Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Precizari terminologice
Prin metoda se desemneaza modul de cercetare si intregul progres de realizare a
cercetarii. In practica sociologica este intalnita, mai ales sintagma metode si tehnici de
cercetare pentru evitarea unei distinctii evidente datorită legaturii extrem de stranse intre
ele.
De aceea, I. Margineanu foloseste criteriul ierarhizarii termenilor pentru o mai
buna intelegere a acestora, dar si pentru diferentierea metodelor, tehnicilor, procedeelor si
instrumentelor de investigatie.
Metoda, cea mai complexa dintre elementele enumerate, este cea care prescrie
modul de a actiona in efectuarea unei cercetari (de exemplu: ancheta sociologica,
interviul, sondajul de opinie, observatia).
DEMERSURI EPISTEMOLOGICE
Din punct de vedere epistemologic :
- cercetatorul trebuie sa aiba in vedere, in permanenta, natura specifica a actului
cognitiv in sociologie.
- cercetatorul trebuie sa faca distinctie intre ceea ce sunt si ce fac oamenii in mod real
de ceea ce spun sau ar dori ei sa faca.
In concluzie, sociologul trebuie sa stapaneasca bine teoria sociologica, metodele de
cercetare proprii sociologiei, precum si tehnicile si procedeele de aplicare a fiecarei
metode. Obligatia sa este de a asigura rigoarea explicatiei stiintifice a faptelor sociale in
urma cercetarilor de teren.
2
Elaborarea cercetării sociologice presupune o anumită procesualitate, desfăşurată
pe parcursul a trei stadii esenţiale:
1. Proiectarea cercetării;
2. Cercetarea de teren propriu-zisă;
3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor.
Aceste teme pot fi prezentate in 3 intrebări generale, dar centrale : ce, cum şi de ce ?
Aceste 3 întrebări generale sunt esenţiale pentru rezolvarea proiectului.
Etapele corespunzătoare acestui stadiu al cercetării sociologice sunt următoarele:
Pentru a delimita tema de cercetare este necesar sa o incadram mai intai intr-un
domeniu de cercetare. Acesta este prezentat, de obicei, in putine cuvinte, chiar unul
singur (ex : Rezultate scolare). O posibila tema de cercetare ar putea fi, in acest caz,
Influenta migratiei parintilor asupra rezultatelor scolare ale copiilor. Alte teme de
cercetare :
Impactul veniturilor familiei asupra rezultatelor scolare;
Influenta grupului de prieteni asupra rezultatelor scolare;
Relatia dintre motivatie si rezultatele scolare.
3
Observam ca si temele de cercetare pot fi exprimate succint, in putine cuvinte, insa mai
multe decat in cazul domeniilor. O consecinta benefica imediata a identificarii temei de
cercetare este ca face posibila corelarea muncii de cercetare cu literatura. Tema cercetarii
defineste o parte din literatura ca fiind relevanta pentru cercetare.
Intrebari specifice :
- Care este relatia dintre functiile familiei si rezultatele scolare ?
- Difera rezultatele scolare la copiii care apartin unei familii in care parintii migreaza
fata de cele ale copiilor ai caror familii nu migreaza ?
Intrebari specifice :
- Care este relatia dintre venitul familiei si incidenta sinuciderii la tineri ?
- Difera ratele sinuciderii la tineri care provin din familii cu venituri diferite ?
4
c) Accept/resping ipoteza ? c) Concluzii, tentative
I. Metoda deductiva
Ex : Fie problema de cercetare «Cum se explica diferitele rate de participare religioasa la
episcopalienii americani ?» (Factorii care determină rate diferite de participare
religioasă )
a) Ipoteza a fost dedusa din enunturi teoretice preexistente. Teoriile (opuse) care au
sugerat ipotezele sunt :
- doctrina crestina potrivit careia trebuie sa avem grija de cel slab, de cel nevoias si
cu greutati ;
- concepţia lui Marx, potrivit căreia religia este opiu pentru mase.
Ipoteza a fost formulată astfel: Enoriasii, lipsiti de satisfactie si impliniri, se intorc spre
biserica pentru satisfactii compensatorii. Aceasta este o ipoteza generala, teoretica,
neverificabila empiric.
In cercetarea de mai sus a fost aplicat mai intai un chestionar pentru a colecta
informatii de la enoriasi cu privire la cauzele care duc la rate diferite de participare
religioasa.
In etapa urmatoare s-au verificat relatiile statistice dintre principalele variabile socio-
demografice (sex, venit, varsta) cu indicatorii de participare. Astfel s-a observat ca toate
variabilele reflectau statusuri diferite in viata obisnuita. Prin proces inductiv, s-a ajuns de
la observatii concrete la explicatii teoretice generale.
Aceasta etapa consta mai intai in localizarea, identificarea informatiilor utile cercetarii,
problemei propuse si apoi in lecturarea si asimilarea ei. Etapa presupune rezolvarea
urmatoarelor aspecte de catre cercetator:
5
a) stabilirea metodelor pe care le va utiliza in recoltarea informatiilor
necesare (ex: metoda convorbirii, metoda analizei documentelor);
Prin acest demers cercetatorul poate stabili stadiul atins in abordarea si solutionarea
problemei respective. De asemenea, isi poate da seama de aspectele nevralgice ale
problemei studiate, de dezacordurile dintre cercetatori privind caile posibile de cercetare.
Documentarea efectuata poate conduce cercetatorul la continuarea investigatiei pe tema
de la care a plecat initial sau il poate determina sa reformuleze tema.
Obiectivele unei cercetari reprezinta ghiduri sau principii calauzitoare ale intregii
investigatii, ele justificand in mare parte insa si cercetarea.
Cercetarea nu are un scop in sine (nu cercetezi de dragul de a cerceta). Obiectivul
general este fie asigurarea progresului cunoasterii stiintifice (scop tematic), fie optimizarea
actiunilor si activitatilor umane (scop practic).
Structura ipotezei
1. o unitate (grup, societate, institutie sau persoană ) ;
2. o variabila ( coeziune, ierarhie, democratie, inteligenta ) ;
3. valori ale variabelelor ( puternica, autentica, inalta, exceptionala ).
Exemple de ipoteze
1. Cu cat oamenii sunt mai inteligenti, cu atat coeziunea grupului din care fac parte
este mai mare.
2. Daca societatea este autentic democratica, atunci ierarhia organizationala in
institutii nu este prea inalta.
6
3. Cu cat grupurile umane sunt mai coezive, cu atat stima de sine a persoanelor din
aceste grupuri este mai ridicata.
4. Daca ierarhia organizationala este inalta, atunci satisfactia muncii este scazuta.
Ce nu este ipoteza
1. Principiu - o lege, un enunt aflat la baza unei deductii. Principiul este deja verificat
empiric intr-un numar mare de cazuri (ceea ce implică generalizarea sa), pe cand
ipoteza urmeaza sa fie verificata.
2. Axiomă – enunt care este adevarat prin definitie ; ea are un grad mare de abstractie.
De asemenea, axiomele nu sunt testabile.
3. Presupunere – enunt de tip ipotetic care nu se confrunta cu realitatea.
4. Bănuială – echivalentul ipotezei la nivelul cunoasterii comune.
7
4. Complexitatea – sunt preferate ipotezele cu un numar mare de variabile. Exista
ipoteze de nivel 1 cu o singura variabila şi ipoteze de nivel 2 cu doua variabile s.a.m.d.
Tipuri de ipoteze
2. Ipoteze de lucru, testabile empiric – sunt construite prin derivare din ipotezele
teoretice.
Ipotezele de lucru enunta simplu relatiile dintre doua sau mai multe variabile,
variabilele fiind rezultatul masurarilor.
Ex : Fie ipoteza « Cu cat gradul de integrare sociala este mai mare, cu atat rata
sinuciderilor este mai scazuta. » (E. Durkheim, « Le suicide »).
Din ipoteza teoretica deducem o ipoteza intermediara : « Gradul de integrare
sociala a catolicilor este mai mare decat cel al protestantilor. »
Ipoteza de lucru : « Rata sinuciderilor este mai mare in comunitatile protestante
decat in cele catolice. »
Ex : Fie ipoteza teoretica : « Cu cat economia unui oras (variabila) este mai
dinamica (valoarea variabilei), cu atat ritmul vietii (variabila) din acest oras este mai
rapid (valoarea variabilei). »
8
Deducem ipoteza de lucru : « Cu cat PIB/loc. dintr-un oras este mai mare, cu atat
este mai mare viteza medie de deplasare a pietonilor in centrul orasului masurata la o
anumita ora. »
Generarea ipotezelor este un mod de formulare, de predictie, de anticipari.
Ipotezele din stiintele sociale sunt importante pentru ca indica observatiile care
trebuiesc facute, si nu neaparat pentru ca indica rezultatul probabil al acestor observatii.
In cele doua exemple, pe care le vom enunta mai jos, sunt inscrise observatiile care
trebuiesc facute. Aceste exemple de ipoteze teoretice sunt :
2. Culturile individualiste sunt mai rapide decat cele care subliniaza colectivismul
(este vorba tot despre ritmul vietii).
In primul caz, cercetatorul va trebui sa masoare, pentru fiecare din tarile care
constituie unitatile sale de analiza, gradul in care structurile birocratice ale acelei tari
prezinta caracteristicile birocratiei weberiene, iar apoi sa verifice relatia dintre aceste
masuratori si cresterea economica inregistrata intr-o anumita perioada de timp, in tara
respectiva.
2. Ipoteze care vizeaza corelatii empirice - sunt cele mai frecvente, intalnite in
cercetarile de teren (ex : cu privire la divortialitate, se pot forma numeroase ipoteze de
acest tip : alcoolism-divortialitate, comportament agresiv-divortialitate, diferente mari de
varsta intre soti – divortialitate. In acest caz se incearca identificarea caracteristicilor
comune ale celor doua grupuri pentru explicarea asemanarii comportamentelor lor).
9
Modalitati de elaborare a ipotezelor
Ipoteza de nivel
3.a
minim de 3.a 3.b 3.b 3.b
generalitate
(ipoteza de
lucru)
Date empirice
3.a. Studentii preiau in cursul procesului de socializare secundara normele si valorile
sociale caracteristice profesorilor lor.
3.b. Muncitorii au un comportament profesional asemanator cu al liderilor lor.
10
“striga”, pentru ca apoi, pe baza cunoasterii, sa cautam diferentele care
“soptesc”.
3. Analogia
Ipotezele sociologice pot fi stabilite si prin analogie cu fenomene fizice, biologice etc.
Aceeasi cercetare poate fi abordata atat deductiv, cat si inductiv. Un exemplu ni-l ofera
trei cercetatori americani : Glock, Ringer, Babbie, 1967.
1) Modelul deductiv
b) Teoriile care au sugerat ipotezele (modelul teoretic din care s-au inspirat) :
doctrina crestina, potrivit careia trebuie sa avem grija de cel slab, nevoias si cu
greutati ;
din Marx care spunea ca religia este opiu pentru mase.
Categoriile cu disconfort au fost stabilite : femeile, batranii, cei necasatoriti, vaduvi sau
divortati.
d) Ipoteza de lucru in toate aceste cazuri era : « Participarea religioasa a celor care
apartin acestor categorii este mai mare decat a categoriilor opuse. »
Participarea religioasa a fost masurata pe 3 dimensiuni :
i) ritualica (participarea la liturghie) ;
ii) organizationala (apartenenta la organizatii religioase);
iii) intelectuala (lectura textelor religioase).
11
2) Modelul inductiv
In cazul modelului inductiv, elaborarea instrumentelor de cercetare nu a fost rezultatul
realizarii schemei de operetionalizare prezentate mai sus.
12
a) toate persoanele (sau grupurile umane organizate) care sunt implicate printr-un
tip de activitate practică în procesele socio-economice sau culturale care
constituie obiectul cercetării;
b) toate persoanele care, prin statutul lor social, sunt răspunzătoare de organizarea,
conducerea și efectuarea controlului social asupra proceselor menționate;
c) persoane care, deși nu sunt implicate nemijlocit în procesele analizate, dețin
informații referitoare la aceste procese.
De exemplu, sfera colectivităților generale este diferită în cazul a două cercetări pe
teme aparent asemănătoare. O investigație pe tema „Factorii psihosociali ai creșterii
productivității muncii” presupune luarea în considerare a informațiilor date de salariații
care își desfășoară activitatea în unitatea respectivă. Dacă analiza vizează „Factorii
psihosociali care contribuie la creșterea eficienței sociale a muncii” , sfera colectivității
statistice generale va fi mult mai mare. Diferența este dată de conținutul celor două
concepte, „productivitatea muncii” și „eficiența socială a muncii”. Ultimul este un concept
mult mai complex. El exprimă, pe lângă productivitatea muncii, și valoarea socială a
produselor, calitatea acestora, nevoile sociale pe care le satisfac etc. În acest caz, pentru o
analiză riguroasă și relevantă sunt necesare informații și de la beneficiarii produselor
realizate în unitatea cercetată.
b) După ce s-a stabilit colectivitatea statistică generală, se procedează la gruparea
populației în raport cu acele caracteristici natural-sociale ale acesteia. Cele mai frecvente
caracteristici ale populației, care devin criterii de grupare (stratificare) în cercetările
psihosociologice sunt:
1. Caracteristicile socio-demografice: sex, vârstă, starea civilă, structura familială.
2. Caracteristici socio-profesionale: tipul profesiei, forma de calificare, vechimea în
muncă etc. De ex., profesia de miner.
3. Caracteristici sociale: apartenența la grupul social, la mediul social de proveniență
(rural, urban). Gruparea populației, în vederea studierii ei sociologice, în funcție de
mediul social de proveniență este o cerință metodologică de bază.
4. Caracteristici economice: venituri ale persoanelor sau bugete familiale, tipul și
structura locuinței, zestrea gospodăriei etc. Aceste caracteristici sunt utilizate drept
criterii de clasificare a populațiilor (anterior cercetării) mai ales când cercetările se
referă la aspecte ale calității vieții sau nivelului de trai.
Informațiile cu privire la toate tipurile de caracteristici menționate mai sus se obțin, de
regulă, din situații statistice, din fișele de evidență, registrele agricole, fișele de pontaj etc.
Se întâmplă uneori ca aceste surse să nu fie complete sau să nu fie actualizate. De aceea,
pentru a avea o imagine completă a structurilor populației ce urmează a fi studiate, se
folosesc fișele de recensământ.
c) Structurarea populației în funcție de caracteristicile de mai sus servește la efectuarea
a două operații metodologice de o deosebită importanță în organizarea și desfășurarea
cercetărilor concrete: eșantionarea și întocmirea tabelelor de corelație în care aceste
caracteristici obiective ale populației se constituie ca variabile independente în funcție de
care se analizează opiniile, motivațiile, performanțele profesionale, aspirațiile etc.
Cercetările sociologice pot fi efectuate asupra întregii populații care formează ceea ce
anterior am numit „colectivitatea statistică generală” (cercetări totale) sau asupra unui
eșantion extras din populația totală (cercetări selective). În practică situațiile cele mai
frecvente sunt acestea din urmă. Cercetările selective prezintă avantaje atât din punct de
13
vedere științific, cât și material. În cadrul acestui tip de cercetare, numărul populației de la
care urmează să fie recoltată informația se reduce considerabil față de populația totală.
Sunt situații când analiza științifică a unui fenomen social se poate face prin investigarea a
4-5 mii de subiecți, iar rezultatele să fie reprezentative pentru întreaga populație a țării. În
astfel de condiții, cercetarea poate fi mai riguroasă prin adâncirea analizei asupra unui
număr mai mare de caracteristici ale realității cercetate. Pentru ca o astfel de cercetare
selectivă să fie una științifică este obligatoriu ca eșantionul calculat să fie reprezentativ
pentru întreaga colectivitate statistică studiată.
Se poate spune despre un eșantion că este reprezentativ atunci când subiecții reținuți
din eșantionul respectiv sunt purtătorii principalelor caracteristici ale populației totale.
Reprezentativitatea eșantionului exprimă deci, capacitatea acestuia de a reproduce cât mai
fidel structurile și caracteristicile populației din care a fost extras. Pentru a satisface această
cerință, eșantioanele trebuie să fie calculate după scheme de eșantionare elaborate în
cadrul statisticii teoretice sau în cadrul metodologiei cercetărilor sociale.
Natura specifică a diverselor tipuri de fapte sociale impune utilizarea unor metode
adecvate pentru studierea lor. Dacă, de exemplu, într-o cercetare sunt formulate ca
obiective cunoașterea relațiilor socioafective din grupurile mici, precum și opiuniile,
motivațiile și comportamentele indivizilor care formează aceste grupuri, este obligatoriu să
folosim mai multe metode. Pentru studiul relațiilor socioafective, singura metodă care
poate fi folosită este metoda sociometrică; opiniile și motivațiile pot fi cunoscute cu
ajutorul anchetei sociologice, iar pentru studiul comportamentelor umane observația
metodologică s-a dovedit a fi metoda cea mai adecvată. Folosirea, în acest caz, a trei
metode distincte nu este un capriciu al cercetătorului, ci este impusă de natura diferită a
faptelor sociale care constituie obiectul analizei științifice.
De regulă, într-o cercetare sociologică, aplicarea unei singure metode este
incompletă, deoarece se situează și se finalizează într-un singur nivel analitic (cel mai
adesea descriptiv). Tocmai de aceea se recomandă dublarea metodelor cantitative de către
metode calitative de recoltare a informațiilor.
14
Cunoașterea științifică riguroasă trebuie să conducă la îmbinarea celor două
abordări.
În practică, unitatea dintre metodele și tehnicile cantitative și calitative
apare astfel:
- în cazul unor probleme sociale mai puțin cunoscute, elaborarea propriu-zisă a
tehnicilor cantitative (a chestionarului, de exemplu) ar trebui precedată de studii
pregătitoare (în care să se folosească interviurile intensive, de profunzime, analize
documentare, observații).
Benefic pentru cercetare este ca în urma aplicării propriu-zise a chestionarului (a
metodelor și tehnicilor cantitative) informațiile să fie completate de date obținute prin
utilizarea metodelor intensiv-calitative.
Trebuie selectate metodele cele mai adecvate cercetării, în funcție de concepția general-
teoretică, de obiectivele și ipotezele cercertării.
Întrebările din chestionar, ghid de interviu, ghid de observație etc. vor fi construite pe
baza indicatorilor obținuți prin operaționalizarea conceptelor.
Atât metodele și tehnicile de cercetare stabilite, cât și elaborarea propriu-zisă a
instrumentelor de lucru nu au valoare decât în măsura în care, prin intermediul acestora,
se ating obiectivele cercetării și sunt verificate ipotezele de cercetare.
Informațiile referitoare la diferite aspecte ale vieții sociale prezintă diferențe atât de
conținut cât și de formă. De aceea, în cercetare se folosesc instrumente elaborate în cadrul
diverselor metode sociologice pentru a recolta informații necesare: fișa de observație,
chestionarul, ghidul de interviu, testul sociometric etc.
Redactarea instrumentelor nu este o operație pur tehnică. Acest moment în
pregătirea unei cercetări concrete, este dependent de calitatea demersurilor metodologice și
este influențat de teoria sociologică generală.
Întrebările din chestionar, ghid de interviu, ghid de observație etc. vor fi construite pe
baza indicatorilor obținuți prin operaționalizarea conceptelor.
15
4. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor
16
Informațiile obținute se raportează la obiectivele și ipotezele cercetării – este
momentul în care se argumentează confirmarea sau infirmarea fiecărei ipoteze de lucru.
Sunt evidențiate următoarele aspecte:
precizarea modului în care orice aspect al datelor recoltate modulează sau
completează explicații referitoare la ipoteze.
Corelarea și integrarea tuturor informațiilor rezultate în urma analizei fie în
vededrea formulării de noi ipoteze de cercetare, fie de sugerare a noi demersuri de
abordare a subiectului supus analizei.
Este subliniată și reprezentativitatea informațiilor obținute și semnificația lor
sociologică.
17
4. METODE DE CERCETARE
1. Metoda observaţiei
18
Dezavantaje:
observaţia trebuie susţinută de alte metode şi instrumente, altfel poate deveni sursă
de eroare în analiza datelor;
necesită timp îndelungat de folosire;
se foloseşte pe eşantioane mici;
la nivel de observaţie nu se recomandă încercarea de a identifica relaţii cauzale;
Avantaje:
această metodă este utilă atunci când este folosită împreună cu alte metode;
permite accesul direct şi nemijlocit al cercetătorului la realitatea socială;
asigură un grad mare de obiectivitate şi complexitate a imaginii rezultate;
ne ajută să înregistrăm fenomenul studiat în condiţiile sale proprii de desfăşurare;
poate realiza atât înregistrarea comportamentelor individuale, cât şi a celor
colective.
19
„transferate” sau generalizate asupra altor cazuri (chiar dacă par asemănătoare). Ceea ce
înseamnă că observaţiile de explorare sunt specifice etnologiei.
Etnologii au identificat caracteristici ale societăţilor „primitive” cu privire la
familie, cultul morţilor, îmbrăcăminte, hrană, viaţă socială, toate acestea fiind în legătură
cu practica ceremonialului – prezentă în toate domeniile vieţii social-culturale.
Experienţa etnologilor este utilă pentru sociologi. Regulile observaţiei de tip
etnologic se pot aplica aproape în întregime investigaţiilor sociologice de teren. În amble
cazuri, cercetătorul intră în contact direct cu realitatea socială, observă şi descrie fenomene
şi procese în curs de desfăşurare, apelează mai mult la fapte decât la opinii.
Observaţia spontană reprezintă genul de observaţie realizată la nivelul simplului
contact al cercetărorului cu realitatea. Acest tip de observaţie prezintă atât dezavantaje şi
cât şi avantaje.
Dezavantaje:
se realizează, în general, pe o bază subiectivă (neavând pregătirea teoretică
corespunzătoare); ţine cont de opiniile şi interesele observatorului;
este necritică; rareori se poate repeta în aceleaşi condiţii;
întegistrarea se face pe baza memoriei, deci există pericolul trunchierii
informaţiilor.
Avantaje:
acest tip de observaţie este foarte util în găsirea de noi direcţii de cercetare (de
exemplu, descoperirea penicilinei de către Flemming).
Despre observaţia şiinţifică, Henri H. Stahl atrăgea atenţia asupra următoarelor
note definitorii:
este fundamentată teoretic: are la bază o concepţie ştiinţifică despre lumea
înconjurătoare, o teorie sociologică;
este sistematică şi integrală: vizează totalitatea aspectelor fenomenului studiat;
acesta este văzut ca un sistem de elemente interdependente;
este repetată şi verificată: asigură un grad mare de obiectivitate în aprecierea
fenomenelor;
este analitică: procedează la descompunerea obiectului observat în elementele lui
componente şi apoi trece la evidenţierea întregului;
este metodică: condusă după anumite reguli teoretice, epistemologice,
metodologice;
datele şi informaţiile rezultate în urma observaţiei sunt înregistrate într-o fişă de
observaţie, în vederea prelungirii lor ulterioare.
Totuşi trebuie remarcat că observaţia ştiinţifică devine mult mai bogată în rezultate atunci
când reprezintă o urmare a unei observaţii spontane.
20
ipotezele utilizate;
populaţia sau unitatea socială (persoană, grup, familie, organizaţie etc.) supusă
investigaţiei;
timpul de observaţie preconizat a se utiliza;
modalităţile de înregistrare a datelor de observaţie, în funcţie de natura acestora şi
de ritmul derulării faptelor sau fenomenelor observate.
Un alt instrument destinat înregistrării efective a datelor observaţiei îl reprezintă
fişa de observaţie, ale cărei elemente sunt următoarele:
locul desfăşurării observaţiei;
timpul realizării observaţiei (cu precizarea momentelor de început şi de încheiere a
acesteia);
consemnarea datelor observaţiei.
Datele şi informaţiile obţinute în urma observaţiei se referă la trei mari categorii de
probleme:
fapte, manifestări, obiecte;
acţiuni, activităţi, comportamente, reacţii;
opinii, atitudini, mentalităţi.
În orice tip de observare, cercetătorul trebuie să-şi pună o serie de întrebări: ce va observa?
Cum o va face? Cum să înregistreze faptele observate? Cum să le interpreteze în vederea
teoretizării? Un model al observării ne propun Ruth Kohn şi Pierre Nègre (1991):
Pentru ce ?
Cum ? Ce ?
Când ?
Unde ?
Cine? – echipa care va realiza observaţia
Pentru cine? – beneficiarul cercetării
Pentru ce? – scopul observaţiei
Ce? – obiectul observaţiei
Cum? – participă, înregistrează, interpretează
Când? – timpul
Unde? - locul
Aplicaţie
Pierre Bourdieu studiază mentalul burgheziei contemporane în perioada 1967-1968 asupra unui
eşantion de 1217 persoane, în Franţa. Concomitent cu aplicarea chestionarului, operatorii de interviu
au completat şi o fişă de observaţie despre locuinţa, îmbrăcămintea, frizura, vorbirea persoanelor
intervievate.
21
Fişă de observaţie privind studierea gustului estetic al claselor sociale
Locuinţa:
apartament
casă
casă (pentru o singură familie), în afara oraşului
Vechimea locuinţei
Calitatea:
locuinţă socială
de clasă de mijloc
veche
sărăcăcioasă
destul de prestigioasă
foarte prestigioasă
Numărul camerelor:
Decorarea:
Mobila:
Stilul predominant:
Pardoseala:
Alte observaţii:
Îmbrăcămintea
Pentru bărbaţi:
salopetă
costum
pulover
haine obişnuite (cămaşă, blugi)
haine moderne
Pentru femei:
haine de casă
costum
fustă şi bluză
rochie foarte şic
încălţăminte (cu tocuri înalte, papuci)
machiaj şi parfum:
îngrijite sau nu:
Părul
Pentru bărbaţi:
scurt, mediu, lung
dat cu briliantă
mustaţă
barbă (specificaţi tipul)
Pentru femei:
scurt, mediu, lung
cu coc
coafat (permanent)
22
oxigenat
cu bucle
drept
vopsit
Vorbirea
cultivată
vulgară
standard
cu greşeli gramaticale (specificaţi)
Accentul:
puternic
slab
inexistent
Actualizaţi pentru condiţiile de azi din România această fişă de observaţie utilizată de P. Bourdieu.
Ghidul de observaţie
23
posibilitatea să vadă şi să noteze direct ceea ce îi interesează, fără intermediari.
Întotdeauna se va da prioritate faptelor văzute direct şi nu celor spuse de alţii.
3. Totuşi, observaţia nu exclude dialogul cu subiecţii, convorbirile mai scurte
sau mai îndelungate cu populaţia investigată. Dimpotrivă, în cursul observaţiei suntem
nevoiţi să întrebăm şi să ascultăm ce spun, şi mai ales cum spun, cum prezintă subiecţii
observaţi faptele şi evenimentele. Ce spun trebuie notat şi verificat. Cum spun trebuie
descris (mimica, gesturile, reacţiile spontane) în detaliu pentru a nu se pierde elemente
semnificative. Pentru realizarea tuturor acestor observaţii este necesară elaborarea unui
demers metodic de investigare.
4. Dacă în timpul cercetării un şef de echipă sau de secţie justifică
lipsurile compartimentului pe care îl conduce afirmând că subordonaţii sunt indisciplinaţi
şi/sau slab pregătiţi profesional, cercetătorul trebuie să reţină opinia acestuia pentru ca
apoi să o verifice minuţios. De aceea, se va observa direct modul de a munci şi conduita
fiecărui membru al echipei. Dacă opinia şefului de echipă nu se confirmă prin fapte,
sociologul se va întreba de ce acesta a formulat opinia respectivă. De exemplu, un specialist
foarte priceput în domeniul său poate să nu se bucure de opinii favorabile din partea
subordonaţilor din cauza unui deficit de comunicare, a unei proaste colaborări, a unei
atitudini arogante, a lipsei de înţelegere pentru problemele celorlalţi, în concluzie, opiniile
trebuie întotdeauna verificate şi confruntate cu faptele, utilizând tehnici şi mijloace variate.
5. Dacă ne interesează gradul de calificare a oamenilor, randamentul lor
profesional, situaţia absenţelor de la program nu ne vom bizui doar pe opiniile subiecţilor
chiar dacă aceştia sunt persoane cu funcţii de conducere şi coordonare. Observaţia
directă a acestor situaţii presupune consultarea obligatorie a documentelor primare
(certificate de calificare, situaţii şi rapoarte contabile, fişe de pontaj, state de plată).
Răspunsurile date de subiecţi ne prezintă, de regulă, situaţiile respective „în
general" apelându-se doar la datele „rămase în memorie", fapt care-1 obligă pe
sociolog să alcătuiască el însuşi unele statistici, tabele şi situaţii care interesează
investigaţia sociologică, sprijinindu-se pe datele obiective din întreprinderea
respectivă. Nicio informaţie nu poate fi înregistrată şi luată în consideraţie dacă nu a
fost verificată. În anumite situaţii, unele statistici şi rapoarte pot denatura adevărul
tocmai prin „hiperexactitatea" lor, care nu ţine seama de natura calitativă şi dinamică a
fenomenelor studiate. Prin urmare, contactul direct cu faptele, observarea nemijlocită
a realităţii nu ne poate înşela.
6. Informaţiile obţinute se înscriu într-o fişă de observaţie care seamănă
foarte mult cu cele etnografice, şi chiar mai mult cu cele medicale (adaptând, desigur,
antecedentele, manifestările, diagnosticul şi „tratamentul" la specificul fenomenelor
sociale). Se vor utiliza şi o serie de instrumente care se anexează: tabele, liste, scheme,
hărţi, cartograme, filme, fotografii etc. Desigur, se vor realiza observaţii repetate pentru
reflectarea dinamicii şi identificarea sensului şi ritmului de evoluţie a fenomenului
studiat. Fişele sociologice de observaţie reflectă întregul social, redau colectivitatea
socială respectivă (întreprindere, sat) ca totalitate şi ca sistem unitar de elemente, fapte,
procese şi relaţii sociale. Din această perspectivă, fişa de observaţie cuprinde pe de o parte
o structură alcătuită din spaţiul fizic, spaţiu social, spaţiul umanizat, spaţiul afectiv şi
spaţiul cultural, precum şi multitudinea de inter-relaţii ce se realizează între acestea, iar pe
de altă parte o structură alcătuită din colectivitatea socială observabilă, poziţia spaţială a
acesteia, instituţiile şi elementele componente, funcţiile şi raporturile sociale în
24
colectivitate, structura fenomenului studiat şi funcţionalitatea fenomenelor observate.
7. Observaţiile depind de gradul de cunoaştere prealabilă a
colectivităţii şi de scopurile urmărite pe de o parte, precum şi de experienţa
cercetătorilor şi de timpul acordat observaţiei. Observaţiile vizează manifestările
colectivităţii studiate în diferite împrejurări: la muncă, în timpul liber, în mediul
familial, în mediul social (stradă, cartier), în microgrupuri — atât la nivel individual, cât şi
nivel de grup. Înregistrarea observaţiilor presupune o anumită clasificare, iar clasificarea
presupune o primă reflexie (şi chiar conceptualizare) asupra materialelor de teren. Unele
clasificări se realizează potrivit codurilor stabilite iniţial în funcţie de variabile,
indicatori, itemi etc., în timp ce altele nu presupun un nivel adâncit de elaborare (unele
reacţii, conduite, atitudini). Adesea operatorii de teren notează fapte brute care urmează a fi
interpretate şi analizate de sociologi, fără a se putea lipsi de folosirea anumitor coduri şi
unităţi de observaţie comune pentru toţi cercetătorii. Observaţiile sunt înregistrate în
funcţie de contextul general al universului investigat, iar descrierile rămân întotdeauna
globale. Nu putem nota un anumit fapt sau o anumită atitudine fără a menţiona contextul
psihosocial şi împrejurările concrete în care s-a manifestat.
8. Unităţile de observaţie constituie o problemă cheie pentru orice cercetător
de teren. Aceste unităţi de observaţie se împart în unităţi verbale (cuvinte cheie,
propoziţii), unităţi nonverbale (gesturi, reacţii spontane) şi unităţi de semnificaţie.
Unităţile de observaţie pot fi urmărite şi notate de către acelaşi cercetător sau pot fi
repartizate la cercetători diferiţi.
9. Unităţile de observaţie specific sociologice sunt "unităţile de
semnificaţie", în cazul unui studiu sociologic. Obiectul de cercetare va aparţine vieţii
sociale şi va fi privit din punct de vedere sociologic. Cu alte cuvinte, trebuie să aibă o
semnificaţie socială. Dacă se constată că există instalaţii electrice şi sanitare defecte într-
un liceu de specialitate (construcţii, energetic) care posedă ateliere special amenajate
însuşirii meseriilor de electrician, instalator, constructor. Acest fapt are mai multă
semnificaţie decât dacă se constată acelaşi lucru în alte şcoli, cu alt profil. Imaginea unei
şcoli sau a unei întreprinderi se conturează încă „de la intrare", de la primul contact cu
oamenii şi cu locurile lor de muncă (ordine sau dezordine, spirit gospodăresc sau
dezorganizare şi risipă). Pe baza acestor prime observaţii ne formulăm primele ipoteze pe
care le verificăm prin alte date şi prin alte tehnici.
Observând un grup putem întâlni o serie variată de fapte sau gesturi
semnificative: de politeţe, de admiraţie, de repulsie, de bunăvoinţă sau de ameninţare, de
stimă sau de desconsiderare, prin îmbrăţişări, strângeri de mână, semne de aprobare sau
dezaprobare. Observaţia trebuie să vizeze astfel toate expresiile şi manifestările vizibile şi
mai puţin vizibile ale subiecţilor investigaţi.
10. Echipa sociologică trebuie să fie dotată cu aparate foto, aparate de înregistrat
şi filmat, calculatoare etc.
25
persoanelor şi grupurilor umane. Descrierea, în cazul observaţiei, implică o activitate de
comparare, o reperare şi ierarhizare a diferenţelor şi asemănărilor. Important este ca din
datele de observaţie să se extragă legi.
Aplicaţie
Henri Peretz Ghid de observaţie într-o biserică catolică (după Chelcea, Metodologia
cercetării sociologice, 2004)
26
Observatorul trebuie să meargă prin cartier şi să observe clădirile şi
persoanele.
Adaptaţi acest ghid pentru studiul ceremonialului religios dintr-o biserică ortodoxă.
Caracteristici:
1. Observaţia participativă, ca şi observaţia de tip etnologic, presupune
contactul îndelungat al cercetătorului cu colectivităţile studiate (mai multe luni şi chiar
mai mulţi ani) şi o anumită integrare (participare) la activităţile specifice acestora;
2. Această cercetare nu vizează indivizii izolaţi de grup sau context (aşa cum
se întâmplă în cazul interviului sau chestionarului) şi nu se rezumă la un simplu dialog între
operatori şi subiecţi (dialog ce s-ar desfăşura pe baza unor formulare cu întrebări
precodificate şi a unor eşantioane);
3. Observaţia participativă vizează ansamblul grupurilor sau populaţiilor, prin ceea
ce au mai caracteristic şi semnificativ. Acest tip de observaţie urmăreşte astfel ceea ce
este relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii: tendinţe majore, modele şi stiluri de
comportament;
4. Observatorul aduce date mai veridice decât operatorul de interviu sau
chestionar (este mai uşor a minţi un anchetator decât a disimula ceea ce eşti faţă de un
observator);
5. Pentru a putea observa şi înregistra cât mai exact „ceea ce se
petrece” în colectivităţile studiate este necesar ca prezenţa observatorului să fie
acceptată de acestea. Practica sociologică arată însă că o asemenea prezenţă îndelungată în
interiorul grupului este mult mai puţin tolerată decât dacă se administrează formulare şi
întrebări. Experienţa antropologilor şi etnologilor este relevantă în acest sens: rezultatele
pe care le-a obţinut Margaret Mead (Moeurs et sexualité en Oceanie) n-au fost acceptate
de soţii Lynd care decid utilizarea observaţiei etnologice în cercetarea localităţilor luate ca
întreg. Studiul asupra lui Middletown (Robert Lynd, Middletown: a Study in American
Culture) a rămas celebru în literatura de specialitate şi un model de investigaţie de teren.
6. Pentru realizarea unei cercetări ştiinţifice asupra unei anumite colectivităţi
sociale nu este suficient un singur observator, ci o echipă - poate fi chiar
interdisciplinară - ajutată de „participanţi observatori", adică de subiecţi selecţionaţi în
funcţie de interesele şi capacităţile lor.
27
activităţi „discontinui");
2. observaţii etnologice în care cercetătorii se amestecă în colectivitate, se
integrează în mod cât mai real în viaţa şi munca colectivităţii pe o perioadă mai mare de
timp.
Etapele observaţiei participative
1. etapa iniţială a observaţiei - stabilirea obiectivului investigaţiei - este
precedată de alegerea locului cercetării şi de acceptarea de către locuitorii-subiecţi a
cercetătorului; aceasta presupune mai întâi o „inspecţie generală" a contextului de
cercetare, în care sociologul trebuie să apară fără prejudecăţi, scheme categoriale şi
ipoteze prealabile. Cercetătorul nu poate fi total în afara subiectului, ci are ca punct de
plecare anumite întrebări de genul: Ce se petrece de fapt aici? Ce îi face pe oameni să se
comporte astfel? Pe ce principii implicite este organizat microuniversul lor social? De
la observaţia de ansamblu se ajunge astfel la o observaţie focalizată pe anumite aspecte şi
dimensiuni ale practicilor şi interacţiunilor umane şi eventual, pe o anumită categorie de
subiecţi;
2. observarea şi conservarea minuţioasă a faptelor, fenomenelor şi relaţiilor
sociale studiate care să cuprindă referiri la:
- trăsăturile indivizilor, la acţiunile şi interacţiunile lor;
- aspecte ce ţin de rutină şi ritual social (elemente tradiţionale);
- caracteristici instituţional-organizatorice ale locului studiat.
Chiar dacă se folosesc mijloace audio-vizuale de înregistrare, rămân indispensabile
notiţele, consemnările de teren scrise, în această situaţie se impun două cerinţe:
- a nota minuţios nu înseamnă a înregistra totul; un asemenea material ar
fi foarte greu, dacă nu imposibil, de prelucrat şi analizat;
- trebuie să primeze descrierile şi nu impresiile, sau măcar cele două
paliere ar trebui să fie distincte.
3. testarea ipotezelor ce presupune precizarea şi consolidarea
categoriilor şi ipotezelor. În acest caz, testare semnifică un proces flexibil de tatonări,
completări şi reveniri.
4. construirea teoriilor care leagă conceptele şi teoriile într-un întreg.
Aceste etape ale observaţiei participative se suprapun într-o proporţie
considerabilă. Iar pe de altă parte, această importantă metodă de investigaţie de teren
include şi o altă etapă ce ţine de elaborarea raportului de cercetare.
Reguli stabilite de sociologi pentru desfăşurarea observaţiilor participative:
a) să respecte normele de convieţuire socială şi tradiţiile specifice
colectivităţii respective;
b) să nu se izoleze, să nu facă opinie separată; să adopte un comportament
natural pentru a nu trezi suspiciuni şi resentimente care ar îndepărta orice şanse de
încredere şi cooperare;
c) să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze prin vocabular şi
cunoştinţe, să nu joace rolul de sfătuitor sau conducător - ceea ce ar influenţa negativ
raporturile cu subiecţii;
d) să evite a se impune în acţiunile şi conversaţiile la care participă şi să
manifeste „prea multă iniţiativă"; nu trebuie să ignore şi nici să desconsidere nimic din
ceea ce se întâmplă în populaţia observată (din satul, cartierul sau întreprinderea studiată);
trebuie să participe „ca toţi ceilalţi" şi să manifeste un interes „mediu" pentru evenimentele,
28
faptele şi manifestările care au loc;
e) să nu fie indiscret, să nu forţeze nota în scopul obţinerii datelor şi nici
să nu pară „prea interesat" sau preocupat de ceea ce se întâmplă în jurul lui;
f) să se preocupe în mod deosebit de antrenarea unor subiecţi în cercetare; să
acorde o atenţie aparte „persoanelor cheie” (liderilor formali şi informali), fără de care nu
vor avea acces la numeroase documente şi nu vor fi primiţi în numeroare instituţii.
Orice echipă de cercetare care s-a deplasat în teren pentru realizarea unei
investigaţii trebuie mai întâi să se prezinte factorilor locali de decizie, să explice scopurile
cercetării şi să solicite sprijin, fără de care nu poate depăşi numeroasele dificultăţi
organizatorice, administrative, de natură materială şi chiar de natură socio-culturală,
afectivă (vizând raporturile cu populaţia locală, grupuri, asociaţii sau subiecţi). Locuitorii
unui sat sau oraş sau membrii unui grup urmează sfaturile, recomandările şi exemplul
şefilor lor. Dacă echipa de cercetare nu se bucură de încrederea şi sprijinul
conducătorilor locali sunt prea puţine şanse să se bucure de încrederea şi sprijinul populaţiei
respective. Orice anchetă de teren presupune colaborarea observatorilor cu observaţii, şi
în primul rând cu liderii locali.
Există mai multe grade de participare a observatorilor la viaţa colectivităţii
studiate pe de o parte, şi a subiecţilor la realizarea observaţiilor pe de altă parte. Nu este
benefică integrarea pe deplin a observatorului în universul uman şi social studiat, întrucât
poate neglija sarcinile pe care le are de îndeplinit. O integrare prea mare diminuează
gradul de obiectivitate şi capacitatea de a surprinde faptele cele mai semnificative şi mai
reprezentative. De aceea, observatorul trebuie să se menţină pe o poziţie relativ neutră (mai
ales faţă de micro-grupuri şi de interesele acestora).
Observatorul trebuie să manifeste interes egal faţă de toţi membrii şi faţă de
toate grupurile existente în colectivitate pentru a-şi asigura încrederea şi sinceritatea
acestora. „Nu este vorba de a acţiona ca toţi ceilalţi pentru a fi acceptat de ei, ci de a-i
accepta aşa cum sunt pentru ca, la rândul lor, ei să te accepte" - Whyte.
Observaţia participativă este reuşită în funcţie de:
- atitudinea cercetătorului faţă de populaţia studiată;
- durata observaţiei. Aceasta trebuie să fie destul de mare pentru a permite
observatorului să cunoască bine colectivitatea şi să înregistreze datele cele mai importante
şi destul de mică pentru a nu-şi pierde obiectivitatea printr-o identificare cu observatul.
Caracteristici:
1. În timp ce în observaţia participativă cercetătorul este din afara grupului, în cazul
tehnicii „participantului observator", cercetătorul este membru al grupului studiat.
2. Există dificultăţi în cazul unei observaţii îndelungate, de aceea sociologul desemnează
unul sau mai mulţi subiecţi care îi transmit date cu privire la viaţa şi activitatea
propriului lor grup. În fiecare cercetare „este bine a avea un aliat la faţa locului”
(Madeleine Grawitz).
3. Utilizarea „participantului observator" este o formă de colaborare între
teoretician şi practician, cu condiţia ca participantul să respecte rigoarea şi regulile
impuse de un studiu ştiinţific.
4. Deşi există riscul unor interpretări subiective, cercetătorul este interesat să apeleze la
29
aceşti observatori ocazionali pentru a nu pierde evenimente importante: o anumită
festivitate, ceremonie, tradiţie.
5. Tehnica „participantului observator” a fost utilizată cu succes în sociologia
românească de Dimitrie Gusti între cele două războaie mondiale. Echipele acestuia îi
foloseau pe săteni în calitate de membri activi. Datorită acestei colaborări, problemele
locale au putut fi mai uşor depistate şi înţelese, mai ales pentru că erau explicate de
săteni.
6. Colaborarea cu subiecţii (ţărani, muncitori, orăşeni, tineri sau bătrâni, femei sau
bărbaţi) favorizează dezbaterea rezultatelor cercetării „la faţa locului” pentru a
completa eventualele goluri din informaţiile deţinute.
7. În felul acesta, pot fi experimentate sau puse în practică propunerile formulate.
8. Eficienţa acestor investigaţii directe constă în finalitatea practică, de
intervenţie în ansamblul vieţii sociale: schimbări în modul de viaţă, în
mentalităţile, atitudinile şi comportamentele localnicilor.
9. Utilizarea tehnicilor de investigare bazate pe participarea unui număr mai mare sau mai
mic de subiecţi observaţi presupune experienţă de teren, aptitudini psihologice în
selecţia şi antrenarea acestora în cercetare, ca şi respectare strictă a unor reguli.
10. Este util să se aleagă „fruntaşii" satului— liderii sociali. Şefii locali sau „autorităţile
sociale" pot fi nu numai buni informatori ci şi adevăraţi colaboratori care pot participa la
toate etapele investigaţiei.
11. Cu toate acestea, trebuie întotdeauna realizată o selectare atentă a acestora, cât
şi o delimitare clară a atribuţiilor fiecărui participant observator. În cunoscutele lui
anchete şi studii monografice, Fréderic Le Play a utilizat „autorităţile sociale" mai ales
ca informatori şi mai puţin ca veritabili colaboratori.
Într-o investigaţie sociologică cele mai importante sunt datele care au calitatea de
fapte. Această condiţie nu este îndeplinită decât de datele observaţiei, ale experimentului şi
documentării - tehnicile principale de cercetare sociologică.
În raport cu aceste tehnici, chestionarul sociologic ocupă un loc secundar în
sistemul de tehnici de teren. El nu ne pune la dispoziţie fapte despre fenomenul investigat
ci opinii, adică o imagine a obiectului investigat.
Ancheta prin chestionar se delimitează de celelalte tehnici prin două trăsături
esenţiale:
într-o asemenea anchetă se pun întrebări cu privire la domeniul studiat şi nu se
intră în contact direct cu realitatea, cu mediul pe care vrem să-1 studiem, să-1
diagnosticăm;
Subiecţii sunt chestionaţi, în majoritatea cazurilor, în afara mediului „natural",
adică social al problemei.
Aceste note specifice fac din chestionar un instrument secundar de investiga ţie,
fiind considerat doar un simplu instrument printre altele. Într-o anchetă prin chestionar -
care este aproape întotdeauna o anchetă de opinie - cercetătorul este de obicei străin
mediului de muncă şi de viaţă al subiecţilor. El pune întrebări unui om izolat de mediul său
şi de problemele sale cotidiene.
30
În etapa actuală, sociologia n-a depăşit în întregime amatorismul şi diletantismul,
legate mai ales de tehnica chestionarului, extrem de comodă, aflată la îndemâna oricui sau
care pare astfel datorită „tradiţiei în formularea şi administrarea întrebărilor", codificării
etapelor ei principale, caracterului cantitativ al informaţiilor şi mai ales datorită
mijloacelor de prelucrare mecanică sau electronică.
Tehnica chestionarului este mult mai complexă în realitate. Numai că, în
numeroase cazuri, se procedează mult mai simplu decât ar permite o investigaţie
sociologică. Se „împrumută" un chestionar sau se „confecţionează" dintr-o sursă indirectă
de date, se multiplică fără a fi testat, se distribuie la întâmplare într-o populaţie dată, se
trece la recuperarea lui şi la calcularea şi traducerea cantitativă a răspunsurilor. Se fac
câteva tabele şi grafice, se „comentează" tipurile de răspunsuri şi se redactează „raportul de
anchetă". Se afirmă, în final, că a fost realizată o investigaţie sociologică.
Organizarea unei cercetări sociologice nu se poate baza pe o singură tehnică de lucru
şi cu atât mai puţin pe tehnica chestionarului, cercetătorul trebuie să fie înarmat nu numai
cu date de teren, dar şi cu intuiţie şi imaginaţie în întreaga desfăşurare a investigaţiei.
2. Stabilirea obiectivelor
Obiectivele pot fi teoretice, metodologice şi practice. Fiecare cercetare
trebuie să urmărească obiective precise în legătură cu populaţia care va fi investigată.
3. Mijloacele materiale necesare anchetei
31
Mijloace documentare, mijloace de deplasare, mijloace de redactare şi
multiplicare a instrumentelor de lucru, aparate şi instrumente tehnice auxiliare
(reportofon, aparat foto etc.), echipe de cercetare, timp material suficient pentru
desfăşurarea tuturor etapelor, mijloace financiare şi tehnice de analiză a datelor, operatori şi
mijloace pentru lucrările ajutătoare etc.
4. Determinarea populaţiei
Ancheta prin chestionar se realizează, de regulă, prin utilizarea unui eşantion care
este extras dintr-o populaţie mai largă, numită „populaţie de referinţă" sau „univers" al
cercetării. Stabilirea „populaţiei de referinţă" pare simplă, dar în realitate ridică numeroase
probleme.
„Universul cercetării" reprezintă ansamblul populaţiei la care se referă şi pe
care o afectează scopul investigaţiei. Numai din cadrul acestei populaţii vom extrage
eşantionul căruia îi vom administra chestionarul. „Populaţia cercetării" trebuie stabilită
imediat după ce au fost stabilite obiectul şi obiectivele investigaţiei sociologice.
Chestionarul va include întrebări de identificare pentru a vedea dacă
subiectul care răspunde la întrebări aparţine sau nu populaţiei de referinţă.
5. Preancheta
Preancheta este acţiunea cercetătorului de a se deplasa în „spaţiul social" al
viitoarei investigaţii cu scopul de a prospecta şi identifica problematica sociologică în
vederea construirii ipotezelor şi a instrumentelor de lucru. Preancheta nu trebuie identificată
cu documentarea (deşi ambele au un rol însemnat în formularea ipotezelor). Preancheta
este, de fapt, o operaţie care se realizează pe teren, prin observaţie, interviu, chestionar
ca şi ancheta propriu-zisă.
6. Documentarea
Această etapă se referă atât la culegerea informaţiilor cu privire la temă, cât şi la
culegerea informaţiilor cu privire la „populaţie" (informaţii existente în literatura
sociologică). Documentarea trebuie să vizeze mai ales rezultatele obţinute de alte echipe
de cercetare pe aceeaşi temă şi în acelaşi „univers". Concluziile la care au ajuns ceilalţi
sociologi vor putea constitui ipoteze sau elemente ale unor ipoteze pentru ancheta care se
pregăteşte.
Documentarea serveşte, de asemenea, la stabilirea bibliografiei temei (care trebuie
să fie suficient de reprezentativă).
7. Stabilirea ipotezelor
Realizarea scopurilor anchetei presupune şi formularea unor ipoteze care urmează
a fi verificate pe teren. O ipoteză se poate prezenta sub forma unei propoziţii de tipul: „
Reuşita şcolară este, printre altele, funcţie de caracteristicile mediului cultural în care
trăieşte copilul" - Pierre Bourdieu. Pornind de la o asemenea ipoteză, se pot construi
variabilele, adică traducerea conceptelor şi noţiunilor în operaţii de cercetare definite.
Exemple de ipoteze: „faptul de a fi crescut într-o familie autoritară compromite
dezvoltarea şi înflorirea personalităţii"; „deţinerea unui televizor are drept efect
reducerea contactelor şi relaţiilor sociale".
Ipotezele pot avea o formă explicită sau o formă implicită. De exemplu, o anchetă cu
privire la „Imaginea societăţii contemporane în conştiinţa adolescenţilor" unele ipoteze
sunt implicate în obiectivele propuse:
a) Sunt adolescenţii favorabili evoluţiei societăţii de azi?, manifestă ei o atitudine
activă şi pozitivă faţă de această evoluţie? (obiectiv direct şi ipoteza implicită);
32
b) Sunt adolescenţii interesaţi de problemele evoluţiei sociale contemporane?,
exprimă ei opinii şi atitudini pozitive sau negative faţă de această problematică?
(obiectiv indirect şi ipoteză implicită).
8. Construirea eşantionului
O anchetă se întreprinde cel mai adesea prin intermediul unui eşantion şi foarte rar prin
investigarea directă a întregii populaţii. Acesta din urmă este cazul recensământului, destul de
rar organizat, pe când anchetele prin sondaj sunt extrem de frecvente şi atunci se
selectează un eşantion. A construi un eşantion înseamnă a căuta în sânul unei populaţii de
referinţă, printr-un procedeu de eşantionare, un anumit număr de indivizi a căror grupare
trebuie să întrunească în primul rând însuşirea reprezentativităţii.
Eşantionul este astfel o parte a populaţiei studiate stabilită prin diferite procedee şi
a cărei investigare ne conduce la concluzii care vor putea fi extrapolate la ansamblul
colectivităţii de origine. Eşantionul trebuie deci să fie reprezentativ pentru populaţia din
care a fost extras.
Operaţia prin care stabilim sau extragem un eşantion reprezentativ dintr-o anumită
populaţie pe care vrem s-o studiem se numeşte eşantionare. Există două procedee de
eşantionare:
Procedeul probabilist sau al alegerii prin hazard;
Procedeul cotelor.
Procedeul probabilist satisface regula fundamentală a eşantionării: asigură fiecărui
element al populaţiei şanse egale de a figura în eşantion. Populaţia este înscrisă în liste
numerotate care vor fi confruntate cu tabelele „numerelor aleatoare" (cifre de la 0 la 9 care
pot să apară în orice loc al tabelului). Există însă unele inconveniente în cadrul acestui
procedeu. Listele cu numele „în ordine alfabetică" nu pot fi folosite ca „bază de
eşantionare" decât în măsura în care sunt cu adevărat repartiţii aleatoare, asemănătoare în
principiu cu repartiţia din tabele matematice. De exemplu, nu putem folosi ca bază de
selecţie anuarele telefonice întrucât abonaţii telefonici constituie o categorie socio-
economică diferită ca structură de cea a populaţiei totale şi deci eşantionul respectiv nu
mai este reprezentativ, iar concluziile nu mai pot fi extrapolate. Prin urmare, nu putem
folosi ca bază de eşantionare anumite categorii de persoane: abonaţi telefonici, indivizi
cu studii superioare, locuitori ai cartierelor rezidenţiale centrale etc.
Procedeul cotelor presupune atribuirea de „cote" fiecărui operator de teren. Ele se
referă la numărul de subiecţi ce urmează a fi investigaţi de fiecare cercetător în parte în
funcţie de anumite caracteristici (variabile): sex, vârstă, profesie, grad de şcolarizare etc.
(De exemplu, dacă populaţia totală cuprinde 51% femei şi 49% bărbaţi, atunci şi
eşantionul trebuie să cuprindă 51% femei şi 49% bărbaţi. Procedeul cotelor este criticat
întrucât sociologul are libertatea de a chestiona pe cine vrea, persoane care pot fi uşor de
contactat sau persoane cu care are el mai multe afinităţi, în felul acesta poate interveni
subiectivismul. Pentru a evita distorsionări ale rezultatelor, pot fi introduse reguli
suplimentare pentru operatori:
- să nu aleagă subiecţii din anturajul lor;
- să li se impună un itinerar (zona unde fiecare în parte va realiza interviurile).
În legătură cu constituirea eşantionului, există două probleme esenţiale:
a) Care trebuie să fie talia eşantionului?
b) Care este procedeul adecvat de alegere a subiecţilor cărora li se va
administra chestionarul?
33
a) Talia eşantionului trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura
reprezentativitatea şi valoarea răspunsurilor care vor fi date şi suficient de mică pentru ca
echipa de cercetare să poată chestiona pe toţi subiecţii aleşi. În cazul eşantioanelor
stabilite prin hazard, cu cât eşantionul este mai mare cu atât mai mare va fi precizia cu
care el redă caracteristicile populaţiei-mamă. Valoarea datelor este în funcţie de talia
eşantionului şi nu de proporţia pe care eşantionul o reprezintă în populaţia mamă (în
afară de cazul în care reprezintă 20% sau mai mult din această populaţie). Un eşantion prin
hazard de l .000 de persoane alese dintr-un oraş de 6.000 de locuitori nu se va dovedi mult
mai precis decât un eşantion de aceeaşi talie extras dintr-un oraş de 2 mii. de locuitori.
Teoria şi practica eşantionării se fundamentează pe teoria matematică a
probabilităţii şi mai ales pe legea numerelor mari, descoperită de J. Bemoulli şi Poisson.
Ei au arătat că atunci când extragi eşantioanele prin hazard, erorile posibile sunt invers
proporţionale cu rădăcina pătrată a numărului de eşantioane extrase.
34
1. Erori de eşantionare care depind de gradul de reprezentativitate al
eşantionului, adică de talia lui. Aceasta depinde, la rândul său, de gradul de omogenitate
a populaţiei eşantionate, în raport cu variabila luată în calcul. Eroarea de eşantionare
rezultă din diferenţa dintre media distribuţiei variabilei studiate în eşantion şi media
distribuţiei aceleiaşi variabile în populaţia totală.
2. Erori de măsurare, care îşi au originea în imprecizia chestionarului sau în
greşelile profesionale ale operatorilor. Operatorul poate face anumite greşeli în aplicarea
formularelor pe teren sau chestionarul are anumite întrebări care sunt eronat formulate.
Având în vedere importanţa eşantionării în aplicarea tehnicii chestionarului este
necesar să fie sintetizate principalele momente ale stabilirii unui eşantion:
a) se stabileşte procedeul adecvat de eşantionare, în funcţie de mărimea
populaţiei, de gradul de omogenitate , de zona de anchetă, de materialele disponibile etc.;
b) se calculează talia eşantionului optim, în funcţie de variabilele studiate şi de
obiectivele urmărite;
c) se stabileşte eşantionul propriu-zis: se constituie listele cu subiecţii care vor
face parte din eşantion ( prin aplicarea unui procedeu menţionat); în liste vor fi precizate
numele şi prenumele, adresa completă, vârsta, profesia, starea civilă;
d) se stabilesc liste de rezervă, cu dimensiuni mult mai mici, în funcţie de numărul
estimat al absenţelor şi refuzurilor subiecţilor;
e) listele sunt împărţite în mod egal - ca număr de subiecţi - pe operatori, care
urmează să administreze pe teren chestionarul şi întrebările formulate.
9. Redactarea formularului de chestionar
a) Reguli de redactare: întrebările trebuie să fie clare, simple, concise, lipsite
de orice ambiguitate. Deşi unele întrebări formulate iniţial par inutile sau nu se integrează
în problematică, doar pretestarea şi ancheta pilot vor indica care din întrebări sunt adecvate
şi care trebuie eliminate.
b) Tipuri de întrebări - probleme
1. Cele mai răspândite întrebări şi cele mai comode sunt întrebările închise. Acestea
pot fi bipolare sau cu un evantai de răspunsuri precodificate - dintre care subiectul trebuie
să aleagă unul sau mai multe răspunsuri, dar trebuie să se precizeze acest lucru. Aceeaşi
întrebare poate fi prezentată în forme diferite:
35
I se cere subiectului să-şi însemne poziţia în scala alăturată în care 1 înseamnă
„foarte puţin”, iar 5 „foarte mult”. O întrebare de opinie care implică în răspunsuri un
mare grad de subiectivitate poate lua forma următoare:
Cum apreciaţi tineretul de azi în raport cu tineretul de acum jumătate de secol?
Mult mai matur.................................0
Puţin mai matur................................l
La fel de matur.................................2
Ceva mai puţin matur........................3
Mult mai puţin matur........................4
Nu am nicio opinie............................5
2. Întrebări deschise: răspunsul nu este prevăzut, iar subiectul nu este constrâns să aleagă
un răspuns dintr-o serie de răspunsuri deja codificate, ci este liber să se exprime cum vrea.
În formular trebuie să se rezerve un spaţiu pentru răspuns.
Ex. - Care este părerea dvs. despre filmul contemporan?
...........................................................................................................................................
.....
Ex. - Care sunt filmele pe care le-aţi vizionat în ultimele două săptămâni?
l................................ 4.............................................
2................................. 5..............................................
3..................................
Caracteristici şi avantaje:
ne pot da informaţii valabile asupra oricărui subiect;
sunt indispensabile dacă culegem informaţii cu privire le probleme delicate (relaţii
interpersonale, familie, dragoste, religie etc.);
prelucrarea şi analiza răspunsurilor se realizează prin aplicarea analizei de
conţinut.
36
La asemenea întrebări trebuie introduse categorii noi: „Fără răspuns", „Nu
ştiu", „Nu vreau să răspund", „Fără opinie" care sunt incluse în categoria „Non-
răspunsuri'', care complică analiza şi interpretarea acestora.
Raportul dintre întrebările deschise şi întrebările închise
Întrebările deschise solicită din partea subiecţilor să-şi amintească de ceva iar apoi
să redea spontan lucrurile de care îşi amintesc. Întrebările închise solicită subiecţilor,
dimpotrivă, să recunoască ceva (din oferta de răspunsuri precodificate). Se ştie că
„recunoaştem mai uşor ceva decât să ne amintim". Întrebarea deschisă poate provoca
greşeli prin omisiune, iar întrebarea închisă prin influenţare.
c) „Punerea în pagină"
Chestionarul sociologic nu este o simplă listă de întrebări, ci acestea trebuie aranjate
într-o anumită ordine în funcţie de temă, de obiective, de tipul întrebărilor şi de
37
caracteristicile subiecţilor. Scopul principal este acela de a evita pericolul
contaminării răspunsurilor, datorat asemănării sau înrudirii întrebărilor învecinate.
Ex. un sondaj efectuat în 1939 în SUA a cuprins două întrebări (Franţa şi Anglia
declaraseră deja război Germaniei):
1. Credeţi că SUA ar trebui să dea voie cetăţenilor americani să se
angajeze în armata germană?
2. Credeţi că SUA ar trebui să dea voie cetăţenilor americani să se
angajeze în armata franceză sau engleză?
Întrebările au fost aplicate atât în această ordine, cât şi în ordine inversă,
obţinându-se rezultate diferite, însă niciuna din cele două ordini nu este mai justă decât
cealaltă. Pentru a elimina acest pericol trebuie să amplasăm întrebările înrudite şi deci
contaminabile în ansamblul chestionarului în aşa fel încât să fie cât mai „îndepărtate"
una de alta.
c) Redactarea întrebărilor
38
Reguli:
- textul întrebării trebuie să fie cât mai simplu, concis, nesugestiv şi netendenţios;
- termenii utilizaţi trebuie să fie obişnuiţi, familiari subiecţilor;
- unele întrebări pot fi personalizate sau individualizate pentru a câştiga
încrederea subiecţilor „Dvs. credeţi că...", Ce ştiţi dvs. despre...?", „Care este părerea dvs.
despre...?"
Nu există o schemă unică sau un model unic de formular pentru toate
anchetele. Succesiunea întrebărilor este în funcţie de tipul de anchetă (sondaj de opinie,
studiul datelor factuale etc.), de eşantion (caracteristicile subiecţilor, de tehnica de
administrare). Etape:
1. întrebările de identificare (sex, vârstă, şcolarizare, profesie, mediu de
origine...) sunt grupate la începutul formularului;
2. întrebările pregătitoare şi întrebările uşoare (care urmăresc câştigarea
încrederii subiectului) sunt amplasate la începutul formularului;
3. întrebările de odihnă şi relansare sunt intercalate între întrebările dificile. Ele
îndeplinesc funcţii de relaxare, distragere a atenţiei şi trecere de la o temă la alta,
uneori de la întrebări mai uşoare la altele mai grele;
4. independent de tehnica de administrare, orice chestionar trebuie să aibă un text
introductiv iar unele dintre ele trebuie să includă şi texte scurte pentru unele
capitole(„grupuri de întrebări").
10. Pretestarea şi definitivarea chestionarului
Pretestarea urmăreşte să evalueze eficacitatea instrumentului construit. Pretestarea
va stabili şi va măsura gradul de acceptabilitate, nivelul de înţelegere şi de interpretare
a întrebărilor de către subiecţi. Pretestarea constă în administrarea formularului unui
micro-eşantion (20-30 subiecţi) care are aceleaşi caracteristici ca şi „populaţia" anchetată.
11. Aplicarea chestionarului pe teren
Dintre procedeele de aplicare menţionăm cele mai frecvent utilizate:
a) auto-administrarea (aplicare directă de către subiecţi); în acest caz,
formularul (instrumentul de lucru) trebuie să aibă text introductiv, explicaţii şi lămuriri
suficiente.
b) administrarea indirectă (aplicare prin intermediul operatorilor); în acest caz,
operatorul trebuie să respecte anumite reguli:
- să câştige încrederea subiecţilor;
- să dea explicaţii într-o formă cât mai clară şi mai concisă;
- să noteze complet răspunsurile şi eventualele reacţii observate la subiect;
- să nu influenţeze şi să nu orienteze în niciun fel opţiunile subiecţilor.
c) „administrare colectivă" - tip extemporal, în prezenţa cercetătorului (deci
auto-administrare supravegheată). Formularele sunt distribuite direct subiecţilor convocaţi
într-o sală corespunzătoare, la aceeaşi oră şi sunt completate în acelaşi timp de către toţi
subiecţii.
39
numerotate, au primit deja codurile. Cele mai multe chestionare cuprind şi întrebări
deschise sau întrebări semi-deschise ale căror răspunsuri vor trebui analizate şi
codificate. În cazul unor formulare scurte şi a unor eşantioane mici, codificarea este o
operaţie simplă sau poate fi omisă.
Codificarea este o operaţie intermediară între administrarea formularului şi analiza
răspunsurilor, constând în transcrierea informaţiilor într-un limbaj determinat - în
coduri -fiecare cod corespunzând unei singure categorii de date.
3. Interviul
Interviul, una dintre cele mai frecvent aplicate metode de cercetare, este utilizat în
ştiinţele sociale, ştiinţele socioumane, dar şi în desfăşurarea diverselor activităţi
profesionale.
Definirea interviului
Interviul nu este o simplă discuţie în doi (ca în ziaristică), ci o tehnică de
investigaţie ştiinţifică, aplicată de echipe mai mult sau mai puţin numeroase, în scopul
cunoaşterii sociologice şi pluridisciplinare a unui anumit fenomen. Interviul sociologic este
astfel „un procedeu de investigaţie ştiinţifică care utilizează procedul comunicării verbale
pentru a culege informaţii în scopul urmărit” (R. Pinto şi M. Grawitz, 1964). În
40
Dicţionarul de sociologie (1998), interviul este prezentat ca o„tehnică de obţinere prin
întrebări si răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea
verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane...”. Spre
deosebire de interviul ziaristic, interviul sociologic presupune deci o bază teoretică şi mai
multă precizie tehnică, iar datele obţinute urmează să fie valorificate potrivit unui sistem
conceptual şi a unui set de ipoteze, după ce aceste date au fost prelucrate prin procedee
ştiinţifice, inclusiv statistico-matematice.
Etimologic, termenul de interviu semnifică întâlnirea şi conversaţia între două sau
mai multe persoane. Acestea sunt, de fapt, şi caraceristicile definitorii ale acestei metode de
cercetare: interviul este o conversaţie faţă în faţă, în care o persoană obţine informaţii de la
o altă persoană. Deşi în viaţa cotidiană utilizăm interviul, acest lucru nu înseamnă că
orice conversaţie sau întâlnire între două sau mai multe persoane echivalează cu un
interviu, în special cu un interviu de cercetare stiinţifică. În general, interviul se bazează pe
comunicarea verbală, aceasta fiind o comunicare de tip special, în care o persoană pune
întrebări (anchetatorul), iar cealaltă furnizează răspunsuri, informaţii (persoana
intervievată). Convorbirea reprezintă, deci, elementul fundamental în tehnica interviului,
dar interviul nu se poate confunda cu chestionarul (bazat şi el pe întrebări şi răspunsuri).
În primul caz este vorba de obţinerea de informaţii verbale, de opinii, păreri, preferinţe
exprimate liber despre problema pusă în discuţie, iar în cel de-al doilea întrebările şi
răspunsurile sunt, de regulă, scrise (are loc înregistrarea obligatorie a răspunsurilor în scris;
într-o anchetă bazată pe tehnica chestionarului răspunsurile sunt scurte, clare, precise).
41
interview), cel mai utilizat procedeu de intervievare, presupune interacţiunea dintre două
persoane, pe care le notăm astfel:
X – operatorul de interviu
Y – persoana intervievată
În ce mod acţionează X asupra lui Y? Prin întrebări care determină răspunsuri din partea
lui Y. Aceste răspunsuri vor declansa la X anumite reacţii specifice (fie prin faptul că X
trece la o altă întrebare, fie că repetă întrebarea, fie că oferă explicaţii suplimentare sau
reacţii etc.). Aşadar, relaţia dintre X şi Y nu este simetrică (rolurile sociale nu se schimbă
între ele şi nici sensul transmiterii informaţiilor nu poate fi schimbat) şi o putem reda grafic
astfel:
X Y
Persoana intervievată Y îi transmite lui X (operatorul de interviu) un volum mai mare de
informaţii, comunicarea fiind unilaterală (de la Y la X). X conduce discuţia. Relaţia dintre
X şi Y depinde de statusul social al persoanelor care interacţionează (vârstă, sex, nivel de
instruire, rasă, religie, venituri) şi de modul de desfăşurare a interviului (debutul, derularea
şi finalul convorbirii).
.
3.3. Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului
42
Lipsa de standardizare în formalarea întrebărilor, ceea ce limitează
compatibilitatea informaţiilor;
Dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.
Concluzii
Interviul:
Culege informaţii despre modul în care oamenii acţionează sau gândesc direct de la
aceştia (pe baza a ceea ce aceştia spun);
Caracter mai degrabă nestandardizat (poate varia);
Instrument – ghidul de interviu;
Număr mic de indivizi;
Nu se urmăreşte reprezentativitatea;
Colectează informaţii complexe;
Contact direct, de scurtă durată cu terenul;
În prelucrarea datelor, rareori se folosesc proceduri statistice;
Culegerea datelor: operatori de interviu (presupune o pregătire de specialitate);
Se suprapune parţial cu cercetarea calitativă.
43
sunt incluşi în cercetare şi astfel de subiecţi (oameni deosebiţi, personalităţi). În raport cu
cele extensive, interviurile intensive au reguli mai puţin rigide şi se bazează în cea mai
mare măsură pe experienţa şi tactul cercetătorului (V. Miftode, 2003).
C. După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în abordarea
diferitelor teme de investigare, în ceea ce priveste formularea, numărul şi succesiunea
întrebărilor, precum si după nivelul de profunzime a informaţiei culese, se disting mai
multe tipuri de interviu, de la interviul nondirectiv (nedirecţionat de către operator, cu
număr redus de întrebări, formulate spontan, răspunsuri complexe, durată nelimitată,
centrat pe persoana intervievată), până la interviul directiv (structurat rigid, întrebări
prestabilite, durată limitată, centrat pe problema de studiu), după cum urmează:
• Interviul clinic – a fost propus ca tehnică de investigaţie psihoterapeutică de
psihologul american Carl Rogers (1902–1987) şi este utilizat nu numai în psihoterapie şi
psihanaliză, ci şi în psihodiagnoză, în activităţile de OSP (orientare şcolară şi profesională)
sau de asistenţă socială în vederea cunoaşterii personalităţii. Acesta presupune comunicarea
autentică între operator şi subiectul de interviu, bazată pe înţelegere şi încredere. În
cercetarea socioumană, interviul clinic este folosit de multe ori în scop explorator, în faza
iniţială a investigaţiilor, pentru găsirea acelor informaţii care să orienteze demersul de
cercetare.
• Interviul în profunzime – centrat asupra persoanei ca şi interviul clinic, însă
vizează doar un aspect, un fenomen, nu persoana în întregul ei. Aplicat cu succes mai ales
în studiul motivaţiei, vizează obţinerea de informaţii nu despre subiect în întregul său, ci
doar despre un singur aspect al personalităţii acestuia. (De exemplu, poate investiga
adaptarea unei persoane la situaţii noi, gradul de implicare a unei persoane într-o anumită
activitate, relaţionarea subiectului cu noii colegi de serviciu, rezolvarea situaţiilor
conflictuale etc.)
• Interviul cu răspunsuri libere – se aseamănă cu interviul în profunzime, ambele
fiind utilizate atât în psihoterapie, cât si în cercetările socio-psihoculturale. Ele variază doar
în funcţie de nivelul de profunzime sau de amploarea fenomenelor abordate.
• Interviul centrat (focalizat) – utilizarea acestui tip de interviu a fost propusă
pentru prima dată de către R.K. Merton în anul 1956. Este un interviu semistructurat şi
presupune investigaţia temelor stabilite dinainte (ca în interviurile structurate), deşi
întrebările şi succesiunea acestora nu sunt prestabilite (ca în interviurile nestructurate).
Tehnica propusă de R. Merton stabileşte centrarea interviului pe o experienţă comună
tuturor (ce va fi mai întâi analizată de cercetător pentru a evidenţia elementele
semnificative şi structura situaţiei, modelele de acţiune etc.). Ulterior, cercetătorul va
analiza comportamentul subiecţilor după această experienţă trăită în comun (vizitarea unei
expoziţii de artă, participarea la o competiţie sportivă etc.). Pe baza ipotezelor deja
formulate (privind consecinţele implicării persoanelor în situaţia dată), va elabora apoi un
ghid de interviu (în care sunt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată
pe experienţa subiectivă a implicării subiecţilor în situaţia respectivă) ce urmează a fi
aplicat aceloraşi subiecţi. Ceea ce este important în cazul acestui tip de interviu este faptul
că cercetătorul a studiat anterior experienţa trăită de subiecţi, selectând aspectele ce vor fi
puse în discuţie.
• Interviul cu întrebări închise şi interviul cu întrebări deschise – fac parte din
categoria interviurilor structurate şi sunt frecvent utilizat în cercetările sociologice şi
psihologice. În cadrul lor, cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de
44
libertatea alegerii temelor sau de posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării
succesiunii lor. Ambele constau într-o listă de întrebări ce urmează a fi discutate în cadrul
interviului. În cazul interviului cu întrebări închise (sau precodificate), gradul de libertate a
subiectului în elaborarea răspunsului este redus, variantele de răspuns fiind limitate. De
exemplu, interviul poate conţine întrebări de genul:
„Aveţi încredere în cabinetele de planning familial?”
- Da…………...0;
- Nu…………..1;
- Nu stiu……..2.
Sau: „Ce preferinţe culinare aveţi?”
- Mâncarea italiană…………………..0;
- Mâncarea chinezească…………….1;
- Mâncarea românească……………2;
- Mâncarea mexicană………………3;
- Alte preferinţe…………………….4.
În ceea ce priveşte interviul cu întrebări deschise (libere sau postcodificate), acesta lasă
subiecţilor libertatea deplină de exprimare a răspunsurilor, lucru ce îi îngreunează
cercetătorului codificarea, dar care oferă culegerea de informaţii variate despre temele de
cercetat.
Astfel, ghidul de interviu nu reprezintă altceva decât o listă de întrebări sau de
probleme ce urmează a fi discutate în cadrul interviului.
D. După gradul de repetabilitate a convorbirilor, interviurile pot avea loc o
singură dată sau în mod repetat. Vorbim astfel de:
• Interviul unic – presupune o singură convorbire între anchetator şi persoana
cuprinsă în eşantion, care răspunde la întrebări, spre deosebire de
• Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată între cercetător şi
subiectul intervievat, cu scopul de a studia evoluţia unui fenomen social (evoluţia
atitudinilor şi opiniilor într-o perioadă de timp). Acest tip de interviu este utilizat mai ales
în ancheta panel. Paul Lazarsfeld (1940) l-a utilizat pentru prima dată şi constă în a
intervieva un grup de subiecţi de mai multe ori, pe aceeaşi temă, la diverse intervale de
timp.
E. După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta poate fi:
• Interviul personal – la care participă doar operatorul de interviu şi subiectul
intervievat.
• Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale, de
exemplu în studiile de marketing şi piaţă. La nivelul grupului, indivizii oferă răspunsuri
care cred ei că sunt aşteptate de grupul lor de apartenenţă ( astfel se formează opinia
majoritară, exprimată prin liderul grupului), în timp ce reacţiile lor proprii sunt dezvăluite
cu precădere în interviurile personale. În grup, subiecţii elaborează în interacţiune un
răspuns colectiv – care exprimă opinia de grup – la întrebările puse de către anchetator.
Interviul de grup - poate fi structurat, semistructurat sau nestructurat. Este o metodă
calitativă care presupune schimbul de idei, replici sau comentarii, în cadrul unui grup,
condus de un moderator, pe marginea unor întrebări deschise.
a. Brainstorming-ul;
b. Discuţiile terapeutice de grup;
c. Interviul de grup focalizat (Focus-group).
45
F. După statutul social si demografic al participanţilor, interviul poate avea loc
cu adulţi, tineri, copii, cu persoane publice, aparţinând vieţii politice şi culturale, cu
persoane defavorizate, cu specialişti din diverse domenii etc., criterii de care cercetătorul
va ţine cont în elaborarea şi aplicarea interviului.
G. După modalitatea de comunicare, distingem:
• Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi intervievat.
• Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu se formează
pe baza caracteristicilor vocale ale operatorului şi se dezbat problemele speciale. În
România, însă, acest tip de interviu nu este folosit pe eşantioane reprezentative la nivel
naţional, datorită lipsei de posturi telefonice în anumite zone, în apecial în mediul rural,
ceea ce scade reprezentativitatea eşantionului naţional.
H. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării, distingem:
• Interviul de explorare – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop
identificarea unor probleme ce urmează a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor tehnici de
cercetare (chestionarul).
• Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de obţinere
a datelor de cercetare în investigaţia sociologică de teren.
• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi completarea
informaţiilor culese cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigaţie.
46
4. Analiza documentelor sociale
47
I. Scrise: 1. Oficiale
2. Personale-particulare
3. Presa şi literatura
II. Statistice
III. Alte documente: 1. În imagini: - Iconografice
- Fotografice
- Cinematografice
2. Fonetice
3. Material– tehnice
Din prima categorie de documente, cele scrise, fac parte arhivele (oficiale),
memoriile, jurnalele personale, biografiile, scrisorile (ca documente particulare) sau presa,
care poate fi privită, atât ca sursă de date, cât şi ca fenomen social, ce reflectă anumite
tendinţe şi aspecte ce se manifestă într-un anumit context.
Pe măsură ce societatea şi ştiinţa se dezvoltă, documentele statistice vor juca un rol
tot mai important printre sursele de date ştiinţifice utilizate în domenii dintre cele mai
diverse: economie, sociologie, drept psihologie, medicină etc. (Miftode, 2003, 161). Datele
cuprinse în astfel de documente sunt obţinute prin două tipuri de înregistrări: selective (prin
sondaje) şi exhaustive. Acestea din urmă se realizează, fie periodic (cum este cazul
recensământului), fie continuu (atunci când se înregistrează accidentele de circulaţie,
căsătoriile, decesele, forţa de muncă sau situaţia infracţională).
Având în vedere varietatea documentelor, există, pe lângă aceste exemple, şi alte
tipuri de documente, care, în concepţia aceluiaşi autor, constituie o sursă importantă de
informaţii, deloc neglijabilă: documente fonetice (înregistrările sonore de orice tip),
documente fotografice si cinematografice, documente iconografice (sculpturi, tablouri,
gravuri etc.). De asemenea, presa şi literatura constituie pentru diferite ramuri ale
sociologiei (de exemplu, sociologia opiniei publice sau sociologia literaturii) surse
indispensabile de date.
Un punct de vedere complementar asupra analizei documentelor sociale este
susţinut de S. Chelcea, care propune o altă schemă de clasificare (Chelcea, 2004, 498) în
care sunt reţinute patru criterii: forma (natura documentelor), conţinutul, destinatarul şi
emitentul, ultimele două fiind aplicabile doar pentru documentele scrise. Din intercorelarea
acestor criterii, a rezultat următoarea schemă:
Documente:
a) Publice: -Oficiale (Recensăminte, Anuarul Statistic, Dări de seamă
statistice)
1. Cifrice: -Neoficiale (Cărţi, Studii statistice tipărite)
b) Personale: -Oficiale (Acte de proprietate, Decizii de salarizare,
Impozite)
I. Scrise: -Neoficiale (Bugetul de familie, Însemnări
privind veniturile şi cheltuielile individuale)
48
1. Vizuale: a) Aparţinând culturii materiale (Unelte de muncă, Produsele
muncii)
b) Aparţinând culturii spirituale (Simboluri, Iconografie)
II. Nescrise: 2. Audiovizuale a) Filme (Documentare, Artistice)
b) Emisiuni TV (Documentare, Artistice)
3. Auditive: a) Producţii orale (povestiri, cântece, legende, emisiuni radio etc.)
b) Discuri, benzi imprimate (Documentare, Artistice)
Sursele bibliografice
1. Instituţii specializate
a. Centre de documentare (academice, universitare, internaţionale etc.)
b. Biblioteci (municipale, universitare, specializate etc.).
2. Organe de presă
a. Publicaţii generale, cu referiri indirecte;
b. Publicaţii specializate, cu referiri directe (reviste de specialitate, buletine
ştiinţifice etc.).
49
I. Documente scrise
Cele mai răspândite documente şi cele mai des utilizate de către cercetători în
cadrul investigaţiilor ştiinţifice sunt cele scrise.
50
suficient, instruirea persoanelor care realizează înregistrarea (recenzori), informarea
populaţiei în legătură cu această operaţiune, deplasarea recenzorilor la domiciliul fiecărei
persoane, completarea chestionarelor (pe bază de declaraţie), remunerarea lor etc.
Datele obţinute în urma recensămintelor servesc apoi la adoptarea unor decizii în
procesul conducerii sociale, la urmărirea evoluţiei unor fenomene, aplicarea eventualelor
măsuri corective etc. „Pentru sociolog, datele cuprinse în publicaţiile ce conţin rezultatele
recensămintelor sunt esenţiale în înţelegerea unor procese macrosociale, pe care, cu
mijloacele individuale de cercetare, nu le poate procura. Totodată, datele de recensământ
servesc sociologului pentru a-şi fundamenta propria activitate de cercetare ...” (Ibidem,
497).
3. Documentele cifrice personale oficiale şi neoficiale sunt acele acte care oferă
informaţii semnificative cu privire la evoluţia în carieră profesională, în calitatea vieţii,
statut social etc. Documente cifrice personale oficiale pot fi considerate actele de
proprietate, impozitele, deciziile de încadrare, deciziile de salarizare sau de trecere de la o
categorie de salarizare la alta. Documente cifrice personale neoficiale sunt, spre exemplu,
bugetele de familie, însemnările privind veniturile şi cheltuielile individuale etc.
Astfel de documente sunt mai rar utilizate în cercetările sociologice. Însă, dacă sunt
colectate în număr suficient, ele constituie o sursă de informaţii extrem de valoroasă.
51
sociologică este „o metodă de studiere multilaterală şi intensivă a unor unităţi sociale (sat,
oraş, cartier, regiune, familie, întreprindere, instituţie)”.
La noi în ţară, metoda a fost practicată cu succes de „Şcoala monografică de la
Bucureşti”, aflată sub conducerea şi îndrumarea lui Dimitrie Gusti, care a pus bazele
„monografiilor rurale ca unităţi sociale complexe”.
6. Documentele necifrice personale oficiale oferă date importante cu privire la
forma de organizare a vieţii sociale, dinamica structurilor sociale existente, informaţii
legate de individ dar şi de colectivitate. Ele sunt foarte rar utilizate de către sociolog în
anchetele directe, care preferă să cerceteze arhivele oficiale, unde se păstrează duplicatele
acestor documente (S. Chelcea, 2004, 514). Dintre acestea, merită a fi menţionate: cărţile
de identitate, certificatele de naştere, de căsătorie, toate documentele eliberate de autorităţi,
actele de proprietate, testamentele etc.
52
activitate etc.), cât şi documente cantitative (statistici). Arhivele oficiale cuprind un volum
mare de informaţii, din diferite domenii şi au o importanţă deosebită (Miftode, 2003, 153).
Cu toate acestea, utilizarea lor este uneori dificilă, deoarece ele nu sunt accesibile în orice
moment şi oricărui individ (unele documente au un caracter secret) şi nu întotdeauna sunt
complete (unele documente se distrug, altele se pierd).
Documentele cifrice asigură o măsurare a fenomenelor, faptelor şi proceselor
sociale, o determinare cantitativă a lor şi o descriere complexă a acestora, cu singura
observaţie că informaţiile trebuie verificate din punctul de vedere al autenticităţii lor.
Totuşi, unele fenomene şi procese sociale sunt reflectate (mai bine sau nu) în documentele
cifrice, în special în documentele
statistice, în funcţie de natura si gradul lor de vizibilitate; spre exemplu, fenomenele
demografice sau criminalitatea sunt reflectate mai bine decât credinţele religioase.
Documentele statistice sunt necesare în studiul celor mai multe fenomene
sociale.
Utilizarea lor în stiinţele sociale are la bază nevoia de informaţie şi nevoia de precizie, dar
nu întotdeauna aceste condiţii sunt îndeplinite. Există numeroase statistici care cuprind
date incorecte, înregistrări fictive, aproximări ale celor care realizează statisticile. Valoarea
unor astfel de documente depinde de gradul de responsabilitate şi de profesionalismul
statisticienilor care le elaborează, de sistemul de organizare a serviciilor care ţin de
evidenţa statistică.
Documentele personale, alt tip de documente scrise, au început să fie utilizate
din ce
în ce mai mult în cercetările sociologice, fapt ce a impus evidenţierea, atât a valorii, cât şi a
neajunsurilor acestora. Cu toate că permit reconstituirea faptelor sociale prin studierea lor,
documentele personale sunt doar o reflectare a vieţii sociale. S. Chelcea (2004, 532)
sublinia faptul că studiul acestor documente „are, într-un anume sens, aceeaşi valoare şi
aceleaşi limite ca şi interviul sau chestionarul”, cu precizarea că uneori, informaţiile
conţinute în documente sunt mai bogate.
În concluzie, documentele sociale contribuie la reconstituirea vieţii sociale, fiind o
reflectare a tuturor fenomenelor şi proceselor desfăşurate. Ele pot fi utilizate ca sursă
pentru elaborarea de noi teorii şi ipoteze sau ca ghid orientativ pentru alte cercetări. Oricare
ar fi valoarea utilizării unei astfel de tehnici, nu trebuie uitat faptul că ea nu se poate
constitui într-o sursă exclusivă de date, ci ca o sursă complementară, alături de alte metode
şi tehnici.
3. Surse de date:
Recensăminte;
Statistici ale infracţiunilor;
Statistici demografice;
Ziare, reviste;
53
Emisiuni radio, TV;
Jurnale, e-mail-uri, scrisori
Pagini web
Discursuri publice
Manuale, cărţi
5. Experimentul
Aplicat cu succes în ştiinţele naturii, experimentul este astăzi tot mai des utilizat în
sociologie, psihologie şi pedagogie. Manifestările fenomenelor sociale sunt observate şi
descrise, pentru ca, în final, datele de observaţie să fie integrate în sisteme teoretice
explicative (Chelcea, 2004, 423).
54
2. „izolează” variabilele cercetate şi menţine sub control alţi factori care pot
perturba cercetarea; în afara variabilelor manipulate de cercetător, se urmăreste ca alţi
factori ce intervin în situaţia experimentală să rămână constanţi, să fie controlaţi;
3. cercetătorul poate modifica condiţiile de manifestare a fenomenelor pentru a
sesiza relaţiile dintre variabilele experimentale;
4. compară efectele obţinute la grupul experimental (în care se intervine prin
introducerea variabilei independente) cu cele obţinute la grupul martor („grupul de control”
în care nu acţionează variabila independentă).
O altă definiţie a metodei experimentale este dată de Septimiu Chelcea: „În stiinţele
socio-umane experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile
independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării
ipotezelor cauzale” (Chelcea, 2004, 433). În plus, observarea şi manipularea efectivă a
variabilelor de către cercetător este caracteristică anumitor tipuri de experimente (în cazul
experimentului natural, nu cercetătorul este cel care provoacă fenomenele, ci acestea sunt
determinate de cauze naturale).
55
exemplu, greutatea corporală nu este controlată de cercetător în studierea sănătăţii mintale
(nu vede legatura dintre variabile), ceea ce poate genera unele erori;
c) o altă categorie de factori generează erori aleatoare a căror influenţă se anulează
reciproc (variabile exterioare necontrolate care dau erori întâmplătoare).
56
Experimentul de laborator, a cărui caracteristică o reprezintă situaţia artificială
în care se realizează cercetarea. Subiecţilor aleşi în experiment le este creată o ambianţă
artificială; aceştia ştiu că sunt obiectul unei cercetări şi cunosc caracterul artificial al
experimentului.
Experimentul de laborator, în afară de situaţia artificială de desfăşurare a
experimentării, impune rigurozitate, care se manifestă sub forma controlului variabilelor
cercetate (explicative – independente şi dependente), manevrate deliberat de cercetător, dar
şi controlul factorilor exteriori, perturbatori, a căror acţiune este minimalizată de către
experimentator – fie prin menţinerea lor constantă, fie prin eliminarea acestora – pentru a fi
posibilă cunoaşterea exactă a raporturilor de cauzalitate dintre variabilele cercetate.
Experimentul de laborator trebuie să satisfacă unele cerinţe metodologice:
a) delimitarea exactă a condiţiilor, care trebuie să se menţină constante de cele
modificabile;
b) formularea cu exactitate a obiectivelor şi ipotezelor;
c) repetabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi repetat de atâtea ori de câte ori este
necesar pentru obţinerea datelor necesare confirmării sau infirmării ipotezelor şi să poată fi
reprodus şi de altcineva, pentru compararea şi testarea concluziilor şi generalizărilor
formulate pe baza lui) (Golu Mihai, 2000).
De asemenea, importantă este şi problema participării la experiment: cercetătorul
trebuie să câstige încrederea subiecţilor participanţi la experimentele de laborator şi să-i
motiveze – tocmai datorită faptului că aceştia nu-şi vor desfăşura anumite activităţi
(comportamente, reacţii) în mediul lor natural de viaţă. Pregătirea subiecţilor, prin
explicarea scopului cercetării şi a condiţiilor în care se va desfăşura, reprezintă o etapă
importantă a realizării experimentului de laborator. Este necesar, în acest sens, un instructaj
corect, pentru ca fiecare subiect să înţeleagă specificul situaţiei experimentale şi ceea ce
are de făcut într-o astfel de situaţie „supravegheată”, controlată de experimentator.
În consecinţă, experimentul de laborator presupune :
un cadru artificial (situaţie experimentală artificială);
un control deplin al variabilelor pentru asigurarea fidelităţii măsurării şi expunerii
rezultatelor experimentului.
Avantajele experimentului de laborator:
controlul variabilelor (manipularea variabilelor explicative, pe de o parte, şi
menţinerea constantă a acţiunii factorilor exteriori, pe de altă parte);
măsurare cu grad mare de precizie şi rigurozitate oferită tocmai de situaţia
experimentală artificială.
producerea de către cercetător a fenomenului studiat, în conformitate cu
obiectivele şi ipotezele cercetării, fără să mai fie necesară asteptarea
apariţiei fenomenului în cadrul natural.
Dezavantajele experimentului de laborator:
„ruperea” subiectului de cadrul lui natural şi introducerea într-un
mediu nou, artificial – ceea ce poate crea o discrepanţă între comportamentul în condiţii
normale, naturale şi comportamentul în condiţii artificiale al subiectului;
prezenţa experimentatorului sporeşte gradul de artificialitate a
situaţiei experimentale: el poate sugera involuntar ce aşteaptă de la subiecţi sau subiecţii îşi
modifică reacţiile pentru a nu se prezenta într-o lumină nefavorabilă lor în faţa
experimentatorului.
57
Experimentul natural – presupune desfăşurarea lui în situaţii sociale reale.
Subiectul nu mai este „rupt” de mediul social – ambiental natural, participarea subiecţilor
la experiment este determinată tocmai de situaţia socială concretă, iar cercetătorul nu
influenţează, prin prezenţa sa, situaţia experimentală. Experimentul natural, desfăşurându-
se în condiţii sociale reale (naturale), se aseamănă cu cercetarea sociologică de teren (de
aceea este numit şi experiment de teren), elementul specific constituindu-l acţiunea
variabilei independente asupra variabilei dependente (într-o situaţie reală, naturală).
Frecvent, experimentele naturale sunt aplicate în mediul şcolar: modificarea
programei de învăţământ, introducerea unui procedeu nou de predare sau de examinare a
elevilor etc. Maurice Duverger distinge următoarele forme ale experimentului de teren:
experimentul pasiv şi experimentul activ (Maurice Duverger, 1961, după S. Chelcea,
1998). În cazul experimentului de teren pasiv, cercetătorul observă şi înregistrează
schimbările intervenite într-o colectivitate fără să manevreze variabilele cercetării
(„observaţie provocată”) sau caută să stabilească relaţiile dintre factorii care au produs o
anumită situaţie – analizăm consecinţele unui factor care a acţionat, dar care nu a fost
introdus deliberat în vederea cercetării (experimentul ex post facto).
Experimentul de teren activ poate fi, la rândul lui, de două tipuri: experimentul
activ direct şi experimentul activ indirect. În cazul experimentului activ direct, factorii
experimentali sunt introduşi de cercetător (de ex. experimentul psihopedagogic), în timp
ce experimentul activ indirect presupune generarea factorilor experimentali de o situaţie
naturală, întâmplătoare, imprevizibilă (inundaţii, secetă, incendiu, cutremur de pământ etc.)
– efectele sociale ale unor evenimente naturale devin obiect de studiu.
Trebuie subliniat faptul că experimentul activ indirect vizează consecinţele
modificărilor produse independent de cercetare şi experimentator; astfel, controlul
variabilelor cercetării este dacă nu imposibil cel puţin extrem de dificil de realizat. Este
recomandat ca, atunci când este posibil, o problemă socială să fie analizată atât prin
experimentul natural cât şi prin experimentul de laborator, ţinând cont că avantajele şi
dezavantajele celor două tipuri de experimente sunt reciproce: experimentul de laborator
permite controlul riguros al variabilelor (ceea ce constituie un real avantaj), însă presupune
o situaţie experimentală artificială; experimentul de teren are tocmai avantajul de a păstra
neschimbate condiţiile naturale ale fenomenului cercetat, însă întreaga situaţie
experimentală este greu de controlat (izolarea variabilelor experimentale şi menţinerea
constantă a variabilelor externe, în condiţii naturale este extrem de greu de realizat).
58
În realizarea etapelor cercetării experimentale se va pune accentul pe momentele
specifice metodei experimentale, fără a zăbovi pe etapele clasice ale unei cercetări
sociologice, desfăşurate prin utilizarea şi a altor metode de cercetare (de exemplu, prin
ancheta pe bază de chestionar, interviu etc.).
Aşadar, orice cercetare sociologică se derulează prin parcurgerea unor momente
cheie, experimentul distingându-se prin câteva etape specifice:
a) Stabilirea temei de cercetare, a obiectivelor cercetării şi a problemei. Cu acest
pas începe orice cercetare psihosociologică, deci şi experimentul. Alegerea temei de
cercetare se face în funcţie de necesităţile practicii, de cea a dezvoltării ştiinţei, dar nu
numai. Nu trebuie omişi nici factorii de natură ştiinţifică, socială sau personală, care pot
modifica (sau nu) rezultatele experimentului, ducând, în final, la verificarea ipotezelor
cauzale (la confirmarea sau infirmarea lor). Important este faptul că cercetătorul se implică
efectiv în desfăsurarea şi realizarea experimentului, gradul de implicare al acestuia
putându-l apropia sau, dimpotrivă, distanţa de problemele esenţiale ale societăţii în care
trăieşte. „Problema” este, aşadar, fie sugerată, fie gândită personal de către cercetător, fie
elaborată pe baza unei idei venite la întâmplare. Cel mai adesea însă, problema de cercetat
reprezintă rezultatul cunoaşterii ariei (temei) de cercetare dintr-un anumit domeniu. Pentru
un specialist, cunoaşterea ariei determină în final (după efectuarea unui anumit tip de
experiment) problemele rămase netratate. În acest caz, stabilirea temei se face pornind de
la o listă de teme netratate sau tratate prea puţin. Urmează apoi:
– alegerea temei celei mai importante din punct de vedere al semnificaţiei;
– analiza temelor deja abordate din punct de vedere al problemelor netratate (în
prelungire).
Oricum, în fixarea pe o anumită temă de cercetare, în stabilirea unei anumite
probleme, trebuie să ţinem seama de importanţa ei şi de posibilitatea de a o realiza sub
raport uman şi material. De exemplu, în cazul cercetării grupurilor de muncă de către E.
Mayo, problema a fost „ordonată” de conducerea întreprinderii. În acel caz, problema era
să se stabilească parametrii optimi de luminozitate pentru a avea o productivitate maximă
(cercetare care, la rândul ei, a ridicat şi o altă problemă şi anume cea a relaţiilor dintre
oamenii din grupurile de muncă).
b) Elaborarea ipotezelor. Unele cercetări se referă la fenomene foarte noi, fapt
pentru care nu putem formula decât ipoteze vagi, caz în care cercetările se rezumă la
colecţii, descrieri de fenomene, colectare de date etc. Condiţia esenţială a elaborării unei
ipoteze este aceea de a avea semnificaţie pentru temă, fapt pentru care trebuie făcută
diferenţa între raţionamentul ipotetic general şi raâionamentul ipotetic utilizat în cercetare.
În finalul experimentului, ipoteza (sau ipotezele) de la care am pornit va fi confirmată (sau
infirmată).
c) Stabilirea variabilelor experimentale (sau explicative: variabila independentă şi
variabila dependentă). Alegerea variabilelor experimentale se va face în funcţie de:
– alegerea temei;
– stabilirea obiectivelor;
– elaborarea ipotezelor cercetării.
Variabila independentă acţionează asupra componentei „dacă”, iar variabila dependentă
acţionează asupra componentei „atunci” a ipotezelor. Pentru verificarea aceloraşi ipoteze
cauzale, pot fi alese mai multe variabile experimentale. Vorbim acum, din nou, de
priceperea şi intuiţia cercetătorului, care prin pregătirea sa teoretică, a experienţei sale,
59
prin condiţiile concrete de stabilire a experimentului, va şti să aleagă acele variabile
(independente şi dependente) care să acţioneze adecvat asupra conceptelor reunite în
ipoteza „dacă...atunci...”.
Un exemplu în acest sens sunt cercetările experimentale de tip sociometric,
efectuate pe grupuri de muncitori, în care s-a presupus că „dacă” vor fi scoase dintr-un
grup de muncitori „nodurile negative”, sau indivizii care, prin poziţia lor, creează situaţii
negative, „atunci” este de aşteptat ca randamentul în muncă să crească.
Însă, pentru asigurarea corectitudinii demersului cercetării experimentale se poate
recurge la pretestare (după S. Chelcea, 1982), care trebuie făcută pe un grup de subiecţi
foarte asemănători cu subiecţii participanţi la experimental propriu-zis şi aceasta pentru ca
experimentatorul să se asigure că instructajul experimentului a fost corect recepţionat de
către fiecare din subiecţii implicaţi. Tocmai prin introducerea variabilei independente în
experiment se verifică recepţionarea corectă a instrucţiunilor de către subiecţii
experimentului, ceea ce înseamnă că cercetătorul trebuie să formuleze instrucţiunile clar,
precis, cu rigurozitate, pentru a se încredinţa că indicaţiile au fost pe deplin înţelese de
către subiecţi.
d) Stabilirea situaţiei experimentale. Se realizează în funcţie de stabilirea
variabilelor experimentale, ceea ce ne permite să optăm pentru alegerea unui experiment de
teren sau unul de laborator. În cazul experimentului de laborator, necesitatea organizării
unui laborator de psihosociologie rezidă în posibilitatea pe care acesta o oferă
cercetătorului de a produce, el însuşi, situaţia de observat, de a măsura cu rigurozitate
variabilele experimentale (datorită izolării fenomenelor) şi creării unui ansamblu de
aparaturi care să asigure obiectivitatea şi corectitudinea măsurării. Totodată, laboratorul
oferă cercetătorului (şi studenţilor) posibilitatea de a observa subiecţii în timpul derulării
experimentului, deci, în timpul rezolvării sarcinii experimentale, fără a fi observaţi, dar şi
să conducă direct activitatea acestora. În ceea ce priveşte experimentul de teren, vorbim de
înregistrarea comportamentelor, fără ca cercetătorii să fie observaţi.
e) Stabilirea subiecţilor în grupe experimentale şi de control. Subiecţii aleşi pentru
experiment trebuie să fie foarte asemănători cu subiecţii din grupul de control. Este vorba
despre o relativă omogenizare între unităţile sociale alese pentru experiment. De exemplu,
dacă se efectuează cercetări în întreprinderi şi stabilim o fabrică de confecţii ca grup
experimental, nu putem alege ca grup de control o fabrică de fontă. Vorbim deci, de o
omogenizare atât din punct de vedere uman (aceleaţi caracteristici fizice, vârstă, sex etc.),
cât şi din punct de vedere al condiţiilor externe (nivel de pregătire, educaţie, grad de
înzestrare, climat socio-profesional, material etc.).
Alegerea unităţilor experimentale şi de control se poate face prin intermediul
eşantionării sau prin aşa-numita selecţie conştientă.
f) Manipularea şi măsurarea variabilelor. Avem în vedere derularea cercetării în
vederea determinării valorilor (cantitative şi calitative) ale variabilelor dependente. Această
măsurare se face atât înainte de începerea experimentului propriu-zis, cât şi după realizarea
acestuia. Amploarea cercetării, metodele si tehnicile utilizate diferă de la un caz la altul, în
funcţie de gradul de complexitate al proceselor de cunoaştere dintr-un domeniu, a
variabilelor dependente ca atare.
Manipularea variabilelor se referă la introducerea variabilei independente în funcţie
de natura specifică a procesului (faptului) social care se defineşte ca fiind variabilă
60
dependentă (aceasta este în relaţie directă cu ipoteze de la care s-a pornit). În manipularea
variabilelor, cercetătorul trebuie să ţină seama de:
– natura fenomenelor, care, în plan metodologic, pot avea funcţia de variabilă
independentă;
– modul în care controlez sistemul în care s-a introdus variabila independentă,
pentru ca acesta să fie ferit de influenţa altor factori de schimbare şi pe care nu le-am luat
în calcul în procesul de stabilire a variabilelor experimentale (de exemplu, cercetătorul
trebuie să aibă grijă ca subiecţii să nu ştie că sunt supuşi unui experiment, condiţie care, de
cele mai multe ori, creează cheia succesului experimentului);
– variabila independentă trebuie aleasă astfel încât să determine modificări reale în
structura psihosociologică a subiecţilor de acţiune.
A manipula înseamnă ca cercetătorul să urmărească desfăşurarea procesului
experimental, pentru ca pe parcursul derulării lui să poată introduce şi alţi stimuli, chiar
dacă aceştia, iniţial, nu au fost concepuţi ca fiind variabile independente (de schimbare).
Totodată, cercetătorul urmăreşte finalitatea actului experimental (o mai bună calitate a
actului muncii, a creaţiei etc.). El nu trebuie să manifeste rigiditate faţă de schemele
experimentale folosite ca atare, ci să aibă o viziune amplă asupra „jocului” experimental.
A manipula corect mai înseamnă şi a urmări dacă nu apar consecinţe negative în
alte planuri pe care cercetătorul nu le-a luat în considerare în schemele experimentale
elaborate (de exemplu, pot apărea consecinţe negative în planul vieţii psihosociale a
oamenilor, să le afecteze interesele, drepturile lor etc.). După opinia lui Septimiu Chelcea
(2004) cercetătorul poate manipula variabilele prin:
– instrucţiunile pe care le dă subiecţilor experimentali, diferite de instrucţiunile date
grupului, tocmai în vederea obţinerii de variaţii în îndeplinirea sarcinii experimentale;
– prin aprecierea superlativă a activităţii subiecţilor, procedeu denumit „raport
fals”;
– prin folosirea de subiecţi „complici” şi limitarea comportamentelor.
Important este faptul că manipularea variabilelor presupune cu necesitate măsurarea
lor. Variabilele experimentale pot reprezenta:
– fie fenomene fizice, iar măsurarea lor se face cu ajutorul aparaturii psihometrice;
– fie procese psihice (elementare sau complexe) măsurate prin instrumente si
aparate de înaltă fidelitate;
– fie fenomene psihosociale, care, de cele mai multe ori, nu se pot înregistra direct
şi imediat (de exemplu mentalităţi, conflicte etc.).
g) Prelucrarea datelor experimentale. După măsurarea variabilelor experimentale
se obţin valori ce urmează a fi prelucrate statistic. Această etapă este absolut necesară în
realizarea unui experiment, deoarece, în mod decisiv, ajută la verificarea (confirmarea
versus infirmarea) ipotezelor.
h) Redactarea raportului de cercetare. Acest raport se întocmeşte către cel care a
fixat problema de cercetat: fie către sponsorii cercetării (caz în care rezultatele
experimentului ocupă ponderea cea mai însemnată), fie publicului larg, mass-mediei,
specialiştilor, oamenilor de ştiinţă etc.
- Situaţie creată artificial (în laborator) ce permite cercetătorului să manipuleze
variabilele.
A controla variabilele ce ar putea influenţa rezultatele;
A modifica variabila independentă.
61
- Grup:
Experimental: expus la variabila independentă (sau la variaţia ei);
De control: nu este expus variabilei independentă (sau variaţiei ei);
- Efectul Hawthorne: influenţa neintenţionată a observatorilor sau experimentelor
asupra subiecţilor (indiferent care a fost variabila modificată,
productivitatea a crescut – E. Mayo)
6. Studiul de caz
Definire
Un alt tip de design de cercetare este studiul de caz. Acest termen este adesea utilizat
în sens larg, pentru a se referi la orice fel de cercetare vizând un singur caz sau o singură
unitate. Mai specific, un studiu de caz este o metodă de a învăţa despre o situaţie
complexă, bazată pe o înţelegere comprehensivă a acelei situaţii, înţelegere obţinută dintr-
o descriere extensivă şi din analiza acelei situaţii luată ca întreg şi în contextul ei. Fiecare
element din această definiţie are importanţa sa.
- Complexitatea. Întrebându-ne dacă veniturile afectează prezenţa la urne nu este o
chestiune complexă. A întreba însă de ce unele grupuri sunt înstrăinate de procesul
politic este ceva mai complex şi duce de la sine la un design de tip studiu de caz.
- Bazat pe o înţelegere comprehensivă. Un studiu de caz ar cere o înţelegere completă şi
bogată a unei astfel de înstrăinări.
- Descriere şi analiză extensivă. Acest element sugerează că unele cazuri necesită o
varietate de tipuri de dovezi, incluzând observaţia directă şi interviurile, şi că ele
încearcă să integreze aceste diferite surse de informaţie. Cazurile îndeplinesc
validitatea în măsura în care ele pot stabili consensul sau continuitatea între aceste
surse diferite.
- Luat ca întreg. Cazurile pot aborda indivizi; o locaţie specifică, cum e un oraş; o
instituţie, cum este o primărie; un eveniment, ca Războiul din Golf din 1991. Multe
asemenea unităţi pot fi studiate prin corelaţii sau quasi-experimente. Alegerea
designului studiu de caz înseamnă că analistul este interesat de unitate ca întreg, pentru
a obţine o înţelegere deplină a mai multor faţete ale cazului.
- În context. Se subliniază faptul că în înţelegerea şi explicarea unui caz, contextul sau
mediul lui este esenţial. Un studiu de caz despre războiul din Golf ar cuprinde
strategiile militare folosite şi ar descrie şi condiţiile politice, economice şi diplomatice.
62
liber, viaţa de familie, modele de acţiune ce pot să apară, relaţiile dintre indivizi etc.). În
general, acest studii sunt descriptive, însă pot explora anumite probleme specifice sau pot fi
utilizate în testarea unor teorii.
4. Studii ce privesc grupuri sociale – sunt studiate atât grupuri mici, ce presupun
un contact direct între membri (familiile), cât şi grupuri mai mari, mai difuze (de exemplu
grupurile ocupaţionale). Se descriu şi se analizează relaţii şi activităţi.
5. Studii ce privesc organizaţii şi instituţii: studii despre firme, locuri de muncă,
şcoli, sindicate, etc. Pot privi implementarea şi evaluarea unor politici publice, relaţii
industriale, probleme manageriale şi organizaţionale, cultura organizaţională, procesul de
schimbare şi de adaptare, etc.
6. Studii ce privesc evenimente - pot fi foarte variate: proiectarea unor studii de
caz privind relaţia poliţie-cetăţeni, interacţiuni medic-pacient, dezastre naturale etc.
Studiile de caz includ studii ilustrative, studii exploratorii, studii privind chestiuni
critice şi studii de proces. Studiile ilustrative sunt utile în amplificarea analizelor
desfăşurate prin alte metode. Puterea studiilor ilustrative constă în realismul pe care îl oferă
altor studii. Studiile exploratorii sunt utile când se ştiu prea puţine despre un fenomen.
Cercetătorul desfăşoară un studiu de caz pe o bază limitată, pentru a dezvolta câteva
întrebări şi ipoteze pentru un studiu viitor şi pentru a afla ce fel de informaţii sunt
disponibile şi relevante. Studiile privind chestiuni critice se axează pe un caz de interes
specific, cum ar fi mineriada din 1991, de exemplu. Cercetătorii vor încerca să treacă
dincolo de faptele evidente şi imediate pentru a căuta probleme mai profunde şi de mai
lungă durată. Studiile de proces sunt utile deoarece recunosc nevoia de a aduna informaţii
de-a lungul timpului şi de a înţelege interacţiunile şi schimbările, dinamica fenomenului.
Ele pot fi folosite pentru a studia în ce mod o lege este în mod real implementată sau
pentru a examina ce se întâmplă când este introdusă o schimbare într-o organizaţie.
63
se limiteze la confirmarea unor relaţii sugerate anterior, el poate merge dincolo de
clarificarea unei imagini, poate oferi puncte de vedere diferite asupra fenomenului.
În practică, cele mai multe studii de caz se situează undeva între aceste două extreme.
Chiar cele mai puţin structurate cercetări vor porni de la câteva idei generale şi de la
uşurinţa de a mânui anumite instrumente de culegere a datelor. La cealaltă extremă, ar fi un
nonsens să se renunţe la flexibilitatea inerentă a studiului de caz printr-o respectare
scrupuloasă a ceea ce s-a decis înaintea studiului.
În proiectarea unui studiu de caz analistul are nevoie, după cum subliniază Colin
Robins (1994, pag. 150) de:
un cadru conceptual;
un set de probleme de cercetat;
strategie de eşantionare;
o decizie asupra metodelor şi instrumentelor utilizate pentru colectarea
informaţiilor.
64
Electoratul Partidele Valorile
politice
Caracteristici
Funcţionarii Elita socio-
publici politică demografice
65
4. Doar pentru că o întrebare, o problemă poate fi formulată, nu înseamnă că se poate
şi răspunde la ea. Analistul trebuie să se asigure că aceasta este cercetabilă, că există
posibilitatea de a obţine informaţii referitoare la acea problemă.
5. Analistul trebuie să ducă tot timpul cu el problemele de cercetat: atât în sens
propriu, cât şi în sens figurat. Acest fapt este important în etapa revizuirii problemelor, cât
şi pentru a-i reaminti că sarcina sa este de a colecta informaţii relevante pentru acestea.
66
d) la secţia de poliţie, se începe cu interogatoriile şi se reconstituie principalele
evenimente.
Oricare ar fi calea urmată, alegerea este determinată de problemele ce urmează a fi
cercetate şi de cadrul conceptual.
Atunci când se stabileşte strategia de eşantionare, trebuie luate în considerare
constrângerile legate de timp, de accesul limitat, de disponibilitatea persoanelor implicate,
de problemele logistice. Orice plan de eşantionare ar fi stabilit este imposibil ca el să fie
atins în totalitate. Din fericire, un studiu de caz reprezintă o abordare suficient de flexibilă
pentru ca acest lucru să nu constituie o piedică insurmontabilă.
Recomandări în privinţa eşantionării pentru un studiu de caz
1. Actul de a reflecta asupra eşantionării este bun din punct de vedere metodologic.
Dacă analistul alege o anumită persoană pentru a o intervieva sau a o observa, trebuie să se
întrebe: de ce a ales acea persoană? Care sunt implicaţiile alegerii altei persoane ?
2. Se eşantionează oameni, locuri, evenimente şi procese. Este importantă legarea
acestora de problemele de cercetat şi luarea în considerare a modului în care s-ar putea
obţine răspunsuri, utilizând eficient timpul (atât cel al analistului, cât şi al celorlalţi).
3. O regulă fundamentală este aceea că niciodată analistul nu va fi capabil să realizeze
în totalitate ceea ce doreşte.
4. Există întotdeauna riscul ca eşantionul să nu fie suficient de larg . Cercetătorul
trebuie să-şi aloce o parte din timp pentru a lucra la ”periferii”: să discute cu cei care nu
sunt în centrul fenomenului ci în vecinătatea sa, cu oamenii care nu mai sunt implicaţi în
mod activ, cu dizidenţi, cu renegaţi, cu excentrici (Miles şi Huberman, 1984, pag 92).
67
c) Observaţia simplă: observaţia pasivă, lipsită de implicare
2. Interviul
a) Interviul deschis non directiv: fără o ordine prestabilită a întrebărilor, chiar fără un set
prestabilit de întrebări; intervievatorul direcţionează foarte puţin discuţia; scopul este de a
înţelege modul în care respondentul înţelege o anumită situaţie
b) Interviul focalizat: presupune utilizarea unui ghid de interviu care să specifice punctele
principale ce trebuie atinse; ordinea întrebărilor nu este fixă.
d) Interviul structurat – implică un set set de întrebări standardizate.
3. Utilizarea documentelor şi înregistrărilor – include un spectru larg de materiale
scrise, audio sau video: documentele oficiale, stenograme ale unor întâlniri, jurnale
personale etc.
În studiile de caz se pot utiliza şi multe alte tehnici: chestionarele, testele standardizate
(de inteligenţă, de cunoştinţe, de personalitate), scalele de atitudine, istoria vieţii etc.
Recomandări în privinţa alegerii instrumentelor de culegere a datelor în studiile de caz:
1. Chiar dacă analistul efectuează un studiu cu instrumente prestructurate, el trebuie să
fie gata să le modifice dacă experienţa de teren îi sugerează că ceva este greşit. Revizuirea
instrumentelor poate fi un proces continuu.
2. Un studiu de caz nu este o anchetă, unde validitatea depinde în mod esenţial de
caracteristicile instrumentelor de culegere a datelor. Studiul de caz se bazează pe
încrederea în instrumentul uman – cercetătorul – mai mult decât pe tehnicile în sine. De
aceea caracteristicile şi aptitudinile investigatorului sunt cruciale.
3. Faptul de a gândi la modul de culegere a datelor încă de la început, oferă un
feedback folositor pentru stabilirea problemelor cercetării, a eşantionării, a clarificării
conceptelor şi a stabilirii priorităţilor în culegerea informaţiilor.
68
4. Aderenţă la probleme. Investigatorul trebuie să interpreteze informaţiile pe
parcursul studiului, nu doar să le înregistreze. Fără o aderenţă puternică la probleme se
poate pierde esenţa, pot fi omise contradicţiile, nevoia de informaţii suplimentare etc.
5. Lipsă de prejudecăţi. Aptitudinile precedente îşi pierd sensul dacă sunt utilizate
doar pentru a materializa o poziţie preconcepută. Investigatorul trebuie să fie deschis la
faptul că informaţiile culese pot fi contradictorii. Pe parcursul culegerii datelor,
informaţiile preliminare trebuie supuse părerii critice a colegilor care sunt rugaţi să ofere
explicaţii alternative şi sugestii în privinţa acestora.
69