Sunteți pe pagina 1din 77

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE


Vol I

Curs pentru învăţământ la distanţă

Conf.univ.dr Margareta Dincă


METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

A.CALENDAR 2006-2007

DATA

Cursul este predat studentului la înscriere.

Tutoriale :

Evaluare
parţială :
- verificare pe parcurs
- lucrări de control

Evaluare finală :

B.INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este conf.univ. dr. Margareta Dincă, profesor titular la Facultatea de
Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu, autor a numeroase studii de specialitate.

2.Tutorele este asist.univ. Alexandru Iordan

2
C.CURSUL

1.Introducere

♦ PP2109 este un curs de un semestru, creditat cu un număr de 4 credite.

2.Prescriere

♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază cu care operează metodologia cercetării


psihologice, precum şi însuşirea modalităţilor de aplicare a acestora în practică.

3.Conţinut

♦ În acest curs vor fi studiate principiile metodologice de bază ale cercetării psihologice, precum
şi principalele metode de cercetare în psihologie, etapele cercetării, tehnici, instrumente
teoretice şi aplicative de lucru.

4.Obiectivele cursului

♦ Cursul de metodologia cercetării psihologice – aşa cum arată şi numele – are rosturi de iniţiere
în terminologia şi problematica cercetării în psihologie.

♦ Cerinţe :
1.aplicarea unor cunoştinţe generale problematicii dezbătute în curs şi specifice, dobândite şi prin
parcurgerea simultană a altor discipline (cum sunt cunoştinţele dobândite cu ajutorul cursurilor de
Introducere în psihologie, Sociologie etc.;
2.demonstrarea unor abilităţi de analiză, sinteză şi evaluare critică a informaţiei prin diferite
modalităţi de evaluare ;
3.participare la activităţile anunţate în calendarul disciplinei.

5.Organizarea cursului

Cursul de metodologia cercetării psihologice – învăţământ la distanţă – este structurat astfel :

I.GENERALITĂŢI PRIVIND CERCETAREA ÎN PSIHOLOGIE


II. NORME ETICE SPECIFICE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
ÎN PSIHOLOGIE. STRUCTURA RAPORTULUI DE CERCETARE
III. GENERAREA ŞI FORMULAREA PROBLEMELOR DE CERCETARE
IV. GENERAREA ŞI FORMULAREA IPOTEZELOR
V. METODE ŞI DESIGN-URI DE CERCETARE
VI. TIPURI DE DESIGN EXPERIMENTAL
VII. METODE DESCRIPTIVE I
VIII. MĂSURĂTORI INDIRECTE SAU ALTERNATIVE ALE COMPORTAMENTULUI UMAN

3
PRELEGEREA I
Generalităţi privind cercetarea în psihologie

Introducere

Această primă prelegere asigură o introducere generală în


problematica cercetării în psihologie, asigurând cunoştinţe cu privire
la scurt istoric al cercetării în psihologie, principiile cercetării
ştiinţifice şi conceptele de bază în metodologie, cantitativ şi calitativ
în ştiinţele socio-umane, precum şi informaţii cu privire la câteva
domenii de activitate în psihologie.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii


cercetării în psihologie ;
- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic concepte
şi raţionamente ce ţin de cercetarea în psihologie dar şi concepte de bază ale
metodologiei ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale ştiinţei psihologiei,
esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

Conţinut şi tematizare

4
Rezumat

Din punct de vedere etimologic, metodologie înseamnă: „ştiinţa metodelor“. În ştiinţele sociale,
metodologia are două scopuri: „analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri
pentru perfecţionarea acestei activităţi“ (Chelcea, 1995, p.56). Activitatea de cercetare presupune
utilizarea metodelor, a tehnicilor, a procedeelor şi a instrumentelor de cercetare. Metoda este „o
structură de ordine, un program după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea
atingerii unui scop“ (Popescu Neveanu, 1978). Metodele cercetării psihologice au un caracter
specific care decurge logic din specificitatea domeniului (ancheta, testul ş.a.). Tehnicile de cercetare
sunt subsumate metodelor şi reprezintă demersul operaţional al abordării fenomenelor studiate
(chestionarul, interviul ş.a.). Procedeele reprezintă un mod de utilizare a instrumentelor de
cercetare, care sunt „uneltele materiale (foaia de observaţie, ghidul de interviu, caietul test ş.a.) de
care se slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane“ (Chelcea,
1995, p.55)

1. Scurt istoric al cercetării în psihologie

Cercetarea socială (sau a societăţii umane, a comunităţilor umane) nu este o invenţie a ştiinţelor
moderne.

 Socrates a cercetat caracteristicile structurale ale societăţii greceşti prin prisma filosofiei şi a
ştiinţelor politice. Studii empirice asupra socialului s-au semnalat anterior.
 Hipocrat, Thales, Anaximandres, Xenophon, Aristotel pot fi consideraţi pionierii ştiinţelor
sociale. Din scrierile lor se pot decupa fragmente care întrunesc calificativul de ştiinţific şi
în care sunt utilizate metode descriptive şi comparative.
 Aceste metode sunt preluate de cercetătorii europeni şi dezvoltate pentru ca în secolul XIX
să asistăm la o explozie a ştiinţelor sociale. Le Play investighează condiţiile de muncă ale
muncitorilor apelând la metoda monografiei. Bootes, în Marea Britanie, utilizează
observaţia participativă în studiul activităţilor din atelierele de lucru. Tehnici similare au fost
utilizate în Norvegia şi Danemarca. Creşterea conflictelor sociale pe fundalul dezvoltării
industriale au motivat cercetătorii să-şi intensifice eforturile în găsirea explicaţiilor reale ale
problemelor şi soluţionarea lor.
 Debuturile paradigmei pozitiviste şi implicit a analizei cantitative sunt legate de filosoful
francez A. Comte, întemeietorul sociologiei. În 1848, Comte descrie caracteristicile
filosofiei pozitiviste şi introduce metoda pozitivistă în cercetare, metodă care predomină în
ştiinţele sociale până la mijlocul secolului XX. Pozitivismul este adoptat de şcoala

5
americană de psihologie. Aici cercetarea socială este instituţionalizată şi se dezvoltă în
cadrul universităţilor. Departamentul de cercetare al Universităţii Columbia este orientat pe
studii de psihologie socială, institutul Gallup este recunoscut pentru studiile asupra opiniei
publice. Până în 1960 ştiinţele socio-umane pot fi caracterizate ca fiind pozitiviste atât din
punctul de vedere al teoriei, cât şi al metodelor. Se utilizează observaţia, experimentul,
rezultatele sunt cuantificate şi aparatura statistică este foarte elaborată.
 Debuturile analizei calitative sau a metodelor calitative în ştiinţele socio-umane sunt
marcate de empirismul idealist al Şcolii de la Chicago (1920). Cercetările efectuate de
Thomas şi Znaniecki asupra caracteristicilor atitudinale ale emigranţilor polonezi din S.U.A.
reprezintă unul dintre primele studii de tip calitativ. Debutul real al cercetărilor calitative
(comprehensive) are loc în anii 1960 când în literatura anglo-saxonă se defineşte conceptul
de analiză calitativă, ca o modalitate de cercetare care-şi are originea în sociologia
comprehensivă (Weber) şi în fenomenologie (Husserl). În Anglia, cercetările calitative se
dezvoltă în cadrul antropologiei sociale, iar în Franţa în cadrul etnologiei.

Principiile cercetării ştiinţifice şi conceptul de metodologie

2.1 Principiile cercetării ştiinţifice


Succesul cercetării empirice a comportamentelor umane (la nivel individual sau de grup) depinde de
respectarea unor principii fundamentale. Chelcea (2001) enumeră o serie de principii metodologice
printre care: principiul unităţii dintre teoretic şi empiric, principiul unităţii dintre înţelegere
(comprehensiune) şi explicaţie, principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ.
Conform principiului unităţii dintre teoretic şi empiric în cercetarea ştiinţifică, cunoştinţele
teoretice ghidează activitatea empirică (concretă de cercetare), iar datele obţinute astfel conferă
valoare de adevăr intuiţiei teoretice. Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi
explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte,
a înţelege de ce apare şi se derulează într-un anume fel un fapt sau un comportament social nu este
acelaşi lucru cu a-l explica. De exemplu, putem înţelege intuitiv cauzele care conduc la apariţia
unor mişcări sociale, dar acest lucru nu garantează corectitudinea, obiectivitatea şi realismul
concluziilor. A explica presupune a descoperi, a demonstra şi a susţine cu argumente concrete
cauzele care au condus la apariţia mişcărilor sociale. Concluzile se vor baza pe fapte concrete şi
reale, nu pe simple intuiţii. Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea
convergentă a metodelor statistice (specific cantitative) şi a metodelor cazuistice (specific
calitative).
2.2. Paradigmă, metodologie, metodă, tehnică
Cercetările asupra fenomenelor sau evenimentelor sociale sunt procese complexe care presupun
structuri teoretice bine definite. Din acest motiv, înainte de a începe să descriem procedurile
cercetării ştiinţifice, sunt necesare câteva precizări referitoare la conceptele de paradigmă,
metodologie, metodă şi tehnică.

6
Paradigma, sau teoria, reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care realitatea este
percepută. Acest set de informaţii presupune o descriere a socialului şi modalităţi de înţelegere a lui.
Paradigma este o explicaţie sau o teorie foarte generală asupra lumii, care poate sta atât la baza unor
abordări de tip pozitivist (cantitativ – descriptiv) cât şi comprehensiv (calitativ). Aşadar,
paradigmele se pot clasifica în două categorii, paradigme care stau la baza interpretării pozitiviste şi
paradigme care stau la baza interpretării comprehensive.

Alţi cercetători clasifică paradigmele în trei categorii:


• paradigme pozitiviste, care stau la baza studiilor pozitiviste şi neopozitiviste;
• paradigme interpretative, care subsumează o serie de teorii în ştiinţele sociale:
fenomenologia, etnometodologia, hermeneutica, psihanaliza, etnologia, etnografia,
sociolingvistica;
• paradigme critice, care se aplică în sociologie, marxism, feminism.

Metodologia se poate defini în cel puţin două sensuri. Într-un sens, metodologia este considerată
identică cu modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular, incluzând informaţiile teoretice
adiacente temei cercetate şi metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse. În acest sens
fiecare cercetare are o metodologie distinctă, fiecare cercetător utilizează propria sa metodologie
care diferă de la un studiu la altul. Utilizând această definiţie, ajungem cu uşurinţă la concluzia că:
„există tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există“. Ar fi mai corect să considerăm şi să
denumim această accepţiune proiect de cercetare şi nu metodologie (Sarantakos, 1994).

O altă accepţiune consideră metodologia ca fiind construită în baza unor principii


teoretice bine definite. În acest caz ea oferă studiului o structură dependentă de tipul de
paradigmă (teorie) la care aderă cercetătorul şi reprezintă un ghid al cercetării. Aşadar,
metodologia rezultă din paradigmă şi nu din modelul de cercetare. În conformitate cu această
definiţie vom avea metodologii calitative şi cantitative, dependente de paradigma care defineşte
standardele şi principiile necesare pentru alegerea metodelor.

2.2.3. Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate într-o cercetare pentru culegerea şi
prelucrarea datelor.
Într-un anume sens metodele sunt a-teoretice şi a-metodologice, pentru că putem utiliza aceleaşi
metode indiferent de paradigma şi metodologia cărora li se supune cercetarea (spre exemplu,
metoda observaţiei poate fi utilizată în amândouă tipurile de studii).

2.2.4. Tehnica este un concept definit relativ ambiguu în literatura de specialitate. Vom considera
tehnica un demers operaţional al cercetării. Spre exemplu, metoda este ancheta, iar chestionarul şi
interviul sunt tehnici.

7
3. Cantitativ şi calitativ în studiile socio-umane

Cercetarea calitativă a fost aşa cum era de aşteptat deseori comparată cu cercetarea cantitativă.
Această opoziţie care pare a se creiona este doar relativă. O cercetare riguros ştiinţifică considerăm
că în fapt obligă la împletirea celor două tipuri de metode. Este necesar să stabilim exact deosebirile
între cele două tipuri de cercetări.

3.1. Cercetarea pozitivistă, cantitativă. Din punct de vedere epistemologic, paradigma pozitivistă
căreia i se supun cercetările cantitative consideră că evenimentele, faptele, informaţiile care se
obţin prin metode descriptive şi experimentale pot fi analizate într-un mod neutru şi obiectiv.
Cu alte cuvinte, pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului (o conduită externă
„care reproduce“ ad integrum trăirile interne), care poate fi măsurată de cercetător absolut obiectiv.
Subiectivitatea, identificată ca eroare, sau posibilă eroare, poate fi conform acestei perspective
eliminată prin concordanţa observaţiilor (vezi principiul obiectivităţii din psihologia generală) şi
verificarea experimentală. Cu cât numărul cazurilor de analizat este mai mare, cu atât certitudinea
rezultatelor creşte. „Cantitativiştii“ pun mai puţin preţ pe detalii, insistând pe numărul de cazuri.
Cercetările cantitative, prin caracterul ştiinţific riguros, adică matematic al metodelor sale şi prin
condiţiile ferme de selecţie a eşantioanelor de subiecţi permit controlul rezultatelor şi generalizarea
lor. Dealtfel, utilizarea matematicii în cercetările sociale este unica modalitate de a asigura
caracterul ştiinţific, susţin adepţii acestei abordări.

3.1.1. Principiile de bază în metodologia cantitativă sunt următoarele:


• realitatea este obiectivă, simplă;
• fiinţa umană este determinată de caracteristicile contextului social în care trăieşte, la fel cum
lumea fizică este determinată de legi ferme. Prin urmare, sarcina pihologilor şi sociologilor
este să descopere legităţile care dirijează comportamentul uman;
• datele de cercetare nu trebuie interpretate prin prisma valorilor morale. Ceea ce înseamnă că
informaţia care se obţine prin aplicarea unei probe este o informaţie neutră şi care nu se
asociază cu calificative de tipul bun sau rău;
• ştiinţele sociale şi cele naturale se conduc după aceeaşi logică şi au aceleaşi fundamente
metodologice.
• explicaţia unui fapt social trebuie să rezulte din cercetare. În ceea ce priveşte construcţia
teoriilor, ea trebuie să urmeze o cale bine definită, prin utilizarea de concepte şi proceduri
formale astfel încât rezultatele să poată fi verificate de alţi cercetători prin utilizarea unui
aparat matematic comun;
• demersul logic al teoriilor este deducţia.

8
3.2. Cercetarea comprehensivă şi calitativă. Paradigma comprehensivă căreia i se supun cercetările
calitative consideră pe de o parte că psihismul nu este integral prezent în comportamentul manifest,
şi pe de altă parte neagă teza independenţei posibile între conduita de măsurat, observat şi percepţia
ei obiectivă. Conform acestei teorii, obiectivitatea cercetătorului este o iluzie. G. Devereux
precizează în 1980 că în ştiinţele socioumane trebuie să se ţină cont şi de cercetător, iar
trăsăturile acestuia ca individualitate umană sunt vrând-nevrând implicate în activitatea de
cercetare şi pot influenţa rezultatele. Ca urmare, cercetătorul va trebui să apeleze la observaţia
participativă (în locul observaţiei sistematice, propuse de pozitivişti) care obligă la implicarea
directă, nemediată. Pentru a îndrepta neajunsul propriei noastre condiţii umane (incapacitatea de a fi
total obiectivi), autorul propune validarea de semnificaţie ca moment obligatoriu al cercetărilor
calitative. Această metodă se aseamănă cu principiul obiectivităţii, bine cunoscut în psihologia
generală, şi anume, validarea de semnificaţie este obţinută printr-o analiză obiectivă şi critică a
datelor intermediare şi finale ale unei cercetări de către un grup neutru. Aceşti „alţii“ (în sensul
utilizat de Pavelcu) pot fi cercetători sau specialişti în acelaşi domeniu. Dacă raportul (intermediar
sau final) este apreciat ca fiind inteligibil şi coerent, atunci cercetarea este obiectivă. Datele de
cercetare calitativă nu pot fi generalizate, dar nici nu îşi propun acest scop. Ea ţinteşte la o analiză
de profunzime a caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, cu alte cuvinte mai puţine cazuri,
dar mai multe detalii.

3.2.1. Principiile de bază ale metodologiei calitative


Metodologia calitativă este considerată uneori a fi „tot ce nu este metodologie cantitativă“, sau „un
supliment al metodelor cantitative“, sau „o alternativă a acestora“. Considerăm punctul de vedere
conform căruia metodologia calitativă este o alternativă la metodele tradiţionale a fi cel mai
apropiat de adevăr cu precizarea că metodologia calitativă s-a structurat în timp şi presupune o serie
de caracteristici proprii. Chiar dacă aşa cum vom vedea ea nu este atât de diversă, de extinsă
precum „adversara“ sa metodologia cantitativă.
Lamneck în 1988 formulează principiile metodologiei calitative. Acestea sunt:
• Principiul deschiderii. Cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată, prin ipoteze şi
proceduri care să îi limiteze evoluţia. Ipotezele reprezintă un scop al cercetării, nu o
condiţie.
• Principiul comunicării. Studiile calitative presupun întotdeauna directa participare a
cercetătorului şi implicit comunicarea face-to-face între acesta şi participanţi. Participarea
cercetătorului, implicarea directă nu trebuie înţeleasă ca o dependenţă a acestuia de
respondent, ci ca un travaliu comun pentru a obţine un maxim de informaţii despre realitate.
Participanţii definesc, explică şi interpretează realitatea, în timp ce cercetătorul selectează
ceeea ce este esenţial, comun, definitoriu pentru faptul social.
• Principiul realităţii sociale ca proces. Scopul cercetărilor este acela de a identifica modul de
construire a pattern-urilor comportamentale (individuale sau sociale) şi de a defini sensul
acţiunilor umane.

9
• Principiul reflexivităţii şi analizei. În cercetarea calitativă, fiecare simbol sau sens este
considerat a fi reflexul contextului în care a luat naştere. Analiza acestora presupune o
metodă flexibilă care să surprindă schimbările contextuale.
• Principiul explicaţiei. Cercetătorul explică în amănunt participanţilor la cercetare ce se
aşteaptă de la ei şi care este procedura de lucru. Analiza datelor are scopul de a descrie şi
teoretiza un proces social.
• Principiul flexibilităţii. Metodologia calitativă este flexibilă din multe puncte de vedere
(spre exemplu, în alegerea metodelor şi a procedeelor), iar designul se poate schimba pe
parcursul cercetării în funcţie de cerinţele contextului.

3.2.2. Trăsăturile caracteristice metodologiei calitative sunt următoarele:


• se ocupă de cercetarea situaţiilor reale, nu de experimente de laborator;
• utilizează analiza inductivă, care presupune selecţia datelor esenţiale dintr-un număr mare de
elemente de amănunt;
• se ocupă de cercetări holistice în sensul în care fenomenul social este înţeles şi analizat ca un
sistem complex, care în totalitate are o semnificaţie diferită alta decât suma părţilor
componente;
• colecţionează date calitative, detaliate, descrieri de „amănunte sociale“;
• presupune participare personală şi raţionamente de tip insight, ceea ce înseamnă că
cercetătorul nu poate apela la operatori de interviu;
• abordarea calitativă a socialului este o abordare dinamică a fenomenelor, care presupune
abilitatea de adaptare la schimbările care intervin. Se consideră că nu se poate lucra conform
unui plan antestabilit, structurat, ordonat şi „bătut în cuie“, căci societatea este evolutivă şi
tocmai această evoluţie trebuie descrisă;
• orientată pe unicitate, presupune acceptarea de la debut a ideii că fiecare caz este unic şi ca
urmare trebuie cercetat ca atare;
• utilizează analiză contextuală, ceea ce înseamnă plasarea fiecărui eveniment social într-un
cadru istoric şi temporal bine definit;
• obligă cercetătorul la neutralitate empatetică, presupune capacitatea de a rămâne neutru şi în
acelaşi timp de a percepe empatic trăirile subiecţilor studiaţi;
• cercetarea calitativă are un design de cercetare flexibil, în care cercetătorul să se poată mişca
independent. (Patton, 1993).

3.3. Asemănări şi deosebiri între metodologia cantitativă şi calitativă

Metodologia cantitativă Metodologia calitativă


1. Considerarea realităţii Obiectivă, simplă, unică, Subiectivă, problematică,
psihologice măsurabilă holistică, un construct social.

10
Raţionamente nomologice, Rationamente non-deterministe,
care permit stabilirea de fără utilizarea relaţiei cauză-efect
2. Relaţia cauză – efect
relaţii cauzale şi în explicaţii. Interesează
corelaţionale. cauzalitatea circulară şi simbolică
Aprofundarea şi descrierea
3. Abordarea realităţii Negarea complexităţii
complexităţii
Deductiv, nomotetic, bazat pe Inductiv, idiografic, interpretativ,
4. Demersul logic
reguli stricte verificabile logica descoperirii.
Calitative, cu mai puţin interes
Cantitative, matematice,
pentru statistică, analiză calitativă
5. Metodele utilizarea statisticii „in
respectând principiul validării de
extenso“
semnificaţie
Poate fi pasiv, interpretează
informaţiile, nu este obligat Activ, ia parte direct la cercetare,
6. Rolul cercetătorului să participe la cercetări este implicat, nu se utilizează
putând utiliza operatori de operatori de interviu
interviu ş.a.
Generalizări inductive, Generalizări analitice sau
7. Modalităţi de generalizare
abordări nomotetice conceptuale

4. Domenii de activitate în psihologie (conform Asociaţiei Psihologilor Americani, APA)

4.1. În anii ’80, Asociaţia Psihologilor Americani (APA) precizează în urma unor studii patru
domenii principale de activitate în psihologie. Fiecare domeniu presupune o serie de activităţi
specifice.
1. Un prim domeniu este cel de cercetare şi evaluare, care presupune activităţi cum ar fi :
• definirea unor probleme de studiu (întrebări la care trebuie sa găsim un răspuns);
• elaborarea unui proiect – program de cercetare (include şi metodologia);
• colectarea datelor (informaţiilor) necesare pentru a soluţiona problema;
• interpretarea informaţiilor şi evaluarea lor;
• redactarea unui raport de cercetare care în cazul în care metodologia este de tip calitativ este
urmat de o evaluare externă;
• publicarea rezultatelor cercetării.

2. Al doilea domeniu este cel al intervenţiei terapeutice, care implică o serie de activităţi cum ar fi:
• planificarea strategiilor de intervenţie şi fixarea unor obiective realiste;
• acceptarea supervizării;
• modificarea terapiei şi reorientarea pacientului dacă este necesar;

11
3. Al treilea domeniu este cel al aplicaţiilor organizaţionale (organizaţie = orice grup care
funcţionează cu un anumit scop), care implică o serie de activităţi cum ar fi :
• evaluarea necesarului de resurse umane;
• acordarea de asistenţă în modificarea programelor sau a sistemelor de lucru;
• stabilirea unor relaţii de colaborare cu membrii organizaţiei respective;
• obţinerea consimţământului de a participa la activităţile de cercetare;
4. Al patrulea domeniu este cel de diagnostic şi evaluare şi se referă la procedeuri de evaluare şi
stabilire a caracteristicilor unei populaţii sau a unui individ. Implică activităţi cum ar fi:
• selecţia instrumentelor sau tehnicilor ce se vor utiliza;
• adaptarea lor (traducerea, validarea, stabilirea de etaloane);
• administrarea probelor respective;
• interpretarea rezultatelor;
• validarea datelor de evaluare cu alte tipuri de informaţii obţinute despre populaţia sau
persoana respectivă.

4.2. Domenii în care este utilizată predominant metodologia calitativă (conform Jacob, 1988):
• Ecologia umană, ştiinţa care se ocupă de descrierea pattern-urilor comportamentale
cotidiene;
• Ecopsihologia, ştiinţa care investighează relaţiile dintre indivizi şi mediul social
pentru a identifica modalităţile de adaptare umană;
• Etnografia, ştiinţa care surprinde modul în care cultura influenţează dezvoltarea
umană;
• Antropologia cognitivă, ştiinţa care studiază indivizii din perspectiva schemelor şi
categoriilor mintale interrelaţionate;
• Comunicarea (domeniul al etnografiei), ştiinţa care se ocupă de modalităţile de
interacţiune verbale sau nonverbale.

 Exerciţii

1.Propuneri de teme pentru proiectele de cercetare anuală (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).
2.Propuneri de posibile design-uri de cercetare şi de metode (exemple şi soluţii).
3.Ce bdiferenţă există între conceptele de teorie, metodă şi metodologie ? Explicaţi.

12
 Bibliografie

Chelcea, S., (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti, Editura
Institutului Naţional de Informaţii
Babbie, E., (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA, Woodsworth
McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on methodology and
practice, London, Falmer Press

13
PRELEGERA II

Norme etice specifice cercetării ştiinţifice


în psihologie şi raportul de cercetare

Introducere

Această a doua prelegere permite înţelegerea standardelor etice


specifice relaţiei dintre psiholog şi participant la cercetare, a
standardelor etice specifice cercetărilor din zoopsihologie,a celor
specifice redactării raportului de cercetare, a standardelor tice
specifice cercetării calitative precum şi structura raportului de
cercetare

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte ale problematicii


normelor etice în cercetarea psihologică ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;
- să îşi configureze mai eficace elementele esenţiale ale metodologiei
psihologiei, esenţială în studiul disciplinelor din planul de învăţământ.

Conţinut şi tematizare

14
Rezumat

„Psihologii respectă demnitatea şi valoarea individului şi se străduiesc să păstreze şi să protejeze


drepturile umane fundamentale.“ (Standarde APA, 1998).
Asociaţia Psihologilor Americani (APA) a formulat codul etic cu scopul de a orienta şi preciza
responsabilităţile psihologilor în cele patru domenii de activitate descrise în urma studiilor de
cercetare a acestei profesii. Aceste domenii sunt: cercetare şi evaluare, intervenţie terapeutică,
aplicaţii organizaţionale şi evaluare. Codul propune o serie de principii care privesc
responsabilitatea, competenţa, standardele legale, expunerile publice, confidenţialitatea, bunăstarea
clientului, relaţiile profesionale, tehnicile de măsurare, cercetarea în psihologia umană, cercetarea în
psihologia animală. Principiile generale ale codului precizează normele etice pe care trebuie să le
respecte psihologul, atît în cercetare cât şi în alte domenii de activitate.
Orice studiu ştiinţific presupune o planificare, parcurgerea unor etape distincte într-o succesiune
logică. Etapele cercetării în ştiinţele socio-umane, deci şi în psihologie au făcut obiectul mai multor
clasificări şi regăsim în literatura de specialitate descrieri care indică patru faze, dar şi 14.
Sintetizând diferitele clasificări putem considera ca absolut necesare parcurgerea următoarelor etape
de cercetare: stabilirea temei, fixarea obiectivelor şi/ sau a ipotezelor, selecţia metodelor, stabilirea
loturilor de subiecţi, pretestare, administrarea probelor şi culegerea de date, prelucrarea
informaţiilor de teren şi analiza lor, redactarea raportului de cercetare.
Succesiunea etapelor este diferită în funcţie de tipul de metode la care apelăm în cercetare. Astfel se
vor constata ordonări diferite ale fazelor cercetării cantitative (descriptive, experimentale) de cele
calitative.

1. Standarde etice specifice relaţiei dintre psiholog şi participant la cercetare; Standarde etice
specifice cercetărilor din zoopsihologie; Standarde etice specifice redactării raportului de
cercetare

În cercetarea psihologică, ca în orice altă activitate este necesar să se respecte o serie de norme de
conduită morală. Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.) a formulat codul etic al profesiei de
psiholog. Acest cod cuprinde un corp de reguli comun tuturor psihologilor indiferent de domeniul în
care activează şi o serie de reguli specifice fiecărui domeniu.
În ceea ce priveşte cercetarea şi evaluarea, codul etic A.P.A. reglementează:
• activităţile de cercetare (cu subiecţi/participanţi umani, dar şi cercetările de zoopsihologie);
• condiţiile de publicare a raporturilor de cercetare.

15
1.1. Cercetarea cu subiecţi umani
Principiul 9 privind cercetarea cu subiecţi/participanţi umani precizează în preambul: „Decizia de a
întreprinde cercetări se bazează pe judecata chibzuită a psihologului în legătură cu modul în care
poate contribui cel mai bine la dezvoltarea ştiinţei psihologice fără să prejudicieze în vreun fel
bunăstarea umană. În luarea deciziei privind conducerea cercetării, psihologii iau în considerare
direcţiile alternative şi resursele umane şi materiale care pot fi investite. În baza acestor consideraţii,
psihologii desfăşoară investigaţia cu respect şi preocupare pentru demnitatea şi bunăstarea
persoanelor participante şi, pe de altă parte, acordând atenţie sporită legilor şi standardelor
profesionale care guvernează conducerea cercetării cu participanţi umani.“
Aşadar, cercetătorul în domeniul social, ca în oricare altă ştiinţă are responsabilitatea demersului
ştiinţific. Demersul ştiinţific presupune coordonarea cercetării cu competenţă, raportarea corectă a
rezultatelor, utilizarea surselor de informaţii onest, luarea în considerare a consecinţelor studiului
pentru societate, acceptarea supervizării şi a expertizei ştiinţifice. Hotărârea de a întreprinde o
cercetare aparţine psihologului, care analizează în ce măsură activitatea (informaţiile care se obţin)
contribuie la dezvoltarea ştiinţei psihologice şi mai ales la asigurarea bunăstării umane. În luarea
acestei decizii, psihologul analizează diferitele alternative şi îşi fixează obiective şi ipoteze de
cercetare în funcţie de resursele de care dispune şi de importanţa acestora pentru comunitatea
umană. În baza acestor consideraţii, psihologii îşi desfăşoară cercetarea având obligaţia de a acţiona
în aşa fel încât să nu supună participanţii la cercetare unor proceduri generatoare de frustrare.
În planificarea unui studiu, se impune o atentă evaluare a importanţei acestuia şi în ce măsură
obţinerea unor rezultate ştiinţifice ar presupune nerespectarea parţială sau totală a unor norme de
conduită etică. Cerinţele metodologice ale studiului pot solicita utilizarea unor proceduri în care
subiectul sau participantul la cercetare nu este avertizat anterior. În aceste condiţii, este obligatoriu
ca înainte de a începe studiul, să se stabilească dacă utilizarea unor astfel de demersuri este
justificată de rezultatele ştiinţifice / aplicative ale studiului şi să se găsească proceduri alternative.

1.2. Cercetarea de zoopsihologie


Principiul 10 se referă la grija şi utilizarea animalelor în cercetările de zoopsihologie şi precizează:
„Un investigator al comportamentului animal se străduieşte să promoveze înţelegerea principiilor
comportamentale de bază şi/sau să contribuie prin cercetările pe animale la îmbunătăţirea sănătăţii
şi bunăstării umane. În atingerea acestor scopuri, cercetătorul este obligat să asigure bunăstarea
animalelor şi să le trateze cu atenţia cuvenită. Cu toate că există legi şi reglementări, protecţia
imediată a animalului depinde de conştiinţa personală a cercetătorului.“
În general, cercetările cu animale nu sunt valoroase în sine, ci reprezintă modalităţi prin care se
poate contribui la asigurarea bunăstării umane. Cercetările cu animale presupun cunoştinţe şi
abilităţi speciale. Un psiholog care coordonează un astfel de studiu are obligaţia de a asigura
securitatea şi confortul animalelor şi este responsabil de activităţile desfăşurate de toată echipa de
cercetare. Psihologii au obligaţia să depună toate eforturile pentru a minimiza disconfortul, boala şi
durerea animalelor. Dacă se impun proceduri care obligă, le provoacă dureri sau stres ele se vor
utiliza doar dacă nu există o alternativă sau dacă rezultatele obţinute prin această cercetare sunt

16
foarte importante prin aplicabilitatea lor în zona umană. Dacă pe parcursul cercetării, de exemplu,
este necesar să se curme viaţa unui animal este obligatoriu ca acesta să se facă rapid şi fără durere.

1.3. Standarde etice specifice publicării raportului de cercetare


Publicarea rezultatelor unei cercetări, sub forma unui articol / cărţi nu înseamnă doar a face publice
rezultatele unui studiu, ci în acelaşi timp reprezintă o afirmare socială a cercetătorului şi a instituţiei
din care acesta face parte.
În mod obişnuit, publicarea unui raport trebuie să respecte condiţiile impuse de editor, mai exact de
Comitetul ştiinţific al editurii respective. Acestea privesc:
• nivelul ştiinţific al informaţiilor;
• respectarea unei metodologii ştiinţifice care să acopere obiectul de cercetare;
• corectitudinea rezultatelor;
• originalitatea informaţiilor. Orice preluare de informaţii la care nu se semnalează sursa sau
orice preluare de informaţie ocazională fără nominalizarea autorului este considerată plagiat.
Tot în sfera plagiatului se înscrie şi semnarea unor articole care prezintă date de cercetare
care nu sunt rezultate ale propriei activităţi;
• claritatea şi corectitudinea datelor de identificare a autorului / autorilor. Atunci când se
semnează un articol, semnătura trebuie însoţită de precizarea poziţiei cercetătorului
(psiholog / master în psihologie / cercetător);
• respectarea unui model standard de redactare;
• dacă după publicarea articolului se constată erori, autorii au obligaţia să semnaleze aceste
erori prin erate, corecţii etc.;
• recenzorii au obligaţia să respecte confidenţialitatea informaţiilor cuprinse în articolul
respectiv.

2. Standarde etice specifice cercetării calitative

Specificitatea normelor decurge din poziţia pe care o are cercetătorul în acest tip de cercetare şi
anume implicarea directă, participativă la cercetare. În acest tip de cercetări nu se poate apela la
operatori de interviu. Problemele etice pot fi analizate prin prisma relaţiilor care se stabilesc între
cercetător şi participanţi la cercetare şi informaţiile obţinute.
• Relaţia cercetător – participanţi la cercetare priveşte caracteristicile morale ale activităţii din
teren. Se pot ridica întrebări de genul: „Ce compromisuri trebuie să facă cercetătorul pentru a obţine
informaţiile necesare atingerii scopului fixat?“, „Din ce motive participanţii la cercetare acceptă să
ofere informaţiile necesare cercetării?“ ş.a.
• Relaţia cercetător – informaţii care se obţin prin studiu. Orientarea personală, socială sau
politică poate „colora“ informaţia culeasă, analiza şi interpretarea datelor. Este necesar să se evite
astfel de imixtiuni ale trăirilor personale în datele de cercetare şi să se îndeplinească condiţiile de
obiectivitate, eventual prin neparticiparea la studii în care implicarea poate fi foarte puternică. De
exemplu, proprietarul unor case naţionalizate nu poate fi cercetător al problemelor chiriaşilor din

17
casele naţionalizate. Redactarea unui raport de cercetare presupune decizii ideologice, etice şi
estetice: „Ce sens dau informaţiilor şi cum exprim aceste rezultate astfel încât să nu divulg subiecţii
participanţi la ea.“ Cu cât o cercetare este mai bine făcută, cu atât problemele de etică sunt mai
mari, căci riscul identificării participanţilor este mai mare.
Cele mai frecvente modele etice întâlnite în cercetarea calitativă sunt:
• Modelul absolutist care precizează că cercetătorul nu are voie să depăşească în studiile sale
limitele comportamentelor şi evenimentelor care aparţin domeniului public. Ex.: Nu se fac cercetări
în problemele cuplului.
• Modelul potlogarului consideră că un cercetător are voie să apeleze la orice mijloace pentru a
obţine datele, inclusiv identitatea falsă.
• Modelul relativist apreciază că singurele principii şi norme în vigoare sunt cele care derivă din
profesionalismul cercetătorului.
• Modelul contextual relativizează codul moral considerând că orice cercetare presupune
probleme de etică, dar important este ca deciziile luate să nu determine consecinţe negative.
• Modelul feminist propune un set de principii care să ghideze cercetarea ştiinţifică, printre care
putem enumerăm responsabilitatea personală a cercetătorului, empatia din relaţie cercetător –
respondent, valorizarea trăirilor afective ş.a.

3. Structura raportului de cercetare

Structura raportului de cercetare trebuie respectată cu rigurozitate, acesta asigurând corectitudinea


unei comunicării coerente şi inteligibile a rezultatelor. În prezentarea datelor se acordă o atenţie
dosebită formatului prezentării, bineînţeles fără se se minimalizeze importanţa conţinutului.
Privitor la format precizăm o serie de reguli.
• Alegerea titlului. Titlul trebuie să însumeze ideea principală a studiului în 10 – 12 cuvinte.
Spre exemplu, cea mai bună formulă de titlu pentru a raporta rezultatele unui experiment
este: „(Variabila Dependentă) ca o funcţie a (Variabilei Independente) sau efectul
(Variabilei Independente) asupra (Variabilei Dependente)“ Şi în alte tipuri de cercetări
trebuie incluse variabilele de interes în titlu (se formulează releţii de cauzalitate, de tipul
„variabila x determină variabila y“). Titlul se va scrie pe o pagină separată, pagină care se
numeşte: „pagină-titlu“.
• Rezumatul. Scopul acestuia este să furnizeze un sumar scurt (100 – 120 de cuvinte) şi
cuprinzător al studiului. Este foarte important pentru că reprezintă un sumar al lucrării.
Acesta trebuie să includă o scurtă descriere a problemei investigate, metodele folosite,
rezultatele şi implicaţiile lor. Se pot integra una sau două propoziţii principale din capitolele
de introducere, metode, rezultate şi discuţii. Trebuie evitate citatele în rezumat.
• Introducerea. Principalul scop este comunicarea către cititori a motivului pentru care s-a
efectuat cercetarea şi problematica urmărită, se precizează motivul pentru care este
importantă şi ce informaţii noi aduce prin raportare la studiile anterioare. Introducerea
debutează cu informaţii generale, pe parcurs ele se focalizează pe tema studiată devenind

18
din ce în ce mai specifice. De exemplu, se poate începe prin definirea termenilor relevanţi.
Apoi, se expun teoriile de referinţă în ordine cronologică, evitând ca aceasta să fie
exhaustivă. În continuare, se clarifică legătura dintre studiile anterioare şi prezenta lucrare.
Acest capitol ar trebui să conţină patru paragrafe: introducerea generală, teoriile în domeniu
recunoscute, legătura studiului prezent cu literatura de referinţă şi o declaraţie explicită a
scopului.
• Metode. Scopul acestui capitol este să descrie în detaliu cum s-a desfăşurat studiul. Oricine
ar trebui să poată să refacă studiul bazându-se pe informaţiile furnizate în acest capitol. Într-
un design experimental, acest capitol este subdivizat în patru subcapitole:
subiecţi/participanţi, aparatură, design şi procedură. Ordinea design – procedură este
arbitrară. Uneori cercetătorii combină capitolele design şi procedură, dar într-un experiment
psihologic sau într-o cercetare descriptivă, este necesar un capitol special dedicat design-
ului.
• Subiecţi/Participanţi la cercetare. Se indică cine a participat la studiu, numărul lor şi
criteriul de selecţie. Se precizează de asemenea orice detaliu care este relevant pentru studiu
(sex, vârstă, etnie, rasă, greutate etc.).
• Design-ul Se descrie modelul studiului, ceea ce presupune descrierea variabilelor şi a
relaţiilor care ipotetic considerăm că se pot stabili între ele.
• Rezultate. Se prezintă pe scurt principalele constatări. Se începe cu o descriere generală,
ulterior se detailează informaţiile obţinute în cercetare. Când sunt prezentate rezultatele
testelor statistice, se prezintă calculele descriptive înaintea celor inferenţiale. Cu alte
cuvinte, la început se prezintă şi se comentează rezultate de tipul mediilor şi/sau procente
(cu trimitere la un tabel sau o figură). Ulterior se discută şi se prezintă rezultatele testelor
statistice. În cazul prezentării unui material mai amplu acesta se va diviza în paragrafe cu
subtitluri care să surprindă conţinutul (ca în capitolul introductiv). Aceste subtitluri trebuie
să aibă înţeles şi relevanţă pentru date şi trebuie să ajute la organizarea prezentării lor, adică
trebuie să fie organizate după tipul de analiză implicată
• Discuţii. Scopul acestui capitol este evaluarea şi interpretarea rezultatelor prin raporatare la
problema iniţială a cercetării. Se începe cu un scurt rezumat, non-tehnic al rezultatelor. Cu
alte cuvinte, se expun principalele constatări fără a se folosi terminologia statistică. Se
continuă discutându-se implicaţiile rezultatelor. Orice informaţie, orice rezultat constatat
este prezentat şi discutat. De asemenea este importantă discutarea modului în care
rezultatele se raportează la literatura de specialitate citată în introducere. În final se face un
bilanţ rezumativ.
• Trimiteri bibliografice. Orice autor citat în raportul de cercetare trebuie să fie prezent în
acest capitol şi viceversa. Dacă un autor nu este citat în text, atunci nu trebuie să apară în
acest capitol. Numele autorilor se scrie în ordine alfabetică după numele de familie (nume
de familie urmat de virgulă şi de iniţiala prenumelui). Dacă sunt mai mulţi autori, se
enumeră toţi autorii în ordinea precizată în materialul de bază şi se separă numele autorilor
cu virgulă. După autor (autori) se precizează anul în care a apărut volumul citat (în

19
paranteze şi urmat de punct). Spre exemplu: Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of
people, New Jersey, Prentice Hall. Trimiterea la un articol publicat într-un jurnal sau o
revistă se va face diferit, spre exemplu: Wolfradt, U., Pretz, J.E. (2001) Individual
Differences în Creativity: Personality, A story Writing, and Hobbies, European Journal of
Personality 15, 297-311

 Exerciţii
1.Analiza comparativă a standardelor etice specifice cercetării cantitative şi calitative.
2.Structura raportului de cercetare – exemplificări cu articole din reviste academice de specialitate
din România şi din străinătate.
3.Care este structura raportului de cercetare ?

  Bibliografie
Mitrofan, N., Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice ale
psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992.
Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall.

20
PRELEGEREA III

Generarea şi formularea problemelor de cercetare

Introducere

Această a treia prelegere permite înţelegerea problematicii legată de


generarea şi formularea problemelor de cercetare, identificarea
problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor, etapele
cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative
precum şi cunoştinţe referitoare la operaţionalizarea conceptelor.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de


cercetare ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

21
Conţinut şi tematizare

Rezumat

Primul pas în cercetarea ştiinţifică presupune formularea sau precizarea temei de cercetare. În
psihologie, ca dealtfel în orice altă ştiinţă, există surse recunoscute de „inspiraţie“ pentru formularea
unor noi teme de cercetare. Cele mai frecvente surse sunt cercetările finalizate, teoriile recunoscute
în domeniu sau din domeniile conexe, evenimentele de viaţă cotidiană, activitatea curentă,
comenzile sociale. Precizarea clară a problematicii de cercetare este foarte importantă, de ea
depinzînd opţiunea pentru un anume tip de metodologie. Al doilea pas presupune stabilirea
obiectivelor şi a ipotezelor. Obiectivele şi ipotezele cercetării sunt „propoziţii interogative care
statuează relaţiile dintre două variabile“ (Kerlinger, 1978).
O altă operaţie specifică şi necesară în debutul oricărei cercetări în ştiinţele umane este
„operaţionalizarea conceptelor“. Operaţionalizarea reprezintă procesul de convertire a conceptelor
în caracteristici empirice cuantificabile. Ea se desfăşoară în trei etape: definirea conceptelor,
stabilirea indicatorilor şi stabilirea indicilor.

1.Identificarea problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor

Întrebarea care sunt sursele de inspiraţie în fixarea unei probleme de cercetare este cât se poate de
pertinentă. În psihologie, ca dealtfel în toate ştiinţele există câteva surse uzual folosite şi anume:
• Evenimentele de viaţă cotidiană. Relaţiile interumane oferă o sursă practic infinită de teme
de cercetare. De exemplu: conflictele intergeneraţionale în perioade de incertitudine socială,
dificultăţile de relaţionare în organizaţii, efectul reclamelor asupra comportamentelor de
cumpărare, consumul de alcool în comunităţile de copii ai străzii ş.a.m.d. Determinarea
cauzelor individuale care conduc la aceste evoluţii, ca şi precizarea cauzelor sociale care
determină anumite comportamente rerprezintă teme de cercetare.
• Activitatea curentă. De exemplu: integrarea profesională a emigranţilor, absenteismul şi
eşecul şcolar, selecţia şi orientarea profesională, cazuistica liminală sau personalităţile
accentuate cu probleme de integrare ş.a. reprezintă tot atâtea teme – problemă a căror
explicaţie presupune o abordare sistematică.
• Cercetările finalizate. O cercetare corect realizată trebuie să răspundă la întrebarea formulată
prin ipoteză, dar şi să genereze alte întrebări, astfel ea devine şi sursă de idei pentru alte
studii. De exemplu: să considerăm că studiul structurilor de personalitate la adolescenţi a
evidenţiat şi o serie de deosebiri din punctul de vedere al opţiunilor profesionale. Opţiunile
profesionale nu au facut obiectul studiului respectiv, dar ele pot reprezenta un punct de
pornire pentru alte cercetări.

22
• Teoriile. Ca şi cercetările finalizate, teoriile sunt cu atât mai bune cu cât permit preluarea şi
dezvoltarea informaţiilor pe care le transmit. Teoria este definită de M.H.Marx (1963) ca
fiind „Un grup de reguli organizate logic“. Teoriile sunt în acelaşi timp o ţintă şi un ghid. O
teorie este o ţintă deoarece însumează şi integrează un volum de informaţii într-un domeniu
şi este un ghid pentru că reuneşte o serie de informaţii care pot fi surse de idei pentru noi
teme de cercetare.
Odată formulată problema de cercetare urmează etapa de documentare sau de studiu al literaturii de
specialitate corelate problemei stabilite. Întrebarea care apare uzual este „De ce să pierd vremea
studiind ce au făcut alţii, în loc să încep imediat să lucrez?“ Există câteva motive întemeiate pentru
care trebuie să ştim ce alte cercetări similare au fost făcute:
• pentru a nu risca să repetăm un demers de cercetare care nu poate aduce informaţii noi;
• dacă tema pe care am ales-o a mai fost studiată, informaţiile existente pot preciza mai
clar metodele şi obiectivele studiului nostru.
Etapa următoare presupune estimarea posibilitaţilor de realizare a studiulu. Fiecare studiu trebuie
să respecte anumite norme de timp, presupune costuri, implică acceptul participanţilor la cercetare
şi nu în ultimul rând obligă la respectarea codului etic. Dacă cercetarea pe care ne-o propunem
presupune timp excesiv, sau timpul acordat pentru cercetare este prea scurt, dacă implică finanţe pe
care nu le putem acoperi, dacă presupune un grad de experienţă pe care nu îl avem, sau dacă nu se
pot respecta toate normele etice ale raportului cercetător-participant la cercetare, este de dorit să ne
reorientăm spre o altă temă.
În demersul cercetării un moment important este acela al alegerii metodologiei de cercetare. O
cercetare poate fi efectuată apelând atât la o metodologie cantitativă, cât şi la una calitativă.
Întrebările care decurg logic sunt: Ce tip de metodologie este mai potrivită?; Care sunt criteriile
după care mă ghidez în selectarea unei metode sau a alteia? De fapt, problema nu este dacă un tip de
metodologie este mai bun şi altul mai puţin bun, ci care tip de metodologie, care metodă serveşte
cel mai bine scopului cercetării. Relativ frecvent cercetătorii folosesc metodele pe care le cunosc
cel mai bine, cu care se simt securizaţi şi cu care obţin cele mai bune performanţe. Pentru alţii,
alegerea metodei reprezintă un scop uzual al fiecărui debut de cercetare. Berger et al. (1989)
enumeră o serie de condiţii care trebuie respectate în alegerea unei metode şi a unei metodologii:
• să corespundă scopurilor teoretice ale cercetării;
• să corespundă obiectivelor studiului propus;
• să corespundă necesităţilor de prelucrare statistică a rezultatelor.
Opţiunea pentru o metodologie calitativă este justificată în următoarele condiţii:
• dacă informaţiile teoretice la care avem acces sunt insuficiente, apelul la aceste
metode ne permite să ne clarificăm noţiunile şi condiţiile necesare pentru cercetare. În
această situaţie utilizarea unei metodologii calitative reprezintă o fază de explorare care
poate fi urmată de o a doua fază, de cercetare propriu-zisă în care să se apeleze la o
metodologie cantitativă;
• dacă este necesară o abordare din interior al fenomenului social (exemplu: integrarea
socială a emigranţilor în comunităţile ţării de emigraţie);

23
• dacă sunt necesare informaţii de fineţe. Metodologia cantitativă oferă informaţii mult
simplificate datorită obligaţiei de a lua în consideraţie modalităţile de prelucrare statistică a
datelor;
• dacă dorim să evaluăm un fenomen în evoluţie;
• dacă informaţiile sau rezultatele studiului pot fi prezentate fără apel la cifre;
• dacă cercetătorul doreşte să studieze realitatea psiho-socială aşa cum este fără
modele preconcepute şi posibil limitatoare (Flick, 1991).

2. Etapele cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative

Cercetarea evoluează într-o succesiune de secvenţe, sau paşi, care sunt interrelaţionate, realizarea
unei secvenţe fiind dependentă de realizarea celei anterioare. Schiţarea unui model de cercetare
presupune un sumar al elementelor principale care interesează, precizarea condiţiilor de evaluare
(unde, când şi cum putem măsura aceste calităţi) şi a modului de prelucrare şi analiză a datelor de
cercetare. Modelul de cercetare sau design-ul diferă în funcţie de scopul cercetării şi de metodele
utilizate.
Orice cercetare presupune o serie de decizii anterioare ca timp debutului propriu-zis şi anume:
a. alegerea tipului de design (cantitativ sau calitativ, descriptiv, experimental ş.a.m.d.);
b. stabilirea procedurii de eşantionare (numărul şi calităţile caracteristicile participanţilor la
cercetare). În studiile cantitative, caracteristicile loturilor şi numărul de participanţi se stabilesc
anticipat şi nu se schimbă pe parcursul lor. În cercetarea calitativă se admite modificarea
caracteristicilor lotului de participanţi atât din punct de vedere numeric, cât şi al calităţii lor.
c. alegerea metodelor de evaluare;
d. stabilirea echipei de cercetare (numărul de cercetători şi operatori inplicaţi, specialităţile
acestora). Tot acum este de dorit să se obţină acceptul instituţiilor şi a participanţilor la cercetare).

Conform Berger (1989), scopurile unui model de cercetare sunt următoarele:


• să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maximum a posibilelor pierderi
de timp şi a celor financiare;
• să asigure ordinea operaţiilor astfel încât nici un aspect urmărit prin cercetare să nu fie omis
şi să fie executat la momentul potrivit;
• sa prevină erorile de lucru, dar şi posibilele distorsiuni de informaţie.
Structura unui model de cercetare este descrisă de J. Beaugrand (1993) în lucrarea „ Fondements et
étapes de la recherche scientifique en psychologie“. Etapele cercetării cantitative sunt următoarele:
1. Enunţarea problemei; 2. Structurarea planului; 3. Culegerea de informaţii; 4. Analiza şi
interpretarea informaţiilor; 5. Reformularea enunţurilor teoretice; 6. Publicarea raportului de
cercetare. Beaugrand precizează că acest ciclu de cercetare admite reîntoarcerea la o etapă
anterioară, cu excepţia etapelor doi şi trei a căror ordine nu poate fi schimbată. Fiecare etapă
presupune o serie de activităţi specifice.

24
1. Enunţarea problemei de cercetare
O problemă este definită ca o lipsă de informaţii şi precizarea acestei necunoscute este primul pas
într-o cercetare. Pentru a delimita obiectivele unei cercetări este necesar să se ştie ce informaţii
există în domeniul în care se încadrează tema pentru care s-a optat. În cadrul activităţilor de
documentare se include atît parcurgerea literaturii de specialitate, dar şi observaţia nestructurată.
Este o metodă adecvată acestei etape deoarece nu presupune un plan grilă antestabilit dar poate
preciza obiectivele prin confruntare cu realitatea. Această etapă se finalizează în momentul în care
se pot stabili ipotezele teoretice de cercetare (sau ipoteze de lucru cf. Sarantakos).

2. Structurarea planului de cercetare


Aceasta etapă presupune transformarea în variabile empirice a conceptelor şi ipotezelor generale
(trecerea de la teoretic la concret). Ca activităţi specifice ea presupune: operaţionalizarea
conceptelor, alegerea metodelor, stabilirea eşantionului de cercetare şi a locului unde aceasta se va
desfăşura. Toate aceste activităţi vor permite traducerea sau transformarea ipotezelor teoretice în
ipoteze empirice (sau ipoteze de cercetare cf. Sarantakos).

3.Culegerea de informaţii se face cu ajutorul metodelor pentru care s-a optat în etapa anterioară.
Rezultatul acestei etape sunt datele de cercetare sau informaţiile de cercetare.

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor


În analiza şi interpretarea informaţiilor se poate opta pentru diferite niveluri, cum ar fi analiza
comparativă a performanţelor medii sau analiza rezultatelor testelor statistice care permit afirmaţii
de tipul: „Rezultatele obţinute ilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întâmplare.“ Prin
teste statistice se înţelege calculul corelaţiei sau analiza factorială.
Analiza şi interpretarea datelor obligă la confruntarea lor cu o ipoteză stabilită iniţial în cercetare,
pentru a descoperi în ce măsură rezultatele obţinute confirmă sau infirmă ipoteza respectivă.
Interpretarea reprezintă confruntarea rezultatelor sau a relaţiilor dintre variabile, relaţii care au fost
propuse prin ipoteză. În unele cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere a unor regularităţi, în
special când se utilizează metode ca observaţia, iar din punct de vedere al calculelor statistice o
simplă comparaţie de medii sau de procente. Alteori, ipoteza presupune o inferenţă (explicare a
cauzalităţii unor fenomene), iar rezultatele sunt obţinute în urma unui studiu corelaţional (teste,
chestionare). Această etapă se finalizează atunci când se pot face o serie de generalizări empirice.

5. Reformularea enunţurilor teoretice


Este etapa în care se poate propune revizuirea unui model teoretic preexistent prin prisma noilor
informaţii obţinute. Bineînţeles, această revizuire va fi reluată şi validată prin alte cercetări. În acest
moment se face evaluarea întregului studiu, se stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns
ipotezei formulate, se stabilesc care au fost sursele de eroare, se stabileşte domeniul în care pot fi
generalizate rezultatele obţinute. Se integrează noile informaţii la nivelul teoriilor deja existente, se
anulează informaţiile false, se precizează noi probleme de cercetare, noi ipoteze.

25
6. Publicarea raportului de cercetare
Este etapa care încheie un ciclu de cercetare. Publicarea rezultatelor înseamnă „supunerea“ judecăţii
comunităţii ştiinţifice, atât a cercetătorului, cât şi a rezultatelor studiului (fi.3.1.).

Analiză comparativă a modelul cantitativ de cercetare cu modelul calitativ de cercetare


Sarantakos a propus în 1994 această comparaţie, spunând: „Dacă prima etapă (pregătirea) în cazul
unei abordări cantitative presupune un obiectiv bine specificat, o ipoteză formulată ferm şi definitiv
ca şi operaţionalizarea conceptelor utilizate în studiu, în cercetarea calitativă această etapă obligă la
formularea unor obiective mai generale, mai puţin structurate, ipotezele se pot formula şi pe
parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu este necesar.“ Se mai
pot preciza o serie de deosebiri între cele două abordări.
• Din punctul de vedere al design-ul de cercetare.
Într-o abordarea cantitativă – design-ul este planificat cu multă atenţie şi acurateţe din debut;
loturile de subiecţi sunt selectate conform unor criterii antestabilite; se precizează metodele de
colectare a datelor şi corelativ tipul de analiză statistică, de asemenea la începutul cercetării.
Într-o abordarea calitativă – design-ul este planificat, dar nu este restrictiv (etapele nu sunt fixate
într-o ordine riguroasă înainte de a debuta studiul); se respectă o serie de criterii de selecţie a
participanţilor, dar criteriul de reprezentativitate nu este la fel de important; metoda de lucru se
precizează de la debutul studiului.
• Din punctul de vedere al etapei de colectare de date.
În abordarea cantitativă – colectarea datelor poate fi făcută atât de cercetător, dar şi de persoane
instruite să aplice diferite probe, adică şi de operatori de cercetare.
În abordarea calitativă – aplicarea probelor şi culegerea de informaţii se face doar de cercetător (nu
se apelează niciodată la operatori de cercetare)..
• Din punctul de vedere al analizei datelor.
Abordarea cantitativă – utilizează analiza cantitativ- statistică.
Abordarea calitativă – utilizează analiza calitativă, care are loc simultan cu colectarea datelor sau pe
măsură ce informaţiile se colectează, se analizează şi pot deschide noi direcţii de cercetare.
• Din punctul de vedere al interpretării.
Într-o abordare cantitativă – interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă.
Într-o abordare calitativă – interpretarea se realizează prin generalizare analitică.

26
Figura 3.1. - ETAPELE CERCETĂRII CANTITATIVE

ENUNŢAREA PROBLEMEI DE CERCETARE


Modalităţi de înţelegere a unui proces, fenomen
psihologic :
- model teorie – soluţie
- observaţie nestructurată
- documentare
Ipoteze teoretice

PUBLICARE

PLANUL DE CERCETARE
Operaţionalizarea conceptelor.
Alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării
lor, fixarea metodelor de lucru.
Fixarea locului cercetării şi a grupului de participanţi.
Traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice

REFORMULAREA ENUNÞURILOR TEORETICE


Corelarea noilor informaţii cu teoriile existente.
Selectarea informaţiilor prin confruntare cu alte informaţii
de acelaşi tip.
Definirea de noi probleme de cercetare.
Ipoteze noi

CULEGEREA DE INFORMAÞII
Prin experiment, observaţie directă, teste, metode
corelative.
Informaţii

ANALIZA ŞI INTERPRETAREA INFORMAÞIILOR


Transformarea informaţiilor în cifre: verificarea ipotezelor
Descrierea fenomenului psihic măsurat
Generalizări empirice
Conf. J. BEAUGRAND (1993) „Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie“

27
3. Operaţionalizarea conceptelor

În cercetarea cantitativă operaţionalizarea conceptelor este o etapă indispensabilă. Este utilizată


în orice tip de studiu şi permite definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate în studiu.
Spre exemplu: Cum se poate măsura anxietatea fără să existe o corectă definiţie a
termenului şi fără să fie precizate comportamentele semnificative pentru prezenţa sa?
Operaţionalizarea este definită ca fiind procesul de convertire a conceptelor în caracteristici
empirice (indicatori, „evenimente observabile“) cuantificabile. Operaţionalizarea se
utilizează atunci când conceptele sunt abstracte, sau vagi, sau neclare şi obligă la
traducerea lor în sinonime empirice. Spre exemplu: conceptul responsabilitate poate fi
operaţionalizat prin următorii indicatori: conştiinciozitate, fidelitate, stabilitate, constanţă
atitudinală şi comportamentală.
A. J. Bachrach (1962) defineşte operaţionalizarea metaforic: „Definiţia operaţională a unei
mâncări este…..reţeta sa.“ (p.74)
Operaţionalizarea presupune trei paşi:
selecţia indicatorilor. Sunt cunoscute mai multe căi de selecţie a indicatorilor: a. studiile
exploratorii, care permit definirea conceptelor prin apel la un grup de experţi; b. propria
experienţă; c. analiza definiţiilor prezentate în literatura de specialitate.
cuantificarea indicatorilor (identificarea valorilor pe care aceştia îi pot lua şi stabilirea scorurilor,
a valorilor numerice corespunzătoare);
cuantificarea variabilelor (identificarea unui continuu numeric al valorii lor, sau reprezentarea
lor prin scoruri).
Procedura de operaţionalizare a conceptelor presupune respectarea unor reguli. Acestea sunt:
• Regula relevanţei empirice, conform căreia indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe
care îl măsoară sau indicatorii trebuie să fie sinonomi cu conceptul.
• Regula adecvării empirice, conform căreia indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura
toate faţetele conceptului.
• Regula cuantificării, conform căreia valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor
şi variabilelor trebuie să respecte aceleaşi proceduri.

În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată inadecvată şi ca urmare ea nu este


utilizată. În acest context, Lamneck, 1988, consideră inoperantă operaţionalizarea din
următoarele motive: a. este inadecvată deoarece în realitate ea nu asigură relaţia abstract-concret,
ci o relaţie abstract – abstract, cu alte cuvinte prin operaţionalizare conceptele sunt definite prin
alte concepte; b. este incompletă, căci nu poate acoperi toate aspectele conceptului, conceptul
fiind considerat o entitate în evoluţie; c. este subiectivă, determinarea indicatorilor fiind
dependentă de ceea ce înţelege cercetătorul şi astfel se explică de ce pentru acelaşi concept există
mai multe explicaţii; d. stabilirea unor echivalenţe numerice pentru indicatori şi implicit pentru
concept nu este întotdeauna conformă cu realitatea; e. este o pierdere de timp, căci
operaţionalizarea presupune definirea completă a conceptului înainte de a debuta o cercetare. Ca

28
urmare, în loc să putem îmbogăţi conceptul prin datele de cercetare vom fi obligaţi să ne limităm
la indicatorii determinaţi la început; f. crează probleme de validitate, datorită caracteristicilor
enumerate mai sus. Aşadar, dacă pentru cercetările cantitative operaţionalizarea este o etapă
absolut necesară, pentru cercetarea calitativă ea nu este necesară.

 Exerciţii
Definitivarea temelor proiectelor de cercetare
Definirea cuvintelor cheie şi operaţionalizarea conceptelor pentru temele proiectelor (se lucrează
cu microgrupuri de studenţi).

 Bibliografie
Chelcea, S., (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti, Editura
Institutului Naţional de Informaţii
Babbie, E., (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA, Woodsworth

29
PRELEGEREA IV

Generarea şi formularea ipotezelor

Introducere

Această a patra prelegere se ocupă de tematica generării şi a


formulării ipotezelor, precum şi de etapele formulării ipotezelor,
încercând să clarifice o serie de probleme referitoare la acestea.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de


generarea şi formularea ipotezelor ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

30
Conţinut şi tematizare

Rezumat

O ipoteză trebuie să îndeplinescă următoarele funcţii: să ghideze cercetarea, să asigure un


răspuns temporar la problema cercetată, să faciliteze analiza datelor. Pentru a formula o ipoteză
de cercetare corectă este necesar ca informaţiile cu privire la problematica aflată în studiu să fie
corectă şi completă. Aceasta obligă la o bună cunoaştere a teoriilor ştiinţifice existente în
domeniul în care se încadrează studiul. Un al doilea deziderat al formulării ipotezelor îl
reprezintă precizarea locului pe care îl vor ocupa rezultatele cercetărilor propuse în contextul
informaţiilor existente (se continuă o cercetare, se reface un demers de cercetare în alt context,
sau se verifică o teorie prin utilizarea unei metodologii noi ş.a.). Respectarea acestor deziderate
permite formularea adecvată şi precisă a ipotezelor şi integrarea cercetărilor pe care le orientează
în corpul de cunoştinţe existente în domeniu. O ipoteză vagă, bazîndu-se pe informaţii
fragmentare sau neselectate va fi inutilă în contextul evoluţiei ştiinţei. În formularea ipotezelor se
pot distinge trei grade de specificitate: ipoteze generale, de cercetare şi statistice (Bandura,
1963). Atât în sociologie, cât şi în psihologie se face diferenţa între ipoteze teoretice (care
propun interpretări noi ale faptelor şi fenomenelor psihice şi sunt indirect testabile în cercetările
empirice) şi ipoteze de lucru (sau empirice, care îşi propun să explice relaţiile dintre diferite
fenomene psihice şi sunt direct testabile în cercetările empirice, de teren). Grawitz (1972)
clasifică ipotezele de lucru în funcţie de nivelul de abstractizare: ipoteze care avansează supoziţia
uniformităţii cazurilor, ipoteze care urmăresc să stabilească relaţii empirice, ipoteze care se
referă la relaţiile dintre variabilele abstracte.

1. Generarea şi formularea ipotezelor

Formularea ipotezelor este o fază specifică abordărilor pozitiviste, a cercetărilor cantitative.


Enunţarea unei presupoziţii cu privire la evoluţia a două sau mai multe variabile psihologice
obligă la o bună cunoaştere a conceptelor cu care se lucrează. În cele mai multe cazuri, ipotezele
se referă la verificarea unor relaţii care se stabilesc între două variabile, aşadar ipoteza descrie o
soluţie posibilă la problema aflată în studiu. Kerlinger (1978) defineşte ipoteza ca fiind un enunţ
conjunctural despre relaţia dintre două sau mai multe variabile. Legătura presupusă între
variabile şi propusă prin ipoteză nu este o legătură sigură, ci una probabilă, posibilă. În general,
ipoteza se constituie ca o explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată prin cercetare, prin
datele obţinute. În ştiinţele sociale, ipoteza este o reflectare într-o formă specifică a realităţii
obiective, fiind un enunţ cu caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi

31
cauzalitatea evenimentelor şi comportamentelor socio-umane. Ea determină şi delimitează
domeniul de cercetare ghidând procedurile de culegere a datelor, de analiză şi interpretare a lor.
Caplow (1970) oferă două definiţii conceptului ipoteză: a. „ipoteza este enunţul unei relaţii
cauzale într-o formă care permite verificarea ei empirică“; b. „ipoteza este o tentativă de
explicaţie la o problemă de cercetare“. Ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să
conţină formulări clare, să numească variabile şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.
Rolul unui enunţ ipotetic este pe de o parte acela de a determina şi delimita domeniul de
cercetare şi, pe de altă parte, de a ghida colectarea datelor, analiza şi interpretarea acestora.
Ipoteza fiind un răspuns temporar la problema aflată în studiu are rolul de ghid al cercetării.
Pentru a îndeplini criteriul de validitate aceasta trebuie să respecte o serie de condiţii, denumite
de Galton (1967) dimensiuni. Acestea sunt:
1. Condiţia generalităţii. În perspectiva cantitativistă interesează informaţiile care pot fi
generalizabile deci valide pentru o populaţie numeric semnificativă. Ca urmare, ipotezele trebuie
astfel formulate încât relaţia dintre variabile să fie adevărată indiferent de condiţiile spaţio-
temporale. Spre exemplu: „cu cât o mamă este mai protectivă cu atât şansa copilului de a
dezvolta disfuncţii afective la maturitate este mai mare“.
2. Condiţia complexităţii. Enunţurile ipotetice pot să privească relaţia dintre două sau mai multe
variabile. Complexitatea priveşte numărul de variabile incluse în enunţ. Exemplul anterior este al
unei ipoteze cu două variabile. Dacă adăugăm criteriul sau variabila timp vom avea trei variabile.
„cu cât o mamă este mai protectivă şi pe o perioadă mai lungă de timp cu atât şansa copilului de
a dezvolta disfuncţii afective la maturitate este mai mare“.
Se poate face astfel o clasificare în funcţie de numărul de variabile incluse în ipoteze (ipoteze de
nivelul 1, cu două variabile; ipoteze de nivelul 2, cu trei variabile sau mai multe).
3. Condiţia specificităţii priveşte claritatea cu care sunt definite variabilele prezentate în ipoteză
ca şi numărul de valori pe care le poate avea fiecare variabilă.
4. Condiţia determinării se referă la gradul de corectitudine al enunţului. O ipoteză este cu atât
mai corectă cu cât reflectă mai bine realitatea psihologică.
5. Condiţia falsificabilităţii. Condiţie care priveşte formularea enunţului ipotetic şi obligă la o
formulare clară a acestuia. Această formulare nu trebuie să permită interpretări diferite ale
sensului său. Spre exemplu enunţul „Partidele de dreapta sunt votate sau nu, de populaţia
săracă“ permite interpretări şi este incorect. Dar enunţul „Partidele de dreapta sunt votate de
populaţia săracă“ este corect.
6. Condiţia testabilităţii. Se referă la condiţiile de validare a enunţului ipotetic. O ipoteză trebuie
să poată fi verificată (testată) prin cercetări empirice, pentru a fi corectă. Exemplu: „Relaţiile
interpersonale depind de influenţa planetară din galaxia noastră“ – nu este testabilă. Dar o
ipoteză de forma: „Relaţiile interpersonale depind de gradul de agresivitate al managerului“ este
testabilă.
7. Condiţia predictibilităţii. O ipoteză este corectă dacă descrie şi explică anticipativ evoluţia
unor fenomene psihice. Explicaţie care asigură şi rolul de ghid al cercetării fiind un răspuns
provizoriu la întrebarea la care trebuie să răspundă studiul.

32
8. Condiţia comunicabilităţii. Formularea unei ipoteze trebuie să fie inteligibilă, astfel încât să
fie decodată identic de oricine o citeşte.
9. Condiţia reproductibilităţii. O ipoteză trebuie să poată fi preluată şi verificată în cadrul altor
cercetări.
10. Condiţia utilităţii. Ipoteza, prin confruntare cu realitatea se poate plasa pe un continuum de la
validare până la invalidare. Este de dorit ca o ipoteză să se valideze, dar o ipoteză neconfirmată
nu este o ipoteză neutilizabilă, ci ea are valoare de adevăr, dar în sensul opus celui presupus
iniţial (Radu, 1993).
În concluzie, ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să
numească variabilele şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.

În literatura de specialitate se definesc mai multe tipuri de ipoteze.


A. Ipoteza de lucru (sau generală) este un enunţ preliminar care se formulează atunci când nu
există suficiente informaţii despre studiul respectiv.
B. Ipoteza de cercetare descrie un concept general utilizat în cercetare fără să facă referinţă la
formele particulare pe care le poate avea la nivelul populaţiei cercetate.
C. Ipoteza statistică este un enunţ corespunzător modelului care descrie distribuţia statistică
probabilă a unor parametrii; este utilizată în contextul calculelor referitoare la ipoteza nulă şi
ipoteza alterntivă. Ipoteza nulă şi ipoteza alternativă funcţionează împreună, în sensul în care
acceptarea uneia presupune rejectarea celeilalte. Ele sunt utilizate de cercetător în condiţiile
verificării ipotezelor ştiinţifice, presupunând enunţuri de tipul: diferenţele identificate între cele
două loturi se datorează procedurilor de eşantionare (Sarantakos, 1994, p.121).

2. Etapele formulării ipotezelor

Etapele formulării ipotezelor sunt:


1. formularea ipotezelor de lucru (sau generale);
2. formularea ipotezelor de cercetare,
3. formularea ipotezelor statistice.
Vom descrie trăsăturile specifice fiecărei etape urmărind un studiu asupra agresivităţii efectuat
de Alfred Bandura. Bandura (1963) este autorul teoriei conform căreia perceperea unor
comportamente determină un proces de achiziţie, de învăţare a lor.
1. Formularea ipotezelor de lucru (sau generale). În faza de debut a unei cercetări se pot
formula mai multe ipoteze generale. Ele pot fi privite ca ipoteze de lucru, adică formulări
preliminare a scopurilor cercetării atunci când nu există suficiente informaţii pentru o formulare
precisă şi clară. Ele ghidează demersul de documentare şi permit alegerea unor ţeluri mai
precise.
Întrebarea de la care a pornit Bandura în studiul său a fost: „Este adevărat că faptul de a-şi
imagina sau de a percepe un comportament agresiv executat de altă persoană reduce
autocontrolul, determinând apariţia unor comportamente agresive?“ Primă ipoteză cu un grad

33
mare de generalitate a studiului a fost: „Reacţia la imaginea (percepţia sau reprezentarea) unui
act agresiv determină mai degrabă o creştere a agresivităţii decât o scădere a ei“. Precizăm că
cercetarea efectuată de Bandura în 1963 a avut ca scop demonstrarea faptului că acei copii care
asistă (trăiesc într-un mediu ostil şi violent) la comportamente agresive tind să manifeste la
rândul lor comportamente agresive.
Pentru a demonstra acest enunţ foarte general Bandura a recurs la metoda experiementală. A
lucrat cu trei grupe de subiecţi, primul grup a vizionat o piesă de teatru foarte agresivă, al doilea
grup a vizionat un film cu scene violente, iar al treilea grup a urmărit un film de desene animate
în care personajele erau agresive. În etapa următoare, s-a măsurat agresivitatea
comportamentelor dezvoltate de subiecţi, s-a determinat tipul de agresivitate (imitativă sau
nonimitativă). Rezultatele au evidenţiat că există o influenţă clară a comportamentelor
personajelor din piesă, din film şi din desenul animat asupra comportamentelor prezente ulterior
la copii. Comportamentele percepute au influenţat comportamentele dezvoltate de subiecţi.
Rezultatele au evidenţiat că nivelul influenţei era dependent de cât de reale erau scenele agresive
prezentate şi de asemenea s-a constatat o agresivitate „în oglindă“ – fetele imitau agresivitatea
personajelor feminine, iar băieţii imitau agresivitatea personajelor masculine.
2. Formularea ipotezelor de cercetare. Ipoteza generală nu se poate verifica direct, ci sunt
necesare o serie de strategii sau cercetări particulare. Opţiunea pentru o strategie de verificare a
enunţului general obligă la formularea unei ipoteze de cercetare. O ipoteză de cercetare
reprezintă concretizarea ipotezei generale într-o cercetare bine delimitată. Este mult mai concretă
şi formularea respectă regulile logicii formale. De asemenea, prin ipotezele de cercetare se
precizează şi activităţile care se vor efectua. Enunţul ipotezei de cercetare merge în acelaşi sens
cu ipoteza generală şi precizează o situaţie concretă de desfăşurare a studiului.
În studiul efectuat de Bandura, una dintre aceste ipoteze de cercetare a fost: „Confruntaţi cu un
exemplu de model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe comportamente agresive
comparativ cu cei care nu au fost confruntaţi cu acest model.“ Alte ipoteze au făcut referire la
dezvoltarea unor comportamente agresive generate de filme şi de desene animate violente (nu de
spectacole).
Pentru a conduce la rezultate valide ipotezele de cercetare trebuie să întrunească câteva calităţi şi
anume, trebuie să fie operaţionale, riguroase, originale, validabile.
O ipoteză este operaţională dacă precizează activităţile, operaţiile, concrete care trebuie
efectuate pentru a determina dacă fenomenele psihice presupuse au loc, precum şi modul de
evaluare al acestora. În studiul lui Bandura, s-a precizat că modelul de imitat va lua forma
comportamentelor reale şi că se vor utiliza trei variante de lucru, trei modele de imitat: personaje
de spectacole, filme şi desene animate.
O ipoteză este riguros ştiinţifică dacă nu face precizări de tip cantitativ cu privire la evoluţia
unor variabile. Un enunţ de tipul reacţia X va fi de trei ori mai mare în cazul Y faţă de cazul Z,
sau de 10 ori etc. este greşit. Având în vedere unicitatea reacţiilor umane, este incorect să
anticipăm intensitatea unei reacţii la un anume stimul, dar este corect să presupunem că vor
evolua într-un sens pozitiv sau negativ. Ipoteza formulată de Bandura nu a precizat dacă imitarea

34
unei persoane agresive va genera comportamente de trei ori mai violente decât imitarea unui
desen animat.
O ipoteză este originală în măsura în care informaţiile care se presupun reprezintă o achiziţie
nouă şi corectă pentru ştiinţă. Când a presupus că un model agresiv va determina un plus de
agresivitate la copii, Bandura a vrut să îmbunătăţească „teoria învăţării prin imitaţie“ şi să pună
sub îndoială „teoria katharsis-ului“.
O ipoteză este validabilă atunci când enunţul postulat este confirmat pe parcursul studiului.
3. Formularea ipotezelor statistice
Odată formulată ipoteza de cercetare trebuie decis care este criteriul care permite validarea
enunţului postulat, ce tipuri de calcule statistice se vor utiliza. Statistica permite cuantificarea
reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor dintre stimul şi reacţie, dar nu ne permite să
aflăm dacă evaluările făcute corespund unor realităţi psihice şi dacă sunt tipice. Enunţurile
statistice trebuie să respecte aceste deziderate. Bandura în studiul său a presupus că vizionarea
unei imagini violente va determina o creştere a gradului de agresivitate al comportamentelor la
copii, dar nu a precizat că se vor dezvolta reacţii agresive de către toţi copii. Nu a formulat un
enunţ ferm de tipul „toţi copiii vor acţiona mai agresiv“, ceea ce ar fi fost greşit. Reacţiile
comportamentale ale copiilor supuşi aceluiaşi stimul au fost diferite. La majoritatea s-a constatat
o scădere a controlului, dar au existat şi cazuri în care acest lucru nu s-a întâmplat.
Pe parcursul unei cercetări ipotezele obţin un grad de precizie mai mare. Ipotezele de cercetare
sunt o concretizare a ipotezelor generale în cazul unui studiu particular, iar ipotezele statistice
stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate aprioric sunt verificate de datele cercetării. Aceste
etape de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente cu dezvoltarea cercetării propriu-zise. În
mod obişnuit, studiul debutează în momentul în care ipotezele de cercetare sunt fixate. Iar
ipotezele statistice sunt concomitente fazei de analiză şi interpretare a datelor.

 Exerciţii
1.Stabilirea diferenţei obiectiv – ipoteză de cercetare, analiză comparativă şi exemplificări.
2.Formularea obiectivelor şi a ipotezelor pentru proiectele de cercetare (se lucrează cu
microgrupuri de studenţi).

 Bibliografie
Chelcea, S., (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti, Editura
Institutului Naţional de Informaţii
Robert, R., (1988) Fondements et etapes de la recherche scientifique en psychologie, Quebec,
Edisem
Radu, I., et al. (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj, Editura Sincro

35
PRELEGEREA V

Metode şi design-uri de cercetare

Introducere

Această a cincea prelegere se ocupă de tematica metodelor şi a


designurilor de cercetare, într-o clasificare a acestora din urmă în
designuri descriptive şi experimentale.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de


metodele şi designurile de cercertare ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

Conţinut şi tematizare
36
Rezumat

Sunt cunoscute mai multe criterii de clasificare a metodelor şi implicit a cercetărilor. În funcţie
de caracterul cantitativ sau calitativ al modalităţilor de evaluare psihologică se diferenţiază
metode calitative şi cantitative. În funcţie de relaţia care se stabileşte între cercetător şi subiect se
pot distinge între cercetări descriptive (fără intervenţa cercetătorului), studii experimentale (cu
intervenţia cercetătorului). Un alt criteriu este numărul de subiecţi al căror comportament se
analizează (monogrup, multigrup, monosubiect).
Design-urile de cercetare se pot clasifica în două categorii: descriptive şi experimentale. Fiecare
categorie la rândul ei permite o serie de alte clasificări în funcţie de diferite criterii cum ar fi
timpul de desfăşurare a cercetării, numărul de subiecţi ş.a. Toate aceste clasificări se utilizează
simultan pentru a defini cât mai clar calităţile unui studiu. Exemplu: putem spune despre un
design că este descriptiv, longitudinal şi monosubiect.

1. Metode şi design-uri de cercetare

În ştiinţele sociale metodologia se ocupă pe de o parte cu analiza critică a activităţii de cercetare


şi pe de altă parte, cu formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acesteia. În 1959, Paul
Lazarfeld (conform Chelcea, 2002) considera că metodologia are şase obiective principale:
delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi
a tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metode şi tehnici de cercetare, sistematizarea
datelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelor. Obiectivele formulate
astfel sunt mai degrabă etape ale cercetării empirice putând fi şi obiective individualizate ale
ştiinţei metodelor sau metodologiei.
În ştiinţele socio-umane, termenul de metodă are diferite accepţiuni. Uneori are un înţeles mai
larg, dacă ne referim la metoda statistică, dialectică, sau poate avea un sens mai restrâns dacă ne
referim la metoda observaţiei, chestionarului etc. (Chelcea, 1995). Sunt cunoscute două variante
de clasificare a metodelor. Pe de o parte, în funcţie de locul ocupat în procesul cercetării, şi ele
pot fi: a. metode de culegere a informaţiilor (observaţia, experimentul etc.); b. metode de
prelucrare a informaţiilor (cantitative sau calitative); c. metode de interpretare.
O serie de criterii privesc atât metoda cât şi design-ul, acestea sunt: tipul de relaţie care se
stabileşte între cercetător şi subiect; caracteristicile intrinseci ale metodelor, scopul cercetării sau
numărul subiecţilor ş.a.
În funcţie de tipul de relaţie care se stabileşte între cercetător şi subiect pot fi:

37
• cercetări experimentale. În experimentul psihologic cercetătorul intervine provocând
apariţia unor reacţii şi metoda utilizată este experimentul de laborator.
• cercetări cvasiexperimentale. În acest caz cercetătorul chestionează participanţii la studiu
asupra unor evenimente sau trăiri psihologice, dar nu intervine pentru a provoca reacţii.
Metoda utilizată este ancheta (interviul, chestionarul ş.a.).
• cercetări observaţionale În acest tip ce studii cercetătorul este necunoscut pentru cel care
oferă informaţii. Metode folosite sunt observaţia, studiul arhivelor şi a urmelor ş.a..
În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodelor vom distinge între:
• cercetări cantitative. Prin caracterul ştiinţific riguros matematic al metodelor sale şi prin
condiţiile de eşantionare ferme acest tip de studii permit controlul rezultatelor şi
generalizarea lor.
• cercetări calitative. Cercetările calitative ţintesc la o analiză de profunzime a
caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, nu apelează la metode statistico-
matematice de analiză a informaţiilor şi datele de cercetare nu pot fi generalizate.
În funcţie de scop vom avea:
• cercetări descriptive care au ca scop descrierea evoluţiei unor evenimente psihice. În
cadrul cercetărilor descriptive se pot descrie două abordări: nomotetică şi idiografică.
Într-o abordare nomotetică scopul este definirea trăsăturilor specifice unei populaţii,
determinarea performanţelor medii tipice ale grupului. Ca urmare, studiile de acest tip
obligă la analiza peformanţelor unui grup mare de persoane. Comportamentul tipic pentru
grup nu se va regăsi identic la nivel individual. Cercetarea nomotetică nu neagă existenţa
diferenţelor interindividuale, dar are ca scop determinarea asemănărilor dintre indivizi.
Focalizarea pe valorile medii ale grupului a generat multe discuţii referitoare la adecvarea
acestei abordări în psihologie. Au fost cercetători care au susţiunut că abordarea
nomotetică este inadecvată cercetărilor psihologice deoarece individualitatea psihică nu
poate fi evaluată astfel. Aceştia consideră că în psihologie importantă este persoana şi
descrierea unor comportamente medii nu surprind realitatea. Chiar dacă aceste
comportamente se înscriu în limitele unor reguli general acceptate, ele se dezvoltă
specific particularizând individul. Abordarea idiografică este focalizată pe individualitate
şi presupune descrierea caracteristicilor specifice, individualizante ale persoanei. Cele
două abordări utilizează metode diferite. Astfel, metodele specifice cercetărilor
nomotetice sunt studiul corelaţional (ancheta, testul), iar cele specifice studiilor
idiografice sunt studiul de caz, observaţia.
• cercetări corelaţionale care au ca scop predicţia apariţiei unor evenimente psihice,
stabilirea modului în care unele caracteristici psihice vor evolua prin raportare la altele.
Exemplu: Modul în care performanţele şcolare condiţionează performanţele universitare.
Când utilizăm valorile unei variabile (performanţa şcolară) pentru a face predicţii asupra
evoluţiei altei variabile (performanţa universitară), lucrăm cu variabile corelate. Se
stabileşte o relaţie atunci când două măsurători diferite asupra aceluiaşi eveniment sau
fenomen psihic au legătură între ele. Putem stabili o valoare calitativă prin nivelul şi tipul

38
relaţiei care se stabileşte între cele două variabile prin calculul coeficientului de corelaţie.
Nivelul variaţiei arată cât de strânsă este această legătură dintre variabile (pragul de
semnificaţie), iar tipul variaţiei indică direcţia pe care se stabileşte legătura respectivă
(corelaţie pozitivă sau negativă). Corelaţia este o relaţie asociativă şi nu una de
determinare.
• cercetări explicative urmăresc să explice cauza apariţiei unor evenimente psihice,
explicarea unei evoluţii. Metoda la care apelăm în acest caz este metoda experimentală.
Pentru a explica o cauzalitate, trebuie să se respecte trei condiţii: a) existenţa unei
covarianţe între două evenimente (sau variabile); b) existenţa unei relaţii temporale şi
cauzale între evenimente; c) eliminarea pe cât posibil a variabilelor cauzale alternative.
În funcţie de numărul participanţilor la cercetare, sau mărimea eşantionului, vom avea:
• cercetări statistice în care se studiază şi se analizează caracteristicile psihologice
colecţionate de la un număr mare de participanţi (anchetele socio-demografice, sondajele
de opinie). Metoda utilizată este ancheta.
• cercetări cazuistice în care se analizează cât mai complet un număr mic de cazuri
(biografia, studiul de caz, monografia). Metodele corespund în acest caz cu denumirea
studiului.

2. Design-uri descriptive

Diferenţele dintre un design descriptiv şi unul experimental nu sunt de neglijat. Cercetarea


descriptiv-exploratorie utilizează metode de tipul observaţie, anchetă, test. Ea măsoară
caracteristicile unei populaţii aşa cum există ele în mod natural, aşadar nu intervine pentru a
declanşa anumite comportamente. Utilizează modele specifice de cercetare şi anume design-ul
transversal, al eşantioanelor succesive independente şi longitudinal. Cercetarea experimentală
utilizează metoda experimentală şi măsoară caracteristicile unui proces sau ale unei trăsături
psihice, izolând-o din structura generală a personalităţii şi provocând evoluţia sa într-o situaţie
artificială. Cercetarea experimentală apelează la o serie de design-uri specifice cum sunt design-
ul multigrup, monogrup şi complex. O cercetare care să evalueze cu maximă certitudine
caracteristicile sau trăsăturile psihice presupune o abordare complexă cu metode descriptive şi
experimentale. O astfel de abordare, complexă din punct de vedere metodologic, permite
realizarea unei validări convergente a datelor.
Design-urile descriptive se clasifică în funcţie de un criteriu temporal care departajează între
cercetări transversale, al eşantioanelor succesive independente şi longitudinal.
• Design-ul transversal este utilizat cel mai frecvent în cercetările psihologice. Acest tip de
design, sau model de cercetare, presupune analiza unui eşantion de populaţie o singură
dată. Este focalizat fie pe descrierea caracteristicilor unei populaţii, fie pe analiza
caracteristicilor diferenţiatoare a două sau mai multe populaţii. Cercetările transversale au
ca scop determinarea relaţiilor dintre diferite aspecte ale fenomenelor şi proceselor socio-

39
umane la un moment de timp bine precizat. Metodele utilizate în acest tip de studii sunt
observaţia, ancheta şi testul. Exemplu: Nivelul creativităţii la studenţii din anul II la
Psihologie.
• Design-ul eşantioanelor succesive independente trebuie înţeles ca o succesiune de
evaluări transversale. Metodele utilizate cel mai frecvent sunt observaţia şi testele.
Utilizând un instrumentar constant (identic) se fac măsurători pe loturi succesive de
subiecţi. Exemplu: se determină nivelul de performanţă al creativităţii pe parcursul a
cinci ani la toţi studenţii din anul I Psihologie. În acest scop se aplică în fiecare an testul
Torrance de gândire creativă tuturor studenţilor din eşantionul ţintă. Acest tip de design
este eficient dacă scopul cercetării este să se evalueze modificările psihice care apar la
nivelul unei populaţii într-o perioadă precizată de timp. Altfel spus, dacă scopul cercetării
este determinarea evoluţiei caracteristicilor pshice la nivelul unei populaţii pe parcursul
unui număr X de ani. A nu se confunda cu design-ul longitudinal, care priveşte evaluarea
caracteristicilor aceluiaşi grup de subiecţi pe parcursul unei perioade determinate.
Design-ul eşantioanelor succesive independente prezintă o serie de dificultăţi, cum ar fi
păstrarea constantă şi identică a caracteristicilor populaţiilor care alcătuiesc loturile
succesive, limitarea efectelor unor evenimente conjuncturale. Exemplu, un studiu care a
avut scopul de a determina atitudinea femeilor căsătorite faţă de alcool, în perioada 1990
–2000. În 1995 s-a constat o creştere „în salt“ a atitudinii negative faţă de alcool. Analiza
evenimentelor sociale colaterale au arătat că în acelaşi timp cu dezvoltarea atitudinii
pozitive anti-alcool la nivelul grupului studiat, la nivel social a avut loc o foarte incisivă
campanie publicitară anti-alcool a Ministerului Sănătăţii. Campanie care s-a reflectat şi în
rezultatele cercetării.
• Design-ul longitudinal presupune studiul evoluţiei fenomenelor psihologice şi evaluarea
trăsăturilor aceluiaşi grup de subiecţi în momente diferite de timp. Se lucrează cu acelaşi
grup de participanţi şi în cea mai mare măsură probele rămân aceleaşi. Metodele utilizate
cel mai frecvent sunt testele, studiul de caz, metoda biografică. Exemplu: Se testează
acelaşi eşantion de subiecţi în 2000 şi peste 5, 10, 15 ani cu testul Torrance de gândire
creativă. Acest design prezintă o serie de avantaje, dar şi dezavantaje. Printre avantaje
enumerăm: posibilitatea de a determina schimbările care apar în structura personalităţii şi
direcţia acestor schimbări, explicarea cauzelor apariţiei unui comportament, a unei
atitudini. Dezavantajele sunt urmarea timpului mare necesar cercetării. Astfel există
posibilitatea pierderii subiecţilor (fie nu mai sunt interesaţi, fie nu mai pot fi găsiţi),
probele prin aplicări pot fi memorate involuntar de subiecţi şi astfel devin inoperante.

3. Design-uri experimentale

În psihologie se utilizează metoda experimentală pentru a delimita un proces sau o caracteristică


psihică, în scopul stabilirii trăsăturilor sale specifice prin construcţia unei situaţii artificiale. De
exemplu, este greu de evaluat apelând la o metodă descriptivă dacă o persoană care citeşte

40
utilizează un limbaj complet interiorizat (articulare subvocală) sau semi-interiorizat (citeşte în
gând cu o uşoară mişcare a buzelor). Haber şi Haber (1982) au stabilit, apelând la o cercetare
experimentală, durate diferite de parcurgere a două texte în funcţie de nivelul de interiorizare a
limbajului şi de gradul de dificultate a textului. Experimentul a presupus două texte cu niveluri
diferite de dificultate, unul din cele două obliga la un control atent al pronunţiei şi s-a presupus
că timpul necesar parcurgerii sale în cazul persoanei care utilizează un limbaj semiinteriorizat va
fi mai mare decât pentru cel care utilizează limbajul complet interiorizat. Cercetătorii au
cronometrat timpul necesar în firecare din cele două situaţii. Ipoteza a fost confirmată,
persoanele care utilizează un sistem de citire semi-interiorizat parcurg textul într-un timp
semnificativ mai lung. De asemenea, s-a demonstrat că textul mai complicat a necesitat mai mult
timp comparativ cu textul simplu.
Caracteristicile unui experiment corect. Se utilizează metoda experimentală atunci când
psihologul doreşte să măsoare ceea ce se ascunde în spatele unei conduite şi / sau cauzele care o
generează. Experimentul este o metodă care permite precizarea relaţiilor cauzale şi care
presupune manipularea unuia sau a mai multor factori şi măsurarea efectelor acestei manipulări
asupra comportamentului. Factorii pe care cercetătorul îi controlează sau îi manipulează se
numesc variabile independente. Comportamentele sau procesele asupra cărora se acţionează
(utilizate pentru măsurarea efectului variabilelor independente) se numesc varibile dependente.
Patru caracteristici disting un experiment corect de unul incorect: validitatea internă, fidelitatea,
sensibilitatea şi validitatea externă. Un experiment dispune de validitate internă atunci când
orice factor care ar putea influenţa necontrolat rezultatele este îndepărtat, cauza şi efectul fiind
bine delimitate. Se consideră un experiment ca dipunând de fidelitate atunci când el este
replicabil. Cu alte cuvinte, dacă prin repetarea sa se obţin aceleaşi rezultate atunci se consideră
că primul experiment a avut un grad mare de fidelitate. Un experiment dispune de sensibilitate
atunci când se pot măsura efectele oricărei variabile independente oricât de mică intensitate ar
avea ea. Se consideră un experiment ca având validitate externă dacă rezultatele se pot
generaliza asupra altei populaţii.
În mod obişnuit, cele patru caracteristici nu se regăsesc în egală măsură simultan într-o cercetare.
Procedurile de creştere ale uneia le pot reduce pe celelalte, de exemplu procedurile de creştere a
sensibilităţii pot reduce validitatea externă.
Controlul situaţiei experimentale. Pentru a realiza un experiment corect, trei elemente trebuie
avute în vedere: a. Modalităţile de manipulare a variabilelor; b. Menţinerea condiţiilor
experimentale; c. Grupul de control.
Aceste trei elemente ale controlului urmăresc un obiectiv comun şi anume să asigure condiţiile
necesare obţinerii unor inferenţe cauzale (covarianţa, ordonarea temporară, eliminarea cauzelor
alternative posibile) şi a validităţii interne a experimentului.
Modalităţile de manipulare a variabilelor se referă la condiţiile de covarianţă, ordonare
temporară. Covarianţa presupune obţinerea unor modificări la nivelul variabilei dependente doar
atunci când se modifică variabila independentă. Ordonarea temporară se realizează implicit prin

41
realizarea condiţiei de covarianţă deoarece modificarea variabilei independente se produce
anterior modificării-răspuns a variabilei dependente.
Menţinerea condiţiilor experimentale presupune că orice factor ce ar putea influenţa evoluţia
variabilei dependente, altfel spus performanţa subiectului, trebuie eliminat pentru a putea decide
asupra influenţelor reale ale variabilei independente. Este important să recunoaştem că în fapt
noi controlăm doar acei factori despre care presupunem că vor influenţa comportamentul pe care
îl măsurăm. Este posibil să existe şi alţi factori care să determine modificări ale variabilei
dependente. Dacă pe parcursul studiului aceştia pot fi delimitaţi, este obligatoriu să îi eliminăm.
Dar varianta cea mai corectă în aceste situaţii este reluarea studiului de la început cu izolarea
influenţelor nou descoperite. Utilizarea unui grup de control este opţională în cercetările
experimentale. Dacă se optează pentru acesta este obligatoriu ca toate caracteristicile grupului
experimental să fie prezente şi la cel de control.
Tipuri de design experimental. Cele mai frecvente tipuri de design-uri utilizate în experimente
sunt design-ul multigrup şi monogrup. La rândul său design-ul multigrup poate fi: a) al
grupurilor independente ; b) corespondente; c) naturale.

 Exerciţiu

Analiză comparativă cu exemplificări a principalelor tipuri de design descriptiv.

 Bibliografie

Babbie, E., (1992), The practice of social research Balmont, CA, Woodsworth.
Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods în Psychology, New York, Mc
Graw-Hill Publishing Company.
Chelcea, S., (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura
Sincron
King, G., Keohane, R., Verba, S., (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi.

42
PRELEGEREA VI

Tipuri de design experimental

Introducere

Această a şasea prelegere se ocupă de tematica tipurilor de design


experimental, analizându-le pe cele multigrup, monogrup şi
complexe.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de


designurile experimetnale ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

Conţinut şi tematizare
43
Rezumat

Psihologii apelează la metoda experimentală pentru a construi situaţii artificiale (în mod obişnuit
în laborator) pentru a izola procese, funcţii sau trăsături psihice pe care vor să le cerceteze.
Izolarea, delimitarea fermă a unui proces sau a unei funcţii psihice este practic imposibilă, iar în
aceste condiţii concluziile şi dezvoltările teoretice care urmează unui studiu experimental trebuie
să ia în considerare existenţa unor factori (sau variabile) necontrolate care pot influenţa
rezultatele, chiar dacă acţiunea lor a fost teoretic redusă la minimum.
Selecţia grupurilor de subiecţi se face în baza presupunerii iniţiale a comparabilităţii lor. Astfel,
dacă un grup are rezultate diferite de cel de-al doilea putem presupune că este efectul acţiunii
unei variabile independente. În practică se utilizează cel mai frecvent două de căi de selecţie a
subiecţilor, randomizată şi contrabalansată.
Experimentele pot fi de laborator sau naturale. Experimentele de laborator pot fi la rândul lor cu
una sau mai multe variabile independente. Experimentele cu o variabilă independentă pot fi:
multigrup (grupuri corespondende, grupuri independente, grupuri naturale) şi monogrup.
Experimentele cu mai multe variabile independente presupun un design complex de cercetare.

1. Design-uri multigrup (al grupurilor independente, corespondente şi naturale).

1.1. Design-ul grupurilor independente


Cel mai simplu experiment de acest tip presupune respectarea a două condiţii:
a. variabila independentă se aplică de două ori cu nivele diferite de intensitate; b. diferenţele de
reacţie sau evoluţia variabilei dependente reprezintă măsura efectului variabilei independente.
În design-ul multigrup fiecare grup reprezintă o condiţie de realizare a variabilei independente.
Cel mai frecvent model utilizat este cel al grupurilor independente, în care grupurile sunt astfel
selectate încât să dispună de aceleaşi caracteristici. Astfel, dacă se obţin reacţii diferite la aceeaşi
stimuli, atunci putem afirma că diferenţa de comportament se datorează variabilei independente
şi nu unor caracteristici intrinseci diferenţiatoare ale populaţiilor avute în studiu. Loftus şi Burns
(1982), au testat capacitatea de memorare a detaliilor imaginilor de film. Ei au selectat două
grupuri de subiecţi, primul a vizionat o variantă violentă a unui film, iar al doilea o variantă
romantică. Primul grup a reţinut mai multe detalii decât grupul al doilea. Cele două grupuri au
avut aceleaşi caracteristici, în consecinţă diferenţele obţinute la nivelul memoriei de scurtă durată
a detaliilor s-au datorat variabilei independente şi anume a gradului de agresivitate a imaginilor.
Logica acestui experiment este simplă, dacă cele două grupuri de subiecţi sunt comparabile din

44
toate punctele de vedere la începutul testării şi dacă cele două grupuri sunt tratate identic cu
excepţia tipului de variabilă independentă, atunci diferenţele de reacţie se datorează acesteia.
În acest tip de design grupurile comparabile sunt formate în funcţie de caracteristicile variabilei
independente. Aceasta presupune ca eşantionarea să asigure şanse egale oricărei persoane din
populaţia ţintă să facă parte din unul din cele două grupuri. Pentru a realiza dezideratul
comparabilităţii rezultatelor se utilizează două căi de selecţie a grupurilor şi anume eşantionarea
aleatoare sau multistadială.
Eşantionarea aleatoare presupune selecţia unuia sau a mai multor grupuri de subiecţi din aceeaşi
populaţie. Teoria eşantionării oferă certitudinea că la nivel mediu aceste grupuri sunt
comparabile la începutul cercetării. Eşantionarea aleatoare asigură validitatea internă a
experimentului deoarece echilibrează diferenţele dintre subiecţi şi totodată creşte validitatea
externă a rezultatelor asigurând reprezentativitatea grupurilor. Acest tip de eşantionare ar putea fi
utilizată pentru stabilirea grupurilor echivalente, dar este destul de rar întâlnită în psihologia
experimentală, fiind specifică celei descriptive. Scopul acestui tip de cercetare fiind „să descrie“
o populaţie apelând la un segment al acesteia. Într-o cercetare experimentală, scopul este
identificarea variabilei independente ca sursă a deosebirilor dintre grupuri, ceea ce se realizează
mai uşor apelând la al doilea tip de eşantionare şi anume cea multistadială. Eşantionarea
multistadială este un procedeu care presupune o selecţie secundară a persoanelor care formează
eşantionul prin intermediul selecţiei grupurilor la care aceştia au aparţinut iniţial. Beneficiul
acestui tip de eşantionare îl reprezintă asigurarea repartiţiei echilibrate a subiecţilor în grupurile
experimentale.
Validitatea externă în design-ul grupurilor independente. Eşantionarea multistadială este
specifică cercetărilor experimentale, dar utilizarea ei nu este suficientă pentru a asigura
generalizarea rezultatelor obţinute într-un experiment asupra întregii populaţii. Putem considera
rezultatele unui singur experiment ca fiind valide şi generalizabile în condiţiile în care selecţia
grupurilor de subiecţi a fost corectă din cel puţin două motive:
a. comportamentele umane sunt relativ constante şi totodată reprezentative pentru grupuri
similare cu cele care au fost testate. În mod obişnuit, generalizările de la un singur
experiment se pot face doar la grupurile ce aparţin aceleiaşi comunităţi;
b. dacă experimentul se repetă şi rezultatele celor două studii sunt semnificativ comparabile
atunci putem fi siguri de validitatea externă a acestora.
Validitatea internă în design-ul grupurilor independente. Pentru a asigura validitatea internă este
necesar să se controleze doi factori, şi anume variabilele nerelevante şi caracteristicile grupului
experimental. Variabile nerelevante. Eşantionarea este una din principalele modalităţi de control
al variabilelor nerelevante, dar separarea lor nu este întotdeauna certă. Există „variabile
contopite“ (Radu, 1993) care pot influenţa rezultatele unei cercetări deşi rămân mascate. Ele se
mai numesc şi variabile confundate, deoarece manifestările lor sunt sistematic legate de
manifestările altei variabile care face obiectul experimentului. De exemplu, Kendall, 1962, a
selectat trei grupuri de elevi omogene din punct de vedere al eşantionării şi a montat un
experiment care a avut ca scop măsurarea eficienţei unor metode de învăţare a limbilor străine.

45
Metoda a presupus evaluarea în două momente de timp a performanţelor, la începutul şi la
sfârşitul anului, şi stabilirea diferenţelor de preformanţă. Rezultatele au dovedit existenţa unor
diferenţe semnificative de performanţe între cele trei grupuri. Performanţe diferite nu au fost
generate de metodele de predare, care erau identice pentru toate clasele studiate (reprezentau
variabila independentă controlată), ci de aptitudinile didactice ale profesorilor care predau la cele
trei clase (care au fost necontrolabile şi ca urmare au fost variabile confundate). Dacă se
presupune prezenţa unei variabile confundate într-un experiment se apelează la planuri factoriale
şi la experiment replică.
Caracteristicile grupului experimental. Pentru ca într-un experiment să se obţină rezultate cu
validitate internă mare este necesar ca grupul de subiecţi să rămână constant pe parcursul
cercetării. Se pot „pierde“ subiecţii pe două căi:
1) Din cauza apariţiei unor factori care determină condiţii de testare diferite, cum ar fi
cercetător care îşi pierde vocea, pornirea unei alarme de maşină, intensităţi diferite ale
curentului electric ş.a. Aceste tipuri de pierderi se numesc pierderi mecanice şi pot fi
compensate fie prin înlocuirea subiecţilor cu care se lucrează în momentul respectiv
cu următorii selecţionaţi, fie prin repetarea experimentului;
2) Din cauza micilor neglijenţe ale experimentatorului (selecţia grupului fără acordul
subiecţilor, abilităţile, capacităţile, caracteristici diferite ale subiecţilor ş.a.) Aceste
tipuri de pierderi se numesc pierderile selective de subiecţi.

1.2. Design-ul grupurilor corespondente.


Design-ul grupurilor independente este cel mai des utilizat în cercetarea experimentală. Dar
pentru ca rezultatele să îndeplinească condiţia de validitate şi fidelitate numărul subiecţilor care
alcătuiesc grupele de cercetare trebuie să fie suficient de mare pentru a avea garanţia că
diferenţele individuale sunt fără importanţă şi se încadrează în media performanţelor grupului.
Pentru ca cercetarea să îndeplinească condiţiile de validare trebuie ca grupul să fie alcătuit dintr-
un număr suficient de mare de subiecţi. Se admite un număr de 30 – 50 ca fiind suficient, dar cel
mai bine este să ne ghidăm rezultatele primare obţinute, media şi abaterea standard. Dacă
abaterile standard ale performanţelor sunt mai mici decât mediile, atunci rezultatele dispun de
fidelitate şi validitate şi putem considera grupul eterogen.
Design-ul grupurilor corespondente permite selecţia subiecţilor fără să se apeleze la tehnici de
eşantionare. Este mult mai simplu să se utilizeze criteriul corespondenţei (asemănării perechilor)
în selecţia grupului experimental. De exemplu, în studiile de zoopsihologie criteriul de selecţie
poate fi unul genetic şi în virtutea acestuia se poate presupune că rezultatele obţinute de două
grupuri sunt comparabile. Acelaşi criteriu genetic s-a utilizat când s-au comparat caracteristicile
psihologice ale gemenilor. În selecţia grupurilor s-a apelat la tehnica similarităţii subiecţilor, dar
în alegerea grupului care participă la cercetare se poate utiliza şi o alta tehnică de selecţie şi
anume tehnica pretestării. În acest caz, grupurile de subiecţi sunt supuse unui examen
preliminar, care permite ulterior alegerea persoanelor care au obţinut performanţe comparabile.
Se pune problema alegerii probei cu care se face pretestarea.

46
Sunt cunoscute trei variante:
• Se utilizează în pretestare proba ce va fi utilizată în experimentul propriu-zis.
• Proba din pretestare este similară, dar nu identică cu cea din experiment.
• Pentru cazuri extreme, proba din pretestare este esenţial diferită de cea din experiment.
Dificultăţi care pot apărea în utilizarea design-ul cu grupuri corespondente:
• Pentru că presupune testarea fiecărui subiect de două ori este dificil de găsit persoane
care să accepte acest demers.
• Dacă se găsesc persoane care să corespundă, să fie similare din punctul de vedere al
caracteristicilor psihice, de obicei sunt în număr foarte mic şi grupul nu poate fi
reprezentativ pentru întreaga populaţie.
• O altă problemă este generată de faptul că grupurile de subiecţi sunt comparabile doar din
punctul de vedere al dimensiunii pe care o testăm (de exemplu, capacitatea de rezolvare a
problemelor). Este de dorit ca subiecţii să fie comparabili din punctul de vedere al
majorităţii caracteristicilor. Logica acestei cerinţe este relativ simplă, prezenţa unei
variabile independente poate influenţa rezultatele cercetării.
Prin urmare, design-ul grupurilor corespondente este superior design-ului grupurilor
independente doar atunci când numărul subiecţilor de care avem nevoie pentru cercetare este
mic.

1.3. Design-ul grupurilor naturale.


Se discută problema apariţiei unor rezultate invalide datorate diferenţelor individuale, care
reprezintă variabile necontrolabile. În psihologia socială şi a personalităţii, diferenţele
individuale reprezintă mai mult decât o eroare de variaţie şi o sursă de eroare. Aceste diferenţe
individuale sunt denumite variabile subiect şi sunt diferite de variabilele independente
manipulate. De exemplu, variabila independentă este nivelul de cunoaştere a unei melodii, iar
variabila subiect este gradul de introversie-extraversie. Design-ul grupurilor naturale se bazează
pe variabilele subiect pe care le consideră variabile independente (cercetări asupra efectelor
traumatice ale unor intervenţii chirurgicale, cercetări asupra relaţiei dintre rata divorţurilor şi
neurastenie etc.). Acest tip de cercetări se mai numesc şi cercetări corelaţionale pentru că
presupun analiza corelaţiilor existente între caracteristicile subiectului şi performanţele sale.
Design-ul grupurilor naturale este eficient în realizarea a două deziderate şi anume descrierea şi
predicţia. Rezultatele obţinute în cadrul unei cercetări de acest tip nu permit raţionamente de
inferenţă. Covariaţia a două variabile nu însemnă că prezenţa uneia implică obligatoriu prezenţa
celeilalte. Demonstrarea unei relaţii de covarianţă nu indică nimic cu privire la direcţia unei
relaţii cauzale.Pentru a susţine inferenţe cauzale atunci când apelăm la un design natural este
necesar să respectăm condiţia eliminării cauzelor alternative posible.
Măsurile speciale de control necesare realizării unor experimente corecte privesc expectaţiile
subiectului şi ale experimentatorului. De exemplu, studiul efectelor alcoolului asupra capacităţii
de memorare (Orne, 1962, Rosenthal, 1963) poate conduce la următoarele două tipuri de
aşteptări: cercetătorul consideră că performanţa va scădea în condiţiile ingestiei de alcool, iar

47
subiecţii cred că alcoolul le poate genera o stare de relaxare. În aceste condiţii, cercetătorul va
interpreta o serie de manifestări ca fiind datorate alcoolului, iar subiectul poate să trăiască
subiectiv o stare de relaxare mai puternică decât cea indusă de alcool. Efectele expectaţiilor pot
fi eliminate, dar nu în totalitate. Mai corect spus ele pot fi diminuate respectând procedurile tip
de aplicare a probelor şi de prelucrare a rezultatelor, sau prin utilizarea calculatorului ca
intermediar între subiect şi cercetător.

2. Design-uri monogrup (complet şi incomplet)

Într-un experiment se administrează uzual cel puţin două nivele de intensitate a unei variabile
pentru a putea determina o influenţă diferenţiată la nivel comportamental. Condiţia unei unice
variabile cu două nivele de intensitate este specifică design-urilor experimenatle în care se
utilizează mai multe grupuri de subiecţi, minim două. Sunt situaţii în care utilizarea grupurilor
multiple este inutilă, deoarece se pot obţine rezultate valide lucrând cu un singur grup.
Cercetările experimentale în care se utilizează un singur grup de subiecţi se încadrează în
cercetările monogrup.
Avantajele design-ului monogrup
• Selecţia simplă a subiecţilor. Grupul experimental este mai uşor de format deoarece
numărul de persoane care trebuie selectate este mai mic.
• Economia de timp. Spre exemplu, Posner (1973) – descrie o serie de experimente care au
avut drept scop stabilirea proceselor cognitive implicate în identificarea literelor pe
parcursul activităţii de citire. Într-unul din aceste experimente s-a măsurat timpul necesar
identificării literelor în funcţie de modalitatea de scriere a lor. Se prezentau literele scrise
cu aceleaşi caractere (majuscule – AA) sau cu caractere diferite (Aa). Cercetătorii au
descoperit că citirea literelor scrise cu caractere diferite presupune un timp mai lung cu
80 de milisecunde. Având în vedere diferenţa minimă de timp realizată de cele două
grupuri în citirea celor două tipuri de grupări de litere, devine ineficient să utilizeze două
grupuri de subiecţi, căci timpul necesar pentru a face instructajele este mai mare. În
aceste condiţii se poate apela, fără ca rezultatele să sufere, la un singur grup de subiecţi.
Limitele design-ului monogrup
• Primă limită este generată de necesitatea de a aplica repetat acelaşi tip de probe, ceea ce
conduce la oboseală şi învaţare, la erori. Aceste erori se numesc efecte ale practicii sau
efecte ale etapelor de practică. Dacă ne referim doar la performanţe, erorile comise le
denumim „erori progresive“. Erorile progresive pot fi evitate dacă în proiectarea design-
ului experimental se respectă regulile de asigurare a validităţii interne.
• Nu poate fi utilizat pentru a cerceta variabile subiect (vezi design-ul grupurilor naturale).
Se descriu două tipuri de design monogrup: monogrup complet şi monogrup incomplet.
Diferenţa dintre cele două tipuri constă în modul de anulare a erorilor progresive. În cadrul
design-ului monogrup complet, se aplică diferite nivelele ale variabilei independente într-o
ordine aleatoare tuturor subiecţilor. Astfel, se reduce posibilitatea învăţării şi a apariţiei oboselii,

48
iar rezultatele sunt neviciate. În cadrul design-ului monogrup incomplet, se anulează erorile prin
aplicarea unor diferite niveluri ale variabilei independente pe subiecţi diferiţi (nu se aplică toate
nivelele variabilei independente la acelaşi subiect). În etapa următoare se analizează rezultatele
parţiale la nivel de grup. Denumirea de „incomplet“ decurge din faptul că nu se aplică tuturor
subiecţilor toate nivele variabilei independente.
2.1. În cadrul design-ul complet monogrup se lucrează cu un singur grup, cu o variabilă
independentă cu mai multe nivele de intensitate. Fiecare nivel de intensitate se aplică fiecărui
subiect. Se definesc două tipuri de design monogrup în funcţie de modalităţile de aplicare a
variabilei independente:
• Design monogrup complet ABBA. Dacă denumim nivelele de intensitate ale variabilei
independente A şi B pentru că se lucrează cu fiecare subiect cu cele două nivele în
ordinea ABBA vom denumi acest tip design monogrup complet ABBA. Se utilizează
atunci când fiecare nivel al variabilei independente se poate aplica de minim două ori
pentru fiecare subiect. Se mai numeşte şi contrabalansare ABBA deoarece permite
evitarea erorilor progresive. Din punctul de vedere al experimentului,
contrabalansarea ABBA înseamnă aplicarea celor două niveluri ale variabilei
independente succesiv într-o primă etapă (AB), pentru ca în a doua etapă ordinea să
se schimbe (BA). Problema care poate apărea în acest tip de design este aceea a
anticipării efectelor în condiţiile în care se aplică de mai multe ori aceeaşi succesiune
de variabile AB BA, AB BA ş.a..
• Design-ul monogrup complet cu repartiţie aleatoare Fiecare nivel al variabilei
independente se aplică pe subgrupuri de subiecţi. Numărul subgrupurilor
experimentale corespunde numărului de niveluri ale variabilei independente.
Utilizând acest model, admitem existenţa unor erori medii pe subgrupe de subiecţi
care se echilibrează la nivelul întregului grup.

2.2 Design-ul monogrup incomplet


Se lucrează cu un grup experimental şi cu o variabilă independentă cu mai multe nivele de
intensitate. Nu se aplică fiecare nivel de intensitate al variabilei fiecărui subiect.
Limite ale design-urilor monogrup
• Nu permit cercetarea efectelor variabilelor subiect de tipul vârstă şi sex.
• Transferul diferenţial este redus când se utilizează corect tehnicile de contrabalansare.

3. Design-uri complexe de cercetare.

Acest tip de design este cel mai frecvent utilizat în cercetarea psihologică, deoarece permite
evaluarea simultană a două sau mai multe variabile. Johnson (1983) a studiat performanţele
memoriei la persoane cu diagnostic de depresie şi la non-depresivi. Ipoteza studiului a fost aceea
că persoanele depresive memorează cu mai mare uşurinţă cuvintele prezentate într-o probă care

49
nu se finalizează, în timp ce persoanele non-depresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă
cuvintele prezentate într-o probă finalizată.
Experimentul a avut următorul design. În prima etapă s-au prezentat 12 filme scurte celor două
grupe de subiecţi, depresivi şi non-depresivi. Cele 12 filme au fost 10 au fost întrerupte înainte
de final şi două au rulat până la sfârşit. În etapa a doua s-a cerut tuturor participanţilor să
povestească acţiunea filmelor. Ipoteza cercetării s-a confirmat, subiecţii depresivi şi-au amintit
preponderent filmele fără final, în timp ce non-depresivii si-au amintit preponderent filmele cu
final.
Cel mai simplu design complex de cercetare este cel prezentat mai sus, care se numeşte design
2× 2, deoarece el presupune doar două gupe de subiecţi şi două probe. Într-un design complex
putem avea mai multe categorii de subiecţi, sarcinile pot fi mai multe (de exemplu, 2× 3, 3× 3
etc.).
Avantajele design-ului complex de cercetare
• Permite verificarea practică a unor enunţuri toretice.
• Rezolvă problema variabilelor necontrolate. Dacă pe parcursul experimentului se
manipulează o singură variabilă independentă, este esenţial ca oricare altă variabilă
independentă potenţială să fie controlată pentru a nu influenţa rezultatul. Utilizând acest
tip de design se pot măsura efectuele mai multor variabile asupra comportamentului.

  Exerciţii
1.Analiză comparativă a tipurilor principale de design experimental (multigrup şi monogrup) .
2.Exemple de cercetări în care s-au utilizat design-uri experimentale.

 Bibliografie

Babbie, E., (1992), The practice of social research Balmont, CA, Woodsworth.
Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods în Psychology, New York, Mc
Graw-Hill Publishing Company.
Chelcea, S., (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura
Sincron

50
PRELEGEREA VII

Metode descriptive

Introducere

Această a şaptea prelegere se ocupă de problematica metodelor


descriptive – observaţia şi eşantionarea, ancheta, metoda
chestionarului, metoda interviului.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de


problematica metodelor descriptive ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

Conţinut şi tematizare
51
Rezumat – Metoda observaţiei

Observaţia este o metodă descriptivă de culegere a datelor care presupune accesul direct la
obiectul cercetat. Ea este utilizată cel mai frecvent în combinaţie cu alte tehnici de cercetare cum
sunt interviul, anamneza, studiul de caz, studiul documentelor, studiul corelaţional etc.
Ceea ce diferenţiază între observaţia ştiinţifică şi cea neştinţifică este modalitatea de culegere a
datelor. Observaţia neştiinţifică este intuitivă, nesistematică, ambiguă din punctul de vedere al
conceptelor folosite. Observaţia ştinţifică este empirică, sistematică, conceptele sunt clar definite
şi operaţionalizate. O altă diferenţă priveşte modalitatea de culegere a datelor. În primul caz,
absenţa înregistrării datelor conduce la modificarea lor în funcţie de noile informaţii. Utilizarea
unor modalităţi sistematice de culegere şi de înregistrare a datelor asigură păstrarea caracterului
obiectiv al informaţiilor într-o observaţie ştiinţifică. O sarcină importantă a psihologului care
utilizează această metodă este să descrie comportamentul într-un context natural şi să identifice
relaţiile care se stabilesc între variabile. Se descriu mai multe tipuri de observaţii în funcţie de:
gradul de implicare şi participare al cercetătorului în activitatea grupului de observat;
comportamentul de măsurat; modul de înregistrare al datelor.
Ca orice metodă, observaţia are o serie de avantaje (procedură puţin costisitoare care permite
culegerea de date direct de la sursă fără intermediari, permite culegerea de date când participanţii
la cercetare nu sunt capabili să dea informaţii despre un comportament propriu ş.a.) şi limite (nu
poate fi utilizată pentru determinarea caracteristicilor de comportament la grupuri mari, nu oferă
informaţii despre evenimente şi comportamente care au avut loc, nu permite generalizarea
rezultatelor ş.a.).

1. Metoda observaţiei

Observaţia este una dintre cele mai cunoscute metode de cercetare. Ea se defineşte ca fiind o
„metodă de culegere de date care presupune accesul direct la obiectul cercetat“ (Sarantakos,
1994). Ea este utilzată cel mai frecvent în combinaţie cu alte tehnici de cercetare, cum sunt
interviul, anamneza, analiza de caz, studiul documentelor ş.a.. O sarcină importantă a
psihologului care utilizează această metodă este să descrie comportamentul într-un context
natural şi să identifice relaţiile care se stabilesc între variabile. Exemplu, Krantz (1979) utilizând
metoda observaţiei a descris relaţia dintre obezitate şi comportamentele sociale în cofetării.
Astfel obezitatea moderată se asociază atât cu frecventarea cofetăriilor în grup cât şi cu
comportamente de consum redus de alimente şi calorii. Marii obezi frecventează cofetăriile
neînsoţiţi şi dezvoltă comportamente de consum crescut de calorii. Informaţiile obţinute prin
utilizarea acestei metode permit descrierea comportamentelor în contextul dezvoltării lor.

52
Observaţia poate fi utilizată cu succes în orice domeniu al ştiinţelor sociale, dar nu poate fi
utilizată decât pentru măsurarea prezentului. Această metodă nu permite culegerea de informaţii
asupra cauzelor şi consecinţelor unor fenomene sociale.

Tipuri de observaţie. Se cunosc mai multe tipuri de observaţie, unele mai cunoscute şi mai
utilizate, altele mai puţin cunoscute. Sarantakos (1994) descrie mai multe tipuri în funcţie de
următoarele criterii: nivelul de structurare, implicarea cercetătorului, nivelul de formalizare al
protocolului, locul în care se desfăşoară cercetarea.
a. În funcţie de nivelul de structurare observaţia poate fi: naivă (nestructurată şi uzuală
interacţiunilor umane) versus ştiinţifică (planificată, organizată sistematic şi raportată la un
anumit scop);
c. În funcţie de nivelul de implicare al cercetătorului observaţia poate fi: neparticipativă
(cercetătorul este „spectator“, specifică studiilor cantitative) versus participativă (cercetătorul
„co-părtaş“, specifică studiilor calitative). În observaţia participativă este ideal ca identitatea
cercetătorului să nu fie cunoscută de membrii grupului care este studiat. Studiile care
urmăresc să măsoare condiţiile de muncă într-o uzină, integrarea unui grup de emigranţi în
comunitate, comportamente şi caracteristici de relaţionare în grupurile de homosexuali, obligă
la integrare în grupurile respective. Doar astfel este posibil să se determine caracteristicile
grupului, atitudinile faţă de restul comunităţii, ca şi atitudinile specifice în interiorul grupului.
În cazul observaţiei neparticipative, cercetătorul se poziţionează exterior faţă de obiectul
studiului şi ideal ar fi să fie cu totul în exterior, adică „spectator invizibil“. Cel mai clasic
exemplu de observaţie neparticipativă este observaţia de laborator, frecvent întâlnită în
laboratoarele psihologice.
Tot in funcţie nivelul de implicare al cercetătorului distingem între observaţia directă (scopul
cercetării şi identitatea cercetătorului sunt cunoscute de către participanţii la studiu) versus
„mascată“ (scopul cercetării şi identitatea cercetătorului nu sunt cunoscute). O altă
clasificare distinge între observaţie activă (cercetătorul este implicat activ în activitatea pe
care o urmăreşte) versus pasivă (cercetătorul este un simplu „înregistrator de fapte“).
Neimplicarea oferă celui de-al doilea tip un grad mai mare de obiectivitate şi neutralitate. Şi
mai putem distinge între observaţia directă (presupune o relaţie directă cu obiectul studiului)
versus indirectă (nu presupune prezenţa obiectului de cercetat) Exemple: se poate studia prin
observaţie directă conflictele în grupurile de şcolari; iar prin observaţie indirectă conflictele
din cuplurile de vârstă medie prin observarea comportamentelor copiilor proveniţi din cupluri
confictuale.
c. În funcţie de nivelul de formalizare al protocolului observaţia poate fi: structurată (utilizează
o procedură formală, strict organizată, cu obiective bine definite de evaluat, cum ar fi numărul de
foi de indigo utilizate pe parcursul unei ore de curs de studentul X) versus nestructurată (nu
presupune un protocol ferm antestabilit, informaţiile se culeg prin raportare la scopul urmărit, dar
de multe ori se organizează ierarhic „post factum“). În aceeaşi categorie găsim şi observaţia
semistructurată, care este o soluţie de compromis între cele două tipuri descrise mai sus.

53
d. În funcţie de locul în care se desfăşoară cercetarea observaţia poate fi: naturală versus de
laborator.
Design-ul cercetării care utilizează observaţia ca metodă principală presupune respectarea unor
etape bine definite, şi anume: selectarea şi formularea temei, selectarea eşantionului şi obţinerea
aprobărilor necesare desfăşurării activităţii de cercetare, selectarea grupului de observatori (dacă
este necesar), culegerea datelor, analiza datelor şi raportul de cercetare.
1. Selectarea şi formularea temei de cercetare presupune fixarea şi explicarea scopurilor, ca şi a
structurii activităţilor care urmează a se efectua. În abordările cantitative topica este riguros
fixată astfel încât de la început sunt precizate toate elementele care trebuie observate. Se definesc
categoriile, clasele care prezintă interes pentru studiu (comportamente, relaţii etc.). Aceste
categorii se stabilesc de persoana care efectuează cercetarea în colaborare cu un grup de experţi
din domeniul în care se înscrie tema studiului. În abordările calitative, în care se utilizează
preponderent observaţia participativă, se fixează un model de lucru fără ca acesta să fie definit şi
definitiv de la început. De asemenea, categoriile şi faptele de observat nu sunt antefixate. În acest
caz, observaţia înseamnă mai mult o explorare a zonei de cercetare, cu scopul de a delimita
categoriile de obsevaţie.
2. Selectarea eşantionului şi accepte necesare desfăşurării activităţii de cercetare. În cazul
opţiunii pentru o abordare cantitativă, lotul de subiecţi (sau unităţile de observaţie) se selectează
prin respectarea procedurilor clasice de eşantionare. În cazul abordărilor calitative, lotul de
subiecţi nu se selectează în funcţie de reguli statistice, dar trebuie să fie suficient de mare pentru
a permite îndeplinirea obiectivelor studiului.
3. Selectarea observatorilor. Observaţia este o metodă dificilă care nu poate fi utilizată decât de
persoane care dispun de o serie de calităţi cum sunt: inteligenţă şi experienţă, informaţii multiple
şi corecte asupra temei, flexibilitate şi capacitate de adaptare, abilitate de a colabora cu alţii şi de
a urma planul de cercetare în amănunt fără a fi influenţat de context sau de idei preconcepute,
obiectivitate, onestitate şi deschidere la ceilalţi. Este important ca persoanele care lucrează cu
metoda observaţiei să fie informaţi de la început asupra caracteristicile specifice populaţiei pe
care se face studiul. Înainte de a incepe lucrul propriu-zis se poate monta un studiu pilot pe
parcursul căruia se asigură familiarizarea cu unităţile de observaţie, se descriu soluţii posibile la
conflicte posibile, se specifică modalităţile de evitare a surselor de distorsiune a datelor, se fac
exerciţii de dezvoltare a atenţiei distributive, a flexibilităţii şi adaptabilităţii.
4. Colectarea datelor. În acest moment al studiului este foarte important să se asigure o relaţie
corectă cu subiecţii observaţiei, conformă cu scopurile studiului şi cu metoda aleasă. Dificultatea
acestei etape este generată de relaţia directă a cercetătorului cu subiectul cercetării. Înregistrarea
comportamentelor faţă în faţă cu cel observat poate genera reacţii atipice. Ca urmare, utilizarea
reportofoanelor şi a camerelor video, mai mult sau mai puţin mascate reprezintă cea mai bună
cale de a creşte validitatea şi fidelitatea informaţiilor. Alte mijloace de fixare a informaţiilor sunt
înregistrările narative şi scalele de evaluare.
Înregistrarea narativă este o descriere exhaustivă a evenimentelor. Pentru a obţine o astfel
de înregistrare, se apelează la reportofoane, echipe complexe de cercetare, camere de filmat.

54
Hartup şi Lorenz (1974) au utilizat metoda observaţiei pentru a determina comportamentele
de acceptare şi cele agresive în relaţiile interumane. În acest scop ei au filmat diferite scene
de agresivitate. Analiza imaginilor le-a permis să formuleze două concluzii cu privire la
factorii generatori ai comportamentelor agresive. Acestea se datorează fie unor frustrări
relaţionale şi atunci agresivitatea este descărcată asupra unei alte persoane, fie sunt generate
de trebuinţe de acumulare (recuperare de obiecte) şi atunci violenţa se focalizează pe obiecte.
Scalele de evaluare sunt de mai multe tipuri: scale nominale (cu două variante de răspuns: da
sau nu); check-list-urile; scale ordinale (ordonează evenimentele prin acordarea de ranguri);
scale de interval (acordă valoare comportamentelor prin precizarea distanţei).
5. Analiza datelor şi raportul de cercetare este etapa finală în care prelucrarea informaţiilor
culese se face fie prin metode cantitativ statistice, fie calitative interpretative. Raportul are
structura determinată de cerinţele beneficiarilor cercetării.
Avantaje şi dezavantaje ale utilizării metodei observaţiei (Krueger, 1983)
Avantajele utilizării metodei observaţiei sunt:
• permite accesul la informaţii în situaţii în care alte metode nu sunt eficiente, cum ar fi
aceea în care subiecţii nu pot da sau nu vor să dea informaţii despre ei;
• procedura de selecţie a subiecţilor este simplă;
• permite descrierea evenimentelor aşa cum au ele loc în realitate;
• este relativ puţin costisitoare.
Dezavantajele utilizării acestei metode sunt:
• nu poate fi folosită pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari;
• nu pot fi culese informaţii despre trecut şi nu permite predicţii;
• nu poate oferi date relevante despre frecvenţa unui comportament;
• există anumite domenii în care nu poate fi utilizată, cum ar fi studiul relaţiilor de cuplu;
• observatorul poate prezenta o sursă de eroare;
• rezultatele nu sunt generalizabile.
Observatorul ca sursă de erori. O serie de caracteristici ale observatorului pot genera informaţie
distorsionată, sau falsă. În continuare prezentăm o parte din acestea:
• lipsa de abilitate. Erorile pot apărea din lipsa de abilitate sau de interes în tratarea
problemelor
• inconsistenţa datelor de observaţie. Apare în două moduri, fie din lipsa de abilitate a unui
observator de a rămâne constant în atitudine pe parcursul cercetării, fie când sunt
implicaţi mai mulţi observatori care nu pot face observaţii uniform.
• atitudinea observatorului. Se referă la tendinţa observatorului de a percepe situaţii în
acord cu ideologia personală, producând o distorsionare a realităţii.
• lipsa de cunoştinţe. Observatorii nu dispun de informaţii suficiente despre categoriile
implicate în cercetare.
• probleme în înregistrarea şi analiza datelor. Faptele pot să nu fie înregistrate în acord cu
realitatea şi analiza poate fi non-sistematică şi subiectivă.

55
• lipsa de familiaritete cu grupul observat. Observatorul poate să nu fie familiarizat
suficient cu unităţile de cercetare.
• distorsionarea informaţiilor. Informaţiile despre fenomenele sau procesele care fac
obiectul cercetării sunt distorsionate de faptul că observatorul se implică şi devine
subiectiv sau pentru că respondenţii trebuie să acţioneze într-o situaţie artificială.
• aşteptările, ca sursă de eroare. Aşteptările privitoare la mulţimea răspunsurilor şi direcţia
lor conduce la erori de înregistrare.

Modalităţi de prevenire a erorilor

Este necesar un efort susţinut al observatorului pentru a evita apariţia erorilor. Respectarea
câtorva reguli poate asigura un grad crescut de obiectivitate informaţiilor, şi anume:
• respectarea design-ului de cercetare;
• selecţia riguroasă a operatorilor (a observatorilor). Cu această metodă se poate lucra doar
de către cercetători care sunt interesaţi de tema, dispun de abilităţile necesare (spirit de
observaţie, capacitatea de concentrare a atenţiei ş.a.);
• corectitudinea instructajului operatorilor. Un instructaj corect asigură informaţii complete
asupra tuturor aspectelor proiectului;
• supravegherea observatorilor. Presupune identificarea erorilor care apar pe parcurs,
soluţii concrete la situaţiile problematice.

Rezumat – Metoda „eşantionării”

Tehnicile de eşantionare presupun definirea a patru concepte şi anume: populaţie generală, cadru
de eşantionare, eşantion, element. Populaţia generală este reprezentată de toţi subiecţii care
prezintă calitatea care ne interesează în studiu (toţi studenţii din facultatea Z). Cadrul de
eşantionare este o modalitate de restrângere a populaţiei în funcţie de un criteriu stabilit
(prezenţa într-o bibliotecă). Eşantionul este o populaţie numeric selectată dintre acei care sunt
incluşi în cadrul de eşantionare (primii zece studenţi din bibliotecă). Element este un
reprezentant al grupului selecţionat (un student z).
Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute pe un grup stabilit conform regulilor eşantionării
depind de gradul de reprezentativitate. Ameninţarea majoră a reprezentativităţii eşantionului este
dată de factorii de distorsiune („biais“). Un eşantion distorsionat este acela în care distribuţia
caracteristicilor subiecţilor este sistematic diferită de aceea existentă la întreaga populaţie ţintă.
(un eşantion alcătuit din 80% bărbaţi şi 20% femei este distorsionat dacă reprezintă un segment
dintr-o populaţie în care avem 20% bărbaţi şi 80% femei). Eşantioanele sunt de două tipuri:
probabilistice şi nonprobabilistice.

56
1. Definirea conceptului de „eşantionare“

Cercetările experimentale se constituie „în baza unei idei, a unei ipoteze care este o întrebare
adresată unei zone precise din realitate“ (Francis Bacon). Experimentul ca metodă specifică
acestui tip de cercetare este un mod de analiză care permite miniaturizarea situaţiilor de viaţă.
Sunt cunoscute diferite design-uri de cercetare specifice acestei abordări:
• Design-uri elementare (de bază) – presupun un singur factor de variaţie;
• Design-uri factoriale (multifactoriale) – presupun mai mulţi factori de variaţie (Radu, 1993).
Cercetările descriptive au ca scop principal descrierea comportamentului în contextul în care se
desfăşoară în mod obişnuit şi metoda cea mai adecvată este observaţia. Un al doilea scop al
cercetărilor descriptive este identificarea relaţiilor care se stabilesc între diferitele variabile de
comportament sau între aceste variabile şi mediul ca factor generator de schimbare. Descriind
aceste comportamente, se stabilesc bazele de date necesare pentru predicţie. Metoda cea mai
adecvată în predicţie este studiul corelaţional. Acestv tip de studii permite evaluarea evoluţiei
diferitelor variabile, evaluarea modalităţilor de asociere, de covarianţă a variabilelor. În cazul
acestor cercetări se pot identifica relaţii predictive prin măsurarea covarianţei existente în mod
natural între variabile sau însuşiri. Exemple: stabilirea relaţiei emotivitate – performanţă în
examenele de preselecţie profesională; determinarea rolul disfuncţiilor sexuale în ruptura
relaţiilor de cuplu.
Metodele utilizate în aceste studii sunt testul şi ancheta. Ancheta se poate realiza prin oricare din
cele două tehnici ale sale: chestionarul şi interviul. Tehnicile anchetei obligă la respectarea unor
reguli identice privitoare la selecţia subiecţilor, stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor etc.
Selecţia subiecţilor sau a participanţilor la cercetare se numeşte eşantionare. Rezultatul final al
acestei operaţii este alcătuirea unui grup de persoane, eşantion de populaţie, care îndeplinesc o
serie de calităţi care sunt importante pentru tema studiată. Eşantionarea presupune o serie de
tehnici care trebuie urmate intocmai pentru ca rezultatele studiului să fie valide.
Să presupunem că am optat pentru un tip de populaţie, sau o populaţie-ţintă, cum ar fi copii sau
bătrâni, sau arhitecţi sau elevi cu care să lucrăm pentru a valida o serie de ipoteze. În continuare
trebuie să stabilim cu care persoane din acest grup mare lucrăm în cadrul studiului. Determinarea
acestui grup presupune selecţia unui eşantion de respondenţi, eşantion reprezentativ pentru
întreaga populaţie din care ei fac parte. Procedurile de selecţie ale unui eşantion sunt identice,
indiferent dacă populaţia – ţintă este formată din toţi membrii unei comunităţi, ţări, întreprinderi
etc. Conceptele specifice care se utilizează în operaţia de selecţie a unui eşantion sunt
următoarele:
• Populaţia – este conceptul cu sfera cea mai largă şi denumeşte toate persoanele care
prezintă (au) calitatea care interesează în studiu. De exemplu: toţi studenţii din România,
toţi studenţii Universităţii Titu Maiorescu. Un recensământ adună informaţii de la
întreaga populaţie. Într-o anchetă, pentru eficienţă, se va selecta un subset, un grup care
să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie. Cel mai frecvent, populaţia este un concept
ipotetic.

57
• Cadrul eşantionului – este o listă cu membrii populaţiei care au calitatea pe care urmează
să o cercetăm; de asemenea, este o modalitate de restrângere a populaţiei în funcţie de un
criteriu.
• Eşantionul – este subsetul de populaţie limitat de un cadru. Dacă de exemplu ne
interesează atitudinea studenţilor faţă de serviciile oferite de bibliotecă, cadrul de
eşantionare poate fi lista studenţilor care vizitează biblioteca. Listă care se obţine din
registrul bibliotecii şi care reprezintă un cadru care limitează un eşantion din populaţia
generală a universităţii. Pentru a obţine informaţii cât mai corecte este de dorit să apelăm
la o serie de criterii suplimentare, cum ar fi eliminarea studenţilor înscrişi recent. Reţinem
faptul că validitatea rezultatelor obţinute pe un eşantion comparativ cu caracteristicile
generale ale populaţiei depind de corectitudinea aplicării tehnicilor de eşantionare.
• Elementul – este o denumire dată fiecărui membru al populaţiei. Selectarea acestor
elemente (persoane) reprezintă scopul tehnicilor de eşantionare.
Spre exemplu:
• Populaţia = toţi studenţii universităţii Titu Maiorescu (să considerăm numeric
1000 de persoane).
• Cadrul eşantionului = studenţii care frecventează biblioteca universităţii (să
considerăm numeric 500 de persoane)
• Eşantionul = o parte din studenţii înscrişi în lista cititorilor (să considerăm
numeric 100 de persoane).
• Element = un student care citeşte cărţi în bibliotecă (numeric 1)

Validitatea datelor obţinute prin analiza rezultatelor unui eşantion este dată de măsura în care
aceste date (informaţii) reprezintă întreaga populaţie. Scopul unei cercetări este descrierea
caracteristicilor populaţiei generale şi nu ale eşantionului pe care se face studiul.
Posibilitatea de a generaliza rezultatele obţinute pe un eşantion asupra întregii populaţii depinde
de gradul de reprezentativitate a eşantionului. Caracteristicile elementelor (ale persoanelor) care
alcătuiesc populaţia sunt distribuite diferit. Frecvenţa cu care ele sunt prezente la populaţie este
relativă şi variabilă. Un eşantion este reprezentativ atunci când repartiţia caracteristicilor lui
corespunde repartiţiei caracteristicilor populaţiei. Un pericol important al reprezentativităţii este
eroarea de eşantionare. Aceasta apare atunci când distribuţia caracteristicilor populaţiei este
sistematic diferită faţă de populaţia-ţintă. Există două surse de erori:
• Erori de selecţie – apar atunci când procedurile utilizate pentru a obţine un eşantion conduc
la o reprezentare disproporţionat de mare sau mică a unui segment din populaţie;
• Erori generate de întrebare – datorate construcţiei greşite a chestionarului.

58
2. Tipuri de eşantionare.

Cele mai frecvente tipuri de eşantionare utilizate sunt cele neprobabilistică şi probabilistică.
Eşantionarea neprobabilistică. În acest tip de selecţie nu există o cale de estimare a probabilităţii
pe care o are un element pentru a fi inclus în eşantion. Ca procedură presupune alegerea la
întîmplare a unui grup dintr-o populaţie. Nu există nici o garanţie că fiecare element are şansa de
a fi inclus în eşantion. Avantajul principal al eşantionării neprobabilistice este timpul scurt de
formare a grupului de subiecţi. Eşantionarea neprobabilistă poate fi de două tipuri, întâmplătoare
şi jurizată.
• Eşantionare neprobabilistică întâmplătoare. Participanţii la cercetare răspund
criteriilor de disponibilitate şi voluntariat. Problema care se pune în acest tip de
eşantionare este aceea a gradului de reprezentativitate. Se impune să obţinem informaţii
suplimentare despre populaţie pentru a putea aprecia dacă rezultatele obţinute sunt sau nu
reprezentative. Ca o regulă generală, se consideră eşantionarea întîmplătoare ca fiind
eronată atâta timp cât nu avem dovezi certe care să confirme rezultatele obţinute în
studiu.
• Eşantionare neprobabilistică jurizată. Jurizarea presupune prezenţa unui grup de
experţi care selectează elementele eşantionului. Astfel, persoanele selectate întrunesc o
serie de calităţi care-i fac apţi de a face parte din eşantion (selecţia şi aprecierea
prezenţei/ absenţei calităţilor aparţin unui grup de experţi, cum ar fi profesori, lideri de
grup).
Eşantionarea probabilistică. Pentru a avea certitudinea validităţii rezultatelor unei cercetări se
apelează la o selecţie a subiecţilor cu metode probabiliste. Aplicând aceste metode se poate
discuta de un eşantion reprezentativ şi cercetătorul poate preciza pentru fiecare element al
populaţiei probabilitatea de a fi inclus într-un eşantion. Se definesc trei tipuri de eşantionare de
acest tip şi anume: eşantionarea simplu randomizată (prin tragere la sorţi); eşantionarea stratificat
randomizată (populaţia este împărţită în „straturi“ şi pentru fiecare strat se realizează o
eşantionare simplu randomizată; eşantionarea multistadial randomizată (cluster), care presupune
o selecţie indirectă prin selecţia grupurilor cărora subiecţii aparţin. Radu (1993) menţionează şi
eşantionarea randomizat multifazică. În acest caz se selectează iniţial un eşantion de dimensiuni
mari pe care se realizează unele faze ale cercetării extensive, pe urmă din acest eşantion se
selectează un altul mai mic pentru realizarea altor faze de cercetare cu caracter mai intensiv.
(Pentru amănunte vezi I. Radu şi colaboratorii, (1993), Metodologie psihologică şi analiza
datelor).
Toate tipurile probabilistice de eşantionare presupun existenţa unui cadru de eşantionare (o listă
cu toate persoanele sau elementele, care îndeplinesc statutul impus de cercetare), numerotarea
reală sau fictivă a acestor elemente şi selecţia elementelor de investigat sau aplicarea seriilor de
numere aleatoare.

59
Eşantionarea simplu randomizată este o tehnica de bază a eşantionării probabilistice şi este
utilizată în cadrul celorlalte tipuri. Aplicarea acestui tip de selecţie a participanţilor la
cercetare asigură şanse egale tuturor persoanelor. Tehnica presupune utilizarea tabelelor cu
numere întâmplătoare. (Procedura de selecţie este descrisă de prof. Septimiu Chelcea, în
volumul „Chestionarul în investigaţia sociologică“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti 1975, pg. 62-68).
O problemă care apare frecvent se referă la numărul optim de subiecţi pentru ca
eşantionul să fie reprezentativ. Nu există un „număr de aur“, dimensiunea sau mărimea
eşantionului depinde de omogenitatea/eterogenitatea populaţiei de bază. Exagerând,
putem spune că în cazul în care ar exista o populaţie foarte omogenă, putem lucra cu 1-2
subiecţi. Pentru o populaţie foarte eterogenă, în care fiecare individ este diferit total de
ceilalţi, ar trebui să lucrăm cu întreaga populaţie, căci populaţia se suprapune
eşantionului. În realitate, gradul de omogenitate al unei populaţii se plasează în zona
medie.
O altă problemă care se pune este gradul de corespondenţă a datelor obţinute pe un
eşantion cu rezultatele care s-ar obţine pe întreaga populaţie. Cu siguranţă rezultatele
obţinute pe un eşantion nu vor corespunde întru totul celor care s-ar obţine dacă am putea
face un studiu pe întreaga populaţie. Ca urmare, se calculează marja de eroare, între
rezultatele obţinute pe eşantion şi posibilele rezultate ale întregii populaţii. Marja de
eroare este determinată de dimensiunea eşantionului, deoarece (cu cât acesta este mai
mare cu atât eroarea este mai mică). Eroarea estimărilor se reduce atunci când creşte
numărul de persoane incluse în eşantion şi este dependentă şi de gradul de validitate şi
fidelitate al probelor utilizate (sau de precizia măsurătorilor).
Reprezentativitatea procedurală este dată de dimensiunea eşantionului (unui eşantion
mare îi corespunde o marjă de eroare mică) şi depinde şi de încrederea în precizia
procedurilor şi măsurătorilor efectuate. Ca principiu general, diferenţele absolute ale
procentajelor (10% sau 12%, de exemplu) nu sunt direct interpretabile, ci doar în funcţie
de marja de eroare şi de valorile erorilor cauzate de proceduri.
• Eşantionarea stratificat randomizată. Pentru a selecta un eşantion respectând această
procedură un prim pas constă în divizarea (fictivă) a întregii populaţii în două, trei sau
mai multe subpopulaţii denumite straturi. Pasul următor constă în aplicarea procedurilor
de randomizare simplă pentru fiecare strat în parte. În această etapă trebuie respectate
două reguli şi anume: selectarea unui eşantion pentru fiecare strat şi dimensiunea
populaţiei din strat să fie direct proporţională cu dimensiunea eşantionului. Această
procedură este eficientă atunci când straturile sunt reprezentate de segmente omogene de
populaţie. Este utilizată când dorim să obţinem o reprezentativitate crescută a
eşantionului prin verificarea rezultatelor obţinute pe subeşantioane. Numărul de subiecţi
incluşi în eşantion nu este necesar să fie mult mai mare faţă de un eşantion randomizat
simplu.

60
• Eşantionarea multistadial randomizată. Utilizând acest tip de selecţie, eşantionul
obţinut nu este alcătuit din elemente individuale, ci din agregate, clusteri, grupări de
elemente, conform cadrului de eşantionare corespunzător.

Rezumat – ancheta, metoda chestionarului şi metoda interviului

Ancheta este o metodă descriptivă de culegere a datelor. Literatura de specialitate menţionează


mai multe clasificări ale anchetelor. Singly (1998) diferenţiază între chestionar, interviul de
producere a datelor şi interviul comprehensiv. Oppenheim (1992) clasifică anchetele în funcţie
de modalităţile de obţinere a datelor: chestionarul, interviul comprehensiv, interviul prin telefon,
interviul prin mail. Chestionarul este metoda cea mai comună de anchetă foarte utilizat deoarece
prezintă o serie de avantaje, dintre care cel mai important este timpul relativ scurt de culegere a
datelor. Construcţia chestionarului presupune o serie de etape: pregătirea, construcţia variantei
primare, analiza critică, modificarea erorilor de construcţie, pretestarea sau testarea pilot,
revizuirea şi construcţia variantei finale.
Interviul poate fi considerat o variantă orală a chestionarului. Interviurile se clasifică în funcţie
de mai multe criterii. Dintre acestea reamintim: a. nivelul de structurare al conţinutului
(structurat, specific cercetărilor cantitative şi nestructurat, specific cercetărilor calitative); b.
nivelul de standardizare al răspunsurilor (standardizat cu răspunsuri prestabilite, nestandardizat
cu răspunsuri deschise); c. numărul de persoane intervievate (respondent unic, doi respondenţi,
grup de respondenţi); d. frecvenţa aplicărilor (interviuri unice şi panel). Mai există o serie de
interviuri utilizate cu scopuri bine precizate cum ar fi interviuri analitice, diagnostice,
etnografice, Delphi ş.a.

1. Ancheta

Ancheta este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca unic instrument, fie împreună
cu alte metode. Dacă observaţia permite formularea de deducţii privitoare la comportamentele
generate de un anumit context, studiile în care se utilizează ancheta permit accesul la informaţii
care pot explica evoluţia acestora. Metafora care exprimă demersul observaţional este: „Dacă
vrei să ştii cum va reacţiona o persoană uită-te la ea!“. În timp ce metafora corespunzătoare
pentru anchetă este: „Dacă vrei să ştii ce gândesc oamenii, întreabă-i“. Pentru a obţine rezultate
valide anterior debutului anchetei este necesar să se se precizeze design-ul de cercetare,
caracteristicile populaţiei cu care se va lucra, modalităţile de prelucrare a datelor. Spre exemplu,
dacă se efectuează un studiu privitor la preferinţele pentru ciocolată este obligatoriu să stabilim:
care sunt caracteristicile participanţilor la cercetare şi care sunt criteriile de selecţie a lor; cum va
decurge ancheta, ce tehnici sunt mai adecvate pentru populaţia studiată (chestionar sau interviu) ;

61
ce alte metode se vor folosi; care este design-ul de cercetare (se lucrează individual, în grup) ;
cum evităm răspunsurile dezirabile social (Dezirabilitatea socială se referă la posibilitatea ca
participanţii la o anchetă să răspundă aşa cum este de dorit din punct de vedere social şi nu aşa
cum cred, inţeleg ei o anumită problemă.). Este absolut necesar ca inainte de a debuta un studiu
să existe răspunsuri clare referitoare la caracteristicile eşantionului şi a modalităţilor optime de
eşantionare, ca şi a caracteristicilor design-ului de cercetare pentru ca rezultatele obţinute să fie
valide şi fidele. Indiferent de scop, ancheta utilizează un set de întrebări (sau itemi)
predeterminate care se aplică tuturor subiecţilor. Răspunsurile orale sau scrise sunt principalele
rezultate ale acestui tip de cercetare. Ca limită menţionăm posibilitatea construcţiei defectuoase a
întrebărilor. În mod obişnuit, conţinutul şi structura întrebărilor sunt stabilite „în orb“, pe baza
unor informaţii documentare, ceea ce face posibil ca întrebările deduse astfel să nu fie adecvate
populaţiei căreia i se adresează ancheta. Pentru a evita acest viciu de procedură se apelază la un
studiu – pilot în care se verifică nivelul de adecvare al întrebărilor.

2. Metoda chestionarului

Chestionarul este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale. El poate fi administrat fie direct
de operator, fie prin poştă. Principala calitate a chestionarului constă într-o mai mare
obiectivitatea a rezultatelor, în măsura în care răspunsurile primite teoretic nu sunt influenţate de
operator.
Structura chestionarului. Orice chestionar trebuie să cuprindă trei secvenţe, fiecare având un rol
bine definit: scrisoarea introductivă, instrucţiunile de aplicare şi chestionarul propriu-zis.
Scrisoarea introductivă cuprinde o serie de informaţii despre scopul şi semnificaţia socială a
studiului, informaţii privitoare la sponsor, garantarea confidenţialităţii răspunsurilor (în cazul în
care acestea sunt anonime), explicaţii cu privire la modalităţile de răspuns. În funcţie de
necesităţile studiului se pot insera o serie de întrebări care să ofere informaţii privitoare la vărsta,
ocupaţie, sex, localitate etc.
Instrucţiunile de aplicare sunt cuprinse fie în scrisoarea introductivă, fie ele reprezintă o secvenţă
de sine stătătoare. Ele cuprind principiile de bază ale cercetării. De exemplu, faptul că
răspunsurile trebuie să corespundă opiniilor personale, că nu există răspunsuri bune sau greşite,
că trebuie completat chestionarul în totalitate şi returnat la o anumită dată (dacă chestionarul se
trimite prin poştă).
Chestionarul propriu-zis reprezintă totalitatea întrebărilor sau a itemilor la care trebuie să se
răspundă. Pentru a fi eficient trebuie să se respecte regulile privitoare la format şi conţinut.
Formatul chestionarului se referă la modul de prezentare a întrebărilor. În mod obişnuit
întrebările sunt listate de la cele mai simple la cele mai complexe într-o ordine logică, de la
întrebări impersonale sau neutre la întrebări personale, de la întrebări nespecifice la întrebări
specifice. Se utilizează formula ordonare „pâlnie“, atunci când chestionarul începe cu întrebări
simple şi gradul de dificultate creşte pe măsură ce ne apropiem de sfârşit. Este o trecere treptată
de la simplu la complex. Se utilizează şi formula opusă „pâlnie întoarsă“, dacă există o

62
justificare logică a acestei prezentări. De asemenea, este recomandabil să se utilizeze întrebările
contingente sau pregătitoare (De exemplu: Cât de des citiţi Biblia ?) urmate de întrebări directe
(De exemplu: De câte ori citiţi Biblia pe săptămână ?).
Conţinutul întrebărilor. Becker (1996), Vlahos, (1984) sistematizează criteriile de care trebuie să
se ţină cont în construcţia întrebărilor. Acestea sunt: a. relevanţa (conţinutul întrebărilor trebuie
să fie corelate temei de cercetare); b. simetria (fiecare întrebare va face referinţă la un unic aspect
al cercetării şi numai la unul); c. claritatea şi simplitatea (întrebările trebuie formulate în limbaj
uzual, nu în jargon şi fără academisme); d. limbajul (se utilizează expresii uzual folosite de
populaţia căreia îi este adresat chestionarul).
Dimensiunea sau numărul optim de întrebări într-un chestionar este o problemă frecvent întâlnită
în construcţia acestora. „Regula de aur“ este următoarea: se vor utiliza un număr cât mai mic de
întrebări, dar suficient de mare pentru a surprinde tema cercetată. Reţinem că dimensiunile
chestionarelor diferă în funcţie de scopul cercetării şi de metodologia utilizată. Astfel, numărul
cel mai mare de întrebări este prezent în chestionarele de opinie tip omnibus, chestionare cu
întrebări deschise care urmăresc să obţină informaţii multiple din domenii multiple.
Tipuri de întrebări. Se poate face o primă clasificare în funcţie de relaţia dintre conţinut şi tema
studiului. În funcţie de acest criteriu există trei tipuri de întrebări, primare, secundare şi terţiare.
Întrebările primare sunt direct corelate cu tema studiului, fiecare se referă la un aspect al
problemei. Ele pot fi independente sau se pot completa unele pe altele. Exemple sunt întrebările
de contingenţă şi cele directe.
Întrebările secundare nu sunt direct corelate cu tema dar sunt folosite pentru a verifica
consistenţa sau validitatea probei.
Întrebările terţiare au mai degrabă rolul de a detensiona sau a crea momente de relaxare pe
parcursul completării chestionarului. Ele sunt frecvent utilizate şi sunt plasate de obicei înainte
de o întrebare dificilă sau imediat după.
Un alt criteriu de clasificare priveşte adresabilitatea întrebării. În funcţie de acesta avem
întrebări directe (Câte ţigări fumaţi pe zi ?) şi întrebări indirecte (Câte ţigări credeţi că fumează
un fumător „înrăit“ pe zi?). Acestea din urmă presupun evaluarea comportamentelor altora.
Această evaluare are un unic criteriu propriile comportamente ale respondentului (Câte ţigări
credeţi că fumează pe zi un fumător ?). Acest tip de întrebare se foloseşte atunci când se
presupune că subiecţii vor avea reţineri în a răspunde direct la problemele în discuţie.
O categorie aparte de întrebări sunt cele sugestive. Ele sugerează prin modul de formulare
răspunsul dorit. Astfel de întrebări se utilizează mai mult în sociologie şi doar în condiţii speciale
sub un control strict.
În funcţie de tipul de răspuns se pot descrie două tipuri de chestionare: întrebări cu răspunsuri
fixe (antestabilite) sau întrebări cu răspunsuri deschise. Acest al doilea tip oferă un număr mare
de informaţii, dar există o serie de dificultăţi care apar: datorită numărul mare şi variat de
răspunsuri care se obţin şi care presupun efort de prelucrare şi sistematizare, şi prin urmare o
semnificativă investiţie de timp. În plus, apar frecvent răspunsuri nerelevante şi care nu pot fi
interpretate.

63
Formularea răspunsurilor. Posibilităţile de răspuns (ante-fixate) pot fi diverse, dar trebuie
respectată regula exclusivităţii, a unidimensionalităţii şi exhaustivităţii categoriilor.
Exclusivitatea categoriilor cere ca itemii formulaţi să fie independenţi şi reciproc exclusivi
pentru a nu crea dificultăţi de opţiune datorate suprapunerii sensurilor. Unidimensionalitatea se
referă la faptul că variantele alese trebuie să aparţină toate unui unic concept. Exhaustivitatea se
referă la faptul că răspunsurile propuse de autorul chestionarului trebuie să acopere toate
variantele posibile de răspuns. Varianta „Altele“ adăugată la sfârşitul unei serii de răspunsuri are
tocmai scopul de a acoperi variantele la care autorul poate nu s-a gândit. Se utilizează diferite
variante de răspunsuri cum ar fi:
• scale cu răspunsuri numerice;
• scale cu răspunsuri verbale;
• scale de discriminare crescătoare;
• scale cu răspunsuri grafice;
• scale cu răspunsuri grafic numerice (combinaţie de simboluri grafice cu cifre);
• scale cu răspunsuri pe scale termometru;
• scale cu răspunsuri figurale;
• scale cu răspunsuri pe scale Likert;
• răspunsuri pe scale cu ranguri.
Etapele construcţiei chestionarului. Chestionarele, ca şi proiectele de interviu se construiesc
după anumite reguli care trebuie respectate pentru ca rezultatele obţinute prin utilizarea acestora
să fie valide.
În etapa de pregătire se decide asupra tipului de chestionar, conţinutului şi tipurilor de răspuns.
Etapa de construcţiei primei variante constă în construcţia unei colecţii de întrebări (sau itemi)
mai multe decât estimăm că ar fi necesari, care surprind atât aspectele specifice cercetării, dar şi
informaţii mai puţin specifice (întrebările secundare şi terţiare). În această etapă este necesar să
stabilim odată cu itemii şi modalităţile de prelucrare a răspunsurilor. Această primă variantă se
analizează şi se elimină întrebările neadecvate sau construite greşit.
Etapa analizei critice a chestionarului presupune analiza itemilor de către specialişti, care pot
interveni sugerând modificarea unora, adăugarea altora etc.
Etapa de reexaminare şi modificare constă în analiza observaţiilor făcute de experţi şi, dacă sunt
necesare schimbări în structura chestionarului, acestea se vor face acum.
Etapa pretestării (sau testarea pilot). În majoritatea cazurilor se consideră necesară o etapă de
pretestare. În acest scop se aplică chestionarul pe un lot mic şi se analizează răspunsurile
obţinute.
Etapa de revizuire a chestionarului. Dacă după pretestare se constată erori majore atunci se
revine la etapa întâia.
Etapa definitivării chestionarului. Foarte importantă în această etapă este revizuirea conţinutului
itemilor, dar tot atât de importantă este prezentarea chestionarului din punctul de vedere al
formatului, corectitudinii instructajului etc.

64
În ultimele două etape se verifică chestionarul prin raportare la scopul studiului, ceea ce
presupune verificarea:
• dimensiunii chestionarului (este chestionarul prea mare sau prea mic?);
• ariei de acoperire a itemilor (acoperă toate problemele ?);
• utilităţii fiecărei întrebări, ca şi posibilitatea de a adăuga altele;
• formulării şi a clarităţii conţinutului ca şi dacă întrebările prin conţinut respectă criteriile
de etică ale relaţiei cercetător-cercetare-respondent;
• formei chestionarului (se verifică dacă există spaţiu suficient alocat pentru răspuns, în
special în cazul întrebărilor deschise şi dacă răspunsurile pe care le propunem sunt uşor
de înţeles, exhaustive, unidimensionale şi exclusive);
• limbajului utilizat în chestionar (corespunde nivelului intelectual al respondenţilor şi
vocabularului acestora?);
• formatului şi prezentării itemilor (caracterele literelor, ordonarea în pagină, culoarea
hârtiei şi a literelor);
• informaţiilor care se cer (dacă sunt suficiente prin raportare la scopul cercetării).
Avantaje şi limite ale chestionarului. Bailey, 1982, Kidder, 1981, Moser & Kalton, 1971, Selltiz,
1979 ş.a. enumeră o serie de avantaje şi limite ale utilizării chestionarului în cercetare.
Avantajele metodei sunt următoarele:
• pot fi aplicate cu uşurinţă acoperind zone mari, căci pot fi trimise subiecţilor prin poştă;
• se poate păstra anonimatul respondenţilor;
• permite colectarea unui număr mare de informaţii în timp scurt;
• anulează sau reduce posibilitatea răspunsurilor false datorate prezenţei operatorului;
răspunsurile dându-se în scris, gradul de sinceritate al respondenţilor este mai mare.
• este o metodă stabilă, consistentă, prin urmare permite măsurători stabile, constante şi
valide;
Limitele metodei sunt următoarele:
• nu permite culegerea altor informaţii în plus faţă de cele cuprinse în chestionarul iniţial;
• nu se pot determina cauzele unui anumit răspuns;
• identitatea respondentului şi condiţiile în care a răspuns la chestionar nu se cunosc cu
certitudine.

3. Metoda interviului

Interviul poate fi definit prin raportare la chestionar ca fiind o variantă orală a chestionarului. Se
descriu două etape ale desfăşurării interviului. O etapă pregătitoare (în care se fixează scopurile,
se selectează întrebările în funcţie de tema studiului şi se contactează persoanele care vor fi
intervievate) şi etapa interviului propriu-zis, care reprezintă o discuţie sistematică şi ordonată
controlată de intervievator pentru a evita distorsionările informaţiei.
Folosit atât în studiile calitative cât şi în cele cantitative, interviul prezintă unele caracteristici
specifice fiecărui tip de cercetare. În studiile calitative interviul este utilizat preponderent în

65
varianta nestandardizată (interviul intensiv, interviul focalizat). În studiile cantitative se
utilizează în special interviurile structurate.

Tipuri de interviu
Clasificarea interviurilor se face în funcţie de mai multe criterii, cum sunt: nivelul de structurare
a conţinutului; nivelul de standardizare a răspunsurilor; numărul de persoane
intervievate; frecvenţa aplicărilor.
În funcţie de nivelul de structurare a conţinutului, interviurile pot fi:
• interviurile structurate se caracterizează printr-o procedură strictă, presupun
construirea şi respectarea unui ghid asemănător cu un chestionar şi sunt specifice
cercetărilor cantitative. Sunt de fapt „chestionare citite“ de către operator şi construite
de cercetător. Utilizarea acestui tip de interviu nu va permite obţinerea de informaţii
suplimentare celor iniţial gândite, iar operatorul este un „soi de robot“.
• Interviurile nestructurate nu presupun o procedură strictă de derulare. Nu există
restricţii în formularea întrebărilor, la fel cum nu este absolut necesară respectarea
unei ordonări stricte a acestora. Intervievatorul dispune de o structură a întrebărilor în
care se poate mişca liber. Este utilizat frecvent în abordările calitative.
• Interviurile semi-structurate reprezintă o variantă intermediară între cele două
descrise mai sus în alcătuirea ghidului de interviu fiind precizate o serie de întrebări
obligatorii (eventual cu răspunsuri prestabilite) dar permite şi construirea pe parcurs a
altor întrebări care să lămurescă diferite aspecte care apar pe parcurs.

În funcţie de nivelul de standardizare a răspunsurilor, interviurile pot fi:


• standardizate. Fiecare întrebare are o serie de răspunsuri prestabilite dintre care
persoana intervievată va alege pe cel care corespunde cel mai bine opţiunilor sale.
Interviul direct (standardizat) vizează un nivel precis. Opiniile de suprafaţă sunt cele mai
accesibile şi de aceea aceste interviuri permit disimularea esenţialului (ex: rateuri de
exprimare etc.), iar analiza de continut se va reduce şi ea la un anumit nivel de suprafaţă.
• nestandardizate. Acest tip de interviu presupune întrebări cu răspunsuri deschise.
Respondenţii formulează răspunsurile care vor fi notate de intervievator.
În funcţie de numărul de respondenţi, interviurile pot fi:
• Interviuri cu o persoană, interviul presupune doi participanţi, intervievator şi
respondent sau intervievat.
• Interviuri de grup. În cazul interviurilor în grup avem două situaţii : fie grup mic două
persoane (soţ-soţie, mamă-fiică), fie grup mai mare, cum ar fi o grupă de studenţi. În
acest al doilea caz, răspunsurile se dau în scris. Fiecare participant la grup primeşte o
foaie de hârtie pe care notează răspunsurile. A nu se confunda interviul în grup cu
grupul de discuţie, asupra carateristicilor căruia vom reveni.
În funcţie de frecvenţa aplicărilor interviurile sunt:
• Unice sunt cele în care se discută o singură dată cu persoana intervievată.

66
• Panel sunt cele în care intervievatorul revine odată sau de mai multe ori la aceeaşi
persoană. Ele sunt tipice pentru studiile longitudinale şi studiile panel. Abordările
calitative utilizează doar interviurile unice.
În continuare vom aminti o serie de interviuri care se deosebesc prin scopul urmărit şi implicit
prin conţinut.
• Interviurile analitice se bazează pe o teorie şi au ca scop analiza conceptelor specifice
acesteia, a relaţiilor sociale şi a evenimentelor prin prisma teoriei respective. Acest tip de
interviu este specific psihologiei clinice.
• Interviurile diagnostice sunt cunoscute şi sub numele de anamneze şi urmăresc să obţină
descrierea evenimentelor majore de pe parcursul vieţii şi permit o diagnoză a individului fie
utilizat independent, fie în combinaţie cu o serie de instrumente diagnostice.
• Interviurile etnografice. Dezvoltat la început ca un instrument tipic al etnografiei şi
antropologiei, acest tip de interviu este preluat ulterior de psihologia socială şi sociologie. El
permite studiul structurilor culturale şi a comportamentelor arhetipale. Permit descrierea
caracteristicilor comportamentale, a simbolurilor utilizate, stabilirea relaţiilor dintre simboluri
şi comportamente şi în general explicarea sensurilor comportamentelor tipice unei culturi. În
mod obişnuit, se lucrează cu informatori, adică persoane care deţin informaţii corecte şi
multiple asupra situaţiei care este subiect de cercetare. Discuţiile cu aceşti experţi permit
obţinerea unei imagini valide a structurii sociale. Este o metodă calitativă întrutotul.
• Inteviurile Delphi sunt o variantă a interviului etnografic aplicat într-un studiu multifazic.
Se lucrează cu experţi care oferă informaţii, emit judecăţi şi predicţii. Intervievatorul sau
cercetătorul reuneşte aceste informaţii într-o structură logică explicativă.
• Interviurile centrate (focalizate) presupun o discuţie semistructurate pe o temă bine
precizată şi interviuri de grup. Avantaje: intervievatorul este un modelator, subiecţii au o
libertate totală de răspuns, iar acest tip de interviu permite obţinerea unor informaţii specifice
şi complexe.
• Interviurile narative au apărut în 1937 şi au ca scop descrierea structurilor comunitare. Se
cere subiecţilor să descrie o serie de situaţii care exemplifică specificul relaţiilor dintre
membrii comunităţii sau dintre aceştia şi liderii grupului.
• Interviurile convergente Sunt interviuri nestructurate care se folosesc în terapiile de
familie. În mod obişnuit presupun doi intervievatori (un bărbat şi o femeie). Pe parcursul
interviului se discută nodurile conflictuale semnalate de respondenţi.

  Exerciţii

1.Construirea unui ghid observaţie (se lucrează cu microgrupuri de studenţi).


2.Selectarea unui eşantion de populaţie folosind tehnicile de eşantionare probabilistică (se
lucrează cu microgrupuri de studenţi).
Construcţia unui chestionar.

67
Construcţia unui ghid de interviu. (2 seminarii, se lucrează cu microgrupuri de studenţi).

 Bibliografie

May, T., (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University Press
Radu, I., et al. (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj, Editura Sincron
Hambleton, R., (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and
Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-276.
May, T., (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University Press
Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura
Sincron
Vlăsceanu, L., (1982) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
Chelcea, S., (1975) „Chestionarul în investigaţia sociologică“, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti (pg. 62-68).
Radu, I., (coord.) (1993) Metodologia psihologică şi analiza datelor, Cluj Napoca, Editura
Sincron.
Chelcea, S., (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a
datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom.

68
PRELEGEREA VIII

Măsurători indirecte sau alternative


ale comportamentului uman

Introducere

Această a opta prelegere analizează măsurătorile indirecte sau alternative


ale comportamentului uman, analiza şi interpretarea urmelor şi a
documentelor materiale precum şi analiza arhivelor.

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a diferitelor aspecte practice legate de


problematica măsurătorilor indirecte sau alternative ale
comportamentului uman ;
- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale psihologiei;

69
Conţinut şi tematizare

Rezumat

Măsurătorile indirecte ale comportamentului reprezintă metode, alternative şi / sau de completare


a metodelor descriptive (observaţia şi ancheta). Acestea sunt importante prin ele însele, dar sunt
utilizate cel mai frecvent în scopul validării concluziilor obţinute cu alte mijloace de evaluare.
Observaţia şi ancheta sunt metode specifice cercetărilor descriptive şi metodele indirecte ale
comportamentului se utilizează tot în acest tip de cercetări. Examinarea sau analiza urmelor ca şi
a altor documente materiale pot oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile fizice,
identitatea unei persoane ca şi despre situaţia în care un anume comportament s-a dezvoltat.
Analiza arhivelor permite descrierea activităţilor unei persoane, a unei instituţii sau a oricărui
grup social şi este o aplicaţie a analizei de conţinut. Aceste surse de informaţii (documente
arhivate de atestare) pot fi utilizate şi în validarea experimentelor naturale.

1. Analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale

S-a demonstrat faptul că examinarea sau analiza urmelor ca şi a altor documente materiale pot
oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile fizice, identitatea unei persoane ca şi
despre situaţia în care un anume comportament s-a dezvoltat. Spre exemplu, urma paşilor pe
nisip oferă informaţii asupra dimensiunilor şi vârstei, iar distanţa dintre paşi poate indica atât
înălţimea cât şi ritmul mersului.
Urmele sau documentele materiale sunt importante în cercetarea psihologică pentru că ele
reprezintă măsurători de comportamente neinfluenţate de reacţii de dezirabilitate. Utilizarea
oricărui tip de metode, descriptive (observaţia, ancheta) sau a metodelor experimentale pot
genera această reacţie şi micşora validitatea rezultatelor. Analiza urmelor materiale, a produselor
activităţii nu suferă influenţa reacţiei de dezirabilitate socială deoarece se face în absenţa
persoanei generatoare de urme. În mod obişnuit aceste metode se utilizează în combinaţie cu alte
metode. Webb în 1981 consideră că o abordare multidimensională în testarea unor ipoteze este
recomanadată pentru a reduce numărul de artefacte datorate procesului de măsurare.
Tipuri de urme şi documente materiale
Urmele sau documentele materiale sunt dovezi ale activităţii omului, prezente sub forma unor
fragmente, resturi de obiecte, sau produse intacte. Spre deosebire de acestea, şi oarecum la polul
opus, sunt informaţiile care se obţin prin intermediul anchetei (implică o relaţie directă între
cercetător – subiect), care se numesc informaţii provocate.

70
Urmele sau documentele materiale, în funcţie de criteriul integrităţii, sunt de două tipuri: a)
fragmente de obiecte sau obiecte nefuncţionale care atestă activitatea prezentă sau trecută a unei
persoane, pe care le vom numi urme; b) creaţii, construcţii, obiecte, care mai pot fi utilizate pe
care le vom numi produse.
a. Urmele pot rezulta fie prin acumulare (grafitti-ul, praful pe cărţi neutilizate), fie prin
erodare (covoare, cărţi, trepte). Indiferent de modalitatea de apariţie a lor, urmelor li se pot
asocia o serie de semnificaţii psihologice. Astfel sticlele de băutura din gunoaie sunt un
indicator al consumului de alcool în gospodării; compoziţia gunoiului este un indicator al
obiceiurilor alimentare şi al stilului de viaţă; uşile de la maşini, încuiate sau nu, reflectă
interesul pentru proprietate; gradul de deteriorare al cărţilor din bibliotecă indică interesele
pentru diferite domenii; urmele pe sticla vitrinelor din expoziţii sunt un semnal pentru
popularitatea exponatului şi vârsta publicului vizitator; uzura treptelor şi a podelelor este
indiciu de trafic; alimentele lipsă în galantare sunt un indiciu pentru preferinţele alimentare;
urmele de pe piedestalele statuilor sau distrugerile cauzate acestora sunt indicii despre
credinţe, atitudini politice, culturale, superstiţii; uzura încălţămintei la copii (măsurată în
două momente de timp) indică ritmul de activitate al acestora.
b. Produsele sunt obiecte, construcţii păstrate intacte care ne permit, împreună cu datele
obţinute prin aplicarea unei tehnici de anchetă, o evaluare completă a comportamentelor şi
trebuinţelor umane. Analiza produselor activităţii oferă posibilitatea de a măsura
caracteristici de personalitate, stiluri de viaţă, pattern-uri comportamentale. În antropologie
acest tip de produse sunt esenţiale, ca şi în zoopsihologie. Spre exemplu, stilurile
arhitecturale sunt reprezentări semnificative pentru un stil de viaţă şi pentru relaţiile sociale;
analiza structurii cuiburilor permite descrierea comportamentului păsărilor; caracteristicle
sticlăriei oferă informaţii despre obiceiurile alimentare ale populaţiei din perioada în care au
fost produse.
Urmele ca şi produsele (sau obiectele intacte) oferă informaţii valide despre comportamentul
uman. Validitatea acestor informaţii trebuie întotdeauna verificată prin apelul la alte surse.
Erorile de evaluare se pot datora unor factori fizici care conduc la degradarea unor obiecte şi
transformarea lor în urme (funcţionarea intermitentă a curentului electric poate fi o cauză a
nefuncţionării ceasurilor publice şi nu lipsa de interes a populaţiei pentru punctualitate) sau
existenţa unor produse nu sunt întotdeauna reflexul unor atitudini ci pot fi impuse (spre exemplu:
blocurile din satele romăneşti).

2. Analiza arhivelor

Arhivele sunt înregistrări sau documente care înregistrează activităţile indivizilor, a instituţiilor şi
a altor grupuri sociale. Ca măsuri ale comportamentului, arhivele prezintă o parte din avantajele
întâlnite în cazul documentelor materiale. Informaţiile din arhive sunt nereactive, obiective şi
reprezintă o alternativă la informaţiile care se pot obţinute utilizând ancheta şi obsevaţia. Ca şi
măsurile de evidenţă fizică, datele din arhive pot fi utilizate pentru a demonstra sau infirma

71
validitatea datelor obţinute cu alte metode. Utilizarea acestei metode se poate face individual sau
poate fi o metodă în cadrul unei metodologii complexe de cercetare.
Datorită naturii lor în continuă modificare, arhivele curente sunt foarte utile în cazul studiilor
longitudinale.
Tipuri de arhive
Marea diversitate de informaţii şi mulţimea de surse fac din clasificarea arhivelor un lucru dificil.
Un criteriu ar fi acela care face distincţia dintre arhive continue în care informaţiile au fost/sunt
mereu actualizate (fişierele referitoare la taxe şi datele referitoare la unele agenţii
guvernamentale) şi arhive discontinue sau periodice (taxele anuale pentru locuinţe, vânzările şi
documentele personale). La rândul lor aceste două categorii mai pot fi împărţite în funcţie de
criteriul permeabilităţii şi transparenţei la public. Distingem astfel între informaţii publice şi
informaţii confidenţiale. De cele mai multe ori arhivele care ţin de organizaţiile guvernamentale
sunt publice, în timp ce altele cum ar fi registrele unor firme particulare sunt mai puţin accesibile
publicului larg.
Iluţ (1997) enumeră alte criterii de clasificare a arhivelor şi anume vechimea documentelor;
destinatarul; accesibilitatea; gradul de încredere. Chelcea (1993) reţine patru criterii: 1. natura
documentelor (scrise, imagini, audio); 2. conţinutul informaţional (limbaj natural, cifre); 3.
destinatarul (documente personale, documente publice); 4. emitentul (oficiale şi neoficiale).
Surse de arhive. Dintre arhivele continue fac parte informaţiile publice care sunt o sursă
puternică de informaţii, ele putând deveni obiect de analiză. Astfel, cărţile de telefon sunt
ilustrative pentru componenţa grupurilor etnice; salariile bugetarilor pentru suportul comunitar;
registrele agenţiilor guvernamentale pentru tendinţele de evoluţie a societăţii;. registrele
tribunalelor pentru evoluţia comportamentul antisocial.
O alta sursă de arhive este massmedia. Spre exemplu, cărţile de copii aflate spre vânzare sunt
reprezentative pentru calitatea modelelor (eroi şi eroine), iar titlurile articolelor de ziar pentru
tendinţele presei.
Se cunosc o serie de alte tipuri de înregistrări care pot servi ca sursă de arhive cum ar fi
înregistrarea întârzierilor şi a absenţelor pentru obiceiuri de muncă şi responsabilitate; vânzarea
de seminţe şi alune la un meci de fotbal ca indicatori pentru nivelul de tensiune şi de
excitabilitate; nivelul vânzărilor de bunuri de larg consum pentru eficienţa publicităţii; cifrele
asigurărilor de călătorie cu avionul pentru opinia publică înainte şi după un accident aerian
(adaptare după Brandt, 1972).
Arhivele în toate formele lor, conţinuturi de media, cărţi, acte oficiale, toate sunt surse de
informaţie asupra stării unei societăţi într-un moment dat. La nivelul unei comunităţi, a unei ţări,
înregistrarea datelor privind produsul intern brut, produsul net brut, exporturile şi importurile
majore, distribuţia populaţie sunt doar câteva exemple de informaţii înregistrate la nivel macro,
care permit analiza dezvoltării societăţii. O serie de acte şi date monitorizează permanent
activităţile şi acţiunile indivizilor, grupurilor şi societăţilor. La naşterea fiecărui om se eliberează
o serie de acte, iar persoana nou născută este înregistrată ca cetăţean. Informaţiile despre
persoana născută includ de cele mai multe ori oraşul sau statul în care s-a născut, data şi

72
momentul naşterii, numele părinţilor ca şi al nou născutului. Atunci când un om moare există o
altă serie de formalităţi şi înregistrări care certifică stingerea din viaţă a persoanei respective.
Detaliile raportului vor include, în majoritatea cazurilor, cauza decesului, data şi ora la care a
survenit moartea, precum şi vârsta persoanei în cauză. Între cele două momente extreme ale
existenţei noastre, se mai înregistrează alte serii de informaţii despre ceea ce suntem noi, despre
ceea ce devenim şi despre comportamentul nostru. Spre exemplu, doctorii înregistrează vizitele
pacienţilor, psihologii la fel. Spitalele au condici speciale în care se înregistrează internările şi
externările. Şcolile au un sistem ordonat care înregistrează trecerea oamenilor prin clasele şi anii
primari, de gimnaziu, liceu ş.a.m.d. Firmele la care lucrăm pot îndosaria numărul de absenţe şi
numărul de întârzieri pe care le avem într-o perioadă de timp. Ziarele nu se lasă nici ele mai
prejos descriind succesele notabile sau eşecurile lamentabile ale diverselor persoane şi
personalităţi locale sau internaţionale. Administraţiile locale ţin o evidenţă a căsătoriilor. De
asemenea, existenţa evidenţelor contabile, a registrelor financiare, a mutaţiilor (în cazul
locuinţelor) sunt şi ele bine cunoscute. Controlul taxelor de către stat, al vânzărilor şi
cumpărărilor sunt şi ele minuţios notate şi îndosariate. Aceste informaţii nu sunt numai referinţe
personale-individuale ci oferă o reprezentare completă a evoluţiei unei societăţi.
Frank şi Gilovich's (1988) au utilizat analiza arhivelor într-un studiu asupra relaţiei dintre
simbolistica culorilor (alb şi negru) pe de o parte şi reprezentarea conceptelor de fast şi nefast, pe
de altă parte. Cei doi au pornit de la ideea că în filmele americane western poţi face întotdeauna
diferenţa între personajul negativ şi cel pozitiv, „cei buni“ au pălării albe, iar „ cei răi“ au
pălăriile negre. Pe de altă parte, se ştie că în folclor culoarea neagră este asociată cu ideea de rău
şi nenorocire. În limba engleză chiar şi în compunerea cuvintelor se poate constata că toate
cuvintele care exprimă defecte şi neajunsuri sunt compuse dintr-un cuvânt de bază plus negru:
„blackmail, blacklisted, black death“/ şantaj, listă neagră, ciumă. Şi în limba română întâlnim
cuvinte sau sintagme de tipul listă neagră, moartea cea neagră, ciuma neagră, negru ca iadul,
suflet negru, o zi neagră. De asemenea, în multe culturi, inclusiv în cea românească, negrul se
asociază cu moartea. Frank şi Gilovich au studiat modul în care aceste arhetipuri afectează
modul de a gândi şi a se comporta al oamenilor. Ei au început prin a se întreba dacă o echipă
îmbrăcată în negru este mai agresivă decât o alta îmbrăcată în alb. Au studiat arhivele Ligii
Naţionale de fotbal american şi a celei de hochei pe gheaţă şi au evaluat agresivitatea luând ca
indicator penalizările acordate pe parcursul meciurilor: numărul de infracţiuni menţionate pe
parcursul unui meci de fotbal american şi numărul de minute totalizate pe banca eliminaţilor în
cazul hocheiului pe gheaţă. Echipele care au totalizat numărul cel mai mare de infracţiuni erau
cele al căror echipament era predominant negru. Excepţie a făcut o echipă al cărui echipament
era albastru închis, culoare care era de cele mai multe ori era confundată de suporteri cu culoarea
neagră. Ipoteza studiului asocia culoarea neagră cu un număr mai mare de penalizări. Analiza
arhivelor a demonstrat că ea este validă: echipele îmbrăcate în negru au fost penalizate mai
frecvent comparativ cu cele imbrăcate în alb sau alte culori.
Care procese psihologice pot fi răspunzătoare pentru acest efect? Cei doi sugerează că atât
percepţia socială cât şi percepţia personală îşi pun amprenta asupra rezultatului. Ei susţin că

73
arbitrii, dar şi publicul, au tendinţa de a percepe jucătorii îmbrăcaţi în negru mai agresivi
comparativ ce cei îmbrăcaţi în alte culori. Jucători la rândul lor dacă au costume negre tind să
dezvolte un comportament mai agresiv. Cel mai bun exemplu de agresivitate este echipa „All
blacks“ echipa de rugby a Noii Zeelande execută un dans ritual agresiv (Haka) la începutul
partidelor şi sunt consideraţi cei mai duri jucători de rugby din lume. Campioana mondială a
Australiei, al cărei echipament este de culoare verde deschis, s-a impus prin tehnică şi nu prin
agresivitate.
Pentru a-şi susţine ipoteza cei doi au recurs la studii experimentale. În primul dintre acestea,
studenţi şi arbitri au urmărit un meci în care o echipă era îmbrăcată în negru şi cealaltă în alb. La
sfârşitul meciului studenţii au cotat echipele din punct de vedere al agresivităţii jocului.
Rezultatele au demonstrat că echipa în negru a fost cotată în majoritatea cazurilor ca fiind mai
agresivă. În al doilea studiu li s-a cerut studenţilor să opteze între echipamente de diferite culori,
printre care şi negru. În continuare au fost rugaţi să se îmbrace cu echipamentele alese. Studiul a
urmărit să verifice opţiunile pentru diferite jocuri mai mult sau mai putin agresive. S-a constatat
că studenţii care optaseră pentru costume negre au ales un numar semnificativ mai mare de jocuri
agresive comparativ cu cei care au preferat alte culori de îmbrăcăminte. Compararea rezultatelor
primelor două studii, unul bazat pe date de arhivă şi celălalt bazat pe date experimentale a permis
validarea ipotezei: simbolurile culturale influenţează comportamentul uman.
Arhivele sunt documente care redau nu doar activităţi ale oamenilor, instituţiilor sau a altor
grupuri sociale ci permit şi o diagnoză corectă a trăsăturilor psihice generatoare de
comportamente diferenţiate.
Principalul avantaj ale acestei metode este acela că informaţiile obţinute nu sunt influenţate de
dezirabilitate socială, ca reacţie de apărare. De asemenea ea permite validarea externă a
cercetărilor experimentale, ca şi testarea ipotezelor în condiţii de experimente naturale.
Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conţinut.

Exerciţii

1.Măsurători indirecte ale comportamentului uman ca metode de completare sau alternative a


informaţiilor obţinute prin observaţie şi anchetă –exemplificări.
2. Completarea proiectului de cercetare cu utilizarea unei metode alternative. (obligatoriu!)

Bibliografie

Shaughnessy, J.J., Zechmeister, E.B., (1990) Research Methods în Psychology, New York, Mc
Graw-Hill Publishing Company

74
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Anastasi, A. (1982) Psychological Testing (5th ed.), MacMillan, N. Y.


2. Babbie, E. R. (1992) The practice of Social Research (6th edition), Belmont, CA,
Woodsworth
3. Bachrach, A. J. (1962) Psychological research: An introduction, New York: Random
House Wadsworth Company
4. Baechler, J. (1975) Les Suicides, Paris, Calmann-Levy
5. Bandura, A. R., Sheila, A. (1963) Imitation of film mediated aggressive models, Journal
of abnormal and social psychology
6. Bannister, P. (1994) Qualitative methods in psychology – a research guide, London,
Open University Press
7. Bardin, L. (1991) L'Analyse de contenu, Paris, P.U.F.
8. Bass, B.M. (1960) Leadership, Psychology and Organizational Behavior, New York,
Harper
9. Beaugrand, J.P. (1982)(1988) Observation directe du comportement. In M. Robert (ed.)
Fondements et étapes de la recherche scientifique en psychologie, St. Hyacinthe, Edisem
10. Becker, G. (1996) Accounting for tastes, Cambridge, Harvard University Press
11. Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy, Grove Press New York
12. Brandt, R.M. (1972) Studying behavior in natural settings, New York: Holt, Rinehart
and Winston, University Press of America
13. Bulai, A. (2000), Focus-grup, Paideia, Colecţia Ştiinţe sociale, Bucureşti
14. Caplow, T. (1970) L'Enquête sociologique, Paris, Armand Colin
15. Cartwright, D. P. (1953)(1963) L'analyse du matériel qualitatif. In L. Festinger & D.
Katz (eds.) Les méthodes de recherche dans les sciences sociales, Paris, P.U.F.
16. Cattell, R. B. (1954) New Concepts for Measuring Leadership în Terms of Group
Syntality, în: Hum.Relat, 4
17. Chelcea, S. (1975) Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică
18. Chelcea, S. (1989) Experimentul în psihosociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
19. Chelcea, S. (1995) Cunoaşterea vieţii sociale, Fundamente metodologice, Bucureşti,
Editura Institutului Naţional de Informaţii
20. Chelcea, S. (1993) Analiza conţinutului, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi
L Vlăsceanu), Bucureşti, ed. Babel
21. Chelcea, S. (2001) Analiza secundară a cercetărilor sociologice, în C. Constantinescu
(ed.), Sociologie, etică şi politica socială, Piteşti: Universitatea din Piteşti
22. Chelcea, S. (2002) Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Editura Economică
23. De Singly, F. (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere
a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom
24. Denzin, N.K. (1989) The research act: a theoretical introduction to sociological methods,
(3rd ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall
25. Dinca, M. (1998) Échelle d’évaluation a ancrage comportemental de la créativité, Revue
de Psychologie, nr.2
26. Dreher, M & Dreher, E. (1991) Gruppendicussionverfahren, U. Flick & al. (eds.)
Handbook Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union

75
27. Filipescu, I. (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir
şi L. Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti
28. Flanagan, J. C. (1994) Critical requirements: A new approach to employee evaluation,
„Personnel Psychology“. Conf. H. Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All,
Bucureşti
29. Flick, U., Kardorff, E. von, Keup, I., Rosenstiel, V., & Wolf, S. (eds) (1991)
Handbuch Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs Union
30. Fontana, A. şi Frey, J.H. (1994) Interviewing: The art of science, in Handbook of
qualitative research, (ed. N.K. Denzin si Y.S. Lincoln), London, Sage
31. Frank, M. G. şi Gilovich, T. (1988) The dark side of the self – and social perceptions:
Black uniforms and aggression in professional sports. Journal of personality and social
psychology
32. Geertz, C. (1983) Local knowledge: further essays in interpretative antropology, New
York, Basic Books
33. Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
34. Grawitz, M. (1972) Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz
35. Haber, L.R. şi Haber, R.N. (1982) Does silent reading involve articulation? Evidence
from tongue twisters, American Journal of Psychology
36. Hambleton, R. (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting Educational and
Psychological Tests, European Journal of Psychological Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-
276
37. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University, Columbus
38. Holsti, O. R. (1969) Content analysis's for the social sciences, Reading, Mass. Addison-
Wesley
39. Iluţ, P., Rotariu, T. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Polirom
40. Iluţ, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom
41. Kerlinger, F. (1978) Validitatea şi fidelitatea în măsurare în ştiinţele sociale, Polirom,
Iaşi
42. King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi
43. Klausnitzer, J.E. (1992) Les testes d'intelligence, Marabout, Alleur
44. Krantz, D. S. (1979) A naturistic study of social influences on meal size among
moderately obese and no obese subjects, Psychosomatic Medicine
45. Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage
46. Landy, F. J., Trumbo, D. A. (1994) The Psychology of work behavior, Homewood, II:
The Dorsey Press. În H., Pitariu, Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti
47. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice Hall
48. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group
performance, Journal of abnormal Psychology, 46, p.38-50, citat după trad. în l. franceză:
Quelques effets de divers canaux de communication sur la performance d’un groupe, în:
A.Lévy, Psychologie sociale „Textes fondamentaux”, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316
49. Lewin, K., Lippit, R., White, R. (1939) Patterns of aggresive behavior in
experimentally created social climates, Journal of social Psychology, 10, p.271-299. Citat
după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de climats sociaux crées
experimentalement“ în K.Lewin, Psychologie dynamique, PUF, Paris, 1959
50. Loftus, E.F. şi Burns, T.E. (1982) Mental shock can produce retrograde amnesia,
Memory & Cognition
51. Luria, A.R. (1968) The mind of a mnemonist, Basic Books, New York
52. Marx, M.H. (1963) The general nature of theory construction, In Theories in
contemporary psychology, ed. M.H. Marx, Macmillan, New York
53. May, T. (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open University
Press

76
54. McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives on
methodology and practice, London, Falmer Press
55. Mitrofan, N. Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette, Principiile etice
ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993, 4/1992
56. Moreno, J. L. (1970) Fondements de la Sociométrie, Paris, P.U.F.
57. Muchielli, A. (1994) Les méthodes qualitatives, Paris, P.U.F.
58. Muchielli, A. (1996) Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences humaines et
sociales, Paris, Armand Colin
59. Murray, H.A. (1956) Exploration de la personnalité, Paris, P.U.F.
60. Oppenheim, A.N. (1992) Questionnaire design, Interviewing and attitude measurement,
London / New York, Pinter Publisher
61. Orne, M.T. (1962) On the social psychology of the psychological experiment: With
particular reference to demand characteristics and their implications, American Psychologist
62. Osgood, C. E., Walker, E, G. (1959) Motivation and language behavior: a content
analysis of suicide notes, Journal of anormal and social psychology
63. Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et dimensions
majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.7
64. Paille, P. (1994) L`analyse par théorisation, Cahiers de recherche sociologique
65. Patton, M., (1993) Qualitative evaluation and Research Methods, Newsbury Park, CA,
Sage
66. Pitariu, H. (1983) Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Cluj-Napoca, Dacia
67. Pitariu, H. (1994) Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti
68. Popescu Neveanu, P. (1977) Curs de psihologie generală, vol. II, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Bucureşti
69. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti
70. Posner, M.I. (1973) Cognition: an introduction, Glenview, III.; Scott, Foresman
71. Radu, I. şi colaboratorii, (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj-
Napoca, Ed. Sincron
72. Rogers, C. şi Kingers, G. M. (1966) Psyhotheraphie et relations humaines, ed. De
l'Universite de Louvain, 7 ed.
73. Rosenthal, R. (1963) On the social psychology of the psychological experiment: The
experimenter's hypothesis as unintended determinant of experimental results, American
Scientist
74. Rotariu, T. (1991) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj-Napoca,
Universitatea Babeş-Bolyai
75. Sarantakos, S. (1994) Social Research, The Macmillan Press Ltd, London
76. Strauss, A.L. şi Corbin, J. (1990) Basics of Qualitative Research: Grounded Theory
Procedures and Techniques, Newbury Park, CA: Sage
77. Shaughnessy, J., Zechmeister, E.B. (1990) Reschearch methods in psychology.
McGraw –Hill Publishing Company, New York
78. Singleton, R.Jr., Straits, Bruce C, Straits, Margaret M si McAllister, R. (1988)
Approaches to social research, New York, Oxford University Press
79. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de
producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom
80. Smith, P. C., and Kendall, L. M. (1963) Retranslation of expectations: an approach to
the construction of unambigous anchors for rating scales, Journal of Applied Psychology, 2
81. Stake, R.E. (1994) Case studies, in Handbook of qualitative research (ed. N.K. Denzin si
Y.S. Lincoln) London, Sage
82. Parsons, T. (1937) The structure of social action, New York, Free Press
83. Webb, E.J., Campbell, D.T., Sechrest, L., Grove, J. B. (1981) Noncreative measures in
the social sciences, 2d ed., Houghton-Mifflin, Boston

77