Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
OBIECTIVELE CURSULUI
▪ Familiarizarea cursanţilor cu principalele concepte şi modele teoretice specifice disciplinei;
▪ Formarea competenţei de detecţie primară a persoanelor cu un risc crescut pentru comiterea
actelor antisociale;
▪ Formarea unor deprinderi utile pentru depistarea comportamentului disimulat.
EVALUAREA:
▪ Evaluarea cursanţilor se va face în funcţie de gradul de stăpânire a conceptelor teoretice şi de
capacitatea de a aplica aceste concepte pentru analiza unor situaţii reale;
▪ Forma de evaluare este examenul scris: subiectele vor fi atât teoretice cât şi aplicative;
▪ Rezolvarea temelor şi activităţilor este obligatorie: fiecare cursant va prezenta un dosar care va
conţine rezultatul activităţii individuale (despre forma şi conţinutul dosarului se va discuta la
întâlnirile tutoriale; dosarul va fi prezentat cu cel puţin 10 zile înainte de examinare).
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Psihologia judiciară este un domeniu de cunoaştere relativ tânăr, în plină expansiune şi din ce în
ce mai popular în toată lumea (Arrigo, 2000). Datorită impactului mass-media, artei cinematografice şi
romanelor poliţiste, disciplina propriu-zisă cât şi experţii-practicieni în psihologie judiciară sunt
înconjuraţi de o anume „aură a senzaţionalului şi misterului”: identificarea şi captarea criminalilor în
serie după indicii şi probe vagi, pătrunderea în intimitatea minţii unor psihopaţi sexuali, duelul psihologic
şi arta hărţuirii unor criminali evadaţi – iată doar câteva subiecte care sunt reiterate la infinit în diferite
combinaţii şi care creionează pentru populaţie faţa psihologiei judiciare.
De facto, psihologia judiciară nici pe departe nu se reduce la studiul crimelor extreme şi
criminalilor senzaţionali, la fel cum nu toţi practicienii ce beneficiază de cunoştinţele acestei discipline
sunt criminalişti. În spatele preocupărilor spectaculoase, inoculate publicului larg, se află multe subiecte
de rutină, abordate în baza cunoştinţelor din cele mai diverse arii ale ştiinţelor juridice şi ştiinţelor
psihologice. La rândul lor practicienii care folosesc cunoştinţele reunite sub cupola psihologiei judiciare
sunt mult mai diverşi, implicaţi de cele mai multe ori în activităţi de rutină.
În speranţa că „baia de remarci reci” nu a anihilat total interesul pentru psihologia judiciară, să
începem abordarea acestei materii. Este important să remarcăm faptul că acest suport de curs nu este
nici pe departe o prezentare exhaustivă a disciplinei, ci o încercare de prezentare a unui număr infim de
mic de probleme care constituie conţinutul psihologiei judiciare.
TEMĂ DE EVALUARE
Care credeţi că sunt cauzele ce determină vizionarea filmelor ce au drept subiect crime
violente? Ce consecinţe produce vizionarea unor astfel de producţii cinematografice asupra
spectatorilor? Încercaţi să identificaţi ce efect au asupra dvs. vizionarea unor astfel de filme.
TEMĂ DE EVALUARE
Care credeţi că este procentul infracţiunilor cu violenţa din totalul infracţiunilor comise?
Motivaţi estimarea făcută.
* * *
În acest capitol intenţionăm să oferim, pentru început, o scurtă prezentare a disciplinei sub
aspectul caracteristicilor specifice care o individualizează. Vom discuta despre obiectul de studiu al
psihologiei sociale, metodele de cercetare de care face uz, scopul şi obiectivele psihologiei judiciare,
beneficiarii direcţi şi indirecţi ai cunoştinţelor reunite sub titlul acestei discipline.
Va urma o trecere în revistă, foarte succintă, a unor teme sau probleme principale de care se
preocupă psihologia judiciară.
239
DORIN NASTAS
Având în vedere caracterul de sinteză interdisciplinară a psihologiei judiciare, vom contura succint
principalele discipline juridice şi psihologice care contribuie la conturarea domeniului specific al
disciplinei.
În mod normal, orice profesor are tendinţa să-şi prezinte „marfa” – disciplina academică şi materia
cursului - ca fiind importante, incitante şi eventual utile pentru cursanţi. În acest scop, pentru început,
studenţii sunt persuadaţi printr-o serie de construcţii ideatice, uneori foarte abstracte şi sofisticate. Cu ce
se începe în mod normal? Regula nescrisă spune că pentru început este necesar a se sublinia
importanţa teoretică şi autonomia ştiinţifică a disciplinei. În acest sens, de regulă, se prezintă
“argumentele autonomiei obiectului şi metodei ştiinţifice”: se consideră, pe bună dreptate, că orice
disciplină ştiinţifică autonomă există doar în virtutea faptului că are un obiect de studiu propriu si o
metodologie ştiinţifică distinctă.
Noi însă intenţionăm să facem tocmai contrariul: să dezminţim faptul că psihologia judiciară este
o ştiinţă autonomă. În opinia noastră, psihologia judiciară nu întruneşte pe deplin criteriul unei discipline
ştiinţifice autonome, nici sub aspectul obiectului de studiu şi nici sub aspectul metodologiei de cercetare
a obiectului său. Să analizăm pe rând obiectul psihologiei judiciare şi metodologia acesteia.
240
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
complicele sau instigatorul, martori, gardieni publici, poliţişti, anchetatori, procurorul, avocatul, completul
de judecători, experţi, gardienii din instituţiile penitenciare etc. Toate aceste categorii de persoane sunt
implicate în mod diferit în prevenirea, geneza, producerea şi soluţionarea conflictului individului cu
norma juridică. De facto, am putea să le numim personaje dintr-o dramă, drama individului care încalcă
legea, drama judiciară.
Desigur, am putea formula obiectul de studiu al psihologiei judiciare şi prin frazări relativ mai
simple, deşi, poate mai puţin exacte, de genul: studiul aspectelor psihologice în procesul înfăptuirii
justiţiei sau studiul aspectelor psihologice în contexte legale, sau, mai metaforic, studiul aspectelor
psihologice prezente în drama judiciară.
După ce am oferit câteva posibile variante de definire a obiectului de studiu al psihologiei judiciare
(pentru completări urmăriţi şi analizaţi alte definiţii din Tabelul 1), trebuie să precizăm că acesta nu este
autonom. A analiza comportamentul şi viaţa intrapsihică a unui individ în contexte legale presupune de
fapt un obiect de studiu particularizat pentru … psihologia socială. Să ne aducem aminte faptul că,
psihologia socială se ocupă de viaţa psihică şi comportamentul individului în contexte sociale. Cum
contextele legale reprezintă un caz particular de contexte sociale, obiectul de studiu al psihologiei
judiciare se suprapune peste cel al psihologiei sociale. Mai mult decât atât, dacă o să analizaţi
manualele de psihologie socială de limbă engleză, de cele mai multe ori o să remarcaţi că spre final, în
cadrul secţiunii consacrate psihologie sociale aplicate, veţi găsi frecvent un capitol care se întitulează
„Psihologia socială aplicată în contexte legale”.
1. „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează implicaţiile psihologice ale activităţii judiciare”
(Prună, 1992, p. 3).
2. „Psihologia judiciară este o disciplină auxiliară care studiază implicaţiile psihologice în procesul înfăptuirii
justiţiei” (Ceterchi & Craiovan, 82).
3. „Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la
înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii”
(Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 5).
241
DORIN NASTAS
E normal să ne întrebăm de ce atunci mai există psihologia judiciară? Ei bine, capitolele de psihologie
socială în contexte legale sunt limitate prin scopul lor: de regulă, ele nu urmăresc decât demonstraţia
valenţelor aplicative ale cunoştinţelor de psihologie socială fără o analiză detaliată a elementelor legale, sau
altfel spus, fără a ţine cont de contribuţia cunoştinţelor acumulate în ştiinţele juridice.
Pentru anumite teme clasice pentru psihologia judiciară cum ar fi personalitatea infractorului,
personalitatea victimei, personalitatea anchetatorului, depunerea mărturiei etc. obiectul de studiu central
este personalitatea şi atunci asistăm la o particularizare a obiectului de studiu specific psihologiei
personalităţii. Iarăşi, suntem nevoiţi să constatăm că psihologia judiciară nu are un obiect de studiu
autonom.
Am putea aduce şi alte argumente pentru a arăta că obiectul de cercetare al psihologiei judiciare
se suprapune parţial peste anumite preocupări ce ţin de alte ramuri ale ştiinţelor psihologice şi, chiar, de
unele ramuri ale ştiinţelor juridice, dar credem că demonstraţia oferită până acum este suficientă.
242
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
ÎNTREBARE
Care sunt argumentele principale care justifică absenţa caracterului autonom al psihologiei
judiciare?
ÎNTREBARE
Care este scopul psihologiei judiciare? Care dintre obiectivele psihologiei judiciare vi se par cele
mai importante?
243
DORIN NASTAS
244
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Rolul de „clinician”, de altfel şi cel mai frecvent, este îndeplinit, de regulă, de psihologi clinicieni. În
bună parte acest rol se suprapune cu rolul psihiatrilor judiciari. În acest rol psihologul intervievează
clientul şi realizează un psihodiagnostic care poate include, printre altele, o evaluare psihometrică
detaliată (aplicarea unor teste de inteligenţă, teste de funcţionare neuropsihologică, teste de
personalitate) şi culegerea datelor despre comportamentul persoanei (Gudjonsson, 1985). Natura
investigaţiilor depinde de necesităţile cazului. Se poate întâmpla ca evaluarea psihologică a clienţilor să
fie repetată de mai multe ori. În plus, ori de câte ori este posibil, se caută informaţii suplimentare de la
alte persoane pentru a întregi examinarea psihologică propriu zisă. În evaluarea finală urmează a fi
consultate şi considerate rapoartele de examinare anterioare, inclusiv cele oferite de instituţiile şcolare
şi medicii psihiatri.
Rolul de „statistician” se referă la estimarea producerii unor anumite evenimente sau
comportamente. Acest rol este îndeplinit în comun de către statisticieni şi alţi specialişti, printre care se
regăsesc şi psihologi. În acest rol psihologii sunt rugaţi, de exemplu, să se pronunţe asupra probabilităţii
de recidivă, asupra şanselor ca o persoană ce suferă de un anume deficit mintal să poată să se
întreţină sau să locuiască independent în societate (Howard, 1981).
Ultimul rol în modelul lui Howard (1981), rolul de „consilier”, constă în a oferi sfaturi judecătorului
asupra genului de întrebări pe care este bine să le adreseze atunci când, de exemplu, examinează
psihologii ce depun mărturie într-un proces. În general, în dreptul anglo-american raporturile de
expertiză psihologică prezentate de o parte în proces sunt recenzate şi chestionate de psihologul-expert
al părţii adverse, fapt care duce la o mai mare prudenţă şi acurateţe în realizarea acestora. La noi încă
nu s-a ajuns la o astfel de performanţă, psihologii fiind foarte rar invitaţi în calitate de experţi în procese
judiciare.
ÎNTREBARE
Care sunt principalele categorii de beneficiari ai cunoştinţelor de psihologie judiciară? Care sunt
rolurile pe care le poate juca un psiholog în cadrul procesului judiciar?
* * *
Ei bine, să fim oneşti, psihologia judiciară nu este o ştiinţă autonomă (din punct de vedere al
obiectului şi metodelor de cercetare), ci mai curând o disciplină sintetică / de sinteză, mai exact, ea este
situată la intersecţia a mai multor discipline, preponderent din domeniul ştiinţelor juridice şi psihologice,
beneficiind din plin de realizările acestora. Pe lingă caracterul de disciplină sintetica (de sinteză) ea are
şi un caracter pronunţat aplicativ. În ce sens? Foarte simplu: sintezele pe care le face sunt orientate
preponderent spre scopuri pragmatice (dar, ca sa fim întru totul oneşti, ar trebui să precizăm că, cel
puţin la noi în ţară, pe moment, caracterul pragmatic, aplicativ al psihologiei judiciare este mai curând
un deziderat decât o stare de fapt).
Ca să concluzionam: psihologia judiciară este o disciplina de sinteză (nu o “ştiinţă autonomă”),
care poate şi trebuie să fie în primul rând aplicativă sau pragmatic orientată.
245
DORIN NASTAS
De-a lungul timpului în psihologia judiciară s-au conturat o serie de domenii de cercetare
distincte. Bineînţeles că toate temele de psihologie judiciară îşi au originea în nevoile pragmatice ale
specialiştilor implicaţi în prevenirea infracţiunilor, înfăptuirea justiţiei, recuperarea şi reinserţia socială a
infractorilor.
Psihologia judiciară caută şi încearcă să ofere răspunsuri şi soluţii practice pentru o serie de
întrebări importante precum cele enumerate mai jos:
▪ Care sunt factorii determinanţi ai comportamentului infracţional?
▪ Care sunt mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în pregătirea şi realizarea activităţii
infracţionale?
▪ Care sunt factorii determinanţi şi mecanismele psihologice ce duc la recidivarea activităţii
infracţionale?
▪ Care sunt caracteristicile personalităţii criminale şi în ce măsură se poate opera cu tipologii de
criminali?
▪ Cum şi în ce măsură se poate realiza un portret psihologic al infractorului în baza probelor ce indică
modalităţile de operare în timpul comiterii crimei?
▪ Care pot fi contribuţiile aduse de cunoştinţele de psihologie judiciară pentru a facilita aflarea
adevărului în procesul penal / civil (care este psihologia martorului, care sunt limitele psihologice ale
mărturiei, care sunt mijloacele şi strategiile psihologice eficiente pentru ascultarea inculpatului şi
martorilor etc.)?
▪ Care este structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului disimulat?
▪ Care sunt limitele şi utilitatea psihodiagnosticului în prevenirea infracţiunilor şi identificarea
infractorului?
▪ Care este eficienţa diferitor modalităţi de pedepsire a infractorilor?
▪ Cum ar trebui tratate diferite categorii de infractori pentru a se obţine o recuperare cât mai eficientă
a acestora?
▪ Care sunt factorii care contribuie la adaptarea sau neadaptarea deţinuţilor la condiţiile mediului
penitenciar?
246
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Având în vedere limitele acestui suport de curs, doar o parte infinit de mică din aceste teme vor fi
tratate în capitolele subsecvente.
ÎNTREBARE
Ţinând cont de faptul că psihologia judiciară este o disciplină de sinteză, se impune în continuare
să examinăm succint care sunt acele discipline ştiinţifice care contribuie cel mai mult la elaborarea
corpului de cunoştinţe ce alcătuiesc conţinutul psihologiei judiciare.
Deoarece psihologia judiciară se ocupă, cu preponderenţă, de momentele psihologice ale
înfăptuirii justiţiei, mai ales a justiţiei penale, este firesc sa ne îndreptăm pentru început atenţia în
direcţia disciplinelor juridice. Mai întâi de toate am ales să analizăm setul de discipline orientate spre
înfăptuirea justiţiei penale.
247
DORIN NASTAS
Criminologia
Conform opiniei părintelui criminologiei americane – E.H. Sutherland – criminologia reprezintă
“totalitatea cunoştinţelor ştiinţifice referitoare la criminalitate ca fenomen social” şi se ocupă de „studiul
proceselor elaborării legilor, al încălcării acestora şi al reacţiei sociale împotriva acelora care încalcă
legile” (Sutherland & Cressey, 1966, p. 22). La fel ca şi psihologia judiciară, criminologia este o ştiinţă
de sinteză, interdisciplinară.
Nistoreanu şi Păun (1996) consideră că “obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea
ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii” (p.23). În
opinia lor criminologia este “ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi
combaterii acestuia” (Nistoreanu şi Păun, 1996, p. 34).
Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1992) consideră criminologia ca ştiinţă care studiază “conduita
infractogenă din punct de vedere al genezei şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca fenomen
sociopsihologic” (p. 11).
Criminalistica
Criminalistica reprezintă „ştiinţa care are ca obiect studiul metodelor tehnico-ştiinţifice, a celor de
tactică penală şi a mijloacelor necesare aplicării lor pentru descoperirea, fixarea şi examinarea urmelor
infracţiunii, urmăririi şi identificării infractorilor, cercetării infracţiunii şi prevenirii lor” (Ciopraga, 1996,
p. 7).
Să analizăm puţin această definiţie. Cu ce se ocupă criminalistica? Comparativ cu criminologia
despre care tocmai am discutat, criminalistica este o disciplină mult mai puţin generală (atenţie, datorită
asemănărilor în denumiri, cele doua discipline sunt frecvent confundate nejustificat).
248
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
ÎNTREBARE
Dreptul penal pozitiv poate fi definit ca fiind „ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile de apărare socială şi combatere a criminalităţii, prin determinarea acţiunilor sau inacţiunilor care
constituie infracţiuni şi a sancţiunilor ce le sunt aplicabile” (Giurgiu, 1996, p. 7). Dreptul penal exista
pentru a oferi un mijloc organizat de luptă împotriva criminalităţii la nivelul statului. Finalitatea normelor
penale este de a proteja cele mai importante valori sociale precum „suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea şi întreaga
ordine de drept” (C. Pen., art. 1). Pentru a proteja valorile sociale, codul penal conţine principalele
categorii de acţiuni şi inacţiuni care sunt interzise, de regulă, oricărei persoane fizice care are capacitate
penală. Aceste acţiuni sau inacţiuni interzise mai sunt numite în limbajul juridic fapte penale. Ele
reprezintă conţinutul obiectiv al infracţiunilor.
249
DORIN NASTAS
Orice drept material, inclusiv dreptul penal român, se regăseşte în legi şi acte normative. Codul
penal este principala lege penală şi este alcătuit din două părţi: partea generală şi partea specială.
Partea generală cuprinde normele penale generale, „adică acele norme care reglementează în general
lupta împotriva criminalităţii prin intermediul mijloacelor de represiune penală” (Loghin & Toader, 1997,
p. 7). Aceste norme stabilesc scopul legii penale, modul de aplicare a acesteia, reglementează
aspectele generale legate de infracţiune, condiţiile în care persoana îşi angajează răspunderea penală
şi modul cum se stabileşte această răspundere penală, genul de pedepse ce se pot aplica şi limitele
generale ale acestora, etc.
Partea specială a codului penal cuprinde descrierea principalelor infracţiuni precum şi pedepsele
ce se aplică pentru comiterea acestora. Infracţiunile sunt definite ca acele fapte (acţiuni sau inacţiuni)
care constituie pericol social, sunt săvârşite cu vinovăţie şi sunt prevăzute de legea penală (C. Pen.,
art. 17). Infracţiunile în partea specială a codului penal sunt organizate pe categorii, în funcţie de
atingerea adusă valorilor sociale sau pericolul pe care îl creează pentru valorile apărate de legea
penală. Prima categorie de infracţiuni este alcătuită din infracţiuni contra siguranţei statului. Ele
constituie cele mai grave fapte penale şi respectiv sunt pedepsite cu o severitate maximă. Urmează în
ordinea descreşterii importanţei valorilor sociale protejate următoarele categorii de infracţiuni: infracţiuni
contra persoanei (ele includ infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii; infracţiuni contra
libertăţii personale; infracţiuni privitoare la viaţa sexuală; infracţiuni contra demnităţii), infracţiuni contra
proprietăţii, infracţiuni de fals etc.
Ori de câte ori conduita umană corespunde unei descrieri prezente în partea specială a codului
penal (corespunde unei infracţiuni), persoana în cauză intră în conflict cu legea penală (comite efectiv
sau este suspectată că a comis o infracţiune) şi se impune ca să se înfăptuiască un act de justiţie
socială. Persoana respectivă urmează să fie identificată, să se stabilească responsabilitatea acestea,
să fie supusă unui proces de judecată care îi va stabili vinovăţia sau nevinovăţia, suportând eventual, în
final, pedeapsa stabilită de instanţa de judecată.
Pentru a lăsa cât mai puţin loc subiectivismului în procesul de înfăptuire a justiţiei penale şi a se
evita erorile judiciare, fiecare etapă a acestui proces trebuie să se desfăşoare după reguli clare. Pentru
a însuma şi organiza toate normele de desfăşurare a unui proces penal există o altă ramură de drept şi
anume dreptul de procedură penală. La fel ca şi în cazul dreptului penal denumirea „drept de procedură
penală” are două accepţiuni: cea de drept material şi cea de doctrină. Dacă e să ne referim la dreptul de
procedură penală în sens material, acesta poate fi definit ca reprezentând ansamblul normelor juridice
care reglementează modul în care se înfăptuieşte justiţia în procesul penal. La rândul său procesul
penal poate fi definit ca fiind „activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele competente, cu
participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce
constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală” (Neagu, 1997, p. 2-3).
De ce sunt importante şi cu ce contribuie dreptul penal şi dreptul de procedură penală pentru
constituirea cunoştinţelor de psihologie judiciară? Dacă e să ne readucem aminte, obiectul psihologiei
judiciare presupune identificare şi cunoaşterea aspectelor psihologice implicate în procesul înfăptuirii
justiţiei (în special al justiţiei penale). Dreptul penal şi dreptul procedural penal ne arată care sunt
conduitele considerate infracţiuni şi modul în care conflictul omului cu legea se rezolvă în cadrul
procesului penal. Astfel, urmărind conţinutul normelor de drept, ne putem da seama în care momente
250
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
ÎNTREBARE
Medicina legală
Unele infracţiuni presupun o atingere, o daună adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei alte
persoane. Pentru ca să se realizeze o justă încadrare juridică a faptei (pentru a se stabili corect ce fel
de infracţiune a fost comisă), este necesar ca să se pronunţe un medic legist. Există şi alte situaţii în
care medicul legist trebuie să se pronunţe, cum ar fi, de exemplu, necesitatea constatării cauzei morţii.
El intervine şi atunci când se impune constatarea prezenţei urmelor unei agresiuni sexuale.
Expertiza psihiatrică a părţilor se realizează de o categorie specială de medici – medici psihiatri –
care, deşi nu funcţionează în cadrul institutelor de medicină legală, colaborează cu acestea. Psihiatrii
constată gradul de sănătate, de data aceasta, gradul de sănătate mintală, în vederea stabilirii
responsabilităţii şi vinovăţiei penale.
Medicina legală poate fi definită ca acea disciplină medicală care se ocupă cu constatarea unor
stări de fapt în legătură cu viaţa, integritatea corporală şi sănătatea unei persoane, stări de natură să
atragă după sine consecinţe legale.
Dacă aţi frunzărit codul penal, probabil că aţi remarcat faptul că majoritatea infracţiunilor sunt
pedepsite cu amendă sau închisoare, urmând ca instanţa de judecată, după caz, să decidă şi aplicarea
celorlalte categorii de pedepse.
Executarea pedepsei este o ultimă etapă a procesului penal şi la fel ca şi etapele anterioare –
urmărirea penală şi judecata – nu putea fi lăsată fără o reglementare detaliată asupra modalităţilor şi
particularităţilor de derulare. Bineînţeles, cele mai multe norme de drept penal execuţional se referă la
modul în care se execută pedeapsa cu închisoarea şi detenţia pe viaţă. O parte din aceste norme se
251
DORIN NASTAS
regăsesc în cuprinsul codului penal şi codului de procedură penală, fiind completate de prevederile legii
privind executarea pedepselor (Legea 23 din 1969 cu toate modificările ulterioare) şi regulamentul
privind executarea pedepsei privative de libertate.
Pedepsele sunt principalele sancţiuni penale. Însă pentru anumite situaţii deosebite sau în cazul
infractorilor minori se pot aplica şi alte sancţiuni penale: se pot aplica măsuri de siguranţă sau măsuri
educative.
Măsurile de siguranţă se iau împotriva persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea
penală şi în situaţia în care aceste persoane prezintă pericol social. Ele sunt sancţiuni penale ce se
aplică postdelictum, adică după ce s-a comis fapta prevăzută de legea penală; au un conţinut specific,
anume sunt restrictive de drepturi, şi prin aceasta sunt măsuri de constrângere, sancţiuni (de exemplu,
obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea dreptului de a se afla într-o anume
localitate etc.). În raport cu pedepsele, măsurile de siguranţă sunt mai uşoare. Scopul aplicării măsurilor
de siguranţă constă în „înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute
de legea penală” (C. Pen., art. 111). Deşi uneori aceste măsuri se dispun şi cu privire la o persoană
care a săvârşit o infracţiune şi căreia, concomitent, i s-a aplicat o pedeapsă, de cele mai multe ori, ele
se iau împotriva unei persoane care nu a săvârşit o infracţiune, ci numai o faptă prevăzută de legea
penală.
Faţă de minorii care comit fapte penale codul penal a prevăzut o categorie specială de sancţiuni
penale – măsurile educative. Se consideră că infractorii minori sunt încă în perioada de dezvoltare
psihosomatică şi cunoaştere a vieţii sociale; altfel spus, nu sunt încă pe deplin formaţi ca şi persoane.
Mai mult decât atât, de multe ori condiţiile de dezvoltare pe care le au în familie nu sunt de natură a le
oferi o educaţie corespunzătoare. Pentru astfel de minori în caz de comitere a infracţiunii, pedepsele nu
sunt cel mai indicate. În concepţia legislaţiei penale infractorul minor aflat în astfel de circumstanţe are
nevoie, pentru îndreptare şi corijare, mai mult de educaţie şi învăţământ. De altfel minorii sub vârsta de
14 ani nici nu răspund penal, iar cei care au vârsta între 14 şi 16 ani împliniţi la data săvârşirii infracţiunii
răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta penală cu discernământ (C. Pen., art 99).
La fel ca şi în cazul măsurilor de siguranţă şi măsurile educative comportă un moment coercitiv,
un element sancţionar, în sensul în care implică, de cele mai multe ori, o privare de un drept, o
restrângere a libertăţii, o muncă impusă.
Măsurile educative sunt de două categorii: măsuri morale (mustrarea sau libertatea
supravegheată) şi măsuri privative de libertate (internarea într-un centru de reeducare, internarea într-
un centru medical-educativ).
Dreptul execuţional penal (penitenciar) se poate defini ca o ramură de drept alcătuită dintr-o
totalitate de norme juridice prin care se reglementează relaţiile sociale privind executarea sancţiunilor
de drept penal. Oancea (1996) defineşte dreptul execuţional penal (penitenciar) ca fiind „ansamblul
normelor juridice privind modul şi mijloacele de executare a sancţiunilor de drept penal, în scopul
asigurării unei influenţe educative eficiente a celor care execută pedeapsa, a prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni şi a apărării ordinii de drept” (p. 7).
Pentru psihologia judiciară dreptul execuţional penal oferă informaţii pentru o analiză a
implicaţiilor psihologice ca urmare a modul în care sunt aplicate sancţiunile penale. La rândul lor
psihologii angajaţi în cadrul instituţiilor penitenciare pot propune programe de reeducare şi sugestii de
252
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
modificare a reglementărilor de executare a pedepselor privative, lucru care nu se poate face fără o
temeinică cunoaştere a dreptului execuţional penal.
TEMĂ DE EVALUARE
La ora actuală răspunderea penală începe odată cu împlinirea vârstei de 14 ani. Ce credeţi
dvs. despre acest prag de debut a răspunderea penală: de la ce vârstă credeţi că ar fi indicat
să înceapă răspunderea penală? Explicaţi şi motivaţi punctul dvs. de vedere.
***
Anterior am prezentat pe larg o serie de ramuri de drept (material) care contribuie esenţial pentru
informarea psihologilor asupra diversităţii universului juridic şi pentru indicarea celor mai importante
momente legale ce trebuie analizate sub aspectul implicaţiilor psihologice.
În continuare o să ne oprim succint asupra principalelor ramuri ale psihologiei care contribuie la
constituirea domeniului psihologiei judiciare.
Psihologia generală
Psihologia generală oferă „materie primă” pentru toate ramurile psihologiei. Orice ramură a
psihologiei porneşte în discursul său de la noţiunile fundamentale de psihologie generală. Specificul
psihologiei generale rezidă în faptul că ea analizează „anatomic” viaţa intrapsihică a individului,
distingând trei categorii de procese psihologice: procese cognitive, procese afective şi procese
motivaţionale. Psihologia judiciară utilizează implicit noţiunile de psihologie generală atunci când, de
exemplu, analizează erorile în depunerea mărturiei de către martorii oculari şi de bună credinţă (se
discută despre limitele atenţiei, distorsiunea memoriei etc.).
Psihologia socială
Psihologia socială este la fel de influentă şi prezentă în discursul psihologiei judiciare. Să nu
uităm că însăşi frazarea obiectului psihologiei judiciare – studiul proceselor psihologice în context legal
– ne sugerează importanţa psihologiei sociale. De altfel, conform opiniei unor autori, majoritatea
cercetărilor psiho-legale (autorul foloseşte acest termen pentru a se referi la cercetările de psihologie
judiciară) sunt realizate de psihologi sociali sau psihologi specializaţi în psihologie generală (Kapardis,
1999). Astfel de domenii ale psihologiei sociale precum comportamentul agresiv, comportamentul de
ajutorare sau cel al atribuirii sociale sunt de o relevanţă imediată pentru psihologia judiciară. Mai mult
decât atât, interesul psihologilor sociali pentru aplicarea cunoştinţelor sale în contexte legale este
evident din simpla frecvenţa cu care manualele de psihologie socială găzduiesc capitole special
dedicate acestui subiect.
Psihodiagnosticul
Credem că e de la sine evidentă şi legătura dintre psihologia judiciară şi psihodiagnostic.
Cunoştinţele şi instrumentele de psihodiagnostic pot fi aplicate pentru o paletă largă de funcţii psihice şi
comportamente care sunt relevante pentru procesele penale şi civile: în măsurarea inteligenţei,
funcţionării sociale, a stării neuropsihologice, măsurarea personalităţii, în estimarea nivelului judecăţii
morale etc.
253
DORIN NASTAS
***
Am indicat doar cele mai relevante ramuri ale psihologiei, care contribuie la dezvoltarea
psihologiei judiciare. Despre relaţiile psihologiei judiciare cu alte discipline psihologice, cum ar fi
psihologia personalităţii sau psihologia dezvoltării, vom discuta în mod special în alte capitole.
ACTIVITATE
Reflectaţi asupra modului în care alte discipline din aria psihologie-pedagogie, discipline pe care
le-aţi parcurs deja, pot contribui la completarea cunoştinţelor de psihologie judiciară.
254
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
255
DORIN NASTAS
Pentru procesul penal în derulare – pentru dreptul penal material şi dreptul de procedură penală –
interesul faţă de factorii psihologici implicaţi în comiterea infracţiunii este mult mai limitat decât ar fi
cazul. Analiza psihologică a actului infracţionar se reduce la determinarea conţinutului juridic al
infracţiunii. În concret, ea constă în a analiza „modul în care în pregătirea, săvârşirea şi atitudinea post-
infracţională se manifestă psihicul autorului [în] elementele sale: inteligenţa, afectivitatea şi voinţa”
(Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1991, p. 47). În opinia aceloraşi autori, „dacă o asemenea analiză este
indispensabilă pentru stabilirea responsabilităţii penale (cu cele două elemente ale sale: discernământul
şi libertatea) şi a culpabilităţii în formele sale curente de manifestare (intenţia în variantele sale sau
culpa, de asemenea, în variantele sale), ea nu mai este suficientă pentru criminogeneză în funcţiile sale
principale: cunoaşterea cauzelor criminalităţii în general şi în mod individual pentru fiecare infracţiune;
organizarea socială a prevenirii infracţiunilor; individualizarea pedepselor; tratamentul în penitenciar şi
tratamentul post-execuţional” (p. 47).
Suntem de acord cu autorii manualului de psihologie judiciară atunci când afirmă că, la modul
ideal “personalitatea infractorului, determinată complet şi temeinic, este fondul pe care trebuie să se
încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultima analiză, pedeapsa
este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate” (p. 48).
256
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
instrument de măsurare a personalităţii care este fondat pe un model de trăsături fundamentale ale
personalităţii putem este chestionarul celor 16 factori de personalitate elaborat de Cattell
(16 Personality Factors (16 PF); Cattell, 1950).
Nu avem acces direct la viaţa intrapsihică a individului, nici la personalitatea acestuia. Singura
modalitate de a ne face o impresie despre personalitatea cuiva este să-i examinăm comportamentul în
diferite situaţii şi pe o perioadă mai îndelungată de timp. În viaţa de zi cu zi, după ce reuşim să
observăm o persoană ceva timp, în baza reacţiilor pe care le-a avut în diferite situaţii, ajungem să-i
atribuim o trăsătură de personalitate. La fel procedează şi cercetătorii în domeniul psihologiei
personalităţii numai că într-o manieră riguroasă, sistematică sau ştiinţifică. Definim trăsătura de
personalitate ca fiind o predispoziţie de a reacţiona într-un anume fel la o serie de situaţii similare.
Deşi adept al perspectivei tipologice asupra personalităţii, Eysenck a propus un model de analiză
a comportamentului individului care ne oferă o punte de legătură şi, în acelaşi timp, de conciliere între
cele două abordări: cea tipologică şi în termeni de trăsături de personalitate.
Eysenck sugerează că personalitatea poate fi privită ca fiind organizată ierarhic în cel puţin patru
nivele:
1. Nivelul reacţiilor specifice. La acest nivel inferior se plasează acele comportamente pe care le
afişează un individ în calitate de reacţii / răspunsuri aleatorii la o situaţie. Altfel spus, dacă am
confrunta de mai multe ori acelaşi individ cu aceiaşi situaţie am obţine tot timpul reacţii diferite.
Având în vedere că autorul a folosit metoda statistică a analizei factoriale pentru identificarea
structurii personalităţii, comportamentele aleatorii reprezintă un factor de eroare pentru Eysenck: ele
sunt, în termeni statistici, procentul rezidual neexplicat din varianţa comportamentului unui individ.
Reacţiile specifice nu ne pot spune nimic despre natura persoanei sau impactul specific al situaţiei
asupra comportamentului acestuia.
2. Nivelul reacţiilor de deprindere (reacţiile habituale). La nivelul imediat superior reacţiilor specifice se
află reacţiile habituale. Ele reprezintă comportamente repetate în situaţii similare. Urmărind
deprinderile putem obţine primele informaţii asupra personalităţii individului. Eysenck consideră
deprinderile ca fiind un factor primar al personalităţii, cărămizile de bază în construcţia arhitectonicii
unei personalităţi.
3. Nivelul reacţiilor de trăsătură. Reacţiile de trăsătură reprezintă o coocurenţă observabilă (prin
inferenţă statistică sau „ochiometric”) între o serie de deprinderi sau acte repetate ale subiectului.
Trăsătura este o construcţie supraetajată deprinderilor habituale, dedusă ca rezultat al analizei
factoriale. Eysenck consideră trăsăturile ca fiind un factor de grup în structura personalităţii. Ele
reprezintă anumite tendinţe comportamentale (înclinaţii de a reacţiona în mod similar) în situaţii
diferite.
4. Nivelul superior de reacţie tipologică. Tipul reprezintă pentru Eysenck cel mai înalt nivel în
construcţia personalităţii, fiind rezultatul unor „constelaţii observabile de trăsături sau sindroame de
trăsături”. El are la bază consistenţa dintre trăsături. Reacţiile tipologice reprezintă stiluri de
comportament care se manifestă în cvasitotalitatea situaţiilor. Acest nivel superior al reacţiilor,
considerat responsabil de organizarea de ansamblu al comportamentului individului, a fost numit de
Eysenck ca fiind factor general (e uşor de urmărit o analogie între „factorul G”, inteligenţa, în
domeniul abilităţilor).
257
DORIN NASTAS
Modelul de gândire asupra construcţiei personalităţii propus de Eysenck este util şi pentru
încercarea noastră de a identifica maniera în care putem discuta despre personalitatea criminală. În
abordarea personalităţii criminale putem adopta unul din cele două modele care există la ora actuală:
cel tipologic sau modelul trăsăturilor.
Suntem de acord cu opinia exprimată de Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) că abordarea
tipologică nu reuşeşte să cuprindă toată varietatea personalităţilor umane: „tipul intermediar în orice
sistem tipologic ocupă un loc de frunte, ceea ce aparent ar invalida tipologiile în general” (p. 54). Aceiaşi
autori completează precizând că „nu vom găsi nicăieri vreun ‚tip pur’ în nici un cadru de referinţă, în nici
un sistem tipologic … ideea de tip este o abstracţie, este un construct mintal, care corespunde mai
degrabă necesităţilor noastre logice de a ‚ordona’ fenomenele naturale care, prin esenţa lor, nu sunt
‚ordonate’ ” (p. 55). Pornind de la aceste considerente Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) sugerează
faptul că nu trebuie căutate tipologii perfecte ci „jaloane, sindromuri, ale căror configuraţie ne pot orienta
în cunoaşterea măcar şi superficială a unor indivizi implicaţi poate în vreo infracţiune” (p. 55).
258
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Pentru Pinatel nucleul personalităţii criminale nu este altceva decât „o asociere dinamică dintre
mai multe trăsături care nici una luată parte nu este criminală în sine” Ele devin „criminogene” atunci
când se întâlnesc în aceeaşi persoană producând, ca un efect de coexistenţă, ceea ce identificăm ca
fiind nucleul personalităţii criminale.
Analizând comportamentul infracţional, Pinatel arată modul în care trăsăturile nucleului
personalităţii criminale se întrepătrund, favorizând comiterea infracţiunii: „infractorul nu este reţinut de
oprobiul social deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa cum e în stare să
depăşească obstacolele care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic şi eminamente
agresiv; în acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase, căci fiind
indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în
consecinţă, poate comite orice crimă” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991, p. 50-51).
ACTIVITATE
Imaginaţi-vă că este o oră târzie şi tramvaiul cu care mergeţi spre casă este aproape pustiu. La
un moment dat sub scaunul din faţă aţi observat un obiect mic de culoare închisă. Privindu-l cu
atenţie realizaţi că este un portmoneu. Rotiţi ochii prin jur şi remarcaţi că puţinii călători sunt
departe de Dvs. şi nu vă urmăresc. Ce veţi face? Dacă ridicaţi portmoneul şi în el găsiţi cartea de vizită
sau buletinul proprietarului cum veţi proceda? Dacă înăuntru este o sumă de 100.000 lei sau 200 USD
… Încercaţi să vă imaginaţi efectiv într-o astfel de situaţie şi să intuiţi modul în care aţi acţiona.
259
DORIN NASTAS
Criteriile pentru considerarea unui infractor ca fiind recidivist ţin cont deopotrivă de frecvenţa
faptelor penale (litera c) cât şi de gravitatea faptelor (literele a-b). Nu se consideră ca fiind relevante
pentru stabilirea stării de recidivă infracţiunile:
a) săvârşite în timpul minorităţii;
b) săvârşite din culpă;
c) amnistiate;
d) pentru care a intervenit reabilitarea.
Este important să se precizeze cu exactitate care sunt criteriile de stabilire a stării de recidivă
pentru că există o serie de implicaţii a unei asemenea etichetări, atât în momentul unei eventuale
condamnări ulterioare, cât şi în momentul ispăşirii condamnării pentru o nouă infracţiune.
260
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
6. Indiferenţă afectivă. O bună parte din recidivişti (27%) posedă o insensibilitate faţă de durerea sau
nevoile altor persoane. Această trăsătură corelează cu egocentrismul. Ea explică şi motivul pentru
care sunt posibile crimele cu un grad pronunţat de cruzime faţă de victimă;
7. Sărăcie a eului. Cele mai multe persoane care au o carieră criminală întâmpină dificultăţi de
autoprezentare: reflecţia asupra modului în care sunt ca şi persoane este episodică ceea ce face ca
conştiinţa modului în care sunt – eul personal – să nu să se dezvolte. De cele mai multe ori
imaginea propriei persoane se reduce la ceea ce spun alţii despre infractor. Consecinţele sunt
multiple: absenţa unui eu conturat reduce conştientizarea propriei persoane şi, în consecinţă, duce
la un autocontrol limitat;
8. Devalorizarea muncii. Munca pentru o mare parte din recidivişti reprezintă o corvoadă inutilă şi
plictisitoare. Această atitudine reprezintă o denaturare gravă a unei motivaţii umane fundamentale;
o atare atitudine faţă de muncă este cauzată în special de modul defectuos de socializare primară,
dar şi de perpetuarea acestei atitudini în subculturile delincvente unde are loc socializarea ulterioară
a recidiviştilor.
ÎNTREBARE
Care dintre trăsăturile ce se regăsesc în personalitatea infractorilor recidivişti este foarte
răspândită în rândul persoanelor care nu au comis infracţiuni?
Astăzi nimeni nu mai susţine, precum o făcea la sfârşitul secolului XIX-lea Cesare Lombroso, că
criminalii sunt înnăscuţi, posedând atavisme ca semne distincte şi, în bună parte, bolnavi psihici. Unele
date de statistică criminologică ne sugerează faptul că atunci când discutăm despre personalitatea
infractorilor este necesar să considerăm cu multă atenţie ipoteza unor disfuncţionalităţi psihologice. De
exemplu, un studiu efectuat pe un lot reprezentativ de 2738 de infractori (Gheorghiu et al., 1982) a pus
în evidenţă faptul că 60 % din infractorii deţinuţi în penitenciare sunt recidivişti. Conform datelor unei
alte cercetări efectuate, de data aceasta pe un lot de 518 de infractori recidivişti (Dragomirescu, 1976)
76 % din recidivişti prezintă tulburări psihice de natură diferită. Acelaşi studiu indică că din numărul total
de recidivişti 47 % (!) sunt psihopaţi.
Yablonski (1990) realizează o tipologie a criminalilor care ţine cont de sănătatea mintală a
acestora şi de impactul personalităţii asupra comiterii infracţiunilor. Autorul distinge patru categorii de
criminali:
1. Criminali socializaţi. Sunt persoanele care sunt sănătoase din punct de vede mintal. Astfel de
persoane devin infractori ca urmare a unui impact nefavorabil al contextului social. Mediul
nefavorabil la care sunt expuşi îi determină să înveţe valori şi norme specifice unor subculturi
deviante. Structura personalităţii acestor persoane practic nu diferă de cea a oricărui cetăţean ce nu
încalcă legea penală;
2. Criminali neurotici. Sunt acele persoane care suferă de tulburări nevrotice. Aceste persoane ajung
infractori ca rezultat al unor compulsiuni neurotice. De regulă. percepţia realităţii în cazul acestor
persoane nu este alterată: ei au percepţia semnificaţiei actelor realizate şi a consecinţelor pe care le
produc prin conduita antisocială. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea, ea fiind şi forţa
care duce la anumite acte antisociale.
261
DORIN NASTAS
3. Criminali psihotici. Sunt persoane care suferă de dezordini severe ale vieţii psihice şi personalităţii.
Ei au o percepţie distorsionată asupra realităţii fapt care îi face, de cele mai mute ori, iresponsabili
penal.
4. Criminali sociopaţi. Sunt persoanele care suferă de tulburări de personalitate. Reprezintă o bună
parte, dacă nu chiar jumătate, din numărul total de infractori recidivişti. Autorul identifică ca pilon
fundamental al sociopatiei egocentrismul exacerbat de care dau dovadă astfel de persoane.
După cum afirmă Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) „deşi cei mai mulţi dintre cei care comit
infracţiunile antisociale prezintă elementul sociopatic, nu poate fi susţinută concluzia că toţi criminalii
sau infractorii sunt sociopaţi” (p. 58). Nu este justificată nici concluzia inversă: precum că toţi sociopaţii
ar fi infractori. Totuşi, numărul mare de infractori-sociopaţi ne-a determinat să examinăm mai
îndeaproape această categorie de persoane.
262
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
ACTIVITATE
Descifrarea genomului uman se realizează cu paşi rapizi astfel încât în doar câţiva ani vom avea
o hartă completă a acestuia. Printre unele dintre cele mai recente descoperiri se numără şi
identificarea segmentului genetic responsabil de alcoolismul persoanei. Având în vedere că
suficient de multe crime se comit în stare de ebrietate ne putem aştepta ca această descoperire să
producă o serie de consecinţe pentru practica judiciară. Care credeţi că ar fi eventualele consecinţe
legale? Motivaţi răspunsul Dvs.
Psihopatiile
Definiţie
Psihopatiile reprezintă o „categorie polimorfă de dezvoltări patologice ale personalităţii prin
dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate diferită, în atitudinile faţă de sine şi ambianţă”
(Pirozynski, Chiriţă & Boişteanu, 1993, p. 228). Psihopatiile mai sunt întâlnite în literatură sub diferite
„etichete”, toate fiind variante ale aceleaşi entităţi nosologice: psihopatiile mai sunt numite sociopatii,
personalitate patologică, structuri dizarmonice de personalitate.
De regulă, funcţiile de cunoaştere sunt intacte, cu o dezvoltare normală, dar ansamblul
trăsăturilor de personalitate ale psihopatului determină incapacitatea acestuia de a se integra în relaţiile
de viaţă şi activitate socială normală. Discernământul, de regulă, este intact.
Dizarmonia, care este caracteristica centrală a unei personalităţi patologice, se referă la
„caracterul de predispoziţie a unor procese instinctiv-emoţionale care în ontogeneza persoanei
structurează ca efect dominant aprecierea deformată a propriei persoane în sistemul ei de relaţii cu
ceilalţi (egofilie) şi cu realitatea; … predispoziţiile sau trăsăturile înnăscute acţionează prin imaturizări
sau dezvoltări inegale ale unor funcţii psihice, care în condiţii specifice de mediu se exprimă prin
modalităţi variate de devianţă comportamentală” (Pirozynski, Chiriţă & Boişteanu, 1993, p. 228).
Diagnosticul de psihopatie este introdus pentru prima dată în psihiatrie de J. C. Pritchard. El
utilizează în 1835 termenul de “moral insanity” (maladie morală) pentru a descrie manifestările care
astăzi sunt diagnosticate drept psihopatie. Statisticile afirmă că aproximativ 0,7 – 3 % din populaţie este
afectată de psihopatie; majoritatea cazurilor sunt remarcate în mediul urban.
Etiopatogeneza este greu de precizat: pentru producerea personalităţii dizarmonice concurează
deopotrivă factori genetici şi factori de mediu. În cazurile în care este posibil să se facă distincţie între
acţiunea celor doi factori în diagnostic se precizează că este vorba de:
1. Psihopatie “nucleară” / “vera”: psihopatie cu origine constituţională sau genetică;
2. Psihopatie “marginală”: determinată de condiţiile defavorabile de existenţă.
Trăsăturile de personalitate afectează modalităţile obişnuite în care o persoană percepe,
reacţionează la şi concepe mediul înconjurător şi propria persoană. Ele se exprimă într-o vastă gamă de
situaţii importante, sociale şi personale. Trăsăturile de personalitate nu constituie tulburări de
personalitate decât atunci când sunt rigide, inadaptate şi responsabile fie de o alterare semnificativă a
funcţionării fie de o suferinţă subiectivă. De fapt, dezvoltarea dizarmonică a personalităţii psihopatului
face ca anumite trăsături prezente la persoanele normale, de exemplu, egocentrismul sau egofilia, să
devină dezadaptative.
Manifestările tulburărilor de personalitate, adesea identificabile încă de la adolescenţă sau chiar
mai devreme, persistă pe durata vieţii adulte. Ele se estompează adesea în a doua parte a vieţii la
subiecţii vârstnici.
263
DORIN NASTAS
264
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
265
DORIN NASTAS
Persoanele care au tulburări din categoria celor menţionate în Grupul A apar adesea ca fiind
bizari şi originali. Cei ce se încadrează în tulburările din Grupul B prezintă tendinţe spre dramatizare,
emotivitate sau conduite excentrice. Persoanele din Grupul C sunt anxioşi şi temători.
Pentru că majoritatea psihopaţilor cu manifestări antisociale frecvente au fost grupaţi în categoria
„personalitate antisocială”, în continuare se impune să acordăm o atenţie sporită doar acestei entităţi
nosologice.
Criteriul de vârstă
Mai întâi de toate diagnosticul de personalitate antisocială se poate pune, conform normelor
DSM-III-R, doar de la vârsta de 18 ani. D ce anume 18 ani? Majoritatea psihologilor personalişti sunt de
opinie că aceasta ar fi vârsta la care personalitatea individului este plenar formată. Odată cu
cristalizarea personalităţii se încheie şi acel proces de socializare primară. Tocmai pornind de la
identificarea unor indicatori comportamentali prezenţi în această perioadă de socializare primară (vezi
mai jos) se şi stabileşte dacă cineva posedă sau nu o personalitate antisocială. Altfel spus, dovada
266
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
„antisocialităţii” trebuie căutată pe tot parcursul primei etape de socializare ca o manifestare repetată de
inadaptare socială, insensibilitate la valorile şi normele de convieţuire socială.
267
DORIN NASTAS
* * *
268
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
ACTIVITATE
Care este atitudinea Dvs. faţă de pedeapsa capitală, pedeapsa cu moartea? Care ar fi
principalele argumente pro şi contra unei asemenea pedepse penale?
269
DORIN NASTAS
„Deşi mărturia judiciară este frecvent criticată, ea continuă să fie recunoscută ca fiind mai fidelă
în raport cu alte probe. Numeroase experimente au demonstrat însă că mărturia este
susceptibilă să fie distorsionată datorită diverselor erori” (Buckhout, 1974, p. 23).
Problemele psihologice ale mărturiei judiciare reprezintă cel mai predilect domeniu de cercetare
pentru psihologia judiciară. De ce? Pentru simplul motiv că mărturia judiciară reprezintă unul din cele
mai frecvente mijloace de probă în cadrul procesului penal. În acelaşi timp, solicitarea psihologică a
persoanei care depune mărturie este susţinută şi diversă: este normal ca martorul să resimtă un anume
stres datorită aflării sale într-un rol neobişnuit, el este nevoit simultan să fie atent la interacţiunea cu
persoana care îi adresează întrebări, să caute date relevante în memorie în legătură cu împrejurările
legate de infracţiune, să fie atent ca nu cumva să comită erori neintenţionate în timpul depunerii
mărturiei. Astfel, o serie de procese psihologice importante, preponderent cognitive dar şi afective, se
suprapun în cazul depunerii mărturiei.
Având în vedere remarcile de mai sus, Kapardis (1999) precizează că „în cadrul cercetărilor
psiho-legale, mărturia, în special mărturia martorilor oculari, a atras atenţia mai multor cercetători pe
parcursul anilor … astfel încât cele mai multe cercetări empirice au fost realizate în acest domeniu al
psihologiei judiciare” (p. 21).
Vom începe acest capitol prin prezentarea modului în care dreptul penal şi dreptul de procedură
penală abordează problema probelor în justiţia penală. Vom insista, în special, asupra probei cu martori
sau mărturiei judiciare.
***
III.1. ASPECTELE LEGALE ALE MĂRTURIEI
270
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
ÎNTREBARE
271
DORIN NASTAS
272
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
urmăresc un interes personal, nu sunt nepărtinitori. Astfel, partea vătămată urmăreşte condamnarea şi
pedepsirea inculpatului, în timp ce partea civilă urmăreşte condamnarea inculpatului şi recuperarea
prejudiciului suferit.
273
DORIN NASTAS
Principiul oralităţii este unul implicit manierii de derulare a judecăţii. Mărturia este depusă în formă
orală, astfel încât indicatorii paraverbali şi comportamentul persoanei în timpul depunerii mărturiei au
posibilitatea de a influenţa deliberarea şi decizia judecătorilor. Pentru a se asigura o deplină oralitate a
procesului de ascultare a martorului acestuia i se interzice să dea declaraţii citind un text scris anterior.
Etapele ascultării martorului
După cum am menţionat deja un martor poate fi rugat să depună mărturie de mai multe ori:
pentru început acesta dă declaraţii în faţa organului de urmărire penală, urmând ca ulterior să reia
mărturia nemijlocit în faţa instanţei. Uneori martorul poate fi ascultat de mai multe ori în ambele etape
ale procesului penal, atunci când se impune precizarea unor aspecte contradictorii etc.
Întrebări prealabile
Ascultarea martorilor începe cu o serie de întrebări prealabile pentru a se stabili identitatea
persoanei martor: întrebările se referă la numele, prenumele, vârsta, adresa şi ocupaţia martorului. Apoi
martorul urmează să fie întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu părţile aflate proces şi este rugat
să precizeze natura relaţiei cu acestea. Dacă există o relaţie de rudenie cu o parte sau mai multe părţi
aflate în proces, martorului i se comunică faptul că poate, în temeiul legii penale, să refuze să depună
mărturie. De asemenea martorul este întrebat dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii. În
cazul în care răspunsul este afirmativ i se comunică faptul că poate să se constituie parte civilă sau
parte vătămată în acest proces, renunţând astfel la calitatea de martor.
Depunerea jurământului sau obligaţiei de a spune adevărul
În cazul audierii în faţa instanţei martorului i se cere să depună jurământul solemn conform căruia
se angajează să spună adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie. În funcţie de faptul dacă
martorul este sau nu credincios, textul jurământului este puţin diferit. Cei care din motive de conştiinţă
sau confesiune nu depun jurământ se obligă să spună adevărul fără a tăinui nimic din ceea ce ştiu.
Rolul jurământului sau obligaţiei de a spune adevărul este de a crea o atmosferă solemnă şi în
acelaşi timp de a descuraja tăinuirea unor informaţii sau minciuna în raport cu obiectul cauzei. Este unul
din multiplele exemple în care regăsim elemente psihologice solidificate în substanţa dreptului material.
Din punctul de vedere al psihologului social acest moment, momentul pronunţării jurământului sau
obligaţiei de a spune adevărul are rolul de a creşte probabilitatea instalării unei anume stări a conştiinţei
reflexive – conştiinţa de sine obiectivă (Wicklund, 1978). Atunci când atenţia individului se concentrează
asupra propriei persoane creşte gradul de salienţă a standardelor interne (inclusiv a standardelor
morale, printre care se regăseşte, în cazul majorităţii persoanelor şi unul care spune „să nu minţi”).
Odată cu creşterea gradului de conştientizare a standardelor interne creşte şi probabilitatea conformării
comportamentului verbal sau non-verbal la aceste standarde. În detaliu vom discuta despre aceste
aspecte psihologice în capitolul consacrat identificării minciunii.
După ce martorul jură sau se obligă public să spună adevărul i se aduce la cunoştinţă că, dacă nu
spune adevărul, se face vinovat penal de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă (C. Pen., art.
260).
ÎNTREBARE
274
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Ascultarea propriu-zisă
După momentele introductive la care ne-am referit anterior, martorului i se aduce la cunoştinţă
care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor. Imediat după
aceasta martorul este invitat să spună tot ce ştie în legătură cu faptele şi împrejurările menţionate.
Martorul nu este întrerupt în timpul în care depune mărturie. Martorului îi este interzis să facă
declaraţie prin citirea unui text scris anterior. Toate întrebările de clarificare în legătură cu faptele şi
împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi despre modul în
care a luat cunoştinţă despre cele declarate i se adresează acestuia după ce martorul anunţă că a
încheiat relatarea liberă.
Iată încă un exemplu în care cunoştinţele de psihologie sunt implicit prezente în reglementările
penale: interzicerea de a adresa întrebări pe parcursul relatării libere a martorului se face datorită
faptului că cercetările psiho-legale au demonstrat că prin chestionare se pot introduce erori şi distorsiuni
în memoria persoanei sau i se pot sugera răspunsuri.
Tot ceea ce declară oral martorul se consemnează în scris de către grefier şi constituie probă
scrisă.
Dacă din motive obiective martorul nu se poate prezenta pentru a fi ascultat (de ex., martorul se
află în spital, fiind imposibil să părăsească unitatea medicală fără a se pune în pericol viaţa sau
sănătatea acestuia), organul de urmărire penală sau instanţa de judecată s deplasează pentru
ascultarea martorului la locul în care se află.
Confruntarea
Ascultarea martorilor se face separat. Dacă există contradicţii între declaraţiile diferitor martori
sau între declaraţiile martorului şi cele depuse de alte părţi în proces instanţa poate cere o ascultare
suplimentară prin confruntarea persoanelor ce se contrazic (C. Proc. Pen., art 87). În acest caz
persoanele sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior
se contrazic. În timpul confruntării instanţa poate decide ca persoanele confruntate să-şi adreseze
întrebări.
Nedenunţarea criminală
Codul penal constituie infracţiune omisiunea de a denunţa comiterea unor infracţiuni deosebit de
grave. De exemplu, persoanele care cunosc fapte ce constituie grave infracţiuni contra siguranţei
statului precum trădarea, trădarea prin divulgarea secretelor, spionajul, actele de diversiune şi
subminare a economiei naţionale, etc. se fac vinovate, comiţând infracţiunea de „nedenunţare” şi riscă o
pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani (C. Pen., art 170).
De asemenea, fiecare martor are obligaţia de a anunţa imediat comiterea unor infracţiuni grave
ce aduc atingere vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice a persoanei sau proprietăţii. Martorul trebuie să
denunţe producerea unor infracţiuni ca omorul (în toate formele acestuia), tâlhăria, pirateria, distrugerea
de proporţii mari a unor obiecte. În cazul comiterii nedenunţării pentru aceste infracţiuni pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la 3 ani.
275
DORIN NASTAS
Dacă martorul este soţ sau rudă apropiată cu autorul infracţiunilor menţionate mai sus el nu se
face vinovat de comiterea infracţiunii de nedenunţare. Raţiunea pentru care în cazul relaţiilor apropiate
între infractor şi martor cel din urmă nu se pedepseşte este similară celei care îi oferă martorului
posibilitatea de a renunţa să depună mărturie. În toate aceste cazuri codul penal ţine să protejeze
bunele relaţii între persoanele apropiate, chiar cu riscul de a prejudicia buna desfăşurare a procesului
judiciar.
Dacă martorul ştie că o persoană nevinovată este în arestul poliţiei, este trimisă în judecată sau a
fost deja condamnată, şi nu aduce la cunoştinţă autorităţilor informaţiile necesare pentru a evita
greşeala judiciară, se face vinovat de comiterea unei infracţiuni. Un astfel de martor comite infracţiunea
de „omisiune a încunoştientizării organelor judiciare” (C. Pen., art. 265), pentru care riscă o pedeapsă
cu amenda sau cu închisoare (între 3 luni şi 1 an). La fel ca şi în cazul infracţiunilor anterioare, dacă prin
divulgarea informaţiilor deţinute martorul ar fi cauzat o daună pentru sine, pentru soţ sau pentru o rudă
apropiată el nu va fi pedepsit.
Mărturia mincinoasă
Dacă martorul minte atunci când depune declaraţii sau dacă nu spune tot ce ştie în legătură cu
împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, indiferent de natura procesului judiciar (proces civil,
penal sau de orice alt fel), se face vinovat de mărturie mincinoasă, riscând o pedeapsă cu închisoarea
de la 1 la 5 ani. De altfel, după cum am văzut anterior, în timpul procesului, atunci când depune
mărturie, martorul este avertizat expres că poate fi trimis în judecată dacă depune mărturie mincinoasă.
276
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
277
DORIN NASTAS
Datele care s-au acumulat în psihologia cognitivă şi psihologia socială sugerează că percepţia
este direcţionată de structuri organizate de cunoştinţe anterioare numite scheme (termenul a fost iniţial
propus de Bartlett (1932) şi este astăzi un concept fundamental în psihologie). Schemele determină nu
numai o direcţionare a atenţiei şi percepţiei, ci influenţează şi stocarea datelor în memorie şi
reamintirea acestora. Atunci când o persoană încearcă să-şi aducă aminte o întâmplare, ea încearcă de
fapt să dea o coerenţă semantică elementelor memorate, completând relatarea sa cu elemente care nu
au fost prezente dar trebuiau (în conformitatea cu schema respectivă) să fie prezente şi eventual
omiţând elemente care au fost prezente deşi nu se potrivesc schemei evenimentului.
Multe aspecte ale unor mărturii nu pot fi înţelese pe deplin corect decât dacă încercăm să
înţelegem ce fel de persoană este martorul, ce încearcă să facă, ce valori, atitudini, expectanţe,
motivaţii posedă, atât în momentul producerii evenimentelor mărturisite (momente în care intervin
atenţia şi percepţia) cât şi în momentul păstrării informaţiei şi, în special, atunci când depune mărturia
(intervenţia memoriei).
Altfel spus:
▪ Percepţia nu este o reflectare fotografică; ea presupune o contribuţie activă din partea martorului;
▪ Memoria umană este deopotrivă selectivă şi constructivă.
Este important să ţinem cont de faptul că „atunci când observăm ceva încercăm să-i conferim un
sens şi percepem totul prin prisma sensului conferit iniţial” (Llozd-Bostock, 1988, p. 5).
Etapele funcţionării memoriei în contextul mărturiei legale
Hollin (1989) precizează că cercetările psiho-legale ale mărturiei s-au ocupat de diferitele
categorii de variabile, analizând intervenţia acestora asupra diferitor funcţii sau etape ale memoriei.
Majoritatea autorilor sunt de acord că cele mai importante funcţii sau etape ale funcţionării memoriei
sunt achiziţia informaţiei, stocarea informaţiei şi rememorarea informaţiei.
Aceste etape ale funcţionării memoriei au fost investigate sistematic în psihologie şi, raportat la
problematica mărturiei, corespund următoarelor etape:
a) urmărirea unui eveniment;
b) timpul care trece de la urmărirea evenimentului şi până la depunerea mărturiei;
c) depunerea mărturiei.
În realitate însă aceste etape nu sunt la fel de bine ordonate şi distincte. De exemplu, în timp ce o
persoană aşteaptă să depună mărturie, el sau ea poate urmări o emisiune TV care speculează asupra
circumstanţelor şi autorului infracţiunii sau poate să discute cu un alt martor. Aşa cum vom vedea
ulterior, în cursul unei astfel de expuneri sau interacţiuni un martor achiziţionează anumite informaţii ce
pot deveni parte a memoriei legate de evenimentul propriu-zis.
Teorii asupra rememorării
Conform opiniei exprimate de Davis (1993) există cel puţin trei teorii majore asupra rememorării
care exercită o influenţă importantă asupra subiectelor controversate legate de mărturie:
1. Teoria schemelor cognitive (Bartlett, 1932; Pitchert & Anderson, 1977);
2. Modelul memoriei modulare cu multiple intrări sau teoria monitorizării memoriei (Johnson, 1983);
3. Teoria‚ înregistrărilor auzite (Morton et al, 1985).
Teoria constructivistă a schemelor afirmă faptul că odată cu trecerea timpului memoria este
alterată ca urmare a intervenţiei proceselor de asimilare şi distorsiune. Ca urmare a acestor procese o
278
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
accesare veridică a informaţiei originale nu mai e posibilă pentru că ea nu mai există în forma stocată
iniţial. Celelalte două teorii susţin însă că înregistrările memorate ale evenimentelor nu pot fi alterate şi,
în anumite condiţii, pot fi accesate veridic.
Deşi se mai poartă discuţii în legătură cu arhitectura memoriei şi diferitele concepte utilizate
pentru a descrie funcţionarea acesteia, cercetătorii în domeniul psihologiei judiciare împărtăşesc
viziunea conform căreia memoria umană nu operează ca şi un videomagnetofon. Prin urmare, este
indispensabil ca organele de urmărire penală şi instanţa de judecată să posede cunoştinţe temeinice
asupra modului în care funcţionează memoria umană atunci când realizează ascultarea victimelor sau
martorilor.
Psihopatologia memoriei
Atunci când analizăm funcţionarea memoriei umane este important să ţinem cont şi de aspectele
psihopatologice în funcţionarea acesteia: amnezia, hipermnezia, şi paramnezia (Kopelman, 1987;
Yanagihara & Pitersen, 1991).
Amnezia reprezintă un anume defect al memoriei legat de procesele de înregistrare, stocare şi
reproducere a informaţiei. Amnezia poate fi totală sau parţială, temporară sau permanentă; ca şi
etiogeneză amnezia poate fi cerebrală (determinată, de exemplu, de senilitate sau leziune cerebrală)
sau cauzată de lipsa atenţiei voluntare sau involuntare. Persoana acuzată, de exemplu, de comiterea
unui omor, poate invoca amnezie în legătură cu evenimentele petrecute. De regulă, în astfel de cazuri
este invitat să se pronunţe medicul psihiatru pentru a se stabili veridicitatea prezenţei amneziei
(Gudjonsson, 1992; Taylor & Kopelman, 1984).
Hipermnezia reprezintă o capacitate exacerbată de a memora şi reaminti un număr impresionant
de detalii (Ham, 1996; Hunter, 1957).
279
DORIN NASTAS
280
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
factori autorul indică reconstituirea cursului infracţiunii cu ajutorul unor artişti, utilizarea
computerului, identificarea prin prezentarea mai multor persoane, folosirea portretului robot.
Alţi autori au propus clasificări similare celor prezentate deja: Ellis (1975) distinge între factorii ce
ţin de stimul (de exemplu, durata evenimentului) şi factorii ce ţin de subiect (de exemplu, genul
subiectului); Loftus (1981) propune de asemenea o clasificare dihotomică a factorilor în factori ce ţin de
eveniment şi factori ce ţin de martor. Este uşor să se remarce faptul că, în mare parte, clasificările
factorilor se aseamănă foarte mult.
Pentru cele patru tipuri de categorii de factori – eveniment, martor, agresor, interogare – am
indicat drept exemple o serie de variabile particulare. Unele dintre acestea vor fi analizate în continuare.
Caracteristicile evenimentului
Frecvenţa
Powel & Thomson (1994) au constatat că cu cât un eveniment se produce mai des cu atât mai
uşor oamenii îşi aduc aminte că el s-a produs indicând mai multe detalii. Totuşi, dacă sunt întrebaţi
despre o ocazie specifică, când a avut loc acel eveniment, acurateţea reamintirii scade odată cu
creşterea frecvenţei acelui eveniment.
Timpul
Curtea Supremă americană consideră că există o corelaţie între posibilitatea şi abilitatea
martorului de a observa şi acurateţea mărturiei (Williams et al., 1992), astfel încât de foarte multe ori
reamintirea cu exactitate a momentului în care a avut loc un eveniment dă un plus de credibilitate
martorului atunci când relatează alte detalii despre acel eveniment. Credibilitatea unui astfel de martor
(care-şi aduce aminte de detalii temporale) creşte şi în cazul în care el participă subsecvent la
procedura identificării infractorul în persoana suspectului.
281
DORIN NASTAS
Atât cercetările realizate în laborator cât şi studiile în teren au identificat existenţa unui fenomen
de „apropiere de viitor” (forward telescoping). Acest fenomen se referă la faptul că, atunci când oamenii
îşi aduc aminte de evenimentul critic asupra căruia sunt chestionaţi, există tendinţa ca detaliile care sunt
cele mai distante în timp să fie percepute ca fiind mult mai apropiate în timp de detaliile subsecvente
(Friedman, 1993). Acest fenomen presupune un soi de comasare, compresie a timpului, compresie care
„apropie de viitor” tocmai cele mai îndepărtate evenimente.
De asemenea s-a demonstrat faptul că rememorarea aspectelor temporale este mult mai bună în
cazul în care activitatea desfăşurată de martor este structurată pe intervale temporale; dacă activitatea
desfăşurată de martor este omogenă, acurateţea estimărilor temporale ale martorului descreşte
semnificativ (Tzeng & Cotton, 1980).
Durata
Timpul necesar pentru a se produce o infracţiune poate varia de la câteva secunde până la
câteva minute sau chiar mai mult. Factorul timp este foarte important pentru a se putea decide asupra
fidelităţii mărturiei. În dreptul englez credibilitatea procedurii de identificare a suspectului este
determinată şi de timpul derulării evenimentului: se consideră, pe bună dreptate, că un martor trebuie să
dispună de timp pentru a fixa faţa infractorului în momentul derulării crimei. Un sondaj realizat pe o
populaţie de potenţiali juraţi americani a identificat faptul că durata evenimentului este considerată ca
fiind unul din cele mai importante criterii (se afla pe locul 4 într-o listă de 25 de criterii) pentru a judeca
fidelitatea mărturiei în procedura identificării făptuitorului (Lindsay, 1994a).
Într-un experiment realizat de Clifford & Richards (1977) un grup de poliţişti a fost rugat să
descrie persoana care se apropiase recent de ei şi purtase o discuţie de 15 secunde sau 30 secunde.
Memoria despre persoana necunoscută a fost mai bună în condiţia experimentală în care interacţiunea
a fost de 30 de secunde.
Totuşi, având în vedere şi faptul că atenţia este selectivă, pentru anumite categorii de infracţiuni,
creşterea duratei evenimentului sau expunerii nu determină o creştere proporţională a acurateţei
rememorării.
Lumina
Infracţiunile se petrec la orice oră, unele chiar mai frecvent odată cu scăderea intensităţii luminii.
În studiul pe care l-am amintit anterior potenţialii juraţi au considerat cantitatea de lumină ca fiind pe
locul 5 în lista celor mei importante caracteristici de natură să influenţeze fidelitatea mărturiei (Lindsay,
1994a).
Kuehn (1974) a descoperit faptul că martorii rememorează mai dificil detaliile unui incident care
are loc în amurg decât atunci când acelaşi incident se petrece ziua sau noaptea. Un alt autor confirmă
acelaşi fenomen în legătură cu acurateţea identificării autorului (Yarmey, 1986b). Faptul că infracţiunea
se petrece noaptea nu influenţează încrederea martorilor în declaraţiile sale. Adaptarea analizatorului
optic la condiţiile de întuneric se realizează în funcţie de durata expunerii la lumină şi intensitatea
acesteia în faza anterioară; adaptarea poate dura maximum 30 de minute (Loftus et al, 1989). În
consecinţă, martorii care au trecut rapid de la lumină puternică la întuneric pot avea mari dificultăţi în a
vedea desfăşurarea evenimentelor pe perioada de adaptare. Oboseala cumulată cu o slabă iluminare
de asemenea sunt responsabile pentru o calitate îndoielnică a memorării (Horne, 1992).
282
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Wagenaar & van der Schrier (1994) au realizat un experiment în care au variat sistematic lumina
şi distanţa subiecţilor faţă de persoana pe care urma ulterior să o identifice. Experimentatorii au ajuns la
concluzia că identificarea unei persoane pe timp de noapte, cu un maximum de iluminare naturală
(noapte cu lună plină) este foarte dificilă dacă distanţa este mai mare de 3 metri. În practica judiciară
străină psihologii judiciari au fost invitaţi deseori să realizeze experimente în teren pentru a stabili dacă
martorul care afirma că a văzut ceva, la o anume distanţă şi în anume condiţii de iluminare slabă, chiar
a putut să facă acest lucru.
Buckhout (1974) menţionează un caz în care o instanţă americană a realizat un astfel de
experiment pentru a se convinge de faptul că declaraţia unui poliţist este veridică. Poliţistul implicat în
caz afirma că a văzut cum agresorul a împuşcat mortal victima care se afla la 70 de metri de poliţist.
Ghidându-se după locul şi ora petrecerii incidentului, psihologii judiciari au organizat un experiment sub
forma de reconstituire la faţa locului unde au fost invitaţi să participe şi juraţii. Nimeni dintre cei prezenţi
nu a putut distinge faţa persoanelor implicate în accident în condiţiile în care întunericul era aproape
deplin. Bineînţeles că, în lipsa de alte probe, juraţii l-au achitat pe suspect în acest caz.
Tipul de eveniment
Infracţiunile diferă foarte mult între ele sub aspectul modului de desfăşurare. Cercetările realizate
nu au găsit diferenţe în reuşita identificării suspectului de către martor în funcţie de natura penală a
faptei. S-a remarcat totuşi că femeile martori sunt de aproape 7 ori mai bune decât bărbaţii martori în a
descrie suspectul unui atac violent sau a unui atac sexual. De asemenea femeile sunt de 3 ori mai bune
în a oferi indicii în legătură cu persoanele implicate în răpirea copiilor.
Folosirea armei
Armele de foc, în special pistoalele, sunt foarte frecvent folosite în crimele din SUA şi alte ţări
occidentale. În general, pentru multe sisteme penale, inclusiv pentru sistemul penal românesc, folosirea
de arme în producerea crimei constituie o circumstanţă agravantă atunci când instanţa decide mărimea
pedepsei.
Desigur, în calitate de armă nu sunt considerate doar armele de foc sau armele albe. Codul penal
românesc defineşte ca fiind arme „instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii
legale (în sensul armelor de foc şi armelor albe, nota noastră); sunt asimilate armelor orice alte obiecte
de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac” (C. Pen., art. 151). Astfel,
de exemplu, o sticlă sau un scaun folosit în timpul unei bătăi într-un bar, bătaie care se poate solda cu
omorul unei persoane, sunt considerate arme datorită faptului că obiectele respective au fost folosite
pentru a ataca o persoană sau mai multe persoane.
În codul penal românesc folosirea armei nu se numără expres printre circumstanţele agravante
legale (art. 75), însă, ori de câte ori instanţa găseşte de cuviinţă că folosirea armei a folosit esenţial
infractorului pentru a comite infracţiunea poate decide considerarea acestui fapt ca o circumstanţă
agravantă de natură judiciară.
Atunci când martorul asistă la comiterea unei infracţiuni în care sunt folosite arme, se observă
efectul „centrării asupra armei” (weapon focus): datorită faptului că atenţia martorului este concentrată
asupra armei, celelalte detalii legate de infracţiune se înregistrează defectuos şi incomplet astfel încât
martorul ulterior îşi reaminteşte incomplet şi cu dificultate persoana agresorului sau alte circumstanţe
relevante ale faptei.
283
DORIN NASTAS
Pentru a demonstra prezenţa acestui efect, Loftus (1987a) a condus un experiment de laborator
în care a prezentat unui grup de subiecţi o serie de imagini dintr-un fast-food. Jumătate dintre subiecţi
au urmărit imagini în care un client îndrepta un pistol asupra casierului, în timp ce ceilalţi au urmărit
aceeaşi persoană în calitate de client care însă, de data aceasta, da bani casierului. Cercetătorii au
folosit camere de vederi asistate de calculator pentru a monitoriza mişcările oculare ale subiecţilor în
timpul urmăririi imaginilor. S-a observat că subiecţii au fixat mai des şi pentru mai mult timp ochii asupra
armei decât asupra banilor. Evident, ulterior, în testul de recunoaştere facială a clientului subiecţii din
condiţia „fără armă” au avut o performanţă mai bună în comparaţie cu cei din condiţia „cu armă”.
284
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
ÎNTREBARE
285
DORIN NASTAS
În ultimii ani se semnalează o creştere semnificativă a cazurilor în care psihologii judiciari sunt
chemaţi în instanţă în calitate de experţi pentru a oferi informaţii şi concluzii inclusiv în legătură cu
diferite aspecte ale mărturiei. Chiar şi în România au început să apară cazuri în care psihologii sunt
invitaţi în procese penale. Acest lucru este îmbucurător pentru faptul că mărturia are un impact deosebit
asupra judecătorilor şi juraţilor şi, în consecinţă, asupra deciziilor legale, mai ales în cazul proceselor
penale.
Părerea relativ unanimă a experţilor în psihologie judiciară este că prezenţa tot mai frecventă a
psihologilor în instanţă nu a reuşit deocamdată să convingă pe jurişti şi poliţişti, şi, în ansamblu, publicul
larg, că mărturia nu este mai convingătoare decât alte mijloace de probă (Kapardis, 1999). În opinia
autorului menţionat „cercetările psiho-legale nu au reuşit deocamdată să-i convingă pe oameni că
percepţia şi memoria umană nu funcţionează precum un magnetofon sau o cameră video” (p. 24).
286
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
„Fiinţele umane nu suportă să fie minţite. Faptul de a fi minţiţi ne face să ne simţim violaţi,
abuzaţi şi stupizi … Tradiţia morală şi culturală a societăţilor occidentale a fost modelată şi
motivată de o teamă explicită şi consistentă de minciună … dar … fără minciuni umanitatea nu
poate supravieţui” (Rue, 1994, p. 4-5).
Am putea defini minciuna ca fiind acea situaţie sau stare de lucruri în care o persoană spune sau
face ceva în mod intenţionat pentru a produce o credinţă falsă unei alte persoane (Ekman, 1985; Miller
& Stiff, 1993). În opinia lui Miller & Stiff (1993) o modalitate eficientă de a aborda teoretic şi empiric
minciuna este de a o conceptualiza ca o strategie de persuadare, adică, ca şi un mijloc de a produce o
schimbare prin persuasiune.
Psihologii au încercat abordarea minciunii încă în etapa de debut a psihologiei. Astfel de autori
precum Binet (1898), Dessoir (1893), Jastrow (1990), Triplett (1900) au abordat tema minciunii, în
special considerând aspectele psihologice prezente în scamatoriile iluzioniştilor. Primele abordări ale
problematicii minciunii însă nu au fost dezvoltate datorită ascensiunii şi dominării behaviorismului care a
exclus pentru o perioadă suficient de lungă preocuparea psihologilor de procesele mentale. Ulterior
intuiţiile clasicilor nu au fost nici până astăzi dezvoltate într-un domeniu special de cunoaştere în
psihologie. Din păcate la ora actuală nu putem vorbi despre o veritabilă psihologie a minciunii de genul
psihologiei memoriei.
Preocupările moderne legate de minciună, existente pe alocuri, s-au concentrat în special asupra
minciunii ca proces şi detectarea acesteia (Ekman, 1985). Pentru că nu există un domeniu distinct al
psihologiei minciunii pentru a ne contura discursul, vom vi nevoiţi pe parcurs să facem trimitere la o
serei de discipline psihologice precum psihofiziologia, psihologia clinică, psihologia dezvoltării,
psihologia cognitivă şi psihologia socială.
287
DORIN NASTAS
totalitate testul poligrafului, limitează drastic posibilitatea folosirii acestuia de către angajatori. Conform
prevederilor actului, poligraful este interzis în procesul de selectare a angajaţilor în sectorul privat; se
admite însă folosirea lui la angajarea personalului pentru administraţia locală, administraţia statului şi
cea federală. Poligraful este folosit şi pentru angajările din armată, serviciile secrete, personalul care
asigură paza unor obiective strategice, personalul serviciului de securitate financiară (Camara &
Schneider, 1994).
Odată cu introducerea acestor limitări în utilizarea poligrafului s-a făcut resimţită necesitatea
punerii la punct a unor modalităţi alternative pentru verificarea onestităţii la angajare. S-a revenit asupra
tradiţionalelor teste creion-hârtie care sunt numite teste de integritate sau teste de onestitate. Aceste
teste sunt foarte larg răspândite şi au drept scop de a măsura gradul de încredere pe care îl poate avea
angajatorul atunci când decide angajarea unei persoane (Goldberg et al., 1991). De asemenea ele pot fi
folosite şi atunci când compania are probleme pentru a se stabili gradul de implicare a angajatului în
cauzarea unor pagube angajatorului.
La baza acestor teste se află convingerea precum că în personalitatea umană există anumite
caracteristici stabile care sunt responsabile de producerea sau posibilitatea producerii unor
comportamente nedemne (Sackett, 1985). Alţi autori consideră însă că mai curând factorii situaţionali
sunt cei care îi determină pe oameni în mod hotărâtor să trişeze, să mintă, să înşele (Hartshorne &
May, 1928).
Categorii de teste
La ora actuală există două mari categorii de teste de integritate:
1. Teste care măsoară integritatea direct, nemijlocit. Aceste teste vizează, de fapt, atitudinile faţă de
minciună şi înşelăciune;
2. Teste de integritate ca trăsătură de personalitate. Aceste teste sunt elaborate în baza credinţei că
există anumite componente ale personalităţii – trăsături – care pot fi responsabile pentru apariţia
unor comportamente nedemne. Ele pot măsura, de exemplu, o astfel de trăsătură de personalitate
precum conştienciozitatea (Wooley & Hakstian, 1992).
Bineînţeles că testele reprezintă doar o parte din mijloacele pe care le folosesc angajatorii în
căutarea personalului de încredere. În acest sens se foloseşte interviul, se face verificarea datelor,
eventual se apelează la grafologie (Ben-Shakhar, 1989; Murphy, 1994).
Goldberg et al. (1991) au realizat o cercetare având ca scop trecerea în revistă a constructelor
psihologice măsurate de testele de integritate existente la acea dată pe piaţă. Autorii au analizat 24 de
teste şi au identificat faptul că acestea măsurau următoarele constructe psihologice (în paranteze este
indicată frecvenţa apariţiei constructelor în lotul de teste):
▪ contra-productivitate (construct prezent în 15 teste);
▪ onestitate (9);
▪ performanţa în lucru (9);
▪ atitudini (8);
▪ integritate (6);
▪ fidelitate (4);
▪ alte constructe (1): absenteism / întârziere repetată, acceptarea comportamentelor nedemne,
acceptarea folosirii drogurilor, credibilitatea, conştienciozitatea / gradul de independeţă-dependenţă,
288
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Bernardin & Cook (1993) susţin faptul că aceste constructe sunt prezente în toate testele
„directe”, fiecare dintre ele oferind informaţii suplimentare măsurării nemijlocite a onestităţii.
ACTIVITATE
289
DORIN NASTAS
faptul că o dezvăluie prin comportamente nonverbale sau alţi indicatori (Ekman & Friesen, 1972).
Pentru ca să poţi să alegi momentele în care trăieşti emoţii şi să controlezi posibilitatea detectării
acestor trăiri de către ceilalţi trebuie să fii un foarte bun actor, un actor profesionist.
Astfel, minciuna, pentru marea majoritate a oamenilor, este cu certitudine acompaniată de teama
de a nu fi descoperit. Ekman şi O’Sullivan (1989) indică o serie de condiţii sau circumstanţe care cresc
teama de a nu fi descoperit:
▪ persoana căreia îi minciuneşti are o reputaţie de a fi greu de înşelat;
▪ persoana căreia îi minţi este de la bun început suspicioasă;
▪ persoana care minte nu prea are experienţă în a minţi şi, mai ales, nici nu prea a avut succes
anterior, ori de câte ori a încercat să o facă;
▪ persoanei care minte, din anumite considerente, îi este în mod special frică să nu-i fie descoperită
minciuna;
▪ persoana care minte nu prea are talent pentru aşa ceva;
▪ consecinţele unei eventuale descoperiri a minciunii sunt grave sau se aplică o pedeapsă
consistentă;
▪ cel care minte nu are raţiuni să spună adevărul pentru că pedeapsa pentru lucrurile tăinuite este
foarte mare;
▪ persoana care este minţită nu are nici un beneficiu de pe urma minciuni spuse de interlocutor.
Pentru studiul experimental al indicatorilor verbali şi nonverbali care însoţesc şi indică minciuna
au fost propuse mai multe paradigme experimentale (Miller & Stiff, 1993). Printre cele mai cunoscute se
află paradigma „reacţiilor monitorizate” şi cea a „trişărilor induse”. În cadrul experimentelor realizate în
paradigma „reacţiilor monitorizate” subiecţii sunt rugaţi ca în timp ce audiază un mesaj să ofere reacţii
veridice sau false în legătură cu conţinutul acestuia. În cazul experimentelor de „trişare indusă”
subiecţilor li se creează motivaţia de a trişa în timpul derulării experimentului, trişare pe care trebuie să
o ascundă de experimentator (Exline, 1970).
În opinia lui Ekman şi O’Sullivan (1989) experimentele de laborator realizate în paradigmele
menţionate au o foarte slabă validitate externă, aflându-se mult prea departe de modul în care se
produce minciuna în contextele legale. Criticile autorilor sunt foarte pertinente dacă e să ţinem cont de
faptul că majoritatea acestor cercetări au fost realizate pe studenţi care trebuiau să spună minciuni
uşoare, inofensive (de genul că îi plac pe colegii pe care în realitate îi urau, etc.) sau să trişeze în
sarcini fără relevanţă în viaţa cotidiană.
Analiza mai multor studii de acest gen, cu toate limitele pe care le au, a permis să se ajungă la
concluzia precum că există anumiţi parametri nonverbali şi para-verbali care pot semnala prezenţa
minciunii. Printre aceştia se numără următorii indicatori ai minciunii:
▪ latenţă în a răspunde la o întrebare;
▪ rostirea unor replici mai scurte în timpul conversaţiei;
▪ încetinirea ritmului vorbirii;
▪ creşterea timpului în care se menţine contactul vizual cu interlocutorul (aceasta este oarecum opus
a ceea ce credem în cotidian că se întâmplă cu privirea celui care minte: în mod normal credem că
persoana care minte ar trebui să evite contactul vizual);
▪ atunci când minte, omul zâmbeşte mai des: nu este un zâmbet care indică emoţii pozitive, ci este
290
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
un zâmbet forţat, care are drept scop ascunderea, mascarea emoţiilor negative care însoţesc
minciuna (Ekman şi O’Sullivan, 1989);
▪ creşte motricitatea mâinilor: în special se comit mişcări de atingere a corpului (de cele mai multe ori,
atingerea se realizează în zona feţei sau capului) sau mişcări ritmice de lovire, de genul unor
ciocăniri cu degetele, etc. (Ekman & Friesen, 1972);
▪ o serie de mişcări care se produc simultan: reducerea mişcărilor capului, schimbări în postură,
schimbări a poziţiei picioarelor (DePaulo et al., 1985);
▪ există o tendinţă de a clipi mai des atunci când cineva resimte o stare afectivă intensă şi acelaşi
lucru se întâmplă de regulă când cineva minte (Zuckerman & Driver, 1985).
Zuckerman şi Driver (1985) au stabilit că timpul pe care îl are la dispoziţie o persoană pentru a-şi
planifica minciuna nu influenţează asupra indicatorilor menţionaţi mai sus. Bazându-se pe cunoştinţele
de psihologie cognitivă, Cody et al. (1984) afirmă că producerea şi emiterea unui mesaj mincinos este
mult mai dificil de realizat decât un mesaj ce conţine adevăr. Autorii astfel explică, de exemplu, de ce
pentru o persoană ce minte sunt necesare latenţele pentru a răspunde la întrebări şi pauzele din timpul
discuţiei.
Doi cercetători spanioli au propus recent o abordare experimentală foarte ingenioasă a minciuni.
Este important de remarcat că paradigma experimentală propusă are o validitate mai mare a
rezultatelor pentru înţelegerea minciunii în contextul procesului judiciar. Hernandez-Fernaud şi Alonso-
Quecuty (1995) au prezentat unor subiecţi o casetă video ce conţinea înregistrarea unei infracţiuni
simulate - o tentativă de furt a unui autoturism. Caseta conţinea secvenţe în care hoţii încercau să fure
autoturismul, urmând imagini cu scene de ameninţare cu agresiune la adresa proprietarului care apare
la faţa locului; pe casetă se regăseau şi imagini care prezentau un martor care asistă la incident.
Subiecţii sunt rugaţi, în funcţie de condiţia experimentală, să dea declaraţii veridice în calitate de martori
sau să dea declaraţii mincinoase în care să protejeze pe unul din hoţi. O altă variabilă independentă
utilizată în acest experiment a fost tipul de interviu folosit de anchetator pentru a obţine mărturia: o parte
din subiecţi au fost anchetaţi prin tehnica interviului tradiţional utilizat de poliţia spaniolă, în timp ce
291
DORIN NASTAS
ceilalţi participanţi au fost interogaţi, folosindu-se tehnica interviului cognitiv (Fisher & Geiselman, 1992).
Conform ipotezelor emise de autori, depoziţiile veridice comparativ cu cele false au conţinut mai multe
informaţii contextuale, mai multe detalii senzoriale (am văzut, am auzit, el a spus). În acelaşi timp,
depoziţiile false au fost mai generale şi se făcea mai mult trimitere la procese cognitive superioare. De
asemenea, comparativ cu interviul clasic folosit de poliţişti, interviul cognitiv s-a dovedit a fi mai eficient
pentru departajarea mărturiilor false de cele veridice.
TEMĂ DE EVALUARE
Care dintre indicatorii minciunii discutaţi anterior vi se par mai relevanţi pentru contextul
românesc? Minte oare, din punct de vedere al indicatorilor verbali şi non-verbali, altfel românul
decât americanul?
Datele empirice acumulate sugerează că, în general, oamenii sunt mai iscusiţi în a-i minţi pe
ceilalţi decât a-i detecta pe cei care încearcă să-i mintă (DePaulo et al., 1980; Kalbfleisch, 1985). De
asemenea, se pare că nici profesioniştii special pregătiţi pentru a detecta minciuna nu sunt cu mult mai
buni decât oamenii obişnuiţi.
Un alt studiu interesant a fost realizat de Ekman & O’Sullivan (1991). Cercetătorii şi-au propus de
asemenea să verifice cât de buni sunt în detectarea minciunii persoanele angajate în serviciile secrete
(CIA, FBI, agenţi în Serviciul Naţional de Securitate), persoane angajate în armată, examinatorii ce
lucrează cu poligraful, anchetatorii specializaţi în tâlhării, judecătorii, psihiatrii. Pentru a avea un lot de
comparaţie, au fost invitaţi în calitate de participanţi studenţi şi persoane angajate în diferite domenii
(toţi subiecţii din lotul de control nu aveau tangenţă cu sistemul judiciar).
292
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Datele obţinute au permis cercetătorilor să stabilească că nu există nici o legătură între gradul de
încredere în judecata emisă şi identificarea celor care mint. În acelaşi timp s-a observat că agenţii sunt
semnificativ mai buni în a detecta minciuna (agenţii au identificat 64 % din toate cazurile în care o
persoană minte). Personalul angajat în sistemul judiciar a avut aceeaşi performanţă ca şi persoanele
fără pregătire specială.
Cercetătorii au găsit şi o serie de explicaţii pentru „incapacitatea” personalului din sistemul
judiciar. Analizând datele, fără a ţine cont de ocupaţia participanţilor, s-a observat că cei mai buni
„detectori” au fost acei subiecţi care s-au folosit deopotrivă de indicatorii verbali şi nonverbali ai
minciunii. Succesul agenţilor s-ar datora faptului că, de cele mai multe ori, ei sunt nevoiţi să se bazeze
în special pe indicatori nonverbali, indicatori consideraţi mai importanţi pentru detectarea minciunii. Pe
de altă parte, persoanele care lucrează în sistemul judiciar interacţionează preponderent cu persoane
care au suficiente motive să mintă, astfel încât li se formează, datorită unui proces de „deformare
profesională”, o tendinţă de a suspecta pe toţi că ar spune minciuni. În cercetarea realizată personalul
judiciar a pierdut din eficienţă prin a suspecta prea multe persoane ca spunând minciuni.
Vrij şi Winkel (1993) au realizat un studiu similar în Olanda, folosind în calitate de subiecţi un grup
compus din 19 persoane (8 barbaţi şi 11 femei), toţi detectivi cu o experienţă profesională considerabilă
(media experienţei pentru tot grupul era de 17 ani). Toţi participanţii au urmărit o înregistrare video care
prezenta persoane ce au fost instruite să mintă cu privire la faptul că erau în posesia unui obiect (o
pereche de căşti pentru radio). Bineînţeles că pe aceeaşi înregistrare erau şi persoane cărora efectiv li
s-au dat căşti pentru radio şi care nu minţeau. Detectivii au avut de fiecare dată la dispoziţie 15 secunde
pentru a decide dacă persoana care a fost urmărită pe banda video minte sau nu. Pe lângă verdictul
asupra faptului dacă cineva minte sau nu, subiecţii trebuiau să menţioneze şi gradul de încredere pe
care îl au în estimarea făcută. Având în vedere că majoritatea participanţilor au indicat faptul că au
foarte multă experienţă în a ancheta persoane rezultatele au indicat un înalt grad de încredere în
judecăţile emise.
Însă, cu toată încrederea pe care o aveau în abilitatea de a detecta minciuna, detectivii au reuşit
să identifice corect doar 49 % din cazurile în care persoanele depuneau mărturie mincinoasă (procentul
atribuit şansei este de 50 %, respectiv rezultatul indică faptul că detectivii nu sunt mai buni decât
persoanele care ar ghici pur şi simplu cine minte şi cine nu). Autorii indică faptul că de cele mai multe ori
participanţii au căzut de comun acord asupra persoanelor care mint, folosind pentru identificarea
acestora o serie de indicatori precum: ţinută vestimentară neglijentă, zâmbeşte rar, anxietate socială
ridicată, comportament puţin cooperant, mişcări frecvente ale membrelor în timpul comunicării. Altfel
spus, se pare că judecata detectivilor avea la bază un stereotip al persoanei care minte.
Rezultatele obţinute de astfel de studii precum cele relatate de Vrij şi Winkel (1993) şi Ekman şi
O’Sullivan (1991) trebuie tratate cu prudenţă. Atunci când încercăm o generalizare a rezultatelor,
trebuie să ţinem cont de faptul că aceste studii au o slabă validitate ecologică. Condiţiile de desfăşurare
a acestor experimente nu reuşesc să reproducă cu veridicitate situaţiile reale în care, de exemplu,
detectivii ajung la concluzia corectă că persoana anchetată minte. În realitatea activităţii profesionale
această convingere nu se naşte în doar 15 secunde, ci ca rezultat al unor interacţiuni dinamice şi
prelungite cu persoana anchetată.
293
DORIN NASTAS
294
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
TEMĂ DE EVALUARE
Care sunt indicatorii după care vă ghidaţi dvs. atunci când suspectaţi o persoană că vă
minte? Cum procedaţi în cazul detectării minciunii la adulţi? Ce faceţi ca să depistaţi
minciunile copiilor?
Totuşi, Ekman şi O’Sullivan (1989), nefiind la fel de pesimişti, consideră că este util ca cei care
încearcă identificarea minciunii prin observarea comportamentului să ţină cont de câteva recomandări
ce ar putea să-i protejeze de comiterea unor erori:
1. Să nu uităm de existenţa diferenţelor interindividuale;
2. Să emitem judecăţi doar în baza comportamentelor observate;
3. Să ne străduim să identificăm propriile noastre preconcepţii în legătură cu suspectul;
4. Să ţinem cont de faptul că o persoană poate să prezinte semnele unei stări afective nu doar pentru
faptul că îi este frică să nu-i fie descoperită minciuna, ci şi pentru simplul fapt că … este supărată
de însăşi faptul că nimeni n-o crede; autorii menţionaţi consideră că persoanele care ţin cont de
ultima recomandare au mai puţine şanse să comită ceea ce numesc ei ca fiind „eroarea lui Othello”:
o persoană care spune adevărul în condiţii de stres poate să ne creeze impresia că vrea să ne
înşele.
Cea mai sigură modalitate de detectare a minciunii constă în identificarea acestea în baza
modificării unor parametri fiziologici. Fundamentul unei astfel de detecţii este simplu: minciuna produce
emoţii, iar emoţiile se manifestă fiziologic. După cum menţionează Ekman & O’Sullivan (1989) „atunci
când intervin emoţiile, modificările fiziologice se produc automat, fără posibilitatea de a alege sau
delibera” (p. 299).
295
DORIN NASTAS
realizeze o laborioasă conectare a omului la „detectorul de minciuni”. Mai mult decât atât, acest aparat
poate fi folosit şi în cazul unor mesaje telefonice înregistrate, în cazul unor probe sub forma de
înregistrări video sau audio. Acest aparat oferă şi avantajul de a putea fi folosit pentru a analiza un
discurs sau o frază şi nu doar răspunsuri scurte gen „da-nu” folosite în cazul poligrafului.
Este adevărat că perspectivele folosirii PSE sunt ademenitoare, dar acurateţea estimărilor oferite
de acest aparat este deocamdată îndoielnică. Brenner et al. (1979) au realizat un experiment în care au
creat două condiţii de stres: una presupunea realizarea unui calcul aritmetic complicat şi comunicarea
rezultatului corect, iar cealaltă presupunea o sarcină de cunoaştere tăinuită (subiecţii urmau să ascundă
răspunsul corect de experimentator). Acurateţea identificării celor care ascundeau adevărul prin
utilizarea PSE nu a depăşit semnificativ rata estimării aleatorii. Şi alte studii indică o eficienţă redusă a
PSE în identificarea minciunii (Horvath, 1979; Hollien, 1980). Desigur, cercetările realizate suferă de o
slabă validitate externă, însă, conform lui Podlesny şi Raskin (1977) rezultate negative au fost obţinute
şi atunci când au fost folosite crime simulate şi chiar în cazul evaluării unui lot de criminali.
Datorită faptului că nu există suficiente date empirice, care să susţină eficienţa PSE la ora
aceasta, aparatul nu reprezintă o modalitate credibilă şi eficientă în identificarea minciunii prin analiza
stresului ce transpare în voce (Bartol & Bartol, 1994). De asemenea, din punct de vedere etic, folosirea
acestui aparat fără acordul persoanei este discutabilă.
296
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Introducerea întrebărilor de control are o anume raţiune: ele sunt plasate pentru a distrage atenţia
subiectului inocent de la întrebările relevante. Drept consecinţă subiectul inocent, însă puternic anxios,
reacţionează mult mai intens la întrebările de control decât atunci când este confruntat cu întrebările
relevante. Pentru persoana care minte situaţia este inversă: ea reacţionează mai intens la întrebările
relevante decât la cele de control.
Datele furnizate de unii cercetători indică o rată de succes în identificare a minciunii care variază
între 93% şi 97%. De asemenea s-a constat că atunci când în timpul anchetei este folosit poligraful rata
criminalilor care recunosc fapta este semnificativ mai ridicată (cifrele variază între 30% şi 80%) (Raskin,
297
DORIN NASTAS
1989b).
Alţi cercetători indică pentru această metodă o rată de succes mai moderată, cuprinsă între 80%
şi 90%.
O cercetare în teren realizată de Honts şi Raskin (1988) a urmărit să verifice utilitatea acestei
tehnici. Cercetătorii au adunat timp de patru ani graficele mai multor examinări în baza cărora au
considerat subiectul nevinovat (ulterior, în proces, pentru fiecare subiect s-a confirmat cu certitudine,
prin probe suplimentare, nevinovăţia). Atunci când au realizat examinările, cercetătorii au folosit tehnica
clasică a întrebărilor de control însă, de fiecare dată, au înserat în timpul examinării şi câte o întrebare
de control directă. Ulterior au cerut altor examinatori să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei
subiecţilor examinaţi doar în baza graficelor. O parte din examinatori au primit graficele aşa cum au fost
obţinute, ceilalţi însă şi-au expus opinia pe baza aceloraşi grafice, însă de data aceasta puţin
modificate: din grafice au fost excluse reacţiile la întrebările de control directe. Honts şi Raskin indică
faptul că includerea unei singure întrebări de control directe a fost suficientă pentru a elimina eroarea de
identificare pozitivă excesivă, adică eroarea care cauza incorecta identificare a persoanelor oneste ca
fiind vinovate.
Raskin (1989b) consideră că tehnica întrebărilor de control directe are o serie de avantaje în
comparaţie cu tehnica întrebărilor de control:
1. Ca şi structură este mai standardizată;
2. Este mai uşor de administrat;
3. Necesită mai puţine manipulări ale subiectului şi este mai uşor de suportat pentru acesta;
4. Este mai uşor să explici rezultatele obţinute acelor persoane care se ocupă de caz (avocaţi,
judecătorii, etc.) şi juraţilor;
5. Reduce drastic procentul de persoane inocente care sunt considerate eronat ca fiind
vinovate de mărturie mincinoasă.
298
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
pentru aceste persoane este mai firesc decât a spune adevărul). În general, infractorii psihopaţi mint „cu
sânge rece”, fără să resimtă anxietate sau remuşcări.
Parrick & Iacono (1989) au oferit unor infractori încarceraţi câte 20$ dacă reuşeau să păcălească
poligraful. Au fost selectaţi în calitate de participanţi un număr de 48 de deţinuţi. Jumătate dintre aceştia
au fost diagnosticaţi ca fiind psihopaţi, astfel constituindu-se două grupuri: infractori-psihopaţi şi
infractori-normali. Fiecare din cele două grupuri a fost împărţit aleatoriu în două subgrupuri: o parte
urmau să joace rolul de „infractori mincinoşi” în timp ce ceilalţi urmau să constituie un grup de control,
fiind „suspecţi nevinovaţi”. Cei care urmau să fie infractori mincinoşi au fost instruiţi să fure nişte bani din
haina doctorului care se găsea în cabinetul acestuia. Testul cu poligraful a fost condus de un
examinator experimentat: el avea o experienţă de peste 30 de ani în utilizarea aparatului. Pe ansamblul
lotului de subiecţi s-au obţinut următoarele rezultate: 45 % din cei inocenţi au fost în mod eronat
depistaşi ca fiind vinovaţi, în timp ce persoanele care au comis furtul au fost identificate în proporţie de
86 %. Infractorii-psihopaţi care au comis furtul au fost semnificativ mai greu de depistat.
Rezultatele prezentate anterior precum şi alte date similare sugerează faptul că tehnica
întrebărilor de control este ineficientă pentru discriminarea subiecţilor inocenţi: aproape jumătate dintre
persoanele nevinovate care au fost examinate prin această tehnică sunt depistate incorect ca depunând
mărturie mincinoasă. Utilizarea tehnicii întrebărilor de control directe poate fi o modalitate de a reduce
eficient depistarea pozitivă exagerată a persoanelor inocente.
ÎNTREBARE
299
DORIN NASTAS
BIBLIOGRAFIE
▪ Arrigo, B.A., 2000, Introduction to Forensic Psychology, San Diego, Academic Press.
▪ Bogdan, T., 1973, Probleme de psihologie judiciară, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică.
▪ Ciopraga, A., 1996, Criminalistica. Tratat de tactică, Iaşi, Gama.
▪ Florian, G., 1996, Psihologie penitenciară, Bucureşti, Oscar Print
▪ Florian, G., 1998, Dinamică penitenciară. Reforma structurilor interne, Bucureşti, Oscar Print.
▪ Gudjonsson, G.H., 1985, Psychological evidence in court: results from the BPS survey. Bulletin of
the British Psychological Society, 38, 327-330.
▪ Gudjonsson, G.H., 1995, Psychology and Assesment. În R. Bull, & D. Carson (coord.). Handbook of
Psychology in Legal Contexts, Chichester, John Wiley & Sons, 55-66.
▪ Gudjonsson, G.H., Sartory, G., 1983, Blood-injury phobia: a ‚reasonable excuse’ for failing to give a
specimen in a case of suspected drinken driving, Journal of the Forensic Science Society, 23, 197-
201.
▪ Haward, L.R.C., 1981, Forensic Psychology, London, Blatsford.
▪ Haward, L.R.C., 1990, A Dictionary of Forensic Psychology, Chichester, MediLaw / Barry Rose.
▪ Kapardis, A., 1999, Psychology and Law, Cambridge, University Press.
▪ Loftus, E., 1979, Ewewitness Testimony, London, Harward University Press.
▪ Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., 1992/1997, Psihologie judiciară, Bucureşti, Şansa.
▪ Păunescu, C., 1994, Agresivitatea şi conduita umană, Bucureşti, Ed. Tehnică.
▪ Petcu, M., 1999, Delincvenţa. Repere psihosociale, Cluj, Dacia.
▪ Prună, T., 1992, Prelegeri de psihologie judiciară. Note de curs, Iaşi, Chemarea.
▪ Roşca, A., 1934, Psihologia martorului, Cluj, Ed. Institutului de Psihologie a Universităţtii din Cluj.
▪ Sutherland, E.H., Cressey, D., 1966, Principles of Criminology, N.Y., J.B. Lippincott Comp.
▪ Wicklund, R.A., 1978, Objective Self-Awareness. In: L. Bercowitz (coord.). Cognitive Theories in
Social Psychology, 465-521.
300