Sunteți pe pagina 1din 104

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI


SECŢIA PSIHOLOGIE
ANUL IV, SEM. I – IDD

TITLUL CURSULUI: PSIHOCRIMINALISTICA

PROPUNĂTOR : CONF. UNIV. DR. IOAN BUŞ

TIPUL CURSULUI – OPŢIONAL – 1 SEM. (Anul IV sem. I)

MODALITATEA DE EVALUARE: EXAMEN SCRIS (RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI)

PROBLEMATICA PSIHOCRIMINALISTICII:
Fenomenul de devianţă socială în general, cel de infracţionalitate în special,
implică în condiţiile actuale ale societăţii noastre, o serie de probleme şi aspecte de un
deosebit interes teoretic şi practic pentru cercetarea ştiinţifică. Dacă problematica
teoretică se referă la mecanismele etiologice, la modalităţile de producere a
infracţionalităţii şi la semnificaţiile sociale ale comportamentului infracţional, cea
practică presupune, atât metode de investigare şi cunoaştere, cât şi forme şi mijloace de
prevenire şi combatere a manifestărilor antisociale la nivel individual şi social.

Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin


diversitatea formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul
psihocriminalisticii. Factorul determinant al comportamentului infracţional este
întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de contextul în care se
manifestă: social, economic, cultural etc.

Din perspectiva psihocriminalisticii, persoana trebuie acceptată ca fiind o fiinţă


care în mod obişnuit acţionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional. Diversele
trebuinţe se manifestă în conştiinţa persoanei ca mobil al comportamentului, iar în cazul
unui concurs de împrejurări acestea pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea
infracţiunii. Psihocriminalistica cercetează comportamentul sub toate aspectele, deschide

1
largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant,
permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Diagnosticarea profilului
psihocomportamental al infractorului, evidenţierea cauzelor care au determinat
comportamentul acestuia, constituie pârghii esenţiale în conturarea programelor de
prevenire.

Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihocriminalisticii sunt:


♦ factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;
♦ mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională;
♦ particularităţile psihologice ale personalităţii infracţionale;
♦ mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii
infracţionale;
♦ psihologia victimei;
♦ psihologia mărturiei judiciare;
♦ problematica psihologică a anchetei judiciare;
♦ structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
♦ dimensiunile psihologice şi psihosociale ale privării de libertate;
♦ mass-media şi infracţionalitatea;
♦ implicaţiile psihologice ale terorismului contemporan etc.
♦ explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
♦ modalităţile de prevenire a infracţionalităţii;

PROGRAMA ANALITICĂ

Obiective:
1. Dobândirea cunoştinţelor fundamentale de psihologie judiciară;
2. Formarea de tehnici şi metode de lucru solicitate de activitatea de identificare
şi cercetare a infractorilor;
3. Însuşirea noţiunilor de comportament simulat şi tehnică poligraf;
4. Aprofundarea problematicii terorismului contemporan şi a psihopatologiei
comportamentului infracţional.

2
5. Înţelegerea implicaţiilor pe care la are mass-media asupra comportamentului
infracţional;
6. Cunoaşterea celor mai eficiente metode de prevenire a infracţionalităţii.

TEMATICA:
Tema 1
Problematica psihologică a anchetei judiciare.
Tema 2
Investigarea psihologică a comportamentului simulat.
Tema 3
Detecţia simulării prin tehnica poligraf.
Tema 4
Terorismul contemporan.
Tema 5
Abordări ale terorismului.
Tema 6
Principalele organizaţii teroriste.
Tema 7
Profilul psihologic al teroristului.
Tema 8
Tehnici de negociere.
Tema 9
Factorii care influenţează procesul de negociere în cazul luării de ostatici.
Tema 10
Mass-media şi comportamentul infracţional.
Tema 11
Abordarea cognitivă a comportamentului infracţional.
Tema 12
Psihopatologia comportamentului infracţional.
Tema 13
Strategii de prevenire a comportamentului infracţional.

3
Tema 14
Metode de intervenţie pentru prevenirea comportamentului infracţional.

TEMA 1

PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A ANCHETEI JUDICIARE

ANCHETA JUDICIARĂ - CARACTERIZARE GENERALĂ

În cazul săvârşirii unei infracţiuni, aflarea adevărului şi determinarea autorului să-


şi recunoască vina şi să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine
anchetatorului,iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de anchetă.

Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator)
desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă
ilegală, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a
produs şi pentru a stabili răspunderile.
Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală şi cercetarea
judecătorească) reprezintă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte, de regulă, două
persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un
adevăr, şi un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l
prezinte într-o manieră care să limiteze căt mai mult consecinţele care ar urma să decurgă.
În cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să
plece de la principiul prezumţiei de nevinovăţie, care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia.
Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic, şi anume,
ancheta de urmărire penală şi cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate lipsi (când
părţile se adresează direct instanţei de judecată sau în situaţiile de extindere a acţiunii penale
datorită suficienţei probelor când cercetarea judecătorească îndeplineşte obiectivele urmăririi
penale).
Ancheta de urmărire penală este înfăptuită de specialişti aparţinând poliţiei şi
Ministerului Public (procurori), iar cercetarea judecătorească este de competenţa magistraţilor.

COORDONATELE PSIHOLOGICE ALE ACTIVITĂŢII DE ANCHETĂ JUDICIARĂ

4
Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei
partide de şah, în care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic, plin de
imaginaţie şi infractorul viclean şi speculativ. Privite pe aceste coordonate psihologice, stările de
tensiune generate de permanenta dispută a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să
depăşească cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciară, altfel se poate compromite întreaga
anchetă.
Cele mai frecvente planuri situaţionale în care se confruntă anchetatorul şi anchetatul
sunt:
a).Planul deschis - datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de anchetator cât şi de
infractor, ancheta având din start o situaţie pozitivă pentru cauză;
b).Planul orb - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul
neştiind că ele se află la dispoziţia anchetatorului. În asemenea condiţii, infractorul poate comite
erori în construcţia apărărilor formulate, fiind la discreţia anchetatorului;
c).Planul ascuns - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce
poate duce la eşecul anchetei, autorul infracţiunii putând să rămână mult timp neidentificat,
uneori ani la rând, iar alteori cauza intră în prescripţie;
d).Planul necunoscut - datele despre infracţiune nu le cunoaşte, în prima fază, nici
anchetatorul şi nici infractorul, acestea fiind cunoscute de o terţă persoană (eventual un martor
întâmplător), despre care cei doi parteneri nu au cunoştinţă.
Relaţia interpersonală anchetator-anchetat pun în evidenţă trăirea emoţională creată de
confruntarea cu reprezentantul oficial al autorităţii, în cadrul căreia se va desfăşura un câmp
psihologic cu valenţe speciale. Atitudinea oficială, profesională, politicoasă, dar rezervată prin
ţinută şi vocabular a anchetatorului care dirijează ancheta, creează un fond emoţional difuz pentru
interlocutor (bănuit, învinuit), fapt resimţit de altfel de oricare altă persoană invitată în mod
oficial să dea relaţii în cauză (martor, reclamant etc.).
Personalitatea anchetatorului, intuiţia profesională, experienţa acestuia este edificatoare
în interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental al persoanei anchetate.
În cazul persoanelor sincere, dar labile emoţional (sferă din care fac parte minorii,
femeile, vârstnicii, unii convalescenţi etc.) este necesar crearea unui climat de siguranţă şi
încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui climat poate
duce la inhibiţii emoţionale artificiale cu manifestări mimico-gesticulare şi neurovegetative.
Labilul emoţional, dar sincer, va reacţiona sub impulsul temerii naturale pe care o resimte faţă de
implicaţiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv faţă de
anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitaţie, de ridicare a tonului, de agresivitate etc. din

5
partea anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi stările emoţionale ale
anchetatului emotiv.
În momentul în care anchetatorul apreciază că s-a creat un climat introductiv de
încredere, anchetatului i se poate aduce la cunoştinţă problematica critică. Aceasta va determina
un comportament în care se poate uşor descifra naturaleţea şi dezinvoltura în argumentare,
sinceritatea surprinderii, anchetatul manifestând, mai degrabă, curiozitate faţă de învinuire decât
teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând prompt la întrebări şi punând la rândul său o serie de
întrebări.
Altfel stau lucrurile când anchetatul este chiar autorul faptei. Dialogul introductiv nu are
relevanţa scontată. Ambianţa rămâne rece, răspunsurile sunt doar monosilabice, anchetatul este
apatic, nu cooperează, nu se angajează sincer în dialog. Dacă se abordează o problematică
antrenantă, atmosfera rămâne artificială, fără deschidere către dialog, lipsită complet de
spontaneitatea firească acelui context.
Suspiciunea învinuitului, în raport cu incertitudinea datelor pe care le deţine referitor la
ce ştie anchetatorul, cât ştie, de la cine ştie, amplifică la maximum tensiunea acestuia.
Manifestările comportamentale şi psihofiziologice însoţesc starea de disconfort psihic pe care o
trăieşte anchetatul.

ASCULTAREA INVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Aşa cum rezultă din prevederile legale, ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge
următoarele etape (Aioniţoaie & Sandu, 1992):
a).Verificarea identităţii invinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei etape este
obligatorie pentru a nu fi învinuită (inculpată) altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea.
Verificarea identităţii constituie şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de
situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de
tensiune sau calmul pe care le afişează.
b).Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei întrebări temă, cu
caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ce are de arătat în legătură cu
învinuirea ce i se aduce. În această etapă anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe învinuit,
să-l observe şi să noteze omisiunile, ezitările. În timpul ascultării libere anchetatorul trebuie să
evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi
manifeste satisfacţia ori nemulţumirea faţă de cele declarate.
c).Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor sau ascultarea dirijată. După ce
învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce

6
formează obiectul cauzei şi la învinuire. Întrebările formulate trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
♦ să fie clare şi precise;
♦ să fie pe înţelesul celui interogat; să nu sugereze răspunsul;
♦ să oblige pe învinuit să relateze şi nu să determine un răspuns scurt de genul “da”
sau “nu”;
♦ să nu intimideze pe cel ascultat sau să-l pună în încurcătură.
Pentru a obţine de la învinuit sau inculpat declaraţii complete şi veridice, anchetatorul
poate utiliza anumite procedee tactice de ascultare. O tactică adecvată presupune adaptarea
regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat şi la poziţia învinuitului
sau inculpatului.
În cele ce urmează vom prezenta unele procedee tactice folosite în ascultarea învinuitului
sau inculpatului:
a).Folosirea întrebărilor detaliu - procedeul presupune utilizarea unor întrebări prin care
se solicită învinuitului amănunte referitoare la împrejurările săvârşirii faptei, amănunte care să
permită verificarea explicaţiilor lui. Întrebările detaliu se folosesc frecvent în cazul când
învinuitul face declaraţii nesincere, contradictorii, adoptă o poziţie refractară pe parcursul
cercetărilor
b).Ascultarea repetată - constă în audierea în mod repetat, la anumite intervale de timp a
învinuitului cu privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte. Între declaraţiile învinuitului vor
apare, inevitabil, deosebiri, în special contraziceri, nepotriviri. Prin acest procedeu se poate
demonstra netemeinicia afirmaţiilor învinuitului, putând fi determinat să spună adevărul.
c).Ascultarea sistematică - acest procedeu se foloseşte atât în cazul învinuitului sincer,
pentru a-l ajuta să lămurească toată problematica, mai ales în cauzele complexe, cu grad ridicat de
dificultate, cât şi al celor nesinceri, refractari, pentru că îi obligă să dea explicaţii logice,
cronologice, succesive la toate aspectele care fac obiectul învinuirii.
d).Ascultarea încrucişată - scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de
apărare al învinuitului nesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziţia negării totale a
faptelor comise. Este un procedeu ofensiv şi constă în ascultarea aceluiaşi învinuit de către doi
sau mai mulţi anchetatori ce s-au pregătit în mod special în acest scop şi cunosc problemele
cauzei în care se face ascultarea.
e).Folosirea probelor de vinovăţie - procedeul se foloseşte în ascultarea învinuitului
nesincer sau a celui care îşi recunoaşte numai parţial vinovăţia. În faţa unor probe decisive, el va
fi determinat să recunoască fapta comisă. Pentru a le utiliza cu maximum de eficacitate,

7
anchetatorul trebuie să cunoască foarte bine probele existente la dosar şi valoarea probatorie a
fiecăreia dintre ele. Este foarte important ca probele de vinovăţie să fie utilizate la momentul
oportun astfel încât învinuitul să fie determinat să facă declaraţii veridice şi complete.
f).Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la
săvârşirea infracţiunii - procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulţi învinuiţi
(inculpaţi) participanţi la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Cunoaşterea învinuiţilor (inculpaţilor)
implicaţi în cauză permite anchetatorului să stabilească pe cel dispus să recunoască mai uşor
faptele săvârşite şi cu acesta să înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce
cunoaşte despre activitatea celorlalţi participanţi la infracţiune, lăsându-i-se impresia că persoana
sa interesează mai puţin. Prin confruntarea datelor obţinute din declaraţiile participanţilor, chiar
dacă nu au declarat totul despre propria activitate, se pot desprinde concluzii cu privire la
sinceritatea celor implicaţi în cauză.
g).Justificarea timpului critic - acest procedeu se foloseşte, de regulă, atunci când
învinuitul (inculpatul) refuză să facă declaraţii. Cunoscându-se activitatea învinuitului
(inculpatului), i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a
întreprins, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii. Explicaţiile date vor fi verificate minuţios pe
zile, ore, minute şi locuri. Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea
anchetei judiciare asupra altor infracţiuni şi făptuitori.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate şi
complexitate întrucât situaţiile infracţionale sunt infinit de diverse. De aceea, folosirea unui
procedeu sau al altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat. Procedeele tactice în audierea
învinuitului sau inculpatului se utilizează de către anchetator în funcţie de caracteristicile cauzei,
precum şi de particularităţile psihice ale persoanelor aflate în ancheta judiciară.

CALITĂŢILE PSIHOSOCIALE ALE ANCHETATORULUI

Abordată din perspectivă psihologică, profesiunea de anchetator penal este deosebit de


complexă. Exigenţele legale, morale şi de competenţă cer anchetatorului cunoaşterea profundă şi
nuanţată a dispoziţiilor legii penale şi procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului la
care trebuie să se raporteze permanent. Calităţile psihosociale ale unui bun anchetator se pot
grupa în trei categorii:
a).Nivelul general de pregătire. Anchetatorul trebuie să facă dovada unui nivel ridicat de
pregătire generală; să aibă o concepţie clară despre lume şi viaţă, despre societate şi legile care o
guvernează şi, îndeosebi, despre sistemul social bazat pe democraţia autentică. El trebuie să ştie
precis care sunt, în ce constau şi ale cui sunt valorile şi interesele pe care le apără.

8
b).Calităţile psiho-intelectuale. Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze spre
esenţa realităţii judiciare, să se distingă prin claritate, profunzime, rigoare, mobilitate, coerenţă şi
să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. De asemenea anchetatorul trebuie să dea dovadă de o
mare putere de discernământ, el trebuie să deosebească uşor realul de ireal, semnificativul de
nesemnificativ, să pătrundă şi să aprecieze faptele la justa lor valoare, numai aşa va putea
fundamenta o soluţie judiciară.
Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcţionalitate optim, atât memoria de
scurtă durată, cât şi memoria de lungă durată. Integritatea senzorială a anchetatorului constituie
fundamentul psihofiziologic al corectitudinii şi exactităţii redactării documentelor de anchetă ce
constituie suportul material al mijloacelor de probă. De aceea, anchetatorul trebuie să posede o
stare corespunzătoare a sănătăţii şi să dispună de o mare capacitate de efort voluntar.
c).Calităţile moral-afective. Echilibrul emoţional vizează componenta afectivă a
personalităţii anchetatorului. Acesta stă la baza unor calităţi necesare în reuşita activităţii
anchetatorului, reprezentate prin tact, răbdare, toleranţă, disponibilitatea de a asculta, stăpânirea
de sine etc., ceea ce conferă un fond psihofiziologic general pozitiv.
. Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă, iritată, agresivă sau
ca o persoană care trece cu uşurinţă de la o stare psihică la alta, ori preocupat de propriile
probleme, şansele de a-şi atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu afecta în mod negativ
cursul general al desfăşurării anchetei, este foarte important ca anchetatorul să aibă toate reacţiile
proprii sub control. Echilibrul emoţional al anchetatorului este condiţionat şi de lipsa oricărei
prejudecăţi sau a repulsiei faţă de persoana anchetată. Capacitatea empatică îl ajută pe anchetator,
la nevoie, să simuleze orice stare sau trăire, să interpreteze rolul oricărui personaj.
Calităţile enumerate nu reprezintă un simplu inventar de însuşiri (trăsături) posibile la un
anchetator, ci adevărate direcţii pe linia valorificării potenţialului psihologic al acestuia în cadrul
anchetei judiciare.
Personalitatea anchetatorului poate influenţa negativ desfăşurarea anchetei prin unele
trăsături cum ar fi: vanitatea şi orgoliul, amorul propriu, teama de eşec, lipsa simţului autocritic,
nerecunoaşterea poziţiei de învins, optimismul necontrolat şi excesiv, cât şi pesimismul exagerat
şi nemotivat, opinii foarte particulare asupra colaboratorilor şi asupra propriei persoane, indecizia
etc.

TIPURI DE ANCHETATORI

9
Sintezele efectuate în urma studierii comportamentului anchetatorilor, în relaţia
anchetator-anchetat, au condus la diferite clasificări:
♦ anchetatorul temperat; se caracterizează printr-un comportament firesc, îşi
ascultă cu atenţie şi interes interlocutorul, răbdător, calm şi analitic. Intervine oportun şi eficient
cu tactul corespunzător situaţiei, pentru lămurirea aspectelor esenţiale ce interesează ancheta.
♦ anchetatorul amabil; manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu
anchetatul, nu ezită să-şi trateze interlocutorul cu o ţigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care
o creează oferă premisele unui studiu psihologic aprofundat al anchetatului. Această atitudine
trebuie să fie constantă, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisă.
♦ anchetatorul autoritar; se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă,
impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa anchetatului. Nu este preocupat de studiul
psihologic al anchetatului şi implicit nu găseşte modalităţi eficiente de a stimula ancheta. Acesta
mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe stimularea psihologică a acestuia şi astfel
cooperarea devine ineficientă.
♦ anchetatorul comunicativ (vorbăreţ, expansiv); este maximal activ şi îşi exprimă
cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonaţie, accent, timbru) şi cea
extralingvistică (mimică, gestică) este orientată către anchetat într-un mod accentuat, astfel încât
intervenţiile sale sunt uneori inoportune şi lipsite de eficienţă, compromiţând ancheta.
♦ anchetatorul cabotin; doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare succese
uşoare prin mijloace ieftine, făcând apel la unele exagerări, amplificări improprii pentru ancheta
judiciară care pot provoca stări cum ar fi amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar inhibarea
anchetatului, situaţii care pot prejudicia rezultatele anchetei.
♦ anchetatorul patern; adoptă un comportament îngăduitor în anchetă,
manifestând uneori chiar compasiune faţă de anchetat. Asemenea atitudine poate fi speculată mai
ales de infractorii recidivişti care nu vor ezita să-şi atenueze faptele.
Întrebări de control
1. Ce reprezintă din punct de vedere psihologic ancheta judiciară.
2. Influenţa caracteristicilor de personalitate ale anchetatorului asupra evoluţiei
anchetei.

TEMA 2
INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

10
În viaţa unei persoane apar adesea situaţii care o solicită contradictoriu. Anumite
convenienţe sociale pot intra în contradicţie cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime
ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament,
depăşirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială, plasticitate psihică şi supleţe
comportamentală.
Se disting două modalităţi de răspuns comportmental (Ciofu, 1974):
Comportamentul aparent ("overt behavior") care include reacţiile exteriorizate ale
persoanei, observabile direct, cum ar fi limbajul vorbit sau gestual, mimica, activitatea de mişcare
a membrelor sau corpului. Comportamentul inaparent ("covert behavior") include modificările
interne, indirect decelabile, ce însoţesc procesele gândirii, emoţiei, limbajului etc. dintre care
amintim: modificarile ritmului respirator, ale ritmului cardiac, a secreţiei salivare, intensificarea
activităţii glandelor sudoripare, a compoziţiei chimice şi hormonale a sângelui, creşterea
conductanţei electrice a pielii etc.
Există o continuă interşanjabilitate între cele două modalităţi comportamentale, în sensul
că unui comportament aparent îi corespund obligatoriu forme de comportament inaparent, însă nu
oricăror manifestări inaparente le corespund manifestări de comportament aparent. Atât
modalităţile aparente cât şi cele inaparente sunt aspecte ale unui comportament larg cu o
caracteristică de unicitate pentru momentul respectiv.
Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului
simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale. În funcţie de situaţia în care se află o
anumită persoană, în funcţie de interesul şi scopul urmărit, comportamentul obişnuit al acesteia
poate lua forma unei conduite simulate.
Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul
unei realităţi. Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândeşte,
exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea sau cu
sentimentul autentic încercat.
Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenţionalitate. Este o
"greşeală" intenţionată, învăluită şi susţinută pragmatic.
Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel inaparent al
comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine. Aspectul aparent poate
fi cunoscut, uneori este afişat abil sau naiv, cu efortul de persuasiune. Dimpotrivă aspectul
inaparent este secretizat, nu face obiect de confesiune, iar uneori pentru a-l secretiza, se practică
dezinformarea sistematică după reguli tactice bine definite, pentru derutarea organelor judiciare.

11
Simularea este întotdeauna motivată, determinată de dorinţe, de interese. Ea este o
modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite situaţii: pentru
disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecţie, din dorinţa de răzbunare, pentru a
rezista presiunilor şi normelor coercitive ale comunităţii etc.
Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiţie,
omisiune, substituire, transformare, tăcere etc. Nu există graniţe fixe, imuabile, între adevăr şi
falsitate, existând o permanentă interşanjabilitate.
Simulantul operează după o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la ţintă, fiind
facilitat de limbaj şi cunoscând foarte bine realitatea pe care îşi propune să o ascundă.
Unitatea psiho-somatică a simulării oferă posibilitatea certă de investigare şi depistare a
oricărui comportament simulat.

CORELATELE PSIHOFIZIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI SIMULAT


Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări
fiziologice mai mult sau mai puţin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoţionale
(gesturi, mimică etc.) şi printr-o trăire subiectivă (Radu & colab., 1991).
Emoţia nu se reduce numai la aspectul de trăire subiectivă, internă, ci formează o
configuraţie complexă de relaţii, un răspuns psihofiziologic multidimensional vis-a-vis de
evenimente. Printre dimensiunile procesului afectiv distingem:
• modificări cognitive (procesarea informaţiei stimul venită din mediu, care în funcţie de
semnificaţie are rol activator sau nu);
• modificări organice, vegetative (creşterea aroussal-lui fiziologic, activarea cardiacă şi a
sistemului circulator, modificări la nivelul motilităţii gastrointestinale, tensiunii musculare,
conductanţei electrice a pielii etc);
• modificări comportamentale (gesturi, reacţii, mimică, expresii vocale etc).
Emoţiile sunt configuraţii cognitiv-motivaţional-relaţional organizate a căror stare se
schimbă în funcţie de modificările din cadrul relaţiei individ-mediu, de felul în care aceasta este
percepută şi evaluată.
În domeniul psihologiei judiciare, emoţia este considerată ca fenomen tipic sferei
afective, deoarece aceasta, prin modificările psihofiziologice pe care le implică, poate fi supusă
unei analize ştiinţifice sistematice.
Comportamentul emoţional global reprezintă obiectivarea trăirii emoţionale, întâlnită atât
în aspectul inaparent, dar cel mai evident şi mai uşor observabil în cel aparent. Aspectul aparent,
denumit ca expresie emoţională, subsumează întreg ansamblul de reacţii somatice şi musculare

12
(faciale, scheletice, viscerale, umorale etc.) pe care subiectul le dezvoltă în momentul
experimentării unei emoţii.
Patternul aparent al modificărilor emoţionale include: motilitatea corporală, tremurul
muscular, expresivitatea facială (mişcările oculare, coloritul epidermic, tonalitatea vocală,
intensificarea activităţii glandelor sudoripare etc.).
În ancheta judiciară elementul cel mai evident în cazul trăirii unor emoţii, pe fond
stresant, este tremurul fiziologic existent la nivelul tuturor muşchilor care acţionează aparatul
fonorespirator.
Creşterile sau scăderile intensităţii, frecvenţei timbrului vocii, ca urmare a reducerii
tremurului fiziologic, reprezintă un indice al gradului de stres pe care-l încearcă persoana, des
utilizat în practicile criminalistice în vederea detectării comportamentului simulat.
Toate aceste corelate psihofiziologice şi comportamentale ale emoţiei pot fi întâlnite în
cadrul practicii judiciare, mai specific în domeniul detectării comportamentului simulat, având
rolul de indici indirecţi ai laturii afective care acompaniază persoana în tot ceea ce face.

TEHNICI ŞI MIJLOACE DE INVESTIGARE A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei, s-a constatat faptul că atunci când o
persoană minte, au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazându-se
pe această supoziţie, au fost descoperite şi perfecţionate diferite tehnici de detectare
psihofiziologică a comportamentului simulat.
La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat este
adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul
investigaţiei criminalistice.
Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la subiecţii supuşi
anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale săvârşite şi care erau motivaţi
pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea
presiunii sangvine, apariţia fenomenelor vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau
paloare), accelerarea şi sacadarea respiraţiei, dereglarea fonaţiei şi emisiunii de sunete,
hiposalivaţia şi contractarea subită a muşchilor scheletici.
Toate aceste reacţii neurovegetative, declanşate intern, sunt slab supuse unui control
voluntar, fiind determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat, rod al unei evaluări
cognitive a situaţiei. Manifestările prezentate anterior sunt elemente ale vieţii psihice şi
comportamentale pe care orice persoană le experimentează de-a lungul vieţii, fie că a fost sau nu
obiect al unei investigaţii criminalistice. Ele au fost puse în evidenţă prin diverse încercări

13
practice şi experimentale de-a lungul timpului, însă ceea ce s-a obţinut sunt doar patternuri de
posibile manifestări (comportamentale şi fiziologice), care diferă de la o persoană la alta datorită
frecvenţei, intensităţii, duratei etc. În funcţie de modul în care sunt trăite şi exteriorizate aceste
"comportamente" s-au creat diferite tehnici de control a sincerităţii. Cele mai cunoscute tehnici de
investigare în acest domeniu sunt:
• Metoda asociaţiei libere;
• Metoda experienţei motrice;
• Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente;
• Metoda detectării stresului emoţional în scris;
• Metoda detectării stresului din voce;
• Tehnica poligraf;
• Potenţialele evocate ale creierului.

Tehnica poligraf

Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul
detectării comportamentului simulat.
Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de "detector de minciuni" este un înregistrator
mecanic sau electronic, ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie,
suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenţei electrodermice şi a micromişcărilor
musculare.
Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările fiziologice determinate
de emoţiile care însoţesc comportamentul simulat.

Înregistrarea potenţialelor evocate

În ultima perioadă se fac cercetări pentru detectarea comportamentului simulat şi prin alte
tehnici. Astfel, tehnica de evidenţiere a potenţialelor evocate ale creierului, care necesită o
aparatură foarte sofisticată, se bazează pe înregistrarea a două tipuri de potenţiale: P300 şi N400.
Potenţialul evocat P300 apare automat la subiecţii simulanţi, ca urmare a categorizării stimulilor
în relevanţi (incriminanţi) şi irelevanţi (neincriminanţi), categorizare raportată la cazul aflat în

14
cercetare. În cazul subiecţilor sinceri potenţialul P300 nu apare deoarece aceştia nu realizează
procesul de categorizare, toţi stimulii având aceeaşi valoare raportată la cazul aflat în investigaţie.
Potenţialul N400 apare în momentul în care subiectul procesează informaţia falsă,
incriminantă, pe care în mod explicit şi voluntar însă nu o recunoaşte ca fiind falsă sau
incriminantă (simulează).
Iniţial, s-a considerat că această metodă poate avea o fidelitate mare deoarece potenţialele
evocate ale creierului sunt greu de manipulat de către subiect, estimându-se că acestea vor deveni
indicatori extrem de acuraţi ai simulării. Cercetările recente în domeniu au demonstrat că această
metodă prezintă unele imperfecţiuni. Astfel, un subiect neimplicat în infracţiune, dar care deţine
informaţii despre locul faptei (de exemplu, frecventa locuinţa victimei), în urma înregistrării
potenţialelor evocate, acesta va prezenta indici similari cu cei ai autorului faptei.
Rămâne ca cercetările în curs de desfăşurare să confirme validitatea şi impactul pragmatic
ale potenţialelor evocate, prefigurându-se o coroborare cu parametrii tehnicii poligraf (Buş &
David, 2003).

Întrebări de control
1. Caracterizaţi comportamentul simulat al unui infractor.
2. Descrieţi relaţia dintre comportamentul aparent şi inaparent.
3. Enumeraţi principalele tehnici de investigare a comportamentului simulat.

TEMA 3
DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHNICA POLIGRAF

UTILIZAREA POLIGRAFULUI ÎN ROMANIA

Prima utilizare a poligrafului în România a avut loc în anul 1971, la Catedra de


psihologie a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Poligraful model "Stoelting" a fost
achiziţionat din SUA de către profesorul Alexandru Roşca, în vederea realizării unor studii
experimentale în domeniul psihofiziologiei, cercetări continuate de succesorii săi.
În perioada 1972-1974, psihologul Ioan Buş, pe vremea aceea student la Facultatea de
Psihologie din Cluj-Napoca, a efectuat experimente cu acel poligraf pentru a evidenţia rolul
factorului emoţional asupra performanţei şcolare. Rezultatele cercetării au fost prezentate în
lucrarea de licenţă susţinută la absolvirea facultăţii. În perioada 1980 – 2001 psihologul Ioan Buş

15
a efectuat examinări cu tehnica poligraf numai în domeniul judiciar, în cadrul Laboratorul
psihologic de detecţie a comportamentului simulat din Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj –
Serviciul Criminalistic.
În domeniul judiciar poligraful este utilizat începând cu anul 1975, îndeosebi în cazurile
de omor. Examinările erau efectuate cu aparate poligraf portabile, de provenienţă japoneză.
Aparatele au fost achiziţionate de către Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectorultului
General al Poliţiei.
În România funcţionează 14 laboratoare interjudeţene de detecţie a comportamentului
simulat (Institutul de Criminalistică Bucureşti, Poliţia Capitalei, Inspectoratele Judeţene de
Poliţie: Cluj, Iaşi, Timişoara, Constanţa, Bacău, Braşov, Brăila, Prahova, Bihor, Hunedoara, Dolj,
Galaţi – enumerate în ordinea înfiinţării), dotate cu poligrafe moderne de provenienţă americană,
la care sunt arondate toate judeţele ţării, cu perspectiva înfiinţării a încă 8 laboratoare.
Metodologia de lucru utilizată a fost şi este cea americană, cu cele două proceduri de
testare poligraf: “Testul întrebării de control” (Control Question Test - CQT) şi “Testul
prezumţiei de vinovăţie” (Guilty Knowledge Test - GKT). În ambele proceduri, întrebările îi sunt
adresate subiectului în timp ce pe diagrama poligraf se înregistrează reactivitatea
psihofiziologică. Cea mai utilizată procedură poligraf pentru determinarea comportamentului
simulat este “Testul întrebării de control” (Control Question Test - CQT) , dezvoltată de John E.
Reid în anul 1947. Prin ea se încearcă a se ajunge la esenţa problemei cu ajutorul câtorva
întrebări relevante de forma: "D-ta ai comis furtul din magazinul X?", “Ai furat din magazinul X
o combină muzicală?”. Aceste întrebări sunt controlate de o întrebare de control: "Te-ai gândit
vreodată să furi ceva?" (Bashore & Rapp, 1993).
Tehnica este fundamentată teoretic prin faptul că o persoană nesinceră va reacţiona
puternic la întrebările relevante şi slab la cele de control, în timp ce persoana nevinovată, aflată
sub investigaţie, va reacţiona exact invers (Horvath, 1988).
Cu toate că există diferenţe între cele două proceduri, nu trebuie trecut cu vederea faptul
că în domeniul detecţiei comportamentului simulat acestea au avut şi au o contribuţie
semnificativă, deschizând căile spre probaţiune şi focalizând investigaţiile criminalistice.
În cele ce urmează vom prezenta primul caz de omor soluţionat cu ajutorul poligrafului
din dotarea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj:

La 4 noiembrie 1980 este găsită decedată în apartamentul său, situat într-un cartier din
municipiul Cluj-Napoca, L. D. în vârstă de 32 de ani. Cadavrul victimei se afla pe duşumea

16
lângă o canapea, cu capul înspre fereastra camerei, prezentând multiple leziuni în zona capului.
Obiectele din cameră erau stropite cu sânge.
În camera în care se afla victima s-au găsit un fier de călcat cu mânerul rupt, un ciocan
din plastic cu miez metalic, un taburet de bucătărie distrus, toate cu urme de sânge şi un
lampadar cu trei braţe, răsturnat, unul din abajururi fiind spart. Toate acestea duceau la
concluzia că între agresor şi victimă avusese loc o luptă. Raportul de expertiză medico-legală ce
s-a întocmit cu ocazia autopsierii cadavrului victimei a concluzionat că moartea lui L. D. a fost
violentă, că s-a datorat dilacerării cerebrale şi că poate data din ziua de 31 octombrie 1980.
Leziunile constatate s-ar fi produs prin loviri active, multiple aplicate cu diferite corpuri dure,
unele cu muchie, pumnul, fierul de călcat, ciocanul din plastic etc., leziunile tanatogeneratoare
(cele care au determinat nemijlocit decesul victimei) fiind cele de la nivelul capului (regiunea
temporo-parieto-occipitală stângă), constând în dilacerarea cerebrală.
S-a emis ipoteza că autorul faptei ar putea fi din rândul persoanelor cunoscute victimei
care o vizitau la domiciliu, plecându-se de a faptul că uşa de acces în apartament nu era forţată,
iar la plecare autorul a închis uşa, fără a folosi cheia.
Victima era divorţată şi avea un copil minor, care temporar locuia la bunica sa. În
momentul omorului victima era singură în apartament, ea fiind găsită decedată de fiul ei, care a
venit în vizită la aceasta.
Identificarea autorului acestei infracţiuni s-a realizat după două luni, necesitând
colaborarea a numeroşi specialişti din diverse domenii, precum şi efectuarea a numeroase
constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize. La această întârziere a contribuit, în mare măsură,
conduita simulată pe care a adoptat-o iniţial autorul omorului în timpul verificărilor întreprinse.
Autorul omorului, deşi a fost inclus printre suspecţi, din lipsă de probe, nu a fost reţinut.
În cauză au fost verificate foarte multe persoane, în final luându-se măsura arestării
preventive pe termen de 30 de zile a unuia dintre suspecţi T. J. , o cunoştinţă apropiată a
victimei, care periodic o vizita având şi o cheie de la apartamentul acesteia. Ulterior, T. J. a
recunoscut că în data de 3 noiembrie 1980 a fost în apartamentul victimei şi a găsit-o decedată,
plină cu sânge, fără a sesiza undeva cele constatate (motivând că nu a avut cunoştinţă de
obligaţia prevăzută de lege pentru a denunţa omorul constatat şi că i-a fost teamă să nu fie
implicat în caz).
Dosarul întocmit lui T. J. nu conţinea probe suficiente pentru a fi trimis în instanţă. În
această situaţie, procurorul criminalist a dispus prin ordonanţă testarea la poligraf a
suspectului. În urma interpretării diagramelor subiectului T. J., s-a concluzionat în mod cert că
nu acesta este autorul omorului. În această situaţie au fost continuate verificările pentru

17
clarificarea altor ipoteze, concomitent cu testarea la poligraf a tuturor suspecţilor. Astfel, s-a
reluat şi cercetarea suspectului G. V. , fostul soţ al victimei.
G. V. a fost supus unei testări la poligraf, adresându-i-se întrebări directe atât cu privire
la comiterea omorului, cât şi cu privire la "obiectele" cu care a lovit victima. Subiectul G. V. - în
timpul testării la poligraf - a dat răspunsuri negative la toate întrebările incriminatorii.
Rezultatul testării la poligraf a confirmat în mod cert că G. V. este autorul omorului. Audierea
acestuia în cadrul activităţilor post-test, cu prilejul comunicării rezultatului testării, l-a
determminat să recunoască săvârşirea omorului, făcând în acest sens declaraţii amănunţite cu
privire la modul de comitere, locul unde se află corpurile delicte.
Rezultatele testării la poligraf, în acest caz şi nu numai, au fost apreciate ca fiind
deosebit de utile în probarea vinovăţiei autorului, fapt consemnat în rechizitoriul întocmit în data
de 1 martie 1981 de către procurorul criminalist Iuliu Andrei, din cadrul Parchetului de pe lângă
Tribunalul Judeţean Cluj, din care redăm:
“Măcinat de nelinişte, după cum a recunoscut în interogatoriul său din 27. 12. 1980, G.
V. a fost supus în baza unei dispoziţii scrise (ordonanţă), în primele ore ale aceleiaşi zile testării
cu poligraful. Testarea s-a efectuat în Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului
simulat din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj, utilizându-se un aparat de
provenienţă japoneză, rezultatul testării fiind expus şi documentat în raportul thnico-ştiinţific de
investigare a comportamentului simulat.
În cadrul testării, în vederea stabilirii reactivităţii psihoemoţionale a inculpatului au fost
înregistraţi trei parametri psihofiziologici şi anume: ritmul respirator, reacţia electrodermică şi
tensiunea arterială - puls, pe baza a 7 teste minuţios pregătite, incluzând întrebări neutre,
întrebări de control şi întrebări relevante, cu încărcătură emoţională în raport cu datele de fapt
ale infracţiunii cercetate. Rezultatele testării, concretizate în înregistrarea concomitentă a
traseelor parametrilor psihofiziologici amintiţi, se desprind din diagramele poligraf ce constituie
anexele raportului de investigare a comportamentului simulat, date pe baza cărora s-a
concluzionat că modificările de dinamică şi evoluţie constatate, au pus în evidenţă prezenţa unei
puternice şi permanente stări emoţionale în răspunsurile negative date de inculpat la întrebările
relevante ale cauzei. S-a subliniat că reacţiile psihoemoţionale cele mai ample şi constante au
rezultat la răspunsurile negative legate de întrebările dacă a omorât-o pe L. D., dacă a lovit-o cu
scaunul, cu ciocanul din plastic, cu fierul de călcat etc. Specialistul psiholog a conchis, în baza
lucrărilor efectuate, că prezenţa reactivităţii psihoemoţionale a reprezentat indicele
nesincerităţii răspunsurilor pe care le-a dat inculpatul G. V. în cadrul testării cu poligraful şi
anume la întrebările relevante ale cauzei.

18
Datele obţinute prin testarea cu poligraful au fost deosebit de valoroase, negarea pe care
s-a postat G. V. apărând a fi de circumstanţă şi întru-totul interesată.
În aceeaşi zi de 27 decembrie 1980, inculpatul G. V. a recunoscut săvârşirea omorului
asupra lui L. D. ".

În perioada 1990 - 1999 în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului


simulat Cluj au fost efectuate o serie de experimente preliminarii, care au favorizat circumscrierea
aspectului problematic al unor investigaţii experimentale (Buş, 1991, 1997, 1999; 2000). Astfel,
s-a urmărit conturarea unui profil psihologic evidenţiat pe baza unei baterii de teste, prin care să
se stabilească o relaţie între patternul de personalitate al persoanei şi detecţia comportamentului
simulat al acesteia, contribuindu-se în acest mod la creşterea gradului de acurateţe al tehnicii
poligraf.
Tot în această perioadă s-a experimentat o nouă procedură de testare poligraf, constând în
introducerea obiectului cu care s-a comis infracţiunea, ca item în chestionarul-test. Rezultatele
obţinute confirmă că introducerea variabilei imagistice (obiectul cu care s-a comis infracţiunea),
determină ample reacţii psihofiziologice doar în cazul persoanelor direct relaţionate cu
infracţiunea. Comparativ cu procedura standard, noua procedură de testare are un grad ridicat de
acurateţe, dovedindu-se deosebit de utilă în diagnosticarea comportamentului simulat, atât pentru
identificarea corectă a autorilor de infracţiuni, cât şi pentru eliminarea erorilor de detecţie (Buş,
2000).

DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHNICA POLIGRAF


Detecţia simulării cu tehnica poligraf este fundamentată ştiinţific de următoarele aspecte:
în săvârşirea unei fapte penale subiectul participă cu întreaga sa personalitate, mobilizându-şi
pentru reuşita infracţională întregul său potenţial cognitiv, motivaţional şi afectiv. Acest lucru
face ca actul infracţional să nu rămână ca o achiziţie întâmplătoare, periferică a conştiinţei, ci să
se integreze în aceasta sub forma unei structuri infracţionale stabile, cu conţinut afectiv-emoţional
specific, cu un rol motivaţional bine diferenţiat (Aioniţoaie & Butoi, 1992; Buş, 1997).
Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care subiectul este invitat pentru a da
relaţii legate de faptă. Conştiinţa vinovăţiei, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi
mascată cu dificultate, îl determină pe subiect să reacţioneze emoţionat ori de câte ori i se
prezintă un obiect sau i se adresează o întrebare în legătură cu infracţiunea comisă. O minciună
spusă conştient, pe lângă efortul mintal pe care-l necesită, produce şi o anumită stare de tensiune
emoţională.

19
Poligraful (aşa-zisul "detector de minciuni") înregistrează simultan pe o diagramă
modificările a cinci parametri psihofiziologici: respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia
electrodermică, tensiunea arterială - puls şi micromişcările neuromusculare. Fiecare parametru
psihofiziologic înregistrat grafic pe diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici specifice pe
care examinatorul le analizează şi le interpretează, formulând concluziile cu privire la sinceritatea
sau nesinceritatea subiectului, concluzii consemnate înt-un raport psihologic de constatare
tehnico-ştiinţifică.
Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoţia în mod indirect prin
surprinderea reacţiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale cât şi
periferice.
Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluţiilor motivate sau a
ordonanţelor dispuse de organele de cercetare penală şi la cererea expresă a apărării.
Examinarea se va efectua numai într-o cameră izolată fonic, special amenajată şi
mobilată. Camera trebuie să fie cât mai sobră, fără ornamente, tablouri sau diferite obiecte care ar
putea distrage atenţia persoanei examinate, şi implicit să denatureze înregistrările
psihofiziologice. Temperatura camerei trebuie să fie normală, iar iluminatul corespunzător. De
asemenea trebuie să existe şi o a doua cameră, aşa-numita “cameră de observaţie”, echipată
corespunzător acestui scop.
La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ şi al prezumţiei
de nevinovăţie. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un
proces-verbal de consemnare a refuzului şi a motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni
asupra refuzului inţial, urmând a fi ulterior examinat.
Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poligraf următoarele categorii de persoane:
minorii, femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afecţiuni cardio-respiratorii severe, cele
cu afecţiuni neurologice grave (hemipareze-paralizii), alcoolicii, persoanele care în momentul
testării sunt în suferinţă fizică (intervenţii chirurgicale recente, extracţii dentare, leziuni cauzate
de unele accidente etc.) şi alte persoane în legătură cu care examinatorul apreciază că nu este
cazul.
Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• să nu fie supuse unor anchete obositoare;
• anterior să aibă asigurată o alimentaţie normală;
• să nu fie ameninţate cu tehnica poligraf;
• să nu fie sub influenţa băuturilor alcoolice;

20
• să nu fie sub influenţa medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului nervos central;
• să nu fie duse în câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri, experimente);
• să nu participe la confruntări;
• să nu fie prezentate pentru recunoaşterea din grup şi să nu li se prezinte persoane spre
recunoaştere etc.
Condiţia obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică
a subiectului.

INTERVIUL PRE-TEST

Orice examinare cu tehnica poligraf va fi precedată de un interviu pre-test şi încheiată cu


un interviu post-test. Examinatorul va trebui să obţină date exacte cu privire la faptele şi
circumstanţele care constituie baza suspectării ori acuzării persoanei ce urmează a fi examinată.
Examinatorul va obţine multe date chiar din observarea directă a persoanei încă din momentul în
care aceasta intră în laborator şi până la terminarea examinării. În timpul interviului pre-test (15-
20 de minute) persoanei ce urmează a fi examinată, i se aduce la cunoştinţă scopul examinării,
modul de funcţionare al aparatului, accentuând principiile fundamentării ştiinţifice ale metodei şi
rezultatele ce se pot obţine. Acest aspect sporeşte preocuparea persoanei nesincere asupra
detectării posibile şi linişteşte persoana sinceră. Interviul pre-test se desfăşoară după un anumit
algoritm.
În situaţia examinării la poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică
starea emoţională a subiectului (labilitatea psihocomportamentală, trecutul său infracţional, starea
de sănătate, problematica delicată a cauzei pentru care este cercetat etc.).
Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranţă şi încredere reciprocă, a
unui dialog deschis, degajat. Nerealizarea acestei stări poate influenţa negativ reactivitatea
psihoemoţională a subiectului şi implicit rezultatul testării la poligraf.
Pe tot timpul testării vocea examinatorului trebuie să fie sub control absolut. Atitudinea
acestuia trebuie să fie obiectivă şi rezervată, să se manifeste imparţial în privinţa sincerităţii sau
nesincerităţii persoanei. O altă atitudine l-ar plasa mai curând în rolul unui anchetator decât al
unui examinator.

CHESTIONARUL UTILIZAT ÎN EXAMINAREA POLIGRAF

21
Un chestionar conţine în medie 10 întrebări numerotate de către examinator de la 1 la 10,
ordine care corespunde şi pe diagrama poligraf. Întrebările formulate se vor referi numai la un
singur aspect. Examinatorul notează numărul întrebării pe diagrama poligraf adăugând, în funcţie
de răspunsul afirmativ sau negativ al subiectului semnul "+" sau "-". În chestionar sunt incluse
următoarele categorii de întrebări:
- întrebările relevante (incriminatorii, critice, acuzatoare) sunt propoziţii-interogative
adresate subiectului de psihologul examinator în mod nemijlocit, concis şi clar atât în cadrul
interviului pre-test, cât şi în timpul testării, vizând săvârşirea sau implicarea acestuia în
infracţiunea ce face obiectul investigaţiei, apte să producă modificări în reactivitatea
psihoemoţională (“D-ta ai comis furtul din magazinul X “).
- întrebările neutre sunt propoziţii-interogative simple, care nu au legătură cu
incriminarea şi permit reechilibrarea psihică a subiectului după efectul întrebărilor relevante.
Scopul lor este de a obţine în diagrama poligraf un segment etalon pentru reactivitatea
psihoemoţională normală a subiectului (“Eşti de profesie … ?“).
- întrebările de control sunt propoziţii-interogative la care aprioric se cunoaşte, că
subiectul va răspunde nesincer. Scopul acestora este de a obţine un anumit nivel al reactivităţii
psihoemoţionale necesar efectuării comparaţiilor cu nivelul reactivităţii psihoemoţionale obţinute
la întrebările relevante (“Te-ai gândit vreodată să furi ceva ?“).

EXAMINAREA POLIGRAF
Diagrama sau harta poligraf reprezintă expresia grafică a parametrilor fiziologici
(respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea arterială - puls şi

22
micromişcările neuromusculare), concomitentă chestionării subiectului.

TR1 - respiraţia toracică TR4 - tensiunea arterială- puls


TR2 - respiraţia abdominală TR5 - micromişcările musculare
TR3 – reacţia electrodermică

Segment dintr-o diagramă poligraf

Examinatorul stabileşte tipul şi numărul de teste ce vor fi administrate unui subiect.


Conform metodologiei, în cadrul examinării la poligraf pot fi utilizate următoarele teste: Testul
întrebărilor obişnuite, Testul de stimulare, Testul întrebărilor intercalate, Testul complexului de
vinovăţie, Testul vârfului de tensiune, Testul cu răspuns în gând şi Testul “DA”. Fiecare dintre
acestea prezintă caracteristici specifice, în funcţie de cauză şi subiectul supus investigaţiei. De

23
obicei, pentru a formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt
necesare cel puţin trei teste.
La sfârşitul examinării se procedează la interpretarea diagramelor poligraf.
Formularea concluziilor într-o examinare poligraf constă în activităţi de comparare şi
sinteză, raţionamente de tip deductiv, inductiv şi analogic, activităţi de sesizare a celor mai
sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca urmare a răspunsurilor obţinute la întrebările
relevante, neutre şi de control. În urma interpretării, atât a diagramelor poligraf, cât şi a
comportamentului subiectului pe tot parcursul examinării cu tehnica poligraf, se poate formula o
concluzie pozitivă, negativă sau incertă.
Rezultatul examinării subiectului se consemnează de către examinator într-un "Raport
psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat prin tehnica poligraf".
Acest raport cuprinde activităţile întreprinse pentru depistarea comportamentului simulat şi
concluziile rezultate în urma analizei şi interpretării diagramelor poligraf.
Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat se
înaintează organelor de cercetare penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf.

INTERVIUL POST-TEST
Interviul post-test reprezintă momentul decisiv al valorificării diagramelor. În această
fază a testării se realizează saltul de la informaţia de natură psihofiziologică la informaţia de
natură juridică, materializată în mijloacele legale de probă.
Orice examinare cu tehnica poligraf se încheie cu un interviu post-test. Abordarea
subiectului se individualizează de la caz la caz, cu respectarea regulilor generale privind audierea
învinuitului sau inculpatului, metodic, logic, argumentat, calm, ţinându-se seama şi de nivelul de
instruire şi cultură al acestuia. Abilitatea examinatorului constă în a-l convinge pe subiect să
încerce după propria sa pricepere să explice stările emotive pe care le-a simţit în timpul
răspunsurilor date la întrebările adresate. În funcţie de situaţie, interviul post-test va fi continuat
în biroul de anchetă de către cel care instrumentează cauza respectivă.

REEXAMINAREA
Dacă în urma administrării testelor stabilite nu s-a reuşit elaborarea unui diagnostic
precis, de sinceritate sau nesinceritate, pentru clarificarea situaţiei subiectului, se va proceda la
organizarea unei reexaminări la poligraf. De comun acord se stabileşte data şi ora când se va
prezenta pentru reexaminare.

24
CADRUL JURIDIC AL DETECŢIEI COMPORTAMENTULUI SIMULAT PRIN TEHNICA
POLIGRAF ÎN ROMÂNIA
Detectarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf a debutat ca un mijloc
investigativ în domeniul criminalisticii, contribuind la identificarea autorilor unor infracţiuni de
omor, în prezent aplicându-se la orice gen infracţional.
Tehnica poligraf face parte din mijloacele moderne, unanim recunoscute şi utilizate pe
plan mondial de compartimentele tehnico-ştiinţifice ale celor mai avansate poliţii din lume.
Metoda poligraf este tot mai mult folosită datorită caracterului ei fundamentat ştiinţific,
care exclude cu desăvârşire abuzurile, lezarea inte grităţii fizice şi psihice, a demnităţii şi onoarei
persoanelor. Este o metodă integral umană, care nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi
mijloacele legale de căutare a probelor, contribuind în egală măsură atât la inculparea suspecţilor,
cât şi la disculparea acestora, în funcţie de implicarea sau neimplicarea în cauză penală (Mitrofan,
Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 2000).
La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ, subiectul
completând în acest sens o declaraţie de consimţământ.
Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf nu rezolvă întreaga
problematică a probaţiunii într-o cauză penală, deoarece menirea ei nu este aceasta, iar
specialistul examinator nu este organ de urmărire penală abilitat cu competenţele
corespunzătoare. Această metodă contribuie la focalizarea investigaţiilor criminalistice, deschide
noi piste spre probaţiune, oferind informaţii absolut necesare acolo unde alte mijloace
investigative nu au acces.
Verificarea sincerităţii în cadrul cercurilor de suspecţi are un rol important în activitatea
de testare poligraf. Astfel, excluderile pe baza testării îndeplinesc o funcţie importantă şi utilă,
deoarece previn erorile judiciare şi orientează investigaţiile în vederea căutării altor suspecţi.
Unii invocă faptul că utilizarea poligrafului echivalează cu o ştirbire adusă demnităţii
persoanei, că aparatul în sine este afectogen, deoarece ar constitui un mijloc de intimidare care
poate determina persoana să mărturisească fapte pe care altfel nu le-ar fi recunoscut. Toate aceste
acuzaţii la adresa poligrafului sunt nefondate din punct de vedere ştiinţific, ele vehiculându-se
doar în acele medii în care se cunoaşte prea puţin sau aproape deloc valoare tehnicii poligraf. În
pofida acestei atitudini ostile pe care multe persoane o încearcă, testarea poligraf constituie în
multe ţări o practică obişnuită (SUA, Canada, Japonia, Israel, Coreea de Sud, India, Turcia,
Croaţia etc), iar în România este utilizată din ce în ce mai mult.
În România tehnica poligraf furnizează date pe baza cărora pot fi obţinuţi indici ce
permit:

25
• eliminarea suspecţilor ce se dovedesc a nu fi implicaţi în cauză, realizând o mare economie
de timp şi de muncă;
• identificarea autorilor de infracţiuni, indiferent de genul acestora;
• stabilirea sincerităţii declaraţilor persoanelor audiate;
• stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;
• soluţionarea contradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite ca părţi în
procesul penal;
• depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale.
În practica judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează comportamentul simulat,
astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită în mod nelimitat, fiind practic adaptabilă oricăror
situaţii.
Respectarea cu rigurozitate a metodologiei, atât din partea examinatorului, cât şi din
partea celor care dispun folosirea acestei tehnici, asigură exactitatea în examinări, orientează just
cercetările în cauzele penale curente, ajută la elaborarea unor noi ipoteze de lucru în cauzele
penale cu autori necunoscuţi etc.
Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobândindu-şi
statutul de metodă ştiinţifică intensivă, multifuncţională, de mare eficienţă împotriva
criminalităţii.
Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoaşteri, asigurând mărturisiri de o
reală forţă probatorie, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de probă, rămânând la latitudinea
legiuitorului să prevadă expres această posibilitate, iar practica judiciară să-i consolideze
valabilitatea ştiinţifică, în prezent recunoscută doar în anumite limite.
Important în privinţa utilităţii şi acurateţei tehnicii poligraf este specializarea
examinatorului. Acesta trebuie să stăpânească atât problemele fundamentale ale psihofiziologiei
comportamentului în general cât şi al persoanei în special. Examinatorul trebuie să dispună de
unele calităţi speciale, cum ar fi: empatie, perspicacitate, spirit de observaţie, echilibru moral-
afectiv, intuiţie profesională etc.
Rezultatele excepţionale obţinute în investigaţiile cu tehnica poligraf au dus la creşterea
receptivităţii parchetelor şi instanţelor de judecată din România. Raportul psihologic de
constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat, elaborat de specialiştii în tehnica
poligraf din România este supus liberei aprecieri a celor care instrumentează cauza penală,
potrivit atât intimei convingeri, cât şi conştiinţei lor juridice.

Întrebări de control

26
1. Care sunt fazele unei testări la poligraf?
2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească persoanele ce urmează să fie testate la
poligraf?
3. Precizaţi cadrul juridic al utilizării poligrafului în România.

TEMA 4
TERORISMUL CONTEMPORAN

PRECIZĂRI CONCEPTUALE

Terorismul - reprezintă o practică de rezolvare prin mijloace violente a


problemelor apărute între state, între grupuri de interes, organizaţii criminale din aceeaşi
ţară sau din ţari diferite, între indivizi, precum şi între aceştia şi organizaţii politice,
economice, ideologice, religioase, etnice, rasiale. Terorismul uzează de orice mijloace
pentru a-şi atinge obiectivele: asasinate izolate sau colective, luarea de ostatici,
ameninţarea cu moartea, mutilări, distrugerea bunurilor materiale, şantajul, subminarea
prestigiului, compromiterea etc.
Atacul terorist – este un act violent premeditat, realizat de organizaţii
conspirative cu caracter terorist sau de persoane individuale, împotriva unor demnitari
importanţi, a unor obiective (instituţii) politice, economice, culturale etc. Metodele
folosite sunt asasinarea, răpirea sau sechestrarea de persoane, şantajul, deturnarea de
mijloace de transport, plasarea de bombe în edificii publice, ambuscade, incendieri,
folosirea substanţelor otrăvitoare, toxice, radioactive, a germenilor patogeni etc.
Combaterea/contracararea terorismului – se referă la totalitatea măsurilor anti
şi contrateroriste. Acestea sunt acţiuni întreprinse de autorităţi pentru a preveni şi anihila
pericolul, incluzând măsuri speciale iniţiate de organele de ordine, de cele cu misiuni
informative, de structurile constituite pe linie de protecţie şi pază, precum şi de armată.
Aceste măsuri cuprind şi acţiunile întreprinse ca ripostă la un atentat terorist. În orice stat,
programul guvernamental de combatere a terorismului se referă la: prevenirea,
descurajarea şi riposta antiteroristă, realizate fiecare prin mijloace specifice.
Luarea de ostatici - procedeu de luptă teroristă, constând în răpirea,
sechestrarea unor personalităţi sau a unor cetăţeni obişnuiţi, utilizaţi ca monedă de

27
schimb sau ca mijloc de presiune asupra familiilor şi autorităţilor în scopul impunerii
condiţiilor avute în vedere de autorii răpirii. În ultimii ani, luarea de ostatici a devenit o
metodă favorită a terorismului politic, îndeosebi datorită largii publicităţi de care se
bucură asemenea evenimente.
Metodele teroriste - căile de care uzează grupurile teroriste pentru a-şi atinge
scopurile. Cele mai utilizate sunt:
- uciderea, răpirea, rănirea, sechestrarea de persoane cu funcţii politice foarte
importante sau a unor persoane oarecare, de regulă copii şi femei, ale căror suferinţă
afectează imediat şi profund opinia publică, urmărind ca aceasta să exercite presiuni
asupra organelor puterii, în sensul satisfacerii pretenţiilor teroriştilor;
- distrugerea unor obiective importante (centrale energetice, diguri, baraje, depozite de
materiale explozive etc.);
- distrugerea unor clădiri în care funcţionează organele puterii de stat, a unor poduri,
tuneluri, staţii de metrou, de cale ferată, de radio sau TV;
- avarierea, distrugerea, deturnarea unor autobuze cu călători, a unor avioane în zbor,
deraieri de trenuri, scufundarea sau capturarea unor nave de pasageri;
- mitralierea persoanelor aflate în gări, aerogări, la adunări publice, mitinguri etc.;
Definirea terorismului
Terorismul este considerat a fi cea mai imorală formă a violenţei exercitate în mod
organizat. Aceasta deoarece terorismul constituie o formă de război clandestin nedeclarat şi
neconvenţional, purtat fără nici un fel de reguli sau limitări umanitare. Prin proporţiile pe care la
atinge în prezent, acest fenomen generează un puternic sentiment de insecuritate în rândul
populaţiei.
Având drept caracteristică intimidarea prin acte de cruzime şi violenţă, iar ca mijloace
răpirea, asasinatul, şantajul, execuţiile sumare sau alte forme ale violenţei oarbe (explozii,
incendieri, distrugerea unor edificii publice, sabotajul unor mijloace de infrastructură etc.),
terorismul a fost prezent în toate epocile istorice, el caracterizându-se în fiecare perioadă prin
anumite trăsături specifice.
În prezent, aceste grave manifestări de violenţă se pot îndrepta împotriva ordinii
internaţionale sau a regimului socio-politic din interiorul statelor. Asemenea acte de violenţă pun
în pericol relaţiile internaţionale, constituie o ameninţare directă pentru pace, pot înrăutăţi relaţiile
dintre state, dintre popoare, prejudiciază climatul internaţional. Actele de teroare sunt metode

28
tipice folosite de grupările extremiste care, lipsite de aderenţă politică la mase, caută să atragă
atenţia lumii asupra existenţei lor, încercând astfel să creeze impresia falsă că ele sunt adevărate
forţe politice prezente în viaţa internaţională sau în cadrul propriului stat.
Pericolul reprezentat de terorismul transnaţional este şi mai mare deoarece organizaţiile
criminale constituite pe teritoriul unei ţări îşi formează legături cu sponsori sau chiar cu grupări
similare din alte ţări, dispuse într-o anumită arie geografică, îşi internaţionalizează acţiunile
criminale după anumite strategii bine conturate.
Escrocarea forţei de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, omorul,
lipsirea de libertate, şantajul, prostituţia, contrabanda, contrafacerea şi plasarea unor mijloace de
plată false şi corupţia reprezintă mijloacele principale prin care organizaţiile teroriste îşi susţin
activitatea, uneori profiturile fiind canalizate chiar spre unele afaceri legitime, prin sisteme
complicate de spălare a banilor.
Termenul de terorism provine din latinescul terror – terroris, care înseamnă frică, spaimă
sau teroare, provocate deliberat, prin acte de violenţă publică. Privit din această perspectivă,
terorismul este modalitatea de punere în executare a unor activităţi infracţionale prin teroare,
violenţă şi intimidare. De asemenea, terorismul reprezintă un complex de activităţi infracţionale,
săvârşite cu violenţă, care au drept scop atingerea unor obiective cu caracter politic.
Caracteristicile definitorii ale terorismului sunt:
a) violenţa şi ameninţarea cu violenţa
b) folosirea sistematică şi persistentă a violenţei
c) existenţa obiectivelor politice
d) terorismul – alternativa războiului convenţional
Grupările teroriste se pot împărţi în următoarele categorii:
- grupări etnice, religioase, naţionaliste;
- grupări care se autointitulează drept revoluţionare;
- grupări anarhiste care se remarcă prin absenţa unor scopuri politice clare şi precise,
ideologia lor fiind confuză şi eclectică;
- grupări patologice a căror motivaţie constă în lipsa de acomodare socială,
profesională, familială a membrilor lor;
- grupări extremiste care acţionează în unele ţări cu acordul tacit sau chiar cu sprijinul
guvernelor respectivelor state;
- mercenarii ideologici, pe care îi întâlnim cel mai frecvent în grupările teroriste cu
câmp de acţiune transnaţională.

29
Acţiunile grupărilor teroriste sunt proiectate astfel încât să producă următoarele
consecinţe:
a) să demonstreze incapacitatea guvernelor de a-şi proteja proprii cetăţeni,
funcţionarii publici şi misiunile diplomatice şi consulare acreditate în ţara respectivă;
b) să forţeze guvernele să ia măsuri suplimentare de securitate, inclusiv restrângerea
libertăţilor publice, fapt ce ar conduce la reacţii negative din partea populaţiei;
c) să determine cetăţenii statului vizat să exercite presiuni asupra guvernului
propriu pentru a înceta acţiunile care atrag acte teroriste.
Subiecţii vizaţi de acţiunea extremist – teroristă determină metodele şi procedeele care
sunt utilizate.
Persoanele reprezintă una din principalele categorii asupra cărora se fixează elementele
teroriste, urmărind suprimarea fizică a unor personalităţi marcante ale vieţii politice, economice şi
sociale care prin activitatea lor au lezat interesele organizaţiilor şi grupărilor teroriste. Prin
înlăturarea acestora se produce groaza şi nesiguranţa în rândul populaţiei, perturbarea activităţilor
de stat, haos şi dezordine.
Gama victimelor este foarte variată: şefi de stat, înalţi demnitari şi personalităţi politice,
diplomaţi, oameni de afaceri, comandanţi militari şi poliţişti, magistraţi, personalităţi influente
din comerţ şi industrie.
Asasinatul este forma cea mai odioasă a actului terorist îndreptat împotriva înaltelor
personalităţi. Pentru terorişti contează foarte mult valoarea de “exemplu” pe care o poate avea
comiterea unui atentat.
Răpirea de persoane se realizează în scopul ameninţării unei grupări politice,
economice, a guvernului sau a autorităţilor, cărora li se impun condiţii de ordin politic, juridic,
material, în conformitate cu interesele organizaţiei teroriste.
Sechestrarea de persoane sau luarea de ostateci reprezintă o acţiune de atentat la
integritatea fizică sau morală, desfăşurată prin reţinerea cu forţa a aşa-zişilor adversari marcanţi,
pentru a determina autorităţile să accepte condiţiile impuse, inclusiv preţul de răscumpărare în
bani.
Din categoria obiectivelor fixe vizate de grupările şi organizaţiile teroriste amintim:
ambasade, rezidenţe ale diplomaţilor, agenţii, birouri, reprezentanţe ale diferitelor organisme şi
tot ce prezintă interes din punct de vedere economic, militar etc.
Atacul obiectivelor mobile (deturnarea), ca metodă de acţiune a elementelor teroriste
reprezintă actul premeditat de capturare a unui mijloc de transport, de sechestrare sau ucidere a

30
echipajului şi pasagerilor. Deturnarea se execută asupra aeronavelor, mijloacelor de transport
rutiere, feroviare şi navale.
Ca mod de organizare, grupurile teroriste au la bază o structură piramidală şi
celulară, cu aplicarea riguroasă a principiului compartimentării, principiu care, în scopul păstrării
secretului total, interzice circulaţia informaţiilor în mod necontrolat. În acest sens, fiecare
participant la o acţiune va lua la cunoştinţă numai datele care îi sunt necesare pentru îndeplinirea
misiunii ce i-a fost încredinţată.
Celulele componente sunt formate, de regulă, din 5 – 6 persoane plus un conducător,
fiecare celulă bucurându-se de independenţă şi iniţiativă operaţionlă, în raport cu împrejurările
concrete în care acţionează. În acest fel se asigură cu mare eficienţă atât păstrarea secretului, cât
şi flexibilitatea şi operativitatea. De asemenea, disciplina deosebit de aspră la care sunt supuşi
membrii grupurilor şi celulelor are menirea să asigure o supunere necondiţionată faţă de
conducători. Cei care încalcă acest principiu sunt suprimaţi fizic, de regulă pe loc.

Întrebări de control
1. Definirea terorismului.
2. Care sunt metodele teroriste?

TEMA 5

ABORDĂRI ALE TERORISMULUI

Abordarea politică
Terorismul este determinat de o multitudine de factori: politici, economici, sociali,
psihologici, religioşi etc. Deoarece terorismul este un fenomen multicauzal ar fi eronat să
explicăm acest fenomen printr-o singură cauză. Paul Wilkinson (1977) consideră că, în
general, cauzele revoluţiilor şi a violenţelor generate de politică sunt cauze ale terorismului.
Acestea includ conflictele etnice, religioase, ideologice, sărăcia, stresul produs de
modernizare, inegalitatea politică, lipsa unor canale de comunicare paşnice, existenţa unui
grup revoluţionar, incompetenţa sau slăbiciunea guvernamentală, neîncrederea într-un anumit
regim şi divizări între liderii partidelor politice.

O alternativă la ipoteza conform căreia teroristul se naşte cu anumite trăsături de


personalitate care îl determină să devină terorist, este aceea conform căreia cauzele de bază

31
ale terorismului pot fi găsite în influenţele determinate de factorii din mediul social. Mediile
care conduc la propagarea şi instigarea la terorism sunt atât internaţionale cât şi naţionale.

Abordarea organizaţională

Unii analişti sunt adepţii unei abordări organizaţionale a terorismului şi consideră


terorismul ca un demers strategic, raţional al acţiunii decise într-un anumit grup
(Crenshaw, 1995). În opinia sa terorismul nu este realizat de către un singur individ, ci
aceste acte sunt comise de către grupuri care ajung la decizii colective bazate pe opinii
împărtăşite, deşi nivelul de aderare la grup şi părerile membrilor grupului variază.
Crenshaw nu a demonstrat această teorie prin studii de caz, care să arate
modul în care deciziile sunt luate în mod colectiv în grupurile teroriste. Acest tip de
informaţie ar putea fi obţinută foarte greu şi, probabil, printr-o autobiografie sau prin
intermediul unui informator plătit de poliţie. Crenshaw poate avea parţial dreptate, dar
abordarea sa organizaţională pare să fie mai relevantă în cazul grupărilor de gherilă.
Alte grupări, cum ar fi cultele religioase, sunt întotdeauna
dominate de către un singur individ care este liderul.

Abordarea fiziologică

Abordarea fiziologică a terorismului sugerează că rolul mass-media în


promovarea şi răspândirea terorismului nu poate fi ignorat în stabilirea cauzelor
terorismului. Datorită ariei largi de acoperire a terorismului, metodele, cererile şi
scopurile teroriştilor sunt repede asimilate de către potenţialii terorişti. Răspândirea
terorismului a primit o atenţie deosebită în anii 1980. David G. Hubbard (1983) ia în
considerare o abordare fiziologică a terorismului în analiza cauzelor acestuia. El discută
despre trei substanţe produse în organism sub influenţa stresului: a)norepinefrina, b)
acetilcolina,; c) endorfina. Deoarece aceste substanţe apar la terorişti, Hubbard a
concluzionat că, o mare parte din violenţa teroristului, se poate găsi în fiziologia sa, ca
reacţie la stres. Concluziile autorului sugerează că, un rol important în extinderea
terorismului îl are efectul de contagiune.

Abordarea psihologică

32
Psihologii care au studiat terorismul sunt interesaţi în principal de terorist ca
subiect, de modul de recrutare al acestuia, de încadrarea lui în grupul terorist, de
personalitatea sa, de credinţele, motivaţiile şi cariera de terorist.

Ipoteza generală a terorismului

Dacă se acceptă ideea conform căreia teroriştii sunt creaţi şi nu născuţi astfel,
întrebarea care se pune este: ce fenomen determină transformarea individului în terorist?
Studiile realizate în acest domeniu se focalizează pe câteva teorii. Astfel, teoria lui Olson
sugerează că participanţii la o violenţă revoluţionară îşi prezic comportamentul printr-un
calcul raţional al costurilor şi beneficiilor conform căruia violenţa este cel mai bun mod
de acţiune în condiţiile sociale date.

Ipoteza dezangajării morale

Această ipoteză include toate modalităţile prin care o persoană neutralizează sau
elimină orice inhibiţie pe care o are despre comiterea unui anumit act de violenţă.
Anumite patternuri includ imaginarea propriei persoane ca un erou, minimalizarea răului
produs, dezumanizarea victimei etc. Autorii actelor violente se ascund deseori în spatele
vieţii de familie, a soţiilor sau a copiilor lor.

Ipoteza frustrării datorită marginalizării, sărăciei, şomajului sau alienării


sociale

Această ipoteză încearcă să explice terorismul, având în vedere faptul că teroriştii


provin din grupări care experienţiază marginalizarea, sărăcia, şomajul şi alienarea socială.
Persoanele cu asemenea dezavantaje sociale riscă să fie foarte susceptibile de a fi
implicate în acte de violenţă, care se intersectează cu terorismul

Ipoteza frustrare-agresiune

Ipoteza frustrare-agresiune asupra violenţei este proeminentă în literatură,


bazându-se în mare parte pe ipoteza deprivării relative propuse de Ted Robert Gurr
(1970), expert în comportament agresiv şi mişcări violente. Un alt susţinător al acestei
teorii este Joseph Margolin (1977) care apreciază comportamentul celor mai mulţi dintre
terorişti ca fiind un răspuns la diverşi factori politici, economici sau la anumite obiective
personale. Alţi cercetători consideră ipoteza frustrare-agresiune ca fiind simplistă, bazată

33
pe o eroare conform căreia agresiunea este întotdeauna o urmare a frustrării. Franco
Ferracuti (1982), profesor la Universitatea din Roma relevă faptul că o mai bună abordare
a acestei probleme este realizată prin prisma teoriei subculturale, care ia în considerare
faptul că teroriştii trăiesc în propriile lor subculturi, cu propriile lor sisteme de valori.

Vulnerabilitatea la fanatism

“ Fanaticul “ este o persoană implicată în mod profund într-o cauză religioasă.


Credinţa domină aspectele esenţiale ale vieţii sale, iar ceea ce este în contradicţie cu
aceasta este ignorat. Sentimentele de compasiune sunt inhibate, individualitatea este
înlocuită atât cu aderarea la un grup de persoane care împărtăşesc aceiaşi credinţă, cât şi
cu supunerea faţă de lideri. Pentru fanatic lumea este împărţită în două: cei care sunt cu
el şi cei care sunt împotriva lui. Nu există decât prieteni şi duşmani.

Ipoteza identităţii negative

Utilizând teoria lui Erikson de formare a identităţii negative, şi în mod particular


conceptul de identitate negativă, psihologul Jeanne N. Knutson (1981) sugerează că
teroriştii îşi asumă în mod conştient o identitate negativă. Aceasta implică o reprimare
puternică a unui rol care este perceput ca dezirabil şi acceptat de către indivizi, familie
sau comunitate. În opinia lui Knutson, teroriştii se implică în acte de terorism ca rezultat
al sentimentelor de furie şi neajutorare generate de lipsa unor alternative.

Ipoteza furiei narcisistice

Luând în considerare abordarea conform căreia teroriştii suferă de maladii


mentale, această ipoteză se referă la evoluţia unui terorist. Dacă narcisismul primar sub
forma „eului grandios” nu este neutralizat prin testarea realităţii, acesta produce indivizi
sociopaţi, aroganţi şi cărora le lipseşte consideraţia faţă de ceilalţi. În mod similar, dacă
forma psihologică a ego-ului parental idealizat nu este neutralizată prin testarea realităţii,
se poate produce o atitudine de neajutorare, şi eşecul narcisistic poate determina reacţii de
furie şi dorinţa de a distruge sursa care a provocat rănirea acestuia. Crayton (1983)
apreciază că terorismul apare ca o manifestare specifică a furiei narcisiste şi în contextul
în care narcisistul este rănit.

Ipoteza psihopatologiei sau a tulburărilor mentale grave

34
Este de la sine înţeles că persoanele care comit masacre, abuzuri, distrugeri, au
fost privite ca inumane, nebune. Berkowitz (1972) descrie 6 tipuri psihologice care au
predispoziţii spre terorism: paranoid, paranoid-schizofrenic, borderline, pasiv-agresiv,
sociopatic, schizofrenic. El consideră că sociopaţii au cele mai multe predispoziţii în a
folosi violenţa prin arme de distrugere în masă. După 30 de ani cercetările au arătat că
sunt puţine evidenţe care să demonstreze că teroriştii pot fi diagnosticaţi ca suferind de
afecţiuni psihologice. Jessica Stern (1999), expert în terorism nuclear, consideră că
schizofrenii şi sociopaţii ar dori să comită acte de distrugere în masă, dar este prea puţin
probabil să aibă şanse de reuşită. Mai mult, organizaţiile teroriste sunt probabil refractare
la înrolarea unor persoane bolnave psihic în gruparea lor şi că, mai mult ca sigur, există
un control informal în cadrul căruia psihopatologia este exclusă din organizaţii.

Religia ca teorie asupra terorismului

Aproape un sfert din toate cele mai periculoase grupări teroriste sunt motivate în
principal de către aspecte religioase (Hoffman, 1993). Teroriştii consideră că Dumnezeu
nu numai că le aprobă acţiunile, dar tot el este cel care le cere aceste acţiuni. Cauza lor
este sacră şi constă într-o combinaţie între speranţa în viitor şi răzbunarea faţă de trecut.
Trucul de folosire cu succes a terorismului în numele religiei se bazează
pe convingerea credincioşilor sau convertiţilor că „o îndatorire neglijată” există în însăşi
partea bazală a credinţei, a religiei. Aşadar, terorismul religios nu se rezumă la
extremism, fanatism, secte, culte, etc., ci la interpretarea fundamentalistă sau militantă a
propriei doctrine sau credinţe. Cea mai mare parte a tradiţiilor religioase este saturată cu
imagini de violenţă, distrugerea şi autodistrugerea fiind partea centrală a logicii oricărei
religii (Juergensmeyer, 2001). Patternul uzual este acela că un lider spiritual are tendinţe
către mesianism. Ulterior acest lider îşi dezvoltă charisma şi devine propagator al
doctrinei. Începe să combine problemele religioase cu cele politice, iar textele sacre sau
puţinele simboluri deţinute de către religia respectivă iau noi semnificaţii. Adesea aceste
simboluri sunt proclamate ca fiind o parte importantă în istoria religiei respective, dar
care au fost oarecum neglijate. În cazul în care cineva trădează această moştenire sacră
este blamat.

35
Odată ce este identificat un inamic, mişcările religioase împrumută ideea
suveranităţii faţă de regimul politic şi încep să se perceapă ca un apărător legitim al
credinţei şi un restaurator al demnităţii propriei ţări. Acest „apărător” îşi justifică
acţiunile teroriste numai faţă de Dumnezeu, pentru că acesta i-a ales pe ei pentru această
misiune sacră.

. Teroriştii religioşi îşi aleg date în care venerează martirii, pentru că astfel
acaparează noi credincioşi. Martirul nu este folosit doar pentru a recruta noi membri, ci se
dezvoltă o întreaga mitologie în jurul acestuia (Ranstorp, 1996). Ţintele sunt alese nu din
raţiuni strategice, ci din raţiuni simbolice, iar repercusiunile unui atac sunt şi ele bine
coordonate. Scopul este de a da impresia impresia că grupul este mai mare sau mai
puternic decât în realitate.

Întrebări de control

1. Care sunt principalele abordări ale terorismului?

2. Precizaţi ipoteza frustrare – agresiune.

3. Descrieţi religia ca teorie asupra terorismului.

TEMA 6

PRINCIPALELE ORGANIZAŢII TERORISTE CONTEMPORANE

ORGANIZAŢII TERORISTE ISLAMISTE


Orice încercare de clasificare a organizaţiilor teroriste nu poate surprinde varietatea şi
complexitatea fenomenelor moderne de terorism. Studierea literaturii de ştiinţe sociale dedicate
terorismului scoate la iveală o mulţime de informaţii despre grupările implicate în acest moment
în activităţi teroriste la originea cărora se află naţionalismul, separatismul, rasismul, credinţa în
grupări paramilitare, ideologia de extremă stânga, fundamentalisul religios etc. Pentru a obţine o
imagine preliminară a principalelor tipuri de terorism contemporan trebuie să adăugăm la această
listă de terorisme substatale fenomenul terorii de stat şi al terorismului de stat ( Terorismul, 2001,
colectiv).

36
Islamismul, a treia religie a lumii are în prezent peste un miliard de credincioşi,
adică o cincime din populaţia globului. Majoritatea musulmanilor trăiesc în Africa şi Orientul
Apropiat. Musulmanii pot fi împărţiţi în tradiţionalişti, adică cei care nu doresc nici un fel de
reforme sau schimbări, fundamentalişti, cei care cheamă la întoarcerea către izvoarele “islamului
pur” din secolul VII şi modernişti, care consideră că islamul trebuie reformat.
Între tradiţionalişti se află musulmanii din Arabia Saudită. Fundamentaliştii sunt
influenţi în Iran, Sudan şi Afganistan. Musulmanii din Libia sunt modernişti. Dintre aceste
tendinţe cea mai activă şi totodată cea mai periculoasă este cea a fundamentalismului islamic,
care pretinde că deţine rolul conducător în întreaga lume islamică.

FRONTUL POPULAR PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI (FPEP)


Având ca sponsori state precum Yemenul de Sud şi Libia, această organizaţie a fost
înfiinţată în anul 1967 de către George Habash. Este cea mai importantă organizaţie politică şi
militară palestiniană de orientare marxist–leninistă şi militează pentru o revoluţie panarabă.
George Habash, liderul organizaţiei, s-a pregătit ca medic la Universitatea
Americană din Beirut. El a organizat în 1968 deturnarea unui avion al companiei El Al, fiind
primul lider arab care a exportat terorismul palestinian în Europa.
FPEP este răspunzător de comiterea a numeroase atentate teroriste internaţionale în
perioada 1970 – 1977. Din 1978 a executat un mare număr de acţiuni îndreptate împotriva
cetăţenilor israelieni şi chiar a unor arabi moderaţi. Totodată, a asigurat instruirea unor terorişti
din toată lumea, bucurându-se de sprijinul serviciilor secrete din Libia, Siria şi Irak. Din rândurile
FPEP s-au desprins mai multe grupări de diferite orientări.
Ca rezultat al publicităţii făcute atentatelor sale, FPEP şi-a atras condamnarea
publică, inclusiv din partea fostelor ţări comuniste, motiv pentru care şi-a încetat activitatea
teroristă internaţională, canalizându-se spre dezvoltarea forţelor sale convenţionale în vederea
purtării unui război cu Israelul.

FRONTUL DEMOCRATIC PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI (FDEP)


S-a desprins în anul 1969 din Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. FDEP
consideră că obiectivele politice ale palestinienilor pot fi înfăptuite numai printr-o revoluţie a
maselor. Poziţia FDEP se situează între Yasser Arafat şi grupurile radicale, respingând totuşi
disponibilitatea manifestată de OEP pentru dialog cu Israelul.
Organizaţia are ca obiective schimbarea pe cale revoluţionară a lumii arabe, vizând în
special monarhiile conservatoare şi afirmarea constantă a “ostilităţii şi rezistenţei sale” la politica

37
americană din regiune, afirmându-şi solidaritatea cu toate mişcările naţionale de eliberare care
luptă contra imperialismului şi rasismului.
Membrii organizaţiei au fost antrenaţi în fosta URSS şi în Cuba. Acţionează mai ales în
Israel şi pe teritoriile arabe ocupate de acesta.

FRONTUL DE ELIBERARE A PALESTINEI (FEP)


S-a desprins la jumătatea anilor ’70 din Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei
– Comandamentul General. Ulterior s-a scindat în trei fracţiuni: pro-OEP, pro–siriană şi pro–
libaneză. Conducerea pro–OEP a fost asumată de Muhammad Abbas (numit Abu Abbas), care în
1984 a devenit membru al Comitetului Executiv al OEP, iar în 1991 l-a părăsit. Acţiunile teroriste
au dus la condamnarea internaţională a lui Abu Abbas şi a fracţiunii sale.
Celelalte două grupări ale FEP continuă să vizeze şi în prezent obiective americane
şi israeliene.

“AL – FATAH”
Mai poartă numele de “Al–Asifa” (furtuna). Sub conducerea lui Yasser Arafat, Al-
Fatah a intrat în anul 1968 în compunerea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Al-Fatah
deţine o poziţie dominantă încă din 1969. Cadrele de comandă ale mişcării Al-Fatah au fost
expulzate din Iordania în urma confruntărilor cu armata acestei ţări în anii 1970 (“Septembrie
negru”) şi 1971. Invazia israeliană din Liban (1982) a dat o grea lovitură organizaţiei Al-Fatah.
După ce a suferit o înfrângere militară totală în Liban (operaţiunea “Pace în Galileea”), forţelor
Fatah li s-a permis să părăsească Beirutul în masă, stabilindu-şi cartierul general la Tunis.
Obiectivele organizaţiei rămân crearea unui stat palestinian independent. Efectivul grupării Fatah
este apreciat la 6.000 – 8.000 de persoanei, dislocate în baze din Liban şi alte ţări din Orientul
Mijlociu. Pentru executarea unor acţiuni speciale, Fatah dispune de nuclee operative, cum sunt
“Forţa” şi “Grupul Hawai”. Sunt menţinute în continuare legături strânse pe linie politică şi
financiară cu Arabia Saudită, Kuweit, Iordania şi alte ţări.

HAMAS (MIŞCAREA ISLAMICĂ DE REZISTENŢĂ)


Hamas s-a format în anul 1987 ca o prelungire a ramurii palestiniene a “Frăţiei
Musulmane”, fondatorul său fiind şeicul Ahmed Y'Amin ucis în luna martie 2004 de către armata
israeliană. Cartierul general al Hamas se află în Fâşia Gaza şi acţionează pe teritoriile arabe
ocupate de Israel. Această grupare fundamentalistă respinge orice tratative cu Israel, căruia nu-i
recunoaşte dreptul la existenţă. Ajutată cu fonduri din Kuweit şi Arabia Saudită, Hamas se bucură

38
de sprijinul a aproximativ 40% dintre palestinienii de pe teritoriile arabe ocupate, ceea ce-i
permite să concureze cu OEP (cu care, de altfel, are relaţii oficiale) pentru controlul intifadei,
adică a revoluţiei antiisraeliene a palestinienilor.
Dacă în anii ’80 israelienii îi acceptau tacit pe cei din Hamas, cu scopul de a contracara
OEP-ul, în prezent această grupare este considerată mai periculoasă nu numai datorită atentatelor
comise, ci şi din cauză că respinge tratativele de pace.
Liderul mişcării Hamas, Abdelazis Al-Rantissi a fost omorât în luna aprilie 2004.

ABU NIDAL (OAN)


Organizaţia Abu Nidal (nume care înseamnă “dedicat total luptei”) mai este
cunoscută şi sub următoarele denumiri: “Consiliul Revoluţionar Fatah”, “Brigăzile Revoluţionare
Arabe”, “Septembrie Negru” sau “Organizaţia Revoluţionară a Musulmanilor Socialişti”. Sub
conducerea lui Abu Nidal, pe numele său adevărat Sabri Khalil al-Banna, aeastă grupare teroristă
internaţională s-a desprins din OEP în 1974. Organizaţia are în componenţă diverse comitete
funcţionale (politice, militare, financiare etc.) care coordonează diferitele compartimente
specializate de activitate.
Chiar dacă a fost sponsorizată de Irak , Siria şi Libia, organizaţia lui Abu Nidal şi-a
menţinut o linie politică proprie. Cu toate că multe acţiuni au coincis cu interesele statelor
finanţatoare, organizaţia lui Abu Nidal a întreprins numeroase operaţiuni teroriste individuale.
Printre ţinte se numără Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Israelul , organizaţiile
palestiniene moderate, OEP şi diferite ţări arabe.
Gruparea este solidă din punct de vedere financiar, fiind una din cele mai puternice
organizaţii teroriste. Ea beneficiază de ajutoare consistente din partea sponsorilor. O parte din
fonduri provin fie din şantaj, fie din activităţi economice proprii (companii de afaceri, societăţi
comerciale, cotizaţii etc.).
Organizaţia Abu Nidal a fost caracterizată de specialişti ca fiind “una dintre cele mai
sângeroase grupări palestiniene”.

HEZBOLLAH ( PARTIDUL LUI ALLAH)


Este o organizaţie radicală cunoscută şi sub numele de “Jihadul Islamic”,
“Organizaţia Revoluţionară a Dreptăţii” sau “Organizaţia Oprimaţilor”, urmăreşte crearea pe cale
revoluţionară a unui stat islamic, după modelul iranian în Liban şi distrugerea tuturor influenţelor
nonislamice din zonă. Cu un efectiv apreciat la câteva mii de oameni, Hezbollah acţionează în
zona râului Bekaa, suburbiile de sud ale Beirutului şi Libanului. Primeşte sprijin politic,

39
diplomatic, financiar şi militar (armament şi muniţie, pregătire de luptă etc.) din partea Iranului şi
Siriei. Obiectivul acestei organizaţii este ca ea să devină principala mişcare islamică din Liban şi
să forţeze Vestul să părăsească regiunea. Din aceste motive, Hezbollah are o orientare puternic
antiisraeliană şi antioccidentală.

AL – QAEDA
Al-Qaeda este o reţea internaţională de terorism înfiinţată în anul 1988 de către
Osama bin Laden, pentru a-i reuni pe arabii care luptaseră în Afganistan împotriva
invaziei sovietice. Această organizaţie caută să elimine din ţările musulmane “influenţa
profană a Vestului” şi să înlocuiască guvernele lor cu regimuri fundamentalist-islamice.
Sub egida “Frontului Mondial Islamic pentru Jihad împortiva Evreilor şi a Cruciaţilor”, a
dat publicităţii o declaraţie în care se afirmă că este de datoria oricărui musulman să
ucidă cetăţeni americani, civili sau militari, şi aliaţi ai acestora oriunde s-ar afla.
Al-Qaeda reprezintă un conglomerat de grupări răspândite în toată lumea
operând ca o reţea, cu prezenţă în: SUA, Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania,
Tajikistan, Uzbekistan, Siria, Xinjiang din China, Pakistan, Bangladesh, Malaezia,
Indonezia, Filipine, Liban, Irak, Arabia Saudită, Kuveit, Bahrain, Yemen, Libia, Tunisia,
Bosnia, Kosovo, Cehia, Kashmir, Sudan, Somalia, Kenia, Tanzania, Azerbaijan, Etiopia,
Uganda etc.
Osama bin Laden s-a născut în Jidda, Arabia Saudită, aproximativ în anul 1955,
licenţiat în inginerie şi administraţie publică. Este fiul multimiliardarului Muhammad bin
Laden, un magnat în construcţii. În timp ce era student la Jidda, Osama bin Laden a intrat
în “Frăţia Musulmană”, o grupare radicală care dorea să întemeieze un stat panislamic. Se
presupune că Osama bin Laden a moştenit 300 de milioane de dolari cu care îşi
finanţează organizaţia. Al-Qaeda include şi organizaţii care adună fonduri suplimentare,
solicitând donaţii de la susţinători cu aceeaşi ideologie sau sustrăgând fonduri ilicite de la
diferite organizaţii caritabile islamice.
Vertical, Al-Qaeda îl are pe Osama bin Laden – emirul general, urmat de liderii
Al-Qaeda şi liderii grupărilor constituente. Orizontal, este formată din 24 grupări
constituente. Organizaţia dispune de un consiliu consultativ şi de 4 comitete: militar,
religios-legal, financiar şi media. Membrii desemnaţi ai acestor comitete, în special cei
din comitetul militar, conduc operaţiuni pentru bin Laden şi comandanţii operaţionali.

40
Mamdouh Mahmud Salim este co-fondatorul organizaţiei Al-Qaeda, iar
Mohammed Atef, cumnatul lui bin Laden, supraveghea antrenarea membrilor
organizaţiei. Ei au fost acuzaţi în legătură cu atentatele cu bombă din 1998 asupra
ambasadelor americane din Kenya şi Tanzania, care s-au soldat cu 224 morţi şi peste 400
de răniţi.
După atacul terorist din 11 septembrie 2001 din SUA, ca urmare a măsurilor
speciale de securitate, activitatea organizaţiei Al-Qaeda s-a restrâns .

Alte organizaţii teroriste


PATRIA BASCĂ ŞI LIBERTATEA (ETA)
A fost fondată în anii ’50, având drept scop crearea unui stat basc independent. În
vederea atingerii obiectivului său, ETA a urmărit provocarea unei crize economice în regiunea
spaniolă bască prin terorizarea oamenilor de afaceri. În 1973 ETA l-a asasinat pe premierul
spaniol, amiralul Luis Carerro Blanco. Un an mai târziu s-a scindat în două fracţiuni: ETA
Politică - Militară şi ETA Militară, prima fracţiune devenind inactivă în urma unei legi interne
din 1982.
În primăvara anului 1992, ETA a devenit o organizaţie în curs de destrămare,
ajungând în pragul falimentului financiar. Datorită presiunii exercitate de organele specializate
ale statului şi datorită refuzului tot mai amplu al populaţiei basce de a plăti această mafie, ETA a
suferit o considerabilă transformare. ETA Militară condusă de Jose Ternera a rămas puternică şi
continuă să aibă legături politice cu partidul Harri Batasuna, rămânând o grupare vehementă şi
agresivă antiguvernamentală.

ARMATA ROŞIE JAPONEZĂ (ARJ)


Organizaţia a fost creată în anul 1970, în urma rupturii Fracţiunii Japoneze din Liga
Comunistă a Armatei Roşii, cu scopul unificării tuturor grupărilor anarhiste de stânga din
Japonia, crearea unei “republici populare” în Japonia, precum şi sprijinirea revoluţiei marxist –
leniniste mondiale prin comiterea de atentate teroriste. Zona de operare a ARJ nu s-a limitat la
Japonia, organizaţia fiind activă în toată Asia, în Orientul Mijlociu şi chiar şi în Europa de Vest.
Are aproximativ un număr de 600 de membri oficiali, dar un număr necunoscut de simpatizanţi.
ARJ a fost condusă de Fusako Shigenobu până în noiembrie 2000, când a fost arestată.
Scopul ARJ a fost de a răsturna guvernul japonez şi monarhia, precum şi ajutorarea
mişcării revoluţionare mondiale. Prin Shigenobu, ARJ a avut relaţii strânse cu grupările teroriste
palestiniene. Stadiul actual al acestor relaţii este necunoscut.

41
ARMATA SECRETĂ ARMEANĂ PENTRU ELIBERAREA ARMENIEI (ASAEA)
Mai este cunoscută sub numele de “Grup Orly” sau “Organizaţia 3 Octombrie”.
Grup terorist armean de orientare marxist-leninistă, a fost fondat în 1975 la Beirut şi are legături
strânse cu Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. Scopul său declarat este acela de a obliga
guvernul turc să-şi asume public responsabilitatea pentru masacrarea unui mare număr de oameni
de către soldaţii turci în 1896 şi, din nou, în 1915 (când s-au înregistrat 1,5 milioane de victime),
să plătească despăgubiri şi să cedeze o parte din teritoriu statului armean.
Cu un efectiv apreciat la câteva sute de membri, ASAEA acţionează în Liban, Europa
Occidentală, Armenia, SUA şi Orientul Mijlociu. Primeşte ajutor, inclusiv protecţie şi facilităţi
pentru instruirea luptătorilor, din partea Siriei şi Libiei.

FACŢIUNEA ARMATA ROŞIE (FAR)


Aceasta a apărut în anii ’60 ca mişcare studenţească de protest. Numele iniţial al
organizaţiei a fost “Baader Meinhof Commando”, grupul având drept scop distrugerea
capitalismului apusean şi accelerarea generalizării sistemului marxist. Deşi liderii iniţiali ai
mişcării au fost capturaţi sau forţaţi să părăsească Germania, FAR a supravieţuit de-a lungul
anilor, dovedind o capacitate uimitoare de regenerare. După fiecare lovitură primită, FAR şi-a
accentuat şi diversificat acţiunile teroriste.
FAR şi-a propus folosirea terorismului pentru distrugerea bunelor relaţii germano-
americane, în special prin atacarea “ţintelor” americane din Germania. Liderii FAR sunt recrutaţi
din rândul membrilor cu o educaţie solidă, majoritatea acestora fiind licenţiaţi în medicină, drept
sau ştiinţe tehnice. FAR menţine contacte cu grupuri teroriste şi indivizi neafiliaţi din Franţa,
Belgia, Irlanda, Italia etc.

BRIGĂZILE ROŞII (BR)


Brigăzile Roşii, de orientare marxist-leninistă, au apărut în anul 1969 cu scopul de a
crea un stat italian revoluţionar prin luptă armată, separat de aliaţii săi occidentali. În 1984,
Brigăzile Roşii s-au scindat în două facţiuni: Partidul Comunist Combatant (BR-PCC) şi Uniunea
Combatanţilor Comunişti (BR-UCC).
Gruparea iniţială s-a concentrat pe asasinate şi răpiri de funcţionari guvernamentali
italieni şi pe ţinte din sectorul privat. În 1978 l-a asasinat pe fostul prim-ministru Aldo Moro.

42
După anul 1989, ca urmare a arestărilor efectuate de autorităţile italiene şi franceze,
gruparea a rămas în mare parte inactivă. O parte din membri locuiesc ilegal în diferite tări din
Europa.

ARMATA REPUBLICANĂ IRLANDEZĂ (IRA)


Grupare teroristă radicală, de orientare marxistă, a luat fiinţă în anul 1969. Având ca
zone de acţiune Irlanda de Nord, Anglia şi Europa de Vest, IRA urmăreşte ca, printr-o campanie
teroristă de uzură, să scoată Irlanda de Nord din componenţa Regatului Unit şi să constituie un
stat irlandez unitar. IRA s-a despărţit în două aripi: cea Oficială (OIRA) şi cea Provizorie (PIRA).
Iniţial, amândouă aripile erau militant agresive, dar începând cu anii ’70, “Oficialii” au optat
pentru nonviolenţă.
Terorismul practicat de PIRA urmăreşte convingerea populaţiei din Irlanda de Nord
şi Anglia de a face presiuni asupra guvernului britanic, forţându-l să se retragă din Ulster,
lăsându-i pe irlandezii catolici şi unioniştii protestanţi să-şi rezolve singuri conflictul. Prin
folosirea “provizorie” a violenţei, PIRA speră să atragă atenţia opiniei publice mondiale asupra
luptei lor împotriva ocupaţiei britanice, fapt care să ducă la presiuni internaţionale asupra
guvernului Regatului Unit.
Sprijinul financiar pentru IRA provine de la cetăţenii americani de origine irlandeză,
din încasarea aşa-numitelor “taxe revoluţionare” percepute de la întreprinderile particulare sau
din activităţi criminale propriu-zise: jafuri şi spargeri de bănci, răpiri de persoane în vederea
răscumpărării, trafic cu arme şi muniţii etc. IRA a primit importante sume de bani şi de la
guvernul libian. Pe teritoriul Libiei, membrii IRA au beneficiat chiar de instrucţie militară
gratuită.
Organizaţii ale terorismului de stat
Există în lume ţări care utilizează terorismul nu numai faţă de proprii cetăţeni, dar şi ca
pe un mijloc de presiune pe plan internaţional. Terorismul susţinut de state suverane este
principala formă de terorism care ameninţă lumea contemporană, conflictele etnice şi
extremismul religios putând folosi drept ocazie pentru escaladarea actelor de terorism. Terorismul
de stat poate fi considerat ca fiind componenta cea mai gravă a problemei teroriste.
Deşi cele şase state care figurează pe lista Departamentului de Stat al SUA ca ţări care
finanţează terorismul (Iran, Irak, Liban, Siria, Cuba şi Coreea de Nord), şi-au diminuat în ultimii
ani sprijinul acordat acţiunilor teroriste, ele nu au renunţat în totalitate la folosirea terorismului ca
instrument politic.

43
Folosirea violenţei de către state conduse de extremişti religioşi este o tendinţă
îngrijorătoare, chiar dacă majoritatea atentatelor nu ţintesc direct interesele SUA. Cu toate
acestea, în opinia responsabililor Departamentului de Stat, unele grupări care până acum au atacat
guverne prietene Statelor Unite, vizând astfel doar indirect interesele americane, vor putea în
viitor să-şi extindă activitatea şi să ţintească în mod nemijlocit spre aceste interese.
Problemele etnice apărute după sfârşitul războiului rece au transformat conflictele într-o
sursă a terorismului. În ceea ce priveşte terorismul internaţional, efortul unor state ca SUA, are ca
scop reducerea şi eventual eliminarea sprijinului acordat grupărilor teroriste de către guverne
iresponsabile. Procurarea armelor, a locurilor şi mijloacelor necesare instruirii militare, cât şi
oferirea unui loc de refugiu pentru cei urmăriţi penal, reprezintă factori care fac ca periculozitatea
acestui tip de terorism să fie şi mai mare.

Întrebări de control
1. Care sunt principalele organizaţii teroriste?
2. Specificul organizaţiei teroriste Al-Qaeda.
3. Prezentaţi gruparea teroristă Armata Republicană Irlandeză (IRA)

TEMA 7
PROFILUL PSIHOLOGIC AL TERORISTULUI

Cercetarea complexă a fenomenului terorist, sub toate aspectele sale, deschide


perspectivele explicării ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o
fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate în direcţia prevenirii şi combaterii
tuturor actelor teroriste.
Teroristul face parte din categoria infractorilor de profesie, adică din categoria acelora
care îşi dedică întreaga existenţă activităţilor infracţionale. De obicei aceştia debutează ca
infractori încă de la vârste fragede, fiind ulterior racolaţi de către unii membri ai crimei
organizate. El va fi instruit de către grupările teroriste, formându-i-se deprinderi şi abilităţi
tehnice de înalt specialist, devenind capabil să-şi îndeplinească misiunea întocmai indicaţiilor

44
primite, evitând depistarea lui. Dacă aceasta totuşi are loc, el va fi pregătit pentru anchetă şi
judecată.
Prin actele şi mijloacele pe care şi le propun, prin valorile ideologice sub care acţionează,
cât şi prin modul de recrutare, selecţionare, instruire şi antrenament, în grupurile teroriste nu pot
intra şi rezista orice fel de persoane, ci numai acelea care dispun de anumite trăsături ale
personalităţii.
Sub aspect aptitudinal, teroriştii sunt persoane bine dotate fizic şi intelectual, rezistente la
condiţii dificile de viaţă şi la un antrenament dur. Definitorii pentru profilul lor caracterial şi
volitiv sunt curajul, stăpânirea de sine, tenacitatea şi cruzimea, fiind apţi pentru orice act de
agresiune şi gata de orice risc. Aceste trăsături sunt potenţate şi dezvoltate prin antrenamente
specifice şi prin procesul de îndoctrinare ideologică sau religioasă care urmăreşte fanatizarea
teroristului, “câştigarea” lui totală pentru cauza grupului, asociată cu rezistenţa la orice presiuni
morale, afective sau logice.
Din punct de vedere motivaţional există următoarele tipuri psihologice de terorişti:
Răzbunătorul acţionează sub impulsul determinant al dorinţei de revanşă pentru un
afront personal primit anterior, victima actului terorist urmând “să plătească” cu viaţa sau
libertatea pentru gestul prin care l-a lezat pe terorist sau ideile acestuia.
Infractorul de drept comun urmăreşte satisfacerea prin actul violent respectiv, a unor
interese de cele mai multe ori materiale. Această satisfacere se poate realiza fie imediat, prin
deposedarea victimei de bunurile existente asupra ei, fie într-un timp mai îndelungat, prin
formularea unor pretenţii faţă de familia victimei, procedeu folosit mai ales în cazul răpirilor de
persoane.
Criminalul plătit acţionează la indicaţia şi cu sprijinul financiar şi material al unor
organizaţii teroriste, având drept obiectiv suprimarea vieţii unor personalităţi politice sau militare
care se opun intereselor organizaţiei teroriste respective. De regulă, sunt profesionişti de înaltă
clasă, cunoscători ai mai multor limbi străine, mari maeştri în arta deghizării şi cu calităţi psihice
şi fizice deosebite, ceea ce le permite să se angajeze în acţiuni foarte riscante.
Bolnavul mintal acţionează, în toate cazurile, împins de ideea fixă de a asasina, idee
ce îşi găseşte explicaţia în dereglarea psihică a ucigaşului (Pamfil, 1974). O particularitate a
acestui tip de terorist este aceea că el nu îşi alege întotdeauna victimele, ci acţionează dintr-un
impuls maladiv, iraţional. Nu toţi bolnavii mintal pot fi terorişti.
Fanaticul religios acţionează violent din prejudecată, considerând că este chemat de
forţa divină să apere ideile şi concepţiile religioase al căror adept este, victima fiind duşmanul de

45
moarte al acestor idei. De regulă, teroristul fanatic religios este structurat psihic încă din copilărie
pe această linie, fiind educat în spiritul fanatismului religios şi al violenţei.
Martirul naţional are drept motivaţie “sacrificiul pentru o cauză măreaţă şi dreaptă, de
interes naţional”. Acesta va atenta la viaţa şi integritatea fizică a acelor personalităţi care, după
opinia sa, constituie obstacole în calea promovării intereselor naţionale sau a grupului etnic din
care face el parte.
Protestatarul politic are o motivaţie asemănătoare cu cea a martirului naţional, dar cu
o evidentă tentă politică.
Aventurierul acţionează din spirit de aventură şi bravură greşit înţelese, sperând ca
prin acţiunea sa, opinia publică îi va reţine numele şi că astfel, va intra în conştiinţa omenirii
(McKnight, 1974).

Psihologia microgrupului terorist


Un prim aspect al procesului de recrutare pentru activitatea teroristă îl constituie
alegerea şi studierea îndelungată a candidatului. Cel mai adesea candidatul este propus pentru
recrutare chiar de către unul dintre membri grupului, care îl cunoaşte de mai mult timp şi
consideră că acesta ar corespunde din punct de vedere motivaţional, atitudinal, ideologic, religios
etc.
Următorul moment este cel al testării capacităţilor volitiv-caracteriale ale
candidatului: curajul, îndrăzneala, stăpânirea de sine, tenacitatea, perseverenţa, adeziunea la
valorile grupării, cruzimea etc. In acest sens, candidatului i se cere să comită o anumită
infracţiune.
În activitatea teroristă se ţine seamă şi de unele variabile, cum ar fi: vârsta, sexul, starea
civilă, mediul de provenienţă, nivelul de instruire etc. Vârsta membrilor operativi ai grupurilor
teroriste este cuprinsă între 22 şi 31 de ani, în timp ce liderii au vârste cuprinse între 45 şi 55 de
ani.
Terorismul rămâne o preocupare predominant masculină, peste 80% din operaţiunile
teroriste fiind concepute, conduse şi executate de bărbaţi, femeile având în general doar un rol
secundar, cum ar fi cel de distragere a atenţiei autorităţilor.
Majoritatea teroriştilor sunt necăsătoriţi. Din motive legate de mobilitate, iniţiativă,
securitate şi total devotament cauzei, responsabilităţile familiale ale persoanelor căsătorite s-au
dovedit a fi incompatibile cu activităţile teroriste.
Întrucât teroriştii trebuie să cunoască foarte bine mediul în care operează, aceştia sunt
selecţionaţi dintre “oamenii locului”. În funcţie de grupul terorist din care fac parte, de specificul

46
responsabilităţilor ce le sunt încredinţate şi de zona în care operează, teroriştii provin atât din
mediul urban, cât şi din cel rural.
Majoritatea teroriştilor au cel puţin studii medii, mulţi dintre ei fiind absolvenţi ai
unor instituţii de nivel superior.
Profilul psihologic al grupului terorist are ca o caracteristică generală faptul că tinde să
se formeze în contextul unor situaţii de frustrare, fie că este vorba de sărăcie sau de un status
defavorizat din motive politice, rasiale, etnice sau religioase (Kahlert, 1978).
Antrenamentul teroriştilor urmăreşte pe lângă o temeinică pregătire fizică, însuşirea
tehnicilor de luptă corp la corp, cunoaşterea modalităţilor de fabricare şi utilizare a explozivilor
clasici sau artizanali şi a armamentului.
Comportamentul teroristului în timpul acţiunii
Din punct de vedere psihologic, întreaga acţiune teroristă solicită intens personalitatea
teroriştilor astfel încât starea de tensiune emoţională, de nelinişte şi încordare cresc odată cu
începerea acţiunii, cu deplasarea şi pătrunderea teroriştilor în obiectiv. Starea de nervozitate
cunoaşte intensitatea maximă odată cu declanşarea acţiunii, când comandoul pune stăpânire pe
obiectiv şi ostateci. În această fază, se înregistrează de regulă cele mai dure, violente şi
periculoase comportamente ale teroristului, mergând de la bruscări şi loviri, până la uciderea
unora din cei care opun rezistenţă.
Ulterior, starea de încordare şi tensiune a teroristului scade din intensitate, acesta
calmându-se treptat, putând manifesta chiar o oarecare îngăduinţă şi înţelegere faţă de ostatecii
aflaţi în situaţii critice. Neliniştea teroristului revine în intensitate o dată cu sentimentul
nesiguranţei şi incertitudinii referitoare la ripostele posibile ce pot apărea, eventual chiar prin
surprindere. Este momentul în care teroristul iniţiază negocieri cu autorităţile şi, cu cât acestea
întârzie mai mult, cu atât starea de tensiune a teroristului se agravează. În acest moment, pentru a
grăbi apariţia negociatorului, teroristul recurge la abuzuri asupra ostatecilor.
Starea emoţional-afectivă a teroristului oscilează atât în funcţie de rezultatul negocierilor,
de evoluţia generală a evenimentelor, cât şi de starea psihocomportamentală a ostatecilor. O
conduită calmă, supusă, încrezătoare şi optimistă a ostatecilor poate influenţa în mod pozitiv
atitudinea teroristului.
Psihologia victimei şi a negociatorului
Întrucât o serie de acţiuni teroriste au drept ţintă răpirea de persoane, sechestrarea
sau luarea de ostateci, modalităţile de reacţie comportamentală la atacul şi prezenţa unui terorist
sunt extrem de diverse. Iniţial, reacţiile psihocomportamentale ale ostatecilor sunt dominate de

47
spaimă, surprindere, consternare, ulterior devenind foarte diverse, grupul de ostateci fiind greu de
descris şi caracterizat în mod unitar.
Anumite variabile comune teroriştilor şi ostatecilor (vârstă, naţionalitate, religie
etc.), cât şi durata habitatului în comun sunt factori cheie ce permit comunicarea verbală şi a
unele fenomene de transfer afectiv. Se apreciază că după petrecerea a 15 – 18 ore împreună,
şansele de supravieţuire ale ostatecilor cresc mult, tocmai datorită fenomenelor amintite.
În general, se recomandă celor care vin în contact cu teroriştii pe timpul unei
acţiuni, să se facă simpatici, chiar utili acestora, să încerce să le câştige încrederea şi bunăvoinţa,
să afle cât mai multe detalii despre ei şi familiile lor, armamentul, complicii, motivaţia actului etc.
Personalului de deservire dintr-un obiectiv atacat de terorişti i se recomandă aceeaşi conduită
prudentă şi binevoitoare.
Negociatorul (de regulă, ofiţer al unităţii antiteroriste – identitate pe care şi-o
ascunde faţă de comandoul respectiv) este persoana care intră în contact cu teroriştii pentru a le
cunoaşte pretenţiile şi a le transmite deciziile autorităţilor.
Grupul de negociatori cuprinde persoane cu o pregătire specială, de regulă psihologi
sau psihiatri, cunoscători a mai multor limbi de circulaţie internaţională, cu aptitudini şi calităţi
specifice cum ar fi: inteligenţă, imaginaţie, spirit de observaţie, perspicacitate, tact, putere de
convingere, prestanţă, calm, echilibru emoţional, empatie etc.
Pentru a putea acţiona cât mai eficient, negociatorul trebuie să stabilească
următoarele aspecte:
- starea de tensiune nervoasă atât a teroriştilor cât şi a ostatecilor;
- gradul de periculozitate al teroriştilor şi al ostatecilor;
- personalitatea teroriştilor, gradul lor de fanatizare, punctele slabe din biografia, familia
şi cunoştinţele lor;
- relaţia terorişti-ostateci ( în acest sens, este deosebit de important ca negociatorul să-i
identifice pe ostatecii faţă de care teroriştii se comportă mai agresiv).
Negociatorul va trebui ca, pe baza aspectelor stabilite prin contractul cu teroriştii, să
acţioneze şi asupra psihologiei acestora şi anume:
- să-i determine pe terorişti să elibereze bolnavii, copiii, femeile şi bătrânii;
- să reducă starea de tensiune a ostatecilor, să-i încurajeze şi să-i liniştească.

STRATEGII DE PREVENIRE A TERORISMULUI

Preocuparea pentru prevenirea şi combaterea terorismului constituie, în perioada


actuală, una dintre cele mai stringente probleme pentru forurile naţionale şi internaţionale

48
angajate în identificarea şi elaborarea strategiilor destinate controlului fenomenului infracţional.
Această preocupare este în strânsă legătură cu ameninţarea pe care acest fenomen o reprezintă
pentru siguranţa economică şi politică a statelor.
Problematica prevenirii şi controlului terorismului este determinată de unele aspecte
ale acestui fenomen, cum ar fi: raţionalitatea, conspiraţia, perseverenţa, violenţa şi capacitatea de
adaptare rapidă la schimbările nou apărute. Terorismul nu poate fi contracarat cu succes decât
prin contra-strategii sistematice şi inteligente, în care măsurile pro-active trebuie să se afle pe
acelaşi plan cu adoptarea standardelor internaţionale în domeniul legislativ, crearea cadrului
instituţional corespunzător scopului propus, pregătirea unor specialişti în acest domeniu şi dotarea
adecvată a acestora.
În termenii strategiei de acţiune antiinfracţională, principala problemă este aceea de
a identifica cele mai eficiente măsuri de prevenire şi combatere a terorismului. Importanţa acestei
probleme nu rezultă doar din relevanţa sa socio-politică, ci şi din costurile sociale pe care le
presupune. Distincţia dintre măsurile de prevenire şi cele de combatere rezultă din caracterul lor
ofensiv (pro-activ) sau defensiv (reactiv). Pentru a fi eficiente, cele două categorii de măsuri
trebuie integrate într-o concepţie unitară, sistematică.
În constituirea concepţiei strategice de prevenire a terorismului este necesar să luăm
în considerare faptul că terorismul este atât o problemă internă a statelor, cât şi una internaţională.
Astfel, pe plan internaţional, soluţiile constau în cooperarea statelor pentru
prevenirea, reprimarea şi, în final, eradicarea activităţilor teroriste. Pe plan intern, guvernele au
luat o gamă variată de măsuri şi anume:
- înfiinţarea unor formaţiuni specializate în lupta antiteroristă;
- descurajarea psihologică a eventualelor acţiuni teroriste, prin desfăşurarea unor mari
forţe de ordine în locuri şi medii unde se pot produce atacuri teroriste;
- instruirea persoanelor expuse riscului de a deveni ostatici în acţiunile teroriste;
- izolarea în detenţie a teroriştilor pentru a nu-i influenţa pe ceilalţi deţinuţi;
- atragerea sprijinului populaţiei prin intermediul mass-media.
Conceptul juridico-penal cu privire la terorism se bazează în esenţă pe norma sau
normele de incriminare a acestor fapte antisociale. El are în vedere analiza abstractă a normelor
juridice care sancţionează comportamentul uman deviant. Internaţionalizarea luptei împotriva
terorismului a făcut necesară adoptarea unor legi penale eficiente, care să permită acţiuni similare
de combatere în toate ţările afectate. În acest scop, au avut loc importante reuniuni internaţionale
în care s-au pus bazele unei strategii legislative unitare, paralel cu cooperarea internaţională în
materie. Noile reglementări de drept penal substanţial adoptate în Europa vizează agravarea

49
pedepselor pentru toate infracţiunile săvârşite “în bandă”, vizând în special celulele operative ale
organizaţiilor teroriste.
Cele mai importante modificări ale procedurii penale vizează protecţia martorilor
acuzării, a poliţiştilor şi magistraţilor implicaţi, precum şi facilitarea utilizării unor măsuri
specifice de supraveghere a suspecţilor (infiltrarea în organizaţiile teroriste, utilizarea mijloacelor
de supraveghere audio-video etc.).
Alte măsuri permit chiar o restrângere a drepturilor persoanelor reţinute sau arestate
(cum ar fi anchetarea suspectului în absenţa avocatului ori prelungirea arestării preventive în
cazurile care reclamă luarea unei astfel de măsuri). În diverse ţări europene s-au adoptat şi alte
reglementări, cum ar fi cele de drept execuţional penal. Astfel, normele de ultimă oră prevăd
confiscarea specială a bunurilor şi mijloacelor utilizate pentru săvârşirea atentatelor teroriste,
indiferent de valoarea acestor bunuri. Noile legislaţii prevăd posibilitatea confiscării chiar a
mijlocului de transport sau a imobilului care a servit la pregătirea sau executarea acţiunii
respective

Întrebări de control
1. Descrieţi tipurile psihologice de terorişti.
2. Comportamentul teroristului în timpul acţiunii.
3. Care sunt strategiile de prevenire a terorismului?

TEMA 8
TEHNICI DE NEGOCIERE

INTRODUCERE

Luarea de ostatici reprezintă un procedeu de luptă terorist, constând în


răpirea, capturarea, sechestrarea unor personalităţi sau a unor cetăţeni obişnuiţi, utilizaţi
ca monedă de schimb, ca mijloc de presiune asupra familiilor şi autorităţilor în scopul
impunerii condiţiilor avute în vedere de autorii răpirii. În ultimii ani, luarea de ostatici a
devenit o metodă favorită a terorismului politic, îndeosebi datorită largii publicităţi de
care se bucură asemenea evenimente.

50
Indiferent de motivaţia actului de luare de ostatici, nivelul ridicat de stres determină
erodarea raţiunii şi scoate în evidenţă emoţiile şi impulsurile cele mai primitive şi mai
periculoase. În acest moment trebuie să intervină negociatorii. Rolul principal al acestora
este de a determina reorientarea situaţiei către o rezolvare raţională a problemelor. Pentru
a realiza acest lucru negociatorii trebuie să facă faţă unor probleme cheie, cum ar fi cele
relaţionale. Un prim lucru pe care trebuie să-l realizeze un negociator este să dezvolte o
relaţie cu atacatorul. Rogan, Donohue şi Lyles (1990) au afirmat că negociatorul trebuie
să ofere “sprijin pentru situaţia grea a atacatorului, pentru a-l face pe acesta receptiv la
solicitările negociatorului ”.

Negocierea este o situaţie de schimb reciproc prin intermediul discuţiilor. Stresul


negociatorului este mare deoarece costurile provocate de un eventual eşec sunt şi ele
mari. Luarea de ostatici reprezintă o situaţie specială datorită faptului că este în joc viaţa
cuiva.
În această situaţie soluţiile posibile sunt:
- un asalt asupra locaţiei;
- atac armat;
- folosirea de agenţi chimici;
- negocierea.
Fiecare din aceste opţiuni vor fi folosite de către forţele de ordine, fără a oferi o
garanţie în privinţa succesului
Negocierea în cazul luării de ostatici este foarte diferită de negocierea tradiţională.
Negocierea tradiţională presupune ca două sau mai multe părţi să se aşeze la masa
tratativelor pentru a ajunge în final la un rezultat reciproc avantajos.
În cazul luării de ostatici dialogul care se iniţiază între părţi are anumite avantaje.
Astfel, pe măsură ce se desfăşoară incidentul, negocierea devine singura alternativă
disponibilă. Autorităţile pot începe un dialog în cursul căruia să folosească diferite tactici
menite să întârzie acţiunile atacatorului, să îi slăbească voinţa şi să îl determine să se
predea în mod paşnic. În cazul în care această tactică se dovedeşte a fi ineficientă, se
câştigă timp pentru a pune la punct o acţiune în forţă cât mai eficientă.
Dacă atacatorul este un criminal, atunci scopul acestuia este de a-şi salva propria
viaţă, pentru aceasta fiind dispus a încheia orice înţelegere posibilă care îi garantează

51
acest final. Dacă este un bolnav psihic, atunci motivul pentru care a luat ostatici a fost
generat de nevoia de a primi ajutor sau de capta atenţia celorlalţi. Dacă este un terorist,
atunci prelungirea duratei acţiunilor sale este de natură a servi mai bine cauzei pe care o
reprezintă şi îi conferă şanse mai mari de a scăpa cu viaţă.
Teroriştii iau ostatici din dorinţa de a obţine o audienţă cât mai mare. Un proces
prelungit de negociere le poate oferi acest lucru. Astfel, interesele atacatorului şi ale
autorităţilor locale converg către găsirea unei soluţii / oportunităţi de lansare într-un
proces de negociere.

ATACATORUL

Ce fel de oameni se iau ca ostatici?.

Cea mai mare parte a cercetărilor care au căutat să răspundă la această întrebare
şi-au concentrat atenţia asupra motivaţiei atacatorilor. Miron şi Goldstein (1979) au arătat
că la baza acţiunii atacatorilor stau fie motive instrumentale, fie motive expresive. Cele
instrumentale presupun că atacatorul, prin acţiunea sa, încearcă să producă o schimbare în
ceea ce priveşte un aspect al vieţii sau să atingă un anumit obiectiv personal. Luarea de
ostatici determinată de motive expresive are la bază emoţii şi impulsuri interne.
Analiza incidentelor trecute, soldate cu luare de ostatici, a dezvăluit existenţa mai
multor tipuri psihologice de bază implicate în astfel de situaţii. În funcţie de tipul de
personalitate, Strentz (1986) împarte atacatorii în 4 categorii:

a. tipul de personalitate antisocială – se caracterizează printr-o incapacitate de


loialitate, egoism şi comportament iresponsabil. Aceste persoane nu au
procese de conştiinţă, nu se simt vinovate şi au o toleranţă scăzută la frustrare.
Adeseori ele se transformă în criminali. Aceşti indivizi tind să-i
învinovăţească pe ceilalţi indiferent de circumstanţe, fiind cei mai dificili cu
care se poate negocia. Dacă un negociator primeşte răspunsuri pragmatice şi
realiste, este posibil să aibă de-a face cu un astfel de individ.
b. tipul de personalitate neadaptată – caracterizat prin incapacitatea
individului de a răspunde eficient solicitărilor de natură afectivă, socială,
intelectuală şi fizică. Astfel de oameni se bazează întotdeauna pe ceilalţi

52
atunci când îşi stabilesc programul. Sunt ceea ce se numesc “elemente de
legătură”. Adeseori, ei prezintă instabilitate socială, raţionament precar şi
labilitate afectivă. În cazul acestui tip de personalitate, stilul adoptat de către
negociator trebuie să fie ferm şi persuasiv.
c. tipul psihotic- depresiv – caracterizat prin tristeţe, disperare, inutilitate.
Gândirea şi vorbirea sunt lente, iar indecizia poate avea un caracter aparent.
Gradul de concentrare a unor astfel de persoane este limitat, uneori fiind
înclinate spre suicid. Nu este de dorit şi este puţin probabil ca acest tip de
persoană să se afle în fruntea unui grup terorist, deoarece majoritatea
teroriştilor îşi doresc să trăiască. Dacă negociatorul se confruntă cu un răspuns
de genul “Pleacă! Lasă-mă în pace!”, asta înseamnă că are de-a face cu o
persoană cu un astfel de tip de personalitate.

d. tipul schizofrenic-paranoid – caracterizat de percepţii mentale false sau idei


de persecuţie. Aceste persoane pot părea normale în astfel de situaţii. Gândirea lor este
deseori lipsită de consistenţă şi coerenţă.
Dacă o persoană acţionează ciudat sau iraţional, ea se poate încadra în acest tip. O
astfel de persoană este comparată de negociatori ca fiind asemeni unui “autoturism cu
plinul făcut” gata să pornească în orice direcţie. O explozie a acestuia poate avea loc în
orice moment şi poate fi declanşată de cea mai mică remarcă nepotrivită.

NEGOCIATORUL

Primul lucru care trebuie avut în vedere în cazul luării de ostatici este următoarea
maximă: “Negociatorii nu comandă niciodată, iar cei aflaţi la comandă nu negociază
niciodată”. De aceea, este foarte important ca persoana care se află la comandă să nu se
implice în negociere decât în situaţia în care nu există alternativă. În general,
organizaţia/instituţia implicată în astfel de situaţii are în fruntea ei un factor de decizie,
precum şi o persoană însărcinată cu coordonarea evenimentului. Negociatorul nu trebuie
să îndeplinească nici una din aceste sarcini. În cazul în care lucrurile stau altfel, multe
tactici devin imposibile, iar negocierea nu-şi atinge scopul. De cele mai multe ori
negociatorul este un reprezentant al autorităţilor. În unele cazuri se poate apela şi la

53
negociatori privaţi, atunci când nu se doreşte stabilirea unei relaţii personale cu instituţia
vizată.
Negociatorul trebuie să fie capabil să creeze o atmosferă de neutralitate, de calm
şi, în acelaşi timp, să poată formula acele întrebări care să permită rezolvarea
incidentului, fără a se ajunge la incidente (politice, filosofice etc.). În orice caz, având în
vedere intensitatea crescută a procesului de negociere, pe măsură ce evenimentele se
desfăşoară, negociatorul trebuie să-şi păstreze obiectivitatea. Acesta nu trebuie schimbat
decât în circumstanţe extreme, dar este bine să aibă un asistent care să îl suplinească
atunci când situaţia o impune.
Negociatorul trebuie să identifice şi să intre în contact direct cu liderul grupării
atacatoare. Este necesar ca între cei doi să se creeze o relaţie de încredere şi înţelegere
reciprocă.

DINAMICA PROCESULUI DE NEGOCIERE

Caracteristicile procesului de negociere în situaţii de criză


Procesul de comunicare dintre negociator şi atacator se prezintă ca o situaţie unică
de interacţiune între două forţe diametral opuse. Fiecare dintre participanţii la incident îşi
doresc altceva şi astfel se creează un sentiment de criză şi de dezechilibru.
Caplan (1964) a identificat patru etape ale procesului de dezvoltare a unei crize:
a) prima etapa se caracterizează prin creşterea tensiunii odată cu încercarea de
punere în aplicare a tuturor modalităţilor posibile de rezolvare a unei situaţii. Pe măsură
ce acestea se dovedesc a fi ineficiente, mecanismele inadecvate de coping determină
creşterea tensiunii, apariţia anxietăţii şi a disconfortului;
b)în cea de-a doua etapă, pe măsură ce creşte tensiunea, sunt puse în aplicare toate
măsurile de urgenţă pentru rezolvarea situaţiei, individul mobilizându-şi toate resursele
interne şi externe posibile;
c) în cea de-a treia etapă se poate trece la o reformulare şi remodelare a
problemelor, precum şi la modificarea obiectivelor ori declararea lor ca fiind

54
nerealizabile. Se poate produce un fenomen de resemnare totală şi acceptare a tot ceea ce
ar putea urma, iar în unele cazuri chiar şi o renunţare completă la tot;

d) dacă stresul şi tensiunea continuă să crească şi nu pot fi stăpânite, rezolvate sau


evitate, se produce un dezechilibru major sau o dezorganizare la nivel afectiv. Cu alte
cuvinte, se dezvoltă o criză majoră.
În acest caz atacatorul consideră că nu este posibilă o înţelegere. Astfel, el se
simte obligat să folosească forţa pentru a-l determina pe oponent să acţioneze în direcţia
în care el doreşte. Miza este mare pentru atacator, ostatici şi negociator. La un moment
dat viaţa cuiva este pusă în pericol.
Negocierea în cazul unei situaţii de criză amplifică trăirile emoţionale,
predominând furia, ostilitatea şi teama. Prin insistenţă şi înţelegere, negociatorul încearcă
să creeze încredere. Manipulând caracterul formal al actului de comunicare, ca şi
percepţia atacatorului referitoare la controlul comunicării, se diminuează acţiunea pe bază
de coerciţie şi ameninţare, ceea ce conduce la crearea unei colaborări între părţile
implicate.
Strategiile şi tehnicile folosite de negociator şi atacator pentru a obţine concesii
unul din partea celuilalt, includ: ajustarea poziţiei, câştigarea bunăvoinţei şi dezvoltarea
de propuneri. Recunoaşterea tehnicilor folosite de către atacator şi contracararea lor ajută
la transformarea negocierii într-un proces normativ.
Negociatorul trebuie să-i prezinte atacatorului în termeni foarte fermi capacitatea
autorităţilor de a-l pune în pericol, dar şi să-i demonstreze dorinţa credibilă de a-l ajuta.
Câştigarea credibilităţii de către negociator este esenţială. Odată câştigat controlul asupra
atacatorului, negociatorul trebuie să acţioneze pentru a realiza imediat o legătură cu
acesta.
Pentru rezolvarea cu succes a negocierii este esenţială deţinerea unui control total
asupra situaţiei. Este foarte importantă câştigarea încrederii atacatorului şi menţinerea
acesteia până la finalizarea situaţiei.
Între persoana autorizată să ia decizii în astfel de situaţii, negociator şi
conducătorul echipei de intervenţie trebuie să existe o comunicare facilă, astfel încât să se
asigure o coordonare eficientă a întregului proces de negociere. În orice caz, pentru a nu

55
fi compromisă poziţia negociatorului, acesta nu trebuie să fie la curent cu elementele de
tactică a intervenţiei în caz de forţă majoră.
În cadrul unui astfel de incident sunt multe aspecte în legătură cu care se poate
negocia, cum ar fi: mâncarea, apa potabilă, transportul, accesul reprezentanţilor media,
precum şi alte lucruri ce ţin de nevoile strict omeneşti (salubritate, aer condiţionat,
căldură, medicamente etc.). Ceea ce nu se negociază sunt: alcoolul, armele, drogurile şi,
în general, realizarea de schimburi de ostatici. De ce? Pentru că: efectele alcoolului sunt
mai puţin predictibile; atacatorii deţin deja o anumită cantitate de armament cu care
reuşesc să ţină sub control ostaticii, astfel încât creşterea arsenalului de arme al acestora
nu poate decât să conducă la înrăutăţirea situaţiei; aşa cum efectele alcoolului sunt mai
puţin predictibile tot aşa se poate vorbi şi în cazul drogurilor. Drogurile pot fi utilizate
pentru îndepărtarea unor bariere de natură psihică şi biologică. Efectele pe care lipsa
acestora le-ar putea avea în comportamentul unor indivizi dependenţi de ele pot fi
imprevizibile; schimbul de ostatici nu este recomandat de către specialişti deoarece, pe
de-o parte noilor ostatici li se va acorda o importanţă mai mare decât primilor, iar pe de
altă parte, în plan emoţional, o astfel de acţiune nu poate decât să ridice nivelul de
tensiune şi să creeze neajunsuri.

Întrebări de control

1. În ce constă negocierea?

2. Care sunt tipurile de atacatori identificate de Strentz?

3. Care sunt principalele atribuţii ale negociatorului?

TEMA 9

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PROCESUL DE NEGOCIERE ÎN SITUAŢIA LUĂRII DE


OSTATICI

Aguillera şi Massick (1978) arată că factorii care preced un act de violenţă sunt:
lipsa comunicării, ambivalenţa asupra morţii şi a vieţii, efectul pe care acţiunea îl poate

56
avea asupra celorlalţi. A înţelege relaţia dintre aceşti factori şi acţiunea teroristă este
esenţial pentru dezvoltarea unei strategii de negociere corectă. Fiecare variabilă trebuie
înţeleasă şi luată în considerare de către negociator, precum şi de către echipa de
intervenţie.

A. Comunicarea
Negocierea în cazul luării de ostatici şi intervenţiile în situaţii de criză au câteva
elemente comune, cel mai important fiind abilitatea de a comunica eficient. Dacă
negociatorul nu cunoaşte elementele de bază ale comunicării, dacă nu ştie să asculte
activ, poate să aibă la dispoziţie toată tehnologia necesară şi tot nu va avea succes.

Abilitatea de a comunica este o capacitate care se dezvoltă prin învăţare şi


practică. O comunicare eficientă are la bază trei principii:
1. abilitatea de a înţelege ceea ce mesajul încearcă să transmită;
2. obţinerea efectului dorit (comunicarea dintre negociator şi atacator are în sinea ei
un obiectiv, fiecare vrea ceva de la celălalt);
3. comunicarea trebuie să fie etică (pentru ca negocierea să se realizeze cu succes
trebuie să existe încredere şi respect între părţi).
O modalitate de comunicare trebuie stabilită cât mai curând posibil după ce
atacatorul şi-a făcut simţită prezenţa. Experienţa arată că atacatorii sunt cei care stabilesc
modalitatea de realizare a comunicării. Sarcina negociatorului este de a convinge
atacatorul că este ascultat, că se doreşte evitarea violenţei cu orice preţ, şi cel mai
important, că întotdeauna există o alternativă mai bună la violenţă. Este de dorit ca în
momentul realizării contactului cu acesta să nu se sesizeze dispunerea în zonă a trupelor
de intervenţie. Vederea acestora nu ar face decât să crească nivelul stresului şi să
precipite comiterea unor acţiuni cu efecte negative. Întotdeauna dispunerea trupelor
trebuie să se realizeze doar într-un anumit moment, iar această decizie trebuie considerată
ca fiind ultima opţiune, după ce are loc una dintre următoarele situaţii:
- ostaticii sunt ucişi în mod sistematic;
- pericolul generat de situaţie este de aşa natură încât pierderea de vieţi
omeneşti este aproape sigură;
- teroristul iniţiază un atac armat împotriva ostaticilor sau a echipei de
intervenţie.

57
Negocierile realizate cu indivizi cu probleme de natură psihică implică de
asemenea abilităţi de comunicare. Majoritatea celor cu care au de-a face negociatorii sunt
indivizi care au probleme de natură psihică; aceştia au modalităţi proprii de a rezolva
lucrurile, de a gândi şi de a simţi. Intuirea tipului de personalitate al atacatorului îl
determină pe negociator să adopte cele mai eficiente tactici, să evite capcanele, astfel
crescând şansele de reuşită. Analiza structurii de personalitate a celui care ia ostatici este
realizată de către consultantul pe probleme de sănătate mintală din cadrul echipei de
negociere. În absenţa acestuia din urmă, este esenţial pentru negociator să aibă o
experienţă în acest domeniu.
B. Ambivalenţa viaţă/moarte
Al doilea factor de care trebuie să ţină cont negociatorul în abordarea propriei
strategii de negociere este gradul de manifestare la atacator a ambivalenţei viaţă/moarte.
Statistic, s-a arătat că doar un mic procent din acţiunile teroriste în care s-au luat ostatici,
s-au finalizat cu crime în masă sau cu suicid. Aproximativ 86% din acţiunile soldate cu
luări de ostatici s-au finalizat cu supravieţuirea ostaticilor. Deşi atacatorii ucid la
începutul acţiunii pentru a face cunoscută capacitatea lor de distrugere, uneori renunţă la
această idee. Desigur, pot fi şi excepţii.
Este important ca negociatorul să recunoască şi să accepte faptul că ambivalenţa
poate fi modificată sau manipulată.
Ostaticii îşi doresc să scape de la o eventuală moarte sau captivitate, în timp ce
atacatorii îşi doresc să li se răspundă pozitiv la cât mai multe dintre solicitările formulate
sau să-şi facă cunoscut punctul de vedere cât mai bine posibil. Ca şi ostaticii, atacatorii
caută să evite moartea sau captivitatea pe cât posibil. De fapt, ei îşi doresc la fel de mult
să scape cu bine din incident. Scopul trupelor de intervenţie urmăresc să salveze ostaticii.

Negociatorul trebuie să cunoască atacatorul sub toate aspectele, pentru a le folosi


eficient în cadrul negocierii. Ameninţările cu moartea şi cu violenţa nu trebuie să fie
niciodată tratate superficial. Orice acţiune în acest context poate fi esenţială şi trebuie
luată în considerare.

C. Efectele asupra celorlalţi


Evaluarea efectelor asupra celorlalţi se poate realiza din trei perspective:

58
- modalitatea în care atacatorul vede propriile acţiuni în termeni ai utilităţii şi
importanţei pentru el sau organizaţia pe care o reprezintă;
- modalitatea în care ostaticii îi văd pe atacatori şi cum înţeleg explicaţiile
actului terorist;
- modalitatea în care mass-media înţelege şi prezintă incidentul şi atacatorii.
Cele mai importante elemente ce trebuie luate în considerare de către negociator
sunt: 1) - percepţia realistă a incidentului-teroriştii trebuie să ştie că, deşi o intervenţie
în forţă este posibilă, ea nu va avea loc şi că efortul de a negocia nu este o pierdere de
timp. Ostaticilor este bine să le fie adus la cunoştinţă că se face tot posibilul pentru a
reglementa pozitiv situaţia lor. Planificarea intervenţiei trebuie să se realizeze având la
bază un flux continuu de informaţii astfel încât să se poată prezice reacţia teroristului. În
fruntea trupei de intervenţie trebuie să se afle o persoană hotărâtă care să prevină un asalt
ce ar putea pune prematur pe toţi în pericol
2) - sprijinul situaţional adecvat – un eveniment terorist soldat cu luare de
ostatici este probabil una dintre situaţiile de criză cele mai generatoare de confuzie pe
care un negociator le poate întâlni. În aceste situaţii puţini indivizi, fie ei experţi, pot
prezice ceea ce se va întâmpla. Disponibilitatea tuturor resurselor necesare pentru
depăşirea unor astfel de situaţii este foarte importantă. Aceasta presupune mulţi
specialişti, diferiţi ca profesii şi abilităţi.
O situaţie tipică de negociere în cazul luării de ostatici presupune
următoarele etape:

- stabilirea modalităţii de comunicare pentru a câştiga timp;


- încercarea de a negocia o soluţie cu sprijinul celor din jur;
- realizarea unor compromisuri atunci când situaţia o cere;
- folosirea tragerii de timp ca mijloc pentru a diminua capacităţile atacatorului
de a finaliza acţiunea;
- identificarea acelor persoane sau situaţii care pot influenţa deciziile
atacatorului;
- concentrarea asupra efectelor secundare ale acţiunilor atacatorului;
- asigurarea că fiecare aspect negociat este real.

59
3) - mecanisme adecvate de coping – pot include o varietate largă de
acţiuni plecând de la asigurarea că teroriştii şi ostaticii au suficientă hrană şi apă,
ajungând până la operaţiuni psihologice având ca subiect reducerea tensiunii. O
atenţie specială trebuie acordată acelor acţiuni care pot conduce la erodarea
mecanismelor prezente de coping şi la creşterea tensiunii.

Fazele procesului de negociere în situaţia luării de ostatici


Cea mai mare parte a situaţiilor în care se realizează luări de ostatici se
finalizează cu ajutorul negocierii. Unul dintre scopurile negocierii este de a tergiversa cât
mai mult timp lucrurile. De aceea, un negociator eficient va acţiona în aşa fel încât să
reuşească să obţină maximum de control în acest proces.

Procesul negocierii presupune parcurgerea unor faze:


a. faza iniţială – aceasta se măsoară cel mult în ore şi se caracterizează printr-o
puternică stare de agitaţie din partea atacatorului care îşi formulează solicitările, deseori
destul de exagerate. Este important de reţinut că aceasta fază prezintă un nivel ridicat de
pericol pentru siguranţa ostaticilor. În acest moment sarcina negociatorului este de a
stabili contactul cu atacatorul şi de a linişti lucrurile. Odată ce aceste condiţii sunt
îndeplinite se poate trece la procesul efectiv de negociere.
b. faza de mijloc (intermediară) – odată cu trecerea timpului şi cu purtarea unor
discuţii tot mai concrete, atacatorul îşi reformulează cererile, în sensul adaptării acestora
la situaţia reală. În această fază negociatorul trebuie să fie foarte atent şi să profite de
orice oportunitate care rezultă din comportamentul atacatorului. Practic, în această faza
cei doi pioni acţionează pentru a-şi stabili şi consolida poziţia unuia în raport de celălalt.
c. faza a treia – când lucrurile încep să se precipite. Atacatorul cere ca
solicitările sale să-i fie cât mai curând îndeplinite, ceea ce conduce la o creştere foarte
mare a tensiunii. În aceste momente orice eroare poate să se transforme într-o tragedie,
această fază având un grad ridicat de pericol pentru ostatici. De aceea este foarte
important ca negociatorul să rămână calm pentru a putea sesiza orice indiciu de rezolvare
paşnică a situaţiei. În această fază efortul negociatorului de a crea un sentiment de
încredere în faţa atacatorului maximizează probabilitatea finalizării cu succes a situaţiei.

60
Scopul negocierii este ca atacatorul să fie determinat să elibereze ostaticii şi să
se predea. Pe parcursul acestui proces negociatorul poate să încerce să evalueze stadiul
în care se află, folosind următoarele linii directoare (Fuselier, 1988):
- nimeni nu a fost ucis din momentul începerii negocierilor;
- s-a înregistrat o scădere a numărului de ameninţări verbale;
- tonul vocii atacatorului este mai puţin afectat de emoţii;
- atacatorul vorbeşte mai mult ca la început;
- atacatorul vorbeşte despre lucruri personale;
- unii dintre ostatici au fost eliberaţi;
- termenele impuse anterior de către atacator au trecut fără a genera o situaţie de
criză.
Aspectele negative care pot influenţa finalizarea cu succes a procesului de
negociere includ (Soskis şi Van Zandt, 1986):
- atacatorul a ucis anterior o persoana importanta din viaţa lui (soţie, copil);
- atacatorul afirmă că vrea să fie ucis de către forţele de ordine;
- atacatorul şi-a fixat un termen limită pentru moartea sa;
- atacatorul refuză să negocieze.

Tehnici de negociere în situaţia luării de ostatici


În cadrul fiecărei faze negociatorul pune în aplicare diferite tehnici. După faza
iniţială în care se stabileşte contactul cu atacatorul este foarte important ca orice concesie
care se face acestuia să fie însoţită de primirea a ceva în schimb. În acest fel se dezvoltă o
relaţie în cadrul căreia atacatorul este nevoit să accepte sugestii şi direcţionări din partea
negociatorului. In consecinţă, atacatorului i se pot face concesii în ceea ce priveşte
furnizarea de hrană, carburanţi, medicamente sau expunerea publică a problemelor
formulate, dar toate în schimbul unor ostatici. Scopul este de a reduce cât mai mult
numărul ostaticilor, precum şi de a reduce capacitatea de apărare a atacatorului
(armamentul de care acesta dispune). În acest sens, de-a lungul timpului au fost adoptate
o serie de tehnici de negociere care în final s-au dovedit a fi eficiente, respectiv:

a. folosirea de întrebări cu răspunsuri deschise – în acest fel negociatorul


încurajează continuarea procesului de comunicare. Aceasta tehnică este eficientă pentru

61
întreg procesul de negociere, pentru a câştiga timp şi pentru a da astfel şansa forţelor de
intervenţie să pună la punct un plan de acţiune cât mai eficient;
b. evitarea înfruntării atacatorului – negocierea se caracterizează în primul
rând prin tendinţa de a calma lucrurile şi a nu exacerba tensiunile;
c. evitarea termenelor limită prin crearea artificială de probleme în
îndeplinirea solicitărilor – pe măsură ce se apropie termenul de realizare a unei cereri a
atacatorului, negociatorul trebuie să evite îndeplinirea ei aducând în prim plan noi aspecte
ale problemei, neaşteptate. În acest fel se creează premizele pentru nerealizarea sarcinii
fără a determina reacţii negative din partea atacatorului;
d. menţinerea controlului asupra scenei de acţiune, astfel încât accesul la
atacator să fie permis numai anumitor persoane, în caz contrar se poate pierde controlul
asupra situaţiei, fapt care poate degenera în momente tragice;
e. categorizarea ostaticilor (femei, copii, răniţi etc.) astfel încât acestea să fie
eliberate în grupuri şi nu individual;
f. manipularea mediului în care acţionează atacatorii – comunicaţiile,
electricitatea, apa şi alţi factori pot fi manipulaţi pentru a izola atacatorii şi a le slăbi
astfel rezistenţa;

g. apelul la aspectele umanitare relevate de discursul atacatorului – în general,


teroriştii sunt preocupaţi de impactul pe care îl au aparenţele. Apelul la temeni
precum “eliberare pe considerente umanitare” pot determina din partea atacatorului o
atitudine mai flexibilă în raport cu anumite categorii de ostatici (femei, copii, răniţi
etc.);

h. evitarea răspunsurilor negative – în locul unui răspuns negativ la solicitările


formulate de atacator, negociatorul poate răspunde reformulându-le. În această situaţie
întârzierea îndeplinirii solicitării, ia locul refuzului;
i. menţinerea unei atmosfere pozitive – negociatorul trebuie să menţină o
atitudine prin care să arate că totul poate fi rezolvat, acesta trebuind să asigure permanent
atacatorul că lucrurile vor sta în acest fel;
j. diminuarea importanţei ostaticilor, până la nivelul la care atacatorul trebuie
convins să-i menţină în viaţă. Acesta nu trebuie să conştientizeze faptul că siguranţa
ostaticilor depăşeşte toate celelalte considerente;

62
k. menţinerea unei situaţii clare cu privire la termenele limită (promisiuni,
acţiuni şi alte evenimente importante, relaţionate cu luarea de ostatici);

l. determinarea atacatorilor şi a ostaticilor să conlucreze la rezolvarea


situaţiei – aceştia trebuie implicaţi în activităţi care să presupună acţionarea în cadrul
unei echipe, creându-se astfel premise pentru realizarea unei legături între cei în cauză.
Toate aceste tehnici, precum şi altele care pot fi dezvoltate pe parcursul luării de
ostatici trebuie să ţină cont de evaluarea foarte corectă a situaţiei şi adaptarea lor acesteia.

EXPERIENŢA DE OSTATIC

A fi ostatic este o experienţă traumatizantă care determină reacţii severe la nivel


psihic şi comportamental, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.
Fazele iniţiale pe care le experimentează ostaticii sunt:
- negarea;
- iluzia eliberării imediate;
- evitarea analizei asupra situaţiei, prin realizarea unor activităţi diferite de context;
- aprecierea valorii vieţii unui om.
În general, o persoană nu este pregătită pentru a fi ostatic sau ameninţată cu
moartea. De aceea, o primă reacţie tipică este negarea. Din interviurile realizate cu cei
care au trăit astfel de experienţe a rezultat că, pe măsura derulării evenimentului, ostaticii
s-au gândit la ceea ce au făcut în viaţa lor, au evaluat plusurile şi minusurile şi au luat în
considerare posibilitatea de a face unele lucruri într-o altă manieră decât cea de până
acum, dacă vor supravieţui incidentului.
Conform lui Symonds (1980), în această fază are loc şi o frică generalizată, ce
determină panică şi ţipete. Desigur, acestea sunt comportamente neacceptate de către
atacator. Starea psihică a ostaticilor va fi influenţată în aceste momente de prezenţa
atacatorului, datorită faptului că acesta este cel care are putere de decizie asupra vieţii
lor. Această stare este întărită de către atacator. În această situaţie ostaticii experienţiază o
disociere a sentimentelor de gânduri şi comportamente. Ei afişează o atitudine de fals
calm, precum şi un comportament cooperant. Ei dezvoltă o “traumă psihologică de tip
infantil”, trebuie să se supună unor reguli, să asculte şi să fie liniştiţi, în caz contrar
putând fi răniţi sau chiar omorâţi.

63
Ostaticii pot sau nu să dezvolte o legătură pozitivă cu atacatorul (sindromul
Stockholm), fapt care depinde de doi factori: timpul, pe de-o parte, şi lipsa unor contacte
negative cu atacatorul, pe de altă parte. Sindromul Stockhlom îşi are originea într-un
incident ce a avut loc în cadrul spargerii unei bănci din Stockhlom, Suedia, în anul 1973.
Incidentul a avut o durată de 130 de ore şi a fost rezolvat în mod paşnic, fără să fie rănit
cineva. În final, autorităţile au fost surprinse să constate că ostaticii (angajaţii băncii) au
arătat o mare simpatie faţă de atacatori şi ostilitate faţă de forţele de ordine. Ostaticii au
refuzat să depună mărturie împotriva suspecţilor, iar pe unii chiar i-au sprijinit financiar
în procesul care a avut loc.
Cele trei componente ale acestui sindrom sunt:
a) ostaticii dezvoltă atitudini de simpatie şi afecţiune faţă de atacatori;
b) ostaticii dezvoltă atitudini negative faţă de forţele de ordine;
c) după rezolvarea incidentului, ostaticii păstrează, într-o anumită măsură, un grad
de simpatie şi compasiune faţă de atacatori.
În acest caz, teoria afirmă că ostaticii depind atât de atacatori, cât şi de forţele de
ordine pentru a-şi asigura supravieţuirea. Acest sentiment pozitiv faţă de atacator se
dezvoltă în condiţiile în care acesta din urmă, deşi are puterea de a tortura sau ucide
ostaticii, nu face acest lucru, fapt pentru care captivii dezvoltă un sentiment de gratitudine
pentru că li se acordă favoarea de fi lăsaţi în viaţă.

Datoria negociatorului este de a acţiona în aşa fel încât între atacator şi ostatici să se
realizeze un transfer pozitiv. Negociatorul poate face posibil acest lucru, fie prin folosirea
în discuţiile cu atacatorul a numelor ostaticilor, fie prin a-i cere acestuia să întrebe
ostaticii dacă au probleme medicale sau de altă natură, fie prin a le permite ostaticilor să
transmită mesaje către membrii familiilor lor. Astfel, se va permite crearea unei relaţii
personale între atacator şi ostatici. Menţionăm că, în cazul atacatorilor psihopaţi acest
lucru nu va fi posibil deoarece nu le pasă şi nu vor accepta acest lucru. Alţi factori care
pot concura împotriva realizării unei legături pozitive între atacator şi negociator sunt:
diferenţele culturale, preexistenţa unor stereotipuri rasiale, ideologice, etnice sau
religioase. În aceste cazuri este posibil ca trecerea timpului să acţioneze împotriva
supravieţuirii ostaticilor datorită faptului că sentimentele negative dezvoltate de către
atacator cu privire la ostatici sunt întărite.

64
. Ostaticii cer o atenţie specială după consumarea evenimentelor. Ei trebuie să fie
incluşi în cadrul unor programe de terapie individuală şi de grup prin care să se realizeze
readaptarea şi reabilitarea lor, controlarea impactului negativ pe care media şi autorităţile
l-ar putea avea asupra lor.
Întrebări de control
1. Care sunt elementele pe care negociatorul trebuie să le ia în
considerare?
2. Detaliaţi fazele procesului de negociere.
3. Care sunt tehnicile de negociere utilizate în situaţia luării de ostatici?
4. La ce se referă Sindromul Stockholm?

TEMA 10

MASS-MEDIA ŞI COMPORTAMENTUL INFRACŢIONAL

IMPACTUL MASS-MEDIA ASUPRA COMPORTAMENTULUI AGRESIV

Comunicarea este procesul prin care se realizează influenţarea şi manipularea


comportamentală. Aceasta reprezintă procesul de transmitere a informaţiilor de la un emiţător la
un receptor prin intermediul unui canal de comunicare, cu scopul de a produce asupra
receptorului anumite efecte.
Într-o formă simplă, procesul de comunicare poate fi redat astfel:

s INFORMAŢIE INFORMAŢIE
EMIŢĂTOR CANAL RECEPTOR
O formă specială de comunicare este comunicarea prin mass-media. Aceasta se
referă la sistemele şi instituţiile specializate care fac uz de mijloace tehnice (presă, radio,
televiziune etc.) pentru a răspândi, în mod indirect şi unilateral, un mesaj unei audienţe largi,
eterogene şi dispersate.
La nivel social mass-media îndeplineşte următoarele funcţii:
 informativă;
 interpretativă;

65
 expresivă;
 critică.

Prin intermediul mass-media suntem informaţi şi ni se oferă posibilitatea de a fi “la


curent” cu ceea ce se întâmplă în lume, reprezentând o modalitate de socializare prin care se
transmit anumite norme şi modele comportamentale.
Mass-media reprezintă un fel de “agendă a realităţii”, stabilind ordinea de priorităţi sau
ordinea importanţei problemelor sociale prin interesul pe care-l focalizează asupra lor.
Cele mai importante mijloace media sunt: ziarele, revistele, cărţile, cinematografia,
televiziunea, radioul etc. Acestea se diferenţiază între ele prin modalităţile tehnice folosite,
auditoriul circumscris, mod de prezentare etc.
În conştiinţa omului civilizat, televiziunea a devenit unul dintre cei mai importanţi factori
de influenţare şi manipulare, atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. Imaginea are un impact
deosebit asupra comportamentului uman. Ea este cel mai uşor de înţeles şi constituie cel mai
accesibil mijloc de comunicare.
O informaţie despre o infracţiune comisă cu violenţă, fără reprezentare imagistică, este
mai puţin traumatizantă şi mai uşor de suportat decât o informaţie însoţită de imagini de la locul
faptei. Pe lângă modul de operare pe care îl oferă, aceste imagini pot stimula şi anumite tendinţe
agresive latente, mărind astfel probabilitatea ca acestea să se manifeste în comportament.
Susţinătorii acestei relaţii de cauzalitate între modelele prezentate în mediile de
informare şi infracţiunile comise se bazează adesea pe argumentul publicităţii: dacă televiziunea,
ziarele şi revistele reuşesc să convingă mii de oameni să cumpere un produs numai arătând că şi
alţii îl cumpără şi-l apreciază, de ce nu ar urma un număr mare de indivizi exemplul pe care îl văd
la televizor sau în presa scrisă?
Prezentarea explicită a violenţei poate da idei despre existenţa unor anumite forme de
comportament, dar aceasta este cu totul altceva. În special, tinerii imită modelele pe care le văd şi
astfel învaţă anumite comportamente antisociale. Dacă li se oferă şi exemple explicite de
comportament violent şi reprobabil, tinerii ar putea ajunge să ia toate aceste manifestări anormale
drept normale şi acceptabile din punct de vedere social (Eysenck & Eysenck, 1998).

S-a obiectat adeseori că un control asupra mediilor de informare înseamnă un act de


cenzură şi deci o violare a libertăţii de exprimare, dar părţile interesate ar trebui să înţeleagă că
deşi au pus la îndoială metodologiile şi concluziile cercetătorilor, există totuşi un prea larg
consens al comunităţii ştiinţifice în ceea ce priveşte influenţa negativă a mass-media asupra
comportamentului infracţional.

66
Prezentarea violenţei în mass-media are un impact deosebit asupra audienţei, şi implicit
asupra aspectului financiar. Interesul românilor pentru subiecte care abordează violenţa este
regăsit în graficele de audienţă TV. Numărul telespectatorilor creşte considerabil şi pe durata
emisiunilor care au ca subiect infracţionalitatea: crime, violuri şi tâlhării.
Convins că telespectatorii nu agreează violenţa în exces, Consiliul Naţional al
Audiovizualului a considerat că numărul emisiunilor în care predomină violenţa ar trebui restrâns.
Unii jurnalişti susţin că nu presa creează violenţa, ea nu face decât să o consemneze.
În ultimii ani, mass-media din România a prezentat foarte multe cazuri şocante despre
violenţă. Astfel, în luna octombrie 1998, în faţa primăriei din Piteşti, o femeie ameninţa că îşi va
da foc dacă autorităţile nu îi repartizează o locuinţă. În jurul ei s-a strâns atunci o mulţime de
oameni, dintre care unii chiar au încercat să intervină, dar cel care i-a împiedicat a fost chiar soţul
femeii. I. V. şi-a aruncat benzină pe îmbrăcăminte după care şi-a dat foc. Operatorul a filmat
întreaga scenă care a fost transmisă în direct la TV. Aceste imagini au făcut înconjurul lumii, iar
oamenii au văzut o scenă de groază, cum flăcările au cuprins şi au ars corpul femeii.
Un alt caz şocant a fost prezentat în cadrul emisiunii “Brigada Mobilă” când s-a insistat
cu obstinaţie pe detaliile horror, în care capul tăiat al unui om a fost pus într-o găleată, iar mâinile
acestuia, tăiate de asemenea, bătute în cuie pe gardul unei case.
Multe dintre ştirile care au avut ca subiect copiii au arătat publicului imagini şi scene de
coşmar. Poate fi amintită tragedia lui A. C., un copil din Iaşi, violat şi apoi omorât cu bestialitate.
El a fost găsit în pădurea de la marginea oraşului, strangulat şi legat de trunchiul unui copac.
Ca şi când suferinţele fizice îndurate nu ar fi de ajuns, unii jurnalişti se întrec uneori în a
obţine interviuri chiar de la victime, nefăcând altceva decât să sporească trauma psihică a acestora
prin retrăirea scenelor de coşmar.
Are violenţa prezentată în mass-media efecte asupra comportamentului infracţional? Iar
dacă da, care sunt acestea? Pentru a răspunde la aceste întrebări vom prezenta în continuare o
serie de rezultate experimentale, precum şi modelele teoretice care s-au dezvoltat pe baza lor.

TEORII ASUPRA ORIGINII ŞI DEZVOLTĂRII COMPORTAMENTULUI AGRESIV

Consideraţii generale
Discuţiile despre originea şi dezvoltarea comportamentului agresiv, respectă vechea
controversă dintre “moştenit” şi “dobândit”, dintre rolul eredităţii şi rolul învăţării din psihologia
clasică (Geen, 1990).

67
Se ridică aceleaşi întrebări: comportamentul uman este rezultatul unor impulsuri şi
instincte moştenite biologic, ereditar sau este rezultatul experienţei, condiţionării şi învăţării?
Agresivitatea este o parte normală a comportamentului uman, moştenită de la primate sau este o
aberaţie a naturii umane, creată de condiţiile sociale şi de mediu?
Punctul de vedere biologic susţine ipoteza unor tendinţe agresive determinate genetic,
comune omului şi întregii lumi animale; cel behaviorist susţine originea lui în experienţă,
condiţionare şi învăţare.
Cele două poziţii nu se exclud reciproc (Geen,1990), atât moştenirea genetică cât şi cea
învăţată constituind premisele răspunsului agresiv la anumite situaţii din mediu.

Teoria învăţării sociale


Această teorie a fost promovată de Albert Bandura şi colaboratorii săi (1973) şi
conform acesteia agresivitatea este o atitudine socială dobândită, învăţată din succesele şi
insuccesele activităţii umane (prin întăriri pozitive şi negative), ca şi prin imitarea unor modele de
comportament agresiv.

Comportamentul agresiv este analizat din trei puncte de vedere:


 condiţii care facilitează achiziţionarea acestui tip de comportament;
 influenţele de mediu care facilitează desfăşurarea comportamentului agresiv;
 condiţiile care menţin comportamentul agresiv (Geen, 1990).
Kaplan & Saddock (1995) spun că există trei concepte de bază în toate teoriile învăţării
şi anume achiziţia comportamentului agresiv, instigarea la agresivitate şi întărirea acestui tip de
comportament. Achiziţia înseamnă observarea directă a comportamentului în familie sau la TV,
iar comportamentul agresiv apare cu o probabilitate mai mare la instigare, iar întărirea
comportamentală se observă mai ales la cei care au trăit într-un mediu în care agresivitatea era o
prezenţă constantă. Potrivit acestor autori, multe forme ale comportamentului agresiv sunt, din
punct de vedere cultural, întărite pozitiv şi acceptate social.
Conform lui Berkowitz (1993), comportamentul agresiv este un rezultat al învăţării în
timpul experienţei proprii, întăririle pozitive pentru actele agresive determinând subiectul să
recidiveze, anticipând recompensa pe baza experienţei anterioare. Astfel, eliminarea completă a
agresivităţii din societatea umană este imposibilă din cel puţin două motive:
 oamenii învaţă prea repede că acest tip de comportament este recompensat;
 nimeni nu poate evita sentimentele negative de nefericire şi de stres care au o
importantă contribuţie la apariţia comportamentului agresiv.

68
În legătură cu acest aspect el a studiat factorii de risc care produc creşterea mâniei, a
ostilităţii şi a violenţei în societate: sărăcia, temperaturile înalte, aglomeraţiile urbane, poluarea
atmosferică, mirosurile grele, evenimentele triste din viaţă, mass-media, consumul de alcool şi
droguri, accesul liber la armele de foc, dar a atras totodată atenţia asupra necesităţii interpretării
probabilistice a acestora, relaţia directă cauză-efect fiind posibil de pus în evidenţă numai pe
populaţii mari de subiecţi.

Teoria neoasociaţionistă
Conform lui Berkowitz (1993) frustrarea generează comportamentul agresiv doar în
măsura în care e resimţită ca fiind neplăcută, adică atunci când se pune problema valenţei afective
şi stilului atribuţional de raportare a subiectului la frustrare.

Din analiza teoriei lui Berkowitz se poate concluziona că învăţarea poate modifica doar
relaţia dintre frustrare şi agresivitate, nefiind însă responsabilă pentru agresivitate. În această
relaţie autorul a introdus două elemente intermediare:

 reacţia emoţională la frustrare exprimată prin sentimente negative de tipul mâniei,


depresiei, anxietăţii;
 prezenţa indiciilor evocatoare, indispensabile pentru reactualizarea agresivităţii.
Primul element este condiţia internă emoţională care corespunde sentimentului de
frustrare la individ, condiţie care depinde de caracterul voluntar/involuntar atribuit frustrării şi de
evaluarea generală a comportamentului celuilalt în situaţia particulară creată.
Indicii evocatori sunt, pe lângă agentul frustrant însuşi, stimulii externi asociaţi cu
acesta prin asemănare şi prin contagiune temporală sau spaţială, ca de exemplu arme, fotografii,
culori, temperatură etc.
Berkowitz a preluat mai târziu elementele teoriei atribuţionale (Averill, 1983; Dodge,
1986) susţinând că persoana resimte emoţii negative şi devine cu atât mai agresivă cu cât:
 atribuie sursa frustrării celuilalt
 consideră că obstacolul îi este special destinat
 consideră comportamentul celuilalt ca impropriu din punct de vedere social
Persoana frustrată devine extrem de nefericită, copleşită de sentimente negative,
sentimente care devin stimulii principali ai comportamentului agresiv. Dar aceasta este doar un
exemplu caracteristic fenomenului mult mai general al agresivităţii determinate de emoţiile
negative. Au fost descoperite şi alte surse de afecte negative care duc la agresivitate, inclusiv
ameninţările la adresa identităţii, depresia, durerea fizică.

69
Teorii genetice, neurobiologice şi hormonale
Studiile pe gemeni sunt deocamdată unele din puţinele metode de studiu a componentei
ereditare în comportamentul agresiv, deoarece etic şi deontologic, selecţia naturală şi controlată
nu este posibilă la om. Aplicată la animale inferioare, selecţia naturală controlată demonstrează
indubitabilitatea eredităţii în comportamentul agresiv (Kaplan & Saddock, 1995).
Studiile pe gemeni mono şi dizigoţi, reluate ulterior de către cercetători precum, Wilson
& Herrnstein (1985), Tellegen et al., (1988) dau rezultate destul de contradictorii, dar care invită
la continuarea lor.
Ceea ce studiile subliniază însă de fiecare dată este necesitatea completării datelor
referitoare la implicaţiile ereditare şi faptul că se moşteneşte un potenţial agresiv care poate sau
nu să se manifeste deschis, în funcţie de influenţele de mediu care pot activa şi întări acest
potenţial.
Explicarea comportamentului agresiv prin anomalii cromozomiale, în speţă cea
referitoare la existenţa unui cromozom Y în plus la bărbaţi, constituie tema a numeroase cercetări
actuale.
 Relaţia comportamentului agresiv cu biochimismul uman a fost amplu cercetată mai
ales în ultimii ani, vis-a-vis de diferenţele de sex, certe la animale, unde în mod
obişnuit, masculul este mai agresiv decât femela. Sistemul neurochimic al
organismului sensibilizează persoana în anumite condiţii declanşatoare pentru
comportamentul agresiv şi o face să adopte mai frecvent acest comportament.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, în stadiul actual al cercetărilor, agenţii biochimici
nu sunt cauzele directe ale comportamentului agresiv, ci ei fac persoana mai sensibilă la stimulii
externi care produc reacţia agresivă, sau pot exacerba intensitatea acestui răspuns (Berkowitz,
1993).
Influenţa neurotransmiţătorilor

Două tipuri de studii efectuate pe animale au arătat că observarea violenţei sau


perceperea ameninţării violenţei produce o activare neuronală detectabilă şi modificări în
funcţionarea neurotransmiţătorilor (Welch & Welch, 1997). La fel de interesantă este şi teoria lui
Miczek (1995) asupra ameninţării cu bătaia. Animalele care au fost puse într-o situaţie de
confruntare, chiar şi în lipsa comportamentului agresiv deschis, au arătat un pattern specific de
activare neuronală.

70
De aici se poate sugera că observarea violenţei sau a confruntărilor determină activarea
neuronală a pattern-ului înnăscut care devine asociat cu indiciile observate în mediu, chiar şi în
absenţa oricărei întăriri pentru animal. Asemenea indicii pot declanşa acelaşi pattern de activare
care pregăteşte animalul pentru agresiune. Cu toate că există câteva alternative explicative în
toate aceste studii, rămâne de văzut dacă asemenea reacţii sunt valabile şi în cazul oamenilor.

Hormonii şi învăţarea observaţională

Hellhammer şi colaboratorii săi (1985) au expus bărbaţi tineri şi adulţi la diferite scene
de film şi apoi au măsurat nivelul de testosteron al subiecţilor. S-a descoperit creşterea nivelului
de testosteron după expunerea la filme erotice, scăderea acestuia după expunerea la filme
generatoare de anxietate, dar nici o schimbare după expunerea la filme violente.

Se poate considera, cel puţin la nivel teoretic, că răspunsul nivelului de testosteron va


depinde de personajul cu care subiectul se identifică: cu victima sau cu agresorul. Aceasta este o
problemă foarte importantă deoarece, aşa cum este stabilit deja, hormonii pot altera percepţia
semnalelor sociale între membrii aceleiaşi specii ( Huesmann, 1997) şi în mod particular, un nivel
ridicat de testosteron poate face organismul mai sensibil la stimulii ameninţători.

Arousal-ul, eroarea de atribuire ostilă şi refacerea scenariului

Procesele hormonale şi ale neurotransmiţătorilor, relaţionate cu observarea violenţei,


furnizează dovezi biologice în privinţa erorilor de atribuire ostilă şi a refacerii scenariilor
agresive. Indiciile asociate cu observarea violenţei pot declanşa un răspuns fiziologic care
pregăteşte individul pentru violenţă, testosteronul sensibilizându-l cu privire la stimulii
ameninţători. În mod similar, ne putem aştepta ca asocierea arousal-ului cu observarea violenţei
să aibă efect asupra procesării informaţiei care guvernează comportamentul social.

Organismul care a fost expus o lungă perioadă de timp la violenţă, poate fi mult mai
activat în prezenţa indiciilor anterior asociate cu observarea acesteia. Un nivel general prea ridicat
de arousal va face dificilă interpretarea indiciilor ambiguui şi în această situaţie poate să apară
eroarea de atribuire ostilă (Dodge & Somberg, 1987). Această stare de activare va determina o
căutare superficială a scenariilor, iar cel mai bine învăţat scenariu va domina refacerea. Găsirea
unui scenariu potrivit pentru a răspunde la ameninţare fără a escalada violenţa, nu este o sarcină
cognitivă uşoară, iar succesul performaţei în sarcinile cognitive dificile este diminuat în cazul în
care nivelul de arousal devine foarte ridicat (Anderson, 1980).

71
Dacă secreţia de testosteron este de asemenea stimulată şi deformează percepţia
stimulilor sociali, riscul atribuirii ostile creşte direct proporţional cu probabilitatea de refacere a
scenariilor agresive. Activarea neurotransmiţătorilor specifici sau a pattern-ului neuronal asociat
cu agresivitatea se poate constitui într-un indiciu suplimentar pentru interpretarea şi refacerea
scenariului agresiv.
Ne putem aştepta ca diferenţele individulale în privinţa arousal-ului să joace şi ele un rol
în achiziţia scenariilor prin învăţare observaţională. Persoanele care au un nivel de bază scăzut al
arousal-ului, cum ar fi de exemplu extravertiţii (Eysenck & Eysenck, 1998) vor căuta stimulări
care să le aducă arousal-ul la un nivel optim. În societatea modernă observarea violenţei în viaţa
reală sau în filme, constituie o oportunitate evidentă de creştere a nivelului de arousal dar, din
nefericire, introvertiţii par să petreacă în general mai mult timp în faţa televizorului (Huesmann,
1986). Acest fenomen poate fi doar un rezultat al introvertirii. Extravertiţii, atunci când privesc
scene violente sunt mult mai activaţi de acestea, iar acest arousal este de fapt o întărire a
comportamentului (Huesmann, 1997). Din acest motiv, ei sunt mai expuşi la violenţă şi riscului
de a achiziţiona scenarii violente prin învăţare observaţională.
La fel de importantă ca şi învăţarea observaţională în achiziţia scenariilor potrivite,
trebuie să fie şi sensibilitatea copilului la consecinţele folosirii scenariului, de exemplu, la
recompensă sau pedeapsă. Este probabil ca acei copii care sunt mai puţin uşor de condiţionat prin
aprobarea socială, să fie mai predispuşi la achiziţia scenariilor agresive nepotrivite într-un mediu
normal. Copilul care experienţiază mai puţină anxietate ca răspuns la dezaprobarea socială şi mai
puţină gratificaţie ca răspuns la recompensele sociale, este mult mai greu de condiţionat.

Întrebări de control
1. Rolul teoriei învăţării sociale în dezvoltarea comportamentului agresiv.
2. Influenţa neurotransmiţătorilor în modularea comportamentului agresiv.
3. Ce rol are mass-media în promovarea comportamentului infracţional?

TEMA 11
ABORDAREA COGNITIVĂ A COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL

72
Contribuţiile cele mai însemnate în explicarea agresivităţii şi comportamentului agresiv
din această perspectivă au fost aduse de Zillmann (1978), Dodge (1980) şi Huesmann (1982).
Principiul transferului de excitare
Zillmann s-a axat pe interpretarea cognitivă a activităţii fiziologice, luând în considerare
principiile teoretice asupra emoţiilor, promovate de Schachter şi Singer (1962) conform cărora
starea emoţională este produsul interacţiunii dintre activarea fiziologică şi interpretarea cognitivă
a acesteia. Astfel, în timp ce prima componentă este privită ca emoţional nespecifică, ea
determinând numai intensitatea procesului emoţional, interpretarea cognitivă este cea care dă
calitatea stării afective.
Pornind de la aceasta, Zillmann a sugerat că există o legătură puternică între activarea
fiziologică, operaţionalizată prin ritm respirator, activitate epidermală, tensiune arterială etc. şi
agresivitate, pentru că valorile ridicate ale activării fiziologice sunt specifice unui individ frustrat.

Zillman (1978) a formulat principiul transferului de excitare conform căruia atunci când
un eveniment ce induce o stare de activare (arousal) ia sfârşit, excitaţia rămâne şi descreşte lent.
Apariţia unui nou eveniment ce induce stări emoţionale determină transferul de excitaţie şi,
implicit, amplificarea răspunsului. Acest transfer nu funcţionează însă întotdeauna deoarece
intervin şi factorii legaţi de context şi interpretarea cognitivă, aceasta din urmă favorizând un
răspuns mai bine adaptat circumstanţei.

Modele cognitive de procesare a informaţiei agresive


Există dovezi conform cărora observarea încă din copilărie a agresivităţii şi violenţei în
mediul în care copilul se dezvoltă, inclusiv în mass-media, contribuie în mod substanţial la
dezvoltarea comportamentelor agresive care pot persista pe tot parcursul vieţii.
Dovezile empirice privind importanţa învăţării observaţionale au fost acumulate de-a
lungul timpului fiindu-le adăugată relevanţă prin emergenţa modelelor proceselor social-cognitive
care explică diferenţele individuale în cazul agresivităţii. Huesmann (1997) a realizat o trecere în
revistă a modelului cognitiv de procesare a informaţiei în cazul comportamentului social prin
intermediul căruia agresivitatea poate fi înţeleasă. De asemenea, a scos în evidenţă rolul pe care
învăţarea observaţională îl joacă în dezvoltarea structurilor cognitive şi de procesare a informaţiei
care controlează comportamentul social în general, şi comportamentul agresiv în particular.
Există două modele generale ale proceselor cognitive de procesare a informaţiei care au
încercat explicarea modului în care oamenii achiziţionează şi îşi menţin comportamente agresive.

73
Primul a fost dezvoltat de Dodge et al., (1980, 1986; Crick & Dodge, 1994) şi s-a axat pe
percepţii şi atribuiri, iar doilea, dezvoltat de Huesmann et al., (Huesmann 1982, 1986, 1988;
Huesmann & Eron, 1984) s-a axat în mod particular pe credinţe, scenarii şi învăţarea
observaţională. Ambele modele se bazează pe teoria procesării informaţiei şi îşi au originea în
formulările anterioare ale lui Bandura (1979, 1986) cu privire la procesele cognitive implicate în
învăţarea socială, precum şi în gândirea neoasociaţionistă a lui Berkowitz (1990).

Dodge et al.,au pus în evidenţă existenţa unui stil atribuţional ostil definit ca fiind
tendinţa de a atribui altora intervenţii ostile în situaţii ambigue. Aceşti cercetători au pornit de la
ipoteza conform căreia copiii sunt mai agresivi deoarece au două tipuri de viziuni: o “viziune
cinică”, manifestată ca o tendinţă de a-i vedea pe alţii ca fiind agresivi, şi o “viziune paranoică”,
manifestată ca predispoziţie de a se aştepta la consecinţe negative pentru sine.
Dodge a susţinut că orice eroare apărută în orice moment al atribuirii, poate duce la
manifestarea unui comportament agresiv. El a concluzionat că într-o situaţie dată, un copil
agresiv va fi mai susceptibil de a selecta stimuli consideraţi ostili, de a interpreta atitudinea altora
ca ostilă, de a alege soluţii agresive şi, ca urmare, de a manifesta comportamente agresive, toate
acestea ca urmare a evaluării sumare a efectelor şi consecinţelor comportamentelor sale.

Huesmann a propus integrarea elementelor cheie ale modelului social - cognitiv într-un
model unificat de procesare a informaţiei care explică rolul cogniţiilor, mai exact al scenariilor,
schemelor şi credinţelor normative în comportamentul agresiv.
Acest model porneşte de la premisa conform căreia comportamentul agresiv este
controlat în mare măsură de o extensie a unor scenarii cognitive care sunt stocate în memoria
persoanei şi care sunt utilizate ca şi ghid de comportament şi modalitate de rezolvare a
problemelor sociale. Un scenariu încorporează cunoştinţe declarative şi procedurale, sugerând ce
evenimente se vor produce în mediu, cum trebuie să se comporte persoana ca răspuns la acestea şi
care va fi rezultatul probabil al comportamentului respectiv.
Schemele cauzale sunt o a doua modalitate de cogniţie despre care se presupune că
influenţează comportamentele. Acestea sunt o bază de date pe care individul o foloseşte pentru
evaluarea semnalelor din mediu şi pentru realizarea de atribuiri cu privire la intenţiile celorlalţi.
Aceste atribuiri vor influenţa căutarea unui scenariu de comportament.
Credinţele normative sunt o a treia formă de cogniţie care joacă un rol central în
reglarea comportamentului agresiv, referindu-se la oportunitatea acestuia şi sunt relaţionate cu
perceperea normelor sociale. Credinţele normative sunt folosite pentru a interpreta

74
comportamentele altora, pentru a ghida căutarea scenariilor sociale şi pentru a înlătura scenariile
şi comportamentele nepotrivite.

Rolul învăţării observaţionale în achiziţia scenariilor, schemelor şi credinţelor


agresive
Învăţarea joacă un rol cheie în achiziţia scenariilor şi schemelor pentru
comportamentul social. Cercetările în domeniul dezvoltării copilului au sugerat că
învăţarea observaţională şi condiţionarea interacţionează pe măsură ce copilul se dezvoltă
pentru a-i oferi posibilitatea să achiziţioneze scheme şi scenarii (Bandura, 1973, 1977,
1986, Bandura, Ross & Ross, 1963, Eron, Walder & Lefkowitz, 1971, Huesman & Eron,
1986).

O credinţă, o schemă sau un scenariu este mult mai probabil de a fi mai întâi sugerat
prin observarea celorlalţi şi mai apoi mult mai ferm consolidat prin întărirea folosirii lui.
Observarea părinţilor, fraţilor, partenerilor de joacă, toate sunt importante, cum la fel de
importantă este şi observarea personajelor din mass-media.

Un important principiu de encodare aplicat învăţării observaţionale este cel al


specificităţii encodării (Tulving & Thompson, 1973). Acesta se referă la dovada empirică potrivit
căreia contextul specific în care informaţia apare atunci când este encodată, devine asociat cu
informaţia şi poate declanşa activarea sa în memorie mai bine decât alte informaţii semantic
realaţionate. Astfel, de exemplu, culoarea unei camere în care a fost observat un act violent, poate
mai târziu declanşa amintiri ale acelui act.
O varietate de alte caracteristici ale observării scenelor măreşte sau diminuează
posibilitatea ca un copil să encodeze scenariile observate sau să adopte schemele sau credinţele
deduse. Observarea scenariilor care nu sunt frapante precum şi observarea consecinţelor
indezirabile reduce posibilitatea ca acestea să fie encodate ca posibile scenarii de folosit în viitor.
Cu cât copilul se identifică mai puţin cu persoanele observate şi cu cât comportamentul
acestora i se pare mai nerealist, cu atât mai puţin va encoda ceea ce aceştia i-au arătat. Pe
parcursul procesului de învăţare schemele care sunt activate, influenţează reuşita encodării şi
integrării în memorie a scenariilor observate, în aceeaşi măsură cu natura inferenţelor care au fost
realizate. Astfel, starea emoţională cât şi stimulii situaţionali pot face ca schemele să devină
accesibile conştiinţei. Dacă schemele activate sunt în discordanţă cu scenariul observat,
encodarea este dificilă, pe când, în cazul unei conocordanţe, encodarea va fi facilitată. De

75
exemplu, o persoană furioasă, cu arousal ridicat, ar putea vedea o secvenţă de comportament
agresiv mult mai potrivită decât ar considera-o în altă circumstanţă. Un băiat care vede numai
comportamente agresive va encoda cu o mai mare probabilitate un comportament agresiv recent
observat, decât un băiat a cărei memorie este plină de aminitiri ale unor soluţii prosociale.
Chiar dacă scenariile agresive nu sunt folosite şi întărite, ele pot deveni mult mai
accesibile unui copil dacă acesta le repetă. Repetarea poate îmbrăca forme diferite, de la simpla
evocare a scenei originale, la fantezii despre aceasta, până la punerea ei în aplicare (Huesmann,
1997).
Învăţarea observaţională a scenariilor deviante
Este dificilă din punct de vedere metodologic evaluarea scenariilor pe care indivizii le-
au encodat, dar se pot totuşi face inferenţe şi aprecieri referitoare la ce fel de scenarii vor fi puse
în aplicare cu cea mai mare probabilitate. Dovezile existente sugerează că, de fapt, cele mai
accesibile scenarii sociale pentru copiii agresivi sunt scenariile agresive. De exemplu, s-a arătat
că scenariile utilizate de copiii mai agresivi pentru rezolvarea unor probleme ipotetice tind să
încorporeze mai multă agresivitate fizică şi acţiuni manipulatoare, iar copilul agresiv e mai puţin
predispus spre a genera scenarii prosociale în rezolvarea problemelor sale (Deluty, 1981).
Copiii care cresc observând violenţă în jurul lor se vor comporta mai violent (Guerra,
Huesmann, Tolan, VanAker & Eron, 1995), iar copiii agresaţi fizic de părinţii lor vor fi
predispuşi mai târziu la agresiuni fizice împotriva propriilor lor copii (Widom, 1989).

Cercetările în domeniul violenţei şi agresivităţii mass-media aduc dovezi mai


convingătoare cu privire la acest proces. Binecunoscuta contagiune a suicidului şi crimele la
indigo sunt unele dintre cele mai clare şi elocvente exemple ale scenariilor agresive specifice care
sunt achiziţionate prin observarea lor în media. Dovezi ştiinţifice mult mai importante aduse de
numeroasele studii de laborator şi de teren, care au demonstrat encodarea scenariilor specifice
pentru astfel de observaţii. Paradigma tipică este aceea în care copiii selectaţi aleator şi cărora le-
au fost expuse scurte filme violente şi respectiv nonviolente, au fost ulterior observaţi cu privire
la modul în care s-au jucat după vizionarea filmelor.
Rezultatele au arătat că cei care au văzut filmul violent s-au comportat mai agresiv
imediat după vizionare (Bandura, Ross şi Ross, 1963; Huesmann, 1997). Asemenea rezultate au
fost obţinute atât în cazul agresiunii directe asupra unui obiect neînsufleţit (“Bobo” dolls), cât şi
în cazul agresiunii directe asupra partenerilor de joacă.
Expunerea timpurie la violenţă este corelată pozitiv cu agresivitatea manifestată în
copilărie şi prezice totodată comportamentul agresiv al adultului de mai târziu

76
Teoria procesării informaţiei sugerează că scenarii sau scheme agresive specifice, chiar
diferite, sunt conectate într-o reţea mnezică de un nod comun numit “ostilitate” şi că acestea pot
dobândi întâietate prin intermediul altor idei sau indicii agresive, chiar şi în cazul în care nu au o
conexiune foarte puternică.
De asemenea, observarea violenţei în mass-media sau în viaţa reală activează o varietate
de gânduri ostile (Bushman & Geen, 1990).
O serie de studii în domeniul psihologiei cognitive au arătat că repetarea informaţiei
creşte puterea ei de conectare în reţeaua memoriei şi o face mult mai accesibilă. Astfel, repetarea
unui scenariu agresiv face mult mai posibilă refacerea lui ulterioară. O modalitate obişnuită de
repetare a comportamentului social sunt fanteziile legate de acestea, iar dovezile empirice
sugerează că imaginarea comportamentelor agresive corelează pozitiv cu realizarea lor.
Învăţarea observaţională a credinţelor normative deviante
Un scenariu poate să nu fie utilizat în situaţia în care e evaluat ca fiind nepotrivit prin
raportare la credinţele normative ale individului referitoare la agresivitate. O serie de cercetători
printre care Huesmann & Guerra (1992) au dezvoltat o modalitate de măsură a credinţelor
normative referitoare la agresivitate în general (de exemplu, “Este de obicei în regulă să-i împingi
şi să-i îmbrânceşti pe cei din jurul tău?”) şi la răzbunare (“Dacă o fetiţă strigă la tine, este normal
să o loveşti?”) au demonstrat că adulţii şi copiii care sunt mai agresivi, au credinţe normative care
aprobă mai mult agresivitatea.
Într-un studiu longitudinal (Huesmann & Guerra, 1997) s-a arătat că acele credinţe
normative despre agresivitate par să se cristalizeze în copilăria timpurie. Pentru copiii în vârstă de
6-7 ani asemenea credinţe sunt foarte instabile şi nu prezic atât de mult comportamentul agresiv
ulterior. Asemenea credinţe sunt însă prezise de însuşi comportamentul anterior al copilului.
Pentru copiii de 10-11 ani situaţia se schimbă, credinţele normative fiind stabile şi prezicând
comportamentul agresiv ulterior. Astfel, perioada de vârstă cuprinsă între 6-9 ani pare să fie
perioada pe parcursul căreia credinţele normative şi alte scheme relaţionate cu comportamentul
agresiv se dezvoltă prin interacţiunea cu mediul (Huesmann, 1997).
Dar cum achiziţionează copiii credinţele normative? Cele mai multe studii susţin
punctul de vedere cu privire la rolul cheie al învăţării observaţionale. Copiii ascultă, aud
credinţele exprimate de părinţii lor sau de alte persoane din jurul lor, observă în acelaşi timp
comportamentul acestora, şi fac inferenţe în legătură cu acceptabilitatea agresivităţii şi violenţei
pe care ei au văzut-o. Astfel, credinţele lor tind să coreleze cu cele ale părinţilor (Huesmann &
Eron, 1984) şi ale celorlalţi (Henry, Guerra, Huesmann & VanAcker, 1996).Trebuie menţionat şi
faptul că observarea violenţei în mass-media influenţează credinţele referitoare la acceptabilitatea

77
acesteia. Cu cât vizionează mai multă violenţă TV, cu atât mai acceptantă este atitudinea copiilor
faţă de comportamentul agresiv (Dominik & Greenberg, 1972).
Studii longitudinale au arătat că în cazul adulţilor, credinţele normative despre violenţă
corelează cu observarea violenţei în copilărie. Direcţia cauzală a acestui efect a fost stabilită prin
studii experimentale care au demonstrat că adulţii tineri şi copiii devin mai toleranţi în privinţa
agresivităţii imediat, chiar şi după o foarte scurtă expunere la violenţă (Huesmann, 1997).

MANIPULAREA COMPORTAMENTALĂ PRIN MASS-MEDIA

Comunicarea mediatică influenţează comportamentul uman prin însuşi conţinutul


mesajului, identificarea şi proiecţia fiind efectele acesteia. Substratul motivaţional al identificării
şi proiecţiei este reprezentat, în special la tineri, de nevoia de a trăi anumite satisfacţii
compensatorii faţă de unele impulsuri frustrante sau stări conflictuale. Evident, unul şi acelaşi
mesaj poate provoca reacţii diferite de la un subiect la altul, aceasta datorită unor factori care ţin
atât de procesul de comunicare în sine, cât şi de structura personalităţii sau condiţia socială a
subiectului.
Manipularea comportamentală prin mass-media reprezintă un tip de influenţă socială
negativă, condamnabilă din punct de vedere etic pentru că lezează demnitatea umană.
Conform sondajelor de opinie care s-au realizat referitor la acest subiect, aproximativ
şapte din zece persoane consideră că este prea multă violenţă în mass-media şi mai mult de două
treimi din cei intervievaţi şi-au exprimat convingerea că violenţa televizată încurajează violenţa în
rândul tinerilor. Studiile referitoare la agresivitate au dus la concluzia că există o strânsă legătură
între cultul violenţei promovat de televiziune şi violenţa din viaţa reală.
Revistele de senzaţie, benzile desenate, se caracterizează printr-un nivel ridicat de
violenţă în ce priveşte conţinutul lor. Programele destinate copiilor, în special desenele animate,
cuprind tot mai multe scene de violenţă. Teoria stimulării agresivităţii susţine că vizionarea unor
scene de violenţă stimulează subiectul să se comporte într-un mod violent.
Mass-media oferă în special tinerilor atât tehnici, cât şi mijloace ingenioase de agresiune
şi de săvârşire a infracţiunilor. În împrejurări favorabile, tinerii vor fi tentaţi să le pună în
aplicare. Încărcate cu conţinuturi informaţionale pe tema violenţei, gândirea şi memoria tinerilor
este orientată spre violenţă. Vizionarea sistematică a unor scene de violenţă generală şi de
violenţă sexuală are ca efect o desensibilizare emoţională şi o reducere sau o stingere a atitudinii
empatice faţă de victimele unor astfel de acte.

78
Prin modelele comportamentale negative pe care le oferă, mass-media nu mai are un rol
socializator. Violenţa mediatizată îşi pune amprenta asupra gradului de securizare personală şi
socială, făcându-i pe consumatori să se simtă mult mai vulnerabili faţă de cei din jurul lor.
Expunerea la violenţă prin programele mass-media are cea mai mare influenţă la copiii
care nu au ajuns la vârsta adolescenţei. De multe ori aceştia imită formele de agresiune pe care le-
au vizionat la televiziune sau filme. Evident, nu toţi copiii care sunt expuşi la violenţă prin mass-
media folosesc modelele agresive când sunt confruntaţi cu situaţii conflictuale. Unul din factorii
determinanţi este mediul familial. Un mediu familial caracterizat printr-un nivel crescut de
agresivitate, creează mai multe şanse pentru dezvoltarea tendinţelor către acest gen de
comportament.
Un material transmis prin mass-media este cu atât mai atrăgător cu cât nota de
senzaţional este mai pregnantă. O astfel de caracteristică o dau efectele speciale vizuale sau de
sunet. Copiii vor fi tentaţi să urmărească acele materiale care cuprind multe scene de acţiune
coroborate cu efecte speciale.
Mass-media şi în special televiziunea, prin programele deosebit de violente pe care le
difuzează sau prin filmele de groază, poate avea efecte negative asupra dezvoltării fizice şi
psihice a copiilor. Aceşti copii pot fi urmăriţi de terori nocturne şi fantezii sinistre. Aceste stări de
frică, anxietate, coşmaruri, insomnii, se pot transforma şi structura în timp, în adevărate fobii.
Prezenţa erotismului şi a pornografiei în mass-media are o serie de efecte negative asupra
dezvoltării personalităţii tinerilor. Expunerea frecventă şi de durată la scene erotice, pornografice
pe fond de violenţă poate fi considerată un factor cauzal al actelor antisociale şi de violenţă
sexuală (Hawkins & Zimring, 1988). Materialele pornografice sunt principalul factor care
stimulează agresivitatea îndreptată împotriva femeilor.
Internetul reprezintă o altă sursă de obţinere a informaţiilor cu caracter pornografic.
Astfel orice utilizator al acestuia poate ajunge la pagina de prezentare a site-ului, de unde poate
afla amănunte şi poate viziona imagini pornografice. Pentru a atrage cât mai mulţi clienţi, în
prima fază se oferă gratuit seturi de fotografii ale “modelelor” în diferite ipostaze, condiţia fiind
doar de a-şi lăsa adresa de e-mail, alegerea unei parole şi a unui pseudonim. “Modelele” pot fi
contactate prin telefon, e-mail etc.
Mass-media trebuie să realizeze o selecţie mai atentă a programelor şi materialelor
difuzate, să promoveze modele şi principii morale de educare a tinerilor, astfel încât ei înşişi să
poată elabora judecăţi de valoare asupra comportamentului moral şi asupra relaţiei dintre
constrângere şi libertate.

79
Întrebări de control
1. Comentaţi principiul transferului de excitare.
2. Precizaţi rolul credinţelor normative în reglarea comportamentului agresiv.
3. Ce presupune manipularea comportamentală prin mass-media?

TEMA 12

PSIHOPATOLOGIA ACTULUI INFRACŢIONAL

ESTE INFRACŢIUNEA O BOALĂ?

Este aproape imposibil a demonstra ipoteza conform căreia comportamentul


infracţional ţine de patologie, însă este cel puţin la fel de dificil a demonstra că acesta nu
are nici o legătură cu patologicul (Raine, 1997). Motivul pentru acest paradox este
simplu: experţii din psihiatrie şi psihologie nu au reuşit să ajungă la un consens în ceea ce
priveşte definiţia psihopatologiei. În DSM-III-R (APA, 1987) se menţionează faptul că
„nici o definiţie nu specifică în mod adecvat graniţele dincolo de care întâlnim conceptul
de tulburare mentală”. Dacă psihopatologia nu poate fi definită suficient de precis, nu se
poate preciza dacă un comportament infracţional intră în această categorie.

Au fost enumerate cel puţin 13 critici la adresa perspectivei infracţiunii ca o


tulburare:

1. Există diferenţe majore de vârstă, gen şi diferenţe etnice în rata


comportamentului infracţional; aceste efecte demografice sunt inconsistente cu
perspectiva conform căreia infracţiunea este o boală.

2. De-a lungul timpului au existat diferenţe majore în frecvenţa


comportamentelor infracţionale, aspect inconsistent cu perspectiva infracţiunii ca

3. Există importante variaţii trans-culturale în rata infracţionalităţii, ceea ce


invalidează statutul infracţiunii ca tulburare.

80
4. Infracţiunea este un concept eterogen şi nu poate reprezenta o tulburare
unitară şi distinctă ce poate fi identificată printr-o serie de trăsături caracteristice şi
distincte.

5. Infracţiunea este un construct socio-politico-legal ce poate fi schimbat prin


modificarea legilor, în timp ce tulburările psihiatrice sunt determinate de factori sociali şi
biologici.

6. Infracţiunea nu poate fi tulburare deoarece este foarte răspândită în populaţie.


Cu toţii comitem delicte, însă nu putem cataloga întreaga populaţie ca fiind „bolnavă”.

7. Populaţia de infractori căreia i s-ar putea pune diagnosticul de „tulburare” nu


poate fi delimitată clar şi precis; această imposibilitate de a defini cu precizie grupul ţintă
exclude posibilitatea de a atribui infracţiunii eticheta de tulburare.

8. Unele cercetări arată că aceeaşi factori stau atât la baza comportamentului


infracţional grav, cât şi la baza unor forme mai puţin serioase de comportament
antisocial. Aceasta indică lipsa unei categorii căreia să îi fie aplicată eticheta de
„tulburare”.

9. Infracţiunile sunt comise de grupuri sau de organizaţii, nu de indivizi; aşadar,


infracţiunea nu poate fi tulburare deoarece organizaţiile nu pot avea afecţiuni psihice.

10. Comportamentul infracţional nu poate fi vindecat, probabil nu este o boală.

11. Comportamentul infracţional diferă de alte tulburări psihologice prin faptul


că acest comportament reprezintă un pericol pentru ceilalţi; aceasta îl delimitează de ceea
ce înţelegem în mod obişnuit prin termenul de tulburare.

12. Infracţiunea reprezintă o aberaţie comportamentală, în timp ce alte tulburări


reprezintă aberaţii ale funcţiilor mintale; deci infracţiunea nu este o boală în acelaşi sens
ca şi alte tulburări mintale.

13. Comportamentul infracţional este voluntar, în timp ce alte tulburări apar


involuntar.

TULBURĂRILE MENTALE ŞI COMPORTAMENTUL


INFRACŢIONAL

81
Majoritatea acestor studii au fost realizate pe populaţia de infractori condamnaţi
şi trimişi la închisoare. Problemele psihiatrice sunt destul de des întâlnite în cadrul
populaţiilor din închisori. Într-un studiu realizat de Gunn et al.,(1991) pe un eşantion de
5% din numărul de condamnări mai mari de 6 luni din închisorile din Anglia, 37% dintre
condamnaţi sufereau de o anumită tulburare psihiatrică, deşi acest termen era utilizat în
sens larg. 2% din aceeaşi populaţie au fost descrişi ca psihotici. Aceeaşi autori au obţinut
procente asemănătoare într-un studiu identic realizat în anul 1978.

. Într-un studiu asupra condamnaţilor recidivişti, Birmingham et al.,(1996) s-a


constatat că aceştia sufereau de una sau mai multe tulburări mentale recurente, excluzând
abuzul de substanţe. Din numărul total, 4% au fost diagnosticaţi ca psihotici. Brooke et
al., (1996) au examinat deţinuţii recidivişti din 13 închisori de adulţi şi trei instituţii
pentru minori din Anglia. Cercetătorii au arătat că 63% sufereau de o anumită tulburare
psihiatrică, incluzând şi abuzul de substanţe; 5% dintre aceştia au fost diagnosticaţi ca
psihotici (un nivel de 4--5 ori mai ridicat decât în populaţia generală).

Totuşi, aceste rezultate nu susţin o legătură directă şi definitivă între tulburarea


mentală şi infracţiune. Sunt posibile şi alte explicaţii: de exemplu, persoanele cu tulburări
mentale pot fi prinse sau descoperite mai uşor; este mai probabil ca organele abilitate să îi
acuze pe aceşti subiecţi pentru a se asigura că primesc tratament; o altă explicaţie poate fi
şi faptul că tulburarea mentală poate fi dezvoltată după condamnare datorită condiţiilor
din închisoare.

Incidenţa comportamentului infracţional în populaţiile cu tulburări mentale

O altă modalitate de a investiga legătura dintre comportamentul infracţional şi


tulburarea mentală este aceea de a evalua rata criminalităţii printre populaţia cu probleme
psihiatrice. O serie de cercetări au arătat că probabilitatea ca aceste persoane să realizeze
delicte după ieşirea din spitale este mai mare în cazul în care persoana a mai fost arestată
înainte de a ajunge la spital (Jones, 1998).

De obicei s-a acordat o mai mare atenţie relaţiei dintre tulburările mentale şi
infracţiunile violente. Rappeport & Lassen (1967) au arătat că nivelul criminalităţii
pentru delicte non-violente este aproximativ egal în populaţia generală cu cel din cadrul

82
persoanelor cu tulburări mentale. Dintre persoanele cu tulburări mentale care au realizat
furturi din magazine, majoritatea au fost depresivi (Gibbens, 1981).

Taylor & Gunn (1984) au arătat că 10% dintre deţinuţii condamnaţi sau aflaţi în
proces pentru incendiere manifestau simptome ale unor tulburări mentale şi în jumătate
dintre aceste cazuri s-a sugerat existenţa unei tulburări psihice.

Statisticile arată că o cincime dintre persoanele care au comis omucideri aveau o


responsabilitate diminuată şi au fost condamnaţi la omor prin imprudenţă (Jones, 1998).
Într-un studiu realizat de Taylor & Gunn (1984) asupra unor persoane condamnate sau în
curs de condamnare pentru omucidere, autorii au arătat că 9,3% aveau simptome de
schizofrenie; 1,9 sufereau de psihoză afectivă, iar 26% aveau „tulburare mixtă”.

Vom aborda în continuare principalele condiţii medicale care sunt menţionate cel
mai des în asociaţie cu comportamentele infracţionale violente.

Schizofrenia

Fără a insista asupra tabloului clinic al acestei tulburări, menţionăm că există o


anumită legătură între schizofrenie şi infracţiune. Taylor (1986) a găsit o incidenţă
ridicată a schizofrenilor printre deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă din Londra.
Green (1981) a arătat că 75% dintr-un eşantion de 58 de persoane cu tulburări mentale
care şi-au omorât mamele sufereau de schizofrenie. Mai poate exista şi o relaţie între
schizofrenia paranoidă şi violenţă, în care victima este subiectul delirului.

Lindqvist & Allebeck (1990) au realizat un studiu longitudinal pe 644 de pacienţi


cu schizofrenie eliberaţi din spitalele suedeze în 1971. Rata infracţiunilor a fost
aproximativ similară cu cea înregistrată în cazul populaţiei generale, însă rata
infracţiunilor violente a fost de 4 ori mai mare decât în cazul populaţiei generale.

Se pare că cele mai extreme forme de violenţă manifestate de pacienţii cu


schizofrenie sunt îndreptate spre ei înşişi (auto-mutilare) sau înspre membrii familiei
(Taylor, 1982). Atacurile violente presupun o anumită planificare, însă tocmai această
abilitate de a planifica le lipseşte psihoticilor; în consecinţă, actele violente de obicei apar
în timpul delirului, în special în cazurile de delir de gelozie şi infidelitate (Jones, 1998).

83
O serie de cercetări au arătat că factorii de mediu şi cei sociali sunt foarte greu de
ignorat când ne referim la etiologia bolii. Într-un studiu pe 121 de persoane psihotice care
au comis delicte s-a arătat în mod clar că în cazul a 20% dintre aceştia infracţiunea poate
fi considerată un rezultat direct al tulburării; în 26% din cazuri tulburarea mentală
probabil a dus la comiterea infracţiunii. Dacă se iau în considerare factorii sociali (cum ar
fi de exemplu lipsa unui adăpost, a unei locuinţe), procentele anterioare cresc până la
peste 80%.

Depresia

Schemele de diagnostic contemporane disting între două tipuri de depresie:


depresia majoră (sau unipolară) şi depresia bipolară. Depresia majoră este caracterizată
prin o stare de tristeţe profundă, auto-blamare, sentimente de vinovăţie şi de inutilitate,
tulburări de apetit şi de somn, oboseală, letargie, ideaţie suicidară. Depresia bipolară
constă atât în stări depresive, cât şi în stări maniacale; acestea din urmă se caracterizează
prin iritabilitate, activitate fizică foarte intensă, perioade lungi fără somn şi o stimă de
sine exagerat de mare. Depresia majoră este cea mai frecventă, incidenţa fiind estimată
între 8-11% pentru bărbaţi şi 18-23% pentru femei. Depresia bipolară este mai puţin
întâlnită, frecvenţa fiind de aproximativ 1% în populaţia generală.

Principala problemă pe care o întâmpină cercetătorii atunci când încearcă să


identifice o legătură între depresie şi infracţionalitate este aceea că depresia poate fi
declanşată tocmai de faptul că persoana în cauză a fost condamnată. Totuşi, s-a putut
constata o legătură între depresie şi furtul din magazine (Lawson, 1984), şi între depresie
şi unele acte violente îndreptate în special asupra celor apropiaţi (Häfner & Bőker, 1982).
În literatură sunt menţionate şi situaţii în care persoane depresive îşi omoară toată familia
înainte de a se sinucide. Într-un studiu s-a arătat că o treime din 78 de cazuri de
omucidere urmate de sinucidere au fost cazuri în care indivizii sufereau de depresie de
intensitate clinică (Jones, 1998). Un rezultat interesant în cazul depresiei constă în aceea
că pacienţii depresivi spitalizaţi nu manifestă acte de violenţă cu o frecvenţă mai mare
decât populaţia generală (Feldman, 1993); aceasta sugerează că incidentele violente

84
comise de depresivi sunt precipitate de condiţiile sociale - de exemplu, destrămarea unei
relaţii de lungă durată (Hollin, 2001).

Psihopatia

Conceptul de psihopatie este una dintre cele mai problematice condiţii din
domeniul psihiatriei moderne. Acest termen încă mai este utilizat pe vechiul continent,
însă psihiatrii americani s-au detaşat de el, preferând termenul de sociopat; de altfel, în
manualul de diagnostic american nu este inclus termenul de psihopatie, autorii preferând
denumirea de tulburare de personalitate antisocială (Jones, 1998). Definiţia psihopatiei
poate cu greu să fie considerată satisfăcătoare: „o tulburare sau dizabilitate persistentă a
minţii (cu sau fără un deficit intelectual sever) care are ca rezultat comportamente
iresponsabile sau exagerat de agresive”. S-a estimat că această definiţie acoperă
aproximativ un sfert din numărul total al pacienţilor din spitalele de maximă securitate
din Anglia.

De-a lungul anilor numeroase cercetări au încercat să identifice principalele


caracteristici ale psihopatului. Cea mai răspândită abordare sunt cele şase elemente cheie
propuse de Cleckley (1976): lipsa sentimentelor de vinovăţie sau de părere de rău,
inabilitatea de a învăţa din experienţa proprie, inabilitatea de amânare a recompenselor,
inabilitatea de a forma legături emoţionale puternice cu alţii, căutarea constantă de
stimulare şi şarmul superficial.

O serie de date artă că psihopaţii sunt infractorii cei mai persistenţi şi care comit
delictele cele mai grave (Hollin, 2001). Hare et al.(1988) arată în studiul lor că „în
general psihopaţii au mai multe condamnări pentru furt, jaf, posesie ilegală de arme sau
evadări decât non-psihopaţii”. Aşadar, bărbaţii psihopaţi comit mai multe tipuri de
infracţiuni, sunt mai des condamnaţi şi petrec mai mult timp în penitenciare decât alţi
infractori. Această afirmaţie este valabilă şi dacă se compară psihopaţii cu alte categorii,
cum ar fi persoanele cu tulburări mentale sau cei cu deficite intelectuale.
INFLUENŢA SĂNĂTĂŢII MENTALE ASUPRA CAPACITĂŢII DE ADAPTARE A PERSOANEI

Prin însăşi natura şi specificul activităţii lor, specialiştii din domeniul judiciar
deseori sunt puşi în situaţia de a aprecia starea de sănătate mentală a persoanelor
cercetate, fie pentru a utiliza datele obţinute, fie pentru a şti cum o anumită tulburare

85
mentală poate influenţa comportamentul unei persoane într-o anumită situaţie. Cunoscând
manifestările principalelor boli mentale şi mai ales implicaţiile psihosociale şi judiciare
ale acestora, se va putea anticipa corect conduita unor persoane cu tulburări mentale
pretabile să comită infracţiuni.

Starea de sănătate mentală se constituie prin adaptarea adecvată a personalităţii la


condiţiile mediului social, în aşa fel încât între structurile psihofiziologice ale
organismului, resursele sale şi circumstanţele ambientale să se poată stabili un echilibru.
Acest echilibru este însă deosebit de fragil şi vulnerabil în raport cu diferite influenţe
exercitate de mediul ambiant. O serie de tulburări mentale pot fi privite ca reacţii
specifice faţă de solicitările ambientale stresante. Depăşind limitele capacităţii de
adaptare a organismului, stresul implică uneori dezorganizarea personalităţii şi
perturbarea relaţiilor comportamentale.

Starea psihofizică - normală sau patologică - a persoanei infractorului constituie un


indiciu al periculozităţii acestuia. Un infractor aflat într-o stare psihofizică normală are
reprezentarea exactă a acţiunilor sale şi a rezultatelor lor, îşi dă seama de semnificaţia
socială a acestora şi este stăpân pe ele. Patologicul restrânge gradele de libertate a vieţii
infractorului, slăbind eficienţa unor instanţe de control şi autocontrol (are loc o diminuare
a responsabilităţii).

Starea de boală reprezintă, în fapt, o formă de dezadaptare a personalităţii globale


faţă de ea însăşi şi de mediul său, în aşa fel încât răspunsurile semnificative ale
comportamentului faţă de situaţiile ambientale vor apărea alterate (Rădulescu & Piticariu,
1989). Intervenind în convergenţa dintre factorii interni şi externi şi în structura de
echilibru, boala mentală impune adoptarea unui nou tip de comportament, care constituie
în multe cazuri o formă de substituţie a comportamentului pe care obişnuim să-l
denumim normal.

Supleţea adaptativă în limitele sale obişnuite permite fiecărui individ să se


racordeze şi să-şi modeleze resursele spre realizarea unui model cât mai corespunzător de
existenţă. Factorii care pot afecta sănătatea mentală sunt multipli, iar interacţiunea, ca şi
rolul fiecăruia în parte, este dificil de determinat. Este sigur că o personalitate slabă, o

86
serie de tulburări preexistente, precum şi o vulnerabilitate genetică predispun cu mai
multă uşurinţă la boli mentale.

În domeniul sănătaţii mentale nu există graniţe fixe, imuabile, apărând în


permanenţă o interacţiune a elementelor definitorii pentru normalitate sau anormalitate.

Afectând în grade diferite adaptarea individului la mediu, tulburarea mentală poate,


în anumite circumstanţe, să-l aducă pe individ în conflict cu legea, cu semenii şi
autorităţile, bolnavul mental săvârşind acte infracţionale diverse, îndreptate asupra
persoanei, asupra proprietăţii, asupra statului etc.

Diverse cauze, unele cunoscute (genetice, psihogene, traumatice, toxico-infecţioase


etc.), altele încă nu, pot produce modificări cantitative, dar mai ales calitative ale
diferitelor procese şi funcţii psihice.

Întrebări de control
1. Comentaţi, la alegere, 3 critici care susţin că un anumit comportament
infracţional nu poate fi considerat o tulburare.
2. Descrieţi relaţia dintre schizofrenie şi comportamentul infracţional.
3. Ce influenţă are sănătatea mentală asupra capacităţii de adaptare a
persoanei?

TEMA 13

STRATEGII DE PREVENIRE A COMPORTAMENTUL INFRACŢIONAL

INTRODUCERE

Deşi este destul de greu de estimat cu precizie care este nivelul real al
infracţionalităţii, oamenii din ziua de astăzi sunt îngrijoraţi de posibilitatea de a deveni
victima unei infracţiuni. Este interesant de remarcat că deşi infracţiunile comise cu
violenţă reprezintă doar un procent mic din totalul infracţiunilor, teama de a deveni
victima unei infracţiuni violente pare să fie factorul determinant al atitudinilor oamenilor
referitoare la infracţionalitate în general. Potrivit unui studiu realizat în 1997 în Anglia,
unul din 20 de bărbaţi şi una din 10 femei au declarat că le este teamă să iasă din casă

87
după lăsarea întunericului şi uneori evită lucrul acesta. Această rată a „temerilor” a fost
cea mai ridicată în comparaţie cu alte 10 ţări europene, fiind chiar mai mare decât în SUA
(International Crime Victimisation Survey, 1997).

Potrivit lui Hollin (1992) teama de a deveni victima unei infracţiuni nu corelează
cu riscul real de a deveni victimă. De exemplu, persoanele în vârstă se tem mai mult de a
fi victimele unor infracţiuni stradale, cum ar fi furtul şi tâlhăria, deşi victimele acestor
infracţiuni sunt în principal bărbaţii cu vârste cuprinse între 16 şi 30 de ani; aceştia din
urmă nu par însă afectaţi de această probabilitate ridicată de a deveni victime. Fără
îndoială că teama de a deveni victimă are un impact semnificativ asupra
comportamentului oamenilor; aceştia pot să renunţe la anumite activităţi sau să schimbe
ora sau locaţia de desfăşurare a acestora. Această teamă se menţine prin mecanismul
întăririi negative: „N-am fost vineri noaptea în club dar nici nu am fost implicat sau rănit
în scandal; poate e mai bine să nu mai ies noaptea”.

Dacă privim rata infracţionalităţii nu ne mai mirăm de ce oamenii se tem să nu


devină victime. Cercetări realizate de Home Office în Anglia au arătat că pe parcursul
unui an, 60% din populaţie nu este victimizată în nici un fel. 40% din oameni devin totuşi
victimele diferitelor genuri de infracţiuni, iar 4% dintre aceştia sunt victimele a 44% din
totalul infracţiunilor comise. Se pare că există o categorie de indivizi care este extrem de
vulnerabilă (poate datorită unui stil de viaţă necorespunzător, a ocupaţiei sau a zonei în
care trăiesc). Farrell & Pease (1995) au arătat că analiza acestei categorii de indivizi
victimizaţi în mod repetat poate oferi strategii de prevenire a infracţiunilor care vor
proteja grupurile cele mai vulnerabile şi vor duce la reducerea ratei infracţionalităţii.
Care sunt consecinţele situaţiei în care cineva este victimizat? De cele mai multe
ori în cazul unor infracţiuni minore poate apărea iritarea, disconfortul sau chiar furia, însă
pentru infracţiuni majore consecinţele sunt mult mai severe. Acest lucru este valabil în
special pentru situaţiile în care siguranţa şi securitatea persoanei au fost ameninţate,
lăsând în urmă un sentiment de vulnerabilitate şi neajutorare.
The American Psychological Association Task Force on the Victims of Crime
and Violence a listat o serie de simptome psihologice care pot apărea ca şi consecinţe ale
victimizării: depresie, anxietate, pierderea controlului, jenă, sentiment de vulnerabilitate,
neajutorare, umilinţă, furie, şoc, sentimentul nedreptăţii, o conştiinţă a morţii accentuată,

88
tensiune, slăbiciune fizică şi frică (Kahn, 1984). Deşi intensitatea acestor simptome
variază de la individ la individ, fără îndoială că ele sunt mai severe pentru cei care deja
suferă de anumite probleme psihice; de asemenea, este clar faptul că victimizarea are
consecinţe atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, iar uneori depăşirea situaţiilor nu
este posibilă fără un ajutor de specialitate.
În caz de abuz sexual, trauma subsecventă experienţiată de victime poate să
dureze câteva luni şi se manifestă după un pattern relativ stabil, similar cu cel al
sindromului de stres post-traumatic. Iniţial apar tremurături, stări confuzionale şi
nelinişte, simptome care pot fi foarte intense în prima săptămână după atac, în a doua
scad în intensitate pentru a reveni din nou în cea de-a treia săptămână. Victimele
experienţiază stări depresive, oboseală şi probleme de adaptare socială. Deşi nivelurile de
anxietate şi frică rămân ridicate, celelalte simptome încep să scadă în intensitate după 2-3
luni. Problemele psihologice pot să persiste uneori mai mulţi ani ca rezultat al auto-
blamării sau ca rezultat al unor strategii auto-protective evitative care generează
dificultăţi în stabilirea unor relaţii apropiate (Resick, 1993).
În ceea ce priveşte consecinţele abuzului sexual în copilărie, Smith & Bentovim
(1994) au descris cinci categorii de posibile efecte:
 efecte de natură sexuală: activitate sexuală crescută, fantezii şi activităţi
sexuale deviante, confuzie şi anxietate referitoare la identitatea sexuală,
retragere din activitatea sexuală, disfuncţii sexuale;
 efecte emoţionale: vină, ruşine, auto-blamare, sentimente de neputinţă,
izolare, dependenţă;
 stări depresive: neajutorare, lipsa speranţei, furie, tulburări ale somnului şi
ale apetitului, ideaţie suicidară, vulnerabilitate, frică de viitor.
 efecte anxioase: visuri, flashback-uri, gânduri intruzive, probleme de
relaţionare.
 efecte comportamentale: agresivitate, nevoia de control, auto-mutilare,
fobii, tulburări de alimentaţie.
Ussher & Dewberry (1995) au cerut unui grup de femei (775) supravieţuitoare ale
unor abuzuri sexuale să îşi descrie sentimentele actuale, ca adult, referitoare la abuzul din

89
copilărie. 68% au menţionat furie, 60% vină, 51% anxietate, 31% teama de sex. Doar 2%
au susţinut că abuzul nu a avut nici un efect sau a avut efecte neglijabile.

Ţinând cont de aceste consecinţe severe pe care le experienţiază persoanele care


sunt victimele unor infracţiuni, nu este surprinzător faptul că a început să se acorde o tot
mai mare atenţie prevenirii infracţionalităţii şi reducerii ratei infracţiunilor.

Acest capitol este împărţit în două părţi: în prima parte ne vom centra atenţia pe o
serie de tehnici de prevenire a comportamentului infracţional, tehnici care ţintesc atât
nivelul individual, cât şi nivelul comunitar. În a doua parte ne vom opri asupra metodelor
de intervenţie care se pot utiliza în activitatea directă cu infractorii; mai precis, vom
aborda principalele tehnici psihoterapeutice care s-au dovedit eficiente pentru reducerea
recidivelor şi pentru reintegrarea socială a infractorilor.

PREVENIREA COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL

Prevenţia primară
În cadrul acestei abordări resursele sunt direcţionate spre prevenirea apariţiei
comportamentului infracţional, iar populaţia ţintă este constituită din non-infractori în
cazul cărora se pot identifica anumiţi factori de risc. Din moment ce o serie de studii au
identificat caracteristicile timpurii ale comportamentului infracţional (vezi Farrington,
1994), este rezonabil să presupunem că intervenţiile în cadrul familiilor de risc pot să
aibă ca rezultat prevenirea comportamentului infracţional. În anii 1940 s-a încercat un
experiment bazat pe această asumpţie în cadrul căruia un grup de băieţi au primit
consiliere personală şi socială din partea unor asistenţi sociali plus o perioadă de 5 ani în
care au primit asistenţă şcolară individuală, iar alt grup a constituit grupul de control.
După 30 de ani nu s-a constat nici o diferenţă în ceea ce priveşte istoricul
comportamentului infracţional. Este posibil ca acest program să fi intervenit prea târziu,
sau potenţialul ‘‘stigmat‘‘ constituit de implicarea într-un astfel de program să fi acţionat
ca o profeţie care se auto-împlineşte, sau calitatea „tratamentului” nu a fost
corespunzătoare.
Deşi acest program a eşuat, există dovezi care arată că intervenţiile mai timpurii,
la nivel preşcolar sau la nivelul claselor primare, par să funcţioneze, indiferent dacă

90
intervenţia se centrează pe copil (antrenamentul abilităţilor sociale şi cognitive pentru
reducerea impulsivităţii) sau pe părinte (care să încurajeze dezvoltarea unui ataşament
securizant) (Hawkins et al., 1987).
Dintre factorii identificaţi în background-ul infractorilor fac parte şi
impulsivitatea şi lipsa empatiei, caracteristici care pot fi abordate în copilăria timpurie în
cazul copiilor care provin din familii dezorganizate sau dezavantajate.
Studiile referitoare la empatie au arătat că rădăcinile acestei caracteristici pot fi
identificate încă de la vârste fragede; dacă abilităţile de amânare a gratificării şi de
empatizare cu alţii sunt privite nu doar ca bariere în dezvoltarea comportamentului
antisocial, ci şi ca nişte caracteristici pozitive în sine, atunci antrenamentul acestor
abilităţi se poate realiza pe lângă celelalte domenii şcolare.
Alte domenii de intervenţie includ trainingul parental, pachete informative
pentru practicieni, pentru a-i ajuta să identifice indicatorii timpurii ai violenţei domestice
sau ai abuzurilor, sau grupuri de suport pentru mamele tinere, care probabil nu posedă
abilităţile necesare pentru creşterea unui copil.
Prevenţia secundară
Intervenţia are loc atunci când individul manifestă unele semne de
comportament antisocial sau când a comis deja o infracţiune singulară,minoră. Scopul
este de a minimiza efectul intervenţiei legale deoarece „procesarea” în sistemul de justiţie
are ca rezultat creşterea probabilităţii de a comite infracţiuni ulterior. Din moment ce
etichetarea oficială ca infractor are ca rezultat dezvoltarea unei identităţi criminale, este
mai bine ca tinerii infractori să nu fie judecaţi în cadrul sistemului de justiţie. Ca
alternative se poate utiliza tratamentul intermediar sau repararea.
Conceptul de tratament intermediar a fost introdus în anii 1970, iar ideea care
sta în spatele acestui sistem era de a oferi activităţi educative şi recreative sub
supervizarea şi controlul serviciilor sociale şi al serviciilor de probaţiune. Acest sistem
structurat care scotea tinerii din mediul lor şi le oferea posibilităţi de dezvoltare personală
este foarte important în special pentru copiii dezavantajaţi şi deprivaţi.
Repararea implică direcţionarea tinerilor infractori dinspre sistemul de justiţie
spre implicarea acestora literalmente într-un proces de reparare. Astfel, în acest proces de
reparare delincventul trebuie să îşi ceară scuze de la victimă şi/sau să ofere o compensaţie

91
financiară. De asemenea, în unele situaţii este pus chiar să repare unele stricăciuni pe care
le-a făcut. Raţionamentul care stă în spatele acestor strategii este următorul: tinerii
delincvenţi trebuie să reflecte asupra acţiunilor lor şi asupra consecinţelor acestor acţiuni
prin punerea faţă în faţă cu victimele lor şi prin îndatorirea de a repara stricăciunile
făcute. Această strategie este puţin costisitoare şi este foarte eficientă pentru reducerea
recidivelor, iar uneori este benefică şi pentru victimele agresiunilor.

Prevenţia terţiară
În această categorie se înscrie oferirea de tratament şi asistenţă infractorilor foarte
periculoşi sau care suferă de o anumită tulburare psihică. Restricţiile selective (ordinele
de restricţie) sau încarcerarea infractorilor periculoşi sunt de asemenea forme mai dure
ale prevenţiei terţiare. Nu în toate cazurile infractorii foarte periculoşi sunt clasificaţi ca
atare iar pur şi simplu izolarea celor deja identificaţi de restul comunităţii pot oferi
posibilităţi de „afirmare” pentru alţi infractori.

PREVENIREA INFRACŢIUNILOR PRIN MODIFICAREA CONTEXTULUI

Această abordare se îndepărtează în mod radical de nivelul individual şi se


centrează pe context. Teoria alegerii raţionale subliniază faptul că pentru ca o infracţiune
să aibă loc trebuie să coincidă două evenimente: în primul rând trebuie să existe
oportunitatea pentru comiterea infracţiunii, iar în al doilea rând, individul trebuie să
decidă în ce măsură câştigurile expectate sunt mai mari decât pedeapsa potenţială şi
probabilitatea de a fi prins. Urmarea logică a acestor afirmaţii se referă la accentul pus pe
modificarea contextului înainte ca infracţiunea să aibă loc, mai curând decât încercările
de reabilitare a infractorilor după ce au comis actele. Aceste modificări la nivelul
mediului au două scopuri: a) de a reduce oportunităţile pentru realizarea de infracţiuni şi
b) de a creşte riscul de detectare a celor care totuşi realizează aceste infracţiuni.

Reducerea oportunităţilor

Dacă oportunităţile de a comite infracţiuni sunt reduse, atunci individul poate să


renunţe la comiterea infracţiunii. Astfel s-a ajuns la ideea că reducerea numărului
oportunităţilor de a comite infracţiuni poate avea ca efect reducerea numărului total de

92
infracţiuni. Această perspectivă este în concordanţă cu teoria alegerii raţionale. Mayhew
et al., (1976) au arătat că montarea dispozitivelor de blocare a volanului pe toate maşinile
noi din Germania a dus la reducerea cu 60% a furturilor de maşini, iar o legislaţie
similară introdusă şi în Anglia a avut rezultate similare.

Întărirea ţintei

Cea mai întâlnită modalitate de prevenire a comportamentului infracţional


constă în modificarea caracteristicilor ţintei astfel încât să fie mai greu accesibilă. Astfel
se modifică balanţa costurilor şi beneficiilor percepute de cei care îşi evaluează
probabilitatea de a fi prinşi dacă atacă o anumită ţintă. De exemplu, pentru a preveni
spargerea rezervoarelor de monezi ale telefoanelor publice, acestea au fost înlocuite cu
telefoanele cu cartelă. De asemenea, se poate introduce iluminarea permanentă, instalarea
alarmelor în locuri vizibile, sisteme de blocare a volanului sau sisteme electronice care nu
permit pornirea motorului decât cu cheia originală a maşinii, încuietori sofisticate la uşi,
porţi înalte, alarme în caz de spargere, iluminat de securitate etc.

Îndepărtarea ţintei

În scop preventiv, uneori se poate îndepărta complet ţinta. Astfel s-au introdus
cărţile de credit în locul banilor lichizi, transferul bancar electronic în locul celui cu
maşini blindate sau asigurarea transportului public nocturn pentru cei care lucrează
noaptea. Unele magazine utilizează un sistem prin care banii sunt în mod regulat scoşi
din casele de marcat, prevenind astfel sustragerea unor sume mari de bani.

Creşterea riscului de detectare – supravegherea formală

Pentru descurajarea celor care intenţionează să comită infracţiuni se poate


recurge la mărirea riscului de a fi detectaţi. Acest lucru se poate face prin montarea de
camere video care să monitorizeze activitatea din anumite zone (magazine, parcări,
metrou etc.). Prin prezenţa acestui sistem de supraveghere formală – televiziunea cu
circuit închis– s-a redus semnificativ activitatea infracţională. Într-un studiu controlat
realizat în metroul din Londra s-a constatat că după introducerea acestui sistem de
supraveghere frecvenţa furturilor, a jafurilor şi a trecerilor fără permis a scăzut cu 70%.

93
Creşterea riscului de detectare – supravegherea informală

Supravegherea informală realizată de voluntari poate să fie cea mai puţin


costisitoare şi relativ eficientă. Aceste sisteme sunt foarte populare în Anglia iar membrii
acestor sisteme sunt încurajaţi să sprijine activitatea poliţiei prin supravegherea şi
raportarea oricărei activităţi suspecte care se desfăşoară în comunitatea lor. Cercetările au
arătat că acest sistem întăreşte spiritul comunitar, oamenii se simt mai în siguranţă, recurg
la utilizarea mai multor sisteme de siguranţă, iar probabilitatea ca incidente suspecte să
fie raportate este mai mare.
Rubenstein et al., (1980) au identificat o serie de caracteristici care pot avea efecte
descurajatoare pentru potenţialii infractori:
 îmbunătăţirea iluminării exterioare;
 reducerea posibilităţilor de fugă sau de a se ascunde ale
infractorilor ;
 reducerea numărului de spaţii deschise care nu sunt
atribuite nimănui (real sau simbolic);
 creşterea activităţii pietonilor în anumite zone;
 creşterea numărului de căi de acces sau alei.
Toate aceste elemente pot contribui la reducerea infracţionalităţii prin potenţarea
angajamentului comunitar, creşterea probabilităţii de raportare a infracţiunilor şi prin
mărirea riscului de detectare şi prindere a infractorilor.
Majoritatea acestor abordări care ţintesc mediul ambiant sau contextul se bazează
pe principiul controlului social informal care funcţionează în comunităţi unite. Totuşi nu
se poate spune că au un rol decisiv deoarece în fiecare comunitate continuă să existe
elemente care contribuie la menţinerea unui pattern de dezordine.
Strategii adresate copiilor pentru prevenirea abuzului sexual asupra lor:
 oferirea de informaţii cu ajutorul cărora copilul să poată face
distincţia între o atingere normală sau una anormală;
 dezvoltarea conceptului de proprietate a corpului şi informarea
despre dreptul de a controla cine îl atinge;
 distincţia dintre a ţine secret şi a spune un anumit lucru chiar dacă i
se cere să nu spună nimănui;

94
 dezvoltarea abilităţilor de a acţiona atunci când o atingere sau o
acţiune îl face să se simtă inconfortabil;
 dezvoltarea abilităţilor asertive – de la a spune „nu” la apărare
fizică;
 existenţa unui sistem de suport care să ajute copilul maltratat.
Strategii adresate părinţilor pentru a preveni abuzul sexual asupra
copiilor:
 îmbunătăţirea nivelului de cunoştinţe al părinţilor referitoare la
dezvoltarea copilului şi la sarcinile pe care le au de îndeplinit ca
părinţi;
 dezvoltarea unor abilităţi parentale pentru a face faţă stresului
determinat de îngrijirea unui copil;
 întărirea legăturii copil – părinte şi îmbunătăţirea comunicării
emoţionale;
 dezvoltarea abilităţilor parentale pentru îngrijirea unui copil cu
nevoi speciale;
 îmbunătăţirea accesului la serviciile sociale şi de sănătate.

Campaniile „Toleranţă Zero”


Acest concept al toleranţei zero a fost introdus în anii 1990 şi a beneficiat de o
largă apreciere printre tehnicile utilizate de poliţie pentru a stopa infracţionalitatea. În
oraşele americane poliţia a început o campanie dură împotriva celor care comit infracţiuni
minore (cum ar fi cerşitul, urcarea în metrou sau în mijloacele de transport în comun fără
a plăti etc.) ceea ce a avut ca rezultat o scădere a ratei infracţiunilor majore (infracţiuni cu
violenţă, crime). Această strategie se bazează pe principiul conform căruia acţiunea
rapidă şi eficientă împotriva acţiunilor minore poate avea ca rezultat reducerea
infracţiunilor majore. De exemplu, nerepararea unei ferestre dintr-o clădire îi poate
inspira pe unii indivizi să devasteze şi restul clădirii.

În 1992 această politică a toleranţei zero a fost introdusă în New York, iar
rezultatul a constat în creşterea cu 25% a numărului de arestări, iar numărul infracţiunilor

95
majore (infracţiuni cu violenţă) a scăzut semnificativ. A mai existat şi un beneficiu
secundar, deoarece o parte dintre cei arestaţi pentru infracţiuni minore au fost descoperiţi
ca fiind autorii unor infracţiuni nerezolvate anterioare.

Întrebări de control

1. Precizaţi în ce constă prevenţia primară a comportamentului


infracţional.
2. Descrieţi trei strategii de modificare a contextului pentru reducerea
ratei infracţionalităţii.
3. La ce se referă conceptul de „Toleranţă Zero”?

TEMA 14

METODE DE INTERVENŢIE

De-a lungul timpului psihologii au încercat să dezvolte programe de intervenţie care


să fie implementate atât în comunitate, cât şi în mediul de penitenciar. Obiectivul
principal al acestor programe este acela de a ajuta infractorii să evite o recidivă prin
creşterea propriei eficienţe personale.

Intervenţiile realizate de psihologi sunt în contradicţie cu opiniile politicienilor


referitoare la infractori, care susţin ideea conform căreia creşterea probabilităţii de a fi
arestat şi mărirea perioadei de încarcerare sunt singurele modalităţi de a reduce
infracţionalitatea. Însă timpul petrecut în penitenciar nu are efect descurajator (nu duce la
scăderea numărului de recidive). Spre exemplu, o serie de date publicate de Home Office
(1994) pentru Anglia arată că în cazul adulţilor tineri – categoria cea mai predispusă la
infracţiuni – rata recidivelor a fost de 82%. Date fiind aceste estimări, este clar că
intervenţia trebuie să se realizeze şi la nivelul celor care deja au ales o “carieră” în
domeniul infracţionalităţii, şi nu doar la nivelul prevenirii comportamentului infracţional.
În acest context am putea vorbi de o prevenţie secundară sau terţiară. În ceea ce priveşte
infractorii de sex feminin, situaţia este similară: din 1993 şi până în 1997 populaţia
feminină din închisorile din Anglia a crescut cu 76%.

În acest domeniu al psihologiei judiciare, psihologii au lucrat cu un grup de


subiecţi foarte specific: infractori sau criminali. În multe dintre aceste situaţii psihologii
nu au putut să îşi abordeze subiecţii într-o manieră clinică pură; mai curând, au încercat

96
să identifice problemele care duc la recidiva celor eliberaţi din penitenciar. Astfel, în
munca acestor specialişti s-a regăsit învăţarea unor abilităţi sociale, a unor abilităţi de
coping, sau a unor noi strategii pentru a face faţă situaţiilor dificile, care în cele din urmă
îl determină pe individ să recidiveze.

Beneficiile pe termen lung ale acestor intervenţii – atât financiare cât şi


psihologice – din nefericire nu au convins autorităţile să asigure o finanţare adecvată
pentru dezvoltarea şi implementarea unor astfel de programe. Politicienii au trebuit să
răspundă presiunii publicului care, cel mai adesea, dorea pedepsirea celor care au comis
infracţiuni mai degrabă decât reabilitarea lor (Harrower, 2003).

În anii 1970 a început să se pună întrebarea dacă tratamentele sau intervenţiile


pentru reabilitare sunt adecvate sau eficiente. Au început să apară studii care sugerau că
în ceea ce priveşte reducerea recidivei „nimic nu funcţionează”. Într-o metaanaliză
realizată în 1974 de Martinson în care a evaluat 231 de studii controlate s-a arătat că, doar
cu câteva excepţii izolate, eforturile realizate pentru reabilitarea infractorilor nu au avut
un efect semnificativ. Deşi această analiză a fost criticată, impactul ei s-a resimţit la nivel
politic şi administrativ.

O serie de evaluări ulterioare însă au obţinut rezultate mai optimiste. Gendreau &
Ross (1979) au realizat un review în care au cuprins 95 de programe de intervenţie pentru
alcoolism, abuz de droguri şi pentru cei care au comis infracţiuni sexuale; în 86% din
cazuri s-au înregistrat succese. În anii 1980 idealul reabilitării a fost supus rigorilor
metodologice, iar în urma acestei evaluări o serie de metaanalize au ajuns la concluzia
conform căreia diferitele forme de intervenţie sau tratament sunt mai eficiente decât nici
un fel de intervenţie, iar principalele caracteristici care duc la succesul unui program de
reabilitare pot fi identificate (Harrower, 2003). Hollin (1995) sugerează că aceste
programe au ca rezultat o reducere a ratei recidivei cu 20 – 40%, ceea ce este mult peste
nivelul normal.

Una dintre cele mai importante lucrări din domeniu este metaanaliza realizată de
Lipsey et al., (in press), în care s-a luat în considerare rezultatele a 443 de studii realizate
în domeniul delincvenţei juvenile. Aceşti autori arată că în unele studii s-au obţinut efecte

97
semnificative ale intervenţiilor asupra ratei recidivelor (cum ar fi studiile realizate de
Gendreau & Ross, 1979).

Prezentăm în continuare o serie de factori care caracterizează un program de


intervenţie eficient ( Hollin, 2001):

1. Alegerea unei populaţii ţintă amorfe este contra-productivă pentru


eficienţa programului; este de preferat să fie implicaţi în program infractori care să aibă
un risc mediu sau mare de recidivă, iar programul să fie orientat pe domeniul
infracţiunilor.
2. Tipul programului de tratament este important;intervenţiile mai structurate
(de exemplu, cele comportamentale sau orientate pe dobândirea de abilităţi) sau cele
multimodale par să fie mai eficiente decât abordările mai puţin strucuturate (cum ar fi de
exemplu consilierea).
3. Studiile care au avut cel mai mare succes, deşi comportamentale la bază,
au avut şi o componentă cognitivă care să “ţintească atitudinile, valorile şi credinţele care
susţin comportamentul antisocial”.
4. S-a sugerat că unele abordări terapeutice nu sunt adecvate pentru
abordarea acestui tip de populaţie (infractori). Printre acestea sunt şi abordările
tradiţionale psihanalitice sau abordările non-directive centrate pe client .
5. Programele de intervenţie realizate la nivel comunitar sunt mai eficiente
decât programele realizate la nivel custodial. Deşi aceste programe implementate în
instituţii pot fi eficiente, ele trebuie să fie puse în legătură cu intervenţiile de la nivelul
comunitar.
6. Cele mai eficiente programe au o mare “integritate a intervenţiei” – acest
concept se referă la nivelul de pregătire profesională a specialiştilor care implementează
intervenţia; altfel spus, programele sunt realizate de un personal cu pregătire adecvată,
implicat în toate fazele intervenţiei.
7. Roberts & Camasso (1991) au arătat că intervenţiile care ţintesc şi familia
sunt mai eficiente: “studii riguroase în care a fost implicată şi familia a peste 200 de tineri
delincvenţi au arătat că această metodă de intervenţie este eficientă pentru reducerea ratei
recidivelor (urmărirea s-a realizat pe o perioadă de un an post-intervenţie)”

98
TIPURI DE PROGRAME DE REABILITARE

Aceste programe pot fi împărţite în două categorii: programe individuale şi


programe realizate la nivelul comunităţii. Primul tip este individualizat, în sensul că este
proiectat pentru un anumit tânăr infractor; în contrast, cel de-al doilea tip este proiectat
pentru a fi implementat la nivelul unei instituţii pentru toţi tinerii infractori. În practică
însă aceste două abordări nu se exclud reciproc.

Programe individuale

Abordarea psihanalitică

Această perspectivă este cea mai puţin utilizată în abordările contemporane, însă cei
care totuşi practică acest tip de intervenţie cred că obţinerea insight-ului şi auto-
cunoaşterea prin intermediul analizei este singura cale pentru o reabilitare de succes. În
contrast, Andrews et al., (1990) susţin că: „este bine ca terapiile tradiţionale
psihodinamice şi non-directive să fie evitate în munca realizată cu diferitele tipuri de
infractori”. Mai mult, Blackburn (1993) arată că există foarte puţine evaluări ale
psihanalizei clasice ca metodă de intervenţie în cazul infractorilor, deşi aceste abordări de
orientare psihodinamică sunt folosite în programele care oferă un anumit tip de consiliere
psihologică. Totuşi, nu se poate încă afirma că terapia de orientare psihodinamică nu are
nici un efect terapeutic pozitiv.

Terapia comportamentală

Bazată pe principiile condiţionării clasice şi operante, această formă de intervenţie


urmăreşte întărirea comportamentelor social acceptate în încercarea de a descuraja
comportamentele infracţionale ulterioare. Fo & O'Donnel (1975) au descris un sistem
numit buddy system în care tinerii infractori erau distribuiţi pe lângă o serie de voluntari
adulţi, astfel încât aceştia din urmă puteau să modeleze comportamentul tinerilor şi să le
întărească realizarea comportamentelor dezirabile. O abordare alternativă ar fi
implementarea programelor de reparare şi retribuire (reparation & restitution); în cadrul
unui astfel de program se cere infractorului să îşi ceară scuze personal de la victimele
infracţiunilor sale, ceea ce îl face să se simtă foarte inconfortabil. De asemenea, uneori
infractorii sunt puşi să ofere şi unele compensaţii financiare.

99
Terapia cognitiv-comportamentală

Această abordare derivată din teoriile cognitive şi din teoria învăţării sociale se
bazează pe asumpţia conform căreia cogniţiile influenţează comportamentul, iar prin
modificarea cogniţiilor se poate modifica şi comportamentul. Unii teoreticieni sunt de
părere că infractorii au un deficit în ceea ce priveşte cogniţiile sociale, iar acest deficit are
ca rezultat o perspectivă egocentrică exagerată. Un exemplu de astfel de deficit ar fi un
tânăr care, dacă se uită cineva la el, crede că îl invită la bătaie, pentru că un alt motiv nu
ar avea să se uite la el. O astfel de persoană trebuie învăţată să îşi asume şi unele roluri
mai puţin confruntative. Tehnicile cuprinse în aceste programe cognitiv-comportamentale
cuprind modelarea, jocul de rol sau reactualizarea diferitelor evenimente pentru a-i ajuta
pe indivizi să îşi construiască o gamă mai largă de răspunsuri, din care să aleagă când
sunt confruntaţi cu o situaţie mai dificilă.

Antrenamentul abilităţilor sociale

Argyle (1967) era de părere că un deficit în domeniul competenţelor sociale poate


fi un factor major de risc pentru comiterea de infracţiuni. Abilităţile sociale includ o serie
de comportamente pe care le învăţăm din copilărie, le utilizăm în perioada adultă, abilităţi
care au ca rezultat întreţinerea relaţiilor sociale. În această categorie se includ şi abilităţi
de bază, cum ar fi ascultarea, privirea celuilalt în mod adecvat, zâmbetul, regulile de
conversaţie sau abilităţile de a „citi” intenţiile celorlalţi. De asemenea, şi o serie de
patternuri non-verbale sunt la fel de importante ca şi limbajul, pentru că se asociază şi
exprimă cultura, clasa socială, statusul sau diferenţele de gen.

În antrenamentul abilităţilor sociale se utilizează o combinaţie de tehnici bazate


pe metode comportamentale, cum ar fi: instrucţia (descrierea clară a unui comportament
adecvat), modelarea unor comportamente sociale de către o altă persoană, exersarea şi
reactualizarea unor abilităţi prin joc de rol, oferirea de feedback referitor la performanţă
şi întăriri. Se utilizează şi prescripţii comportamentale pentru acasă, astfel încât aceste
comportamente să se poată generaliza la situaţiile reale de viaţă. Scopul acestei metode
de intervenţie sunt micro-abilităţile, cum ar fi contactul vizual adecvat sau diferite
gesturi, pentru ca mai târziu în terapie să se ajungă la dezvoltarea abilităţilor de negociere
şi comunicare cu o anumită categorie de persoane într-o anumită situaţie.

100
Evaluările pe termen scurt făcute acestor programe de intervenţie au fost pozitive:
subiecţii şi-au îmbunătăţit performanţele sociale şi stima de sine.

Dezvoltarea raţionamentului moral

Programele care se bazează pe raţionamentul moral au ca fundament asumpţia


conform căreia comportamentul infracţional este rezultatul unei dezvoltări neadecvate a
raţionamentului moral. Aceste programe se bazează pe stadiile dezvoltării morale
enunţate de Kohlberg (1976). Implicarea tinerilor infractori în grupuri restrânse de
discuţie pe diferite dileme morale constituie principala activitate desfăşurată în cadrul
acestui tip de program. Tinerilor li se cere să îşi justifice perspectiva adoptată referitoare
la problemele discutate şi să ajungă la un consens în ceea ce priveşte cea mai bună soluţie
pentru dilema discutată. Se presupune că aceste activităţi duc la îmbunătăţirea
raţionamentului moral. Scopul şedinţelor este acela de a îmbunătăţi abilităţile
participanţilor de a adopta perspectiva celuilalt, de implicare în ascultarea activă şi de
perfecţionarea abilităţilor de rezolvare de probleme.

Programe multimodale

Programele de tratament care au avut cel mai mare succes au fost cele care au
încorporat tehnici din mai multe programe descrise anterior, în special din antrenamentul
abilităţilor sociale, terapia comportamentală şi auto-management. Aceste intervenţii
multimodale au contribuit şi la reducerea ratei recidivei şi sunt foarte atractive deoarece
tehnicile pot fi relativ uşor învăţate de practicienii din domeniul judiciar.
PROGRAME LA NIVEL INSTITUŢIONAL ŞI COMUNITAR

Programe la nivel instituţional


În contrast cu abordările centrate pe individ, programele orientate la nivel
comunitar şi instituţional încearcă să inducă modificări comportamentale cu ajutorul unor
instituţii (cum ar fi casele de corecţie sau familia). În ceea ce priveşte instituţiile, acestea
se pot clasifica în două tipuri: instituţii care pun accent pe reţinerea infractorilor,
reabilitarea acestora fiind un scop secundar (penitenciarele), şi instituţii în cadrul cărora
accentul este pus pe tratament şi reabilitare, securitatea fiind pe planul secund, cum ar fi
centrele de reeducare. O excepţie majoră de la această regulă sunt spitalele cu un nivel

101
ridicat de securitate în care sunt internaţi infractori care suferă de o tulburare mentală; în
aceste instituţii este importantă atât siguranţa, cât şi tratamentul.
Instituţii care pun accent pe securitate
În urma unor analize a cercetărilor din domeniu s-a arătat că tehnicile
comportamentale sunt cele mai utilizate în mediul penitenciar, în special programele de
tipul “Economia Token” – TEP. TEP este un sistem de întăriri şi pedepse ce se
administrează pentru diferite comportamente; punctele (tokens) sunt acordate dacă se
realizează anumite comportamente dezirabile, şi sunt retrase dacă apar anumite
comportamente indezirabile. Aceste puncte pot fi folosite pentru obţinerea unor privilegii.
Centrele de reeducare
Modelul Achievement Place. Acest model a generat un interes major pentru
practicieni şi a fost implementat atât în America, cât şi pe continentul european. Acest
model are la bază două strategii inovatoare: utilizarea tehnicilor comportamentale ca
agenţi ai schimbării şi utilizarea “tutorilor” (teaching parents). Acest model are mai multe
locuinţe organizate în sistem familial, fiecare locuinţă fiind condusă de un cuplu special
pregătit care are în grijă aproximativ 6 tineri infractori. Cuplul joacă rolul unor părinţi
sau tutori, ceea ce însemnă că ei sunt responsabili pentru anumite programe structurate,
cum ar fi antrenamentul abilităţilor, dar sunt responsabili şi pentru alte tipuri de
intervenţie mai puţin structurată, cum ar fi anumite acţiuni şi comportamente de tip
parental.
Programe la nivel comunitar
Intervenţii la nivel şcolar
Hawkins & Lishner (1987) au sumarizat o serie de proiecte care au avut ca ţintă
mediul şcolar. De exemplu, Preparation through Rresopnsive Education Programmme –
PREP – a fost implementat în SUA la sfârşitul anilor '70 şi era un program care se adresa
copiilor cu dificultăţi şcolare, sociale sau cu antecedente infracţionale. PREP consta într-
un sistem de tutorat şcolar, antrenamentul abilităţilor sociale – SST – o parte din program
fiind adresat familiei. S-a arătata că PREP are un impact major în îmbunătăţirea
performanţelor şcolare şi este benefic pentru dezvoltarea disciplinei, totuşi, există puţine
dovezi care să arate că are vreun impact asupra comportamentului infracţional.
Intervenţii la nivel familial

102
Din moment ce interacţiunile familiale şi stilul parental sunt puternic asociate cu
comportamentul infracţional al copiilor, o serie de cercetători şi-au orientat intervenţiile
la nivelul familiei. Literatura din acest domeniu este divizată în două: pe de o parte,
accentul este pus pe abilităţile parentale, iar pe de altă parte pe funcţionarea familială
(Kazdin, 1987).
Antrenamentul părinţilor – Parent Management Training – PMT
Acest program îşi propune să modifice modul în care părinţii
interacţionează cu copiii lor. Părinţii sunt învăţaţi cum să modeleze comportamentul
copiilor lor prin întăriri şi cum să utilizeze tehnici adecvate de aplicare a pedepselor
pentru comportamentele inadecvate. Eficienţa PMT a fost investigată într-o serie de studii
şi s-a arătat că această metodă are efecte benefice pentru comunicarea şi relaţiile
familiale, însă spre deosebire de alte programe, s-a constatat că programul are o eficienţă
moderată în ceea ce priveşte reducerea numărului infracţiunilor.
Terapia funcţională a familiei - FFT
Deşi există o serie de asemănări între PMT şi FFT, aceasta din urmă pune
accentul mai mult pe interacţiunile din cadrul familiei. O serie de studii au utilizat
contractul de contingenţe ca un mijloc de a modifica interacţiunile familiale din cadrul
familiilor cu copii care au comis infracţiuni. Această metodă s-a dovedit eficientă pentru
reducerea comportamentului infracţional şi a ratei recidivelor. Ulterior această formă de
intervenţie a fost completată şi cu alte tehnici, cum ar fi tehnicile cognitiv-
comportamentale, antrenamentul abilităţilor şi rezolvarea de probleme.
Întrebări de control
1. Ce rol au programele de intervenţie în prevenirea comportamentului
infracţional.
2. Care sunt factorii determinanţi ai unui program de intervenţie eficient?
3. Descrieţi tipurile de intervenţie la nivel familial.

BIBLIOGRAFIE

Berkowitz, L. (1993). Aggression: Its causes, consequences, and control. New York:
McGraw-Hill.

103
Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană.
Buş, I. (1998). Utilizarea tehnicii poligraf în România, în Cogniţie, Creier,
Comportament, vol. 2, nr. 3-4, 395-409.
Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram.
Buş, I. & David, D.(2003). Psihologie judiciară: Poligraf şi Hipnoză. Bucureşti: Ed.
Tritonic.
Buş, I. & Visu, G. (2004). Reacţii fiziologice asociate cu practicarea contramăsurilor în
cadrul testării cu tehnica poligraf. În Cogniţie, Creier Comportament, vol 8, nr. 1,
37 – 53.
Ciopraga, A. (1979). Evaluarea probei testimoniale în procesul penal. Iaşi: Ed.Junimea.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistica - Tratat de tactică. Iaşi: Ed.Gama.
Dodge, K. A. (1986). A social information processing model of social competence in
children. In M. Perlmutter (Ed.), The Minnesota symposium on child psychology
(77-126). Hillsdale: Lawrence Erlbaum.
Gendreau, P. & Andrews, D.A. (1990). Tertiary prevention: What the meta-analyses of
the offender treatment literature tell us about “What Works”. Canadian Journal of
criminology, 32, 172-184.
Harrower, J. (2003). Applying Psychology to Crime. London: Hodder & Stoughton.
Hollin, C.R. (2001). Criminal Behavior: A Psychological Approach to Explanation and
Prevention. Sussex: Psychology Press.
Huesmann, L.R., (1997). Observational Learning of Violent Behavior. Social and
Biosocial Processes. În “Biosocial Bases of Violence”. New York: Plenum Press.
Juergensmeyer, M. (2001) Terror in the Mind of God: The Global Rise of Religious
Violence. Berkeley: Univ. of California Press.

104