pe obiecte.
Scalele de evaluare sunt de mai multe tipuri: scale nominale (cu două variante de răspuns: da
sau nu); check-list-urile; scale ordinale (ordonează evenimentele prin acordarea de ranguri);
scale de interval (acordă valoare comportamentelor prin precizarea distanţei).
5. Analiza datelor şi raportul de cercetare este etapa finală în care prelucrarea informaţiilor
culese se face fie prin metode cantitativ statistice, fie calitative interpretative. Raportul are
structura determinată de cerinţele beneficiarilor cercetării.
Avantaje şi dezavantaje ale utilizării metodei observaţiei (Krueger, 1983)
Avantajele utilizării metodei observaţiei sunt:
• permite accesul la informaţii în situaţii în care alte metode nu sunt eficiente, cum ar fi
aceea în care subiecţii nu pot da sau nu vor să dea informaţii despre ei;
• procedura de selecţie a subiecţilor este simplă;
• permite descrierea evenimentelor aşa cum au ele loc în realitate;
• este relativ puţin costisitoare.
Dezavantajele utilizării acestei metode sunt:
• nu poate fi folosită pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari;
• nu pot fi culese informaţii despre trecut şi nu permite predicţii;
• nu poate oferi date relevante despre frecvenţa unui comportament;
• există anumite domenii în care nu poate fi utilizată, cum ar fi studiul relaţiilor de cuplu;
• observatorul poate prezenta o sursă de eroare;
• rezultatele nu sunt generalizabile.
Observatorul ca sursă de erori. O serie de caracteristici ale observatorului pot genera informaţie
distorsionată, sau falsă. În continuare prezentăm o parte din acestea:
• lipsa de abilitate. Erorile pot apărea din lipsa de abilitate sau de interes în tratarea
problemelor
• inconsistenţa datelor de observaţie. Apare în două moduri, fie din lipsa de abilitate a unui
observator de a rămâne constant în atitudine pe parcursul cercetării, fie când sunt
implicaţi mai mulţi observatori care nu pot face observaţii uniform.
• atitudinea observatorului. Se referă la tendinţa observatorului de a percepe situaţii în
acord cu ideologia personală, producând o distorsionare a realităţii.
• lipsa de cunoştinţe. Observatorii nu dispun de informaţii suficiente despre categoriile
implicate în cercetare.
• probleme în înregistrarea şi analiza datelor. Faptele pot să nu fie înregistrate în acord cu
realitatea şi analiza poate fi non-sistematică şi subiectivă.
55
• lipsa de familiaritete cu grupul observat. Observatorul poate să nu fie familiarizat
suficient cu unităţile de cercetare.
• distorsionarea informaţiilor. Informaţiile despre fenomenele sau procesele care fac
obiectul cercetării sunt distorsionate de faptul că observatorul se implică şi devine
subiectiv sau pentru că respondenţii trebuie să acţioneze într-o situaţie artificială.
• aşteptările, ca sursă de eroare. Aşteptările privitoare la mulţimea răspunsurilor şi direcţia
lor conduce la erori de înregistrare.
Modalităţi de prevenire a erorilor
Este necesar un efort susţinut al observatorului pentru a evita apariţia erorilor. Respectarea
câtorva reguli poate asigura un grad crescut de obiectivitate informaţiilor, şi anume:
• respectarea design-ului de cercetare;
• selecţia riguroasă a operatorilor (a observatorilor). Cu această metodă se poate lucra doar
de către cercetători care sunt interesaţi de tema, dispun de abilităţile necesare (spirit de
observaţie, capacitatea de concentrare a atenţiei ş.a.);
• corectitudinea instructajului operatorilor. Un instructaj corect asigură informaţii complete
asupra tuturor aspectelor proiectului;
• supravegherea observatorilor. Presupune identificarea erorilor care apar pe parcurs,
soluţii concrete la situaţiile problematice.
Rezumat – Metoda „eşantionării”
Tehnicile de eşantionare presupun definirea a patru concepte şi anume: populaţie generală, cadru
de eşantionare, eşantion, element. Populaţia generală este reprezentată de toţi subiecţii care
prezintă calitatea care ne interesează în studiu (toţi studenţii din facultatea Z). Cadrul de
eşantionare este o modalitate de restrângere a populaţiei în funcţie de un criteriu stabilit
(prezenţa într-o bibliotecă). Eşantionul este o populaţie numeric selectată dintre acei care sunt
incluşi în cadrul de eşantionare (primii zece studenţi din bibliotecă). Element este un
reprezentant al grupului selecţionat (un student z).
Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute pe un grup stabilit conform regulilor eşantionării
depind de gradul de reprezentativitate. Ameninţarea majoră a reprezentativităţii eşantionului este
dată de factorii de distorsiune („biais“). Un eşantion distorsionat este acela în care distribuţia
caracteristicilor subiecţilor este sistematic diferită de aceea existentă la întreaga populaţie ţintă.
(un eşantion alcătuit din 80% bărbaţi şi 20% femei este distorsionat dacă reprezintă un segment
dintr-o populaţie în care avem 20% bărbaţi şi 80% femei). Eşantioanele sunt de două tipuri:
probabilistice şi nonprobabilistice.
56
1. Definirea conceptului de „eşantionare“
Cercetările experimentale se constituie „în baza unei idei, a unei ipoteze care este o întrebare
adresată unei zone precise din realitate“ (Francis Bacon). Experimentul ca metodă specifică
acestui tip de cercetare este un mod de analiză care permite miniaturizarea situaţiilor de viaţă.
Sunt cunoscute diferite design-uri de cercetare specifice acestei abordări:
• Design-uri elementare (de bază) – presupun un singur factor de variaţie;
• Design-uri factoriale (multifactoriale) – presupun mai mulţi factori de variaţie (Radu, 1993).
Cercetările descriptive au ca scop principal descrierea comportamentului în contextul în care se
desfăşoară în mod obişnuit şi metoda cea mai adecvată este observaţia. Un al doilea scop al
cercetărilor descriptive este identificarea relaţiilor care se stabilesc între diferitele variabile de
comportament sau între aceste variabile şi mediul ca factor generator de schimbare. Descriind
aceste comportamente, se stabilesc bazele de date necesare pentru predicţie. Metoda cea mai
adecvată în predicţie este studiul corelaţional. Acestv tip de studii permite evaluarea evoluţiei
diferitelor variabile, evaluarea modalităţilor de asociere, de covarianţă a variabilelor. În cazul
acestor cercetări se pot identifica relaţii predictive prin măsurarea covarianţei existente în mod
natural între variabile sau însuşiri. Exemple: stabilirea relaţiei emotivitate – performanţă în
examenele de preselecţie profesională; determinarea rolul disfuncţiilor sexuale în ruptura
relaţiilor de cuplu.
Metodele utilizate în aceste studii sunt testul şi ancheta. Ancheta se poate realiza prin oricare din
cele două tehnici ale sale: chestionarul şi interviul. Tehnicile anchetei obligă la respectarea unor
reguli identice privitoare la selecţia subiecţilor, stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor etc.
Selecţia subiecţilor sau a participanţilor la cercetare se numeşte eşantionare. Rezultatul final al
acestei operaţii este alcătuirea unui grup de persoane, eşantion de populaţie, care îndeplinesc o
serie de calităţi care sunt importante pentru tema studiată. Eşantionarea presupune o serie de
tehnici care trebuie urmate intocmai pentru ca rezultatele studiului să fie valide.
Să presupunem că am optat pentru un tip de populaţie, sau o populaţie-ţintă, cum ar fi copii sau
bătrâni, sau arhitecţi sau elevi cu care să lucrăm pentru a valida o serie de ipoteze. În continuare
trebuie să stabilim cu care persoane din acest grup mare lucrăm în cadrul studiului. Determinarea
acestui grup presupune selecţia unui eşantion de respondenţi, eşantion reprezentativ pentru
întreaga populaţie din care ei fac parte. Procedurile de selecţie ale unui eşantion sunt identice,
indiferent dacă populaţia – ţintă este formată din toţi membrii unei comunităţi, ţări, întreprinderi
etc. Conceptele specifice care se utilizează în operaţia de selecţie a unui eşantion sunt
următoarele:
• Populaţia – este conceptul cu sfera cea mai largă şi denumeşte toate persoanele care
prezintă (au) calitatea care interesează în studiu. De exemplu: toţi studenţii din România,
toţi studenţii Universităţii Titu Maiorescu. Un recensământ adună informaţii de la
întreaga populaţie. Într-o anchetă, pentru eficienţă, se va selecta un subset, un grup care
să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie. Cel mai frecvent, populaţia este un concept
ipotetic.
57
• Cadrul eşantionului – este o listă cu membrii populaţiei care au calitatea pe care urmează
să o cercetăm; de asemenea, este o modalitate de restrângere a populaţiei în funcţie de un
criteriu.
• Eşantionul – este subsetul de populaţie limitat de un cadru. Dacă de exemplu ne
interesează atitudinea studenţilor faţă de serviciile oferite de bibliotecă, cadrul de
eşantionare poate fi lista studenţilor care vizitează biblioteca. Listă care se obţine din
registrul bibliotecii şi care reprezintă un cadru care limitează un eşantion din populaţia
generală a universităţii. Pentru a obţine informaţii cât mai corecte este de dorit să apelăm
la o serie de criterii suplimentare, cum ar fi eliminarea studenţilor înscrişi recent. Reţinem
faptul că validitatea rezultatelor obţinute pe un eşantion comparativ cu caracteristicile
generale ale populaţiei depind de corectitudinea aplicării tehnicilor de eşantionare.
• Elementul – este o denumire dată fiecărui membru al populaţiei. Selectarea acestor
elemente (persoane) reprezintă scopul tehnicilor de eşantionare.
Spre exemplu:
• Populaţia = toţi studenţii universităţii Titu Maiorescu (să considerăm numeric
1000 de persoane).
• Cadrul eşantionului = studenţii care frecventează biblioteca universităţii (să
considerăm numeric 500 de persoane)
• Eşantionul = o parte din studenţii înscrişi în lista cititorilor (să considerăm
numeric 100 de persoane).
• Element = un student care citeşte cărţi în bibliotecă (numeric 1)
Validitatea datelor obţinute prin analiza rezultatelor unui eşantion este dată de măsura în care
aceste date (informaţii) reprezintă întreaga populaţie. Scopul unei cercetări este descrierea
caracteristicilor populaţiei generale şi nu ale eşantionului pe care se face studiul.
Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute pe un eşantion asupra întregii populaţii depinde
de gradul de reprezentativitate a eşantionului. Caracteristicile elementelor (ale persoanelor) care
alcătuiesc populaţia sunt distribuite diferit. Frecvenţa cu care ele sunt prezente la populaţie este
relativă şi variabilă. Un eşantion este reprezentativ atunci când repartiţia caracteristicilor lui
corespunde repartiţiei caracteristicilor populaţiei. Un pericol important al reprezentativităţii este
eroarea de eşantionare. Aceasta apare atunci când distribuţia caracteristicilor populaţiei este
sistematic diferită faţă de populaţia-ţintă. Există două surse de erori:
• Erori de selecţie – apar atunci când procedurile utilizate pentru a obţine un eşantion conduc
la o reprezentare disproporţionat de mare sau mică a unui segment din populaţie;
• Erori generate de întrebare – datorate construcţiei greşite a chestionarului.
58
2. Tipuri de eşantionare.
Cele mai frecvente tipuri de eşantionare utilizate sunt cele neprobabilistică şi probabilistică.
Eşantionarea neprobabilistică. În acest tip de selecţie nu există o cale de estimare a probabilităţii
pe care o are un element pentru a fi inclus în eşantion. Ca procedură presupune alegerea la
întîmplare a unui grup dintr-o populaţie. Nu există nici o garanţie că fiecare element are şansa de
a fi inclus în eşantion. Avantajul principal al eşantionării neprobabilistice este timpul scurt de
formare a grupului de subiecţi. Eşantionarea neprobabilistă poate fi de două tipuri, întâmplătoare
şi jurizată.
• Eşantionare neprobabilistică întâmplătoare. Participanţii la cercetare răspund criteriilor de
disponibilitate şi voluntariat. Problema care se pune în acest tip de eşantionare este aceea
a gradului de reprezentativitate. Se impune să obţinem informaţii suplimentare despre
populaţie pentru a putea aprecia dacă rezultatele obţinute sunt sau nu reprezentative. Ca o
regulă generală, se consideră eşantionarea întîmplătoare ca fiind eronată atâta timp cât nu
avem dovezi certe care să confirme rezultatele obţinute în studiu.
• Eşantionare neprobabilistică jurizată. Jurizarea presupune prezenţa unui grup de experţi
care selectează elementele eşantionului. Astfel, persoanele selectate întrunesc o serie de
calităţi care-i fac apţi de a face parte din eşantion (selecţia şi aprecierea prezenţei/
absenţei calităţilor aparţin unui grup de experţi, cum ar fi profesori, lideri de grup).
Eşantionarea probabilistică. Pentru a avea certitudinea validităţii rezultatelor unei cercetări se
apelează la o selecţie a subiecţilor cu metode probabiliste. Aplicând aceste metode se poate
discuta de un eşantion reprezentativ şi cercetătorul poate preciza pentru fiecare element al
populaţiei probabilitatea de a fi inclus într-un eşantion. Se definesc trei tipuri de eşantionare de
acest tip şi anume: eşantionarea simplu randomizată (prin tragere la sorţi); eşantionarea stratificat
randomizată (populaţia este împărţită în „straturi“ şi pentru fiecare strat se realizează o
eşantionare simplu randomizată; eşantionarea multistadial randomizată (cluster), care presupune
o selecţie indirectă prin selecţia grupurilor cărora subiecţii aparţin. Radu (1993) menţionează şi
eşantionarea randomizat multifazică. În acest caz se selectează iniţial un eşantion de dimensiuni
mari pe care se realizează unele faze ale cercetării extensive, pe urmă din acest eşantion se
selectează un altul mai mic pentru realizarea altor faze de cercetare cu caracter mai intensiv.
(Pentru amănunte vezi I. Radu şi colaboratorii, (1993), Metodologie psihologică şi analiza
datelor).
Toate tipurile probabilistice de eşantionare presupun existenţa unui cadru de eşantionare (o listă
cu toate persoanele sau elementele, care îndeplinesc statutul impus de cercetare), numerotarea
reală sau fictivă a acestor elemente şi selecţia elementelor de investigat sau aplicarea seriilor de
numere aleatoare.
• Eşantionarea simplu randomizată este o tehnica de bază a eşantionării probabilistice şi
este utilizată în cadrul celorlalte tipuri. Aplicarea acestui tip de selecţie a participanţilor la
cercetare asigură şanse egale tuturor persoanelor. Tehnica presupune utilizarea tabelelor
cu numere întâmplătoare. (Procedura de selecţie este descrisă de prof. Septimiu Chelcea,
59
în volumul „Chestionarul în investigaţia sociologică“, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1975, pg. 62-68).
O problemă care apare frecvent se referă la numărul optim de subiecţi pentru ca
eşantionul să fie reprezentativ. Nu există un „număr de aur“, dimensiunea sau mărimea
eşantionului depinde de omogenitatea/eterogenitatea populaţiei de bază. Exagerând,
putem spune că în cazul în care ar exista o populaţie foarte omogenă, putem lucra cu 1-2
subiecţi. Pentru o populaţie foarte eterogenă, în care fiecare individ este diferit total de
ceilalţi, ar trebui să lucrăm cu întreaga populaţie, căci populaţia se suprapune
eşantionului. În realitate, gradul de omogenitate al unei populaţii se plasează în zona
medie.
O altă problemă care se pune este gradul de corespondenţă a datelor obţinute pe un
eşantion cu rezultatele care s-ar obţine pe întreaga populaţie. Cu siguranţă rezultatele
obţinute pe un eşantion nu vor corespunde întru totul celor care s-ar obţine dacă am putea
face un studiu pe întreaga populaţie. Ca urmare, se calculează marja de eroare, între
rezultatele obţinute pe eşantion şi posibilele rezultate ale întregii populaţii. Marja de
eroare este determinată de dimensiunea eşantionului, deoarece (cu cât acesta este mai
mare cu atât eroarea este mai mică). Eroarea estimărilor se reduce atunci când creşte
numărul de persoane incluse în eşantion şi este dependentă şi de gradul de validitate şi
fidelitate al probelor utilizate (sau de precizia măsurătorilor).
Reprezentativitatea procedurală este dată de dimensiunea eşantionului (unui eşantion
mare îi corespunde o marjă de eroare mică) şi depinde şi de încrederea în precizia
procedurilor şi măsurătorilor efectuate. Ca principiu general, diferenţele absolute ale
procentajelor (10% sau 12%, de exemplu) nu sunt direct interpretabile, ci doar în funcţie
de marja de eroare şi de valorile erorilor cauzate de proceduri.
• Eşantionarea stratificat randomizată. Pentru a selecta un eşantion respectând această
procedură un prim pas constă în divizarea (fictivă) a întregii populaţii în două, trei sau
mai multe subpopulaţii denumite straturi. Pasul următor constă în aplicarea procedurilor
de randomizare simplă pentru fiecare strat în parte. În această etapă trebuie respectate
două reguli şi anume: selectarea unui eşantion pentru fiecare strat şi dimensiunea
populaţiei din strat să fie direct proporţională cu dimensiunea eşantionului. Această
procedură este eficientă atunci când straturile sunt reprezentate de segmente omogene de
populaţie. Este utilizată când dorim să obţinem o reprezentativitate crescută a
eşantionului prin verificarea rezultatelor obţinute pe subeşantioane. Numărul de subiecţi
incluşi în eşantion nu este necesar să fie mult mai mare faţă de un eşantion randomizat
simplu.
• Eşantionarea multistadial randomizată. Utilizând acest tip de selecţie, eşantionul
obţinut nu este alcătuit din elemente individuale, ci din agregate, clusteri, grupări de
elemente, conform cadrului de eşantionare corespunzător.
60
Rezumat – ancheta, metoda chestionarului şi metoda interviului
Ancheta este o metodă descriptivă de culegere a datelor. Literatura de specialitate menţionează

mai multe clasificări ale anchetelor. Singly (1998) diferenţiază între chestionar, interviul de
producere a datelor şi interviul comprehensiv. Oppenheim (1992) clasifică anchetele în funcţie
de modalităţile de obţinere a datelor: chestionarul, interviul comprehensiv, interviul prin telefon,
interviul prin mail. Chestionarul este metoda cea mai comună de anchetă foarte utilizat deoarece
prezintă o serie de avantaje, dintre care cel mai important este timpul relativ scurt de culegere a
datelor. Construcţia chestionarului presupune o serie de etape: pregătirea, construcţia variantei
primare, analiza critică, modificarea erorilor de construcţie, pretestarea sau testarea pilot,
revizuirea şi construcţia variantei finale.
Interviul poate fi considerat o variantă orală a chestionarului. Interviurile se clasifică în funcţie
de mai multe criterii. Dintre acestea reamintim: a. nivelul de structurare al conţinutului
(structurat, specific cercetărilor cantitative şi nestructurat, specific cercetărilor calitative); b.
nivelul de standardizare al răspunsurilor (standardizat cu răspunsuri prestabilite, nestandardizat
cu răspunsuri deschise); c. numărul de persoane intervievate (respondent unic, doi respondenţi,
grup de respondenţi); d. frecvenţa aplicărilor (interviuri unice şi panel). Mai există o serie de
interviuri utilizate cu scopuri bine precizate cum ar fi interviuri analitice, diagnostice,
etnografice, Delphi ş.a.
1. Ancheta
Ancheta este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca unic instrument, fie împreună
cu alte metode. Dacă observaţia permite formularea de deducţii privitoare la comportamentele
generate de un anumit context, studiile în care se utilizează ancheta permit accesul la informaţii
care pot explica evoluţia acestora. Metafora care exprimă demersul observaţional este: „Dacă
vrei să ştii cum va reacţiona o persoană uită-te la ea!“. În timp ce metafora corespunzătoare
pentru anchetă este: „Dacă vrei să ştii ce gândesc oamenii, întreabă-i“. Pentru a obţine rezultate
valide anterior debutului anchetei este necesar să se se precizeze design-ul de cercetare,
caracteristicile populaţiei cu care se va lucra, modalităţile de prelucrare a datelor. Spre exemplu,
dacă se efectuează un studiu privitor la preferinţele pentru ciocolată este obligatoriu să stabilim:
care sunt caracteristicile participanţilor la cercetare şi care sunt criteriile de selecţie a lor; cum va
decurge ancheta, ce tehnici sunt mai adecvate pentru populaţia studiată (chestionar sau interviu) ;
ce alte metode se vor folosi; care este design-ul de cercetare (se lucrează individual, în grup) ;
cum evităm răspunsurile dezirabile social (Dezirabilitatea socială se referă la posibilitatea ca
participanţii la o anchetă să răspundă aşa cum este de dorit din punct de vedere social şi nu aşa
cum cred, inţeleg ei o anumită problemă.). Este absolut necesar ca inainte de a debuta un studiu
să existe răspunsuri clare referitoare la caracteristicile eşantionului şi a modalităţilor optime de
61
eşantionare, ca şi a caracteristicilor design-ului de cercetare pentru ca rezultatele obţinute să fie
valide şi fidele. Indiferent de scop, ancheta utilizează un set de întrebări (sau itemi)
predeterminate care se aplică tuturor subiecţilor. Răspunsurile orale sau scrise sunt principalele
rezultate ale acestui tip de cercetare. Ca limită menţionăm posibilitatea construcţiei defectuoase a
întrebărilor. În mod obişnuit, conţinutul şi structura întrebărilor sunt stabilite „în orb“, pe baza
unor informaţii documentare, ceea ce face posibil ca întrebările deduse astfel să nu fie adecvate
populaţiei căreia i se adresează ancheta. Pentru a evita acest viciu de procedură se apelază la un
studiu – pilot în care se verifică nivelul de adecvare al întrebărilor.
2. Metoda chestionarului
Chestionarul este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale. El poate fi administrat fie direct
de operator, fie prin poştă. Principala calitate a chestionarului constă într-o mai mare
obiectivitatea a rezultatelor, în măsura în care răspunsurile primite teoretic nu sunt influenţate de
operator.
Structura chestionarului. Orice chestionar trebuie să cuprindă trei secvenţe, fiecare având un rol
bine definit: scrisoarea introductivă, instrucţiunile de aplicare şi chestionarul propriu-zis.
Scrisoarea introductivă cuprinde o serie de informaţii despre scopul şi semnificaţia socială a
studiului, informaţii privitoare la sponsor, garantarea confidenţialităţii răspunsurilor (în cazul în
care acestea sunt anonime), explicaţii cu privire la modalităţile de răspuns. În funcţie de
necesităţile studiului se pot insera o serie de întrebări care să ofere informaţii privitoare la vărsta,
ocupaţie, sex, localitate etc.
Instrucţiunile de aplicare sunt cuprinse fie în scrisoarea introductivă, fie ele reprezintă o secvenţă
de sine stătătoare. Ele cuprind principiile de bază ale cercetării. De exemplu, faptul că
răspunsurile trebuie să corespundă opiniilor personale, că nu există răspunsuri bune sau greşite,
că trebuie completat chestionarul în totalitate şi returnat la o anumită dată (dacă chestionarul se
trimite prin poştă).
Chestionarul propriu-zis reprezintă totalitatea întrebărilor sau a itemilor la care trebuie să se
răspundă. Pentru a fi eficient trebuie să se respecte regulile privitoare la format şi conţinut.
Formatul chestionarului se referă la modul de prezentare a întrebărilor. În mod obişnuit
întrebările sunt listate de la cele mai simple la cele mai complexe într-o ordine logică, de la
întrebări impersonale sau neutre la întrebări personale, de la întrebări nespecifice la întrebări
specifice. Se utilizează formula ordonare „pâlnie“, atunci când chestionarul începe cu întrebări
simple şi gradul de dificultate creşte pe măsură ce ne apropiem de sfârşit. Este o trecere treptată
de la simplu la complex. Se utilizează şi formula opusă „pâlnie întoarsă“, dacă există o
justificare logică a acestei prezentări. De asemenea, este recomandabil să se utilizeze întrebările
contingente sau pregătitoare (De exemplu: Cât de des citiţi Biblia ?) urmate de întrebări directe
(De exemplu: De câte ori citiţi Biblia pe săptămână ?).
Conţinutul întrebărilor. Becker (1996), Vlahos, (1984) sistematizează criteriile de care trebuie să
se ţină cont în construcţia întrebărilor. Acestea sunt: a. relevanţa (conţinutul întrebărilor trebuie
62
să fie corelate temei de cercetare); b. simetria (fiecare întrebare va face referinţă la un unic aspect
al cercetării şi numai la unul); c. claritatea şi simplitatea (întrebările trebuie formulate în limbaj
uzual, nu în jargon şi fără academisme); d. limbajul (se utilizează expresii uzual folosite de
populaţia căreia îi este adresat chestionarul).
Dimensiunea sau numărul optim de întrebări într-un chestionar este o problemă frecvent întâlnită
în construcţia acestora. „Regula de aur“ este următoarea: se vor utiliza un număr cât mai mic de
întrebări, dar suficient de mare pentru a surprinde tema cercetată. Reţinem că dimensiunile
chestionarelor diferă în funcţie de scopul cercetării şi de metodologia utilizată. Astfel, numărul
cel mai mare de întrebări este prezent în chestionarele de opinie tip omnibus, chestionare cu
întrebări deschise care urmăresc să obţină informaţii multiple din domenii multiple.
Tipuri de întrebări. Se poate face o primă clasificare în funcţie de relaţia dintre conţinut şi tema
studiului. În funcţie de acest criteriu există trei tipuri de întrebări, primare, secundare şi terţiare.
Întrebările primare sunt direct corelate cu tema studiului, fiecare se referă la un aspect al
problemei. Ele pot fi independente sau se pot completa unele pe altele. Exemple sunt întrebările
de contingenţă şi cele directe.
Întrebările secundare nu sunt direct corelate cu tema dar sunt folosite pentru a verifica
consistenţa sau validitatea probei.
Întrebările terţiare au mai degrabă rolul de a detensiona sau a crea momente de relaxare pe
parcursul completării chestionarului. Ele sunt frecvent utilizate şi sunt plasate de obicei înainte
de o întrebare dificilă sau imediat după.
Un alt criteriu de clasificare priveşte adresabilitatea întrebării. În funcţie de acesta avem
întrebări directe (Câte ţigări fumaţi pe zi ?) şi întrebări indirecte (Câte ţigări credeţi că fumează
un fumător „înrăit“ pe zi?). Acestea din urmă presupun evaluarea comportamentelor altora.
Această evaluare are un unic criteriu propriile comportamente ale respondentului (Câte ţigări
credeţi că fumează pe zi un fumător ?). Acest tip de întrebare se foloseşte atunci când se
presupune că subiecţii vor avea reţineri în a răspunde direct la problemele în discuţie.
O categorie aparte de întrebări sunt cele sugestive. Ele sugerează prin modul de formulare
răspunsul dorit. Astfel de întrebări se utilizează mai mult în sociologie şi doar în condiţii speciale
sub un control strict.
În funcţie de tipul de răspuns se pot descrie două tipuri de chestionare: întrebări cu răspunsuri
fixe (antestabilite) sau întrebări cu răspunsuri deschise. Acest al doilea tip oferă un număr mare
de informaţii, dar există o serie de dificultăţi care apar: datorită numărul mare şi variat de
răspunsuri care se obţin şi care presupun efort de prelucrare şi sistematizare, şi prin urmare o
semnificativă investiţie de timp. În plus, apar frecvent răspunsuri nerelevante şi care nu pot fi
interpretate.
Formularea răspunsurilor. Posibilităţile de răspuns (ante-fixate) pot fi diverse, dar trebuie
respectată regula exclusivităţii, a unidimensionalităţii şi exhaustivităţii categoriilor.
Exclusivitatea categoriilor cere ca itemii formulaţi să fie independenţi şi reciproc exclusivi
pentru a nu crea dificultăţi de opţiune datorate suprapunerii sensurilor. Unidimensionalitatea se
referă la faptul că variantele alese trebuie să aparţină toate unui unic concept. Exhaustivitatea se
63
referă la faptul că răspunsurile propuse de autorul chestionarului trebuie să acopere toate
variantele posibile de răspuns. Varianta „Altele“ adăugată la sfârşitul unei serii de răspunsuri are
tocmai scopul de a acoperi variantele la care autorul poate nu s-a gândit. Se utilizează diferite
variante de răspunsuri cum ar fi:
• scale cu răspunsuri numerice;
• scale cu răspunsuri verbale;
• scale de discriminare crescătoare;
• scale cu răspunsuri grafice;
• scale cu răspunsuri grafic numerice (combinaţie de simboluri grafice cu cifre);
• scale cu răspunsuri pe scale termometru;
• scale cu răspunsuri figurale;
• scale cu răspunsuri pe scale Likert;
• răspunsuri pe scale cu ranguri.
Etapele construcţiei chestionarului. Chestionarele, ca şi proiectele de interviu se construiesc
după anumite reguli care trebuie respectate pentru ca rezultatele obţinute prin utilizarea acestora
să fie valide.
În etapa de pregătire se decide asupra tipului de chestionar, conţinutului şi tipurilor de răspuns.
Etapa de construcţiei primei variante constă în construcţia unei colecţii de întrebări (sau itemi)
mai multe decât estimăm că ar fi necesari, care surprind atât aspectele specifice cercetării, dar şi
informaţii mai puţin specifice (întrebările secundare şi terţiare). În această etapă este necesar să
stabilim odată cu itemii şi modalităţile de prelucrare a răspunsurilor. Această primă variantă se
analizează şi se elimină întrebările neadecvate sau construite greşit.
Etapa analizei critice a chestionarului presupune analiza itemilor de către specialişti, care pot
interveni sugerând modificarea unora, adăugarea altora etc.
Etapa de reexaminare şi modificare constă în analiza observaţiilor făcute de experţi şi, dacă sunt
necesare schimbări în structura chestionarului, acestea se vor face acum.
Etapa pretestării (sau testarea pilot). În majoritatea cazurilor se consideră necesară o etapă de
pretestare. În acest scop se aplică chestionarul pe un lot mic şi se analizează răspunsurile
obţinute.
Etapa de revizuire a chestionarului. Dacă după pretestare se constată erori majore atunci se
revine la etapa întâia.
Etapa definitivării chestionarului. Foarte importantă în această etapă este revizuirea conţinutului
itemilor, dar tot atât de importantă este prezentarea chestionarului din punctul de vedere al
formatului, corectitudinii instructajului etc.
În ultimele două etape se verifică chestionarul prin raportare la scopul studiului, ceea ce
presupune verificarea:
• dimensiunii chestionarului (este chestionarul prea mare sau prea mic?);
• ariei de acoperire a itemilor (acoperă toate problemele ?);
• utilităţii fiecărei întrebări, ca şi posibilitatea de a adăuga altele;
64
• formulării şi a clarităţii conţinutului ca şi dacă întrebările prin conţinut respectă criteriile
de etică ale relaţiei cercetător-cercetare-respondent;
• formei chestionarului (se verifică dacă există spaţiu suficient alocat pentru răspuns, în
special în cazul întrebărilor deschise şi dacă răspunsurile pe care le propunem sunt uşor
de înţeles, exhaustive, unidimensionale şi exclusive);
• limbajului utilizat în chestionar (corespunde nivelului intelectual al respondenţilor şi
vocabularului acestora?);
• formatului şi prezentării itemilor (caracterele literelor, ordonarea în pagină, culoarea
hârtiei şi a literelor);
• informaţiilor care se cer (dacă sunt suficiente prin raportare la scopul cercetării).
Avantaje şi limite ale chestionarului. Bailey, 1982, Kidder, 1981, Moser & Kalton, 1971, Selltiz,
1979 ş.a. enumeră o serie de avantaje şi limite ale utilizării chestionarului în cercetare.
Avantajele metodei sunt următoarele:
• pot fi aplicate cu uşurinţă acoperind zone mari, căci pot fi trimise subiecţilor prin poştă;
• se poate păstra anonimatul respondenţilor;
• permite colectarea unui număr mare de informaţii în timp scurt;
• anulează sau reduce posibilitatea răspunsurilor false datorate prezenţei operatorului;
răspunsurile dându-se în scris, gradul de sinceritate al respondenţilor este mai mare.
• este o metodă stabilă, consistentă, prin urmare permite măsurători stabile, constante şi
valide;
Limitele metodei sunt următoarele:
• nu permite culegerea altor informaţii în plus faţă de cele cuprinse în chestionarul iniţial;
• nu se pot determina cauzele unui anumit răspuns;
• identitatea respondentului şi condiţiile în care a răspuns la chestionar nu se cunosc cu
certitudine.
3. Metoda interviului
Interviul poate fi definit prin raportare la chestionar ca fiind o variantă orală a chestionarului. Se
descriu două etape ale desfăşurării interviului. O etapă pregătitoare (în care se fixează scopurile,
se selectează întrebările în funcţie de tema studiului şi se contactează persoanele care vor fi
intervievate) şi etapa interviului propriu-zis, care reprezintă o discuţie sistematică şi ordonată
controlată de intervievator pentru a evita distorsionările informaţiei.
Folosit atât în studiile calitative cât şi în cele cantitative, interviul prezintă unele caracteristici
specifice fiecărui tip de cercetare. În studiile calitative interviul este utilizat preponderent în
varianta nestandardizată (interviul intensiv, interviul focalizat). În studiile cantitative se
utilizează în special interviurile structurate.
Tipuri de interviu
65
Clasificarea interviurilor se face în funcţie de mai multe criterii, cum sunt: nivelul de structurare
a conţinutului; nivelul de standardizare a răspunsurilor; numărul de persoane intervievate;
frecvenţa aplicărilor.
În funcţie de nivelul de structurare a conţinutului, interviurile pot fi:
• interviurile structurate se caracterizează printr-o procedură strictă, presupun
construirea şi respectarea unui ghid asemănător cu un chestionar şi sunt specifice
cercetărilor cantitative. Sunt de fapt „chestionare citite“ de către operator şi construite
de cercetător. Utilizarea acestui tip de interviu nu va permite obţinerea de informaţii
suplimentare celor iniţial gândite, iar operatorul este un „soi de robot“.
• Interviurile nestructurate nu presupun o procedură strictă de derulare. Nu există
restricţii în formularea întrebărilor, la fel cum nu este absolut necesară respectarea
unei ordonări stricte a acestora. Intervievatorul dispune de o structură a întrebărilor în
care se poate mişca liber. Este utilizat frecvent în abordările calitative.
• Interviurile semi-structurate reprezintă o variantă intermediară între cele două
descrise mai sus în alcătuirea ghidului de interviu fiind precizate o serie de întrebări
obligatorii (eventual cu răspunsuri prestabilite) dar permite şi construirea pe parcurs a
altor întrebări care să lămurescă diferite aspecte care apar pe parcurs.
În funcţie de nivelul de standardizare a răspunsurilor, interviurile pot fi:

• standardizate. Fiecare întrebare are o serie de răspunsuri prestabilite dintre care
persoana intervievată va alege pe cel care corespunde cel mai bine opţiunilor sale.
Interviul direct (standardizat) vizează un nivel precis. Opiniile de suprafaţă sunt cele mai
accesibile şi de aceea aceste interviuri permit disimularea esenţialului (ex: rateuri de
exprimare etc.), iar analiza de continut se va reduce şi ea la un anumit nivel de suprafaţă.
• nestandardizate. Acest tip de interviu presupune întrebări cu răspunsuri deschise.
Respondenţii formulează răspunsurile care vor fi notate de intervievator.
În funcţie de numărul de respondenţi, interviurile pot fi:
• Interviuri cu o persoană, interviul presupune doi participanţi, intervievator şi
respondent sau intervievat.
• Interviuri de grup. În cazul interviurilor în grup avem două situaţii : fie grup mic două
persoane (soţ-soţie, mamă-fiică), fie grup mai mare, cum ar fi o grupă de studenţi. În
acest al doilea caz, răspunsurile se dau în scris. Fiecare participant la grup primeşte o
foaie de hârtie pe care notează răspunsurile. A nu se confunda interviul în grup cu
grupul de discuţie, asupra carateristicilor căruia vom reveni.
În funcţie de frecvenţa aplicărilor interviurile sunt:
• Unice sunt cele în care se discută o singură dată cu persoana intervievată.
• Panel sunt cele în care intervievatorul revine odată sau de mai multe ori la aceeaşi
persoană. Ele sunt tipice pentru studiile longitudinale şi studiile panel. Abordările
calitative utilizează doar interviurile unice.
66
În continuare vom aminti o serie de interviuri care se deosebesc prin scopul urmărit şi implicit
prin conţinut.
• Interviurile analitice se bazează pe o teorie şi au ca scop analiza conceptelor specifice
acesteia, a relaţiilor sociale şi a evenimentelor prin prisma teoriei respective. Acest tip de
interviu este specific psihologiei clinice.
• Interviurile diagnostice sunt cunoscute şi sub numele de anamneze şi urmăresc să obţină
descrierea evenimentelor majore de pe parcursul vieţii şi permit o diagnoză a individului fie
utilizat independent, fie în combinaţie cu o serie de instrumente diagnostice.
• Interviurile etnografice. Dezvoltat la început ca un instrument tipic al etnografiei şi
antropologiei, acest tip de interviu este preluat ulterior de psihologia socială şi sociologie. El
permite studiul structurilor culturale şi a comportamentelor arhetipale. Permit descrierea
caracteristicilor comportamentale, a simbolurilor utilizate, stabilirea relaţiilor dintre simboluri
şi comportamente şi în general explicarea sensurilor comportamentelor tipice unei culturi. În
mod obişnuit, se lucrează cu informatori, adică persoane care deţin informaţii corecte şi
multiple asupra situaţiei care este subiect de cercetare. Discuţiile cu aceşti experţi permit
obţinerea unei imagini valide a structurii sociale. Este o metodă calitativă întrutotul.
• Inteviurile Delphi sunt o variantă a interviului etnografic aplicat într-un studiu multifazic.
Se lucrează cu experţi care oferă informaţii, emit judecăţi şi predicţii. Intervievatorul sau
cercetătorul reuneşte aceste informaţii într-o structură logică explicativă.
• Interviurile centrate (focalizate) presupun o discuţie semistructurate pe o temă bine
precizată şi interviuri de grup. Avantaje: intervievatorul este un modelator, subiecţii au o
libertate totală de răspuns, iar acest tip de interviu permite obţinerea unor informaţii specifice
şi complexe.
• Interviurile narative au apărut în 1937 şi au ca scop descrierea structurilor comunitare. Se
cere subiecţilor să descrie o serie de situaţii care exemplifică specificul relaţiilor dintre
membrii comunităţii sau dintre aceştia şi liderii grupului.
• Interviurile convergente Sunt interviuri nestructurate care se folosesc în terapiile de
familie. În mod obişnuit presupun doi intervievatori (un bărbat şi o femeie). Pe parcursul
interviului se discută nodurile conflictuale semnalate de respondenţi.
A Exerciţii
1.Construirea unui ghid observaţie (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

2.Selectarea unui eşantion de populaţie folosind tehnicile de eşantionare probabilistică (se
lucrează cu microgrupuri de studenţi).
Construcţia unui chestionar.
Construcţia unui ghid de interviu. (2 seminarii, se lucrează cu microgrupuri de studenţi).
67
& Bibliografie
May, T., (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University Press
Radu, I., et al. (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj, Editura Sincron
Hambleton, R., (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and
Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-276.
May, T., (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University Press
Sincron
Vlăsceanu, L., (1982) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
Chelcea, S., (1975) „Chestionarul în investigaţia sociologică“, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti (pg. 62-68).
Sincron.
Chelcea, S., (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a
datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom.
68
PRELEGEREA VIII
Măsurători indirecte sau alternative

ale comportamentului uman
Introducere
Această a opta prelegere analizează măsurătorile indirecte sau alternative

ale comportamentului uman, analiza şi interpretarea urmelor şi a
documentelor materiale precum şi analiza arhivelor.
Obiective

legate de problematica măsurătorilor indirecte sau alternative
ale comportamentului uman ;
psihologiei;
69
Rezumat
Măsurătorile indirecte ale comportamentului reprezintă metode, alternative şi / sau de completare

a metodelor descriptive (observaţia şi ancheta). Acestea sunt importante prin ele însele, dar sunt
utilizate cel mai frecvent în scopul validării concluziilor obţinute cu alte mijloace de evaluare.
Observaţia şi ancheta sunt metode specifice cercetărilor descriptive şi metodele indirecte ale
comportamentului se utilizează tot în acest tip de cercetări. Examinarea sau analiza urmelor ca şi
a altor documente materiale pot oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile fizice,
identitatea unei persoane ca şi despre situaţia în care un anume comportament s-a dezvoltat.
Analiza arhivelor permite descrierea activităţilor unei persoane, a unei instituţii sau a oricărui
grup social şi este o aplicaţie a analizei de conţinut. Aceste surse de informaţii (documente
arhivate de atestare) pot fi utilizate şi în validarea experimentelor naturale.
1. Analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale
S-a demonstrat faptul că examinarea sau analiza urmelor ca şi a altor documente materiale pot
oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile fizice, identitatea unei persoane ca şi
despre situaţia în care un anume comportament s-a dezvoltat. Spre exemplu, urma paşilor pe
nisip oferă informaţii asupra dimensiunilor şi vârstei, iar distanţa dintre paşi poate indica atât
înălţimea cât şi ritmul mersului.
Urmele sau documentele materiale sunt importante în cercetarea psihologică pentru că ele
reprezintă măsurători de comportamente neinfluenţate de reacţii de dezirabilitate. Utilizarea
oricărui tip de metode, descriptive (observaţia, ancheta) sau a metodelor experimentale pot
genera această reacţie şi micşora validitatea rezultatelor. Analiza urmelor materiale, a produselor
activităţii nu suferă influenţa reacţiei de dezirabilitate socială deoarece se face în absenţa
persoanei generatoare de urme. În mod obişnuit aceste metode se utilizează în combinaţie cu alte
metode. Webb în 1981 consideră că o abordare multidimensională în testarea unor ipoteze este
recomanadată pentru a reduce numărul de artefacte datorate procesului de măsurare.
Tipuri de urme şi documente materiale
Urmele sau documentele materiale sunt dovezi ale activităţii omului, prezente sub forma unor
fragmente, resturi de obiecte, sau produse intacte. Spre deosebire de acestea, şi oarecum la polul
opus, sunt informaţiile care se obţin prin intermediul anchetei (implică o relaţie directă între
cercetător – subiect), care se numesc informaţii provocate.
Urmele sau documentele materiale, în funcţie de criteriul integrităţii, sunt de două tipuri: a)
fragmente de obiecte sau obiecte nefuncţionale care atestă activitatea prezentă sau trecută a unei
70
persoane, pe care le vom numi urme; b) creaţii, construcţii, obiecte, care mai pot fi utilizate pe
care le vom numi produse.
a. Urmele pot rezulta fie prin acumulare (grafitti-ul, praful pe cărţi neutilizate), fie prin
erodare (covoare, cărţi, trepte). Indiferent de modalitatea de apariţie a lor, urmelor li se pot
asocia o serie de semnificaţii psihologice. Astfel sticlele de băutura din gunoaie sunt un
indicator al consumului de alcool în gospodării; compoziţia gunoiului este un indicator al
obiceiurilor alimentare şi al stilului de viaţă; uşile de la maşini, încuiate sau nu, reflectă
interesul pentru proprietate; gradul de deteriorare al cărţilor din bibliotecă indică interesele
pentru diferite domenii; urmele pe sticla vitrinelor din expoziţii sunt un semnal pentru
popularitatea exponatului şi vârsta publicului vizitator; uzura treptelor şi a podelelor este
indiciu de trafic; alimentele lipsă în galantare sunt un indiciu pentru preferinţele alimentare;
urmele de pe piedestalele statuilor sau distrugerile cauzate acestora sunt indicii despre
credinţe, atitudini politice, culturale, superstiţii; uzura încălţămintei la copii (măsurată în
două momente de timp) indică ritmul de activitate al acestora.
b. Produsele sunt obiecte, construcţii păstrate intacte care ne permit, împreună cu datele
obţinute prin aplicarea unei tehnici de anchetă, o evaluare completă a comportamentelor şi
trebuinţelor umane. Analiza produselor activităţii oferă posibilitatea de a măsura
caracteristici de personalitate, stiluri de viaţă, pattern-uri comportamentale. În antropologie
acest tip de produse sunt esenţiale, ca şi în zoopsihologie. Spre exemplu, stilurile
arhitecturale sunt reprezentări semnificative pentru un stil de viaţă şi pentru relaţiile sociale;
analiza structurii cuiburilor permite descrierea comportamentului păsărilor; caracteristicle
sticlăriei oferă informaţii despre obiceiurile alimentare ale populaţiei din perioada în care au
fost produse.
Urmele ca şi produsele (sau obiectele intacte) oferă informaţii valide despre comportamentul
uman. Validitatea acestor informaţii trebuie întotdeauna verificată prin apelul la alte surse.
Erorile de evaluare se pot datora unor factori fizici care conduc la degradarea unor obiecte şi
transformarea lor în urme (funcţionarea intermitentă a curentului electric poate fi o cauză a
nefuncţionării ceasurilor publice şi nu lipsa de interes a populaţiei pentru punctualitate) sau
existenţa unor produse nu sunt întotdeauna reflexul unor atitudini ci pot fi impuse (spre exemplu:
blocurile din satele romăneşti).
2. Analiza arhivelor
Arhivele sunt înregistrări sau documente care înregistrează activităţile indivizilor, a instituţiilor şi
a altor grupuri sociale. Ca măsuri ale comportamentului, arhivele prezintă o parte din avantajele
întâlnite în cazul documentelor materiale. Informaţiile din arhive sunt nereactive, obiective şi
reprezintă o alternativă la informaţiile care se pot obţinute utilizând ancheta şi obsevaţia. Ca şi
măsurile de evidenţă fizică, datele din arhive pot fi utilizate pentru a demonstra sau infirma
validitatea datelor obţinute cu alte metode. Utilizarea acestei metode se poate face individual sau
poate fi o metodă în cadrul unei metodologii complexe de cercetare.
71
Datorită naturii lor în continuă modificare, arhivele curente sunt foarte utile în cazul studiilor
longitudinale.
Tipuri de arhive
Marea diversitate de informaţii şi mulţimea de surse fac din clasificarea arhivelor un lucru dificil.
Un criteriu ar fi acela care face distincţia dintre arhive continue în care informaţiile au fost/sunt
mereu actualizate (fişierele referitoare la taxe şi datele referitoare la unele agenţii
guvernamentale) şi arhive discontinue sau periodice (taxele anuale pentru locuinţe, vânzările şi
documentele personale). La rândul lor aceste două categorii mai pot fi împărţite în funcţie de
criteriul permeabilităţii şi transparenţei la public. Distingem astfel între informaţii publice şi
informaţii confidenţiale. De cele mai multe ori arhivele care ţin de organizaţiile guvernamentale
sunt publice, în timp ce altele cum ar fi registrele unor firme particulare sunt mai puţin accesibile
publicului larg.
Iluţ (1997) enumeră alte criterii de clasificare a arhivelor şi anume vechimea documentelor;
destinatarul; accesibilitatea; gradul de încredere. Chelcea (1993) reţine patru criterii: 1. natura
documentelor (scrise, imagini, audio); 2. conţinutul informaţional (limbaj natural, cifre); 3.
destinatarul (documente personale, documente publice); 4. emitentul (oficiale şi neoficiale).
Surse de arhive. Dintre arhivele continue fac parte informaţiile publice care sunt o sursă
puternică de informaţii, ele putând deveni obiect de analiză. Astfel, cărţile de telefon sunt
ilustrative pentru componenţa grupurilor etnice; salariile bugetarilor pentru suportul comunitar;
registrele agenţiilor guvernamentale pentru tendinţele de evoluţie a societăţii;. registrele
tribunalelor pentru evoluţia comportamentul antisocial.
O alta sursă de arhive este massmedia. Spre exemplu, cărţile de copii aflate spre vânzare sunt
reprezentative pentru calitatea modelelor (eroi şi eroine), iar titlurile articolelor de ziar pentru
tendinţele presei.
Se cunosc o serie de alte tipuri de înregistrări care pot servi ca sursă de arhive cum ar fi
înregistrarea întârzierilor şi a absenţelor pentru obiceiuri de muncă şi responsabilitate; vânzarea
de seminţe şi alune la un meci de fotbal ca indicatori pentru nivelul de tensiune şi de
excitabilitate; nivelul vânzărilor de bunuri de larg consum pentru eficienţa publicităţii; cifrele
asigurărilor de călătorie cu avionul pentru opinia publică înainte şi după un accident aerian
(adaptare după Brandt, 1972).
Arhivele în toate formele lor, conţinuturi de media, cărţi, acte oficiale, toate sunt surse de
informaţie asupra stării unei societăţi într-un moment dat. La nivelul unei comunităţi, a unei ţări,
înregistrarea datelor privind produsul intern brut, produsul net brut, exporturile şi importurile
majore, distribuţia populaţie sunt doar câteva exemple de informaţii înregistrate la nivel macro,
care permit analiza dezvoltării societăţii. O serie de acte şi date monitorizează permanent
activităţile şi acţiunile indivizilor, grupurilor şi societăţilor. La naşterea fiecărui om se eliberează
o serie de acte, iar persoana nou născută este înregistrată ca cetăţean. Informaţiile despre
persoana născută includ de cele mai multe ori oraşul sau statul în care s-a născut, data şi
momentul naşterii, numele părinţilor ca şi al nou născutului. Atunci când un om moare există o
altă serie de formalităţi şi înregistrări care certifică stingerea din viaţă a persoanei respective.
72
Detaliile raportului vor include, în majoritatea cazurilor, cauza decesului, data şi ora la care a
survenit moartea, precum şi vârsta persoanei în cauză. Între cele două momente extreme ale
existenţei noastre, se mai înregistrează alte serii de informaţii despre ceea ce suntem noi, despre
ceea ce devenim şi despre comportamentul nostru. Spre exemplu, doctorii înregistrează vizitele
pacienţilor, psihologii la fel. Spitalele au condici speciale în care se înregistrează internările şi
externările. Şcolile au un sistem ordonat care înregistrează trecerea oamenilor prin clasele şi anii
primari, de gimnaziu, liceu ş.a.m.d. Firmele la care lucrăm pot îndosaria numărul de absenţe şi
numărul de întârzieri pe care le avem într-o perioadă de timp. Ziarele nu se lasă nici ele mai
prejos descriind succesele notabile sau eşecurile lamentabile ale diverselor persoane şi
personalităţi locale sau internaţionale. Administraţiile locale ţin o evidenţă a căsătoriilor. De
asemenea, existenţa evidenţelor contabile, a registrelor financiare, a mutaţiilor (în cazul
locuinţelor) sunt şi ele bine cunoscute. Controlul taxelor de către stat, al vânzărilor şi
cumpărărilor sunt şi ele minuţios notate şi îndosariate. Aceste informaţii nu sunt numai referinţe
personale-individuale ci oferă o reprezentare completă a evoluţiei unei societăţi.
Frank şi Gilovich's (1988) au utilizat analiza arhivelor într-un studiu asupra relaţiei dintre
simbolistica culorilor (alb şi negru) pe de o parte şi reprezentarea conceptelor de fast şi nefast, pe
de altă parte. Cei doi au pornit de la ideea că în filmele americane western poţi face întotdeauna
diferenţa între personajul negativ şi cel pozitiv, „cei buni“ au pălării albe, iar „ cei răi“ au
pălăriile negre. Pe de altă parte, se ştie că în folclor culoarea neagră este asociată cu ideea de rău
şi nenorocire. În limba engleză chiar şi în compunerea cuvintelor se poate constata că toate
cuvintele care exprimă defecte şi neajunsuri sunt compuse dintr-un cuvânt de bază plus negru:
„blackmail, blacklisted, black death“/ şantaj, listă neagră, ciumă. Şi în limba română întâlnim
cuvinte sau sintagme de tipul listă neagră, moartea cea neagră, ciuma neagră, negru ca iadul,
suflet negru, o zi neagră. De asemenea, în multe culturi, inclusiv în cea românească, negrul se
asociază cu moartea. Frank şi Gilovich au studiat modul în care aceste arhetipuri afectează
modul de a gândi şi a se comporta al oamenilor. Ei au început prin a se întreba dacă o echipă
îmbrăcată în negru este mai agresivă decât o alta îmbrăcată în alb. Au studiat arhivele Ligii
Naţionale de fotbal american şi a celei de hochei pe gheaţă şi au evaluat agresivitatea luând ca
indicator penalizările acordate pe parcursul meciurilor: numărul de infracţiuni menţionate pe
parcursul unui meci de fotbal american şi numărul de minute totalizate pe banca eliminaţilor în
cazul hocheiului pe gheaţă. Echipele care au totalizat numărul cel mai mare de infracţiuni erau
cele al căror echipament era predominant negru. Excepţie a făcut o echipă al cărui echipament
era albastru închis, culoare care era de cele mai multe ori era confundată de suporteri cu culoarea
neagră. Ipoteza studiului asocia culoarea neagră cu un număr mai mare de penalizări. Analiza
arhivelor a demonstrat că ea este validă: echipele îmbrăcate în negru au fost penalizate mai
frecvent comparativ cu cele imbrăcate în alb sau alte culori.
Care procese psihologice pot fi răspunzătoare pentru acest efect? Cei doi sugerează că atât
percepţia socială cât şi percepţia personală îşi pun amprenta asupra rezultatului. Ei susţin că
arbitrii, dar şi publicul, au tendinţa de a percepe jucătorii îmbrăcaţi în negru mai agresivi
comparativ ce cei îmbrăcaţi în alte culori. Jucători la rândul lor dacă au costume negre tind să
73
dezvolte un comportament mai agresiv. Cel mai bun exemplu de agresivitate este echipa „All
blacks“ echipa de rugby a Noii Zeelande execută un dans ritual agresiv (Haka) la începutul
partidelor şi sunt consideraţi cei mai duri jucători de rugby din lume. Campioana mondială a
Australiei, al cărei echipament este de culoare verde deschis, s-a impus prin tehnică şi nu prin
agresivitate.
Pentru a-şi susţine ipoteza cei doi au recurs la studii experimentale. În primul dintre acestea,
studenţi şi arbitri au urmărit un meci în care o echipă era îmbrăcată în negru şi cealaltă în alb. La
sfârşitul meciului studenţii au cotat echipele din punct de vedere al agresivităţii jocului.
Rezultatele au demonstrat că echipa în negru a fost cotată în majoritatea cazurilor ca fiind mai
agresivă. În al doilea studiu li s-a cerut studenţilor să opteze între echipamente de diferite culori,
printre care şi negru. În continuare au fost rugaţi să se îmbrace cu echipamentele alese. Studiul a
urmărit să verifice opţiunile pentru diferite jocuri mai mult sau mai putin agresive. S-a constatat
că studenţii care optaseră pentru costume negre au ales un numar semnificativ mai mare de jocuri
agresive comparativ cu cei care au preferat alte culori de îmbrăcăminte. Compararea rezultatelor
primelor două studii, unul bazat pe date de arhivă şi celălalt bazat pe date experimentale a permis
validarea ipotezei: simbolurile culturale influenţează comportamentul uman.
Arhivele sunt documente care redau nu doar activităţi ale oamenilor, instituţiilor sau a altor
grupuri sociale ci permit şi o diagnoză corectă a trăsăturilor psihice generatoare de
comportamente diferenţiate.
Principalul avantaj ale acestei metode este acela că informaţiile obţinute nu sunt influenţate de
dezirabilitate socială, ca reacţie de apărare. De asemenea ea permite validarea externă a
cercetărilor experimentale, ca şi testarea ipotezelor în condiţii de experimente naturale.
Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conţinut.
A Exerciţii
1.Măsurători indirecte ale comportamentului uman ca metode de completare sau alternative a

informaţiilor obţinute prin observaţie şi anchetă –exemplificări.
2. Completarea proiectului de cercetare cu utilizarea unei metode alternative. (obligatoriu!)
& Bibliografie
Graw-Hill Publishing Company
74
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Anastasi, A. (1982) Psychological Testing (5th ed.), MacMillan, N. Y.

2. Babbie, E. R. (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA,
Woodsworth
3. Bachrach, A. J. (1962) Psychological research: An introduction, New York: Random
House Wadsworth Company
4. Baechler, J. (1975) Les Suicides, Paris, Calmann-Levy
5. Bandura, A. R., Sheila, A. (1963) Imitation of film mediated aggressive models, Journal
of abnormal and social psychology
6. Bannister, P. (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London,
Open University Press
7. Bardin, L. (1991) L'Analyse de contenu, Paris, P.U.F.
8. Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York,
Harper
9. Beaugrand, J.P. (1982)(1988) Observation directe du comportement. In M. Robert (ed.)
Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie, St. Hyacinthe, Edisem
10. Becker, G. (1996) Accounting for tastes, Cambridge, Harvard University Press
11. Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy, Grove Press New York
12. Brandt, R.M. (1972) Studying behavior in natural settings, New York: Holt, Rinehart
and Winston, University Press of America
13. Bulai, A. (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti
14. Caplow, T. (1970) L'Enquête sociologique, Paris, Armand Colin
15. Cartwright, D. P. (1953)(1963) L'analyse du matériel qualitatif. In L. Festinger & D.
Katz (eds.) Les méthodes de recherche dans les sciences sociales, Paris, P.U.F.
16. Cattell, R. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group
Syntality, în: Hum.Relat, 4
17. Chelcea, S. (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică
18. Chelcea, S. (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
19. Chelcea, S. (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti,
Editura Institutului Naţional de Informaţii
20. Chelcea, S. (1993) Analiza conţinutului, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi
L Vlăsceanu), Bucureşti, ed. Babel
21. Chelcea, S. (2001) Analiza secundară a cercetărilor sociologice, în C. Constantinescu
(ed.), Sociologie, etică şi politica socială, Piteşti: Universitatea din Piteşti
22. Chelcea, S. (2002) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Economică
23. De Singly, F. (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere
a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom
24. Denzin, N.K. (1989) The research act: a theoretical introduction to sociological methods,
(3rd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall
25. Dinca, M. (1998) Échelle d’évaluation a ancrage comportemental de la créativité, Revue
de Psychologie, nr.2
26. Dreher, M & Dreher, E. (1991) Gruppendicussionverfahren, U. Flick & al. (eds.)
Handbook Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union
27. Filipescu, I. (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir
şi L. Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti
75
28. Flanagan, J. C. (1994) Critical requirements: A new approach to employee evaluation,
„Personnel Psychology“. Conf. H. Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All,
Bucureşti
29. Flick, U., Kardorff, E. von, Keup, I., Rosenstiel, V., & Wolf, S. (eds) (1991)
Handbuch Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union
30. Fontana, A. şi Frey, J.H. (1994) Interviewing: The art of science, in Handbook of
qualitative research, (ed. N.K. Denzin si Y.S. Lincoln), London, Sage
31. Frank, M. G. şi Gilovich, T. (1988) The dark side of the self – and social perceptions:
Black uniforms and aggression in professional sports. Journal of personality and social
psychology
32. Geertz, C. (1983) Local knowledge: further essays in interpretative antropology, New
York, Basic Books
33. Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
34. Grawitz, M. (1972) Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz
35. Haber, L.R. şi Haber, R.N. (1982) Does silent reading involve articulation? Evidence
from tongue twisters, American Journal of Psychology
36. Hambleton, R. (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and
Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-
276
37. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus
38. Holsti, O. R. (1969) Content analysis's for the social sciences, Reading, Mass. Addison-
Wesley
39. Iluţ, P., Rotariu, T. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom
40. Iluţ, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom
41. Kerlinger, F. (1978) Validitatea şi fidelitatea în măsurare în ştiinţele sociale, Polirom,
Iaşi
42. King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi
43. Klausnitzer, J.E. (1992) Les testes d'intelligence, Marabout, Alleur
44. Krantz, D. S. (1979) A naturistic study of social influences on meal size among
moderately obese and no obese subjects, Psychosomatic Medicine
45. Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage
46. Landy, F. J., Trumbo, D. A. (1994) The Psychology of work behavior, Homewood, II:
The Dorsey Press. În H., Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti
47. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall
48. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group
performance, Journal of abnormal Psychology, 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză:
Quelques effets de divers canaux de communication sur la performance d’un groupe, în:
A.Lévy, Psychologie sociale „Textes fondamentaux”, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316
49. Lewin, K., Lippit, R., White, R. (1939) Patterns of aggresive behavior in
experimentally created social climates, Journal of social Psychology, 10, p.271-299. Citat
după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées
experimentalement“ în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959
50. Loftus, E.F. şi Burns, T.E. (1982) Mental shock can produce retrograde amnesia,
Memory & Cognition
51. Luria, A.R. (1968) The mind of a mnemonist, Basic Books, New York
52. Marx, M.H. (1963) The general nature of theory construction, In Theories in
contemporary psychology, ed. M.H. Marx, Macmillan, New York
53. May, T. (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University
Press
54. McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on
methodology and practice, London, Falmer Press
76
55. Mitrofan, N. Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice
ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992
56. Moreno, J. L. (1970) Fondements de la Sociométrie, Paris, P.U.F.
57. Muchielli, A. (1994) Les méthodes qualitatives, Paris, P.U.F.
58. Muchielli, A. (1996) Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences humaines et
sociales, Paris, Armand Colin
59. Murray, H.A. (1956) Exploration de la personnalité, Paris, P.U.F.
60. Oppenheim, A.N. (1992) Questionnaire design, Interviewing and attitude measurement,
London / New York, Pinter Publisher
61. Orne, M.T. (1962) On the social psychology of the psychological experiment: With
particular reference to demand characteristics and their implications, American Psychologist
62. Osgood, C. E., Walker, E, G. (1959) Motivation and language behavior: a content
analysis of suicide notes, Journal of anormal and social psychology
63. Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions
majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.7
64. Paille, P. (1994) L`analyse par théorisation, Cahiers de recherche sociologique
65. Patton, M., (1993) Qualitative evaluation and Research Methods, Newsbury Park, CA,
Sage
66. Pitariu, H. (1983) Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Cluj-Napoca, Dacia
67. Pitariu, H. (1994) Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti
68. Popescu Neveanu, P. (1977) Curs de psihologie generală, vol. II, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Bucureşti
69. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti
70. Posner, M.I. (1973) Cognition: an introduction, Glenview, III.; Scott, Foresman
71. Radu, I. şi colaboratorii, (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj-
Napoca, Ed. Sincron
72. Rogers, C. şi Kingers, G. M. (1966) Psyhotheraphie et relations humaines, ed. De
l'Universite de Louvain, 7 ed.
73. Rosenthal, R. (1963) On the social psychology of the psychological experiment: The
experimenter's hypothesis as unintended determinant of experimental results, American
Scientist
74. Rotariu, T. (1991) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj-Napoca,
Universitatea Babeş-Bolyai
75. Sarantakos, S. (1994) Social Research, The Macmillan Press Ltd, London
76. Strauss, A.L. şi Corbin, J. (1990) Basics of Qualitative Research: Grounded Theory
Procedures and Techniques, Newbury Park, CA: Sage
77. Shaughnessy, J., Zechmeister, E.B. (1990) Reschearch methods in psychology.
McGraw –Hill Publishing Company, New York
78. Singleton, R.Jr., Straits, Bruce C, Straits, Margaret M si McAllister, R. (1988)
Approaches to social research, New York, Oxford University Press
79. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de
producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom
80. Smith, P. C., and Kendall, L. M. (1963) Retranslation of expectations: an approach to
the construction of unambigous anchors for rating scales, Journal of Applied Psychology, 2
81. Stake, R.E. (1994) Case studies, in Handbook of qualitative research (ed. N.K. Denzin si
Y.S. Lincoln) London, Sage
82. Parsons, T. (1937) The structure of social action, New York, Free Press
83. Webb, E.J., Campbell, D.T., Sechrest, L., Grove, J. B. (1981) Noncreative measures in
the social sciences, 2d ed., Houghton-Mifflin, Boston
77
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
METODOLOGIA CERCETĂRII
PSIHOLOGICE
Vol II
Curs pentru învăţământ la distanţă
Prof.univ.dr Margareta Dincă
78
A.CALENDAR 2004-2005
DATA
Cursul este predat studentului la înscriere.
Tutoriale :
Evaluare parţială :
- verificare pe parcurs
- lucrări de control
Evaluare finală :
B.INTRODUCERE
1.Coordonatorul cursului este conf.univ. dr. Margareta Dincă, profesor titular la Facultatea de
Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate.
2.Tutorele este asist.univ. Alexandru Iordan
C.CURSUL
79
1.Introducere
♦ PP2210 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 4 credite.
2.Prescriere
♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează metodologia cercetării

psihologice, precum şi însuşirea modalităţilor de aplicare a acestora în practică.
3.Conţinut
♦ În acest curs vor fi studiate principiile metodologice de bază ale cercetării psihologice,
precum şi principalele metode de cercetare în psihologie, etapele cercetării, tehnici,
instrumente teoretice şi aplicative de lucru.
4.Obiectivele cursului
♦ Cursul de metodologia cercetării psihologice – aşa cum arată şi numele – are rosturi de
iniţiere în terminologia şi problematica cercetării în psihologie.
♦ Cerinţe :
1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi specifice, dobândite şi
prin parcurgerea simultană a altor discipline (cum sunt cunoştinţele dobândite cu ajutorul
cursurilor de Introducere în psihologie, Sociologie etc. şi, bineînţeles, cursul de PP2109 de
Metodologia cercetării psihologice, vol. 1, valabil pentru semestrul I);
2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei prin diferite
modalităţi de evaluare ;
3.participare la activităţile anunţate în calendarul disciplinei.
5.Organizarea cursului
Cursul de metodologia cercetării psihologice – învăţământ la distanţă – este structurat astfel :
I. CERCETĂRI PE UN SINGUR SUBIECT

II. CERCETAREA CALITATIVĂ
III. METODE CALITATIVE DE CERCETARE
IV. METODA ANALIZEI DE CONŢINUT
V. METODA INCIDENTULUI CRITIC
VI. ANALIZA FENOMENELOR DE DINAMICĂ A
GRUPURILOR
VII. CERCETĂRI ASUPRA MOTIVAŢIEI
80
PRELEGEREA I
Cercetări pe un singur subiect
Introducere
Această primă prelegere asigură o introducere în problematica

cercetării în psihologie pe un singur subiect, exemplificându-se şi
analizându-se câteva tipuri de cercetări : studiul de caz, analiza de
caz, metoda biografică.
Obiective

- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere
teoretic concepte şi raţionamente ce ţin de cercetarea în
psihologie dar şi concepte de bază ale metodologiei ;
psihologiei;
învăţământ.
81
Rezumat
În cercetările pe grupuri de subiecţi evaluarea comportamentului se face la nivelul

performanţelor medii şi se consideră că rezultatele sunt corecte pentru orice persoană care dipune
de caracteristicile grupului. Aceste interpretări justifică caracterul nomotetic al ştiinţelor
psihologice. Studiile pe un singur subiect, cu extrapolarea rezultatelor asupra unui grup de
subiecţi asemănători din punctul de vedere al caracteristicilor psihice reprezintă o abordare
idiografică a fenomenelor psihice.
Studiul de caz este o metodă de sorginte behavioristă şi presupune analiza comportamentului
unui individ în condiţii strict determinate. El poate fi utilizat fie ca o exemplificare a unor
rezultate statistice, „cazul prototip“, fie poate fi o sursă de idei pentru studii nomotetice. Analiza
de caz este o metodă de culegere de informaţii, de ordonare a acestora şi de interpretare a lor cu
scopul de a explica caracterul evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem
în evoluţie şi dinamic.
Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei persoane, şi poartă
numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor fenomene sociale ceea ce
presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup şi se numeşte biografie socială.
1. Studiul de caz.
Definim studiul de caz astfel: analiza şi descrierea completă a caracteristicilor evoluţiei

unei persoane. Unii autori consideră studiul de caz o metodă „prin excelenţă calitativă“ (Iluţ,
1997), alţii o consideră o metodă descriptivă cu valenţe cantitative şi calitative, necesară
completării informaţiilor care se obţin prin utilizarea altor metode precum observaţia, ancheta,
testul (Shaughnessy, 1998). Graniţa dintre cantitativ şi calitativ, este dificil de stabilit. Metoda
poate fi utilizată atât în abordările cantitative cât şi în cele calitative studiul de caz fiind o
procedură de integrare a celor două modalităţi de cercetare permiţând o descriere completă a
evoluţiei unei persoane.
• Având în vedere că scopul studiului de caz este să redea evoluţia, existenţa unei persoane
aşa cum a fost şi este, ea este considerată o metodă exploratorie şi descriptivă. Vom considera
studiul de caz metodă în înţelesul larg al cuvântului deoarece aceasta nu este o modalitate
efectivă de culegere de date. Datele pentru studiul de caz se obţin mediat utilizând alte metode
cum sunt observaţia, interviul, analiza documentelor personale şi a datelor de arhivă. Studiul de
caz se confundă relativ uşor cu o serie de metode asemănătoare cum ar fi analiza de caz,
82
experimentul monosubiect, metoda biografică. Ele reprezintă fiecare în parte metode de sine
stătătoare, cu caracteristici bine diferenţiate.
Experimentul monosubiect este o metodă care obligă la evaluarea comportamentelor
unei persoane în condiţii experimentale. B. F. Skinner în anii ’30 demonstrează importanţa
analizei experimentale a comportamentului. R. Fisher, I.P. Pavlov, J. Piaget şi Luria au utilizat în
studiile lor această metodă. Apelul la experimentul monosubiect este binevenit atunci când există
posibilitatea unui studiu în timp a comportamentului şi permite obţinerea unor informaţii de
profunzime, ceea ce îi asigură rigurozitatea ştiinţifică. Ca urmare, metoda nu este mai puţin
ştiinţifică comparativ cu cercetarea bazată pe eşantioane şi inferenţe statistice. Design-ul
monosubiect, spre deosebire de design-urile în care sunt mai mulţi participanţi, sunt mai puţin
expuse erorilor de evaluare. Erorile de eşantionare (datorate insuficientului control al diferenţelor
individuale) sunt excluse fiind un singur subiect şi se pot controla mai riguros variabilele
implicate. Replicabilitatea şi de aici generalizabilitatea datelor în experimentele pe cazuri
singulare se asigură fie la nivel intrasubiect, fie la nivel intersubiecţi. Replicabilitatea studiilor
intrasubiect presupune comparaţia în timp a performanţelor aceluiaşi individ şi evaluarea
prezenţei sau absenţei variabilelor independente. Replicabilitatea intersubiect obligă la
includerea în cercetare a mai multor participanţi, fiecare participant fiind supus separat aceluiaşi
demers. Spre deosebire de design-urile cu eşantioane în care datele sau performanţele sunt
prezentate sub formă de medii a performanţelor, în design-ul monosubiect datele sunt prezentate
independent pentru fiecare participant.
Studiul de caz este tipic psihologiei clinice şi este diferit de metoda experimentală la
nivelul scopurilor, al metodelor şi al tipurilor de informaţii obţinute. Metoda permite compararea
sistemică a cazurilor, sau „sistemică intercazuri“ cum spune Iluţ (1997). Comparaţia se
realizează între cazuri particulare, între evoluţii individuale şi nu include date experimentale, nu
comportă standardizare, dar este mai complexă şi mai sensibilă decât cercetările pe grupuri de
subiecţi căci se referă la evoluţii individuale în contexte naturale.
Studiul de caz prezintă o serie de avantaje:
a) permite testarea unor tehnici noi de psihoterapie;
b) permite studiul unor situaţii atipice şi rare. Luria (1968), de exemplu, a analizat trăsăturile de
personalitate ale unei persoane a cărei capacitate de memorare depăşea cu mult performanţele
uzuale;
c) permite modificarea unor teorii general acceptate. Până în 1972, de exemplu, s-a considerat
funcţionarea emisferelor cerebrale consonantă şi interdependentă. O intervenţie chirurgicală care
a dus la extirparea corpului calos, deci a zonei de legătură între cele două emisfere a permis să se
descopere capacitatea de funcţionare independentă a acestora;
d) rezolvă conflictele între abordările nomotetice şi cele idiografice. Dacă într-o abordare
nomotetică se descriu performanţele medii ale unei populaţii, studiul de caz poate fi folosit ca
exemplu concretizator a rezultatelor unei abordări idiografice;
e) poate fi o sursă de idei pentru studii cu mai mulţi subiecţi sau participanţi;
Printre dezavantajele studiului de caz putem enumera:
83
a) nu permite formularea unor concluzii de tipul cauză-efect. O terapie poate avea efecte pozitive
asupra comportamentului unei persoane, dar este posibil ca o parte din modificări să se datoreze
altor factori, care nu pot fi controlaţi şi evidenţiaţi;
b) metoda este mai expusă erorilor, cercetătorul fiind în acelaşi timp şi participant şi observator;
c) rezultatele nu pot fi generalizate.
2. Analiza de caz
Analiza de caz, cunoscută şi sub numele de „studiu de caz multiplu“ (Radu, 1993) este o
metodă de culegere de informaţii, ordonare şi interpretare a lor, care are ca scop explicarea
caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice, al unui sistem în
evoluţie. Analiza de caz permite analiza relaţiilor din interiorul grupurilor/organizaţiilor.
În 1984, Yin defineşte analiza de caz ca fiind o metodă specială de culegere de informaţii, de
ordonare a acestora şi de interpretare a lor cu scopul de a explica caracterul evolutiv şi complex
al unor fenomene sociale specifice unui sistem în evoluţie şi dinamic. Analiza de caz este metoda
prin care se evaluează performanţele unui grup de persoane şi care utilizează surse de informaţii
multiple. Ea mai poate fi definită ca o anchetă empirică asupra unui fenomen în context real de
evoluţie.
„Cazul“ este o structură în interiorul căreia se pot identifica şi determina o serie de procese
particulare. „Cazul“ este un sistem integrat în care componentele funcţionează raţional şi
iraţional. Analiza prin prisma structurii permite o mai bună înţelegere a componentelor. Deseori
cazul joacă un rol secundar, el reprezentând un suport care facilitează înţelegerea unor elemente
particulare.
Unul din avantajele analizei de caz este că furnizează o situaţie în care poate fi observată
evoluţia unui număr mare de procese şi fenomene care interacţionează, ceea ce permite
descrierea complexităţii şi a bogăţiei situaţiilor sociale.
Utilizăm analiza de caz dacă:
• suntem interesaţi să determinăm cum şi de ce fenomenele se produc într-un anume
context;
• ne interesează un eveniment care se derulează într-un cadru natural.
În aceste situaţii, metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente în timp între
evenimente sau fenomene chiar dacă frecvenţa apariţiei acestora nu face obiectul unei analize de
caz.
Analiza de caz permite definirea caracteristicilor globale şi semnificative ale unor evenimente
reale de viaţă cum ar fi: evoluţii individuale în context social, procese organizatorice şi de
gestiune umană, schimbări apărute într-un context social, caracteristici ale unor relaţii
internaţionale, procese de evoluţie şi involuţie industrială etc.
De asemenea, analiza de caz permite explicarea relaţiilor complexe care nu pot fi surprinse prin
anchete şi strategii experimentale. Ernest Babbie (1992) atribuie două funcţii acestei metode: a)
funcţia de cadru într-o abordare inductivă, ceea ce presupune analiza situaţiilor particulare cu
84
scopul degajării evenimentelor repetitive care pot fi încadrate într-o teorie; b) funcţia de cadru
pentru o abordare deductivă, sau confirmativă, atunci cînd demersul are ca punct de plecare o
teorie care se verifică prin analiza mai multor situaţii concrete. Prima funcţie se foloseşte în
debutul unei cercetări şi asigură constituirea unei baze de date, iar a doua se utilizează într-o
etapă mai avansată de cercetare când se verifică şi se îmbunătăţeşte un model deja stabilit.
Stake (1994) defineşte trei tipuri de analize de caz şi anume intrinsec, instrumental şi multiplu.
• Analiza de caz intrinsec se ocupă de o situaţie bogată în informaţii cu caracter de
unicitate sau care apare foarte rar. Ea presupune o interpretare de profunzime a diferitelor
aspecte pentru a putea determina elementele semnificative şi legăturile care reunesc
aceste elemente în obţinerea unei dinamici sau unei evoluţii specifice.
• Analiza de caz instrumental se ocupă de o situaţie care prezintă trăsături specifice prin
raportare la un obiectiv existent. Acest tip de analiză este recomandat când cercetătorul
doreşte să ilustreze fenomene sociale definite anterior într-un model teoretic. Cazul
serveşte drept situaţie tip în care se verifică capacitatea unei teorii de a explica
fenomenele la care se raportează.
• Analiza de caz multiplu constă în identificarea (precizarea) evenimentelor sau
fenomenelor asemănătoare intr-un număr oarecare de situaţii. După ce s-a analizat fiecare
situaţie în parte se compară rezultatele pentru a se evidenţia procesele asemănătoare.
Acest tip de analiză de caz este folosit cu preponderenţă în abordările inductive.
Analiza de caz se caracterizează printr-un demers specific de cercetare care presupune trei paşi:
fixarea cadrului general de analiză; culegerea şi ordonarea informaţiilor; analiza propriu–zisă a
informaţiilor reţinute.
• Fixarea cadrului general presupune precizarea poziţiei epistemologice faţă de problema
studiată şi stabilirea limitelor cazului în interiorul cărora se vor determina legături
operaţionale şi caracteristicile elementelor componente.
• Culegerea informaţiilor pune problema nivelului de generalitate şi abstractizare a datelor.
Se pot preciza două niveluri, un nivel descriptiv, în care descrierea trebuie să surprindă
evoluţia fenomenelor, a evenimentelor sociale şi al doilea nivel, abstract, care presupune
analiza şi explicaţia relaţiilor dintre evenimente comune conform regulilor analizei de
conţinut prin teoretizare. În această etapă, cercetătorul trebuie să fie atent deoarece există
riscul reţinerii unor informaţii distorsionate subiectiv. Pentru a creşte gradul de
obiectivitate al informaţiilor se poate apela la o serie de tehnici de validare:
a.) Validarea prin triangulaţie a datelor, care presupune utilizarea mai multor surse de
informaţii, cum ar fi: documente prezente, documente de arhivă, interviuri, observaţii directe
şi participative, analiză de urmă.
b.) Fişierul de date primare care permite analiza succesivă a informaţiilor atât de cel care
efectuează studiul, dar şi de alţi cercetători. Nu se poate descrie o formă tip pentru acest
fişier sau bază de date, el trebuie să grupeze informaţiile într-o formă care să le facă
accesibile şi altor persoane.
85
c.) Supunerea raportului de cercetare judecăţii participanţilor la cercetare care pot semnala unele
interpretări eronate, unele lipsuri de informaţii etc.
• Analiza propriu-zisă a informaţiilor este a treia etapă care se finalizează cu un raport de
cercetare. În mod obişnuit se utilizează două căi de analiză, fie cea deductivă, atunci când se
raportează şi selectează informaţiile noi prin raportare la teoriile deja existente; fie cea
inductivă, şi atunci informaţiile se selectează şi analizează astfel încât să se reunească într-o
teorie coerentă.
3. Metoda biografică
Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei pesoane, şi poartă
numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor fenomene sociale, şi atunci
presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup, biografia socială. Putem considera
metoda biografică ca fiind o metodă secundară deoarece informaţiile ca şi în cazul studiului de
caz se obţin mediat prin utilizarea interviului şi a analizei documentelor, care devin în acest
context tehnici de cercetare. Specificul metodei este modul de interpretare a evoluţiei, analiza
sistematică a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă.
Anamneza desemnează relatările subiecţilor despre ei înşişi pe care cercetătorul le analizează şi
interpretează. În continuare prezentăm capitolele principale ale unui ghid de anamneză.:
1. Date despre familia de origine (structura şi condiţiile materiale; informaţii despre părinţi
– însuşiri psihologice, nivel cultural, profesie; relaţiile dintre părinţi şi copii; climat
afectiv; particularităţi ale educaţieie primite; evenimente deosebite din viaţa de familie –
divorţ, deces, accident, boli grave);
2. Pregătirea generală şi profesională (şcoli urmate; obiecte de studiu preferate; rezultate
obţinute; modalităţi de pregătire preferate; comportamente în grupul de colegi sau
prieteni; ocupaţii preferate în timpul vacanţei şi în timpul liber; împrejurări care au
condus la alegerea profesiei);
3. Stagiul militar/ unde este cazul (adaptarea la regimul de disciplină militară; evoluţia
gradelor şi a funcţiilor, recompense şi sancţiuni);
4. Evoluţia profesională (ruta profesională; motivaţia pentru profesia actuală; regim de
lucru; relaţii cu membrii colectivului profesional; recompense şi sancţiuni deosebite);
5. Nivelul material, social şi modul de viaţă actual (stare civilă şi familia actuală; sarcini şi
eventuale greutăţi familiale; nivelul veniturilor în raport cu cerinţele proprii şi familiale;
locuinţa; relaţii în cadrul familiei; timp liber)
6. Conduita (în diferite situaţii: la serviciu, în familie, în situaţii critice)
7. Proiecte, aspiraţii (obiective urmărite).
Biografia socială permite descrierea unor evoluţii individuale (biografii individuale) şi în acelaşi
timp descrierea evoluţiei sistemului din care fac parte. Aceasta presupune descrierea efectelor
comportamentelor persoanei asupra sau în comunitatea socială ca şi efectele regulilor de
convieţuire socială asupra sa.
86
Biografiile individuale se pot constitui în „cazuri tipice“ pentru cicluri de viaţă socială. În calitate
de cazuri tipice, biografiile au mare valoare în special în înţelegerea unor fenomene sociale
majore şi pot fi considerate, prin convertire, analize de caz şi ca urmare materiale de cercetare
pentru evoluţia unor procese psihice (cognitive, volitive etc).
Chelcea (1993) defineşte două tipuri de biografii provocate (nedirijate sau libere şi dirijate, când
se respectă un ghid de anamneză) şi neprovocate sau spontane. Clifford (1997) descrie cinci
tipuri de biografii, şi anume:
• Biografia obiectivă se bazează pe colaje de materiale şi date, presupunând o minimă
interpretare din partea celui care face biografia.
• Biografia erudit-istorică presupune descrierea faptelor cu respectarea ordinii cronologice şi
se acordă o mare importanţă integrării personajului respectiv în contextul social-istoric.
• Biografia erudit-artistică presupune o prezentare a datelor despre personalităţile analizate de
o manieră literară cu multe detalii prezentate plastic.
• Biografia narativă avansează mai mult în genul literar, documentele fiind redate prin
transformarea în scene, conversaţii.
• Biografia de ficţiune acordă o minimă atenţie documentelor de la care s-a pornit, fiind mai
degrabă un roman istoric.
Şi această metodă prezintă la rândul ei o serie de avantaje şi de dezavantaje.
• Informaţia redată într-o biografie este afectată de intervenţia autorilor atât la nivelul selecţiei
documentelor cât şi al interpretării acestora;
• Documentele personale sau relatările despre propria viaţă nu sunt obiective întru totul, sunt
de fapt reprezentări ale subiecţilor despre propria persoană, despre lumea socială etc.;
• Adevărul discursurilor propriei vieţi e discutabil în măsura în care actorul social pe de o parte
poate minţi deliberat şi deforma realitatea sub efectul dezirabilităţii şi pe de altă parte datorită
faptului că memoria reţine informaţiile sub formă de flash-uri. Ori o relatare coerentă
continuă a unor situaţii presupune intervenţia subiectului pentru a reuni aceste informaţii şi
această intervenţie este de fapt o interpretare.
87
A Exerciţii
Prezentarea comparativă unui studiu de caz şi a unei analize de caz.

Anamneza – activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).
(2 seminarii)
& Bibliografie
Tratat de psihiatrie Oxford, 1994

Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods in Psychology, New York, Mc
Graw-Hill Publishing Company
Sincron
88
PRELEGEREA II
Cercetarea calitativă
Introducere
Această a doua prelegere asigură o tratare ştiinţifică a metodelor de

cercetare calitativă, abordând subiecte precum specificul cercetării
calitative, tehnica grupului nominal, etapele cercetării calitative,
validitatea în cercetările calitative, tehnica validării prin triangulaţie.
Obiective

psihologiei;
învăţământ.
89
Rezumat
Cercetarea calitativă permite evaluarea fenomenelor psihice care nu pot fi cuantificate. Spre
exemplu: procedurile de decizie într-o echipă de lucru, reprezentările şi valorile constitutive ale
unei culturi.
Identificarea problematicii în cercetarea calitativă se face fie apelând la strategii identice cu cele
utilizate în cercetările cantitative (studiul literaturii de specialitate, cerinţele sociale etc.), fie
apelând la strategii specifice cum este „tehnica grupului nominal“.
Pentru a realiza scopurile propuse printr-un demers calitativ – descrieri ştinţifice ale desfăşurării
unor fenomene sociale sau cauzele dezvoltării unor comportamente individuale sau de grup, este
necesar să se respecte o traiectorie specifică acestui tip de demers ştiinţific. Spre exemplu, dacă
într-o abordare cantitativă cercetarea se încheie cu etapa de redactare a sintezei, a raportului de
cercetare, în cercetările calitative după întocmirea raportului de cercetare urmează o etapă de
„validare externă“.
Validarea externă, care poartă şi numele de „criteriu de confirmare externă“, se bazează pe
prezumţia „cercetătorul este inapt să fie obiectiv“ şi presupune prezentarea orală a rezultatelor
unui grup de experţi.
1. Specificul cercetării calitative, tehnica grupului nominal
O metodă poate fi definită ca o succesiune de operaţii şi activităţi utilizate de un cercetător

pentru a determina semnificaţiile unui comportament uman. Specificul metodelor calitative
constă în subordonarea lor paradigmei comprehensive. Ceea ce înseamnă că din punct de vedere
epistemologic considerarea evenimentelor sau fenomenelor umane ca având un sens, o logică
care poate fi înţeleasă printr-un efort specific. Acest efort presupune o anumită capacitate de
înţelegere a fenomenelor socio-umane de către cercetător şi care poartă numele de empatie, spre
deosebire de studiile pozitiviste unde înţelegerea umanului presupune analiza statistică a
performanţelor unui grup de persoane. Evenimentele umane pe care încercăm să le înţelegem
prin metode calitative sunt unice, nerepetabile. Spre exemplu, rezultatele activităţii unui individ
(jurnale, articole, discursuri). Aceasta este a doua diferenţă esenţială faţă de abordarea pozitivistă
în care se consideră ca o condiţie de validitate posibilitatea repetării independente a unui studiu.
Altă caracteristică a acestei metode constă în implicarea directă a cercetătorului în colectarea de
informaţii. Metodologia calitativă nu permite apelul la intermediari, cum sunt operatorii de
interviu. De exemplu, studiul monografic al unei colectivităţi presupune prezenţa cercetătorului
90
în comunitatea respectivă. În aceste condiţii cercetările calitative impun un grad crescut de
profesionalitate pentru ca informaţiile obţinute să poată fi corect interpretate atât într-o etapă
incipientă a cercetării, cât şi în final. Se poate folosi o grilă care să permită culegerea de
informaţii şi construcţia categoriilor necesare interpretării. Grila nu se construieşte anterior
studiului în conformitate cu cercetările documentare, ci în funcţie de informaţiile care se găsesc
pe teren în etapa de studiu-pilot. Validarea studiilor calitative presupune susţinerea raportului de
cercetare în faţa celor care au participat la studiu şi care trebuie să decidă asupra corectitudinii
informaţiilor expuse.
Identificarea problematicii de cercetare prin metode calitative se poate face fie urmând căile
clasice, comune oricărui tip de cercetare (documentare, cerinţa socială etc.), fie prin utilizarea
unei tehnici specifice denumită tehnica grupului nominal.
Aceasta reprezintă o tehnică de identificare, de fixare a problemei, a temei de cercetare şi a
implicaţiilor acesteia. Presupune un demers inductiv şi poate înlocui cu succes faza de
documentare a unei cercetări. Pusă la punct de Delbecq şi Van de Ven în 1968, această tehnică
presupune o conduită specială a grupului de lucru şi o serie de paşi de urmat.
Denumirea de grup este în fapt neadecvată, căci este vorba de reunirea în acelaşi loc a unor
persoane care discută foarte puţin una cu cealaltă. Informaţiile pe care le oferă sunt intermediate
de un mediator, care preia orice mesaj, având grijă ca fiecare persoană din grup să-şi spună
opinia. Grupul de lucru este alcătuit din persoane avizate în domeniu.
Etapele funcţionării unui grup nominal
• Enunţarea problemei sau a temei. Mediatorul grupului precizează sub forma unei
întrebări tema şedinţei de lucru. Exemplu: Care sunt trebuinţele de încadrare în muncă a
studenţilor din anii terminali ?
• Generarea de soluţii. Toţi participanţii comunică în scris o serie de soluţii la problema
pusă în discuţie. În acest mod, răspund la întrebările puse în prima etapă, prin enunţuri
care trebuie să fie relativ scurte. Fiecare enunţ trebuie să conţină o soluţie unică şi numai
una.
• Colectarea soluţiilor sau a enunţurilor. La finalul etapei anterioare mediatorul grupului a
obţinut „o bancă de soluţii“, care sunt comunicate grupului. Scopul comunicării tuturor
soluţiilor în cadrul grupului este eliminarea duplicatelor.
• Formularea clară a soluţiilor. Această etapă are ca scop reformularea, regruparea sau
eliminarea unor idei redundante, astfel încât soluţiile care rămân în „bancă“ să fie clare,
acceptate şi înţelese de fiecare participant la grup.
• Votul preliminar. Fiecare participant ordonează primele opt soluţii pe care, din punctul
său de vedere, le consideră cele mai bune pentru problema discutată. Se asigură
confidenţialitatea acestei selecţii.
• Comunicarea rezultatelor. Mediatorul colectează datele votului preliminar şi stabileşte
nu doar o listă a soluţiilor, dar şi rangul de prioritate al fiecăreia. În continuare, se
91
comunică această listă participanţilor la grup. Enunţurile sunt ordonate în funcţie de
rangul primit prin ponderare. Se analizează coerenţa răspunsurilor, pentru a evita
contradicţile ce pot apărea.
• Votul final al listei de soluţii, care reprezintă tot atâtea posibile obiective de urmărit în
cercetare.
Avantaje şi limite ale tehnicii grupului nominal
Avantaje: a) timp scurt de aplicare ; b) costuri reduse; c) se pot forma grupuri de vârste diferite
şi cu niveluri culturale diferite ceea ce permite analiza unei game foarte largi de subiecte.
Limite: a) poate genera frustrări participanţilor grupului care nu-şi pot exprima opiniile, fie
pentru că sunt prea vorbăreţi, fie pentru că sunt prea retraşi; b) este posibil ca soluţiile care s-au
oferit la probleme şi reprezintă obiective de cercetare să nu fie recunoscute social şi astfel ne
vom afla în situaţia similară infirmării ipotezei; c) soluţiile emise pot fi superficiale, situaţie la
care se ajunge fie dintr-o greşită coordonare, fie dintr-o selecţie neatentă a participanţilor.
2. Etapele cercetării calitative
Obiectivul general al unui studiu este acela de a determina cum se desfăşoară un fenomen social
sau individual uman şi, în secundar, determinarea efectului acestuia în plan individual sau social.
Etapa 1. Analiza problemei de cercetare. În cazul cercetării calitative, aceasta etapă presupune
utililizarea de tehnici cum sunt: interviuri individuale cu specialişti; discuţii de grup cu persoane
competente în domeniu (tehnica grupului nominal); analize calitative ale cercetărilor şi
raporturilor ştiinţifice pe tema dată. Specifică acestei abordări este valorizarea intuiţiilor. Intuiţia
poate fi definită ca operaţie intelectuală neraţională şi emergentă. Ea se dezvoltă (mai corect se
declanşează) corelativ cu raţionamentele conştiente şi dezvăluie diferite semnificaţii
neperceptibile la momentul iniţial de timp.
Etapa 2. Formularea problematicii de cercetare. În funcţie de rezultatele primei etape se face o
primă analiză a posibilităţilor de abordare a temei. Aceasta presupune pe de o parte analiza
propriilor competenţe (Pot eu să determin rolul intranetului în structurarea stresului
profesional?), dar şi a pertinenţei problemei de cercetat.
Etapa 3. Studii pregătitoare. Studiile pregătitoare nu se desfăşoară liniar aşa cum le vom descrie
în continuare. Există oricând posibilitatea ca pe parcursul cercetării să fie necesară revenirea la o
etapă anterioră, la fel cum este posibil ca unele din etapele descrise să nu fie parcurse.
• Documentarea preliminară presupune studiul cercetărilor publicate „pentru a nu se
repeta şi descoperi cunoscutul“, analiza globală a documentelor, discuţiile în grup asupra
temei de cercetare, stabilirea experţilor în domeniu cărora ne vom putea adresa într-o
etapă ulterioară.
• Interviuri cu experţii reprezintă o primă fază non-directivă, de discuţii nefocalizate pe
domeniul larg din care face parte tema pentru care s-a optat, pe problematica de
ansamblu. Urmează o a doua fază în care întrebările sunt focalizate pe problematica
direct corelată temei respective.
92
• Prelucrarea informaţiilor obţinute prin interviurile cu experţii presupune analiza de
conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi pe parcursul cercetării.
Precizarea tehnicilor şi a metodelor de cercetare se face tot în această etapă.
• Preancheta are scopul de a verifica instrumentele alese şi asigură un prim contact cu
subiecţii care alcătuiesc grupul de cercetare.
• Precizarea metodologie este etapa in care se decide design-ul studiului, numărul de
membrii ai echipei de lucru şi sarcinile fiecăruia, se definitivează tehnicile de culegere şi
analiză de date, mijloacele necesare derulării cercetării.
Etapa 4. Reformularea problematicii. Studiile pregătitoare permit verificarea pertinenţei
obiectivelor, a temei şi a problemei de cercetare propuse. Problematica poate să fie prea vastă,
sau obiectivele prea înguste şi în aceste condiţii va trebui reformulată problematica studiului.
Cercetarea calitativă nu obligă la formularea ipotezelor, dar presupune cu necesitate fixarea unor
obiective explicite, clare.
Etapa 5. Eşantionarea apriori şi pregătirea anchetei. În această etapă se fixează caracteristicile
eşantionul, se stabileşte numărul de subiecţi şi metoda de lucru. Termenul de eşantionare apriori
se foloseşte pentru a diferenţia această operaţie efectuată sub „pălăria“ paradigmei
comprehensive de cea efectuată în studiile subordonate paradigmei pozitiviste. La pozitivişti
eşantionul trebuie să fie suficient de mare (şi deci reprezentativ) pentru ca datele cercetării
obţinute să se poată generaliza. Eşantionul minim de dorit în cercetările cantitative este de 30
subiecţi (pentru siguranţa rezultatelor este însă de dorit să fie de minim 50 subiecţi). Rezultatele
obţinute se verifică prin diferite tehnici statistice. În mod obişnuit numărul de subiecţi se
stabileşte în debutul cercetării şi nu se schimbă pe parcurs.
În abordările comprehensive numărul subiecţilor poate fi mult mai mic, dar rezultatele obţinute
nu se pot generaliza aupra altor populaţii cu caracteristici identice. Aceste rezultate pot fi
preluate doar ca informaţii documentare pentru alte cercetări.
Etapa 6. Ancheta propriu-zisă, culegerea informaţiilor, presupune deplasarea cercetătorilor în
teren şi culegerea informaţiilor în conformitate cu metodologia antestabilită.
Etapa 7. Jurnalul de bord. Nu este în fapt o etapă diferită ci o tehnică obligatoriu de utilizat în
colectarea informaţiilor. Jurnalul de bord reprezintă un document cu valoare de „memorie vie“ a
cercetării. În acest jurnal cercetătorul va nota tot ce se întâmplă pe parcursul studiului, inclusiv
propriile reflecţii asupra derulării evenimentelor. El se structurează în patru domenii, sau
informaţiile sunt de patru tipuri:
• Note de context, care descriu ceea ce se întâmplă pe teren, caracteristicile generale ale
mediului social în care se desfăşoară studiul;
• Note personale sunt cele care fixează insight-urile, conştientizările concomitente
efectuării anchetei;
• Notele metodologice precizează modificările de metodologie care intervin pe parcurs şi
motivele acestor modificări ;
• Notele teoretice reprezintă explcaţii, integrări teoretice ale rezultatelor parţiale obţinute.
93
Etapa 9. Efectuarea de analize calitative şi cantitative.
În cadrul unei cercetări analiza datelor este etapa cea mai importantă. Precizăm că utilizarea unei
metodologii calitative de culegere a datelor nu obligă la utilizarea unei interpretări de tip
calitativ. Exemplu: În anchetele sociologice se utilizează frecvent o analiză cantitativă, riguros
statistică a datelor după o „citire flotantă“ calitativă a datelor. De asemenea, trebuie să distingem
între două expresii: analiza datelor calitative, care este o analiză cantitativ-statistică, şi analiza
calitativă a datelor, care reprezintă un demers discursiv, de reformulare, de explicitare sau de
teoretizare a unor evenimente sociale (Paille, 1994). Acest al doilea demers este interpretativ şi
încearcă să descopere sau să construiască sensul logic al unui set de date care surprind un
eveniment social. Cuvintele reprezintă suporturi ale informaţiilor şi pot fi supuse unei analize
care să evidenţieze sensul sau conţinutul lor informaţional. Exemplu: semnificaţia utilizării
repetitive a unui cuvânt într-un discurs. Rezultatele unei analize calitative nu sunt niciodată o
proporţie sau o cantitate, ci o calitate, o dimensiune, o extrapolare sau o conceptualizare. Scopul
analizei calitative este delimitat, dar metode strict calitative sunt doar câteva: analiza
fenomenologică, analiza calitativă prin teoretizare, analiza tematică a jocurilor.
Foarte apropiate ca structură, dar fără să întrunească atributul de calitativ întrutotul sunt analizele
cvasicalitative. Caracteristic lor este următoarea succesiune de operaţii: a) operaţii preliminare,
exploratorii de tip calitativ ; b) operaţii de confirmare, definitorii, numeric-statistice. Analize
cvasicalitative, în fapt un hibrid calitativo-cantitativ, sunt următoarele: a) analiza de conţinut
(unele forme); b) analiza propoziţională a discursului; c) analiza protocolului.
Alte deosebiri între analizele calitative şi cele cvasicalitative sunt:
- metodele cvasicalitative urmăresc să măsoare, să cuantifice evenimentele analizate, pe
când metodele calitative caută să înţeleagă, în sensul de „comprehensiune discursivă“
sensul evenimentelor. Utilizarea primului tip de metode comportă calcule statistice, în
timp ce al doilea tip de metode nu va înlocui niciodată cuvintele cu cifre în analiză şi
interpretare.
- metodele cvasicalitative sunt preponderent formale interesând performanţele medii, în
timp ce metodele calitative presupun o analiză intrinsecă a datelor.
- metodele cvasicalitative tind spre o obiectivitate de tip cantitativ, mai ales atunci când se
utilizează procedee de procesare automată a datelor (calcule statistice cu programe
specializate pe calculator, SPSS; Statistica ş.a.). Metodele calitative pentru interpretarea
informţiilor apelează la reformulări şi teoretizări ale fenomenelor şi evenimentelor
sociale.
Etapa 10. Validarea internă, intoarcerea pe teren pentru verificare
Orice cercetător este interesat de caracterul de validitate al rezultatelor sale, ceea ce presupune
întrebări de tipul: până unde poate surprinde o cercetare realitatea socială şi psihologică, şi cât
rămîne necunoscut ? De asemenea este interesat şi de stabilitatea rezultatelor obţinute şi de forţa
lor explicativă.
94
Conceptul validitate are mai multe sensuri, şi anume:
• exactitatea unui rezultat;
• adecvarea unei categorii de informaţii formulate teoretic fenomenului social sau
psihologic pe care îl descriu;
• caracterul operaţional al unei ipoteze;
• autenticitatea unei observaţii.
În mod tradiţional se distinge între:
• validitate internă, care priveşte corespondenţa între datele de observaţie şi realitatea
empirică surprinsă de această observaţie;
• validitate externă care pe de o parte semnifică verificarea propriilor concluzii cu
concluziile altor cercetării din domeniu şi pe de altă parte compararea rezultatelor, deci
verificarea concluziilor obţinute pe un grup dat cu acelaşi tip de observaţii făcute pe alt
grup.
Etapa 11. Redactarea sintezei, a raportului de activitate şi sugestii pentru continuarea
cercetărilor.
Etapa 12. Prezentarea orală a rezultatelor (validarea externă). Validarea externă mai poartă
numele de criteriu de confirmare externă. Acest tip de validare se bazează pe prezumţia
incapacităţii cercetătorului de a fi obiectiv 100%, el fiind implicat în cercetare conform
procedurii calitative. Literatura de specialitate precizează o serie de strategii caracteristice acestei
etape:
• utilizarea unităţilor de observaţie;
• pregătirea minuţioasă a comunicării rezultatelor;
• verificarea critică a datelor studiului de către o persoană exterioară.
Într-o cercetare calitativă aceste etape trebuie parcurse fără ca ordinea lor să fie întotdeauna
aceeaşi, bineînţeles nu se pot intercala etapele finale după prima etapă. Protocolul ştiinţific
precizează însă că etapele: patru (reformularea problematicii), şapte (ancheta propriu-zisă,
culegerea informaţiilor), nouă (efectuarea de analize calitative şi cantitative) şi 10 (validarea
internă, intoarcerea pe teren pentru verificare) nu sunt iterative.
4. Validitatea în cercetările calitative. Tehnica validării prin triangulaţie
Tehnica triangulaţiei este utilizată pentru validarea rezultatelor obţinute într-o abordare
calitativă. Ea este o strategie prin care cercetătorul suprapune şi combină mai multe tehnici de
culegere a datelor pentru a compensa pierderile de informaţii inerente fiecărei metode.
Originea termenului triangulaţie este topografia. Transferat în ştiinţele sociale şi umane,
conceptul presupune o serie de activităţi de verificare succesivă a informaţiilor culese. Mai exact,
cu cât numărul de informaţii asupra unui fenomen este mai mare şi cu cât analiza se face din mai
multe unghiuri, cu atât certitudinea rezultatelor este mai mare.
Motivele pentru care se recurge la triangulaţie ca tehnică de validare sunt următoarele:
- fenomenele umane sunt dinamice şi evolutive,
95
- utilizarea unei singure tehnici de culegere a datelor nu este suficientă pentru a obţine
informaţii corecte.
Triangulaţia permite ca interpretările cercetătorului să fie mai obiective şi îl susţin în utilizarea
mai multor surse de verificare. Conform N.K. Denzin (1989) există patru tipuri de triangulaţie. O
clasificare anterioară făcută de Becker (1996) precizează cinci tipuri, dintre acestea primele patru
sunt identice:
• Triangulaţia datelor permite creşterea numărului de probe, nuanţarea sau evidenţierea
unui număr mai mare de faţete ale fenomenului studiat. Triangulaţia datelor se poate face
în trei direcţii: a) triangulaţie spaţială, cercetătorul va urmări determinarea aceloraşi
caracteristici ale fenomenului în contexte diferite pentru a evidenţa convergenţa sau
divergenţa rezultatelor; b) triangulaţia temporală, cercetătorul consideră dimensiunea
evolutivă a fenomenului studiat, deci va face o analiză longitudinală, c) triangulaţia
subiecţilor, cercetătorul analizează fenomenul ţintă la diferite nivele: individual,
interactiv, colectiv. Justificarea acestei abordări constă în însuşi modul de existenţă a
indivizilor.
• Triangulaţia cercetătorului presupune participarea unui număr de minimum doi
cercetători la un studiu. Observaţiile şi interpretările făcute de fiecare separat se vor
compara, realizându-se astfel o validare de semnificaţie.
• Triangulaţia teoretică presupune interpretarea datelor prin reîncadrări succesive în
diferite teorii (Exemplu: Eşecul şcolar poate fi analizat prin prisma teoriei deficitului sau
a incompatibilităţii culturale).
• Triangulaţia metodologică presupune utilizarea unor tehnici diferite de culegere a
datelor: observaţia, interviul, analiza desenelor, analiza de text ş.a. Utilizarea unor tehnici
diferite de culegere a datelor reduce riscul reţinerii unor informaţii incorecte.
• Triangulaţia nedefinită desemnează acţiunile cercetătorului de a supune participanţii la
studiu unor testări preliminare şi de a analiza rezultatele obţinute cu scopul determinării
constantelor comportamentale. Această verificare îi permite acestuia să facă corecţiile
necesare în funcţie de situaţia reală din teren şi să reţină informaţiile corecte necesare
pentru cercetare.
96
A Exerciţiu
Tehnica grupului nominal – activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).
& Bibliografie
Bannister, P., (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London, Open
University Press.
McKenzie, G., Powell, J., (1997) Understanding social research: perspectives on methodology
and practice, London, Falmer Press
Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom.
97
PRELEGEREA III
Metode calitative de cercetare
Introducere
Această a treia prelegere abordează tematica metodelor calitative de

cercetare : observaţia participativă, monografia, interviul
comprehensiv şi tipurile sale, designul cercetării în care se foloseşte
interviul comprehensiv, focus grupul, metodele şi tehnicile similare
de evaluare a atitudinilor şi opiniilor, regulile de alcătuire şi
funcţionare a focus-grupului, avantajele şi limitele metodei.
Obiective

psihologiei;
învăţământ.
98
Rezumat
Atât monografia cât şi observaţia participativă, se utilizează în studiile de psihologie socială.

Observaţia participativă reprezintă o metodă specific calitativă care presupune implicarea
(participarea) directă a cercetătorului în activitatea grupului ţintă. Utilizarea ei obligă la
respectarea principiilor care o fundamentează, şi anume: neutralitatea, integrarea în grup,
verificarea datelor postfactum. Dificultăţile generate de utilizarea acestei metode ţin de condiţia
implicării în grupul de studiat, implicarea însemnând un grad crescut de subiectivitate. Ca
urmare metoda obligă în prima etapă a culegerii de date să nu se utilizeze criterii de selecţie a
lor. Selecţia informaţiilor se va face într-o etapă ulterioară, iar studiile de validare a rezultatelor
sunt absolut necesare. Participarea directă la activitatea grupului ridică şi problema formării
cercetătorului. Cel care utilzează această metodă trebuie să fie apt să reţină informaţiile în
context şi în absenţa unui cod sau grile prestabilite. Se pune accentul pe sensibilitatea teoretică
necesară dealtfel oricărui psiholog care lucrează în cercetare.
Pentru a creşte gradul de obiectivitate al datelor obţinute se recomandă o metodă secundară de
colectare a datelor şi anume interviul non-structurat bazat pe o grilă tematică.
Monografia, definită de Frederich le Play şi abatele de Tourville în secolul XIX, se dezvoltă în
contextul studiilor de antropologie culturală. Monografia reprezintă studiul complet şi detaliat al
tuturor aspectelor funcţionării unei entităţi umane şi sociale. Prin entitate socială şi umană se
înţelege un grup social cum ar fi o organizaţie, o familie, un sat ş.a. Scopurile unei monografii
pot fi aspectele formale sau informale, organizaţionale şi comunicaţionale, ecologice şi istorice,
economice şi demografice, psihologice şi sociale. Metoda utilizează o abordare sistemică şi
comunicaţională pentru a detaşa şi explica interacţiunile din cadrul unei structuri sociale. De
asemenea, ca orice demers ştiinţific, ea apelează la o structură logică, la anumiţi paşi bine
definiţi în dezvoltarea cercetării, cum sunt: delimitarea structurii sociale ţintă, preanchetă,
anchetă, interpretarea rezultatelor, raportul de cercetare, validarea externă.
99
1. Observaţia participativă
În 1994, Sarantakos defineşte observaţia ca o metodă de culegere a datelor care presupune

accesul direct la obiectul cercetat, care poate fi utilizată în orice domeniu al ştiinţelor sociale şi
permite doar măsurarea evenimentelor prezente.
Observaţia calitativă sau participativă este definită de Petru Iluţ (1997) prin comparaţie cu cea
cantitativă: „diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ, faţă de cea cantitativă, consistă în
faptul că sistematizarea şi codificarea materialului observat se face pe parcursul cercetării,
alegându-se ceea ce este relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii, pattern-urile
comportamentale şi valorice. „Selecţia“ evenimentelor care diferenţiază între pattern-uri şi
comportamente întâmplătoare (nespecifice) obligă cercetătorul la utilizarea unui instrument
flexibil. Spre deosebire de observaţia cantitativă, care se focalizează pe o persoană ale cărei
comportamente sunt descrise (observate) pornind de la o grilă antestabilită, cea calitativă permite
evaluarea unui grup de indivizi, iar grila este mai flexibilă. Flexibilitatea mai mare a grilei nu
înseamnă că cercetătorul nu îşi va propune o serie de scopuri la începutul lucrului, ci că aceasta
se completează pe parcurs în funcţie de necesităţile care apar. O altă deosebire se referă la relaţia
cercetător – obiect al observaţiei. Astfel, dacă în cazul studiilor cantitative acesta este „invizibil“
şi exterior prin raportare la participant (persoana observată), în cercetarea calitativă el nu poate fi
decât vizibil (deşi nu este obligatoriu ca identitatea lui să fie bine precizată membrilor grupului
observat) şi implicat. Şcoala de sociologie din Chicago, adeptă a metodei, a elaborat o tipologie a
cercetătorului care utilizează acest tip de observaţie în funcţie de nivelul de implicare. Conform
acestui criteriu, se deosebesc trei categorii sau tipuri de observatori:
• periferic, poziţie pe care o preferă cei care consideră că o implicare prea puternică duce la
distorsionarea datelor;
• activ, poziţie pe care o preferă cei care pentru a obţine informaţii pertiente consideră că
este necesar să participe la viaţa grupului de studiu;
• complet, poziţie pe care o preferă cei care se angajează întru totul în viaţa comunităţii
respective şi practic urmăresc să nu se simtă vreo diferenţă între ei şi ceilalţi membrii ai
comunităţii, considerând că aceasta este calea unică pentru a obţine informaţii complete
şi valide.
Observaţia calitativă, prin trăsăturile enumerate, asigură un plus de validitate datelor obţinute.
Observatorul fiind implicat în activităţile studiate, este necesar să fie luate o serie de măsuri de
precauţie pentru ca subiectivismul generat de această implicare să nu determine erori de
evaluare. Folosim metoda observaţiei participative atunci când dorim să obţinem informaţii cât
mai complete asupra unui grup relativ mare (cum ar fi o comunitate). Metoda este frecvent
utilizată în studii etnografice împreună cu metodele specifice acesteia. Astfel se realizează între
cercetător şi obiectul cercetării o relaţie care conjugă principiile unei anchete intensive de lungă
durată cu implicarea directă şi participativă a cercetătorului.
Obiectivitatea informaţiilor este un scop principal atât în întocmirea raportului, dar mai ales pe
parcursul culegerii datelor. Zimmerman introduce noţiunea de tracking, care se poate traduce
100
astfel: „să urmăm pista, să mergem pe urmele a ceea ce există“. Pentru a descrie corect
caracteristicile unei comunităţi este necesar să trăim în acea comunitate şi să folosim acelaşi
limbaj. Înregistrarea opiniilor (intervievarea participanţilor) înseamnă să situăm aceste descrieri
în contextul lor real şi să le considerăm importante pentru cercetare. Principiul de bază al unui
interviu constă în obţinerea de la cel care oferă informaţii, „informatorul“, toate datele
recunoscute de comunitatea analizată ca fiind valide pentru toţi membrii ei. Informatorul este
persoana care face parte din grupul pe care îl analizăm şi care dispune de capacitatea de a
înţelege corect modul de gândire al celorlalţi. Atât interviurile cât şi observaţia urmăresc să
descrie activităţile repetitive şi de rutină.
Etapele demersului de cercetare
1. Documentarea şi precizarea obiectivelor de cercetare. În această etapă se alege grupul care va
fi observat, se asigură colaborarea cu participanţii la cercetare.
2. Observarea directă şi participativă. Această etapă presupune culegerea informaţiilor necesare
realizării studiului direct sau prin interviuri cu informatori. Pentru îndeplinirea dezideratului de
obiectivitate, în condiţii de implicare directă, se aplează la tehnici precum: a.jurnalul de teren; b.
fişele descriptive; c. scalele de tip check-list. În această etapă se schiţează primele structuri de
informaţii. În observaţia calitativă impun o serie de precizări legate de activitatea de cercetare.
• Neutralitatea derivă din presupoziţia conform căreia „orice interpretare făcută de
cercetător poate fi deformată de subiectivitatea acestuia“. Ca urmare, cel care utilizează
observaţia comprehensivă este obligat moral să dezvolte o atitudine neutră şi să redea
informaţiile aşa cum apar ele.
• Focalizarea pe detalii este foarte importantă deoarece detaliul într-o etapă de interpretare
poate susţine informaţiile cu un grad mai mare de generalitate.
• Participarea în acest caz poate fi considerată mai degrabă o formă de socializare decât o
formă de participare. Se pun câteva probleme. Prima este corelativă implicării: cât de
mult mă integrez în activitatea grupului? Se consideră că pentru a obţine rezultate bune
utilizând observaţia participativă este necesar ca cercetătorul să fie bine informat asupra
caracteristicilor tipului de comunitate pe care o studiază. O altă problemă se referă la
limbajul folosit. Cunoaşterea noţiunilor şi conceptelor folosite în comunitatea analizată
asigură un plus de validitate rezultatelor. Validarea datelor ridică o altă serie de semne de
întrebare pentru că metoda calitativă se bazează într-un mod esenţial pe informaţii care
urmează să se prezinte într-un raport de cercetare destinat unor persoane care nu au
participat la cercetare. O condiţie în această situaţie este verificarea informaţiilor pe
măsură ce sunt obţinute. Degajarea unui principiu presupune reţinerea unor evenimente şi
activităţi care trebuie verificate pentru a li se acorda valoarea cuvenită din timp şi nu la
finalul cercetării. Problema validării se mai pune şi în raport cu eşantionul cercetat şi
foarte importantă este densitatea informaţiei. Principiul este să se reţină cât mai multe
date şi să se delimiteze cele specifice de cele nespecifice pe parcurs.
101
3. Precizarea şi consolidarea categoriilor şi a ipotezelor. Informaţiile de teren se înregistrează
utilizând un sistem de coduri. Informaţiile se structurează şi se ordonează în funcţie de
obiectivele şi ipotezele de cercetare.
4. Redactarea raportului obligă, spune Iluţ (1997) la „o construcţie de teorii întemeiate care
leagă conceptele şi teoriile într-un întreg“ (p. 83).
2. Monografia
Metoda monografică, sau monografia, nu este o observaţie de lungă durată, aşa cum a fost
definită frecvent, ci este o metodă de sine stătătoare. Monografia este studiul complet şi detaliat
al tuturor aspectelor funcţionale unei entităţi umane şi sociale (Muchielli, 1994). Este necesar să
precizăm conţinutul noţiunilor de „entităţi sociale şi umane“ şi de „aspecte ale funcţionării“.
Entităţile sociale şi umane pot fi o organizaţie, o instituţie (o sumă de grupuri care lucrează
împreună), un cartier, un sat, o unitate, o mănăstire. Aspectele funcţionării entităţilor sociale pot
fi: formale şi informale, organizaţionale, ale comunicării, fizice şi geografice, ecologice, istorice,
economice, demografice, culturale. Toate acestea reprezintă ţinte obligatorii ale unei monografii.
Monografia utilizează abordarea sistemică şi comunicaţională pentru a justifica interacţiunile
dintre diverse subsisteme care compun realitatea, ca şi a interacţiunilor dintre aceste elemente
(interne) şi diferite elemente care ţin de contextul entităţii respective. Descrierea finală urmăreşte
să ofere o imagine coerentă şi comprehensivă a funcţionării întregului. Ea poate debuta cu
analiza sistemică pentru ca ulterior să se insiste pe diferite procese circulare de reglare interioară
a acestei entităţi.
Abordarea sistemică are largi aplicaţii în psihologia clinică şi presupune nu numai informaţii, ci
şi o anume experienţă practică. În culegerea şi analiza fenomenelor, această abordare utilizează
cinci concepte:
• conceptul interacţiunii: nu există fenomene izolate, ci fiecare fenomen social-uman este
în interacţiune cu celălalt;
• conceptul cadrului limitator: fiecare fenomen nu poate fi înţeles decât atunci când îl
analizăm în sistemul din care face parte;
• conceptul cauzalităţii circulare: fiecare fenomen face parte, „este prins“ într-un joc
complex de acţiuni de la care el primeşte semnale, dar şi trimite semnale;
• conceptul funcţionării homeostatice: fiecare sistem dispune şi de propriile sale reguli de
funcţionare care-i permit continuitatea existenţei;
• conceptul paradoxului: fiecare fenomen este în acelaşi timp autonom şi dependent,
organizat şi organizator, informat şi informator.
Şcoala de la Palo Alto consideră că sistemul este un ansamblu de interacţiuni care dau sens unei
acţiuni. O acţiune nu are sens în sine, căci reprezintă un sistem izolat de comportamente, dar
dacă-l plasăm într-un context de comunicare mai general el poate căpăta sens.
102
Scurt istoric al evoluţiei metodei monografice
Metoda este cunoscută şi descrisă din punctul de vedere al structurii de la începutul secolului
XIX de Fréderic Le Play.(1852). Acesta elaborează o primă monografie care are ca obiect de
studiu familiile de muncitori francezi.
Etapele urmate în acest studiu au fost: a. observaţia preliminară (descrierea contextului general,
organizarea activităţilor şi precizarea importanţei în dezvoltarea grupului, condiţiile generale de
existenţă); b. analiza bugetului de familie; c. studiul condiţiilor sociale ale familiei (structura
relaţiilor interpersonale).
Un alt pionier al studiilor monografice a fost Abatele de Tourville care a precizat faptul că „o
monografie, indiferent de scopul şi obiectivul ei, trebuie să analizeze totalitatea informaţiilor
corelative obiectivului fixat, respectând o linie bine precizată într-o etapă de început. Ulterior,
printr-un raţionament inductiv, în funcţie de rezultatele etapei anterioare, se fixează o tipologie
care are ca scop determinarea unui model al unui tip general reprezentativ pentru toate cazurile
particulare.“
Metoda monografică se dezvoltă prin studiile de antropologie structurală. Ea utilizează teoria
structural-funcţionalistă (Talcott Parsons, 1937) conform căreia trăsăturile sau caracteristicile
observabile ale unei comunităţi se auto-organizează funcţional, asigurând evoluţia comunităţii
respective. Subsistemele (organizaţionale, psihologice, economice, culturale) unei societăţi se
organizează într-o structură dotată cu logică proprie şi coerenţă interioară datorită sistemelor de
comunicare. Acestea sunt modalităţi de mobilizare a resurselor, de legitimare a autorităţii, de
solidaritate, consum etc.) şi pot fi evaluate prin metoda monografică.
Monografia este utilizată frecvent în studiile sociologice şi antropologice. Willie (1968)
elaborează un studiu pe populaţii rurale engleze. Capitolele lucrării pot fi considerate tot atâtea
scopuri ale unei monografii, şi ele sunt:
• evoluţia istorică a comunităţii;
• agricultură;
• caracteristici ale populaţiei;
• organizarea socială;
• religia şi politica;
• relaţia individ – comunitate.
Utilizând aceeaşi metodă, Petonnet (1972) studiază populaţiile de emigranţi din cartierele
periferice ale oraşelor din Franţa. Capitole raportului de cercetare au fost:
• originea cartierului şi a locuitorilor;
• zona geografică din care provin emigranţii şi obiceiuri caracteristice acestor populaţii;
• caracteristicile arhitecturale;
• relaţiile de muncă, ocupaţii, venituri;
• copii (numărul de copii, şcolarizare, dorinţele părinţilor faţă de copil);
• agresivitatea şi violenţa, conduita autodistructivă.
103
În România metoda s-a utilizat frecvent în studiul comunităţii rurale în perioada interbelică. Sunt
recunoscute studiile realizate de Dimitrie Gusti, Henri Stahl, Anton Galopenţia, Traian Herseni.
Demersul cercetării monografice
1. Delimitarea entităţii studiate. La începutul studiului fixăm o serie de limite mai mult spaţiale.
Pe măsură ce studiul avansează, aceste limite vor deveni mai ferme şi interacţiunile pe care
aceasta le are cu contextul mai larg în care se încadrează vor permite o mai bună „decupare“ a sa.
Entitatea studiată sau unitatea umană cercetată se delimitează (decupează din context) prin
totalitatea activităţilor actorilor implicaţi, cum sunt: acţiunile de grup, preocupările cotidiene,
proiecte existenţiale comune.
2. Etapa de preanchetă presupune trei activităţi principale, şi anume: a. lectura şi analiza rapidă
a documentelor referitoare la entitatea studiată, b. studiul caracteristicilor ocupaţionale ale
grupului, c. interviuri cu personalităţi din grupul respectiv. Sinteza informaţiilor din această
etapă vor permite să se definească orientarea globală a problematicii monografice, se precizează
întrebarea la care trebuie să răspundă. Tot ca urmare a preanchetei se stabileşte metodologia de
cercetare (ansamblul de tehnici de culegere de informaţii şi de analiză), punctele cheie pentru
observaţie şi interviu (unde trebuie să se facă observaţia şi ce tip, cu cine se va discuta) şi
eşantionarea populaţiei. Acum se stabilesc şi obligaţiile fiecărei persoane care participă la studiu.
3. Etapa anchetei de teren presupune un studiu amănunţit al fiecărui subsistem, apelându-se la
metoda analizei de conţinut prin teoretizare;
4. Etapa de analiză şi ordonare a informaţiilor în care se sistematizează datele şi se prefigurează
primele concluzii;
5. Redactarea raportului de cercetare .
Rezumat
Interviul comprehensiv este utilizat pentru prima oară în sec. XIX în etnologie şi psihologie
clinică. Ulterior metoda este aplicată şi în studiile asupra motivaţiei, în studiile de psihologie
organizaţională şi în cele cross-culturale.
Ca orice alt tip de interviu, interviul comprehensiv, sau nondirectiv, permite culegerea de
informaţii pe o temă stabilită utilizând convorbirea şi presupune două personaje: intervievatorul
şi intervievatul sau actorul.
Denumirea de „actor“ este foarte frecvent utilizată în psihologia calitativă pentru a denumi
persoana, dar şi persoanele cu care se discută, care se intervievează. „Actorul“ lingvistic,
denumeşte atât o persoană cât şi un grup.
În evoluţia istorică a interviului se constată o modificare a statutului intervievatorului, căruia i se
acordă o mai mare importanţă şi anume are loc o trecere de la un rol pasiv (un cititor de
chestionar care înregistrează şi răspunsurile) la unul activ (informaţia este culeasă în baza unui
ghid, o schiţă de discuţie pe care o poate modifica în funcţie de evoluţia acesteia).
104
Specific interviului comprehensiv este atitudinea nondirectivă a intervievatorului care asigură
libertatea de exprimare a actorului pe tema pusă în discuţie.
Metoda presupune respectarea unor tehnici speciale care asigură menţinerea unei atmosfere
relaxate propice discuţiilor generatoare de informaţii cât mai complete. Aceste tehnici sunt:
1. Intervenţiile indirecte şi neutre. Intervievatorul trebuie să se controleze pe parcursul discuţiei
astfel încât să nu intervină direct în conversaţie. Orice replică (ca de exemplu un comentariu de
valorizare) poate modifica „discursul actorului“. Discursul trebuie dirijat astfel încât să se
expună opiniile despre tema discuţiei şi să nu permită divagaţii pe alt tip de probleme.
2. Reformulări ale discursului. Roger şi Kingers (1966) au demonstrat efectul inducţiei pozitive
a reformulărilor – întrebări care oferă actorului şi intervievatorului certitudinea că informaţiile au
fost corect înţelese. Se definesc mai multe tipuri de reformulări:
• Reformularea reflex este o preluare a frazei şi se lucrează pe accente de exprimare.
• Reformularea sinteză presupune reordonarea şi sintetizarea informaţiilor.
• Reformularea prin inversarea raportului „figură-fond“ necesită decentrarea faţă de
conţinutul imediat al discursului, dar asigură conştientizarea tuturor amănuntelor
discuţiei.
• Reformulările de clasificare ajută actorul să sesizeze mai clar logica propriului discurs.
Reformulări de clasificare sunt de tipul „Nu-i aşa că... ?“, iar fraza se construieşte în
continuare folosind cu totul alte cuvinte.
• Reformulările prin abstractizare sunt folosite atunci când cel care răspunde poate accede
la această abstractizare.
Apelul la aceste tehnici indică participarea activă a intervievatorului şi securizează actorul. În
acelaşi timp, se asigură seriozitatea unui demers ştiinţific care în ciuda aparenţei este departe de
a fi o tehnică de tip „laissez-faire“. Cel care intervievează utilizează reformulările fără să
intervină la nivelul conţinutului, al fondului discursului, ci numai în organizarea acestuia.
3. O altă caracteristică a acestui tip de interviu este obligaţia de a nota o serie de informaţii care
sunt tangenţiale informaţiilor bazale, principale. Aceste notiţe dublează informaţiile înregistrate.
Geertz (1983) le numeşte „thick description“. Notiţele de tip calitativ nu presupun preexistenţa
unor grile, ci reprezintă o activitate de înregistrare a tuturor comportamentelor, a activităţilor
colaterale, a conversaţiilor, a reflexelor metodologice de tipul „apelăm şi la metoda X pentru
precizarea informaţiilor“ sau reflecţii teoretice generate de informaţiile primite. Strauss şi Corbin
(1990) descriu trei tipuri de notiţe calitative: metodologice, teoretice, descriptive.
• Notiţele metodologice pot fi considerate un fel de jurnal paralel activităţii de cercetare,
descriptiv şi critic, având la bază o serie de întrebări cum ar fi: „Metodologia folosită în
timpul cercetării a fost cea mai bună sau trebuie să mai apelez şi la alta spre
completare?“; „Voi marca problemele apărute pe parcurs şi modul în care s-au corectat
acestea?“
105
• Notiţele teoretice sunt paralele desfăşurării studiului, dar pot apărea şi în perioada de
redactare a raportului. Acestea constau în date de observaţii, intuiţii etc. Acest tip de
informaţii trebuie reţinute chiar dacă la o primă analiză pot avea foarte puţin sens. Pe
parcursul cercetării apar sensuri şi ipoteze noi (schiţate sau creionate), care riscă să se
piardă dacă nu sunt notate. În cadrul analizei de conţinut prin teoretizare, aceste notiţe
calitative se confundă cu codificările laterale ale textului.
• Notiţele descriptive se mai numesc şi „note de observaţie“ şi au forma unor diagrame,
fraze sau cuvinte care redau situaţiile la care participă intervievatorul. Ele se intercalează
între notele teoretice, dar reprezintă descrieri analitice şi nu abstractizări sau raţionalizări
şi depind în mod logic de interesele cercetătorului. În cazul analizei de conţinut prin
teoretizare care se caracterizează printr-un demers iterativ, descrierile analitice sunt mai
ordonate în sensul în care vor reţine doar informaţii strict legate de cercetare. Având în
vedere complexitatea unui studiu, descrierea exhaustivă nu este posibilă. Notiţele constau
în cuvinte cheie, expuneri schematice şi orice alte procedee care permit surprinderea unui
surplus de informaţii lămuritor pentru tema interviului.
Tipuri de interviu comprehensiv
Clasificarea interviurilor se face în funcţie de mai multe criterii: nivelul de implicare al

cercetătorului şi gradul de structurare al întrebărilor (pozitivist-cantitative şi comprehensiv-
calitative). La rândul lor, interviurile comprehensive pot fi de mai multe tipuri: clasic, creativ,
interpretativ. Pentru început, vom delimita interviul calitativ de opusul său interviul cantitativ.
Interviurile pozitivist-cantitative au un continut antefixat prin întrebări cu răspuns dirijat, motiv
pentru care au o eficacitate redusă, fiind din ce în ce mai puţin utilizate. Motivul pentru care se
apelează la seturile de întrebări prestabilite este de a elimina pe cât posibil influenţa
anchetatorului asupra intervievatului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, se consideră că astfel se
reduce riscul unor interpretări subiective. Această atitudine neutră, reţinută poate declanşa însă la
intervievat o reacţie specifică de retragere. Caracterul impersonal al anchetatorului şi cel al
întrebărilor determină o non-implicare a intervievatului. Datorită acestui fapt, analiza acestor
conţinuturi devine impersonală, cercetătorul fiind pus în situaţia de a se restrânge la propriile
înterpretări. Interviul de acest tip vizează un nivel precis al informaţiilor, care sunt cele mai
accesibile şi, din păcate, doar opinii de suprafaţă. De aceea, aceste interviuri permit disimularea
esenţialului, iar analiza informaţiilor se reduce şi ea la un anumit nivel de suprafaţă.
Discutând modalităţile de analiză a informaţiilor obţinute prin interviu, cea mai periculoasă
tehnică de analiză o reprezintă „sacul cu teme“, care înseamnă o inventariere a răspunsurilor
obţinute la itemi. Aceasta inventariere este greşită pentru că „distruge arhitectura cognitivă şi
afectivă a persoanelor singulare“, după cum spune Bardin (1991).
Interviurile comprehensiv-calitative presupun o dinamică opusă. Anchetatorul se angajează
puternic în formularea întrebărilor pentru a provoca angajarea respondentului. Analiza datelor
obţinute, se face în colaborare cu cel intervievat. „De ce?“, „Cum?“ sunt întrebările care se pun
106
în cazul în care informaţia nu este clară. Astfel, interpretările capătă un plus de obiectivitate,
rezultatele fiind mai realiste. Interviul comprehensiv îşi propune o restructurare a situaţiei. Se
consideră că socialul nu poate fi înţeles separat de percepţia subiectivă a individului, separat de
cunoaşterea comună. Demersul comprehensiv porneşte de la ideea că oamenii nu sunt simplii
purtători de informaţii, ci participanţi la construcţia socialului. Ca urmare, ei sunt deţinători de
informaţii care trebuie abordate din interior, prin intermediul sistemului de valori al indivizilor.
Interviul comprehensiv presupune echilibrarea a două poziţii:
• înţelegere şi ascultare atentă;
• analiza critica a informaţiilor.
Caracterul obiectiv al datelor se obţine treptat, cu ajutorul instrumentelor conceptualizate care se
susţin reciproc şi se organizează astfel încât subiectul anchetei devine din ce în ce mai îndepărtat
de ideea spontană de la care s-a plecat, fără să se rupă însă definitiv de ea.
Din punct de vedere al duratei, interviul comprehensiv este mai lung deoarece obligă sau
presupune discuţii libere pe una sau mai multe probleme care reprezintă obiective ale cercetării.
Aceste interviuri presupun de obicei mai multe întâlniri, iar o întâlnire poate dura mai multe ore.
În literatura de specialitate se menţionează mai multe tipuri de interviu comprehensiv, dar nu s-
au stabilit criterii ferme. În funcţie de ţelul şi obiectivul cercetărilor se pot descrie:
• interviuri asupra motivaţiei;
• interviuri care au ca scop culegerea de „incidente critice“. La modul foarte general,
incidentul critic poate fi caracterizat ca un eveniment „cheie“, care schimbă cu 180 de
grade traiectoria evoluţiei unui individ.
• interviuri nondirective ce privesc modalităţi de percepere ale unor situaţii (debut de an
şcolar);
• interviuri nondirective ce privesc tipuri de aşteptări şi aspiraţii.
Fontana, Frey (1994) fac o clasificare utilizând un criteriu dublu, conţinut / formă:
• interviuri clasice – utilizate în cercetările etnografice unde apare întotdeauna în asociaţie
cu observaţia participativă, pentru că cercetătorul, fiind implicat în activitatea unei
comunităţi, are posibilitatea să apeleze la observaţie şi totodată să realizeze o serie de
convorbiri informale.
• interviuri specifice studiilor de istorie orală urmăresc reconstituirea unor evenimente,
episoade istorice din relatările orale ale celor implicaţi în respectivele situaţii.
• interviuri creative – presupun consonanţa şi rezonanţa intervievatorului cu cel
intervievat.
• interviuri interpretative – urmăresc determinarea unor evenimente-cheie în evoluţia unei
societăţi sau a unei organizaţii.
107
Design-ul cercetării în care se utilizează interviul comprehensiv
Etapa de documentare sau exploratorie presupune fie parcurgerea litaraturii pe tema cercetată,
fie apelul la tehnica grupului nominal. Astfel, se poate preciza un plan de cercetare, care va
include temele de discuţie, persoanele ţintă şi grila de întrebări. Instrumentele utilizate trebuie să
fie simple şi evolutive, adică să se poată modifica dacă situaţia de teren o cere şi totdată să
asigure o constanţă în discuţie, precum şi evitarea dispersiei conversaţiei. Constant, pe parcursul
cercetării, se va face un bilanţ al informaţiilor care ne permite să hotărâm dacă păstrăm toate
întrebările sau dacă unele nu mai sunt necesare. Discutând despre eşantion, el nu trebuie să
respecte criteriul de reprezentativitate, dar important este „să evităm dezechilibrul evident al
categoriilor de populaţie şi să nu uităm nici una din categoriile sociale mari“ reţinem însă faptul
că rezultatele unui studiu în care se utilizează interviul comprehensiv nu pot fi generalizate.
Etapa culegerii de date. O caracteristică a dialogului comprehensiv este atitudinea non-directivă.
Acest tip de atitudine asigură libertatea de exprimare a actorului prin raportare la tema discutată.
De asemenea, interviul comprehensiv presupune utilizarea unor serii de tehnici care asigură
obţinerea unor informaţii cu nivel crescut de valabilitate (obiectivitate). Aceste tehnici se
încadrează în cadrul tehnicilor de comunicare interpersonală şi sunt de două tipuri:
Tehnici non-verbale fac apel la mimică şi pantomimică. Reacţiile mimice şi pantomimice ale
actorului pot acorda de multe ori un sens contrar informaţiilor verbale. Pe de altă parte,
intervievatorul trebuie să se arate deschis la dialog, atitudinea sa trebuie să susţină dialogul şi
discursul actorului.
Tehnici verbale – privesc mai multe aspecte ale dialogului:
• intervievatorul trebuie să se abţină să aibă intervenţii directe care pot distorsiona
discursul actorului (comentarii de valorizare a unor informaţii şi de devalorizare a altora);
• dialogul se va menţine în limitele expunerii unor opinii pe tema dată, evitându-se
expunerea unor probleme personale;
• Rogers & Kinger (1966) au demonstrat importanţa reformulării întrebărilor care
generează un nivel de inductie pozitivă şi conferă actorului nu numai certitudinea că a
înţeles sensul frazei, dar asigură că intervievatorul a înţeles informaţia primită.
Acum se face apel şi la o serie de instrumente corelative de culegere de informaţii, care asigură o
mai mare veridicitate şi complexitate datelor obţinute. Acestea sunt notiţele descriptive (thick
description) şi au rolul de a dubla informaţiile obţinute cu ajutorul reportofonului ca şi acela de a
asigura o descriere mai bogată a întregii activităţi de intervievare.
Etapa redactării raportului de cercetare. Etapă finală, redactarea trebuie să respecte standardele
etice, ca orice raport de cercetare.
108
Rezumat
Focus grupul este o metodă utilizată atât în studiile calitative, cât şi în cele cantitative. În
cercetările cantitative rolul acestei metode este să verifice (să valideze) rezultatele. Tehnicile
utilizate uzual sunt interviul non directiv şi observaţia. Autorul metodei este K. Lewin, care în
1936 o utilizează în cercetările sale asupra grupurilor mici. În prezent, o regăsim în studiile de
piaţă şi în sondajele de opinii. În mod frecvent ea se foloseste în etapa preliminară a unei
cercetări (având ca scop precizarea ipotezelor, a grupurilor ţintă), sau în etapa finală (pentru
verificarea concluziilor în cadrul unui grup de experţi). Dar focus grupul reprezintă o metodă în
sine, deoarece permite culegerea de informaţii asupra proceselor specifice grupurilor mici. De o
deosebită importanţă este alegerea participanţilor la şedinţa de focus grup. Criteriile privesc
numărul de participanţi, nivelul de pregătire a acestora, capacităţile de relaţionare ş.a.
1. Focus grupul
În anii '30, Kurt Lewin utilizează pentru prima focus grup-ul ca metodă pentru studiul grupurilor
mici. Ulterior ea este preluată şi utilizată în studiile antropologice, dar este aceptată cu greu de
comunitatea socio-psihologilor. În anii '40, Paul Lazarfeld şi Robert Merton au folosit-o pentru a
analiza audienţa radio şi caracteristicile propagandei în perioada războiului. În 1950, Institutul de
Cercetări Sociale din Franckfurt utilizează focus grupul în studii asupra opiniilor şi atitudinilor.
Anii '70 marchează acceptarea totală sau necondiţionată a metodei care, începând din acest
moment, se va utiliza frecvent în studii de marketing, management, antropologie, reclamă şi
dinamica grupurilor.
Petru Iluţ (1997) defineşte focus-grupul ca fiind „un interviu de grup structurat“ (p. 95).
Alfred Bulai (2000) îl descrie ca: „un tip de investigaţie calitativă, în care se pot obţine şi
informaţii cantitative. Focus grupul este un tip de interviu de grup, care are la bază o grilă, mai
corect un ghid de interviu, aproape întotdeauna, semistructurat şi în mod cu totul excepţional de
tip structurat.“(p.15)
Focus-grupul este o metodă care se poate utiliza atât în studiile cantitative cât şi în cele calitative,
utilizând ca tehnică de bază interviul non-directiv concomitent cu metoda observaţiei. Poate fi
inclus în sfera interviurilor de grup, care sunt conduse de un moderator şi discuţiile se
focalizează pe o temă bine delimitată.
Această metodă permite obţinerea de informaţii sociale de profunzime, care ţin de infrastructura
atitudinilor şi opiniilor, permite identificarea mecanismelor de formare şi exprimare a acestora.
Dreher şi Dreher (1991) consideră că focus grupul mai poate fi folosit şi ca metodă preliminară
de cercetare într-un studiu pilot sau la sfârşitul studiului pentru validare. În prima situaţie, ea
permite obţinerea de informaţii mai clare asupra domeniului de studiat şi asigură precizarea
109
variabilelor, eliminarea unor posibile erori. Dacă o folosim la final, ea asigură validarea
informaţiilor obţinute cu alte metode şi posibile descrieri a unor direcţii de evoluţie ca şi a
motivelor dezvoltării unor opinii şi atitudini.
Această metodă de investigaţie aparent simplu de utilizat, conduce la obţinerea unor date valide
doar dacă cercetătorul dispune de o serie de competenţe şi abilităţi, cum sunt: a. informaţii
aprofundate în domeniu, b. informaţii privitoare la dinamica grupurilor, în special a grupurilor
mici, c. abilităţi de comunicare (Bulai, 2000).
2. Metode şi tehnici similare de evaluare a atitudinilor şi opiniilor
Avînd aceste caracteristici, focus-grupul poate fi confundat cu alte tehnici şi metode care
presupun un grup de discuţie şi un moderator, cum sunt tehnica grupului nominal, tehnica
Delphi, brainstorming, sinectica, grupul de discuţie fără lider etc. Toate acestea fac parte din
familia mare a metodelor care urmăresc să obţină informatii despre o comunitate şi presupun un
grup de lucru, o grilă de întrebări, un moderator.
Tehnica grupului nominal utilizează interviul ca instrument principal de investigaţie. Regula de
bază în funcţionarea acestuia este ca persoanele care-l alcătuiesc să nu comunice între ele, ci
numai cu moderatorul. Acesta chestionează pe rând pe fiecare participant cu aceleaşi metode,
colecţionează răspunsurile şi relansează noi întrebări în funcţie de rezultatele parţiale. Se
utilizează atunci când se doreşte eliminarea efectului de hallo şi orice alte efecte perturbatoare
care pot fi generate de prezenţa liderilor de opinie.
Tehnica Delphi are ca scop obţinerea de informaţii de la experţi (selectaţi astfel încât să
alcătuiască un grup omogen), informaţii care să permită elaborarea unor pronosticuri, a unor
previziuni sociale. Metoda presupune mai multe runde de interviuri în sistem panel. În prima
rundă, fiecare participant este rugat să facă propriile previziuni şi să le ordoneze ierahic (sau să le
acorde un grad de încredere). Moderatorul analizează enunţurile primite de la toţi participanţii la
grup şi elaborează un raport-chestionar în care sunt exprimate sintetic atât rezultatele obţinute,
cât şi problemele, întrebările care derivă din această primă analiză. Urmează o nouă rundă de
interviuri în care se cer răspunsuri la întrebările rezultate Şi se continuă astfel până când se obţin
răspunsuri la toate întrebările, răspunsuri care se caracterizează prin consensualitatea tuturor
participanţilor.
Tehnica brainstorming şi sinectica sunt relativ asemănătoare şi se utilizează în special în
domeniul creativităţii. O regulă esenţială de funcţionare a acestor grupuri este interdicţia totală a
criticii, scopul acestei metode fiind obţinerea unui număr cât mai mare de idei (o avalanşă de
idei) corecte sau mai puţin corecte care vor fi selectate într-o etapă următoare. Interzicerea
criticii este specifică acestei metode spre deosebire de focus-grup unde critica este admisă.
Tehnica grupului de discuţie fără lider este utilizată în analiza relaţiilor şi modelelor de
interacţiune dintre membrii unui grup nestructurat. Tehnica este folosită atunci când interesează
modul în care apar şi se difuzează opiniile şi relaţiile de influenţă într-un grup şi mult mai puţin
structura acestor influenţe, conţinutul lor.
110
3. Reguli de alcătuire şi funcţionare a focus-grupului
Selecţia participanţilor la grup se poate numi „eşantionare teoretică“ şi este mai dificil de
realizat. Spre deosebire de alte tipuri de eşantionare, în selecţia participanţilor trebuie respectate
atât modelul teoretic pe care se bazează investigaţia, cât şi metodologia de selecţie a
participanţilor.
„Modelul teoretic, pe baza căruia se desfăşoară cercetarea bazată pe focus-grup stă şi la baza
metodologiei de selecţie a participanţilor“ (Bulai, 2000, p.32). Eşantionul se alege în funcţie de
scopul cercetării şi de ceea ce se consideră relevant teoretic în investigaţie.
Se pot descrie mai multe tipuri de eşantionări în conformitate cu mai multe criterii. În funcţie de
gradul de eterogenitate al grupului, vom distinge între: a. eăantioane omogene, se utilizează când
dorim să studiem „diferenţa minimă“, deoarece în grupurile omogene în mod logic opiniile sunt
asemănatoare dar nu identice; b. eşantioane eterogene, care favorizează producerea „efectelor de
polarizare“, opinii diametral opuse. Aceste atitudini şi opinii diferite pot evidenţia aspecte pe
care participanţii ezită să le prezinte într-un grup omogen. Acest tip de eşantionare evidenţiază
blocajele, ca şi barierele de comunicare existente între diferite categorii sociale,
incompatibilităţile valorice şi de opinie. Pentru înţelegerea unor mecanisme sociale, acest gen de
relaţii între diverse categorii sociale este foarte importantă; c. eşantionarea cu structuri
preexistente, obligă la selecţia unor participanţi la grup care se cunosc între ei şi permite studiul
mecanismelor de decizie.
Dacă clasificăm grupurile în funcţie de tipul de relaţii existente, vom avea: a. eşantioane
conflictuale, care asigură rezultate bune pentru că participanţii devin critici, îşi precizează poziţia
şi efectul de dezirabilitate este foarte redus; b. eşantioane armonice, care sunt grupuri în care se
respectă şi se iau în considerare şi opiniile contradictorii argumentate. Presupune exprimarea
liberă a opiniilor şi respect pentru alte opinii.
Numărul de participanţi la grup. Numărul optim de participanţi este de 8-10 persoane. Acest
număr asigură o funcţionare bună pentru că se respectă „spaţiul intim“, în sensul în care
participanţii se simt în siguranţă, se percep ca acţionând într-un spaţiu personal, neintimidant şi
sunt dezinhibaţi. Un astfel de grup este mai uşor de moderat, căci permite o echilibrare optimă
între participanţii activi şi pasivi. Un număr mai mare de participanţi (peste 10) crează
sentimentul de „spaţiu public“, intimidant şi generator de sentimente de expunere şi de lipsă de
protecţie.
Moderarea discutiei. Moderatorul trebuie să aibă competenţe de comunicare şi negociere, să
dispună de o pregătire serioasă în domeniul cercetării cu grupuri mici. Să aibă cunoştinţe de
psihologie socială ca şi cunoştinţe în domeniul metodologiei calitative. Pregătirea pentru focus
presupune: construirea unui model teoretic referenţial pe care se bazează instrumentul de
investigaţie (ghidul de interviu), stabilirea structurii grupurilor generatoare de eşantioane,
stabilirea momentului optim de desfăşurare a şedinţelor, ca şi a duratei (optim 60 – 90 minute).
111
Discuţiile se opresc atunci când calitatea răspunsurilor şi implicarea participanţilor scade. Din
punctul de vedere al locului de desfăşurare al şedinţelor în mod uzual se preferă un loc neutru,
dar putem apela la locuri care au o rezonanţă afectivă puternică pentru participanţii la discuţie,
care permit regresia, spre exemplu. O atenţie deosebită trebuie acordată modului de înregistrare a
discuţiilor. Cele mai eficiente modalitati de înregistrare sunt stenodactilografierea răspunsurilor,
înregistrarea audio sau video.
Tehnici utilizate în cadrul focusurilor. Tehnica principală folosită este interviul (grile de interviu
flexibile care se pot dezvolta şi adapta în functie de evoluţia discuţiilor). În acelaşi timp, se
apelează şi la o serie de tehnici / instrumente secundare, cum sunt: a. observaţia, care permite
„înregistrarea şi reţinerea“ comportamentelor non-verbale. Se recomandă din acest motiv ca
moderatorul să fie însoţit de un co-moderator a cărui identitate să nu fie dezvăluită
participanţilor, pentru a nu crea inhibiţii; b. teste proiectivele; c. jocurile de rol; d. prezentări de
situaţii de tip dilematic.
Ghidul de interviu precizează tema de discuţie şi sunt cel mai frecvent utilizate întrebări de tipul:
de ce, întrebări deschise, ipotetice, dilematice. Ghidul este organizat după principiile scenariului,
urmareşte o succesiune de teme şi probleme, prin întrebări şi situaţii propuse participanţilor. Pe
parcursul şedinţelor se apelează la metoda observaţiei, care are ca scop să constate: gradul de
interes faţă de temă al participanţilor, gradul de competenţă al acestora, nivelul de dezirabilitate
al răspunsurilor, stilul de lucru (afectiv / raţional). De asemenea se face o analiză a conţinutului
manifest / latent al răspunsurilor. Se face şi o evaluare / analiză a interacţiunilor care se stabilesc
în focus-grup.
Stiluri şi strategii de moderare. Revenim şi insistăm spunând că moderatorul trebuie să fie un
bun profesionist. Moderarea se poate realiza într-un număr mare de modalităţi în funcţie de
natura şi de structura populaţiei sau eşantioanelor folosite, în funcţie de problematica discutată,
în funcţie de tipurile de instrumente folosite. O primă obligaţie a moderatorului este să asigure
implicarea tuturor participanţilor în discuţii. Metoda cea mai simplă şi eficientă este ca fiecare
participant să se prezinte, după care se acordă o pauză de 15 – 30 min. în care se presupune că se
vor lega conversaţii şi se va asigura depăşirea blocajelor. De asemenea, produsele de protocol
(cafea, apă minerală etc.) au un rol foarte important în crearea unei atmosfere destinse. În cazul
în care se constată că în ciuda acestor eforturi atmosfera este tensionată, în mod uzual se
apelează la „forţarea“ primelor răspunsuri.
În literatura de specialitate sunt descrise o serie de procedee şi stiluri de moderare. Utilizarea lor
depinde de caracteristicile grupului cu care se lucrează. Printre procedeele cele mai frecvent
utilizate sunt: a. provocarea conflictelor şi stimularea polarizării (conflicte contolate de
moderator şi strict corelate cu tema) ; b. reformularea răspunsurilor; c. atenuarea răspunsurilor
(atunci când opiniile devin agresive moderatorul este obligat să le reformuleze astfel încât să
evite declanşarea unor conflicte în grup) ; d. atenuarea disputelor şi mai ales a efectelor de
moralitate.
Pe parcursul şedinţelor, moderatorul este obligat să aibă o atitudine neutră, dar există şi situaţii în
care este de dorit să renunţe la aceasta pentru a obţine informaţiile pentru care s-a construit
112
grupul. Sunt cunoscute o serie de stiluri de moderare care contrazic neutralitatea. Astfel,
moderatorul se situează pe o poziţie opusă grupului, atunci când grupul funcţionează omogen,
nediferenţiat. El devine „avocatul diavolului“, este agresiv şi apelează la o argumentaţie contrară
majorităţii. Stilul empatic presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi şi cu apel la
verbe de stare. Acest stil trebuie folosit cu reţinere, se poate apela la el maximum de două ori în
cadrul unui focus-grup. Stilul neutru este cel mai recomandat şi presupune tratarea echidistantă a
problematicii abordate (Bulai, 2000).
Tipuri de focus-grup. Clasificarea se face în funcţie de tema discutată sau obiectivele propuse şi
distingem mai multe tipuri: teme politice; evaluare comunitară; evaluare instituţională; analiză
mass-media; marketing şi publicitate ş.a.m.d.
Prelucrarea şi analiza datelor. Modalităţile de prelucrare a datelor obţinute prin aplicarea
acestei metode sunt de două tipuri: analiză calitativă de conţinut (în cazul căreia se apelează la
decupaje tematice în funcţie de ipoteze şi pe categorii de participanţi) sau analiză de conţinut
cantitativă.
5. Avantaje şi limite ale metodei.
Fiind un interviu de grup, rezultatele obţinute pot fi influenţate de ceea ce se numeşte „efecte de
grup“. Ceea ce înseamnă că informaţiile obţinute poartă întotdeauna amprenta caracteristicilor
grupului de referinţă. Cu alte cuvinte, răspunsurile pe care le dau diferiţii participanţi la grup sunt
răspunsuri ale structurii grupale, răspunsuri influenţate de presiunile existente la nivelul acestuia.
Avantajele utilizării focus-grupului:
• Permite obţinerea de informaţii despre un subiect dat, dar şi descrieri de motive, de
atitudini, de credinţe generatoare de comportamente.
• Construieşte o situaţie de comunicare socială care este mult mai naturală comparativ cu
interviul tradiţional. În cadrul şedinţelor de focus-grup comunicarea se face pe
orizontală, la acelaşi nivel, moderatorul integrandu-se în grup în timp ce în interviul
tradiţional moderatorul este exterior grupului şi poziţionat oarecum superior.
• Face posibilă descrierea mecanismelor prin care se condiţionează în realitatea socială,
opiniile şi atitudinile polarizate pe baza unor procese de comparare şi comunicare
socială.
• Permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau blochează diferite opinii sau
atitudini.
• Informaţiile obţinute au un grad crescut de fidelitate, dar pentru a obţine rezultate cu
grad înalt fidelitate este necesar ca moderarea să fie realizată de cercetători cu
experienţă, iar numărul participanţilor să fie suficient de mare. Spre deosebire de
cercetările cantitative în care un grad crescut de validitate şi fidelitate se obţine prin
creşterea numărului de participanţi la cercetare, focus grupul fiind o metodă calitativă,
113
formula la care se apelează este aceea a „focusurilor pereche“ sau „paralele“, ceea ce
înseamnă discutarea aceleiaşi teme cu mai multe grupuri, minim două.
Limitele utilizării focus-grupului:

• Fiind o investigaţie calitativă, relevanţa statistică este slabă şi prin urmare rezultatele
nu sunt generalizabile.
• Validitatea şi fidelitatea rezultatelor depind în foarte mare masură de profesionalismul
moderatorului.
• Altă limită este aceea a efectelor de grup, care pot influenţa negativ rezultatele.
Amintim aici efectul de polarizare (emiterea de idei diametral opuse şi de atitudini
exagerate ca efect al presiunii grupului), efectul de turmă sau gregar (conformarea
opiniilor şi atitudinilor exprimate la ideile grupului de apartenenţă), efectul groupthink
(tip mai complex de influenţă care apare tot datorită presiunilor normative şi care
presupune sau conduce la deteriorarea aprecierilor pe care le fac membrii unui grup în
raportarea la o problema dată). Efectul groupthink constă în emiterea unor opinii
identice de toţi membrii grupului datorită gradului înalt de coeziune a acestuia. De
obicei apare atunci când participanţii se cunosc foarte bine sau problema, prin
importanţă, obligă la aceeaşi poziţie.
A Exerciţii
1.Construcţia unui proiect monografic (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

2.Construcţia unui ghid de interviu comprehensiv şi activitate practică (se lucrează cu
3.Stabilirea unei teme de cercetare care poate fi abordată cu metoda focus-grup. Modelare şi
activitate practică (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).
& Bibliografie
Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom

Muchielli, A., (1996) Dictionnaire des methodes qualitatives en sciences humaines et sociales,
Paris, Armand Colin
Filipescu, I., (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L.
Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti
Bannister, P., (1994) Qualitative methods în psychology – a research guide, London, Open
University Press
Iluţ. P., (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom.
114
Iluţ, P., Rotariu, T., (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom.
University Press
Bulai, A., (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti
Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage
115
PRELEGEREA IV
Metoda analizei de conţinut
Introducere
Această a patra prelegere are ca obiect studiul metodei analizei de

conţinut, atât cantitative, cât şi calitative.
Obiective

psihologiei;
învăţământ.
116
Rezumat
Singleton (1988) consideră că: „Ideea de baza în aceasta metodă este de a reduce întregul
conţinut al comunicării (de exemplu – toate cuvintele sau toate imaginile vizuale) la un set de
categorii care reprezintă anumite caracteristici de interes pentru cercetare“ (p.34). Analiza de
conţinut este frecvent utilizată în studiile psihosociologice. Este de două tipuri, cantitativă şi
calitativă. Analiza de conţinut este metoda care urmăreşte să genereze inductiv o teorie asupra
unui fenomen cultural, social sau psihologic prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă a
datelor empirice calitative (Muchielli, 1994).
Ea presupune analiză calitativă a bazei de date şi un algoritm prin care se construieşte un edificiu
conceptual. Analiza de conţinut presupune o activitate metodică de culegere a datelor, dar şi o
„lecturare teoretică nuanţată“ a fenomenului studiat. Este descrisă ca o activitate iterativă. Se
dezvoltă progresiv prin succesiunea operaţiei de culegere de date cu aceea de analiză a acestora
până se ajunge la definirea riguroasă a conceptelor. Operaţiile specifice analizei de conţinut nu
au o succesiune liniară, iar revenirile permise de metodă nu sunt echivalente. Cele şase operaţii
(etape) presupun trecerea de la codificarea iniţială a informaţiilor la categorizare, relaţionare,
integrare, modelare şi teoretizare. Etapa finală, de teoretizare, denumită de Iluţ (1997)
„producerea raportului“ implică o serie de operaţii specifice cum sunt: eşantionarea teoretică (în
sensul reţinerii categoriilor care se repetă pe parcursul analizei şi reprezintă trăsături
caracteristice ale fenomenului studiat), inducţia analitică (presupune căutarea „cazului negativ“),
verificarea implicaţiilor teoretice (strategie de validare care presupune determinarea valorii
practice a concluziilor studiului prin aplicarea lor pe un alt eşantion de date).
1. Analiza de conţinut cantitativă
Din punctul de vedere al abordărilor pozitiviste, Cartwright (1953, 1963) defineşte analiza de
conţinut ca fiind „descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricărui comportament
simbolic“. Impunerea abordărilor comprehensive în anii ’60 aduce cu sine o definiţie care
elimină termenul de cantitativ din definiţie, extinzând astfel sfera conceptului. Astfel, analiza de
conţinut este definită drept o metodă care asigură crearea inferenţelor prin identificarea obiectivă
a caracteristicilor unui mesaj (Holsti, 1969). Chelcea (2001) concluzioneză: „analiza conţinutului
reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi non-verbale,
în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent
117
pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau comunicarea însăşi ca proces de
interacţiune socială. „(p.157). Analiza de conţinut este asociată în primul rând cu comunicarea
scrisă, deoarece activitatea oamenilor presupune existenţa unor documente, în sensul larg al
cuvântului, cum sunt scrisorile, jurnalele, rapoarte de lucru, articole de ziar, cărţi. Cu toate
acestea, ea poate fi utilizată în analiza imaginilor discursurilor, ş.a. Studiul ştiinţific al acestor
documente asigură o sursă indirectă sau alternativă de informaţii asupra comportamentului
uman.
Criterii de clasificare a documentelor. Iluţ (1997) consideră că documentele se pot clasifica în
funcţie de următoarele criterii: a. vechimea; b. destinatarul; c. accesibilitatea; d. gradul de
încredere. Chelcea (1993) reţine patru criterii şi anume: a. natura documentelor (scrise, imagini,
audio); b. conţinutul informaţional (în limbaj natural, cifre, necifrice); c. destinatarul (personale,
publice); d. emitentul (oficiale, neoficiale). Documentele fac obiectul mai multor genuri de
analiză. Din perspectiva ştiinţelor socio-umane facem distincţia între analiza cantitativă şi
calitativă de conţinut.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop determinarea şi definirea temelor, tendinţelor,
atitudinilor, valorilor, modelelor prezente în diferite documente. Este utilizată atunci când se
doreşte selectarea unor date din documente care conţin informaţie cu valoare de comunicare
complexă cum sunt cele din mass-media, literatură, legislaţie, corespondenţă, jurnale. Nu orice
temă de cercetare permite utilizarea acestei metode. Ea a fost aplicată cu succes în stabilirea
caracteristicilor mesajului, în identificarea cauzelor şi a efectelor sale. Se face distincţie între
două tipuri de analiză: analiza în plan orizontal, atunci când ne oprim strict pe document, şi
analiza în plan vertical, atunci când ne interesează cauzele, antecedentele şi intenţiile care au
condus la producerea documentului respectiv.
Etapele analizei de conţinut cantitativ. În funcţie de problema cercetată, de posibilităţile tehnice
şi materiale de care dispunem, cantitatea de documente supuse analizei va fi mai extinsă sau mai
puţin extinsă. Prima etapă în analiză este stabilirea tipului de document pe care se va lucra în
conformitate cu tema şi obiectivele studiului. De exemplu, dacă tema este „Atitudini faţă de
procesul de privatizare în industria românească în anii '90“, documente care pot oferi informaţii
sunt ziarele, emisiunile TV etc. Dacă tema aleasă este „Rolul femeii în societatea feudală
românescă“, documentele în care putem găsi informaţii sunt letopiseţele, scrierile istorice ş.a.
A doua etapă presupune parcurgerea (lecturarea) materialelor selectate pentru a fi cercetate şi
formularea unor ipoteze şi transpunerea acestora în unităţi de analiză (categorii şi indicatori).
Transcrierea ipotezelor în categorii şi indicatori (procedură asemănătoare operaţionalizării
conceptelor) înseamnă construcţia unei grile prin care se va filtra şi analiza materialul brut.
Categoriile sau clasele respectă criteriile analizei gramaticale a unui text, iar indicatorii pe cele
ale analizei morfologice şi sunt direct numărabili în text.
Existenţa grilei de categorii şi a sistemului de indicatori permite trecerea la următoarea etapă,
definirea unităţii de analiză. Unitatea de analiza poate fi de două tipuri: de reperaj şi de context
(Iluţ, 1997). Unitatea de reperaj este reprezentată de lungimea textului în care este recunoscută
sau găsită tema, iar unitatea de context este dată de lungimea minimă a textului care trebuie citită
118
pentru a descoperi dacă tema este prezentată favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu, în
cazul articolelor de ziar putem considera paragraful ca fiind unitatea de reperaj, iar întregul
articol ca fiind unitatea de context. Unitatea de context poate fi mai mare decât prima sau cel
puţin egală cu aceasta, pentru că trebuie să ne permită să facem o comparaţie între ceea ce este
favorabil şi ceea ce nu este favorabil. Conţinutul unităţilor de reperaj poate fi clasificat ca fiind
favorabil, nefavorabil sau neutru, prin raportare la unităţile de context.
Prin numărarea unităţilor favorabile, a celor nefavorabile şi a celor neutre putem obţine o
evaluare statistică a informaţiei prezentate în documente. Chelcea (2001) face o clasificare uşor
diferită de cea de mai sus, în sensul în care adaugă o ultimă unitate de analiză şi anume unitatea
de înregistrare. Conform autorului, în analiza de conţinut cantitativă se folosesc trei unităţi de
analiză. Unitatea de înregistrare, ceea ce am denumit mai sus unitate de reperaj, este acea parte
din comunicare care urmează a fi analizată şi variază în funcţie de scopul cercetării, de nivelul de
profunzime al analizei, de timpul şi de posibilităţile materiale de care dispunem. Unitatea de
context reprezintă acel segment al comunicării care ne permite să vedem dacă unitatea de
înregistrare are orientare pozitivă, negativă sau neutră. Mărimea unităţii de context este
condiţionată de mărimea unităţii de înregistrare, putând fi mai mare sau cel puţin egală cu ea.
Unitatea de numărare are funcţie de cuantificare. Ea poate fi identică cu unitatea de înregistrare,
dar în cele mai multe cazuri se preferă unităţile de numărare cu caracteristici fizice evidente
(lungimea, suprafaţa, durata în timp). În afara cuvântului, propoziţiei, frazei, paragrafului,
articolului, ca unităţi de numărare se mai pot utiliza unităţile tipografice şi centimetrul (pentru
stabilirea lungimii rândurilor), centimetrul pătrat şi coloana (pentru analiza presei scrise), rândul
şi pagina, minutul şi ora (pentru analiza conţinutului emisiunilor radio şi TV).
Cele mai cunoscute procedee de analiză statistică a conţinutului sunt analiza frecvenţelor, analiza
tendinţei, analiza tendinţei evaluative şi analiza contingenţei.
Analiza frecvenţelor reprezintă procedeul clasic al analizei conţinutului şi constă în determinarea
numărului de apariţii ale unităţilor de context şi de reperaj în sistemul categoriilor de analiză (sau
al materialului de analizat).
Analiza tendinţei are la bază analiza frecvenţelor şi permite evaluarea atitudinii unui emiţător
faţă de o persoană, idee, fapt social. Ca şi în cazul analizei frecvenţelor se începe cu
determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de context şi de reperaj în sistemul categoriilor
de analiză (materialului de analizat). Următorul pas este stabilirea caracteristicilor unităţilor,
pozitive, negative sau neutre. Evidenţierea tendinţei se face după formula AT=F-D/L. În care AT
= indicele de analiză a tendinţei, F = numărul de unităţi favorabile, D = numărul de unităţi
nefavorabile, L = numărul de unităţi în legatură cu tema. Acest indice calculat ne permite să
comparăm atitudinea exprimată printr-o sursă de informaţii cu cea exprimată prin intermediul
altei surse.
Charles Osgood (1959) descrie tehnica analizei evaluative a textului. Aceasta presupune
transformarea informaţiilor din text în construcţii sintactice echivalente semantic, astfel încât să
apară foarte clar obiectul atitudinii şi evaluarea. În mod concret analiza evaluativă presupune:
• Identificarea tuturor informaţiilor şi a expresiilor din text referitoare la obiectul atitudinii.
119
• Stabilirea gradului de determinare a informaţiilor identificate (directe şi indirecte).
• Acordarea de ponderi informaţiilor (uzual între +3 şi -3) ceea ce permite stabilirea
direcţiei şi intensităţii atitudinilor.
Analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor într-un text.
Frecvenţa de apariţie asociată a „cuvintelor-cheie“ în textul analizat (frecvenţa relativă) se
compară cu probabilitatea teoretică de asociere a lor (valoarea de aşteptare). Dacă diferenţa este
semnificativă, se poate concluziona că asocierea termenilor nu este întâmplătoare, ea datorându-
se fie unei particularităţi de stil, fie intenţiei manifeste sau latente a autorului.
Metoda analizei de conţinut prezintă o serie de avantaje: a) aduce rigoare în interpretarea
documentelor, permiţând depăşirea afirmaţiilor fără acoperire; b) permite determinarea
tendinţelor prezente într-un document sau mai multe şi caracterizarea unei perioade sau a unei
epoci, structuri sociale; c) documentele cu care se lucrează nefiind provocate, efectul
dezirabilităţii sociale este nul. Datele obţinute prin analiza cantitativă a documentelor au un plus
de obiectivitate şi nu sunt distorsionate de relaţia cercetător-participant la cercetare; d) analiza de
acest tip nu presupune costuri mari.
Metoda analizei de conţinut prezintă o serie de dificultăţi şi limite.
Stabilirea grilei de categorii şi indicatori. Rotariu (1991) apreciază că o astfel de grilă trebuie să
fie: exhaustivă (să cuprindă toate problemele cercetate), exclusivă (o unitate care apare într-o
categorie să nu apară şi în alta), obiectivă (să permită o clasificare obiectivă sau corectă a
datelor), pertinentă (să fie adecvată scopului urmărit);
Stabilirea validităţii şi a fidelităţii rezultatelor. Din punctul de vedere al validităţii nu putem
discuta decât de validitatea de construct şi despre cea conţinut. Fidelitatea rezultatelor se poate
estima cu ajutorul unui juriu de experţi. Analiza comparativă a rezultatelor la care ajung membrii
juriului, care au lucrat independent pe acelaşi text, permite stabilirea indicelui de fidelitate. O
valoare a indicelui de corelaţie a inter-versiunilor mai mare de 0.70 se consideră a fi indicativă
pentru o bună fidelitate.
Volumul materialelor analizate. Există situaţii în care materialele referitoare la tema stabilită
sunt numeroase şi o analiză exhaustivă a întregului volum este imposibilă. În acest caz suntem
obligaţi să apelăm la o eşantionare a materialului, ceea ce înseamnă o pierdere de informaţii mai
ales în situaţii în care nu se respectă regulile de eşantionare.
Interpretarea atitudinilor, valorilor şi intenţiilor autorului documentelor supuse cercetării. Se
poate apela la inferenţe ca modalităţi de analiză. Dacă vom considera ca având valoare de adevăr
informaţia ca atare atunci vom utiliza inferenţa directă. Dacă apreciem că informaţia directă este
falsă vom considera ca adevăr sensul opus afirmaţiilor în conţinut şi atunci vom utiliza inferenţa
opusă.
120
2. Analiza de conţinut calitativă
Analiza de conţinut calitativă mai este cunoscută şi sub numele de analiză calitativă prin
teoretizare sau analiză prin teoretizare ancorată (Paille, 1994) sau analiză de conţinut iterativă
(Iluţ, 1997). Analiza calitativă de conţinut este o metodă care permite generarea inductivă a unei
teorii (asupra unui fenomen cultural, social, psihologic) prin conceptualizarea şi relaţionarea
progresivă şi validă a datelor empirice (Muchelli, 1996). Această metodă se aseamănă cu metoda
descrisă de Glasser şi Strauss în 1967 sub numele de „Grounded theory“.
Caracteristica cea mai importantă a ei este independenţa. Analiza calitativă de conţinut poate fi
considerată sau utilizată ca strategie generală de cercetare permiţând menţinerea unui oarecare
grad de autonomie teoretică, în sensul în care spre deosebire de celelalte metode nu trebuie să ne
raportăm, să ne supunem şi să respectăm regulile unei teorii cunoscute în interpretarea datelor.
De asemenea, această metodă permite şi o autonomie tehnică, în sensul în care metoda nu este
unidirecţionată, ci poate urmări diverse scopuri.
Analiza prin teoretizare presupune o serie de paşi, operaţii care conduc la structurarea unei teorii
asupra fenomenului studiat. Studiul debutează cu o codificare iniţială a informaţiilor şi se
finalizează cu procedurile de validare a teoriilor. Între aceste două extreme analiza presupune
determinarea şi definirea categoriilor în care se încadrează informaţia analizată (categorizarea),
stabilirea relaţiilor între categorii şi concepte (relaţionarea), definirea unui algoritm prin care se
poate construi un edificiu conceptual (integrarea conceptelor). Metoda se bazează pe un examen
sistematic al datelor, la care se revine constant pe parcursul analizei. Această analiză presupune
nu numai o activitate metodică, dar şi o lecturare teoretică nuanţată a fenomenului studiat.
Lecturarea teoretică nuanţată permite decodificarea, înţelegerea corpusului de informaţii.
Performanţele care se obţin în urma acestei lecturări nuanţate depind de nivelul de cultură, de
profesionalismul, de informaţia şi de experienţa cercetătorului.
Expresia de analiză calitativă prin teoretizare desemnează atât procesul, cât şi rezultatul
analizei. Teoretizarea nu înseamnă numai o construcţie de teorie, ci şi o modalitate de a înţelege
faptele sociale şi evenimentele psihologice. Aceasta înţelegere presupune inserarea
evenimentelor într-un context explicativ şi integrarea într-o altă schemă care permite reevaluarea
unor noi aspecte. Indiferent de amploarea unei astfel de analize, ceea ce se obţine este
întotdeauna „ancorat“ la nivelul datelor empirice. Materialul empiric este în acelaşi timp punctul
de plecare al teoretizării, locul de verificare al ipotezelor emergente, dar şi un ultim test de
validare a întregii constructii teoretice. În analiza calitativă a documentelor efortul de adecvare
empirică este prezent în toate etapele procesului şi este un indice de rigurozitate ştiinţifică.
Această adecvare se obţine printr-o activitate de comparaţie între teoria în construcţie şi
realitatea empirică. Cu alte cuvinte între datele de analiză şi datele de teren. Această revenire
relativ continuă la datele iniţiale ne permite să spunem că în mod ideal analiza calitativă
debutează din momentul primei selecţii de informaţii.
121
Etapele analizei calitative de conţinut
Analiza calitativă a documentelor este o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv. Se
definesc conceptele prin aproximări succesive. În sensul în care demersul de teoretizare sau de
definire a conceptului permite reîntoarcerea la o etapă anterioară. Etapele nu au o succesiune
liniară şi operaţiile de revenire nu sunt echivalente. Descriem în continuare aceste etape.
Etapa 1 este identică cu cea a analizei cantitative de conţinut şi presupune fixarea scopurilor şi a
materialelor de analizat. Înainte de trece la etapa următoare se formatează paginile pe care se
lucrează. Materialele pe care se lucrează se înscriu în fişe în care s-a lăsat un spaţiu liber în
partea stângă, spaţiu care va fi folosit în etapele următoare.
Etapa 2 Scopul acestei etape este acela de a elimina informaţiile nesemnificative, de a fixa
informaţiile esenţiale şi se numeşte codificare. Această etapă presupune examinarea atentă şi
reformularea informaţiilor existente în materialul de analizat. În urma operaţiilor de analiză se
păstrează doar informaţiile esenţiale, care se notează în spaţiul lăsat liber în partea stângă a
paginii pe care se lucrează. Cuvintele folosite în codificare trebuie să fie relativ apropiate ca
nivel de abstractizare şi generalizare cu cele prezente în textul analizat. Ele au valoare de
simboluri reprezentative pentru textul de bază, astfel încât reluarea lor să fie suficientă pentru a
declanşa o imagine corectă a bazei iniţiale de date, fără a fi nevoie de o recitire a ei. Pentru a
codifica un material se pun întrebări de genul: „despre ce este vorba aici, ce este aici.“
Etapa 3. O categorie desemnează un nivel superior de abstractizare care trebuie atins la finalul
acestei etape şi care se numeşte categorizare. Categorizarea desemnează un nivel superior al
abstractizării. Generarea de categorii reprezintă punctul de plecare a unui drum în care
conceptele se vor rafina şi vor fi din ce în ce mai adecvate realităţii empirice. Orice categorie
obţinută presupune urmatoarele operaţii:
• definire concisă şi adecvată;
• precizarea elementelor distinctive;
• identificarea elementelor necesare definirii ei;
• identificarea formelor sale de manifestare (durată, intensitate).
Se pun întrebări de tipul: „ ce fenomen are loc, ce se întâmplă aici“.
Etapa 4. Etapa de relaţionare presupune determinarea relaţiilor existente între categoriile de
informaţii determinate în etapa anterioară. Se lucrează simultan la două niveluri. Primul este mai
concret şi presupune analiza datelor de bază pentru a vedea dacă există o legatură între categoria
stabilită şi fenomenele pe care le desemnează. Al doilea nivel, mai abstract, urmăreşte să
determine dacă există legături între conceptele sau categoriile deja delimitate. Întrebarile care se
pun vizează stabilirea de relaţii între categorii sau concepte sunt: „conceptul sau categoria x este
corelata cu categoria n“, „cum, în ce fel“, „care este legatura între aceste categorii?“.
Etapa 5. Există riscul ca având o serie de concepte şi o serie de relaţii unele contradictorii, altele
nu, să ne pierdem într-un „hăţiş“ de date, să fim tentaţi să păstrăm tot ce cuprinde materialul de
bază, iar explicaţiile să fie foarte complexe şi arborescente. Este necesară reunirea tuturor
informaţiilor şi a explicaţiilor într-un sistem coerent, iar operaţia (şi etapa) prin care se realizează
această sistematizare se numeşte integrare. Integrarea permite definirea obiectivului principal pe
122
care se va axa raportul de cercetare. Faza de integrare este o fază de sinteză. Se pun următoarele
întrebări: „care este problema principală, în faţa cărui fenomen mă aflu, care este scopul
studiului?“
Etapa 6. Activitatea principală a acestei etape constă în reproducerea cât mai fidelă a relaţiilor
structurale şi funcţionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat şi se numeşte
modelare. Se pun întrebări de tipul: „care sunt proprietăţile fenomenului, care sunt antecedentele,
care sunt consecinţele, care sunt procesele implicate în acest fenomen“.
Etapa 7. Este o etapă de teoretizare care presupune scrierea raportului şi obligă la trei activităţi:
• eşantionarea teoretică – înseamnă reţinerea categoriilor care s-au repetat în cursul
analizei de conţinut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;
• inducţia analitică – presupune căutarea cazului negativ. Cu alte cuvinte, după ce s-a
determinat o categorie şi elementele componente vom încerca să stabilim dacă pornind de
la aceleaşi elemente nu putem stabili o altă categorie opusă celei iniţiale.
• verificarea implicatiilor teoretice – este ca şi cele de mai sus o strategie de validare în
interiorul demersului de teoretizare şi constă în determinarea la nivelul unui fenomen
aplicabilitatea teoriei la care s-a ajuns. Cu alte cuvinte, se verifică teoria aplicând-o pe
alte baze de date.
A Exerciţiu
Analiză de conţinut cantitativă a unui text (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).
& Bibliografie
University Press
Paris, Armand Colin
123
PRELEGEREA V
Metoda incidentului critic
Introducere
Această a cincea prelegere abordează tematica metodei incidentului

critic (analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică,
analiza jocurilor) precum şi aplicaţii ale metodei incidentului critic:
scala cu ancore comportamentale, drumul critic.
Obiective

psihologiei;
învăţământ.
124
Rezumat
Metoda clasică de analiză a locurilor de muncă (job analysis) este descrisă de Flanagan în 1954
şi se numeşte metoda incidentului critic. Această metodă este o variantă a analizei de caz, ea
presupune culegerea de informaţii despre situaţii sau factori care au determinat un salt esenţial,
pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui individ sau a unei organizaţii.
Metoda presupune utuilizarea unei serii de tehnici specifice: analogia formală, generalizarea
descrierilor fenomenologice, analiza structurală şi fenomenologică, colectarea, interpretarea
globală şi generalizarea informaţiilor, analiza jocurilor, determinarea şi formalizarea ciclurilor
repetitive din interacţiuni).
O metodă frecvent utilizată în ultimii ani în evaluarea comportamentului şi care are originea în
măsurarea prin intermediul incidentului critic este scala de evaluare cu ancore comportamentale.
Dacă la baza interviului stă principiul: „cea mai bună cale de a afla informaţii despre o persoană
este să întrebi“, la baza metodei de evaluare cu ancore comportamentale regăsim principiul: „cea
mai bună cale de a afla informaţii despre o persoană este să îi întrebi pe cei ce o cunosc“.
Evaluarea cu ancore presupune o ordonare sintetică a informaţiilor referitoare subiectul de
măsurat, care poate fi o persoană, o organizaţie, un loc de muncă, o profesie. Aceste metode
(incident critic, scala cu ancore) construite pe terenul psihologiei organizaţionale pot fi preluate
şi utilizate cu succes în oricare alt domeniu al psihologiei.
Metoda drumului critic reprezintă o modalitate de planificare a unei activităţi complexe prin
descompunerea ei în acţiuni simple a căror durată şi necesităţi de realizare pot fi uşor
determinate sau precizate. Chelcea (1975): „Activităţile simultane sau succesive, în ordinea lor
de desfăţurare tehnologică sau logică, pot fi redate prin arce (activitate-arc) sau prin noduri
(activitate-nod).“
1. Metoda incidentului critic (analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică,

analiza jocurilor)
Metoda incidentului critic s-a dezvoltat în domeniul psihologiei organizaţionale, dar în ultimii
ani a fost utilizată şi în psihologia socială şi sociologie. În funcţie de domeniul de utilizare,
această metodă poate fi definită în cel puţin două moduri. Prin prisma psihologiei
organizaţionale, metoda incidentului critic presupune selectarea comportamentelor sau acţiunilor
125
care sunt adaptative şi eficiente în rezolvarea unor situaţii critice. Metoda se bazează pe
observaţie şi chestionar ca modalităţi de culegere a datelor (Flanagan, 1954).
Prin incident critic se înţelege „orice acţiune umană observabilă care este suficient de completă
pentru a permite efectuarea de inferenţe şi predicţii.“ (Pitariu, 1983). Un comportament poate fi
considerat un „incident critic“ dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
• activitatea umană trebuie să fie o situaţie distinctă, cu limite bine definite;
• cauzele situaţiei definite ca şi urmările sale trebuie să fie evidente, astfel încât să poată fi
descrise semnificaţiile sale prin raportare la persoana care acţionează;
• descrierea situaţiei şi a comportamentelor trebuie să fie clară;
• comportamentele pozitive sau negative descrise trebuie să fie cazuri extreme pentru a fi
considerate incidente (Pentru amănunte, vezi Horia Pitariu, Managementul resurselor
umane, Editura ALL, 1994).
Privită prin prisma psihologiei sociale şi a sociologiei, metoda incidentului critic este o variantă a
studiului de caz (Muchielli, 1996), care presupune culegerea sau colectarea „incidentelor critice“
prin intermediul anchetei (chestionar şi interviu). Prin incidente critice se înţeleg evenimente
esenţiale (situaţii sau factori) care au determinat o modificare de traiectorie în dezvoltarea unei
persoane, un salt în bine sau în rău. Exemplu de incidente: utilizarea drogului ca debut pentru
prostituţie; întâlnirea dintre Gaugain şi van Gough etc. Analizată din această perspectivă (ca
variantă a studiului de caz), metoda poate apela la o serie de tehnici specifice pentru analiza
cazului, cum sunt analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică, analiza jocurilor.
Analogia formală ca şi celelalte enumerate mai sus sunt considerate tehnici deoarece în acest
context au rolul de modalităţi de aplicare a metodei, deşi pot fi utilizate ca metode de sine
stătătoare.
Analogia formală este operaţia de generalizare a descrierilor fenomenologice a unor situaţii. Ea

presupune determinarea, din punctul de vedere al mai multor actori, a elementelor esenţiale ale
unei situaţii, elemente care pot fi sintetizate, reprezentând trăirile comune tuturor membrilor
grupului respectiv. Relatarea unor evenimente într-un mod identic de către mai multe persoane
se bazează pe mecanismele de schematizare, aşa cum sunt descrise de teoria gestaltistă.
Sociologia şi psihologia socială, de exemplu, au folosit aceste tehnici pentru a surprinde
evenimentele cu valoare de „incident critic“, evenimente care au determinat schimbări esenţiale
în viaţa socială. Levy Leboyer (1971) a demonstrat că din punct de vedere profesional
agricultorii, pescarii şi minerii se raportează la aceeaşi „formă“ (gestalt) care are cel puţin trei
elemente comune:
• Contact direct cu natura (pământ, apă, mină) şi efort fizic pentru îndeplinirea unei sarcini;
• Percepţia sau posibilitatea de vizualizare directă a rezultatelor muncii (grâu, peşte,
minereu);
• Risc crescut de intervenţie a unor catastrofe naturale care pot fi distrugătoare prin
raportare la eforturile de până atunci (ger, inundaţie, furtună)
126
Se constată că situaţiile de muncă ale celor trei tipuri de actori sunt analogice din punctul de
vedere al acestor caracteristici. Prin urmare, vom spune că aceste profesii au o „formă“ comună
definită prin ansamblul elementelor descrise mai sus. Este evident că se pot descrie şi o serie de
elemente diferenţiatoare, dar într-o analiză de acest fel acestea pot fi ignorate. Celor trei situaţii
de muncă le este asociată o trăire colectivă, un sens care depăşeşte elementele concrete
diferenţiatoare. Sensul comun sau trăirea comună care se poate deduce din analiza celor trei
profesii este efortul constant pentru a atinge un scop „palpabil“, care poate fi distrus de
evenimente exterioare incontrolabile. Aceste evenimente exterioare incontrolabile pot fi descrise
şi reprezintă incidente critice. Analiza formală presupune utilizarea chestionarului ca tehnică de
culegere de informaţii. Acestea vor fi de tipul: elementele componente ale formei, relaţiile dintre
ele şi evenimentele care pot distruge această formă (care sunt incidente critice).
Analiza structurală şi fenomenologică este un ansamblu de analize de cazuri distincte (cazuri

care descriu acţiuni şi situaţii), care permit explicarea sensului altor acţiuni care au loc în situaţii
asemănătoare structural din punctul de vedere al trăirilor subiective ale actorilor. Metoda constă
în alcătuirea unei colecţii de activităţi ale unor actori, urmată de o interpretare globală a sensului
fiecărei acţiuni. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape:
1. alcătuirea colecţiei de cazuri;

2. selecţionarea cazurilor pe categorii apriori analogice;
3. descompunerea fiecărui caz în microsituaţii analoge, evidente în fiecare din cazurile descrise;
4. alcătuirea sau structurarea unui tabel astfel încât situaţiile să apară pe coloană şi fiecare caz în
elementele sale componente pe orizontală;
5. analiza coloanelor şi concluzionarea asupra sensului;
6. analiza globală a ansamblului coloanelor şi concluzionarea asupra conduitelor actorilor.
Exemplificăm cu un studiu efectuat de J.Baechler (1975) asupra suicidului (conform Mucchielli,

1996). Baechler analizează cauzele suicidului utilizând analiza fenomenologică. În acest scop, el
intervievează patru persoane care fuseseră internate într-un spital de urgenţă ca urmare a
tentativei de sinucidere. Cele patru cazuri prezintă următoarele elemente comune.
Evoluţie Efecte în plan Conflicte

comportamental
1. F, 16 Mama şi-a dorit un baiat. Eşec scolar şi reac- Conflicte cu mama care au
ani In copilăria mica crescută o ţie de opoziţie la ca urmări interdicţia de a
perioadă în familia bunicilor, pe tatăl vitreg. părăsi casa. Aceste conflicte
urmă preluată de părinţi, urmează şi interdicţii semnifică
din nou o perioadă cu părinţii pentru pacientă riscul
ş.a.m.d. pierderii afecţiunii materne.
127
Tatăl moare cand avea 10 ani.
2. F, 18 Tatal moare când pacientul avea Reacţii de rebeliu- Mama şi sora o ameninţă
ani 7 ani. Pentru o perioadă de timp ne. Enurexis noc- cu internarea într-un cen-
este crescut de o familie care turn. tru de plasament.
locuia în alt sat. Dificultăţi de
reinserţie în familie.
3. F, 21 Al treilea copil din opt. Mama Furt. Agresivitate şi Conflict cu soacra.
ani prostituată susţine că fiecare copil violenţă în relaţiile
are un alt tată. Pâna la 14 ani cu personalul
lucrează într-o familie, servitoare. Centrului de
Se căsătoreşte, un copil. Plasată Ocrotire. Fuge la
intr-un Centru de Ocrotire pentru socrii abandonându-
mamă şi copil la 16 ani. şi copilul.
4. B, 25 Ultimul dintr-o familie cu 13 Alcoolic din Soţia îi reproşează faptul
ani copii. Îngrijit de părinţi pâna la adolescenţă cu crize ca nu lucrează ceea ce
moartea acestora, pe urmă trece de delirium este interpretat de acesta
în ingrijirea unuia din fratii mai tremens. ca fiind un atac care con-
mari. Căsătorit fără copii. duce la riscul de a nu mai
fi protejat
• Elemente comune pe coloana 1 – trecut afectiv relaţional marcat de abandon, de lipsa de

protecţie şi siguranţă.
• Elemente comune pe coloana 2 – opoziţie globală şi constantă a subiectului la context ca
încercare de a atrage atenţia asupra sa.
• Elementele comune pe coloana 3 – justifică suicidul ca reacţie la ameninţarea de refuz
afectiv din partea celor apropiaţi (refuzul protecţiei).
Analizat prin prisma incidentului critic, tentativa de suicid poate fi considerată „incident“, care
poate fi anticipat prin trăirile de abandon şi reacţiile de opoziţie comune tuturor pacienţilor
analizaţi.
Analiza jocurilor presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor repetitive de interacţiuni între

actorii sociali. Formalizarea permite explicitarea regulilor implicite care par a guverna aceste
schimburi sistematice şi care se finalizează prin obţinerea de avantaje şi beneficii de către actorii
implicaţi. Prin analiza tranzacţională, psihologia socială şi clinică au demonstrat că între indivizi
există interacţiuni constante, schimburi care se conformează unor scheme susceptibile de a fi
clasificate şi reproductibile la nivelul altor relaţii (Berne, 1975). Autorul explică faptul că aceste
relaţii prin repetitivitate aduc beneficii care nu au fost obţinute în copilăria mică. Totul se petrece
ca şi cum indivizii caută un anume tip de relaţii şi ca urmare încearcă să impună anumite
comportamente care le permit „să suporte“ şi să se simtă bine integraţi social. Aceste interacţiuni
128
repetitive se pot numi joc, nu prin aspectul ludic al interacţiunii, ci pentru că analiza unui
ansamblu de schimburi (de tranzacţii) evidenţiază un sistem de interacţiuni în care schimburile
succesive par a fi determinate de reguli. Sistemul de interacţiune astfel descris poate fi considerat
un joc.
De exemplu, una dintre analizele lui Berne asupra acestui tip de relaţie s-a focalizat pe jocul
conjugal „fără tine“ şi a evidenţiat cauzele psihologice ale acestui tip de joc, care este teama de a
înfrunta o situaţie. Interacţiunea între două persoane este un sistem repetitiv care se dezvoltă
pentru a asigura fiecăruia dintre participanţi sentimentul de securitate şi totodată posibilitatea de
a nu se confrunta cu o serie de evenimente pe care le presupun periculoase. Anamneza poate
preciza care evenimente din viaţa fiecăruia au determinat dezvoltarea acestui tip de
comportament. Aceste evenimente pot fi considerate incidente critice.
2. Aplicaţii ale metodei incidentului critic: scala cu ancore comportamentale, drumul critic.
În 1963, Smith şi Kendall dezvoltă o nouă tehnică de evaluare denumită scală de expectanţe
comportamentale, care este mai cunoscută sub numele de scală de evaluare cu ancore
comportamentale (SEAC). Acest tip de scală diferă de cele clasice atât sub aspect constructiv, cât
şi prin faptul că apelează la comportamente în loc de adjective, litere etc. Metoda are la bază
teoria lui Flanagan (1949) care a descris şi utilizat metoda incidentelor critice combinată cu
exemple de performanţe sau evenimente de muncă care au generat schimbări în cadrul unei
organizaţii sau al unui individ. Aceste evenimente nu pot fi toate de aceeaşi intensitate. Ele pot fi
considerate evenimente de intensitate mare, medie sau mică şi pot alcătui o scală de evaluare.
Landy şi Trumbo (1994) consideră că ancorele sau evenimentele critice sunt propoziţii
explicative care pot identifica cu precizie un nivel de performanţă. Ei preiau teoria lui Flanagan
şi o aplică în psihologia socială, unde aceste ancore sunt indicatori de performanţă.
Scalele de evaluare cu ancore comportamentale trebuie să răspundă la trei criterii importante: a.
factorii de performanţă să fie definiţi cu acurateţe; b. ancorele să descrie cu multă precizie
principalele categorii de performanţe (înalt, mediu, slab); c.răspunsul evaluatorului sa fie dirijat
prin urmărirea unor instrucţiuni precise de operare cu scala.
Etapele construcţiei unei scale cu ancore comportamentale (cf. Pitariu, 1994)
Etapa 1. Se utilizează metoda juriului, care presupune două- trei grupuri de experţi cărora li se
solicită să denumească în scris factorii sau dimensiunile care permit evaluarea performanţei într-
un domeniu dat. Se analizează rezlutatele şi se elimină factorii sau dimensiunile redundante
obţinându-se astfel o listă „curată“ care se supune din nou judecăţii experţilor. De această dată,
sarcina lor este să definească şi să explice fiecare dimensiune.
Etapa 2. Lista de dimensiuni şi definiţiile lor este analizată de un al doilea grup de experţi care
are obligaţia să găsească unul sau mai multe exemple de comportamente care să descrie clar
fiecare nivel de performanţă (comportament de nivel mare/mediu/mic).
Etapa 3. Se lucrează cu un al treilea grup de experţi care primeşte două liste: una cu dimensiuni
şi una cu comportamente. Sarcina acestui grup este să repartizeze fiecare exemplu de
129
comportament la dimensiunea sau factorul pentru care a fost scris. Operaţia se numeşte
retroversiune şi scopul ei este de a determina corespondenţa între dimensiune şi comportamentul
ancoră din punct de vedere calitativ.
Etapa 4. Comportamentele ancoră, sau itemii, care s-au reţinut după ultima triere sunt grupaţi pe
dimensiune şi un al patrulea grup de experţi notează individual pe scală de 5, 7 sau 9 fiecare
comportament. Este o operaţie de ponderare sau de localizare pe scală a ancorelor
comportamentelor.
Etapa 5. Urmează o etapă de determinare a fidelităţii scalei, ceea ce presupune aplicarea ei pe un
lot pilot de subiecţi, cărora li se cere să evalueză o persoană pe care o cunosc. Dacă evaluările
tind către acelaşi rezultat se poate considera că scala are un grad mare de fidelitate. Scala de
evaluare cu ancore comportamentale este o metodă calitativă şi va trebui validată statistic.
Metoda drumului critic a fost utilizată şi descrisă prima dată în 1957 de catre Walker şi Kelly.
Această metodă permite stabilirea unor paşi în desfăşurarea unei activităţi la care participă un
grup mare de lucru. A fost utilizată cu succes în organizaţii şi s-a constatat că timpul de lucru se
poate reduce la jumătate. Metoda presupune un program pe calculator. Tot în anii '50 se descrie o
variantă a drumului critic metoda P.E.R.T. (Program Evolution Review Technique) care permite,
prin ordonarea relaţiilor între indivizi de asemenea o reducere a timpului de lucru. În 1959 în
Franţa se finalizează o a treia variantă a drumului critic metoda M.P.M. (Metro Potential
Method).
În prezent sunt cunoscute mult mai multe variante ale metodei (în 1975, Septimiu Chelcea
numără 30 de variante). Această metodă de utilizare eficientă a timpului de lucru are la bază
premisa conform căreia o activitate, oricât de complexă, poate fi descompusă în activităţi simple
şi evenimente sau etape, care să marcheze începutul şi sfârşitul activităţilor. Activităţile
simultane sau succesive, în ordinea lor de desfăşurare (tehnologică sau logică) pot fi redate prin
arce (activitate arc) sau prin noduri (activitate nod). Un exemplu de programă a unei activităţi
prin metoda drumului critic se găseşte în cartea profesorului Septimiu Chelcea „Chestionarul de
investigaţie sociologică“ (1985, pp. 135-136).
A Exerciţiu
Construcţia unei scale de evaluare cu ancore comportamentale (2 seminarii, se lucrează cu
& Bibliografie
Chelcea, S., (1975), Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
Pitariu, H., (1994) Managementul resurselor umane – măsurarea performanţelor profesionale,
Bucureşti, Editura All
130
Dinca, M., (1998),.Echelle d’evaluation a ancrage comportamental de la créativité, Revue de
Psychologie, nr.2
131
PRELEGEREA VI
Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor
Introducere
Această a şasea prelegere abordează tematica analizei fenomenelor

de dinamică a grupurilor, respectiv metoda sociomatricei, reţelele de
comunicare, stilurile de conducere.
Obiective

psihologiei;
învăţământ.
132
Rezumat
În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la nivel de grup
social. Metoda sociometrică a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970), astfel încât să permită
evaluarea locului unei persoane pe o scala emoţională şi socială. Condiţia esenţială a îndeplinirii
unui obiectiv comun este comunicarea, ea reprezentând fundamentul relaţiilor interpersonale.
Formarea reţelelor de comunicare în cadrul grupurilor sunt influenţate de diferite variabile
precum factorii socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social
al membrilor, abilităţile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind matematic reţelele de comunicare
descrie o serie de dimensiuni ale acestora care permit evaluarea gradului de coeziune şi de
funcţionalitate.
1. Metoda sociomatricei
În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la nivel de grup
social. Metoda a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970), astfel încât să permită evaluarea
locului unei persoane pe o scala emoţională şi socială. Teoria lui Moreno asupra fenomenelor
psihosociale este o abordare dinamică care se bazează pe reacţii afective de tipul atracţie,
respingere, indiferenţă, reacţii care caracterizează viaţa oricărui microgrup. Moreno afirma că
sociometria se ocupă cu „studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei“.
Fundamentale pentru sistemul său sunt conceptele de spontaneitate şi creativitate. Spontaneitatea
este determinantă, ea reprezentând o reacţie potrivită la o situaţie nouă sau, o reacţie nouă la o
situaţie anterior întâlnită. Ea acţionează asupra creativităţii şi a modelelor culturale. Energia
psihică individuală eliberată prin spontaneitate se află la baza actului interpersonal, manifestat
prin atracţie – respingere – indiferenţă. Aceste trei elemente, acţionând ca acte de emisie sau
recepţie se numesc teleelemente. Teleelementul este „cea mai mică unitate de sentiment
transmisă de la un individ la altul“. El fundamentează corpusuri sociale care cresc în
complexitate: atomul social (reţeaua sociometrică elementară ce înconjoară un individ),
molecula socială (superatomul), socioidul (îmbinarea mai multor molecule sociale), grupurile
mici (ansambluri de socioide). Totalitatea structurilor formate de teleelemente se pot evalua prin
matricea sociometrică, care reprezintă aspectele microsociale ale vieţii sociale, patternul social.
În cadrul grupului se definesc două tipuri de relaţii, formale şi informale într-o relativă opoziţie.
Sociometria poate evalua diferenţierile de structură între aspectul formal şi cel informal al
relaţiilor de grup.
Activitatea grupurilor este coordonată de un lider, care are un rol determinant în stabilirea căilor
de acţiune ale grupurilor spre atingerea unui scop comun tuturor membrilor grupului. Grupurile
mici se caracterizează prin prezenţa unui obiectiv unic care se realizează prin eforturi
133
individuale. Există diferenţe între contribuţiile membrilor la scopul comun din mai multe puncte
de vedere: calitativ, cantitativ, al tipului, intensităţii. Au şanse să devină lideri persoanele care
contribuie în mod semnificativ la realizarea scopului, fiind percepuţi de ceilalţi ca persoane de
încredere. Se poate face o clasificare a tipurilor de lider:
• liderul formal (oficial, instituţional), în acest caz poziţia de conducere rezultă din
structura socială fixată, prestabilită, funcţia fiind condiţia autorităţii sale
• liderul informal (neoficial, neinstituţional): nu are o poziţie dată de structura căreia îi
aparţine, aceasta este dobândită în raporturile de preferinţa ale grupului, ocupă o poziţie
centrală datorită influenţei în grup.
Având drept criteriu relaţia lider-subaltern, tipul comportamentului de influenţare a unui subltern
(B) de către lider (A), B.M.Bass (1960) descrie trei tipuri de conducere:
• conducere manipulativă: scopul lui A este să modifice comportamentul lui B;
• conducere eficientă: comportamentul lui B se modifică în funcţie de dorinţa lui A;
• conducerea pentru recompensă: modificarea de comportament a lui B îi aduce lui A o
recompensă.
R.B.Cattell (1954) evidenţiază două funcţii ale liderului:
• structurarea grupului – iniţiative în procesul de structurare a grupului;
• menţinerea grupului – păstrarea coeziunii în cadrul grupului, prin motivarea indivizior.
Considerând ipotetic că statutele se află într-o ordine unidimensională, simplă, ierarhia
membrilor grupului după competenţă şi simpatie coincide, Robert Bales a dorit să determine
dacă indivizii manifestă tendinţa de atribuire a unor roluri diferite în cazul în care nu există
diferenţe prestabilite de statut. Concluziile cercetării au fost următoarele:
• persoanele generatoare de idei întreprind acţiuni mai multe în domeniul rezolvării
problemei, însă recepţionează dezaprobări mai numeroase, reacţii negative şi întrebări;
• persoanele simpatizate au mai multe acţiuni în domeniul manifestării solidarităţii fiind
ajutate semnificativ de ceilalţi membrii ai grupului.
Se corelează pozitiv criteriul activismului cu cel al iniţiativei. Liderul formal este recunoscut de
grup ca având în majoritatea situaţiilor iniţiativă şi caracterizându-se prin activism, dar pe o scală
de evaluare a simpatiei se situează într-o poziţie secundară prin raportare la liderul informal.
Eficienţa tehnică a liderului formal este în raport invers proporţional cu popularitatea, deţinută de
liderul informal, care are competenţă superioară în relaţiile socioafective. De aici reiese
necesitatea existenţei în cadrul colectivelor umane a unui specialist în probleme umane care să
poată sesiza cauzele, efectele şi însemnătatea diferitelor fenomene apărute în grup: scăderea
eficienţei muncii, conflictele de muncă, incompetenţa profesională etc.
Chestionarul care stă la baza unei determinări sociometrice (a relaţiilor socioafective care se
dezvoltă într-un grup) permite tuturor membrilor grupului să precizeze relaţiile (pozitive sau
negative) pe care le întreţin cu ceilalţi. Fiecare trebuie să verbalizeze atitudini de alegere sau de
respingere în legătură cu partenerii săi. Cel mai simplu chestionar sociometric are două întrebări:
Cu cine aţi prefera să lucraţi pentru a efectua X activitate? şi Cu cine nu aţi prefera să lucraţi
134
pentru a efectua X activitate? Fiecare persoană chestionată răspunde indicând minim trei nume
de colegi.
Pentru a obţine răspunsuri valide este necesar să se respecte câteva condiţii, şi anume:
- grupul trebuie să aibă un trecut comun pentru ca relaţiile socioafective să funcţioneze;
- persoanele care sunt chestionate să accepte să completeze chestionarul, nu să li se
impună;
- răspunsurile să fie confidenţiale şi să fie garantată confidenţialitatea lor.
În baza răspunsurilor se calculează o serie de indici, denumiţi indici sociometrici. Indicii pot fi:
1. afectivi pozitivi: popularitatea (numărul de alegeri primite), expansivitatea pozitivă (
numărul de alegeri făcute), inserţia pozitivă (numărul de alegeri reciproce).
2. afectivi negativi sunt: excluderea (numărul de respingeri primite), expansivitatea negativă
(numărul de respingeri făcute), inserţia negativă (numărul de respingeri reciproce).
În interpretarea indicilor trebuie respectate o serie de reguli. Acestea sunt:
1. interpretarea indicilor nu se face izolat, ci corelativ;
2. rezultatele surprind situaţia dată sau precizată prin întrebări şi nu se pot generaliza pentru
alte situaţii;
3. rezultatele sunt valide pentru momentul de timp în care s-a aplicat chestionarul;
4. rezultatele reflectă doar relaţiile afective din grup fără să fie indicative pentru personalitatea
celor implicaţi (a celor la care se face referire).
Dacă indicii sociometrici oferă informaţii despre persoanele care fac parte din grup,
sociogramele permit descrierea structurii afective a grupului. Sociogramele sunt de două tipuri:
individuale şi colective.
Socigrama individuală constă în reprezentarea grafică a relaţiilor reale şi imaginare care unesc
un individ cu alţi membrii ai grupului şi corespunde atomului social.
Sociograma colectivă este reprezentarea grafică a tuturor relaţiilor socioafective care există în
grup.(Abric, 2002, p.137)
2. Reţelele de comunicare
Condiţia esenţială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea reprezentând

fundamentul relaţiilor interpersonale. Formarea reţelelor de comunicare în cadrul grupurilor sunt
influenţate de diferite variabile precum factorii socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie
să îl îndeplinească, statutul social al membrilor, abilităţile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind
matematic reţelele de comunicare, descrie o serie de dimensiuni a acestora care permit evaluarea
gradului de coeziune şi de funcţionalitate:
• suma vecinilor fiecărui membru al grupului reprezintă numărul de persoane cu care un
membru al grupului poate comunica direct;
• centralitatea este dată de numărul de opţiuni directe pentru o persoană din grup, se
cuantifică după numărul verigilor de comunicare;
• suma totală a vecinilor – suma poziţiilor aflate la distanţă minimă faţă de o persoană;
135
• suma distanţelor – suma pentru toate poziţiile a celor mai mici distanţe de la o poziţie la
alta.
Leavitt (1968) subliniază o serie de trăsături ale reţelelor de comunicare, având la bază modul în
care sunt interconectate elementele acestora:
• Flexibilitatea reţelei: o reţea flexibilă este aceea în care pentru a rezolva o problemă
subiecţii au un traseu minim de parcurs. Numărul de mesaje este criteriul conform căruia
se stabileşte eficienţa teoretică a unei reţele şi se stabileşte după formula C=2 (n-1), în
care: C= numărul minim de comunicări; n= numărul de subiecţi.
• Centralitatea reprezintă măsura apropierii persoanelor grupului. De această calitate
depinde cantitatea de informaţii deţinută de un individ. Informaţia deţinută de o persoană
determină diferenţele de comportament (viteza, agresivitatea, flexibilitatea, precizia);
• Poziţia periferică relativă este reprezentată de diferenţa dintre centralitatea poziţiei
periferice şi centralitatea poziţiei celei mai centrale a reţelei. Odată cu creşterea poziţiei
periferice în cadrul grupului apare tot mai clar poziţia liderului.
În urma studiilor pe reţele de comunicare s-au stabilit o serie de ierarhizări ale acestora în funcţie
de diferiţi parametrii:
• În funcţie de criteriul stabilitate: organizările de tip „roată“ (stea) şi „y“ sunt mai
stabile decât organizările de tip „linie“ şi „cerc“
• În funcţie de viteza de transmitere a informaţiei: organizările de tip „roată“ sunt mult
mai rapidă decât organizările de tip „cerc“
• În funcţie de numărul de mesaje emise: organizările de tip „cerc“ utilizează cel mai
mare număr de mesaje
• În funcţie de numărul de erori care apar în activitaea grupului: numărul cel mai mare
de erori se întâlneşte în organizările de tip „cerc“
Organizările de tip „roată“şi „y“ funcţionează cel mai corect. Deşi formaţiunile de tip „stea“ şi
„y“ sunt mai eficiente, ele limitează independenţa acţiunii membrilor existând riscul pasivităţii şi
al insatisfacţiei. În cazul „cercului“, deşi lipsită de lider, neorganizată şi dătătoare de erori,
formaţiunea poate oferi mai multă satisfacţie şi poate fi mai activă, însă poate da naştere
activismului anarhic, ce riscă a se transforma, în cele din urmă, în insatisfacţie.
Grafic reţelele de comunicare se pot reprezenta astfel:
A)
136
B)
C)
E)
Reţea în lanţ
F)
Reţea de tip „roată“ (stea)
G)
Reţea de tip „cerc“
H)
Reţea de tip „y“
137
3. Stilurile de conducere
Stilul de conducere influenţează relaţiile de grup din toate punctele de vedere. Într-o serie de
cercetări efectuate asupra mai multor grupuri de către Lippit şi White s-au putut preciza
caracteristicile diferitelor stiluri de conducere. Cercetarea s-a fectuat pe trei grupuri de subiecţi.
În prima serie de experimente liderul îşi schimba stilul de conducere de la un grup la altul. În a
doua serie, grupurile parcurgeau succesiv trei tipuri de conducere. Tipurile de conducere au fost:
în cazul unei conduceri democratice votul a fost instrumentul de decizie a activităţii acestuia; în
cazul unei conduceri autoritare decizia a aparţinut în totalitate liderului; în cazul unei conduceri
„laissez faire“ membrii grupului au avut dreptul de a opta intre diferite variante de activitate
prezentate de lider.
Rezultatele primei variante de experiment au demostrat că odată cu trecerea timpului membrii
din grupul autoritar deveneau tot mai agresivi şi ostili la nivel interpersonal, cu o frecvenţă de
opt ori mai mare decât în cele democratice, faţă de lider manifestau supunere. Rezultatele celei
de a doua variante de experiment au demonstrat pe de o parte faptul că la trecerea de la
conducerea autoritară la cea democratică au loc apariţii bruşte de agresivitate şi pe de altă parte,
absenţa liderului autoritar generează agresivitate în grup.
Stilul de conducere democratic şi „laissez – faire“ sunt eficiente şi liderii se bucură de simpatie
din partea majorităţii persoanelor care fac parte din grup. În grupuri apar două tipuri de conflicte,
şi anume conflicte cu declanşare graduală şi conflicte cu declanşare bruscă. Lewin (1939)
explică conflictele în grup prin teoria câmpului. Agresivitatea reprezintă „expresia emoţională a
unei tensiuni interne“7. Tensiunea reprezintă o anumită trebuinţă, stabilind numai forţa
agresiunii, situaţia în ansamblu dând naştere efectelor. Agresivitatea dezbină unitatea în cadrul
grupului şi produce separarea membrilor de grup. P.Golu (1974) a demonstrat că în cazul
agresivităţii este vorba de interacţiunea proceselor motivaţionale ale membrilor grupului, „stilul
de conducere reprezintă de fapt, un ansmblu de procedee de orientare a subiecţilor în sarcină“. În
cazul grupurilor cu lider autoritar motivaţia subiecţilor vine din exterior, aceştia fiind vulnerabili
la perturbările ce-i pot influenţa, pe când în grupurile democratice există o motivaţie internă
pentru îndeplinirea sarcinii, interacţionând pozitiv cu sarcina şi rezistând la influenţele
exterioare.
Stilurile de conducere depind în mare măsură de natura activităţii, de relaţiile interpersonale, de
caracteristicile personale ale membrilor, de trăsăturile individuale ale liderului ş.a. Leavitt a
efectuat experienţe prin care a arătat că indicele centralităţii unui individ din grup contribuie la
probabilitatea acestuia de a deveni lider.
Un procedeu pentru măsurarea leadership-ului este oferit de Cattell: unui grup de n-1 indivizi i se
adaugă progresiv câte un lider în postură de persoană n şi se cuantifică performanţa realizărilor
grupului, ştiindu-se sintalitatea acestuia. Astfel se poate evalua poziţia liderului.
R.Pagès (1954) propune o metodă de măsurare a reuşitei liderului, în mod indirect variindu-se
succesele grupului prin retargerea alternativă a unor lideri.
138
A Exerciţiu
Stabilirea liderului formal şi informal în grupa de studenţi utilizând metoda sociometrică.
& Bibliografie
Moreno, J.L. (1970) Fondements de la Sociometrie, Paris, P.U.F., p. 26

Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York, Harper.
Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus.
Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group performance, J.
abnorm. soc. Psychol., 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză: Quelques effets de divers
canaux de communication sur la performance d’un groupe, în: A.Lévy, Psychologie sociale
„Textes fondamentaux“, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316.
Lewin, K., Lippit, R., White, R., (1939) Patterns of aggresive behavior în experimentally
created social climates, Journal of Social Psychology, 10, p.271-299. citat după trad. în. l.
franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées experimentalement“
în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959, p.196-227
Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.233
Cattell, R.. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group Syntality, în:
Hum.Relat., 1954, 4, p.161-184
Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions majeurs,
Bull. Psychol., 1954, nr.7
Abric, J.C. (2002) Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi
139
PRELEGEREA VII
Cercetări asupra motivaţiei
Introducere
Această a şaptea prelegere abordează tematica cercetărilor asupra

motivaţiei, cuprinzând studii asupra trebuinţelor, asupra atitudinilor,
asupra credinţelor, precum şi studii de marketing.
Obiective

psihologiei;
învăţământ.
140
Rezumat
Motivaţia este definită ca un „sistem de impulsuri, imbolduri, pulsiuni interne, energizante sau
activatoare, stări tensionale sau mobiluri ale acţiunii şi conduitei“ Popescu Neveanu (1978).
Dacă motivul este interior şi funcţionează ca un generator de acţiuni, motivaţia trebuie înţeleasă
fie ca un ansamblu de motive, fie ca proces al motivării.
Cercetările asupra motivaţiei atât din punctul de vedere al metodelor, cât şi al interpretărilor, sunt
dependente de teoria psihologică căreia i se supun. Scopul cercetărilor a fost fie analiza
motivaţiei din interiorul psihismului (psihanaliza), fie analiza motivaţiei ca interacţiune socială
(psihologia situaţională).
Cercetările asupra motivaţiei îşi găsesc aplicabilitatea în domenii diferite, de la marketing la
psihologia muncii, din politică până la educaţie. Cele mai frecvente studii asupra motivaţiei
urmăresc să precizeze relaţii, caracteristici la nivelul trebuinţelor, al atitudinilor, al credinţelor şi
riturilor. Acest tip de cercetări presupune apelul la o serie de metode specifice: interviul
comprehensiv, analiza de conţinut, analiza documentelor ş. a. Studiul trebuinţelor poate utiliza ca
metodă analiza de conţinut care, având ca punct de plecare o grilă apriorică permite determinarea
trebuinţelor, ca şi a modalităţilor lor de exprimare în discurs (Murray, 1956). Studiul atitudinilor
se poate face utilizând metode calitative (analiza de conţinut, analiza jocurilor) sau prin metode
cantitative (chestionar, interviu). Studiul credinţelor presupune utilizarea unui tip de analiză de
conţinut, care se bazează în mod esenţial pe operaţia de categorizare. Ea presupune determinarea
într-un ansamblu de referinţe a acelora care reprezintă credinţe. Studiul riturilor presupune apelul
la metoda analizei de conţinut cu grilă apriorică. Riturile sunt definite astfel: „ansamblu de
conduite şi acte repetitive şi codificate, adesea solemne, de ordin verbal, gestual şi postural, cu o
puternică încărcătură simbolică, întemeiate pe credinţa în capacitatea de a acţiona a unor fiinţe cu
puteri sacre, cu care omul încearcă să comunice în scopul obţinerii unui efect anume“. (Riviere,
2000)
1. Studii asupra trebuinţelor
Trebuinţele sunt frecvent numite motive şi definite ca sistem de impulsuri, imbolduri, pulsiuni
interne, energizări sau activări, stări tensionale sau mobiluri ale acţiunilor şi conduitei (Popescu
Neveanu, 1977, p.464).
Metoda principală de studiu a acestora este analiza de conţinut cantitativă care presupune o grilă
apriori ca bază pentru stabilirea tipurilor de motive ca şi a modalităţilor lor de exprimare într-un
discurs. Prin discurs înţelegem orice expunere, de la cele oficiale până la discuţiile dintre
141
prieteni. Elementele grilei clasice de decodare a motivelor au fost descrise de Murray în 1956 şi
sunt: trebuinţa, suportul trebuinţei (elementul generator de dezechilibru), achiziţia, afilierea
(condiţii de satisfacere).
• Trebuinţa presupune decodarea şi descrierea sistemului de impulsuri, stări tensionale etc.
manifeste în discurs, text etc.
• Suportul este reprezentat de trăirile afective şi cognitive care susţin, conduc la generarea
unei trebuinţe. Cele mai frecvente tensiuni sau cauze declanşatoare de acţiune sunt
absenţa hranei, a repausului, a protecţiei, a susţinerii ca şi nevoia de identificare cu alţii,
de apartenenţă la o familie, de reputaţie şi prestigiu, de consideraţie, estetice etc.
• Achiziţia este reprezentarea bunurilor materiale sau spirituale care pot reduce tensiunea
declanşată de trebuinţă.
• Afilierea este o variantă de achiziţie în care integrarea sau participarea la acţiunile unui
grup reprezintă modalitatea de satisfacere a trebuinţei.
Pentru evaluarea trebuinţelor cel mai frecvent se folosesc tehnicile proiective. Mucchielli (1996)
exemplifică modalitatea de evaluare a trebuinţelor prin decodarea caracteristicilor trebuinţelor de
afiliere şi afecţiune ale adolescenţilor. În acest scop el a utilizat metoda proiectivă şi anume a
cerut unui grup de adolescenţi să descrie acţiunea reprezentată de un desen. Desenul a fost astfel
ales încât să poată induce trăiri corelative trebuinţelor de afiliere şi protecţie. El reprezenta doi
adolescenţi care se ţin după umeri în faţa unui adult care are o poziţie autoritară. Pentru a evalua
trebuinţele este necesară analiza discursului sau a povestirii adolescenţilor. Una din povestirile
asociate planşei prezentate a fost următoarea: „Doi tineri stau de vorbă cu un bătrân şi îi cer (1.
expresia unei trebuinţe de sprijin) bani ca să poată trăi, (2. expresia unei trebuinţe de
achiziţionare) pentru că bătrânul este bogat iar ei sunt săraci. Bătrinul îi sfătuieşte (3. trebuinţa de
consiliere) să se angajeze în fabrica lui (4. trebuinţa de suport) şi cei doi acceptă (5. dublă
trebuinţă de afiliere).“
Analiza textului evidenţiază următoarea situaţie: 1,2,5 sunt trebuinţe ale adolescenţilor, iar 3 şi 4
trebuinţe ale bătrânului; 1, 2, 3, 4, sunt elemente generatoare de trebuinţe, iar 5 pare a fi o
modalitate de rezolvare.
Limita acestui tip de analiză constă în dificultatea validării rezultatelor obţinute prin utilizarea
grilei clasice de decodare a motivelor descrise de Murray. Mucchielli (1996) consideră că
numărul mare de grile propuse pentru interpretarea motivelor se datorează unei definiţii
defectuoase a conceptului şi de aici rezultă dificultatea de evaluare a unei structuri motivaţionale
şi de validarea rezultatelor.
2. Studii asupra atitudinilor
Termenul de atitudine prezintă şi el mai multe sensuri, rezumând mai multe tipuri de relaţii. R.
Mucchielli distinge între atitudini de postură, de exprimare a unei opinii, de exercitare a unui rol,
atitudini care reprezintă predispoziţii generale. Considerând că atitudinea este un concept
indispensabil atât în psihologia socială cât şi în psihologia personalităţii, M. Rockeach defineşte
142
atitudinea ca o organizare durabilă a convingerilor despre un obiect sau despre o situaţie,
predispunând persoana să răspundă într-o manieră preferenţială. Atitudinea mai poate fi definită
ca orientare generală a unei persoane sau a unui grup, faţă de diferite elemente exterioare lui.
Precizăm că persoana sau grupul sunt consideraţi actori sociali, în timp ce elementele exterioare
se numesc obiecte sau eventual obiecte nodale. Prin urmare, atitudinea reprezintă un mod de a
reacţiona al actorului faţă de obiectele care au importanţă pentru el. Faptul de a reprezenta o
valoare le acordă obiectelor denumirea de nodale.
Atitudinile au următoarele caracteristici:
• dispun de un suport comportamental (se exprimă prin comportamente şi opinii) care se
formează pe parcursul socializării, ceea ce presupune preluarea lor de la grupul social
prin interiorizare;
• reprezintă un sistem cognitiv-afectiv-comportamental care individualizează persoana sau
grupul;
• reprezintă modalităţi de relaţionare, ele intervenind în dinamica schimburilor sociale;
• sunt caracterizate prin inducţie reciprocă, deoarece intervin în derularea relaţiilor sociale
şi le orientează.
Cercetarea atitudinilor se realizează folosind chestionarele, dacă se evaluează reacţiile afective
faţă de persoane şi grupuri de persoane şi a tehnicilor proiective atunci când se analizează gradul
de exprimare a atitudinilor, factorii care le-au generat şi căile prin care se pot restructura.
Atitudinile pot fi studiate din unghiul dinamicii intrinseci, în modul descris mai sus, sau al
modului în care intervin în relaţiile interumane. Din unghiul modelului de relaţionare,
modalităţile clasice de analiză sunt analiza tranzacţională, analiza jocurilor şi analza jocurilor de
rol.
Cercetarea atitudinilor prin metode calitative este o aplicaţie a analizei de conţinut. Ca şi în cazul
trebuinţelor, scopul este de a determina ce se ascunde sub învelişul unor expresii diverse şi care
este sensul general al trăirilor afective subiacente comune tuturor fenomenelor expresive
analizate. Ceea ce presupune o operaţie de categorizare, cu alte cuvinte se utilizează analiza de
conţinut, cu insistenţă pe etapa a doua a procedurii, deoarece fenomenele expresive analizate
funcţionează ca indicatori de atitudini.
Ipoteza conform căreia în societăţile „X „ domină o atitudine colectivă egocentrică şi
individualistă se bazează pe o serie de conduite observate la populaţia analizată, cum ar fi
scăderea numărului de căsătorii şi a numărului de copii, reacţii de refuz al regulilor de grup
social pe care le resimt ca fiind constrângătoare etc.
3. Studii asupra credinţelor
„Credinţa este o opinie fermă, o certitudine subiectivă asupra unui fapt sau a unei relaţii care nu
este de domeniul evidenţei şi uneori nici nu se poate demonstra, cum este cazul credinţelor
religioase. Se datorează întăririi afective a unor relaţii cognitive în condiţiile în care
143
demonstraţiile raţionale sunt inconsistente sau imposibile. În sens figurativ, credinţa o opţiune
sau opinie fermă“ (Popescu Neveanu, 1978, p.158).
Analiza credinţelor este un tip de analiză de conţinut care se bazează în mod esenţial pe operaţia
de categorizare. Evaluarea convingerilor despre existenţa unor forţe divine care controlează şi
decid soarta oamenilor presupune o concepţie structuralistă asupra conduitelor umane şi
determinarea într-un ansamblu de referinţe a acelora care reprezintă credinţe. Se presupune de la
început că se pot determina în diversitatea conduitelor actorilor un număr relativ restrâns de
credinţe care justifică comportamente diverse. Odată ce sistemul de credinţe devine explicit,
actorii pot fi înţeleşi deoarece s-au definit invariantele care justificau comportamentele lor.
Analiza credinţelor unor populaţii de africani faţă de boală şi moarte (Mucchielli, 1984) a condus
la o serie de concluzii cu rol explicativ. În acest studiu s-au folosit metode proiective.
Participanţilor la cercetare li s-a prezentat un desen reprezentând o vrăjitoare, un bolnav şi un al
treilea personaj care prin poziţia sa inspira căinţa. Prin instructajul facut li se cerea participanţilor
să construiască o povestire pornind de la imaginea infăţişată şi să răspundă la o serie de întrebări
privitoare la moarte şi boală.
Analiza răspunsurilor a permis descrierea sistemului de credinţe, care presupunea următoarele
invariante:
• O forţa divină, spiritul (reprezentat de vrăjitoare) care poate interveni în destinul unei
persoane pedepsind orice încălcare a regulilor tribului;
• Un sistemul de norme sociale, dictate de forţa divină care trebuie respectate neabătut;
• În cazul în care aceste norme au fost încălcate există posibilitatea răscumpărării
greşelilor, fie printr-o plată directă făcută celui prejudiciat, fie prin intervenţia vrăjitoarei
care poate justifica în faţa forţei divine greşeala şi obţine iertarea pentru cel vinovat.
4. Studii de marketing
Marketingul calitativ este un instrument de gestiune care împreună cu cel cantitativ permite să se
„construiască“ pe piaţă oferta în funcţie de cerere. Marketingul este fundamental calitativ, chiar
dacă utilizează şi tehnici cantitative. El apare şi se dezvoltă direct corelat cu apariţia concurenţei
între întreprinderi. Întreprinderile sau producătorii care au apelat la marketing nu urmăresc doar
să impună propriile produse pe piaţă şi propriul punct de vedere clienţilor, ci mai ales le permite
să cunoască mai bine trebuinţele, aşteptările, dorinţele clienţilor potenţiali ca şi modul de
percepere şi interpretare a informaţiilor privitoare la produs, modul de funcţionare a pieţei, oferte
şi cereri ale partenerilor şi ale concurenţei etc. Conceptul a căpătat o aplicabilitate mai largă după
1969, noţiunea de marketing fiind aplicată şi în politică, organizaţii umanitare, în funcţionarea
intreprinderilor etc. Marketingul calitativ şi cantitativ nu se opun, ci se completează.
Marketingul calitativ permite formularea obiectivelor, o mai bună înţelegere a evoluţiei pieţii,
precizează deciziile. Marketingul cantitativ contribuie la alegerea segmentelor de piaţă (populaţii
sau obiecte, în sensul larg al cuvântului) care trebuie cercetate şi serveşte la programarea
modului de acţiune propriu-zis.
144
Marketingul calitativ asigură o bază psihosociologică cercetărilor şi presupune studii de
profunzime pe eşantioane mici. Aceste studii urmăresc să determine atitudini, trebuinţe, valori
constitutive ale stilului de viaţă etc. Marketingul cantitativ reprezintă o bază statistică, care face
apel la eşantioane cu caracteristici bine definite, cărora li se aplică chestionare.
Marketingul calitativ nu utilizează chestionarele, metode centrate pe interlocutor şi pe punctul lui
de vedere. Conştientizarea trebuinţelor şi a atitudinilor nu este întotdeauna evidentă, tendinţa de
a masca o serie de atitudini sau/şi comportamente sunt cele două motive pentru care
chestionarele nu sunt relevante în acest tip de cercetare. În aceste condiţii, se utilizeaza metode
specific calitative, focus grupul şi interviul comprehensiv, analiza de conţinut, probe proiective
care asigură atingerea scopurilor unei anchete de marketing.
Criteriile de evaluare a unor campanii publicitare sunt exemplificatoare pentru o abordare
calitativă în marketing. Se consideră că o campanie publicitară este potenţial eficientă dacă
îndeplineşte o serie de criterii de tipul:
• capacitate de a crea un eveniment;
• surprind caracteristicile concurenţei;
• credibilitate;
• perspective de memorare;
• perspective de uitare;
• exprimă beneficiul pentru consumator;
• accesibilitate a mărcii (firmei producătoare);
• gradul de implicare a consumatorului;
• simpatia asociată produsului prezentat sau mărcii respective;
• dimensiuni ale reclamei;
• încredere indusă;
• referire la tradiţie;
• imagine a calităţii superioare prin raportare la concurenţă.
•
A Exerciţiu
Analiză din punctul de vedere al criteriilor de evaluare a reclamei a campaniei publicitare a

firmei ORANGE.
& Bibliografie
Riviere, C.,(2000) Socio-antropologia religiilor, Iaşi, Polirom

Chelcea, S., (1975), Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică ţi
Enciclopedică
145
Paris, Armand Colin
146
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
84. Anastasi, A. (1982) Psychological Testing (5th ed.), MacMillan, N. Y.

85. Babbie, E. R. (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA,
Woodsworth
86. Bachrach, A. J. (1962) Psychological research: An introduction, New York: Random
House Wadsworth Company
87. Baechler, J. (1975) Les Suicides, Paris, Calmann-Levy
88. Bandura, A. R., Sheila, A. (1963) Imitation of film mediated aggressive models, Journal
of abnormal and social psychology
89. Bannister, P. (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London,
Open University Press
90. Bardin, L. (1991) L'Analyse de contenu, Paris, P.U.F.
91. Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York,
Harper
92. Beaugrand, J.P. (1982)(1988) Observation directe du comportement. In M. Robert (ed.)
Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie, St. Hyacinthe, Edisem
93. Becker, G. (1996) Accounting for tastes, Cambridge, Harvard University Press
94. Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy, Grove Press New York
95. Brandt, R.M. (1972) Studying behavior in natural settings, New York: Holt, Rinehart
and Winston, University Press of America
96. Bulai, A. (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti
97. Caplow, T. (1970) L'Enquête sociologique, Paris, Armand Colin
98. Cartwright, D. P. (1953)(1963) L'analyse du matériel qualitatif. In L. Festinger & D.
Katz (eds.) Les méthodes de recherche dans les sciences sociales, Paris, P.U.F.
99. Cattell, R. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group
Syntality, în: Hum.Relat, 4
100. Chelcea, S. (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică
101. Chelcea, S. (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
102. Chelcea, S. (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti,
Editura Institutului Naţional de Informaţii
103. Chelcea, S. (1993) Analiza conţinutului, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi
L Vlăsceanu), Bucureşti, ed. Babel
104. Chelcea, S. (2001) Analiza secundară a cercetărilor sociologice, în C. Constantinescu
(ed.), Sociologie, etică şi politica socială, Piteşti: Universitatea din Piteşti
105. Chelcea, S. (2002) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Economică
106. De Singly, F. (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere
a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom
107. Denzin, N.K. (1989) The research act: a theoretical introduction to sociological methods,
(3rd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall
108. Dinca, M. (1998) Échelle d’évaluation a ancrage comportemental de la créativité, Revue
de Psychologie, nr.2
109. Dreher, M & Dreher, E. (1991) Gruppendicussionverfahren, U. Flick & al. (eds.)
Handbook Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union
110. Filipescu, I. (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir
şi L. Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti
147
111. Flanagan, J. C. (1994) Critical requirements: A new approach to employee evaluation,
„Personnel Psychology“. Conf. H. Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All,
Bucureşti
112. Flick, U., Kardorff, E. von, Keup, I., Rosenstiel, V., & Wolf, S. (eds) (1991)
Handbuch Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union
113. Fontana, A. şi Frey, J.H. (1994) Interviewing: The art of science, in Handbook of
qualitative research, (ed. N.K. Denzin si Y.S. Lincoln), London, Sage
114. Frank, M. G. şi Gilovich, T. (1988) The dark side of the self – and social perceptions:
Black uniforms and aggression in professional sports. Journal of personality and social
psychology
115. Geertz, C. (1983) Local knowledge: further essays in interpretative antropology, New
York, Basic Books
116. Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
117. Grawitz, M. (1972) Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz
118. Haber, L.R. şi Haber, R.N. (1982) Does silent reading involve articulation? Evidence
from tongue twisters, American Journal of Psychology
119. Hambleton, R. (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and
Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-
276
120. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus
121. Holsti, O. R. (1969) Content analysis's for the social sciences, Reading, Mass. Addison-
Wesley
122. Iluţ, P., Rotariu, T. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom
123. Iluţ, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom
124. Kerlinger, F. (1978) Validitatea şi fidelitatea în măsurare în ştiinţele sociale, Polirom,
Iaşi
125. King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi
126. Klausnitzer, J.E. (1992) Les testes d'intelligence, Marabout, Alleur
127. Krantz, D. S. (1979) A naturistic study of social influences on meal size among
moderately obese and no obese subjects, Psychosomatic Medicine
128. Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage
129. Landy, F. J., Trumbo, D. A. (1994) The Psychology of work behavior, Homewood, II:
The Dorsey Press. În H., Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti
130. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall
131. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group
performance, Journal of abnormal Psychology, 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză:
Quelques effets de divers canaux de communication sur la performance d’un groupe, în:
A.Lévy, Psychologie sociale „Textes fondamentaux”, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316
132. Lewin, K., Lippit, R., White, R. (1939) Patterns of aggresive behavior in
experimentally created social climates, Journal of social Psychology, 10, p.271-299. Citat
după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées
experimentalement“ în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959
133. Loftus, E.F. şi Burns, T.E. (1982) Mental shock can produce retrograde amnesia,
Memory & Cognition
134. Luria, A.R. (1968) The mind of a mnemonist, Basic Books, New York
135. Marx, M.H. (1963) The general nature of theory construction, In Theories in
contemporary psychology, ed. M.H. Marx, Macmillan, New York
136. May, T. (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University
Press
137. McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on
methodology and practice, London, Falmer Press
148
138. Mitrofan, N. Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice
ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992
139. Moreno, J. L. (1970) Fondements de la Sociométrie, Paris, P.U.F.
140. Muchielli, A. (1994) Les méthodes qualitatives, Paris, P.U.F.
141. Muchielli, A. (1996) Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences humaines et
sociales, Paris, Armand Colin
142. Murray, H.A. (1956) Exploration de la personnalité, Paris, P.U.F.
143. Oppenheim, A.N. (1992) Questionnaire design, Interviewing and attitude measurement,
London / New York, Pinter Publisher
144. Orne, M.T. (1962) On the social psychology of the psychological experiment: With
particular reference to demand characteristics and their implications, American Psychologist
145. Osgood, C. E., Walker, E, G. (1959) Motivation and language behavior: a content
analysis of suicide notes, Journal of anormal and social psychology
146. Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions
majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.7
147. Paille, P. (1994) L`analyse par théorisation, Cahiers de recherche sociologique
148. Patton, M., (1993) Qualitative evaluation and Research Methods, Newsbury Park, CA,
Sage
149. Pitariu, H. (1983) Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Cluj-Napoca, Dacia
150. Pitariu, H. (1994) Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti
151. Popescu Neveanu, P. (1977) Curs de psihologie generală, vol. II, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Bucureşti
152. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti
153. Posner, M.I. (1973) Cognition: an introduction, Glenview, III.; Scott, Foresman
154. Radu, I. şi colaboratorii, (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj-
Napoca, Ed. Sincron
155. Rogers, C. şi Kingers, G. M. (1966) Psyhotheraphie et relations humaines, ed. De
l'Universite de Louvain, 7 ed.
156. Rosenthal, R. (1963) On the social psychology of the psychological experiment: The
experimenter's hypothesis as unintended determinant of experimental results, American
Scientist
157. Rotariu, T. (1991) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj-Napoca,
Universitatea Babeş-Bolyai
158. Sarantakos, S. (1994) Social Research, The Macmillan Press Ltd, London
159. Strauss, A.L. şi Corbin, J. (1990) Basics of Qualitative Research: Grounded Theory
Procedures and Techniques, Newbury Park, CA: Sage
160. Shaughnessy, J., Zechmeister, E.B. (1990) Reschearch methods in psychology.
McGraw –Hill Publishing Company, New York
161. Singleton, R.Jr., Straits, Bruce C, Straits, Margaret M si McAllister, R. (1988)
Approaches to social research, New York, Oxford University Press
162. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de
producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom
163. Smith, P. C., and Kendall, L. M. (1963) Retranslation of expectations: an approach to
the construction of unambigous anchors for rating scales, Journal of Applied Psychology, 2
164. Stake, R.E. (1994) Case studies, in Handbook of qualitative research (ed. N.K. Denzin si
Y.S. Lincoln) London, Sage
165. Parsons, T. (1937) The structure of social action, New York, Free Press
166. Webb, E.J., Campbell, D.T., Sechrest, L., Grove, J. B. (1981) Noncreative measures in
the social sciences, 2d ed., Houghton-Mifflin, Boston
149
150

Metodologia Cercetarii Psihologice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metodologia Cercetarii Psihologice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

Curs pentru învăţământ la distanţă

Prof.univ.dr Margareta Dincă

Cursul este predat studentului la înscriere.

2.Tutorele este asist.univ. Alexandru Iordan

♦ PP2109 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 4 credite.

♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează metodologia cercetării

Cursul de metodologia cercetării psihologice – învăţământ la distanţă – este structurat astfel :

I.GENERALITĂŢI PRIVIND CERCETAREA ÎN PSIHOLOGIE

Această primă prelegere asigură o introducere generală în

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale

1. Scurt istoric al cercetării în psihologie

2. Principiile cercetării ştiinţifice şi conceptul de metodologie

2.1 Principiile cercetării ştiinţifice

Alţi cercetători clasifică paradigmele în trei categorii:

O altă accepţiune consideră metodologia ca fiind construită în baza unor principii

3. Cantitativ şi calitativ în studiile socio-umane

3.1.1. Principiile de bază în metodologia cantitativă sunt următoarele:

3.2. Cercetarea comprehensivă şi calitativă. Paradigma comprehensivă căreia i se supun cercetările

3.2.1. Principiile de bază ale metodologiei calitative

3.2.2. Trăsăturile caracteristice metodologiei calitative sunt următoarele:

3.3. Asemănări şi deosebiri între metodologia cantitativă şi calitativă

4. Domenii de activitate în psihologie (conform Asociaţiei Psihologilor Americani, APA)

Norme etice specifice cercetării ştiinţifice

Această a doua prelegere permite înţelegerea standardelor etice

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale

„Psihologii respectă demnitatea şi valoarea individului şi se străduiesc să păstreze şi să protejeze

1.2. Cercetarea de zoopsihologie

1.3. Standarde etice specifice publicării raportului de cercetare

2. Standarde etice specifice cercetării calitative

3. Structura raportului de cercetare

Structura raportului de cercetare trebuie respectată cu rigurozitate, acesta asigurând corectitudinea

Generarea şi formularea problemelor de cercetare

Această a treia prelegere permite înţelegerea problematicii legată de

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate

1.Identificarea problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor

2. Etapele cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative

Conform Berger (1989), scopurile unui model de cercetare sunt următoarele:

2. Structurarea planului de cercetare

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor

5. Reformularea enunţurilor teoretice

Analiză comparativă a modelul cantitativ de cercetare cu modelul calitativ de cercetare

ENUNTAREA PROBLEMEI DE CERCETARE

REFORMULAREA ENUNÞURILOR TEORETICE

ANALIZA ŞI INTERPRETAREA INFORMAÞIILOR

În cercetarea cantitativă operaţionalizarea conceptelor este o etapă indispensabilă. Este utilizată

În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată inadecvată şi ca urmare ea nu este

Generarea şi formularea ipotezelor

Această a patra prelegere se ocupă de tematica generării şi a

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice

O ipoteză trebuie să îndeplinescă următoarele funcţii: să ghideze cercetarea, să asigure un

1. Generarea şi formularea ipotezelor

Formularea ipotezelor este o fază specifică abordărilor pozitiviste, a cercetărilor cantitative.

În literatura de specialitate se definesc mai multe tipuri de ipoteze.

2. Etapele formulării ipotezelor

Etapele formulării ipotezelor sunt:

Metode şi design-uri de cercetare

Această a cincea prelegere se ocupă de tematica metodelor şi a