Sunteți pe pagina 1din 130

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT
ANUL II, SEM. I - IDD

TITLUL CURSULUI: PSIHOLOGIE JUDICIARĂ


PROPUNĂTOR : CONF. UNIV. DR. IOAN BUŞ
TIPUL CURSULUI – OPŢIONAL – 1 SEM. (Anul II sem. I)
MODALITATEA DE EVALUARE: EXAMEN SCRIS (RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI)

PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI JUDICIARE:

Fenomenul de devianţă socială în general, cel de infracţionalitate în special, implică în condiţiile


actuale ale societăţii noastre, o serie de probleme şi aspecte de un deosebit interes teoretic şi practic
pentru cercetarea ştiinţifică. Dacă problematica teoretică se referă la mecanismele etiologice, la
modalităţile de producere a infracţionalităţii şi la semnificaţiile sociale ale comportamentului infracţional,
cea practică presupune, atât metode de investigare şi cunoaştere, cât şi forme şi mijloace de prevenire şi
combatere a manifestărilor antisociale la nivel individual şi social.
Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea
formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihologiei judiciare. Factorul
determinant al comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu
poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc.
Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o fiinţă care în mod
obişnuit acţionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional. Diversele trebuinţe se manifestă în
conştiinţa persoanei ca mobil al comportamentului, iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot
determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Psihologia judiciară cercetează
comportamentul sub toate aspectele, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi
factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Diagnosticarea
profilului psihocomportamental al infractorului, evidenţierea cauzelor care au determinat comportamentul
acestuia, constituie pârghii esenţiale în conturarea programelor de prevenire.
Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei judiciare sunt:
♦factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;

1
♦mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională;
♦particularităţile psihologice ale personalităţii infracţionale;
♦mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii infracţionale;
♦psihologia victimei;
♦psihologia mărturiei judiciare;
♦modalităţile de prevenire a infracţionalităţii;
♦structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
♦explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
♦dimensiunile psihologice şi psihosociale ale privării de libertate;
♦mass-media şi infracţionalitatea;
♦implicaţiile psihologice ale terorismului contemporan etc.

PROGRAMA ANALITICĂ

Obiective:
1. Dobândirea cunoştinţelor fundamentale de psihologie judiciară;
2. Înţelegerea noţiunilor de comportament şi personalitate infracţională, victimologie,
anchetă judiciară, delincvenţă juvenilă, memoria martorilor;
3. Însuşirea caracteristicilor psihologice ale principalelor categorii de infractori;
4. Însuşirea metodelor de investigare a comportamentului simulat în domeniul judiciar
(tehnica poligraf);
5. Cunoaşterea celor mai eficiente metode de prevenire a infracţionalităţii, precum şi
însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reeducarea şi reintegrarea socială a
infractorilor.

Tematica:
Tema 1
Noţiuni fundamentale de psihologie judiciară
Tema 2
Analiza psihologică a actului infracţional
Tema 3
Tipuri de infractori
Tema 4

2
Profilul personalităţii infractorului
Tema 5
Particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori
Tema 6
Delincvenţa juvenilă
Tema 7
Psihologia victimei
Tema 8
Suicidul
Tema 9
Particularităţile psihologice ale martorului şi mărturiei
Tema 10
Problematica psihologică a anchetei judiciare

Tema 11
Investigarea psihologică a comportamentului simulat
Tema 12
Detecţia simulării prin tehnica poligraf
Tema 13
Psihologia mediului penitenciar
Tema 14
Aspecte psihosociale ale reeducării deţinuţilor

TEMA 1
NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

OBIECT, DEFINIŢIE, CONCEPTE


Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se
manifestă şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem multistratificat
de discipline teoretice şi practice, genetice şi experimentale, de discipline psihologice de ramură adecvate
celor mai diverse genuri şi forme ale activităţii umane.
Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care într-
un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă asupra vieţii celor

3
aflaţi sub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare între psihologia generală şi psihologia
socială, fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă specifică de activitate umană.
Psihologia generală este o disciplină prin excelenţă teoretică şi fundamentală pentru celelalte
ramuri din sistemul ştiinţelor psihologice. Ea evidenţiază condiţiile şi factorii care determină desfăşurarea
vieţii psihice. Studiind natura psihicului uman şi procesualitatea acestuia, precum şi modalităţile sale
specifice de manifestare, psihologia generală, ca ştiinţă, elaborează un sistem de concepte psihologice
corespunzătoare.
Psihologia socială este o ştiinţă particulară, relativ independentă care studiază fenomenele şi
faptele psihosociale individuale, de grup, colective, care iau naştere din comunicarea şi interacţiunea
dintre oameni în toate activităţile lor sociale şi se manifestă în concepţii, motivaţii, atitudini, convingeri,
opinii, comportamente, mentalităţi, tradiţii, stări de spirit, sentimente etc.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se îndepărtează de
la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane
implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară
(infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care aceste
caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale
actului infracţional: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională
(Bogdan, 1973; Buş, 1997 ).
Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama, în primul rând,
de cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu.
Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care prin natura
activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi ale căror hotărâri pot
influenţa destinul acestora. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului care
guvernează intenţia legiuitorului, şi anume, aflarea adevărului. Numai aşa poate fi garantat scopul
procesului penal: “constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală “(C.pr.pen., art. 1). Procesul penal trebuie să contribuie la
apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea
infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Psihologia judiciară impune
o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de
credibilitate şi forţă.
În privinţa metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale şi sociale, şi-a
preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizând tehnici şi instrumente de
investigare specifice acestor discipline: observaţia, experimentul, ancheta psihosocială şi ancheta
judiciară ca metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu), metoda biografică, metoda analizei
produselor activităţii, sondajul de opinie etc.

4
Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură psihologiei
generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un caracter interdisciplinar. În organizarea
şi realizarea demersului său teoretic şi practic, psihologia judiciară utilizează noţiuni şi din disciplinele
psihologice de ramură, cum ar fi: psihologia experimentală, psihologia diferenţială, psihologia cognitivă,
psihofiziologia, psihologia medicală, psihopatologia, psihologia militară, psihologia conduitei etc.
Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea şi perfecţionarea
unui sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative elaborate de alte
ramuri ale psihologiei, în urma testării acestora pe domeniul specific activităţii judiciare; elaborarea unor
modele teoretico-explicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniul judiciar etc.
(Butoi & Butoi, 2001).
Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei metodologii
specifice de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar şi evidenţierea legităţilor
fenomenelor psihice specifice acestui domeniu; oferirea agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a
unor date, informaţii pertinente şi utile cu privire la realitatea psihică din sistemul judiciar, în vederea
stabilirii adevărului; elaborarea unor programe psiho-sociale de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor;
elaborarea unor strategii de terapie educaţională a infractorilor; elaborarea unor programe recuperative de
reintegrare socio-profesională a infractorilor; acordarea de asistenţă psihologică, materializată în
expertizele de specialitate oferite atât organelor judiciare, cât şi infractorilor etc.

COMPORTAMENTUL – PREZENTARE GENERALĂ

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară


cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante.
Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei
persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită
în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul
social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă
corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale.
Obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra persoanei au un anumit ecou, o rezonanţă în
conştiinţa sa, corespund sau nu, satisfac anumite trebuinţe, interese, aspiraţii, idealuri. Între stările interne
ale persoanei şi situaţia în care se află, se stabilesc o serie de raporturi de concordanţă sau de
neconcordanţă, care în plan subiectiv dau naştere trăirilor afective. Toate acestea se realizează într-un
timp şi spaţiu determinat. Corelarea tuturor factorilor prezenţi la un moment dat, dă naştere la un anumit
context, situaţie, împrejurare de viaţă etc.
Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu sunt
altceva decât manifestări de natură spirituală, de conştiinţă socială, în care se împletesc elementele
ideologice, mai mult sau mai puţin sistematizate, cu elementele psihologice.

5
Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de purtătorul lor, pentru că ele se
manifestă şi au la bază concepţiile, normele de conduită pe care le aplică, atitudinile pe care le adoptă,
opiniile pe care le formulează. Fenomenele psihosociale iau naştere din interacţiunea persoanei cu mediul
social în care trăieşte efectiv, din interacţiunea cu situaţiile şi evenimentele cu care intră în contact.
Comportamentul normal, obişnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte să
ofere un răspuns semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în condiţiile
integrităţii funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situaţiei, cât şi în elaborarea
unui răspuns semnificativ şi adecvat faţă de ea. Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de trăsături
psihice şi comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. Înseamnă că
expectanţele noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei game de posibilităţi scontate, consistenţa
internă a formelor sale de conduită fiind complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative şi
adecvate în anumite situaţii. Aceasta presupune aprecierea personalităţii din punctul de vedere al
constanţei formelor de exteriorizare comportamentală.
Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale,
comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi timp, de vârstă şi
de sex, de mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc.
La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta
configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în interiorul sistemului
atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai
profunde în forma de comportament dată.
Modificarea comportametului uman depinde de : a) - situaţia generatoare de fenomene
psihosociale specifice şi b) - persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie.
Prin natura, conţinutul şi gradul ei de periculozitate, situaţia generatoare de fenomene
psihosociale afectează unitatea organism-mediu, care începe să devină extrem de contradictorie,
provocând schimbări în comportamentul persoanei. În aceste situaţii organismul uman face eforturi de
reechilibrare a relaţiei organism-mediu, amplificîndu-şi funcţiile de adaptare. Adaptarea este influenţată
de: labilitatea proceselor nervoase, de temperament, de instinctul de apărare şi conservare, de gradul de
implicare a eului, de afectarea sentimentului siguranţei, de experienţa de viaţă etc.
Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar
cunoaşterea motivelor care o animă, precum şi a scopurilor sale care prefigurează şi orientează anticipat
comportamentul. Prin mijlocirea motivelor şi a scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune
directă cu conştiinţa sub al cărei control este.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat, dobândit al
acestuia. Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană, prin învăţare
înţelegând orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra comportamentului nostru
modificându-l. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi sancţionarea, care
contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea celor necorespunzătoare. Acestea ocupă un

6
rol important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi alte metode
cu acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul de învăţare.
Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în materie de
comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul
conformist, în raport cu normele şi reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere,
semnifică deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici
comportament antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.
Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament
deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant
include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi
încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale,
psihiatrice sau psihopatologice.
Comportamentele deviante, în marea lor majoritate se învaţă prin imitaţie. Primele “succese” ale
unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificaţii, dar şi incitaţii pentru învăţare din partea
celui care imită.
Imitaţia este selectivă şi ierarhică. Nu imităm orice şi oricum. Imităm doar ceea ce ne atrage,
impresionează şi fascinează de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul
model o reprezintă. Observaţia este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică
negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului infracţional.

DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA


După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic, existând
preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic.
În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale
criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-
au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente
antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca
fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.
Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să contribuie
la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale, a zonelor
vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.
Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor s ăi un anume model
normativ şi cultural, facilitându-le integrarea socială. Acesta permite existenţa normală a vieţii sociale,
asigurând atât raţionalitatea comportamentului, cât şi stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezintă
un proces fundamental, care facilitează integrarea individului în societate, prin asimilarea culturii
grupului din care face parte şi a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui
grup. Ca rezultat al socializării, individul aderă la normele şi valorile grupului, făcând din acestea un

7
etalon al propriului comportament. La rândul ei, societatea apreciază indivizii după acest etalon, aşteptând
ca ei să se comporte în moduri predictibile, conforme cu modelul cultural şi normativ.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă
o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris
pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele
care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat, altele se aplică
prin mecanisme neoficiale, informale).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea
afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă.
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o
sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă
penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul
socialmente acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994).
În orice societate şi în orice moment al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de grupurile
infracţionale care încalcă normativul penal, există marea masă a populaţiei care se abate de la exigenţele
convenţionale sau morale. Nici un individ nu se poate supune tuturor exigenţelor normative ale unei
societăţi. În funcţie de anumite criterii, comportamentul acestuia poate lua forme de devianţă socială sau
de delincvenţă.
Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la
poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui
sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de
toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de
stabilitatea vieţii sociale.
Comportamentul deviant poate fi înţeles în două moduri: fie ca produs al incapacităţii funcţionale a
individului, datorită unor deviaţii fiziologice sau anormalităţii psihice (punctul de vedere “substanţialist”),
fie ca rezultat al unui comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate ale
grupului (punctul de vedere “situaţional“). Sancţionarea sau acceptarea acestor comportamente ţine de
criteriile utilizate de diferite societăţi în definirea devianţei (Rădulescu & Piticariu, 1989). Evaluat fie ca
problemă socială sau comportament disfuncţional, fie ca produs tranzacţional al relaţiilor de interacţiune
între indivizi, fenomenul de devianţă se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, distincte pentru
o societate sau alta, care derivă din condiţiile social-economice şi culturale, din modul de viaţă şi
existenţă al soietăţii respective.
Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societăţi emană din cultura de
apartenenţă, care modelează personalitatea de bază sub aspect psiho-socio-cultural. Personalitatea este o
structură fundamental culturală, reprezentând un sistem dinamic, organizat, în cadrul căruia impulsurile
biopsihice sunt puse în concordanţă cu normele şi valorile sociale, interiorizate de individ prin socializare.
Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul social.
Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen

8
normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat
neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el
avînd uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea
semnificativă de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural
determinat, într-o anumită societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională,
cât şi una pozitivă, funcţională. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara
rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează
conformarea, sancţionează, certifică normalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi
normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De aceea,
evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită
şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora.
În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau
criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu
caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale,
impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai controlului social
(poliţie, justiţie etc.).
Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea
este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor
şi grupurilor.
Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de
natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală.
Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă,
ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu conţinut antisocial, faţă de
care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale (Popescu-Neveanu, 1978).
Majoritatea sistemelor de sancţionare şi prevenire a criminalităţii urmăresc, prioritar, controlul
efectiv asupra crimei, ca şi protecţia şi apărarea socială a indivizilor, grupurilor şi instituţiilor sociale, prin
organizarea unor activităţi specifice şi utilizarea unor mijloace menite să asigure atât represiunea şi
constrângerea penală, cât şi prevenirea şi diminuarea surselor potenţiale de criminalitate prin adoptarea de
măsuri de profilaxie socială, culturală şi educativă.
Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni
psihologice cu accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său.
A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie
să ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor
educative.
De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită presiuni
diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa
rezistenţei faţă de restricţii, fie ele morale sau legale.

9
RELAŢIILE PSIHOLOGIEI JUDICIARE CU DIFERITE RAMURI ALE ŞTIINŢELOR
JURIDICE
Între psihologie şi ştiinţa dreptului există numeroase conexiuni, interferenţe şi puncte de
convergenţă, care au constituit premisele teoretice şi metodologice pentru afirmarea psihologiei judiciare.
Magistratul mileniul trei, motivat de simţul datoriei duse până la capăt, nu poate face abstracţie de
noţiunile psihologiei judiciare.
Psihologia judiciară, definită ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a
magistratului în statul de drept, al cărei obiect îl constituie studiul şi înţelegerea aprofundată şi nuanţată a
personalităţii umane implicată în procesul judiciar, are legături cu ştiinţa dreptului, oferindu-i acesteia un
instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu implicare infracţională.
Caracterizat ca o formă de prevenire şi constrângere prin care sunt reglementate şi controlate
acţiunile şi conduitele indivizilor, dreptul include un ansamblu de reguli sociale cu încărcătură normativă.
Dreptul şi normalitatea juridică au un caracter imperativ, stabilind ceea ce trebuie să facă indivizii
angajaţi în anumite acţiuni sociale, prin recompensarea conduitelor dezirabile şi reprimarea celor
indezirabile sau deviante.
Impactul psihologiei judiciare asupra actului de dreptate este resimţit pe mai multe direcţii (Butoi
& Butoi, 2001):
a) îl ajută pe magistrat la înţelegerea aprofundată şi nuanţată a complexităţii individului uman
(autor, victimă, martor etc.), îl avertizează asupra limitelor general umane, oferindu-i acele strategii şi
mijloace prin care acestea pot fi depăşite şi totodată îi recomandă o conduită autocontrolată, imparţială şi
profesională în raport cu cel aflat sub incidenţa legii;
b) oferă magistratului o concepţie sistemică integratoare atât asupra dinamicii şi interacţiunii
întregului ansamblu de factori care contribuie la producerea actului infracţional, cât şi asupra
manifestărilor psihocomportamentale ale participanţilor la acţiunea judiciară;
c) atrage magistratului atenţia asupra faptului că în general, omul acţionează raţional, dar de
multe ori automat şi iraţional, ceea ce presupune o intervenţie preventiv-ofensivă de eliminare sau
reducere a potenţialului de iraţionalitate criminogenă;
d) pentru a înţelege persoanele aflate sub incidenţa legii, magistratul trebuie să cunoască şi să
recunoască inegalitatea înzestrării native a acestora, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale de
provenienţă, diferenţele în pregătirea educaţională şi profesională etc.;
e) interpretând conduitele umane în raporturile interpersonale specifice actului de justiţie,
magistratul trebuie să stăpânească noţiunile referitoare la legităţile psihologice ale personalităţii şi
sensibilităţii umane ( ale actului senzorio-perceptiv, ale memoriei, ale potenţialului cognitiv, afectiv şi
motivaţional etc.);
f) în final, dobândind noţiuni de psihologie, magistratul implicat în actul de justiţie, mai ales în
cazurile complexe, dificile, va şti când şi cum să apeleze la serviciile psihologilor existenţi în

10
criminalistica modernă, în vederea valorificării unor concluzii din rapoartele de expertiză sau constatările
tehnico-ştiinţifice specifice psihologiei judiciare.
Psihologul criminalist îşi aduce o contribuţie importantă la soluţionarea unor cauze penale atât
prin investigarea comportamentului simulat cu ajutorul tehnicii poligraf, cât şi prin întocmirea profilului
psihologic al diferitelor categorii de infractori.
Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, prin aplicarea unor probe
psihologice (testele de inteligenţă, testele proiective, inventarele de personalitate etc.) constituie sursa
unor informaţii deosebit de valoroase atât în descifrarea personalităţii infractorului, cât şi în stabilirea
mobilului care a dus la săvârşirea infracţiunii. Cunoaşterea trăsăturilor de personalitate ale infractorului
contribuie la individualizarea celor mai eficiente tehnici şi metode de audiere şi cercetare a acestuia (Buş,
2001).
Noţiunile de psihologie judiciară contribuie, în dreptul penal, la aprecierea elementelor de culpă,
vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată, responsabilitate etc., ajutând la o bună
dozare a pedepselor şi o justă încadrare a faptelor.
Legăturile procedurii penale cu psihologia judiciară se regăsesc în aceea că o serie întreagă de
activităţi, cum ar fi: confruntarea, percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, ascultarea, nu pot fi eficiente
decât în măsura în care cei ce se ocupă de cercetare vor avea cunoştinţele psihologice necesare cunoaşterii
corecte a conduitelor umane, în raport cu a căror interpretare şi obiectivare actul procedural să aibă
maximum de eficienţă sub aspectul aflării adevărului.
Relaţia cu criminalistica este biunivocă, regăsindu-se atât în aspectele teoretice cât şi în cele
practice ale ambelor discipline. Numai cunoscând psihologia judiciară, criminaliştii vor putea trage
concluzii cu privire la intenţiile, motivaţiile şi acţiunile autorilor şi a victimelor acestora, anticipându-se
conduitele de simulare, victimizare, eludare a identificării, fabricarea de alibiuri etc., toate acestea apte să
ofere indicii de descoperire a autorilor şi probarea vinovăţiei acestora.
În ceea ce priveşte tactica criminalistică, numai dacă ne referim la vasta şi complexa activitate de
ascultare a învinuitului, este clară necesitatea cunoaşterii întregului registru al potenţialului psihologic al
individului uman (învinuit, victimă, martor, părţi, experţi etc.), implicat în procesul judiciar.
Psihologia judiciară menţine legături strânse cu criminologia, care studiază conduita infracţională
din punct de vedere al genezei şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca fenomen sociopsihologic.
Psihologia judiciară oferă criminologiei date şi legităţi, instrumentar şi metodologie.
Psihologia judiciară are legături de interdisciplinaritate cu medicina legală, căreia îi oferă tabloul
psihocomportamental şi caracterial al personalităţii infractorului, ilustrând în mod nuanţat motivaţiile,
tendinţele, potenţialul intelectual, acţional, coeficientul de agresivitate, structura temperamentală şi
echilibrul emoţional în vederea circumstanţierii conduitelor autorului din punct de vedere psihologic şi
ulterior psihiatric, în legătură cu necesitatea juridică a stabilirii gradului de responsabilitate penală.

11
ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARELE IMPLICĂ PSIHOLOGIA JUDICIARĂ ÎN
SISTEMUL JUDICIAR

Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle precumpănitor morale sau


de alt ordin ale profesioniştilor faţă de societate şi faţă de diversele categorii de oameni în raport cu care
îşi desfăşoară activitatea.
Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc exigenţele morale de exercitare a unei
profesiuni. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită profesională. Codul deontologic
cuprinde: constrângeri de conduită morală, precizări referitoare la păstrarea secretului profesional,
recomandări cu privire la respectul faţă de celălalt, recomandări vizând perfecţionarea pregătirii
profesionale, norme referitoare la independenţa personală, reguli de etică etc.
Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate, obiectivitate, competenţă şi
integritate, dreptate şi demnitate, simţ critic şi autocritic, respect pentru semeni.
In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza
activităţii psihologice din sistemul judiciar. Astfel, în S.U.A. un comitet special al Asociaţiei Psihologilor
Americani (A.P.A.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de problema locului
psihologiei în sistemul judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură etică pe care le au psihologii
din poliţie, justiţie sau din instituţiile corecţionale. Au fost formulate recomandări atât pentru problemele
etice pe care sistemul judiciar le creează psihologilor, cât şi pentru problemele etice pe care psihologii le
creează sistemului judiciar.
Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice şi
deontologice (Mitrofan & colab., 1992):
♦umanizează norma juridică, dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia;
♦dezvăluie magistratului pe omul real, concret, unic şi irepetabil în individualitatea sa
biotipologică şi psiho-comportamentală;
♦orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere
psihocomportamental (intenţie, culpă, mărturisire, simulare, recunoaştere, regret, responsabilitate,
iresponsabilitate, prevedere, provocare, consimţământ, stare emoţională etc,);
♦orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii, libertăţii
de conştiinţă şi expresie, a integrităţii psihomorale şi fizice, a liberului consimţământ, a dreptului la
protecţie şi apărare al persoanei implicate în acţiunea judiciară;
♦oferă justiţiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea şi reinserţia socială
a persoanelor private de libertate.
În România, psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fundamentale: 1) în ce măsură psihologii
identifică problemele judiciare, ca intrând în sfera lor de activitate? şi 2) care sunt rolul şi contribuţia
activităţii psihologice, comparativ cu alte discipline, în sistemul activităţii judiciare? Practica judiciară şi

12
politica managerială de administrare a actului de justiţe, sunt în măsură să dea răspuns celor două
întrebări.

Înterbări de control
1. Definiţia psihologiei judiciare.
2. Specificaţi relaţia dintre devianţă şi infracţionalitate.
3. Precizaţi cele mai importante deziderate etice şi deontologice ale psihologiei judiciare.

TEMA 2
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL

COMPLEXITATEA CAUZALĂ A FENOMENULUI INFRACŢIONAL

Fenomenul infracţional este deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat
multidisciplinar. Aceasta implică stăpânirea unor noţiuni de: criminologie, psihologie judiciară,
sociologie judiciară, biologie criminală, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală,
statistică infracţională etc.
Infracţionalitatea deşi este un fenomen social, trebuie cercetată ca act individual, ca act comis de
o persoană concretă într-o situaţie concretă. Este vorba de o acţiune umană, determinată de anumite
elemente psihologice, trebuinţe, tendinţe, motive, scopuri etc.
O viziune coerentă asupra dinamicii şi interacţiunii elementelor întregului ansamblu de factori
care concură la producerea actului infracţional nu o poate oferi decât o concepţie sistemică integratoare
asupra conduitei şi a manifestărilor psihocomportamentale.
Factorii care stau la baza fundamentării teoriilor psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale,
luaţi separat, nu pot explica în mod corespunzător originea fenomenului şi a comportamentului
infracţional. Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-ştiinţific şi metodologic cu posibilităţi
integratorii şi generalizatoare pentru realitatea concretă.
În România, evoluţia fenomenului infracţional este o consecinţă a impactului problemelor
economico-sociale grave, caracteristice perioadei de tranziţie, precum şi a crizei de autoritate pe care au
traversat-o instituţiile statului de drept. Legislaţia lacunară şi supraâncărcarea sistemulul justiţiei penale,
corelate cu deficitul de personal şi logistică, au făcut ca efectul măsurilor preventive şi represive să fie
limitat.
Având în vedere rata înaltă de profit şi gradul scăzut al riscurilor asumate, elemente ale crimei
organizate au apărut şi s-au dezvoltat cel mai rapid în domeniul economico-financiar. Corupţia ameninţă

13
nu numai drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, ci însăşi buna funcţionare a instituţiilor
statului de drept, societatea democratică în ansamblul său.
O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în rândul grupurilor de infractori
autohtoni şi acţionează în cooperare cu aceste, în domeniul traficului de droguri, armament, al afacerilor
cu autoturisme furate, al formelor moderne de sclavie, plasării de valută falsă, introducerii ilicite de
deşeuri toxice, atacul cu arme de foc etc. Prin contrabandă, au fost scoase din ţară o gamă largă de
produse, de la cele de strictă necesitate pentru populaţie, până la obiecte de valoare aparţinând
patrimoniului naţional.
O amploare deosebită au luat actele de înşelăciune, fals şi uz de fals realizate prin cele mai
diverse forme, fraude valutar-vamale şi nerespectarea legislaţiei în domeniul operaţiunilor de import-
export etc. De asemenea, a crescut numărul infracţiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc,
pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea “protecţiei”, sechestrarea de persoane,
violenţele între grupurile rivale de infractori etc.
Ca fenomen social, corupţia reprezintă expresia unor manifestări de descompunere morală şi
degradare spirituală întrucât implică deturnarea şi folosirea avutului public în interes personal, obţinerea
unor avantaje materiale pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, încheierea unor afaceri şi tranzacţii
prin eludarea normelor morale şi legale. O astfel de stare de criză, are un efect demoralizator asupra
întregii societăţi.
Analiza etiologică a acestor forme de manifestare poate indica o multitudine de cauze: standardul
economic, şomajul, alienarea psiho-socială, criza de autoritate, criza morală etc.
Înţelegerea apariţiei fenomenului infracţional şi a evoluţiei sale până când se concretizează în act
infracţional, presupune apelarea la unele noţiuni şi concepte aparţinând principiilor conexiunii şi
determinismului: posibilitate şi realitate; necesitate şi întâmplare; probabilitate; cauzalitate; finalitate şi
scop; lege (Stanca, 1992).
Pentru explicarea mecanismului apariţiei şi dinamicii fenomenului infracţional, este necesar să
pornim de la conceptul de conexiune care presupune interacţiunea obiectelor şi fenomenelor, corelaţia
subsistemelor în sistem şi sistemelor în context.
În concordanţă cu principiul conexiunii, originea şi dinamica fenomenului infracţional nu poate fi
rezultatul unui factor monocauzal şi nici al mai multor factori, ci numai al interacţiunilor dintre aceştia,
care îi dă configurarea şi care are un caracter obiectiv.
Dificultatea demersului teoretic şi de investigare practică a etiogenezei fenomenului infracţional
derivă tocmai din impedimentele ce se ridică în decelarea tipurilor de relaţii care acţionează în mod
specific în acest domeniu.
Apelarea la categoriile “posibilitate şi realitate” mijloceşte surprinderea mecanismului sintezei
între continuu şi discontinuu în trecerea de la o stare la alta în procesul determinării obiective a
fenomenului infracţional. Realitatea acestuia surprinde tocmai starea sa de fapt existentă prin ansamblul
infracţiunilor prezente şi trecute.

14
Spre deosebire de realitate, posibilitatea desemnează totalitatea stărilor virtuale prin care
fenomenul infracţional poate trece, dar pentru care nu există încă suficiente condiţii de realizare. La
nivelul acesteia se impune a fi localizată adevărata prevenire, care trebuie să aibă menirea tocmai de a
împiedica sau elimina apariţia şi influenţa condiţiilor ce facilitează trecerea din sfera posibilului în cea a
realului în cazul unei infracţiuni concrete. Intervenţia oportună şi eficientă este strâns condiţionată de
înţelegerea faptului că dinamica interacţiunilor interne şi externe, actuale sau de perspectivă, a factorilor
biopsihosociali marcaţi de influenţe criminogene, determină o gamă variată de posibilităţi prezente sau
viitoare ale apariţiei şi manifestării fenomenului infracţional.
Graniţele dintre posibilul şi imposibilul infracţional sunt relative, deoarece evoluţia stărilor de
manifestare are un caracter concret şi reprezintă expresia conţinutului intern şi a variabilităţii gamei care
favorizează ori suprimă unele direcţii.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că dacă anumite direcţii ţin de esenţa sistemului, altele se
cantonează la nivelul aspectelor accidentale ale acestuia. Primele sunt direcţii necesare şi se manifestă ca
tendinţe principale şi dominante, pe când celelalte sunt întâmplătoare şi nu depind de condiţiile interne şi
stabile, ci de condiţiile variabile neesenţiale.
Necesitatea fenomenului infracţional este modalitatea de existenţă ori de manifestare a unor stări,
proprietăţi, raporturi sau tendinţe criminogene, circumscrise la nivelul factorilor biopsihosociali, luaţi în
interacţiunea lor, decurgând din natura internă a acestora şi, în condiţii constante, se desfăşoară ca
inevitabilitate, într-un anumit fel bine precizat.
Opusă necesităţii, întâmplarea reprezintă modalitatea de existenţă sau de manifestare a unor stări,
proprietăţi, raporturi sau tendinţe criminogene, localizate la acelaşi nivel, care decurge din factorii
periferici sau exteriori şi se caracterizează prin variabilitate şi inconstanţă, reuşind să se producă sau nu,
să se realizeze într-un fel sau altul, fără să afecteze esenţa sistemului.
Necesitatea şi întâmplarea nu au caracter absolut, ci relativ, inclusiv în domeniul psihologiei
judiciare, astfel că într-un anumit raport sau în anumite condiţii date, ceea ce este necesar poate fi
întâmplător, într-un alt raport sau în alte condiţii. Aşa, de exemplu, furtul comis de o persoană, căreia nu i
s-a oferit şansa unui loc de muncă şi în concepţia sa nu are alte posibilităţi de câştig cinstit, apare ca
necesar, pe când în condiţiile unui loc stabil de muncă, poate fi întâmplător. Schimbarea condiţiilor în
funcţie de loc şi timp, poate conduce la trecerea uneia în cealaltă.
Dacă realitatea, posibilitatea şi imposibilitatea, alături de necesitate şi întâmplare, sunt categorii
care exprimă stări calitative ale fenomenului infracţional, existenţa acestuia implică şi determinări de
ordin cantitativ regăsite în conceptul de probabilitate. El se referă, în acest caz, la posibilităţile devenirii
ilicitului penal, la măsura şi frecvenţa realizării condiţiilor care favorizează trecerea de la o stare virtuală
la una reală, la şansele comiterii unei fapte penale.
Probabilitatea se regăseşte în ecuaţia de frecvenţă ca raport dintre numărul de cazuri de realizare
efectivă a unor infracţiuni şi numărul total de cazuri posibile ale acestora. Probabilitatea are sens şi
valoare numai în cazul infracţiunilor întâmplătoare, pentru că există cel puţin două posibilităţi: să fie
comise sau nu, să fie săvârşite într-o formă sau alta. Probabilitatea capătă o semnificaţie şi o importanţă

15
din ce în ce mai mare, pe măsură ce prognozarea criminologică îşi conturează locul şi rolul în profilaxia
infracţională.
Relaţia cauzală, ca formă particulară a determinării fenomenului infracţional cu genurile sale
proxime şi faptele concrete de manifestare, exprimă un raport genetic şi se obiectivează ca legătură
independentă de voinţa omului între două subsisteme sau elemente ale aceluiaşi sistem care se succed,
unul provocându-l pe celălalt.
Fenomenul care precede şi provoacă producerea unui alt fenomen se numeşte cauză şi care, din
perspectivă criminologică, are drept conţinut interacţiunea factorilor biopsihosociali ce determină, în mod
necesar, infracţiunea. Cauza este condiţia necesară fără de care un anumit comportament nu s-ar
manifesta şi totodată ea precedează efectul fiind invariabil urmată de acelaşi efect.
Efectul reprezintă fenomenul sau procesul care succede cauza şi a cărui producere este
determinată de aceasta. Între cauză şi efect se stabileşte un raport de necesitate. Constanţa acestui raport
este mediată de condiţii. Cauzele provoacă aceleaşi efecte numai dacă acţionează în aceleaşi condiţii, la
fel cum variabilitatea condiţiilor mijloceşte variabilitatea efectelor în raport cu acţiunea aceloraşi cauze.
Interacţiunea dintre cauză şi efect are un caracter complex. Pe de o parte, fenomenele sunt, în
acelaşi timp, în raporturi diferite, atât cauze cât şi efecte, iar pe de altă parte, în producerea efectelor
interacţionează mai multe cauze, acestea la rândul lor acţionând în strânsă legătură cu diverse condiţii.
Odată apărut, efectul poate avea un rol activ asupra cauzei care l-a generat, influenţând-o favorabil sau
nefavorabil.
Condiţiile reprezintă un complex de fenomene ce nu pot genera prin ele însele comportamente
infracţionale, dar care, însoţind în timp şi spaţiu cauzele şi influenţându-le, asigură o anumită evoluţie a
lor pentru producerea efectului. Condiţiile pot fi necesare, întâmplătoare, suficient necesare, insuficient
necesare. Condiţiile însoţind acţiunea cauzei, îşi pun pecetea pe manifestarea ei, grăbind sau încetinind,
stimulând sau frânând apariţia unui anumit efect.
Dificultatea dezvăluirii relaţiilor cauzale în determinarea fenomenului infracţional derivă din
faptul că acestea se corelează cu întreaga reţea a celorlalte relaţii prezente în structura şi dinamica sa.
Pentru facilitarea decelării lor, îndeosebi la nivelul faptelor penale concrete, teoreticienii şi practicienii
sunt preocupaţi de izolarea relaţiilor cauzale din universul relaţiilor posibile, oprindu-se îndeosebi la
mobilurile şi raporturile pe care se fundamentează latura subiectivă a infracţiunii studiate.
Orice infracţiune nu reprezintă altceva decât punctul nodal al intersecţiilor din lanţurile cauzale
care este, în acelaşi timp, determinat şi determinator, având atât valoare de cauză, cât şi de efect. Astfel,
un omor poate avea ca mobil profunda duşmănie şi ură dintre autor şi victimă. Sigur că prin cunoaşterea
prealabilă a acestui mobil în unele situaţii date, se poate acţiona preventiv, dar antecedenţa imediată din
lanţul cauzal are la bază tocmai motivele pentru care s-a ajuns la duşmănia respectivă. Deci, activitatea
preventivă eficientă trebuie să cuprindă în câmpul său de manifestare relaţiile din întregul lanţ cauzal.
Înţelegerea determinismului cauzal al fenomenului infracţional este facilitată de sesizarea acţiunii
concomitente a unei pluralităţi de cauze. În etiologia infracţională se împletesc cauzele interne ce ţin de
natura umană, socială a persoanei şi cauzele externe ce vizează diverşi factori culturali, economici,

16
juridici etc. Ponderea, în cazul infracţiunilor concrete, o deţin însă cauzele interne (bazate pe factorii
individuali) care au greutate specifică mai mare în raport cu cele externe. Altfel nu s-ar putea explica de
ce o persoană, în anumite condiţii, trece la actul infracţional, pe când alta, în împrejurări similare, nu face
acelaşi lucru. Concluzia ce se desprinde este că, în domeniul infracţional, cauza externă nu-şi poate
subordona şi nu poate anula cauza internă.
Analiza specificităţii cauzelor de natură subiectivă si obiectivă, a ponderii lor în lanţul cauzal,
presupune tratarea fenomenului infracţional ca fenomen social - istoric concret, marcat evident de
structura sistemului economico-social, de legităţile care îl guvernează.
Expresia sintetică a complexităţii etiogenezei, stării, structurii şi dinamicii fenomenului
infracţional este dată de lege şi legitate, concepte care surprind, pe de o parte, unitatea acţiunii tipurilor de
interacţiuni abordate (posibilitate şi realitate, necesitate şi întâmplare, cauzalitate şi condiţionare) şi
sistemul ce înglobează ansamblul de legi care îl guvernează, pe de altă parte.
Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre
factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă. În ceea ce priveşte
factorii interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai
puţin favorabil comportamentului infracţional, conturând sau nu o personalitate infracţională. Ambianţa,
condiţiile şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan
infracţional.
Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psihice
începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activităţile
ca şi însuşirile psihice. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut
de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa la
satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse.
Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere reprezintă o
procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei.
O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în care personalitatea
infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în
atitudinea postinfracţională.

FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL


Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, trebuie avute în vedere cele trei faze
ale actului infracţional, şi anume: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza
postinfracţională.
Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii infractorului,
care precede actul infracţional. Această situaţie implică două elemente: a) evenimentul, care determină
apariţia ideii infracţionale şi b) circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează.
În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi
pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite

17
infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză, de lupta motivelor, deliberarea şi
actele executorii antrenând profund, în toată complexitatea sa, personalitatea infractorului. Până la luarea
hotărârii de a comite infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea
informaţiilor declanşatoare de motivaţii ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze
aferent-evolutive, servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. În calitate de pas
iniţial al formării mobilului comportamental infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare
antisocială este de o importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă.
Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al
comportamentului posibil şi, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii
pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde în mare măsură de gradul de
intensitate al orientării antisociale a personalităţii infractorului.
În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei, determinate atât de
predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe declanşatoare.
Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de
surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei
puse în joc. În procesul de deliberare intervin criterii motivaţionale, valorice, morale, afective şi
materiale. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare
măsură actul decizional.
Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă
de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în
faza a doua a actului, faza infracţională propriu-zisă. Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul de
săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este
sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul
infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea
actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici,
culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz,
fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei,
fie desistarea, amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.
Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense. Teama de
neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei
(instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-temporal al desfăşurării faptei etc.), în
funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială etc.)
amplifică aceste stări emoţionale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o
caracteristică a unei activităţi normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte
personale în câmpul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme,
renunţarea la portul mănuşilor, diverse accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la
identificarea autorului.

18
Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra,
de a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională are o configuraţie foarte
variată, conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară.
Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional, întreaga lui activitate psihică
fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat în această
direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la
răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori îşi creează alibiuri care să convingă
autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea de a se
îndepărta în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin diferite
acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şi crea probe, bazându-se pe faptul că, după o anumită perioadă
va fi dificil să se stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente. Alteori,
infractorul apare în preajma locului unde se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare
la desfăşurarea acestora, şi acţionând ulterior prin denunţuri, sesizări anonime, modificări în câmpul
faptei, înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu, internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte
pentru a fi arestat. Toate aceste acţiuni întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit,
identificarea lui.
Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este
întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au asistat sau
au descoperit o infracţiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor.
Asemenea comportare este tipică recidiviştilor, care în urma antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi.
În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta:
minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau
pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”. Când aceste strategii nu au succes, unii infractori
manifestă aroganţă faţă de anchetator sau uneori recurg, chiar la intimidarea acestuia.
Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral
apariţia unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi în special asupra
celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracţiunea, iar la nivel
comportamental acţionează conform legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensivă atât
în timpul săvârşirii infracţiunii, cât şi după arestare, în timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi
în timpul executării pedepsei.
În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru audieri,
comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o atitudine defensivă,
care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi îmbunătăţi condiţia procesuală.
Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia
pe care o are faţă de anchetator. Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie în capacitatea de
argumentare, fie în privinţa probelor pe care le are asupra vinovăţiei lui), acesta va fi extrem de precaut în
ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. Dacă realizează
superioritatea anchetatorului, atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin

19
unele ajustări ale declaraţiilor pe care le face. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în depoziţii,
recunosc o parte la început, apoi neagă cu înverşunare, revin asupra celor declarate, pentru ca în final să
facă o mărturisire, dar şi aceea incompletă.
Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante stipulate în Codul penal (Art. 74,
lit. c), este şi aceea privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii. Această atitudine poate
consta în prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea sinceră pe tot parcursul
procesului, recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact împrejurările legate de aceasta.
Odată ce infractorul a fost depistat şi primeşte pedeapsa stabilită juridic, ideal ar fi să i se
întocmească un profil psihocomportamental, în vederea aplicării unui program corecţional corespunzător.
Dificultăţile în acest domeniu rezidă în faptul că diagnosticarea fiecărui caz în parte este o activitate
laborioasă, necesitând participarea mai multor specialişti (psihologi, magistraţi, sociologi, criminologi,
medici legişti etc.).
Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidenţierea cât
mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial ar constitui cerinţe esenţiale
pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale, având impact
asupra reinserţiei şi reintegrării sociale a acestora.

Înterbări de control
1. Prin ce se caracterizează criminalitatea organizată?
2. Pe ce se axează problematica psihologică a infractorului în faza preinfracţională?
3. Strategii abordate de infractor în faza postinfracţională.

TEMA 3
TIPURI DE INFRACTORI
Investigarea personalităţii infractorului şi conturarea unei tipologii, presupune cunoaşterea
aspectelor generale şi speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice, sociologice, economice,
culturale etc.), care implicit influenţează sau determină comiterea infracţiunii.
Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală. Fiecare
infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice, psihologice
şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii. Din aceasztă cauză propunerea unei
tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noţiune generală, se înţelege o totalitate de trăsături
caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături distinctive ar trebui să ofere o imagine
sintetică asupra infractorului.

20
Aspectele juridice ale infracţiunilor nu se limitează numai la definirea, identificarea şi explicarea
noţiunii şi structurii acestora, ci se extind şi asupra găsirii unor criterii certe de clasificare, în vederea
depistării caracteristicilor lor generale şi specifice.
În criminologia contemporană (Oancea, 1998) predomină încă tipologia lui E. Seelig (1956) şi
tipologia lui J. Pinatel (1963).

Infractorul agresiv sau violent


Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe individuale şi sociale
deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor
se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate,
autocontrol foarte scăzut etc.
Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se manifestă şi prin folosirea
unor obiecte, cum ar fi cuţit, topor, armă, baston etc., iar agresivitatea verbală prin insultă, calomnie,
ameninţare, plângerea la autorităţi etc. (cu predilecţie la infractorii cu o constituţie astenică).
Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este asociată cu
abuzul de alcool, ceea ce determină o creştere a tensiunii emoţionale şi o scădere a capacităţii de
autocontrol, favorizând trecerea la actul infracţional agresiv.

Infractorul achizitiv
Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare, de luare, şi însuşire de
bunuri şi valori în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, de îmbogăţire etc.
Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni: furt, tâlhărie, abuz de încredere, înşelăciune,
tulburarea de posesie, fals şi uz de fals, delapidare, evaziune fiscală, luarea de mită etc. În funcţie de
genul infracţional, acest tip de infractor prezintă anumite particularităţi specifice.

Infractorul caracterial
Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a
omului. Caracterul apare ca nucleu al personalităţii, întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după
consistenţă şi stabilitate. Acesta reprezintă un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj, exprimându-se
printr-un ansamblu de atitudini-valori.
Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în capacitatea
de organizare şi ierarhizare a valorilor sociale. Acest tip de infractor se caracterizează prin: orgoliu,
vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dominaţie, încredere excesivă în sine, suspiciune, instabilitate
comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi, lipsa emoţiilor şi a sentimentelor
superioare etc. Este foarte revendicativ şi deseori intră în conflict interrelaţional.
Cele mai frecvente infracţiuni pe care le comite sunt: furtul, înşelăciunea, abuzul de încredere,
distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.

21
Infractorul sexual
Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violenţă, indiferenţă afectivă,
autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului
moral, sadism sau masochism etc.
La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin dezinhibiţia unor
modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistenţa impulsurilor sexuale şi
imposibilitatea depăşirii lor, pot determina comportamente delictuale. Infracţiunile comise sunt cele cu
tematică sexuală: viol, incest, pedofilie sau chiar omor.
La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă îl face pe partenerul său sexual să sufere fizic
(bătut, chinuit, torturat etc.) şi moral (sfidat, batjocorit, umilit etc.). Uneori, îşi poate consuma actul sexual
numai prin omorârea partenerului, când acesta se află în agonie. În schimb, masochistul îşi satisface
impulsul sexual numai dacă el însuşi este chinuit, torturat (biciuit, rănit, însângerat etc.) sau, la instigarea
lui, un altul aplică unui terţ aceeaşi procedură.
Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu are un sistem etic
interiorizat. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie faptelor sale o semnificaţie negativă. Actul
infracţional se desfăşoară în condiţiile dictate de impulsul sexual puternic, la sfârşitul căruia infractorul se
simte “eliberat” organic şi psihic.

Infractorul ocazional
Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitaţii exterioare, a unor ocazii
speciale. Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazia îl face pe
individ infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul din individ). Majoritatea
criminologilor şi a psihologilor criminalişti susţin că factorii externi sunt predominanţi, dar există şi o
contribuţie a factorilor interni. Astfel, sunt situaţii, împrejurări excepţionale care pot determina la
infracţiune şi pe o persoană care, în alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. O caracteristică a
infractorului ocazional este faptul că el nu recidivează.
Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate, autocontrol
psihocomportamental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etc.
În funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor, acest tip de infractor este de mai multe feluri:
a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe imediate şi prezenţa unor circumstanţe
defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru obţinerea unor beneficii
ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase;
b). infractorul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie, furie, ură,
jignire etc.), pe care nu le poate stăpâni;
c). infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie materială precară,
criză financiară momentană etc.), poate comite o infracţiune;
d). infractorul care comite un delict din imprudenţă, din neprevedere (automobilistul care încalcă regulile
de circulaţie).

22
Infractorul profesional
Infractorul profesional sau de “carieră” este format şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii.
Unica lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură
esenţială a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie
câştigurile financiare, neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care violenţa este
“specialitatea” sa (tâlhăria). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, provenind dintr-un mediu
social disfuncţional.
În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a). infractorul profesional
pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă, câştigându-şi existenţa din săvârşirea unor infracţiuni,
din practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocurile de noroc etc.).
Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei, cât şi a
pregătirii şcolare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice, structură caracterială labilă,
sugestibilitate, tendinţa de supunere, motivaţie scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc. b).
infractorul profesional activ, dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din infracţiuni mai complexe
(furt din buzunare, fals şi uz de fals, proxenetism etc.).
Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist, este
capabil să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a
infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. El planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât
o face infractorul obişnuit. De cele mai multe ori comite infracţiuni acţionând în mod organizat şi în
bandă (furturi prin spargere din locuinţe, magazine, hoteluri, bănci, case de bani, furturi de autovehicule,
contrabandă, escrocherii etc.). Se caracterizează printr-un nivel de inteligenţă mediu sau chiar ridicat, este
insensibil, indiferent afectiv, lipsit de simpatie şi compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers,
răzbunător, are un autocontrol general scăzut, manifestă intoleranţă la frustrare şi nu poate realiza afectul
aşteptării etc.
În general, infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în expectativa
unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa. În penitenciar,
intrând în contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a infracţiunilor,
participând la un adevărat schimb de experienţă, profesorii lui fiind infractorii profesionişti mai în vârstă.
Ca rezultat al infracţiunii, el îşi păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de judecată şi pentru perioada
post-detenţie.
La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar acţiunea este
profund dirijată de raţiune. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare
deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial.
Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele privinţe
deasupra omului normal, obişnuit, nu-i determină acţiunea infracţională fără un mediu favorabil,
reprezentat de condiţiile socio-economice.

23
Infractorul recidivist

Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din obişnuinţă. După comiterea unei
infracţiuni, fiind descoperit şi pedepsit, comite din nou alte infracţiuni. Acesta se caracterizează prin:
imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendinţă de opoziţie,
indiferenă afectivă etc.
Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat, având
impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform legilor “baftei” sau
"ghinionului". Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine
interioară, dificultate de autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate.
Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte situaţii
infracţionale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv.
Un indiciu deosebit de relevant al periculozităţii persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din
trecut faţă de exigenţele legii penale. De aceea, individualizînd pedeapsa, instanţa nu poate face
abstracţie de lipsa sau

de existenţa unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea sau chiar reabilitarea.

Infractorul ideologic

Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun. Infractorul


ideologic este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice, economice, ştiinţifice sau
religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente într-un anumit
stat, motiv pentru care este considerat adversar şi implicit este sancţionat. De regulă, infractorul ideologic
este un militant pentru reforme şi schimbări sociale, economice, ştiinţifice etc. El nu este determinat în
faptele sale de scopuri personale, ci de dorinţa de a face bine altora, de a înlătura suferinţe sau nedreptăţi.
Istoria a demonstrat că mulţi militanţi politici, consideraţi la un moment dat ca infractori, şi pedepsiţi
pentru aceasta, ulterior ideile lor au triumfat, iar aceştia au fost consideraţi eroi. Nu se consideră infractori
politici, persoanele care comit acte de terorism.

Infractorul debil mintal

Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populaţia penală este ridicat, ceea ce
presupune existenţa unui tip special de infractor şi anume infractorul debil mintal. Infracţiunile comise de
acesta sunt în funcţie de gradul debilităţii sale (uşoară, medie, gravă).

Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziţia de cunoştinţe,
fără a putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. Atenţia şi memoria funcţionează limitat,
iar autocontrolul este foarte scăzut Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipseşte
cu desăvârşire. Conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă seama de limitele restrânse ale propriei
judecăţi. Apreciază realitatea după nivelul său de înţelegere. Îi lipseşte capacitatea de prevedere şi

24
implicit consecinţele faptelor sale. La deficienţele mintale se adaugă şi carenţele caracteriale, ceea ce îl
face şi mai mult un inadaptat social. Insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament
infracţional cu atât mai periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este
lipsit de posibilităţile de adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nou intervenite în ambianţă.

Infractorul alienat

Criminologia şi psihologia judiciară modernă abordează studiul personalităţii infractorului alienat


în procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele şi condiţiile ce se manifestă în
circumstanţele atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se
orientează într-un sens etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura
personalităţii individului, capacităţile sale intelectual-afective şi motivaţionale, modul cum ele contribuie
la realizarea conduitei deviant-aberante.

Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalităţii, care afectează


funcţiile cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi terminând cu acţiunile, activitatea şi conduita
socială. Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe şi acţiuni străine de realitatea în
care trăieşte. Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de emoţii şi stări afective puternice, explozive,
necontrolate.

Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un pronunţat
proces de înstrăinare şi însingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacând
prin surprindere, pe neaşteptate, din “senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),.
Infractorul alienat nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale, ceea ce îl face iresponsabil şi implicit
nu răspunde penal (Oancea, 1998).

În funcţie de boala de care suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul schizofrenic,
paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic sau psihic, senil. La
aceştia se mai adaugă o altă categorie, şi anume infractorul alienat datorită unor cauze organice,
îmbolnăviri grave care afectează în special, sistemul nervos central (Mărgineanu, 1999).

Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea,


descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor, după cum urmează (Banciu, 1992):
1).Delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită şi cifra neagră a criminalităţii. Ea cuprinde
totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au fost
descoperite şi înregistrate de instituţiile penale. Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a ilicitului
penal, însă estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice,
operaţionale şi statistice;
2).Delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârşite în realitate şi care au
fost depistate şi identificate de către serviciile specializate. De regulă, cifra delincvenţei descoperite este
inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi;

25
unele delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă
etc.;
3).Delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi
înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale. Volumul ei este
mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel unele delicte sunt
graţiate şi amnistiate, altele nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii termenelor legate de prescripţie,
decesul delincvntului etc.

Întrebări de control
1. De ce este importantă conturarea unei tipologii a infractorilor?
2. Care este diferenţa dintre infractorul professional activ şi cel pasiv?
3. De ce nu răspunde penal infractorul alienat mintal?

TEMA 4

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi
perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o
fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea
manifestărilor antisociale.
Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersectează, în cadrul duelului judiciar,
funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele
sale sunt condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce
spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există
şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al
obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice.
Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi
dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează
activitatea la serviciile psihologiei judiciare.
Factorii externi nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul
particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele
înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate
acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi

26
reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest
spaţiu.
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni
atipice cu caracter antisocial sau disocial.
Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare
socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care
trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi
mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare
(Banciu, 1992).
Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a reuşit să
se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod
frecvent legea:
INADAPTAREA SOCIALĂ.
Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptaţii, cei greu
educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a realizat în
condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea
cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici etc.)
unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-
cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului
zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa
necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii
nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune.
Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o
reacţie atipică.
DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI.
Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează în taină,
observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în special.
Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care
nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul. El joacă rolul omului
corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialităţii” infracţionale. Acest
“joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun
observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot
mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.
IMATURITATEA INTELECTUALĂ. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe
termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la
prezent, acordând o mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este
centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă. Imaturitatea intelectuală nu se
suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili

27
un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la
comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a
conduitelor în fapt (Bogdan & colab., 1983).
IMATURITATEA AFECTIVĂ. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în
favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate
psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul
afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor plăceri
imediate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi
importante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional.
Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi
comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.
INSTABILITATEA EMOTIV-ACŢIONALĂ. Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare
primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din
punct de vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi
nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o
trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde tr
aumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea
emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei
autonomii afective, insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi
sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de
autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.
SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ. Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o
stimulare spre acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic
reacţiilor acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială,
aceasta ducând la canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor
personale, indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
FRUSTRAREA. Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în
speranţele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în mod
tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării subiectului
de ceva ce îi aparţinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult
sau mai puţin dramatică a nereuşitei. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de către o
persoană şi poate fi trăită ca frustrantă de către alta.
Starea de frustrare se manifestă printr-o emoţionalitate mărită, şi în funcţie de temperamentul
individului, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv (stabilitate – instabilitate emoţională)
se poate ajunge la un comportament deviant, individul nemaiţinând seama de normele şi valorile instituite
de societate (Preda, 1998).
Procesul de frustrare implică trei elemente: a) cauza sau situaţia frustrantă în care apar obstacole
şi relaţii privative printr-o anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe; b) starea psihică (trăiri

28
conflictuale, suferinţe cauzate de privaţiune etc.); c) reacţiile comportamentale, efectele frustrării
(Popescu-Neveanu, 1978). Frustrarea se dezvoltă din conflict, generându-l la rândul său, mai ales atunci
când starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificată, subiectivă a unei intenţii
răuvoitoare. Conflictul reprezintă doar o condiţie generală care poate duce la instalarea stării de frustrare.
Pentru a se produce frustrarea trebuie să aibă loc “priza de conştiinţă motivaţională“ prin care i se atribuie
persoanei frustrate o intenţie răuvoitoare (Rudică, 1985). La infractori aceasta apare ca o proiecţie a
motivării unor fapte antisociale pe care le-au săvârşit. Imposibilitatea de a pune în acord trebuniţele
interne cu exigenţele mediului social duce la apariţia unor conflicte emoţionale şi stări de frustrare.
Reacţiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant şi de personalitatea
celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de unele
drepturi, recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii acestor
drepturi se interpun unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o
stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei
corticale de comandă a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.
Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă
cu intenţiile celorlalţi. Reacţia la această situaţie poate fi activă, deci agresivă, pentru ca subiectul să-şi
impună intenţiile sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi.
Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi
amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe
moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale grave.
Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a
factorilor frustranţi cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia
acordată factorilor conflictuali şi frustranţi prin procesul de evaluare şi interpretare.
COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un
conţinut afectiv foarte intens, favorizate de situaţii, evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter
frustrant. Complexul de inferioritate reprezintă o structură dinamică inconştientă, înzestrată cu mecanisme
de autoreglare, reprezentând reacţia împotriva existenţei, la nivelul întregii structuri a personalităţii, a
unei surse permanente de dezechilibru (Popescu-Neveanu, 1978). Din punct de vedere comportamental,
complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului când acesta nu reuşeşte să reducă o tensiune psihică,
ci o fixează.
Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un
sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în
jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare
fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi. Complexul de
inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de
tip inferior orientate antisocial.
J.Pinatel (1971) arată că la majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu al personalităţii ale
cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Alături

29
de aceste trăsături ale nucleului personalităţii criminale sunt menţionate şi aşa-numitele variabile, care se
raportează la aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale
individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal,
guvernându-l, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia conduitei criminale.
EGOCENTRISMUL reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se
află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine
invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de
propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele
celorlalţi, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi
minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în
loc să-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.
LABILITATEA este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi
ca atare o accentuată deschidere spre influenţe. Infractorul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel
că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă,
individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa
pericolului public şi a sancţiunii penale. Nu realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal.
AGRESIVITATEA reprezintă un comportament violent şi destructiv orientat spre persoane, obiecte
sau spre sine. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra
unui obiect, acţiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube,
jigniri sau dureri (Ranschburg, 1979). Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv,
consumate pe plan acţional sau verbal, care în mod obişnuit constituie o reacţie disproporţionată la o
opoziţie reală sau imaginară (Bogdan, 1983). Deşi există şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe
ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensivă directă, cu adresă ţintită, punere în pericol etc.
Agresivul nu aşteaptă ca situaţia conflictuală să apară, ci caută să o provoace, uneori chiar printr-o acţiune
de avertisment. El atacă intens şi numai la un pericol iminent fuge. Agresivitatea este un fenomen de
convertire comportamentală spre o acţiune automată, neelaborată, persoana decăzând din nivelul
autodeterminării morale (Pamfil & Ogodescu, 1976).
La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atunci când acesta comite infracţiuni
prin violenţă. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale personalităţii infractorului.
Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranţa la frustrare, ci şi de forţa exacerbată a
trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina ( Mucchielli, 1981). Agresivitatea şi violenţa infractorilor
este declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor
drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea.
Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se
prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea
violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa
de omor, vătămarea corporală etc.

30
J.Pinatel mai distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională.
Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele
pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se
relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat,
conştient.
INDIFERENŢA AFECTIVĂ este strâns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa
emoţiilor, a sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi
durerile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de problemele altora. Indiferenţa afectivă redă în fond
stările de inhibare şi dezorganizare emoţională. Această latură a personalităţii infractorului se formează de
la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important
deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional
adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de
inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de
infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în
faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.
După cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrării în acţiune a trăsăturilor din nucleul
personalităţii criminale atunci când se trece la actul infracţional agresiv. Dintre aceste trăsături, labilitatea
şi gradul agresivităţii par a influenţa cel mai mult pragul delincvenţial.
Aceste componente ale personalităţii criminale se pot întâlni şi la celelalte persoane, însă la
acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la
delincvenţi. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi rezidă în pragul delincvenţial. Astfel,
delincventul format, recidivistul, în opoziţie cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu aşteaptă
ivirea unei situaţii propice, a unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează.
Cu cât trăsăturile personalităţii criminale sunt mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul infracţional.
Infractorul are o personalitate psiho-morală deficientă. Ca urmare a orientării axiologice, a
sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o
muncă socială susţinută. Această incapacitate este dublată de atitudinea negativă fată de muncă, faţă de
cei ce desfăşoară o activitate organizată, productivă. Nu se poate spune însă că această atitudine, că
această incapacitate fizică este generată de deficienţe ale voinţei. Procesele volitive funcţionează la ei în
mod normal, conţinutul lor se îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acţiuni
antisociale. Atitudinea negativă faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scop mai
consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire de sine, o continuă stare de
irascibilitate. Această nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul vieţii lor, spre vagabondaj şi
aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizează activitatea infracţională. Faptul că în
decursul activităţilor, infractorii îşi constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei
sau lipsa imaginaţiei creatoare, dar în acelaşi timp mai probabil o specializare superioară, fapt ce
contrazice teoria despre inteligenţa nativă, specifică a infractorilor. Analizând modul lor de lucru,
ajungem să recunoştem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variaţii pe

31
acelaşi motiv fundamental. Cu toate acestea, măiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate,
inventivitate, fantezie, precum şi o dexteritate deosebită ce se dobândeşte pe baza unui antrenament
îndelungat.
Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succesele obţinute în
activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de
vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă faţă de societatea care
refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi
timp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna.
Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor valori etice
către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare
faţă de propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt
insensibilitate, indiferenţă în urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol.
Egoismul elimină complet orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se
remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forţă mobilizatoare majoră, constituind resortul
care îl împinge spre acţiune.
Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general, cuprinzând acele
elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare de infractori.
Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică, ea permite un număr nesfârşit de excepţii, un joc
mare de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialităţi
infracţionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la un infractor la
altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează.

Înterbări de control
1. Care este importanţa teoretică şi practică a întocmirii profilului psihologic al infractorului?
2. Relaţia costuri – beneficii în activitatea infractorilor.
3. La ce se referă imaturitatea intelectuală a infractorului?

TEMA 5
PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE
INFRACTORI

Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct de vedere
teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative
privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi totodată, la evidenţierea unor aspecte privind
formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajută la organizarea unor acţiuni
sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială.

32
Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând
organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială. În al
doilea rând, cunoşterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenţiei lor de
stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor.
Prezentăm în continuare particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:
CERŞETORUL - formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că cerşetorul are
o personalitate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, stiind să-şi valorizeze
defectele fizice în aşa fel încât să impresioneze, să sensibilizeze. Acţionează prin intermediul rolului jucat
verbal, prin mimica şi costumaţia adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode
cu totul deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage atenţia
trecătorilor şi a obţine compasiunea lor. Cerşetorul dispune de inteligenţă emoţională şi un grad ridicat de
adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare dată face apel la principiile creştine,
invocând divinitatea.
Unii cerşetori îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, oraş, cartier. Locurile pe care le preferă
cerşetorul sunt cele cu afluenţă mare de public (pieţe, gări, la intrarea în magazine, săli de spectacol,
stadioane, mijloace de transport în comun şi staţiile acestora etc.) sau cele care prin specificul activităţii
generează compasiune (biserică, spital etc.). Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi apar fie
etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice
sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea
trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc.
Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate “reţele” naţionale sau internaţionale, liderii acestora având
un profit consistent, uneori chiar fabulos. În reţea sunt foarte bine organizaţi, respectându-şi fiecare
ierarhia şi rolul pe care îl are: unii transportă şi plasează cerşetorul în locul stabilit, alţii trec periodic, la
anumite ore, să ia banii rezultaţi din cerşit. Cea mai mare parte din banii adunaţi trebuie să o predea
şefului său, care îi asigură şi “protecţia.” Cerşetorul care nu reuşeşte să adune suma stabilită, este pedepsit
de şeful lui, uneori, foarte dur.
HOŢUL - săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă din mişcări
relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea şi
transportarea acestuia într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului
şi apoi îndepărtarea rapidă de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări şi implicit
identifica. Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul, dar acest lucru se referă numai la acţiunea în
sine, deoarece pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuţioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul
predominant fizic al acţiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui
caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mişcărilor sunt rezultatele în primul rând al exerciţiului şi,
numai în al doilea rând, sunt favorizate şi de unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase
fundamentale, nivelul de dezvoltare şi perfecţionare al analizatorilor etc.). Automatizarea unor mişcări
specifice, declanşate de stimuli specifici, în urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat şi perfecţionat îi face
pe unii hoţi “să fure fără să vrea”.

33
Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă în situaţia dată şi organizarea
imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de operare, deşi unele
ingenioase, se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul acestuia de a acţiona într-o situaţie sau alta,
în general, se împrumută prin imitaţie. Ca şi ceilalţi infractori, hoţul nu are o gândire care să exceleze prin
calităţi deosebite, deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. Hoţul acţionează după “şabloane
şi reţete” puţin variabile, fiind lipsit de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral. Înclinaţia spre
risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse
de reuşită. Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune
rezistenţă, numai în cazul când este atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi, nefavorabili, cu
nereuşita acţiunii infracţionale îl determină pe hoţ să fie superstiţios, uneori chiar mistic.
HOŢUL DIN BUZUNARE SAU ŞUŢUL cum i se mai spune, acţionează de obicei, numai în
locurile aglomerate (magazine, gări, pieţe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de
spectacole etc.). În mod obişnuit, locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc., unde
întotdeauna se păstrează valori. De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă la
îmbrăcămintea infractorului, mijloacele de operare, trucurile folosite şi altele. Anotimpurile
preferate ale hoţului din buzunare sunt cele călduroase, deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor,
cu buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce oferă mai puţine obstacole. Furturile din
buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc., iar ziua numai la anumite ore, în
special în mijloacele de transport în comun, când lumea este grăbită şi se înghesuie să plece sau
să vină de la serviciu sau de la diverse spectacole. Când au loc manifestaţii cultural-sportive, în
special meciuri de fotbal, concerte şi spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Dacă
persoanele au mai consumat şi băuturi alcoolice, misiunea hoţilor din buzunare este mult uşurată.
Hoţii din această categorie, îi sesizează foarte uşor pe cei distraţi, neglijenţi, naivi etc. Femeile
îndrăgostite, bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru hoţi. Aceştia nu au nici un fel de scrupule,
speculează toate situaţiile din care pot profita. Acest tip furturi au o incidenţă mai mare în
preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă în special magazinele,
deoarece sunt mai puţin suspectate decât bărbaţii, deşi uneori ele acţionează în complicitate cu
bărbaţii.Hoţul din buzunare operează de regulă în echipă, fiecare membru având un rol bine
stabilit. De exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage portmoneul sau
ceasul, iar altul, plasat în spatele acestuia, primeşte obiectul furat. Instrumentul ajutător cel mai
folosit în comiterea faptei este lama. Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor, în primul rând
după îmbrăcăminte şi apoi după “tapiţerie”, cum îi spun ei la “faţă”. Este tentat să se îmbrace cât
mai elegant, pentru a nu crea suspiciuni şi pentru a poza în cetăţeni onorabili. Întotdeauna sunt
bărbieriţi proaspăt şi tunşi normal, nu poartă plete, ca să nu atragă atenţia. Cu toate acestea, ei
pot fi uşor recunoscut deoarece cei mai mulţi sunt creoli, miros a parfumuri tari, îşi ung părul cu

34
gel şi poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente, ceea ce nu are nimic comun cu
distincţia.
Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele “husănilor”-
expresie pe care o atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână.
Procedeul este obligatoriu, mai ales când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un
pulover, o bască, o sacoşă, o pungă din plastic de culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de
identificare a hoţului din buzunare sunt gesturile tipice în staţiile mijloacelor de transport în
comun, înainte de sosirea acestora. Alegându-şi victima, hoţul începe să facă diferite mişcări din
încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o relaxează, o contractă…, îşi încălzeşte
tendoanele mîinii). Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoţului este tot mai
accentuată, emoţiile crescând în intensitate. La apariţia mijlocului de transport în comun, i se
schimbă culoarea feţei, alternând paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoţul din
buzunare dă mereu din cap şi transpiră intens. Suspicios, aruncă neâncetat priviri în spatele său,
concomitent mişcându-şi arătătorul şi indexul mâinii cu care urmează să facă “priza”. Zâmbeşte
fără motiv, dacă cineva se uită la el, îşi trece de mai multe ori mâna prin păr sau se piaptănă, se
şterge cu batista etc.
Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu ceilalţi membri ai
grupului infracţional. Apropiindu-se mijlocul de transpost în comun, ei se intercalează printre
călătoriidinstaţieîntroanumită ordine, în raport cu sarcina pe care o are fiecare.
Unii hoţi din buzunare, când observă că i s-a făcut rău cuiva, sunt primii care sar în
ajutor. Intenţiile lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-l “opera” pe cel neajutorat.
Argoul hoţilor din buzunare este foarte important în acţiunea infracţională. În scop
preventiv, aşa-zisele “neologisme de tarabă” nu trebuie pierdute din atenţie, în sensul că auzindu-
le, trebuie să ne pună în gardă că persoanele respective fac parte din categoria răufăcătorilor.
Cunoscând şi sensul unor asemenea cuvinte, se poate afla intenţia celor care le utilizează, luând
măsuri în consecinţă.

În argoul hoţilor din buzunare, cuvântul “coajă”, de pildă, înseamnă portofel; “ploască” –
geantă; “lămâi” – bani; “moară” – ceas; “spital” – palton; “căldură” – buzunarul din interior al
hainei; “caraimane” – buzunarele exterioare; “nicovală” – spate; “semans” – buzunarul de la
spate al pantalonilor; “fulg” – borsetă; “scafă” – mână; “lustră” – pălărie; “mahăr” – şef;
“arhiepiscop” – persoană cu bani mulţi; “scalpet” – beţiv; “usturoi” – atenţie; “piper” – nu ţine;
“strănut” – e al nostru; “şalupe” – pantofi; “udătură” – trădare; “boboci” – îl atacăm; “papură” –
pericol mare; “săpun” – să fugim repede; “sirop” – victimă; “varză” – acoperire; “ţest” – inel;
“cercuri” – cercei (Tandin, 1999).

35
O categorie aparte sunt hoţii de maşini. Aceştia acţionează şi independent, dar mai ales
constituiţi în reţele naţionale şi transnaţionale. O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat
legături în rândul grupurilor de hoţi autohtoni şi acţionează în cooperare. Traficul cu autoturisme
de lux, a devenit o afacere deosebit de profitabilă, obţinându-se sume foarte mari de bani.
Furturile de autoturisme, în special de lux, se efectuează la comandă (se caută o anumită marcă,
model sau an de fabricaţie). Aceste reţele de hoţi dispun de aparatură performantă, sofisticată
atât pentru anihilarea sistemelor de alarmă cu care sunt prevăzute autoturismele, cât şi pentru
falsificarea seriilor de identificare a acestora. Acest tip de hoţi sunt experţi în forţarea geamurilor
şi în deschiderea uşilor.

Unele autoturisme, după ce au fost furate li se schimbă imediat, numerele de înmatriculare, plăcuţele
cu seriile de identificare, culoarea, prin revopsire, sunt falsificate documentele de provenienţă sau se
întocmesc altele false şi sunt transportate în altă localitate spre vânzare. Alteori, în ateliere clandestine,
sunt dezmembrate şi apoi valorificate ca piese de schimb, în toată ţara. Există hoţi care fură numai piese,
accesorii auto sau bunuri pe care le găsesc în autoturisme. De asemenea, sunt hoţi care fură autoturisme
pentru a le folosi la comiterea altor fapte infracţionale ( furturi din locuinţe, magazine etc.), după care le
abandonează, fie în stare normală, fie accidentate.
O altă categorie, sunt hoţii ocazionali, care fură autoturismele mai mult în scop de distracţie. In timp
ce se vin de la o petrecere, neavând alt mijloc de transport, sau din teribilism, recurg la furtul unui
autoturism, pe care îl abandonează când ajung la destinaţie sau când s-a terminat combustibilul. Uneori,
aceştia profită chiar de neglijenţa proprietarului, care îşi lasă portierele autoturismului neasigurate cu yala
sau îşi uită cheile în contact, în bord etc.
SPĂRGĂTORUL - se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă şi prin utilizarea forţei
ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern, posedă temeinice
cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracţional presupune acţiuni complexe, de
securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Pe lângă
inteligenţa practică, necesară efectuării unei spargeri, ei au nevoie şi de unele calităţi deosebite, cum ar fi
calmul, curajul, “sângele rece”, aprecierea corectă a situaţiei etc. Utilizând violenţa în apărare, spărgătorii,
se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri, de hoţi. De multe ori când nu găsesc
bani sau bunuri de valoare, devin răzbunători , distrugând totul.
TÂLHARUL – acţionează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puţin circulate. Întreaga sa
activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie fizică, somatică adecvată.
Ca particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale, putem aminti o motricitate sporită
faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deşi tâlharul recurge la
asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind
elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă acţiunea infracţională.
În ultima perioadă, în funcţie de noile condiţii de viaţă, modurile de operare ale tâlharilor s-au
diversificat. Astfel, au apărut tâlhăriile comise din autoturisme, autocare şi T.I.R. – uri, atât în ţară, cât şi

36
în afara graniţelor. Banda de tâlhari încadrează şi urmăreşte autovehicul ţintă cu ajutorul autoturismelor
proprii. Când condiţiile sunt favorabile, cei din faţă îl blochează, iar cei din “coarda de urmăritori”,
mascaţi cu cagule, deghizaţi în poliţişti etc., înarmaţi cu pistoale sau bâte, pătrund în autovehicul şi îi
tâlhăresc pe pasageri de bani, valută, bijuterii sau bunuri de valoare, după care dispar rapid de la locul
faptei.
Victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi calm pentru a zădărnici acţiunea
agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu şi cel mai eficace. Sub nici o formă nu trebuie să
accepte resemnarea.
INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, şantajistul etc.) - din punct de vedere
psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă
o inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil,
crează impresia că are relaţii multe şi sus – puse, că este influent şi altruist. Are un aer de gentlemen şi un
talent eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta forţa fizică este mai puţin importantă,
în general fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri
(escrocherii) săvârşirea infracţiunii. Modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent pe
cale verbală. Deşi nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat
scopului urmărit, accesibil victimei. Îşi alege dintre victimele potenţiale, pe cele mai naive sau predispuse
la înşelăciune. Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscător al
psihologiei oamenilor, ştie să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar şi etalând o înfăţişare
generală atrăgătoare. Se îmbracă elegant, acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare, se
manifestă ca foarte bun prieten şi camarad de drum sau petrecere. Este vorbăreţ şi dispune de o fantezie
exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea rolurilor pe care le interpretează.
Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa, logica şi mai ales prudenţa
victimei. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile acestuia, deoarece
acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. În acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile
victimei şi succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această situaţie face ca fiecare din cei doi
protagonişti să joace un rol important. În această diadă, între autor şi victimă, funcţionează o relaţie de
insolită complicitate, succesul primului nefiind posibil fără coparticiparea celui de al doilea. Infractorul
intelectual speculează credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranţa, dorinţele victimei etc.
Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-şi asume o identitate
convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele. Identitatea asumată este
adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară momentană care vinde bunuri de
valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin
minciună fiind punctul său forte.
Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intelectual acţionează sub identitate
falsă, sens în care depune toate diligenţele pentru a intra în posesia actului de identitate sau legitimaţiei
altei persoane, de la care le obţine prin furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplică

37
propria sa fotografie şi se prezintă sub identitatea respectivă, pe care periodic o schimbă. Pentru
falsificarea actelor şi documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare, copiatoare etc.).
Escrocii folosesc adesea legitimaţii false, atribuindu-şi tot felul de calităţi, de la inspectori în
ministere, organe ale puterii şi administraţiei de stat , la persoane în diferite posturi cheie (procurori,
avocaţi, ofiţeri de poliţie etc). Aceştia promit potenţialelor victime, că rezolvă orice: repartizarea sau
cumpărarea de locuineţe, terenuri de construcţie, obţinerea unui serviciu, instalarea rapidă a unui post
telefonic, obţinerea unor împrumuturi bancare, procurarea de medicamente străine, efectuarea de
tratamente în străinătate, procurarea unor locuri de veci etc.
O altă categorie de infractori sunt “bişniţarii sau şmenarii”, care comit înşelăciuni cu ocazia
schimbului valutar (“şmenul” este un teanc de hârtii de forma unor bancnote). Între două bancnote reale
se aşează un teanc de bucăţi de hârtie cu aceleaşi dimensiuni ale bancnotelor, dând impresia unei anumite
sume de bani, “corespunzătoare” tranzacţiei. Iniţial, “şmenarul” îi prezintă “clientului” teancul real de
bancnote, iar într-un moment de neatenţie creat special, schimbă teancul real cu “şmenul”. Cele două
teancuri de bancnote ( cel real şi “şmenul”) sunt prevăzute cu bendiţe identice din plastic, pentru a nu fi
sesizată diferenţa. Imediat ce “şmenul” a fost plasat victimei, infractorul, printr-o strategie derutantă
special creată (“semnalarea” apariţiei unui lucrător de poliţie), dispare de la locul faptei. Victima, ştiind
că a efectuat o tranzacţie ilegală, ascunde repede “banii” şi dispare şi ea de la locul faptei, descoperind
mai târziu ce i s-a întâmplat.
De asemenea, nu trebuie neglijate ţigăncile gicitoare în: cărţi, ghioc, bobi, cafea, palmă etc.,
vrăjitoarele care prin descântece, crează impresia că scot răul din oameni etc.
Chiromanţia este o practică superstiţioasă care susţine că se poate ghici caracterul sau destinul
cuiva, pe baza interpretării liniilor din palmă. În general, această practică este apanajul ghicitoarelor. De
cele mai multe ori ghicitoarele profită din plin de naivitatea şi credulitatea victimelor. Având o intuiţie
remarcabilă, ghicitoarele descoperă foarte rapid problemele victimelor, dându-le satisfacţii, precum:
promisiuni de căsătorie, prosperitate, viaţă lungă, călătorii, o posibilă răzbunare etc., promiţând-le
îndeplinirea tuturor dorinţelor.
De cele mai multe ori, informaţiile sunt oferite chiar de către victime sau sunt culese de către
ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. O banală discuţie conduce la intuirea statusului social
şi sentimental al victimei. Pe măsură ce încep să ghicească în palmă, în funcţie de confirmările sau
infirmările victimelor, ghicitoarele îşi adaptează, îşi orientează strategia prezicerii.
Ghicitoarele şi vrăjitoarele pretind de la victime sume de bani, bijuterii, îmbrăcăminte etc.
Vrăjitoarele care “dezleagă” cununii, pretind pe lângă bani chiar şi rochia de mireasă, coroniţa, seturi de
lenjerie pentru pat, perne, care să le “servească” la ritualuri şi care nu mai pot fi înapoiate, chipurile,
deoarece necuratul ar tăia astfel vraja.
ASASINUL este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin: irascibilitate,
impulsivitate, agresivitate crescută, labilitate, autocontrol foarte scăzut al reacţiilor instinctiv-emoţionale,
intoleranţă la frustrare, viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferenţă afectivă, complex de inferioritate
etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, având o capacitate de raţionalizare scăzută, instabil şi

38
superficial în relaţiile cu ceilalţi, ceea ce îl face să se angajeze chiar spontan în situaţii conflictuale,
reacţionând violent. Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care
oferă situaţii conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.
După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare, fanatism
etc.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta, putem să ne dăm seama dacă avem de-a
face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o
relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuale pe calea asasinatului. Este deci
o aparentă satisfacţie, o detensionare momentană după actul săvârşit. Situaţia conflictuală în care se află
asasinul este dublată de implusivitate şi agresivitate, de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin
violenţă de ordin fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de
compasiune faţă de ceilalţi. Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca urmare a stilului de
viaţă dusă în condiţii de vicisitudini fizice şi psihice.
Pentru exemplificare prezentăm un caz de omor deosebit de grav comis la data de 19.04.1999 în
Cluj-Napoca, într-un apartament situat pe strada Alexandru Vlahuţă, asupra victimei T.I. în vârstă de 23
de ani, student. Victima locuia în acel apartament împreună cu prietena.
În data de 19.04 1999, ora 1300 prietena victimei a plecat la cursuri, iar T.I. a rămas singur în
apartament. După ora 1600, la terminarea cursurilor tânăra s-a întors acasă, găsindu-l pe prietenul său într-
o baltă de sânge, decedat.
T.I. a încercat să vândă un computer prin intermediul unui anunţ publicitar. În aceeaşi zi, după
cum declara prietena, aştepta potenţialii cumpărători.
Medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate mai multe lovituri de cuţit în cap şi în
zona toracică, descoperindu-se şi urme de strangulare. Loviturile de cuţit i-au perforat plămânii, aorta şi
inima. Decesul a survenit în urma înţepăturii transfixiante.
Din apartament s-a constat lipsa mai multor obiecte electronice de valoare, pe care victima
intenţiona să le vândă.
Datele de la faţa locului şi numărul mare de leziuni de pe corpul victimei indicau ca posibil autor
al omorului un individ deosebit de agresiv, sadic, cu o personalitate dizarmonic structurat ă. Prin
activităţile specifice desfăşurate, autorul omorului a fost identificat după cinci zile în persoana lui
V.K.Z.A.
Pentru a întocmi profilul psihologic al acestui criminal, specialistul psiholog i-a administrat o
baterie de teste (MPS, EPI şi MMPI) care l-a diagnosticat ca fiind o persoană cu un intelect de nivel
mediu (CI= 93), cu un grad ridicat de instabilitate emoţională (N= 7) şi scoruri înalte la scalele de
Schizofrenie (Sc= 39) şi Devianţă psihopatică (Pd= 33) (Buş, 2001).
Conform Inventarului de Personalitate Eysenck, subiectul V.K.Z.A. se încadrează în profilul
“introvertit neurotic”. Cota înaltă la scala de neuroticism îl caracterizează ca o personalitate cu labilitate
emoţională accentuată şi cu reale dificultăţi în restabilirea echilibrului psihic după şocuri emoţionale. Pe
plan psihic acuză stări de anxietate şi declară că îl preocupă multe probleme.

39
Scorurile peste medie la scala de Schizofrenie (Sc) indică existenţa unei afectivităţi ambivalente.
Comportamentul unei astfel de persoane este caracterizat de bizarerie şi agresivitate. La nivel cognitiv
apar idei de persecuţie, iar la nivel comportamental dificultăţi în inhibarea impulsurilor.
În cadrul anamnezei, subiectul V.K.Z.A. a afirmat că în anii de liceu a practicat artele marţiale,
pentru a-şi controla impulsurile de agresivitate.
Scorurile înalte la scala de Devianţă psihopatică (Pd) îndică prezenţa unor tendinţe antisociale
(delincvenţă, dificultăţi cu autorităţile, probleme familiale etc.) şi criminale. O astfel de persoană este
impulsivă, incapabilă să amâne satisfacerea impulsurilor. Are un respect redus pentru standardele socio-
morale şi deseori se găseşte în conflict cu acestea. Prezintă sentimente de ostilitate şi agresivitate, fiind
incapabilă să-şi exprime sentimentele într-o manieră adaptativă.
Conform datelor anamnezei şi a informaţiilor obţinute de către specialiştii criminalişti în cadrul
investigaţiilor de teren, subiectul se încadrează în tiparul caracterizărilor efectuate pe baza scalelor
testelor aplicate. O asemenea persoană, în condiţii de stres, este predispusă la tulburări nevrotice şi
manifestări agresive.
V.K.Z.A. declară că l-a omorât pe T.I. pentru că i s-a adresat într-o manieră batjocoritoare în ceea
ce priveşte naţionalitatea sa, maghiară. În acel moment, autorul infracţiunii afirmă că şi-a pierdut
autocontrolul, a prins victima de gât şi a început să o strângă. Deoarece aceasta a ripostat, între cei doi a
avut loc o adevărată luptă. Agresorul a reuşit să ia un ciocan de bătut şniţele de pe masa din camera în
care a avut loc agresiunea, aplicându-i victimei mai multe lovituri în cap. După ce victima a căzut,
V.K.Z.A. i-a mai aplicat şi câteva lovituri de cuţit în zona toracică. În urma autopsiei, medicii legişti au
constatat că victimei i-au fost aplicate 23 lovituri în cap şi 5 în zona toracică.
Reacţiile descrise mai sus indică o slabă capacitate de autocontrol psihoemoţional, subiectul
reacţionând pe baza impulsivităţii de moment determinată de situaţia de criză.
Deoarece obiectele cu care a fost comisă crima (ciocanul şi cuţitul) aparţineau victimei, justifică
faptul că agresorul nu a premeditat crima, ci a acţionat sub influenţa impulsului de moment (aspect
confirmat atât de investigaţiile criminalistice, cât şi de declaraţiile autorului).
Examinarea psihologică a subiectului V.K.Z.A. evidenţiază prezenţa unor pronunţate deviaţii şi
anomalii ale personalităţii, care l-au condus la săvârşirea unui omor deosebit de grav. Întocmirea
profilului personalităţii criminalului s-a dovedit a fi deosebit de utilă în elucidarea acestui caz.
CRIMINALUL ÎN SERIE trebuie să comită cel puţin trei crime, disparate în timp, având o
anumită periodicitate. Cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%), relativ tineri ( 30-40 de ani),
sunt sadici, au un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili,
capabili să parcurgă kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de
controlat. Victimele criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc. În
ciuda aparenţelor exterioare, criminalul în serie este un individ nesigur. Acesta dobândeşte siguranţă doar
în “zona de confort“, locul în care îşi poate controla victima. Pentru a rămâne singur cu victima,
criminalul recurge la diferite trucuri. El simte o mare plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra
victimei. Cruzimea actului său îl excită, şi de aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de durere

40
ale victimei, pe care ulterior le poate folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci când nu are o victimă,
fie pentru a teroriza viitoarele victime.
. Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune, fiind supuşi unor
violenţe fizice sau sexuale. Cei mai mulţi sunt psihopaţi, având o personalitate instabilă, violentă. Aceştia
ucid pentru a-şi atenua ura, dorinţa de putere, dominare şi răzbunare, fiind marcaţi şi de un puternic
sentiment de inferioritate, favorizat uneori de o disfuncţie sexuală. Umilirea victimelor şi săvârşirea
crimelor au un efect “terapeutic”, stimulându-le încrederea în ei înşişi. La unii criminali în serie apare ura
împotriva femeilor, care de cele mai multe ori este dublată de tendinţele sadice. Într-o oarecare măsură şi
pentru o perioadă limitată de timp, ei se “vindecă” ucigând, înjunghiatul şi strangularea fiind metodele
preferate. Sub influenţa alcoolului sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor în serie se
exacerbează. Apare evident faptul că aceştia trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface plăcerea
pe care o obţin săvârşind acest act. Mulţi criminali în serie au fost depistaţi şi identificaţi accidental, pe
măsură ce deveneau mai îndrăzneţi în actele lor şi mai indiferenţi faţă de risc.
Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate “profiling”, care are ca
obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico în Virginia, Academia F.B.I. din
S.U.A. îşi antrenează agenţii şi pregăteşte poliţişti din toată lumea în această insolită specialitate
poliţienească. Programul de pregătire durează trei ani, dar pentru a accede la el, condiţia obligatorie este
experienţa judiciară de cel puţin 10 ani. Reuniţi în Departamentul de ştiinţe ale comportamentului
(psihologia şi psihiatria), aceşti specialişti (profilers) dispun, pe lângă aptitudini şi experienţa personală,
de o uriaşă bancă de date. VICAP (“Violent Criminal Apprehension Program”) se îmbogăţeşte în fiecare
an, atât cu date din cele peste 23.000 de crime comise anul în S.U.A., dintre care 7000 sunt fără mobil
aparent, cât şi cu elemente despre cazuri asemănătoare comise în străinătate (Alexandrescu, 2000).
Acest sistem centralizat de informaţii (VICAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă a modului de
acţiune şi procedeele utilizate de criminalul în serie în săvârşirea faptelor. Sistemul de înregistrare a
datelor după modul de săvârşire şi procedeele utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operandi
Sistem).
Pentru a evidenţia personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal, pe baza
fotografiilor criminalistice de la locul faptei şi a datelor din dosarele medico-legale. In acest demers,
profilerul parcurge următoarele etape: studierea detaliată a dosarului cauzei, efectuarea examenului
victimologic (biografic şi medico-legal), stabilirea şi evaluarea modului de operare, estimarea mobilului
posibil al crimei şi în final elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal. Profilerul nu
participă în mod direct la capturearea criminalului, ci pe baza profilului psihologic întocmit, asistă poliţia
locală în orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de suspecţi, propunând strategii şi metode de
acţiune care ar putea ajuta atât la descoperirea, cât şi la anchetarea acestuia.
Prima problemă pe care şi-o profilerul este cărei categorii aparţine criminalul: “psihopat –
organizat” sau “psihotic - dezorganizat”. Criminalul “psihopat – organizat” îşi va planifica omorul cu
minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii. La criminalul în serie “psihotic – dezorganizat”, locul
crimei este întotdeauna în mare dezordine, o dovadă că acţionează impulsiv şi nu îşi poate “controla” în

41
totalitate victima. Adesea, crimele sale sunt spectaculare şi deosebit de sângeroase. În general, criminalul
pătrunde prin efracţie, foloseşte ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe care o şi
abandonează imediat.. Mai rar, se întâlneşte şi tipul intermediar “organizat-dezorganizat”.
A doua problemă se referă la modul de operare, care poate permite evaluarea inteligenţei
criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifică în funcţie de curajul criminalului, de traseul
parcurs, de dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. Prin modul de operare se face legătura între
fapte, stabilindu-se numărul omorurilor comise de un criminal.
A treia problemă este “semnătura” sau “amprenta” criminalului. Pentru a sfida, criminalul în serie
“pune în scenă” corpurile victimelor sale, depersonalizându-le prin diverse procedee: legare, strangulare,
acoperire, dezbrăcare, mutilare, secţionare şi plasare în diferite locuri etc. Acestea constituie indicii
relevante asupra disfuncţionalităţii personalităţii autorului. În unele cazuri, criminalul inscripţionează pe
corpul victimei anumite iniţiale sau semne, indicii-simbol ale personalităţii sale. Pe baza acestor indicii,
profilerul stabileşte legăturile dintre diferite crime. Această “semnătură” poate fi schimbată de criminal,
pentru a deruta anchetatorii.
Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a psihologiei
comportamentului uman. Toate acestea conduc la o recostituire mentală a desfăşurării faptelor şi de aici,
la conturarea portretului psihologic al criminalului. Acest portret este un rezultat al asocierii de probe şi
de intuiţii care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste şi să elaboreze strategii de capturare. Este
lucrul cel mai dificil şi, cel mai adesea, esenţial în rezolvarea cazului. Pentru că, odată stabilită tipologia
asasinului şi mecanismele intime care îl determină să procedeze la actul ucigaş, se poate stabili atât cercul
bănuiţilor, cât şi cel al prezumtivelor victime, putându-se acţiona preventiv. Nu de puţine ori ucigaşul în
serie a fost surprins în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă.
Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie, profilerul din F.B.I. îşi
consacră o parte a timpului, stând de vorbă cu cei care au fost depistaţi şi arestaţi. Acestora, spre
deosebire de alţi criminali, le place să vorbească despre crimele lor. Exploatând această “slăbiciune”,
profilerul învaţă să descifreze şi să interpreteze “cheia” crimei. În alte ocazii, profilerul elaborează tehnici
de abordare a criminalului în timpul anchetei, pentru a-l determina să mărturisească.
În România sunt câteva cazuri celebre de criminali în serie, care pot fi încadraţi în tipul “psihotic –
dezorganizat”. De exemplu, Râmaru Ion, criminal cu o triadă infracţională odioasă: viol, tâlhărie şi omor,
fost student la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti. La data arestării avea 26 de ani şi în
sarcina lui s-au reţinut patru omoruri săvârşite cu mare cruzime, şase tentative de omor, două tâlhării, un
viol, o tentativă de viol şi un furt.

Criminalul Râmaru Ion, psihopat sexual, acţiona în plină noapte (între orele 22:00-04:00) având
asupra sa instrumente de atac cum ar fi: topor, cuţit, bare din metal de diferite dimensiuni. Îşi alegea
victimele din rândul femeilor, relativ tinere, care veneau de la serviciu noaptea târziu. De regul ă, acţiona
pe timp ploios, cu grindină, ninsoare sau în plină furtună. Ataca victimele prin surprindere, lovind-le
puternic, decisiv, în zona craniană, după care le viola, uneori chiar în timpul agoniei. În final, le deposeda
de obiectele de valoare (genţi, ceasuri, bijuterii etc.).

42
Un alt caz de criminal în serie este Vereş Romulus, cunoscut sub numele de “Omul cu ciocanul”,
care în perioada 1972-1974 a terorizat Clujul.
În perioada septembrie-decembrie 1972 în municipiul Cluj-Napoca au fost comise două omoruri şi
cinci tentative de omor ale căror victime au fost numai fetiţe şi femei de diferite vârste (9, 15, 16, 17, 28, 35,
84 ani), unele dintre acestea fiind şi violate. Criminalul în prealabil studia locul şi acţiona de obicei dimineaţa
(între orele 06:30-11:00) surprinzând victimele singure în locuinţă, uneori chiar dormind, şi seara (între orele
20:00-24:00), cînd le aştepta în holul blocului sau la intrarea în lift. Criminalul aplica victimelor lovituri în
cap cu un corp contondent (de unde şi denumirea "omul cu ciocanul") provocându-le traumatisme craniene
cu înfundări. Una dintre victime, în vârstă de 16 ani, a fost omorâtă cu o deosebită ferocitate, aplicându-i 17
lovituri de cuţit. Când aceasta era în agonie, a fost violată.
Victimele erau complet dezbrăcate, iar criminalul îşi însuşea lenjeria intimă a acestora, precum şi
diferite bunuri sau sume de bani. În cele mai multe cazuri, criminalul a incendiat încăperea în care se afla
victima, focarul incendiului fiind localizat de obicei în dulap.
În urma cercetărilor şi analizelor de caz efectuate, s-a ajuns la concluzia că actele criminale sunt
săvârşite de către un singur autor, care face parte din categoria psihopaţilor sexuali, cu manifestări de sadism,
fetişism şi exhibiţionism. Prin activităţi multiple de investigaţii, au fost verificate peste 4000 de persoane,
inclusiv bolnavii psihic din municipiul Cluj-Napoca.
După aproape doi ani de la întreruperea acţiunilor criminale, în dimineaţa zilei de 14 februarie 1974
apare o nouă victimă, Z.I. în vârstă de 84 ani. Victima a fost surprinsă de criminal în pat, în timp ce dormea,
aplicându-i o lovitură în cap cu o sticlă de un litru. Criminalul a provocat şi aici un incendiu, focarul acestuia
fiind sub perna victimei.
În urma trierii şi reverificării bolnavilor psihic, s-a ajuns în sfârşit, la Vereş Romulus, bolnav psihic
descris de către vecini ca având manifestări violente, care recurgea uneori la ameninţări cu cuţitul. Acesta
locuia singur, într-un apartament, în care nu avea voie să intre nici o persoană, nici chiar rudele apropiate.
Vereş Romulus a fost internat de mai multe ori în Clinica de psihiatrie din Cluj, cu diagnosticul de
parafrenie. Din documentaţia existentă la Clinica de psihiatrie, a rezultat că prima criză a pacientului s-a
manifestat în anul 1968, când acesta, în calitate de mecanic de locomotivă pe un tren accelerat, nu a respectat
semnalul de oprire într-o staţie C.F.R. şi ca urmare, a fost pensionat.
La percheziţia domiciliară s-a găsit un tratat de medicină legală în care erau adnotări şi sublinieri cu
privire la traumatismele craniene şi diversele forme ale morţilor violente, diferite cărţi cu tematică sexuală şi
filosofică, mai multe caiete scrise gen-jurnal. Lectura caietelor a evidenţiat prezenţa unui delir mistic pe fond
sexual. Vereş Romulus avea un dulap, locul său preferat de rugăciuni, unde după cum susţinea el, se întâlnea
cu spiritul "Satanei", care îi dădea dispoziţii cu privire la săvârşirea omorurilor şi a jertfei prin foc în dulap.
Prin extinderea cercetărilor cu privire la comportamentul lui Vereş Romulus au fost descoperite noi
elemente de suspiciune. Astfel, cea de-a doua soţie a divorţat datorită comportamentului său anormal şi
violent, de multe ori maltratând-o fără motiv. Periodic se izola ore întregi în pivniţă, unde - spunea el - avea
întâlniri cu "spiritul Satanei". Mai mulţi martori l-au văzut în timp ce studia curţile şi imobilele din zona unde
s-au comis faptele.

43
Pe parcursul audierii, Vereş Romulus a făcut unele recunoaşteri parţiale, a manifestat tendinţa unor
retractări, dar niciodată nu a făcut o recunoaştere completă a tuturor faptelor comise. Atunci când i-au fost
prezentate probe certe descoperite cu ocazia cercetării infracţiunilor comise, Vereş Romulus a declarat că el
nu a comis nici un omor, dar s-ar putea ca "Satana"să-l fi trimis acolo, fără voia lui.
Având în vedere afecţiunea sa psihică, "parafrenie pe fondul unui delir mistic şi sexual", şi
principalele probe (manuscrisele tip jurnal în care Vereş Romulus a relatat modul de operare în cele opt
omoruri, corpurile delicte găsite asupra sa anterior arestării, probele testimoniale obţinute prin declaraţiile a
30 de martori, rezultatul expertizelor biologice asupra firelor de păr "corp delict"), instanţa de judecată a
reţinut în sarcina acestuia cele 8 fapte. S-a stabililit însă, iresponsabilitatea sa penală, ca urmare a afecţiunii
psihice, şi a fost luată hotărârea internării sale într-o unitate sanitară specială din localitatea Ştei, judeţul
Bihor, unde a stat 20 de ani, până în momentul decesului (Ceacanica, 1976).
Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale
psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate în
urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal, nu-i determină
acţiunea infracţională fără un teren favorabil, reprezentat de mediul social. Cunoaşterea particularităţilor
psihice ale infractorului contribuie la explicarea comportamentului, la posibilitatea identificării, depistării
şi reeducării acestuia. Alături de factorii interni, psihoindividuali, un rol important în structurarea
dizarmonică a personalităţii infractorului îl au şi factorii externi, de mediu. Comportamentul agresiv,
antisocial al infractorului, este în mare măsură învăţat, dobândit în contextul climatului familial agresogen
şi în contextul împrejurărilor de viaţă, disfuncţionale din punct de vedere psihosocial.

Întrebări de control
1. Care sunt particularităţile psihologice ale cerşetorului?
2. Care este modul de operare al hoţului din buzunare?
3. Algoritmul întocmirii profilului psihologic al criminalului în serie.

TEMA 6
DELINCVENŢA JUVENILĂ
CONSIDERAŢII TEORETICE

Drumul foarte lung şi complex pe care îl parcurge copilul de la existenţa biologică la cea socială
este, în esenţă, drumul umanizării şi socializării acestuia. Acest fenomen de adâncă transformare a
copilului se realizează treptat prin extinderea şi perfectarea continuă a relaţiilor cu mediul, ceea ce
echivalează cu ridicarea sa de la conduitele primare, inferioare, la conduitele superioare, sociale. Procesul
de umanizare şi socializare a fiinţei umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonări totale şi
certe. În acest proces intervin un complex de factori care favorizează dezvoltarea conduitelor fie în sens
pozitiv, fie în sens negativ. Ca urmare, diversele manifestări exprimate în conduita copilului constituie

44
criteriul de evaluare a nivelului de conştiinţă pe care l-a atins în dobândirea sensului social al vieţii,
precum şi gradul devierilor de conduită contractate (asimilate).
În societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase, juridice
etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, răspândite şi sancţionate prin legislaţie sau prin
tradiţii, obiceiuri şi opinia publică, orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul
de devianţă.
Fenomenul delincvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii:
medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o
investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de
comportament (termen medical); tineri inadaptaţi (termen sociologic); “copii - problemă” (termen psiho-
pedagogic); minori delincvenţi (termen juridic) etc. Toţi aceşti termeni se referă la minori care, într-un fel
sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc.
Conduita normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele
culturale ale societăţii din care face parte minorul.
Organizarea şi funcţionarea societăţii depinde de conformitatea indivizilor şi grupurilor sociale ce
o compun faţă de modelul său etic, normativ şi cultural. Acest model, alcătuit dintr-un ansamblu articulat
şi ierarhizat de valori, norme, reguli şi îndatoriri asigură, în cele din urmă, stabilitatea, continuitatea şi
progresul societăţii. Normele sociale conţin reguli de comportament mai mult sau mai puţin obligatorii, în
funcţie de care îşi ghidează acţiunile indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot apărea diferite tipuri de
comportament, atât conformiste, inovatoare, cât şi nonconformiste, evazioniste sau deviante. Societatea
apreciază diferenţiat comportamentele, stimulând pe unele şi respingând pe altele. Modalitatea concretă
de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin intermediul “controlului social”, care
reprezintă în esenţă, un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale, prin intermediul cărora:
a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea respectării
normelor şi valorilor dezirabile; b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recomandate
conduitele care sunt conforme cu modelul normativ şi cultural (Banciu, 1992).
Controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor individuale şi a
raporturilor sociale, asigurând consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa
internă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin
intermediul său, societatea formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi
normelor sociale dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul său etico-juridic şi
respingând pe cele care se abat de la acest model.
În orice societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau
indirect (Banciu, 1992).
Controlul social pozitiv se fundamentează pe asimilarea şi cunoaşterea de către indivizi a
valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din
convingere. În schimb, controlul social negativ se bazează, în special, pe temerile individului că va fi
sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale. Incluzând o serie de tabuuri şi

45
interdicţii de natură morală, culturală, religioasă, administrativă, juridică, această formă a controlului
social constă în dezaprobarea şi respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace
variate: ironizare, ridiculizare, marginalizare, izolare, detenţie etc. În acest caz, indivizii se vor conforma
faţă de regulile de conduită nu din convingere, ci din teama de a nu fi sancţionaţi.
În funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fi organizat (instituţionalizat),
exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor organisme şi organizaţii specializate, statale şi
sociale şi neorganizat (neinstituţionalizat), realizat de anumite grupuri de apartenenţă (de prieteni,
vecinătate, cartier etc.). Din aceeaşi perspectivă controlul social poate fi: formal, realizat prin intermediul
unor legi şi prescripţii de natură morală, administrativă, juridică etc. şi informal, întemeiat pe aprobare
difuză şi spontană.
Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune şi persuasiune,
organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi
difuze etc. menite să influenţeze indivizii pentru a respecta normele morale şi juridice.
În mod obişnuit copilul dobândeşte propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a
modelului socio-cultural pe care societatea îl promovează. Socializarea devine pozitivă sau negativă ca
urmare a influenţei factorilor sociali, a interacţiunilor dintre individ şi mediul social. În multe cazuri
procesul de socializare se desfăşoară pe fondul unor conflicte între individ şi societate, între aspiraţiile
legitime şi mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţie pentru îndeplinirea lor, între condiţii,
aptitudini şi fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare şi implicit la formarea unor
personalităţi dizarmonic structurate, pretabile să comită acte infracţionale. Conţinutul fenomenologic al
conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult în decursul timpului, în schimb frecvenţa lor a continuat
să crească într-un mod care în prezent ridică probleme deosebite cu privire la integrarea socială a
viitorului adult. În unele situaţii, devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave, ca
aceea a delincvenţei infantilo-juvenile.
Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale
săvârşite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancţionate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se referă
aşadar la activităţile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989).
Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului coincide cu
copilăria şi adolescenţa. Între aceste două perioade nu există graniţe cronologice precis determinate.
Adolescenţa cuprinde două etape, preadolescenţa, de la 11-12 la 14-15 ani şi adolescenţa propriu-zisă, de
la 14-15 ani până la 18 ani, când de regulă, s-au produs toate modificările psihofiziologice şi biologice
care marchează trecerea la maturitatea normală. Acest proces de transformare şi evoluţie a copilului
însoţit adesea de momente de criză, de îndoieli, de nelinişti etc. se desfăşoară în medii şi contexte sociale
diferite, cu propriile lor particularităţi, influenţând dezvoltarea şi formarea personalităţii minorului.
Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei,
conflictele afective etc. Adolescenţa este considerată “vârsta contestaţiei” (Vincent, 1972). Adolescentul
se revoltă împotriva atitudinii “protecţioniste” şi “paternaliste”. Preocuparea lui majoră în relaţia cu
adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator.

46
Contestarea reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a contesta aproape totul nu
este altceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent şi de a
nu accepta nici o idee “de-a gata”, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-un raţionament personal.
Termenul de delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau
sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de criteriul de vârstă a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii.
Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracţiuni (pentru aceştia se
iau măsuri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere
deosebită sau de internare în şcoli speciale de reeducare). Cei care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund
juridic limitat numai dacă se stabileşte existenţa discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică,
iar minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani, având discernământ răspund în faţa legii.
Definirea delincvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la
evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea
unui “profil psihologic” al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie
manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de
exemplu); instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, în ultimă instanţă, de fragilitatea
eului; inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută
să-l suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de
viaţă şi muncă; duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul, cel al
comportamentului tainic, intim în care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental de
relaţie cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai multe ori infracţiunea; dezechilibrul existenţial,
exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.
Alte cercetări susţin ca în definirea delincvenţei să se pornească de la conceptul de maturizare
socială (Preda, 1981). Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă
maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit
sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare,
determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-
cultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere
social-juridic. La majoritatea delincvenţilor se manifestă în diverse moduri, un caracter disonant al
maturizării sociale şi implicit , al dezvoltării personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul
maturizării intelectuale, pe de o parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale,
pe de altă parte, decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale
sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi caracterială.
Abilităţile intelectuale scăzute predispun copiii la dificultăţi de adaptare şcolară şi fiecare dintre
acestea este asociată cu un comportament delincvent. Abilităţile intelectuale scăzute sunt asociate cu
dificultăţi psihosociale, delincvenţa crescută reprezentând o manifestare a acestor dificultăţi (Rutter &
Giler, 1984).

47
Există cercetări (Henggeler, 1989) care atestă faptul că minorii delincvenţi posedă o deficienţă
morală care-i împiedică să înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la
latitudinea lor.
În general, stima de sine (self-esteem) se referă la percepţia individului asupra lui însuşi sub
aspectul competenţei şi al succesului, cât şi asupra propriului potenţial.
Cercetările arată că o stimă de sine (self-esteem) scăzută favorizează un comportament delincvent
(Gold & Kaplan, 1980). Adolescenţii care au avut experienţă de succes relativ se pot angaja în săvârşirea
unui comportament delincvent în încercarea de a-şi îmbunătăţi stima de sine.
Stima de sine scăzută a adolescentului delincvent reprezintă o apreciere realistă a experienţelor
negative de viaţă ale acestuia şi a eşecurilor concomitente şi nu cauza acestor dificultăţi. De asemenea
este logic faptul că o slabă apreciere a propriei competenţe va duce în mod cert la exacerbarea propriilor
probleme de către adolescent.

FACTORII IMPLICAŢI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL LA


MINORI
Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi în determinarea devianţei
comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi în două mari categorii: a) factori individuali, de
personalitate şi b) factori externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularităţile şi structura
somato-fiziologică şi neuro-psihică, structura psihologică particulară a minorului, posibilităţile
intelectuale, particularităţile afectiv-temperamentale etc. În a doua categorie se includ factorii de ordin
familial, socio-afectivi şi educaţionali, socio-culturali, economici etc.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea devianţei
comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de
factori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat, delincvenţa fiind rezultatul interacţiunii
la un nivel scăzut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali şi cei sociali este defavorabil structurării unor conduite
concrete. Dezacordul poate să apară fie prin creşterea solicitărilor de mediu la un nivel care depăşeşte
posibilităţile minorului, fie cînd acestea sunt sub nivelul posibilităţilor sale reale.
Devianţa comportamentală rezultă din “întâlnirea” specifică a diferiţilor factori pentru fiecare caz
în parte (Mitrofan & colab., 1992).
Studii efectuate (Dragomirescu, 1980) au stabilit că factorii implicaţi în apariţia devianţei
comportamentale a minorilor au următoarea pondere: 31,20% cei de ordin individual, de personalitate,
25% cei de ordin extern, sociali şi 43,8% combinaţi, care subliniază caracterul de concurare şi potenţare
reciprocă a condiţiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptării.
Cercetarea efectuată pe bază de chestionar (Pitulescu, 1995) asupra unor minori din centrele de
reeducare Găieşti, Târgu Ocna (240 minori) şi din aresturile unor poliţii judeţene (734 minori) a
evidenţiat cauzele şi condiţiile care determină comportamentul infracţional în rândul minorilor
(procentele se referă la subiecţi):

48
♦98% incriminează teribilismul şi spiritul aventurier specifice vârstei minoratului;
♦93% se referă la imaturitatea psihică datorită unei insuficiente socializări în familie şi şcoală şi
nedepistarea la timp a unor eventuale afecţiuni psihice;
♦93% menţionează ca negativă lipsa de conlucrare între factorii educaţionali (familie, şcoală, alte
forme instituţionalizate);
♦92% remarcă o creştere considerabilă a libertinajului în rândul minorilor şi perceperea alterată a
valorilor democraţiei;
♦87% din subecţii chestionaţi au acuzat carenţele educaţionale din familiile dezorganizate sau
aparent organizate;
♦86% acuză lipsa de preocupare de la toate nivelurile pentru orientarea minorilor spre activităţi
folositoare, cultural-educative, care să se defăşoare în timpul liber al acestora;
♦82% incriminează consumul de băuturi alcoolice practicat, de obicei, de minorii proveniţi din
familii cu părinţi alcoolici;
♦79% menţionează insuficienta preocupare pentru pregătirea minorilor în ceea ce priveşte viaţa
sexuală, fapt care se află la originea infracţiunilor de viol, perversiuni sexuale etc.;
♦79% menţionează dezinteresul total din partea unor cadre didactice faţă de elevii care prezintă
deficienţe de adaptare;
♦78% incriminează - în contexul atitudinal general - inadaptarea şcolară, aptitudinile şcolare slab
dezvoltate, tulburările afectivităţii şi cele caracteriale;
♦78% acuză răspândirea divorţului pe o scară din ce în ce mai largă, ca o determinantă a
abandonării obligaţiilor de educare şi supraveghere a copiilor;
♦70% se referă la decalajul dintre aspiraţiile şi tentaţiile specifice vârstei minorilor şi
posibilităţile reale ale familiei de a le satisface, ceea ce duce la comiterea unor furturi, tâlhării, înşelăciuni
etc.;
♦68% se referă la exemplul negativ al părinţilor - relaţii conflictuale persistente, consum de
alcool etc.;
♦67% constată că mulţi minori receptează rapid modelul speculanţilor, care ajung prin mijloace
frauduloase la un standard de viaţă ridicat şi manifestă predilecţie pentru a adopta un asemenea model
existenţial;
♦57% vizează pericolul pe care îl reprezintă liderii negativi - majori şi minori - mai ales spre
influenţarea spre devianţă a minorilor marginalizaţi ori cu deficienţe;
♦48% manifestă îngrijorare faţă de amploarea cazurilor de minori care inhalează aurolac şi alte
substanţe halucinogene deosebit de nocive pentru sănătatea lor fizică şi psihică;
♦47% se referă al inadaptarea minorilor proveniţi din mediul rural la modul de viaţă urban, fapt
ce facilitează atragerea lor de către infractorii majori la comiterea unor infracţiuni;
♦43% acuză cu severitate tendinţele unor cadre didactice de a promova toţi elevii, menţionând
fluctuaţia profesorilor şi a învăţătorilor, tolerarea aspectelor de indisciplină din şcoli etc.;

49
♦35% se referă la consecinţele pe plan infracţional pe care le produce necuprinderea tuturor
minorilor în procesul de învăţământ.
Corelarea complexă a datelor obţinute pe baza interviurilor structurate aplicate eşantionului
format din minori infractori şi eşantionului derivat format din părinţi, precum şi al cadrelor didactice a
pus în evidenţă o disfuncţionalitate de tip familial.
Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al condiţiilor economico-sociale şi a
deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic, social, moral,
pedagogic, legate de situaţii ca: infidelitate, părăsire, divorţ, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale
etc., fără a mai aminti de însăşi absenţa mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonaţi, aflaţi în
seama asistenţei publice.
Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eşecului în procesul de integrare şi,
implicit cauza esenţială a devianţei comportamentale a minorilor. Părinţii cercetaţi făceau educaţie în mod
empiric, bazându-se pe intuiţie şi obişnuinţă. Carenţele educative ale familiei se manifestă prin: lipsa
totală de interes pentru educaţia copilului; excesul de grijă, răsfăţul din afecţiune exagerată; lipsa unităţii
de opinie în măsurile educative ale membrilor familiei; lipsa autorităţii morale a părinţilor datorată unor
deficienţe caracteriale, a unor vicii etc.; neputinţa de a oferi copilului modele umane pozitive prin propriul
lor exemplu de comportare; lipsa de înţelegere şi afectivitate datorită egoismului şi indiferenţei faţă de
copil; severitatea excesivă, inconştientă sau voită, care creează un climat familial anxios; folosirea actelor
de violenţă ca mijloace educative.
Cea mai frecventă formă de manifestare a inadaptării copiilor, având drept cauză carenţele
mediului familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii infracţiunilor familia
sau şcoala; dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental. Formele cu deficienţe de
structură a familiei sunt multiple. În 20% din cazuri, familia avea un singur părinte, datorită
dezorganizării ei prin divorţ, 18% prin abandon şi 3% prin deces; în 5% din cazuri familia fusese
reconstituită prin mariaj, avînd un părinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu conflictual.
Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor care a marcat evoluţia spre devianţă
comportamentală.
Cadrele didactice investigate au semnalat în proporţie de 98% că, aducând la cunoştinţa părinţilor
numărul mare de absenţe şi nivelul scăzul la învăţătură al minorilor, aceştia au răspuns prin indiferenţă.
În delincvenţa juvenilă trebuie luate în considerare alterările complexului somato-psihic,
întârzierile de maturizare intelectuală sau social-morală, profundele perturbări în dezvoltarea afectivă,
alături de rolul unor factori de macro şi microclimat social (trăiri confictuale în familie, traume psihice,
educaţie incorectă etc.), nefavorabil unei dezvoltări armonioase şi unui comportament adecvat.
Din anul 1990 delincvenţa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. Factorii care au determinat
această creştere sunt în general de ordin economic, social, cultural etc. Perioada de tranziţie în care ne
aflăm generează în mod obiectiv unele efecte economice imprevizibile, care la rândul lor au devenit cauze
imediate ale multora din disfuncţile apărute pe plan social. Astfel, trecerea de la sistemul economic
supercentralizat la cel al economiei de piaţă, a dat naştere unei inflaţii galopante, necontrolabile, cu

50
consecinţe negative pentru standardul de viaţă al oamenilor. În această perioadă apare în societate un
fenomen nou, necunoscut majorităţii cetăţenilor, fenomenul şomajului, cu impact asupra venitului
familial şi implicit asupra individului. Se conturează o disproporţie între nivelul preţurilor şi puterea de
cumpărare, efectul resimţindu-l, în primul rând, categoriile sociale cu venituri mici.
Afectarea generală a condiţiilor de viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de
obţinere a unor venituri compensatorii prin care să-şi poată ameliora condiţiile de existenţă, folosindu-se
de căi ilegale. Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social al familiei. Se conturează tot
mai pregnant apariţia unor stări permisive accentuate faţă de comportamentele deviante ale minorilor.
Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii, influenţează negativ
personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracţionale.
Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit la apariţia fenomenului social cunoscut
sub denumirea de “copiii străzii”, care se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile clădirilor, reţele de
termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria, furtul etc., devenind în mod frecvent
victime ale unor pedofili.

GENURI DE INFRACŢIUNI COMISE DE MINORI


Comportamentul, luat ca rezultantă dinamică a interacţiunii complexe organism-mediu, are la
bază multiple asocieri psihologice, elaborate în funcţie de dinamica mediului, de condiţiile de viaţă şi de
educaţie. Când mediul acţionează organizat, stabil şi asigură satisfacerea trebuinţelor minorului, atunci
comportamentul său este pozitiv, iar când acţiunea mediului este nefavorabilă, comportamentul va fi
negativ, deviant.
În procesul socializării, minorul operează relaţional cu atitudini adoptate după modelul oferit de
mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolidează şi se organizează în comportamente ce se pot
modifica în funcţie de motivaţie şi interes. Psihologic, manifestarea exterioară a comportamentului apare
ca o modalitate de acţiune tipic umană influenţată de însuşirile temperamentale ale persoanei.
Debutul infracţional al minorului este greu de precizat. Acesta capătă semnificaţie într-un anumit
context familial, şcolar, social, reprezentând o perturbare a raportului relaţional al copilului cu obiecte sau
persoane, constituind întotdeauna un răspuns la atitudinea altora. La vârsta preşcolară încep să apară
manifestări cu adresă relativ conturată. Ele apar cu precădere în mediul familial şi pot lua expresia unei
ostilităţi la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivată în gesturi de neascultare, deteriorare
sau distrugere de obiecte, impoliteţe, obrăznicie, uneori chiar injurii şi loviri etc.
La vârsta şcolară pot să apară tulburări de comportament, cu semnificaţie morală, care merg de la
forma preinfracţională până la cea infracţională propriu-zisă. Chiar dacă minorii nu comit în toate cazurile
acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor în dezacord cu exigenţele
şcolare, lasă deschisă ori grăbesc această posibilitate. La această vârstă încep să apară unele conduite
discordante: nesupunerea, obraznicia faţă de profesori, violenţa faţă de colegi, absenteismul, minciuna,
fuga şi vagabondajul, furtul etc.

51
În ceea ce priveşte infracţiunile de furt din avutul public şi privat, numărul deosebit de mare al
acestora, diversitatea modurilor de operare, mărimea grupurilor de minori şi valoarea pagubelor,
presupune o analiză cauzală mai atentă. Este de remarcat faptul că, în timp ce furturile în dauna avutului
public înregistrează o uşoară tendinţă de scădere, cele din avutul particular cresc (Pitulescu, 1995).
Principala explicaţie a acestor tendinţe constă în creşterea patrimoniului privat al unor persoane fizice
după anul 1990, prin achiziţionarea de bunuri şi valori care suscită interesul minorilor.
Infracţiunile de furt comise de minori au anumite particularităţi, astfel:
♦furturile săvărşite de minori se disting în primul rând prin valoarea mai redusă a bunurilor
furate. Ei sustrag obiecte mici şi uşor vandabile (radiocasetofoane, casete audio şi video, minicalculatoare
etc.), manifestând o anumită predilecţie pentru furtul dulciurilor, ţigărilor fine şi chiar băuturilor;
♦manifestă multă fantezie şi ingeniozitate în comiterea furturilor, pătrund prin locuri inaccesibile
unui infractor major;
♦de regulă nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spărgătorilor profesionişti, ci
improvizează şi utilizează mijloace găsite întâmplător;
♦în foarte puţine situaţii devin violenţi; în condiţiile în care sunt descoperiţi de cele mai multe ori
folosesc fuga;
♦nu manifestă prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor rapidă;
♦infractorii minori manifestă multă precipitare în a se debarasa de bunurile furate, astfel încât pot
fi întâlniţi la scurt timp după comiterea faptei, oferind spre vânzare bunurile însuşite, la preţuri derizorii;
♦de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de infractori
recidivişti.
După anul 1990 se manifestă o recrudescenţă a infracţiunilor comise de minori îndreptate asupra
vieţii şi integrităţii persoanelor (omor, tentativele de omor şi lovirile cauzatoare de moarte). Cea mai mare
parte din aceste infracţiuni au fost săvârşite în grup, având ca mobil jaful, violul etc. De obicei sunt vizate
persoane vârstnice, lipsite de apărare, care locuiesc în case izolate. Anterior săvârşirii infracţiunii, se
remarcă o anumită predispoziţie a minorilor spre consumul de băuturi alcoolice sau spre inhalarea unor
substanţe halucinogene.
O altă categorie de infracţiuni cu violenţă care a înregistrat o evoluţie constant ascendentă este
cea a tâlhăriilor. Se constată că tot mai multe infracţiuni de acest tip sunt săvârşite de minori constituiţi în
grupuri, care, noaptea sau ziua în diferite medii şi locuri acţionează cu violenţă asupra unor persoane
presupuse sau studiate că ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori tâlhăriile săvârşite de minori se
soldează cu obţinerea unor sume derizorii sau bunuri de mică valoare, dar împotriva victimelor se
foloseşte o violenţă extremă. Tâlhăriile sunt comise mai mult în mediul urban şi pe stradă decât în mediul
rural sau în imobile, uneori participând şi infractori majori.
Violurile săvârşite de minori (Pitulescu, 1995), în afara faptului că înregistrează creşteri
alarmante, dobândesc şi unele caracteristici specifice, cum sunt:
♦numărul infractorilor este de regulă mai mare decât cel al infracţiunilor, ceea ce denotă
existenţa mai multor participanţi la comiterea violului;

52
♦într-un procent de 58% din totalul infracţiunilor săvârşite, făptuitorii nu au cunoscut anterior
victimele;
♦32% din numărul violurilor s-au comis în imobilele infractorilor, iar 68% s-au consumat în case
părăsite, pe câmp sau alte locuri;
♦în 32% din cazuri, violurile au fost însoţite de perversiuni sexuale;
♦infracţiunile de viol au fost comise atât asupra victimelor foarte tinere, cât şi asupra celor
vârstnice.
Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea de a recepţiona experienţa
negativă cu mult mai repede decât cei din mediul rural, datorită multitudinii locurilor şi mediilor
favorabile săvârşirii de infracţiuni. Minorii frecventează barurile, sălile de jocuri mecanice, locurile
aglomerate, cinematografele, sălile de sport, practică jocurile de noroc, având astfel posibilitatea să-şi
studieze victimele şi să comită furturi din buzunare, furturi de bagaje, furturi din autoturisme, iar în
timpul nopţii chiar tâlhării. Minorii infractori din mediul urban se cunosc între ei, se asociază în grupuri,
cunosc gazdele de infractori la care uneori dorm şi prin intermediul cărora valorifică bunurile provenite
din infracţiunile comise. La aceste grupuri acţionează şi minorii fugiţi din şcolile de reeducare, centrele de
primire, şcolile ajutătoare, casele de copii etc. De cele mai multe ori locuiesc în condiţii insalubre la câte
un minor fără familie sau unde există familii dezorganizate, alcoolice, cu părinţi infractori, foşti
condamnaţi etc. Constituirea în grupuri se realizează pe bază de amiciţie (cartiere, străzi etc.), pe bază de
legături infracţionale anterioare. Se constituie şi în grupuri mixte minori-adulţi, conduse de lideri
periculoşi cu experienţă infracţională. După săvârşirea infracţiunii, părăsesc localitatea de domiciliu şi
tranzitează în alte judeţe unde comit noi infracţiuni, uneori încearcă sau trec fraudulos frontiera de stat.
Sunt buni cunoscători ai oraşelor, fiind la curent cu locurile vulnerabile ale unităţilor comerciale, precum
şi cu mărfurile care pot fi sustrase. Îşi formează locuri de întâlnire în subsolurile blocurilor, în holurile
cinematografelor, în pasajele subterane etc., unde îşi planifică acţiunile şi elaborează ipotezele.
Din grupul de infractori fac parte şi minorele care se grupează, de obicei, pe lângă barurile
particulare deschise toată noaptea, acostând diferite persoane, cu care întreţin relaţii sexuale în schimbul
unor foloase materiale. De cele mai multe ori aceste persoane ajung victime ale diferitelor genuri de
infracţiuni comise de grupul din care fac parte minorele.
În mediul rural ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută decât în mediul
urban. În acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie recunoscuţi de victime şi mai uşor de
depistat.

PROFILAXIA DELINCVENŢEI JUVENILE


Profilaxia delincvenţei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor şi
circumstanţelor care pot genera acte infracţionale, acţionându-se atât asupra minorilor cât şi asupra
mediului micro şi macrosocial căruia îi aparţin. Prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile presupune
cercetarea ştiinţifică a fenomenului, perfecţionarea cadrului legal de sancţionare a comportamentului
deviant al minorilor şi elaborarea unui sistem unitar şi coerent de prevenire a acestuia.

53
Cercetarea ştiinţifică a infracţionalităţii în rândul minorilor implică studii complexe,
interdisciplinare, care să abordeze etiologia comportamentului infracţional la nivel individual, de grup şi
la nivel social, global. Trebuie avuţi în vedere factorii de control social, asistenţă socială şi educativi care
concură la activitatea profilactică şi la ocrotirea minorilor aflaţi în situaţia de a săvârşi acte infracţionale.
În funcţie de complexitatea factorilor care generează comportamentul infracţional al minorilor trebuie
formulate şi orientate măsurile de prevenire.
Prevenirea eficientă a delincvenţei juvenile poate fi realizată numai printr-o intervenţie educativ-
coercitivă a unor instituţii specializate, exercitată printr-un control social strict, iar în cazuri de excepţie,
în instituţii închise, anume create, profilate pe un sistem corespunzător de şcolarizare, de pregătire
profesională şi de redresare morală, pe o durată care să poată fi individualizată de instanţele judecătoreşti
în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale minorului.
Prevenirea delincvenţei juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi şi unitare, cu
acţiuni concertate din partea tuturor instituţiilor, organismelor şi organizaţiilor care pot contribui la
reducerea fenomenului infracţional, avându-se în vedere:
♦înfiinţarea unor organisme naţionale şi locale, care să contribuie la cunoaşterea exactă a
situaţiilor familiilor cu mulţi copii, îndeosebi a celor cu greutăţi materiale şi insuficient consolidate moral;
♦cunoaşterea familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii, îi abandonează, maltratează
sau îi expun unor riscuri sociale;
♦avându-se în vedere deficitul de experienţă pedagogică existent în prezent în interiorul unei
familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituţiile specializate vor trebui să elaboreze împreună cu
alţi factori educativi, acţiuni menite să deprindă părinţii în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul
îngrijirii şi educării copiilor, relaţiile care trebuie să caracterizeze o familie, perioadele critice din viaţa
copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depăşirea momentelor dificile etc.;
♦cunoaşterea riguroasă, pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor care prezintă
tulburări de comportament, tendinţe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care se impun
(medicale, educative etc.);
♦cunoaşterea pe bază de analiză a stării infracţionale în rândul minorilor şi elaborarea unor
strategii de diminuare a acesteia;
♦instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi combatere a
delincvenţei juvenile;
♦asigurarea necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din diverse
motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;
♦organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de cuprindere în procesul de
învăţământ a copiilor care provin din familii de romi.
În prezent, mai mult ca oricând, instituţiile de învăţământ trebuie să coopereze într-o mai mare
măsură cu familia, organizaţiile comunitare şi toţi factorii implicaţi în sistemul educativ al societăţii.
Învăţământul trebuie să răspundă unităţilor socioprofesionale actuale şi de perspectivă, astfel încât toţi
tinerii să aibă posibilitatea de a se încadra în muncă.

54
Majoritatea cercetărilor (Knopp, 1985) implicate în prevenirea delincvenţei juvenile operează cu
strategii derivate din paradigme, condiţionări operante, cognitiv-comportamentale şi învăţare socială. Se
propun câteva modele generale, având drept ţintă caracteristicile cognitiv-comportamentale:
a).reducerea neîncrederii şi stimularea motivaţiei în vederea unei integrări sociale adecvate;
b).stimularea capacităţii empatice, cultivarea relaţiei şi dezvoltarea înţelegerii pentru situaţia
victimelor;
c).furnizarea unor modalităţi de acţiune faţă de evenimente, situaţii neaşteptate;
d).consilierea tinerilor victimizaţi;
e).educaţia sexuală, modificarea distorsiunilor cognitive în privinţa comportamentului sexual
inadecvat;
f).utilizarea unor procedee de condiţionare faţă de modelele de comportament alterate;
g).dezvoltarea abilităţilor sociale şi controlul anxietăţii;
h).terapia familială.
Mass-media exercită o influenţă deosebită asupra personalităţii în formare a minorului. De aceea,
se impune chiar interzicerea difuzării, unor materiale (scene, cazuri) care elogiază furtul, violenţa,
amoralul, nefirescul şi excentricul în raport cu firescul, ceea ce degradează imaginea relaţiilor
interpersonale, contaminează deosebit de periculos viaţa şi comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a centrelor de primire, cât şi a celor de
reeducare a minorilor, pentru a oferi condiţii corespunzătoare de cazare, hrană, educaţie, supraveghere şi
formare profesională, elemente definitorii în reintegrarea socială a delincventului minor.
Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni distincte specializate pe probleme de minori,
formaţiuni încadrate cu specialişti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc.,
care să studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evoluţia şi tendinţele sale) pentru a
întreprinde cele mai adecvate măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile.
Programa de învăţământ preuniversitar trebuie să cuprindă activităţi de educaţie morală, juridică
şi pregătire antiinfracţională a minorilor.
Direcţiile pentru muncă şi ocrotire socială şi autorităţile tutelare să fie încadrate cu psihologi şi
asistenţi sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime soluţii în problema minorilor.

Întrebări de control
1. Precizaţi caracteristicile specifice delincventului minor.
2. Precizaţi cauzele determinante ale delincvenţei juvenile.
3. Strategii de prevenire a delincvenţei juvenile.

55
TEMA 7
PSIHOLOGIA VICTIMEI

NOŢIUNI DE VICTIMOLOGIE

Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act infracţional
aduce după sine şi apariţia de victime. Domeniul ştiinţific care studiază victima este victimologia.
Obiectul de cercetare şi acţiune al victimologiei actuale, ca latură a criminologiei, se referă la starea
şi condiţia unei victime individuale sau generale, stare ce este confirmată prin criterii identificabile ca
suferinţă fizică, morală sau materială. Această stare rezultă din efectul şi consecinţele unei forme de
agresiune (Pirozynski, Scripcaru & Berlescu, 1996).
Victimologia are o fermă şi precisă delimitare ce operează în cadrul raportului dintre o formă de
agresiune şi efectul unei consecinţe, confirmate de existenţa unei victime şi a victimizării ei. Victimologia
este un concept relaţional, în care tipurile de relaţii nu sunt numai simple şi directe, ci pot avea chiar un
caracter polimorf, de la pasivitate la reacţii tensionale, violente.
Analiza şi cunoaşterea rolului pe care îl ocupă victima în activitatea infracţională şi în cea judiciară,
contribuie la formularea unor recomandări preventive şi autoprotective în raport cu pericolul victimizării.
Într-un sens mai larg orice persoană poate fi un fel de victimă. Astfel, toţi suntem victime ale
efectelor negative pe care le are civilizaţia asupra noastră: ritmul de viaţă care depăşeşte uneori posibilităţile
noastre de a face faţă solicitărilor la care suntem supuşi, poluarea etc. De asemenea, suntem victime
potenţiale ale unor accidente de circulaţie, ale unor accidente de muncă, iar unii dintre noi ne autovictimizăm
prin consumul exagerat de băuturi alcoolice, fumatul excesiv etc.
Prin victimă se înţelege orice persoană care fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea,
suferă direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale
(Bogdan & colab., 1983).
Statusul sau ipostaza de victimă presupune acţiunea unui agent victimizator, reprezentat de persoana
infractorului. Nu orice persoană lezată într-o acţiune infracţională este neapărat şi victimă. Cel care pune în
mişcare o acţiune infracţională, cel care iniţiază această acţiune cu bună ştiinţă, nu poate fi considerat victimă
nici dacă este grav rănit sau omorât în cadrul acţiunii respective. Un spărgător prins în flagrant şi împuşcat
(de către persoane abilitate prin lege) nu este victimă. De asemenea nu pot fi considerate victime obiectele
distruse de infractori sau instituţiile prejudiciate de activităţile acestora.
Aşa cum rezultă din studiul actelor infracţionale, între infractor şi victimă este de fapt o relaţie de
ordin social, o interacţiune care constituie esenţa acţiunii delictuale. Există infracţiuni ale căror deznodământ
tragic este condiţionat de atitudinea şi reacţia victimei. Uneori, victima poate împiedica săvârşirea
infracţiunii, poate schimba deznodământul în favoarea sa, sau poate întrerupe desfăşurarea acestui eveniment.
Calităţile, atitudinea, comportamentul şi reacţia victimei acţionează de multe ori asupra forţelor inhibitorii ale

56
autorului potenţial, în funcţie de procesul dinamic ce înlesneşte sau condiţionează trecerea la săvârşirea
actului infracţional.

FACTORI VICTIMOGENI
Situaţia psihologică a victimei este foarte complexă. În cadrul acţiunii infracţionale, direct sau
indirect, victima contribuie la activarea mecanismelor latente agresive ale infractorului. De aici rezultă
noţiunea de potenţial de receptivitate victimală, respectiv capacitatea de a deveni victima unor infracţiuni.
O formă aparte de receptivitate o constituie impresionabilitatea victimei. Astfel, unele persoane devin
victime prin gradul lor de naivitate, fiind impresionate de comportamentul şi ţinuta elegantă pe care unii o
afişează, acordându-le credit moral. De obicei, infractorii intelectuali, profită de acest lucru şi determină
victima să participe în mod activ la acţiunea infracţională. Persoanele astfel victimizate nu reclamă fapta,
pentru a nu fi considerate complice sau pentru a nu fi puse într-o situaţie penibilă.
Contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni, nu se rezumă numai la provocare, ci ea constă din
orice act care, direct sau indirect, antrenează un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos.
Pietonul care intră intempestiv şi total neglijent în faţa unui autovehicul în mers, cei care au o comportare
nejustificată în relaţiile sociale, de familie ori de muncă şi care atrag indignare, cei care nesocotesc în mod
nepermis bunul simţ, în toate asemenea situaţii este posibil ca persoana vizată să reacţioneze impulsiv şi să
săvârşească acte grave de violenţă care, privite izolat, de cele mai multe ori nu au explicaţie.
Interesul nostru pentru studiul victimei este cu atât mai mare, cu cât orice persoană poate deveni
victima unei infracţiuni. Psihologia judiciară urmăreşte stabilirea naturii reale a relaţiei dintre infractor şi
victimă. Aceasta înseamnă să studiem victima şi infractorul în acelaşi grup social, în aceeaşi cultură sau
subcultură în care relaţiile sunt supuse evoluţiei fie în sens pozitiv, fie negativ. În analiza unui caz trebuie să
cunoaştem întreaga dinamică a evenimentelor, trebuie ca totul să fie văzut în context şi nu în afara lui.
Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de două categorii de factori:
a).factori personali: vârstă, sex, pregătire socio-culturală, inteligenţă, aspect bio-constituţional,
caracteristici psiho-comportamentale, calităţi morale, atitudini (infatuarea, aroganţa, neglijenţa, indiferenţa,
naivitatea) ş.a.
b).factori situaţionali: medii, locuri frecventate, izolarea socială, consumul de băuturi alcoolice,
jocurile de noroc, relaţiile extraconjugale, perversiuni sau inversiuni sexuale etc.
Realitatea confirmă că un număr însemnat de victime provin din rândul copiilor, vârstnicilor şi
femeilor.
Copiii prezintă o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului că sunt fragili sub raportul
forţelor fizice şi psihice, au o capacitate redusă de anticipare a acţiunii agresorilor, imaturitate în aprecierea
oamenilor şi situaţiilor, sunt sugestibili, creduli etc. Adesea infractorii îi utilizează pe copii drept complici la
diverse acţiuni.
Formele cele mai grave de victimizare a copiilor sunt: maltratarea fizică, incestul, violul, tâlhăria etc.

57
Persoanele în vârstă prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală, deoarece forţa fizică şi
psihică este mult diminuată. Prezintă de asemenea, deficienţe senzoriale şi motorii, dificultăţi la nivelul
activităţii intelectuale, amnezie etc. De obicei locuiesc singure şi în locuri mai izolate.
Agresorii acestui gen de victime provin de cele mai multe ori din familie, din anturajul apropiat
(prieteni, vecini, persoane care le îngrijesc etc.) sau din cei “specializaţi” în acest gen de infracţiuni. Formele
cele mai frecvente de acţiune sunt: furtul, tâlhăria, violul, omorul, infractorii căutând să-şi însuşească valorile
materiale pe care victimele le deţin (bani, valută, bijuterii, tablouri, obiecte de uz casnic, îmbrăcăminte etc.).
O categorie specială a acestui gen de infracţiuni este maltratarea persoanelor în vârstă. Aceasta are
loc în familie sau în instituţiile de asistenţă socială, fiind înfăptuită în diverse forme: agresiune fizică şi
psihică, deposedare de bunuri prin minciună şi înşelăciune, privare de hrană şi medicamente, izolare socială
etc. Toate acestea sunt fapte greu de stabilit, iar prevenirea şi combaterea lor se realizează cu dificultate.
Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor particularităţi psihologice
proprii: sensibilitate, gingăşie, fineţe, aspect fizic plăcut, forţă fizică redusă, uneori credulitate, aroganţă,
indiferenţă, consum de băuturi alcoolice, anturaj dubios etc., toate acestea fiind abil exploatate de infractori.
Cea mai întâlnită formă de victimizare a femeii este violul. Acesta este expresia unei agresiuni
sexuale exercitate de agresor asupra unei persoane de sex feminin, sub impactul forţei fizice sau a presiunii
psihologice. De regulă, violatorii provin fie din categoria persoanelor cunoscute, fie din categoria unor
indivizi cunoscuţi numai din vedere sau complet necunoscuţi.
O altă modalitate de victimizare a femeii este maltratarea şi chiar uciderea acesteia de către soţ.
Cauzele care duc la acest gen de infracţiuni sunt diverse: conflicte intrafamiliale, gelozie, infidelitate
conjugală, alcoolism sau unele boli psihice de care suferă soţul.
De o complexitate aparte sunt unele cazuri în care soţia maltratată, ajunge în postură de criminal,
ucigându-şi soţul.
În general, bărbaţii provoacă un număr mai mare de victime decât femeile. Acest lucru este explicabil
prin faptul că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile şi se implică mai mult în situaţiile conflictuale violente.
Se apreciază că sunt şi profesii cu o vulnerabilitate victimală ridicată, iar altele cu una mai scăzută.
Printre profesiile din rândul cărora se recrutează mai multe victime se află cele de factor poştal, vânzător,
casier, taximetrist, reporter, personalitate politică etc. Explicaţia constă în faptul că astfel de profesii implică
prezenţa persoanelor respective în locuri izolate unde pot fi atacate cu uşurinţă. Vulnerabilitatea victimală
poate fi atenuată prin gradul ridicat de socializare şi integrare psihosocială pe care îl implică unele profesii.
S-a constatat că “timpul” şi “spaţiul” constituie factori victimogeni. Astfel, în zilele de sâmbătă şi
duminică, numărul victimelor este mai mare decât în celelalte zile ale săptămânii, iar spaţiile închise şi izolate
favorizează comiterea unor infracţiuni cu violenţă.

COMPORTAMENTUL VICTIMAL

58
Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracţional, iar interacţiunea
comportamentală a celor doi “parteneri” are caracteristici diferite. În faza preinfracţională relaţiile dintre
cuplul infracţional (infractor-victimă), de cele mai multe ori, sunt de indiferenţă. De regulă, iniţiativa aparţine
infractorului, atitudinea viitoarei victime fiind aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii infracţionale.
În faza infracţională raporturile funcţionale dintre infractor-victimă nu se modifică în mod esenţial,
exceptând cazurile când prin comportamentul manifestat victima îl determină pe infractor să îşi schimbe
planul de acţiune sau chiar să renunţe la unele din obiectivele sale. Comportamentul victimei din această fază
este marcat atât de modul de acţiune al infractorului, cât şi de stările emoţionale puternice pe care le trăieşte
(teamă, frică, spaimă, groază).
Activismul comportamental al victimei se accentuează substanţial în faza postinfracţională, în special
pe parcursul desfăşurării anchetei penale şi a cercetării judecătoreşti, având uneori un rol decisiv în derularea
acestora.
Devenită parte în proces, victima poate oferi informaţii utile pentru mersul cercetării, în special,
pentru stabilirea identităţii infractorului şi a reconstituirii infracţiunii. Deşi foarte valoroase declaraţiile
victimei, acestea trebuie analizate şi verificate minuţios, cu competenţă şi responsabilitate, deoarece pot intra
în acţiune unele mecanisme psihologice speciale care contribuie la denaturarea involuntară a faptelor.
În general, depoziţia victimei despre evenimentul la care a participat depinde de mai mulţi factori: a)
de modul în care a perceput evenimentul; b) de modul în care l-a păstrat în memorie; c) de modul în care
poate să şi-l amintească; d) de modul în care poate să-l exprime; e) de modul în care vrea sau este interesată
să-l exprime.
Memoria victimei poate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele cognitive la care victima
raportează evenimentul; b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv; c) informaţiile posteveniment; d)
modul de reactualizare a informaţiei despre eveniment. Aceste surse de distorsiune trebuie raportate
permanent la sugestibilitatea interogativă.
În cadrul acţiunii infracţionale, victima, dintr-o persoană oarecare devine “cineva”, de care se ocupă
familia, autorităţile, mass-media etc. În această situaţie apare fenomenul psihologic numit “schimbare de rol”,
care duce la modificarea comportamentului iniţial: persoana începe să trăiască noul rol, “pozează” în victimă,
accentuează, amplifică acţiunea infracţională. În acest fel victima câştigă simpatii, se bucură de credit, simte
nevoia de a fi compătimită.
Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces, victima poate “ajusta” faptele infracţionale în
mod conştient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. În unele cazuri aceste ajustări sunt influenţate de
afectivitate, sugestibilitate, imaginaţie etc. Jocul psihologic, dramatizarea - nu întotdeauna conştientă - pe
care o realizează victima, ne determină ca şi faţă de ea să procedăm cu acelaşi spirit critic ca şi faţă de orice
alt participant la actul infracţional.
Depoziţiile victimelor trebuie analizate cu grijă, chiar cu circumspecţie, întrucât ele joacă un rol
special în procesul judiciar. O prudenţă deosebită se impune în cazurile când victimele suferă traumatisme, ca

59
urmare a infracţiunilor comise prin violenţă, deoarece şocul produs de traumatism poate denatura conţinutul
obiectiv al depoziţiilor.
Cu toate rezervele necesare faţă de relatările oferite de victime, în numeroase cazuri grave, mai ales
în infracţiunile de omor, acestea au un rol important în “dezlegarea enigmelor” care apar în elucidarea
cazului. În aceste situaţii putem obţine informaţii cu valoare deosebită, din reconstituirea şi descifrarea
personalităţii, preocupărilor, viciilor, mentalităţii şi obiceiurilor victimei, a activităţii desfăşurate, precum şi a
cercului de relaţii, a anturajului şi locurilor frecventate cu predilecţie, a mişcărilor în timp şi spaţiu, mai ales
în perioada anterioară producerii evenimentului infracţional. Investigarea acestei perioade preinfracţionale
prezintă un interes prioritar şi trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci şi prin modalităţi de manieră
psihologică, care să dezvăluie aspectele “cheie” din viaţa şi relaţiile victimei.
Modul de reacţie al victimei, psihologia acesteia pot oferi informaţii utile cu privire la profilul
psihocomportamental al infractorului. O semnificaţie deosebită în procesul identificării autorului de
infracţiuni comise prin violenţă o reprezintă:
- datele referitoare la precizarea naturii juridice a faptei, pentru a stabili dacă este vorba de omor,
sinucidere sau moarte accidentală;
- datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii infracţiunii;
- datele relative cu privire la precizarea circumstanţelor esenţiale ale evenimentului (de loc, timp, mod de
comitere, alte împrejurări seminificative.);
- datele care definesc personalitatea victimei (nivel de educaţie şi cultură, calităţi morale, temperamentale,
atitudini, obiceiuri, echilibrul psihic, izolarea socială, anumite vicii ascunse cum ar fi consumul de băuturi
alcoolice, droguri, jocuri de noroc, relaţii extraconjugale etc.);
- cercul de relaţii al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu etc.), mediile şi locurile frecventate,
natura relaţiilor (de prietenie, duşmănie, gelozie, indiferenţă etc.);
- informaţii cu privire la mişcarea în timp şi spaţiu a victimei;
- informaţii despre bunurile şi valorile pe care le deţinea victima, dispariţia acestora;
- informaţii cu privire la antecedentele penale, medicale şi morale ale victimei;
Actuala reglementare penală şi procesual penală este centrată aparent firesc, pe persoana
infractorului, fără a acorda atenţia care se cuvine victimei infracţiunii şi cu atât mai puţin protecţiei acesteia.
În democraţiile tradiţionale protecţia victimei este asigurată printr-o strânsă cooperare între poliţie,
procuratură, instanţele de judecată, diverse instituţii din sfera serviciilor sociale, sănătate, educaţie şi
organizaţii neguvernamentale. Mecanismele de coordonare instituite permit identificarea cu claritate a
atribuţiilor specifice fiecărui compartiment din această structură şi promovarea celor mai eficiente măsuri de
soluţionare a unor astfel de cazuri.

CLASIFICAREA VICTIMELOR

60
Comportamentul uman nu poate fi etichetat şi clasificat în categorii individuale strict distincte şi
clar stabilite, orice clasificare având un caracter mai mult sau mai puţin arbitrar.
Încercările de clasificare a victimelor implică o multitudine de dificultăţi care ţin atât de marea
diversitate a infracţiunilor, cât şi de responsabilitatea şi rolul avut de victimă în comiterea infracţiunii, de
faptul că victimele aparţin tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex, pregătire generală şi profesională, rol-
status socio-economic etc.
O clasificare victimală riguros ştiinţifică poate constitui şi un instrument deosebit de util pentru
prevenirea victimizării multor persoane.
Cu toate problemele pe care le ridică victima, numeroşi autori au încercat să realizeze diverse
clasificări, în funcţie de o serie de criterii şi variabile. Astfel, criminologul german Hans von Hentig (1948),
pe baza sintezei unor criterii psihologice, biologice şi sociale distinge victimele înnăscute (born victims) de
victimele societăţii (society - made victims). Conform acestei clasificări se disting 13 categorii de victime:
victime tinere, victime vârstnice, victime femei, consumatorii de alcool şi stupefiante, imigranţii, minorităţile
etnice, indivizii normali, dar cu inteligenţă redusă, indivizii (temporar) deprimaţi, indivizii achizitivi (lacomi),
indivizii destrăbălaţi şi desfrânaţi, indivizii singuratici (izolaţi), chinuitorii (torturanţii) şi indivizii “blocaţi”
(în datorii) şi “nesupuşii” (mai greu victimizaţi). Fiecare dintre aceste tipuri de victime prezintă caracteristici
comportamentale specifice care le conferă un grad sporit de victimizare (Bogdan & Sântea, 1988).
Criticând clasificarea lui Hans von Hentig, criminologul american Stephen Schafer (1977) arată că
aceasta nu se referă la caracteristicile victimelor, ci mai degrabă la tipurile de situaţii psihologice şi sociale.
Schafer propune o clasificare mai consistentă sub aspectul logico-ştiinţific, criteriul acesteia fiind
gradul de participare şi de responsabilitate al victimei în interacţiunea ei cu infractorul.
Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde:
1).Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul. Victima nu are
nici o parte de vină în actul infracţional; incidental victima s-a aflat la locul infracţiunii. Astfel, este cazul
funcţionarului de la ghişeul unei bănci care nu are nici o legătură cu infractorul, el devine victimă numai
pentru că, întâmplător, la ora respectivă se afla acolo.
În cazurile de acest tip, acţiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate de el,
victima sub nici un aspect nu are vreo parte de vină, caracteristicile sale fizice sau psihice nu sunt
determinante.
2).Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva, conştient sau
inconştient, faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima ulterioară) se
comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu îşi ţine o promisiune dată solemn ori dacă intră în
relaţii “amoroase” cu iubita infractorului etc. Multe fapte de acest fel pot stârni instinctele agresive ale
răufăcătorului, care apoi “trece uşor la act”, victimizându-l pe cel care i-a provocat starea de frustrare.
3).Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor care, prin
conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între cei doi protagonişti nu a existat o

61
legătură. Comportamentul neglijent al viitoarei victime îl incită pe infractor (persoana care trânteşte portierea
autoturismului, dar uită să o încuie; femeia care umblă seara prin locuri puţin frecventate şi are o costumaţie
provocatoare etc.).
Schafer sublimia că oricât de ademenitoare ar fi “ocaziile”, ele nu au nici un efect asupra unor
persoane care sunt perfect integrate în societate şi acceptă normele moral-legale. Totuşi şi în aceste cazuri o
parte din vină aparţine victimei, care prin comportamentul neglijent, prin lipsa de grijă faţă de bunuri sau
propria persoană o fac să devină pradă uşoară pentru infractori.
4).Victime slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice şi psihice trezesc ideea comiterii unor
acte criminale împotriva lor (copiii, bătrânii, debilii fizic sau mintal). Deşi constituţia biologică, lipsa
posibilităţii de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioară facilitează sau chiar precipită comiterea
infracţiunii, totuşi victima nu poate avea nici o parte din responsabilitate. O parte din responsabilitate le
revine persoanelor care, prin gradul de rudenie sau profesiune, îşi neglijează datoria expunând la victimizare
pe cei faţă de care au răspunderi moral-legale.
5).Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor acei indivizi care, prin statusul de etnici
minoritari sau aparţinând unor religii neagreate de către comunitate, fără să aibă nici un fel de vină reală
personală, cad frecvent victime agresiunii manifestate de către reprezentanţii comunităţii. Populaţia de
culoare din anumite ţări cu ideologie rasistă, diversele secte ale unor religii neagreate de majoritatea
populaţiei, constituie victime faţă de care linşajul se aplică unori cu destul zel.
6).Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană,
ele însele ajung să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul, cartoforia etc. sunt acte deviante sau
chiar criminale în care cel lezat joacă rolul dublu de criminal şi de victimă, responsabilitatea nicidecum nu
poate fi împărţită în aceste cazuri între infractor şi victimă.
7).Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor lor, convingeri care nu
trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni.
O interesantă tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei escrocheriei
(Bogdan & Sântea, 1988). Această tipologie cuprinde patru categorii de victime escrocate:
1).Victima “generoasă”, care este deseori păgubită nu prin faptul că ar dori vreun avantaj material
din relaţia cu infractorul, ci din cauza disponibilităţii sale de a sări în ajutorul oricui îi cere concursul. Falşii
cerşetori, care afişează diverse infirmităţi fizice sunt profitorii naivităţii victimelor. Tot aici se încadrează
“generoşii” care găzduiesc diverse persoane, după care se trezesc jefuiţi de o parte din bunuri.
2).Victimele “bunelor ocazii” sunt cele ce fac cumpărături ocazionale de la indivizi necunoscuţi care
se pretind a fi în “jenă financiară momentană” şi oferă la preţuri derizorii diverse obiecte de mare valoare.
3).Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii. În această categorie intră religioşii fanatici, care sunt
dispuşi să doneze bani, bunuri, să renunţe la proprietăţi etc. pentru a putea fi pe placul unor puteri
supranaturale. Tot din această categorie de victime fac parte şi acele femei mai vârstnice care vor să se
căsătorească cu orice preţ.

62
4).Victimele lăcomiei şi ale doritorilor de mari câştiguri ilicite. În cazul acestora este greu de stabilit
ce parte de vină are fiecare dintre protagoniştii acţiunii. Cumpărătorii de acţiuni ale căror valoare va creşte
imediat, finanţatorii unor sisteme sigure de câştig la ruletă, sunt mostre din infinitele variante pe care escrocii
mai rafinaţi le utilizează pentru atragerea şi jefuirea victimelor.
Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul agentului victimizator: victime ale
omorului, ale loviturilor cauzatoare de moarte, ale tâlhăriei, ale violului, ale furtului, ale înşelăciunii etc.

Înterbări de control
1. Factorii care influenţează vulnerabilitatea victimală.
2. Categorii de personae cu risc victimal crescut.
3. Distorsini ale depoziţiei victimei după comiterea faptei.

TEMA 8
SUICIDUL
CONSIDERAŢII TEORETICE
În general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacţiunii dintre două categorii de factori:
impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru şi reacţiile stimulative din exterior. Când forţa agresivă
acumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o, aceasta devine autoagresivitate,
autoagresiune.
Autoagresiunea cuprinde atitudini, acte, fapte, manifestări de agresivitate şi violenţă faţă de propria
persoană.
Autoagresiunea cunoaşte o gamă variată de comportamente care culminează cu sinuciderea. Această
reacţie comportamentală extremă care este suicidul, are la bază dezechilibrul între forţa şi semnificaţia
stimulilor interni, respectiv externi şi modalitatea de răspuns a persoanei.
Cercetările din domeniul psihologiei şi psihiatriei arată că cel care se sinucide o face din cauza cuiva
sau a ceva, cu care nu a reuşit să comunice şi acest fapt i-a blocat în mod tragic fluxul existenţial.
Când exprimarea acestui conflict se face în interior, are loc suprimarea eului, respectiv sinuciderea.
Cauzele sinuciderii sunt biopsihosociale şi ţin atât de structura personalităţii, cât şi de structura şi dinamica
societăţii.
Majoritatea definiţiilor date suicidului scot în evidenţă elementul intenţional, faptul că persoana în
mod conştient îşi suprimă viaţa. Suicidul este o acţiune voită a subiectului care constă în suprimarea propriei
vieţi.
Situaţiile dificile, tentativele autolitice şi suicidul, exprimă o gravă perturbare a stării de conştiinţă a
acelor persoane ce îşi pot pierde capacitatea de rezistenţă şi depăşire a funcţionării, în proiecţia lor de

63
afirmare. Aceste constatări cuprind dominantele unor situaţii expresive pentru categorii diferite ce aparţin
unor culturi, tradiţii, relaţii psihopatologice şi ale unor situaţii din traiectoria unor societăţi.
Situaţiile autolitice succed şi agravează stările cunoscute ca fiind dificile pentru o persoană şi condiţia
sa de existenţă şi afirmare în viaţă. Preocupările dominante în situaţiile existenţiale şi autoanaliza lor
individuală se pot constitui ulterior în acte de suicid, acte dezvoltate în procese de conştiinţă şi conduite
polimorfe de auto şi hetero-agresivitate (Pirozynski, Scripcaru & Belescu, 1996).
Orice dificultate firească din afirmarea vieţii poate distinge, în durata unei personalităţi, o motivaţie
existenţială, în care pot interveni crize sau stări critice de epuizare, cu neputinţa vitală de a exista şi întreţine o
comunicare funcţională.
Autoanularea existenţei de sine aparţine unei condiţii subiective şi unor factori victimologici.
Procesele psihice, dominantele lor psihologice şi patologice deţin expresivităţi latente, parţial mascate sau
aparent ignorate, suprimate sau convertite în reacţii paradoxale ce pot precipita tensiuni supraliminare care
declanşează starea de criză a riscului vital.
Suicidul şi motivaţia sa exprimă semnificaţia gravă a condiţiei umane, a personalităţii şi a unor relaţii
interpersonale. Psihologia fiecărei personalităţi exprimă caracteristica individuală a unei mentalităţi străbătută
de evenimentele trăite şi gradul lor distinct de a acţiona şi reacţiona la frustraţii.
În structura personalităţii sinucigaşilor pot fi găsite anumite predispoziţii latente care în condiţii
situaţionale adecvate pot fi activate. Trecerea la act este condiţionată atât de structura specifică a
personalităţii sinucigaşului (labilitate, egocentrism, indiferenţă afectivă etc.), cât şi de incitaţiile exterioare,
care pot fi chiar de intensitate minimă, dar resimţite acut ca frustrante, nefavorabile, neconforme cu cerinţele
şi sentimentele intime ale subiectului. Ei cred că moartea este singurul mod de rezolvare a problemelor pe
care le au.
Considerată o formă specifică de conduită deviantă, prin sinucidere nu se urmăreşte autodesfiinţarea,
ci mai degrabă moartea, fuga de viaţă şi modul în care aceasta se prezintă sau este percepută la un moment
dat.

FAZELE SINUCIDERII
Sinuciderea presupune parcurgerea a trei faze diferite (Dragomirescu, 1976):
1).Suicidaţia - faza de incubaţie, de apariţie a ideii de a termina cu totul şi de a-şi pune capăt zilelor.
Cauzele sunt de natură psihopatologică (tulburări psihice grave, strări depresive severe, etilism cronic etc.),
de natură socială (eşec şcolar, profesional, familial etc.) sau de natură psihosomatică (boli incurabile,
infirmităţi fizice, malformaţii congenitale etc.).
2).Suicidacţia - faza de trecere de la idee la decizie, ea incluzând şi căutarea formelor, metodelor şi
procedeelor de realizare a actului propriu-zis. În această fază asistăm la o creştere marcată şi progresivă a
stării de tensiune intrapsihică, este momentul “exploziei autodistructive” când individul adoptă decizia
înfăptuirii suicidului.

64
3).Traumatizaţia - faza de realizare efectivă, de punere în practică a modalităţilor autodistructive.
Important în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite şi efectul lor. Traumatizaţia poate fi
urmată de reuşită sau nu, în acest ultim caz ea rămânând la nivelul de tentativă de suicid.
Alex Thio (1988) diferenţiază trei categorii de suicid şi anume:
a).Suicidul-ameninţare. Persoanele care ameninţă cu suicidul urmăresc de fapt, atingerea unor
scopuri în viaţă, tendinţa acestora fiind mai mult să trăiască decât să moară. Atunci când nu reuşesc să-şi
atingă scopurile propuse unele dintre aceste persoane pun în aplicare ameninţările lor (şantajul suicidar).
Comportamentele presuicidare sunt adesea avertismente sau forme de ameninţare pe care cei din jur
nu le recepţionează ca atare ori nu le acordă importanţa cuvenită şi nu realizează starea de pericol în care se
află cel ce emite asemenea avertismente. În această situaţie se impune ajutorul social sau medical.
b).Suicidul-tentativă. Persoanele care fac parte din această categorie sunt uşor labile, nehotărâte,
neconvingătoare, ambigue în intenţia lor. Foarte adesea afirmă că “nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc”. Cele
mai multe tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau
chiar inevitabilă.
c).Suicidul-reuşit. Două treimi din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi având cel puţin o tentativă
suicidară în perioada anterioară. Cei mai mulţi dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară
altor persoane. Actul suicidar implică existenţa (reală sau imaginară) a unei probleme care aparent nu are
soluţie şi din care suicidantul nu poate ieşi decât prin actul tragic al sinuciderii.
Pornind de la notele scrise de către sinucigaşii-reuşiţi şi de la relatările celor care încearcă să se
sinucidă, se pot discerne mai multe tipuri de sentimente suicidare, cum ar fi: sentimente de scuză, de
remuşcare, de vinovăţie, de răzbunare, de generozitate şi uneori sentimente suprarealiste.
În ceea ce priveşte structura personalităţii, toate statisticile demonstrează că frecvenţa sinuciderii
cunoaşte o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la vârsta de 50 de ani, cu două creşteri foarte
accentuate la adolescenţă şi la vârsta a treia (Păunescu, 1994). Adolescenţa este perioada cea mai vulnerabilă,
în care forţele impulsionale se confruntă cu exigenţele valorilor morale. La vârsta a treia, legea
vulnerabilităţii determinată de vârsta biologică rămâne valabilă. Legea vulnerabilităţii este dovedită şi prin
raportul dintre numărul sinuciderilor la adolescenţă şi la vârsta a treia, care este de 3/9.
Cercetările cele mai pertinente arată că nu există o ereditate suicidară propriu-zisă, ci numai un
procentaj ridicat de anumite predispoziţii suicidare, sau trăsături psihopatologice generale.
Adolescentul sinucigaş se dezvoltă într-un mediu psihosocial cu grave perturbări structurale şi
relaţionale. Totuşi, este greu de stabilit un raport precis între perturbările mediului socio-familial şi frecvenţa
suicidului, pentru că există o multitudine de modalităţi prin care copilul sau adolescentul recepţionează şi
integrează aceste influenţe.
Societatea actuală creează condiţiile pentru apariţia, dezvoltarea şi amplificarea sentimentului de
insecuritate afectiv-relaţională. Tensiunile existente în societate sunt prezente şi se amplifică şi la nivelul
familiei, sinuciderea fiind o soluţie preferată în faţa dificultăţilor existenţei.

65
Motivarea conduitelor autoagresive la tineri (cu personalităţi vulnerabile) se face pe seama
dificultăţilor de adaptare, a eşecului în procesul de şcolarizare, instruire sau de ordin sentimental, inadaptării
pe fondul imaturităţii afective, volitive şi din punct de vedere a conştiinţei sociale. Se impune identificarea
factorilor de ordin predispozant, favorizant şi declanşant (biogeni, neuropsihogeni, socioculturali etc.).
Adolescenţii suicidari au o conduită în limitele largi ale normalităţii, dar sunt prezente şi unele
tulburări de comportament, reacţii depresive, stări reactive, uneori foarte exagerate din cauza
hipersensibilităţii şi a “exploziei” de personalitate.
Sindromul presuicidar la adolescenţi se manifestă prin depresie, anxietate, agitaţie, perturbări ale
somnului, manifestări psihosomatice, schimbări în comportamentul social, cu afectivitate labilă, iritabilitate
crescută şi agresivitate manifestă, o pierdere a umorului, a performanţelor şcolare, a iniţiativei şi preţuirii de
sine etc. Depistarea adolescenţilor care prezintă acest sindrom este deosebit de utilă în practica prevenirii
sinuciderilor.
Actul suicidar poate avea loc ca rezultat al unui “scurt circuit”, cu componente impulsive, fără ca
subiectul să poată decide conştient asupra lor, executând acţiunea în timpul unei obnubilări a conştiinţei;
alteori este rezultatul unei premeditări anterioare sau poate fi urmarea unei fantasme, în care actul sinucigaş a
fost de multe ori executat imaginar, în funcţie de consecinţele sale asupra propriei persoane (narcisism,
dorinţa de a se răzbuna, de a pedepsi pe cineva, pentru a fi iubit, dorinţa de a deveni erou etc.).
Încadrată în autoagresivitate, sinuciderea este o formă ambivalentă de autopedepsire şi
heteropedepsire, în sensul că adolescentul, prin acest act îşi pedepseşte părinţii, ştiind astfel că îi distruge
sufleteşte, şi în acelaşi timp, se pedepseşte pe sine pentru fapte - de multe ori imaginare. Adler a emis ideea
că sinuciderea este o formă de hipercompensare faţă de sentimentul de inferioritate. Adolescentul recurge la
sinucidere pentru a demonstra lumii importanţa şi valoarea lui şi pentru a arăta anturajului cât pierde prin
dispariţia sa (Păunescu, 1994).
Printre mecanismele psihologice ale sinuciderii la această vârstă, sunt şi reacţiile nestăpânite faţă de
privarea de dragoste, fie a părinţilor, fie a unei persoane de sex opus. Tendinţa adolescentului de a-şi
intensifica stările sufleteşti sau tendinţele afective, îl conduce uneori la supoziţia că este nedreptăţit,
marginalizat, umilit, acestea fiind situaţii greu de suportat. Frustrarea provoacă tendinţa de agresivitate
împotriva celor care au determinat-o şi totodată declanşează un sentiment de culpabilitate, care orientează
agresivitatea către propria persoană.
Tendinţele agresive pot fi amplificate şi de factorii constituţionali, prin raportarea la unele modele
agresive parentale sau ambientale. Uneori agresiunea ambientală determină la adolescent apariţia impulsului
de sinucidere, prin întoarcerea acesteia către propria persoană.
Când autoagresivitatea devine foarte puternică, adolescentul nu mai reuşeşte să-şi utilizeze
mecanismele de compensare, nu mai poate să stabilească relaţii cu propriul eu, nu mai găseşte la alţii nici
încredere, nici dragoste, iar în interiorul său există numai ură şi violenţă. Această stare, trăită conştient sau
inconştient, activează toată frustraţia din copilărie. În această stare de tensiune adolescentul se simte singur,

66
abandonat, încărcat de resentimente, pentru el existenţa nu mai are sens, tendinţa de sinucidere fiind singura
cale de rezolvare a acestei situaţii.
Statisticile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (Păunescu, 1994) stabilesc o corelaţie între grupa de
vârstă şi sinucidere. Perioada de involuţie (îmbătrânire) cunoaşte cel mai ridicat procent de persoane care se
sinucid. Procesele biopsihosociale aparţinând îmbătrânirii, produc o serie de modificări psihopatologice în
personalitatea vârstnicilor care, de multe ori, declanşează impulsul de autoagresivitate sub diferite forme,
printre care şi sinuciderea. Pe lângă stările patologice, situaţia vârstnicilor este afectată atât de cauze
economice, cât şi de cauze sociale, relaţionale. Nevoile materiale, sentimentul abandonului total, lipsa de
asistenţă şi protecţie socială, singurătatea, traumatismele psihoafective etc., fac să crească numărul
sinuciderilor la vârstnici.
În peste 90% din cazuri, sinuciderea este primul semn al unei boli psihice, chiar dacă aceasta nu a
fost diagnosticată. Pentru clarificarea eventualelor cauze psihice ale actului de suicid, se face aşa-numita
“autopsiere psihologică”. De cele mai multe ori, subiectul prezintă tulburări psihice, cu toate că pentru cei din
jur el părea un om perfect normal şi cu atât mai mult gestul lui era inexplicabil.
Frecvenţa sinuciderilor este mai mare la bărbaţi decât la femei. Mariajul influenţează pozitiv rata
sinuciderilor atât la bărbaţi cât şi la femei. Astfel, văduvii se sinucid mult mai frecvent decât celibatarii,
urmează divorţaţii şi pe ultimul loc sunt cei căsătoriţi. Pe lângă mariaj, existenţa copiilor pare să constituie un
factor de diminuare a riscului de sinucidere.
Cu cât nivelul intelectual şi cultural este mai ridicat, cu atât scad tendinţele suicidare. Persoanele cu o
pregătire superioară au capacitatea de a descoperi sistemele de compensare. Situaţia socio-morală întăreşte
motivaţia existenţială.
În cazul conduitei suicidare, în general, trebuie adoptată următoarea schemă de intervenţie
(Dragomirescu, 1980):
a).Prevenţia sau pre-intervenţia acţionează asupra etapei clinice a suicidacţiei şi cuprinde totalitatea
măsurilor profilactice îndreptate asupra individului sau comunităţii sociale în scopul prevenirii conduitei
suicidare, a cauzelor care o pot genera. În această categorie de măsuri se pot distinge două grupe: măsuri
psihoprofilactice (educaţie sanitară, psihopedagogică etc.) şi măsuri psihosociale (inserţie socio-familială
pozitivă, relaţii interpersonale pozitive etc.). Măsurile psihoprofilactice se opun acţiunii cauzelor patologice
de ordin individual, ale conduitei suicidare, iar măsurile psihosociale - acţiunii cauzelor de ordin comunitar,
sociale ale conduitei suicidare.
b).Intervenţia sau etapa terapeutică include totalitatea măsurilor cu caracter curativ îndreptate asupra
persoanei sau asupra circumstanţelor sociale, extraindividuale, în scopul combaterii factorilor care o întreţin
sau o agravează. În această categorie de măsuri se pot distinge trei grupe: măsuri medicale, măsuri psihiatrice
(terapie biologică, psihoterapie, terapie ocupaţională) şi măsuri medico-sociale (socio-pedagogice, protecţie
socială, siguranţă medico-legală). Măsurile de intervenţie medicală (reanimare, terapie etiologică intensivă de
urgenţă) trebuie acţionate în momentul crizei autoagresive, cele de intervenţie psihiatrică se opun

67
circumstanţelor de ordin psihopatologic, iar măsurile medico-sociale contracarează circumstanţele
sociopatice.
c).Recuperarea sau post-intervenţia cuprinde totalitatea măsurilor de eliminare a urmelor crizei
suicidare, de anulare a consecinţelor conduitei suicidare, îndreptate atât asupra individului cât şi asupra
comunităţii sale sociale. În cadrul acestor măsuri de recuperare distingem două grupe: măsuri individuale
(psihoterapie, asistenţă psihiatrică constând în terapie şi supraveghere psihiatrică, socioterapie) şi măsuri
sociale (adaptare familială, profesională, socială). În general măsurile recuperatorii urmăresc îndepărtarea
efectelor traumatizaţiei pe plan somatic, iar pe plan psihologic, restabilirea echilibrului normal al
personalităţii individului.

MĂSURI DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA VICTIMIZĂRII


Protecţia împotriva victimizării este o strategie care duce la consolidarea sentimentului de securitate
al membrilor unei societăţi. Ideal ar fi ca într-o societate liberă şi democratică să nu existe nici un pericol de
victimizare, fiecare persoană să se simtă în siguranţă indiferent de poziţia sa socială, economică, vârstă, sex
etc. Sentimentul de securitate, atât la nivelul persoanei cât şi la cel al colectivităţii,este expresia unui cadru
social stabil şi echilibrat.
Măsurile de protecţie socială revin în special compartimentelor judiciare responsabile cu prevenirea
infracţiunilor, descoperirea infractorilor şi pedepsirea acestora. Existenţa normelor juridico-penale, a
sistemului de judecată şi pedepsire a infractorilor diminuează în mare măsură activitatea infracţională şi
creşte nivelul de securizare psihologică a persoanelor. Acţiunea preventivă în domeniul social presupune
câteva obiective (Bogdan & Sântea, 1988):
♦educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor şi a formării unor
convingeri ferme cu privire la necesitatea respectării conştiente a dispoziţiilor legale. O asemenea
activitate complexă se poate realiza numai printr-o acţiune sistematică, cu caracter permanent, la
care să contribuie toţi factorii politici, sociali şi culturali-educativi cu răspundere în acest
domeniu;
♦pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte normele de convieţuire
socială, cerinţele comportamentale generale de evitare a situaţiilor sau circumstanţelor în care
persoanele ar putea deveni victime ale unor infracţiuni;
♦consilierea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor cu privire la conduita ce se
recomandă a fi urmată - în cazuri concret determinate - pentru a împiedica evoluţia negativă a
unor stări de fapt şi ajungerea lor în poziţie de victime;
♦identificarea din timp a unor victime potenţiale - îndeosebi prin posibilităţile de
cunoaştere specifice organelor judiciare - şi promovarea unor măsuri de protecţie sau
autoprotecţie ale acestora.

68
Măsurile de autoprotecţie sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare, măsuri care trebuie să
aibă un caracter organizat şi de permanenţă pentru a evita riscul victimal şi al victimizării.
În ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului victimal s-a încercat să se formuleze o serie de
recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici. Toate aceste încercări comportă un anumit grad
de dificultate, deoarece este foarte greu de identificat toate situaţiile particulare în care ele ar putea preveni
acţiunile victimizante.
În vederea prevenirii victimizării este necesar să fie luate atât măsurile de protecţie socială, cât şi cele
de autoprotecţie.
Realitatea socială din ţara noastră confirmă faptul că multe persoane, unele cu un nivel cultural
ridicat şi cu o experienţă bogată de viaţă, nu acordă întotdeauna importanţă unor reguli de prudenţă
comportamentală şi ajung cu uşurinţă în postura de victime.
Pregătirea antiinfracţională a populaţiei este necesară în condiţiile în care rata criminalităţii creşte,
determinând o intensificare a sentimentului de insecuritate resimţit de către toate persoanele, dar mai ales de
cei care prezintă un risc victimal mai mare (copii, femei, persoane în vârstă, handicapaţi etc.).
Măsurile de protecţie împotriva victimizării trebuie să se adreseze publicului larg şi să vizeze cât mai
multe situaţii de posibil risc victimal, punând accent pe următoarele aspecte:
♦evitarea persoanelor cunoscute ca având manifestări violente, care poartă asupra lor cuţite ori
consumă excesiv băuturi alcoolice şi provoacă scandaluri, trecând chiar din motive minore la acţiuni violente;
♦acordarea unei atenţii sporite selecţiei relaţiilor cu persoanele cunoscute ocazional şi pe cât posibil
evitarea acestora, motivat de faptul că din partea unor asemenea indivizi putem avea oricând surprize
neplăcute, chiar suferinţe fizice şi morale. Se vor evita relaţiile ocazionale cu persoanele care cer găzduire,
care oferă sau solicită spre vânzare băuturi alcoolice, bunuri, valori sau îşi oferă serviciile pentru efectuarea
diverselor activităţi. În această categorie de multe ori sunt implicaţi infractori recidivişti sau fără ocupaţie, cu
mod de viaţă parazitar, care urmăresc plasarea unor bunuri, valori furate sau înşelarea bunei credinţe a
cetăţenilor;
♦evitarea frecventării locurilor şi mediilor unde se adună elemente dubioase pentru consum de
băuturi alcoolice, practicarea jocurilor de noroc etc.; evitarea pe cât posibil a zonelor aglomerate (unde se pot
comite furturi din buzunare sau poşete) şi a zonelor slab circulate sau iluminate (unde pot fi victime ale unor
infracţiuni de tâlhărie, viol, vătămare corporală etc.), precum recomandarea ca în asemenea locuri şi la ore
târzii, să nu circule femeile singure, alegând alte trasee de deplasare mai sigure, chiar dacă acestea sunt mai
lungi;
♦îndrumarea minorilor rămaşi singuri la domiciliu de a nu deschide uşa şi de a nu primi în locuinţă
persoane necunoscute, indiferent de motivul care-l invocă. Instruirea acestora ca, în zonele în care se joacă
sau în vecinătatea şcolilor să nu accepte relaţii ocazionale cu persoane care se comportă binevoitor, le oferă
dulciuri, prăjituri, jucării, îi invită la plimbare, în parc sau pădure ori se autoinvită la domiciliul copiilor sub

69
diverse pretexte (să bea un pahar cu apă, să dea un telefon etc.). În multe cazuri, asemenea elemente fac parte
din rândul hoţilor (care iau de la copii bunurile de valoare sau se informează prin aceştia despre starea
materială şi programul părinţilor), adeseori din categoria psihopaţilor sexuali periculoşi, care ademenesc şi
corup copiii (îndeosebi fetiţele);
♦neacceptarea de către tineri şi mai ales de către tinere a unor invitaţii tentante din partea unor
necunoscuţi, pentru a merge la discotecă, restaurant sau în excursie(eventual cu autoturismul), ori la diverse
ceaiuri sau onomastice la domiciliul celor în cauză, unde pot deveni victime ale unor infracţiuni de viol,
tâlhărie etc.; recomandarea tinerelor fete să poarte o vestimentaţie neprovocatoare care să nu incite la
acostare;
♦este recomandabil ca persoanele în vârstă şi care locuiesc singure, dacă doresc să vândă bunuri de
valoare, să nu apeleze la mica publicitate sau la anunţurile afişate pe imobile, deoarece pot fi vizate de
infractori;
♦posesorii de autovehicule să nu lase în interiorul acestora aparatură, bunuri sau valori care pot incita
infractorii. Este indicat să se instaleze sisteme antifurt atât la autovehicule cât şi la locuinţe;
♦unităţile din domeniul colectării, transportului şi păstrării valorilor monetare trebuie să ia măsuri
ferme de asigurare a acestora prin grile metalice, sisteme de închidere eficiente, case de bani sigure fixate la
sol sau în perete, instalarea unor sisteme de alarmare şi după caz, cu pază înarmată;
♦când unele persoane ajung victime şi sunt în contact direct cu infractorii, trebuie abordat un
comportament care să vizeze manifestări hotărâte de atenţionare a cetăţenilor din împrejurimi sau folosirea
unor trucuri, cum ar fi strigarea pe nume al unui bărbat, ca şi cum acesta ar fi în apropiere etc. Când acestea
nu dau rezultate, victimele trebuie să ia o atitudine prudentă şi elastică, de negociere cu cel în cauză pentru a
câştiga timp şi a nu accentua tentativele de violenţă ale infractorilor. În situaţiile limită, când atacul este
iminent şi deosebit de grav, este indicat ca victima să nu ameninţe cu reclamarea faptei, acceptând de nevoie
un “tratament de compromis“, pentru a nu-şi pune în pericol viaţa.
Cele mai multe împrejurări din viaţă pot fi tot atâtea prilejuri pentru declanşarea unor comportamente
agresive interpersonale sau de grup; intervenţia trebuie să contribuie la scăderea gradului de tensiune
intrapsihică, în primul rând prin înlăturarea cauzelor conflictualizării, care pot fi obţinute prin adoptarea unei
atitudini afective pozitive, manifestate printr-o vorbire caldă, calmă, convingătoare şi o gestică de bunăvoinţă.
Recomandări utile se pot face referitor la modalitatea în care o persoană poate interveni pentru
aplanarea unei stări conflictuale, a unui scandal sau încăierări, în sensul de a nu acţiona de una singură şi în
mod direct, intercalându-se între agresori şi eventuala victimă, deoarece riscă să devină victimă. Sigur că
intervenţia hotărâtă a unor asemenea persoane poate fi salvatoare, dar ea trebuie să fie bine orientată şi să nu
fie riscantă. În acest sens cel în cauză este bine să solicite concursul altor persoane din apropiere şi numai
după aceea, cu prudenţă, să încerce aplanarea nu prin forţa fizică proprie, ci prin dialog, crearea convingerii
agresorilor că pot fi anihilaţi.

70
O activitate preventivă eficientă presupune analiza temeinică a fiecărui caz grav de infracţiune
comisă pentru a se desprinde concluzii pertinente cu privire la cauzele acestora, la condiţiile care le-au
favorizat, frecvenţa lor în timp şi spaţiu, lipsurile manifestate de diverşi factori implicaţi în activitatea de
prevenire, precum şi la factorii de risc victimal. Acest mod de lucru completează şi îmbunătăţeşte activitatea
specifică de prevenire, coroborându-se datele concrete obţinute din studiul de caz cu cele de ordin mai
general desprinse din analiza globală a criminalităţii sau a diferitelor genuri de infracţiuni.
Stilul de viaţă al fiecăruia dintre noi reprezintă chintesenţa măsurilor de autoprotecţie.

Întrebări de control.
1. Precizaţi cauzele suicidului.
2. Motivaţi conduitele autoagresive la adolescenţi.
3. Care sunt măsurile de protecţia împotriva victimizării?

TEMA 9
PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI MARTORULUI

NOŢIUNI GENERALE
Problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului este deosebit de complexă şi ridică
dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare, abilitate prin lege să audieze martori.
Din punct de vedere psihologic mărturia este o activitate ce constă în observarea şi memorarea unui
eveniment şi apoi reproducerea acestuia în scris sau oral în faţa celor abilitaţi prin lege în acest sens.
Martor este socotită persoana care are cunoştinţă despre o faptă penală sau despre vreo împrejurare
de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78 C.pr.pen.). Martorul este o persoană ce
relatează despre faptele pe care le cunoaşte în legatură cu cauza cercetată.
Atât finalizarea anchetei judiciare, cât şi atingerea obiectivelor sale principale, respectiv aflarea
adevărului, stabilirea vinovăţiei şi a răspunderii, nu se pot îndeplini fără contribuţia martorului. Proba cu
martori, cunoscută în practica judiciară sub denumirea de probă testimonială, este nelipsită în cercetarea
judecătorească şi destul de frecventă în cercetarea penală.
Întrucât faptele ce fac obiectul cercetării penale sunt în general acţiuni sau inacţiuni ale persoanelor,
oricât de discret s-ar produce, ele atrag atenţia şi altora. În acest fel se creează posibilitatea confirmării
faptelor, a succesiunii lor, precum şi a împrejurărilor în care ele s-au produs. Confirmarea sau infirmarea
stărilor de fapt ce interesează cauza se poate realiza într-o mare măsură prin ascultarea martorilor. Adesea,

71
soluţionarea unui dosar este asigurată de mărturia depusă de persoanele care au asistat la producerea unui
eveniment despre care numai ele pot relata adevărul.
Deşi în aparenţă problema pare simplă, totuşi practica activităţii de cercetare penală dovedeşte că şi
în administrarea probei cu martori se întâlnesc unele dificultăţi. Dificultatea porneşte de la faptul că nu toţi
oamenii percep în acelaşi fel evenimentele pe care le observă. Nu toţi au aceeaşi capacitate de memorare a
datelor şi, mai ales, nu toţi se dovedesc egali în modul de a reda - atunci când li se cere - tot ceea ce au
perceput. Toate aceste inegalităţi ţin de specificul psihologic al fiecărei persoane, precum şi de starea
personală în care se află atât în momentul perceperii, cât şi la data când este chemată să depună mărturie.
Oamenii de ştiinţă şi practicienii din domeniul judiciar sunt într-o continuă căutare a unor criterii
sigure de evaluare a probei testimoniale. Evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea construirii
drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei - recepţia informaţiilor, stocarea memorială a
acestora, comunicarea informaţiilor sub forma reproducerii şi recunoaşterii - precum şi luarea în considerare a
multitudinii de factori obiectivi şi subiectivi care într-o masură sau alta au influenţat întinderea şi fidelitatea
mărturiei (Ciopraga, 1996).
Alături de aspectele sale juridice, problema mărturiei este o problemă psihologică practică,
fundamentată pe datele fiziologiei şi psihologiei, discipline care atestă că atât posibilităţile noastre de recepţie
senzorială, cât şi cele intelectuale sunt adesea imperfecte, limitate şi nu pot asigura o obiectivitate absolută
relatării unui anumit eveniment la care s-a asistat. Existenţa pragurilor minimale şi maximale de receptivitate
senzorială, dirijarea recepţiei în funcţie de structura individuală a persoanei şi de poziţia acesteia faţă de
eveniment, dau o caracteristică subiectivă însuşi evenimentului receptat. Pe lângă caracterul subiectiv,
involuntar, recepţia senzorială are şi un profund caracter activ, cautând să selecteze informaţiile cele mai
accesibile, care se situează în limitele pragurilor senzoriale şi convin din punct de vedere bio-psiho-social.
Ca o apreciere generală se poate menţiona că orice persoană cu o normalitate psihofiziologică poate
percepe, reţine şi reda prin recunoaştere sau reproducere, în mod suficient de exact, evenimentele la care a
fost de faţă, dacă nu au intervenit în acest proces de cunoaştere unele condiţii obiective sau subiective care îl
pot influenţa parţial sau total.
Mărturia unei persoane despre un anume eveniment la care a asistat depinde de mai mulţi factori: de
modul în care a perceput evenimentul, de modul în care a memorat informaţiile despre eveniment, de modul
în care l-a păstrat în memorie, de modul în care poate să şi-l amintească, de modul în care poate să îl exprime,
să îl verbalizeze şi de modul în care vrea sau este interesat să îl exprime.
Astfel, mărturia pe care o pot face mai multe persoane despre acelaşi eveniment va prezenta diferenţe
notabile de la caz la caz. Din aceste motive, îndeosebi în cauzele mai complexe şi de regulă când o cere
instanţa de judecată, examinarea psihofiziologică, pretabilă acelor ce urmează să depună mărturie, devine
aproape o necesitate, aceasta pentru a stabili cât mai precis posibilităţile şi limitele de a depune o mărturie.
Examenul oftalmologic şi audiologic se impune în situaţiile relatărilor unor evenimente bogate în elemente

72
vizuale şi auditive, iar examenul psihologic se efectuează atunci când există îndoieli cu privire la funcţionarea
normală a unor funcţii psihice ori a personalităţii în ansamblu.
Când se estimează valoarea probatorie a mărturiei se impune cunoaşterea celui de la care emană, în
special moralitatea acestuia (principialitatea, onestitatea, corectitudinea, modestia şi generozitatea în faţa
necinstei, nesincerităţii, egoismului, laşităţii şi egocentrismului, dar şi raporturile sale cu cauza şi cu
participanţii la proces) (Ciopraga, 1979; 1996).
Psihologia judiciară încearcă să dezvăluie legităţile ce intervin în procesele psihologice în situaţia de
martor, procese care pot distorsiona chiar intenţionat depoziţia unui martor de bună credinţă, altfel stând
lucrurile în cazul martorului de rea-credinţă.

Martorul şi mărturia
Numeroase cercetări au arătat că memoria martorilor oculari nu este atât de fidelă pe cât s-ar crede la
nivelul simţului comun. Vom începe acest capitol prin oferirea unui exemplu în care memoriile martorilor
referitoare la un eveniment au putut fi puse în corespondenţă cu înregistrarea electronică a acelui eveniment.
Este vorba de o situaţie reală în care a avut loc un jaf într-o bancă. Atacatorii au intrat în bancă, l-au
imobilizat pe agentul de pază din hol, le-au spus clienţilor să se întindă cu faţa la podea, iar funcţionarilor le-
au ceru să le dea să le dea toţi banii pe care îi aveau. După aceasta, atacatorii au părăsit în fugă incinta băncii.
În timpul comiterii acestui eveniment în bancă se aflau cinci funcţionari, doi ofiţeri, un gardian şi cinci
clienţi. După aproximativ o oră, anchetatorii din cadrul poliţiei au luat declaraţii de la toţi cei care se aflau în
momentul comiterii faptei în bancă. Confruntând declaraţiile s-a observat că există unele contradicţii
referitoare la numărul atacatorilor, costumaţia acestora, acţiunile pe care le-au întreprins, durata jafului,
prezenţa armelor de foc etc. Jaful a fost înregistrat de camerele video ale băncii, iar după compararea acestor
înregistrări cu descrierile martorilor s-a arătat că nici unul dintre ei nu a oferit o descriere corectă a secvenţei
evenimentelor. De asemenea, nici un martor nu a fost capabil să ofere o descriere acurată a vreunui atacator.
Mai mult, când s-au realizat identificările ulterioare pe baza fotografiilor, patru din cei treisprezece martori au
indicat ca autor al jafului pe unul dintre clienţi sau chiar pe unul dintre funcţionari, iar trei martori au indicat
ca atacator o persoană care nu fusese în bancă în timpul jafului. Toţi aceşti şapte martori au menţionat că sunt
siguri că au identificat corect atacatorul şi că sunt pregătiţi să depună mărturie (Haber & Haber, 2000).
O serie de autori au investigat atât părerile oamenilor obişnuiţi, cât şi pe cele ale profesioniştilor în
ceea ce priveşte fidelitatea memoriei umane (Garry et al., 1997; Lindsay, 1994; Loftus, 1979). Într-un studiu
(Haber & Haber, 2000) au fost formulate zece propoziţii referitoare la memoria umană care au trebuit cotate
pe o scală de la unu la cinci, unu însemnând dezacord total, iar cinci acord total. Exemplele pe care le vom
oferi au fost extrase din mai multe studii. Majoritatea propoziţiilor au fost folosite într-o formulare exactă în
cel puţin două studii.
Afirmaţiile sunt următoarele:
73
1. Memoria este asemănătoare unei înregistrări video ce poate fi derulată ori de câte ori ai nevoie.
2. Când eşti forte sigur că informaţiile pe care le deţii referitoare la un eveniment judiciar sunt adevărate,
este foarte probabil să fie aşa.
3. Memoria este stabilă în timp.
4. Informaţiile referitoare la ce ai văzut la un moment dat pot fi păstrate separat de alte informaţii
ulterioare.
5. Feţele oamenilor ies mai puternic în evidenţă şi de aceea este mai uşor să ţi le reaminteşti, astfel
recunoaşterea feţelor este foarte rar supusă greşelii.
6. Declaraţia unui martor ocular este o dovadă acurată a ceea ce s-a întâmplat.
7. Procesul de reactualizare repetată a unui eveniment face mai durabilă memoria referitoare la acel
eveniment.
8. Când în cadrul unui eveniment este prezentă o armă, martorii pot să îşi aducă aminte cu o mai mare
acurateţe detaliile acelui eveniment.
9. Evenimentele traumatizante sunt reactualizate cu o mai mare acurateţe decât evenimentele obişnuite.
10. Evenimentele violente sunt reactualizate cu o mai mare acurateţe decât evenimentele obişnuite.
Majoritatea oamenilor (în unele cazuri toţi) care au fost rugaţi să răspundă la aceste întrebări au
declarat că sunt de acord sau sunt în acord total cu aceste afirmaţii. În schimb, când aceste afirmaţii au fost
apreciate de experţi în domeniul memoriei, majoritatea dintre aceştia au fost în dezacord cu aceste declaraţii.
Pe parcursul acestui capitol vom încerca să arătăm, prezentând o serie de rezultate experimentale, că cea de-a
doua categorie de „subiecţi” au avut dreptate.

EFECTUL DEZINFORMĂRII
Acest efect este un aspect al memoriei autobiografice care a primit o atenţie deosebită în ultimele
două decenii. Potrivit lui Loftus (1992), acest efect se referă la ce se întâmplă atunci când oamenii asistă la un
eveniment, cum ar fi o crimă sau un accident, iar ulterior sunt induşi în eroare cu privire la un anumit aspect
al acestui eveniment. În situaţii reale, martorii nu sunt izolaţi după ce asistă la un eveniment; ei pot discuta cu
alţi martori sau sunt intervievaţi extensiv de poliţie înainte sau în timp ce sunt audiaţi. Aceste situaţii permit
manifestarea fenomenului dezinformării (Loftus, 1979). În consecinţă, martorii de bună credinţă pot să ofere
inconştient şi involuntar declaraţii false (Buş & David, 2003).
Majoritatea cunoştinţelor referitoare la sugestibilitatea martorilor oculari de care dispunem au fost
obţinute prin studii de laborator care au investigat efectul dezinformării. În cadrul acestei paradigme
experimentale subiecţilor li se arată un film sau o serie de fotografii în care este prezentat un eveniment, după
care li se oferă informaţii false referitoare la acel eveniment. Ulterior se testează memoria participanţilor
referitoare la evenimentul original. Majoritatea studiilor au arătat că subiecţii raportează o serie de informaţii
false (oferite post-eveniment) ca aparţinând evenimentului original.

74
Deşi o cantitate impresionantă de studii experimentale au atestat existenţa acestui efect, mecanismele
psihologice care susţin acest efect nu sunt pe deplin înţelese şi continuă să fie investigate. Cercetările
realizate în special de Elizabeth Loftus şi colaboratorii ei au sugerat existenţa unui deficit mnezic (memory
impairment). Această afectare a memoriei se referă la faptul că informaţia falsă ulterioară poate altera sau
poate îngreuna accesul la informaţiile originale despre eveniment. Deşi este universal acceptat că informaţiile
false pot influenţa acurateţea memoriei, rolul pe care deficitul mnezic îl joacă în acest proces a fost îndelung
dezbătut. Aceşti autori au încercat să determine dacă acest deficit mnezic este un deficit de stocare sau un
deficit de reactualizare. Deficitul de reactualizare se referă la faptul că informaţiile aparţinând evenimentului
co-există în memorie cu informaţiile post-eveniment, însă acestea din urmă fac itemii aparţinând
evenimentului mai puţin accesibili. Deficitul de stocare se referă la faptul că informaţiile iniţiale despre
eveniment au fost afectate sau dezintegrate de informaţiile post-eveniment (Belli & Loftus, 1995).
În anul 1985 McCloskey & Zaragoza au adus o critică virulentă acestor ipoteze explicative, critică ce
a avut ca efect orientarea cercetărilor spre găsirea unor alte mecanisme explicative. Astfel, o altă ipoteză care
încearcă să explice de ce apare efectul dezinformării este atribuirea eronată a sursei. Susţinătorii acestei
abordări sunt de părere că martorii oculari reactualizează incorect informaţia eronată ca aparţinând
evenimentului original; altfel spus, ei confundă sursa originală (evenimentul) cu sursa sugerată (informaţia
post-eveniment). Nu s-a ajuns încă la un consens referitor la cea mai bună explicaţie a efectului
dezinformării, iar cercetările în acest domeniu continuă, generând adesea dispute aprinse (Zaragoza & Lane,
1995).
Literatura din acest domeniu este foarte vastă, iar multitudinea denumirilor şi a paradigmelor de
cercetare poate crea cu uşurinţă confuzie în mintea cuiva care intenţionează să studieze acest fenomen. Pentru
a clarifica relaţiile dintre termenii cei mai frecvent întâlniţi în acest domeniu, vom aborda punctul de vedere
susţinut de Belli & Loftus (1995). Aceşti autori consideră diferitele ipoteze de cercetare – deficit de
reactualizare, deficit de stocare, atribuirea eronată a sursei, logica opoziţiei etc. – ca fiind ipoteze concurente
în explicarea efectului dezinformării.
Menţionăm în continuare câteva din condiţiile care afectează magnitudinea efectului dezinformării
(Koriat, 2000). Acest efect se manifestă mai puternic în cazul detaliilor periferice decât în cazul detaliilor
centrale (Cassel & Bjorklund, 1995; Heath & Erickson, 1998; Buş & David, 2003); când intervalul de retenţie
este mai lung, efectul este mai puternic (Belli et al., 1992; Higham, 1998); de asemenea, efectul dezinformării
este mai pronunţat când informaţia falsă este prezentată în contextul unei întrebări (probabil pentru că
încurajează imaginarea evenimentului original) decât dacă este prezentată în contextul unei descrieri
(Zaragoza & Lane, 1994).
Monitorizarea sursei şi informaţia post-eveniment sunt concepte care nu sunt separabile decât
arbitrar. Păstrăm această separare doar pentru ca cititorul să poată să facă mai uşor distincţia între diferitele
tipuri de teste de monitorizare a sursei şi între diferitele tipuri de informaţie post-eveniment, folosită în
principalele examinări experimentale.

75
INFORMAŢIA POST-EVENIMENT FALSĂ
Cercetările din domeniul memoriei martorilor au arătat că atunci când celor care au asistat la un
eveniment li se prezintă ulterior o serie de informaţii eronate referitoare la acel eveniment, au loc două
procese: în primul rând, martorii nu sunt conştienţi că şi-au însuşit noile informaţii de la altcineva, iar aceste
noi informaţii sunt tratate ca şi cum ar face parte din evenimentul original; în al doilea rând, de obicei
martorii nu sunt conştienţi că şi-au schimbat declaraţiile pe baza acestor noi informaţii. Psihologii denumesc
acest fenomen „oferirea de informaţii post-eveniment false”.
Când martorii sunt expuşi la aceste informaţii post-eveniment, memoria lor referitoare la respectivul
eveniment nu mai este „independentă” sau bazată pe propriile lor percepţii, ci această memorie este
„contaminată” sau „falsă” (Loftus et al., 1989). Deşi noile informaţii pot sau nu să fie acurate, mai important
este faptul că cel mai adesea martorii nu mai pot să facă distincţia dintre ceea ce ei au văzut şi ceea ce li s-a
spus ulterior. Există mai multe modalităţi prin care informaţia post-eveniment poate fi oferită martorilor
(Belli & Loftus, 1995; Loftus & Loftus, 1980). În primul rând, se poate încorpora o falsă informaţie într-o
întrebare, de ex.: „Maşina roşie a oprit la semafor înainte de accident?”, deşi culoarea maşinii era de fapt
verde. Acest lucru adesea schimbă declaraţiile pe care le oferă martorii despre un accident / eveniment. În al
doilea rând, manipularea intensităţii verbelor dintr-o întrebare are ca rezultat schimbarea declaraţiilor
ulterioare referitoare la viteza cu care se deplasa un vehicul. De exemplu: „ Maşina roşie a atins / a lovit / a
intrat în coliziune cu / a distrus maşina galbenă?”. În al treilea rând, dacă se arată iniţial martorilor fotografii
cu persoane care nu au participat la eveniment, aceştia vor indica una dintre aceste persoane ca fiind
infractorul sau criminalul, chiar dacă infractorul adevărat este prezentat într-o serie ulterioară de fotografii. În
al patrulea rând, dacă martorii aud întâmplător o descriere despre un eveniment diferită de ceea ce au văzut ei,
adesea ei vor include aceste informaţii în declaraţiile pe care le vor da ulterior.
Cercetări din domeniul memoriei au identificat câţiva factori care fac mai probabilă această
distorsionare a memoriei de către informaţia post-eveniment falsă. Mai întâi, distorsiunile apar pe măsură ce
evenimentul este reactualizat de mai multe ori. Cu fiecare reactualizare, informaţia post-eveniment se
integrează mai bine în memoria originală. Cu cât un martor este expus de mai multe ori la o informaţie post
eveniment distorsionată, cu atât creşte probabilitatea ca această informaţie să fie încorporată în declaraţiile
sale ulterioare. În al treilea rând, cu cât sursa informaţiei post-eveniment este mai credibilă, cu atât
probabilitatea ca informaţiile oferite pe aceste căi să fie încorporate în declaraţiile martorilor creşte. De
exemplu, poliţiştii sau investigatorii pot fi percepuţi ca surse credibile; alţi martori care au asistat la
eveniment pot fi apreciaţi ca fiind credibili, deoarece şi ei s-au aflat acolo. În al patrulea rând, cu cât memoria
iniţială este mai puţin coerentă şi mai incompletă, cu atât creşte vulnerabilitatea ei la informaţiile post-
eveniment. În al cincilea rând, cu cât se acordă mai puţină atenţie discrepanţelor dintre evenimentul original
şi informaţiile post-eveniment, cu atât aceasta din urmă se va integra mai uşor în memoria martorilor. Ceea

76
ce este important de menţionat este că în toate aceste experimente, martorii nu sunt conştienţi de faptul că şi-
au schimbat mărturia sau că au fost influenţaţi de noile informaţii la care au fost expuşi.

MONITORIZAREA SURSEI
Cercetările care au evaluat efectul dezinformării (misinformation effect) s-au preocupat de „soarta”
memoriei originale despre un eveniment, adică de ceea ce se întâmplă cu aceste informaţii după expunerea la
informaţia post-eveniment. O serie de autori au avansat o ipoteză controversată: informaţia post-eveniment
falsă alterează informaţiile originale despre eveniment astfel încât acestea din urmă sunt pierdute din
memorie (Loftu & Loftus, 1980). Alţi autori au sugerat că informaţia post-eveniment nu „şterge” informaţiile
iniţiale, ci doar face ca acestea să fie mai greu de reactualizat (Belli et al., 1992). O a altă abordare sugerează
că informaţia post-eveniment nu afectează memoria iniţială, ci doar îi influenţează pe subiecţii care nu au
codat detaliile originale sau care le-au uitat înainte de momentul în care s-a oferit informaţia post-eveniment
(McCloskey & Zaragoza, 1985). Nu există încă un consens referitor la rolul pe care informaţia post-
eveniment îl joacă în cadrul efectului dezinformării, iar această problemă continuă să genereze investigaţii
experimentale (Zaragoza & Lane, 1994).

Indiferent dacă sugestiile afectează sau nu memoria originală, este cert faptul că participanţii la aceste
experimente pot fi duşi în eroare cu destulă uşurinţă. O altă categorie de cercetări care nu face parte din
domeniul memoriei martorilor, dar care are relevanţă pentru acest domeniu sunt studiile realizate de Gilbert
(1991). Acest autor a arătat că oamenii cred automat tot ceea ce înţeleg şi abia ulterior evaluează ideile care le
sunt prezentate printr-un proces voluntar. Pe baza acestor rezultate se poate face predicţia conform căreia
subiecţii vor accepta automat informaţiile post-eveniment, şi abia ulterior vor respinge aceste informaţii dacă
vor avea vreun motiv pentru acest lucru. Însă deoarece sugestiile sunt de obicei prezentate ca o descriere
acurată a evenimentului, este posibil ca subiecţii să nu găsească nici un motiv pentru care să respingă aceste
informaţii (exceptând cazurile în care îşi dau seama că au o memorie acurată care contrazice sugestiile post-
eveniment).

Logica opoziţiei
O serie de date interesante sunt prezentate de Lindsay (1990), folosind instrucţiuni bazate pe ” logica
opoziţiei”. În studiul său, subiecţii sunt informaţi în mod corect că în faza a doua li s-au oferit informaţii care
sunt false, deci vor trebui să nu menţioneze acest informaţii când li se va administra un test de memorie.
Totuşi, 27 % dintre rezultatele subiecţilor din grupul experimental indică elemente din faza de dezinformare,
faţă de 9% greşeli făcute de cei din grupul de control. Astfel rezultatele vin în sprijinul ideii că dezinformarea
alterează memoria, creând memorii vizuale pentru evenimente care au fost prezentate doar verbal sau care au
fost citite ulterior.
Revenind la un cadru mai larg de analiză, ne putem întreba de ce este relativ uşor pentru informaţia
post-eveniment falsă să se integreze în memoria unui eveniment? Cercetările au arătat că principala cauză a

77
acestui fenomen este că oamenii nu au o bună memorie a sursei informaţiei (Johnson, Hashtroudy & Lindsay,
1993). Când cineva achiziţionează informaţii despre un eveniment din mai multe surse îi va fi mai greu să îşi
amintească sursa reală care i-a oferit iniţial informaţia. Aceasta înseamnă că adesea un martor care a observat
direct un eveniment şi şi-a însuşit ulterior indirect informaţii referitoare la eveniment nu va putea să facă
distincţia între aceste două surse de informaţie care există în paralel în memoria sa. Rezultatul este că cele
două informaţii se combină şi sunt tratate ca aparţinând evenimentului original.
Cum pot fi minimizate efectele distorsiunilor provocate de informaţia post-eveniment? O primă
metodă constă în înregistrarea atentă a declaraţiei iniţiale pe care martorul o face, uneori chiar la faţa locului.
În al doilea rând, dacă evenimentul în sine este coerent şi uşor de înţeles pentru observator, atunci codarea
acestuia este mai acurată. În al treilea rând, acurateţea creşte dacă martorul nu a fost expus unor informaţii
post-eveniment false prezentate de surse recunoscute ca autorităţi de martor. De asemenea, acurateţea
declaraţiilor este mai mare dacă observatorul este familiar cu oamenii, obiectele sau acţiunile care alcătuiesc
evenimentul.

Mărturia martorilor oculari în justiţie

In majoritatea situaţiilor, determinarea clară a veridicităţii unor amintiri detaliate sau de ansamblu nu
are prea mare importanţă dacă ele nu se constituie în mecanisme dezadaptative pentru individ. In momentul
în care însă ele devin probe în sistemul oficial de justiţie, corectitudinea şi acurateţea lor este de maxim
interes, declaraţiile martorilor fiind considerate printre cele mai incriminatoare probe într-un proces.
Conceptul de refulare s-a mutat din cabinetul cercetărorului în tribunal, odată cu cazul judecat în
Redwood City, California, 1990. Martora principală pretindea că şi-ar fi redobândit o amintire din copilărie,
anterior refulată cu privire la tatăl său, care după ce a agresat-o sexual, i-a omorât una dintre prietene. In final,
coroborând alte dovezi, sentinţa a fost incriminatoare. Problema studierii capacităţii memoriei umane de a
reactualiza veridic sau de a distorsiona realitatea capătă o importanţă pragmatică în astfel de circumstanţe.
Fără a cădea în extrema cealaltă şi a considera memoria autobiografică o sursă total inadecvată şi
eronată, putem spune cu siguranţă că nu este extrem de precisă. Faptul este atât de evident încât nici un
sistem legal din lume nu se bazează pe încrederea absolută în memoria martorilor. De fapt, întrebarea
relevantă nu este dacă amintirile sunt precise, ci dacă sunt îndeajuns de precise pentru a răspunde întrebărilor
din instanţă. Întrebările adresate martorilor pot fi detaliate, cum ar fi momentul exact la care s-au întâmplat
lucrurile, o propoziţie anumită rostită cu multă vreme în urmă, vocea unei persoane auzite doar o singură dată
etc. Pentru psiholog, aceste întrebări pot părea imposibile, deoarece nu există un răspuns precis la ele. Pentru
avocat însă, este evident că fără astfel de întrebări pledoaria nu îşi atinge scopul.
Soluţia legală pentru această problemă a luat diverse forme. Una este de a specifica anumite condiţii
pentru ca o mărturie să fie admisă. De exemplu, legea engleză are o regulă: “a fleeting glance rule”: dacă un
individ a avut doar un contact vizual rapid cu suspectul, nu poate lua parte într-un test de identificare. De

78
asemenea, în unele state americane există o regulă care interzice victimelor abuzului să depună mărturie dacă
poliţia a folosit o formă de interogatoriu tendenţios sau hipnoza.
Sistemul legal anglo-saxon a pus mai mult accentul pe aceste legi ale dovezilor decât tradiţia
europeană continentală bazată pe asumpţia că valoarea mărturiei unei persoane trebuie să fie evidentă pentru
orice persoană raţională. In Olanda deciziile Curţii se bazează cel mai adesea pe dovezi fizice, palpabile,
martorii apar rareori în faţa instanţei.
O soluţie alternativă este de a cere o anumită cumulare a dovezilor, insistându-se pe cantitate mai
degrabă decât pe calitate. Multe ţări au adoptat vechea regulă romană unis testis, conform căreia mărturia
unei singure persoane nu e niciodată suficientă pentru o decizie. Această regulă ar duce la o serie de probleme
în cazuri de viol sau abuz sexual, unde adesea declaraţia unui singur martor este unica probă.
Din păcate martorii sunt rareori izolaţi după ce au trăit evenimentul. Ei îl discută cu alţi martori, sunt
interogaţi după experienţă, fapt ce dă ocazia dezinformării intenţionate sau nonvoluntare. Tocmai de aceea
este important să ne dăm seama cât de alterabile sunt amintirile umane şi care sunt circumstanţele care
favorizează deteriorarea lor.

TIPURI DE ÎNTREBĂRI
Este bine ştiut faptul că felul în care sunt adresate întrebările unui martor poate afecta calitatea
răspunsului acestuia. Se poate face distincţie între două tipuri de întrebări: întrebări deschise şi întrebări
sugestive. Întrebările deschise oferă mai multe informaţii acurate şi declaraţii mai puţin complete decât
întrebările directe, specifice (Koriat & Goldsmith, 1994). Însă întrebările sugestive (prin formă sau prin
conţinut) au un efect negativ asupra acurateţei memoriei deoarece sugerează martorului răspunsul dorit (Bruk
& Ceci, 1999). Recomandarea care s-ar putea face este următoarea: să se permită martorului să îşi spună
declaraţia cu propriile cuvinte, după care să i se adreseze întrebări mai directe sau mai specifice; chiar şi în
acest caz însă, încrederea cea mai mare trebuie acordată informaţiilor obţinute prin prima metodă (Fisher &
Geiselman, 1992).

RECUNOAŞTEREA DUPĂ FOTOGRAFII ŞI RECUNOAŞTEREA DIN GRUP


Un alt domeniu de interes se referă la identificarea infractorilor pe baza fotografiilor sau în cadrul
recunoaşterilor din grup realizate de poliţie. În acest caz acurateţea este esenţială, deoarece identificările false
par a fi cauza principală a condamnării de persoane nevinovate. Într-un număr mare de experimente
controlate (Ross et al., 1994; Spore et al., 1996; Davis et al., 1981) subiecţii erau instruiţi să observe o
infracţiune, apoi să facă o descriere a infractorului. După diferite perioade de timp aceşti martori erau rugaţi
să identifice infractorul printr-o recunoaştere din grup. În aceste experimente au fost studiaţi o serie de factori
printre care tipul de eveniment, timpul de observaţie, distanţa şi condiţiile de observare, mobilitatea
infractorului, prezenţa unei arme, prezenţa unor evenimente ameninţătoare, numărul de persoane, nivelul de
stres resimţit de martor şi expunerea post-eveniment la interacţiunea cu alte persoane.

79
Mai întâi să luăm în considerare acurateţea identificărilor din cercetările în care „martorul” ştie că
infractorul este prezent printre persoanele care alcătuiau grupul din care trebuia să facă recunoaşterea. Cel
mai important este dacă martorul poate să distingă între infractorul real şi alte persoane, adică rata
adevăraţilor pozitivi. În aproximativ 75% din cazuri infractorul este identificat corect. În celelalte 25% din
cazuri martorul identifică eronat o altă persoană care a fost sau nu prezentă în scena pe care a urmărit-o (adică
un fals pozitiv). Dacă nu sunt prezente arme, incidentul nu este violent, nu există prea multe alte persoane,
identificarea se face imediat şi nu este prezentată informaţie post-eveniment falsă, atunci acurateţea se
apropie de 90%. Însă dacă scena este violentă, sunt prezente şi arme, participă multe persoane, se oferă
informaţie post-eveniment sau decalajul între eveniment şi reactualizare este mare, atunci rata acurateţei
scade până la 50%, rata falşilor pozitivi crescând până la 50%. Aceste procente sunt estimări pe baza a mai
mult de 100 de experimente în care s-au studiat toţi aceşti factori (Haber & Haber, 2000). Aceste rezultate
sunt îngrijorătoare deoarece ele sugerează că martorii nu reuşesc întotdeauna să identifice cu succes pe cel
sau cei care au comis o infracţiune. După cum s-a arătat, chiar şi în cele mai favorabile condiţii de observaţie
martorii greşesc într-un caz din zece.
Să luăm acum în considerare cercetările în care infractorul nu era prezent printre cei care erau
aliniaţi. În această situaţie rezultatele sunt şi mai îngrijorătoare. În aceste experimente răspunsul corect al
martorilor este de a spune „nu”, adică infractorul nu este prezent. Rezultatele au arătat că în medie, în condiţii
normale de observaţie, martorii continuă să spună „da” în 60% din cazuri! Toate aceste răspunsuri conduc
falşi pozitivi: martorul identifică o persoană nevinovată. Doar dacă sunt îndeplinite cele mai favorabile
condiţii de observaţie (cum au fost descrise anterior) se constată o reducere în rata erorilor. Însă în condiţii de
observaţie precare rata falşilor pozitivi atinge 90%, în special dacă martorul este lăsat să creadă că infractorul
este prezent în grup.
În continuare vom lua în considerare o serie de date provenite din situaţii reale. Wells et al., (1998)
au analizat 40 de cazuri în care s-a dovedit că au fost realizate condamnări eronate – disculparea celor
condamnaţi a fost făcută pe baza unei analize ADN. În 90% dintre aceste cazuri (36) s-au realizat identificări
oculare greşite. O explicaţie pentru acest fenomen poate fi o judecată relativă realizată de martori: aceştia
încercau să identifice dintre persoanele aliniate în grup pe cea care semăna cel mai mult cu persoana pe ei au
văzut-o în realitate (Wells, 1993; Wells et al., 1998). Aceeaşi autori au arătat că rata falselor identificări
creşte dramatic atunci când doar unul dintre cei aliniaţi în grup seamănă cu autorul real al infracţiunii, şi
scade atunci când martorii sunt avertizaţi că este posibil ca infractorul să nu fie printre cei prezentaţi (Stebaly,
1997), şi când suspecţii sunt introduşi unul câte unul, şi nu toţi în acelaşi timp (Sporer, 1993). De asemenea,
s-a mai arătat că un martor care la început recunoaşte corect un infractor, va recunoaşte „corect” un alt
suspect dacă fotografia infractorului real este scoasă dintre cele prezentate (Wells, 1993).

80
Factori care influenţează identificările
Există mai mulţi factori care influenţează în mod negativ acurateţea identificărilor realizate de
martorii oculari. Printre aceştia se numără şi tipul de aliniere (line-up). În mod obişnuit unui martor i se cere
să facă o identificare prin selectarea unei persoane dintr-un număr de fotografii (iar în această situaţie vorbim
despre o identificare pe baza fotografiilor), sau să selecteze una dintr-un număr de persoane care apar în faţa
lui. S-a constatat că tipul alinierii afectează acurateţea identificărilor. Este destul de dificil de comparat
recunoaşterile pe baza fotografiilor cu recunoaşterile în care sunt prezente persoane, deoarece în general
fotografiile au o calitate mai slabă şi relevă mai puţine informaţii. Totuşi unii cercetători (Cutler et al., 1994)
au încercat să facă acest lucru. Deşi nu există vreun experiment care să fi evaluat dacă mersul sau vorbitul
celor care sunt aliniaţi duc la îmbunătăţirea recunoaşterii, acurateţea identificărilor este mai mare dacă acestea
se realizează cu persoane reale.
Modul în care este construit grupul de persoane ce vor fi aliniate afectează corectitudinea
identificărilor. Este evident că dacă suspectul este descris de martor ca fiind femeie, iar în grupul celor aliniaţi
există doar o femeie şi cinci bărbaţi, atunci probabilitatea ca să fie aleasă femeia doar pe baza sexului este
foarte mare, chiar dacă martorul nu este foarte sigur că ea este cea care a participat sau comis infracţiunea.
Criteriile de construire a acestor grupuri de persoane care vor face obiectul unei identificări au fost
atent studiate de cercetători (Loftus & Doyle, 1997; Ross, Read & Toglia, 1994; Wells et al., 1993). Într-o
anumită măsură rezultatele acestor cercetări au fost încorporate în regulile pe care ofiţerii de poliţie trebuie să
le urmeze atunci când constituie aceste grupuri. Totuşi, în practică este adesea dificil de îndeplinit toate acest
criterii, iar uneori acest lucru are ca rezultat o serie de erori în procesul de identificare. Probabil cea mai
importantă cerinţă, dar şi cea mai des încălcată constă în faptul că toţi membrii grupului trebuie să se
potrivească cu descrierea generală a infractorului.
Instrucţiunile care se oferă martorilor sunt un alt factor care poate genera erori în procesul de
identificare. Când poliţia prezintă unui martor un grup de persoane, există presupoziţia tacită că este inclus şi
suspectul. Cercetările au arătat că atunci când martorul este lăsat să creadă că suspectul face parte din grupul
de persoane care îi este prezentat, probabilitatea de identificare eronată creşte substanţial, deoarece este mai
probabil ca martorul să facă o identificare. Însă când martorului i se spune explicit că suspectul poate sau nu
să facă parte din grup, atunci numărul de identificări greşite scade foarte mult (Stebaly, 1997; Wells et al.,
1994). Unii cercetători au încercat să evalueze impactul expectanţelor martorului asupra acurateţei
identificărilor. Pentru a face acest lucru, s-au construit grupuri din care era exclus în mod intenţionat
infractorul, iar martorul era lăsat să creadă că suspectul este prezent. În această situaţie, rata falşilor pozitivi a
atins 90%. Mai mult, martorii au continuat să persiste în această eroare chiar dacă într-o aliniere ulterioară era
inclus şi infractorul pe care ei cu adevărat l-au văzut când au vizionat evenimentul. Această rată foarte mare a
falşilor pozitivi justifică utilizarea unei proceduri de identificare în care martorul este explicit înştiinţat că

81
suspectul poate sau nu să fie prezent. Dacă această instrucţiune este absentă dintr-o identificare, atunci
rezultatele identificării nu trebuie luate în considerare.
Cercetările care au investigat efectele instrucţiunilor au evidenţiat o altă biasare puternică ce apare
atunci când martorului i se arată o singură persoană (show-up procedure). Când se utilizează această
procedură, se comunică implicit martorului că aceea este persoana suspectată, fapt care influenţează decizia
martorului mai ales dacă acesta este nesigur. Deşi în unele situaţii poliţia nu are nici o alternativă la această
modalitate de identificare, se pune serios întrebarea dacă această procedură are vreo validitate. Există situaţii
în care deja unele Curţi de Justiţie resping această modalitate de identificare.
Un alt factor care afectează acurateţea identificărilor este prezentarea secvenţială. O serie de cercetări
au arătat că atunci când unui martor îi este prezentată fiecare persoană din grup separat, acurateţea
identificării este mai mare decât atunci când sunt prezentate toate persoanele simultan. Acest lucru este
valabil şi în cazul în care se utilizează fotografii (Lindsay & Wells, 1985; Sporer, 1993). În cazul prezentării
simultane martorul face aprecieri relative: care dintre aceste persoane este mai probabil să fie suspectul? în
loc să gândească în termeni de: este această persoană suspectul, sau nu? Deşi aceasta este o cerinţă foarte uşor
de îndeplinit, în practică este foarte rar utilizată.
Prezentările „oarbe” sunt o metodă similară experimentului orb din domeniul mai larg al psihologiei.
O serie de studii au arătat că dacă ofiţerul care prezintă martorului grupul ştie cine este suspectul, chiar dacă
acesta încearcă să fie imparţial, poate sugera martorului care este persoana vizată. Altfel spus, martorul poate
să identifice anumite amorse în comportamentul ofiţerului care să îi indice cine este suspectul (Wells, 1990).
Acest proces este relaţionat cu categoria mai generală a oferirii de informaţii post-eveniment în care martorul
nu este conştient că alegerea pe care o face este influenţată de comportamentul, vocea sau atitudinea
ofiţerului. Singura modalitate de a evita astfel de distorsiuni constă în a alege pentru identificare un ofiţer
care nu ştie care este suspectul.

Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor


Pentru ca mărturia să aibă valoarea probantă scontată, ea trebuie să fie sinceră, adică să emane de la
un martor de bună credinţă şi, totodată, să fie fidelă - să redea cu exactitate evenimentul perceput. De aici
rezultă şi necesitatea ca fiecare mărturie să fie apreciată sub raportul acestor două însuşiri fundamentale
(Ciopraga, 1996).
Sinceritatea constituie acea însuşire a mărturiei materializată în dorinţa martorului de a exprima - în
faţa organelor judiciare - tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu evenimentul perceput.
Fidelitatea constă în capacitatea martorului de a-şi aminti şi reproduce “exact” evenimentul perceput
şi care în cuprinsul depoziţiei se traduce prin corespondenţa “exactă” dintre faptele comunicate şi modul în
care acestea s-au petrecut în realitate.
Pentru a desemna aceste însuşiri ale mărturiei, în literatura de specialitate se utilizează şi termenul de
veridicitate, al cărui mai larg înţeles înglobează atât noţiunea de sinceritate, cât şi cea de fidelitate. Aceste
82
două însuşiri pe care trebuie să le realizeze orice mărturie pentru a conduce la formarea convingerii organului
judiciar - deşi aflate în raporturi apropiate - nu se identifică, nu se suprapun.
Faptul că în planul mărturiei sinceritatea martorului îşi găseşte de cele mai multe ori corespondent în
veridicitatea depoziţiei face extrem de anevoioasă aprecierea fidelităţii, care aparent este confundată cu
sinceritatea. Altfel spus, de multe ori veridicitatea mărturiei este desprinsă nu din constatarea corespondenţei
faptelor reproduse cu realitatea producerii lor, ci din atitudinea de sinceritate a martorului. De aici şi
consecinţa că martorul sincer este considerat că face o depoziţie veridică.
Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiţionată de rezultatul la care se ajunge în urma
verificării primei însuşiri la care trebuie să răspundă mărturia, adică sinceritatea. Dacă în urma acestei
verificări se constată că martorul este sincer, atunci se trece la verificarea împrejurării dacă buna credinţă a
martorului îşi găseşte reflectarea în veridicitatea depoziţiei. Dacă în urma unei astfel de examinări se constată
că martorul este de rea credinţă, depoziţia neveridică a acestuia trebuie înlăturată.
Aprecierea mărturiei sub aspectul bunei credinţe trebuie să aducă în centrul cercetării martorul, adică
sursa de la care provin faptele. Sinceritatea martorului nu poate fi desprinsă în mod unilateral dintr-o
manifestare sau alta, ci din luarea în considerare a unui complex de factori care delimitează exact parametrii
în care se circumscrie personalitatea celui de la care emană mărturia (condiţia psihomorală a acestuia,
raportul pe care îl are faţă de cauza dată şi cu ceilalţi participanţi în proces etc.).
Dacă organul judiciar şi-a format convingerea că martorul este de bună credinţă, se procedează la
verificarea veridicităţii mărturiei. Această sarcină este mai dificilă deoarece erorile sunt diverse, ţinând fie de
natura evenimentului, fie de mentalitatea martorului sau de condiţiile mărturiei. Sub acest aspect examenul
mărturiei trebuie să fie amplu pentru a se înlătura diversele posibilităţi de eroare. De vreme ce veridicitatea
mărturiei reclamă constatarea unei depline concordanţe între depoziţie şi realitatea evenimentului produs,
această verificare presupune atât cunoaşterea martorului sub raportul însuşirilor sale subiective, cât şi
cunoaşterea modului în care s-a format întregul proces psihologic al mărturiei în succesiunea momentelor
care îl alcătuiesc, precum şi factorii obiectivi sau subiectivi care au influenţat acest proces.
Sinceritatea celui ce compare în calitate de martor poate fi desprinsă - într-o anumită măsură - din
modul în care aceasta se manifestă. În cazul mărturiei, controlul / verificarea veridicităţii se dovedeşte a fi
indispensabilă. Cele mai frecvente activităţi utilizate în acest sens sunt confruntarea, ascultarea din nou a unor
persoane, reconstituirea în întregime sau în parte a modului de săvârşire a infracţiunii etc.
Alteori, constatarea sau expertiza medicală poate duce la stabilirea afecţiunilor martorilor şi explică
motivul pentru care aceştia, deşi au asistat la evenimentele petrecute, sunt în imposibilitatea de a percepe,
memora şi reda faptele şi împrejurările. Nu trebuie omise nici activităţi cum ar fi: percheziţiile, constatările
tehnico-ştiinţifice sau expertizele criminalistice.
În funcţie de rezultatul la care se ajunge în urma verificării, mărturia urmează a fi reţinută dacă se
constată că este sinceră, şi este înlăturată - după caz - total sau parţial, dacă nu este sinceră.

83
Mărturia mincinoasă poate avea cauze dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare, raportul de
rudenie sau prietenie cu inculpatul, interesul material, spiritul de solidaritate cu inculpatul, simpatia sau
antipatia faţă de acesta, dorinţa de a se remarca în faţa auditoriului, teama de şantaj sau represalii din partea
familiei inculpatului, dispreţul faţă de anchetator etc.

Întrebări de control
1. Descrieţi două dintre mecanismele presupuse a fi implicate în distorsiunile involuntare ale
memoriei martorilor.
2. În ce condiţii recunoaşterile din grup sunt mai vulnerabile la distorsiuni?
3. Distorsiuni ale memoriei martorului datorate întrebărilor sugestive.

TEMA 10
PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A ANCHETEI JUDICIARE

ANCHETA JUDICIARĂ - CARACTERIZARE GENERALĂ


În cazul săvârşirii unei infracţiuni, aflarea adevărului şi determinarea autorului să-şi recunoască vina
şi să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine anchetatorului, iar demersul efectuat în
asemenea împrejurare poartă numele de anchetă.
Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfăşurată
sistematic şi organizată ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării
şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile.
Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală şi cercetarea judecătorească)
reprezintă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte, de regulă, două persoane cu interese opuse: un
anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr, şi un anchetat care, de cele mai multe
ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l prezinte într-o manieră care să limiteze căt mai mult consecinţele
care ar urma să decurgă.
În cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la
principiul prezumpţiei de nevinovăţie, care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia.
În relaţia anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat), martor sau
persoană nevinovată, elementul de interacţiune îl constituie convorbirea. În această situaţie însă, convorbirea
nu trebuie înţeleasă în forma simplă a unui dialog, a unei discuţii, ci ca un proces deosebit de complex, un
demers anevoios, o stare conflictuală profund tensionată în care, pe de o parte se încearcă obţinerea de date

84
cât mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, eşecul fiind posibil la oricare din cei doi
protagonişti.
Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic, şi anume, ancheta de
urmărire penală şi cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate lipsi (când părţile se adresează direct
instanţei de judecată sau în situaţiile de extindere a acţiunii penale datorită suficienţei probelor când
cercetarea judecătorească îndeplineşte obiectivele urmăririi penale).
Ancheta de urmărire penală este înfăptuită de specialişti aparţinând poliţiei şi Ministerului Public
(procurori), iar cercetarea judecătorească este de competenţa magistraţilor.

COORDONATELE PSIHOLOGICE ALE ACTIVITĂŢII DE ANCHETĂ JUDICIARĂ


Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de şah,
în care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic, plin de imaginaţie şi infractorul
viclean şi speculativ. Privite pe aceste coordonate psihologice, stările de tensiune generate de permanenta
dispută a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să depăşească cadrul legal stabilit pentru ancheta
judiciară, altfel se poate compromite întreaga anchetă.
Cele mai frecvente planuri situaţionale în care se confruntă anchetatorul şi anchetatul sunt:
a).Planul deschis - datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de anchetator cât şi de infractor,
ancheta având din start o situaţie pozitivă pentru cauză;
b).Planul orb - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul neştiind că
ele se află la dispoziţia anchetatorului. În asemenea condiţii, infractorul poate comite erori în construcţia
apărărilor formulate, fiind la discreţia anchetatorului;
c).Planul ascuns - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce poate duce la
eşecul anchetei, autorul infracţiunii putând să rămână mult timp neidentificat, uneori ani la rând, iar alteori
cauza intră în prescripţie;
d).Planul necunoscut - datele despre infracţiune nu le cunoaşte, în prima fază, nici anchetatorul şi
nici infractorul, acestea fiind cunoscute de o terţă persoană (eventual un martor întâmplător), despre care cei
doi parteneri nu au cunoştinţă (Mitrofan & colab., 1992).
Relaţia interpersonală anchetator-anchetat pun în evidenţă trăirea emoţională creată de confruntarea
cu reprezentantul oficial al autorităţii, în cadrul căreia se va desfăşura un câmp psihologic cu valenţe speciale.
Atitudinea oficială, profesională, politicoasă, dar rezervată prin ţinută şi vocabular a anchetatorului care
dirijează ancheta, creează un fond emoţional difuz pentru interlocutor (bănuit, învinuit), fapt resimţit de altfel
de oricare altă persoană invitată în mod oficial să dea relaţii în cauză (martor, reclamant).
În biroul de anchetă, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod special mimica
învinuitului ca pe o totalitate de trăsături şi caracteristici dinamico-funcţionale care evidenţiază stări,
sentimente şi dispoziţii afective a căror interpretare corectă este o necesitate absolută. Anchetatorul trebuie să
surprindă atât componentele voluntare ale comportamentului cât şi cele deghizate, simulate. Învinuitul poate

85
simula cu multă uşurinţă calmul, stăpânirea de sine, nedumerirea, unele stări de suferinţă (afecţiuni cardio-
respiratorii, leşin), atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe
anchetator (o categorie aparte sunt romii).
Artificialitatea (lipsa de naturaleţe) acestor simulări este evidentă în faţa unei conduite ferme,
ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecinţa exploatării calificate a unor momente
psihologice abil create pe parcursul ascultării.
Personalitatea anchetatorului, intuiţia profesională, experienţa acestuia este edificatoare în
interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental al persoanei anchetate. Pentru a atenua starea
emoţională a anchetatului (care poate fi amplificată de labilitatea psihocomportamentală, de trecutul său
infracţional, de starea de sănătate, de problematica critică a cauzei pentru care este cercetat) se recomandă
unele discuţii introductive cu referire la situaţia familială, profesională, starea de sănătate, probleme de
perspectivă, aptitudini, pasiuni etc. Astfel se poate obţine o deconectare a subiectului, o “încălzire” a relaţiei
interpersonale, care favorizează chestionarea cu privire la cauza în speţă (în această fază se poate da un sfat,
eventual se poate strecura o glumă).
În cazul persoanelor sincere, dar labile emoţional (sferă din care fac parte minorii, femeile, vârstnicii,
unii convalescenţi etc) este necesar crearea unui climat de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog
deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui climat poate duce la inhibiţii emoţionale artificiale cu
manifestări mimico-gesticulare şi neurovegetative. Labilul emoţional, dar sincer, va reacţiona sub impulsul
temerii naturale pe care o resimte faţă de implicaţiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă
blocajul afectiv faţă de anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitaţie, de ridicare a tonului, de agresivitate
etc. din partea anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi stările emoţionale ale
anchetatului emotiv.
În momentul în care anchetatorul apreciază că s-a creat un climat introductiv de încredere,
anchetatului i se poate aduce la cunoştinţă problematica critică. Aceasta va determina un comportament în
care se poate uşor descifra naturaleţea şi dezinvoltura în argumentare, sinceritatea surpinderii, anchetatul
manifestând, mai degrabă, curiozitate faţă de învinuire decât teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând prompt
la întrebări şi punând la rândul său o serie de întrebări.
Altfel stau lucrurile când anchetatul este chiar autorul faptei. Dialogul introductiv nu are relevanţa
scontată. Ambianţa rămâne rece, răspunsurile sunt doar monosilabice, anchetatul este apatic, nu cooperează,
nu se angajează sincer în dialog. Dacă se abordează o problematică antrenantă, atmosfera rămâne artificială,
fără deschidere către dialog, lipsită complet de spontaneitatea firească acelui context.
Persoana care nu este implicată în cauza penală, dispune în planul personalităţii sale, de capacitatea
psihică de a se detaşa cu uşurinţă de situaţia de învinuit în cauză. Ea, neavând nimic cu cauza în care este
audiată, îşi comută cu uşurinţă sfera preocupărilor şi a atenţiei către problematica introductivă, colaterală, ce
o captivează şi pe care o acceptă cu plăcere şi interes. Persoana care a comis fapta penală sau are un anumit
grad de implicare nu dispune de capacitatea psihică de comutare, de detaşare. Problematica sa centrală se

86
exercită cu o forţă inhibitorie deosebită asupra oricăror alte aspecte care se aduc în discuţie, polarizându-i
întreaga personalitate către fapta comisă şi implicaţiile acesteia.
Suspiciunea învinuitului, în raport cu incertitudinea datelor pe care le deţine referitor la ce ştie
anchetatorul, cât ştie, de la cine ştie, amplifică la maximum tensiunea acestuia. Manifestările
comportamentale şi psihofiziologice însoţesc starea de disconfort psihic pe care o trăieşte anchetatul. Aceste
manifestări luate ca atare nu pot fi socotite drept probe de vinovăţie sau de nevinovăţie, eventual pot confirma
sau infirma ca un argument în plus, o teză valabilă, constituind indicii orientativi asupra comportamentului
anchetatului.

CALITĂŢILE PSIHOSOCIALE ALE ANCHETATORULUI


Abordată din perspectivă psihologică, profesiunea de anchetator penal este deosebit de complexă.
Exigenţele legale, morale şi de competenţă cer anchetatorului cunoaşterea profundă şi nuanţată a dispoziţiilor
legii penale şi procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului la care trebuie să se raporteze
permanent. Armonizarea într-o sinteză echilibrată a cerinţelor generale ce fundamentează statutul deontologic
al anchetatorului va permite acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate pe care îl cere
profesia lui.
Calităţile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa în trei categorii (Mitrofan & colab.,
1992):
a).Nivelul general de pregătire. Anchetatorul trebuie să facă dovada unui nivel ridicat de pregătire
generală; să aibă o concepţie clară despre lume şi viaţă, despre societate şi legile care o guvernează şi,
îndeosebi, despre sistemul social bazat pe democraţia autentică. El trebuie să ştie precis care sunt, în ce
constau şi ale cui sunt valorile şi interesele pe care le apără. Domeniul de activitate al anchetatorului fiind
omul, aceasta presupune stăpânirea noţiunilor de psihologie a personalităţii.
b).Calităţile psiho-intelectuale. Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze spre esenţa realităţii
judiciare, să se distingă prin claritate, profunzime, rigoare, mobilitate, coerenţă şi să se bazeze pe un dezvoltat
spirit critic. De regulă, faptele relatate într-o anchetă par reale, verosimile, dar se întâmplă ca unele din
afirmaţii să fie, mai ales la nivelul amănuntelor, contradictorii sau neplauzibile, sesizarea inadvertenţelor, de
multe ori deosebit de subtile solicită din partea anchetatorului perspicacitate. De asemenea anchetatorul
trebuie să dea dovadă de o mare putere de discernământ, el trebuie să deosebească uşor realul de ireal,
semnificativul de nesemnificativ, să pătrundă şi să aprecieze faptele la justa lor valoare, numai aşa va putea
fundamenta o soluţie judiciară.
Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcţionalitate optim, atât memoria de scurtă durată,
cât şi memoria de lungă durată. Memoria nu cuprinde numai informaţie pur cantitativă despre relatările
anchetatului, ci şi evaluările, interpretările ei prin prisma unor criterii de esenţă socio-culturală, ştiinţifică,
filosofică, etică, estetică etc.

87
Integritatea senzorială a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic al corectitudinii şi
exactităţii redactării documentelor de anchetă ce constituie suportul material al mijloacelor de probă. De
aceea, anchetatorul trebuie să posede o stare corespunzătoare a sănătăţii şi să dispună de o mare capacitate de
efort voluntar.
Pentru înţelegerea şi pătrunderea mai eficientă a unor situaţii, fapte sau împrejurări care îi sunt doar
sugerate pe parcursul relatării, anchetatorul trebuie să recurgă şi la imaginaţie. Totodată el trebuie să posede o
mare stabilitate şi o bună concentrare a atenţiei.
c).Calităţile moral-afective. Echilibrul emoţional vizează componenta afectivă a personalităţii
anchetatorului. Acesta stă la baza unor calităţi necesare în reuşita activităţii anchetatorului, reprezentate prin
tact, răbdare, toleranţă, disponibilitatea de a asculta, stăpânirea de sine etc., ceea ce conferă un fond
psihofiziologic general pozitiv.
Complexitatea anchetei judiciare poate declanşa unele mecanisme ale afectivităţii ce se pot
exterioriza prin manifestări incompatibile cu profesiunea de anchetator, cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila,
agresivitatea etc. Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă, iritată, agresivă sau ca o
persoană care trece cu uşurinţă de la o stare psihică la alta, ori preocupat de propriile probleme, şansele de a-
şi atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu afecta în mod negativ cursul general al desfăşurării anchetei,
este foarte important ca anchetatorul să aibă toate reacţiile proprii sub control. Echilibrul emoţional al
anchetatorului este condiţionat şi de lipsa oricărei prejudecăţi sau a repulsiei faţă de persoana anchetată.
Capacitatea empatică îl ajută pe anchetator, la nevoie, să simuleze orice stare sau trăire, să interpreteze rolul
oricărui personaj.
Profilul psiho-intelectual şi moral-afectiv al anchetatorului se structurează atât pe cele mai importante
procese psihice, cât şi pe trăsăturile de personalitate ale acestuia. Experienţa în domeniul anchetei judiciare
contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea la anchetatori a unor calităţi speciale cum ar fi: perspicacitatea,
spiritul de observaţie, insistenţa, subtilitatea şi rapiditatea deducţiilor şi sintezelor, forţa argumentării logice, a
căror rezultantă formează intuiţia profesională, aşa zisul “fler”.
Calităţile enumerate nu reprezintă un simplu inventar de însuşiri (trăsături) posibile la un anchetator,
ci adevărate direcţii pe linia valorificării potenţialului psihologic al acestuia în cadrul anchetei judiciare.
Punerea în acţiune a potenţialului psihologic trebuie văzută ca o necesitate de a completa, de a îmbogăţi şi
perfecţiona procedeele de ordin tehnic şi practic ale anchetei, ducând la fundamentarea ştiinţifică şi, implicit
la creşterea eficienţei acesteia.
Nu sunt excluse situaţiile când anchetatorul, fie că nu uzează de procedee tactice adecvate, fie că nu-
şi pune în valoare calităţile de ordin psihologic, ajungând astfel în poziţie de dominat în raport cu anchetatul.
În acest sens sugerăm câteva din manifestările negative întâlnite în activitatea unor anchetatori: mulţumirea
de sine, generată de încrederea exagerată în propriile calităţi şi în experienţa personală, carenţe în pregătirea
teoretică, instalarea stereotipiilor, automatismelor şi spiritului de rutină, suspiciunea excesivă faţă de orice
persoană anchetată, amplificarea nefondată a unor date sau exagerarea semnificaţiei acordate unor gesturi sau

88
manifestări din conduita celor anchetaţi, rigiditate în formularea întrebărilor, aroganţa sau vulgaritatea în
relaţiile cu persoanele anchetate.
Personalitatea anchetatorului poate influenţa negativ desfăşurarea anchetei prin unele trăsături cum ar
fi: vanitatea şi orgoliul, amorul propriu, teama de eşec, lipsa simţului autocritic, nerecunoaşterea poziţiei de
învins, optimismul necontrolat şi excesiv, cât şi pesimismul exagerat şi nemotivat, opinii foarte particulare
asupra colaboratorilor şi asupra propriei persoane, indecizia etc.

TIPURI DE ANCHETATORI
Sintezele efectuate în urma studierii comportamentului anchetatorilor, în relaţia anchetator-anchetat,
au condus la diferite clasificări (Mitrofan & colab., 1992):
♦anchetatorul temperat; se caracterizează printr-un comportament firesc, îşi ascultă cu atenţie şi
interes interlocutorul, răbdător, calm şi analitic. Intervine oportun şi eficient cu tactul corespunzător situaţiei,
pentru lămurirea aspectelor esenţiale ce interesează ancheta.
♦anchetatorul amabil; manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu anchetatul, nu
ezită să-şi trateze interlocutorul cu o ţigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele
unui studiu psihologic aprofundat al anchetatului. Această atitudine trebuie să fie constantă, altfel echilibrul
anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisă.
♦anchetatorul autoritar; se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă, impunându-şi la modul
imperativ voinţa în faţa anchetatului. Nu este preocupat de studiul psihologic al anchetatului şi implicit nu
găseşte modalităţi eficiente de a stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât
pe stimularea psihologică a acestuia şi astfel cooperarea devine ineficientă.
♦anchetatorul comunicativ (vorbăreţ, expansiv); este maximal activ şi îşi exprimă cel mai evident
personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonaţie, accent, timbru) şi cea extralingvistică (mimică, gestică)
este orientată către anchetat într-un mod accentuat, astfel încât intervenţiile sale sunt uneori inoportune şi
lipsite de eficienţă, compromiţând ancheta.
♦anchetatorul cabotin; doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare succese uşoare prin mijloace
ieftine, făcând apel la unele exagerări, amplificări improprii pentru ancheta judiciară care pot provoca stări
cum ar fi amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situaţii care pot prejudicia
rezultatele anchetei.
♦anchetatorul patern; adoptă un comportament îngăduitor în anchetă, manifestând uneori chiar
compasiune faţă de anchetat. Asemenea atitudine poate fi speculată mai ales de infractorii recidivişti care nu
vor ezita să-şi atenueze faptele.
Din perspectiva implicării spiritului de observaţie în alcătuirea scenariului infracţional, se poate
identifica (Prună, 1994):

89
♦anchetatorul de “tip analitic”; îşi construieşte scenariul probabil al infracţiunii din foarte multe
detalii, dând fiecăruia o însemnătate deosebită şi insistând în direcţia verificării amănunţite a tuturor
elementelor componente. Ancheta evoluează lent şi presupune un efort consistent, dar are avantajul că evită
eventualele erori.
♦anchetatorul de “tip sintetic”; acordă o importanţă diferenţiată informaţiilor iniţiale, construindu-şi
scenariul pe informaţiile considerate relevante, celelalte fiind integrate imaginii de ansamblu. Proiectul
anchetei implică un comportament probabilist, în sensul că se urmăreşte validarea celei mai probabile soluţii.
Demersul anchetei are o evoluţie mai rapidă, dar trebuie evitate posibilele erori.
Din perspectiva implicării cognitiv-imaginative se desprind două tipuri de anchetatori:
♦anchetatorul de “tip conservator”; utilizează schemele mintale construite anterior, cărora le
subordonează în mod exagerat informaţiile oferite de realitate, “obligându-le” să se integreze în schemele
mintale elaborate. Un astfel de anchetator poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gândire,
manifestând chiar tendinţa de a “ajusta” realitatea la schemele mintale vechi cu care operează.
♦anchetatorul de “tip creator”; manifestă o atitudine creatoare, face apel la schemele mintale
achiziţionate, ele constituind o parte din experienţa profesională, dar el îşi construieşte proiectul anchetei
bazându-se nu numai pe asemănările cu alte cazuri cercetate, ci şi pe elemente specifice cazului în speţă.
Acest tip de anchetator descifrează mai rapid cazul aflat în cercetare, facilitează clarificarea unor situaţii,
aparent fără ieşire.

Întrebări de control
1. Ce reprezintă din punct de vedere psihologic ancheta judiciară.
2. Influenţa caracteisticilor de personalitate ale anchetatorului asupra evoluţiei anchetei.

TEMA 11
INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

În sens larg, comportamentul reprezintă maniera specifică prin care subiectul uman este determinat să
răspundă printr-un ansamblu de reacţii la solicitările de ordin fizic sau social care vin din ambianţă, căutând
ca prin aceasta să se adapteze la situaţiile nou intervenite.
În viaţa unei persoane apar adesea situaţii care o solicită contradictoriu. Anumite convenienţe sociale
pot intra în contradicţie cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul
propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament, depăşirea lor presupunând din partea
persoanei maturitate socială, plasticitate psihică şi supleţe comportamentală.

90
Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al
persoanelor implicate în diferite cauze penale. În funcţie de situaţia în care se află o anumită persoană, în
funcţie de interesul şi scopul urmărit, comportamentul obişnuit al acesteia poate lua forma unei conduite
simulate.
Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realităţi.
Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândeşte, exteriorizând sau
mascând o expresie ce nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat.
Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenţionalitate. Este o "greşeală"
intenţionată, învăluită şi susţinută pragmatic.
Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel inaparent al comportamentului,
expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine. Aspectul aparent poate fi cunoscut, uneori este afişat
abil sau naiv, cu efortul de persuasiune. Dimpotrivă aspectul inaparent este secretizat, nu face obiect de
confesiune, iar uneori pentru a-l secretiza, se practică dezinformarea sistematică după reguli tactice bine
definite, pentru derutarea organelor judiciare. Aceasta poate fi asemănată cu un binom compus din aparenţă
(produs al dezinformării verbale sau materiale ori combinate) şi inaparenţă (realitatea secretizată, intimă,
neconfesată) (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992).
Simularea are o prezenţă cotidiană. Uneori se dovedeşte a fi necesară, stimulând sensul vieţii. Omul
are nevoie şi de unele pârghii compensatorii, de autoiluzionare, de autoamăgire. Pentru a depăşi momentele
critice din viaţă, persoana, conştient sau inconştient, îşi protejează eul prin cultivarea sentimentelor speranţei,
încrederii, optimismului. Simularea în aceste situaţii reprezintă o formă ocolită de acceptare a condiţiei
umane, un loc de refugiu imaginar.
Condiţia succesului unei simulări este dată de consistenţa sa internă, de abilitatea cu care subiectul
menţine coerenţa demersului său fictiv. Ea presupune inteligenţă, conduită "civilizată". Contrafacerile sunt
mijloace elegante de eludare a normativelor sociale. Sub masca unor conduite conformiste, inventând mereu
tactici derutante, simulantul se complace într-un fals relaţional, structurându-şi, pentru a putea manipula, un
spaţiu simulat. Cadrul fictiv nu numai că ia locul realităţii, dar o şi preface.
Simularea este întotdeauna motivată, determinată de dorinţe, de interese. Ea este o modalitate de
realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite situaţii: pentru disculpare, pentru a apăra pe
cineva, din nevoia de protecţie, din dorinţa de răzbunare, pentru a rezista presiunilor şi normelor coercitive
ale comunităţii etc.
Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiţie, omisiune,
substituire, transformare, tăcere etc.
Nu există graniţe fixe, imuabile, între adevăr şi falsitate, existând o permanentă interşanjabilitate.
Simulantul operează după o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la ţintă, fiind facilitat de
limbaj şi cunoscând foarte bine realitatea pe care îşi propune să o ascundă.

91
Într-un anumit context aproape orice tip de comportament poate dobândi funcţie adaptativă,
profilactică.
Simularea reprezintă o metodă de coping comportamental având funcţia de a preveni sau reduce
reacţia de stres, provocată de ancheta judiciară.
Prin simulare, persoana este convinsă că poate controla agentul stresant, obţinându-se astfel o
reducere a reacţiei de stres. Acest efect pozitiv nu se înregistrează automat.

TEHNICI ŞI MIJLOACE DE INVESTIGARE A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei, s-a constatat faptul că atunci când o persoană minte, au
loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazându-se pe această supoziţie, au fost
descoperite şi perfecţionate diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat.
Orice instrument de măsură, fie el tradiţional sau modern are la bază o anumită teorie. Această teorie
poate fi explicită, detaliată până în cel mai mic amănunt, sau implicită, rămânând la latitudinea persoanei
găsirea relaţiilor care stau la baza ei Dacă în antichitate se considera că la originea reacţiilor psihofiziologice
se află "Puterea Divină" (Lea, 1870), studiile contemporane sugerează că factorul major, determinant al
reacţiilor psihofiziologice îl reprezintă variabilele motivaţional-emoţionale, iar studiile recente susţin că
factorul major în acest proces este reprezentat de variabilele cognitive.
Procesele cognitive sunt însoţite de unele manifestări observabile şi neobservabile direct, care pot fi
constatate în mod obiectiv prin înregistrarea cu ajutorul unor aparate (poligraf, fonograf, electroencefalograf
etc.) a modificărilor vasculare, cerebrale, de temperatură a pielii şi respiratorii (Stănoiu, 1981).
La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat este adeseori
asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul investigaţiei criminalistice.
Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la subiecţii supuşi anchetei
judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale săvârşite şi care erau motivaţi pentru dezvoltarea
unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii sangvine, apariţia
fenomenelor vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea şi sacadarea respiraţiei,
dereglarea fonaţiei şi emisiunii de sunete, hiposalivaţia şi contractarea subită a muşchilor scheletici.
Toate aceste reacţii neurovegetative, declanşate intern, sunt slab supuse unui control voluntar, fiind
determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat, rod al unei evaluări cognitive a situaţiei. Aceste
reacţii sunt asociate cu un comportament manifest, cu valoare de identificare, pentru specialiştii din domeniul
judiciar, a unei disonanţe între declaraţiile subiectului şi gradul de acord asupra lor. Din comportamentele
externe relaţionate cu modificările neurofiziologice rezultă schimbări ale mimicii şi pantomimicii, blocarea
bruscă a funcţiilor motorii, tremurul din voce, modificarea timpului de latenţă între perceperea întrebării şi
furnizarea răspunsului.

92
Manifestările prezentate anterior sunt elemente ale vieţii psihice şi comportamentale pe care orice
persoană le experimentează de-a lungul vieţii, fie că a fost sau nu obiect al unei investigaţii criminalistice. Ele
au fost puse în evidenţă prin diverse încercări practice şi experimentale de-a lungul timpului, însă ceea ce s-a
obţinut sunt doar patternuri de posibile manifestări (comportamentale şi fiziologice), care diferă de la o
persoană la alta datorită frecvenţei, intensităţii, duratei etc. În funcţie de modul în care sunt trăite şi
exteriorizate aceste "comportamente" s-au creat diferite tehnici de control a sincerităţii. Cele mai cunoscute
tehnici de investigare în acest domeniu sunt:
• Metoda asociaţiei libere;
• Metoda experienţei motrice;
• Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente;
• Metoda detectării stresului emoţional în scris;
• Metoda detectării stresului din voce;
• Tehnica poligraf;
• Potenţialele evocate ale creierului.

Metoda asociaţiei libere


Ca tehnică de diagnosticare a comportamentului simulat, porneşte de la premisa că o anumită
semnificaţie a cuvintelor-stimul, care se prezintă subiectului investigat, determină o activare la nivelul
reţelelor semantice, exercitând o influenţă specifică asupra stării emoţionale a subiectului, respectiv asupra
asociaţiilor pe care acesta le stabileşte ulterior.
Există o serie de criterii care-şi fac simţită prezenţa în orientarea stabilirii asocierilor de idei legate de
un cuvânt stimul. Astfel, dacă la cuvântul-stimul "mic" se răspunde prin cuvântul "mare", iar la "alb" cu "
negru", se poate concluziona că asocierile făcute au la bază principiul contrastului (Ciofu, 1974).
Una dintre modalităţile acestei tehnici strâns legate de detectarea comportamentului simulat o
reprezintă înregistrarea timpului de latenţă. Anastasi (1964), în urma utilizării acestei metodologii,
concluziona: "dacă viteza de reacţie verbală este diferită la cuvintele critice faţă de cele nesemnificative, dacă
subiectul refuză răspunsul la unele cuvinte critice sau repetă, în lipsa altui cuvânt, răspunsuri verbale
anterioare, atunci vinovăţia subiectului poate fi socotită dovedită".
Prin timpul de latenţă se înţelege perioada care se scurge de la emiterea unui stimul până la
producerea reacţiei.
În cadrul acestor tehnici intră şi proba Abrahamsen-Rassanof-Yung, care utilizează tehnica asocierii
de cuvinte însoţită de înregistrarea timpilor de răspuns, ca indicatori ai stărilor afective legate de evenimente
pe care persoana, obiect al investigaţiei, vrea să le ascundă. Procedura constă în administrarea unei liste de
cuvinte la care subiectul trebuie să găsească cuvinte asociate, într-un timp cât mai scurt. Lista este elaborată
de către un specialist în domeniul detecţiei comportamentului simulat, după o studiere detaliată a cazului, şi

93
cuprinde cuvinte "neutre", respectiv "afectogene", a căror semnificaţie este legată direct sau indirect de ceea
ce subiectul încearcă să ascundă. Comparaţia între reacţiile la cele două tipuri de cuvinte (neutre sau
afectogene) permite decelarea influenţei emotivităţii, determinată de perceperea riscului de a fi detectat,
asupra tipului de răspuns oferit şi a timpului de reacţie, cunoscându-se că la stimulii neutri timpul de latenţă
este constant, iar la cuvintele afectogene crescut (Bogdan, 1973).
Indicii care se urmăresc pentru a se putea pune în evidenţă tendinţa de simulare a subiectului sunt:
• Repetarea cuvântului-stimul - necesară pentru a avea timp să elaboreze un alt tip de răspuns.
• Latenţa răspunsului - variabilă în funcţie de subiect şi condiţionată de natura stimulilor. Este mai mare
pentru cuvintele abstracte decât pentru cele concrete. Timpii de reacţie mai mari de patru secunde indică
o încercare de simulare.
• Asociaţia superficială - asociaţia intrinsecă, presupusă a fi cea cerută de către cuvântul stimul, este
derogată uneia superficiale. Se presupune că subiectul, considerând că asociaţia ar fi prea expresivă,
încearcă să o substituie uneia mai puţin incriminante.
• Repetarea cuvintelor oferite ca răspuns - un cuvânt repetat de mai multe ori indică existenţa unei
semnificaţii care trebuie verificată.
• Modificarea sensului cuvântului inţial - constă în oferirea unui răspuns pe care apoi încearcă să-l explice
privit dintr-o altă perspectivă.
În majoritatea cazurilor indicii prezentaţi anterior, apar strict legaţi de anumite cuvinte stimul, chiar şi
la repetarea probei.
La noi în ţară cercetări cu această tematică a efectuat Al. Roşca (1934; 1971), prin metoda folosită
obţinându-se diagnosticarea justă în 80% din cazuri.
Această tehnică de detectarea a comportamentului simulat este uneori folosită în domeniul judiciar,
însă pentru a-i creşte eficienţa se foloseşte în combinaţie cu alte tehnici (metoda experienţei motrice, hipnoză,
poligraf etc.).

Metoda experienţei motrice


Primele încercări legate de această metodă presupuneau înregistrarea reacţiilor fiziologice ale unui
subiect care era investigat, folosindu-se tehnica asocierilor libere.
S-a constatat că cu cât încărcătura emoţională a cuvântului prezentat era mai mare, cu atât pe
inscriptor apăreau reacţii vegetative (respiraţia, EEG) mai ample, iar fonograma răspunsului verbal prezenta o
latenţă mărită (Ciofu, 1974).
Bazându-se pe cercetări similare şi observând legătura, creată în timp, între un fenomen central,
nemăsurabil direct şi un fenomen motor-periferic (presiuni digitale ritmate pe o membrană pneumatică),
psihologul rus H. R. Luria (1959) elaborează o nouă metodă numită a "experienţei motrice".

94
Această tehnică a fost modificată şi îmbunătăţită de către psihologul de origine spaniolă Mira Y
Lopez (1959), care a construit un aparat numit manotonometru.
Experimentul consta în faptul că subiectul trebuia să-şi dubleze răspunsul verbal, la cuvântul stimul
conţinut în listă, cu o reacţie motorie (apăsarea pe o clapă). În aceste condiţii subiectul îşi concentrează
atenţia asupra mâinii cu care trebuie să îndeplinească sarcina, modificările care au loc la nivelul celeilalte
mâini scăpând controlului conştient, fiind înregistrate. Înregistrarea unui tremur asociat cu o latenţă ridicată a
răspunsului verbal reprezintă indiciul unei eventuale tentative de simulare.
Luria constată că în condiţiile unei puternice activări emoţionale, produsă de efortul de disimulare,
curba motrică înregistrată se modifică în aşa măsură încât această activare emoţională este decelabilă.
Metoda prezentată şi-a avut utilitatea la vremea respectivă (prima parte a secolului XX), azi fiind
înlocuită de alte tehnici cu o acurateţe mult crescută.

Tehnici pe ntru suprimarea cenzurii conştiente

Scopul acestor tehnici constă în suprimarea controlului conştient al declaraţiilor, astfel încât
răspunsurile să fie automate, lipsite de influenţa controlului raţional voluntar.
Tehnicile de acest gen îşi au originea în antichitate unde, cunoscându-se efectul alcoolului asupra
stării de conştiinţă şi a controlului voluntar, prizonierilor de război li se administra alcool pentru a se putea
obţine de la aceştia informaţii care în stare normală nu ar fi fost furnizate.
După studierea efectelor pe care le are hipnoza asupra stării de conştiinţă, s-a recurs la folosirea ei
pentru detectarea comportamentului simulat. În 1905 Sanchez Herrera a utilizat pentru prima dată hipnoza în
practica judiciară. În urma experienţei acumulate acesta concluzionează că metoda nu poate fi generalizată,
deoarece pe lângă un bun hipnotizator este nevoie şi de complezenţa celui care urmează să fie hipnotizat.
Afirmaţiile lui Herrera se bazează numai pe experienţa sa şi pe un suport teoretic superficial, la acea vreme.
Cercetările ulterioare au demonstrat existenţa a două tipuri de tehnici de hipnotizare care pot fi
utilizate în practica judiaciară (Udolf, 1987):
• una permisivă (maternă) - care presupune un mod "cald" de abordare a persoanei ce urmează a fi
hipnotizată, complezenţă din partea acesteia, aderenţă la procedură etc. ;
• una agresivă (paternă) - care presupune ca subiectul să nu coopereze şi să nu dorească implicit să fie
hipnotizat, bazându-se pe abilităţile hipnotizatorului şi având o modalitate specifică de abordare a
persoanei.
Nu este greu de înţeles de ce tehnica de hipnotizare folosită de Herrera nu se putea aplica decât în
situaţii rare persoanelor aflate sub investigaţie judiciară. O persoană vinovată va fi motivată pentru a se
împotrivi sau simula starea de transă în vederea eludării informaţiilor pe care acesta nu vrea să le
mărturisească.

95
Hipnoza ca tehnică de detectare a comportamentului simulat se aplică în prezent în domeniul
criminalistic alături de investigaţiile cu ajutorul poligrafului (Buş & David, 1999).
În cadrul Laboratorului psihologic de detecţie a comportamentului simulat Cluj, această metodă a fost
aplicată de către Ioan Buş în colaborare cu Mircea Miclea şi Daniel David de la Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţe ale Educaţiei Cluj.
O altă metodă subsumată acestei categorii presupunea utilizarea unor substanţe psiho-farmaceutice ca
eterul, morfina, preparate barbiturice etc. care aduc subiectul, căruia i se administrează, într-o stare de
semiconştienţă numită "automatism oniric". În această stare cenzura conştientă este obnubilată, fără a se
suprima complet capacitatea de exprimare sau de reacţie automată.
În anul 1918, un medic american (House) a lansat un preparat numit “Thruth-serum” (serul
adevărului). În urma administrării substanţei respective, autorul pretindea că se obţin declaraţii foarte sincere
în legătură cu infracţiunea pe care un subiect a comis-o. Procedura consta în administrarea serului (1%
bromhidrat de scopolamină şi 2% clorhidrat de morfină) la fiecare jumătate de oră în doze de 1 sau 2 mm3 (în
funcţie de greutate şi vârstă) până la obţinerea unei stări de semiconştienţă (Eysenck, 1966; Bogdan, 1973).
În prezent o astfel de tehnică este interzisă, considerându-se că ar reprezenta o gravă încălcare a
dreptului de apărare a individului.

Metoda detect ării st resului emo ţional în scris

Este o metodă prin care se înregistrează sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei
persoane aflată într-o stare de tensiune psihică. Se înregistrează trei caracteristici ale scrisului:
• timpul de latenţă;
• durata scrierii răspunsului;
• presiunea scrierii.
Încăperea în care se desfăşoară examinarea trebuie să fie izolată fonic, să asigure confortul necesar
acestui gen de examinare, deoarece orice zgomot, orice intervenţie din afară influenţează negativ
desfăşurarea, respectiv rezultatele testării (Nichifor, 1978; Stancu, 1995).
Se recomandă utilizarea acestei tehnici în paralel cu testarea la poligraf, realizându-se o completare
reciprocă a rezultatelor obţinute prin cele două metode.

Metoda detectării str esului din v oce

Datele oferite de literatura de specialitate demonstrează că printre indicatorii cei mai sensibili ai
emoţiei se înscriu şi caracteristicile conturului, vitezei, amplitudinii frecvenţei tonului fundamental al vocii

96
de-a lungul unei rostiri, ca urmare a modificărilor de ordin fiziologic în aducţia şi abducţia corzilor vocale
(Ciopraga, 1996).
Schimbările la nivelul frecvenţei tonului fundamental se instalează, de regulă, în spectrul neauzibil al
vocii, domeniu care nu este în întregime controlat de conştiinţă.
Detectorul de stres psihologic (Psychological Stress Evaluator - PSE), este un dispozitiv care permite
evidenţierea stresului emoţional din voce, mai exact modulaţiile, inauzibile şi involuntare, de frecvenţă medie
(FM) în registrul 8-12 Hz (8 -14 Hz, după alţi autori). Aceste modulaţii de frecvenţă, a căror intensitate şi
pattern sunt invers proporţionale cu gradul de stres al vorbitorului, se presupun a fi rezultatul tremurului
fiziologic care acompaniază contracţia voluntară a muşchilor striaţi implicaţi în vorbire. În timpul perioadei
fără stres, modulaţiile sunt sub controlul Sistemului Nervos Central (SNC). La apariţia stresului Sistemul
Nervos Autonomic (SNA) devine dominant, având ca efect inhibiţia muşchilor fonatori cu repercusiuni la
nivelul registrului FM. Această inhibiţie, indicator al stresului emoţional, este evidenţiată de către detectorul
de stres din voce, ca o caracteristică blocantă sau ca o formă de undă rectangulară (Horvath, 1979).
În investigaţiile criminalistice, pentru obţinerea unor rezultate superioare în analiza emoţiei
manifestate în voce, se foloseşte un cuplu de aparatură, care cuprinde:
• un magnetofon profesional de înaltă performanţă tehnică ce înregistrează răspunsul dat de subiect la
poligraf;
• un sonograf de tipul 7029 A;
• un aparat de detectare a stresului din voce cu ajutorul căruia se transcrie pe vocograme reprezentarea
sonoră a răspunsului dat de subiect în timpul testării la poligraf.
Folosirea acestei metodologii pentru detectarea comportamentului simulat prezintă mai multe
avantaje:
• înregistrarea profesională a răspunsului dat de subiect, permiţându-se reţinerea şi transcrierea cu ajutorul
sonografului a modificărilor produse în voce şi vorbire, rezultat a stării emoţionale trăite;
• posibilităţile ştiinţifice oferite de sonograf în transcrierea pe fonograme a caracteristicilor care pun în
evidenţă modificările produse în voce;
• posibilitatea de a corela rezultatele obţinute cu ajutorul poligrafului, cu cele provenite din studierea
vocogramelor.
Detectorul stresului din voce procesează frecvenţele din voce, le păstrează pe bandă magnetică,
utilizând filtre electronice şi tehnică de discriminare a frecvenţelor. Patternurile de stres apar ca un traseu
mişcător pe o hârtie specială pentru înregistrat.
Caracteristicile vocale care pun în evidenţă emoţia determinată de disimularea adevărului, analizate
cu ajutorul acestei tehnici sunt (Horvath, 1979):
• valorile (medie şi limitele minime sau maxime) frecvenţei tonului fundamental al vocii;
• durata emisiei vocale;

97
• intensitatea consoanelor explozive;
• viteza de articulare;
• timpul de latenţă.
Acest dispozitiv a fost considerat ca fiind un detector al minciunii mediat vocal, multilateral, dar nu
mai eficient decât poligraful. Studiile efectuate de Barland (1975), Kubis (1973) şi Horvath (1979), în ceea ce
priveşte acurateţea detectării comportamentului simulat, cu cele două dispozitive, au pledat în favoarea
utilizării poligrafului, acesta având predictibilitate mult crescută.

Tehnica poligraf

Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul detectării
comportamentului simulat.
Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de "detector de minciuni" este un înregistrator mecanic
sau electronic, ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie, suplimentat cu un sistem
pentru înregistrarea rezistenţei electrodermice şi a micromişcărilor musculare (Anghelescu & Dan, 1984).
Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările fiziologice determinate de emoţiile
care însoţesc comportamentul simulat.

Înregistrarea potenţialelor evocate

În ultima perioadă se fac cercetări pentru detectarea comportamentului simulat şi prin alte tehnici.
Astfel, tehnica de evidenţiere a potenţialelor evocate ale creierului, care necesită o aparatură foarte sofisticată,
se bazează pe înregistrarea a două tipuri de potenţiale: P300 şi N400. Potenţialul evocat P300 apare automat
la subiecţii simulanţi, ca urmare a categorizării stimulilor în relevanţi (incriminanţi) şi irelevanţi
(neincriminanţi), categorizare raportată la cazul aflat în cercetare. În cazul subiecţilor sinceri potenţialul P300
nu apare deoarece aceştia nu realizează procesul de categorizare, toţi stimulii având aceeaşi valoare raportată
la cazul aflat în investigaţie.
Potenţialul N400 apare în momentul în care subiectul procesează informaţia falsă, incriminantă, pe
care în mod explicit şi voluntar însă nu o recunoaşte ca fiind falsă sau incriminantă (simulează).
Iniţial, s-a considerat că această metodă poate avea o fidelitate mare deoarece potenţialele evocate ale
creierului sunt greu de manipulat de către subiect, estimându-se că acestea vor deveni indicatori extrem de
acuraţi ai simulării. Cercetările recente în domeniu au demonstrat că această metodă prezintă unele
imperfecţiuni. Astfel, un subiect neimplicat în infracţiune, dar care deţine informaţii despre locul faptei (de
exemplu, frecventa locuinţa victimei), în urma înregistrării potenţialelor evocate, acesta va prezenta indici
similari cu cei ai autorului faptei.

98
Rămâne ca cercetările în curs de desfăşurare să confirme validitatea şi impactul pragmatic ale
potenţialelor evocate, prefigurându-se o coroborare cu parametrii tehnicii poligraf (Buş & David, 2003).

Înterbări de control
1. Caracterizaţi comportamentul simulat al unui infractor.
2. Descrieţi relaţia dintre comportamentul aparent şi inaparent.
3. Enumeraţi principalele tehnici de investigare a comportamentului simulate.

TEMA 12
DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHNICA POLIGRAF

UTILIZAREA POLIGRAFULUI ÎN ROMANIA

Prima utilizare a poligrafului în România a avut loc în anul 1971, la Catedra de psihologie a
Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Poligraful model "Stoelting" a fost achiziţionat din SUA de către
profesorul Alexandru Roşca, în vederea realizării unor studii experimentale în domeniul psihofiziologiei,
cercetări continuate de succesorii săi.
În perioada 1972-1974, psihologul Ioan Buş, pe vremea aceea student la Facultatea de Psihologie din
Cluj-Napoca, a efectuat experimente cu acel poligraf pentru a evidenţia rolul factorului emoţional asupra
performanţei şcolare. Rezultatele cercetării s-au materializat în lucrarea de licenţă susţinută la absolvirea
facultăţii. În perioada 1980 – 2001 psihologul Ioan Buş a efectuat examinări cu tehnica poligraf numai în
domeniul judiciar, în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat din Inspectoratul
de Poliţie al Judeţului Cluj.
În domeniul judiciar poligraful este utilizat începând cu anul 1975, îndeosebi în cazurile de omor.
Examinările erau efectuate cu aparate poligraf portabile, de provenienţă japoneză. Aparatele au fost
achiziţionate de către Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectorultului General al Poliţiei cu aportul dr.
Ion Anghelescu - şeful institutului. Testările se făceau în laboratorul institutului sau pe teren, la sediul
inspectoratelor judeţene de poliţie. Expertul Tudorel Butoi, absolvent al Facultăţii de Psihologie Bucureşti, a
fost primul psiholog care a folosit poligraful în domeniul judiciar, pentru detectarea comportamentului
simulat. De asemenea, tot în acea perioadă, au mai efectuat examinări cu tehnica poligraf şi experţii
criminalişti dr. Mircea Constantinescu şi Ion Sandu din Institutul de Criminalistică Bucureşti. În paralel cu
tehnica poligraf la Institutul de Criminalistică din cadrul Ministerului de Interne se folosea şi detectorul de
stres psihologic în voce (Psychological Stress Evaluator - PSE), avându-l ca expert pe Jean Nichifor.

99
În România funcţionează 14 laboratoare interjudeţene de detecţie a comportamentului simulat
(Institutul de Criminalistică Bucureşti, Poliţia Capitalei, Inspectoratele Judeţene de Poliţie: Cluj, Iaşi,
Timişoara, Constanţa, Bacău, Braşov, Brăila, Prahova, Bihor, Hunedoara, Dolj, Galaţi – enumerate în ordinea
înfiinţării), dotate cu poligrafe moderne de provenienţă americană, la care sunt arondate toate judeţele ţării, cu
perspectiva înfiinţării a încă 8 laboratoare.
Metodologia folosirii tehnicii poligraf este unică, fiind aprobată de Ministerul de Interne.
În cadrul acestor laboratoare îşi desfăşoară activitatea un număr de 14 specialişti, media testărilor
efectuate fiind de aproximativ 500 persoane pe an.
În luna iunie 1994, la invitaţia lui Frank S. Horvath şi Gordon H. Barland - reprezentanţi de seamă ai
American Polygraph Association (APA), o delegaţie de specialişti români în tehnică poligraf (Adrian Coman
şi Gabriel Ţâru - Laboratorul Institutului de Criminalistică Bucureşti şi Ioan Buş - Laboratorul Cluj) a
participat la un simpozion internaţional organizat la Budapesta. De asemenea, prof. dr. psiholog Gordon H.
Barland, director al Institutului de Cercetări în Tehnică Poligraf (SUA) şi ing. Lavern A. Miller, director în
strategii manageriale - Poligraf (SUA), s-au deplasat în România pentru a se informa şi documenta asupra
activităţii desfăşurate cu poligraful.
Pe baza evaluării efectuate, în luna ianuarie 1996, ca o recunoaştere a valorii şcolii româneşti de
tehnică poligraf, 7 specialişti români din acest domeniu au fost primiţi ca membri asociaţi în American
Polygraph Association (APA):
• Vasile Bălan - Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Iaşi
• Tudorel Butoi - Poliţia Capitalei
• Ioan Buş - Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj
• Liviu Chesnoiu - Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Constanţa
• Adrian Coman - Institutul de Criminalistică
• Gabriel Ţâru - Institutul de Criminalistică
• Toma Voiculescu - Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiş.
În prezent, conform APA National Office (2004), mai figurează ca membrii asociaţi: Ioan Buş,
Adrian Coman şi Toma Voiculescu.
Metodologia de lucru utilizată a fost şi este cea americană, ce cele două proceduri de testare poligraf:
“Testul întrebării de control” (Control Question Test - CQT) şi “Testul prezumţiei de vinovăţie” (Guilty
Knowledge Test - GKT). În ambele proceduri, întrebările îi sunt adresate subiectului în timp ce pe diagrama
poligraf se înregistrează reactivitatea psihofiziologică. Se consideră că declanşarea reacţiilor emoţional-
fiziologice acompaniază răspunsul care "îngrijorează" subiectul, iar aceste reacţii sunt evidenţiate în
înregistrările parametrilor fiziologici de către poligraf (Furedy, 1993; Rosenfeld, 1995).
Cea mai utilizată procedură poligraf pentru determinarea comportamentului simulat este “Testul
întrebării de control” (Control Question Test - CQT) , dezvoltată de John E. Reid în anul 1947. Prin ea se

100
încearcă a se ajunge la esenţa problemei cu ajutorul câtorva întrebări relevante de forma: "D-ta ai comis
furtul din magazinul X?", “Ai furat din magazinul X o combină muzicală?”. Aceste întrebări sunt controlate
de o întrebare de control: "Te-ai gândit vreodată să furi ceva?" (Bashore & Rapp, 1993).
Tehnica este fundamentată teoretic prin faptul că o persoană nesinceră va reacţiona puternic la
întrebările relevante şi slab la cele de control, în timp ce persoana nevinovată, aflată sub investigaţie, va
reacţiona exact invers (Horvath, 1988).
În contrast cu Control Question Test – CQT, “Testul prezumţiei de vinovăţie” (Guilty Knowledge
Test - GKT) implică o mai mare specificitate. Aşa cum a fost elaborată de propunătorii ei (Lykken, 1960,
1974, 1981), procedura GKT este utilizată pentru a scoate în evidenţă dacă o persoană se află în posesia unor
informaţii specifice referitoare la o infracţiune. Întrebările se referă exact la detaliile de bază, cunoscute doar
de autorul faptei şi persoanele care cercetează cauza, expectându-se că doar persoana vinovată va reacţiona
puternic la întrebările relevante ale cauzei (Lieblich, Ben-Shakhar & Kugelmass, 1976).
Cu toate că există diferenţe între cele două proceduri, nu trebuie trecut cu vederea faptul că în
domeniul detecţiei comportamentului simulat acestea au avut şi au o contribuţie semnificativă, deschizând
căile spre probaţiune şi focalizând investigaţiile criminalistice.
În cele ce urmează vom prezenta primul caz de omor soluţionat cu ajutorul poligrafului din dotarea
Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj:

La 4 noiembrie 1980 este găsită decedată în apartamentul său, situat într-un cartier din municipiul
Cluj-Napoca, L. D. în vârstă de 32 de ani. Cadavrul victimei se afla pe duşumea lângă o canapea, cu capul
înspre fereastra camerei, prezentând multiple leziuni în zona capului. Obiectele din cameră erau stropite cu
sânge.
În camera în care se afla victima s-au găsit un fier de călcat cu mânerul rupt, un ciocan din plastic
cu miez metalic, un taburet de bucătărie distrus, toate cu urme de sânge şi un lampadar cu trei braţe,
răsturnat, unul din abajururi fiind spart. Toate acestea duceau la concluzia că între agresor şi victimă
avusese loc o luptă. Raportul de expertiză medico-legală ce s-a întocmit cu ocazia autopsierii cadavrului
victimei a concluzionat că moartea lui L. D. a fost violentă, că s-a datorat dilacerării cerebrale şi că poate
data din ziua de 31 octombrie 1980. Leziunile constatate s-ar fi produs prin loviri active, multiple aplicate cu
diferite corpuri dure, unele cu muchie, pumnul, fierul de călcat, ciocanul din plastic etc., leziunile
tanatogeneratoare (cele care au determinat nemijlocit decesul victimei) fiind cele de la nivelul capului
(regiunea temporo-parieto-occipitală stângă), constând în dilacerarea cerebrală.
S-a emis ipoteza că autorul faptei ar putea fi din rândul persoanelor cunoscute victimei care o vizitau
la domiciliu, plecându-se de a faptul că uşa de acces în apartament nu era forţată, iar la plecare autorul a
închis uşa, fără a folosi cheia.

101
Victima era divorţată şi avea un copil minor, care temporar locuia la bunica sa. În momentul
omorului victima era singură în apartament, ea fiind găsită decedată de fiul ei, care a venit în vizită la
aceasta.
Identificarea autorului acestei infracţiuni s-a realizat după două luni, necesitând colaborarea a
numeroşi specialişti din diverse domenii, precum şi efectuarea a numeroase constatări tehnico-ştiinţifice şi
expertize. La această întârziere a contribuit, în mare măsură, conduita simulată pe care a adoptat-o iniţial
autorul omorului în timpul verificărilor întreprinse. Autorul omorului, deşi a fost inclus printre suspecţi, din
lipsă de probe, nu a fost reţinut.
În cauză au fost verificate foarte multe persoane, în final luându-se măsura arestării preventive pe
termen de 30 de zile a unuia dintre suspecţi T. J. , o cunoştinţă apropiată a victimei, care periodic o vizita
având şi o cheie de la apartamentul acesteia. Ulterior, T. J. a recunoscut că în data de 3 noiembrie 1980 a
fost în apartamentul victimei şi a găsit-o decedată, plină cu sânge, fără a sesiza undeva cele constatate
(motivând că nu a avut cunoştinţă de obligaţia prevăzută de lege pentru a denunţa omorul constatat şi că i-a
fost teamă să nu fie implicat în caz).
Dosarul întocmit lui T. J. nu conţinea probe suficiente pentru a fi trimis în instanţă. În această
situaţie, procurorul criminalist a dispus prin ordonanţă testarea la poligraf a suspectului. În urma
interpretării diagramelor subiectului T. J., s-a concluzionat în mod cert că nu acesta este autorul omorului.
În această situaţie au fost continuate verificările pentru clarificarea altor ipoteze, concomitent cu testarea la
poligraf a tuturor suspecţilor. Astfel, s-a reluat şi cercetarea suspectului G. V. , fostul soţ al victimei.
G. V. a fost supus unei testări la poligraf, adresându-i-se întrebări directe atât cu privire la
comiterea omorului, cât şi cu privire la "obiectele" cu care a lovit victima. Subiectul G. V. - în timpul testării
la poligraf - a dat răspunsuri negative la toate întrebările incriminatorii. Rezultatul testării la poligraf a
confirmat în mod cert că G. V. este autorul omorului. Audierea acestuia în cadrul activităţilor post-test, cu
prilejul comunicării rezultatului testării, l-a determminat să recunoască săvârşirea omorului, făcând în acest
sens declaraţii amănunţite cu privire la modul de comitere, locul unde se află corpurile delicte.
Rezultatele testării la poligraf, în acest caz şi nu numai, au fost apreciate ca fiind deosebit de utile în
probarea vinovăţiei autorului, fapt consemnat în rechizitoriul întocmit în data de 1 martie 1981 de către
procurorul criminalist Iuliu Andrei, din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Cluj, din care
redăm:
“Măcinat de nelinişte, după cum a recunoscut în interogatoriul său din 27. 12. 1980, G. V. a fost
supus în baza unei dispoziţii scrise (ordonanţă), în primele ore ale aceleiaşi zile testării cu poligraful.
Testarea s-a efectuat în Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat din cadrul
Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj, utilizându-se un aparat de provenienţă japoneză, rezultatul
testării fiind expus şi documentat în raportul thnico-ştiinţific de investigare a comportamentului simulat.
În cadrul testării, în vederea stabilirii reactivităţii psihoemoţionale a inculpatului au fost înregistraţi
trei parametri psihofiziologici şi anume: ritmul respirator, reacţia electrodermică şi tensiunea arterială -

102
puls, pe baza a 7 teste minuţios pregătite, incluzând întrebări neutre, întrebări de control şi întrebări
relevante, cu încărcătură emoţională în raport cu datele de fapt ale infracţiunii cercetate. Rezultatele testării,
concretizate în înregistrarea concomitentă a traseelor parametrilor psihofiziologici amintiţi, se desprind din
diagramele poligraf ce constituie anexele raportului de investigare a comportamentului simulat, date pe baza
cărora s-a concluzionat că modificările de dinamică şi evoluţie constatate, au pus în evidenţă prezenţa unei
puternice şi permanente stări emoţionale în răspunsurile negative date de inculpat la întrebările relevante
ale cauzei. S-a subliniat că reacţiile psihoemoţionale cele mai ample şi constante au rezultat la răspunsurile
negative legate de întrebările dacă a omorât-o pe L. D., dacă a lovit-o cu scaunul, cu ciocanul din plastic, cu
fierul de călcat etc. Specialistul psiholog a conchis, în baza lucrărilor efectuate, că prezenţa reactivităţii
psihoemoţionale a reprezentat indicele nesincerităţii răspunsurilor pe care le-a dat inculpatul G. V. în cadrul
testării cu poligraful şi anume la întrebările relevante ale cauzei.
Datele obţinute prin testarea cu poligraful au fost deosebit de valoroase, negarea pe care s-a postat
G. V. apărând a fi de circumstanţă şi întru-totul interesată.
În aceeaşi zi de 27 decembrie 1980, inculpatul G. V. a recunoscut săvârşirea omorului asupra lui L.
D. ".

În perioada 1990 - 1999 în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat Cluj
au fost efectuate o serie de experimente preliminarii, care au favorizat circumscrierea aspectului problematic
al unor investigaţii experimentale (Buş, 1991, 1997, 1999; Buş & David, 1999; Buş 2000). Astfel, s-a urmărit
conturarea unui profil psihologic evidenţiat pe baza unei baterii de teste, prin care să se stabilească o relaţie
între patternul de personalitate al persoanei şi detecţia comportamentului simulat al acesteia, contribuindu-se
în acest mod la creşterea gradului de acurateţe al tehnicii poligraf.
Tot în această perioadă s-a experimentat o nouă procedură de testare poligraf, constând în
introducerea obiectului cu care s-a comis infracţiunea, ca item în chestionarul-test. Rezultatele obţinute
confirmă că introducerea variabilei imagistice (obiectul cu care s-a comis infracţiunea), determină ample
reacţii psihofiziologice doar în cazul persoanelor direct relaţionate cu infracţiunea. Comparativ cu procedura
standard, noua procedură de testare are un grad ridicat de acurateţe, dovedindu-se deosebit de utilă în
diagnosticarea comportamentului simulat, atât pentru identificarea corectă a autorilor de infracţiuni, cât şi
pentru eliminarea erorilor de detecţie (Buş, 2000).

DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHNICA POLIGRAF

Poligraful nu înregistrează minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale organismului în timpul


variatelor stări emoţionale care însoţesc simularea.

103
Detecţia simulării cu tehnica poligraf este fundamentată ştiinţific de următoarele aspecte: în
săvârşirea unei fapte penale subiectul participă cu întreaga sa personalitate, mobilizându-şi pentru reuşita
infracţională întregul său potenţial cognitiv, motivaţional şi afectiv. Acest lucru face ca actul infracţional să
nu rămână ca o achiziţie întâmplătoare, periferică a conştiinţei, ci să se integreze în aceasta sub forma unei
structuri infracţionale stabile, cu conţinut afectiv-emoţional specific, cu un rol motivaţional bine diferenţiat
(Aioniţoaie & Butoi, 1992; Buş, 1997).
Tehnica poligraf acţionând în mod indirect asupră planului conştiinţei subiectului, caută a evidenţia
dacă acesta redă cu fidelitate aspecte a ceea ce ştie, adică elemente de conţinut ale realităţii subiective pe care
o poartă în planul constiinţei sale.
Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care subiectul este invitat pentru a da relaţii
legate de faptă. Conştiinţa vinovăţiei, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate, îl
determină pe subiect să reacţioneze emoţionat ori de câte ori i se prezintă un obiect sau i se adresează o
întrebare în legătură cu infracţiunea comisă. O minciună spusă conştient, pe lângă efortul mintal pe care-l
necesită, produce şi o anumită stare de tensiune emoţională.
Conform teoriei "reacţiei determinată de infracţiune", persoana vinovată reacţionează când minte,
deoarece întrebările relevante provoacă emoţii sau trăiri care au existat în momentul comiterii infracţiunii
(Barland, 1988).
Poligraful (aşa-zisul "detector de minciuni") înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci
parametri psihofiziologici: respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea
arterială - puls şi micromişcările neuromusculare. Fiecare parametru psihofiziologic înregistrat grafic pe
diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici specifice pe care examinatorul le analizează şi le
interpretează, formulând concluziile cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului, concluzii
consemnate înt-un raport psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică.
Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoţia în mod indirect prin surprinderea reacţiilor
activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale cât şi periferice.
Activităţile de descoperire a infractorilor şi de clarificare a stărilor de fapt - în concordanţă cu
adevărul - reprezintă efortul comun al tuturor specialiştilor din sistemul judiciar, precum şi al experţilor din
cele mai diferite domenii.
Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluţiilor motivate sau a ordonanţelor dispuse
de organele de cercetare penală şi la cererea expresă a apărării. Aceasta fiind un mijloc de investigare, trebuie
să fie solicitată şi să constituie de regulă, un moment iniţial al anchetei şi nu o ultimă activitate, când
reactivitatea psihoemoţională a subiectului în cauză este afectată de foarte mulţi factori. Cu câteva zile înainte
de investigare, examinatorul va studia în mod detaliat dosarul cauzei, pentru a formula împreună cu cel care
instrumentează cauza, cele mai adecvate întrebări.
Examinarea se va efectua numai într-o cameră izolată fonic, special amenajată şi mobilată. Camera
trebuie să fie cât mai sobră, fără ornamente, tablouri sau diferite obiecte care ar putea distrage atenţia

104
persoanei examinate, şi implicit să denatureze înregistrările psihofiziologice. Temperatura camerei trebuie să
fie normală, iar iluminatul corespunzător. De asemenea trebuie să existe şi o a doua cameră, aşa-numita
“cameră de observaţie”, echipată corespunzător acestui scop.
La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ şi al prezumţiei de
nevinovăţie. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un proces-verbal
de consemnare a refuzului şi a motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial,
urmând a fi ulterior examinat.
Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poligraf următoarele categorii de persoane: minorii,
femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afecţiuni cardio-respiratorii severe, cele cu afecţiuni
neurologice grave (hemipareze-paralizii), alcoolicii, persoanele care în momentul testării sunt în suferinţă
fizică (intervenţii chirurgicale recente, extracţii dentare, leziuni cauzate de unele accidente etc.) şi alte
persoane în legătură cu care examinatorul apreciază că nu este cazul.
Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
• să nu fie supuse unor anchete obositoare;
• anterior să aibă asigurată o alimentaţie normală;
• să nu fie ameninţate cu tehnica poligraf;
• să nu fie sub influenţa băuturilor alcoolice;
• să nu fie sub influenţa medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului nervos central;
• să nu fie duse în câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri, experimente);
• să nu participe la confruntări;
• să nu fie prezentate pentru recunoaşterea din grup şi să nu li se prezinte persoane spre recunoaştere etc.
Condiţia obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică a
subiectului.

IN T E RV IU L PR E- TES T

Orice examinare cu tehnica poligraf va fi precedată de un interviu pre-test şi încheiată cu un interviu


post-test. Examinatorul va trebui să obţină date exacte cu privire la faptele şi circumstanţele care constituie
baza suspectării ori acuzării persoanei ce urmează a fi examinată. Examinatorul va obţine multe date chiar din
observarea directă a persoanei încă din momentul în care aceasta intră în laborator şi până la terminarea
examinării. În timpul interviului pre-test (15-20 de minute) persoanei ce urmează a fi examinată, i se aduce la
cunoştiinţă scopul examinării, modul de funcţionare al aparatului, accentuând principiile fundamentării
ştiinţifice ale metodei şi rezultatele ce se pot obţine. Acest aspect sporeşte preocuparea persoanei nesincere

105
asupra detectării posibile şi linişteşte persoana sinceră. Interviul pre-test se desfăşoară după un anumit
altgoritm.
Întrebările din interviul pre-test au scopul de a provoca răspunsuri verbale şi nonverbale, care vor
oferi examinatorului indicii asupra sincerităţii sau nesincerităţii subiectului, fără a-l face să-şi diminueze în
mod inutil starea de tensiune şi fără ca examinatorul să se angajeze într-un dialog acuzator în dorinţa de a
obţine o mărturisire a vinovăţiei. Un subiect care este învinuit de către examinator că ar fi săvârşit
infracţiunea în curs de cercetare sau care este interogat ca şi când ar fi deja considerat responsabil de aceasta,
nu mai este potrivit pentru un test la poligraf.
Problematica examenului de laborator pune în ecuaţie starea emoţională a subiectului ce urmează a fi
testat la poligraf. Noutatea situaţiei în care se află subiectul, lipsa obişnuinţei de a mai fi fost examinat cu
asemenea aparatură sau implicarea acestuia în cauza penală supusă investigaţiei, creează o stare de tensiune,
de nelinişte generală exteriorizată prin manifestări caracteristice unui comportament simulat: hiperemia sau
paloarea facială, spasmul glotic, contractarea buzelor, tremurul sau monotonia specială a vocii, clipirea
accelerată a ochilor, "râs forţat", sudoraţia palmară sau facială, fremătatul mâinilor, perioade de latenţă în
răspunsuri, evitarea privirii interlocutorului, culegerea unor scame imaginare, pedalarea picioarelor, contra-
întrebările, solicitarea inutilă pentru repetarea întrebărilor etc. Experienţa demonstrează nu greutatea de a
surprinde aceste manifestări, ci dificultatea de a le interpreta corect şi de a le integra într-un profil psihologic
adecvat.
În situaţia examinării la poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică starea
emoţională a subiectului (labilitatea psihocomportamentală, trecutul său infracţional, starea de sănătate,
problematica delicată a cauzei pentru care este cercetat etc.).
Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog
deschis, degajat. Nerealizarea acestei stări poate inluenţa negativ reactivitatea psihoemoţională a subiectului
şi implicit rezultatul testării la poligraf.
În timpul interviului pre-test un subiect sincer, de obicei, va manifesta un comportament în care se
pot observa indicii naturaleţii şi dezinvolturii în argumentare, subiectul manifestând mai mult curiozitate faţă
de cauza penală decât teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând prompt şi coerent la întrebări etc.
Subiectul nesincer nu cooperează, nu se angajează în dialog, dă răspunsuri monosilabice, este lipsit
de iniţiativă şi spontaneitate. Când se aduce în discuţie problematica critică, se remarcă pe lângă negările
stereotipe de genul "nu ştiu", "nu-mi pot explica", "cine, eu?", "nu-mi amintesc", şi unele manifestări
exterioare ale comportamentului simulat.
Subiectul sincer, nefiind implicat în cauza cercetată, dispune de capacitatea psihică de comutare a
atenţiei către problematica interviului pre-test pe care o acceptă cu interes. Dimpotrivă, subiectul nesincer nu
dispune de capacitatea de comutare a atenţiei, evidenţierea aspectelor în legătură cu fapta comisă având un
efect inhibant asupra lui.

106
Pe tot timpul testării vocea examinatorului trebuie să fie sub control absolut. Atitudinea acestuia
trebuie să fie obiectivă şi rezervată, să se manifeste imparţial în privinţa sincerităţii sau nesincerităţii
persoanei. O altă atitudine l-ar plasa mai curând în rolul unui anchetator decât al unui examinator.
Examinatorul trebuie să asigure o ambianţă confortabilă, înlăturând orice cauze care ar putea afecta
investigarea cu tehnica poligraf.

CH EST IO NA RU L U T I L I ZA T Î N EX AM INA R E A P O L I GR AF

Un chestionar conţine în medie 10 întrebări numerotate de către examinator de la 1 la 10, ordine care
corespunde şi pe diagrama poligraf. Întrebările formulate se vor referi numai la un singur aspect.
Examinatorul notează numărul întrebării pe diagrama poligraf adăugând, în funcţie de răspunsul afirmativ sau
negativ al subiectului semnul "+" sau "-". În chestionar sunt incluse următoarele categorii de întrebări
(Horvath, 1988; Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 2000):
- întrebările relevante (incriminatorii, critice, acuzatoare) sunt propoziţii-interogative adresate
subiectului de psihologul examinator în mod nemijlocit, concis şi clar atât în cadrul interviului pre-test, cât şi
în timpul testării, vizând săvărşirea sau implicarea acestuia în infracţiunea ce face obiectul investigaţiei, apte
să producă modificări în reactivitatea psihoemoţională (“D-ta ai comis furtul din magazinul X “).
În funcţie de complexitatea cauzei cercetate întrebările relevante pot include şi întrebări investigatorii
sau de detaliu. Acestea reprezintă propoziţii-interogative formulate ipotetic în vederea identificării unei
posibile reactivităţi psihoemoţionale la subiectul testat, care să permită indicii cu privire la: existenţa unor
coparticipanţi, tăinuitori sau favorizatori, bunuri furate, locul unde se află ascunse corpurile delicte,
instrumentele utilizate la săvârşirea infracţiunii, precum şi alte aspecte de acest gen pe care subiectul le
ascunde (“Ai furat din magazinul X o combină muzicală ?“).
- întrebările neutre sunt propoziţii-interogative simple, care nu au legătură cu incriminarea şi permit
reechilibrarea psihică a subiectului după efectul întrebărilor relevante. Scopul lor este de a obţine în diagrama
poligraf un segment etalon pentru reactivitatea psihoemoţională normală a subiectului (“Eşti de profesie …
?“).
- întrebările de control sunt propoziţii-interogative la care aprioric se cunoaşte, că subiectul va
răspunde nesincer. Scopul acestora este de a obţine un anumit nivel al reactivităţii psihoemoţionale necesar
efectuării comparaţiilor cu nivelul reactivităţii psihoemoţionale obţinute la întrebările relevante (“Te-ai gândit
vreodată să furi ceva ?“).

1 4 . 5 . E AM IN AR EA PO LIGR AF

107
Diagrama sau harta poligraf reprezintă expresia grafică a parametrilor fiziologici (respiraţia toracică,
respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea arterială - puls şi micromişcările neuromusculare),
concomitentă chestionării subiectului.

TR1 - respiraţia toracică TR4 - tensiunea arterială- puls


TR2 - respiraţia abdominală TR5 - micromişcările musculare
TR3 – reacţia electrodermică
Segment dintr-o diagramă poligraf

Sub impactul întrebărilor relevante ale cauzei, întregul organism al subiectului examinat se află într-o
stare de alertă, reactivitatea psihoemoţională corespunzătoare răspunsurilor simulate la aceste întrebări fiind
în mod evident mai clară, mai amplu exprimată decât cea obţinută la întrebările neutre (Bradley &
Janisse,1981).
Examinatorul stabileşte tipul şi numărul de teste ce vor fi administrate unui subiect. Conform
metodologiei, în cadrul examinării la poligraf pot fi utilizate următoarele teste: Testul întrebărilor obişnuite,
Testul de stimulare, Testul întrebărilor intercalate, Testul complexului de vinovăţie, Testul vârfului de
tensiune, Testul cu răspuns în gând şi Testul “DA”. Fiecare dintre acestea prezintă caracteristici specifice, în
funcţie de cauză şi subiectul supus investigaţiei. De obicei, pentru a formula o concluzie cu privire la
sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt necesare cel puţin trei teste.
La sfârşitul examinării se procedează la interpretarea diagramelor poligraf. Formularea concluziilor
într-o examinare poligraf constă în activităţi de comparare şi sinteză, raţionamente de tip deductiv, inductiv şi

108
analogic, activităţi de sesizare a celor mai sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca urmare a
răspunsurilor obţinute la întrebările relevante, neutre şi de control. În urma interpretării, atât a diagramelor
poligraf, cât şi a comportamentului subiectului pe tot parcurul examinării cu tehnica poligraf, se poate
formula o concluzie pozitivă, negativă sau incertă.
Rezultatul examinării subiectului se consemnează de către examinator într-un "Raport psihologic de
constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat prin tehnica poligraf". Acest raport cuprinde
activităţile întreprinse pentru depistarea comportamentului simulat şi concluziile rezultate în urma analizei şi
interpretării diagramelor poligraf.
Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat se înaintează
organelor de cercetare penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf.

IN T E RV IU L PO S T- TEST

Interviul post-test reprezintă momentul decisiv al valorificării diagramelor. În această fază a testării
se realizează saltul de la informaţia de natură psihofiziologică la informaţia de natură juridică, materializată în
mijloacele legale de probă.
Orice examinare cu tehnica poligraf se încheie cu un interviu post-test. Abordarea subiectului se
individualizează de la caz la caz, cu respectarea regulilor generale privind audierea învinuitului sau
inculpatului, metodic, logic, argumentat, calm, ţinându-se seama şi de nivelul de instruire şi cultură al
acestuia. Abilitatea examinatorului constă în a-l convinge pe subiect să încerce după propria sa pricepere să
explice stările emotive pe care le-a simţit în timpul răspunsurilor date la întrebările adresate. În funcţie de
situaţie, interviul post-test va fi continuat în biroul de anchetă de către cel care instrumentează cauza
respectivă.

RE EXAM I NA R E A

Dacă în urma administrării testelor stabilite nu s-a reuşit elaborarea unui diagnostic precis, de
sinceritate sau nesinceritate, pentru clarificarea situaţiei subiectului, se va proceda la organizarea unei
reexaminări la poligraf. De comun acord se stabileşte data şi ora când se va prezenta pentru reexaminare.

FACTORII CARE POT INFLUENŢA ACURATEŢEA TESTĂRII POLIGRAF

Literatura în domeniul poligraf arată că atributele de personalitate şi competenţa examinatorului pot


influenţa într-o anumită măsură rezultatele testării (Larson, 1932; Marston, 1938; Inbau, 1942).

109
Se impune ca examinatorul să fie o persoană inteligentă cu un back-ground educaţional superior, să
manifeste interes pentru activitatea sa etc. Antrenamentul şi experienţa vin să completeze calificarea
necesară.
Există studii (Horvath & Reid, 1971) referitoare la relaţia dintre atributele de personalitate,
competenţa examinatorului şi rezultatele testării la poligraf, care au demonstrat că examinatorii cu o
experienţă limitată au o rată relativ mai ridicată a erorilor în evaluarea diagramelor şi în formularea
concluziilor, comparativ cu cei care au o experienţă îndelungată în domeniu.
Suzuki & Horvath (1982) susţin că există o interacţiune complexă între examinator şi subiect în
administrarea probei, fiind incorect să se afirme că această interacţiune nu ar avea efect asupra rezultatului
testării.
Factorii care pot afecta rezultatele examinării la poligraf sunt (Reid & Inbau, 1977):
• neconştientizarea posibilităţii de detectare (subiecţii cu nivel de şcolarizare şi QI foarte scăzut, cu
responsabilitate socială scăzută etc.);
• tensiunea emotivă sau nervozitatea unui subiect sincer (îndoieli faţă de exactitatea aparatului, competenţa
examinatorului, condiţiile în care se efectuează examinarea etc.);
• nemulţumirea sau resentimentul unui subiect sincer faţă de examinarea la poligraf;
• hiperanxietatea (probleme personale ale subiectului, teama pentru implicarea în fapta cercetată,
extinderea investigaţiei asupra altor fapte etc.);
• implicarea în alte fapte sau infracţiuni similare (subiectul este sincer cu privire la fapta în curs de
cercetare, dar fiind implicat în alte fapte, este dominat de un complex de culpabilitate);
• incomoditatea fizică şi psihică din timpul examinării (teama subiectului de o posibilă durere fizică
produsă de aparat, presiunea exercitată de manşonul de tensiune arterială - puls sau de tubul pneumograf
etc.);
• responsabilitatea pe care o trăieşte subiectul cu privire la nerespectarea atribuţiilor de serviciu, favorizând
comiterea infracţiunii de către altă persoană (de exemplu, neglijenţa unui paznic face posibilă comiterea
infracţiunii de către o altă persoană);
• anchetarea excesivă a subiectului anterior examinării (anchete prelungite şi obositoare, acuzaţiile aduse
subiectului etc.);
• numărul prea mare de întrebări sau prea multe teste administrate subiectului într-o singură examinare
(subiectul poate deveni areactiv);
• frazeologia inadecvată a întrebărilor relevante (întrebări echivoce);
• întrebările de control inadecvate (care nu au legătură cu problematica pentru care este testat subiectul);
• starea de "subşoc" sau "epuizarea de adrenalină" (un subiect nesincer poate fi areactiv dacă este examinat
imediat după comiterea infracţiunii, datorită epuizării nervoase a acestuia; o tensiune emotivă provoacă

110
un exces de adrenalină în sânge, iar glandele suprarenale fiind suprasolicitate, devin incapabile să facă
faţă situaţiei - de aici condiţia de "subşoc" sau "epuizare a suprarenalelor");
• raţionarea şi autoînşelarea (într-o situaţie limită, când subiectul este condamnat la detenţie pe viaţă sau la
moarte, acesta devine atât de preocupat de situaţia sa dificilă, încât amintirile sale despre fapta comisă
devin foarte estompate, iar o examinare la poligraf în acel moment poate fi neconcludentă);
• anomaliile fiziologice şi mintale (hipertensiunea arterială, hipertiroidismul, stările febrile; psihoza,
psihopatia, nevroza etc.);
• factorii diverşi (temperatura neadecvată a camerei de examinare, iluminatul necorespunzător, poluarea
fonică etc.).
În timpul examinărilor la poligraf, subiecţii pot adopta diferite conduite. De aceea, examinatorul
trebuie să ia măsuri de precauţie împotriva tentativelor subiecţilor care încearcă să eludeze detectarea prin
unele manopere cum ar fi: respiraţia controlată, mişcări musculare, eschivarea psihologică, deteriorarea
mecanică a poligrafului etc.
Teoretic, nu este exclusă posibilitatea existenţei unor subiecţi cu structuri psihice care să permită un
autocontrol, astfel încât printr-o concentrare mentală să poată interveni asupra funcţiilor vegetative.
Experienţa personală în domeniu şi un experiment efectuat pe un număr de 12 yoghini, testaţi la
poligraf, vine să infirme cele prezentate mai sus . Deşi yoghinii, prin tehnici specifice, au încercat să deruteze
detecţia, totuşi nu au reuşit să-şi controleze reactivitatea psihoemoţională la nivelul tuturor parametrilor
înregistraţi de poligraf.
Fiinţa umană dispune de un sistem cognitiv cu o capacitate limitată de procesare a informaţiei. După
unele calcule se pare că analizatorii ar fi bombardaţi cu un volum de informaţii de peste 100. 000
biţi/secundă, în timp ce capacitatea de procesare conştientă a acestor informaţii este în jur de 25-100
biţi/secundă (Miclea, 1994). Conform acestor date putem conchide că la un moment dat la nivelul structurilor
sistemului cognitiv este activată o anumită cantitate de informaţie, în vederea procesării conştiente (25-100
biţi/secundă), cealaltă urmând a fi procesată la nivele inferioare, scăpând controlului conştient. Astfel cu cât
subiectul se concentrează mai mult asupra unui parametru înregistrat la poligraf (respiraţie, puls etc.), cu atât
mai puţin ceilalţi parametrii vor fi procesaţi conştient, scăpând controlului voluntar şi contribuind la
demascarea persoanei.

CADRUL JURIDIC AL DETECŢIEI COMPORTAMENTULUI SIMULAT


PRIN TEHNICA POLIGRAF ÎN ROMÂNIA

Detectarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf a debutat ca un mijloc investigativ în


domeniul criminalisticii, contribuind la identificarea autorilor unor infracţiuni de omor, în prezent aplicându-
se la orice gen infracţional.

111
Tehnica poligraf face parte din mijloacele moderne, unanim recunoscute şi utilizate pe plan mondial
de compartimentele tehnico-ştiinţifice ale celor mai avansate poliţii din lume.
Metoda poligraf este tot mai mult folosită datorită caracterului ei fundamentat ştiinţific, care exclude
cu desăvârşire abuzurile, lezarea inte grităţii fizice şi psihice, a demnităţii şi onoarei persoanelor. Este o
metodă integral umană, care nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi mijloacele legale de căutare a
probelor, contribuind în egală măsură atât la inculparea suspecţilor, cât şi la disculparea acestora, în funcţie
de implicarea sau neimplicarea în cauză penală (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 2000).
La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ, subiectul completând în
acest sens o declaraţie de consimţământ.
Utilizarea rezultatelor examinării poligraf în procesul penal, este privită cu circumspecţie de către
instanţele judecătoreşti, deoarece detectarea sincerităţii sau nesincerităţii unei persoane poate fi supusă erorii,
fapt ce ar afecta valori de o deosebită semnificaţie socială, morală şi juridică (Ciopraga, 1996).
Criminaliştii de formaţie veche, mai ales, aveau mai multă încredere în propria "intuiţie" sau în
"flerul" lor, decât în nişte aparate ale căror baze ştiinţifice le erau total necunoscute. Faptul că există o
anumită marjă de eroare nu scade considerabil valoarea datelor ce se obţin cu ajutorul poligrafului. Procedura
poligraf nu invalidează juridic sau moral recurgerea la ea.
Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf nu rezolvă întreaga problematică a
probaţiunii într-o cauză penală, deoarece menirea ei nu este aceasta, iar specialistul examinator nu este organ
de urmărire penală abilitat cu competenţele corespunzătoare. Această metodă contribuie la focalizarea
investigaţiilor criminalistice, deschide noi piste spre probaţiune, oferind informaţii absolut necesare acolo
unde alte mijloace investigative nu au acces.
Verificarea sincerităţii în cadrul cercurilor de suspecţi are un rol important în activitatea de testare
poligraf. Astfel, excluderile pe baza testării îndeplinesc o funcţie importantă şi utilă, deoarece previn erorile
judiciare şi orientează investigaţiile în vederea căutării altor suspecţi.
Unii invocă faptul că utilizarea poligrafului echivalează cu o ştirbire adusă demnităţii persoanei, că
aparatul în sine este afectogen, deoarece ar constitui un mijloc de intimidare care poate determina persoana să
mărturisească fapte pe care altfel nu le-ar fi recunoscut. Toate aceste acuzaţii la adresa poligrafului sunt
nefondate din punct de vedere ştiinţific, ele vehiculându-se doar în acele medii în care se cunoaşte prea puţin
sau aproape deloc valoare tehnicii poligraf. În pofida acestei atitudini ostile pe care multe persoane o
încearcă, testarea poligraf constituie în multe ţări o practică obişnuită (SUA, Canada, Japonia, Israel, Coreea
de Sud, India, Turcia, Croaţia etc), iar în România este utilizată din ce în ce mai mult.
În România tehnica poligraf furnizează date pe baza cărora pot fi obţinuţi indici ce permit (Zdrenghea
& Butoi, 1992; Buş, 1997; Buş, 2000):
• eliminarea suspecţilor ce se dovedesc a nu fi implicaţi în cauză, realizând o mare economie de timp şi de
muncă;
• identificarea autorilor de infracţiuni, indiferent de genul acestora;
112
• stabilirea sincerităţii declaraţilor persoanelor audiate;
• stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;
• soluţionarea contradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite ca părţi în procesul penal;
• depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale.
În practica judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează comportamentul simulat, astfel încât
tehnica poligraf poate fi folosită în mod nelimitat, fiind practic adaptabilă oricăror situaţii.
Poligraful este un mijloc de detectare a urmelor biologice ale unui eveniment, urme ce sunt
“înmagazinate sub formă de amintiri”(clişee cognitive) la nivelul sistemului cognitiv al unui martor, victimă
sau infractor. “Amintirile” nu pot fi detectate în mod direct, ci numai în mod indirect, cu ajutorul poligrafului,
care înregistrează reacţiile organismului uman. Organismul reacţionează nu numai la amintiri, ci şi la intenţii,
la schimbările din mediu etc. Problema centrală în detecţia poligraf o constituie stabilirea condiţiilor de
testare, astfel încât reacţiile produse de stimulii externi să poată fi controlate, eliminate sau explicate. Dacă
unele reacţii inexplicabile persistă, singura alternativă rezonabilă este că persoana minte, ascunzând
informaţii pe care le consideră importante (Barland, 1988).
Respectarea cu rigurozitate a metodologiei, atât din partea examinatorului, cât şi din partea celor care
dispun folosirea acestei tehnici, asigură exactitatea în examinări, orientează just cercetările în cauzele penale
curente, ajută la elaborarea unor noi ipoteze de lucru în cauzele penale cu autori necunoscuţi etc.
Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobândindu-şi statutul de
metodă ştiinţifică intensivă, multifuncţională, de mare eficienţă împotriva criminalităţii.
Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoaşteri, asigurând mărturisiri de o reală forţă
probatorie, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de probă, rămânând la latitudinea legiuitorului să
prevadă expres această posibilitate, iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea ştiinţifică, în prezent
recunoscută doar în anumite limite.
Cercetări psihologice au demonstrat că aptitudinile specifice unor domenii de activitate, precum şi
factorii de dezvoltare a acestora contribuie la obţinerea unor performanţe specifice (Jurcău, 1980).
Important în privinţa utilităţii şi acurateţii tehnicii poligraf este specializarea examinatorului. Acesta
trebuie să stăpânească atât problemele fundamentale ale psihofiziologiei comportamentului în general cât şi al
persoanei în special. Examinatorul trebuie să dispună de unele calităţi speciale, cum ar fi: empatie,
perspicacitate, spirit de observaţie, echilibru moral-afectiv, intuiţie profesională etc.
Rezultatele excepţionale obţinute în investigaţiile cu tehnica poligraf au dus la creşterea receptivităţii
parchetelor şi instanţelor de judecată din România. Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a
comportamentului simulat, elaborat de specialiştii în tehnica poligraf din România este supus liberei aprecieri
a celor care instrumentează cauza penală, potrivit atât intimei convingeri, cât şi conştiinţei lor juridice.

Întrebări de control

113
1. Care sunt fazele unei testări la poligraf?
2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească persoanele ce urmează să fie testate la poligraf?
3. Cadrul juridic al utilizării poligrafului în România.

TEMA 13
PSIHOLOGIA MEDIULUI PENITENCIAR

NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE CORECŢIONALĂ

Robert J. Wicks (1974) susţine că psihologia corecţională este studiul şi aplicarea cunoştinţelor
psihologice în domeniul înfăptuirii justiţiei penale. Aceste cunoştinţe se pot referi la unele sau la toate
momentele prin care trece un infractor identificat (trimis în judecată, încarcerat sau eliberat). Scopul
psihologiei corecţionale este să caute mijloace pentru înţelegerea comportamentului infractorului, să-l ajute
pe plan intelectual, social sau emoţional, să acţioneze cât mai eficient şi astfel să promoveze, în condiţii cât
mai bune, adaptarea socială a infractorului.
Definiţia dată de Robert J. Wicks pare a fi prea largă, referindu-se aproape la întreaga problematică a
psihologiei judiciare. Din acest motiv este preferat termenul utilizat de Henri F.Ellenberger (1971), de
psihologie carcerală, care se referă la acele fenomene psihologice şi psihosociale care derivă din viaţa de
penitenciar şi care afectează întreaga personalitate a infractorului, comportamentul său individual şi social
(exacerbarea unor instincte, conduitele spaţial-teritoriale, subordonarea la unele norme carcerale etc.)
(Bogdan, 1983).
Instituţia socială în care infractorul urmează să execute pedeapsa privativă de libertate este
penitenciarul.
Penitenciarul, ca instituţie socială, arată Donald Cressey (1961), urmăreşte concomitent trei scopuri:
a).custodial, care constă în claustrarea deţinuţilor şi împiedicarea evadării lor. Acest scop este impus
şi urmărit de suborganizaţia militară structurată pe sistem de comandă şi prevenire;
b).producţia de bunuri materiale (meşteşugărească, industrială, agrară etc.), prin remunerare,
reducere din timpul condamnării etc. pentru problemele de producţie există cadre specializate (maiştri,
tehnicieni, ingineri), care asigură realizarea producţiei;
c).reeducativ, impus prin coerciţie morală de către educatori specializaţi, care se ocupă de problemele
educaţionale ale deţinuţilor.
Coexistenţa celor trei obiective, cu personal specializat pe trei direcţii care acţionează concomitent,
dar nu întotdeauna strict convergent, prin natura lucrurilor pot genera stări tensionale care, deşi perfect
rezolvabile, uneori creează disfuncţii în mersul înainte al instituţiei penitenciare şi se răsfrânge în parte şi
114
asupra activităţii de reeducare. Conducerea penitenciarului poate să acorde prioritate unui sector sau altuia, în
funcţie de viziunea acesteia asupra priorităţilor, activitatea efectivă de reeducare poate fi pe primul plan, sau
poate fi lăsată pe al doilea plan, deşi scopul reeducativ este prioritar în aplicarea oricărei pedepse privative de
libertate.

CONSECINŢELE PSIHOSOCIALE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE

Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală. Ca


posibilitate de a alege între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o trebuinţă de prim ordin, a
cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a personalităţii. Efectele limitării libertăţii
perturbă evoluţia normală a personalităţii, creează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări
psihice şi psihosociale. Afectând întreaga personalitate, punându-şi amprenta asupra întregului
comportament, privarea de libertate afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei sociale.
Pe parcursul vieţii, la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să fie privată de libertate
pentru anumită perioadă.
O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială faţă de persoanele care încalcă
legea penală şi se concretizează în pedeapsa cu privare de libertate într-un loc de detenţie.
Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar reprezintă o situaţie
specială deosebit de complexă. Privarea de libertate într-un penitenciar nu presupune izolarea totală a
infractorului şi nu are ca scop producerea de suferinţe fizice şi psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere
şi un mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
În ţara noastră sistemul pedepsei privative de libertate are ca elemente esenţiale regimul de deţinere
în comun şi reeducarea prin muncă a celor ce au încălcat legea. Prin privarea de libertate nu se urmăreşte
dezumanizarea infractorilor, ci recuperarea şi reintegrarea lor socială.
În noile condiţii ale societăţii româneşti, legislaţia caută să facă din penitenciar o instituţie calitativ
nouă în care reeducarea să fie rezultatul îmbinării activităţii utile depuse de deţinuţi cu acţiunile educative
exercitate asupra lor. Efectul pozitiv al acestor acţiuni duce, în unele cazuri, la eliberarea condiţionată.
Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a îmbina munca cu o largă paletă de acţiuni educative,
de la şcolarizare şi calificare profesională până la activităţi culturale de toate genurile, acestea având ca scop
pregătirea deţinutului pentru reintegrarea sa rapidă în viaţa socială. La aceasta se adaugă criteriile de separaţie
a infractorilor după: sex, vârstă, natura infracţiunii, durata pedepsei, starea de recidivă şi după receptivitatea
la activităţile de reeducare. Conform practicii penitenciare actuale, separarea deţinuţilor după criteriile
amintite constituie baza diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie.
Urmărind o cunoaştere cât mai fidelă a fenomenelor psihice şi psihosociale ce se manifestă în locurile
privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a regimului de arest şi a celui de penitenciar.

115
Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea
învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta
măsura arestării preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod
expres de către legislaţia penală.
Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul unităţilor de poliţie prezintă
manifestări şi conduite specifice. În stare de arest presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de mare.
Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de viaţă sever, limitarea serioasă a fluxului
comunicaţional cu exteriorul, generează la arestaţi stări tensionale accentuate. Acestea sunt în multe situaţii
amplificate de stările de incertitudine care-l cuprind pe arestat, el neştiind care este stadiul urmăririi penale,
cum se va derula procesul şi care va fi pedeapsa.
Reacţiile comportamentale ale celor arestaţi sunt, de cele mai multe ori, de o manifesare extremă.
Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă, fie că manifestă comportamente agresive, acţionale sau de
limbaj. Limitele dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecând uşor de la
o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor
autoagresive (automutilări, tentative de sinucidere, uneori sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi
generalizate. Există categorii de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a
impresiona şi deruta organele de urmărire penală.
Dacă în general cele arătate sunt valabile în cazul persoanelor arestate pentru prima dată, în cazul
recidiviştilor, care de multe ori ştiu precis dacă vor fi condamnaţi sau nu, cunoscând uneori până în detaliu
încadrarea juridică a faptei lor, precum şi pedeapsa pe care o vor primi, frământările psihice sunt orientate
spre efortul de a face o impresie bună anchetatorilor.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat din punct de vedere
psihologic. El intră pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu autorităţile judiciare, de
desfăşurarea procesului; se vede dintr-o dată frustrat de ambianţa familială, profesională, de limitarea
spaţiului de mişcare şi de folosire a timpului liber. La acestea se adaugă şi alte elemente frustrante
caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece penitenciarul dispune de particularităţile specifice cu
influenţă negativă asupra integrării psihosociale a deţinutului primar.
O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin
obligativitatea purtării uniformei de deţinut, care standardizează modul de viaţă şi estompează diferenţele
individuale caracteristice vieţii libere, cotidiene.
Restrângerea mobilităţii fizice, psihice şi psihosociale, reprezintă o altă particularitate a mediului de
penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii profunde asupra capacităţii persoanei de a-şi exprima
rolurile normale, reducând simţitor posibilitatea de interacţiune psihosocială.
Relaţiile impersonale, activitatea controlată, regimul strict, desfăşurarea monotonă a programului
zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut şi personalul (cadrele ) penitenciarului constituie un alt set de

116
particularităţi ale vieţii din penitenciar, percepute de cele mai multe ori de către deţinutul primar ca o atingere
a integrităţii sale.
Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile personalităţii
deţinutului primar generează “situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de detenţie (Sasu, 1985):
“ADAPTAREA“ PRIN AGRESIUNE se caracterizează prin rezistenţa deschisă la regulile vieţii de
penitenciar evidenţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi reacţii
autoagresive (automutilări) şi tentative de sinucidere.
“ADAPTAREA” PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine, izolarea deţinutului primar de
comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să
se refugieze.
“ADAPTAREA” PRIN CONSIMŢIRE reprezintă conformarea pasivă a deţinutului la normele şi regulile
din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni
suplimentare.
“ADAPTAREA” PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deţinutul primar se relaţionează activ cu
ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare se întâlneşte mai ales la deţinuţii
condamnaţi pe termen lung.
Modalităţile adaptative nu sunt rigide, deţinutul putând trece succesiv de la una la alta sau încercând
să combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se consideră că integrarea la viaţa de penitenciar nu este
niciodată totală. La început integrarea deţinutului în mediul penitenciar este forţată, la mijlocul detenţiei este
aproape totală, iar cu puţin timp înainte de eliberare poate să apară o uşoară ataşare faţă de ambianţa de
penitenciar.
În cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii în detenţie, numite
reacţii faţă de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitaţia anxioasă), halucinaţii auditive şi vizuale pe
teme delirante de persecuţie sau graţiere, stări confuzionale, dezorientare temporo-spaţială, cefalee, somn
agitat, coşmaruri, culminând cu crize de mare agresivitate.
În mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei, tatuajul,
automutilarea etc.
Refuzul hranei în mediul carceral are o valoare simbolică prin care deţinutul vrea să arate că este gata
pentru sacrificiul suprem în caz că nu i se satisfac anumite cereri. Aceste cereri (revizuirea pedepsei,
suplimentarea unor drepturi, acordarea unor concesii etc.) i se par justificate, deşi regimul la care este supus
corespunde normativelor în vigoare. Ca formă de comportament, refuzul hranei reprezintă un element
spectacular prin care deţinutul vrea să atragă atenţia şi admiraţia celor din jur. De obicei, el nu durează mult,
neavând suficiente raţiuni care să-l susţină.
Tatuajul are o frecvenţă destul de ridicată printre deţinuţi şi constă în înţeparea cu acul şi introducerea
unui colorant insolubil a unor figuri, nume, date, devize, ornamente, personaje etc. Unele tatuaje reflectă
profesia individului, altele dorinţele, amintirile sau aventurile sale. Tatuajul poate fi mic (o singură figură, un

117
cuvânt) sau multiplu. De obicei se aplică pe antebraţ, braţ şi piept, dar se mai aplică şi în zone puţin vizibile
(fese, faţa internă a coapselor etc.). Deţinuţii care îşi aplică tatuaje manifestă o imaturitate afectivă, o slabă
inserţie socială, o structură psihopată, alţii din curiozitate, excentrism, dornici de erotism ieftin.
Automutilările apar la deţinuţii care trec prin stări de melancolie anxioasă şi cu delir mistic, în unele
deliruri cronice, la hiperemotivi şi la cei cu un nivel scăzut al inteligenţei.
Automutilarea, asimilată motivaţional cu suicidul şi refuzul alimentar, este o tulburare a instinctului
de conservare şi constă în modificarea brutală şi paradoxală a conduitei, adesea sub impulsul delirului şi
halucinaţiei. Formele de automutilare sunt numeroase şi variate: sacrificarea tegumentelor, enucleerea unui
ochi, amputarea unui deget, arderea unui membru, tăierea limbii etc.
Deţinuţii, de cele mai multe ori, urmăresc un tratament mai bun prin zilele de spitalizare ce vor fi
obţinute.
Deţinutul recidivist este în temă cu drepturile şi îndatoririle pe care le are, se integrează, aparent
repede în mediul de penitenciar. În relaţiile cu cadrele penitenciarului par, de obicei, conformişti şi supuşi.
Cea mai mare parte a recidiviştilor manifestă, însă, două tipuri de comportamente: unul de simulare a
supunerii faţă de regimul de penitenciar, cu “valoare“ pentru cadrele penitenciarului, altul de dominare a
celorlalţi deţinuţi prin mijloace specifice grupurilor de detenţie. De regulă, deţinuţii recidivişti sunt refractari
la ordine, provoacă scandaluri cu ceilalţi deţinuţi, sunt ostili faţă de cadrele penitenciarului, manifestă
tendinţa de a obţine beneficii şi uneori de a evada.

ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE MEDIULUI DE PENITENCIAR


Şocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită asupra vieţii şi
comportamentului deţinutului, afectând grav sentimentul de siguranţă al acestuia.
Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme şi reguli creat şi aplicat de către
deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai acceptabile din punctul lor de vedere. Printre regulile
generale ale acestui sistem se numără: fiecare cu problemele sale, duritate faţă de cei slabi, în orice situaţie să
se depună un minimum de efort, convingerea că nu sunt crezuţi de nimeni, idei de persecuţie, obsesia
denunţării de către alţi deţinuţi etc. (Dumitrescu, 1991).
Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcţionalitate negativă faţă de
acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor. Ele au ca efect solidarizarea deţinuţilor, crearea unei
coeziuni a grupului de detenţie şi constituie o barieră puternică în calea influenţelor de natură educativă.
Desigur, nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme, dar aceştia sunt dispreţuiţi, dezaprobaţi şi ţinuţi la
periferia grupului. Unii deţinuţi se subordonează acestor reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate,
păstrând secretul acestei insubordonări, ştiind că altfel nu au o viaţă “liniştită” în locul de detenţie.

118
În penitenciar deţinuţii au o structură ierarhică autoritară, rigidă iar poziţia fiecărui deţinut în cadrul
sistemului depinde de experienţa şi specialitatea sa infracţională, de durata condamnării şi de structura
personalităţii sale.
Subcultura de penitenciar, în scurtă vreme îl face pe deţinut să-şi formeze, nu neapărat în mod
explicit, o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o “strategie de supravieţuire”. El ajunge să
adopte şi să împărtăşească concepţia încarceraţilor despre viaţa din penitenciar şi despre societate în general.
Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (făţişă sau ascunsă) faţă de personalul închisorii,
faţă de lumea “din afară” şi, concomitent, dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi. În această situaţie
deţinutul va încerca să se integreze în grupul informal de deţinuţi şi se va supune necondiţionat liderului
informal, chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de cadrele penitenciarului.
Stanton Wheeler (1968) subliniază că fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul deţinuţilor, de
identificare cu subcultura carcerală este doar o primă fază în evoluţia deţinutului, deoarece în cea de-a doua
fază a perioadei de detenţie se poate observa fenomenul de desprizonizare. Cu alte cuvinte, cu cât deţinutul se
apropie de momentul eliberării, el tinde să adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct
de vedere social.
Sub aspect psihosocial, în colectivitatea deţinuţilor dintr-un penitenciar apar, ca şi în cadrul oricărui
grup uman, relaţii interpersonale cu o puternică încărcătură socio-afectivă. Deşi penitenciarul are o structură
relativ închisă, nu înlătură posibilitatea de relaţionare socio-umană care la deţinuţi se amplifică şi ca urmare a
unui proces de compensare faţă de relaţiile specifice vieţii din afara penitenciarului.
În grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie şi indiferenţă, precum şi diverse statusuri
informale: lideri populari, izolaţi, solidari, respinşi. O caracteristică specifică structurii informale din
grupurile de deţinuţi o reprezintă numărul mare de respingeri. O pondere însemnată în cadrul respingerilor o
au deţinuţii condamnaţi pentru omor şi tâlhărie.
Grupul deţinuţilor se supune unor norme care nu sunt similare cu cele dorite de conducerea
penitenciarului, de asemenea există unele “tradiţii” transmise de la o generaţie de deţinuţi la alta. Există un
limbaj specific folosit între deţinuţi pentru a-şi ascunde acţiunile, intenţiile etc. Fenomenele socio-afective
apar uneori cu deosebită virulenţă; atât prieteniile, cât şi ostilităţile sunt “pe viaţă şi pe moarte”, fapt care
poate afecta climatul organizaţional şi starea de disciplină a deţinuţilor.
Un loc aparte îl ocupă solitarii care, de fapt, nu participă la viaţa socio-afectivă a grupului şi de cele
mai multe ori conştientizează acest lucru. În scopul evitării marginalizării acestora, factorii educaţionali
trebuie să le acorde o atenţie deosebită.
Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este legat de modul cum
deţinuţii îşi percep propriul status sociometric. De pildă, marea majoritate a izolaţilor se consideră mult mai
preferaţi decât sunt în realitate, iar popularii, dimpotrivă, se consideră mult mai puţin agreaţi.
În urma unor cercetări desfăşurate în anul 1972 S. Harbordt a identificat în rândul deţinuţilor mai
multe tipuri şi anume: tipul prosocial, pseudosocial, antisocial şi asocial. Pe baza apartenenţei la un tip sau

119
altul se pot proiecta demersurile reeducative, cei mai uşor reeducabili (cu tact pedagogic adecvat) fiind
deţinuţii din tipul prosocial şi pseudosocial (Bogdan & colab., 1983).

CREAŢIA FOLCLORICĂ ÎN MEDIULUI DE PENITENCIAR


Folclorul din penitenciar reprezintă o emanaţie a spaţiului carceral, o evaziune imaginară a celui aflat
în acel spaţiu. Acest tip de folclor oferă specialistului în domeniu o posibilitate în plus de a înţelege condiţia
umană claustrată.
Folclorul din penitenciar reflectă nemulţumirea deţinutului faţă de viaţa grea din penitenciar. În
lumea singulară a deţinutului se regăsesc o multitudine de sentimente şi atitudini: resemnarea,
autoculpabilizarea, intoleranţa mascată faţă de reguli şi norme, meditaţii asupra raportului de filiaţie,
retrospective detaşate ale comportamentului infracţional ca mod de refulare, suferinţă, disperare, izolare,
inutilitate, neputinţă şi dezrădăcinare, persecuţie, frustrare etc. (Florian, 1996).
În majoritatea cântecelor, penitenciarul este privit ca un loc de chin şi amar. Spre exemplu, “Nu da
Doamne nimănui / Viaţa deţinutului” sau “Puşcărie, puşcărie /Urâtă mi-ai fost tu mie / Pe-afară dată cu var /
Înăuntru chin şi amar”. Aceste versuri au devenit, de-a lungul timpului, refren al unor cântece, repetând
obsesiv calvarul vieţii din penitenciar (Ţânţaş, 2001).
La persoanele încarcerate apare în mod frecvent reveria şi tendinţa de evaziune imaginară, reprimate
însă de imaginea gardienilor înarmaţi şi a gratiilor prin care nici gândul pare să nu poată evada: “Doamne
libertatea mea / E la maior sub curea / Coboară Doamne privirea / Şi observă Mănăstirea / Ce deasupra are
plasă / Nici gândul să nu mai iasă”. Vitregia vieţii din penitenciar generează nu numai disperare, ci şi ură,
răzbunere: “De-ar fi Gherla de hârtie / Aş da foc la puşcărie / Dar aceasta e de piatră / Şi nu arde niciodată”.
Disperarea devine tot mai agasantă îndemnându-l pe cel încarcerat şi părăsit să cânte cu amârâciune “Tristă-i
duminica zilelor mele” (Tânţaş, 2001).
Condiţiile din penitenciar generează un mecanism de apărare prin parodierea regimului de detenţie:
“Iar e bine-n puşcărie / Pentru cel care nu ştie / Apă este câtă vreţi / Şi-n găleţi şi pe pereţi / Pâinea de la ceai
se-nmoaie / Şi spinarea de bătaie”. Uneori folclorul de penitenciar supradimensionează raportul de filiaţie,
mamă-fiu, ca o modalitate de ancorare afectivă. Imaginea mamei ocupă un loc central în gândurile şi
frământările celui încarcerat: “Mă gândesc la mama mea / Să nu păţească ceva / C-am mai fost la închisoare /
Şi pe mama rău o doare / Lasă mamă c-am să scap / Şi nimic n-am să mai fac”. Dorul de femeia iubită se
regăseşte în unele versuri: … “Pe deasupra închisorii / Eu stau seara şi privesc / Şi cu ochii plini de lacrimi /
Tot la tine mă gândesc”. Când realizează că femeia iubită l-a înşelat sau abandonat pentru un alt bărbat,
deţinutul adoptă o atitudine răzbunătoare, elaborând strategii distructive: “Aşa-mi arde inimioara / Cum arde
nisipul vara / Nisipul arde de soare / Şi eu ard de supărare”….
Faţă de instanţa de judecată deţinutul are o atitudine ostilă, revendicativă. Sentimentul nevinovăţiei îl
face să se considere o victimă a unor împrejurări nefavorabile sau chiar a unor înscenări. Aşteptarea obsesivă

120
a noului Cod penal sau a decretului de graţiere este redată foarte sugestiv în folclorul din penitenciar: “Hai
decret, decret, decret / Tu nu ştii de când te-aştept”.
Folclorul din penitenciar oferă o imagine complexă a universului vieţii carcerale, având profunde
implicaţii culturale, psihologice şi morale.

VIOLENŢA COLECTIVĂ
Penitenciarul, ca instituţie specializată în executarea sancţiunilor privative de libertate se
deosebeşte, prin profilul său psihosocial, de oricare altă instituţie sau grupare organizată de
persoane. Postura de deţinut nu este urmarea unui act propriu de voinţă sau a unei obligaţii
cetăţeneşti, ci reprezintă o formă de sancţionare aplicată de societate individului care a încălcat
normele ei juridice. O dată cu intrarea în penitenciar persoana resimte, într-o măsură mai mare sau
mai mică, în funcţie de vârstă, sex, de structura sa psihologică, de maturizarea socială şi de nivelul
său de cultură, efectul privării de libertate şi reacţionează într-un mod personal la această nouă
situaţie.
Violenţa colectivă, ca fenomen psihosocial din penitenciar este determinată de acumularea
unor tensiuni în interiorul grupului de deţinuţi. Aceste tensiuni pot avea diferite cauze: şocul
încarcerării, fenomenul de prizonizare, teritorialitatea, ierarhia, stresul, frustrarea etc. Într-un mediu
considerat ostil, deţinutul se simte vulnerabil, ameninţat, incapabil de a face faţă unor dificultăţi,
ceea ce aceentuează ieşirile agresive.
Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare fazică. Faza premergătoare
implică un incident apreciat de deţinut ca jignitor sau nedrept ce stârneşte în cadrul grupului o
oarecare agitaţie. În faza următoare, această stare se amplifică şi se extinde prin contaminare şi la
nivelul altor grupuri. În acest moment poziţia mulţimii este oscilană şi poate fi uşor manipulată de
lideri sau agitatori. Influenţa liderilor sau a agitatorilor depinde atât de autoritatea de care ei se
bucură, cât şi de măsura în care aceştia le exprimă interesele. În faza finală agitaţia creşte,
ajungându-se la violenţă verbală, dezorganizarea conduitei, pierderea autocontrolului, acţiuni
impulsive, distrugerea unor bunuri materiale etc. Uneori violenţa colectivă poate degenera în revolta
penitenciară.
Prevenirea şi contracararea unor asemenea acţiuni presupune ca specialiştii din domeniul
penitenciar să cunoască foarte bine psihologia deţinutului. Măsurile educative şi recuperative trebuie
să fie adaptate la particularităţile psihocomportamentale ale acestuia. Personalul care lucrează
nemijlocit cu deţinuţii trebuie să sesizeze şi să aibă o imagine clară a unor fenomene umane din
penitenciar. Un astfel de fenomen îl constituie gradul de periculozitate al unor deţinuţi, a cărui

121
diagnosticare corectă asigură o eficienţă sporită procesului de aplicare a regimului detenţiei
penitenciare. De cele mai multe ori, deţinutul periculos este produsul unui anumit climat relaţional,
în care valorile sociale sunt definite şi ordonate greşit, centrate exclusiv pe satisfacerea trebuinţelor
personale, deseori de nivel inferior.
Activităţile educative din penitenciar trebuie să contribuie la destinderea deţinuţilor, la
eliberarea acestora de tensiunile interioare. Programele cultural-educative consolidează sentimentul
siguranţei, alungă plictiseala, evită conflictele interpersonale etc.

Întrebări de control
1. Faceţi o comparaţie între starea psihică a subiectului aflat în arest preventiv şi cea a
subiectului din penitenciar.
2. Enumeraţi strategiile de adaptare a deţinutului la viaţa de penitenciar.
3. Cauzele violenţei colective din penitenciare.

TEMA 14
ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE REEDUCĂRII DEŢINUŢILOR

Profesia de psiholog într-un mediu de penitenciar permite acumularea unei experienţe profesionale
unice, atât din punctul de vedere al specialistului orientat spre consiliere cât şi al celui orientat spre cercetare,
prin studierea vastităţii modelelor psihocomportamentale etalate de către cei integraţi în universul penitenciar.
Ar trebui ca penitenciarul să organizeze pedeapsa conform unui proiect de transformare a personalităţii
deţinuţilor.
Activitatea de reeducare a deţinuţilor presupune din partea personalului din penitenciare cunoştinţe
aprofundate de psihologie.
Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi-l face să devalorizeze
lumea şi pe sine însuşi, şi ceea ce este mai rău, permite obişnuirea cu acest mediu. În timpul şederii în
penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele
scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe patologice
(Florian, 1996).
Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor se bazează pe obligaţia
acestora de a desfăşura o activitate utilă, pe posibilitatea lor de a se califica sau recalifica într-o meserie şi de
a participa la activităţi cultural-sportive şi educative.

122
Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă şi nu de făptuitor, neexistând suficientă
preocupare pentru cunoaşterea complexă a personalităţii individului (condiţiile în care s-a format, a trăit,
împrejurările în care a comis fapta etc.).
Detenţia trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind
apariţia unor perturbări emoţionale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei suicidare, comportamente
violente, şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care să permită o reinserţie normală a acestora în
societate. În consecinţă, un principiu fundamental al acţiunii de resocializare şi tratament al delincvenţilor îl
reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât posibil, a condiţiilor vieţii din penitenciar de cele ale lumii
exterioare acestuia (Banciu, 1992).
Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis acte
antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială. Deosebit de important pentru procesul de
reeducare este instituirea şi aplicarea în mod corespunzător a unui sistem de stimulare-recompensare şi
sancţionare după caz. Un factor care influenţează eficienţa activităţii de reeducare îl constituie şi aplicarea
justă a eliberării condiţionate.
Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale şi
psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat săvârşirea actului infracţional în
vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru
fiecare caz în parte.
Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul
detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite, astfel ca, strategia de reeducare
elaborată, să poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin.
Procesul de cunoaştere a deţinutului trebuie să aibă un caracter interdisciplinar, folosindu-se în acest
sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele obţinute trebuie să acopere o sferă
cât mai largă a evoluţiei delincvenţiale a deţinutului, a comportamentului în detenţie şi a elementelor care
conturează evoluţia sa ulterioară.
Activitatea de cunoaştere a deţinutului se finalizează printr-un psihodiagnostic (profilul
psihocomportamental), în care sunt evidenţiate atât aspectele pozitive ale personalităţii sale, cât şi aspectele
negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum şi posibilităţile de participare
efectivă a deţinutului la propria sa reeducare.
Examenul psihologic şi psihosociologic al deţinutului va aborda următoarele dimensiuni:
♦cognitivă - urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă;
♦afectivă - evidenţiază echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectivă şi capacitatea de adaptare
emoţională la acţiunile cu caracter reeducativ;
♦motivaţională - sondează suportul motivaţional şi trăsăturile caracteriale, atât pozitive cât şi
negative, urmărindu-se posibilităţile de utilizare a celor pozitive în cadrul activităţilor de reeducare;

123
♦relaţională - relevă îndeosebi indicele de sociabilitate, infuenţele pe care le exercită şi le primeşte
de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului.
Sub aspect psihosociologic se va urmări evidenţierea caracteristicilor perioadei anterioare activităţii
infracţionale; forţele conflictuale existente în momentul trecerii la săvârşirea faptei; cum au funcţionat
structurile familiale, şcolare, profesionale şi de petrecere a timpului liber; care este capacitatea deţinutului de
a comunica cu ceilalţi intr-un mediu închis.
Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime îl reprezintă modalitatea în care
deţinutul îşi percepe vinovăţia pentru fapta comisă şi pedeapsa primită.
Infractorul are un punct de vedere şi o experienţă care trebuie luate în considerare dacă scopul
urmărit prin sancţiunea penală este reabilitarea şi nu descurajarea individului vinovat (Garfinkel, 1967).
Atunci când societatea sancţionează cu închisoarea pe un anumit individ, ea “închide” de fapt întreaga
personalitate a acestuia, deşi acţiunea sa antisocială este legată numai de un singur aspect al personalităţii lui
şi de un singur moment nefericit din viaţa lui. De aceea, sancţiunea închisorii reprezintă, de fapt, reducerea
tuturor rolurilor individului (de părinte, soţ, cetăţean etc.) la acela de delincvent sau deţinut, ceea ce duce la
izolarea, demoralizarea şi stigmatizarea acestuia. Garfinkel insistă asupra importanţei “audierii” punctului de
vedere al infractorului şi a înţelegerii sensului a ceea ce acesta a săvârşit, a modului în care însuşi infractorul
îşi percepe şi îşi defineşte propria faptă.
Investigarea psihologică şi psihosociologică a deţinutului vizează reliefarea nucleului central al
personalităţii infractoare: egocentrismul, indiferenţa afectivă, labilitatea şi agresivitatea. Evidenţierea acestor
trăsături şi a relaţiei dintre ele sunt elemente esenţiale pentru individualizarea acţiunilor de reeducare.
Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalităţii deţinutului sunt: testele de inteligenţă şi
de personalitate, diferite tipuri de interviuri şi de chestionar, tehnici sociometrice, analiza de conţinut a
datelor din dosar şi a corespondenţei, anamneza etc.
Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire, reorientare şi remodelare a personalităţii
individului delincvent, de reeducare şi retransformare a acestuia în raport cu normele de conduită acceptate de
societate.
Reeducarea deţinutului reprezintă un complex de măsuri orientate către reconstrucţia morală a
acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea precisă a obiectivelor
socializării. Se consideră obiectiv central al resocializării acţiunea de neutralizare a sistemului de nonvalori
ale deţinutului concomitent cu creearea unui sistem de norme, atitudini şi valori pozitive, acceptate în plan
social. În paralel se are în vedere şi eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante.
Pe plan mondial în reeducarea infractorilor aflaţi în stare de detenţie se folosesc diferite metode.
Astfel, pentru ameliorarea manifestărilor violente şi agresive se utilizează metode chirurgicale şi
psihochirurgicale (intervenţie asupra unor centri nervoşi şi organe); pentru perfecţionarea aptitudinală se
utilizează metode pedagogico-medicale (cazuri de debilităţi motrice şi intelectuale); pentru reconstrucţia

124
motivaţională se utilizează psihoterapia raţională şi psihanaliza, pentru modificarea atitudinilor se utilizează
psihoterapia de grup şi psihodrama.
În ţările dezvoltate şi cu democraţie avansată există preocupări deosebite pe linia bunei funcţionări a
locurilor de detenţie. Pe lângă preocuparea pentru îmbunătăţirea condiţiilor materiale, se remarcă preocuparea
de a încadra în penitenciare specialişti din diverse domenii, care, pe baza unor studii nemijlocite, elaborează
programe de reeducare, asigură servicii de consiliere etc. Locurile de detenţie sunt inspectate periodic de
administraţiile centrale şi regionale, precum şi de împuterniciţi guvernamentali. Problematica pe care o ridică
penitenciarele formează din ce în ce mai mult obiect de preocupare pentru mass-media sau diferite grupuri
alcătuite pentru a servi anumite deziderate sociale (Semire, 1991).
Una din cerinţele prioritare în realizarea cu succes a procesului de reeducare este individualizarea lui.
Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor reeducative la particularităţile fiecărui deţinut în parte.
Acţiunile de individualizare înseamnă şi diversificarea modalităţilor reeducative în funcţie de gradul de
recuperabilitate al deţinuţilor (unii sunt mai receptivi, alţii mai puţin receptivi la influenţele reeducative sau
chiar le resping).
Un moment important în reeducarea deţinuţilor îl reprezintă pregătirea acestora în vederea eliberării,
considerat şi finalul procesului de reeducare. Această activitate presupune informarea lor cu privire la
posibilităţile legale pe care le au pe linia reintegrării socio-profesionale, dezbaterea cu deţinuţii a
modalităţilor de depăşire a unor greutăţi inerente după eliberarea din penitenciar, prevenind astfel fenomenul
de recidivă. Desigur problematica pe care o presupune pregătirea în vederea eliberării din penitenciar este
mult mai cuprinzătoare şi trebuie adaptată fiecărui caz în parte.
În final, trebuie menţionat că succesul în activitatea dificilă de reeducare a deţinuţilor depinde şi de
condiţiile materiale existente în penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea personalului şi nu în ultimul
rând, de respectarea dispoziţiilor legale.
Atitudinea socială în raport cu fostul condamnat eliberat din penitenciar este deosebit de importantă.
Reacţiile pozitive sau negative ale colectivităţii instituţionalizate sau nu, contribuie uneori în mod hotărâtor la
reuşita sau eşecul integrării normative şi funcţionale postpenale a fostului infractor.
De modul cum se desfăşoară procesul reluării relaţiilor cu colectivitatea în care acesta revine după
executarea pedepsei depinde, în mare măsură, apariţia devianţei secundare şi a recidivei. Respingerea
sistematică şi continuă nu face decât să stabilizeze “stigmatul” judiciar şi să-l transforme într-un element
structural al unei atitudini negative faţă de valorile dominante ale societăţii şi faţă de normele morale şi
penale prin care sunt ocrotite (Basiliade, 1990). Se produce astfel o identificare a fostului infractor cu
imaginea pe care colectivitatea o are despre el, cu statusul marginal pe care aceasta il conferă, determinându-
l, în cele mai multe cazuri, să-şi asume în continuare rolul de infractor. Este motivul pentru care structurile
sociale de primire (familia, locul şi colectivitatea de muncă, grupul de prieteni, mediul de vecinătate) trebuie
sensibilizate în sensul de a facilita reintegrarea.

125
Ansamblul structurilor sociale menţionate, corelat cu sistemul de asistenţă postpenală, cum ar fi
încadrarea într-o activitate utilă, supravegherea poliţienească şi alte forme de control social, alcătuiesc
împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacţiei sociale după executarea pedepsei. Pe lângă aceşti
indicatori obiectivi, apar şi unii de ordin subiectiv ce reprezintă expresia, mai mult sau mai puţin evidentă, de
acceptare, indiferenţă sau respingere din partea colectivităţii a foştilor infractori. Corelarea indicatorilor
obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine globală a climatului real existent pentru procesul de reintegrare.
Estimarea exactă a acestui climat este un element deosebit de important în predicţia recidivismului.

INSTITUŢIA PROBAŢIUNII
Probaţiunea reprezintă ansamblul intervenţiilor desfăşurate de un serviciu specializat, menite a regla
comportamentele indivizilor ce au încălcat legea, astfel încât aceştia să-şi poată asuma un rol social adecvat
atât pentru ei, cât şi pentru comunitatea din care fac parte.
Serviciul de probaţiune a fost iniţiat de către organizaţiile filantropice de pe lângă Biserica
Anglicană. În 1907, acest sistem a fost legalizat printr-un act normativ (Probation of Offenders Act), care
oferea magistraţilor autoritatea de a numi şi angaja ofiţeri de probaţiune pe lângă instanţe. Instituţia
probaţiunii funcţionează în Franţa, Belgia, Germania, SUA etc.
Probaţiunea reprezintă un sistem de supervizare şi monitorizare a comportamentelor unor infractori
nepericuloşi ca alternativă la închisoare.
Scopul instituţiei probaţiunii este de a realiza o mai bună resocializare şi reintegrare a infractorilor în
societate, bazându-se pe teoriile, metodele şi tehnicile ştiinţifice din psihologie, sociologie, criminologie,
penologie etc.
În cadrul instanţelor există un ofiţer sau un consilier de probaţiune, care trebuie: a) să supervizeze şi
să reabiliteze infractorul în comunitate; b) să ofere instanţei informaţii de natură psihologică, sociologică şi
criminologică despre infractor, propunând măsuri de recuperare a acestuia.
Măsurile de recuperare socială a infractorilor au la bază un studiu individualizat care cuprinde:
analiza infracţiunii; evaluarea psihosocială a infractorului şi cunoaşterea antecedentelor comportamentale ale
acestuia; identificarea motivelor, cauzelor posibile, intenţiei, a posibilităţilor de alegere; identificarea
atitudinii faţă de infracţiune; evaluarea riscului pe care infractorul îl prezintă pentru comunitate.
Având în vedere efectele de amplificare a conduitei infracţionale pe care le are încarcerarea, de cele
mai multe ori ofiţerul sau consilierul de probaţiune propune măsuri non-custodiale, comunitare. Acesta nu
apără şi nici nu acuză în cadrul procesului penal, ci oferă o altă alternativă, care îl ajută pe judecător să
pronunţe o sentinţă adecvată.
Activitatea de probaţiune urmăreşte atât maximizarea auto-determinării individuale a infractorului şi
asumarea obligaţiilor şi responsabilităţilor ce decurg de aici, cât şi utilizarea minimală a penalităţilor şi a
instituţiilor de excluziune socială.

126
Serviciul de probaţiune cuprinde următoarele compartimente: Biroul de reprezentare în faţa instanţei;
Biroul de probaţiune din penitenciar; Centrul de probaţiune şi Centrul comunitar (Butoi & Butoi, 2001).
Dacă judecătorul, în urma studierii dosarului, consideră că infractorul nu reprezintă un pericol public
ridicat şi că o pedeapsă alternativă poate fi mai eficientă, el solicită ofiţerului sau consilierului de probaţiune
un “raport presentenţial”. Acest raport se întocmeşte în urma intervievării infractorului, a familiei sale, a
victimei, a reprezentantului şcolii sau a locului de muncă sau pe oricine poate oferi informaţii relevante
despre infractor. În partea finală a acestui raport, ofiţerul sau consilierul de probaţiune propune o măsură de
resocializare a infractorului, care poate fi ordin de supervizare sau ordin de muncă în folos comunitar.
Ordinul de supervizare constă în obligarea infractorului de a întâlni periodic ofiţerul de probaţiune şi
de a pune în discuţie problemele de adaptare pe care le întâmpină, eventualele schimbări ale domiciliului sau
locului de muncă. De asemenea, în acest ordin sunt stipulate şi alte obligaţii, cum ar fi: să urmeze anumite
programe de grup sau individuale; să urmeze anumite tratamente medicale; să nu frecventeze locuri şi spaţii
publice după anumite ore etc.
Ordinul de muncă obligă infractorul să efectueze un număr de ore de muncă neplătită în folosul
comunităţii. Tipul de muncă la care va fi supus infractorul se alege în funcţie de particularutăţile acestuia, de
aptitudinile şi specializările sale, astfel încât să cuprindă în acelaşi timp şi o latură ergoterapeutică.
Când judecătorul pronunţă o sentinţă custodială, responsabilităţile biroului de probaţiune din
penitenciar sunt de a organiza programe de terapie comportamentală, programe de grup şi individuale
centrate pe diverse teme etc.
Încă din momentul pronunţării sentinţei custodiale, ofiţerul de probaţiune din penitenciar începe să-l
pregătească pe deţinut pentru eliberare prin menţinerea şi consolidarea relaţiilor acestuia cu familia şi cu toate
persoanele importante pentru el, păstrarea locului de muncă sau găsirea unui astfel de loc după eliberare,
rezolvarea problemei locuinţei, organizarea unor cursuri de calificare a deţinuţilor.
Impactul schimbărilor sociale după anul 1989 a fost resimţit şi de către sistemul penitenciar
din România. Direcţia Generală a Penitenciarelor şi instituţiile aflate în subordinea sa au iniţiat şi
adoptat programe care să diversifice activităţile întreprinse cu deţinuţii. La derularea acestor
programe au contribuit, pe lângă specialiştii din penitenciare, un număr mare de specialişti din viaţa
civilă (psihologi, sociologi, asistenţi sociali, jurişti etc.). Această mişcare reformatoare a condus la
apariţia unei noi mentalităţi în ceea ce priveşte relaţiile interpresonale şi aplicarea tratamentului
penitenciar. Implementarea acestor măsuri la nivelul penitenciarelor a fost facilitată şi de vizitele de
documentare făcute de specialişti de la diferite niveluri decizionale şi execuţionale în statele
occidentale cu bogată experienţă în domeniul execuţional penal. Contactul cu alte sisteme penitenciare
a contribuit la acceptarea unui concept deosebit de interesant şi util, probaţiunea. Necesitatea creării unui
Serviciu de Probaţiune în cadrul Ministerului Justiţiei a prins contur tot mai clar, având în prezent un statut
propriu.

127
În România probaţiunea a fost iniţiată şi concepută ca o activitate de reducere a cazurilor de
condamnare la pedeapsa cu închisoarea şi de mărire a eficienţei acţiunilor de resocializare a celor care au
încălcat legea. În anul 1996 s-a înfiinţat primul Serviciu Experimental de Probaţiune (SEP) din România, la
Penitenciarul Arad.
Experienţa acumulată şi rezultatele pozitive obţinute în cadrul Centrului Experimental de Probaţiune
Arad au făcut ca programul experimental să se extindă la nivelul judeţelor Cluj, Dâmboviţa şi Vrancea. Toate
aceste centre de probaţiune au fost constituite prin Ordine ale Ministrului Justiţiei. Specialiştii din aceste
centre de probaţiune (psihologi, jurişti, sociologi) au încheiat protocoale specifice cu reprezentanţi din
teritoriu ai Ministerului Justiţiei, Inspectoratele judeţene de poliţie, Administraţia publică locală,
Inspectoratele şcolare, organizaţii non-guvernamentale etc. Serviciul de Probaţiune ar trebui extins în toate
penitenciarele din România, deoarece contribuie la optimizarea reabilitării şi integrării sociale a infractorilor.
Reforma sistemului penitenciar din România, prin strategie şi practică, încearcă să fie în concordanţă
cu regulile europene pentru penitenciare. Activitatea socio-educativă trebuie să ocupe locul central în
reeducarea şi resocializarea individului. Penitenciarul este un segment social a cărui activitate trebuie
sprijinită şi orientată către scopurile fundamentale ale societăţii civile.
Probaţiunea este o activitate prin care se realizează o evaluare din punct de vedere criminologic a
riscului pe care îl prezintă pentru societate o persoană care a săvârşit o faptă penală, în vederea modificării
comportamentului infracţional şi reintegrării în societate. Probaţiunea se întemeiază pe principiul supunerii la
probă a infractorului pe o durată determinată fără a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor conferite de lege,
siguranţei publice şi bunelor moravuri.
Obiectivele principale ale probaţiunii sunt:
- luarea de către organele de urmărire penală şi de către instanţele de judecată a unor măsuri de
reintegrare socială a infractorilor, în raport cu gradul de pericol social concret al faptei săvârşite
şi în raport cu personalitatea acestora pentru prevenirea măsurilor şi sancţiunilor privative de
libertate;
- participarea activă a comunităţii la programe de reabilitare socială a persoanelor care au comis
infracţiuni;
- controlul asupra modului în care sunt executate sancţiunile penale fără privarea de libertate;
- cooperarea cu administraţia penitenciarelor, în vederea individualizării măsurilor de reeducare
prin iniţierea, susţinerea şi desfăşurarea unor programe de resocializare;
- iniţierea şi aplicarea unor programe pentru protecţia socială a minorilor şi tinerilor, precum şi
pregătirea acestora pentru a manifesta o conduită responsabilă în societate.
Sistemul de măsuri exprimate prin Serviciul de probaţiune se va aplica persoanelor care au o condamnare de
maximum 4 ani şi care pot fi pasibile de o pedeapsă alternativă.
Supravegherea în comunitate se desfăşoară în baza unui “contract de probaţiune”, în care
probaţionarul ia cunoştinţă, pe bază de semnătură, de obligaţiile pe care le are în perioada cât se află sub

128
supravegherea Serviciului Experimental de Probaţiune. Toate cazurile beneficiază de consiliere individuală,
terapie psihosocială de grup având ca teme: agresivitatea, consumul de alcool şi droguri, educaţie civică,
educaţie igienico-sanitară etc. În paralel, se acţionează pentru prevenirea infracţionalităţii şi a recidivei,
pentru rezolvarea unor probleme sociale etc. O asistenţă specială se acordă victimelor fenomenului
infracţional prin psihoterapie, mediere, conciliere
Cazurile sunt luate în evidenţă fie în momentul arestării preventive, fie la depunerea în penitenciar.
Au prioritate minorii, tinerii şi, după caz, alte persoane cu nevoi speciale. În baza protocolului încheiat,
poliţia sau parchetul anunţă Serviciul de Probaţiune, care întocmeşte un raport de evaluare psiho-socială
asupra cazului respectiv.
Personalul implicat în activitatea de probaţiune de la nivelul penitenciarului lucrează în echipă cu
specialiştii de la nivelul comunităţii. Astfel, în momentul punerii în libertate, dosarul de probaţiune al
persoanei respective este transmis echipei comunitare.
În România, Serviciul de Probaţiune şi-a dobândit un statut propriu, de mare eficienţă în optimizarea
reabilitării şi integrării sociale a infractorilor.

Întrebări de control
1. Particularităţile activităţii de reeducare a deţinuţilor.
2. Strategii comportamentale utilizate în reeducarea deţinuţilor.
3. Rolul serviciului de probaţiune în prevenirea recidivei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Banciu, D. (1992). Control social şi sancţiuni sociale. Bucureşti: Ed.Hyperion XXI.
Banciu, P.D., Rădulescu, M.S. & Voicu, M. (1985). Introducere în sociologia devianţei. Bucureşti:
Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bogdan, T. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti: Ed.Ştiinţifică.
Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană.
Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram.
Buş, I. & David, D. (2003). Psihologie judiciară: Poligraf şi Hipnoză. Bucureşti: Ed. Tritonic.
Buş, I. & Visu, G. (2004). Reacţii fiziologice associate cu practicarea contramăsurilor în cadrul
testării cu tehnica poligraf. În Cogniţie, Creier Comportament, vol 8, nr. 1, 37 – 53.
Butoi, T & Butoi, I.T. (2001). Psihologie judiciară. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistica - Tratat de tactică. Iaşi : Ed.Gama.

129
Feldman, P. (1993). The psychology of crime. Cambrige University Press.
Hollin, R.C. (1999). Psychology & crime. An introduction to criminal psychology. Routledge, 152-162.
Mitrofan, N. & colab.(1992). Psihologie judiciară. Bucureşti: Ed.Şansa.
Oancea, I. (1998). Probleme de criminologie. Bucureşti: Ed. All Educational.
Pitulescu, I. (1995). Delincvenţa juvenilă. Bucureşti: Ed.Ministerului de Interne.
Preda, V. (1998). Delincvenţa juvenilă. Cluj-Napoca: Ed. Presa universitară clujeană.
Schafer, S. (1977). Victimology. The victim and His Criminal. Virginia: Pretice-Hall Company.

130