RICHARD S.

LAZARUS

Emoție
și adaptare
O abordare cognitivă
a proceselor afective

Traducere din engleză de

luliana Diaconu

TRei
Editori:
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:
MAGDALENA MÄRCULESCU

Coperta:
FABER STUDIO

Director producție:
CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Redactor:
VICTOR POPESCU

Dtp:
OFELIA COȘMAN

Corectură:
RODICA PETCU
EUGENIA URSU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

LAZARUS, RICHARD S.
Emoție și adaptare / Richard S. Lazarus; trad.: luliana Diaconu. -
București: Editura Trei, 2011
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-7O7-54O-6

I. Diaconu, luliana (trad.)

159.942

Titlul original: EMOTION AND ADAPTATION

Autor: Richard S. Lazarus
Copyright © 1991 by Oxford University Press, Inc.

Copyright © Editura Trei, 2011

pentru prezenta ediție

C.P. 27-0490, București

Tel./Fax: +4 021300 60 90
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro

ISBN 978-973-7O7-54O-6
Soției mele remarcabile, Bernice,
copiilor noștri încântători, David și Nancy,
și partenerilor lor minunați,
Mary și Rick, precum și nepoților noștri
mereu adorabili, Jessica, Adam, Maiya și Ava Rose.
Cuprins

11 Prefață
17 Partea I:
Contextul
21 Capitolul 1. Despre emoție
22 Locul emoției în cadrul psihologiei
28 Distanțarea de behaviorismul radical și afirmarea cognitivismului
36 Abordări privitoare la emoție
54 Interacțiunea adaptativă, contextul propriu manifestării emoției
60 Aspectele controversate și obiectivele unei teorii a emoției
65 Teoria, pe scurt
67 Rezumat
69 Capitolul 2. Aspecte controversate specifice cercetării, clasificării
și măsurării
69 Variabilele emoției
72 Ce sunt emoțiile?
91 Emoțiile: categorii sau dimensiuni
102 Caracteristicile universale ale răspunsului emoțional
114 Emoții primare (de bază) și secundare (derivate)
117 Un sistem provizoriu de clasificare a emoțiilor
120 Rezumat
123 Partea a II-a:
Teoria cognitiv-motivațional-relațională
127 Capitolul 3. Relația individ-mediu, motivația și procesul adaptativ
127 Rațiunile unei teorii relaționale
131 Principiul motivațional
146 Emoția ca proces
156 Adaptarea
161 Influența relațiilor individ-mediu asupra emoțiilor
173 Rezumat
175 Capitolul 4. Cogniție și emoție
178 Explicații și un scurt istoric
183 Evaluarea
207 Cum se ajunge la producerea unei semnificații
228 Rezumat
231 Capitolul 5. Controverse legate de cauzalitate
231 Similarități și diferențe la nivelul constructelor mentale
233 Cauzalitatea în cadrul procesului emoțional
235 Contextualismul și mecanicismul în teoriile referitoare la emoție
238 Trei controverse legate de rolul cauzal al cogniției
256 Caracteristicile biologice universale și variabilitatea socioculturală
la nivelul procesului emoțional
272 Emoția ca sistem de variabile și procese interdependente
282 Rezumat
285 Partea a III-a:
Emoțiile specifice
289 Capitolul 6. Emoțiile negative și incongruența
în raport cu scopurile
289 Furia
311 Frica-anxietatea
319 Vinovăția-rușinea
328 Tristețea
336 Invidia-gelozia
344 Dezgustul
348 Rezumat
350 Capitolul 7. Emoțiile pozitive (situație congruentă
în raport cu scopurile) și problematice
351 Fericirea/bucuria
359 Mândria
363 Iubirea/afecțiunea
372 împăcarea
374 Emoțiile problematice
393 Rezumat
395 Partea a IV-a:
Dezvoltarea emoțională
401 Capitolul 8. Dezvoltarea individuală
404 Abordările studiilor despre relația mamă-copil în primii ani de viață
406 Teoriile dezvoltării emoționale
421 Temperamentul ca factor biologic
434 Procesele de învățare și de dezvoltare emoțională
456 Teoria și cercetarea asupra dezvoltării cognitiv-emoționale
462 Privire de ansamblu asupra dezvoltării procesului emoțional
465 Rezumat
467 Capitolul 9. Influența socială
468 Perspectiva socioculturală
471 Societatea, cultura și individul
474 Forme ale influenței sociale
475 Cultura și emoția
494 Structura socială și emoția
512 Rezumat
515 Partea a V-a:
Aplicații practice
519 Capitolul 10. Emoțiile și sănătatea
520 Emoția și sănătatea somatică
544 Emoția și starea subiectivă de bine (SSB)
551 Emoția și funcționarea socială
565 Rezumat
566 Capitolul 11. Implicații la nivelul cercetării, evaluării psihologice,
al prevenției și tratamentului
566 Recapitularea principalelor teme
569 Implicații la nivelul cercetării
583 Implicații la nivelul evaluării psihologice
601 Implicații la nivelul prevenției și tratamentului
620 Considerații finale
622 Rezumat
625 Note
631 Bibliografie
681 Index de termeni
Prefață 3

Am avut șansa să public în 1966 o carte intitulată Psychological Stress and the
Coping Process* care avea să anticipeze, într-o oarecare măsură, mișcarea psiho­
logică a următorilor 25 de ani, de la o perspectivă behavioristă către una cogniti-
vistă, cu rol mediator. Mi-ar plăcea să cred că am contribuit întru câtva la această
schimbare. Aproximativ 20 de ani mai târziu, în 1984, împreună cu Folkman am
cercetat îndeaproape tema stresului și adaptării, în cadrul unei alte lucrări
intitulate Stress, Appraisal, and Coping**. Constructul central al ambelor lucrări și
obiectul cercetărilor mele a fost încă de la început „evaluarea" (appraisal), care
face referire la modul cum indivizii interpretează influența a ceea ce li se petrece
în viață, din perspectiva propriei stări de bine (well-being).
între timp, s-a produs o altă schimbare remarcabilă (sau mai curând, o
expansiune a interesului științific), de la stresul psihologic către emoție. Chiar
dacă stresul și adaptarea și-au menținut importanța teoretică, sociologii au început
să realizeze faptul că aceste concepte aparțin unui domeniu mai vast — emoțiile.
O consecință ar fi că atât evaluarea, cât și adaptarea, care anterior vizau ca unică
dimensiune intensitatea stresului între scăzută și ridicată sau luau în considerare
doar câțiva factori de bază generatori ai acestuia, printre care prejudiciul/pier­
derea, pericolul și provocarea, au trebuit să fie supuse unei redimensionări. în
prezent, evaluarea trebuie să fie în măsură să explice pe lângă diferențele existente
între emoțiile negative specifice, cum sunt furia, frica, anxietatea, vinovăția,
rușinea, tristețea, invidia, gelozia și dezgustul, și emoțiile pozitive ca fericirea,
mândria, iubirea și consolarea, precum și o serie de fenomene emoționale al căror
statut rămâne încă incert, cum este cazul speranței, al compasiunii sau al emoțiilor
estetice. O teorie modernă despre emoție și adaptare, ca temă a acestei cărți, nece­
sită o serie de lămuriri privind rolul evaluării în cadrul fiecărei emoții specifice.
Prezenta lucrare, pe care îmi doream de mult timp să o scriu, a fost concepută
pornind de la raționamentul expus mai sus, și am început să lucrez cu dedicație
la realizarea acesteia, acum patru ani. Intenția a fost de a realiza o conceptualizare
complet detaliată, în măsură să clarifice aspectele subiacente deciziilor teoretice
și metateoretice, necesare unei teorii cognitiv-motivațional-relaționale bine
fundamentate. Demersul s-a dovedit a fi o remarcabilă provocare, dar deopotrivă
o experiență fascinantă care atestă încă o dată faptul că modalitatea cea mai bună

„Stresul psihologic și procesul adaptativ". (N.t.)

„Stres, evaluare și adaptare". (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Prefață

12 de a învăța este aceea de a scrie. La fel ca și în cazul a numeroase alte inițiative
de a scrie, ideile modeste de la început au fost dezvoltate progresiv, pe măsură
ce am dobândit noi informații și mi-am completat propriile lacune de cunoaștere.
Consider această carte ca fiind o monografie a ultimilor mei ani de activitate,
izvorâtă din pasiune, în legătură cu care îmi doresc să rămână ca cea mai
elaborată lucrare despre emoție pe care aș putea să o scriu. Ca toate proiectele
temerare, nici cel de față nu poate fi considerat vreodată cu adevărat încheiat,
însă fiind conștient de creșterea rapidă a interesului profesioniștilor legat de
emoție, am decis să nu mai stau pe gânduri și — în ciuda caracterului său
incomplet — am finalizat cartea în iama anului 1990*.
Emoția reprezintă un câmp de studiu interdisciplinar, care reunește câteva
dintre științele sociale — biologia, psihologia, sociologia și antropologia. De
asemenea, aceasta își are origini și în cadrul filosofiei. Deși am încercat să țin
seamă de multitudinea impresionantă a lucrărilor existente pe această temă, atât
literatura clasică, cât și cea contemporană, axate pe teorie sau cercetare, sunt atât
de vaste, încât a trebuit să fiu foarte selectiv. Spre regretul meu, unele lucrări
importante au apărut după iarna lui '90, iar acestea ar fi fost relevante pentru
subiectul tratat. Schimbul interesant de opinii dintre A.W. Kruglanski și comen­
tatorii de la revista Psychological Inquiry (1990, Volumul 1, pp. 181-230) au născut
întrebarea dificilă privind gradul de complexitate, elaborare și abstractizare pe
care o teorie ar trebui să îl dețină. în același număr al revistei (pp. 231-283),
schimburile desfășurate între Michael Lewis și comentatorii acestuia au abordat
intenționalitatea și motivația în contextul dezvoltării emoționale. Exemplele
anterioare demonstrează caracterul schimbător și continuu pe care îl presupune
efortul de cunoaștere. Oricum, am speranța că cei a căror muncă de cercetare o
respect vor putea trece cu vederea orice omisiuni cu caracter teoretic și practic
inerente lucrării de față. Includerea întregii literaturi ar fi făcut această carte
extrem de lungă și plictisitoare.
Ea reprezintă, în esență, o carte despre idei și aspecte controversate, o teorie
și un set de aserțiuni cu privire la procesul emoțional și efectele acestuia, fără a
se vrea o trecere în revistă a literaturii de specialitate. Am folosit adesea strategia
presărării de exemple, în baza căreia o opinie sau temă este ilustrată cu un set
specific de observații experimentale sau clinice, recurgând frecvent și la exemple
din literatura de specialitate menite să ofere o lămurire cât mai bună. Ar fi o
exagerare să pretind că acest demers nu are un grad ridicat de subiectivism. în
domeniile de cercetare cu un caracter interdisciplinar, complex și dinamic, chiar
și cele mai științifice studii nu pot să nu fie influențate de subiectivismul cerce­
tătorului. Sunt, totodată, impresionat de valoarea pe care o au dezbaterile pe
marginea chestiunilor controversate, atât pentru participanții la acestea, cât și
pentru cititori, ceea ce m-a determinat să adopt o poziție speculativă și pe alocuri
chiar asertivă, atunci când am considerat că era necesar. Sper ca lucrarea de față
să stimuleze viitoare dezbateri constructive și să constituie un ghid pentru
cercetările din domeniu.

Ediția originală a apărut în 1991. (N.red.)

RICHARD S. LAZARUS
 Cui îi este adresată această carte? în stadiul inițial, am dorit reafirmarea și 13
extinderea propriului meu rol istoric ca inovator al teoriei și cercetării referitoare
la „evaluare", precum și avansarea unei teorii cognitiv-motivațional-relaționale
cât mai cuprinzătoare. Aceasta a fost concepută ca o analiză și o afirmare a poziției
mele teoretice în raport cu colegii de breaslă, fără pretenția de a realiza o
examinare obiectivă a diferitelor orientări. Am pus accent pe claritatea exprimării
și evitarea jargonului excesiv, astfel încât și cei din alte domenii, fără o pregătire
vastă în psihologie, să poată lectura și înțelege temele abordate. Cu toate acestea,
când o lucrare se adresează în principal profesioniștilor unui domeniu, care au
adesea tendința de a rosti acel ineluctabil „da, dar...", este dificilă evitarea com­
pletă a jargonului necesar în susținerea unor idei controversate, însă am încercat
să mențin un echilibru între tonul colocvial și poziția vădit academică.
în ciuda pasiunii cu care am prezentat și apărat anumite opinii, consider că
prin intermediul acestei lucrări am reușit să tratez într-o manieră actuală subiectul
emoției; prezentarea unei teorii elaborate presupune cu necesitate abordarea unei
varietăți de aspecte distincte, ca o condiție esențială la care trebuie să subscrie
orice teorie ambițioasă. Prin urmare, cred că textul acestei cărți va putea fi lecturat
și înțeles de către studenții, absolvenții și specialiștii destul de familiarizați cu
domeniul psihologiei. Iar faptul că emoțiile ocupă un loc central în activitatea
practicienilor din domenii ca medicina generală, psihiatria, psihologia clinică,
psihologia sănătății, asistența socială și cel sanitar face ca lucrarea să își extindă
utilitatea și la acestea, alături de cele considerate mai științifice: științele cognitive
sau psihologia personalității, cea socială, psihologia dezvoltării și neuropsihologia.
Singurul subiect pe care l-am abordat doar succint se referă la fundamentele
neurofiziologice, biochimice și genetice ale emoției. în ciuda faptului că am criticat
vehement reducționismul și am evitat să mă limitez la neurofiziologic, nu neg
relevanța acesteia pentru studierea emoțiilor. Același lucru este valabil și pentru
biologie. De exemplu, sper ca una dintre contribuțiile aduse, în lumina polarizării
specifice dintre sursele de variabilitate datorate caracteristicilor biologice,
respectiv cele datorate caracteristicilor socioculturale și care țin de procesul de
dezvoltare, să o constituie încercarea de reconciliere în Capitolul 5 a acestor poziții
divergente, astfel încât ambele să își găsească locul cuvenit în cadrul unei teorii
adecvate asupra emoțiilor.
Există mai multe persoane cărora țin să le mulțumesc cu recunoștință pentru
contribuția avută la scrierea acestei cărți, cu mențiunea, desigur, că îmi asum
întreaga responsabilitate privind caracterul incomplet al acesteia. în primul rând,
am să îl menționez pe Paul Ekman, ale cărui idei inovatoare și comentarii perti­
nente mi-au fost de un real ajutor în fazele inițiale ale acestui proiect, el fiind cel
care a făcut posibil ca în cadrul seminariilor ținute la University of California, San
Francisco (UCSF) în perioada 1988-1989 să beneficiez de opiniile critice ale
colegilor și studenților săi. Am avut multe de învățat de pe urma acestor dia­
loguri. Programul de training destinat absolvenților de doctorat și desfășurat cu
finanțare din partea National Institute of Mental Health (NIMH) în anul academic
1989-1990, coordonat în colaborare cu Ekman la Universitatea din Berkeley,
precum și o serie de prelegeri universitare remarcabile ale unor lectori, cum sunt:

Emoție și adaptare ■ Prefață

14 Judy Dünn, Seymour Epstein, Michael Goldstein, John Gottman, Jerome Kagan,
Jaak Panksepp, Robert Levenson, Richard Davidson și Klaus Scherer, precum și
Arlie Hochschild, George De Vos și Mardi Horowitz, au constituit o extraordinară
sursă de inspirație, generatoare de noi idei și conceptualizări.
Am petrecut în urmă cu câteva veri trei luni ca profesor asociat la Univer­
sitatea din Heidelberg, care la acea vreme făcea parte din Germania de Vest, unde
am însoțit-o pe soția mea la invitația profesorului Reiner Bastine, prilej cu care
am pus laolaltă cu ajutorul unui computer închiriat ideile ce se regăsesc în cartea
de față. Acestea fuseseră anterior prezentate cu ocazia numeroaselor prelegeri
susținute la universitățile din Heidelberg și Mainz, la Universitatea Independentă
din Berlin, Universitatea din Amsterdam, în cadrul Congresului European de
Psihologie desfășurat la Heidelberg, la Universitatea din Geneva, precum și la
cele din Würzburg, München și Bamberg. îmi exprim profunda recunoștință față
de toți cei care au făcut posibile aceste prelegeri, cât și față de cei care le-au audiat,
contribuind cu întrebări deosebit de interesante și pertinente la elaborarea
formulărilor ce vor urma. De asemenea, le mulțumesc gazdelor noastre din
Heidelberg, precum și profesorului Lothar Laux și dr. Hannalore Weber din
Bamberg, împreună cu care am explorat intelectual acest subiect, adăugând
numeroase informații valoroase cu privire la emoție.
Mai mulți colegi au citit și comentat constructiv o parte dintre capitole.
Contribuția acestora nu trebuie subestimată, dat fiind că ajutorul neprețuit pe
care un coleg îl poate acorda constă din lecturarea atentă și comentariile critice
asupra unei lucrări academice, din dorința sinceră de a contribui la îmbunătățirea
acesteia. Craig A. Smith, în decursul celor doi ani petrecuți la Berkeley ca
cercetător postdoctoral, a dedicat cu generozitate o parte din timpul său pentru
a evalua critic și pertinent fiecare capitol în parte, oferind sugestii valoroase pe
care în mare parte le-am inclus în carte, chiar dacă nu am specificat întotdeauna
faptul că îi aparțin. Eric Gillett a revizuit cu meticulozitate un număr de capitole
la care lucram în Heidelberg și a contribuit cu o perspectivă psihanalitică, absolut
necesară în eforturile mele de a integra teoria evaluării cu cele referitoare la
inconștient. Eleanor Rosch a ajutat la scrierea manuscrisului, combinând în mod
unic complexitatea științelor cognitive cu analizele de profunzime asupra
semanticilor întâlnite în societățile vestice și cele estice. Regretatul Irving Janis a
citit și comentat cu atenție versiunea inițială a cărții, iar dispariția recentă a
acestuia m-a întristat profund — constituind o mare pierdere pentru noi toți. Țin
să îmi exprim recunoștința și față de Joe Campos pentru numeroasele dialoguri
purtate timp de mai multe luni, în etapele finalizării manuscrisului. împreună,
am explorat o varietate de idei, teorii și studii de cercetare, contribuind astfel la
elaborarea a numeroase secțiuni, în special a celor referitoare la aspectele contro­
versate legate de dezvoltarea emoțională timpurie, un domeniu cu care eram mai
puțin familiarizat. Cu ajutorul său am obținut și o finanțare modestă din partea
Institutului pentru Dezvoltare Umană, ce mi-a permis finalizarea manuscrisului,
astfel că țin să îi mulțumesc pe această cale.
Mulțumirile mele se îndreaptă și spre Joan Bossert, editor la Oxford University
Press, care cu devotament a depus eforturi în vederea perfecționării stilului meu

RICHARD S. LAZARUS
literar și a argumentației teoretice, astfel că prin semnalarea eventualelor contra- 15
dicții a făcut posibilă înlăturarea acestora și elaborarea variantei finale a lucrării.
Apreciez deopotrivă atenția pentru detalii a asistentei sale editoriale, Louise C.
Page, precum și a celorlalți membri ai echipei editoriale.
Majoritatea autorilor le sunt recunoscători studenților și colegilor pentru
aportul adus în diferitele etape ale redactării unui material, care prin spiritul lor
analitic și argumentativ legat de subiectul dezbătut influențează demersul
intelectual în moduri dificil de descris, însă notabile. Acestora, la rândul meu, le
voi păstra întotdeauna o recunoștință profundă.
Nu în ultimul rând, doresc să îmi exprim gratitudinea față de soția mea,
Bernice, care îmi este alături de mai bine de 46 de ani și ale cărei vitalitate, tărie
de caracter și optimism în fața dificultăților întâmpinate au constituit o reală
inspirație, precum și pentru prețuirea și respectul manifestate întotdeauna cu
privire la angajamentele mele profesionale, ceea m-a ajutat considerabil să pot
dedica o mare parte din timp scrierii acestei cărți.

Berkeley, California R.S.L.

Mai, 1991

Emoție și adaptare ■ Prefață

CONTEXTUL
 înainte să încep discutarea teoriei cognitiv-relaționale care constituie obiectivul
central al acestei lucrări, ar fi utilă o explorare prealabilă a domeniului teoretic
vast și complex dedicat emoțiilor.
în Capitolul 1, voi analiza locul ocupat de emoție în cadrul psihologiei, istoria
recentă a acestui concept, diferitele perspective asupra emoției care aparțin unor
domenii distincte, interacțiunea adaptativă și principalele obiective ale unei teorii
cognitiv-motivațional-relaționale.
în Capitolul 2, voi aborda variabilele care descriu emoția și dificultățile ridicate
de cercetarea acestora, voi defini ce anume reprezintă emoțiile și cum ar trebui
acestea tratate în cadrul cercetării, ca dimensiuni sau categorii, respectiv unele
cercetări și teorii privitoare la expresiile faciale și activitatea fiziologică, ce
reprezintă cele două trăsături definitorii ale răspunsului emoțional. La finalul
capitolului voi propune un sistem de clasificare pentru emoții.

Emoție și adaptare ■ Contextul

1

Despre emoție

Emoțiile au un rol central în cadrul evenimentelor semnificative din viața

fiecăruia dintre noi. Deși acestea prezintă numeroase caracteristici, unele de
natură comportamentală, iar altele fiziologice, emoțiile sunt înainte de orice un
răspuns psihologic. Ne simțim mândri atunci când cei dragi au o realizare. Când
nu suntem apreciați, devenim furioși sau jenați. Resimțim bucurie la nașterea
propriului copil, anxietate atunci când suntem amenințați și durere la moartea
cuiva drag.
O mare parte din acțiunile noastre și modul cum le desfășurăm sunt influen­
țate de emoții și de contextul care le generează. Mândria și bucuria resimțite în
raport cu copiii noștri ne întăresc determinarea de a progresa și proteja bunăstarea
propriei familii. Pierderile suferite ne subminează capacitatea de a aprecia viața
și pot conduce la izolare și depresie. Furia resimțită atunci când ni se face o
nedreptate ne mobilizează și ne orientează către răzbunare. Atunci când „suntem
orbiți de furie", gândirea ne este afectată, iar acest lucru ne expune pericolelor.
Se spune adesea, în mod justificat, că emoțiile contribuie la menținerea stării de
sănătate sau că pot produce boli fizice și psihice; emoțiile pozitive favorizează
sănătatea, cele negative, starea de boală. Nu încape nicio îndoială că un proces
atât de important merită o studiere mai detaliată. încă de la primul contact avut
cu domeniul psihologiei, am dezvoltat convingerea că nu ne putem înțelege
semenii, atâta timp cât nu înțelegem emoțiile acestora.
Obiectivul principal al acestei cărți îl reprezintă propunerea unei teorii
cognitiv-motivațional-relaționale a emoției, o perspectivă cu caracter de pionierat
pe care am elaborat-o în decursul ultimilor 40 de ani, în relație cu stresul
psihologic, și pe care o voi explica pe parcurs. în ciuda faptului că voi adopta
adesea unele poziții teoretice distincte, exprimate cu vehemență, nu am intenția
de a fi polemic, ci doresc doar să atrag atenția asupra unor aspecte controversate
pe care le consider importante, să ridic noi probleme și să sugerez soluții, așa cum
presupune un cadru teoretic coerent și sistematic necesar studierii emoțiilor.
Dată fiind istoria lungă și complexă a gândirii pe tema emoției, încercarea unei
noi analize ar putea să pară un demers temerar. Speculații privind emoțiile au
existat timp de mii de ani, pornind de la eseuri scurte și mergând până la lucrări
de referință. Datele cercetărilor recente (de ex., Calhoun & Solomon, 1984; Izard,
Kagan & Zajonc, 1984; Plutchik & Kellerman, 1980,1983,1986,1989; Rorty, 1980a;
Scherer & Ekman, 1984; și Shaver, 1984) constituie o dovadă în privința interesului
actual manifestat în legătură cu acest domeniu.

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

22 începând cu anul 1960, dar mai ales în decursul anilor '80, lista autorilor de
monografii a trebuit să includă noi nume: Arnold (1960), Averill (1982), Bearison
și Zimiles (1986), Clynes (1977), Frijda (1986), o republicare a istoriei scrisă de
Gardner, Metcalf și Beebe-Center (1937/1970), Gordon (1987), Harris (1989), Harre
(1986), Hillman (1960), Izard (1971, 1977), Kemper (1981), Lazarus și Folkman
(1984), Lewis și Michalson (1983), Lewis și Saami (1985), Lyons (1980), Mandler
(1984), Ortony, Clore și Collins (1988), Papanicolaou (1989), Plutchik (1962),
Shweder & Levine (1984), Socarides (1977), de Sousa (1987), Thompson (1988),
Tomkins (1962,1963) și Weiner (1986). Până când această lucrare va fi publicată,
nu am nicio îndoială că numărul studiilor va crește, ceea ce face cu atât mai
dificilă sarcina asumată, întrucât o teorie modernă trebuie să evite o reafirmare
a ceea ce deja se cunoaște sau se credea în trecut. Deși din diverse motive, inclusiv
cele de natură epistemologică, încă există nevoia reală a unei noi integrări
conceptuale, nu am reușit până în prezent definirea unui cadru teoretic comun
care să poată fi unanim acceptat.
în primele două capitole intenționez ca în principal să fac o trecere în revistă
a domeniului de studiu pe care îl reprezintă emoția, ca etapă preliminară în
pregătirea modelului teoretic. Prin folosirea expresiei „a trece în revistă" nu doresc
să sugerez că discuția este lipsită de un obiectiv precis. Din contră, voi examina
cât se poate de sistematic o serie de idei relevante pentru procesul emoțional.
Temele acestui capitol includ locul emoției în cadrul gândirii psihologice;
diversele abordări care tratează emoția din perspectiva unor domenii științifice
distincte (cum ar fi abordarea individuală, cea a observatorului, socială și biolo­
gică); interacțiunea adaptativă considerată drept contextul propriu manifestării
emoției; o serie de aspecte controversate care se cer soluționate: obiectivele unei
teorii a emoției și, în final, furnizarea unui scurt sinoptic al acestei teorii.

Locul emoției în cadrul psihologiei

Pentru mine este de neconceput ideea că ar putea exista vreun demers de
studiere a proceselor psihice sau adaptative, atât la nivel uman, cât și animal, în
cadrul căruia emoțiile să nu fie considerate o componentă de bază. A nu-i acorda
emoției un rol central ar situa teoria și cercetarea psihologică în opoziție cu
preocupările care datează încă de la începuturile umanității. După cum se
exprima atât de adecvat Plutchik (1962, pp. 3-4):

Emoțiile au fost dintotdeauna o preocupare umană centrală. Acestea sunt întru

câtva implicate în orice efort sau activitate umană majoră. Aproape toți marii
filosofi, de la Aristotel la Spinoza, de la Kant la Dewey, de la Bergson la Russell,
au fost preocupați de natura emoției, speculând și teoretizând cu privire la originile
acesteia, formele de manifestare, influența și locul deținut de emoție în economia
vieții psihice. Teologii au recunoscut la rândul lor importanța anumitor emoții
pentru experiența religioasă, astfel că învățarea controlului emoțional devenise,
chiar dacă doar implicit, una dintre misiunile centrale ale educației religioase.

RICHARD S. LAZARUS
 Scriitorii, artiștii și muzicienii au încercat dintotdeauna ca, apelând la emoții, să 23
influențeze și să impresioneze publicul spectator, prin intermediul unei comunicări
simbolice. Iar dezvoltarea în a doua jumătate a secolului trecut a psihanalizei,
psihologiei clinice și medianei psihosomatice a pus în evidență cu claritate rolul
deținut de emoții în menținerea stării de sănătate, respectiv în producerea bolilor.

Până în anii '60, în cadrul psihologiei academice tradiționale a existat o

rezistență greu de înțeles privitoare la emoție, mai ales în perioada de apogeu a
curentului behaviorist și pozitivismului logic. Cu câteva excepții, principalele
tratate teoretice introductive acordau foarte rar mai mult de un capitol emoției —
sau poate nici atât —, punând accent cu precădere pe aspectele motivaționale și
instinctuale, respectiv pe procesele fiziologice ale acesteia. Pe de altă parte, astfel
de texte acordau o importanță mult mai mare percepției (iar în prezent acest lucru
se întâmplă cu cogniția), învățării, motivației, fiziologiei, personalității, psiho­
patologiei și proceselor sociale. Emoția și adaptarea au fost doar foarte rar sau
deloc tratate în detaliu în cadrul programei curriculare standard a psihologiei, ca
disciplină academică. Sper ca în prezent situația să fie în curs de schimbare.
Această lipsă de interes în raport cu emoția contrastează puternic cu locul
central deținut de aceasta în scrierile marilor dramaturgi sau autori de ficțiune,
în mod ironic, în afara științelor sociale, a existat o recunoaștere unanimă a
faptului că emoțiile se situează la baza experienței și adaptării umane. Psihologii
din domeniul academic se pare că au manifestat un interes redus pentru emoție,
iar neincluderea acesteia în cadrul programei curriculare de bază poate fi probabil
pusă pe seama faptului că subiectul este considerat mult prea specific sau poate
chiar unul exotic. Acest aspect este cu atât mai important de menționat, atunci
când este conștientizat faptul ca în practica clinică emoțiile sunt considerate
elementele-cheie pentru înțelegerea problemelor umane și ale psihopatologiei.
Cu toate că teoriile clinice ale psihopatologiei îi acordă emoției un loc central,
în mod tradițional accentul nu se punea pe un spectru emoțional extins, ci cu
precădere pe anxietate (vezi Capitolul 6). Foarte rar a fost luată în considerare o
altă emoție diferită de anxietate, în calitate de factor cauzal semnificativ pentru
producerea bolilor psihice. Teoria freudiană și cea a învățării prin întărire împăr­
tășeau o viziune comună asupra anxietății ca răspuns instinctual, achiziționat în
decursul dezvoltării, și legat, prin asociere și reducerea tensiunii instinctuale, de
anumite evenimente de viață. Ambele teorii afirmă, de asemenea, că anxietatea
motivează strategiile adaptative patogene care, în ciuda faptului că reușesc să
diminueze tensiunea instinctuală sau distresul, au totuși un caracter disfuncțional.
Luarea în considerare a depresiei și vinovăției a constituit uneori o excepție
minoră de la această concentrare aproape exclusivă asupra anxietății, privită ca
emoția determinantă pentru psihopatologie. Există în prezent un interes crescut
referitor la etiologia și simptomatologia depresiei, respectiv tratarea acesteia, însă
acest lucru nu se aplică și pentru vinovăție, excepție făcând poate doar practicanții
psihanalizei. Cu toate acestea, depresia în sine nu poate fi considerată o emoție;
aceasta reprezintă o stare complexă a suferinței emoționale, în care predomină
tristețea, anxietatea, furia și vinovăția. Helen Lewis (1971) a acordat rușinii și

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

24 vinovăției un rol important în etiologia nevrozei, însă și această perspectivă
constituie doar o excepție minoră de la regula teoretizărilor clinice centrate
preponderent pe anxietate. O atenție chiar mai redusă a fost acordată emoțiilor
pozitive (fericire, mândrie, iubire și consolare), care de regulă nu sunt privite ca
relevante pentru psihopatologie.
Menționarea emoțiilor pozitive îmi amintește faptul că ar fi necesar să
lămuresc măcar succint o confuzie des întâlnită cu privire la ceea ce diferențiază
o emoție pozitivă de una negativă. De exemplu, furia este de regulă clasificată ca
emoție negativă, chiar dacă indivizii relatează adesea că se simt mai bine atunci
când sunt furioși, iar clinicienii consideră că persoanele suferind de depresii
severe își pot ameliora starea dacă încep să își direcționeze furia în exterior, în
loc să o întoarcă împotriva propriei persoane. Pe de altă parte, furia — în special
atunci când devine manifestă — poate avea consecințe sociale defavorabile, iar
în cazul în care aceasta nu este gestionată adecvat, poate chiar să determine o
serie de efecte fiziologice nocive.
O emoție poate fi considerată fie pozitivă, fie negativă, în funcție de aspectul
central urmărit, astfel că există trei alternative posibile: (1) dacă ne concentrăm
atenția pe aspectele negative ale relației individ-mediu care au generat o emoție,
emoțiile negative indică întotdeauna existența unor factori cauzali adverși, sens
care ar trebui diferențiat de calitatea negativă atribuită în mod subiectiv și de
efectele negative determinate la nivel adaptativ. însă, am putea dori să consi­
derăm în schimb trăirea subiectivă asociată unei emoții (2); sau efectele adaptative
datorate acesteia (3). Cele din urmă nu sunt întotdeauna simplu de stabilit,
întrucât pot exista consecințe pozitive produse de emoții negative, respectiv
consecințele negative pot fi rezultatul unor emoții pozitive, ceea ce face ca acest
criteriu să fie relativ neclar. Personal, tind să utilizez termenii pozitiv și negativ
doar pentru a face referire la prima alternativă — și anume, aspectul favorabil
sau defavorabil al relației individ-mediu, de a cărui estimare depinde generarea
unei emoții distincte. Voi trata acest subiect în detaliu în Capitolul 3, iar procesul
prin care individul ajunge la acest tip de judecată va fi discutat în Capitolul 4. în
orice caz, cred că modul cum am definit aici calitatea negativă sau pozitivă este
cel comun, utilizat în mod implicit.
Pentru a reveni la locul deținut de emoție în cadrul gândirii academice,
psihologia, ca și celelalte științe ale vieții*, a manifestat timp îndelungat tendința
de separare a obiectului său de studiu pe categorii analitice fundamentale dis­
tincte, care considerate împreună alcătuiesc imaginea de ansamblu a individului
angajat în adaptarea la condițiile existenței. în principiu, nu este nimic neobișnuit
sau irațional ca o programă curriculară să se axeze pe studiul sistematic al unor
funcții psihice distincte, de tipul cogniției, motivației, mecanismelor fiziologice,
personalității, proceselor sociale, și pe dezvoltarea acestora.

Folosesc termenul de ș tiință a vieții, dat fiind că psihologia are ca trăsătură distinctă calitatea
de a fi atât o știință biologică, cât și socială, astfel că termenul de știință a vieții este o alegere
fericită pentru a face referire la eforturile adaptative depuse de orice organism viu.

RICHARD S. LAZARUS
 Cu toate acestea, anumite funcții, cum sunt cogniția și motivația, par să dețină 25
pentru psihism un rol organizator mai important decât celelalte, întrucât vizează
preponderent modul cum indivizii fac față cerințelor, oportunităților și proble­
melor inerente existenței fiziologice, psihologice și sociale. Activitatea cognitivă,
care se referă în principal la diferitele operații de gândire independent de natura
conștientă sau inconștientă a acestora, este practic implicată în toate acțiunile
noastre; ne folosim de această funcție pentru a ne conduce viața și a răspunde la
feedback-urile din mediu, care ar putea fi relevante pentru supraviețuire.
Motivația care face referire la intențiile, dorințele sau nevoile individuale, și
pentru care voi folosi în Capitolul 3 termenii de scopuri și ierarhii ale scopurilor,
reprezintă totodată și un concept organizator, prin faptul că descrie aspectele
importante ale existenței individuale cotidiene, care la rândul lor ne ghidează
alegerile și influențează ceea ce privim ca fiind favorabil sau defavorabil.
Deși personalitatea este, de asemenea, considerată un concept organizator care
include și adaptarea, perspectivă adoptată și de teoria clasică, cercetările de dată
recentă asupra personalității s-au îndepărtat adesea de la această perspectivă.
Personalitatea este rareori explorată ca un sistem integrat și complex — individul
depune eforturi susținute în vederea gestionării tranzacțiilor desfășurate cu
mediul fizic și social, fiind la rândul său modelat și influențat de aceste eforturi,
în schimb, cercetările asupra personalității tind să pună accent pe una sau mai
multe trăsături, neglijând total sau parțial modul cum acestea se organizează la
nivel individual.
Dacă ar fi să vorbim despre existența unui concept cu rol organizator, care să
exprime în modul cel mai adecvat integrarea cu rol adaptativ sau totalitatea
individului, în loc să facă referire doar la funcții izolate, emoția ar fi cu siguranță
un astfel de concept. Emoțiile reprezintă răspunsuri complexe, sistemice, urmând
anumite tipare, care sunt generate în funcție de modul cum apreciem în decursul
vieții propriile eforturi pentru supraviețuire, afirmare și îndeplinire a scopurilor
urmărite. Emoțiile se disting de orice alt construct psiho-socio-biologic, prin faptul
că exprimă o semnificație profund subiectivă atribuită experiențelor vieții sociale,
combinând procesele motivaționale, cognitive, adaptative și fiziologice la nivelul
unei stări unice complexe, a cărei analiză presupune luarea în considerare a mai
multor niveluri distincte.
După opinia mea, emoția nu poate fi separată de cogniție, motivație, adaptare,
respectiv activitatea fiziologică. Atunci când reacționăm printr-o emoție, în special
dacă aceasta este intensă, întreg organismul tinde să participe la generarea
emoției — atenția și gândirea, nevoile și dorințele noastre, precum și funcționarea
organică. Răspunsul emoțional ne semnalează faptul că sunt implicate o valoare
sau un scop important, a cărui realizare este periclitată, incertă sau progresează.
Pe baza răspunsului emoțional putem învăța mult despre ceea ce un individ
urmărește să obțină din experiența avută cu mediul sau de la viață în general,
modul cum se vede pe sine și lumea înconjurătoare, precum și felul cum face față
lezărilor, pericolelor sau provocărilor mediului. Niciun alt concept din psihologie
nu are o relevanță atât de mare precum emoția pentru modul în care individul
se raportează la viață în general sau la condițiile specifice mediilor fizic și social.

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

26 Scăderea importanței acordate principiilor sistemice sau holiste din psihologie
pare să fie în principal rezultatul afirmării unui mod de gândire mai analitic și
detaliat, în detrimentul unei gândiri sintetice. Epistemologia dominantă se ba­
zează în principal pe legi explicative cu un caracter reducționist, de tipul mode­
lelor promovate în trecut de fizică și chimie. Diminuarea importanței acordate
principiilor sistemice cu rol de organizare implică două consecințe majore.
în primul rând, cogniția și alte funcții psihologice fundamentale sunt tratate
separat de adaptarea umană, așa cum s-a întâmplat în teoria și cercetarea psihologică
de orientare cognitivă. De exemplu, Norman (1980) reclamă absența din cadrul
științei cognitive a cercetărilor și a interesului teoretic pentru emoție, motivație,
diferențe individuale, influențe socioculturale, procese de dezvoltare și schimbări
survenite la nivelul acestora în decursul vieții. Gândirea, ca funcție psihică, a fost
separată de celelalte funcții psihologice cu care în mod normal se află în relație
de interdependență, în cazul ființelor vii care se adaptează la mediul în care
trăiesc. O astfel de separare este nocivă, întrucât foarte puțin din ceea ce se petrece
la nivelul gândirii și comportamentului poate fi separat de adaptare, iar capa­
citățile mentale se dezvoltă fără îndoială ca urmare a procesului de viețuire și
adaptare. Într-adevăr, din acest considerent am intitulat prezenta lucrare Emoție
și adaptare. Cele două concepte se află într-o relație de interdependență complexă,
astfel că niciunul nu poate fi examinat productiv în absența celuilalt.
în al doilea rând, încercarea de găsire a unor mecanisme universale este în
detrimentul variabilității individuale. în mare parte, psihologia are un caracter
normativ, întrucât pune accentul pe caracteristicile general umane, în timp ce
diferențele individuale sunt menționate doar accidental sau considerate ca abateri.
Trebuie însă reținut că, înainte de toate, emoțiile sunt fenomene individuale care
înregistrează variații considerabile în rândul indivizilor; deși până la un anumit
punct indivizii împărtășesc aceleași experiențe emoționale, și pot fi formulate
unele legi generale ale procesului emoțional, emoția apare la indivizi particulari,
cu propria lor istorie de viață, cu propriile lor gânduri și dorințe, care se confruntă
cu medii specifice, evaluează semnificația acestora și acționează cât mai adapta-
tiv posibil.
O perspectivă adecvată asupra indivizilor (în totalitatea lor), ca sisteme
organizate care își desfășoară existența și se adaptează la mediile în care trăiesc,
invită — sau chiar necesită — atât o perspectivă ipsativă sau intraindividuală (care
descrie multitudinea fațetelor alcătuind o persoană și sintetizează modul cum
acestea se organizează în ansamblul personalității, precum și felul în care același
individ se comportă în diferite contexte), dar și o perspectivă normativă. O
strategie de cercetare nu trebuie să se rezume doar la metoda normativă bazată
pe compararea indivizilor între ei, ci trebuie să includă și un demers intraindi-
vidual care presupune studierea aceluiași individ atât la momente diferite, cât și
în diverse contexte de mediu.
Perspectiva behavioristă și pozitivismul logic care au dominat până nu de
mult gândirea psihologică consideră că este important ca modelele explicative
(vezi Fiske & Shweder, 1986) să nu se îndepărteze prea mult (sau deloc) de la ceea
ce este observabil. Dacă ar fi să credem cu tărie că aceasta ar fi singura abordare

RICHARD S. LAZARUS
cu adevărat științifică a psihicului uman, înseamnă că emoția, acceptată ca un 27
ansamblu integrat de elemente difuze, ar trebui considerată inaccesibilă studiului.
Această perspectivă reducționistă a lăsat foarte puțin loc studierii altor aspecte,
printre care voința, intenționalitatea, planificarea sau tendința de integrare a
trecutului, prezentului și viitorului — în calitatea lor de elemente importante ale
activității psihice umane. Caracterul său steril l-a determinat pe Deese (1985, p. 31)
să descrie behaviorismul, și mai cu seamă behaviorismul reducționist, ca o „abo­
lire a minții".
Într-adevăr, nu cu mult timp în urmă, a existat în psihologie un efort comun
în sensul diminuării importanței atribuite emoției; se considera că aceasta
constituia exemplul tipic de concept neștiințific, caracterizat prin subiectivism și
speculații filosofice de salon. Hillman (1960) a văzut acest efort ca pe o negare a
emoției în calitatea sa de subiect legitim destinat studierii științifice. Această
negare a îmbrăcat trei forme: (1) recomandarea ca emoția în calitate de entitate
conceptuală să fie abandonată, (2) recomandarea ca aceasta să fie subsumată altor
noțiuni, și (3) organizarea unor polemici având ca temă emoțiile, considerate ca
„lucruri" despre care se credea în mod eronat că ar trebui explicate. Autorul îl
citează pe Meyer (1933, p. 300), a cărui afirmație este departe de a fi una vizionară:

Din ce motiv am introduce în știință un concept de care nu este nevoie, ca de

exemplu emoția, atâta timp cât există deja concepte științifice pentru tot ceea ce
trebuie descris?... Previziunea mea este următoarea: „voința" a fost în prezent
aproape înlăturată din cadrul psihologiei științifice; la fel se va întâmpla și cu
„emoția". în anul 1950, psihologii americani vor zâmbi la amintirea acestor două
concepte, ca fiind niște curiozități aparținând trecutului.

După cum se cunoaște foarte bine, începând cu anii '60 cercetarea și gândirea
teoretică în jurul emoției au cunoscut mai degrabă o dezvoltare ascendentă decât
un regres, de tipul celui previzionat de către Meyer. Hillman enumeră multe
nume sonore care în acea perioadă de început a psihologiei susțineau necesitatea
abandonării studierii emoției, printre acestea numărându-se: Duffy (1941a, 1941b,
1962), Hebb (1954), Koffka (1935), Masserman (1946) și filosoful Ryle (1949). într-o
recenzie teoretică ce s-a bucurat de o largă apreciere și popularitate, Brown și
Faber (1951) au susținut deplasarea interesului de la studiul emoției în calitatea
sa de experiență trăită și proces complex, reducând-o la statutul de variabilă
perturbatoare, o ficțiune mentală convenabilă care media integrarea inputurilor
și outputurilor observabile. Mai mult, în anii '60 Duffy (1962)1 a încercat în mod
repetat să înlocuiască emoția cu o singură variabilă unidimensională perturba­
toare denumită activare, pe care autoarea o conceptualiza ca o mobilizare a
energiei. De asemenea, Malmo (1959) a redus anxietatea, în pofida numeroaselor
sale componente cognitiv-afective, la o simplă activare. Iar Lindsley (1951) a
contribuit la conferirea, în cadrul psihologiei, a unui rol integrativ major
conceptului de activare, făcând posibilă descrierea acesteia cu ajutorul altor trei
concepte-cheie — motivația sau tendința de a acționa, mobilizarea fiziologică și
starea vigilă (vigilența) — considerate ca manifestări ale uneia și aceleiași variabile

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

28 psiho-fiziologice fundamentale, cu rol perturbator. Toate aceste eforturi de
simplificare au situat emoția la nivel de epifenomen unidimensional, care în cel
mai rău caz era considerat ca lipsit de complexitate și efecte, iar în cazurile mai
favorabile era privit doar ca o ficțiune convenabilă, lipsită de o importanță reală.

Distanțarea de behaviorismul radical

și afirmarea cognitivismului
Așa cum se întâmplă adesea, eleganța simplă a formulărilor behavioriste
referitoare la emoție, ca impuls sau activare, și ideea-corolar conform căreia
comportamentele adaptative sau dezadaptative constituiau doar niște răspunsuri
condiționate la tensiunile instinctuale care se cereau diminuate au devenit treptat
tot mai inadecvate, întrucât necesitau în mod suplimentar numeroase alte
tipuri de variabile psihologice, pentru a putea servi unor descrieri cu rol predic-
tiv și explicativ. Unii behavioriști de referință, cum sunt Huli (1943) și Spence
(Spence & Spence, 1966), au continuat să dezvolte modele explicative care să se
adecveze complexității psihicului uman, în timp ce Skinner (1953) a rămas fidel
ideilor behavioriste rigide, sugerând că speculațiile privind rolul trăsăturilor
temperamentale în medierea răspunsurilor emoționale erau neproductive din
punct de vedere științific.
Nu mai târziu de anii '60, respectiv '70, pentru psihologie nu mai era posibil
sau de dorit să se rezume doar la suprasimplificările dezvoltate anterior, astfel
că aceasta începuse să se distanțeze de formulările reducționiste de tip sti-
mul-răspuns (S-R) și de pozitivism (cf. Fiske & Shweder, 1986), către neobeha-
viorism. în acest demers, legăturile stimul-răspuns au fost transformate în
legături mai complexe de tip stimul-organism-răspuns (S-O-R), ceea ce a lăsat
mai mult loc speculațiilor și reactivării interesului pentru acele structuri și procese
localizate la nivelul „cutiei negre" a minții, care ar fi putut explica modul cum
indivizii și animalele acționează și reacționează.
Nu voi examina detaliat argumentele istorice, filosofice și științifice în favoarea
acestei modificări importante de perspectivă, însă după cum reiese din pre­
zentările cronologice publicate recent de Kendler (1990) și Bolles (1990), încă mai
există dezacorduri majore privitoare la această schimbare. Dintre argumentele
propuse de Bolles, unul este în mod particular deopotrivă interesant și convin­
gător — și anume ar fi vorba despre critica premisei majore din psihologia bazată
pe întărirea S-R, conform căreia toți stimulii și răspunsurile la aceștia se supun
în cadrul procesului de învățare unui principiu funcțional unic. Privitor la acest
aspect, Bolles (1990, pp. 112-113) nota:

întărirea este descrisă prin expresii de genul: „selectați o acțiune aleatorie,

precum apăsarea unei pârghii prin care este procurată hrana" sau „alegeți un
animal reprezentativ, de pildă, un șobolan". Cu toate că am reușit până în prezent
realizarea a numeroase experimente paradigmatice, atunci când intervine cea mai
mică variație a condițiilor experimentale, nu mai suntem în măsură să descoperim

RICHARD S. LAZARUS
 caracteristicile generale, ci numeroase caracteristici specifice. Se pare că este cu 29
adevărat important ce fel de animal supunem experimentului, ce fel de sti-
mul-semnal folosim, care este stimulul cu rol de întărire, precum și tipul de răspuns
așteptat. Procesul de învățare este cu mult mai complex decât s-ar fi putut imagina
vreodată în trecut.

Un bun exemplu al tranziției intelectuale de la învățarea prin întărirea de tip

S-R către cognitivism îl constituie schimbarea dramatică survenită la nivelul
teoriei inițiale a stării de „neajutorare învățată", care se baza pe teoria învățării
prin întărire și pe cercetările experimentale pe animale (cf. Overmeier & Seligman,
1967; Seligman & Maier, 1967). Inițial, Seligman (1975) a aplicat această perspec­
tivă în studierea depresiei. El a avansat ipoteza că depresia este determinată de
istoria unor experiențe de viață negative, care au implicat lipsa de control în fața
evenimentelor potrivnice. Se presupunea că din astfel de experiențe individul
învață că nu poate face nimic pentru a controla rezultatele experienței sau pentru
a ameliora condițiile negative, astfel că el încetează să mai încerce. Seligman
a denumit procesul „stare de neajutorare învățată" — termenul fiind folosit și în
prezent, deși sensul său inițial a fost considerabil modificat.
Din moment ce nu toți indivizii reacționează prin a se simți neajutorați și
depresivi în fața unei istorii de viață negative sau a „unei serii de evenimente
nefavorabile", teoria originară asupra stării de neajutorare învățate a fost în cele
din urmă reformulată sub forma unei teorii despre atribuirile (cognitive) făcute
de indivizi privitor la controlul pe care îl dețin asupra propriilor experiențe de
viață (de ex., Abramson, Garber, & Seligman, 1980). în cadrul noii teorii, depresia
nu mai era pusă exclusiv pe seama experiențelor de neajutorare reale, ci avea drept
cauză atribuirile subiective cu privire la sentimentul de neajutorare, care se
presupunea că fuseseră generalizate, astfel că individul depresiv ajunsese să se
simtă neajutorat față de viața sa în general. în plus, așa cum remarca Bolles (1990,
p. 113), într-un comentariu deosebit de pertinent:

De regulă, nu avem nicio informație referitoare la istoria învățării prin întărire

a unui individ, astfel că menționarea acesteia ca explicație a unei instanțe com­
portamentale ar fi... un reducționism... Majoritatea psihologilor cunosc în prezent
destul de bine acest lucru; ei știu că pentru a înțelege fenomenul avut în vedere,
acesta trebuie studiat și nimic altceva.

Conceptul de stres psihic a suferit o transformare similară, de la formulările

ce puneau accent pe mediul obiectiv, către cele cognitiviste cu un caracter mai
subiectiv. Definirea stresului exclusiv pe baza acțiunii stimulilor din mediu
(factorii stresori) ce produc perturbări la nivel comportamental, suferință psihică
și tensiune fiziologică era în mare parte similară conceptului de activare descris
de Duffy sau Lindsley, perspectivă a cărei importanță s-a diminuat tot mai mult
în decursul ultimilor ani.
Vechile formulări își aveau originile în analiza inginerească întreprinsă de
Hooke în secolul al XVII-lea, privind relația dintre inputul-outputul încărcăturii

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

30 (forța exercitată asupra unui obiect), presiune (efectul încărcăturii asupra acestuia)
și solicitare (deformarea obiectului). Hooke a fost interesat în mod particular de
elasticitatea materialelor. Se considera că obiectul inanimat rezistă la deformare
până în momentul ruperii. în tehnologie, solicitarea produce un dezechilibru sau
o tensiune la nivelul obiectului fizic, similar modului în care stresul creează la
organismele vii un dezechilibru biologic, având ca efect activarea sau orientarea
eforturilor comportamentale și fiziologice în scopul restabilirii echilibrului inițial.
Analogia dintre stres (sau solicitare) și starea de dezechilibru (sau activare)
s-a bucurat de o mare popularitate. Unii indivizi, dat fiind că prezintă o toleranță
ridicată la stres, nu vor dezvolta tulburări sau disfuncții psihice, la fel cum în
descrierea făcută de Hooke unele substanțe sunt rezistente la rupere datorită
elasticității lor. întrucât lua în considerare doar aspectele observabile, fără a reifica
la nivel explicativ așa-zisele ficțiuni conceptuale din mintea noastră, pentru mulți
cercetători acest tip de gândire părea unul mai științific, comparativ cu speculațiile
privind viața psihică. Acest lucru au încercat să realizeze Brown și Farber (1951),
atunci când au definit emoția ca variabilă perturbatoare.
în concluzie, analogia dintre încărcătura, presiunea și solicitarea specifice
tehnologiei și modelul activării sau al tendinței instinctuale din psihofiziologie
s-a dovedit un eșec, deoarece stresul psihic și emoția nu pot fi definite adecvat
fără o referire la motivație și la modul cum individul își definește și apreciază
propriile relații avute cu mediul — proces pe care l-am denumit evaluare. Calitatea
și intensitatea unui răspuns emoțional produs ca urmare a evaluării relației cu
mediul mai depind și de procesele adaptative, având în vedere că modul cum
individul gândește și acționează în scopul modificării relației defectuoase avute
cu mediul determină o schimbare fie la nivelul acestei relații, fie a evaluării făcute,
rezultând de aici o modificare a coloraturii emoțiilor.
Nu se poate stabili existența niciunei relații de echivalență sau vreun para­
lelism între conceptele de solicitare și activare, respectiv cele de evaluare și
adaptare. Solicitarea și activarea sunt concepte unidimensionale, chiar dacă
distincția făcută de mine între prejudiciu, pericol și provocare (de ex., Lazarus &
Launier, 1978), precum și diferențierea lui Selye (1974) între eustres și distres au
marcat întru câtva trecerea de la analizarea unei singure dimensiuni către luarea
în considerare a mai multor tipuri de solicitare și stres. în orice caz, stresul ca
proces este un sistem de răspuns, complex și variat, la fel cum este și procesul
emoțional. Emoția nu este unidimensională, ci se referă la o multitudine de stări,
fiecare dintre acestea prezentând atât caracteristici distincte, cât și similitudini,
motiv pentru care voi folosi termenul de emoții — adică, substantivul la plural,
în locul singularului.
Analizele și cercetările din cadrul psihologiei cognitive cu privire la stresul
psihic (de ex., Janis, 1958; Lazarus, 1966,1968a; Lazarus, Averill & Opton, 1970;
și Mechanic, 1962-1978) au influențat numeroși psihologi în direcția orientării
către formulări cu un caracter mai subiectiv, tranzacțional și procesual,
distanțându-se astfel de formulările tip stimul-răspuns. Aceste modele de gândire
au condus totodată către o analiză teoretică sistemică2 (cf. von Bertalanffy, 1968;

RICHARD S. LAZARUS
de asemenea, Lazarus & Folkman, 1984, 1986, 1987), despre care voi vorbi în 31
Partea a Il-a.
O teorie asupra stresului psihologic constituie, în mod necesar, un pas
important în elaborarea unei teorii a emoției, din moment ce emoțiile cauzate de
stres au la bază factori adaptativi negativi. Extinderea teoriei stresului psihic
și transformarea acesteia într-o teorie a emoțiilor necesită în plus luarea în
considerare a condițiilor favorabile care generează stările emoționale pozitive.
Acest aspect face posibil ca emoțiile să fie descrise atât din punctul de vedere al
trăirii afective, cât și al intensității acestora, ceea ce permite o vastă tipologizare
a emoției pe clase și familii (cf. Dewey, 1971). Diferite stări emoționale negative
apar în cadrul unor relații specifice, cu un caracter nociv sau periculos; emoțiile
pozitive sunt rezultatul unor relații benefice.
Spre exemplu, cu toate că toate emoțiile negative au drept caracteristică
comună faptul că sunt un răspuns la limitările impuse de mediu, fiecare emoție
în parte — și anume, furia, teama, vinovăția, rușinea ș.a. — constituie deopotrivă
și un răspuns individual specific la diferitele tipuri de limitări; oricare tip de
răspuns particular presupune un alt tip de relație individ-mediu și un tipar
specific de evaluare a acesteia. în mod similar, fericirea, mândria, iubirea și
consolarea, chiar dacă au în comun faptul că sunt generate de existența unei relații
benefice cu mediul, diferă destul de mult în funcție de specificitatea relației și de
modul cum aceasta este evaluată. De îndată ce au fost circumscrise complexitatea
și vastitatea conceptului de emoții, stresul psihologic apare deja ca un concept
mult prea restrictiv pentru a constitui o bază în înțelegerea proceselor adaptative.
Revenind la discuția privind preferința actuală pentru analizele reducționiste,
se poate argumenta că acestea au confruntat știința în ansamblul său cu o pro­
blemă dificilă — și anume, cu faptul că teoria și cercetarea fundamentală
furnizează informații detaliate privind microprocesele, care, în ciuda importanței
lor, au o aplicabilitate redusă în înțelegerea și anticiparea funcționării sistemelor
complexe de la nivelul global, precum și în influențarea concretă a modului cum
aceste sisteme funcționează și reacționează. Unele aspecte ale teoriei sistemice,
așa cum vom vedea ulterior, sunt în mod particular adecvate pentru stabilirea
unei relații între setul complex de variabile preponderent individuale care
influențează emoția și adaptarea, respectiv cel al variabilelor care descriu diferitele
medii în care indivizii sunt nevoiți să funcționeze. Utilitatea acestor corelații
devine cu atât mai mare atunci când sunt examinate procesele cognitiv-deci-
zionale de care depinde acțiunea cu un rol adaptativ, respectiv dezadaptativ.
Cu privire la rolul explicativ al abordării cognitive, numeroși autori au obser­
vat o pendulare între două tradiții intelectuale, ambele fiind relevante pentru
emoție. Cea dintâi se bazează pe ideile unor filosofi ca Locke, Hume și Mills, care
au promovat teoria conform căreia adaptarea și dezvoltarea indivizilor copiază
fidel „conturul lumii în care aceștia trăiesc", pentru a folosi expresia lui Gergen
(1985). Măsura tuturor lucrurilor o constituie realitatea obiectivă, pe care știința
caută să o înțeleagă. Gergen denumește această perspectivă ca exogenă. Cealaltă
perspectivă, endogenă, localizează cunoașterea la nivelul individului, reprezentând
o concepție fenomenologică în acord cu gândirea unor filosofi ca Spinoza, Kant,

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

32 Nietzsche și Hegel. Măsura realității tuturor lucrurilor este dată de lumea
subiectivă individuală. Altfel spus, putem considera existența umană fie ca pe o
adaptare la realitatea înconjurătoare, fie ca pe o construcție a acestei realități la
nivel psihic.
Chiar dacă folosește un limbaj diferit de cel al lui Gergen, Tomkins (1965) face
o descriere convingătoare a acestei polarizări ideologice fundamentale, existentă
în cadrul psihologiei, arătând că fenomenul mai apare și în multe alte domenii
ale cunoașterii, ca de exemplu arta, politica și chiar educația copiilor. El scria:

Lucrurile sunt destul de simple. Este omul măsura tuturor lucrurilor, un scop
în sine, o forță a naturii, activă, creativă, cu gânduri, dorințe și capacitatea de a iubi?
Sau este nevoie ca omul care vrea să se descopere pe sine și să se ridice la înălțimea
potențialului cu care este înzestrat să lupte, să acționeze, să se conformeze la o
normă, o măsură sau o ființă ideală stabilită apriori și independent de el? în filosofia
greacă, acesta este practic antagonismul dintre Protagoras și Platon, dintre concepția
despre om privit ca măsura tuturor lucrurilor și concepția despre Idei și Esențe ca
o ultimă realitate și ca valori supreme.

începând cu anii '30 și până prin anii '60, cât timp a existat o puternică
influență freudiană la nivelul psihologiei academice și clinice, perspectiva
dominantă a fost cea endogenă sau intrapsihică. Ulterior, în decursul anilor '70
interesul științific s-a îndreptat asupra mediului, așa cum se poate vedea și în
prezent, după numărul mare de cercetări asupra evenimentelor existențiale
majore, ca decesul unei persoane apropiate sau divorțul, considerate ca surse
principale ale schimbării, la care individul este nevoit să se adapteze. Eveni­
mentele de viață tind să fie privite mai curând ca evenimente întâmplătoare
externe (sau factori stresori), decât ca rezultând din tranzacțiile permanente care
modifică relațiile funcționale dintre un individ și mediul extern, influențându-i
viața emoțională. Cititorul va observa curând că subscriu la o perspectivă
relațională asupra emoțiilor, care nu este exclusiv exogenă sau endogenă, ci
rezultatul combinării specifice a celor două poziții, un compromis sau o negociere
între aceste două grupuri de forțe, cele interne și cele externe.
Gergen (1985) consideră că psihologia americană a fost mult timp dominată
de perspectiva exogenă, în timp ce alți gânditori din domeniul filosofici și al
psihologiei, în special cei germani, depuneau eforturi susținute în direcția
integrării celor două curente de gândire. El sugerează că dacă n-ar fi existat
„grupul loial al fenomenologilor [p. 269], perspectiva endogenă ar fi putut să
dispară. Cu toate acestea, provocarea (pentru mulți) a constat în transcenderea
dualismului tradițional subiect-obiect" (p. 270). Dacă aplicăm acest raționament
la subiectul cercetării noastre, ar trebui să afirmăm că din moment ce atât indi­
vidul, cât și mediul constituie factori importanți în emoție și adaptare, pendularea
între aceștia poate lua sfârșit doar prin adoptarea unei abordări cu adevărat
relaționale (sau tranzacționale) și găsirea unui limbaj adecvat care să o descrie (vezi
și Lazarus, 1990b).

RICHARD S. LAZARUS
 în anii '60 și '70, o parte dintre psihologi au început să recunoască faptul că 33
perspectiva behavioristă, exogenă, a dat naștere unei epistemologii ce nu favoriza
studierea emoției. Pe de altă parte, o perspectivă exclusiv endogenă ar fi fost
deopotrivă defavorabilă — și cu siguranță eronată — deoarece nu ar fi luat în
considerare influența mediilor fizic și social în generarea emoțiilor. Această
oscilație între cele două atitudini extreme, exogenă și endogenă, reprezintă
eforturile de a înțelege ce înseamnă o adaptare umană reușită sau un eșec
adaptativ, fie exclusiv prin prisma caracteristicilor universale umane interne, care
se manifestă adesea în termenii evoluționiști descriși de Darwin,/ze exclusiv prin
prisma condițiilor externe, economice și sociale, asupra cărora individul trebuie
să acționeze pentru a reduce inegalitatea genetică sau dobândită. în Capitolul 5
voi încerca reconcilierea acestor două extreme, biologică și socială, întrucât
consider că aceasta constituie o cerință fundamentală pentru o teorie validă
despre emoție.
Acestea fiind spuse, la fel ca și alți autori din perioada anilor '60, încercam la
rândul meu să dezvolt o perspectivă fenomenologică de orientare cognitivistă
privitoare la stresul psihologic și adaptare (Lazarus, 1966). Mi se părea la acea
vreme important să aduc contraargumente elaborate la adresa perspectivei
behavioriste dominante, în special a behaviorismului radical sau extrem, și să
dedic o mare parte din timp și energie pregătind bazele epistemologice ale
perspectivei cognitiv-fenomenologice. în prezent, cu toate că mai există grupuri
izolate de oponenți activi, iar mulți psihologi manifestă încă scepticism față de
abandonarea principiilor behavioriste, perspectiva cognitivistă pare să dețină
poziția dominantă. Conceptul de evaluare este în prezent utilizat pe scară largă
în studierea stresului psihologic și a emoției. Motivația revine tot mai frecvent în
atenția cercetătorilor, fiind considerată un concept important. Și nu mai există
acea nevoie imperioasă de a critica vehement psihologia de tip S-R, întrucât
aceasta nu mai deține poziția dominantă în cadrul gândirii academice.
Merită de asemenea menționat și faptul că mișcarea cognitivistă a ajuns, la
rândul său, oarecum să exagereze atunci când tinde să pună o relație de echi­
valență între gândire și aparatul psihic. Deși cele două noțiuni se suprapun
parțial, o relație de echivalență între acestea presupune extinderea nejustificată a
sferei de cuprindere a cogniției, ca efect implicit sau intenționat al rolului teoretic
central acordat acesteia. Atunci când vorbim despre rolul cogniției în emoție și
adaptare, trebuie făcută o delimitare între tipurile de cogniție, celelalte procese
psihologice implicate și modul concret în care funcționează aceste procese (cf.
Lazarus & Smith, 1988).
După cum voi încerca să explic în Capitolul 3, așa-numita revoluție cogniti­
vistă ar trebui în prezent denumită revoluția cognitiv-motivațional-relațională,
întrucât gândirea considerată izolat nu poate sta la baza unei teorii adecvate a
aparatului psihic, comportamentului și emoției. Până la urmă, gândirea trebuie
să aibă și un obiect de referință — aceasta nu operează în gol — iar cognițiile
privitoare la emoții implică scopuri, planificarea acțiunii și convingeri, adică ceea
ce se urmărește (scopurile active) și modalitățile de atingere a acestora (adaptarea)
de care individul dispune în gestionarea relației sale cu mediul. Deși în 1966

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

34 făceam referire la propria teorie a stresului psihologic ca având o natură
cognitivist-fenomenologică, consider că actuala teorie a emoției reprezintă un
sistem cognitiv-motivațional-relațional explicativ, în cadrul căruia componenta
relațională descrie accentul pus pe negocierea dintre statutul individului și mediile
fizic și social.
O importanță egală în inițierea mișcării intelectuale recente în direcția
formulărilor de tip cognitiv-motivațional-relațional au avut-o relaxarea constrân­
gerilor anterioare privitoare la utilizarea constructelor teoretice, modificarea
ideilor despre cauzalitate și determinism, la fel cum se întâmplase anterior și în
fizică, precum și o accentuare a pluralismului paradigmelor științifice, în legătură
cu care psihologii s-au arătat receptivi (vezi Fiske & Shweder, 1986). Interesul
actual pentru procesele inconștiente (vezi Bowers și adnotatorii acestuia, 1987;
Erdelyi, 1985; Guidano & Liotti, 1983), conceptul de „cunoaștere tacită" (Polanyi,
1966), ideea că senzațiile și percepțiile sunt în mod necesar asociate cu o
componentă motorie (cf. Neisser, 1985; von Hofsten, 1985) și așa-numita teorie
a acțiunii cu accent pe scopuri, intenționalitate și planificarea acțiunii (de ex.,
Frese & Sabini, 1985) — constituie dovezile unei libertăți mai mari în înțelegerea
modului de funcționare a aparatului psihic, comparativ cu posibilitățile existente
în deceniile trecute. Chiar dacă această libertate reprezintă un motiv de îngrijorare
pentru mulți cercetători, consider că ea a avut un rol stimulator major în reacti­
varea interesului pentru emoție.
Schimbările actuale de perspectivă au o origine modernă situată în urmă cu
câteva decenii, în scrierile unor psihologi creativi și vizionari, ca de exemplu Asch
(1952b), Harlow (1953), Heider (1958), Kelly (1955), Rotter (1954), McClelland
(1951), Murphy (1947/1966) și White (1959), la care trebuie adăugați mentorii
acestora, Lewin (1935) și Murray (1938) ca reprezentanți ai generației anterioare,
inițiatoare a mișcării fenomenologice din America de Nord. Influența acestora a
făcut astăzi posibil să tratăm cu seriozitate modul cum indivizii apreciază
(evaluează) propriile relații adaptative avute cu mediul, în vederea generării unei
emoții specifice. Chiar dacă epistemologia din trecut nu a dispărut complet, ea
rămânând manifestă în ceea ce poate fi denumit ca „behaviorism rezidual",
majoritatea psihologilor au început să devină mai relaxați în raport cu noul mod
de gândire.
în mod ironic, aceste schimbări de perspectivă au readus în prim-plan
„psihologia populară", despre care Aristotel vorbea în „Retorica". Spre exemplu,
în legătură cu o emoție ca furia se spune că este rezultatul unei judecăți subiective
conform, căreia individul a suferit o insultă sau nedreptate. Cititorul nu trebuie
să creadă, în baza celor afirmate anterior, că accentul pus pe aspectele cognitive
ale teoriei emoției se rezumă exclusiv la perioada filosofici lui Aristotel sau la cea
de după 1960, fără ca în acest interval să nu fi existat o continuitate. Am să citez
un filosof din secolul al XlX-lea, profesorul Robertson de la University College
London, despre ale cărui teorii am aflat de la un tânăr absolvent de doctorat,
interesat în studierea emoției. Nu pot reda acest citat fără să nu îmi amintesc de
un excelent film japonez, Rashomon, în care aceleași întâmplări sunt reproduse

RICHARD S. LAZARUS
sub diferite forme în care au fost percepute de fiecare dintre indivizii implicați. 35
Robertson (1877, p. 413) scria:

Patru indivizi cu vârste apropiate și temperamente similare călătoresc cu același

vehicul. La una dintre opriri, li se comunică faptul că o numită persoană decedase
recent, în mod neașteptat. Unul dintre membrii grupului pare complet indiferent
la aflarea acestei vești. Cel de-al doilea înțelege ceea ce s-a întâmplat, însă nu este
deloc afectat. Al treilea se simte și arată trist. Cel de-al patrulea este copleșit de
durere, pe care o exprimă plângând, oftând și suspinând. Cărui fapt se datorează
această diferență evidentă între reacțiile celor patru? Pe de o parte, ei se află în
aceeași situație: le-a fost adus la cunoștință un fapt. Primul individ provine dintr-o
altă țară, prin urmare nu a înțeles ceea ce i-a fost comunicat. Al doilea nu îl cunoștea
pe decedat, ceea ce explică reacția sa. Cel de-al treilea îl întâlnise adesea pe acesta
în contexte sociale și cu prilejul unor negocieri de afaceri, fapt pentru care îl stima
profund. Al patrulea, fratele celui decedat, îi purta acestuia o afecțiune înnăscută,
care ulterior a fost întărită prin numeroase alte experiențe. Dintr-un astfel de
exemplu putem observa faptul că pentru [a trăi o emoție] este mai întâi nevoie de
un grad de înțelegere sau de cunoaștere; individul provenit din altă țară nu trăiește
nicio emoție, întrucât nu își dă seama ce se întâmplă sau nu are nicio părere în
legătură cu evenimentul produs. Am putea, de asemenea, observa suplimentar că
o a doua condiție este existența unor sentimente de afecțiune particulare; din acest
motiv, primul individ rămâne indiferent. Emoția are o sursă, astfel că intensitatea
sa depinde de profunzimea la care este situată sursa; este trăită mai intens de către
fratele persoanei decedate, comparativ cu ceea ce simte cel care i-a fost prieten. în
al treilea rând, este evident că indivizii afectați au o stare de excitație sau sunt
cumva impresionați. Cea de a patra însușire specifică se referă la manifestarea
tristeții ca expresie facială și agitație motorie. Prin urmare, au putut fi identificate
patru elemente.

încă există dificultăți considerabile privind acceptarea a ceea ce adesea este

denumit în sens ușor depreciativ ca psihologie naivă sau a simțului comun, ca și
cum conceptele științifice nu ar trebui să aibă nicio legătură cu experiențele
cotidiene. Atunci când o teorie în mod intuitiv tinde să ia în considerare expe­
riența subiectivă, aceasta va fi calificată ca inadecvată, întrucât se presupune că
o teorie validă ar trebui să aibă un caracter abstract și matematic, de tipul celor
din fizică, fără a include și evidența intuitivă. Desigur că se poate argumenta că
acestea reprezintă două niveluri diferite de abstractizare care pot fi deopotrivă
utile în sensuri diferite. însă nu nivelul de abstractizare este problema, ci aroganța
unor cercetători care afirmă că nivelul concret, individual-subiectiv nu poate fi
considerat ca unul adecvat din punct de vedere științific.
Pe vremea când eram student la psihologie, exista o puternică atitudine
negativă manifestată de așa-zișii cercetători respectabili privitor la psihologie,
despre care se spunea că nu putea fi considerată o știință. Din câte știu, acest
criticism încă persistă și, din nefericire, psihologii încă se mai identifică frecvent
cu agresorul — la fel cum fac și psihiatrii —, încercând din răsputeri să dovedească

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

36 faptul că sunt niște „adevărați" cercetători. Cei din domeniul științelor sociale,
indiferent de orientarea acestora, încearcă în continuare să demonstreze faptul că
respectă valorile științei autentice, chiar dacă adesea se simt inferiori cercetătorilor
din domeniul biologiei sau al fizicii. Este păcat că se întâmplă acest lucru și cred
că reprezintă un obstacol în calea progresului.
Consider că atunci când vorbim despre psihologia ca știință, nu ne referim
neapărat la o măsurare cât mai adecvată a variabilelor psihice, deși acest aspect
este unul esențial, și nici doar la capacitatea de înțelegere și predicție, ci la o
atitudine în legătură cu cercetarea și măsurarea acestora. Orice domeniu al
cercetării care caută în mod sistematic să emită ipoteze despre fenomenele
studiate și să construiască teorii a căror validitate este verificată prin metoda
observării poate fi calificat ca științific. Prin folosirea numeroaselor metode de
cercetare, indiferent care dintre acestea ajută la o înțelegere mai bună a feno­
menelor studiate, se urmărește o conceptualizare a structurilor și proceselor care
le guvernează, într-un cadru de gândire logic, coerent și autonom. Ceea ce deose­
bește un demers științific de unul neștiințific este tocmai acest efort sistematic, și
nu gradul de reușită sau eșec privind atingerea obiectivelor propuse. Atunci când
încercăm să stabilim o relație între concepte și datele observabile, înseamnă că
suntem implicați într-un demers științific. Și nu ar trebui să ne lăsăm surprinși
de gradul modest de înțelegere sau de capacitatea redusă de a anticipa și influența
comportamentul uman individual, având în vedere complexitatea organismelor
studiate și a proceselor ce ne suscită interesul. Presupun că în asta constă
provocarea pe care o reprezintă profesia de psiholog.
Cel mai important contraargument cu privire la denigrarea psihologiei
populare îl constituie premisa, la care subscriu, că modul cum individul evaluează
și atribuie semnificații personale experiențelor avute cu mediul are ca efect
generarea unor răspunsuri emoționale, fapt pentru care consider că acesta
reprezintă nivelul concret de bază, de la care trebuie să pornească o teorie
psihologică explicativă a emoțiilor. Trebuie să înțelegem ceea ce indivizii doresc
și modul cum își evaluează multitudinea intereselor și responsabilităților exis­
tențiale. La acest lucru se referă „evaluarea". Prin urmare, înseamnă că și
conceptele psihologiei populare pot fi supuse testării experimentale, la fel ca orice
alt concept. Principalul dezavantaj al acestei poziții teoretice rezidă în faptul că,
uneori, indivizii nu sunt conștienți sau nu pot descrie ceea ce gândesc, astfel că
pot să apară distorsiuni la nivelul deducțiilor științifice. Voi încerca să abordez
acest aspect în Capitolul 4.

Abordări privitoare la emoție

îmi voi îndrepta în continuare atenția asupra unor abordări diferite ale
emoției — cea individuală, a observatorului, perspectiva socială și cea aparținând
biologiei speciilor — care coincid mai mult sau mai puțin cu domeniile științifice
implicate în studierea emoției. Emoția este tratată în maniere diferite, în funcție
de specificul fiecărei abordări în parte. Acestea pot fi aranjate sub formă de cercuri

RICHARD S. LAZARUS
concentrice, pe măsura extinderii obiectului de studiu, începând de la nivelul cel 37
mai restrâns: în centru, se află individul care trăiește emoția; apoi observatorul (să
spunem, un prieten, clinicianul sau cercetătorul) care caută să surprindă reacțiile
emoționale; societatea, ale cărei valori și instituții modelează emoțiile; iar în cercul
cel mai larg se situează speciile biologice, ale căror caracteristici moștenite genetic
influențează, de asemenea, emoțiile. Abordările amintite îi conferă emoției un
real caracter interdisciplinar, fiecare domeniu contribuind la generarea de
întrebări care reflectă propriile preocupări particulare3.

Individul
Ceea ce se întâmplă atunci când trăim o emoție, în special una intensă, este că
ne simțim adesea copleșiți; atenția noastră se focusează exclusiv asupra suferinței
sau plăcerii resimțite, precum și a felului cum ar trebui să reacționăm în legătură
cu aceasta; suntem preocupați de această relație solicitantă pe care o avem cu
mediul, de nevoia imperioasă de a acționa, de trăirile asociate acesteia și de
reacțiile pe care ni le provoacă.
Cu toate că analiza făcută aposteriori, ca și cum am fi niște observatori detașați
a ceea ce se întâmplă, este adesea supusă falsificării retroactive, este probabil mai
ușor să fii un observator sau să faci o analiză a propriilor emoții după ce expe­
riența s-a încheiat, decât în timpul acesteia, întrucât o atitudine analitică poate
împiedica apariția emoției trăite sau îi poate diminua intensitatea; detașarea
intelectuală constituie, în sine, o metodă eficientă de reglare a emoțiilor sau o
strategie adaptativă, după cum vom vedea în Capitolul 3. Cu toate acestea, în
timpul trăirii emoției, gândirea, motivațiile, tendințele de a acționa și modificările
fiziologice ne sunt orientate și organizate în funcție de interesele individuale
urmărite și de cerințele adaptative ale experienței. Atunci când un scop important
este periclitat, acordăm atenție priorităților de moment și nu dorim să fim
perturbați de alte aspecte, lăsând puțin loc pentru o observare detașată, cea în
care am fi mai curând un observator, decât un participant la experiență.
Ar trebui, desigur, după cum remarcau cu mult timp în urmă autorii clasici,
să ne autoobservăm atunci când trăim o emoție, din moment ce de regulă ne
putem aminti în mare parte, chiar dacă nu în totalitate, evenimentele petrecute.
Linia de demarcație dintre acest tip de observare și emoția trăită este una neclară,
întrucât trăirea și rememorarea concomitentă a unei experiențe implică deopotrivă
percepția și judecata. Cu toate acestea, când ne reamintim o experiență o facem
mai curând de pe poziția de observator, cu deosebirea că avem acces la mai multe
informații comparativ cu un observator extern — sau poate ar trebui să spun la
alte surse de informații — având posibilitatea de a percepe parțial propriile
gânduri, tendințe de a acționa și senzații corporale, la care se adaugă o parte din
ceea ce poate remarca un alt observator. în realitate, observatorul extern nu ia
parte la experiența emoțională chiar dacă se poate conecta indirect la aceasta, ci
doar observă realitatea existenței sale. Voi analiza problema a ceea ce este
observabil sau nu în Capitolul 2.

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

38 Natura extrem de complexă a unor experiențe emoționale face ca acestea să
fie dificil de ignorat. De regulă, emoțiile întrerup cursul unei activități sau
realizarea unui scop, ceea ce l-a determinat pe Mandler (1984) să le considere ca
fenomene de discontinuitate. Oricum, în absența clarificărilor necesare, o asemenea
descriere poate fi deopotrivă neclară și eronată, astfel că a generat în urmă cu
câțiva ani polemici privind efectul organizator sau perturbator al emoțiilor la
nivelul comportamentului. Controversa a fost rezolvată prin avansarea ideii că
emoția organizează comportamentul în funcție de nevoia cea mai presantă care
o generează și are simultan un efect perturbator asupra activității în desfășurare,
din cauza întreruperii acesteia.
Aș prefera să nu folosesc termenii de efect organizator sau perturbator, ci mai
curând să afirm că o emoție modifică concentrarea atenției de la activitatea
individuală desfășurată anterior apariției sale către o nouă sursă de preocupare,
mai precis către o nouă nevoie presantă și către experiența emoțională generată
de aceasta. Cu alte cuvinte, activitatea în desfășurare nu este în mod necesar
perturbată (vezi Hebb, 1949; Leeper, 1948) — deși acest lucru este posibil —, ci
doar încetează să mai fie o preocupare imediată; atenția individului se concen­
trează pe altceva care a dobândit un caracter mai presant. Pe scurt, putem afirma
că emoțiile focusează atenția asupra anumitor preocupări sau, altfel spus, distrag
atenția de la preocupările cu un caracter mai puțin presant, în funcție de aspectul
avut în vedere, de întreruperea activității inițiale sau de noua cerință adaptativă.
Când vorbim despre modificarea atenției sau, dacă preferați, de întreruperea
activității, se poate afirma fie că emoția apare atunci când o secvență a activității
sau a comportamentului în derulare nu mai este la fel de importantă sau de
presantă, dat fiind că a intervenit ceva nou și mai semnificativ, caz în care ne
referim la procesul generator al emoției, fie putem spune că reacția emoțională în
sine — de exemplu, afectul subiectiv, modificările fiziologice și tendința de a
acționa — determină schimbarea atenției de la activitatea în desfășurare. Consider
că ambele afirmații sunt parțial adevărate. Cu toate acestea, să ne reamintim
faptul că răspunsul emoțional în sine reflectă și include percepția modificărilor
din relația individ-mediu, servind totodată ca semnal cert că ceva semnificativ
este în curs de apariție. El îndeplinește și rolul de motivator pentru activitatea
subsecventă, care va fi organizată în funcție de elementul semnificativ. De fapt,
individul este constrâns să participe și sa gestioneze o nouă experiență, a cărei
importanță adaptativă a constituit de la bun început baza pentru generarea unei
noi reacții emoționale.
Nu consider reformularea anterioară ca având un caracter echivoc, întrucât
sunt puse în evidență semnificația funcțională a conținutului tranzacției și
procesul de generare a răspunsului, și nu doar răspunsul în sine. Când utilizăm
termenul emoție, în special din perspectiva cognitiv-motivațional-relațională, ne
referim la o multitudine de variabile și procese care includ factorii declanșatori
interni și externi ca determinanți ai relației individului cu mediul, procesul de
evaluare cu rol în medierea acestei relații, tendința de a acționa și procesul adap-
tativ, precum și răspunsul în sine care combină la un nivel organizat acțiunile,
modificările fiziologice și experiențele subiective. Atunci când indivizii descriu

RICHARD S. LAZARUS
o emoție trăită, aceștia pot avea în minte fie configurația de ansamblu, fie una sau 39
alta dintre componentele acesteia.
Posibilele aspecte ale emoției cu rol perturbator — mai precis, fragmentarea
concretă a gândirii și acțiunii, ca opusă subordonării unei activități de către o alta
mai semnificativă sau mai presantă — au cu siguranță o importanță de sine
stătătoare. în anii '50, respectiv '60, psihologii erau foarte interesați de modul cum
afectele intense puteau interfera cu rezolvarea rațională a problemelor și cu
procesele de gândire. Atunci când un individ se află într-o situație traumatică,
percepția și gândirea îi pot fi afectate, blocate, diminuate sau chiar paralizate. Un
exemplu adecvat este situația în care unui pacient îi este comunicat un adevăr
șocant, spre exemplu că suferă de o formă de cancer inoperabilă. Majoritatea
medicilor cu experiență cunosc faptul că imediat după aflarea veștii cutre­
murătoare, pacientul nu are capacitatea de a mai recepta informațiile comunicate,
astfel că orice recomandări privind posibilitățile de tratament vor trebui făcute
atunci când pacientul este pregătit și le poate asculta.
Un alt exemplu, se referă la diferența considerabilă privind modul cum
funcționăm în urma evaluării unui pericol, comparativ cu funcționarea ulterioară
evaluării unei provocări. O experiență cu caracter amenințător îl face pe individ
să resimtă disconfort (anxietate), ceea ce pe lângă caracterul neplăcut, are în mod
normal și efectul de restrângere a capacității sale de a gândi și acționa. Această
restrângere se datorează efortului considerabil depus în vederea protejării de
pericolul anticipat. Prin comparație, experiențele cu caracter stimulativ îi produc
individului o stare de bine, putând avea ca efect chiar o extindere considerabilă
a capacității acestuia de funcționare și a flexibilității gândirii, la care se adaugă
trăirea subiectivă privind atingerea unui nivel maxim al propriilor capacități.
Această funcționare la un nivel superior de integrare, caracteristic experiențelor
stimulatorii sau, după cum le numea Maslow (1971), „experiențelor superioare",
a fost denumită „expansiune" de către Csikszentmihalyi (1976). Pe scurt, pericolul
implică adesea o subminare a capacității cognitive, în timp ce provocarea facili­
tează activitatea cognitivă.
O emoție poate avea de asemenea un caracter informativ pentru individul care
o trăiește (vezi, de exemplu, Schwarz & Clore, 1983) — adică, poate constitui o
sursă de insight cu privire la propria persoană și la ceea ce se întâmplă. Atunci
când reacționăm cu anxietate, furie, fericire sau orice altă emoție, există de regulă
un anumit grad de conștientizare și înțelegere atât a factorilor care au provocat
emoția, cât și a răspunsului emoțional în sine. Realizăm pe loc sau în urma unei
reflectări ulterioare faptul că suntem furioși pentru că cineva a avut față de noi
un comportament ostil, critic sau indiferent, sau că anxietatea se datorează
vulnerabilității resimțite în fața unei situații amenințătoare. Un astfel de insight
poate fi util în gestionarea unor stări emoționale neplăcute și recurente, fiind ceea
ce clinicienii așteaptă de la clienții lor să obțină în vederea unei gestionări mai
adecvate a propriilor trăiri emoționale.
Există, de asemenea, și situațiile în care individul nu este conștient că face o
evaluare a prejudiciului sau pericolului — ca factori cauzali în generarea emoțiilor
negative — atunci când relația socială este ambiguă sau au fost mobilizate

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

40 mecanismele de apărare ale Eului. Sau putem să nu ne dăm seama că reacționăm
emoțional din cauza unei interpretări greșite a acesteia sau a factorilor declanșa­
tori. Așa cum voi sublinia în Capitolul 4, este mai adecvat să nu calificăm o astfel
de reacție ca emoție inconștientă, deoarece poate fi generată o contradicție de
termeni, ci mai curând să o privim ca pe o interpretare greșită sau ca pe un
rezultat al neatenției. Am aflat recent de la un prieten profesor care suferea de o
afecțiune ischemică (insuficienta oxigenare a țesutului muscular cardiac) faptul
că începea să își supravegheze regulat pulsul în momentul în care acesta atingea
valoarea de 150 bătăi pe minut. El a fost uimit să constate că în timpul ședințelor
din departamentul facultății, pulsul îi atingea valori apropiate celor ischemice
atunci când credea că se detașa cu cinism de discuțiile purtate, probabil ca urmare
a creșterii tensiunii emoționale (și a nefericirii, desigur) datorată evenimentelor.
Controlarea pulsului s-a dovedit utilă, întrucât l-a determinat să acorde atenție
și să interpreteze adecvat situația, având astfel posibilitatea să găsească o
rezolvare a problemei.
Psihologii au propus teorii cu privire la experiențele ambigue din punct de
vedere adaptativ, în care individul nu reușește să interpreteze corect ceea ce se
întâmplă. Cea mai importantă dintre acestea a fost emisă de Schachter (1966;
Schachter & Singer, 1962) și a generat ulterior numeroase cercetări și polemici
(vezi, de exemplu, Marshall & Zimbardo, 1979; Maslach, 1979; Nisbett & Valins,
1972; Reisenzein, 1983; Valins, 1966). Teoria susține că întrucât tensiunea
emoțională are un caracter vag și difuz, ceea ce se întâmplă în mediul social este
în măsură să furnizeze indicii suficiente privitoare la emoția trăită. Dacă devenim
tensionați din cauza unei situații sociale ostile, vom eticheta acea emoție ca furie;
dacă tensiunea este legată de o situație plăcută, emoția și starea fiziologică vor fi
catalogate ca fericire.
Consider că un astfel de raționament cu privire la procesul emoțional este
inadecvat din trei motive. în primul rând, pune un accent prea mare pe rolul
mediului social în generarea unei emoții, în detrimentul caracteristicilor motiva-
ționale și cognitive ale individului care reacționează în funcție de propria relație
avută cu mediul. în al doilea rând, referitor la medierea cognitivă a procesului
emoțional, se acordă o importanță prea mare atribuirii, comparativ cu rolul
evaluării și al raționamentului. Deși conștientizarea pericolului se produce mai
mult sau mai puțin automat (vezi Capitolul 4), adesea sau poate în majoritatea
situațiilor, suntem nevoiți să facem o deducție complexă sau să construim o
interpretare cu privire la întâmplări și efectele acestora asupra stării de bine, astfel
că nu se poate vorbi despre o simplă atribuire bazată pe asociere, ci de rezultatul
unei evaluări. în al treilea rând, sunt de părere că raționamentul este inadecvat
întrucât nu ajută la explicarea factorilor generatori ai emoției. Cred că, de regulă,
reacționăm emoțional și devenim tensionați atunci când simțim că se întâmplă
ceva periculos sau benefic în relația continuă avută cu mediul, deși fără îndoială
că există excepții sau posibilitatea de a nu ne gândi la acest fapt sau de a nu-1
verbaliza cu claritate. Nu face obiectul actualei lucrări o detaliere a problemelor
inerente pe care le ridică poziția teoretică adoptată de Schachter. Pentru moment,
aspectul important se referă la faptul că, dacă le acordăm atenție, emoțiile ne pot

RICHARD S. LAZARUS
oferi informații asupra unor procese psihologice care altfel ar putea trece neobser- 41
vate sau a căror semnificație nu ar fi înțeleasă.
Emoțiile, în mod indispensabil, ne colorează viața afectivă; ne gândim la expe­
riențele emoționale ca fiind pasionale, stimulatoare, angajante sau mobilizatoare
și le distingem de acele experiențe de rutină, lipsite de trăire, detașate. Viața lipsită
de emoții, fie acestea și negative, ar fi un exercițiu al monotoniei. Experiențele
emoționale negative sunt evitate și căutăm să le înlăturăm cauzele sau să
controlăm neplăcerea produsă atunci când aceasta depășește un anumit prag de
confort sau toleranță, însă o viață emoțională săracă ne va face să resimțim
plictiseală și vom căuta o sursă de stimulare (Zuckerman, 1979). Indivizii par să
difere în privința nivelului de excitabilitate emoțională care se dovedește optim
pentru propria stare de bine.
Perspectiva individuală trebuie de asemenea să țină seama și de variațiile
interindividuale și intraindividuale de la nivelul emoțiilor. în cadrul perspectivei
interindividuale, indivizi diferiți sunt comparați cu privire la emoțiile trăite
într-un context dat; în cea intraindividuală, același individ (sau grup) este
comparat cu sine în diferite momente sau situații. Indivizii diferă considerabil în
privința emoțiilor manifestate, aspect ce a fost denumit variație interindividuală.
Acest tip de variație poate fi explicat în două moduri. în primul caz se consideră
că ar putea fi rezultatul diferențelor existente la nivelul trăsăturilor de perso­
nalitate care determină generarea unor emoții diferite în legătură cu aceeași
situație. Cel de al doilea se referă la posibilitatea ca situațiile să difere. Faptul că
același individ poate să trăiască emoții diferite de la o situație la alta, sau de la
un moment la altul, este denumit variație intraindividuală, putând fi explicată, de
asemenea, în cele două moduri enunțate anterior. Pe de o parte, relația individului
cu mediul este percepută și evaluată diferit la momente diferite, datorită acțiunii
variabilelor de personalitate; pe de altă parte, situația reală poate să difere de la
un moment la altul. Este dificil să determinăm precis care dintre aceste explicații
privitoare la variabilitatea emoțională — mai precis, diferențele ce țin de perso­
nalitate sau cele datorate situației — este cea valabilă în toate cazurile. Ambele
pot fi în egală măsură valide.
Există de asemenea posibilitatea ca o serie de factori de mediu — de exemplu,
cei deja recunoscuți ca având un impact puternic și efecte semnificative, cum ar
fi o pierdere dureroasă sau un pericol de moarte — să aibă o influență mai mare
și să determine reacții mai uniforme, în timp ce alții — de exemplu, cei ambigui
a căror influență și efecte sunt relativ reduse, de tipul criticismului sau al unor
inconveniente sociale nesemnificative — să producă reacții mai variate, ca urmare
a diferențelor de interpretare privind semnificația personală atribuită. Mă aștept
ca în a doua situație, afectele să apară doar la indivizii mai vulnerabili — mai
precis, la cei cu o slabă imagine de sine și o nevoie intensă de aprobare socială.
Voi spune mai multe despre acest subiect în Capitolul 4, unde discut procesul de
evaluare referitor la modul cum atribuim o semnificație individuală experiențelor
adaptative.
Unul dintre motivele pentru care este atât de importantă compararea varia­
țiilor intraindividuale cu cele interindividuale constă în faptul că acestea pot

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

42 genera uneori diferențe la nivelul organizării răspunsului emoțional. Importanța
comparațiilor a fost subliniată de către Epstein (1983, pp. 125-126), care prin
folosirea ambelor strategii și compararea rezultatelor obținute a ajuns la concluzia
că relațiile dintre emoții erau uneori diferite (vezi și Pervin, 1986). Epstein nota
că indivizii care se considerau mai fericiți comparativ cu alții se dovedeau a fi
mai sociabili și mai afectuoși, având o părere mai bună despre propria persoană
și manifestând o receptivitate crescută la mediul extern. Aceste rezultate obținute
pe baza eșantionării între subiecți sunt similare celor descoperite de Wessman și
Ricks (1966), care, de asemenea, au realizat cercetări normative privind expe­
riențele emoționale în decursul vieții. Prin contrast, starea de fericire privită din
perspectiva intraindividuală pare să fie adesea indusă de un stimul, la care se
adaugă o intensificare a afectului pozitiv concomitent cu întărirea sentimentului
de securitate, o responsivitate crescută la mediu, mai multă libertate de mani­
festare personală și de exprimare a trăirilor. Probabil că o modificare a condițiilor
atrage după sine modificarea complexului emoțional.
Dacă privim cu atenție, putem observa că întrebările adresate în fiecare caz în
parte diferă; prin urmare, diferențele obținute cu privire la rezultate nu ar trebui
să ne surprindă. Să luăm în considerare, spre exemplu, întrebarea cu un caracter
general privitoare la existența unei posibile corelații între tristețe și fericire.
Această întrebare formulată ca atare este ambiguă. Atunci când răspunsul este
obținut pe baza metodei de cercetare interindividuală, este probabil să descoperim
că cele două emoții sunt corelate pozitiv la nivel transversal, ceea ce înseamnă că
indivizii care au stări de tristețe frecvente sau intense tind să să se comporte în
același mod atunci când sunt fericiți. Dacă, din contră, se recurge la metoda intra-
individuală, vom descoperi că atunci când un individ este trist, există o mică
probabilitate ca acesta să fie simultan și fericit (în același moment sau în același
context). Conform metodei anterioare, între tristețe și fericire se stabilește o
corelație pozitivă, pe când în al doilea caz corelația este negativă. Acest aspect nu
este unul contradictoriu, întrucât întrebarea psihologică adresată în fiecare caz în
parte diferă. în primul caz, comparăm indivizi diferiți, pe când în cel de-al doilea,
comparăm același individ în momente sau în situații diferite (vezi Broverman,
1962 și Marceil, 1977, pentru o analiză mai detaliată asupra acestui aspect).
Am fost întotdeauna uimit să constat că psihologii se simt atât de incomodați
de existența diferențelor individuale — ca și cum, într-un fel, știința ar trebui să
fie exclusiv normativă, iar variațiile interindividuale și intraindividuale ar
constitui o abatere de la normele științifice și încercarea de a găsi mecanisme
universal valabile (idee pe care o voi dezvolta în Capitolul 5). Voi cita un fizician,
de Klerk (1953, p. 4), care a scris despre proprietățile magnetice ale metalelor
într-un mod care sugerează că aceleași probleme referitoare la diferențele
individuale sunt valabile și pentru lumea materială:

Unele substanțe, ca de exemplu fierul și nichelul, prezintă un comportament

magnetic destul de complex în raport cu temperatura camerei. Când sunt plasate
într-un câmp magnetic, acestea prezintă o forță magnetică a cărei intensitate

RICHARD S. LAZARUS
 depinde nu doar de câmp și temperatură, ci și de istoricul specimenului; adică, de 43
câmpul și de temperatura la care substanța s-a aflat anterior.

Am putea spune că afirmația lui de Klerk, cu câteva mici modificări privitoare

la variabilele considerate, este aplicabilă și diferențelor individuale datorate
istoriei personale, rezultând de aici variații ale personalității cu rol în generarea
emoțiilor și comportamentelor. Descoperirea inevitabilă a acestor variații
individuale existente atât la nivel intraindividual, cât și interindividual, constituie
o provocare în efortul de înțelegere a emoțiilor, reprezentând unul dintre aspec­
tele controversate pe care teoreticienii emoției trebuie să îl soluționeze. Tendința
actuală din psihologie constă în recunoașterea faptului că ambele surse de
variabilitate sunt importante, adică individul cu propria istorie de viață și mediul
cu care acesta se confruntă, ceea ce a condus la creșterea continuă a popularității
formulărilor cu un caracter tranzacțional, procesual și sistemic (vezi Capitolul 5).

Observatorul
Observatorul este cel care deduce existența unei emoții la un altul în baza a
ceea ce vede și aude. Rolul de observator îl pot avea prietenii, inamicii, cercetă­
torii a căror sarcină constă în înțelegerea fenomenelor emoționale, terapeuții al
căror obiectiv este să îi ajute pe clienți să își corecteze sau amelioreze disfuncțiile
emoționale și, desigur, cel care trăiește emoția și se autoobservă. Un observator
valorifică faptul că mamiferele, inclusiv oamenii, comunică intenționat sau
întâmplător informații asupra vieții lor afective, prin intermediul manifestărilor
emoționale, al acțiunilor intenționate și al relatărilor referitoare la propriile
experiențe subiective.
Comunicarea socială reprezintă o funcție adaptativă importantă îndeplinită
de emoție. Animalele care trăiesc în turme trebuie să simtă atunci când un animal
de pradă sau un alt membru al grupului constituie un pericol. împerecherea este
adesea periculoasă sau imposibilă în absența semnalelor care comunică recep­
tivitatea femelei. Securitatea îngrijitorilor de animale care lucrează la grădinile
zoologice și în laboratoarele de cercetare depinde de capacitatea de a sesiza când
un animal ar putea să îi atace; există numeroase exemple triste în care cercetători
cu experiență în lucrul cu primatele au fost mutilați din cauza unui moment de
neatenție sau a unei erori privind judecarea situației.
Comportamentul social ne este în mod constant ghidat de modul cum
interpretăm indiciile referitoare la emoțiile semenilor, întrucât ele ne pot oferi
informații legate de tendințele și intențiile acestora. Decodăm și interpretăm
comunicări complexe și adesea conflictuale, precum și false comunicări pe care
indivizii le trimit și primesc în cadrul schimburilor sociale. Oamenii nu vor avea
încredere în cineva când acesta pare să nutrească sentimente de ură față de ei și,
în consecință, ar putea să îi rănească. Complimentele exprimate verbal sau
manifestările de afecțiune vor fi privite cu îndoială atunci când simțim că există
deopotrivă și invidie. în mod similar, putem intui existența unor intenții bune la

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

I
44 acei indivizi care aparent manifestă o onestitate brutală sau sunt nerezonabili,
ceea ce ilustrează dificultatea și complexitatea judecăților pe care le facem.
Din cele descrise anterior se desprinde o asumpție importantă și întru câtva
implicită, anume presupoziția că putem înțelege cu adevărat stările psihice ale
semenilor și implicațiile acestora pentru propria stare de bine pe baza decodării
semnalelor percepute vizual, auditiv, sau cu ajutorul celorlalte organe de simț,
întrucât astfel de inferențe se pot dovedi eronate (Ekman, 2009), trebuie să fim
atenți la riscul de a judeca situațiile doar după aparențele păstrate la nivel social
sau ca efect al altor procese decât cele emoționale. Din perspectiva cercetării,
problema constă în determinarea acelui indicator — sau, mai bine zis, tipar de
indicatori — care constituie o sursă validă de informații pentru emoție, și în ce
condiții este acest lucru valabil. în acest sens, o serie de indicatori multipli pot fi
comparați între ei și combinați în vederea unei fundamentări mai riguroase a
judecătorilor (vezi Capitolul 2).
Psihologii clinicieni au înțeles corect faptul că adesea ceea ce afirmă cu
convingere clientul trebuie privit cu precauție, întrucât măsurile de autoprotecție
sau mecanismele de apărare ale Eului pot distorsiona sensul real al experiențelor
relatate. Sarcina de a distinge adevărul de aparențe trezește adesea un sentiment
de descurajare. Principiul folosit pentru recunoașterea duplicității se referă la
existența unor contradicții, ce pot fi de mai multe tipuri: ceea ce un individ spune
la un anumit moment poate fi contrazis de ceea ce va afirma ulterior. Sau ceea ce
afirmă poate să nu fie în concordanță cu manifestările sale expresive, cum se
întâmplă atunci când furia negată este indicată de expresiile faciale, gesturile
corporale sau modificările fiziologice perceptibile, cum este înroșirea feței. Iar
ceea ce un individ declară poate părea neverosimil în contextul situației; adesea,
o deducție cu privire la emoțiile celuilalt este realizată pe baza unor impresii
general acceptate privind modul standard în care oamenii reacționează într-o
situație dată. Contradicțiile conduc la ipoteza că lucrurile nu sunt așa cum par,
astfel că următoarea sarcină, mai dificilă chiar decât cea precedentă, constă în a
înțelege ceea ce se petrece.
Ce putem învăța în cel mai bun caz din reacțiile emoționale ale celorlalți (vezi
și Ekman, 1984)? în primul rând, pornind de la premisa că emoțiile sunt mai
curând fenomene guvernate de reguli, decât manifestări haotice, calitatea și
intensitatea unei emoții ne pot furniza informații despre felul cum decurge relația
indivizilor cu mediul în care trăiesc. Acestea au fost denumite teme relaționale
centrale (vezi Capitolul 3). Atunci când vorbim despre furie, vom ști că relația
implică un prejudiciu, o amenințare sau o insultă, în funcție de modul cum
conceptualizăm furia. Dacă este vorba despre anxietate, relația presupune un
pericol necunoscut și tendința de a-1 evita sau a ieși din situație. Cu toate că
acțiunea poate fi inhibată sau chiar transformată și pot exista alte acțiuni paralele
sau contradictorii (cf. Averill, 1983), presupun, la fel ca și alți teoreticieni de
orientare cognitiv-motivațional-relațională (de ex., Frijda, 1986), că fiecare tipar
emoțional exprimă o tendință primară de a acționa*, în funcție de modul cum
individul își evaluează propria relație cu mediul.

Fridja și alți autori utilizează termenul tendință acționată (action tendency), însă consider că
cel de „tendință de a acționa (tendency to act) sună mai bine și aduce mai puțin a jargon.

RICHARD S. LAZARUS
 în al doilea rând, emoțiile ne pot da informații legate de ceea ce prezintă sau 45
nu importanță (de ex., o ierarhie a scopurilor) pentru un anumit individ cu privire
la o experiență sau la viață în general. Nu vom suferi emoțional în legătură cu
evenimentele lipsite de importanță. Dar atunci când suntem afectați, vom înțelege
imediat că ceea ce se petrece are însemnătate; este periclitată realizarea unui scop
semnificativ, chiar dacă acest lucru este negat (vezi Capitolul 3).
în al treilea rând, prin observarea modului tipic în care un individ evaluează
propriile relații cu mediul și a emoțiilor rezultante, putem obține numeroase
informații în legătură cu convingerile acestuia referitoare la sine și lume (vezi
Capitolul 4). De exemplu, un individ poate fi temător în general, din cauza unei
proaste imagini despre sine. Prin contrast, un altul poate fi „cu capsa pusă"*, ceea
ce sugerează existența unor convingeri negativiste referitoare la semeni.
în al patrulea rând, o anumită emoție ne spune cum a evaluat individul o
experiență din punctul de vedere al semnificației acesteia pentru starea de bine
(vezi Capitolul 4). Emoțiile recurente sunt indicii ale modului tipic în care
individul evaluează interacțiunile adaptative relevante și viața în general.
Terapeuții au înțeles de mult faptul că nicio altă sursă de informații cu privire
la procesul psihodinamic al clienților nu este la fel de relevantă precum emoțiile
trăite de aceștia, și cu precădere acelea recurente, împreună cu contextele sociale
în care apar (cf. Lazarus, 1990b, 1990a). Prin urmare, un instrument clinic univer­
sal îl constituie observarea reacțiilor emoționale ale clienților în aici și acum, la
care se adaugă uneori reconstrucțiile făcute de aceștia în legătură cu experiențele
emoționale dureroase din trecutul imediat sau îndepărtat.
Aceste patru afirmații nu acoperă în întregime ceea ce se poate învăța despre
oameni pe baza emoțiilor acestora, însă ele sintetizează esențialul și au o mare
valoare aplicativă. Voi discuta despre motivații, procesul de evaluare, temele
relaționale centrale și tendințele de a acționa ce pot determina emoțiile în Partea
a Il-a (Capitolele 3,4 și 5), iar specificitatea fiecărei emoții în parte va fi abordată
în Partea a IlI-a (Capitolele 6 și 7).

Societatea
După cum sfera emoțională ne dezvăluie informații cu privire la indivizi, în
egală măsură putem obține informații referitoare la grupurile sociale pe baza
tiparelor emoționale caracteristice acestora. Prin urmare, emoțiile prezintă interes
și pentru sociologi și antropologi, al căror obiect de studiu îl reprezintă sistemele
sociale și culturale. Acest fapt este ilustrat adecvat de analiza făcută de Smelser
(1963) asupra situațiilor de panică socială sau revoltă, asupra capriciilor sau
tendințelor la modă. Chiar dacă Smelser a scris cu precădere despre colectivități,
și nu despre indivizi, considerând că tensiunile sociale de tipul șomajului erau
mai curând expresia unui dezechilibru la nivelul sistemul social, analiza făcută

în original este folosită expresia „to have a chip on the shoulder", ce descrie un individ
care se simte adesea jignit și reacționează cu furie, considerând că ceilalți îl tratează
nedrept. (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

46 de acesta se aseamănă în multe privințe cu cele referitoare la experiențele
emoționale individuale. Într-adevăr, revoltele pot fi considerate ca variantele
sociale ale furiei individuale care implică manifestări agresive, în timp ce panica
socială reprezintă versiunea temerilor individuale asociate cu acțiuni de evadare
sau de evitare a situației.
Având în vedere această paralelă între analiza colectivă și cea individuală,
sociologii pot evalua funcționarea instituțiilor sociale și impactul acestora asupra
sănătății fizice și psihice pe baza simptomelor și a disfuncționalităților emoționale
colective, la fel cum practicienii clinicieni emit judecăți similare cu privire la
indivizi. Astfel de analize au stat la baza unor studii sociologice clasice de
evaluare a stării de sănătate mentală a comunității (de ex., Faris & Dunham, 1939;
Hollingshead & Redlich, 1958). O serie de comunități urbane marginale sunt
considerate ca înalt disfuncționale din cauza stării generalizate de sărăcie, a de­
pravării și consumului de droguri ilegale (ca de exemplu, heroina și cocaina),
factori ce ar trebui probabil priviți ca simptome ale disfuncționalității, și nu drept
cauze ale acesteia.
Faptul că societatea modelează viața emoțională a individului constituie o
temă centrală în teoriile constructivismului social referitoare la emoții (de ex., Averill,
1980,1983), conform cărora tiparele emoționale individuale reflectă influențele și
funcționarea comunității sociale, având la bază o transpunere în act a rolurilor
sociale tranzitorii sancționate sau încurajate de societate. Din această perspectivă,
nivelul psihologic individual de analiză și cel social se află într-o strânsă
interdependență. De exemplu, ceea ce considerăm ca trăiri și manifestări emo­
ționale individuale adecvate (Hochschild, 1979) sunt în parte rezultatul credințelor
și valorilor sociale.
Nu este dificil de înțeles faptul că stările emoționale pozitive sau benigne, cum
sunt fericirea, iubirea, mândria și recunoștința, contribuie la menținerea structurii
sociale; este evident că emoțiile de acest tip pot conduce la consolidarea relațiilor
sociale. Același raționament poate fi cu ușurință aplicat în cazul vinovăției și al
rușinii. Astfel de emoții negative apar atunci când comportamentul manifest se
abate de la standardele sociale internalizate la nivel individual. Prin urmare, în
cazul rușinii este vorba de imposibilitatea individului de a manifesta un com­
portament deviant în prezența observatorilor sociali, din teama de respingere sau
abandon social, pe când în vinovăție comportamentul antisocial este împiedicat
nu de prezența semenilor, ci de o interdicție venită din interior, ceea ce ajută la
menținerea instituțiilor sociale prin generarea comportamentelor prosociale.
Prin prisma celor menționate, este cu atât mai surprinzător faptul că Averill
(1983) susține că furia, în ciuda potențialului său distructiv, contribuie, totodată,
la respectarea normelor sociale. Pe baza datelor unui studiu extensiv întreprins
pe studenți care au relatat episoade anterioare de furie, autorul a ajuns la
concluzia că furia acestora era de regulă direcțională asupra prietenilor și a celor
apropiați și doar rareori manifestată ca agresivitate, iar la baza declanșării acesteia
se afla evaluarea că individul a suferit o nedreptate. Prin urmare, furia constituia
un răspuns adaptativ inițiat cu scopul de a preveni o repetare a nedreptății
suferite, astfel că efectele acesteia erau privite de regulă ca benefice de către

RICHARD S. LAZARUS
individ4. Datele colectate de Averill în urma comparării tendinței de a acționa cu 47
răspunsul manifest declarat de subiect și obiectul către care este direcționată furia
sunt prezentate în Tabelul 1.1.
Aceste rapoarte au infirmat convingerea că furia generează o agresivitate
direcționată împotriva celorlalți, având prin urmare un efect distructiv asupra
legăturilor sociale. (Vezi Novaco, 1979 și Tavris, 1984, care pun accentul mai mult
pe efectele sociale negative ale furiei.) Aspectele furiei și manifestările sale
comportamentale continuă să le ridice cercetătorilor întrebări esențiale: De

TABELUL 1.1. Răspunsuri agresive și nonagresive caracteristice furiei

Tipul de răspuns Impulsurile resimțite® Răspunsul produs®

Agresivitatea directă

Agresivitatea verbală sau simbolică 82 49

Negarea sau suprimarea unui beneficiu 59 41

Agresivitatea fizică sau pedepsirea 40 10

Agresivitatea indirectă

Mărturisirea făcută de subiect unui terț, 42 34

în scopul de a se răzbuna pe instigator
(blestem)
Prejudicierea a ceva important pentru 25 9
instigator
Deplasarea agresivității

Asupra unui obiect inanimat 32 28

La adresa unui individ 24 25

Răspunsuri nonagresive

Angajarea în activități cu un rol calmant 60 60

Discutarea incidentului cu cineva neutru; 59 59

absența intenției de a-1 leza pe agresor
Discutarea incidentului chiar cu 52 39
agresorul, fără afișarea unei ostilități
explicite față de acesta
Angajarea în activități opuse celor care 14 19
incită la furie

a Valorile exprimă procentajul episoadelor (N=160) în care răspunsul a fost „parțial" sau
„foarte intens".
(Sursa: J. R. Averill, „Studies on anger and agression". American Psychologist, 38. Washington,
DC: American Psychological Association. Copyright ©1983 aparținând American
Psychological Association. Republicat cu acordul Asociației).

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

48 exemplu, în ce mod și datorită căror factori poate furia, manifestă sau nu, să
determine efecte adaptative, respectiv dezadaptative?
După opinia mea, o contribuție importantă în acest sens o are perspectiva
constructivismului social. Cu toate acestea, consider că exprimă un adevăr doar
parțial, chiar dacă unul important, pe care ulterior îl extrapolează în mod eronat
la întreg. De exemplu, constructivismul social nu ține seamă de caracteristicile
biologice universale, favorizând exclusiv acțiunea forțelor socioculturale în
explicarea emoțiilor, ceea ce a dus la subminarea credibilității sale ca poziție
teoretică.
Cu toate că o creștere a tensiunii emoționale este adesea utilă la nivel biologic,
întrucât ne ajută să ne apărăm de un atac sau de pericol, în special unul de natură
fizică, societățile au impus nenumărate și complexe forme de constrângere privind
modul cum reacționăm atunci când ne simțim amenințați. Majoritatea societăților
dispun de legi cu caracter punitiv, precum și de interdicții morale adânc înrădă­
cinate care împiedică manifestarea agresivității. Stăpânirea de sine, planificarea
riguroasă, detașarea de emoții și o apreciere a indiciilor și înțelesurilor subtile
sunt adesea cele mai utile strategii adaptative; afișarea unei tensiuni emoționale
intense poate împiedica reușita adaptativă, întrucât starea de excitație ar putea
face imposibilă observarea indiciilor subtile. Indivizii se simt de regulă amenințați
și ofensați atunci când un grup folosește constrângerea fizică, excepție făcând
doar cazurile când utilizarea acesteia este absolut necesară.
în cadrul unui eseu intitulat „Fighting Words"*, profesoara de limbă engleză
Jane Tomkins (1989, pp. 33-34) descrie etosul violenței caracteristic filmelor
western, furnizând simultan o imagine relevantă a valorilor sociale nord-ame-
ricane care servesc drept justificare în manifestarea violenței:

Structura acestei secvențe [descrisă pentru filmul „Shane""] este reprodusă în

mod identic de numeroase alte pelicule și scrieri aparținând genului western. Acest
tipar nu variază niciodată. Eroul, provocat inițial ca urmare a unor insulte verbale,
dar care ulterior se transformă în agresiuni fizice, rezistă impulsului puternic de a
se răzbuna, dovedindu-și astfel superioritatea morală în fața agresorilor. Niciodată
lucrurile nu decurg invers; dacă la rândul său eroul reacționează prin agresivitate,
aceasta este justificată de faptul că răbdarea sa a fost „prea mult" timp pusă la
încercare. Și desigur că așa se vor petrece întotdeauna lucrurile. Răufăcătorii,
indiferent cine sunt aceștia, vor acționa până la urmă atât de reprobabil, încât eroul
este nevoit să riposteze în aceeași manieră. în momentul-cheie al acțiunii, atunci
când provocarea a depășit orice limită, violența nu numai că devine justificată, ci
dobândește un caracter imperativ: publicul este determinat să simtă că a nu
transgresa interdicția folosirii violenței ar însemna practic o abatere de la normele

„Războiul cuvintelor" (Nt.).

„Shane" este titlul unui film western considerat de referință în domeniu. Shane (personajul
principal) este un pistolar misterios ce dorește să renunțe la vechiul său stil de viață. însă,
în 1889, când acesta ajunge în valea din Wyoming, este nevoit să folosească violența pentru
a apăra un grup de fermieri ce erau amenințați cu confiscarea pământurilor de către un
moșier bogat și influent (N.t.).

RICHARD S. LAZARUS
 morale. Acest sentiment al dreptății supreme ilustrat în secvența descrisă anterior 49
este unul extrem de plăcut și cu greu poate fi separat de impulsurile criminale. Aș
spune că cele două aproape ajung să se confunde.

Faptul că prin intermediul structurii sociale și al culturii societatea modelează

viața emoțională a indivizilor a devenit o temă de interes atât pentru antropologia
culturală, un domeniu care în trecut, la fel ca și restul științelor sociale, îi acordase
doar o importanță redusă, cât și pentru domeniul sociologiei, care a redescoperit
rolul emoțiilor. într-o recentă trecere în revistă a lucrărilor de antropologie
referitoare la emoții, Lutz și White (1986) sugerează faptul că numeroși autori din
trecut considerau studierea acestora ca fiind mai curând apanajul științelor
naturale, având în vedere uniformitatea caracteristicilor biologice, ceea ce a făcut
ca emoțiile să nu prezinte relevanță pentru teoriile socioculturale. Cu toate
acestea, în prezent, antropologii au început să sesizeze existența unei tensiuni
reale existente între perspectiva biologică interesată de caracteristicile universale
ale emoției și cea socioculturală, care pune accent pe influența modelatoare a
normelor și valorilor culturale asupra indivizilor. Voi discuta pe larg aceste
aspecte în Capitolele 5 și 9.

Speciile biologice
Atunci când emoția este considerată din perspectivă biologică, se conturează
cu precădere două teme centrale. Prima ține de domeniul neurofiziologiei — altfel
spus, de rolul diferitelor arii cerebrale și segmente ale sistemului nervos periferic,
precum și de cel al hormonilor care îndeplinesc atât funcția de neurotransmițători,
cât și pe cea de regulatori ai activităților metabolice și motorii. A doua temă se
referă la procesele emoționale ereditare din cadrul speciilor biologice, care au fost
denumite „programe afective". Din punct de vedere filogenetic, este cert că emoțiile
au jucat un rol în supraviețuirea și evoluția speciilor. Teoria programelor afective
este în biologie echivalentul punctului de vedere constructivist din cadrul socio­
logiei, conform căruia emoțiile sunt înțelese prin prisma funcțiilor sociale pe care
le îndeplinesc (vezi Capitolul 2).
Nu face obiectul acestei lucrări o discuție cu privire la fiziologia emoțiilor și,
în particular, la rolul îndeplinit de creier și caracteristicile neurohormonale ale
acestuia în cadrul procesului emoțional. Există în prezent un grup restrâns de
neuropsihologi al căror număr este în creștere, ce se ocupă de studierea acestor
aspecte, însă așa cum voi sublinia în Capitolul 2, consider că pentru a descrie
adecvat psihofiziologia emoțiilor este mai întâi de toate necesară o teorie
psihologică bine fundamentată asupra funcționării emoțiilor. Acesta constituie
obiectivul pe care îl urmăresc în prezent, sperând ca pe viitor teoreticienii să
încerce stabilirea unor relații între ceea ce se cunoaște despre aspectele psihologice
ale emoțiilor și componentele fiziologice ale acestora. Pe de altă parte, cred că
este relevantă descrierea modului cum factorii biologici și cei socioculturali se
combină la nivel macrosistemic în influențarea emoțiilor, aspecte prezentate în

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

50 Capitolul 5 și în cele referitoare la dezvoltarea emoțională (Capitolele 8 și 9).
Capitolele menționate pun accent pe factorii biologici și în particular pe cei
temperamentali. De asemenea, în Capitolul 2 vor fi discutate aspectele teoretice
și cercetările privind rolul important deținut de sistemul nervos autonom și cel
hormonal în generarea tiparului de răspuns emoțional.
Fără îndoială că emoția îndeplinește numeroase funcții cu rol în supraviețuire,
operând atât la nivel fiziologic, cât și social. Dintre acestea, două prezintă o
importanță mai mare: prima funcție se referă la comunicarea socială, după cum
menționam anterior. Cea de a doua este cea de stimulare și susținere a mobilizării
fiziologice și psihologice în cazul frustrării unor nevoi biologice esențiale și al
provocărilor din partea mediului. Se poate afirma, citând metafora inspirată pe
care Tomkins (1963) a preluat-o din electronică, faptul că emoțiile servesc ca
amplificatori ai proceselor cognitive care îi permit unui animal sau individ să
evalueze prejudiciul sau beneficiul potențial al relației avute cu mediul și să îi
facă față. Prin urmare, un copil va învăța de regulă mai repede și mai ușor din
experiențele emoționale intense, comparativ cu momentele în care nu există o
astfel de mobilizare. Acest principiu poate fi ilustrat de situația în care mama,
percepută de regulă ca o prezență calmă și liniștitoare pentru copil, îl sperie cu
privire la pericolele existente în trafic, întrucât ea știe intuitiv că astfel poate evita
vicisitudinile pe care le-ar presupune învățarea bazată pe încercare-eroare în
cadrul situațiilor critice. Desigur că ar putea exista pericolul ca spaima copilului
să devină atât de intensă, încât să determine dezorganizarea comportamentului
și a gândirii, devenind astfel un pericol pentru copil.
Faptul că plătim un preț pentru moștenirea biologică, așa cum reiese din acest
exemplu referitor la spaimă, este desigur un truism. Fără îndoială că la începutul
omenirii supraviețuirea rasei umane a depins în mare măsură de felul cum
aceasta se apăra de pericolele fizice și de atacurile venite din partea altor specii
cu care împărțea același habitat, însă probabil că schimbările produse acum mii
de ani odată cu apariția societăților moderne au făcut ca unele aspecte ale pro­
cesului emoțional să își piardă din utilitate sau chiar să devină contraproductive
în condițiile actuale. Etologii au denumit această schimbare la nivel de utilitate
printr-o frază alambicată: „condițiile de mediu specifice adaptabilității evolutive",
ceea ce înseamnă că evoluția omenirii a fost posibilă datorită adaptărilor succesive
la medii diferite de cel actual. Creșterea tensiunii emoționale este în prezent
considerată frecvent drept cauza bolilor fizice și psihice cu un substrat emoțional,
după cum este cazul așa-numitelor tulburări asociate stresului (Selye, 1956/1976).
Este evident că un aspect de care trebuie ținut seamă îl reprezintă strategiile
complexe dezvoltate de către om în vederea gestionării pericolelor și a vătă­
mărilor, precum și a emoțiilor generate de acestea, având în vedere că emoțiile
pot inhiba sau modifica acele tendințe la acțiune determinate biologic, cum sunt
atacul sau fuga de o situație. Prin urmare, ceea ce afirmăm referitor la semnificația
funcțională a emoției trebuie să țină seamă de tipul de societate și cultură în care
trăim sau de condițiile de viață specifice ale subgrupurilor acelei societăți.
Existența urbană din cadrul societăților moderne industrializate — rezist tentației
de a le numi „postmoderne", întrucât acesta este un oximoron — probabil că

RICHARD S. LAZARUS
modifică semnificativ maniera în care privim aceste aspecte, comparativ cu 51
perspectiva unor societăți mai puțin dezvoltate. Oricum, este necesar să vedem
în ce condiții o emoție are un caracter adaptativ sau dezadaptativ și ce fel de
impact are — întrebări pe care le-am ridicat anterior cu privire la furie.
Orice specie animală se confruntă cu probleme adaptative care trebuie
soluționate favorabil în vederea supraviețuirii. O temă centrală în abordarea
emoției din perspectiva biologiei evoluționiste se referă la existența unei decuplări
graduale a comportamentelor adaptative de la acțiunile reflexe programate
neurologic (vezi Smith & Lazarus, 1990). Spre exemplu, în cazul păsărilor de curte
studiate de etologul Tinbergen (1951) — în experimente devenite de referință în
domeniu — când pasărea era pusă în situația de pericol creată experimental cu
ajutorul unui model în formă de șoim, reacția automată era instalarea panicii.
Tinbergen a folosit ca stimul experimental o siluetă din carton, astfel că atunci
când mișcarea acesteia era inversată, sugerând o pasăre inofensivă, reacția de
panică nu se mai producea. Siluetele utilizate sunt ilustrate în Figura 1.1.
în mod similar, un studiu realizat de Tinbergen privitor la comportamentul
de atac al ghidrinului (peștele-cu-ghimpi cu trei radii spinoase) a evidențiat faptul
că inițierea atacului introspecii depinde de existența pe abdomenul rivalului
mascul a unei pete de culoare roșu-intens; în prezența femelei, la care pata este
absentă, comportamentul nu se produce. Materialele-stimul utilizate în cadrul
experimentului sunt ilustrate în Figura 1.2.
Astfel de tipare de reacții automat-reflexe sau programate neurologic, care la
speciile inferioare par să fie determinate exclusiv de prezența unor configurații
specifice de stimuli externi, au o importanță fundamentală atât pentru supra­
viețuirea individuală, cât și pentru cea a speciei. Voi dezvolta aspectele progre­
sului evolutiv de la reflexe la emoții în Capitolul 5.
Cercetătorii care adoptă perspectiva biologică în studierea emoției vor trebui
să răspundă la întrebarea privind diferențele dintre caracteristicile emoționale
specific umane și cele comune cu alte specii. Abordarea evoluționistă susține că
speciile adiacente provenind din aceeași ramură filogenetică prezintă caracteristici
neurochimice similare, astfel că se poate susține și existența unor însușiri
emoționale comune. De asemenea, numeroase structuri neuronale și umorale sunt
comune de la o specie la alta. Cu toate acestea, se pare că există totuși diferențe
semnificative în privința tipurilor de emoții întâlnite la om, comparativ cu cele

Figura 1.1. Siluetă folosită în vederea studierii meca­

nismului de declanșare a reacției de spaimă la păsările de
curte. Pentru explicații, vezi textul. (Sursa: N. Tinbergen,
The Study of Instinct. Londra: Oxford University Press,
1951. Cu acordul pentru republicare.)

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

52

Figura 1.2. Modele folosite în testarea

răspunsurilor de atac la masculii din spe­
cia ghidrinului. Cele patru modele la care
abdomenul este hașurat, declanșează răs­
punsurile de atac. în cazul primului model,
cu forma mai bine conturată și abdomenul
nehașurat, răspunsul nu se produce (Sursa:
N. Tinbergen, The Study of Instinct. Londra:
Oxford University Press, 1951. Cu acordul
pentru republicare.)

ale speciilor inferioare. Atunci când vorbim despre mândrie, recunoștință, rușine
și vinovăție ne referim exclusiv la indivizii umani, deși unii autori susțin că
acestea se regăsesc și la speciile animale, cu precădere la primate, o ipoteză încă
dificil de dovedit fără a cădea în antropomorfism.
Probabil este adevărat că unele emoții au apărut pentru prima dată la speciile
animale evoluate, însă momentul apariției și forma de manifestare a acestora nu
au fost încă elucidate. De exemplu, oamenii sunt considerați singura specie la
care zâmbetul sau râsul sunt manifestări ale stării de fericire și, în mare parte,

RICHARD S. LAZARUS
același lucru este valabil pentru plâns ca manifestare a tristeții. Se pare, totodată, 53
că suntem cele mai emoționale creaturi existente, având în vedere gama vastă și
complexă de trăiri emoționale de care dispunem și factorii care le generează —
aspect pe care îl consider un rezultat al evoluției capacităților intelectuale și
structurii sociale. Având în vedere că emoțiile depind de factorii socioculturali,
teoriile cu privire la acestea ar trebui să ia în considerare deopotrivă perspectiva
biologică și pe cea socială. Multe dintre controversele pe tema emoției se con­
centrează pe diferențele de opinie aparținând acestor două perspective, astfel că
în Capitolul 5 am încercat să determin rolul pe care fiecare dintre cei doi factori
îl are în procesul emoțional.
Ca un ultim aspect, behavioriștii, etologii sau psihologii care studiază speciile
animale inferioare nu pot, din păcate, să aplice aceleași metode sau conceptuali­
zări folosite în studierea emoțiilor umane. De exemplu, la astfel de specii se
vorbește mai curând despre agresivitate sau comportament combativ decât despre
furie sau despre fugă și evitare în loc de teamă, pe motiv că ceea ce se petrece în
psihicul animal rămâne încă obscur. Indivizilor umani le putem cere să ne relateze
ceea ce gândesc și simt, dar nu și animalelor. Cu toate că numeroși psihologi
privesc cu neîncredere astfel de relatări subiective referitoare la viața psihică,
poate că o astfel de atitudine rezervată determină în mare parte pierderea unor
informații importante despre emoții, întrucât comportamentul este dificil de
interpretat în mod izolat.
Spre exemplu, comportamentul de atac nu este în mod necesar o dovadă a
furiei, la fel cum comportamentul evitant sau cel de fugă nu indică întotdeauna
teama. Dacă privim lucrurile din perspectivă opusă, furia, așa cum sugerează
Averill (1983), nu este în mod necesar urmată de un atac (probabil contrar
impulsului sau tendinței de a acționa în acest sens), după cum nu putem spune
nici că teama este o condiție esențială în reacțiile de evitare și fugă. Diferențele
dintre metodele utilizate în cadrul experimentelor cu animale și cele folosite cu
subiecții umani, precum și conceptualizările care decurg din acestea, ridică
probleme epistemologice oricărei teorii care încearcă dobândirea unei aplicabili­
tăți biologice universale — cu alte cuvinte, care să includă ambele specii.
Soluția adecvată — mai ușor de propus, decât de realizat — constă în cunoaș­
terea obținută pe baza analizării răspunsului emoțional la mai multe niveluri și
verificarea comparativă a inferențelor obținute. De exemplu, în cazul subiecților
umani putem adresa întrebări privind experiența subiectivă a furiei măsurând
concomitent expresiile faciale sau activitatea fiziologică, astfel că atunci când furia
este negată, dar individul este violent sau prezintă profiluri ale expresiei faciale
și ale răspunsurilor fiziologice asociate mâniei, putem deduce cu o oarecare
precizie că el este furios.

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

54 Interacțiunea adaptativă, contextul propriu
manifestării emoției
Nu este atât de evident pentru toată lumea faptul că arena principală de analiză
în studierea procesului emoțional o reprezintă relația individ-mediu. Unitatea de
bază a acestei relații este dată de interacțiunea cu rol adaptativ (adaptational encounter)
sau de episodul adaptativ. Uneori, în cadrul unei experiențe se poate urmări
realizarea unor interese individuale imediate, concrete și pe termen scurt, în timp
ce alteori sunt implicate probleme existențiale importante, acoperind o perioadă
mai lungă, dacă nu chiar întreaga viață.
Stabilirea limitelor acestei experiențe constituie o problemă importantă pentru
teoria și cercetarea emoției, care însă nu s-a bucurat de atenția cuvenită. într-o
trecere în revistă constructivă a scrierilor din psihologia socială referitoare la
conceptul de episod, Forgas (1982) a examinat o varietate de interacțiuni sociale,
printre care mersul la restaurant, vizita la medic sau ieșirea la o cafenea împreună
cu cineva; dintre acestea, mersul la restaurant a fost considerat ca un episod în
care emoțiile sunt foarte puțin sau deloc implicate. Atunci când dorim să vorbim
despre emoții din perspectiva psihologică — cu alte cuvinte, să examinăm ce
anume este cel mai semnificativ pentru indivizi — interesul nu trebuie să se
concentreze exclusiv asupra interacțiunii sociale în sine sau asupra cadrului de
desfășurare a acesteia, ci pe aspectele particulare ale experienței care au o conota-
ție afectivă la nivel individual.
Aspectul frapant în lucrările autorilor interesați de conceptul de episod constă
în faptul că aceștia acordă o importanță mai mare cadrului formal al interacțiu­
nilor sociale, comparativ cu conținutul emoțional al acestora. Lucrările mai recente
(de ex., Forgas, 1982; vezi și Forgas & Moylan, 1987) au încercat să remedieze
acest neajuns, după cum vom vedea din discuția următoare cu privire la echi­
valența funcțională. Este necesar să ne restrângem domeniul de interes la acele
experiențe care au un rol adaptativ, deci pot naște emoții, și să comparăm inter­
acțiunile sociale emoționale cu cele nonemoționale, în încercarea de a înțelege
relația funcțională dintre individ și mediu care conduce la generarea emoției.
Modul în care abordăm aceste experiențe trebuie deopotrivă să aibă un fun­
dament teoretic.
Ipoteza pe care o propun este că pentru a genera o emoție, trebuie ca în cadrul
interacțiunii adaptative să primeze întru câtva un interes individual; ea constituie
o tranzacție desfășurată între individ și mediu, de care depinde realizarea
scopurilor urmărite de cel dintâi și în raport cu care factorii de mediu sunt rele­
vanți. Interesul individual se referă atât la realizarea acestor scopuri, cât și la
gestionarea solicitărilor, a constrângerilor și oportunităților aparținând mediului. Voi
spune mai multe despre baza motivațională a emoțiilor în Capitolul 3.
A existat o amplificare a efortului depus în sensul renunțării la descrierea
separată a factorilor ce definesc modificările din cadrul interacțiunii individ-me-
diu, în direcția găsirii unor metode de conceptualizare a influenței cumulate
exercitate de cele două seturi de variabile la nivelul reacției emoționale. Alături
de numeroși alți autori (de ex., Tellegen, 1990), Wright și Mischel (1987,1988) au
pus bazele studiilor asupra relației individ-mediu. Aceștia (1988) notau spre

RICHARD S. LAZARUS
exemplu, că o serie de autori anteriori (de pildă Allport, Asch și Murray) 55
atrăseseră atenția privitor la riscurile pe care le ridică studierea trăsăturilor de
personalitate independent de contextele sau situațiile în care acestea se manifestă,
într-o formulare importantă privind abordările factoriale ale trăsăturilor de
personalitate, bazate pe conceptul de echivalență funcțională, aceștia scriau (1987,
p. 1162):

Timp de mai bine de un deceniu, abordările interacționiste au pus accent

pe faptul că evaluarea personalității trebuie făcută în paralel cu o evaluare a
situațiilor... și au încercat să determine relația existentă între situațiile clasificate
după echivalența funcțională... și categoriile de manifestări comportamentale...
Într-adevăr, una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă cercetarea atât
din perspectiva interacționistă, cât și din cea factorială constă în identificarea
categoriilor factoriale sau a „claselor de echivalență" ale situațiilor cu relevanța cea
mai mare pentru un anumit tip de comportament. în trecut, studiile empirice
„interacționiste" au fost adesea mai în măsură să îi clasifice pe indivizi în categorii
la care se puteau aplica afirmații referitoare la trăsăturile dispoziționale... fără a
putea să specifice categoriile de situații în cadrul cărora se puteau observa cel mai
bine diferențele individuale. în absența identificării unor astfel de clase de echiva­
lență a situațiilor, aplicarea modelelor factoriale ridică același gen de probleme ca
și modelele interacționiste precedente, mai precis generarea unui număr foarte mare
de instanțe comportamentale aleatorii, dependente de context, a căror semnificație
psihologică rămâne necunoscută și nu poate fi anticipată.

Sortarea experiențelor sau a relațiilor în clase relevante din punctul de vedere

al echivalenței lor adaptative descrie de fapt procesul de evaluare, după cum
vom vedea în Capitolul 4. De exemplu, individul trebuie să decidă dacă ceea ce
se întâmplă în cadrul experienței este sau nu relevant în raport cu unele valori și
scopuri importante. Va avea el de suferit? Se va vedea cât de inabil este? Va fi
pus în pericol statutul său social? Ar putea avea ca rezultat o pierdere importantă?
Constituie evenimentul în curs o provocare care poate fi depășită sau este o
situație negativă pe care individul este incapabil să o redreseze? Sau poate
constitui o sursă de mulțumire și mândrie?
Conceptul echivalenței funcționale, sau al claselor de echivalență, constituie
un efort în sensul formulării unui principiu care să pună în relație caracteristicile
individuale și factorii de mediu, cu scopul de a defini relația individ-mediu în
termeni adaptativi, și prin urmare emoționali. Valența unei experiențe și poten­
țialul acesteia de generare a unei emoții depind de tiparele motivaționale indivi­
duale, care furnizează cadrul psihologic pentru organizarea experienței. De
exemplu, atunci când Forgas le-a cerut subiecților să descrie caracteristicile unor
experiențe sociale sau episoadele acestora, a putut observa următoarele:

Reacțiile emoționale la episoade, precum încrederea în propria persoană,

sentimentul intimității, implicarea și plăcerea, aveau o importanță mai mare
decât caracteristicile percepute obiectiv în legătură cu episodul respectiv, ceea ce

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

56 sugerează faptul că Într-adevăr subiecții se bazau în judecarea situației într-o
măsură mai mare pe relevanța acesteia la nivel individual, decât pe criteriile
obiective, cu caracter descriptiv (Forgas, 1982, p. 74).

încă rămâne valabilă întrebarea dacă definirea limitelor unei interacțiuni

adaptative ar trebui să țină cont de modificările survenite în starea emoțională,
de interesul asociat tranzacțiilor cu mediul sau de ambele. Perspectiva adoptată
de mine privitor la emoție face ca aceste aspecte să fie coextensive; posibilitatea
de realizare a interesului curent, așa cum a fost el estimat de către individ, și
experiența emoțională se află într-o relație de interdependență, una constituind
baza celeilalte. Prin urmare, atunci când o emoție își modifică intensitatea sau
calitatea, acest punct de tranziție are drept corespondent o modificare la nivelul
relației individ-mediu — mai concret, o modificare a importanței interesului curent.
Așadar, problema stabilirii limitelor experienței adaptative depinde de răspun­
sul la întrebarea dacă ar fi mai utilă definirea acestora în funcție de starea
emoțională și de modificările acesteia sau după importanța interesului urmărit
în cadrul tranzacției. Aceste două alternative reprezintă în realitate două aspecte
complementare.
în cazul în care considerăm interesul curent ca fiind atributul definitoriu al
interacțiunii adaptative, chiar și atunci când ne referim, la aceeași experiență, pot
să apară numeroase modificări ale acestuia. în majoritatea interacțiunilor
adaptative, sunt implicate câteva sau numeroase tipuri de interese, astfel că
circumscrierea experienței în funcție de acest criteriu devine cu atât mai dificilă
și mai complexă. Tema relațională inițială — să spunem, modul cum gestionăm
o respingere socială sau teama trăită în legătură cu aceasta — poate fi pe termen
scurt înlocuită de o alta — sentimentul de a fi nedreptățit, al abaterii de la normele
sociale sau, din contră, mulțumirea dată de respectarea acestora, ori sentimentul
că ne bucurăm de aprecierea cuiva important. Acestea constituie exemple de teme
relaționale în baza cărora individul reacționează emoțional cu furie, vinovăție,
tristețe, plăcere sau iubire. Un exemplu în acest sens este tipul de provocare
ilustrată în Figura 1.3.
Există puține studii referitoare la organizarea și modificarea scopurilor
operative existente la nivelul interacțiunilor adaptative complexe. Este posibil ca
la începutul experienței să existe o temă centrală care le subordonează pe toate
celelalte, însă oricare dintre temele latente poate dobândi pe parcurs o importanță
mai mare, astfel încât să devină tema centrală. De exemplu, individul poate inițial
urmări să îl atragă pe un altul în desfășurarea unei acțiuni, însă ulterior să se
simtă amenințat de reacția ostilă a acestuia, ceea ce generează un alt scop care la
momentul inițial nu avusese relevanță. De asemenea, în cadrul oricărei experiențe
pot fi urmărite două sau mai multe interese contradictorii. Spre exemplu, un
individ furios pentru că în trecut cineva i-a adus un prejudiciu în legătură cu care
încă mai are resentimente poate simultan să considere că situația i-a adus și un
avantaj social în sensul demascării adevăratului caracter al celuilalt, lipsit de
scrupule, rigid sau ostil, ceea ce înseamnă că experiența respectivă a generat mai

RICHARD S. LAZARUS
 57

Figura 1.3. Priviți această figură, încercând să faceți presupuneri cu privire la ceea ce
gândesc și simt cei doi băieți, pe baza situației ilustrate și a expresiilor faciale afișate de
aceștia. Descrierea situației reale este dată mai jos, în textul inversat. Verificați dacă ați
evaluat situația corect. (Wide World Photos)

■eajvțdujețuj joțțmpedmoa BA-tasqo țțuțSeun ețdeajp uțp

jrpvreg 'aiueduioa ap ațațewiue nițuad rețoaă smauoa țnun țnțnunl ețej uj ețje as aa duip uj
'sol ap aaipij as nu es arjizodo ap uuias ui aâațe ațțțop) bsbj ap pereurea nes țnsouițej pura
punp țuiuaeț uj ațfeuanqzi țțuțâeun eSuțqs uțp jnțețeg -canoe ezase aț nu 'apedg 'Seu ap"

mult decât o stare emoțională, în funcție de prejudiciul sau beneficiul la care face
referire tema relațională.
Vorbeam de curând cu un student despre examenul oral la care acesta
participase; experiența îi produsese o serie de emoții diferite, ceea ce ilustrează
afirmațiile anterioare. Deși era un student foarte bun care își exprima ideile cu
claritate, el a venit la examen cu temerea că nu va avea șansa să își demonstreze
competența în domeniul stresului psihic și al gestionării acestuia. Atunci când
am ales să îi pun o întrebare integrativă dificilă fără legătură cu stresul psihic,
studentul a fost cuprins de o angoasă ce probabil era mai intensă decât acesta lăsa
să se vadă, o combinație de iritare și anxietate datorată sentimentului că îi
dezamăgisem așteptările. Cu toate acestea, a reușit să gestioneze situația în mod
remarcabil și să înțeleagă că întrebarea dificilă adresată era un mod de recunoaș­
tere a capacităților sale, care nu ar fi fost puse în valoare dacă îi adresam o

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

58 întrebare simplă. Pentru el a fost necesar un oarecare timp pentru a putea înțelege
că reprezenta de fapt un compliment și nu o ofensă, iar după realizarea acestui
lucru reacția sa emoțională a devenit pozitivă.
Ceea ce s-a întâmplat în această experiență poate fi explicat astfel: surpriza
inițială produsă de caracterul neașteptat al întrebării și scopul inițial al studentului
de protejare a imaginii de sine și a celei sociale au fost înlocuite de provocarea de
a face față cu succes întrebării dificile, astfel că anxietatea și iritarea induse de
periclitarea scopului inițial s-au diminuat. Pe de altă parte, eu nu avusesem niciun
moment intenția de a-1 trata cu un aer de superioritate. Acesta constituie un
exemplu tipic de evaluări interindividuale și intraindividuale divergente care pot
coexista într-un context, ca rezultat al unor scopuri și perspective individuale
diferite. Totodată, sunt ilustrate și modificările la nivelul scopurilor operative și
al intereselor urmărite în cadrul experienței, împreună cu schimbările comporta­
mentale survenite la participanți.
Cu scopul de a facilita o comparație între interacțiunile adaptative pe termen
scurt și cele pe termen lung, ar fi util să ne gândim la o ierarhizare a scopurilor în
care cele pe termen scurt, ca de exemplu promovarea unui examen școlar, sunt
subordonate scopurilor pe termen lung, cum ar fi dorința de a obține prestigiul,
o stare materială bună sau de a avea o carieră fulminantă (vezi Ortony & Clore,
1981). Spre exemplu, nepromovarea unui examen poate avea implicații la nivelul
scopurilor pe termen lung. Alternativ, este posibil ca realizarea unui scop pe
termen lung să depindă de promovarea examinărilor, astfel că eșecul imediat este
resimțit de individ mult mai intens, fiind dificil de suportat — uneori poate avea
ca efect chiar pierderea cunoștinței — comparativ cu situația în care reușita nu
vizează un astfel de scop. Prin opoziție, atunci când este implicat un scop pe
termen scurt (să zicem pentru o săptămână), importanța eșecului imediat va fi
mult diminuată. Diferențele individuale, graduale și tipologice, dintre angaja­
mentele pe termen lung determină variații atât la nivelul stărilor afective predomi­
nante și tonalității acestora, cât și la nivelul reacțiilor emoționale de moment.
încercarea de înțelegere a emoțiilor exclusiv ca rezultat al interacțiunii adapta­
tive imediate are ca efect omiterea aspectelor din fundalul relației, ceea ce
determină o înțelegere greșită a intensității și calității emoțiilor generate. Spre
exemplu, într-un studiu pe adolescenți cu privire la emoțiile acestora, Klos și
Singer (1981) au observat că intensificarea furiei în cadrul unei înfruntări pă-
rinte-adolescent și gândurile recurente care o însoțeau erau puternic influențate
de existența unui stres interpersonal de durată în raportul cu părintele respectiv;
reacțiile emoționale prezente erau în egală măsură influențate de aspectele legate
de istoricul relației cu părintele, precum și de aspectele imediate ale contextului
confruntării părinte-copil.
Luarea în considerare deopotrivă a aspectelor din prim-plan și din fundal
nu clarifică totuși problema definirii limitelor temporale și spațiale ale unei
interacțiuni adaptative. Voi ilustra acest gen de dificultăți dând ca exemplu o
ceartă produsă între soți, înainte de a pleca la serviciu dimineața. Deși acțiunile
și cuvintele rostite de parteneri ar putea fi considerate ca factorii declanșatori ai
confruntării, este posibil ca altercația să fie și rezultatul unor probleme existente

RICHARD S. LAZARUS
anterior, care au subminat în mod cronic relația. Fără a avea mai multe informații 59
privind istoricul relației, este inutil ca măcar să încercăm să înțelegem bazele
profunde, poate chiar inconștiente ale dificultăților maritale prezente sau
raporturile interpersonale stabilite.
Mai mult, ceea ce a condus la încheierea sau aplanarea altercației rămâne încă
destul de neclar; de exemplu, se poate ca aceasta să se fi încheiat întrucât cei doi
trebuiau să plece la serviciu, astfel că importanța mentală acordată incidentului
a scăzut pe măsură ce au apărut alte activități specifice zilei de lucru, pentru ca
apoi incidentul să revină în prim-plan în momentul când cuplul se întoarce acasă,
putând fi acompaniat de tăceri apăsătoare, gesturi ostile sau scurte explozii de
furie. Cu toate că în legătură cu un astfel de episod se poate crede că aparent este
posibilă identificarea precisă a momentului de început, respectiv a celui de
încheiere, în realitate lucrurile nu stau așa. în plus, nu are sens să complicăm inutil
discuția privind aspectele de fundal, respectiv cele de prim-plan ale relației,
întrucât stările emoționale generate în exemplul oferit nu au un caracter de conti­
nuitate, ci mai curând unul intermitent, în strânsă dependență de ceea ce se
întâmplă concret în cadrul tranzacțiilor maritale.
înclin să cred că soluția finală la problema stabilirii limitelor unor interacțiuni
adaptative complexe constă în descompunerea scopurilor pe temele componente
și identificarea tranzițiilor sau modificărilor produse de acestea la nivelul emoției
trăite. Fiecare scop sau interes care operează la nivelul unei experiențe emoționale
în derulare reprezintă întru câtva o unitate distinctă sau un atom al experienței,
în lipsa unei modalități de delimitare temporală a acestora, vom rămâne blocați
în confuzia privitoare la ceea ce se petrece în cadrul tranzacției, fără posibilitatea
unei studieri adecvate a procesului emoțional sau a relațiilor de interdependență
stabilite la nivelul emoției între aspectele psihologice și cele fiziologice, respectiv
a interdependenței dintre fațetele sociale și psihologice. Un astfel de demers,
deși este dificil de pus în practică, se poate dovedi esențial pentru o cercetare
adecvată a emoției.
Dacă suntem spre exemplu interesați de interdependența dintre procesele
psihologice și cele fiziologice, și urmărim stabilirea unei relații între reacțiile
fiziologice la stimulii specifici și stările emoționale produse de aceștia, este
necesară măsurarea celor două variabile înaintea producerii unei tranziții către o
nouă relație individ-mediu, deci înainte de modificarea stării emoționale.
Hormonii și alți compuși chimici generați de o stare emoțională rămân activi în
țesuturi pentru o perioadă, după care aceștia sunt eliminați, metabolizați sau
depozitați în urma proceselor homeostatice. Dacă furia s-a transformat brusc în
vinovăție sau consolare, ori au loc oscilații ale intensității acesteia de la violență
la indiferență, înseamnă că măsurătorile anterioare ale proceselor fiziologice nu
mai pot descrie adecvat noua stare emoțională și putem fi induși în eroare cu
privire la procesele psihofiziologice. Această problemă nu ține exclusiv de metoda
de cercetare, dat fiind că problema-cheie pentru numeroase cercetări o constituie
absența unei teorii adecvate asupra procesului emoțional în sine. Apare astfel
necesitatea unei teorii care să stimuleze metode de cercetare menite să clarifice,
pe lângă alte aspecte, psihofiziologia emoției (vezi Capitolul 2).

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

60 Aspectele controversate și obiectivele unei teorii a emoției
Acesta ar putea constitui momentul oportun pentru enumerarea principalelor
aspecte cu caracter general și deopotrivă controversat pe care trebuie să le abor­
deze orice teorie a emoției, și privitor la care teoria cognitiv-motivațional-rela-
țională va încerca să ofere răspunsuri pe parcursul mai multor capitole ulterioare.
Lista completă este lungă, însă consider îndeajuns să amintesc numai două­
sprezece puncte care îl vor putea ajuta pe cititor să anticipeze întru câtva con­
ținutul capitolelor următoare.

1. Cum ar trebui definită emoția în calitatea sa de construct teoretic? Care sunt

obiectivele unei teorii a emoției? Voi răspunde pe scurt la aceste întrebări.
2. Care dintre reacții pot fi considerate emoții, comparativ cu cele care nu se
încadrează în această categorie, și care este raționamentul ce stă la baza unei astfel
de decizii? Poate fi tresărirea considerată o emoție? Dar surprinderea? Suferința și
plăcerea? Ce putem spune în legătură cu empatia sau emoțiile estetice? Sunt
frustrarea, amenințarea, provocarea și speranța emoții sau ar trebui mai curând
considerate tipuri de evaluare? Numeroase aspecte cu privire la astfel de decizii
sunt discutate în Capitolul 2.
3. Emoțiile ar trebui oare tratate drept categorii distincte — ca de exemplu, furia,
anxietatea/teama, vinovăția, rușinea, invidia, gelozia, tristețea, fericirea, iubirea,
mândria, consolarea, speranța, compasiunea — sau ar fi mai adecvat ca acestea să
fie subsumate unui set restrâns de dimensiuni factoriale polare, de tipul
plăcere/neplăcere, tensiune/relaxare sau altele similare? Vezi Capitolul 2 pentru
o discuție referitoare la această problemă.
4. Se poate afirma că tendința de a acționa și activitatea fiziologică ar avea un
rol în emoție și, dacă da, care este rolul acestora? Este oare răspunsul similar celui
dat de Frijda (1986), care sugera că fiecărei emoții îi corespunde o tendință specifică
de a acționa, sau celui propus de Ortony, Clore și Collins (1988), care au contrazis
validitatea acestei formulări? Ce relație poate exista între tendința de a acționa și
activitatea fiziologică la nivelul emoției? Ar trebui considerată activitatea fiziologică
un atribut definitoriu al emoției sau există emoții la care aceasta nu poate fi
măsurată? Și acest aspect va fi discutat în Capitolul 2.
5. Ce relații de interdependență funcțională se pot stabili între diferitele tipuri
de emoții, ca furia, anxietatea, vinovăția, tristețea, consolarea ș.a.? Am fost învățați,
în mod justificat aș spune, că iubirea (afecțiunea) și ura (furia) sunt indisolubil
legate la nivelul relațiilor umane. Se consideră adesea că depresia (care de regulă
implică anxietate, vinovăție și tristețe) este înlocuită de agresivitatea direcționată
către exterior, pe măsură ce pacientul suferind începe să se vindece, ceea ce
sugerează că aceste emoții se află într-o strânsă relație de interdependență. Cum
putem oare înțelege astfel de interdependențe? Voi răspunde la această întrebare
în Capitolul 3, reluând aceste aspecte și în Partea a IlI-a.
6. Care sunt relațiile funcționale stabilite între componentele pe care Hilgard
(1980) le denumea „trilogia minții" — mai precis, cogniția, motivația și emoția? în
Partea a Il-a voi propune ipoteza conform căreia ceea ce diferențiază teoriile asupra

RICHARD S. LAZARUS
 emoției constă în modul diferit al organizării celor trei constructe teoretice, fapt 61
atestat de istoria teoriilor referitoare la emoție. De exemplu, ce rol îndeplinește
cogniția în generarea unei emoții? Este aceasta o condiție necesară și suficientă? Ce
tipuri de cogniție sunt implicate, ce fel de influențe au acestea asupra procesului
emoțional, și sunt oare acestea comparabile? Voi discuta aspectele respective în
Capitolele 4 și 5, privind rolul fundamental al evaluării în cadrul acestei teorii.
7. Biologii și cei interesați cu precădere în selecția naturală și evoluția speciilor
vor tinde să pună accent pe caracteristicile universale ale speciei, adesea în
detrimentul variabilității individuale; pe de altă parte, sociologii și cei interesați de
ontogeneză și procesele de învățare vor acorda o importanță mai mare rolului
societății și al culturii în modelarea procesului emoțional. Cum putem armoniza
caracteristicile biologice universale cu cele datorate mediului sociocultural, ca surse
de variabilitate emoțională? Vezi Capitolele 5 și 9 cu privire la propunerile făcute
în acest sens.
8. Care este legătura dintre conceptul de evaluare cognitivă și psihologia abisală,
respectiv activitatea psihică inconștientă? Diferă oare regulile generării emoțiilor,
atunci când conținuturile psihice au mai curând o natură conștientă, decât una
inconștientă? Acest aspect se regăsește discutat în Capitolul 4.
9. Cum diferă emoțiile în funcție de modul în care sunt produse? Ce factori
cauzali diferă? Vezi Partea a IlI-a, Capitolele 6 și 7.
10. Cum ar trebui înțeleasă dezvoltarea emoțională? Care sunt factorii care o
influențează? Care este rolul factorilor biologici, de tipul temperamentului? Dar cel
al personalității și învățării? Ce rol are identitatea eului sau șinele? Voi considera
aceste aspecte în Capitolul 8.
11. Cum influențează emoția rezultatele pe termen lung ale interacțiunilor
adaptative, ca de exemplu starea de bine, funcționarea socială și starea de sănătate?
Tratez aceste aspecte în Capitolul 10.
12. în ce mod putem influența procesul emoțional, în sensul reducerii disfuncțio-
nalităților, de pildă prin intermediul psihoterapie!? Voi răspunde la această
întrebare în Capitolul 11.

Cu toate că majoritatea acestor aspecte au făcut obiectul a numeroase formulări

și reformulări în cadrul diferitelor tratate, consider că este necesară discutarea
acestora în vederea unei descrieri sistematice a emoțiilor și conceptualizărilor
specifice, ceea ce constituie însuși obiectivul acestei cărți. Cred — sau cel puțin
sper — că am contribuit cu noi informații la ceea ce s-a teoretizat anterior despre
emoții. Cel puțin am încercat să ofer un cadru coerent și consecvent de organizare
a informațiilor referitoare la emoție, iar un astfel de demers face inevitabilă o
întoarcere la ceea ce s-a spus anterior pe această temă.
Care sunt atunci obiectivele unei teorii a emoției, prin prisma celor menționate
anterior? Unul dintre acestea se referă, desigur, la încercarea de a defini emoția. în
acest moment, este încă dificil de susținut și argumentat o definiție adecvată,
întrucât fiecare aspect al acesteia ar ridica numeroase întrebări la care va trebui
găsit un răspuns. O soluție utilizată frecvent constă în formularea unei definiții
descriptive axate exclusiv pe răspunsul emoțional. Majoritatea acestor definiții

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

62 pun accentul pe trei aspecte: dezechilibrul fiziologic versus schimbare; tendințele
de a acționa care nu devin în mod necesar manifeste și experiența subiectivă, care
este, de regulă, denumită afect.
Desigur că nu putem afirma că există două emoții identice, întrucât conținutul
ideatic asociat acestora depinde de context și diferă probabil în privința aspectelor
esențiale. Să considerăm, spre exemplu, situația în care un individ este furios pe
șeful său, comparativ cu cea în care are același sentiment la adresa soției. Aceste
două stări emoționale prezintă unele similitudini, însă ceea ce le deosebește este
conținutul ideatic asociat fiecăreia, pentru că individul nu poate gândi identic
despre cei doi chiar dacă la momentul experienței există un anume grad de
echivalență funcțională: ambii l-au lezat cu ceva, însă de modul cum reacționează
în prezent depinde viitorul relației și tot ceea ce aceasta îi poate oferi.
în orice caz, Hillman (1960) sugerează că există un consens cvasigeneral cu
privire la luarea în considerare a aspectelor răspunsului atunci când definim
emoția. Autorul citează definiția dată de către Drever (1952) în Dictionary of
Psychology*, după cum urmează:

Emoția: Este descrisă și definită în mod diferit de către psihologi, însă există un
acord unanim cu privire la faptul că aceasta reprezintă o stare complexă a
organismului ce presupune modificări fiziologice cu un spectru larg de manifesta­
re — la nivelul respirației, pulsului, secreției glandulare etc. — iar la nivel psihic,
se produce o stare de tensiune sau dezechilibru, marcată de o trăire intensă, însoțită
de regulă de tendința manifestării unei forme specifice de comportament. Atunci
când emoția este intensă, ea determină perturbarea funcțiilor intelectuale, un
anumit grad de disociere și o tendință de a acționa atât de discretă, încât nu poate
fi măsurată direct, având prin urmare un caracter protopatic. Orice alt mod de
definire ne-ar situa în sfera controverselor pe marginea acestui concept.

Cu toate că în mare parte sunt de acord cu definiția anterioară, nu cred că

luarea în considerare exclusiv a răspunsului emoțional este o strategie adecvată,
întrucât ridică o serie de probleme fundamentale. O teorie are ca obiectiv clarifi­
carea acestor aspecte, condiție pe care definiția dată de Drever nu o satisface.
Obiectivul fundamental al unei teorii a emoției se referă la găsirea unei modalități
de integrare a factorilor declanșatori ce țin de mediu, cu cei individuali, mai precis
a proceselor mediatorii de tipul gândirii, motivației, tendințelor de a acționa și a
activității fiziologice, ca elemente componente ale configurației complexe
denumită emoție. Realizarea obiectivului specificat presupune îndeplinirea unor
condiții esențiale.
Prima condiție este ca formulările teoretice să aibă în vedere emoția în calitate
de fenomen general — ceea ce presupune descrierea funcțională a procesului și
variabilele semnificative care îl caracterizează. Formulările vizează în principal
două aspecte generale: (1) Considerarea variabilelor cauzale cu influență asupra
emoției. Printre acestea se numără: unele aspecte referitoare la personalitate, ca

Dicționar de psihologie. (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
de exemplu ierarhizarea scopurilor; sistemele de convingeri cu privire la sine și 63
lume; nevoile individuale, resursele și solicitările din partea mediului fizic și
social; valorile culturale și structurile sociale care influențează emoția; relațiile
individului cu mediul și procesele de cunoaștere, evaluare și adaptare. în acest
caz, emoția este o variabilă dependentă. (2) Trebuie avute în vedere și efectele
procesului emoțional la nivelul rezultatelor adaptative pe termen scurt sau lung.
Printre acestea se numără: influența asupra dezvoltării sinelui, caracterul relațiilor
individuale avute cu mediul, atât cele generale, cât și temporare, efectele
feedback-ului asupra proceselor de evaluare și adaptare, precum și modul cum
emoțiile influențează starea de sănătate, atât la nivel somatic, cât și psihic. Emoția
este, de această dată, tratată ca variabilă independentă.
în al doilea rând, pornind de la formulările teoriei generale, vor trebui elabo­
rate descrieri referitoare la categoriile specifice sau subclasele de emoții, cum sunt
furia, anxietatea, vinovăția, bucuria, mândria ș.a. Desigur că acestea depind în
primul rând de definiția dată inițial emoției. Astfel de propoziții nu pot lua
naștere din senin, ci rezultă în urma unui proces de combinare a analizei logice
bazate pe teoria cognitiv-motivațional-relațională, cu speculațiile și observațiile
făcute de-a lungul istoriei — cunoașterea istorică, în esența sa — privind factorii
determinanți pentru fiecare tip de emoție, la care se adaugă datele furnizate de
cercetările sistematice actuale asupra evaluărilor implicate în cazul fiecărei emoții.
Desigur că ar putea fi ridicate obiecții privind gradul de adecvare a datelor de
cercetare, care au adesea un caracter informai și descriu experiențe izolate, însă
trebuie ținut cont de faptul că acestea permit elaborarea unor formulări inițiale
referitoare la tipurile de evaluare implicate în cazul fiecărei emoții specifice.
Presupun că dezvoltarea actuală a studiilor experimentale și a cercetărilor
statistice pentru stabilirea corelațiilor va continua să ofere noi metode de testare
empirică a validității raționamentelor teoretice.
Odată ce a fost luată decizia privind emoțiile studiate, pasul următor constă
în identificarea variabilelor care descriu fiecare emoție specifică. în plus, trebuie
să se țină seama și de diferențele datorate efectelor acestora (variabilele indepen­
dente) la nivelul rezultatelor adaptative, în măsura în care sunt semnificative;
spre exemplu, consecințele produse de anxietate probabil că diferă considerabil
de cele datorate furiei sau dezgustului, și în mod similar fericirea produce alte
efecte, comparativ cu iubirea.
Tot în categoria variabilelor independente, trebuie explorat și modul cum
emoțiile interferează cu funcționarea socială, starea de bine și sănătatea somatică,
în acest caz, sunt urmărite efectele produse de emoția generată, a cărei configu­
rație de ansamblu îi oferă individului la nivel conștient feedback-uri perceptive
și evaluative, de care depinde generarea unei noi emoții.
în absența unei teorii adecvate, vom fi înclinați să credem că emoția nu se
pretează unei definiri în sensul clasic, astfel că am fi tentați probabil să recurgem
la definițiile standardizate (vezi și Fehr & Russell, 1984; Leeper, 1965; Rosch, 1978;
și Shaver ș.a., 1987) care admit faptul că unele reacții emoționale (de ex., furia,
teama, vinovăția) servesc ca prototip pentru celelalte (de ex., uimirea, încântarea,
surprinderea, dezgustul, suferința, foamea și setea). încântarea, surprinderea,

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

64 dezgustul și alte emoții similare acestora constituie fenomene de graniță, în sensul
că se aseamănă mai curând cu reflexele senzorio-motorii, decât cu emoțiile.
Afirmarea necesității unei teorii care să răspundă la problemele ridicate de
definirea conceptuală dă naștere unei dileme epistemologice. De regulă, definițiile
desemnează fenomene care sunt general observabile, fără a lua în considerare
explicarea ansamblului proceselor care le generează. în continuare, voi propune
o încercare de definire a emoției, elaborată în urmă cu patru sau cinci ani și
nepublicată până în prezent, în efortul de a stimula găsirea unor răspunsuri la
problemele dificile pe care le ridică absența unei teorii:

Emoțiile sunt răspunsuri psihofiziologice organizate în funcție de noile infor­

mații privind relațiile permanente cu mediul. Termenul de „informații" reprezintă
expresia colocvială pentru cunoașterile sau convingerile legate de importanța acestei
relații pentru starea de bine. Calitatea (de ex., furie versus teamă) și intensitatea
răspunsului emoțional (gradul de mobilizare sau schimbările fiziologico-motorii)
depind de estimările subiective — pe care le-am denumit evaluări cognitive —
referitoare la cunoașterile legate de gradul de realizare a scopurilor pe termen scurt
sau lung și la tendința de a acționa care evidențiază condițiile relației. Semnificația
atribuită este rezultatul interdependenței stabilite între scopurile individuale și
factorii stimulatori din mediu. Prin urmare, emoțiile reprezintă configurații
cognitiv-motivațional-relaționale, a căror stare se modifică odată cu schimbările
survenite în cadrul relației individ-mediu, în funcție de modul cum acestea sunt
percepute și evaluate subiectiv (estimate).

Conform, definiției anterioare, la fel ca și în cele axate pe răspunsul generat,

reacțiile emoționale includ cele trei componente descrise de Drever (1952): (1) o
tendință puternică înspre un anumit tip de acțiuni (de exemplu, fugă sau teamă,
a țipa sau a se bucura, exprimarea afecțiunii față de celălalt sau ascunderea
acesteia ș.a.); (2) un tipar distinct al schimbărilor fiziologice asociat tendinței de
a acționa, ce în majoritatea cazurilor implică o mobilizare a interesului în vederea
obținerii unui anumit rezultat adaptativ; (3) o componentă experiențială (denu­
mită adesea ca afect) care presupune o estimare sau un raționament și include
procesul de evaluare. Definiția mai ține seamă și de cele patru abordări multidisci-
plinare ale emoției, care au fost discutate anterior, și anume cea individuală,
a observatorului, socială, și abordarea biologică/adaptativă.
Problema ridicată de acest mod de definire constă în faptul că presupune
existența unei teorii a emoției, astfel că aspectele principale la care ar trebui să
răspundă cercetarea empirică, cum ar fi întrebarea dacă evaluarea este o condiție
necesară și suficientă în definirea emoției, sunt deja incluse în formularea
ipotezelor sau a postulatelor aflate la baza sistemului teoretic. Ca în toate teoriile,
răspunsurile sunt formulate ca aserțiuni, astfel că adoptarea acestei soluții nu
clarifică dacă formulările teoretice propuse vor fi confirmate sau infirmate. Prin
urmare, formularea citată anterior în legătură cu emoția nu este o definiție
propriu-zisă, ci un indiciu al postulatelor sistemului teoretic care vor trebui
validate empiric.

RICHARD S. LAZARUS
 65
Teoria, pe scurt
Ar fi poate util ca în acest moment să îi ofer cititorului o scurtă schiță
introductivă a teoriei cognitiv-motivațional-relaționale, care va fi detaliată în
Părțile II, III și IV. Teoria poate fi redată sub forma a cinci idei metateoretice
fundamentale. Voi relua aceste teme în Capitolul 11, referitor la implicațiile
practice ale sistemului teoretic în ansamblu.
Cele cinci idei metateoretice sunt, după cum urmează:

1. Teoria este una sistemică. Principiul sistemic afirmă că procesul emoțional

implică o configurație organizată, care include mai multe tipuri de variabile:
antecedentele, procesele mediatorii și o soluție sau un răspuns. Răspunsul
emoțional nu poate fi explicat doar pe baza unei singure variabile, ci prin stabilirea
relațiilor de interdependență existente între acestea. Variabilele sistemice sunt
descrise în finalul Capitolului 5, Figurile 5.2 și 5.3.
2. Emoțiile descriu două principii interdependente: primul, principiul procesual,
se referă la caracterul schimbător sau fluctuant al acestora; celălalt, principiul
structural (vezi Capitolul 3) exprimă faptul că există modele fixate de relaționare
individ-mediu, care determină apariția recurentă a unor tipare emoționale la unul
și același individ.
3. Variabilele biologice și cele sociale care influențează emoțiile se dezvoltă
și se modifică în decursul vieții, în special în perioadele timpurii ale copilăriei,
continuând probabil și în perioadele care urmează. Acesta este denumit principiul
dezvoltării și face de asemenea referire la faptul că procesul emoțional nu este identic
pentru diferitele stadii de dezvoltare, subiect discutat în detaliu în Capitolele 4,
8 și 9.
4. Procesul emoțional are un caracter distinct pentru fiecare emoție. Acest
postulat, denumit principiul specificității, se referă la aspectul deja menționat: faptul
că unul dintre obiectivele majore ale unei teorii a emoției este de a genera subteorii
care să explice detaliat procesele implicate în fiecare emoție particulară — de
exemplu, furie, anxietate, mândrie (vezi Partea a IlI-a, Capitolele 6 și 7). Principiul
specificității are la bază un alt principiu descris în continuare, la punctul 5.
5. Ideea centrală majoră a teoriei o constituie principiul semnificației relaționale,
ce va fi detaliat în Partea a II-a, Capitolele 3 și 4, iar aplicările ulterioare ale acestuia
la emoțiile particulare se regăsesc în Partea a IlI-a, respectiv în capitolele privind
dezvoltarea individuală, incluse în Partea a FV-a. Conform acestui principiu, fiecărei
emoții îi corespunde o semnificație relațională unică, clar definită. Ea este exprimată
ca tema relațională centrală a fiecărei emoții particulare și sintetizează aspectele
favorabile și defavorabile caracteristice fiecărei relații individ-mediu. Semnificația
emoțională atribuită acestor relații este rezultatul procesului de evaluare, care
îndeplinește rolul de construct teoretic central.

Procesul de evaluare implică în diferite grade un set de componente cogni-

tiv-decizionale cu rol în crearea tiparelor evaluative distincte pentru fiecare emo­
ție în parte; trei dintre acestea, cele principale, se referă la bazele motivaționale

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

66 ale interacțiunii adaptative; celelalte trei, cele secundare, au în vedere posibilitățile
adaptative și expectațiile individuale în legătură cu experiența. Componentele
procesului de evalare primară vizează relevanța experienței pentru scopuri,
congruența sau incongruența acesteia în raport cu scopurile și gradul de implicare
al eului. Cele secundare se referă la învinuire sau laudă, la potențialul adaptativ
și la expectațiile față de viitor. Fiecare emoție individuală se distinge printr-un
tipar specific de combinare a componentelor la nivelul proceselor de evaluare
primară, respectiv secundară. Adaptarea deține, de asemenea, un rol important în
semnificația subiectivă atribuită relației cu mediul, influențând procesul de
evaluare, astfel că pe bază de feedback este generată o nouă emoție.
Procesul de evaluare și cel adaptativ sunt rezultatele influenței combinate a
variabilelor de personalitate și a celor de mediu, care se unifică la nivelul relației
individ-mediu; această relație presupune un nou nivel al analizei teoretice, pe
care am. denumit-o semnificație relațională; semnificația atribuită se bazează pe
importanța experienței pentru starea de bine. Ea depinde de gradul în care con­
dițiile de mediu corespund cu convingerile și scopurile individuale. Sarcina
evaluării este de a integra cele două seturi de variabile antecedente — personali­
tatea și mediul — într-o semnificație relațională fundamentată pe relevanța
experienței pentru starea de bine. Putem înțelege răspunsul emoțional ca fiind o
construcție subiectivă asupra unei experiențe, prin prisma intereselor și adaptării
individuale.
Atunci când semnificația individuală atribuită experienței implică un preju­
diciu sau un beneficiu, este generată o emoție care include o tendință înnăscută de
a acționa, care furnizează baza pentru o activitate fiziologică distinctă, specifică
fiecărei emoții. Procesul adaptativ care poate fi în concordanță sau în opoziție cu
tendința de a acționa, astfel că o poate subordona sau inhiba, prezintă o com­
ponentă psihologică mai accentuată de intenționalitate, decizie și planificare,
determinând acțiunile și tiparele fiziologice.
Pentru a sintetiza modul de organizare a cărții, în Partea a Il-a, Capitolul 3,
voi descrie detaliat relațiile individ-mediu, temele relaționale centrale, procesele
de adaptare și bazele motivaționale ale acestora. Capitolul 4 se referă la modali­
tățile de generare a semnificației și la evaluările inconștiente. în Capitolul 5 sunt
cuprinse aspecte referitoare la cauzalitate.
în Partea a IlI-a, Capitolul 6, voi trata subiectul incongruenței în raport cu
scopurile (de unde și emoțiile negative), iar în Capitolul 7 voi discuta atât con­
gruența în raport cu scopurile, sau altfel spus, emoțiile pozitive, cât și emoțiile
problematice.
Partea a IV-a, Capitolul 8, are ca temă diferențele individuale datorate proce­
sului dezvoltării emoționale, iar Capitolul 9 se axează pe influența socială, inclusiv
rolul culturii și al structurii sociale în modelarea emoțiilor.
Partea a V-a se referă parțial la emoție considerată ca variabilă independentă.
Efectele emoției asupra sănătății sunt discutate în Capitolele 10 și 11, unde
subliniez implicațiile pe care sistemul teoretic propus le are asupra a trei domenii
practice — cercetarea, evaluarea, respectiv tratamentul și prevenția.

RICHARD S. LAZARUS
 67
Rezumat
Importanța teoretică a emoției a fost minimalizată în psihologie până în anii
'60, care au marcat o decadă al cărei specific este dat de dezvoltarea neobehavio-
rismului și a teoriilor învățării sociale, dar și de orientarea în direcția cogniti-
vismului și creșterea interesului pentru teoriile sistemice. Emoția se distinge de
toate celelalte concepte din gândirea psihologică prin caracterul său integrativ,
organizator-sistemic, astfel că subsumează la nivelul unei configurații complexe
conceptul de stres psihologic și gestionarea acestuia, alături de motivație, cogniție
și adaptare. Teoria emoției are ca element central relația dintre un individ și
mediu, punând un accent mai redus pe tratarea separată a caracteristicilor
individuale și a celor de mediu.
Emoția este tratată în mod diferit, în funcție de cele patru abordări majore —
individuală, observațională, socială și cea a speciilor biologice — toate acestea
având o importanță fundamentală pentru o înțelegere aprofundată a emoțiilor.
Emoțiile constituie experiențe individuale, care prin intermediul comunicărilor
deliberate sau întâmplătoare pot fi înțelese de cei aflați în postura de observatori;
emoțiile reprezintă o sursă valoroasă de informații cu privire la indivizi și la felul
în care aceștia reușesc să se adapteze la mediu. Societatea generează tipare
comportamentale și atitudinale, care la nivel individual vor modela emoțiile și
manifestările acestora. Moștenirea biologică constituie un alt factor cu rol de
modelare a procesului emoțional. Obiectivul pe care trebuie să îl îndeplinească o
teorie a emoției vizează integrarea celor două perspective, socială și biologică, în
scopul înțelegerii aspectelor funcționale specifice emoției.
Cadrul de apariție și manifestare a emoțiilor îl constituie relația individ-me-
diu, iar unitatea de bază a analizei o reprezintă interacțiunea adaptativă (adaptational
encounter). Una dintre problemele importante la care trebuie să răspundă teoria
se referă la stabilirea limitelor experienței, deopotrivă a celor orizontale și
verticale, acestea din urmă ținând de domeniul psihologiei abisale și de instanța
inconștientă a psihicului. Conceptul de echivalență funcțională propune un
principiu motivațional prin care se încearcă determinarea interesului prezent în
interacțiunea adaptativă la nivel individual, interes exprimat sub formă de scopuri
a căror semnificație se modifică pe măsura desfășurării experienței sau atunci
când condițiile acesteia se schimbă. Afectele sunt rezultatul unor interese specifice
asociate experiențelor, în timp ce dispozițiile implică aspecte mai generale refe­
ritoare la experiențele de viață și parcursul existențial. Modul cum individul
evaluează importanța unei experiențe sau viața în general constituie factorul de
bază în producerea emoțiilor.
Capitolul 1 se încheie cu examinarea obiectivelor majore ce trebuie îndeplinite
de o teorie cognitiv-motivațional-relațională, la care se adaugă principalele
aspecte pe care aceasta ar trebui să le ia în considerare, inclusiv definirea emoției,
în cadrul obiectivelor urmărite sunt vizate două aspecte: (1) elaborarea unor
formulări asupra emoției privită ca fenomen general, prin care se urmărește atât
descrierea procesualității, cât și variabilele definitorii; (2) generarea unor noi

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

68 formulări în acord cu teoria generală, în forma unor subteorii distincte, aplicabile
unor emoții specifice de tipul furiei, anxietății, mândriei.
în primul caz, emoția va fi considerată ca variabilă dependentă și se încearcă
determinarea factorilor declanșatori ai acesteia. Este însă la fel de important ca
emoția să fie privită și ca variabilă independentă, caz în care vor fi examinate
efectele pe care aceasta le determină la nivelul funcționării sociale asupra stării
de bine și a sănătății somatice (vezi Capitolul 10).
înainte de a începe discutarea propriu-zisă a teoriei cognitiv-motivațio-
nal-relaționale, prezentată în Partea a Il-a, este necesară lămurirea aspectelor
controversate care țin de cercetarea, măsurarea și clasificarea emoțiilor, în scopul
alegerii acelor emoții specifice care vor fi analizate ulterior. Voi aborda aceste
subiecte în Capitolul 2.

RICHARD S. LAZARUS
2

Aspecte controversate specifice

cercetării, clasificării și măsurării

Acest capitol, ca și cel anterior, precede prezentarea teoretică realizată în Partea

a Il-a. Obiectivul urmărit vizează explorarea acelor aspecte care fac ca cercetarea,
măsurarea și clasificarea emoțiilor să constituie un demers atât de dificil și provo­
cator. Am convingerea că o cercetare adecvată trebuie să se bazeze pe o teorie
care identifică principalele întrebări de cercetare și promovează strategii de
investigare și măsurare coerente; între strategiile teoretice și cele de cercetare
există o relație de interdependență. Multe dintre cercetările considerate ca
neavând o bază teoretică pornesc în realitate de la ipoteze implicite asupra emo­
ției, care chiar dacă nu au făcut obiectul unor enunțuri formale, au totuși valoarea
de propoziții teoretice inițiale referitoare la noțiuni cauzale, idei intuitive legate
de funcționarea procesului și raționamente inițiale cu un caracter teoretic și
metodologic. Ideea pe care se fundamentează următoarele formulări susține că
în absența unui construct teoretic nu este posibilă rezolvarea acelor aspecte
fundamentale care țin de clasificare și măsurare, de care depinde o cercetare
sistematică.
Voi discuta în continuare cinci aspecte cu caracter general: variabilele
emoției; ce sunt emoțiile; emoțiile, categorii sau dimensiuni; cercetarea și teoria
actuală privitoare la caracteristicile universale ale răspunsului emoțional, cu
accent pe expresiile faciale și tiparele de răspuns nervos autonom; și o
distincție — promovată cu precădere de perspectiva filogenetică — între
emoțiile primare și cele secundare. Voi încheia capitolul cu propunerea unui
sistem de clasificare a emoțiilor, cu aplicabilitate practică, pe care se vor fun­
damenta analizele teoretice prezentate în Partea a II-a și discuția referitoare la
emoțiile specifice din Partea a IlI-a.

Variabilele emoției
Un număr de variabile specifice, ca de exemplu, acțiunile motorii, modificările
fiziologice și stările subiective sunt reunite funcțional la nivelul unor categorii
emoționale globale. Conceptele globale iau naștere din interpretarea microobser-
vațiilor periferice — de pildă, o acțiune sau o modificare fiziologică sunt consi­
derate ca aspecte ale unui proces integrativ principal, cum este emoția. A vorbi

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

70 despre acestea ca reprezentând caracteristici ale emoției are valoarea unei
interpretări — sau, altfel spus, aceea de inferență teoretică. Doar o parte dintre
variabilele specifice sunt direct observabile, în timp ce altele sunt neobservabile,
astfel că este necesară o privire mai atentă asupra acestor variabile și a inferențelor
interpretative prin care se ajunge la tratarea lor ca fenomene emoționale globale.
Există patru clase de variabile observabile relevante pentru emoție:
1. Acțiunile, de tipul atacului, evitării, apropierii sau îndepărtării de un loc sau
o persoană, plânsul, grimasele, adoptarea unei posturi corporale specifice alcă­
tuiesc o primă clasă de variabile observabile. O parte dintre acțiuni, cum sunt
expresiile faciale, pot fi calificate ca voliționale sau instrumentale atunci când sunt
realizate în scopul obținerii unui efect social, însă aceleași acțiuni sunt alteori
considerate ca având doar un rol expresiv, fiind rezultatul unor procese involun­
tare. Oricare dintre presupuneri constituie în realitate o interpretare, fapt pentru
care este extrem de important ca aceasta să fie diferențiată de simpla observare.
Atunci când adăugăm termenul instrumental sau expresiv în fața celui de
acțiune, o astfel de juxtapunere presupune existența unui scop sau funcții pentru
a căror realizare este inițiată acțiunea instrumentală. Chiar și evitarea, în legătură
cu care se poate spune că este o acțiune observabilă, implică o intenționalitate,
întrucât termenul de evitare sugerează că scopul acțiunii este de a-1 îndepărta pe
individ de un obiect sau o persoană. Prin urmare, când vorbim despre evitare
înseamnă că facem o inferență asupra unui proces neobservabil a cărei realitate
trebuie probată. în concluzie, fenomenele acționale constituie variabile obser­
vabile, însă clasificarea acestora ca având o bază motivațională sau una expresivă,
ori a le considera ca derivați sau indicatori ai procesului emoțional constituie un
demers interpretativ ce necesită existența unei teorii. Astfel de interpretări sunt
permise; însă este importantă specificarea bazei lor teoretice.
2. Reacțiile fiziologice, ca de exemplu activitatea sistemului nervos autonom
(vegetativ) și efectele acesteia asupra organelor periferice, activitatea cerebrală și
secrețiile hormonale constituie a doua clasă de variabile observabile. Acestea sunt
uneori fenomene emoționale, însă pot avea și un caracter nonemoțional atunci
când reprezintă doar ajustări homeostatice determinate de un efort sau de o
activitate fizică, așa cum se întâmplă când pulsul este accelerat datorită modifi­
cărilor survenite în mediul fizic sau ca rezultat al solicitărilor neurologice și
metabolice necesare activității motorii. Chiar dacă o parte dintre aceste variabile
pot fi observate fără dispozitive speciale, cum este cazul înroșirii sau palorii
faciale, instrumentele sofisticate existente în prezent le permit cercetătorilor o
măsurare suficient de precisă pentru numeroase reacții fiziologice în vederea
studierii sistematice a rolului funcțional îndeplinit de acestea în cadrul procesului
emoțional. Distincția anterioară între variabilele specifice (observabile) și cele
interpretative considerate ca fenomene globale este valabilă și în acest caz. Altfel
spus, atunci când vorbim despre o reacție fiziologică ca fenomen emoțional, facem
deja o interpretare.
3. Relatările indivizilor referitoare la propriile emoții ca furia, anxietatea sau
mândria ori negarea acestora descriu factorii declanșatori ai emoțiilor trăite sau
pot indica scopurile urmărite ori convingerile care determină astfel de reacții —

RICHARD S. LAZARUS
formând cea de a treia clasă de variabile observabile. Acestea constituie o sursă 71
de informație deosebit de valoroasă privitoare la emoțiile umane, întrucât infor­
mațiile obținute pe această cale nu sunt întotdeauna observabile din alte surse.
Există dezbateri constante în rândul sociologilor, în legătură cu validitatea
relatărilor individuale, având în vedere că ele pot fi supuse distorsiunilor din
dorința individului de a se prezenta într-o lumină favorabilă, a interpretării greșite
a situațiilor sau din nevoia de autoamăgire. Cu toate acestea, relatările în sine pot
fi considerate ca variabile observabile și interpretate în contextul altor date. Faptul
că sursele de date sunt supuse unor inferențe interpretative este valabil indiferent
de natura acestora, astfel că nu constituie o trăsătură exclusivă a relatărilor verbale
ca surse de informație asupra procesului emoțional. Așa cum am subliniat
anterior, interpretarea acțiunilor și a activității fiziologice ca fenomene emoționale
este, de asemenea, rezultatul unei inferențe teoretice, iar astfel de fenomene sunt
la fel de dificil de analizat statistic precum sunt și relatările indivizilor cu privire
la propriile experiențe și înțelegeri.
4. Factorii de mediu și contextele de manifestare ale acestora, inclusiv cei sociali,
culturali și fiziologici care determină apariția unei emoții constituie cea de a patra
categorie de variabile observabile. Cu toate acestea, atunci când facem referire la
variabilele structurii sociale și semnificațiile culturale, precum și la provocările
relaționale și solicitările, constrângerile sau resursele mediului, considerate ca
variabile ale fenomenului emoțional, nu mai putem vorbi despre o simplă
observare a acestora, ci despre inferențe cu caracter interpretativ și teoretic.
Spre exemplu, atunci când afirmăm că o reacție individuală apare ca răspuns
la un afront social, nu putem ști cu certitudine din ce motiv individul s-a simțit
lezat; sau dacă un eveniment îi trezește acestuia anxietate, este dificil de identificat
ce anume este considerat ca amenințător și de ce, având în vedere că alți indivizi
nu ar fi răspuns la același eveniment într-un mod similar; iar atunci când vorbim
de interpretarea unui rol social individual cum este cel patern, matern sau infantil,
nu este suficientă o definire a rolului respectiv doar din perspectiva socială,
întrucât conotația subiectivă individuală atașată acestuia ar putea să difere destul
de mult.
îngăduiți-mi să sintetizez principalele aspecte discutate anterior. în lipsa
unui cadru și a unei interpretări adecvate, niciunul dintre fenomenele specifice
ale emoției nu poate fi considerat în sine ca fiind emoțional, deoarece toate înde­
plinesc și funcții nonemoționale. Acțiunile pot avea un caracter emoțional sau nu.
Același lucru este valabil și pentru activitatea fiziologică. Indivizii pot nega verbal
trăirea unei emoții, chiar dacă în realitate se simt furioși, înspăimântați, vinovați,
mândri etc.; pe de altă parte, ei pot relata astfel de emoții fără ca acestea să existe
în realitate. în concluzie, indivizii sunt adesea expuși influenței factorilor și
contextelor externe, ceea ce de regulă le generează emoții, însă este posibil și ca
reacțiile emoționale să nu se producă sau să nu fie cele așteptate; pe de altă parte,
expunerea indivizilor la experiențe care din punct de vedere normativ sunt
considerate ca nonemoționale le poate produce acestora emoții intense.
Cu toate că existența unei emoții poate fi dedusă în baza caracteristicilor sale
observabile, iar în viața cotidiană facem în mod constant presupuneri adecvate

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

72 cu privire la emoții, a descrie o emoție înseamnă a face o judecată teoretică asupra
unui construct ipotetic extrem de complex, o configurație organizată, formată din
numeroase variabile și procese. Acesta este principalul motiv în virtutea căruia
emoțiile sunt atât de dificil de studiat din punct de vedere științific. Soluția la o
astfel de problemă nu constă în ignorarea emoțiilor sau restrângerea cercetării
lor, așa cum se proceda în trecut, ci în îmbinarea riguroasă a analizelor con­
ceptuale cu cele empirice în vederea atingerii unui nivel mai înalt de înțelegere
și teoretizare.
Există cinci clase de variabile neobservabile relevante pentru emoție:

1. Tendințele de a acționa sunt considerate variabile neobservabile, întrucât fac

referire la impulsuri individuale care pot sau nu avea ca finalitate o acțiune, sau
pot să nu fie recunoscute de către individ (deși probabil că ne așteptăm să găsim
indicii ale manifestării acestora în baza măsurării unor valori crescute ale tensiunii
musculare).
2. Experiențele emoționale subiective (adesea denumite ca afecte) — să spunem,
furia, anxietatea, mândria etc. — care în mod normal nu sunt observabile, însă pot
fi deduse datorită existenței unor indicii observabile și în baza relatărilor verbale
făcute de individul care trăiește experiența.
3. Relațiile individ-mediu, care presupun inferențe privind legătura funcțională
stabilită între un individ cu propriile motivații și convingeri, și setul complex de
solicitări, constrângeri și resurse aparținând mediului. Aceste două subsisteme
complexe — individul și mediul —, deși includ variabile observabile, reprezintă totuși
niște constructe teoretice, fapt evident în inferențele referitoare la structurile și
procesele care descriu personalitatea și mediul. Afirmațiile cu privire la aceste
subsisteme au deopotrivă un caracter interpretativ.
4. Procesele adaptative, deși sunt exprimate frecvent ca acțiuni sau conținuturi
psihice care pot fi relatate, reprezintă deopotrivă inferențe globale complexe în
legătură cu care se presupune că influențează emoțiile datorită efectelor produse
asupra evaluării. Termenul de strategie utilizat adesea când se vorbește despre
adaptare implică o acțiune intenționată, probabil organizată și planificată.
5. Procesele de evaluare, considerate ca fiind constructul central al oricărei teorii
cognitiv-motivațional-relaționale a emoției, pot fi înțelese doar pe baza unor astfel
de inferențe.

Fenomenele identificate anterior, atât cele observabile, cât și cele neobservabile,

constituie fundamentele a ceea ce am. denumit sistem sau proces emoțional. Ideile
principale descrise la punctele 3,4 și 5 vor fi dezvoltate în detaliu în Partea a Il-a.

Ce sunt emoțiile?
Alegerea „emoțiilor" care ar trebui să facă obiectul formulărilor teoretice,
comparativ cu cele care nu se încadrează în această categorie, constituie o sarcină
dificilă în condițiile absenței unui set adecvat de aserțiuni teoretice referitoare la

RICHARD S. LAZARUS
modul de funcționare a acestui proces. Cu toate că voi emite numeroase pro- 73
puneri teoretice care vor suscita cu siguranță dezbateri intense, obiectivul
principal al discutării acestora constă în explorarea argumentelor logice pe care
se bazează clasificarea și măsurarea, pentru ca în final să elaborez un sistem de
clasificare cu aplicabilitate teoretică. Voi face referire la cinci aspecte subordonate
acestui scop: limbajul emoțiilor; trei distincții (între stările emoționale și trăsături;
între afecte, dispoziții și psihopatologie; și cea între reflexele senzorio-motorii,
impulsurile fiziologice și emoții); voi ridica întrebarea dacă activitatea fiziologică
poate fi considerată ca un atribut esențial al emoției.

Limbajul emoțiilor
Majoritatea autorilor sunt de acord că numeroase cuvinte nu ar trebui consi­
derate ca făcând parte din vocabularul emoțional. Ortony, Clore și Foss (1987;
vezi și Clore, Ortony & Foss, 1987; Johnson-Laird & Oatley, 1989; și Ortony &
Clore, 1981, 1989) au depus recent eforturi cu adevărat sistematice în vederea
„restrângerii lexiconulului emoțional", după cum se exprimau autorii. Pentru
ilustrarea acestei perspective, voi cita o declarație recentă (Ortony, Clore & Foss,
1987, p. 344):

Cuvinte ca „furios", „temător" și „îndurerat" denotă stări emoționale. Pe de

altă parte, considerăm că cele de genul „înlăcrimat", „suicidal", „violent",
„plângăcios" și „îmbujorat" ce altădată erau calificate ca fiind foarte „emoționale"...
nu denotă emoții, în ciuda legăturilor evidente cu astfel de trăiri. Prin urmare,
având în vedere că termeni ca „înlăcrimat", „violent" și „îmbujorat" nu sunt
considerați ca descriind emoții, atunci pe ce considerente subiecții... le-au clasificat
ca atare? O explicație posibilă ar fi că aceștia nu făceau distincție între a te referi la
o emoție și a folosi cuvinte cu o încărcătură emoțională, răspunzând probabil ca
atare la termenii cu puternice conotații emoționale de tipul „îmbujorării" ca și cum
emoția ar fi fost prezentă.

Voi dezbate acest subiect la sfârșitul capitolului, unde prezint o propunere de

clasificare a emoțiilor. Atunci voi discuta despre tipurile de răspunsuri nonemo-
ționale care adesea sunt considerate emoții. O explicație posibilă pentru confuziile
lingvistice și conceptuale privitoare la ceea ce este sau nu o emoție constă în faptul
că anumiți termeni referitori la acțiuni și reacții sunt considerați în mod inadecvat
ca descriptori emoționali, fără a se ține seamă și de alte aspecte esențiale ale
procesului emoțional (ca de exemplu, semnificațiile individuale și caracterul
organizat al activităților). O componentă emoțională, ca de pildă violența, nu
poate fi separată de o alta — să spunem, starea de amărăciune — fără a da naștere
la ambiguitate; violența privită ca strategie adaptativă individuală sau ca politică
socială nu are în mod necesar conotația de furie sau ură pentru cei care o
manifestă.

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

74 Mă îndoiesc, de pildă, că individul care acționează comutatorul scaunului
electric este în mod necesar furios, chiar dacă acest lucru ar putea fi adevărat. Este
posibil ca el să se fi „detașat psihic" într-o așa măsură, după cum afirma
Hochschild (1979), încât să considere actul ca pe o rutină profesională sau poate
că ostilitatea înnăscută și plăcerea de a ucide l-au determinat de la bun început
să aleagă profesia respectivă. Fără mai multe informații, nu putem afirma cu
certitudine acest lucru.
Ortony, Clore și colaboratorii acestora au elaborat pe baza studiilor întreprinse
o structură ierarhică a lexiconului emoțional, operând într-o primă etapă dife­
rențierea termenilor care desemnează factorii interni de cei referitori la factorii
externi. Aceștia din urmă au fost excluși, întrucât în accepțiunea tradițională se
considera că emoțiile sunt determinate exclusiv de factori interni. în continuare,
a fost făcută o delimitare a factorilor interni cu origine psihică de cei de o altă
natură (de ex., fiziologici sau care țin de constituția fizică). în mod evident,
termenii care nu făceau referire la factorii psihici au fost eliminați, astfel că în final
cercetătorii au obținut un grup restrâns de cuvinte emoționale care pun accent pe
afect, comportament și cogniție.
Prin urmare, din perspectiva acestor cercetători emoțiile reprezintă experiențe
interne de natură psihică și afectivă, astfel că sensul lor a fost restrâns la cel de
stări afective considerate individual sau în combinație cu acțiuni și conținuturi
mentale. Stările pur afective erau descrise prin termeni ca fericit; cele afec-
tiv-comportamentale ilustrate de termenul voios; iar stările afectiv-cognitive prin
cuvântul încrezător. în categoria stărilor nonafective au fost incluse cele cogni-
tiv-comportamentale lipsite de conotații afective, descrise de exemplu de cuvântul
grijuliu, precum și cele pur cognitive, descrise prin expresia sigur pe sine.
Termenul intern, în accepțiunea autorilor, se referă la faptul că emoțiile
constituie în esență experiențe psihologice. în Capitolul 3 cititorul va constata că,
după opinia mea, emoțiile sunt deopotrivă fenomene relaționale și interne pentru
că este necesar să acordăm atenție și factorilor externi. Această diferență este clar
ilustrată de comentariul făcut de Rivera și Grinkis (1986, pp. 351-352), chiar dacă
într-o manieră radicală:

Majoritatea teoriilor au abordat emoțiile ca fiind stări interne... Dacă această

perspectivă este adecvată, ar trebui să fim în măsură să demonstrăm că „trăirea"
specifică diferitelor emoții ar putea avea legătură cu modul diferit de a relaționa al
individului cu semenii. Și vom fi probabil în măsură să arătăm că termenii care
definesc emoții distincte nu se referă în principal la expresiile faciale particulare
sau la gradul de plăcere/neplăcere, pasivitate/activitate al trăirii, ci exprimă
modurile diferite în care individul relaționează cu celălalt.

RICHARD S. LAZARUS
Emoțiile ca stări și trăsături 75

O trăsătură emoțională se referă la o caracteristică individuală, astfel că aceasta

nu desemnează o emoție, ci o dispoziție sau tendință de a avea o anumită reacție
emoțională. Atunci când afirmăm că un individ este coleric (sau mândru ori
afectuos) nu descriem o experiență sau o interacțiune emoțională a acestuia;
individul coleric nu este întotdeauna astfel, ci are tendința de a reacționa mai des
în acest mod, și cu precădere în anumite condiții particulare. Pe de altă parte, o
stare emoțională constituie o reacție trecătoare la interacțiuni specifice avute cu
mediul, a cărei durată de manifestare depinde de factori particulari. Când ne
referim la o trăsătură emoțională, vom afirma că individul este coleric; atunci
când vorbim despre stare, spunem că acesta se simte sau reacționează cu furie
într-o situație dată sau la un anumit moment.
Conceptul de trăsătură emoțională (ca opus celui de stare) este similar ca sens
cu conceptul tradițional de simțire sau atitudine, care, din aceleași considerente,
nu este o emoție, ci o dispoziție de a reacționa cu o anumită emoție. Atunci când
cineva ne displace, avem o tendință mai mare de a resimți furie la adresa acestuia
comparativ cu un alt individ. Generarea unei emoții în cadrul interacțiunii cu
celălalt presupune activarea unui sentiment sau a unei atitudini în raport cu acel
individ la un nivel real sau imaginar; furia incipientă are nevoie de o provocare
pentru a deveni manifestă, chiar și una minoră cum este simpla prezență sau
amintire a persoanei în legătură cu care a apărut anterior. Din moment ce aceiași
termeni — anxios, mândru, invidios etc. — sunt folosiți atât pentru a ne referi la o
trăsătură, cât și la o stare emoțională, este nevoie să specificăm modul în care
utilizăm limbajul referitor la emoții. A spune că un individ se simte mândru nu
este același lucru cu a afirma că acesta este o persoană mândră în general, după
cum au precizat în mod repetat Ortony, Clore și colaboratorii.
între stările și trăsăturile emoționale există în realitate o relație de strânsă
dependență, cele dintâi (de prim-plan) fiind determinate de un context specific,
pe când cele de pe urmă (de fundal) influențează activarea primelor. Atunci când
facem referire la o stare emoțională, vom presupune existența unui anumit grad
de instabilitate a reacției (variabilitate); aceasta apare doar în anumite contexte,
în cazul unei trăsături, reacția va fi una mai stabilă, nefiind influențată de
modificarea contextului (consistență). Trăsătura emoțională se referă la un aspect
esențial al personalității, care determină starea emoțională sau o generează mai
des ori mai intens decât în cazul altor indivizi.
Prin urmare, stările și trăsăturile emoționale reprezintă două aspecte ale
aceluiași fenomen; atunci când trăirea afectivă se caracterizează prin stabilitate
accentuată, vorbim despre o trăsătură emoțională, și nu despre existența unei
stări; însă dacă aceasta variază, vom face referire la o stare emoțională. în
psihoterapie sunt vizate în principal acele trăsături emoționale care provoacă
neplăcere (Lazarus, 1989a) cu scopul de a ameliora disfuncționalitățile cronice și
suferința emoțională produsă de acestea. Voi trata pe larg acest subiect în
Capitolul 11.

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

76 Afectele, dispozițiile și psihopatologia
în mod convențional, în cadrul discuțiilor referitoare la emoții se face o
distincție între afecte (emoțiile-șoc) și dispoziții. Ambele constituie categorii
emoționale. O astfel de diferențiere va face parțial referire la ceea ce descriam în
Capitolul 1 privitor la aspectele centrale și limitele interacțiunilor adaptative.
Dispozițiile (moods) sunt de regulă descrise prin termeni foarte generali, ca de
exemplu fericit, bucuros, vesel sau lipsit de griji, suspicios, excitat, iritabil, ostil-agresiv
sau melancolic-depresiv.
Cu toate că „trăirea" în cazul unui afect (acute emotion) diferă semnificativ
față de cea implicată în dispoziție, o clasificare operațională adecvată a acestora
ridică o serie de probleme. Ekman (1984, p. 333) sugerează la fel ca numeroși
alți autori că „dispozițiile au o durată de manifestare mai lungă, comparativ cu
afectele". însă clasificarea acestora doar pe criteriul duratei în baza căruia
afirmăm că dispozițiile se caracterizează printr-o durată și stabilitate mai
mare comparativ cu afectele nu ține cont de faptul că unele dispoziții au o durată
relativ scurtă și o determinare contextuală, ceea ce le conferă un caracter
discontinuu.
A considera, așa cum se întâmplă frecvent, că durata sau recurența unei emoții
indică în mod necesar existența unei trăsături de personalitate sau a unei anumite
dispoziții către o anumită reacție afectivă, cred că reprezintă o abordare riscantă.
Unii indivizi tind Într-adevăr să fie mai melancolici sau mai veseli, însă la
majoritatea oamenilor se întâlnesc ambele tipuri de stări, astfel că ar fi eronat să
sugerăm că dispozițiile au întotdeauna un caracter înnăscut, la fel ca trăsăturile
de personalitate, aspect ce le deosebește de afecte. Atunci când afirmăm că un
individ are o dispoziție iritabilă sau ostilă, nu facem neapărat referire la o trăsă­
tură a personalității acestuia, ci mai curând la o tendință marcantă de a manifesta
furie atunci când se află într-o dispoziție de iritare sau ostilitate — tendință
intraindividuală care diferă considerabil de trăsătura de personalitate și care îi
determină individului dispoziția irascibilă.
Această confuzie frecventă între dispoziția ce ține de personalitate și cea de
moment sau contextuală a fost menționată anterior atunci când am discutat perspec­
tivele interindividuale și intraindividuale adoptate în cadrul cercetării emoției.
Sunt de părere că dispoziția ar trebui considerată ca stare afectivă, chiar și atunci
când îl predispune pe individ să reacționeze prin manifestarea unui anume afect.
Considerarea dispoziției ca stare afectivă presupune descrierea naturii acesteia și
a factorilor declanșatori. Pentru ca aceasta să fie privită ca trăsătură de perso­
nalitate, este nevoie de cu totul alte criterii.
Descrierea dispozițiilor ca având un caracter mai vag și independent de
stimulii contextuali, ceea ce le opune față de afecte, ar putea constitui o clasificare
mai adecvată. Majoritatea dispozițiilor nu par să aibă o legătură clară cu un singur
obiect sau scop urmărit în cadrul interacțiunii adaptative, fiind opuse stărilor de
furie sau de frică intensă. Pentru a cita bine cunoscuta distincție făcută de Hume,
când spunem despre cineva că este melancolic ori voios, este adesea dificilă

RICHARD S. LAZARUS
identificarea unui obiect specific (cum ar fi obiectul furiei) sau a unui factor cauzal 77
al stării respective (cum este acțiunea ce provoacă furia manifestă).
Propun ipoteza că dispozițiile au de-a face cu orizontul mai larg al vieții, în
raport cu care individul se simte afectat sau detașat și poate avea trăiri pozitive
sau negative. Atunci când suntem mulțumiți de viață în general, acest sentiment
pozitiv nu este în mod necesar legat de vreun eveniment specific, cu toate că dacă
suntem întrebați, desemnăm uneori un astfel de eveniment. Când par să
predomine experiențele negative, ne vom simți triști sau depresivi fără ca aceste
stări să fie neapărat asociate unui eveniment specific (vezi discuția din Capito­
lul 6 cu privire la tristețe ca afect versus dispoziție). O dispoziție plăcută sau
neplăcută, fie că aceasta e provocată sau nu de un stimul precis, depinde de felul
în care individul reușește să-și gestioneze viața la nivel global.
Oricum, tind să interpretez deopotrivă dispozițiile și afectele (emoțiile-șoc) ca
fiind reacții determinate de modul cum individul evaluează relațiile sale cu
mediul; dispozițiile se referă la contextul mai larg, universal al aspectelor exis­
tențiale, în timp ce afectele vizează un interes imediat, un scop specific și relativ
restrâns urmărit în cadrul interacțiunii adaptative avute cu mediul. Dacă rezul­
tatul unei astfel de interacțiuni vine să ne întărească unele convingeri generale
ca, de exemplu, aceea că ne ducem existența inadecvat sau că oamenii sunt în
esență răi, iar viața este haotică și lipsită de sens ori că destinul ne este potrivnic,
dispoziția este predominant negativă; alternativ, atunci când simțim că viața are
un curs favorabil •— avem o părere bună despre propria persoană, dublată de
încrederea în forțele proprii, ne simțim iubiți și apreciați și avem credința că
oamenii sunt în esență buni, iar viața are un sens și un parcurs, sau altfel spus că
destinul ne este favorabil — dispoziția are o tonalitate pozitivă. Cu toate că
orizontul temporal și probabil natura scopului urmărit diferă, atât afectele, cât și
dispozițiile constituie reacții determinate de evaluările referitoare la propria „stare
de bine". (Vezi și Mayer, Salovey, Gomberg-Kaufman & Blarney, 1991.)
Heidegger a evidențiat dimensiunea existențială a relației individ-mediu, în
cadrul discuțiilor referitoare la dispoziții, pe care le tratează într-o manieră
asemănătoare celei adoptate de mine. Autorul german consideră că dispozițiile
își au originile în atitudinea individului cu privire la viață în general. Referitor la
acest aspect, traducătorul lui Heidegger, Guignon (1984, p. 231), scria:

A fi uman, în sensul sugerat de termenul Dasein [utilizat de Heiddeger],

presupune să exiști „aici" [în lume], adoptând și afirmând o poziție cu privire la
propriul parcurs existențial, și fiind angajat în mod activ în situațiile cotidiene, fără
a pierde însă din vedere aspectele existențiale decisive. Ceea ce caracterizează
existența umană în esența sa nu este relația dintre minte și corp, ci felul concret de
a „exista" într-o lume. Cel mai firesc mijloc de care individul dispune pentru a se
descoperi pe sine este descris ca „fapt-de-a-fi-în-lume", unde termenul „lume" nu
se referă la universul studiat de fizică, ci mai curând la un domeniu existențial
într-un sens asemănător celui de „lume academică" sau „lume a teatrului". A să­
lășlui „în" această lume nu este asemănător existenței unui creion „aflat" într-un

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

78 sertar; se referă mai curând la a fi angajat sau implicat activ în ceva, ca de exemplu
„pasiunea" pentru astrologie.

Deși e riscant să te bazezi pe dihotomii, e greu de spus care tip de reacție,

dispoziția sau afectul, deține o importanță mai mare în economia vieții psihice a
unei persoane. Oricum, din moment ce dispozițiile se referă la aspecte existențiale
mai generale și durabile din viața individului și la modul cum aceasta decurge,
iar afectele au de regulă o existență scurtă și evanescentă, îndrăznesc să afirm că
dispozițiile au o importanță transcendentală pentru economia psihică și modul
cum apreciem nivelul de adaptare atins. Atunci când suntem nemulțumiți de
viață în general, se poate ca această dispoziție generală să rămână neschimbată
chiar și în cazul unor experiențe pozitive. în mod analog, dacă dispoziția este în
general pozitivă, probabil pe fondul unor experiențe de viață benefice, este mai
puțin probabil ca evenimentele negative să ne producă un distres afectiv.
Există o tendință puternică în rândul nespecialiștilor de a echivala emoțiile și
dispozițiile cu psihopatologia. Presupun că acest lucru are legătură cu valorile
culturale. Deși indivizii cu o atitudine reținută și sociabilă, datorată reprimării
sentimentelor negative, pot avea brusc izbucniri de furie prin care să îi surprindă
pe ceilalți, emoțiile negative puternice au un impact mai mare asupra semenilor
și perturbă în mod evident relațiile sociale atunci când sunt intense sau recurente.
Să luăm în considerare, spre exemplu, ceea ce Thoits (1984, p. 233) afirmă cu
privire la distresul afectiv, considerat drept criteriul clinic principal pentru
psihopatologie:

Examinarea criteriilor de diagnostic pentru tulburările mentale indică faptul că

emoțiile sau manifestările afective „excesive", „bizare" și „inadecvate" sunt adesea
considerate ca simptome majore sau asociate tulburării. Aceste observații sugerează
că sentimentele inadecvate sau neplăcute și manifestările acestora joacă un rol
important în recunoașterea și încadrarea tulburării. Se pare că, cel puțin parțial,
evaluarea distresului afectiv și a patologiei se bazează pe existența unor abateri de
durată sau recurente de la normele referitoare la intensitatea trăirii și forma de
manifestare a acesteia. Prin urmare, patologia psihică ar putea fi reconceptualizată
în mod adecvat ca reprezentând o disturbare afectivă cu un caracter recurent sau
durabil ori, în formele cele mai grave, ca devianță afectivă.

Deși distresul afectiv constituie un criteriu important pentru psihopatologie,

atâta timp cât nu se asociază cu alte simptome, acesta nu prezintă în sine un
caracter patologic. Thoits face mai curând referire la devianța afectivă, însă în
lipsa unor informații suplimentare, analiza făcută de ea rămâne incompletă; este
necesară specificarea criteriilor în funcție de care devianța afectivă poate fi
considerată ca fiind patologică. Pentru a considera că tristețea (sau un alt tip de
distres afectiv) întâlnită frecvent în stările de doliu prezintă o dimensiune
patologică, terapeuții ar spune că aceasta trebuie să aibă un caracter prelungit, o
intensitate mare sau să producă disfuncționalități severe. Aceeași stare emoțională
este privită ca o reacție adecvată și utilă la o pierdere, atâta timp cât are o durată

RICHARD S. LAZARUS
limitată, un caracter realist și nu afectează grav funcționarea individului (cf. 79
Klinger, 1975).
în Capitolul 6, voi arăta că tristețea, spre deosebire de starea depresivă și cea
de doliu, reprezintă o emoție din două considerente. Primul se referă la faptul că
depresia este de regulă un compozit de mai multe emoții incluzând tristețe,
anxietate, furie și vinovăție. Astfel de emoții — sau dispoziții, după cum preferă
unii autori să le denumească — reflectă evaluări cu privire la pierderea irevocabilă
suferită, determinând succesiv apariția lipsei de speranță, a sentimentului de
amenințare existențială, de lezare personală și o neglijare a standardelor morale,
care în ansamblul lor ar putea fi considerate trăsăturile unei depresii majore. Și
în starea de doliu, individul trăiește o combinație complexă a acelorași emoții
amintite anterior. Cu toate că din punct de vedere logic nu ar exista o diferență
semnificativă între depresie și doliu, totuși, în cazul depresiei, tinde să fie mai
proeminentă reacția emoțională la pierderea suferită, în timp ce starea de doliu
se referă la efortul de a gestiona emoțional această pierdere. în al doilea rând,
astfel de stări și în mod particular cele depresive, în care pierderea suferită este
dificil de identificat, sunt cel mai adesea considerate de către specialiști și de cei
din afara domeniului ca semne distinctive ale existenței unei patologii.
Oricum, caracterul adaptativ sau normal al unei emoții nu are relevanță pentru
stabilirea statutului acesteia. Cele două aspecte nu trebuie confundate. Afirmațiile
cu privire la normalitate sau patologie reprezintă judecăți profesionale referitoare
la aspectele funcționale și disfuncționale ale proceselor emoționale și adaptative,
precum și la efectele acestora. Astfel de judecăți presupun deopotrivă standarde
comparative atât la nivel interindividual, cât și intraindividual. De exemplu,
putem face observația că un individ suferă de o depresie severă comparativ cu
alți indivizi (aspectul interindividual), dar că intensitatea acesteia s-a diminuat
față de un moment anterior (aspectul intraindividual).

Reflexele senzorio-motorii, impulsurile fiziologice și emoțiile

Este deosebit de important să se facă o diferențiere între reflexe, impulsuri
fiziologice și emoții (vezi și Smith & Lazarus, 1990). Cu toate că reflexele și
impulsurile fiziologice servesc, ca și emoțiile, drept funcții adaptative vitale în
supraviețuirea speciilor animale (inclusiv a celei umane), datorită cărora compor­
tamentele adaptative sunt ajustate la factorii de mediu, acestea nu constituie
emoții. Dacă ținem cont de faptul că emoțiile și inteligența sunt rezultatul
proceselor evolutive care au permis o mai mare diversitate și flexibilitate a
răspunsurilor la diferitele tipuri de solicitări, constrângeri și oportunități adap­
tative, atunci definirea emoțiilor nu trebuie să includă tipurile de răspuns
programate genetic și declanșate automat de acțiunea unor stimuli specifici.
Trăsăturile definitorii ale unui reflex senzorio-motor rezidă în specificitatea
stimulului declanșator și în caracterul inflexibil al răspunsului. Stimulii veniți din
exterior au ca efect producerea sau declanșarea unor tipare de acțiune prestabi­
lite, care asigură satisfacerea nevoii adaptative declanșate de stimul. Această

Emoție și adaptare a Aspecte controversate specifice...

80 conexiune între comportament și stimulul declanșator își are originea la nivelul
sistemului nervos, cum este cazul reflexului patelar (rotulian), al celui pupilar
(dilatarea pupilei la scăderea intensității luminii și contracția acesteia când lumina
este puternică) etc. La speciile animale pentru care supraviețuirea se bazează în
mare măsură sau în totalitate pe răspunsurile reflexe, modalitățile de interacțiune
cu mediul au preponderent un caracter stereotip.
Un exemplu relevant îl constituie cercetarea lui Tinbergen (1951) citată în
Capitolul 1, referitoare la tendința înnăscută a păsărilor de curte de a reacționa
cu teamă la silueta de carton în formă de pasăre, care, atunci când este deplasată
într-o anumită direcție, va fi asemuită cu o pasăre de pradă periculoasă, șoimul;
în cazul în care aceeași siluetă este deplasată în direcția opusă, astfel încât aspectul
este al unei pasări inofensive, în absența pericolului, păsările de curte se calmează.
Deși este necesar pentru supraviețuire, un astfel de răspuns stereotip presu­
pune mari costuri adaptative, în special prin comparație cu tiparele adaptative
ale speciilor animale mai evoluate, care au dezvoltat forme mai complexe ale
tranzacțiilor desfășurate cu mediul. Spre exemplu, în cartierul rezidențial în care
locuiesc văd adesea căprioare în căutarea hranei, întrucât aceasta este mai ușor
de găsit pe tot parcursul anului, în grădinile localnicilor, și nu există amenințarea
animalelor de pradă. Cu toate acestea, se întâmplă frecvent ca o căprioară tânără
să „paralizeze" în mijlocul șoselei pe măsură ce mă apropii cu mașina, având o
reacție înnăscută la situația de pericol. Reacția de paralizie este cu adevărat utilă
în prezența animalelor de pradă, fiindcă este dificil pentru acestea să sesizeze
căprioara care stă nemișcată în iarba înaltă și maronie. Pe de altă parte, paralizia
ca răspuns reflex înnăscut își pierde utilitatea atunci când se produce în mijlocul
șoselei, mai ales dacă poziția este menținută timp îndelungat, sau în timpul nopții,
atunci când mașinile merg cu viteză, iar vizibilitatea este redusă. Din fericire,
căprioarele sunt în prezent ocrotite de către locuitorii comunității, care de regulă
conduc cu precauție și așteaptă momentul ca ele să se îndepărteze, chiar dacă
acest lucru probabil că nu va avea o influență în evoluția viitoare a speciei. De
asemenea, în mod aparent, căprioarele au capacitatea de a învăța care sunt
stimulii relevanți pentru declanșarea acțiunii reflexe; spre exemplu, cele mai
mature nu rămân, de regulă, nemișcate atunci când se apropie o mașină. O astfel
de modificare a factorilor de mediu sau, mai precis, existența alături de om în
lumea industrializată modernă și lipsită de animale de pradă, a făcut ca „para­
lizia" să nu mai constituie un răspuns reflex adaptativ. în plus, specia umană
situată la un nivel superior pe scara evolutivă și-a demonstrat flexibilitatea
adaptativă, ajutând căprioarele să supraviețuiască în pofida tiparelor reflexe
înnăscute.
Simplitatea răspunsurilor senzorio-motorii reflexe s-a dovedit inadecvată în
raport cu solicitările tot mai complexe impuse de evoluția filogenetică spre speciile
mai evoluate, cum ar fi maimuțele superioare și omul. Iar pe măsura creșterii
complexității organice și evoluția structurii sociale în cazul speciilor evoluate,
noile solicitări adaptative nu mai puteau fi rezolvate pe baza dezvoltării unor noi
reflexe, astfel că a fost necesară evoluția către unele forme de răspuns mai
flexibile, adaptate schimbărilor contextuale.

RICHARD S. LAZARUS
 Impulsurile fiziologice ar putea fi considerate drept mecanisme sensibile la 81
modificările contextuale, constituind un progres adaptativ în raport cu reflexele.
Acestea sunt implicate în satisfacerea unor nevoi homeostatice ciclice cu un rol
esențial pentru supraviețuire, ca de exemplu, procesul de hrănire. Factorii
declanșatori ai acestor impulsuri sunt furnizați de feedback-ul obținut în urma
schimbărilor produse la nivelul stărilor interne — de exemplu, un conținut redus
de zahăr în sânge — care semnalează nevoia nutrițională și creează tensiuni
psiho-fiziologice, având ca efect declanșarea unui comportament adaptativ
adecvat, ca de exemplu, căutarea hranei. Astfel de impulsuri permit o mai mare
flexibilitate comparativ cu reflexele, care vizează momentul și tipul de răspuns
adaptativ generat. De pildă, foamea constituie un factor motivațional pentru
ingerarea hranei la animal, însă spre deosebire de reflex, aceasta nu dictează
comportamentele specifice necesare obținerii, pregătirii și consumului hranei.
Atunci când o strategie dă greș, ea poate fi înlocuită de o alta, ceea ce accentuează
importanța inteligenței și a învățării în procesul de supraviețuire. Un alt argument
în favoarea flexibilității mai mari a răspunsului îl constituie capacitatea animalului
de a ignora semnalul pentru un timp în vederea satisfacerii unor cerințe mai
presante, caracteristică ce nu se regăsește în cazul reflexelor senzorio-motorii,
acestea fiind dificil sau chiar imposibil de controlat.
Procesul emoțional, care din punct de vedere evolutiv ar putea fi considerat un
progres în direcția unei adaptări superioare, îndeplinește numeroase cerințe
adaptative, care la speciile inferioare sunt gestionate în totalitate sau preponderent
prin intermediul reacțiilor reflexe și impulsurilor fiziologice. Procesul evolutiv
spre speciile mai avansate a reprezentat de fapt o dezvoltare a capacităților
psihice, în rândul cărora un rol adaptativ fundamental l-a dobândit emoția, care
depinde de inteligență, învățare și gândire (mai ales de evaluarea cognitivă). După
cum specificam și în Capitolul 1, funcțiile adaptative includ comunicarea socială,
o mobilizare susținută a energiei în vederea satisfacerii diferitelor nevoi și
rezolvării situațiilor de criză, cu specificarea că aceasta poate fi deplasată rapid
de la o provocare la alta, iar mai presus de toate, vizează capacitatea de a reac­
ționa rapid la solicitările adaptative impuse de relaționarea specifică cu mediul,
ceea ce presupune inteligență și învățare.
Se pare că progresul evolutiv a determinat apariția a două schimbări esențiale,
în primul rând, așa cum afirmam anterior, numeroase forme de comportamente
adaptative au fost eliberate de tiparele de acțiune predefinite și automate, specifice
răspunsurilor reflexe; iar în al doilea rând, adaptarea ca proces a ajuns să depindă
într-o mai mare măsură de învățare și de procesele cognitive, dobândind o mai
accentuată complexitate și diversitate, concomitent cu diminuarea caracterului
concret și a dependenței de acțiunea stimulilor. Din perspectivă evoluționistă,
reflexele constituie forma cea mai primitivă și rigidă de răspunsuri adaptative în­
tâlnite la speciile animale, în timp ce impulsurile fiziologice pot fi considerate ca
reprezentând un progres către o flexibilitate și varietate mai mare a răspunsurilor.
Pe măsură ce conexiunea automată dintre acțiunea stimulului extern și
răspunsul prédéfinit s-a diminuat, activitatea cognitivă și planificarea s-au inter­
pus între stimul și acțiune, mai ales în cazul indivizilor umani. Aceasta a constituit

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

82 o temă ontogenetică abordată frecvent în cadrul psihologiei moderne (vezi, de
exemplu, Werner, 1948; și distincția făcută de Freud între procesele primare și
cele secundare ale gândirii). Deese (1985) a subliniat faptul că în istoria timpurie
a neuropsihologiei, a fost făcută o diferențiere importantă între reflexele involun­
tare și comportamentul voluntar, astfel că cele dintâi presupun o condiționare
neurologică predefinită, având la bază principiul funcționării sistemice de tip
input-output, în timp ce ultimele implică o alegere și un comportament volițional.
Voi dezbate acest subiect în Capitolele 4 și 5.
Referitor la tema menționată, Plutchik (1980, p. 74) scrie că din „perspectiva
evolutivă dominantă, cogniția s-a dezvoltat ca fiind o anticipare a viitorului".
Ceea ce vrea desigur să spună autorul se referă la avantajul adaptativ conside­
rabil pe care îl reprezintă capacitatea umană de anticipare a cursului evenimen­
telor și pregătirea în vederea acestora, care a substituit dependența absolută de
aspectele concrete corespunzătoare lui „aici și acum". O parte din experiențele
emoționale au esențialmente un rol anticipator (vezi Capitolul 3), în timp ce altele
sunt reacții la rezultatele unei interacțiuni adaptative relevante. Prin învățare
deprindem o serie de răspunsuri emoționale adecvate situațiilor adaptative, în
care, după caz, vom resimți anxietate, furie, tristețe sau fericire, vom reacționa
prin a lupta sau a fugi, vom ști cum să rezolvăm situații de viață dificile și să
planificăm în avans, pe termen scurt sau lung. Fiecare emoție exprimă un tip
distinct de relaționare a individului cu mediul (vezi Capitolul 3), astfel că starea
de bine diferă în funcție de modul cum individul estimează semnificația
experienței. Voi vorbi mai mult despre acest subiect în Partea a Il-a.
Pentru a adăuga o digresiune cu rol speculativ, există o analogie interesantă
între tranziția evolutivă de la dependența rigidă întâlnită la animale, în raport cu
tiparele de răspuns, către dezvoltarea unor răspunsuri mai flexibile întâlnite la
speciile superioare, respectiv dependența ființelor umane de tiparele sociale sigure
și stabile. în lumea animală, ordinea și stabilitatea sunt adesea rezultatul unor
ierarhii alcătuite pe criteriul dominanței biologice, care odată constituite au rolul
de a controla și modera agresiunile din cadrul speciei. Indivizii umani nu se mai
pot baza exclusiv pe criteriile biologice în stabilirea unor relații sociale stabile. Se
pare că regulile societății intră în competiție cu cele biologice, în vederea facilitării
ordinii și stabilității relațiilor dintre indivizi.
Atunci când societățile dau naștere preponderent la insatisfacție și nu mai au
capacitatea de a crea o ordine socială viabilă, acestea încep să se destrame, astfel
că se instalează progresiv o stare de anomie socială concomitent cu apariția unor
noi surse de suferință emoțională. Adesea, indivizii continuă să susțină o
guvernare defectuoasă pe motiv că păstrarea orânduirii create de aceasta ar fi un
preț care merită plătit pentru a preîntâmpina starea periculoasă de anomie socială
care le generează teamă. La momentul scrierii acestei lucrări, trecem printr-o
perioadă în care structurile sociale ale unor țări est-europene caracterizate anterior
prin stabilitate și autoritarism ar putea evolua de la opresiunea guvernamentală
în direcția unor noi orânduiri politice, însă procesele prin care se va produce
această schimbare și rezultatul confruntărilor sunt dificil de anticipat (vezi

RICHARD S. LAZARUS
Tuchman, A Distant Mirror, pentru o comparație a schimbărilor istorice survenite 83
în secolele XIV și XX). Oricum, la specii precum cea umană, dotate cu capacitatea
de a face alegeri adaptative flexibile pe considerente raționale și sociale, regulile
biologice își diminuează importanța pe care o au pentru speciile inferioare.
Flexibilitatea adaptativă își are cu siguranță și părțile sale mai puțin benefice.
Nu este ușor de specificat ce anume ține de moștenirea genetică ancestrală și
ce anume este învățat în cadrul procesului emoțional. La fel cum nu se știe încă
în mod clar în ce măsură s-au diminuat la indivizii umani conexiunile genetice
stabilite între factorii declanșatori și reacțiile emoționale produse. Din acest motiv,
Hebb (1946; 1949; vezi și Hebb & Thompson, 1954) alături de alți autori susțineau
cu tărie faptul că teama la om și cimpanzeu este determinată parțial de tendințele
înnăscute, la care se adaugă răspunsurile învățate. Această idee a temerilor
înnăscute a fost întru câtva echilibrată în prezent prin apariția conceptului de
condiționare „programată", referitor la existența unor predispoziții biologice ce
facilitează învățarea unor răspunsuri cum sunt teama de șerpi sau păianjeni și
îngreunează procesul decondiționării acestora (vezi Capitolul 8). De asemenea,
voi propune în Capitolul 5 ipoteza existenței unei puternice conexiuni biologice
între generarea procesului de evaluare și reacția emoțională, la care se adaugă o
accentuată variabilitate individuală și socială cu privire la modul în care indivizii
înțeleg și evaluează relația în continuă schimbare pe care o au cu mediul.
Deși poate fi considerată și ca un răspuns relativ primitiv și automat (cf. Le
Doux, 1986a), la indivizii umani, reacția psiho-biologică denumită emoție este
adesea foarte complexă. Spre exemplu, aceasta include de regulă motive multiple,
evaluări ale cerințelor adaptative, o anticipare și planificare graduală, precum și
mobilizarea unei reacții fiziologice — toate acestea demonstrând faptul că, în
realitate, emoția constituie o configurație cognitiv-motivațional-relațională.
Atunci când semnificația cognitivă deține un loc central, chiar dacă este vorba
despre o simplă judecată dihotomică privitoare la relevanță sau lipsa acesteia, la
existența sau absența pericolului ori a unui prejudiciu, la posibilitatea sau incapa­
citatea de a obține un beneficiu, emoțiile au atins deja un grad mai ridicat de
flexibilitate și importanță adaptativă, comparativ cu cel permis de schemele relativ
rigide ale răspunsului adaptativ, determinate de prezența unui stimul cauzal, așa
cum este cazul reflexelor și impulsurilor fiziologice.
Tresărirea constituie un bun exemplu al distincției dintre reflexe și emoții. Unii
autori au tratat tresărirea ca fiind o emoție primitivă. Consider acest punct de
vedere ca fiind greșit, întrucât nu face o delimitare clară a emoțiilor în raport cu
răspunsurile reflexe. Tresărirea reprezintă un răspuns relativ predeterminat și
rigid, astfel că este mai adecvat ca ea să fie privită ca un reflex senzorio-motor.
Aceasta funcționează în mod asemănător cu reflexul patelar și cel pupilar. Astfel
de reflexe nu constituie reacții la o experiență cu o semnificație adaptativă, ci la
prezența unor stimuli aferenți simpli, care, în mod universal, se pot declanșa
automat la un individ sănătos din punct de vedere neurologic.

Barbara Tuchman (1988), O oglindă îndepărtată, 2 voi., București, Editura Politică. (N.red.)

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

84 Un studiu singular realizat de către Ekman, Friesen și Simons (1985) aduce
dovezi semnificative în acest sens. Cercetătorii au examinat cu atenție răspunsu­
rile faciale și corporale produse de descărcarea unui pistol fără gloanțe — ales ca
modalitate sigură de declanșare a reacției de tresărire la subiecții investigări —
în patru situații experimentale diferite, proiectate astfel încât să permită testarea
capacității proceselor cognitive de a controla producerea reacției. în una dintre
situații, subiecții aveau posibilitatea de anticipare a momentului împușcăturii; în
cea de a doua, acest lucru nu era posibil; în a treia situație li se cerea subiecților
să-și inhibe reacția de tresărire; iar în ultimul experiment, aceștia trebuiau să
simuleze reacția în absența împușcăturii.
Ekman și colaboratorii au descoperit faptul că anticiparea împușcăturii
nu schimba semnificativ morfologia sau viteza reacției, deși au putut fi observate
discrepanțe mai mari în privința intensității acesteia; s-a mai descoperit că reac­
ția nu a putut fi complet inhibată; și nici în totalitate simulată, în această situa­
ție morfologia, momentul apariției și intensitatea reacției având valori semnificativ
diferite; situația de simulare comparativ cu cea în care răspunsul era unul real
a fost în mod corect identificată de către subiecții observatori în 60 la sută
din cazuri — procent care, deși la limită, este semnificativ din punct de vedere
statistic.
Cu toate că cercetătorii nu au examinat anterior începerii experimentului starea
afectivă a subiecților pe bază de chestionar, se poate presupune în mod justificat
că de regulă indivizii nu resimt teamă atunci când tresar, deși aceasta poate să
apară în anumite condiții specifice — de exemplu, atunci când nu își pot explica
un zgomot neașteptat sau dacă acesta este interpretat ca semn al unei situații de
pericol. Mai mult, reacția de tresărire ar putea suscita cu ușurință furia ca răspuns
emoțional, așa cum se întâmplă atunci când stimulul ce a produs tresărirea este
ulterior explicat ca fiind o farsă pe care subiectul acesteia nu prea o apreciază.
Sunt înclinat să cred că funcția reflexului de tresărire constă în alertarea
individului cu privire la o situație a cărei semnificație personală este doar intuită
în absența unei evidențe clare, aceasta fiind evaluată, după caz, ca irelevantă,
amenințătoare, dăunătoare sau benefică. Cititorul ar trebui să consulte cercetarea
lui Vrana, Spence și Lang (1988; vezi și Lang, Bradley, & Cuthbert, 1990) privind
descoperirea faptului că reacția de tresărire avea o intensitate mai mare atunci
când era stimulată brusc prin generarea unor zgomote inextricabile în timp ce
subiecții priveau o serie de proiecții cu fotografii neplăcute, comparativ cu situația
în care acestea aveau un caracter plăcut.
Referitor la această descoperire, aș spune că fotografiile prezentate le sugerau
subiecților informații privind semnificația experienței de tresărire, în același mod
în care starea de activare fiziologică poate fi uneori explicată doar pe baza
contextului social determinant (cf. Schachter & Singer, 1962). Altfel spus, nu cred
că descoperirile făcute de Vrana și colaboratorii săi contrazic ipoteza că reacția
de tresărire rămâne pentru individ una neutră emoțional, până în momentul în
care acesta evaluează semnificația individuală a stimulului declanșator. Cook,
Hawk, Davis și Stevenson (1991) explică descoperirile recente cu privire la rolul
diferențelor afective individuale în intensificarea reacției de tresărire, pe baza

RICHARD S. LAZARUS
existenței unor stări și dispoziții afective anterioare. Cred că și aceste date 85
corespund ideii conform căreia tresărirea nu implică o emoție în absența atribuirii
unei semnificații.
în clasificarea emoțiilor de la finalul acestui capitol, voi face referire la tresărire
alături de alte reacții ce nu pot fi considerate ca simple reflexe, cum sunt de pildă,
curiozitatea, surprinderea, atenția și „reacția de orientare" și pe care le numesc
preemoții. Acestea au rolul de a-1 pregăti pe individ sau animal în vederea unei
evaluări a situației (cf. Meyer, 1988; Meyer, Niepel, Rudolph, & Schiitzwohl, 1991).
Pentru cititorul care nu este familiarizat cu limbajul, reacția sau reflexul de
orientare se poate exemplifica prin comportamentul adoptat de câine la apariția
unui zgomot sau eveniment a cărui semnificație nu o poate încă înțelege. își
ciulește urechile, i se măresc pupilele și se întoarce în direcția de unde vine
stimulul, în timp ce postura corporală corespunde stării de atenție vigilentă, până
când animalul poate descifra dacă stimulul respectiv are vreo semnificație pentru
acțiune și ce tip de acțiune este implicată. Recunoscând faptul că tresărirea
constituie un răspuns inițial la o situație de incertitudine, alți autori au descris
această reacție prin întrebarea: „Ce se întâmplă?" (vezi Galbrecht, Dykman,
Reese & Suzuki, 1965; Harris, 1943; Sokolov, 1963; Zimney & Keinstra, 1967).
Păstrând în minte discuția anterioară ca punct de pornire, avem acum baza
unei definiri generale a reflexelor, impulsurilor fiziologice și emoțiilor, așa cum
a fost afirmată anterior de alți autori, ca de exemplu Tomkins (1962,1963; vezi și
Ekman, 1984). Spre deosebire de reflexe și impulsuri, o emoție propriu-zisă nu
poate fi de regulă determinată doar de prezența unui singur stimul. Emoțiile sunt
generate și controlate de efectele indirecte pe care relațiile cu mediul (de regulă,
cel social) le pot avea asupra stării de bine, iar înțelegerea acestora se face în baza
unui proces de evaluare ce presupune un grad de inteligență și cunoaștere
evoluat, chiar și atunci când procesul este scurtcircuitat.
în concordanță cu acest punct de vedere, Kreitler și Kreitler (1976) au consi­
derat reflexul de orientare, care constituie o reacție mult atenuată comparativ cu
tresărirea, ca fiind un răspuns psiho-fiziologic înnăscut de alertare a organismului
cu privire la posibilitatea existenței unui stimul semnificativ pentru declanșarea
acțiunii, dar care trebuie analizat suplimentar. Prin modul în care este generată
și controlată, tresărirea nu poate fi considerată ca emoție în adevăratul sens al
cuvântului, așa cum nu poate fi considerat nici reflexul de orientare.
Cu siguranță alte reacții sunt de aceeași natură cu tresărirea, în sensul că
reprezintă reflexe senzorio-motorii înnăscute care au fost considerate de unii autori
ca fiind stări emoționale. Exemplele clasice sunt reacția de plăcere, durere și
neplăcere (pe aceasta din urmă, studiul lui Rozin & Fallon, 1987, o consideră ca
fiind diferită de dezgust, privit ca emoție propriu-zisă prin comparație cu reflexul
provocat de un gust respingător; vezi Capitolul 6). Structura constituțională
umană face ca plăcerea senzorio-motorie datorată unui gust plăcut, repaosului fizic,
atingerilor fizice sau unor stări de sațietate1, să fie aproape întotdeauna produsă
de stimuli fizici identificabili la individul receptiv și sănătos neurologic. Același
lucru este valabil și pentru durere. Ceea ce diferențiază plăcerea de durere, constă
în faptul că gama de stimuli responsabili de producerea durerii este cu mult mai

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

 1

86 limitată decât cei care produc plăcerea. O altă diferență este aceea că starea de
plăcere se poate modifica mai ușor decât cea de durere, în funcție de semnificația
atribuită variabilelor contextuale.
Capacitatea individuală de a reacționa la stimulii plăcuți sau neplăcuți ține
seamă de faptul că efectul acestora nu este întotdeauna același. El depinde de
condițiile psiho-biologice ce influențează receptivitatea la plăcere, de o capacitate
mai mică sau mai mare de a tolera durerea și probabil chiar de pragul de toleranță
al acesteia, cu toate că efectul celui din urmă este mai greu de prevăzut. La toate
reflexele senzorio-motorii, gradul în care acestea se pot modifica este întotdeauna
mai restrâns comparativ cu emoțiile propriu-zise. Cu toate acestea, chiar și
reflexul patelar poate fi influențat, așa cum oricine a putut constata în timpul unei
consultații neurologice, atunci când medicul atinge cu un ciocănel de plastic
genunchiul pacientului pentru a vedea dacă există afecțiuni neurologice. La o
privire mai atentă, se constată că reflexul poate fi inhibat, fapt pentru care este
de dorit să luăm în discuție și alte aspecte. Deși consider importantă realizarea
unei diferențieri între reflex și emoție, chiar și cea mai mică dovadă a existenței
unui efect cognitiv în cadrul reflexului face destul de ambiguu statutul acestuia
din urmă (vezi și Smith & Lazarus, 1990).
Nu sunt singurul care consideră că plăcerea și durerea nu sunt emoții; printre
alții, Tomkins (1962, 1963) adoptă aceeași poziție. Cu toate acestea, atunci când
termeni ca plăcere și durere sunt utilizați în sens metaforic pare îndreptățit să le
considerăm emoții deoarece există implicații la nivel personal, când vorbim
despre satisfacție, mulțumire, stare de bine, împăcare și bucurie sau, din contră,
despre suferință psihică, nemulțumire, nefericire adâncă și depresie. Pare să ne
fie mai ușor să facem astfel de extrapolări metaforice când ne referim la plăcere,
suferință sau neplăcere, decât în cazul tresăririi.
Scopul discuției nu este acela de a pune sub semnul întrebării ideea acceptată
pe scară largă conform căreia semnificația atribuită unei leziuni poate să facă sau
nu mai intensă experiența subiectivă a durerii (cf. Beecher, citat de Melzack, 1961;
vezi și Fordyce, 1998). Atunci când apreciem că o rană fizică și durerea produsă
de aceasta sunt periculoase, vorbim mai curând de o experiență emoțională, decât
de o senzație reflexă. Este mai mult decât o simplă conștientizare a senzației de
durere, iar procesul suplimentar care schimbă experiența îl reprezintă evaluarea.
Observația lui Beecher că soldații cu răni grave par să resimtă mai puțină durere
decât alți pacienți cu răni similare este un caz relevant în acest sens. El emite
ipoteza că semnificația pe care soldatul o atribuie rănii se referă la faptul că a
supraviețuit și nu mai este în pericol de moarte, în timp ce pentru pacient
intervenția chirurgicală poate fi privită ca o procedură care îi poate periclita viața,
dar este acceptată cu rezerve, ca fiind prețul periculos, dureros și incert pe care
trebuie să îl plătească pentru a redeveni sănătos.
Un alt exemplu similar sunt senzațiile corporale produse de mângâieri, ce în
mod normal dau naștere la plăcere, însă circumstanțele sociale ale producerii
acestora — ca de exemplu, un avans sexual nedorit sau chiar interpretarea plăcerii
ca fiind periculoasă — pot face ca aceeași senzație să devină extrem de neplăcută,
dezgustătoare sau înspăimântătoare. Odată cu aceste exemple, am făcut un pas

RICHARD S. LAZARUS
în afara domeniului senzațiilor și al percepțiilor către cel al emoțiilor, deoarece 87
acestea din urmă implică evaluări individuale făcute pe baza convingerilor
formate (credințele cu privire la mersul lucrurilor).
Mai există un ultim aspect ce trebuie precizat în legătură cu plăcerea și durerea
care ocupă un loc central atunci când studiem dezvoltarea emoțiilor (vezi Partea
a IV-a, în special Capitolul 9). Privind din punctul de vedere al procesului
dezvoltării, este necesară precizarea faptului că, deși plăcerea și durerea sunt
răspunsuri reflexe, acestea ocupă fără îndoială un loc central în dezvoltarea
structurii motivaționale, de care depind procesul de evaluare și emoțiile. Spre
exemplu, deși nu reprezintă singurul fundament al dezvoltării emoționale (vezi
Capitolul 9), bebelușul și copilul mic învață să evite durerea și să caute expe­
riențele care îi produc plăcere. Acest proces de învățare a stat de sute de ani la
baza teoriei emoțiilor. Cu toate acestea, nu înseamnă că plăcerea și durerea sunt
considerate ca emoții, ci că au o influență semnificativă asupra dezvoltării
emoționale prin intermediul activităților motivaționale și cognitive, ce vor
influența emoțiile mai târziu în viață.
Gustul neplăcut (distaste) ar trebui tratat în același mod ca și plăcerea sau
durerea. El reprezintă un reflex senzorio-motor înnăscut la substanțe respingătoare
(de ex., miros, gust) și, conform principiilor discutate anterior, nu poate fi
considerat o emoție (cf. Rozin & Fallon, 1987). Pe de altă parte, dezgustul (disgusf)
este o noțiune ideologică — cu alte cuvinte, este înțelegerea dobândită cu privire
la anumite substanțe, idei sau acțiuni ca fiind respingătoare (de ex., a mânca
furnici sau lăcuste sau încălcarea de către celălalt a anumitor valori). Privit astfel,
dezgustul este o emoție, și nu un reflex senzorio-motor.
Atunci când dezgustul se referă la un aspect social, deja a fost depășită granița
reflexului de neplăcere, ajungându-se la sensul metaforic, deși unele aspecte ale
reacției originare — de exemplu, expresiile faciale, reacția fiziologică, impulsul
motor (de a vomita) precum și reacțiile subiective (senzația de greață) — se
suprapun sau nu pot fi diferențiate de gustul neplăcut. Putem chiar să le spunem
persoanelor pe care le dezaprobăm că ne provoacă „greață". Chiar dacă nu ne
referim la senzația fizică, este cât se poate de clar că aceasta reprezintă o
exprimare metaforică a dezgustului. Neplăcerile învățate, acele alimente pe care
„nu le putem digera", par a fi doar într-o mică măsură mai puțin metaforice
comparativ cu emoțiile, fapt pentru care putem afirma că acestea se situează la
granița dintre reflex și emoție.
Cu toate că Rozin și Fallon au făcut un pas important atunci când au realizat
distincția între dezgust și gust neplăcut, care a permis identificarea aspectelor
ideologice, și implicit a celor emoționale ale dezgustului, ei nu merg suficient de
departe în analiza evaluărilor individuale aflate la baza dezgustului. Activitatea
cognitivă are un rol crucial în diferențierea emoțiilor de nonemoții. Trăsăturile
descriptive ale răspunsului se dovedesc insuficiente pentru realizarea unei astfel
de diferențieri, fapt pe care l-am menționat deja în câteva rânduri. Pe scurt,
propun ideea că putem vorbi despre existența unei emoții atunci când evaluarea
cognitivă constituie un factor cauzal al reacției; dacă nu este îndeplinită această
condiție, atunci nu este vorba despre emoție (vezi Capitolele 4 și 5).

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

88 Diferențierea între un reflex și o emoție se aseamănă mai curând cu cea făcută
în trecut între reacția afectivă și emoție. Acești termeni sunt adesea folosiți pentru
a exprima același lucru, dar sunt de părere că ar fi mai adecvat să considerăm
reacția afectivă ca fiind o percepție senzorială, cum este cazul durerii, plăcerii sau
neplăcerii, și nu o emoție. Deși vorbim adesea despre reacții afective atunci când
de fapt ne referim la emoții, ceea ce dintr-o oarecare nepăsare am făcut și eu în
această carte, este necesară precizarea că termenul de „reacție afectivă" (feeling) se
referă la o conștientizare a senzațiilor corporale, în timp ce acela de emoție trebuie
utilizat doar atunci când există o evaluare a prejudiciului, respectiv beneficiului
situației. în mod similar, deși este la modă să se folosescă termenul de „afect" în
locul celui de emoție atunci când se face referire la calitatea subiectivă a unei
experiențe emoționale, consider ca fiind mai adecvată utilizarea termenului
generic de emoție, în loc de a lua în considerare un singur aspect, în condițiile în
care vorbim despre întreg.

Ar trebui ca activitatea fiziologică să fie considerată

drept o caracteristică definitorie a emoției?
în acest punct am ajuns la o dilemă fundamentală, și anume în ce măsură
activitatea fiziologică ne permite să afirmăm că un individ are o experiență
emoțională. Dilema nu se referă la furie sau teamă, întrucât în cazul acestor emoții
evidența unei activități fiziologice este interpretată ca mobilizare a organismului
pentru a face față unei situații de pericol. Conceptul de „luptă sau fugă", ca
prototip al rolului jucat de emoție în procesul de adaptare, a fost avansat de
Cannon (1939), care a explicat în detaliu rolul îndeplinit de sistemul nervos auto­
nom și de catecolaminele* secretate de măduva spinării sau de partea internă a
glandelor suprarenale, atunci când organismul se află în pericol. Selye (1956/1976)
a dezvoltat tema privind mobilizarea neurohormonală a organismului supus unor
stimuli stresori sau nocivi, punând însă accent pe hormonii secretați de cortex
sau învelișul extern al glandelor suprarenale (corticosteroizi) cu rol esențial pentru
anabolism și catabolism, mai ales în stările de stres prelungit.
Oricum, teoretizările centrate pe mobilizarea organismului în situațiile de
pericol nu sunt valabile în cazul tristeții (sau pentru anumite forme de depresie),
astfel că poate ar fi mai adecvat să considerăm furia și teama ca fiind cazuri
particulare și nu reacții prototipice ale tuturor emoțiilor. Tristețea sau depresia,
precum și lipsa de speranță despre care se spune că determină apariția depresiei,
sunt exemple cât se poate de elocvente ale inactivismului, excepție făcând stările
depresive însoțite de neliniște sau „crize de plâns", alături de alte caracteristici
printre care furie, vinovăție și anxietate. în stările de tristețe și în majoritatea celor
depresive, pacienții dau impresia că au renunțat la contactul cu mediul extern și
s-au retras în interiorul lor. Aceștia renunță la orice efort care le-ar putea ușura

Catecolaminele reprezintă un grup de substanțe cu rol major în răspunsul la stres al

organismului, dintre care cele mai importante sunt: adrenalina (epinefrina), noradrenalina
(norepinefrina) și dopamina. (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
 suferința, probabil pe motiv că situația li se pare lipsită de speranță. în aceste 89
cazuri, se presupune că procesele de evaluare și adaptare califică sau nu reacția
ca fiind una emoțională.
Numeroși teoreticieni au scris despre sindromul „renunțării" (vezi Engel, 1968;
Schmale, 1972, care a subliniat și posibilele afecțiuni somatice pe care le poate
produce atunci când starea se prelungește). Și Klinger (1975) a adus argumente
pertinente în sprijinul ideii că pe termen scurt, tristețea și depresia pot fi
considerate ca etape ale unui proces adaptativ de retragere temporară dintr-o
activitate nereușită (ca mod adecvat de descriere a pierderii; vezi Capitolul 3
referitor la motivație), un proces psiho-biologic de conservare sau refacere a
resurselor secătuite în efortul anterior nefructificat. Se presupune că doar atunci
când individul continuă să se izoleze de obligațiile cotidiene și este disfuncțional
pe o perioadă mai lungă, procesul poate fi considerat dezadaptativ. Durata
minimă necesară pentru a depăși pierderea suferită este dificil de stabilit cu
precizie, iar o mai bună înțelegere clinică a procesului de doliu a determinat
extinderea acestei perioade.
Este de asemenea dificil de explicat conceptul de mobilizare corporală, atunci
când facem referire la majoritatea emoțiilor pozitive. Ce am putea spune, spre
exemplu, despre mulțumire sau despre sentimentul de ușurare sufletească în
calitate de stări opuse celei de mobilizare? Se presupune că mobilizarea nu este
necesară atunci când individul este mulțumit, iar în cazul împăcării aceasta
înregistrează mai curând o scădere, decât o creștere. Prin urmare, dacă mobili­
zarea ca activitate fiziologică este considerată criteriul pentru emoții, probabil că
reacțiile care ar putea aparține de această categorie în baza unor alte criterii vor
fi excluse.
în schimb, atunci când criteriul mobilizării este înlocuit de cel al modificării
fiziologice ca fiind o condiție necesară, vom putea include mai ușor mulțumirea și
împăcarea în categoria emoțiilor. Dat fiind că se poate observa o scădere a
activității fiziologice în cazul detașării sau izolării și probabil deopotrivă în stările
de tristețe, activitatea fiziologică pare să constituie un criteriu mai potrivit în
diferențierea unei reacții emoționale. O astfel de reformulare este în concordanță
cu ideea propusă de Kemper (1987), și anume că activarea sistemului nervos
parasimpatic produce o demobilizare a organismului în cazul împăcării și pro­
babil la fel se întâmplă și în stările de satisfacție. Pentru cei mai puțin familiarizați
cu fiziologia sistemului nervos autonom, trebuie precizat că cele două subsisteme,
simpatic și parasimpatic, au o funcționare antagonistă. Starea de excitație este de
regulă asociată cu o creștere a activității la nivel simpatic. Sentimentul de împă­
care are ca efect o reducere a activității simpatice, concomitent cu creșterea celei
parasimpatice, ceea ce verifică ipoteza lui Kemper privind o intensificare relativă
a activității parasimpatice în cazul acestei stări.
Realitatea este că dispunem de puține informații în legătură cu reacțiile psiho-
fiziologice produse în majoritatea răspunsurilor emoționale, cu precădere în
cazul emoțiilor pozitive. Nu au fost realizate până în prezent studii mai complexe
care să exploreze numeroasele sisteme implicate în generarea unui răspuns
fiziologic, printre care se numără sistemul autonom, cel medulo-suprarenal și

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

90 cortico-suprarenal, precum și alte sisteme neuro-umorale (cf. Mason, 1971,1975;
Mason, Maher, Hartley, Mougey, Perlow & Jones, 1976), deși a existat în ultimii
ani un interes crescut pentru aceste aspecte odată cu apariția unor tehnologii mai
performante și cu extinderea cercetărilor neuro-umorale asupra peptidelor ce­
rebrale, de tipul encefalinelor, considerate ca fiind inhibitori ai durerii.
Probabil că cercetarea ar fi putut evidenția producerea unor modificări
fiziologice măsurabile pentru marea majoritate a stărilor emoționale, inclusiv a
celor pozitive sau a stărilor în care reducerea tensiunii fiziologice pare să fie
caracteristica de bază, cum este cazul împăcării sau al stării de satisfacție. Sarcina
este cu atât mai dificilă, întrucât la nivel empiric nu avem o linie clară de demar­
cație între condițiile fiziologice de bază și modificările acestora (vezi Levenson,
1988, pentru discuția privind condițiile de bază). Din moment ce în cazul mândriei
se produc cu certitudine modificări fiziologice, atunci probabil că ar putea exista
modificări comparabile și în cazul altor emoții. După cum se cunoaște, pentru
diferitele tipuri de dureri fizice exprimate în mod plauzibil ca „strângere a
stomacului", „stare de prăbușire", „nod în gât", sau pentru „starea de plutire"
produsă de încântare ori „expansivitatea" datorată fericirii și mândriei, nu au fost
studiate până în prezent în mod sistematic modificările fiziologice ce le-ar putea
însoți. Este nevoie de astfel studii care să verifice ipoteza privind posibilitatea de
a identifica tipare distincte ale modificărilor fiziologice chiar și în cazul unor
emoții pozitive de intensitate moderată, cum este mândria. (Vezi Lynch, Bakal,
Whitelaw & Fung, 1991, pentru studiul asupra activității musculare toracice în
atacurile de panică.)
Dacă în definirea emoției nu s-ar ține seamă de criteriul activității fiziologice,
conceptul de emoție ar fi lăsat fără unul dintre atributele importante care îl
delimitează de răspunsurile nonemoționale. Cealaltă caracteristică o constituie
tendința înspre o acțiune motorie particulară ce se presupune că este generată în
orice emoție. Deși se pare că imboldul acționai este mai redus în unele stări cum.
ar fi sentimentul de împăcare, nu se poate totuși vorbi de „răceală" emoțională.
Poate că nu ar trebui excluse din această categorie nici stările de mulțumire și
relaxare plăcută, sau împăcarea, deși în acest caz plăcerea resimțită este mai
redusă. Apare necesitatea ideii de întrupare (embodiment), în sensul că întreaga
ființă, ce include glandele, musculatura, organele viscerale și creierul, este anga­
jată activ în procesul emoțional, iar în cazul în care nu o acceptăm se pierde o
diferențiere crucială, chiar dacă în cele din urmă aceasta se reduce la un con-
tinuurn de la slab la intens, la o diferență aproape nesemnificativă în cazul
valorilor reduse, însă importantă atunci când acestea sunt ridicate.
Desigur că atunci când descriem emoțiile ca fiind „calde" sau „aprinse", ne
exprimăm în sens metaforic. Dar ce stă la baza fierbințelii afective? Din punct de
vedere psihologic, probabil că aceasta depinde de interesul individual urmărit în
cadrul interacțiunii emoționale; urmărirea unui interes este opusul atitudinii
neutre sau indiferente. La nivel fiziologic, aceasta se traduce prin tendința de a acționa
generată de interes, la care se adaugă transformările energetice necesare realizării
acesteia. Sunt de acord cu Frijda (1986) și ceilalți autori ce consideră că impulsul,
adică starea de alertei sau tendința de a acționa, constituie o caracteristică

RICHARD S. LAZARUS
importantă a emoției; astfel de tendințe fac diferența între o emoție și un alt gen 91
de răspuns.
Nu ar trebui să punem la îndoială faptul că împăcarea, mândria, recunoștința
sau satisfacția reprezintă emoții, pe motiv că nu există studii sau datele acestora
sunt neclare în ceea ce privește activitatea fiziologică asociată unor astfel de
emoții. Soluția la aceste ambiguități depinde de analizele privind modul în care
organismul transformă, folosește și conservă energia în cadrul tranzacțiilor
adaptative; privind factorii declanșatori ai acestor procese și modul în care sunt
gestionate la nivel psihologic și fiziologic; și privind modul în care stările și
procesele psihologice sunt influențate de cele fiziologice. în prezent, conceptuali­
zările privind relațiile psihosomatice sau somatopsihice incluse adesea în sfera
denumită problematica relației minte-corp sunt cât se poate de inadecvate pentru o
înțelegere deplină a emoțiilor.

Emoțiile: categorii sau dimensiuni

Am considerat emoțiile ca fiind categorii discrete, o abordare compatibilă cu
teoria cognitiv-motivațional-relațională conform căreia fiecare emoție exprimă
în mod diferit aspectele favorabile sau defavorabile ale unei interacțiuni adapta­
tive individuale. Furia, teama, vinovăția, rușinea, tristețea, dezgustul, fericirea,
mândria, compasiunea, împăcarea, speranța și iubirea constituie exemple ale unor
astfel de categorii. Desigur că dimensionarea categoriilor se poate face și pe
criteriul intensității intracategoriale, cum este cazul diferențierii făcute între iritare,
considerată ca furie de intensitate redusă, și furia incontrolabilă, a cărei intensitate
atinge cote maxime. Fiecare categorie emoțională este reprezentată standardizat
pe o scală de la slab la intens, fără a ține seamă în mod necesar de diferențele de
ordin calitativ ale emoțiilor. O astfel de metodă ridică o întrebare dificilă cu privire
la existența unor diferențe calitative între starea de furie incontrolabilă și cea de
iritare. Probabil că, sub anumite aspecte, aceste diferențe există.
Oricum, tratarea emoțiilor ca fiind categorii discrete cărora le pot fi atribuite
valori de la slab la intens diferă considerabil de abordarea conform căreia emoțiile
sunt dimensiuni juxtapuse (grupate), astfel că varietatea categorială este redusă la
câteva categorii mai semnificative, procedeu prin care aspectele calitative specifice
se pierd sau sunt estompate. în analizele pur dimensionale, categoriile distincte
sunt grupate în baza unor caracteristici comune sau divergente, rezultate în urma
unei analize factoriale sau a factorilor de grup. Această procedură presupune
corelarea valorilor atribuite fiecărei emoții în parte, pentru a afla care dintre
acestea cresc sau scad în mod similar la nivelul eșantionului studiat, astfel că pe
baza corelațiilor va rezulta o structură dimensională. în crearea unei structuri
dimensionale poate fi folosit orice tip de date culese (răspunsuri) — de exemplu,
expresii emoționale faciale sau verbale, descrieri verbale sau vizuale ale unor
situații sociale, precum și similitudini și diferențe privind semnificațiile termenilor
ce descriu emoții.

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

92 Structura factorială rezultată este uneori reprezentată spațial, de exemplu ca
aranjament în două, trei sau patru dimensiuni. Dimensiunile mai pot fi organizate
și ca modele circulare (de ex. Plutchick, 1980), conice (de ex. Daly, Polivy &
Lancee, 1983) sau alte tipuri de aranjamente spațiale (vezi Figura 2.1 pentru un
astfel de exemplu), în funcție de forma de reprezentare care poate cel mai bine
să redea organizarea psihologică a răspunsului emoțional.
Continuă să existe dezbateri cu privire la tipul de structură factorială care ar
trebui adoptată: unipolară sau bipolară. De exemplu, în cadrul structurii
unipolare, plăcerea și neplăcerea sunt măsurate ca variabile discrete, fiecare fiind
reprezentată dimensional pe o scală separată (unipolară) cu valori de la slab la
intens; pe baza unei astfel de scale, o experiență poate fi apreciată ca plăcută sau
mai puțin plăcută conform, unei dimensiuni și, independent de aceasta, se poate
de asemenea spune că produce neplăcere într-un grad mai mic sau mai mare.
Prin contrast, în cadrul unei structuri bipolare, plăcerea și neplăcerea sunt tratate
ca o singură variabilă ce poate lua valori de la slab la intens, între care se situează
valoarea neutră sau mediană corespunzătoare punctului zero. Prin această
metodă, cele două variabile (plăcerea și neplăcerea.) sunt combinate într-o singură
dimensiune, fiind tratate ca doi poli opuși (bipolaritate) ai aceluiași construct.
încercarea de găsire a unei structuri dimensionale care să descrie emoția își
are originile, după cum observa Izard (1977) în urma analizei retrospective a
literaturii existente, în cercetările realizate de Spencer (1890), însă contribuții
notabile de dată mai recentă au avut Wundt (1905), Woodworth (1938) și
Schlosberg (1954). Deosebit de relevante în acest sens sunt lucrările de psihologie
experimentală scrise de către Woodworth și Schlosberg (1954) a căror importanță
a fost în scădere timp de mai mulți ani, pentru ca ulterior să revină în atenția
cercetătorilor la sfârșitul ariilor '60 odată cu studiul făcut de Davitz (1969). Se pare
că în ultimul, timp acestea au atins un nou prag de popularitate (vezi printre alții,
Russell, 1980, și Watson & Tellegen, 1985; Dalkvist & Rollenhagen, 1989, pentru
o analiză recentă).
Deși încă mai există controverse cu privire la numărul de dimensiuni factoriale
necesare sau utile pentru descrierea variațiilor privind semnificațiile atribuite
emoțiilor și modul optim în care acestea pot fi reprezentate spațial, se poate spune
că în decursul anilor a fost păstrat un grad de coerență, în ciuda caracterului
divergent al metodologiilor de cercetare. Sunt rare cazurile în care s-a raportat
folosirea unui număr mai mic de doi factori sau mai mare de patru. Wundt (1905)
a propus trei astfel de factori: caracterul plăcut-neplăcut, relaxare-tensiune și
calm-excitație. Două dintre aceste dimensiuni — gradul de plăcere sau de
neplăcere și cel de excitație sau activare — sunt utilizate frecvent în analizele
factoriale, deși adesea este propusă utilizarea a trei sau uneori, chiar a patru
factori. Watson și Tellegen (1985) au raportat folosirea a două dimensiuni: afectul
pozitiv și cel negativ. Davitz (1969) vorbește despre patru: activarea, gradul de
asemănare, tonalitatea hedonică (plăcută sau neplăcută) și adecvarea.
Trebuie reținut faptul, că există diferențe la nivelul metodologiilor utilizate în
studierea structurii dimensionale a emoțiilor, astfel că datele obținute atunci când
subiecților li se prezintă fotografii ale expresiilor faciale pe baza cărora trebuie

RICHARD S. LAZARUS
identificată emoția exprimată vor fi diferite de cele obținute când acestora li se 93
cere să clasifice cuvinte care exprimă emoții, în baza similarităților sau a
diferențelor existente. Davitz a folosit liste de afirmații, ca de exemplu: „Simt că
mi se strânge stomacul" sau „Lumea îmi pare rea, ostilă, nedreaptă", cerându-le
subiecților să le bifeze pe cele adevărate. Pe baza datelor obținute, el a realizat un
„dicționar al semnificațiilor emoționale", în care a stabilit relația dintre termenul
folosit pentru a descrie o emoție, tiparul psihofiziologic de reacție și factorii
cauzali ai acesteia. în majoritatea cercetărilor privind structura dimensională a
emoțiilor, factorii cauzali nu fuseseră incluși în sarcinile de evaluare adresate
subiecților. De regulă, subiecților li se cerea să aleagă dimensiunea care descrie
cel mai bine modul general în care se simt și gândesc. Sub acest aspect, cercetarea
lui Davitz constituie o excepție, așa cum este și cea de dată recentă întreprinsă de
Shaver, Schwartz, Kirson și O'Conner (1987).
Nu am informații despre existența unor studii corelative care să ia în
considerare etapele confruntării adaptative, cu excepția celui pe care l-am realizat
în colaborare cu Folkman (1985). în studiul respectiv, am măsurat intensitatea
emoțiilor în trei etape diferite ale unui examen școlar: perioada de pregătire
(anticipare), imediat după examinare și după aflarea rezultatelor. S-a constatat
că valorile corelațiilor între emoțiile pozitive și cele negative erau aproape de zero
în etapa de anticipare a experienței, înregistrând după examinare valoarea
negativă de 0,25 pentru ca după aflarea rezultatelor să înregistreze o valoare
negativă de 0,50.
Cum poate fi explicat acest fenomen? Altfel spus, cum se poate să ne simțim
simultan optimiști și dezamăgiți? Dacă facem abstracție de contextul măsurărilor
ce în exemplul dat se referă la etapele diferite ale examinării și semnificația
individuală atribuită acestora, probabil că ne-am aștepta să existe o puternică
corelație negativă, să spunem, între starea de optimism și cea de dezamăgire. Pe
de altă parte, situația prezintă un grad mare de ambiguitate înainte de examinare,
acesta scăzând odată ce examenul a fost susținut, ca apoi să se reducă la zero
după comunicarea rezultatelor. O parte din studenți află că au ratat examenul,
iar alții că l-au promovat. Prin urmare, în etapa de anticipare, un student se poate
simți în egală măsură optimist și dezamăgit, sau poate ar fi mai adecvat să
afirmăm că atunci când situația este ambiguă, studentul nu se simte nici optimist,
dar nici dezamăgit; oricum, până la finalul examinării starea psihologică a
acestuia devine mult mai clară, astfel că un student care se declară dezamăgit este
puțin probabil să afirme și că este optimist, fapt ce explică de ce corelația atinge
valoarea negativă de 0,50. Mai mult, chiar dacă semnificația atribuită experienței
este una clară, tot nu se poate vorbi despre o corelație perfectă a variabilelor
atunci când individul se simte optimist doar în legătură cu unele aspecte ale
experienței, în timp ce altele îl dezamăgesc, fiind posibil să nu relateze acest aspect
dacă nu este întrebat direct.
în orice caz, datele obținute sugerează faptul că structura dimensională a
emoțiilor nu este invariabilă, așa cum se presupune adesea în analizele factoriale,
ci aceasta se modifică în funcție de context (în exemplul relatat avem diverse etape
ale interacțiunii emoționale și ambiguitatea lor), precum și în funcție de fațetele

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

94 experienței luate în considerare. O astfel de abordare contrazice premisa de bază
a analizei factoriale — și anume că structura emoției este invariantă. De asemenea,
confirmă afirmația făcută de mine anterior cu privire la caracterul inadecvat al
abordării emoțiilor exclusiv ca reacții fiziologice, fără a se face referire și la
procesele care le generează, la stadiul de apariție și la factorii care le influențează.
Polivy (1981) a observat că atunci când studenților li se cerea să relateze
propriile reacții emoționale, apărea un grad de confuzie cu privire la categoriile
emoționale, astfel că diferențele dintre acestea se estompau. Ea a oferit câteva
explicații posibile. Una era că pentru majoritatea studenților incluși în cercetare
se poate ca durata emoțiilor discrete să nu fi fost suficient de mare încât aceștia
să le descrie ca experiențe distincte. O altă posibilitate era ca o emoție să o gene­
reze pe alta, sau ca emoții diferite să apară simultan. O explicație mai puțin vero­
similă, dar pe care Polivy a luat-o în calcul, ar fi aceea că subiecții sunt incapabili
să diferențieze o emoție de alta; prin urmare, indivizii nu pot numi emoția trăită.
Dacă lucrurile ar sta așa, atunci atât analiza categorială, cât și cea dimensională
își pierd utilitatea, ceea ce califică această opinie ca extrem de nihilistă.
Susțin punctul de vedere conform căruia câteva sau mai multe emoții pot să
apară simultan, sau în contextul aceleiași interacțiuni adaptative, întrucât există
numeroase scopuri și caracteristici tematice atașate unei experiențe complexe; de
cele mai multe ori ne dăm seama de experiențele emoționale avute și se întâmplă
rar să fie implicată doar o singură emoție. De asemenea, în aprecierea unei situații
nu ne bazăm exclusiv pe „trăire" ca răspuns la acea situație; de exemplu, vom.
acorda deopotrivă atenție semnificației contextuale a experienței, care ar putea
avea un caracter informativ mai important decât răspunsul afectiv ce adesea
este ambiguu.
Care este rezultatul efortului de a descrie structura dimensională a emoțiilor
cu ajutorul analizei corelațiilor? Cea mai extremă și probabil controversată poziție
teoretică susține că un număr restrâns de dimensiuni de bază pot explica aproape
toate tipurile de variații plauzibile ale răspunsului emoțional. în acest sens, Russell
și Mehrabian (1977) susțin că 42 de scale emoționale diferite pot fi explicate pe
baza a trei factori, ceea ce înseamnă că folosirea mai multor termeni afectivi
pentru aceeași dimensiune (de ex., „teamă", „vinovăție" și „rușine") nu reușește
să aducă înțelesuri noi pentru acea dimensiune; acesta este un demers redundant,
întrucât caracteristicile comune sunt mult mai importante decât diferențele (vezi
și Russell, Lewicka & Niit, 1989, pentru rezultatele unui studiu intercultural bazat
pe acest model). Un astfel de demers presupune desigur neglijarea unor dife­
rențieri mai subtile cu privire la semnificațiile emoțiilor — de exemplu, între
formele furiei, care poate fi justificată, vindicativă sau defensivă, poate fi însoțită
de îmbufnare, malițiozitate, iritare, gelozie, dispreț, competitivitate, sau se poate
combina cu vinovăție, rușine sau anxietate — aceste diferențe specifice fiind
considerate cu atât mai redundante.
Există și aspecte pozitive ale generalizărilor simplificatoare, atunci când se
dorește examinarea emoțiilor care se aseamănă sau se deosebesc în funcție de un
număr de factori psihologici, precum și pentru încercările de a reduce redundanța
clasificărilor. Analiza factorială se poate folosi, desigur, și în dezvoltarea unor noi

RICHARD S. LAZARUS
categorii conceptuale. Pe de altă parte, încercarea de a găsi astfel de factori sau 95
dimensiuni conduce la neluarea în calcul sau estomparea unor aspecte psihologice
semnificative, ceea ce complică suplimentar înțelegerea procesului emoțional și
a factorilor care îl influențează.
Să luăm în considerare, spre exemplu, soluția propusă de Watson și Tellegen
(1985, p. 221), sub forma unui model bifactorial prezentat în Figura 2.1. Se observă
că la baza diagramei circulare (cadranul corespunzător orei 6) se regăsesc patru
termeni ce descriu răspunsuri emoționale — apatic, plictisit, somnoros și letargic.
Presupun că acestea au fost grupate ca având drept caracteristică comună
intensitatea slabă a afectului pozitiv, deși sunt de acord cu Ortony, Clore și Foss
(1987) ce manifestă rezerve cu privire la includerea în categoria emoțiilor a stărilor
de apatie și somnolență, în ciuda faptului că ele sunt considerate astfel în modelul
dimensional elaborat de Watson și Tellegen.
Oricum, principala critică adusă modelului ar fi că, deși termenii din Figura 2.1
au fost plasați în același cadran al matricii circulare, ei nu descriu aceeași stare
emoțională, iar diferențele de conținut ar putea fi la fel de importante ca și
similaritățile. Pe lângă faptul că tipurile de răspuns descrise sunt determinate de
factori cauzali diferiți, experiența emoțională diferă în funcție de condițiile
specifice.
Spre exemplu, dacă starea de apatie se instalează la sfârșitul zilei sau dimi­
neața la trezire, însă mă pot relaxa pentru că nu am nimic presant de rezolvat în
acea zi, atunci starea respectivă nu îmi trezește emoții conflictuale, ci unele
plăcute. Pe de altă parte, atunci când mă simt apatic și am de rezolvat o serie de
probleme urgente sau urmează să particip la o conferință ce îmi va solicita atenția
sau măcar va trebui să par atent, atunci starea de apatie este una stresantă, iar
depășirea acesteia necesită uneori un efort considerabil. Din aceleași motive, nu
consider că starea de letargie poate fi resimțită ca plăcută, cu toate că autorii o
includ în categoria afectelor pozitive de intensitate slabă. Presupun că în ciuda
faptului că aceste stări prezintă unele similitudini în cadrul matricii corelațiilor,
ce le disting de alte stări emoționale, conotația puternic negativă a cuvântului
letargic nu este exprimată și de termenii apatic sau somnoros, ci sugerează o stare
conflictuală între ceea ce doresc să fac și rezistența opusă de psihicul și corpul
meu. în mod similar, termeni ca mâhnit, depresiv și morocănos reprezentate în
cadranul corespunzător orei 5 au după opinia mea, semnificații relaționale diver­
gente pe care acest tip de analiză le estompează.
Se pierde mult din valoarea semantică atunci când aceste reacții sunt grupate
pe dimensiuni, întrucât generalizările șterg sensuri importante atribuite relației
individ-mediu, pentru care a fost creat un număr atât de mare de cuvinte care să
le exprime emoțional. Atunci când, spre exemplu, dorim să aflăm ce anume
provoacă în general stările de furie, sau ce îl înfurie pe un individ particular, vom
descoperi că această sarcină nu este facilitată — mai mult, este îngreunată — de
preocuparea excesivă pentru a găsi așa-zisele dimensiuni de bază ale reacțiilor
afective, dimensiuni cu care se presupune că transcend categoriile emoționale. în
consecință, furia va fi calificată ca un tip de activare a afectelor neplăcute, când,
în realitate, constituie un tipar de relaționare interumană deopotrivă complex și

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

96 MODELUL UNIVERSAL AL EMOȚIILOR

AFECT POZITIV
^INTENSITATE
activ
stare de elație
entuziast
nerăbdător
mulțumit energic
fericit puternic excitat
amabil uluit
satisfăcut
binevoitor

suferință
extremă
Uw destindere temător
WH calm _ ostil
placid tensionat
O relaxat nervos
desconsiderare

O
depresiv
morocănos
contemplativ solitar
tăcut trist
imobil
mâhnit
apatic nefericit
plictisit
somnoros O
letargic

Figura 2.1. Modelul bifactorial al vieții afective propus de Watson și Tellegen. {Sursa:
D. Watson și A. Tellegen, „Toward a consensual structure of mood". Psychological Bulletin,
98. Washington, DC: American Psychological Association. Copyright©1985 aparținând
American Psychological Association. Cu acordul pentru republicare.)

variat, ce produce efecte distincte și intense asupra participanților la interacțiune

și asupra contextului social.
Clore, Ortony și Foss (1987, pp. 751-752) aduc o critică mai vehementă, com­
parativ cu ceea ce am afirmat anterior, cu privire la eforturile depuse în vederea
examinării, pe baza modelelor dimensionale, a cuvintelor ce desemnează emoții:

Având în vedere tipul de discriminări necesare, astfel de studii pun adesea în

evidență mai curând dimensiuni cu caracter general, ce nu furnizează un răspuns
la întrebările care îi preocupă pe teoreticienii emoțiilor. Spre exemplu, cele două
dimensiuni (interpretate adesea ca valență și activare) descoperite frecvent pe baza
procedurilor de scalare par să nu aibă vreo legătură particulară cu emoțiile. Cea

RICHARD S. LAZARUS
 dintâi coincide cu dimensiunea evaluantă (E) despre care vorbește Osgood, iar cea 97
de-a doua poate fi cu ușurință interpretată ca o combinație a celorlalte două
dimensiuni: potențialul (P) și activitatea (A) (Osgood, Suci & Tannenbaum, 1957).
Iar acestea sunt, desigur, dimensiuni universale, în funcție de care se poate scala
orice concept. în măsura în care această afirmație este corectă, înseamnă că nu avem
nicio informație nouă privind natura emoțiilor, poate cu excepția faptului că acestea
reprezintă un subdomeniu distinct în spațiul definit de dimensiunea respectivă...
Prin urmare, dimensiunile de acest tip au un caracter atât de general, încât nu
contribuie la identificarea acelor caracteristici distinctive pentru emoții. Ele nu oferă
acele criterii clare de diferențiere a răspunsurilor emoționale (de ex., simpatia), de
celelalte tipuri de răspuns (de ex., hrana). Și nici nu permit o diferențiere a unui tip
de emoție, să spunem furia... de altul, de exemplu, teama.

Frijda (1986, p. 259) are o atitudine mai rezervată privind criticarea celor două
abordări distincte asupra emoțiilor, cea categorială și cea dimensională:

Emoțiile reprezintă stări discrete atunci când este luat în considerare nivelul de
mobilizare pentru acțiune — nivelul tendințelor particulare de a acționa. Cu toate
acestea, stările emoționale variază pe un continuum dimensional atunci când sunt
considerate la nivelul răspunsului produs de valența și presiunea evenimentului.
Altfel spus, aceste stări sunt definite de un set restrâns de dimensiuni, dacă luăm
în considerare faptul că ocupă un loc superior în ierarhia inițierii acțiunii și a
controlului procesual al acesteia. Prin urmare, ambele abordări, atât cea categorială,
cât și cea dimensională, sunt valide, întrucât se referă la stadii diferite ale procesului
emoțional, corespunzătoare unor seturi diferite de fenomene.

Analizele lingvistice ale furiei făcute de Heider (1991), Lakoff și Kovecses

(1983), precum și lucrările lui Shaver et al. (1987), respectiv Storm și Storm (1987),
ambele folosind taxonomii sub formă de arbore, combină parțial aspectele
cele mai elocvente ale analizelor categoriale cu cele dimensionale, obținând o
structură ierarhică a emoțiilor ce reușește să redea și caracteristicile specifice ale
acestora. Cercetarea realizată de Shaver și colaboratorii săi prezintă avantajul
important că folosește scenarii sau câteva propoziții semnificative care includ
factorii declanșatori (provocatori) ai reacției emoționale. Autorii îi citează pe
Fehr și Russel (1984, p. 482) cu privire la scenarii, afirmație cu care sunt întru totul
de acord:

Cu toate că vorbim adesea despre teamă ca despre un lucru anume, ar fi poate

mai adecvat să o descriem ca pe o secvență de evenimente... A cunoaște
semnificația cuvântului teamă este echivalent cu a înțelege o parte din aceste
secvențe. Adică a înțelege un scenariu (Abelson, 1981) ce include cauze tipice,
credințe, reacții fiziologice, sentimente, expresii faciale, acțiuni și efectele acestora.

în prima etapă a cercetării făcute de Shaver și colaboratorii săi, studenților li

se cerea să clasifice pe o scală 213 termeni ca prototipuri pentru emoții sau

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

 »<«■
III

98 „emotivitate", folosind „Atlasul semantic al conceptelor emoționale" alcătuit de

Averill (1975) ce conține 558 de cuvinte cu conotații emoționale. în urma analizării
clusterelor (grupărilor) obținute pe baza clasificărilor, au fost definite 5 sau 6
clustere ca reprezentând categoriile emoționale „de bază". Figura 2.2 prezintă
modul în care emoțiile distincte au fost grupate în categorii, pe baza scorurilor
acordate în funcție de încărcătura emoțională, în care termenii sunt grupați (și se
juxtapun) în mai multe categorii de bază.
în a doua etapă, studenții au avut sarcina de a relata în scris experiențe
emoționale — o parte urmând să descrie impresii cu privire la episoade emo­
ționale tipice; restul de subiecți trebuiau să relateze impresii în legătură cu
incidente reale, specifice. După codificarea acestor descrieri, autorii au determinat
caracteristicile prototipice ale categoriilor emoționale de bază ce fuseseră obținute
anterior. Acestea au fost apoi ierarhizate cu ajutorul analizei clusterelor*, cu
scopul de a obține câte o diagramă prototip pentru fiecare emoție de bază care
să includă și caracteristicile descriptive ale situației-stimul. întrucât categoriile se
aseamănă foarte mult cu ceea ce am definit ca teme relaționale centrale (vezi Capi­
tolul 3 și Partea a IlI-a), este util să citez în detaliu ceea ce afirmă Shaver și cola­
boratorii (pp. 1077-1078) în legătură cu scenariile specifice pentru câteva emoții
de bază, alcătuite cu ajutorul relatărilor subiecților:

Atunci când încercăm să transmitem teama, să presupunem prin intermediul

unui roman sau al unui film, ... vom dori să comunicăm pe cât posibil despre
pericolul amenințător sau mortal prin intermediul unei ambianțe cu care nu suntem
familiarizați și care este impredictibilă și cu ajutorul unui protagonist ce se simte
vulnerabil și lipsit de control; aceasta înseamnă a portretiza anxietatea potențialei
victime și tendința acesteia de a imagina evenimente catastrofale.
Dacă indivizii își încep relatările despre stările de teamă prin a descrie
evenimentele potențial periculoase sau amenințătoare pentru propria existență, cele '
referitoare la stări de tristețe pleacă de la situații care deja s-au realizat. Pentru cel
care suferă de tristețe, experiența nefericită a avut loc anterior; adesea, el sau ea a
trăit acele evenimente de care îi era groază — moartea unei persoane iubite,
pierderea unei relații sau respingerea socială. La fel ca și stările de teamă, și cele
de tristețe implică „descoperirea propriei neputințe, neajutorări sau incapacități"
de a modifica circumstanțele nefaste (cf. Seligman, 1975).
Antecedentele cognitive care inițiază furia ca proces, așa cum reies ele din
relatările subiecților, pot fi rezumate după cum urmează: ceva sau cineva (de
regulă, în aceste relatări este vorba despre cineva) se opune desfășurării planului
de acțiune sau realizării scopurilor subiectului (prin limitarea capacității de acțiune
a acestuia, distrugerea speranțelor, frustrarea ori întreruperea activităților orientate .
către un scop). Alternativ, subiectul îl percepe pe celălalt ca având intenția de a-1
răni (fie că este vorba de lezarea fizică sau de cea psihologică). Ca un ultim aspect,
așa cum a fost subliniat de Rivera (1981), individul furios emite judecata că

Acest tip de analiză se aseamănă cu analiza factorială, ambele tipuri având la bază analizarea
matricii corelațiilor existente între conceptele măsurate.

RICHARD S. LAZARUS
 frustrarea, întreruperea, pierderea autorității sau lezarea suferită sunt nejustifica­ 99
te — că situația nu este așa cum ar trebui să fie. Această precizare constituie cea
mai comună caracteristică a reacției de furie, regăsindu-se în 95% din relatările
subiecților privind propriile episoade de furie.

Așa cum sugerau Shaver și colaboratorii (p. 1080) cu privire la controversa

categorie versus dimensiune, indivizii judecă probabil similaritatea sau deosebirile
dintre emoții pe baza caracteristicilor-prototip, fără a fi interesați de locul ocupat
de emoții în funcție de dimensiunile lor abstracte, cum sunt valența, potențiali­
tatea și activitatea. Același lucru este valabil și pentru evaluările ce stau la baza
oricărei emoții, înțelese adecvat ca aprecieri asupra semnificațiilor evenimentelor
la nivel personal; pe scurt, scenariul emoțional include factorii declanșatori ce vor
avea ca rezultat un beneficiu sau un prejudiciu. Autorii fac și precizarea că
prototipurile descrise sunt similare conceptelor unui număr de teorii de orientare
cognitivistă, inclusiv cea propusă de mine.
O teorie cognitiv-motivațional-relațională a emoțiilor trebuie înainte de toate
să aibă o dimensiune clasificatorie — adică, să identifice acele familii de emoții
care au în comun o anumită temă relațională centrală. Desigur că fiecare categorie
în parte se referă la o dimensiune specifică a intensității emoționale, ce poate fi
măsurată cu succes; cu toate acestea, alcătuirea categoriilor în funcție de tema
relațională centrală este de primă importanță. Voi susține ideea că obiectivul
primar al teoriei și cercetării empirice constă în identificarea tipului de relație
individ-mediu, a caracteristicilor procesului de evaluare și a tendinței de a acționa
pe care fiecare categorie emoțională o presupune.
S-a afirmat adesea că termenii pentru emoții sunt ambigui și, dacă ar fi să
subscriem la această opinie, ar însemna să nu luăm în considerare acele nuanțe
subtile ale termenilor, despre care presupunem că reflectă diferențele de sens
pentru stări afective distincte. O astfel de poziție teoretică este incompletă și lipsită
de validitate. A face observația că un termen este la fel de ambiguu pe cât este și
emoția pe care o desemnează, și a extrapola această afirmație la întreg spunând
că emoțiile în sine sunt ambigue sau că nu se pot găsi termeni adecvați pentru
acestea, nu poate fi considerată o argumentație validă. Se poate vorbi despre
ambiguitate doar atunci când ne limităm la cuvinte izolate care desemnează o
„trăire" de la un moment dat sau o altă componentă a procesului emoțional —
ca de exemplu, tendința de a acționa. Soluția constă în găsirea unei propoziții care
să poată exprima o anumită configurație emoțională sau un scenariu afectiv, și
care să exprime mai mult decât poate face un singur cuvânt. Voi realiza acest
lucru în Capitolul 3, în cadrul a ceea ce am denumit drept „teme relaționale
centrale". Acestea constituie definiții ale conținutului relațional esențial ce
caracterizează orice emoție specifică. Realizarea adecvată a acestei etape lasă loc
unui grad redus de ambiguitate în descrierile verbale cu privire la emoție și
procesul acesteia.
Pe considerentele enumerate, în ciuda faptului că începând din 1890 teoria și
cercetarea au manifestat un interes constant cu privire la analiza dimensională a
emoțiilor, sunt de părere că modul clasic în care acestea erau concepute și

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

100

adorație excitație ’'dor amuzament entuziasm ’mulțumire ’mândrie aviditate ’fascinație *împăcare uimire agi
’afecțiune dorință beatitudine zel plăcere triumf speranță exaltare surprindere *iri
iubire ’senzualitate ’veselie ’fervoare ’optimism uluire
atașament pasiune voioșie nerăbdare en(
farmec ardoare farmec freamăt urs
atracție exuberanță beatitudine țâ
devotament jovialitate
tandrețe încântare
compasiune delectare
sentimentalism savurare
desfătare
fericire
jubilare
elație
satisfacție
extaz
euforie

RICHARD S. LAZARUS
 FIGURA 2.2. Analiza pe clustere pentru 135 de termeni 101
emoționali. (Sursa: P. Shaver, J. Schwartz, D. Kirson și C.
O'Connor, „Emotion knowledge". Journal of Personality and
Social Psychology, 52. Washington DC: American Psychological
Association. Copyright©1987 aparținând American Psycho-

‘exasperare furie ‘dezgust ‘invidie ‘supliciu agonie depresie demoralizare vinovăție alienare milă alarmare anxietate
frustrare ‘înverșunare repulsie gelozie ‘suferință disperare ‘dezamăgire ‘rușine izolare ‘simpatie șoc ‘nervozitate
vexare dispreț rănire lipsă de neplăcere regret ‘neglijare teamă tensionare
mânie supliciu speranță remușcare singurătate frică disconfort
urgie pesimism respingere ‘oroare suspiciune
ostilitate înnegurare nostalgie teroare îngrijorare
ferocitate ‘tristețe înfrângere panică zbucium
amărăciune nefericire descurajare isterie groază
ură doliu insecuritate chin
silă mâhnire jenă
desconsiderare necaz umilință
dușmănie dezolare insultă
răzbunare melancolie
antipatie
resentiment

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

102 implementate nu mai poate servi stadiului actual al cunoașterii și cercetării asupra
emoțiilor. Se pune un accent prea mare pe metoda analizei factoriale, în detri­
mentul teoriilor sistemice cu ajutorul cărora am putea genera noi factori și
variabile necesare unei înțelegeri mai bune.

Caracteristicile universale ale răspunsului emoțional

Există numeroase cercetări cu privire la emoții, atât în domeniul psihologiei,
cât și în cadrul altor științe. Obiectivul acestui subcapitol nu constă în a trece în
revistă aceste studii, ci în a evidenția aspectele relevante pentru o teorie asupra
emoțiilor. Voi avea ulterior ocazia să menționez o serie de cercetări pe care le
consider reprezentative, atunci când tratez aspectele motivationale și cognitive
ale emoțiilor, precum și procesul dezvoltării emoționale. Oricum, având în vedere
faptul că prezentul capitol tratează subiectul clasificării și măsurării emoțiilor, nu
putem face abstracție de preocupările cercetătorilor „filogeniști" privind identifi­
carea unor caracteristici emoționale universale. Prin urmare, am ales să discut
una dintre cele mai vehemente și totodată influente abordări actuale asupra
emoțiilor. Chiar dacă aceasta are la bază doar două metode de măsurare a
răspunsului emoțional, și anume expresia facială și tiparul de răspuns determinat
de sistemul nervos autonom, apar deopotrivă aspecte privind clasificarea și
măsurarea tratate din perspectivă filogenetică.
Majoritatea clasificărilor privind emoțiile specifice au o natură descriptivă,
fiind bazate exclusiv pe configurațiile răspunsului emoțional. Există totuși și
excepții izolate, cum este teoria lui Plutchik (1962,1980), în care un loc central îl
au o serie de ipoteze cu privire la funcțiile adaptative fundamentale ale emoțiilor
ca rezultat al procesului evolutiv (darwinian), de care depinde supraviețuirea
mamiferelor. Printre acestea, Plutchik enumeră funcția de autoconservare, la care
asociază reacțiile de teamă și fugă; distrugerea inamicilor asociată cu furia și atacul;
funcția reproductivă, legată de împerechere și plăcerea produsă de reușita acțiunii;
reintegrarea în grup, ce succede separării, conexată cu tristețea și plânsul; integrarea
în grup, asociată cu ritualuri de îngrijire și acceptare; respingerea însoțită de
dezgust și vomismente; explorarea, ce determină marcarea teritoriului și starea de
așteptare; și orientarea, la care se alătură încetarea acțiunii și reacția de surprindere.
Interesul manifestat de către biopsihologi cu privire la dezvoltarea evolutivă
a funcțiilor îndeplinite de emoții are drept corespondent în cadrul științelor sociale
interesul cercetătorului pentru rolul îndeplinit de motivație în procesul emoțional
(cunoscut și ca ierarhia scopurilor), pornind de la care se definește și interesul
din cadrul interacțiunii adaptative. Prin urmare, atât analiza întreprinsă de
Plutchik privind dezvoltarea funcțiilor adaptative, cât și cea a ierarhiei scopurilor
realizată de mine demonstrează importanța teoretică deținută de motivații, în
funcție de care este apreciat beneficiul sau prejudiciul pe care experiența cu
mediul îl poate aduce și pe care se bazează ulterior reacțiile emoționale. Analiza
lui Plutchik prezintă avantajul unei argumentații raționale referitoare la rolul

RICHARD S. LAZARUS
răspunsului emoțional în supraviețuirea la nivel de specie, în timp ce analiza pe 103
care o realizez are în vedere acest aspect preponderent la nivel individual.
Oricum, pentru înțelegerea factorilor specifici ce generează o emoție, simpla
asociere dintre emoții și funcțiile adaptative comune diferitelor specii s-a dovedit
insuficientă. Este necesară precizarea scopurilor urmărite la nivelul experiențelor
adaptative particulare, rolul pe care acestea îl au în generarea emoțiilor și ce
condiții (factori) coprezenți operează în sensul potențării, orientării sau modificării
procesului emoțional. Chiar și în eventualitatea că am accepta validitatea analizei
lui Plutchik cu privire la funcțiile de bază ale proceselor emoționale și fără a ține
seamă de lipsa sa de claritate și de coerență (de exemplu, este în realitate
respingerea socială echivalentă cu dezgustul sau poate fi reproducerea asociată
întotdeauna cu bucuria reușitei acțiunii — și în cazul în care această ultimă
propoziție este adevărată, la ce faze ale procesului reproductiv facem referire —
sau este separarea factorul central în tristețe?), consider că o teorie adecvată
asupra procesului emoțional și a factorilor care determină variațiile acestuia ar
trebui să pună accentul pe fenomenul în sine și pe contextul în care apare (vezi
discuția cu privire la reducționismul fenomenologic din Capitolul 1, unde
sugeram că nu putem înțelege pe deplin un fenomen altfel decât prin analiza
directă a acestuia).

Cercetările privitoare la expresiile faciale

Expresiile emoționale, în special cele faciale, au stat la baza a numeroase
cercetări și clasificări de dată recentă. Deși au fost considerate relevante și alte
moduri de exprimare a emoțiilor (de ex., tonalitățile vocii, studiate de Scherer,
1989), faptul că nu există suficiente cercetări cu privire la acestea le face probabil
mai puțin relevante comparativ cu cele faciale. Unul dintre considerentele pentru
care modificările fizionomiei și cele posturale au o importanță mai mare la nivel
teoretic și descriptiv se referă la faptul că acestea constituie componente ale
acțiunii sau tendinței de a acționa asociate unei stări emoționale distincte,
independent de caracterul instrumental al acțiunii — cu un scop sau intenționată
ori cu un rol expresiv, însă așa cum afirmam anterior o astfel de diferențiere este
dificil de realizat. în măsura în care emoțiile pot fi identificate după formele de
manifestare ale acestora, susținătorii unor astfel de cercetări consideră că furia
sau fericirea poate fi observată pe baza unui tipar specific al mișcărilor musculare
(la nivel facial, postural sau gestual). Se consideră că pentru emoții distincte există
tipare specifice de expresie, acest criteriu putând fi validat și completat de alte
criterii, ca de pildă, de relatările subiective asupra experienței emoționale și de
tiparul modificărilor fiziologice ce le însoțesc. Este necesar ca cercetătorii să reziste
tentației de a presupune că atunci când nu poate fi dovedită existența unui tipar
facial universal (așa cum se întâmplă în cazul vinovăției și rușinii) reacția nu ar
fi una emoțională sau, alternativ, că atunci când un tipar este de fapt o engramă
biologică înnăscută, având un caracter universal la nivelul speciei, acesta ar trebui
considerat drept criteriu pentru discriminarea între emoții (vezi Capitolul 5).

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

104 Cercetările cu privire la expresiile faciale pornesc de la premisa că deși
manifestarea acestora poate fi influențată de regulile sociale, emoțiile sunt
exprimate aproape întotdeauna la nivel facial. După cum afirma Buck (1985) fără
echivoc și poate într-o manieră excesiv de încrezătoare, modificările expresiilor
faciale constituie dovada vizuală a stărilor emoționale interne. Emoțiile primare
sau de bază se consideră că sunt guvernate de legi biologice universale transmise
genetic pe scara evolutivă, întrucât și-au dovedit utilitatea din punct de vedere
adaptativ. Acestea sunt determinate de conexiuni neuronale prestabilite genetic,
presupun un tipar specific de reacție neuromusculară și sunt corelate cu calitățile
subiective distincte pentru fiecare emoție. Având în vedere faptul că tiparul
modificărilor musculare faciale exprimă de fapt o stare emoțională internă, poate
că observarea atentă a acestora ne-ar ajuta să „citim" starea, în același mod în care
animalele își ajustează comportamentul în funcție de semnalele transmise
accidental la nivel corporal de către celelalte animale2.
Oricum, sunt necesare dovezi suplimentare privind posibilitatea de a putea
identifica trăirile emoționale doar în funcție de expresiile faciale, în condițiile în
care suntem conștienți de posibilitatea inhibării și a transformării atât a tendin­
țelor de a acționa, cât și a expresiilor emoționale afișate. O altă caracteristică ce
trebuie avută în vedere se referă la faptul că toate componentele răspunsului
emoțional sunt implicate funcțional și în alte procese decât cele de natură
emoțională. Nicio verigă a răspunsului emoțional nu poate fi tratată singular ca
o dovadă a existenței unei emoții. Pe lângă tiparele expresive moștenite, omul are
capacitatea de a produce comportamente și expresii faciale emoționale în lipsa
trăirii lor subiective, cum este cazul prestației unui actor pe scenă, chiar dacă în
realitate se poate întâmpla și ca acesta să trăiască emoția și tiparul de expresie
facială asociate rolului. Oricum, deși disocierea stării emoționale de expresiile
sale faciale și corporale poate constitui un avantaj, probabil că este nevoie în acest
sens de un efort volițional, ceea ce ilustrează afirmația anterioară cu privire la
flexibilitate ca trăsătură esențială a emoțiilor și gestionării acestora, o resursă
adaptativă de care dispun mamiferele superioare.
Interesul cercetătorilor pentru manifestările emoționale a fost puternic stimulat
de lucrarea de referință scrisă de Darwin (1872/1967) intitulată Expresia emoțiilor
la om și animale, precum și de capodopera scrisă anterior, în 1859, Originea speciilor,
în care sunt descrise natura și mecanismul procesului evolutiv. Premisa centrală
a teoriei evoluționiste este că în cadrul procesului de evoluție a speciei umane
din formele de viață primitive, numeroase caracteristici comune s-au păstrat atât
la om, cât și la speciile animale — nu doar la nivel anatomic și fiziologic, ci și ca
tipare adaptative. Darwin a pus în principal accentul pe similitudinile existente —
susținând, spre exemplu, că și la animale putem vorbi despre uimire, curiozitate,
imitație, atenție, memorie, rațiune și un simț estetic, ca atribute considerate până
atunci ca aparținând doar omului. El a mers atât de departe, încât a propus o
ipoteză pe care o consider fantezistă — și totuși greu de contrazis — conform
căreia animalele ar avea un simț spiritual, adică un precursor al credinței umane
în Dumnezeu (vezi Domjan, 1987).

RICHARD S. LAZARUS
 Mai mult, Darwin era de părere că exprimarea facială a emoțiilor este un dat 105
genetic al speciilor, teorie la care au subscris în prezent numeroși filogeniști.
Expresiile faciale au un rol fundamental în comunicarea și recunoașterea emoțiilor
semenilor, similar modului în care mișcările corporale și sunetele vocale servesc
aceste funcții deopotrivă la om și la speciile mai puțin evoluate. Cu toate că nu
există în prezent dovezi concludente în acest sens, iar factorii ce influențează
rezultatele unei astfel de comparații nu au fost clar definiți (vezi Ekman & Oster,
1979), se pare că la om fața constituie cea mai bogată și credibilă sursă de
informații cu privire la emoții, comparativ cu celelalte modalități expresive,
excepție făcând poate doar relatările verbale voluntare (ceea ce le conferă probabil
o credibilitate mai mare).
Nu este nevoie să descriem în detaliu constructele teoretice avansate de
Darwin cu privire la expresiile emoționale, sau să facem o incursiune istorică
asupra cercetărilor privind expresiile faciale, întrucât există o serie de lucrări care
tratează aceste aspecte (vezi, de exemplu, Ekman, 1971, 1977, 1984; Izard, 1971,
1977; și Tomkins, 1962,1963). Poziția teoretică acceptată cvasiunanim consideră
că expresiile faciale umane bazate pe interdependența și complexitatea grupelor
musculare constituie modalități moștenite în cadrul procesului evolutiv de
exprimare a unor emoții primare, astfel că tiparele expresive pentru astfel de
emoții au un caracter universal la specia respectivă3. Prin urmare, există la specia
umană expresii faciale distincte pentru furie, dezgust, teamă, fericire ș.a., deși
variabilele socioculturale pot influența într-un anume grad tiparul și momentul
exprimării acestuia, astfel că expresia facială poate fi inhibată, deghizată sau
produsă cu un anumit scop.
Merită de asemenea menționat în treacăt și faptul că etologii și cercetătorii care
studiază comportamentul animal au fost puternic influențați de cadrul conceptual
propus de Darwin, astfel că au observat timp îndelungat expresiile faciale și
comportamentale prin care sunt semnalate în lumea animală stările emoționale
și intențiile. De exemplu, în Figura 2.3, Lorenz (1998) prezintă sub formă de
diagramă expresiile faciale caracteristice fricii și furiei la câine, în legătură cu care
se presupune că pot fi recunoscute atât de om, cât și de celelalte animale.
în prezent a fost adoptată pe scară largă ideea că fața poate furniza informații
substanțiale privind starea emoțională a unui individ, în măsura în care suntem
capabili să le interpretăm. Mai există însă controverse cu privire la gradul în care
aceste expresii faciale sunt determinate de factorii genetici, socioculturali, sau de
acțiunea combinată a acestora. Multitudinea datelor observabile culese recent
de către cercetători (vezi Ekman, 1989; Ekman & Oster, 1979; Fridlund, Ekman &
Oster, 1986) indică în mod clar faptul că în mare parte expresiile faciale se dato­
rează moștenirii ereditare. Argumentele aduse în acest sens tind să se centreze
pe realizarea unor liste ale emoțiilor de bază, pe specificul tiparului facial expresiv
pentru fiecare emoție, pe gradul de flexibilitate sau invariantă emoțională, pe
factorii cauzali și gradul de corespondență dintre tiparele faciale și alte genuri de
reacții, cum sunt modificările fiziologice, acțiunea instrumentală orientată cu scop
sau afectul subiectiv; stabilirea unor astfel de corespondențe este necesară în
vederea interpretării conținutului emoțional exprimat de tiparul facial expresiv.

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

106

Figura 2.3. Câinele exprimă facial teama și furia în anumite moduri caracteristice: (a-c)
starea de pregătire pentru fugă; (a-g) creșterea agresivității; (e, f, h, i) diferite combinații
evidențiind ambiguitatea intenției. Probabil că acestea sunt valabile și la om. {Sursa: Konrad
Lorenz, Așa-zisul rău: despre istoria naturală a agresiunii, București, Humanitas, 1998. Cu
acordul pentru republicare.)

Ceea ce îi conferă gândirii și cercetării moderne asupra expresiilor faciale o

importanță pentru teoriile privind emoțiile se referă la faptul că tiparele mus­
culare din expresiile faciale au fost înregistrate cu o mai mare fidelitate și obiec­
tivitate, comparativ cu orice altă modalitate de răspuns emoțional. Deși există în
prezent mai multe sisteme de înregistrare a expresiilor faciale, toate își au originile
în munca de pionierat depusă de Tomkins, a cărui influență se regăsește în mare
măsură în studiile inovatoare întreprinse de autorii menționați anterior, Ekman
și Izard. Ei au depus eforturi considerabile în vederea înregistrării video a
modificărilor survenite la nivel facial în emoții, dezvoltând metode de codificare
care sunt în prezent utilizate pe scară largă. Ekman a lucrat preponderent cu
adulți, în timp ce Izard cu copii de vârstă mică. în măsura în care fața portre­
tizează emoțiile umane, devine posibil ca prin analizarea tiparelor expresive să
poată fi observată cu un grad ridicat de acuratețe atât existența stărilor emo­
ționale, cât și modificările survenite la nivelul acestora. Observațiile detaliate
făcute de Ekman referitor la universalitatea expresiilor faciale în culturi diferite
sunt exemplificate în Figura 2.4.
Dacă analizarea expresiilor faciale se va dovedi un indicator fidel și valid în
surprinderea modificărilor survenite moment de moment la nivelul experienței
emoționale individuale, această metodă de măsurare ar putea constitui o sursă
incontestabilă de informații pentru studierea emoțiilor umane. Cea mai optimistă
poziție adoptată de către unii autori afirmă că în ciuda costurilor considerabile și

RICHARD S. LAZARUS
 107

Două tipuri de zâmbet: stânga, larg; dreapta, nesigur

Dezgust

Figura 2.4. Câteva dintre fotografiile făcute de Ekman locuitorilor din Noua Guinee. (Sursa:
P. Ekman, The Face of Man. New York: Garland Publishing, Inc., 1980. Cu acordul pentru
republicare.)

Emoție și adaptare « Aspecte controversate specifice...

108 a eforturilor pe care le presupune metoda, putem considera analizarea expresiilor
faciale drept criteriu unic și incontestabil utilizat în evaluarea formulărilor
teoretice cu privire la procesul emoțional și la factorii care îl influențează. O
perspectivă mai realistă ar fi aceea că, datorită complexității și configurației
cognitiv-motivațional-relaționale a emoției ce include atât procesele automate și
voliționale de evaluare și adaptare, cât și varietatea factorilor determinanți ai
tiparelor faciale, expresia chipului ar trebui privită doar ca unul dintre tipurile
de răspuns posibile. Deși expresiile faciale constituie probabil cel mai relevant tip
de răspuns sistemic periferic, este necesară corelarea sa cu datele culese din alte
surse, cum ar fi contextul social, conținutul relatărilor emoționale, inflexiunile
vocale, postura corporală și alte indicii de acest gen care oferă informații cu privire
la complexitatea stării emoționale trăite. Cred că acest punct de vedere coincide
cu cel exprimat de Ekman (comunicare personală).
Ekman și Oster (1979; la care se adaugă un studiu recent de Fridlund,
Ekman & Oster, 1986) au furnizat o analiză deosebit de utilă și o revizuire parțială
a datelor observabile cu privire la emoțiile exprimate facial, punând accent pe
două aspecte: universalitatea acestora și validitatea tiparului de expresie considerat
ca indicator al unei emoții specifice. Autorii (1979, p. 531) sugerează, spre
exemplu, că cercetările realizate „în cadrul culturilor analfabete au evidențiat
existența unor expresii faciale distincte pentru furie, dezgust, fericire, tristețe (sau
suferință), teamă și surprindere". De asemenea, Izard a raportat observarea unor
tipare distincte pentru emoții ca interesul și rușinea, însă aceste dovezi au fost
considerate de către Ekman și Oster ca induse de cercetare. Autorii sunt de părere
că cercetările ulterioare ar putea demonstra universalitatea unor noi tipare
expresiv-emoționale în completarea celor descoperite până în prezent.
într-o analiză recentă a argumentelor privind universalitatea expresiilor faciale,
Ekman (1989) adoptă o poziție mai rezervată, atunci când amintește că datele
cercetărilor ar confirma ipoteza existenței unor caracteristici universale. Autorul
face un rezumat al numeroaselor date observabile culese în cadrul diferitelor
culturi privind universalitatea expresiilor faciale pentru anumite emoții, cum simt:
teama, furia, dezgustul, tristețea, surprinderea și fericirea, cu mențiunea că nu
există date cu privire la dispreț, rușine și interes. El conchide:

După opinia mea (Ekman, 1977), expresiile faciale ocupă un loc central în
studiul emoțiilor, comparabil ca importanță cu rolul modificărilor fiziologice sau
al trăirilor subiective, motiv pentru care ar fi o greșeală să considerăm că o
componentă este expresia celorlalte. Mai mult, în ciuda faptului că indivizii pot
controla deliberat producerea expresiilor faciale în scopul transmiterii de informații
semenilor, în majoritatea cazurilor acestea se manifestă în absența unui astfel de
control. Prin urmare, expresiile faciale constituie semnale sociale importante, atât
din perspectiva procesului dezvoltării, cât și a funcției curente pe care o îndeplinesc.

Manifestările emoționale se supun unor reguli culturale diferite și sunt deter­

minate de factori sociali distincți de la o cultură la alta, însă astfel de ipoteze nu
au fost până în prezent testate sistematic prin metodele de analiză a expresiilor

RICHARD S. LAZARUS
faciale. După cum afirmau Ekman și Oster (p. 532), „probabil că există diferențe 109
culturale importante privind expresiile faciale ce pot fi atribuite proceselor de
învățare, însă factorii determinanți și caracteristicile acestora nu au fost încă
determinate".
Termenul reguli de manifestare a fost introdus de către Ekman și Friesen (1969)
pentru a face referire la normele sociale ce stabilesc când individul poate afișa o
anumită emoție și în raport cu cine, precum și condițiile în care acest lucru este
posibil. Zâmbetul constituie un exemplu de răspuns facial deopotrivă interesant
și relevant pentru controversa referitoare la controlul sociocultural versus cel
înnăscut al expresiilor emoționale, întrucât dacă nu se poate opera o distincție
între mimarea acestui tip de răspuns pentru a ascunde emoții ca durerea,
tristețea, aversiunea, teama sau furia, și manifestarea genuină a acestuia ca
expresie a bucuriei, posibilitatea de a interpreta emoțiile pe baza expresiilor
faciale va trebui supusă unei serioase reevaluări. într-un studiu, Ekman, Friesen
și O'Sullivan (1988) au observat existența unor diferențe subtile între zâmbetul
sincer, comparativ cu cel mimat. O cercetare având ca subiecți asistente medicale
a pus în evidență faptul că acestea mimau stăpânirea de sine zâmbind, pentru a
ascunde emoțiile negative produse de vizionarea unor filme cu subiecte tulbură­
toare, iar aceste răspunsuri au fost comparate cu situațiile în care zâmbetul era
produs ca răspuns la filme cu subiecte plăcute. Diferențele dintre cele două tipuri
de zâmbet au fost detectate pe baza unor modificări vizibile la nivelul muscula­
turii faciale, specifice stărilor de dezgust, teamă, dispreț sau tristețe, observabile
chiar și atunci când se încerca mascarea emoțiilor negative prin afișarea unui
zâmbet fericit.
Prin urmare, nota Ekman, zâmbetul în variantele sale nu ar trebui să mai fie
considerat drept o categorie unidimensională a răspunsului emoțional. Pot exista
mai multe tipuri de zâmbet, foarte probabil în jur de 18, ce comunică diferite
semnale sociale. în urma examinării datelor de cercetare, autorul conchide că
zâmbetul fericit, denumit și „zâmbetul Duchenne", după neurofiziologul francez
Duchenne (1862) care a făcut primele observații și a scris despre acest subiect,
diferă de cel forțat, care reflectă doar efortul de păstrare a aparențelor sociale
(Ekman, Friesen & Davidson, 1990).
Din ceea ce am discutat anterior cu privire la rolul mediator îndeplinit de
procesele cognitive, probabil că este evident faptul că am anumite rezerve în
legătură cu modul de interpretare a datelor acestei cercetări; fac încă o dată
precizarea că nicio componentă periferică a răspunsului emoțional nu ar trebui
privită drept criteriu unic pentru afirmarea prezenței unei emoții, deși interpre­
tarea făcută de Ekman cu privire la „zâmbetul Duchenne" pare să sugereze, prin
opoziție, faptul că fericirea autentică poate fi distinsă de celelalte forme ale
acesteia, inclusiv fericirea mimată, doar în baza tiparului de răspuns facial (vezi
exemple ale diferitelor tipuri de zâmbet în Figura 2.4). Cercetările care pornesc
de la ipoteza că tiparele prestabilite ale expresiilor faciale sunt baza unică în
definirea stărilor emoționale individuale — așa cum se întâmplă adesea în studiile
privind dezvoltarea bebelușului și a copilului în perioada preverbală — fără

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

110 a furniza suplimentar un alt tip de date observabile, ridică anumite semne de
întrebare’.
în legătură cu valabilitatea metodei bazate pe utilizarea tiparelor faciale ca
indicatori ai unei emoții particulare, Ekman și Oster (1979) au examinat
problemele ridicate de găsirea unor criterii de validare a interpretărilor asupra
expresiilor faciale particulare. Oarecum în concordanță cu ceea ce afirmam
anterior, autorii subliniază faptul că este necesară utilizarea și a altor criterii
diferite de cele faciale, pentru a putea presupune existența unei experiențe
emoționale, menționând în acest sens patru posibilități. Prima se referă la
relatările subiecților cu privire la experiența emoțională trăită. Cea de a doua
constă în corelarea expresiilor faciale cu factorii declanșatori ai acestora — de
exemplu, filme cu un mesaj pozitiv sau negativ, afirmații cu caracter ostil sau
prietenos sau anticiparea producerii unei experiențe plăcute sau neplăcute. Cea
de a treia modalitate constă în compararea inflexiunilor vocale, a modificărilor
de postură sau a exprimărilor verbale cu emoțiile sugerate de tiparul expresiilor
faciale. Iar cea de a patra metodă are în vedere tiparele de reacție determinate de
sistemul nervos autonom, despre care voi vorbi mai mult în capitolele următoare.
Ekman și Oster (1979, p. 541) observă că „din moment ce nu există încă o modali­
tate unică și infailibilă de a determina starea emoțională «reală» trăită de un
individ, este regretabil faptul că doar atât de puțini cercetători au adoptat metoda
folosirii unor măsurători convergente multiple, în vederea obținerii unor dovezi
mai sigure cu privire la experiența emoțională trăită."
în decursul ultimelor decade, niciun alt domeniu din cadrul studiilor asupra
emoțiilor nu a fost atât de prolific cum au fost cercetările privind descoperirea
unor caracteristici universale ale expresiilor emoționale faciale. Există aproape
un consens general cu privire la faptul că fața oferă Într-adevăr numeroase
informații, unele poate chiar cruciale, în legătură cu emoțiile trăite de individ.
Dacă datele unor astfel de cercetări pot fi integrate la nivelul teoriilor cogni-
tiv-motivațional-relaționale asupra emoțiilor, ce studiază deopotrivă universali­
tatea și variabilitatea experiențelor și a reacțiilor emoționale, ținând cont de rolul
tiparelor cognitive și de evaluare specifice fiecărei emoții particulare, precum și
de dezvoltarea emoțională de la copilărie la maturitate, atunci aceasta ar constitui
o oportunitate unică de unificare a perspectivelor biologice cu cele sociale în
vederea înțelegerii procesului emoțional, evitând astfel tendința frecventă de
competiție între acestea (vezi Capitolul 5).

Cercetări referitoare la tiparele reacțiilor fiziologice

încercarea de găsire a unei corelații între componenta fiziologică a răspunsului
emoțional și tiparele expresiilor faciale, sau orice alt tip de corelație ca de exemplu
cea cu conținutul emoțional relatat de subiect, dă naștere unei dileme privind
testarea unui set de necunoscute (mai precis, semnificația emoțională a expresiilor

îi sunt recunoscător lui Joseph Campos, membru al echipei departamentului pe care îl

conduc, pentru tenacitatea cu care aduce în discuție acest subiect în cadrul cursurilor sale.

RICHARD S. LAZARUS
faciale) în raport cu un alt set de necunoscute (semnificația emoțională a tiparului 111
de reacție fiziologică). Făcând abstracție de această dilemă, descoperirea unei
corelații pozitive între acestea ar fi valoroasă în demonstrarea ipotezei că la
ambele niveluri ale analizei sunt implicate procese psihofiziologice similare. Până
în prezent există doar un număr redus de astfel de studii.
Unul dintre motivele pentru care astfel de studii sunt rare este pus pe seama
opiniei eronate vehiculate în psihologia ultimelor decenii, și anume că modifi­
cările fiziologice determinate de o emoție reflectă doar o stare generală de activare
(cf. Schachter, 1966; vezi și Lazarus & Folkman, 1984, pentru o discuție cu privire
la acest aspect). Conceptul de stare generală de activare fiziologică (arousaT), ca
aspect unidimensional al emoției, comparabil cu cel de impuls, a cunoscut recent
un declin cu privire la rolul său de principiu organizator. Ascensiunea în perioada
anterioară a teoriilor despre starea generală de activare în detrimentul celor
referitoare la specificitatea emoțiilor, ca un exemplu al modificărilor constante
produse la nivelul pozițiilor teoretice, s-a datorat parțial unei scăderi a
popularității teoriilor psihosomatice de inspirație psihanalitică. Astfel de teorii
psihosomatice considerau că ulcerele, colitele, hipertensiunea și alte afecțiuni
constituie expresia somatică a unui conflict sau a unei atitudini intrapsihice
specifice (vezi Capitolul 10).
Din mai multe considerente, printre care un rol important l-au avut datele de
cercetare adesea limitate și contradictorii la care s-a adăugat o schimbare a poziției
teoretice, noțiunea de specificitate a fost înlocuită prin sindromul general de
adaptare propus de Selye (1956, 1976), în care la fel ca și în starea generală de
activare fiziologică, accentul se punea pe existența unui tipar organizat al modifi­
cărilor fiziologice, ca reprezentând mecanismul principal de apărare a organismu­
lui la acțiunea oricărui stimul nociv. A fost denumit sindrom general, întrucât
manifestările de bază rămâneau aceleași, indiferent de natura stimulului nociv,
în mod ironic, specificitatea ca premisă teoretică alternativă, ce în prezent a
recâștigat o poziție dominantă, constituie o revenire la pozițiile teoretice anteri­
oare — în sensul că fiecare emoție, ca de exemplu furia, teama, anxietatea,
vinovăția și bucuria, presupune existența unui conflict, a unor atitudini și probabil
a unui tipar specific al modificărilor fiziologice.
Nu doresc să discut în detaliu avantajele și dezavantajele teoriei specificității,
respectiv ale celei referitoare la starea generală de activare. Există autori care au
tratat această temă (de ex., Lacey, 1959; Lazarus, 1966; Lazarus & Folkman, 1984;
Levenson, 1988). Aspectele respective vor fi reluate în Capitolul 10, unde discut
rolul emoțiilor pentru starea de sănătate. Unele studii recente, cum sunt cele
făcute de Schwartz și Weinberger (1989) și Schwartz, Weinberger și Singer (1981),
au furnizat date pozitive privind influența exercitată de sistemul autonom. în
generarea unor tipare specifice pentru emoții distincte. Un alt studiu recent
întreprins de Ekman, Levenson și Friesen (1983) a pus de asemenea în evidență
reacții specifice determinate de sistemul autonom în cazul dezgustului, furiei,
tristeții și temerii (vezi și Davidson, Ekman, Saron, Senulis & Friesen, 1990, cu
privire la modificările la nivelul SNC* în emoțiile pozitive). Printre dezbaterile

Sistemul nervos central. (N.f.)

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

112 elaborate din ultimul timp cu privire la istoricul acestei controverse și dovezile
curente ce susțin specificitatea influenței sistemului nervos central autonom, aș
aminti analiza retrospectivă furnizată de Levenson (1988) ce aduce argumente
elaborate în susținerea teoriei specificității autonome, recunoscând totodată că nu
există încă suficiente date care să îi dovedească validitatea. Autorul (1988, p. 22)
scrie:

Am convingerea că cel mai adecvat model în vederea explorării specificității

autonome se va dovedi a fi o combinație [inspirată] în principal de modelul
emoțiilor specifice, care să ia deopotrivă în considerare ca dimensiune „intensi­
tatea..." Ținând seama de numărul redus al studiilor existente până în prezent, de
caracterul contradictoriu al datelor obținute și de dificultățile metodologice ridicate
de cercetarea specificității SNA*, ar fi mai adecvată o investigare separată a celor
două modele, cel discret și cel dimensional. Odată ce au fost acumulate date
provenite de la un număr suficient de studii sistematice privind fiecare dintre
modele, probabil că va fi posibilă o evaluare a utilității relative a acestora.

S-ar putea ridica obiecții referitoare la faptul că studierea tiparelor autonome

de răspuns nu ar fi calea cea mai adecvată în demonstrarea specificității fizio­
logice, având în vedere că structura neuronală a sistemului nervos autonom și
conexiunile la nivelul organelor periferice (tractul digestiv, glandele endocrine și
sistemul cardiovascular) ar putea determina reacții relativ difuze la nivelul orga­
nelor interne, puse cu precădere pe seama activării sistemului simpatic. O abor­
dare completă va trebui să includă atât tiparele hormonale, cum sunt cele
studiate de Mason (1971,1975; Mason, Maher, Hartley, Mougey, Perlow & Jones,
1976), cât și variabilele caracteristice sistemului autonom. Diagrama realizată
de Mason (1975, p. 148) a celor nouă sisteme neuro-umorale și prezentată în
Figura 2.5. ilustrează multitudinea aspectelor de care cercetările asupra
caracteristicilor psiho-fiziologice ale emoțiilor ar trebui să țină cont, în completarea
datelor privind SNA; este evident că descrierea făcută de Mason în 1975 nu lua
în considerare descoperirile mai recente privind encefalinele**, ca regulatori ai
durerilor.
înclin să cred că între expresiile faciale sau alte forme de manifestare a
emoțiilor și modificările neurofiziologice se stabilește o relație de interdependență
sistemică ce depinde de tipul și intensitatea trăirii emoționale, chiar dacă această
interdependență ar putea să nu fie atât de strânsă pe cât susținea Izard (1990). Ce
argumente stau la baza acestei afirmații? Unul constă în faptul că emoțiile
particulare implică tendințe distincte de a acționa — de exemplu, furiei îi cores­
punde intenția de atac, anxietății fobice evitarea și fuga, vinovăției dorința de a
repara, rușinea este însoțită de tendința spre izolare și așa mai departe. Deși astfel
de înclinații pot fi inhibate sau transformate, ele ne ajută să traducem procesul

Sistemul nervos autonom. (Mt.)

(Biol.) Familie de peptide opioide secretate de creier, cu rol în calmarea durerilor. (N-t.)

RICHARD S. LAZARUS
emoțional în termeni fiziologici, furnizând, totodată, rațiunile de bază ale exis- 113
tenței tiparului de răspuns fiziologic general implicat în fiecare tip de emoție.
O altă explicație ar putea consta în existența unui tipar de evaluare specific
pentru fiecare emoție — furie, anxietate fobică, vinovăție, fericire ș.a.m.d. ce se
fundamentează pe un set comun de cerințe adaptative (vezi Capitolul 5). Stările de
furie implică probleme relaționale specifice, la fel și anxietatea fobică etc. Deși
vor exista unele variații cu privire la aspectele particulare — de exemplu la nivelul
solicitărilor, limitărilor și resurselor adaptative — semnificația pe care acestea o
au la nivel individual, modul în care sunt gestionate și tipul de răspuns al
mediului la procesul adaptativ, tind să aibă un caracter specific în cadrul aceleiași
categorii emoționale, comparativ cu celelalte categorii. Avem la dispoziție varianta
de a folosi fie conceptul de tendința de a acționa, fie pe cel de cerințe adaptative
specifice, pentru a explica și a face predicții cu privire la tipul de răspuns fiziologic
asociat fiecărei emoții. Acest lucru presupune o traducere a tendinței de a acționa

INPUTURI MULTIPLE

Epinefrină
Norepinefrină

Figura 2.5. Ansamblul relațiilor de interdependență la nivelul sistemelor neuroendocrine.

(Sursa: J.W. Mason, J.T. Maher, L.H. Hartley, E. Jougey, M.J. Perlow și L.G. Jones, Psycho­
pathology of Human Adaptation. New York: Plenum Publishing Corp, 1976. Republicat cu
acordul editurii.)

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

114 și a cerințelor adaptative la nivel de activitate fiziologică exprimată organic. Până
în prezent, deși Frijda, Kuipers și Schure (1989) au furnizat un număr limitat de
date, nu am cunoștință de existența unor studii sistematice în acest sens. Voi
analiza mai pe larg acest aspect în Capitolul 5.
Cred în continuare în utilitatea ipotezei conform căreia fiecărei emoții îi
corespunde un tip de răspuns organic specific, însă rămân rezervat în privința
dovezilor empirice existente, din cele două motive discutate în Capitolul 1. în
primul rând, din punct de vedere metodologic, putem doar foarte rar să vorbim
despre existența unei singure emoții în cadrul unei interacțiuni adaptative, unde
acea emoție poate conduce la o nouă interacțiune adaptativă cu o reacție emoțio­
nală și un interes specific modificate. Prin urmare, măsurarea răspunsului autonom
și a celui hormonal poate fi influențată de numeroase alte procese, a căror natură
rămâne obscură. în al doilea rând, în lipsa unei teorii viabile cu privire la
experiențele emoționale, bazele motivaționale ale acestora, influențele cognitive
exercitate, tendințele către acțiune și procesele adaptative ce ar putea influența
desfășurarea proceselor emoționale și adaptative, dificultățile inerente studierii
specificității vor fi amplificate, fără ca cercetătorii să poată spune cu certitudine ce
stări emoționale simt de fapt supuse măsurărilor. Deși consider aceste probleme
ca fiind îngrijorătoare, nu cred că ele sunt de nerezolvat, astfel că îmi mențin
convingerea că o teorie adecvată ar putea contribui la dezvoltarea unor metode
de cercetare potrivite pentru studierea specificității răspunsului emoțional.

Emoții primare (de bază) și secundare (derivate)

Un aspect important în cadrul teoriilor și cercetărilor de orientare filogenetică,
inclusiv în cel al numeroaselor studii privind expresia facială și tiparul de răspuns
al sistemului nervos autonom, constă în operarea unei distincții între emoțiile de
bază sau primare considerate ca universale la nivelul intraspecific și interspecific
al mamiferelor, și cele derivate sau secundare, ca reprezentând diferite tipuri de
combinații ale celor primare. O astfel de diferențiere este importantă, întrucât este
acceptată de numeroși cercetători și reprezintă un criteriu adecvat de clasificare
pentru emoții.
Unii filogeniști (de ex., Ekman, 1977) presupun că emoțiile primare funcțio­
nează ca programe afective activate de structuri și procese neurofiziologice moște­
nite în cadrul speciei, astfel că odată declanșate acestea se vor manifesta mai mult
sau mai puțin într-un mod asemănător. Se pare că, în prezent, Ekman (comunicare
personală) folosește termenul de program afectiv mai curând în sens metaforic,
fără ca acesta să presupună o configurație rigidă de antrenare și orientare a tiparu­
lui de răspuns. Voi vorbi mai mult despre programele afective în Capitolul 5,
unde încerc o reconciliere a caracteristicilor biologice universale cu cele datorate
proceselor de dezvoltare și respectiv socioculturale, ca surse de variabilitate
emoțională.
Cercetătorii filogeniști au alcătuit liste ale emoțiilor primare despre care se
presupune că sunt comune tuturor oamenilor și animalelor, precum și ale celor

RICHARD S. LAZARUS
secundare, considerate ca fiind compuși (cf. Ekman, 1977; Plutchik, 1980) 115
sau combinații formate probabil în baza unei asocieri cu cele primare (cf. Izard,
1977; Tomkins, 1981). Voi face în treacăt observația că Scherer (1984a, 1984b) s-a
referit la noțiunea de compuși utilizând metafora „paletelor de emoții", prin
analogie cu paleta de culori a unui artist plastic, concept examinat recent și criticat
minuțios de către Ortony, Clore și Collins (1998). O parte din primele liste clasice
ale emoțiilor primare erau foarte succinte, cum este cea întocmită de Watson
(1930) ce a inclus trei emoții de bază: furia, teama și iubirea; însă altele au fost
mai detaliate, precum cea realizată de Descartes, ce include șase emoții de bază:
uimirea, iubirea, ura, dorința, bucuria și tristețea. Printre listele de dată mai
recentă, se numără cea făcută de Plutchik (1962, 1980) cuprinzând opt emoții
primare — teama, surprinderea, tristețea, dezgustul, furia, anticiparea, jovialitatea
și acceptarea.
Ekman (1971) a cuprins într-o astfel de listă fericirea, teama, surprinderea,
furia, suferința și dezgustul — la care a adăugat recent disprețul (și după cum
menționam anterior, alte câteva a căror apartenență în această categorie o
consideră echivocă, cum sunt: interesul, vinovăția-rușinea și jena). Izard (1977)
alcătuiește o listă de zece emoții primare și anume: interes-nerăbdare, plăcere-bucu-
rie, surprindere-tresărire, suferință-angoasă, furie-oroare, dezgust-repulsie,
dispreț-desconsiderare, teamă-teroare, rușine-timiditate-umilință și vinovă-
ție-rușine. Faptul că unele emoții se regăsesc atât în lista întocmită de Ekman, cât
și în cea a lui Izard se datorează parțial influenței puternice exercitate de teoriile
lui Tomkins (1962, 1963) asupra celor doi autori, la care se adaugă interesul
comun al acestora cu privire la tiparele expresiilor faciale. Diferențele existente
pot fi puse probabil pe seama faptului că Izard a studiat în principal copii, pe
când Ekman adulți. Este oarecum surprinzătoare constatarea că în ciuda pers­
pectivei filogenetice comune, teoreticienii nu se pot pune de acord decât în mică
măsură cu privire la emoțiile considerate „de bază". Voi cita un comentariu critic
al lui Sousa (1980, p. 142): „Diversitatea cu privire la liste constituie un semnal
destul de serios că aceasta nu este o strategie promițătoare".
Termenii primar și de bază, împreună cu sinonimele acestora, au cel puțin patru
semnificații, chiar dacă acestea coincid parțial și prezintă un caracter contro­
versat — toate având o puternică influență evoluționistă. (1) Emoțiile primare
constituie din punctul de vedere al componentei fiziologice reacții tipice ele­
mentare; (2) acestea transcend granițele culturale și, probabil, cel mai adesea, și
pe cele ale speciei; (3) apar încă de la naștere sau cel mai târziu în decursul
primului an de viață (vezi Arieti, 1970; Emde, 1984; Fox & Davidson, 1984; Sroufe,
1979); și (4) emoțiile primare derivă din și sunt o expresie a cerințelor adaptative
cu o importanță majoră pentru speciile animale, ca, de pildă, protecția în fața
pericolelor, reproducerea, orientarea și explorarea (vezi Plutchik, 1980). Toate
aceste semnificații par să constituie doar variații ale temei comune privind
universalitatea biologică.
Sunt de acord cu ideea că există emoții mai mult sau mai puțin universale la
nivelul speciei umane, având în vedere că acestea pot fi întâlnite în diferite culturi.
Cu toatea acestea, emoțiile primare nu se manifestă în mod necesar într-o formă

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

116 identică de la o specie la alta. Diferitele specii (aproape ca o regulă generală)
trebuie să răspundă la solicitări adaptative particulare cu toate că acestea pot
coincide parțial, astfel că speciile evoluate au fost nevoite să dezvolte mecanisme
specializate de adaptare la solicitările particulare impuse de ecosistemele în care
trăiesc. Mecanismele transmise filogenetic care s-au dovedit inadecvate pentru
supraviețuire au avut tendința să dispară, în special din cauza costurilor adaptative
ridicate, fiind dezvoltate noi mecanisme care să răspundă noilor nevoi și solicitări
adaptative. Aceste noi mecanisme pot fi considerate „primare", deși probabil în
sens diferit, ca fiind transmise de la speciile anterioare. Prin urmare, este justificat
să presupunem existența unor seturi distincte de emoții primare la specii diferite,
chiar dacă unele caracteristici ale acestora pot coincide parțial, având în vedere
că ceea ce este considerat primar pentru, o specie ar putea să nu fie valabil pentru
o alta sau să nu aibă aceeași relevanță la nivelul altei nișe ecologice.
Cum pot fi rezolvate aceste diferende persistente referitoare la numărul
emoțiilor primare și la natura acestora? Dacă adoptăm premisa bio-socială
conform căreia importanța majoră o au sarcinile adaptative fundamentale al căror
specific rezultă din trăsăturile caracteristice speciei, habitatului (ce include cultura)
și intereselor motivaționale individuale, ce în ansamblu determină evaluările
privind semnificația oricărei tranzacții avute cu mediul pentru starea de bine, o
astfel de distincție are o utilitate limitată. Cu toate că unele solicitări adaptative
se pot dovedi mai importante pentru supraviețuire comparativ cu altele, influența
factorilor de mediu favorabili sau nefavorabili este dificil de prezis fără a ști care
este intensitatea relativă sau absolută a motivațiilor fiecărei specii, grup social
sau individ în contextul diferitelor medii în care trăiesc aceste mamifere. Spre
exemplu, oamenii preferă adesea să își pună viața în pericol pentru a se elibera
din situațiile care le prejudiciază grav imaginea de sine sau traiul decent.
După ce fel de criterii ar trebui considerată o emoție ca fiind primară,
comparativ cu altele? Sau, mai precis, care este utilitatea unei astfel de distincții?
Pentru filogeniști, termenul primar se referă la faptul că anumite emoții sunt
rezultatul procesului evolutiv, fiind comune cu toți indivizii și probabil și cu alte
specii animale. Din această perspectivă, o astfel de distincție este utilă în stabilirea
tiparului procesului de dezvoltare evolutivă filogenetică. Pe de altă parte, poate
că se pune un accent prea mare asupra eredității și continuității procesului
evolutiv. De curând, Ortony și Turner (1990) au criticat vehement conceptul de
emoții primare și cu toate că manifest unele rezerve, nu pot fi în. totalitate de acord
cu poziția adoptată de autori.
Există, de asemenea, argumente în favoarea unei astfel de diferențieri. Spre
exemplu, este foarte posibil ca zonele cerebrale cu o specializare funcțională mai
recentă din punct de vedere evolutiv să nu fi reușit o subordonare completă a
celor care îndeplinesc funcții primitive, cum ar fi transformarea energiei și
reglarea homeostatică cu importanță majoră atât în procesul emoțional, cât și în
alte procese adaptative (vezi și Henry, 1986; Le Doux, 1987; MacLean, 1949,1975;
Panksepp, 1982, 1986). De exemplu, deși în prezent este posibilă o influențare a
activității cardiace cu precădere prin metode indirecte, este puțin probabil să se
poată controla pulsațiile cardiace neregulate care determină fibrilațiile sau oprirea

RICHARD S. LAZARUS
■■r

pulsului. Activitatea cardiacă este în mare parte reglată prin mecanisme in- 117
voluntare controlate de mezencefal.
Prin urmare, se pare că emoțiile programate genetic sunt mai greu de controlat
sau transformat, comparativ cu cele modelate prin învățarea regulilor sociale și
culturale. Freud se declara pesimist cu privire la posibilitatea de a supune
pulsiunile agresive proceselor intrapsihice sau de socializare, ceea ce după opinia
sa explică de ce oamenii se pot ucide unii pe alții sau au manifestări de o cruzime
și brutalitate duse la extrem, în legătură cu care pot resimți plăcere4. Abuzul de
substanțe, cum este alcoolul, pe lângă deteriorările la nivel cerebral și stările de
regresie induse, are și un efect de potențare a tiparelor ereditare de răspuns
emoțional, ce în mod normal sunt reglate de centrii nervoși superiori. Atunci când
ne este afectată funcționarea la nivel cerebral sau psihic, ori altfel spus „nu ne
simțim în apele noastre", devenim mai vulnerabili în fața influenței impulsurilor
biologice, primitive, ceea ce teoria freudiană a descris prin intermediul con­
ceptelor de „procese primare", respectiv „secundare", și prin „regresie".
Poate că din anumite considerente ar fi mai util să ținem seama de faptul că
numeroase emoții întâlnite la om — cum ar fi vinovăția, rușinea, mândria,
recunoștința, nostalgia și regretul — sunt probabil rezultatul creșterii complexității
proceselor cognitive și sociale și nu se întâlnesc decât la specia umană, având,
totodată, o relevanță deloc de neglijat în procesul de supraviețuire. încă nu se știe
cu certitudine dacă apariția acestor noi emoții a determinat modificări la nivelul
sistemului nervos central și care ar putea fi natura acestora.
înclin să cred că utilitatea unei diferențieri între emoțiile primare și cele
secundare este determinată de scopurile urmărite — de exemplu, gradul în care
primează interesul pentru continuitatea filogenetică și variațiile la nivel de specii
sau, din contră, interesul pentru contextul social și psihologic al procesului
emoțional și variațiile acestuia. Consider că principalul dezavantaj al clasificării
se referă la locul central pe care aceasta îl deține în cadrul teoriei și cercetării
datorită poziției dominante ocupate de perspectiva filogenetică, ceea ce are ca
efect neglijarea importanței funcționale îndeplinite de alte emoții nonprimare.
Acestea sunt tratate mai curând ca emoții derivate din cele primare, și nu ca
procese psihologice, sociale și chiar biologice de sine stătătoare.

Un sistem provizoriu de clasificare a emoțiilor

Am ajuns la ultima etapă, înainte de a face trecerea la capitolele ce au ca temă
teoria cognitiv-motivațional-relațională — și anume, voi propune un sistem de
clasificare a emoțiilor pe care se bazează descrierea specificității emoțiilor, din
Partea a IlI-a. Date fiind rațiunile teoretice ale demersului, trebuie precizat că
această clasificare constituie doar o propunere orientativă. Criteriul de bază
considerat ca relevant în alcătuirea claselor de emoții specifice se referă la
existența în cadrul aceleiași clase a unei teme relaționale centrale, ce presupune un
anumit tipar de evaluare primară și secundară. Fiecare clasă de emoții mai are în
comun și o tendință de a acționa sau un impuls particular, deși identificarea acesteia

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

118 poate ridica o serie de probleme, după cum am constatat că se întâmplă în cazul
tristeții, fericirii, mândriei și speranței. Alte criterii de validare sunt cele de natură
lingvistică și diferențierea făcută între stări și trăsături emoționale, în timp ce
răspunsurile reflexe și impulsurile fiziologice nu au fost luate în considerare.
înainte de a trece la descrierea sistemului de clasificare, ar trebui amintite
câteva aspecte ce țin de individ, ca agentul care face evaluările ce alcătuiesc o
temă relațională centrală. Majoritatea emoțiilor își au originile la nivelul unor
tranzacții interpersonale — de exemplu, cele stabilite între soți, între iubiți, între
părinte și copil, de prietenie, dintre angajat și angajator, dintre parteneri de afaceri
și așa mai departe. în acest tip de tanzacții, procesul emoțional nu se desfășoară
în mod identic la cei doi participanți. Atunci când subiectul A îl ofensează pe B,
acesta din urmă este cel care va resimți furie. Dacă B răspunde în același mod în
raport cu A, atunci acesta la rândul său se va simți furios, trist, vinovat etc.
Când fac referire la o relație, de exemplu prin prisma temei relaționale centrale,
tema în sine și evaluările subiacente sunt de regulă diferite pentru fiecare
participant la experiență, iar în cazurile extreme chiar opuse, în ciuda faptului că
ele apar în cadrul aceleiași tranzacții. A judecă situația în funcție de propriile
interese; iar B va face în mod similar. Adesea, aceste percepții și evaluări sunt în
concordanță, dar în mod curent ele nu au la bază criterii raționale. Este necesar
ca întotdeauna să specificăm la care dintre participanți ne referim atunci când
vorbim de procesul de evaluare, de obiectul estimării și de factorii individuali și
de mediu ce determină procesul. Așa cum am văzut în Capitolul 1, cea de a treia
perspectivă este cea a observatorului, C, care ia în considerare ambele procese de
evaluare realizate de către A și B, pe măsură ce tranzacția se derulează. Această
perspectivă are ca rezultat producerea unui nou set de cogniții privind relația
dintre A și B.
Aș dori ca și cititorul să înțeleagă faptul că nu consider această clasificare a
emoțiilor ca variantă finală, ci reprezintă o aproximare ce va fi supusă modifi­
cărilor pe măsura noilor analize și observații făcute. Este de așteptat ca aceasta
să prezinte un caracter arbitrar, dat fiind nivelul limitat al cunoașterii actuale. Cu
toate acestea, trebuie reținut că este vorba doar de o propunere de clasificare.
Doresc să mai subliniez și faptul că ea va fi extinsă sau restrânsă pe măsură ce
apar noi informații. Conceptele emoționale discutate au fost divizate în patru
categorii:

1. Clasa emoțiilor rezultate dintr-o evaluare primară privind relevanța și incon­

gruența experienței în raport cu scopurile, mai precis clasa așa-numitelor emoții
negative, ce apar în situațiile când realizarea scopului este periclitată, întârziată,
obstrucționată sau există o neconcordanță a scopurilor.
Din această clasă fac parte: furia, frica-anxietatea, vinovăția-rușinea, tristețea,
invidia-gelozia și dezgustul. Am considerat disprețul ca variantă a furiei combinată
cu intenția de denigrare.
2. Clasa emoțiilor caracterizate prin congruența și relevanța interacțiunii în raport
cu scopurile, rezultată în urma procesului de evaluare. în această clasă au fost incluse

RICHARD S. LAZARUS
 emoțiile pozitive clasice, ce apar ca urmare a atingerii diferitelor scopuri sau a 119
posibilității de realizare a acestora.
Printre acestea se numără: fericirea-bucuria, mândria, iubirea-afecțiunea și
consolarea.
3. Emoțiile de graniță, a căror apartenență la una dintre clase este încă greu de
stabilit cu precizie.
Acestea includ: speranța, compasiunea (cu sensurile de empatie-solidaritate),
respectiv emoțiile estetice. Rivera și colaboratorii săi (1989) au adus argumente în
favoarea includerii în această categorie a stărilor de elație și respectiv încântare, cu
condiția ca ele să se prelungească ca durată. De asemenea, tot din această clasă ar
putea face parte și starea de mulțumire.
4. Nonemoțiile cuprind acele răspunsuri considerate adesea în mod greșit ca
emoții, după cum voi arăta în continuare.

Este evident faptul că o parte dintre acești termeni semnifică doar prin
conotație reacții emoționale — altfel spus, deși sugerează o anumită emoție, sensul
lingvistic comunicat este unul ambiguu sau nu îndeplinește una sau mai multe
condiții incluse în testele de bază privind aspectele lexicale ale conceptelor
emoționale discutate anterior; prin urmare, ele nu trebuie considerate ca apar­
ținând unei clase emoționale. Am grupat nonemoțiile în șase categorii sau clase:
stările complexe, stările ambigue pozitive, stările ambigue negative, confuzia
mentală, starea de activare sau excitație generalizată și preemoțiile.
Stările emoționale complexe. Doliul și depresia sunt stări emoționale care prezintă
o serie de aspecte comune importante la nivel teoretic, chiar dacă aceste stări nu
pot fi tratate ca emoții distincte. Dificultatea clasificării rezidă în structura lor
complexă, ce include mai mult de o emoție. Doliul se referă și la un proces de
adaptare, așa cum am arătat anterior.
Stările ambigue pozitive. Acestea includ expansivitatea, venerația, încrederea în
propria persoană, provocarea, determinarea, satisfacția și sentimentul de
mulțumire. Expansivitatea presupune o implicare afectivă de tonalitate pozitivă,
întâlnită în stările de fericire sau bucurie, iubire, triumf, mândrie ș.a. Aceasta nu
este în sine o emoție, ci o atitudine ce generează o emoție sau poate să apară ca
răspuns la o altă stare emoțională, cum ar fi fericirea sau mândria, împreună cu
factorii determinanți. încrederea este, de asemenea, o atitudine pozitivă ce
însoțește de regulă unele emoții pozitive lipsite de un conținut specific. Deter­
minarea ca stare emoțională presupune de asemenea o implicare afectivă, însă
natura acesteia rămâne neclară. Este încă și mai neclar dacă starea psihică este în
: acest caz una pozitivă sau negativă; determinarea ca stare este probabil să apară
în situațiile de adaptare la factori adverși sau atunci când se urmărește obținerea
și păstrarea unui beneficiu.
Provocarea reprezintă un caz particular. Cu toate că presupune o implicare
afectivă exprimată prin termeni ca entuziasm, nerăbdare, fervoare, chiar fericire
sau bucurie, mă îndoiesc că provocarea sau opusul acesteia, amenințarea, ce a
fost inclusă în categoria emoțiilor ambigue negative, ar trebui considerată ca fiind
emoție. De pildă, ar fi mai adecvat ca amenințarea să fie privită ca evaluare ce

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

120 generează anxietate, gelozie ș.a., și nu ca emoție. în mod similar, provocarea apare
ca urmare a unei evaluări legate sau determinate de o cerință adaptativă sau de
un set de astfel de cerințe. Ea nu are ca efect o singură emoție specifică, ci mai
curând câteva emoții diferite despre care am discutat anterior.
Stările ambigue negative. Lista acestora cuprinde amenințarea, frustrarea,
dezamăgirea, neajutorarea, lipsa de sens și uluirea. Cea din urmă poate avea atât
conotație pozitivă, cât și negativă, întrucât sensul depinde de specificul contextu­
lui și de judecățile cognitive. Unii autori includ în această categorie și frustrarea,
însă personal consider că este incorect. La fel ca și amenințarea și provocarea,
frustrarea este rezultatul procesului de evaluare, fiind doar o caracteristică
descriptivă a relației individ-mediu ce a determinat apariția unei anumite emoții.
Același lucru este valabil și pentru neajutorare; chiar dacă uneori aceasta este
considerată sentiment, nu constituie totuși o emoție. Același tip de argumentație
este valabil și pentru lipsa de speranță.
Confuzia mentală funcțională. Cei doi termeni, consternarea și confuzia, deși pre­
zintă conotații emoționale se referă în realitate la ceea ce am denumit confuzie
mentală; consternarea și confuzia apar în mod necesar în corelație cu alte stări
emoționale și cu manifestările psihice ale acestora, astfel că nu constituie în
sine emoții.
Activarea sau excitația generalizată. Cu toate că Tomkins a tratat-o ca emoție,
aceasta împreună cu supărarea, suferința, nervozitatea, tensiunea și agitația face
parte din categoria mai sus amintită. Desigur că toate au conotații emoționale
evidente. însă sensul comun principal are un caracter difuz și unidimensional,
făcând referire la o stare de tensiune a cărei coloratură emoțională este ambiguă.
Astfel de termeni sunt mai adecvați pentru a descrie stările de stres, decât pentru
identificarea unei emoții particulare de o anume tonalitate afectivă, fapt pentru
care am ales să nu le includ în lista emoțiilor.
Preemoțiile. Termenul se referă la stările cognitive — mai precis, interesul,
curiozitatea, uimirea, anticiparea, vigilența și surpriza — ce par să fie determinate
de un „imbold" sau de un stimul excitant, fapt pentru care le consider mai curând
reflexe de orientare ce indică starea de căutare sau așteptare a unor indicii
observabile de care va depinde ulterior evaluarea semnificației personale atribuite
experienței. Aid ar putea fi inclusă și tresărirea.

Rezumat
Cercetarea asupra emoțiilor este un demers dificil de realizat, având în vedere
că numeroasele variabile emoționale de care depinde sunt neobservabile. La
începutul acestui capitolul am realizat o listă a acestor variabile, atât a celor
observabile, cât și a celor neobservabile.
Există unele teste valide importante ce permit o discriminare adecvată a
emoțiilor de nonemoții, dintre care le-am utilizat pe cele propuse de Ortony, Clore
și colaboratorii acestora, privind acele stări și acei termeni emoționali care trimit
și la aspecte cognitive și comportamentale. în completarea acestora, în literatura

RICHARD S. LAZARUS
clasică se fac o serie de distincții între emoții și nonemoții. Astfel, putem vorbi 121
despre stări emoționale și trăsături, care constituie predispoziții afective, și nu
emoții propriu-zise, la fel cum se întâmplă cu atitudinile și sentimentele.
Trăsăturile emoționale implică stabilitatea reacțiilor în circumstanțe diferite, în
timp ce stările afective presupun variația contextuală a acestora; ele reprezintă
aspecte opuse ale aceluiași concept.
De asemenea, am luat în considerare și clasificarea comună privind afectele
(emoțiile-șoc), dispozițiile și stările psihopatologice. Afectele intense sunt rezul­
tatul unor interese specifice atașate experiențelor, în timp ce dispozițiile au în
vedere aspecte existențiale de ordin general. Ambele constituie reacții bazate pe
procesele de evaluare individuală cu privire la posibilitatea de realizare a scopu­
rilor urmărite în cadrul unei interacțiuni, respectiv în cadrul întregii vieți. Clasi­
ficarea unei emoții ca aparținând psihopatologiei — cum este cazul depresiei —
chiar dacă la modul general implică o suferință emoțională, se face printr-un
diagnostic specializat, independent de reacția emoțională și realizat în baza unor
criterii specifice.
în decursul procesului evolutiv, din rațiuni legate de supraviețuire, orga­
nismele au fost nevoite să facă o trecere de la dependența față de reflexele
senzorio-motorii ca răspunsuri adaptative la un stimul declanșator către impulsu­
rile fiziologice ca răspunsuri întru câtva mai flexibile din punctul de vedere al
timpului declanșării și al naturii răspunsului, pentru ca la mamiferele evoluate
să apară emoțiile, ce au făcut posibilă o flexibilitate și variabilitate adaptativă de
cel mai înalt grad. Emoțiile au evoluat concomitent cu dezvoltarea inteligenței și
a capacității de învățare pe baza propriilor experiențe.
O serie de reacții ce uneori au fost considerate ca emoții constituie mai degrabă
reflexe înnăscute, cum este cazul tresăririi, care, în mod similar reflexului de
orientare și curiozității, pot fi incluse în categoria preemoțiilor, alături de curiozi­
tate, plăcere, durere și dezgust. Acestea nu sunt propriu-zis emoții, însă pot
determina apariția unei emoții atunci când sunt însoțite de o evaluare sau analiză
a semnificației relației individului cu mediul și influenței acesteia pentru starea
de bine. Sentimentele ar trebui, de asemenea, tratate ca reflexe senzorio-motorii
înnăscute, deși termenul este adesea utilizat ca echivalent al emoției.
Activitatea fiziologică ar trebui să constituie un element definitoriu al emoției,
chiar și atunci când aceasta este greu de măsurat, cum se întâmplă în cazul tristeții
sau al unor emoții pozitive de tipul satisfacției și împăcării. Argumentul principal
este că în absența criteriului referitor la „temperatura emoțională", ca metaforă
pentru implicarea sau mizele urmărite în cadrul interacțiunii, emoția ca răspuns
emoțional nu se distinge de răspunsurile comportamentale. Tendințele de a
acționa și activitatea fiziologică pe care acestea o generează constituie criterii de
bază în diferențierea emoțiilor.
Din punctul de vedere al cercetării, cea mai adecvată metodă constă în împăr­
țirea emoțiilor pe categorii ce pot fi grupate în baza intensității, considerată ca
dimensiune. Cu toate acestea, reducționismul analizelor factoriale prin care
vocabularul emoțional este limitat la câteva dimensiuni fundamentale are ca efect
pierderea unor sensuri relaționale semnificative, inerente descrierii emoțiilor.

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

122 Avantajele și dezavantajele analizei categoriale, respectiv dimensionale a emoțiilor
au fost examinate în detaliu.
Un alt aspect discutat se referă la teoria și cercetarea filogenetică asupra emo­
țiilor, ce pun în principal accentul pe caracteristicile universale ale răspunsului
emoțional, dezvoltând o metodă influentă de cercetare a expresiilor faciale și a
tiparelor emoționale de răspuns autonom. Am adus argumente în favoarea
specificității emoționale — și anume, faptul că fiecare emoție își are propriul tipar
de manifestare și propria activitate fiziologică.
Au mai fost examinate și argumentele privind clasificarea emoțiilor în „pri­
mare" sau „de bază" și „secundare" sau „derivate", caracteristică perspectivei
filogenetice. Deși consider utilă o astfel de distincție în măsura în care se dorește
identificarea emoțiilor transmise filogenetic prin contrast cu cele apărute ulterior,
riscul acestei abordări constă în minimalizarea importanței unor emoții așa-nu-
mite „secundare", cum sunt vinovăția și rușinea sau mândria, ce în realitate au
o importanță egală cu cele primare pentru înțelegerea individului uman în cadrul
contextului social.
Cred că am reușit să pun bazele necesare explorării formulărilor teoretice
privind procesul emoțional abordat din perspectiva cognitiv-motivațional-rela-
țională, așa cum se va vedea în Partea a II-a.

RICHARD S. LAZARUS
 II

TEORIA
COGNITIV-MOTIVAȚIONAL-RELAȚIONALĂ
 în momentul de față, putem trece la examinarea ideilor centrale pentru o teorie
asupra emoțiilor fundamentată pe conceptele prezentate sumar în Capitolele 1
și 2. Aceste concepte au fost grupate în trei categorii.
Prima categorie, variabilele antecedente, cuprinde atât factorii de mediu care
descriu experiența adaptativă, cât și caracteristicile individuale, din a căror
interacțiune rezultă evaluări cu privire la relația individului cu mediul. Printre
variabilele de mediu relevante se numără solicitările, resursele și constrângerile pe
care individul trebuie să le gestioneze, precum și caracterul iminent sau incert al
experienței și durata acesteia, ca informații provenite din mediul extern. Cele mai
semnificative variabile de personalitate care influențează procesul emoțional
le constituie motivele și credințele dobândite în decursul vieții, cu privire la sine
și lume.
A doua categorie, cea a variabilelor care descriu procesele mediatoare, se sub-
divide în trei clase principale — și anume, variabilele referitoare la evaluare, cele
care descriu tendințele de a acționa (sau pregătirea în vederea acțiunii, pentru a
utiliza termenul propus în 1989 de Frijda) și cele care țin de procesul de adaptare.
Evaluarea, ca apreciere a cât de important este ceea ce se întâmplă în relația
individ-mediu pentru starea de bine, ce este influențată atât de acțiunea varia­
bilelor externe, cât și a celor individuale, deține rolul de construct central în cadrul
sistemului teoretic. Evaluările primare au în vedere importanța la nivel individual
a modului în care decurge relația cu mediul; cele secundare se referă la strategiile
adaptative individuale și la posibilitatea de reușită a acestora. Prin unificarea celor
două tipuri de evaluare ale relației individ-mediu a rezultat conceptul de teme
relaționale centrale, referitor la diversele tipuri de prejudicii sau pierderi, pericole
sau beneficii pe care relația le presupune; fiecărui tip de emoție îi corespunde o
temă relațională centrală distinctă. Tendințele de a acționa fac legătura dintre o
emoție și tipul de răspuns fiziologic specific acesteia. Iar procesele de adaptare
determină schimbări concrete fie în relația individ-mediu, fie la nivelul sem­
nificației atribuite acesteia, ambele având ca efect transformarea stării emoționale
anterioare.
A treia categorie, rezultatele experienței, au fost divizate în rezultate pe termen
scurt și, respectiv, pe termen lung. Rezultatele pe termen scurt se referă la com­
ponentele imediate ale răspunsului emoțional — adică, acțiunile și tendințele de
a acționa, modificările fiziologice și trăirile subiective, cele din urmă fiind
desemnate de regulă ca „afecte". Rezultatele pe termen lung au în vedere efectele

Emoție și adaptare ■ Teoria cognitiv-motivațional-relațională

126 viitoare pe care tiparele emoționale recurente le produc la nivelul funcționării
sociale, al stării de bine și al sănătății somatice individuale. Voi amâna discutarea
acestor aspecte pentru Capitolul 10, care tratează relația dintre emoții și sănătate.
Variabilele menționate, a căror influență reciprocă descrie procesul emoțional,
alcătuiesc un sistem complex de variabile interdependente. Dacă vom considera
emoțiile și adaptarea ca fiind o succesiune de evenimente care se desfășoară
într-un interval de timp (aspectul procesual), înseamnă că fiecare variabilă poate
îndeplini mai multe funcții la nivelul procesului emoțional, având pe rând rolul
de variabilă antecedență, rezultat al procesului sau proces mediator, în baza unui
principiu metateoretic pe care Bandura l-a denumit „determinism reciproc" (1978,
1982). La finalul Capitolului 5 voi discuta succint teoria sistemică, furnizând o
reprezentare schematică a aplicabilității acesteia pentru procesul emoțional. între
timp, doresc să descriu detaliat modul general în care funcționează procesul
emoțional, prin intermediul variabilelor sistemice implicate și al funcțiilor înde­
plinite de acestea în cadrul procesului.
Capitolul 3 are ca teme centrale relația individului cu mediul, rolul motivației
în definirea prejudiciului sau a beneficiului acestei relații, precum și modul în
care raportul se schimbă datorită proceselor de adaptare. Capitolul 4 va trata
relațiile funcționale stabilite între cogniție și emoție. Iar în Capitolul 5 vor fi
discutate aspecte ce țin de cauzalitate.

RICHARD S. LAZARUS
3

Relația individ-mediu,
motivația și procesul adaptativ

Acest capitol se referă la schimbările survenite la nivelul relațiilor individului

cu mediul, care au ca efect ivirea emoțiilor. Aspectele tratate constituie premise
centrale în elaborarea unei teorii asupra emoțiilor, întrucât evaluarea în calitate
de construct teoretic central se referă întotdeauna la relațiile individ-mediu,
indiferent dacă acestea sunt evaluate de către individ într-un mod realist sau
nerealist ori sunt doar imaginate, sau dacă prezintă un caracter de noutate ori
sunt recurente.
Structura capitolului este următoarea: mai întâi este necesar să clarific ce
înțeleg prin relații cu semnificație emoțională, cum definesc principiul motiva-
țional (în baza căruia putem vorbi despre prejudiciu sau pierdere, pericol sau
beneficiu), pentru ca ulterior să iau în considerare emoția ca proces; în plus, voi
examina modul în care procesele de adaptare influențează relația individului cu
mediul; iar în final, voi continua cu teza conform căreia fiecărei emoții specifice
îi corespunde o anumită temă relațională centrală.

Rațiunile unei teorii relaționale

Ideea fundamentală a teoriei relaționale susține că nu putem înțelege viața
emoțională exclusiv prin prisma factorilor individuali sau doar din unghiul
condițiilor externe. Deși majoritatea teoriilor referitoare la emoții pot fi considerate
ca având un caracter relațional, acest aspect este adesea tratat ca implicit și lipsit
de semnificație, în special în analizele simple de tip input-output, astfel că în
realitate se acordă o atenție insuficientă definirii relației individ-mediu din punc­
tul de vedere al procesului emoțional.
Pot fi diferențiate două tipuri de relații. în primul caz, se consideră că este
vorba despre un angajament relativ stabil existent între un individ și mediul extern.
Căsătoria constituie o astfel de relație din punct de vedere social, însă la nivel
psihologic aceasta are semnificația unei relații afective stabile, care poate naște
sentimente reciproce sau resentimente între cei doi parteneri. în cel de-al doilea
caz, este vorba despre angajamente tranzitorii sau relativ instabile, care fluctuează
de la un moment la altul; caracterul fluctuant determină schimbări la nivelul stării
emoționale. Și în acest caz se întâlnesc versiuni relaționale sociale — ca de pildă,

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

128 interpretarea unor roluri sociale, care se pot schimba în funcție de context —
precum și psihologice — de tipul modificării atitudinilor, care au ca efect
modificări ale evaluărilor și transformarea emoțiilor adiacente.
Atunci când ideea de relație ocupă un loc central în cadrul teoriei, apare
necesitatea unui limbaj relațional care să descrie adecvat modul în care cele două
subsisteme complexe, individul și mediul, interacționează, rezultând un nou nivel
de analiză. Astfel, identitățile separate ale celor două subsisteme trec în plan
secund, în favoarea caracteristicilor noului sistem, care poate fi descris din
perspectiva relațională a unuia sau a altuia dintre subsisteme, împreună cu
semnificația relațională proprie acestuia. Semnificația relațională face trecerea la
un nou nivel de abstractizare, diferit de seturile variabilelor individuale din a
căror combinare a rezultat. Există deja un concept central care exprimă adecvat
această idee, pe care îl voi descrie ulterior ca temă relațională centrală.
Semnificațiile relaționale care stau la baza generării emoțiilor pot fi ilustrate
prin utilizarea unor termeni ca „pericol", „prejudiciu" și „creșterea stimei de
sine", fiecare determinând apariția unei emoții distincte — respectiv, anxietate,
furie și mândrie. Atunci când ne simțim amenințați, lezați sau deosebiți — acestea
sunt, desigur, evaluări — iar semnificația relațională rezultată în fiecare caz
particular nu își are originile doar la nivel individual sau doar în plan extern; este
necesară unificarea anumitor caracteristici ce țin de mediul extern cu cele
individuale, din a căror acțiune combinată rezultă o semnificație relațională.
Mai concret, ne vom simți amenințați sau anxioși doar atunci când în cadrul
unui context particular ne este periclitată realizarea unui scop important, și
credem că ne lipsește capacitatea de a ne atinge obiectivul; ne simțim lezați și
furioși doar când suntem ofensați de atitudinea cuiva important, ale cărui respect
și considerație ni le dorim; aceeași atitudine din partea unui alt individ nu ar
produce un efect similar. Sentimentul propriei valori și mândria vor fi amplificate
doar în măsura în care ne bucurăm de apreciere pentru ceva ce ni se pare valoros
la nivel social.
Cu alte cuvinte, conceptele relaționale de tipul amenințării, prejudiciului și
creșterii stimei de sine, împreună cu emoțiile pe care acestea le determină —
anxietate, furie și mândrie — își pierd semnificația relațională atunci când se ține
seama doar de factorii de mediu, fără a fi avuți în vedere și indivizii care reali­
zează tranzacțiile cu mediul. în mod similar, același lucru se întâmplă atunci când
se face referire doar la indivizi, fără a se ține cont de factorii externi care determină
semnificații relaționale relevante la nivel individual.
O astfel de abordare pare în prezent dificil de adoptat de către cercetătorii din
domeniul științelor sociale, poate în virtutea faptului că formarea profesională a
încurajat interesul pentru analiza și partiția variabilelor (cum este cazul analizei
variațiilor), ca model ideal al înțelegerii științifice. A vorbi despre relație și
semnificația acesteia înseamnă a face un pas către sinteză, nivel la care identitatea
părților trece pe planul secund, în favoarea atingerii unui nivel mai mare de
abstractizare.
Pe vremea când eram elev de liceu, mi se părea fascinant că din combinarea
particulară a două elemente gazoase, hidrogenul și oxigenul, putea rezulta un

RICHARD 5. LAZARUS
compus chimic (H2O) cu proprietăți total diferite comparativ cu cele ale ele- 129
meritelor componente. Doar din această combinație particulară (două molecule
de hidrogen și una de oxigen) va rezulta apa, ceea ce sporește relevanța analogiei
dintre procesul chimic și legătura existentă între semnificația relațională și emoție.
Noua semnificație, considerată la nivel global sau relațional, nu are nimic în
comun cu elementele din a căror combinare a rezultat, la fel cum apa în stare
lichidă sau solidă este o substanță complet diferită de componentele sale gazoase.
Analizele psihologice din ultimii ani au acordat o importanță prea mare
efectelor produse de acțiunea factorilor sau stimulilor de mediu, la nivel indi­
vidual — ca și cum indivizii ar fi creaturi pasive supuse doar influențelor externe,
fără a urmări activ realizarea unor scopuri și fără a influența la rândul lor mediul,
în vederea obținerii rezultatului scontat. Analizele simpliste de tip input-output
au în vedere fie aspectele negative sau pozitive ale experiențelor produse în
mediul extern, fie experiențele intrapsihice (intraindividuale), acestea din urmă
vizând pulsiunile, dorințele sau impulsurile individuale. în cazul emoțiilor
negative, se presupune că inputul provenit din mediu are pentru individ un
caracter amenințător, fără a se ține seama și de factorii individuali care ar putea
să îi confere această calitate. în cazul emoțiilor pozitive, se consideră că mediul
este benefic, independent de factorii individuali.
Un model mai adecvat al procesului emoțional va trebui să ia în considerare
faptul că individul nu este doar un subiect pasiv care reacționează la influențele
mediului — ceea ce desigur că se întâmplă adesea; modelul trebuie să explice și
modul în care individul selectează un anumit mediu, felul în care acesta caută un
mediu favorabil și îl evită pe cel defavorabil. După cum se va putea observa din
discuția cu privire la principiul motivațional, beneficiile sau prejudiciile depind
de scopurile urmărite în mod activ de către individ, a căror realizare poate fi
facilitată sau împiedicată de modul în care mediul reacționează.
Anumite medii pot avea aproape constant un efect benefic sau nociv asupra
indivizilor care își desfășoară existența în cadrul lor. Așa cum voi sugera ulterior,
toți indivizii sau, în mod cert, majoritatea celor care împărtășesc aceleași valori
culturale au în comun anumite caracteristici cognitive și motivaționale care
determină la aceștia vulnerabilități similare. Prin urmare, unele experiențe vor
produce la majoritatea indivizilor sau la grupuri extinse de indivizi efecte mai
mult sau mai puțin benefice ori nocive, având rolul de factori stimulatori comuni
ai reacțiilor emoționale individuale1. Reafirm astfel ceea ce spuneam în Capito­
lul 1, privitor la impactul puternic pe care unele evenimente cu sursă internă sau
externă îl au asupra indivizilor, astfel că într-un anume grad pot atenua
diferențele individuale la nivelul reacției, spre deosebire de acele evenimente
ambigue sau a căror influență este redusă.
Datele furnizate de către Tompkins (1959) oferă un bun exemplu al eveni­
mentelor cu un impact puternic la nivel individual, în acest caz fiind vorba despre
pericolele reale inerente operațiunilor militare și relația acestora cu incidența
disfuncțiilor emoționale în rândul militarilor combatanți. Tompkins arată clar
existența unei legături puternice între cele două tipuri de variabile, fără ca aceasta
să semnifice faptul că producerea sau probabilitatea de producere a disfuncțiilor

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

130 emoționale apare în toate cazurile, ci doar că există un risc statistic crescut în acest
sens — cu cât probabilitatea existenței unui pericol obiectiv este mai mare, cu atât
se înregistrează o incidență mai mare a disfuncțiilor emoționale. Relația este
ilustrată în Tabelul 3.1.
De asemenea, anumite nevoi (sau scopuri) au un caracter mai presant
comparativ cu altele, astfel că existența acestora va crește probabilitatea ca
indivizii să se simtă mai vulnerabili în raport cu prejudiciile, pericolele sau
beneficiile din partea mediului. De pildă, unii indivizi manifestă o nevoie
insațiabilă de iubire, aprobare și succes, ceea ce îi face mai vulnerabili la expe­
riențele emoționale negative. Prin urmare, la fel cum unele medii au în general o
influență distructivă, în același mod și indivizii își pot face rău, se pot pune în
pericol sau își pot oferi plăcere. Comparativ cu restul indivizilor, aceștia sunt mai
înclinați să considere că au fost prejudiciați sau avantajați.
Cu toate acestea, în ciuda existenței unor puternice influențe din partea
factorilor de mediu și a celor de personalitate, care, în sine, au capacitatea de
modelare a stărilor emoționale, principiul relațional rămâne valabil — conform
acestuia, ne simțim amenințați doar atunci când mediul este refractar la satisfa­
cerea propriilor nevoi sau avantajați atunci când factorii de mediu existenți permit
satisfacerea acestora. Spre exemplu, datele culese de Tompkins (Tabelul 3.1) arată
cum corelațiile stabilite între pericolul obiectiv și incidența relativă a nevrozelor
depind în mare măsură de diferențele individuale privind reacțiile emoționale;
fără îndoială că majoritatea militarilor incluși în studiu reușiseră să scape cu bine
din situațiile periculoase, chiar dacă probabilitatea de a deveni victimă creștea
proporțional cu gradul de periculozitate al misiunii.
în realitate, formulările cu caracter general care iau în considerare doar
acțiunea stimulilor externi sau doar pe cea a stimulilor interni în producerea
emoțiilor sunt incomplete din punct de vedere teoretic. Acestea nu specifică
condițiile favorabile sau defavorabile pentru fiecare gen de indivizi, dar nici, pe de

TABELUL 3.1. Relația dintre pericolul real și incidența nevrozelor

în rândul piloților combatanți

Misiunea Incidența relativă Numărul relativ de ore

a nevrozelor de zbor raportat la victimele
căzute în misiune
Bombardament de noapte 12,0 160
Lupte pe timp de zi 6,0 188
Lupte pe timp de noapte 3,4 231
Zbor de recunoaștere 3,3 360
Instrucție 1,1 1.960

(Sursa: V. H. Tompkins, „Stress in aviation". în J. Hambling (Ed.), The Nature of Stress

Disorder. Springfield, IL: Charles C Thomas, 1959. Cu acordul pentru republicare.)

RICHARD S. LAZARUS
altă parte, genul de indivizi pentru care anumite medii specifice sunt favorabile sau Bl
defavorabile, astfel că nu ajută la înțelegerea diversității tiparelor emoționale
rezultate. Ideea centrală are în vedere faptul că intensitatea și calitatea unei emoții
este rezultatul experiențelor adaptative reale, anticipate sau imaginate de individ
în raport cu mediul, ce sunt evaluate ca având o influență pozitivă sau negativă
pentru starea de bine.

Principiul motivațional
Având în vedere că nașterea unei emoții depinde de relația individului cu
mediul, este necesar să ne îndreptăm atenția asupra conceptului de motivație,
întrucât o explicare adecvată a rolului deținut de această relație în cadrul
procesului emoțional nu se poate realiza fără a fi luate în considerare scopurile
care o definesc. Conceptul de motivație este esențial pentru înțelegerea adecvată
a modului în care individul evaluează ca pozitive sau negative rezultatele
interacțiunii avute cu mediul.
Emoțiile constituie înainte de toate reacții determinate de posibilitatea sau
imposibilitatea realizării scopurilor urmărite activ în cadrul experiențelor
cotidiene și în viață, în general. înainte de a discuta procesul de evaluare, care
constituie elementul central al teoriei propuse, este necesar să identificăm ce
anume face obiectul evaluării atunci când este generată o emoție, astfel că voi
sugera ipoteza că procesele de evaluare vizează în principal beneficiile sau
prejudiciile actuale sau potențiale, reale ori imaginate. Voi face referire la acest
aspect folosind un concept întru câtva sofisticat, cel de principiu motivațional,
pentru a sublinia rolul fundamental pe care îl are motivația în definirea aspectelor
favorabile sau defavorabile care condiționează emoțiile (vezi Pervin, 1983).

Principiul motivațional din perspectiva istorică

Ideea conform căreia emoțiile pozitive sunt generate de realizarea scopurilor,
de condițiile favorabile sau de progresul neîngrădit în această direcție, iar cele
negative sunt determinate de obstacole, de periclitarea sau de întârzierea atingerii
obiectivelor datează de mult timp. Aristotel (384-322 î.Hr., 1988) sugera că nu
realizarea scopului în sine avea ca efect producerea plăcerii, ci că aceasta era
derivată din desfășurarea oricărei activități necesare în acest sens, idee ce ulterior
a rămas importantă în Europa medievală. Merită amintit faptul că adesea,
satisfacția determinată de atingerea obiectivelor este mult mai mică decât cea
asociată eforturilor depuse în mod susținut, după cum Goethe lăsa să se înțeleagă,
prin afirmația celebră: „Omul nu este niciodată fericit, ci se află permanent în
căutarea acestei stări" [subl. noastră]*.

Cunoștințele mele cu privire la culturile asiatice sunt destul de limitate pentru a încerca să
localizez existența unor paralelisme ideologice.

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

132 în cadrul opusculelor despre emoții, existente în perioada Antichității și în cea
medievală, se acorda puțină atenție prejudiciului sau beneficiului în comparație
cu preocuparea pentru plăcere sau neplăcere, iar aspectele hedoniste au continuat
să fie importante și în cadrul abordărilor din perioada modernă, între care un rol
central l-a avut conceptul freudian de principiu al plăcerii. Pervin (1982) sugera
că majoritatea teoriilor motivationale aveau ca element central principiul hedonist
sau al plăcerii. Cu toate acestea, după cum afirmam în Capitolul 2, plăcerea și
durerea constituie percepții senzoriale. Oricum, probabil că ele dețin un rol foarte
important în dezvoltarea emoțională, întrucât îl învață pe copil să diferențieze
între ceea ce este benefic, respectiv nociv. Arsura produsă de un chibrit sau
vederea reacției altcuiva la o arsură ne ajută să înțelegem că trebuie evitat
contactul dintre corp și flacără.
Totuși, atunci când vorbim despre satisfacție sau insatisfacție, tindem să
construim o reprezentare metaforică, pe baza senzațiilor fizice de plăcere sau
durere. Pentru a resimți plăcere sau a suferi emoțional este necesară o evaluare
sau estimare a percepțiilor senzoriale cu privire la semnificația pe care acestea o
au pentru starea de bine (cf. Lazarus & Smith, 1988; Smith & Lazarus, 1990). în
absența capacității senzoriale de a resimți plăcere sau durere, este puțin probabil
ca reprezentarea mentală a acestora — adică, satisfacția sau suferința — să aibă
o importanță atât de mare în cadrul economiei psihice umane. Datorită eveni­
mentelor neprevăzute și posibil neplăcute, inerente existenței umane, pe care se
fundamentează învățările condiționate, și la care se adăugă dezvoltarea unor
expectații cognitive cu privire la satisfacțiile sau suferințele viitoare, plăcerea și
durerea au putut transcende granițele percepției senzoriale, fiind transformate la
nivel mental în motive sau scopuri, care din perspectiva proceselor de dezvoltare
sunt în parte rezultatul reflexelor fiziologice înnăscute (vezi Capitolul 2).
Importanța acordată în decursul istoriei conceptului de motivație, considerată
ca fundamentală în procesul emoțional, a fost examinată de către Gardner, Metcalf
și Beebe-Center (1937/1970, p. 197), care scriau:

Doctrina care consideră pasiunile ca fiind în esență conative [motivationale] a

fost adoptată de către toți autorii [secolului al XVII-lea] și aceasta își are originile
deopotrivă în scrierile lui Aristotel și în cele ale stoicilor. Ea se evidențiază cu
precădere la Malebranch, care susținea că pasiunile izvorăsc din înclinația înnăscută
a omului către bine, precum și la Hobbes, care le conecta la nivelul empiric cu cele
două tendințe antitetice: dorința și repulsia. I-a revenit lui Spinoza rolul să reducă
aceste două tendințe conative, care își găsesc expresia la nivel emoțional, la o
înclinație fundamentală motivată de nevoia de autoconservare, considerată ca însăși
rațiunea existenței umane, din care sunt derivate toate celelalte activități și pasiuni.

Sfântul Augustin (c. 430, citat de Gardner ș.a., pp. 97-98) propune o altă
versiune a temei privind importanța motivației pentru procesul emoțional, în care
accentul este pus pe vrere sau voință, ca principiu de bază al doctrinei religioase
întâlnite în Evul Mediu, cu privire la alegerile morale:

RICHARD S. LAZARUS
 Ce altceva ar putea constitui dorința și plăcerea, dacă nu un act de voință prin 133
care cedăm acelor lucruri la care năzuim? Când consimțământul ia forma încercării
de a intra în posesia lucrurilor la care aspirăm, îl vom numi dorință; dacă se
rezumă la satisfacția furnizată de acestea, se va numi plăcere. în aceeași manieră,
atunci când respingem dezgustați ceea ce nu dorim să se întâmple, acest act de
voință este desemnat ca teamă; iar atunci când ne detașăm de evenimentele asupra
cărora nu am avut niciun fel de control, acest act de voință va fi descris ca
amărăciune. La modul general, tot ceea ce căutăm să obținem sau să evităm
presupune un efort de voință mai mic sau mai mare, astfel că el se modifică în
funcție de implicarea afectivă.

Aș putea adăuga faptul că stoicii Greciei Antice au propus o altă teză filosofică
cu privire la ceea ce afirmam anterior în legătură cu emoția și motivația, și anume
aceea că starea de pace interioară, armonia, integritatea și absența suferinței sunt
posibile doar printr-o renunțare la obligațiile lumești. Retragerea din lume
constituie un alt mod de expresie a abandonării dorinței de a îndeplini obligațiile
standard umane. Această formă de renunțare este similară unei căutări continue
de atingere a Nirvanei, descrisă în budism, și care se regăsește în raționalismul
terapeutic al lui Ellis (1962) sau este ilustrată de încercarea lui Shafii (1985) de a
unifica sufismul islamic cu meditația și psihoterapia.
în ciuda deosebirilor lingvistice și a subtilităților conceptuale, motivația sub
o formă sau alta, sau uneori doar în mod implicit, a fost din cele mai vechi timpuri
considerată ca având un rol crucial în procesul emoțional. Spre exemplu, Plutchik
(1980) a pus în evidență acele funcții biologice transmise evolutiv, care dețin la
toate speciile animale un rol fundamental în supraviețuire. Astfel de funcții sunt
la fel de importante ca satisfacerea foamei, setei, nevoia de protecție și tendința
către reproducere. La alți autori, conceptul de motiv a fost înlocuit prin cel de
intenție, așa cum se poate observa în teoria schimbărilor atitudinale propusă de
Ajzen și Fishbein (1980; vezi și Fishbein & Ajzen, 1975). Personal, prefer să vorbesc
de urmărirea unor scopuri și de ierarhizarea acestora, care alături de intenții par
să descrie în mod adecvat natura umană (cf. Wrubel, Benner & Lazarus, 1981).

Sensul actual al conceptului de motivație

Voi folosi termenul de motivație ca având două accepțiuni interdependente, și
anume: (1) trăsătură de personalitate și (2) reacție la acțiunea cumulată a unor
factori proveniți din mediu.

Motivația ca trăsătură de personalitate. Prima accepțiune vizează ceea ce

individul caută în mod curent să obțină sau să evite. Adulții sosesc în cadrul
interacțiunilor adaptative cu ierarhii bine definite și relativ stabile ale valorilor și
scopurilor urmărite, astfel că în acest sens, motivația se referă la o trăsătură de
personalitate. Ierarhiile scopurilor individuale se formează în decursul procesului
de dezvoltare. Schimbările survenite la nivelul acestora implică de regulă un efort

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

8 iWîisA
134 de durată, fiind în general determinate de imposibilitatea realizării scopurilor, să
spunem, din cauza unor schimbări sociale sau unor strategii inadecvate. Acest
lucru se poate produce în perioadele de viață timpurii, pe măsură ce la individ
se dezvoltă sentimentul propriei identități sau, ulterior, atunci când în decursul
vieții survin modificări la nivel de roluri și abilități. Când motivele sunt consi­
derate ca trăsături, acestea se referă în principal la tendințele latente privind
eforturile individuale depuse în vederea realizării unor scopuri, ce sunt activate
de circumstanțele de mediu favorabile.
A face referire la „implicarea în vederea unui scop" (goal commitment) în sensul
de trăsătură a personalității înseamnă a vorbi despre importanța obiectivului și
efortul pe care individul este dispus să îl depună pentru atingerea lui, comparativ
cu interesul pentru celelalte scopuri. Ierarhia scopurilor constituie baza în funcție
de care individul evaluează prejudiciile sau beneficiile obținute. Pentru orice
individ, importanța beneficiului sau a prejudiciului este apreciată în funcție de
ierarhia scopurilor. Nu ar exista emoții dacă indivizii implicați în experiențele
adaptative nu ar avea propriile dorințe, înclinații, idealuri, nevoi și scopuri de
atins, a căror realizare poate fi facilitată sau obstrucționată de circumstanțele
externe. Cu cât un scop (motiv) are mai multă forță sau importanță, cu atât emoția
generată de acesta va fi mai intensă, iar celelalte aspecte conexe sunt în egală
măsură semnificative.
Valorile se referă la ceea ce considerăm ca fiind dezirabil sau indezirabil, bun
sau rău, însă acestea nu își găsesc în mod necesar expresia la nivel acționai, astfel
că pot fi cel mult considerate ca motive de intensitate redusă. Spre exemplu, chiar
dacă indivizii pot crede că este bine să fie onești, să aibă copii sau să fie bogați,
este posibil ca circumstanțele externe să nu îi încurajeze să încerce materializarea
unor astfel de valori. Termenul de valoare și chiar și cel de scop nu descriu efortul
pe care individul este dispus să îl investească în încercările de a-și realiza propriile
valori; este posibil ca o parte din scopurile individuale să aibă o intensitate sau o
importanță redusă. Prefer în schimb sintagma „implicare în vederea unui scop"
întrucât aceasta sugerează că o cantitate de energie va fi consumată pentru
atingerea scopului propus, ceea ce presupune un efort menținut în ciuda obsta­
colelor, amânărilor, a stresului și distresului.
Termenul de implicare a fost utilizat și de Brickman (1987), care sugera că acesta
conferă un sens experiențelor de viață pozitive și negative, având rol de orga­
nizare a stilului de viață și a aspirațiilor individuale. Cu toate acestea, utilizat în
sensul descris, termenul face mai curând referire la un set de idei generale ale
individului privind propria persoană și lumea în care trăiește, fără a individualiza
un scop precis din multitudinea celor existente.
Ar mai trebui adăugat faptul că ierarhiile scopurilor au atât o structură ori­
zontală, cât și una verticală. Pe lângă faptul că indivizii depun eforturi susținute
în vederea atingerii unor scopuri diferite, cum sunt realizarea personală, aparte­
nența la grup sau constituirea unei anume identități a eului (structura orizontală),
la nivelul fiecărui scop urmărit sunt organizate probabil dorințele individuale
legate atât de obiective specifice, cât și de cele generale sau globale (structura

RICHARD S. LAZARUS
verticală). Se presupune că valorile se leagă în principal de scopurile globale, ceea 135
ce explică dificultatea de transpunere a acestora la nivelul acțiunilor.
Prin urmare, se pare că pentru înțelegerea plenară a răspunsului emoțional
individual, este importantă cunoașterea scopurilor specifice pe care individul le
urmărește în cadrul experienței (nivelul orizontal) și a relațiilor stabilite, în cadrul
ierarhiei, între acestea și scopurile generale (nivelul vertical). în consecință, doi
indivizi vor evalua și vor reacționa emoțional în moduri diferite în raport cu
același eveniment — să spunem, un rezultat slab obținut la o examinare — cu
toate că ambii au avut ca scop promovarea cu succes a acesteia. Chiar dacă nevoia
de autorealizare (determinată caracterial) generează o implicare puternică din
partea ambilor indivizi, se poate întâmpla ca unul dintre aceștia să considere
examinarea ca fiind un test crucial al capacităților personale privind obținerea
unor succese viitoare, în timp ce pentru celălalt incidentul să nu aibă o relevanță
la fel de mare. Așadar, pe lângă importanța cunoașterii scopurilor a căror finali­
tate este urmărită de către individ, pot fi obținute informații valoroase și prin
identificarea legăturilor funcționale existente la nivelul ierarhiei individuale între
diferitele subscopuri, a semnificațiilor particulare atribuite acestora, precum și a
etapelor necesare atingerii lor.

în vederea realizării unei diferențieri între valori și scopuri, Biernat (1989)

scria că:

Motivele energizează, orientează și selectează comportamentul. Cu alte cuvinte,

îl mobilizează pe individ să acționeze în vederea realizării unui scop, să reacționeze
în funcție de indiciile referitoare la acesta și să învețe rapid ceea ce este necesar
pentru atingerea lui (McClelland, 1985a & 1985b)... Valorile nu servesc astfel de
funcții..., însă pot influența alegerile comportamentale conștiente și evaluările cu
privire la semeni. De exemplu, indivizii care valorizează puternic realizarea
personală vor fi mai influențabili cu privire la opiniile unui specialist cu autoritate,
comparativ cu cei la care această nevoie este mai puțin intensă... și vor tinde mai
frecvent să gândească negativ în raport cu indivizii considerați ca fiind lipsiți de
succes.

McClelland, Koestner și Weinberger (1989) au depus, de asemenea, eforturi

susținute în vederea stabilirii unor diferențe între valori și scopuri (motive).
Analiza făcută de aceștia a avut ca element central nevoia (motivația) de autoreali­
zare, o temă pe care McClelland o cercetase îndelung. în timp ce alți cercetători
foloseau metoda chestionarelor în vederea măsurării motivației pentru autoreali­
zare, măsurătorile lui McClelland privind „nevoia de autorealizare" s-au bazat
pe povestirile sau fantasmele generate de aplicarea Testului de Apercepție
Tematică (TAT). McClelland ș.a. au sugerat că TAT măsoară motivația implicită
de autorealizare, ca fiind diferită de cea autoatribuită sau de ceea ce Biernat a
denumit valori, care fuseseră anterior măsurate doar pe bază de chestionare sau
interviuri directe. Ei aduc argumente convingătoare în susținerea ideii că motivele
autoatribuite constituie credințe superficiale referitoare la scopurile dezirabile și

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

136 că acestea diferă de motivele implicite, care pot rămâne neconștientizate sau. conști­
entizate doar într-o mică măsură.
între cele două metode de măsurare a motivației de autorealizare au putut fi
destul de rar stabilite corelații semnificative, după cum au declarat McClleland
și colaboratorii acestuia. Motivele implicite măsurate prin intermediul povestirilor
și al fantasmelor par să ofere o predicție mai bună cu privire la tendințele
comportamentale manifeste pe termen lung — de exemplu, frecvența angajării
în activitățile cu finalitate sau ceea ce Skinner denumea comportamentul operant.
Pe de altă parte, motivațiile autoatribuite pot fi mai ușor corelate cu alegerile
comportamentale imediate și cu preocuparea conștientă în vederea reușitei.
McClelland ș.a. au sugerat că motivele autoatribuite reflectă credințe unanime
cu privire la valorile sociale. în mod indirect, ele contribuie la formarea aspectelor
conștiente ale imaginii de sine, astfel că atunci când individul este întrebat în
legătură cu acestea, răspunsul permite înțelegerea valorilor semnificative existente
la nivel conștient. Prin contrast, motivele implicite sunt mai mult sau mai puțin
inconștiente ori preconștiente și au origini mai primitive, fiind localizate genetic
mai curând la nivelul mezencefalului, decât în cortexul cerebral. în Capitolul 4
voi lua în considerare distincția dintre metodele conștiente, deliberate, de generare
a semnificațiilor și cele automate (inconștiente sau preconștiente). Iar în Capitolul
11 referitor la măsurare, voi ilustra o metodă pe bază de chestionar utilizată în cola­
borare cu Novacek (Novacek & Lazarus, 1990) pentru a măsura diferențele indivi­
duale privind motivațiile, în combinație cu testul TAT bazat pe povestiri și propus
de McClelland. Acesta și colaboratorii săi (1989, p. 700) au rezumat ideile refe­
ritoare la motivele implicite, respectiv cele autoatribuite după cum urmează:

Datele obținute au confirmat într-un procent suficient de mare generalizarea

conform căreia motivele implicite se formează în perioadele de viață timpurii, prin
intermediul experiențelor afective importante din etapa preverbală, în timp ce
motivele autoatribuite apar după dezvoltarea limbajului, pe baza învățării directe a
ceea ce părinții consideră ca fiind important. Ideea teoretică centrală afirmă că
motivele implicite, în legătură cu care se presupune că sunt fundamentate pe
experiențele afective, tind în decursul vieții să fie mai curând reactivate de experiențe
similare și mai puțin de cele sociale, având un rol stimulator important. în mod
similar, motivele autoatribuite în urma conceptualizării învățărilor sociale transmise
verbal vor continua să răspundă la acest gen de reactivări și în perioada adultă.

O astfel de diferențiere atrage după sine ipoteza că în orice experiență adap-

tativă există un tip de evaluare ce are la bază aprecieri conștiente, deliberate cu
privire la interesele individuale urmărite, la care se adaugă un alt tip de avaluare
automată, de natură inconștientă sau preconștientă. Astfel, este sugerată posibili­
tatea existenței a două procese emoționale care funcționează la niveluri psiholo­
gice diferite — mai concret, existența unui conflict intrapsihic între acestea. Nu
am informații privind existența unor cercetări care să fi explorat această ipoteză
extrem, de interesantă sau cu privire la metodele prin care ea ar putea fi cercetată.
Voi trata evaluările inconștiente în Capitolul 4. De asemenea, distincția făcută

RICHARD S. LAZARUS
pune în evidență un contrast întâlnit frecvent între cele două tipuri de socializare 137
ale copilului — și anume, între ceea ce adulții afirmă cu privire la credințe și
comportament (denumită uneori educație formală) și modelele de gândire și
comportament, considerate ca adecvate, pe care aceștia le transmit indirect
copilului (cunoscută și ca educație informată). Voi spune mai multe despre aceste
aspecte în Capitolul 8.

Motivația ca răspuns la factorii de mediu. în acest al doilea caz, termenul de

motivație este utilizat în sensul de mobilizare concretă a efortului psihic și com­
portamental în vederea atingerii unui scop sau pentru a preveni obstrucționarea
acestuia, în cadrul unei anumite interacțiuni. Din acest punct de vedere, motivația
este influențată de cerințele, constrângerile și resursele ce țin de mediu. Există,
de asemenea, și o componentă cognitivă, dacă ținem seama de faptul că gene­
rarea unei reacții în raport cu mediul presupune o percepție anterioară a acestuia,
dobândirea de informații și evaluarea influențelor sale asupra stării de bine.
Acest tip de motivație reactivă poate fi considerată ca fiind o caracteristică a
procesului emoțional, întrucât emoția, odată generată, implică un impuls puternic
către acțiune (asemănător conceptului de „tendință acționată" propus de Frijda
în 1986), indiferent dacă impulsul este conceput ca o caracteristică înnăscută a
emoției sau ca strategie de adaptare influențabilă și modelată de cerințele
adaptative impuse de relația individului cu mediul. Odată declanșată mobilizarea
pentru acțiune, individul este nevoit să țină seama de semnalele venite din partea
mediului, cu privire la posibilitatea de realizare a scopului urmărit în cadrul
interacțiunii și, de asemenea, trebuie să ia în calcul cursul de acțiuni necesare,
ceea ce are ca efect generarea emoțiilor.
Acest al doilea sens al motivului este prin urmare considerat mai curând ca
fiind tranzacțional sau relațional, decât dispozițional sau determinat caracterial —
mai precis, depinde de capacitatea mediului de a activa acele trăsături dispo-
ziționale care stau la baza motivului, așa cum reiese din primul sens descris
anterior. Tranzacția, în accepțiunea sa simplă, se referă la faptul că un individ cu
o structură motivațională specifică se angajează într-o relație cu un mediu adecvat
în vederea realizării unor scopuri individuale curente. Dispozițiile individuale
sau trăsăturile motivaționale privind reușita acțiunilor sunt activate doar atunci
când indivizii se regăsesc într-un context extern adecvat. Dacă mediul este
nepropice, trăsătura motivațională se manifestă doar ca o caracteristică tempera­
mentală latentă.
Un alt mod de a exprima această idee ar fi că indivizii urmăresc în cadrul unei
experiențe un interes specific, ce nu poate fi realizat în cadrul altor experiențe
irelevante din punctul de vedere al motivului caracterial. în vederea producerii
unui efort psihic sau acționai orientat către realizarea interesului motivațional,
sunt necesare atât prezența trăsăturii de personalitate, cât și un mediu adecvat.
Ceea ce am afirmat anterior constituie abordarea clasică a motivației ca variabilă
(trăsătură) dispozițională activată tranzacțional sub forma interesului urmărit,
datorită acțiunii unei clase de factori externi adecvați, ce pot fi considerați ca fiind
echivalenți din punct de vedere funcțional (vezi Lazarus, 1990b). Această abordare

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

138 a fost influențată considerabil de McClelland (vezi McClelland, Atkinson, Clark &
Lowell, 1953), care a sugerat că un context extern adecvat motivării pentru
autorealizare este cel care încurajează competiția, în scopul atingerii unui standard
de excelență.
Juxtapunerea dintre o trăsătură motivațională și contextul extern relevant
poate fi examinată atât din perspectivă interindividuală, cât și intraindividuală.
Din punct de vedere interindividual, orientarea către realizarea de sine se
manifestă mai intens la unii indivizi comparativ cu alții, ceea ce face mai ușor
pentru cei dintâi să depună eforturi susținute în acest sens. Dacă, pe de altă parte,
adoptăm o perspectivă intraindividuală, vom afirma că realizarea, ca scop, are
o intensitate mai mare comparativ cu celelalte scopuri incluse în ierarhia
individuală.
Cele două sensuri atribuite motivației — de dispoziție implicită și de stare
acțională — sunt deopotrivă importante pentru înțelegerea procesului emoțional,
în primul caz, existența unor scopuri individuale prealabile experienței adaptative
face posibilă obstrucționarea (prejudicierea) sau gratificarea (favorizarea) acestora.
Emoțiile nu sunt generate înainte ca individul să fi evaluat că unul dintre cele
două rezultate s-a produs sau este pe cale să se producă.
Motivația caracterială sau dispozițională îndeplinește rolul de condiție prealabilă
în cadrul procesului emoțional. După cum au arătat Emmons și Diener (1986),
importanța scopurilor și realizarea lor sunt cei mai buni predictori în legătură cu
durata implicării indivizilor în diferitele experiențe și cu coloratura pozitivă sau
negativă a emoțiilor generate de acestea. în plus, Emmons (1986) a demonstrat
existența unei relații strânse de dependență între emoțiile pozitive, eforturile
individuale susținute pentru atingerea scopurilor și reușitele anterioare, în timp
ce emoțiile negative sunt asociate cu probabilitatea redusă a unui succes viitor
sau cu conflictele existente la nivelul scopurilor urmărite.
în cazul motivației tranzacționale, atunci când un prejudiciu sau o periclitare
a generat în prezent o emoție negativă — aceasta determină o schimbare la nivelul
motivațiilor individuale, în sensul ameliorării condițiilor negative. Acesta este
sensul emoției ca impuls acționai (Lazarus, 1968a). Aspectul menționat aduce în
prim-plan discuția din Capitolul 1, cu privire la efectul organizator sau destabili­
zator al emoțiilor: dacă tipul de comportament în desfășurare este întrerupt
datorită apariției unor noi cerințe adaptative, fie că acestea sunt determinate de
periclitarea realizării scopului sau de noile oportunități de gratificare, interesul
individului se va focusa asupra noilor cerințe adaptative. O schimbare la nivelul
interesului urmărit inițial atrage după sine necesitatea unei noi mobilizări
acționale.
Existența a două tipuri alternative de determinări motivaționale, care însă sunt
intercorelate în cadrul procesului emoțional, face absolut necesară precizarea
tipului la care facem referire atunci când discutăm conceptele de emoție și
motivație. Acest aspect complică, de asemenea, sarcina de a descrie separat din
punct de vedere empiric și conceptual variabilele și procesele între care se
stabilesc relații de interdependență la nivelul interacțiunii emoționale. Voi vorbi

RICHARD S. LAZARUS
mai mult despre distincțiile și interdependențele dintre motivație, emoție și 139
cogniție în Capitolul 5.
Ca o recapitulare a principiului motivational, se poate spune că în condițiile
în care facem abstracție de celelalte surse de influențare, cu cât finalitatea
scopurilor se manifestă mai intens sau are o importanță mai mare în cadrul
interacțiunii, cu atât efortul investit de individ este mai mare, iar nivelul satis­
facției emoționale va crește proporțional cu progresul făcut către realizare sau,
altfel spus, distresul emoțional va crește proporțional cu obstacolele întâmpinate.
Posibilitatea de a desfășura acțiunea necesară atingerii unui scop are valoare de
beneficiu și generează stări emoționale pozitive; obstructionarea sau periclitarea
scopului urmărit sau amânările neașteptate dau naștere stărilor emoționale
negative. Prin urmare, după cum sugerează principiul motivational, se pare că
emoțiile depind de modul în care condițiile de viață favorizează sau obstrucțio-
nează împlinirea unui scop important, astfel că vor fi generate emoții pozitive
sau negative în funcție de rezultatul favorabil sau defavorabil al interacțiunii (vezi
Capitolul 1 pentru discuția privind emoțiile pozitive și negative).

Diferențele individuale și cele de grup

Datorită unei structuri biologice comune, o parte dintre scopuri au un caracter
universal, fiind întâlnite la numeroși indivizi. Cu toate acestea, scopurile deter­
minate mai curând de procesele de învățare și de progresul social, și nu de factorii
biologici, vor varia ca importanță de la un grup social la altul, chiar dacă membrii
acestora fac parte din aceeași cultură și structură socială. în cadrul societăților,
anumite valori și scopuri sunt considerate ca fiind dezirabile și prezintă o impor­
tanță mai mare comparativ cu altele, aceasta reprezentând una dintre modalitățile
în care societatea contribuie la modelarea vieții afective a membrilor săi.
Totuși, în ciuda existenței unor influențe externe comune, interacțiunea dintre
experiențele de viață divergente și moștenirea biologică va determina variații
considerabile cu privire la ierarhiile scopurilor în rândul membrilor aceleiași
societăți, chiar și în condițiile în care societatea prezintă o structură de monolit —
și cu atât mai mult când aceasta este de tip „multilit"*. Pentru unii indivizi,
realizarea unui scop particular, ca de exemplu obținerea succesului, poate fi
extrem de importantă, în timp ce pentru alții același scop poate avea un caracter
relativ insignifiant sau este reprimat. înțelegerea adecvată a procesului emoțional
depinde de luarea în considerare a diferențelor existente la nivel interindividual
și intraindividual cu privire la ierarhizarea scopurilor.
Psihologii implicați în studiul emoțiilor consideră adesea ca truisme astfel de
afirmații referitoare la diferențele individuale. Cu toate acestea, rolul variațiilor

Știu că nu există în dicționar un astfel de cuvânt, „multilit", însă consider că neologismul

utilizat exprimă cel mai adecvat antinomia existentă între cei doi termeni, în care monolit
descrie acel tip de societate care promovează un set singular de valori, la care subscriu toți
sau majoritatea membrilor acesteia. Termenul monolit există în dicționar și sper ca sensul
pe care îl are în contextul dat să nu genereze confuzii.

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

140 interindividuale existente din punct de vedere motivațional a făcut sporadic
obiectul unor cercetări empirice. Spre exemplu, Vogel, Raymond și Lazarus (1959)
au demonstrat că la studenții cu un puternic angajament privind realizarea
personală și un grad redus al apartenenței la grup, reacțiile psihofiziologice la
stres se manifestau mai intens în condițiile evaluării performanțelor academice,
comparativ cu situațiile în care aceleași performanțe erau evaluate social, de către
colegi. în egală măsură, reciproca era adevărată: tiparele care demonstrau un
angajament slab privind realizarea personală, dublate de un grad ridicat al
apartenenței la grup determinau reacții intense la stres în cazul evaluărilor sociale,
respectiv scăzute în condițiile evaluării performanțelor. Altfel spus, stresul este
intens în cazul unui angajament puternic în vederea realizării unui scop și scăzut
atunci când implicarea individuală este redusă.
Ulterior, Bergman și Magnusson (1979) au demonstrat că elevii de liceu
suedezi cu performanțe școlare foarte bune, care erau caracterizați de către
profesori ca fiind extrem de ambițioși, secretau cantități mai mari de adrenalină
în timpul evaluărilor școlare, comparativ cu ceilalți colegi de clasă. Iar Kasl, Evans
și Niederman (1979) au studiat importanța angajamentului individual ca factor
de risc în cazurile de mononucleoză infecțioasă înregistrate în rândul cadeților
Academiei Militare din West Point. Relația stabilită între motivația școlară înaltă
și rezultatele slabe obținute constituia un predictor pentru vulnerabilitatea ulteri­
oară la contractarea infecției.
Principiul existenței unor diferențe individuale la nivelul motivațional și al
efectelor psiho-biologice produse de acestea are un rol important, întrucât
variațiile cu privire la ierarhiile scopurilor, înregistrate de la un individ la altul,
de la un grup la altul, sau la același individ în momente sau în situații diferite,
determină o mare diversitate a reacțiilor emoționale. Principiul diferențelor
individuale indică faptul că aceiași factori de mediu a căror acțiune îl determină
pe un individ să se simtă amenințat vor constitui pentru un altul o sursă de
progres, sau se dovedesc lipsiți de importanță pentru un al treilea. Aceste aspecte
sunt în majoritatea cazurilor considerate ca intrinseci, astfel că, de regulă, ele
nu fac obiectul formulărilor formale referitoare la emoții, fiind abordate doar
superficial.
Prin urmare, dacă un teoretician face afirmația că o pierdere suferită are ca
efect generarea unei stări de tristețe, sau că un eveniment neașteptat produce
surprindere, aplicarea în practică a unor astfel de generalizări presupune ca
cercetătorul sau clinicianul să identifice ce înseamnă pierderea respectivă pentru
individul sau grupul studiat și ce importanță îi acordă aceștia. în vederea definirii
operaționale a pierderii, ca etapă esențială în testarea empirică a predicțiilor cu
privire la aceasta, este necesară o evaluare a ierarhiilor scopurilor existente la
nivel individual sau de grup: intensitatea tristeții induse de o pierdere este
determinată de gradul de atașament implicat; în cazul furiei generate de o ofensă,
aceasta depinde, pe lângă alți factori, de nevoia de protecție a identității eului.
Este testabilă ipoteza conform căreia cu cât individul are o identitate a eului
mai fragilă, cu atât acesta va fi mai predispus la izbucniri de furie, ceea ce este
valabil și pentru alt gen de reacții emoționale. Desigur că se poate întâmpla și ca

RICHARD S. LAZARUS
un individ cu o identitate a eului stabilă să devină furios atunci când este atacat 141
în mod violent și nejustificat de către cineva important pentru el; pe de altă parte,
indivizii vulnerabili cu privire la propria identitate pot răspunde cu furie chiar
și la o provocare minoră, care pentru alții poate fi lipsită de semnificație sau nu
le produce reacții emoționale. Voi spune mai multe despre acest aspect în
Capitolul 6, unde discut emoțiile negative, printre care și furia.

Motivația și șinele (sau identitatea eului)

Tema motivației umane aduce în atenție abordarea lui Hilgard (1949) cu
privire la rolul sinelui ca principiu unificator, care organizează multitudinea de
motivații existente la nivel individual, specificând importanța relativă a acestora
și gradul de implicare individuală pe care îl determină. Autorul nota, spre
exemplu, că nu se poate vorbi despre conceptul de „mecanisme de apărare" fără
a exista un „sine" care trebuie să fie apărat. Cititorul va putea observa în Capito­
lul 4 referitor la procesul de evaluare, precum și în Capitolele 6 și 7 cu privire la
emoțiile specifice, că voi pune accent în principal pe două idei: prima exprimă
faptul că interesul individual urmărit în cadrul unei experiențe constituie o
trăsătură esențială a procesului emoțional; cea de a doua afirmă că „identitatea
eului" (prefer acest termen în locul „sinelui") este implicată în orice emoție, deși
de regulă forma concretă diferă. Aceste două caracteristici motivaționale fac ca
emoția și gândurile care o generează să îi creeze individului mai curând o stare
de tensiune, decât să îl lase indiferent. în plus, în Capitolul 8 voi argumenta că
producerea emoțiilor are drept condiție esențială conștientizarea aspectelor
elementare sau fundamentale ale identității eului, ce trebuie protejate și
dezvoltate. La vremea când scriu aceste rânduri, se poate afirma în sens metaforic
că psihologia aniversează 100 de ani de la apariția lucrării lui William James,
intitulată The Principles of Psychology (1890). în discutarea accentului pus de James
asupra conceptului de „sine" în cadrul scrierilor „ignorate" de psihologi, Markus
(1990, p. 182) observa:

încă de la primele pagini ale volumului [Principles, de James], în capitolul

referitor la caracterul asociativ al gândirii, James scria (I, 226) „... șinele individual
ar trebui în prezent considerat ca sursă de date pentru cercetările psihologice, și nu
procesul de gândire. Realitatea universală a conștiinței nu se referă la existența
sentimentelor și a conținuturilor mentale, ci are în vedere faptul că «Eu simt» și
«Eu gândesc». Niciun tip de psihologie nu poate pune la îndoială existența sinelui
individual". Conform lui James, conștiința este întotdeauna un atribut individual
(I, 226). „Singurele stări de conștiință pe care în mod natural le putem cunoaște
sunt cele individuale, psihicul, șinele, noțiunile concrete individuale de eu și tu".

Markus (1990, p. 182) subliniază în continuare rolul esențial pe care James îl

atribuie sinelui (seif) atunci când descrie emoțiile:

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

142 Ori de câte ori un stimul acționează asupra sinelui ca sistem, este probabil ca
procesele rezultate să fie influențate de natura sinelui. De exemplu, pe lângă teama
indusă de zgomotele puternice sau de luminile intense, ori plăcerea produsă de un
gust dulce, este probabil să apară și emoții care sunt mediate de instanța sinelui.
Din capitolul scris de James cu privire la emoții, reiese clar că sentimentele nu sunt
simple stări corporale. Caracterul experienței individuale depinde de natura acelui
„eu" care o trăiește. Dacă individul se simte trist, natura tristeții va depinde de
trăsăturile acelui „eu" și de șinele empiric avut în vedere, adică de ceea ce mă
caracterizează „pe mine". Același lucru este valabil și pentru motivație. Motivațiile
de realizare, apartenență, statut nu constituie entități totalmente impersonale sau
instinctuale, care variază de la un individ la altul doar ca intensitate. Dacă „eu"
doresc să obțin un succes, natura precisă a motivației implicate — intensitatea,
specificitatea, efectele comportamentale, pe scurt, toate caracteristicile esențiale ale
acesteia depind de stadiul la care „eu" mă aflu în acel moment, ca reprezentând o
selecție din ceea ce „mă" definește sau „îmi" aparține. Acest „mine" împreună cu
„eul" formează contextul de bază al vieții psihice. Și într-un grad mai mic sau mai
mare, toate aspectele vieții psihice vor purta o astfel de amprentă personală.

Dezvoltarea „identității eului" sau a „sinelui" (seif or ego-identity), pe care o

voi discuta în Capitolul 8, constituie fără îndoială un aspect important al
dezvoltării emoționale din perioada copilăriei timpurii. Eul sau șinele organizează
motivațiile și atitudinile în cadrul unor ierarhii stabilite după criteriul importanței,
iar acestea pot fi menținute în decursul vieții sau pentru un timp îndelungat
(Allport, 1937). Scopurile urmărite la nivel individual se află în relație unele cu
altele, astfel că trebuie luate decizii cu privire la preponderența unui scop și
subordonarea sau suprimarea celorlalte. Periclitarea oricăruia dintre scopurile
urmărite constituie în esență q amenințare la adresa identității individuale. Nu
are sens să vorbim despre scopuri care sunt sau nu sunt „parte a sinelui", întrucât
toate acestea sunt deținute de individ. Prin urmare, „șinele" sau „identitatea
eului" constituie în principiu un concept motivațional, iar ierarhizarea scopurilor
este realizată de subsistemul operatoriu al personalității, care coordonează și
reglează dorințele individuale la nivel de acțiuni, sau le integrează într-o „schemă
a sinelui" diferită de oricare alta.
Cititorul va observa probabil că în acest capitol și în cele care vor urma am
folosit alternativ termenii de sine, eu, identitate și identitate a eului. Sunt conștient
de existența unei istorii lungi și complexe a ideilor cu privire la sine, eu și
identitate, astfel că numeroasele sensuri atribuite acestor termeni pot coincide
parțial sau să fie divergente (vezi, de exemplu, Lapsley & Power, 1988; și analiza
făcută de Klein, 1990). Chiar dacă în descrierile indivizilor umani este posibil să
fie luate în considerare diferite combinații ale unor aspecte specifice ce țin de
seturile de credințe, schemele de acțiune, semnificațiile sau interesele urmărite și
caracteristicile subsistemului operatoriu al personalității care orientează gândirea
și acțiunea, faptul că utilizez o terminologie variată se explică prin conotațiile
aproximativ similare pe care conceptele de sine, eu și identitate le au în descrierea
emoțiilor.

RICHARD S. LAZARUS
 Ulterior, în Capitolele 6 și 7 unde abordez emoțiile specifice, cititorul va putea 143
observa că am folosit termenii de „implicare a eului" și de „identitate a eului" în
locul celui de „sine", cu precădere atunci când am discutat furia ca reacție la un
afront sau la o insultă personală, anxietatea ca reacție la pericolele existențiale cu
semnificație majoră și rușinea ca reacție determinată de incapacitatea individului
de a se ridica la cerințele propriului Ideal al Eului.
De ce această preferință pentru conceptul de identitate a eului în locul celui de
sine! După opinia mea, problema rezidă în faptul că termenul de sine este utilizat
de regulă pentru a descrie procesele interne, pe când cel de „identitate a eului"
propus de Erikson (1950, 1963) face referire la individul aflat în raport cu lumea,
incluzând rolurile, relațiile și funcțiile pe care acesta le îndeplinește în cadrul
societății. în consecință, voi prefera ca pe viitor să folosesc termenul de „identitate
a eului", excepție făcând cazurile când acesta nu se potrivește în context sau citez
un alt autor care îl folosește pe cel de sine. Din când în când, am să dau curs
propriei ambivalențe, astfel că voi folosi ambii termeni.
Aș dori totuși să mai adaug o idee concisă referitoare la formele de implicare
ale eului, ce va fi reluată în Capitolul 4, respectiv în Capitolele 6 și 7, în care tratez
emoțiile specifice. Am formulat șase fațete ale „identității eului", semnificative la
nivel individual. Acestea, după cum reiese din Tabelul 3.2., includ aspectele
definitorii ale identității eului, și anume: (1) stima de sine și cea socială, care stau
la baza adoptării anumitor roluri sociale; (2) valorile morale; (3) Idealurile Eului;
(4) intențiile și convingerile de bază; (5) relațiile cu semenii și starea de bine a
acestora; (6) scopurile existențiale. Toate aceste forme de implicare ale eului
constituie combinări ale unor scopuri mai restrânse aduse la nivelul unor categorii
abstracte, care includ multitudinea scopurilor urmărite în cadrul experiențelor
cotidiene. Oricare dintre fațetele identității eului descrise anterior poate deter­
mina apariția anumitor emoții specifice. După cum voi arăta în Capitolele 6
și 7, emoțiile specifice sunt generate de un aspect sau altul al identității eului.
Spre exemplu, vinovăția se află în strânsă legătură cu valorile morale și Idealu­
rile Eului.

TABELUL 3.2. Forme de implicare ale eului3

1. Stima de sine și cea socială

2. Valorile morale

3. Idealurile eului

4. Sensurile și convingerile personale

5. Relațiile cu semenii și starea de bine a acestora

6. Scopurile existențiale

a Formele de implicare ale eului se referă la interesele urmărite la nivel individual, acestea
putând fi considerate ca scopuri subsumate conceptului care în mod unanim a fost definit
ca „identitate a eului".

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

144 Deși nu am epuizat subiectul referitor la „sine" și la „eu", îngăduiți-mi ca pe
moment să mă abat de la acesta, în încercarea de a clarifica conceptul de „sine
golit", o perspectivă socio-psihologică modernă propusă recent de Cushman
(1990). Inspirându-se din mai mulți autori, cum sunt Geertz (1973), Gergen (1985)
și Sampson (1983,1985,1988), Cushman propune ideea că după al Doilea Război
Mondial, în societățile industrializate din Occident și cu precădere în Statele Unite,
unde consumerismul a fost puternic promovat, indivizii au început să se detașeze
de familie, societate și valorile asociate acestora, astfel că șinele a fost „golit" de
valorile sale fundamentale care îi conferă unicitatea.
Conform lui Cushman, au fost pierdute o serie de mijloace de influențare
emoțională, de care culturile tradiționale dispuneau în vederea integrării sociale
a indivizilor. Astfel de mijloace au rolul de a-1 ajuta pe individul alienat, prin
furnizarea unui sistem complex de elemente interconectate, ce includ povestiri,
cântece, credințe, ritualuri, obiecte de cult, costume și tratamente tradiționale
destinate să îl reconecteze pe individ la cadrul sociocultural de referință. Se
consideră că individul modern s-a înstrăinat de viața socială — cu alte cuvinte,
nu se mai află în contact cu propriul sine. în Capitolul 11 voi discuta implicațiile
pe care ideile teoretice și metateoretice privind emoțiile le au asupra psihoterapie!.
Pe lângă dificultățile funcționale pentru care indivizii solicită frecvent sprijinul
psihologului, una dintre problemele cu care terapeuții se confruntă adesea o
constituie vidul existențial și lipsa de sens a pacienților (vezi și Kohut, 1971,1977,
1984). Cu privire la aceste stări de fapt, Cushman (1990, p. 604) scria:

Vidul interior poate fi exprimat sub numeroase forme, ca de exemplu, stimă de

sine scăzută (lipsa sentimentului propriei valori), confuzia valorilor (absența
convingerilor personale), tulburări de comportament alimentar (compulsia de a
umple vidul cu mâncare sau de a exprima trăirea interioară, la nivel corporal, prin
refuzul hranei), abuzul de substanțe (compulsia de a umple vidul cu experiențe
emoționale induse de substanțele chimice) și consumerismul cronic (compulsia de
a umple vidul cu ajutorul bunurilor de consum, care-ți oferă sentimentul că te-ai
„ales" cu ceva de la viață). Este de asemenea posibil ca acesta să se manifeste și ca
lipsă de sens a propriei vieți. Vidul mai poate îmbrăca forma unei nevoi avide de
îndrumare spirituală, care uneori poate fi exprimată ca dorință de a fi inundat de
spiritul divin, de „adevărul" religios, sau de a se supune autorității și personalității
unui lider spiritual (Cushman, 1984). Spre exemplu, una dintre terapiile „atotvinde-
cătoare" promovate de curentul New Age este ghidarea divină (channeling), o
experiență în cadrul căreia se consideră că individul este posedat de sufletul sau
spiritul unei alte „entități", privită de regulă ca având o origine divină, în scopul
de a-i fi împărtășite „adevăruri fundamentale". Dorința de a se simți reîntregit și
îndrumat la nivel spiritual îl poate face pe individ vulnerabil la practicile înșelătoare
ale unor culte religioase autoritare (Cushman, 1986), la influența unor lideri politici
■ charismatici (Kohut, 1976)..., a unor psihoterapeuți lipsiți de etică sau chiar a unor
parteneri amoroși excesiv de autoritari și dominatori.

RICHARD S. LAZARUS
 Diferențierea dintre sine și celălalt ar putea constitui o caracteristică funda- 145
mentală proprie organismelor vii. Ea este întâlnită și la plante, care posedă
mecanisme complexe cu rol în discriminarea proteinelor. Unul dintre principiile
de bază ale imunologiei afirmă că organismele atacă țesuturile străine, ceea ce
dovedește capacitatea acestora de a le discrimina de cele proprii. Cu toate că
funcționarea unor astfel de procese se poate dovedi uneori inadecvată, cum se
întâmplă în bolile autoimune sau alergice, speciile animale nu ar putea supra­
viețui în absența proceselor de ordin cognitiv sau neurochimic întru câtva similare
cu ceea ce în psihologie este descris ca procesul de „diferențiere a sinelui de
celălalt". Ar fi riscant să considerăm că analogia menționată semnifică faptul că
activitatea mentală este echivalentă cu cea desfășurată la nivelul neurochimic —
un tip de reducționism pe care îl critic vehement în Capitolul 5 —, însă o analogie
nu presupune o relație de egalitate, astfel că o găsesc concludentă.
De la afirmația precedentă nu mai este decât un pas către ideea-corolar
conform căreia emoțiile, ca reacții rezultate în urma evaluărilor relațiilor cu
mediul, depind întru câtva de principiul organizator prin care șinele și identitatea
eului sunt diferențiate de „celălalt", căci în absența acestei diferențieri ar însemna
că prejudiciul, amenințarea, condițiile favorabile și beneficiile ar fi doar vag
percepute. în ce măsură emoțiile copilului sunt influențate de gradul de dife­
rențiere a sinelui, pe care procesul de dezvoltare o presupune? Voi aborda acest
aspect semnificativ pentru teorie și cercetare, doar tangențial, în Capitolul 4,
pentru ca apoi să îl dezvolt în Capitolul 8.
Conceptul de relație presupune în esență un raport între sine și celălalt, iar
înainte ca această relație să devină relevantă pentru starea de bine, trebuie să
putem răspunde cu oarecare precizie la întrebarea: „La ce se referă beneficiul sau
prejudiciul și în raport cu cine este considerat astfel?" Răspunsul constă în esență
în precizarea beneficiilor și a prejudiciilor care definesc fiecare emoție specifică
și o diferențiază de toate celelalte. La speciile evoluate, cum este cea umană, mai
este necesară o diferențiere suplimentară — „Care este semnificația acestui
beneficiu sau prejudiciu?" în realitate, modul în care definesc conceptul de sine
sau de identitate nu exclude principiul motivațional, care presupune specificarea
acelor factori biologici și sociali cu un efect benefic sau nociv asupra indivizilor
sau speciilor animale. Importanța pe care o acord sinelui (identității) va fi reluată
și în Capitolul 4, unde discut procesul de evaluare definit ca apreciere a impli­
cațiilor pe care experiențele le au pentru starea de bine.
O parte dintre cititori ar putea considera accentul pus pe rolul motivației în
evaluarea beneficiului sau a prejudiciului ca fiind premisa unică în explicarea
vieții emoționale individuale. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că pe lângă
propriile idei, valori și standarde de viață, indivizii sunt preocupați în egală
măsură de binele celor apropiați față de care se simt responsabili. Aceste forme
de implicare personală, fie că este vorba de periclitarea stării de bine — să
spunem, a propriului copil, părinte sau a persoanei iubite — ori de punerea în
pericol, de riscul pierderii sau de lezarea unor valori personale sau idei impor­
tante, pot genera la indivizi reacții emoționale comparabile — altfel spus, situațiile
de acest gen le pot trezi la fel de multă anxietate, furie, vinovăție, rușine, tristețe

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

 1

146 sau ambiție — ca și atunci când este periclitată propria stare de bine. Acceptarea
acestui punct de vedere nu presupune clarificarea rolului pe care îl poate deține
altruismul în cadrul proceselor descrise.

Emoția ca proces
Teoria și cercetarea trebuie să țină seama de faptul că relațiile individului cu
mediul și emoțiile pe care acestea le generează reprezintă procese care se modifică
de la un moment la altul, pe măsură ce condițiile de viață se schimbă. Cu toate
că un individ poate trăi în mod repetat același gen de emoții — cum este, spre
exemplu, cazul personalităților colerice, anxioase sau al celor care resimt
culpabilitate — studiul emoțiilor vizează în esență succesiunea acestor schimbări
în decursul timpului și de la un eveniment la altul (vezi Lazarus, 1989a). Sur­
prinderea acestui aspect înseamnă a vorbi despre emoție ca proces.
Am vizionat de curând opera lui Puccini, Madame Butterfly, a cărei ficțiune
cred că ilustrează adecvat emoția ca proces: starea emoțională a eroinei se schimbă
marcant pe parcursul derulării dramei, pe măsură ce evenimentele din viața sa
și modul în care ea le estimează se modifică. Opera ilustrează și modul în care
aceleași evenimente determină la cei implicați reacții emoționale diferite.
La începutul actului I, drama la care publicul urmează să asiste are ca punct
de pornire căsătoria dintre o frumoasă adolescentă japoneză, Cio-Cio-San — alias
Madame Butterfly — și un ofițer marin de origine americană, pentru care
seducția, cucerirea și plăcerea de moment sunt mai importante decât fidelitatea,
ceea ce îl determină să îi mărturisească consulului american că nu acordă o
importanță prea mare mariajului intercultural, întrucât visul său este să se
căsătorească cu o conațională.
Mai întâi vedem cum Cio-Cio-San devine neliniștită și dezamăgită pe măsură
ce unchiul său, un preot budist, îi face reproșuri și o blestemă pentru faptul că își
abandonează religia și pe cei apropiați. După căsătorie și până ca relația dintre
cei doi să se consume, putem vedea că gesturile tandre venite din partea lui j
Pinkerton, la care se adaugă speranțele deșarte ale tinerei soții, o fac pe aceasta :
fericită și afectuoasă. într-o altă punere în scenă a aceleiași opere, interpreta :
rolului principal exprima cu mai multă intensitate neliniștea anticipatorie resim- I
țită de personaj, ca și cum ar fi vrut să transmită publicului faptul că Cio-Cio-San I
era oarecum, conștientă de viitorul sumbru care o aștepta2. Este posibil ca în acest :
moment al dramei, femeile care au suferit de pe urma comportamentelor abuzive j
din partea bărbaților să resimtă o furie de nestăpânit la adresa atitudinii superi- j
oare manifestate de Pinkerton, concomitent cu o îngrijorare empatică sau, din |
contră, cu un dispreț resimțit față de modul în care Madame Butterfly se auto- j
amăgește; regizorul sau primadona pot amplifica sau diminua aceste efecte în |
rândul spectatorilor, în funcție de gradul în care reușesc să le transmită speranța,
iubirea și anxietatea trăite de personaj. Referitor la emoțiile contradictorii pe care
opera le trezește, personal m-am simțit trist, furios sau îngrijorat în funcție de
personajul la care mă raportam, Pinkerton sau Cio-Cio-San, iar prestația artistică

RICHARD S. LAZARUS
mi-a produs încântare. Au fost momente când cu greu mi-am reținut lacrimile, 147
din motive care rămân complexe și probabil obscure.
în actul al II-lea, publicul află că Pinkerton plecase în urmă cu trei ani în Statele
Unite, însă Cio-Cio-San mai spera cu tărie că acesta se va întoarce la ea, un tipar
adaptativ care în circumstanțele date pare să îmbrace forma unei negări. în aria
care este probabil și cea mai faimoasă din întreaga operă, „Un bel di" („într-o
bună zi"), eroina construiește o fantasmă elaborată și optimistă despre cum va
decurge revederea cu Pinkerton, având convingerea (sau, mai bine zis, speranța)
fermă că acesta se va întoarce la ea. într-o scenă extrem de emoționantă, în care
consulul Sharpless îi aduce o scrisoare de la Pinkerton, care probabil că odată
citită i-ar fi năruit speranțele deșarte, Madame Butterfly refuză în primă instanță
să afle veștile, pentru ca apoi (când consulul o întreabă ce va face dacă Pinkerton
nu se va mai întoarce niciodată) să fie nevoită să privească adevărul în față, astfel
că momentan este cuprinsă de disperare și gânduri suicidare.
Când pe neașteptate nava lui Pinkerton intră în port, Madame Butterfly
exprimă o fericire deplină. Ajutată de servitoarea Suzuki, ea decorează casa cu
flori pentru a pregăti sosirea soțului, însă putem vedea cum Suzuki rămâne în
mod explicabil îngrijorată (întrucât, probabil că la fel ca și publicul, ea intuiește
adevărul). Publicul știe deja că Pinkerton are o altă soție în America, iar acum
revine doar pentru a-și lua cu el fiul crescut de Madame Butterfly. La finalul
actului, există o scenă tăcută și încărcată de tensiune, de o rară frumusețe vizuală
și compozițională, în care Madame Butterfly, fiul și Suzuki stau nemișcați în
pragul ușii și privesc în larg așteptând sosirea lui Pinkerton.
La asfințit, în debutul actului al III-lea, Pinkerton încă nu venise. Când
Madame Butterfly se retrage pentru a se odihni, Pinkerton intră în scenă,
împreună cu actuala soție și consulul Sharpless, cu care se sfătuiește în ce mod
să îi comunice vestea fostei iubite. La momentul potrivit, Madame Butterfly află
că motivul real al revenirii lui Pinkerton era să o convingă să îl lase pe fiul lor să
plece în America. Cuprinsă de o mare disperare, ea îi cere lui Pinkerton să se
întoarcă după băiat peste o jumătate de oră, își trimite fiul să se joace în grădină
și se sinucide în stilul japonez ritualic, făcându-și harachiri. în timp ce moare,
aude cum Pinkerton o strigă în depărtare.
Ca numeroase alte lucrări dramatice, și aceasta ilustrează multiple tranziții
emoționale. Emoțiile trăite de Madame Butterfly se schimbă succesiv, de la îngri­
jorarea resimțită la început la fericire, speranță amestecată cu negare, disperare,
bucurie, rușine și culminând cu deznădejdea care îi motivează actul suicidar.
Publicul suferă alături de Cio-Cio-San, plânge pentru ea — momentele în care ea
este fericită îi trezesc îngrijorare, deoarece publicul știe că ea evaluează în mod
eronat situația —, însă experiența vizionării operei produce deopotrivă plăcere,
probabil explicabilă prin faptul că cei din sală pot totuși păstra o distanță suficient
de mare, astfel încât să nu se implice atât de mult la nivel emoțional. Cu toate
acestea, ca spectatori, ne conectăm la emoțiile exprimate de personaje în diversele
situații, proces care este probabil deopotrivă facilitat de ariile muzicale.
Uităm că, de fapt, urmărim o povestire imaginară, trecând inclusiv peste faptul
că primadona (cum am văzut cândva într-o altă punere în scenă a aceleiași opere)

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

148 care o interpretează pe Madame Butterfly arată mai curând de 50 de ani decât de
15, având o constituție solidă și nu delicată, după cum Puccini imaginase
personajul principal. în ciuda neconcordanțelor existente, implicarea emoțională
a publicului atestă măiestria scenariului dramatic și a orchestrației, a talentului
actoricesc, regizoral și scenografic, precum și capacitatea noastră de a ne identifica
oarecum cu personajele dramatice. Poate că cititorul va fi interesat de schimbul
recent de opinii dintre Walters (1989) și Frijda (1989) cu privire la motivele pentru
care reacționăm emoțional la un film sau la o piesă de teatru, chiar și atunci când
suntem doar observatorii conflictului dramatic jucat pe scenă sau la televizor. în
Capitolul 7 voi relua discuția cu privire la remarcabila capacitate umană de
conectare la emoțiile estetice.
Puccini reușește cu iscusință să manipuleze emoțiile spectatorilor. El dovedește
o bună cunoaștere a psihologiei publicului, exemplificată de scena în care inițial
Madame Butterfly neagă cu tărie situația, pentru ca apoi să își manifeste suferința
profundă, când află de la consulul american că Pinkerton nu se va întoarce pentru
ea. Disperarea intensă resimțită de eroină este mai expresiv ilustrată prin negarea
inițială, înlocuită ulterior de un moment de deznădejde frenetică, spre deosebire
de cazul în care Cio-Cio-San ar fi plâns sau ar fi fost furioasă pe consul pentru
teribila veste. Puccini a intuit corect faptul că neîncrederea manifestată de Suzuki
va amplifica dramatismul scenei. Vom înțelege, desigur, de ce experiența portre­
tizată generează emoții atât de diferite în cazul Madame Butterfly, al lui Suzuki,
al lui Pinkerton și al spectatorilor. O teorie cognitiv-motivațional-relaționala are
rolul de a încerca să explice aceste diferențe individuale, valabile nu doar pentru
piesele de teatru, ci și în situațiile din viața reală.
Vom putea înțelege mai bine modul cum o emoție este generată și desfășu­
rarea acesteia procesuală dacă examinăm în detaliu stadiile care descriu procesul
emoțional. Există patru astfel de stadii: anticiparea, declanșarea, desfășurarea și
rezultatul.

Anticiparea
Cercetătorii care studiază dezastrele naturale au stabilit existența a trei stadii
în producerea acestora: avertizarea, confruntarea sau impactul și postimpactul.
Ele sunt similare celor pe care le-am identificat cu privire la procesul emoțional —
cu excepția declanșării, valabilă doar pentru experiențele emoționale specifice, în
care un anumit eveniment are ca efect generarea procesului emoțional. Chiar
dacă, de regulă, nu există un stadiu al anticipării — așa cum se întâmplă în cazul
exploziilor sau al cutremurelor dificil de prevăzut —, acesta a fost totuși men­
ționat, întrucât adesea este posibil să fi existat anumite semnale prealabile sau
avertizări cu privire la caracterul inevitabil sau iminent al producerii unei
experiențe emoționale, ceea ce determină expectații în legătură cu evenimentele
viitoare. Expectațiile au un rol important în procesul emoțional.
Spre exemplu, prin intermediul meteorologiei moderne, producerea ura­
ganelor poate fi prognozată cu un anumit grad de precizie, astfel încât populația

RICHARD S. LAZARUS
să poată fi avertizată în timp util cu privire la pericolul existent. Este știut faptul 149
că dezastrele au ca efect generarea unor emoții preponderent negative, iar prin
compararea stadiilor procesului emoțional cu fazele de producere a dezastrelor
nu intenționez să sugerez faptul că emoțiile sunt întotdeauna de tip negativ sau
că producerea lor ar putea fi anticipată ori prognozată cu ușurință. în ciuda
acestui aspect, concepții despre stadiile dezastrelor furnizează un model util
pentru descrierea nu doar a emoțiilor negative, ci și a celor pozitive.
Avertizările, fie că acestea sunt produsul cunoașterii tehnologice propagate
prin intermediul televiziunii, radioului, presei sau pe cale orală, fie că rezultă din
inferențe bazate pe experiențele personale, schimbă considerabil trăirea
experienței psihologice, comparativ cu situația în care individul nu dispune de
semnale anticipatorii, cu ajutorul cărora să poată previziona viitorul. Implicațiile
psihologice ale avertizărilor au fost descrise adecvat de către Breznitz (1984) în
cartea intitulată Cry Wolf* (o aluzie la fabula cu același nume, scrisă de Esop), în
care sunt examinate consecințele dramatice produse de pierderea credibilității,
în urma lansării repetate a unor alarme false.
Anticiparea producerii unei experiențe benefice sau nocive constituie o
strategie adaptativă importantă întâlnită cu precădere la indivizii umani, care au
capacitatea de a conecta trecutul, prezentul și viitorul, astfel încât să adopte
strategii adaptative anticipatorii. Previzionarea viitorului permite o pregătire
prealabilă, care poate uneori avea ca efect modificarea cursului evenimentelor
sau reducerea prejudiciul suferit. Voi dezvolta acest subiect în capitolul referitor
la modul cum adaptarea poate influența starea emoțională ulterioară.
Dat fiind că anticiparea viitorului determină o serie de expectații în legătură
cu acesta, nu putem afirma că suntem în totalitate neutri înaintea producerii
unei experiențe emoționale. Teoria cognitiv-motivațional-relațională consideră
credințele sau expectațiile ca având rolul de factori cauzali antecedenți în
producerea răspunsului emoțional. Spre exemplu, expectațiile pozitive cresc
probabilitatea unei dezamăgiri viitoare (și, prin urmare, posibilitatea de apariție
a tristeții și furiei), în timp ce expectațiile negative pot face ca un rezultat
nefavorabil să fie privit pozitiv („Ar fi putut să fie mai rău") sau unul pozitiv să
fie considerat ca nefavorabil („Ar fi putut să fie mai bine"). Indivizii își fixează
uneori în mod defensiv expectații negative — pentru a avea o satisfacție mai mare
și a reduce dezamăgirea, atunci când rezultatul obținut este mult sub cel anticiptat
(vezi, ca exemple, Lewin, Dembo, Festinger & Sears, 1944; și Janoff-Bulman &
Brickman, 1982).
Este tentantă ipoteza existenței unor emoții distincte asociate stadiului de
anticipare, respectiv celui de finalizare a experienței, chiar dacă acestea pot să
apară și simultan. Anxietatea este prin excelență o emoție anticipatorie, întrucât
prin definiție ea constituie un răspuns la o posibilă suferință viitoare. Prin
contrast, sentimentul de împăcare ține de rezultatul experienței, dat fiind că

„Cry Wolf" a devenit o expresie idiomatică în limba engleză, utilizată pentru a descrie genul
de individ care tinde permanent să solicite ajutorul celorlalți, astfel că atunci când are o
nevoie reală de a fi ajutat, aceștia nu îl vor mai lua în serios. în română, titlul fabulei este
„Băiatul care a strigat «Lupul!»". (N.f.)

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

150 depinde de acele experiențe care în final s-au dovedit mai favorabile decât se
anticipase (vezi Gordon, 1987). Oricum., problema pe care o ridică un astfel de
raționament vizează faptul că între anticipare și rezultat există, de regulă, o relație
de interdependență. Spre exemplu, atunci când ne simțim dezamăgiți și posibil
întristați, astfel de stări influențează negativ și rezultatul unor experiențe viitoare.
.Așa se explică faptul că stresul psihic este determinat mai curând de sesizarea
unui pericol sau de anticiparea acestuia, decât de producerea prejudiciului în sine
(vezi și Nomikos, Opton, Averill & Lazarus, 1968, studiu care a arătat că
anticiparea are de regulă un impact mai mare asupra individului, comparativ cu.
experiența reală). Prin urmare, individul poate deopotrivă să se simtă trist cu
privire la. rezultatul posibil al unei experiențe și încrezător sau anxios în faza de
anticipare a acesteia.
Mai mult, orice rezultat anticipat poate genera o reacție emoțională înainte ca
el să se fi produs efectiv. în consecință, putem, fi triști înaintea producerii expe­
rienței, dacă anticipăm că rezultatul acesteia nu ne va fi favorabil, sau să devenim
colerici cu privire la evenimentele imaginate. Când astfel de temeri se dovedesc
în realitate ca fiind nefondate, vom resimți bucurie, ușurare sau amărăciune în
locul furiei inițiale; în paranteză fie spus, bucuria, ușurarea sau amărăciunea se
datorează în egală măsură atât expectațiilor negative, cât și rezultatului real al
experienței. în plus, adaptarea anticipatorie este mai curând un proces cu o
funcționare subtilă și continuă, fără a se limita doar la acțiunea factorilor adverși
sau la situațiile de pericol. Cursul acțiunilor și situațiile în care alegem să ne
implicăm pot fi influențate într-o măsură mai mare de anticiparea reacțiilor
emoționale produse de confruntările viitoare, și mai puțin de intensitatea reacției
emoționale datorate acestora. în orice caz, tendința general umană de a gândi atât
trecutul, cât și viitorul face ca diferențierea interesantă și uneori utilă dintre
emoțiile anticipatorii și cele datorate rezultatului experienței să își piardă adesea
aplicabilitatea în cazul situațiilor reale (vezi Folkman & Lazarus, 1985, pentru
completarea discuției privind acest aspect).

Declanșarea
Rolul de factor declanșator îl poate avea orice eveniment intern sau extern, în
legătură cu care individul consideră că a produs schimbări pozitive sau negative
în relația sa cu mediul, că îl împiedică să modifice o relație defavorabilă, îi
periclitează o relație favorabilă sau că anticipează o relație viitoare favorabilă sau
defavorabilă.
Un eveniment intern sau extern poate fi considerat ca factor declanșator doar
atunci când determină o schimbare pozitivă sau negativă la nivelul relației cu
mediul. Prin urmare, o insultă directă la adresa individului îl va face pe acesta să
reacționeze cu furie doar dacă ceea ce a fost spus sau făcut este luat în serios și
considerat ca un afront personal. Cu toate că toți sau majoritatea indivizilor ar
putea privi acțiunea „ofensatorie" drept o provocare la furie, acest tip de evaluare
(sau estimare) depinde de personalitatea celui lezat și de condițiile în care acțiunea

RICHARD S. LAZARUS
s-a produs. în realitate, acțiunea celuilalt îndreptată către noi sau absența unei 151
reacții din partea acestuia în concordanță cu dorințele sau așteptările individuale,
deși acesta nu este în general considerată ca ofensă, poate fi interpretată astfel de
către acei indivizi mai vulnerabili sau cu un anumit tip de personalitate — să
spunem, cei descriși ca fiind tot timpul „în gardă".
Având în vedere că declanșarea experienței emoționale nu poate fi deter­
minată exclusiv de factorii interni sau doar de cei externi, ci depinde de modul
în care evenimentul generator influențează relația individului cu mediul, suntem
obligați să abandonăm sau cel puțin să modificăm semnificativ formulările
tradiționale, de tip stimul-răspuns sau input-output, cu privire la emoții. Acestea
trebuie înlocuite de perspectiva conform căreia individul (sau animalul) este mai
curând un agent activ în cadrul tranzacțiilor de care depinde propria stare de
bine, și nu doar receptorul pasiv al influențelor mediului. Indivizii care participă
la o experiență emoțională încearcă să influențeze condițiile de mediu sau să
obțină anumite rezultate, în funcție de expectațiile personale, modul de interpre­
tare și gestionare a evenimentelor, precum și ținând cont de propriile strategii
adaptative. într-un anume grad, aceștia au capacitatea să aleagă contextele externe
și momentele de desfășurare a tranzacțiilor în care se implică.
Se afirmă adesea că o emoție poate fi produsă de simpla amintire a unei stări
emoționale sau a unui eveniment anterior, ceea ce exemplifică mai curând acțiu­
nea unui factor declanșator intern, diferit de cei de origine externă. Oricum, o
interpretare relațională diferă în mod semnificativ de cele tradiționale, conform
cărora factorii declanșatori ai amintirii erau considerați ca având exclusiv o origine
internă. Rememorarea unei experiențe emoționale este reconstruită diferit de
fiecare dată când aceasta este reactivată. Două argumente susțin această idee.
Primul se referă la faptul că procesul de maturizare determină întotdeauna noi
modele de relaționare cu mediul, astfel că reconstrucțiile experiențelor trecute
tind să se schimbe. în al doilea rând, este necesar să se țină seama de contextul
adaptativ care determină reactivarea unei experiențe. Din punct de vedere
relațional, amintirea unei experiențe anterioare nu se produce aleatoriu, ci este
întru câtva determinată funcțional de evenimentele curente. Tranzacția actuală
sau un aspect al acesteia determină activarea unei amintiri relevante. Aspectul
tranzacțional responsabil pentru producerea amintirii îl poate constitui tipul de
răspuns emoțional, starea psihică și interesele individuale care au generat emoția,
acestea putând fi întru câtva similare cu experiența anterioară, un fragment sau
element al acesteia, ca de exemplu, înfățișarea sau comportamentul unei persoane,
ori putând să rezulte din configurația organizată sau scenariul interpretativ creat
prin combinarea de ansamblu a componentelor procesului emoțional.
Orice fragment sau componentă a experienței actuale se pare că poate
determina activarea întregului scenariu anterior. Cu alte cuvinte, toate elementele
se combină la nivel psihologic formând o descriere sau un scenariu emoțional
complex, astfel că deși cercetătorul își poate focusa atenția asupra unui singur
element, acel fragment va aparține întotdeauna unei configurații mai ample, care
determină semnificația individuală, pe baza căreia interacțiunea prezentă este
conectată cu amintirea celei trecute (cf. Vitz, 1990). Personal, tind să mă concentrez

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

152 pe ceea ce consider ca fiind elementul central al procesului emoțional, și anume,
semnificația eevaluată a experienței pentru starea de bine, care a fost descrisă prin
expresia tema relațională centrală a interacțiunii (vezi secțiunile ulterioare din acest
capitol, referitoare la relațiile individ-mediu). în concordanță cu importanța pe
care o acord motivației în determinarea procesului emoțional, J.A. Singer (1990)
furnizează, de asemenea, argumente convingătoare și date de cercetare care susțin
ideea că elementul crucial în trezirea unei amintiri îl reprezintă relevanța acesteia
pentru „reușita sau insuccesul obținut în atingerea scopurilor individuale
urmărite pe termen lung".
Având în vedere că tema relațională centrală îndeplinește funcția de scenariu
sau intrigă semnificativă, cred că ea le facilitează indivizilor o mai bună
rememorare a experiențelor emoționale trecute, comparativ cu situația când
acestea sunt activate de combinarea unor imagini și cogniții disparate, referitoare
la trecut — în absența unui scenariu. Spre exemplu, când vizionez la televizor
filme mai vechi, îmi ia de regulă ceva timp până să îmi pot da seama dacă am
mai văzut sau nu filmul respectiv, iar uneori realizez lucrul ăsta abia la sfârșit.
Dacă îmi întreb soția: „Am văzut filmul ăsta?", ea îmi răspunde adesea că nu știe,
pentru ca apoi să constatăm că îl mai văzuserăm. Timp îndelungat, nu înțelegeam
motivul pentru care se întâmplă așa. Oricum, o explicație ar fi că la începutul
filmului, între evenimentele și personajele portretizate nu sunt încă stabilite o
serie de conexiuni, astfel că ele rămân, până în momentul dezvăluirii intrigii,
lipsite de importanță și nu reușim să ni le reamintim — sunt asemănătoare acelor
silabe care nu au sens în absența unei conexiuni semnificative. Intriga are rolul
de conexiune emoțională — de temă relațională a povestirii — și imediat ce
aceasta este dezvăluită, ne vom putea reaminti întregul film.
Rholes, Riskind și Lane (1987, p. 92) fac o afirmație similară cu privire la
cogniție și emoție, atunci când descriu datele de cercetare referitoare la rolul
funcțional îndeplinit de dispoziția mentală și afectivă, în cadrul proceselor de
amintire:

Rolul dispoziției afective în reactualizarea amintirilor, ca latură procesuală a

memoriei, poate fi explicat, cel puțin parțial, în modul următor: un eveniment cu
încărcătură emoțională, ca de exemplu, un eșec, se produce și are ca efect atât o
stare afectivă, cât și un set de cogniții relevante (de ex.: scăderea stimei de sine).
Cognițiile generate de eveniment funcționează ca factori declanșatori cu acțiune
directă sau ca indicii semantice pentru alte informații asociate evenimentului, care
au fost stocate în memoria de lungă durată (de ex., experiențe de viață), facilitând
accesarea și rememorarea acestora. Altfel spus, este posibil ca, în realitate, cognițiile
asociate stării emoționale, și nu afectul propriu-zis să determine parțial trezirea
amintirilor. Procesul cognitiv descris nu este în mod necesar incompatibil cu cel de
învățare bazată pe experiență. Se presupune că cele două pot opera concomitent.

Laird (1989) a subliniat și el faptul că influența dispoziției afective asupra

memoriei este descrisă prin același set de variabile utilizate în cercetarea efectelor
produse de cogniții, iar acest lucru va fi dificil de înțeles doar pentru aceia care

RICHARD S. LAZARUS
consideră dispoziția (și emoția) ca proces care funcționează independent de 153
activitatea cognitivă. Ideea implicită este că dispozițiile afective și emoțiile
constituie stări complexe, iar termenul de dispoziție (mood) face referire doar la
anumite componente ale răspunsului emoțional privit în ansamblul său, ca de
exemplu starea de activare fiziologică, însă nu și la cogniții sau semnificații. Chiar
dacă nu ia în considerare adaptarea, Laird furnizează o listă utilă de șase com­
ponente distincte, observabile la nivelul răspunsului emoțional: evenimentul
declanșator, evaluările cu privire la acesta, tiparele răspunsului autonom,
manifestările comportamentale, acțiunea instrumentală și trăirea subiectivă.
Componentele enumerate se află întotdeauna într-o relație de interdependență
la nivelul procesului emoțional, acesta fiind unul dintre argumentele care susțin
tratarea emoției ca sistem (Capitolul 5), astfel că fiecare componentă sau an­
samblul lor poate influența memorarea sau poate determina, în cadrul experienței
adaptative, reactivarea unei amintiri. După opinia mea, sursa principală care
determină rememorarea experienței o constituie tema relațională centrală — un
gestalt3 care sintetizează semnificația emoțională (vezi și Lewis & Williams, 1989).
O astfel de formulare este concordantă cu ceea ce afirmam anterior în legătură
cu emoțiile și memoria (cf. Forgas & Bower, 1987,1988; și Isen, Shalker, Clark &
Karp, 1978), precum și cu discuția care va urma, în legătură cu rolul cogniției în
procesul emoțional (vezi Capitolele 4 și 5) și cu efectele emoțiilor sau ale
dispozițiilor asupra gândurilor, acțiunilor și emoțiilor rezultate (vezi Capitolul
10). Dezbaterile teoretice privind rolul dispozițiilor afective în reactivarea
amintirilor, respectiv importanța memoriei pentru procesele afective, pornesc de
la premisa că starea afectivă este o componentă sau un element independent de
semnificațiile relaționale globale, care stau la baza declanșării acesteia sau îi sunt
asociate în mod intrinsec.
în nuvela intitulată „The Aliens"*, Carson McCullers sugerează faptul că
anumite procese emoționale, cum este doliul, au o funcționare latentă și pot fi
ocazional reactivate în mod neașteptat de prezența unui aspect care îl evocă pe
cel dispărut, fără ca aceste procese să se afle permanent în planul conștient.
Folosind metafora unei piese orchestrale, ea scria:

Starea de doliu poate fi comparată cu o temă de fundal, care însă se dovedește

de maximă importanță într-o piesă orchestrală — un motiv continuu care se afirmă
cu putere prin orice variții posibile de ritm, tonalitate și structură melodică, uneori
sugerat de interpretarea unui pasaj în staccato alert de către instrumentele cu
coarde, alteori manifestat ca melancolie pastorală redată de cornul englez, sau de
notele joase, ori de tonalitatea stridentă, însă de scurtă durată, a sunetelor extrem
de profunde produse de alămuri. Tema muzicală centrală, chiar dacă este pe alocuri
mascată subtil, se afirmă cu claritate pe tot parcursul piesei, depășind în intensitate
orice altă arie melodică pasageră. Sunt, de asemenea, pasaje ale interpretării
orchestrale în care, la un semn dirijoral, motivul îndelung împiedicat să se manifeste
va izbucni cu impetuozitate, subordonând toate celelalte teme și impunând întregii

„Extratereștrii". (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

154 orchestre reluarea alertă a temei de ansamblu, care până atunci fusese doar
insinuată. Este însă o deosebire cu privire la starea de doliu. Nu există semnale
comparabile cu gesturile dirijorului de orchestră, în legătură cu care să afirmăm cu
precizie că au determinat reactivarea suferinței latente. Aceasta se petrece în urma
unor stimuli indirecți într-un mod greu de anticipat.

Această analiză ridică o multitudine de probleme la care nu a fost încă găsit

un răspuns, referitoare la procesele care conectează cele două fenomene, la
tranzacția prezentă și la cea rememorată. De pildă, se poate argumenta că nume­
roase experiențe emoționale sau chiar majoritatea acestora constituie repetiții ale
dificultăților sau succeselor relaționale anterioare, având mai curând o semnifi­
cație la nivel individual decât în planul extern, întrucât ele implică teme adap-
tative fundamentale, ca de exemplu, a fi iubit sau respins, a avea sau nu autori­
tate, a putea depăși sau a ceda în fața situațiilor potrivnice, loialitate sau trădare,
pierdere sau câștig, succes sau eșec ș.a., chiar și atunci când legătura cu acestea
nu este atât de evidentă.
Un astfel de raționament este asemănător conceptului freudian de „compulsie
la repetiție" (cf. Breger, Hunter & Lane, 1971; Horowitz, 1976), care afirmă că
dificultățile nerezolvate ale trecutului continuă să reapară în prezent, cu scopul
de a fi rezolvate. Nu consider că aspectele mecanismului compulsiei la repetiție
ar putea servi ca model de interpretare, însă principiul referitor la existența unor
conexiuni funcționale între un vis sau o amintire trecută și experiențele curente,
cum este de exemplu rolul pe care se presupune că îl au reziduurile diurne în
activitatea onirică, mi se pare important și folositor. Indivizii definesc majoritatea
experiențelor în care sunt implicați ca având un caracter de noutate, însă este
probabil să existe scheme generale în funcție de care aceștia aleg dacă recurg la
evaluări similare sau diferite, precum și care vor fi strategiile adaptative necesare.
Nevroza poate fi privită ca un blocaj în trecut, în timp ce adaptarea sănătoasă
presupune flexibilitate individuală și capacitatea de a opera schimbările necesare.
Rezervele pe care le-am exprimat anterior cu privire la conexiunile stabilite
între interacțiunile trecute și cele prezente se bazează exclusiv pe faptul că simili­
tudinile existente între cele două tipuri de experiențe nu au fost încă explicate.
Problema acțiunii similare a factorilor cauzali a constituit timp îndelungat o sursă
de confuzie în cadrul teoriilor învățării. Freud a abordat acest aspect în observa­
țiile clinice cu privire la Micul Hans, a cărui fobie față de cai simboliza în realitate
teama față de tată. Prin ce mecanism a ajuns calul să îl reprezinte pe tată? Nu
putem spune cu precizie, chiar dacă speculația clinică poate fi explicată prin faptul
că armăsarul este un animal puternic, asemănător felului în care Micul Hans îl
fantasma probabil pe tată, însă rămân o serie de alte aspecte subiective care ar
putea deopotrivă explica conexiunea mentală. După opinia mea, problema acțiunii
similare a factorilor cauzali nu poate fi înțeleasă fără a se ține seama de semnifi­
cația relațională asociată acestora, ce adeseori diferă de la un individ la altul.

RICHARD S. LAZARUS
Desfășurarea 155

După iscarea unei reacții emoționale la individul A, începe stadiul următor al

experienței emoționale — mai precis, desfășurarea sau cursul acesteia. Ceea ce se
întâmplă este că reacția emoțională a lui A (să spunem, furie) are un efect asupra
lui B. Furia exprimată de A îi poate produce lui B plăcere, vinovăție, rușine, furie
sau îl poate lăsa indiferent. Din moment ce reacția lui B este exprimată verbal sau
sub formă de acțiuni, probabil că răspunsul observabil al acestuia determină la
A o nouă reacție emoțională, iar acest ciclu de reacție-contrareacție se repetă între
cei doi până când unul dintre participanți iese din interacțiune sau scopul urmărit
este atins. Desigur că una dintre strategiile adaptative în cazul unei amenințări
venite din partea lui B ar fi pentru A ignorarea reală sau simulată a reacției
acestuia.
Modul în care fiecare dintre participanții la tranzacție reacționează și starea
afectivă cu care rămân la finalul experienței depind de cursul evenimentelor și
de scopurile și credințele individuale. Chiar și atunci când reacția lui B este una
ambiguă, irelevantă sau nemanifestă sau A nu o observă, ea determină totuși o
reacție din partea lui A, bazată probabil pe propriile impulsuri acționale sau stări
emoționale. O interacțiune emoțională este un fenomen cu o desfășurare
procesuală, descris de numeroasele procese cognitive, motivationale, afective și
adaptative, cu caracter complex și tranzitoriu, care determină schimbări la nivelul
relației avute cu mediul, pentru fiecare dintre cei doi participanți .

Rezultatul
Rezultatul unei interacțiuni — altfel spus, deznodământul acțiunii întreprin­
se — determină apariția unei stări emoționale care reflectă modul în care individul
a evaluat evenimentele din punctul de vedere al propriei stări de bine. Răs­
punsurile emoționale depind de succesul sau eșecul atingerii scopurilor și al
împlinirii expectațiilor individuale, precum și de acțiunile întreprinse în acest
sens. Starea emoțională constituie un indiciu cu privire la ceea ce s-a întâmplat
în cadrul experienței, pentru oricine poate înțelege acest proces. O teorie adecvată
a emoțiilor ar trebui ca, în funcție de principiile propuse, să permită stabilirea
acestei conexiuni între procesul emoțional și reacția afectivă, astfel încât
raporturile explicative să funcționeze în ambele sensuri. Cu alte cuvinte, un
observator va putea deduce pe baza unei reacții emoționale procesul care a
determinat producerea acesteia; și invers, atunci când pornim de la variabilele
care au generat procesul emoțional, putem, explica sau chiar anticipa reacția
emoțională.
Orice interacțiune emoțională are o finalitate, sau poate că ar fi mai adecvat
să spunem că acea interacțiune va fi, în cele din urmă, înlocuită de o altă. Chiar
dacă nu a fost obținut rezultatul scontat, tema relațională care a provocat emoția
a fost măcar pe moment, dacă nu definitiv, epuizată. Există și teme recurente —
viața ne poate pune la nesfârșit în fața acelorași interacțiuni — iar până când este
atinsă maturitatea emoțională, majoritatea experiențelor pe care suntem nevoiți

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

156 să le gestionăm în decursul vieții constituie repetiții ale unor experiențe anterioare,
definite de valorile, scopurile și credințele fundamentale care ne modelează
relațiile cu lumea.
Din moment ce avem parte de nenumărate interacțiuni emoționale în decursul
vieții, este foarte probabil să apară discontinuități între interacțiunile specifice
trăite și starea psihică generală a individului. Prin urmare, în funcție de gradul
de importanță pe care îl are la nivel individual, o interacțiune emoțională
particulară, în ciuda faptului că ar putea fi considerată ca nesemnificativă, poate
uneori furniza informații importante cu privire la starea subiectivă de bine a
individului, funcționarea socială și sănătatea somatică a acestuia, independent de
faptul că un număr mai mare de interacțiuni ar oferi o interpretare mai adecvată
a caracteristicilor individuale și a celor de mediu.

Adaptarea
Am afirmat anterior că emoțiile se modifică constant, pe măsura schimbărilor
survenite în relația cu mediul, care au ca efect furnizarea unor noi informații
relaționale, a căror semnificație trebuie evaluată. Majoritatea schimbărilor
survenite la nivelul evaluărilor apar ca urmare a proceselor adaptative, a căror
funcție principală constă în ameliorarea relațiilor defectuoase stabilite între individ
și mediu sau în menținerea unor relații dezirabile.
Adaptarea (coping), în modul în care am definit-o, se referă la eforturile
comportamentale și cognitive depuse în vederea gestionării unor solicitări interne
sau externe (și a conflictelor produse între acestea), care sunt evaluate ca fiind
costisitoare sau mult prea mari comparativ cu resursele individuale (Lazarus &
Folkman, 1984, 1987). Cu toate că adaptarea poate fi rezultatul procesului
emoțional, având rolul de a modifica factorii declanșatori sau răspunsul emoțional
în sine, ea influențează deopotrivă direct și indirect evaluările ulterioare
(reevaluări), astfel că poate fi considerată un factor cauzal antecedent al emoției
produse (Folkman & Lazarus, 1988 a). Adaptarea influențează procesul emoțional
în două moduri:
1. Anumite procese adaptative au ca efect modificarea relației actuale, cum se
întâmplă în cazul în care un atac sau un comportament agresiv este destinat să îl
țină la distanță sau să îl descurajeze pe inițiatorul atacului. împreună cu colegii
mei am denumit această formă de adaptare ca adaptare centrată pe problemă. Ea se
referă întru câtva la acțiunile inițiate în cadrul procesului adaptativ. Atunci când
copacul vecinului devine pentru individ un factor stresor negativ, pentru că
frunzele cad în grădina acestuia, este foarte probabil ca individul să încerce să își
convingă vecinul să taie copacul sau să îl curețe de frunze. Reușita acțiunii face
ca problema să fie rezolvată, astfel că stresul emoțional asociat acesteia ar trebui
să dispară, presupunând că nu este determinat și de alți factori — cum, spre
exemplu, o ilustrează afirmația comună: „Mă deranjează cât tupeu are!" (care, în
mod evident, atestă faptul că nu frunzele îl deranjează pe individ în raport cu
vecinul său). Desigur că adesea se întâmplă ca eforturile adaptative să nu poată

RICHARD S. LAZARUS
elimina sursa generatoare de stres sau distres, având uneori ca efect chiar 157
amplificarea acestora; mai mult, este posibil ca eforturile depuse să fie excesive
în raport cu problema care se încearcă a fi rezolvată, ceea ce se traduce prin costuri
adaptative mai mari, comparativ cu beneficiile potențiale (vezi, Schonpflug 1985;
Schonpflug & Battmann, 1988).
2. Alte procese adaptative determină schimbări doar cu privire la modul de
gestionare a relației (de ex., evitarea perceperii sau a conștientizării unui pericol)
sau al interpretării acesteia (spre ex., un pericol este gestionat prin folosirea negării
sau a distanțării psihologice). Am denumit astfel de strategii ca fiind centrate pe
emoție sau adaptări cognitive, deoarece se bazează în principal pe procesele
cognitive și mai puțin pe acțiunile destinate să producă modificări la nivelul
relației cu mediul. Strategiile amintite nu au câtuși de puțin un caracter pasiv, ci
determină restructurări la nivel intern, care pot uneori avea ca efect modificarea
unui tipar ineficient de relaționare cu mediul. Chiar dacă ele nu schimbă relația
reală, modificările se produc la nivelul semnificațiilor atribuite acesteia și, în
consecință, în planul reacției emoționale generate. De exemplu, când reușim să
nu ne gândim în avans la un posibil pericol, este evitată starea de anxietate
asociată acestuia. Iar atunci când putem nega aspectele neplăcute, emoția asociată
prejudiciului sau pericolului nu se mai produce — fie că aceasta se referă la
anxietate, furie, vinovăție, rușine, invidie etc. în Capitolul 11 vor fi prezentate
exemple de itemi care descriu cei opt factori utilizați în Chestionarul privind
Strategiile Adaptative (Folkman & Lazarus, 1988b), ce constituie una dintre
metodele de măsurare ale proceselor adaptative.
Cititorul va putea sesiza existența unei similitudini între procesul de evaluare
(vezi Capitolul 4) și adaptarea cognitivă. Ea este dată de faptul că adaptarea
vizează conținuturile cognitive și acțiunile individuale mobilizate în încercarea
de a gestiona experiența emoțională; iar evaluarea constituie o estimare a acțiunilor
potențiale sau concretizate la nivelul experienței. Ambele procese au ca efect
modificarea semnificațiilor emoționale, astfel că este dificilă o diferențiere în
practică a celor două concepte, cu atât mai mult în absența unui cadru teoretic
adecvat. Evaluarea determină alegerea strategiei adaptative, pe când adaptarea
are ca efect modificarea evaluărilor, prin intermediul schimbărilor survenite în
relația individului cu mediul, al mobilizării atenției sau al modificării semnificației
atribuite relației. Prin urmare, adaptarea cognitivă constituie în esență o evaluare,
în ciuda faptului că aceasta are un caracter autodeterminat, iar uneori poate
reprezenta un mecanism de apărare al Eului.
Cred că importanța adaptării pentru procesul emoțional a fost adesea mini­
malizată, din două considerente. în primul rând, conceptul de adaptare era cu
precădere asociat stresului psihic, un domeniu teoretic și de cercetare care pre­
zenta numeroase similitudini cu procesele emoționale, astfel că nu a fost atât de
popular în rândul cercetătorilor. în al doilea rând, timp de mai multe decenii,
adaptarea a fost tratată ca răspuns emoțional — mai precis, ca fiind motivată de
emoții. De exemplu, în cadrul teoriilor învățării bazate pe întărire, care o perioadă
au avut un rol dominant în psihologie, se considera că anxietatea determină acti­
varea răspunsurilor „adaptative" condiționate, cu rol instrumental și de apărare

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

158 a Eului, întrucât acestea își dovediseră anterior eficacitatea în diminuarea anxie­
tății (văzută și ca stare, și ca tendință). în psihopatologie, se afirmă că o apărare
nevrotică poate fi înlocuită de învățarea unui nou răspuns adaptativ doar atunci
când relația condiționată dintre acea reacție și reducerea anxietății începe să își
piardă eficacitatea, astfel că individul este nevoit să se confrunte cu sursa propriei
anxietăți și să găsească o modalitate mai adecvată pentru gestionarea acesteia (cf.
Dollard & Miller, 1950; vezi Capitolul 11).
în cadrul abordării pe care o propun, deși adaptarea este în realitate un efect
al procesului emoțional, având adesea ca funcție gestionarea suferinței emoționale
(așa cum se întâmplă în adaptarea centrată pe emoție), ea constituie deopotrivă
rezultatul direct al unei evaluări inițiale cu privire la existența unei lezări, unui
pericol sau unei provocări din partea mediului, astfel că poate influența evaluările
ulterioare și reacțiile emoționale produse, în sensul modificării sau scurtcircuitării
acestora (cf. Lazarus & Alfert, 1964; și Opton, Rankin, Nomikos & Lazarus, 1965).
Termenul de scurtcircuitare presupune analogia cu un circuit electric întrerupt
undeva pe parcurs.
Dacă, de pildă, în loc de a răspunde cu furie la o provocare (de ex., o insultă)
vom reevalua situația, independent de faptul că noua evaluare poate fi defensivă
sau are la bază evidența unei interpretări greșite a intenției celuilalt, ea va. avea
ca efect diminuarea furiei sau cel puțin va stopa transformarea acesteia într-o
criză de furie manifestă. Reevaluările cu rol defensiv (sau „mecanismele de apărare
ale Eului", în limbajul psihanalitic) pot constitui răspunsuri învățate și activate în
mod automat, în scopul gestionării unei provocări similare celor anterioare, atunci
când tensiunea cauzată de furie îi produce individului o mare anxietate, întrucât
furia în sine este considerată ca amenințătoare. Este ca și cum individul își impune
să ignore provocarea sau să o considere ca fiind minoră. Ulterior, orice indiciu
privind posibilitatea producerii unui atac din partea celuilalt va constitui un factor
declanșator al operației defensive, în scopul scurtcircuitării reacției de furie, astfel
încât aceasta să fie împiedicată, reprimată sau refulată. Prin urmare, chiar dacă
adaptarea este adesea tratată ca un răspuns la procesul emoțional, o astfel de
abordare este inadecvată, pentru că așa cum procesele de evaluare sunt consi­
derate factori generatori ai emoției, în același mod putem afirma și că adaptarea
influențează calitatea și intensitatea emoțiilor ulterioare. Voi spune mai multe
despre „scurtcircuitare" în Capitolul 4.
Dovezi empirice care să susțină ipoteza că adaptarea mediază răspunsul
emoțional se regăsesc într-un studiu întreprins de Folkman și Lazarus (1988b), în
care au fost măsurate emoțiile pozitive și negative atât la debutul experienței
stresante, cât și după încheierea acesteia, ambele tipuri de măsurători fiind bazate
pe relatările retrospective ale subiecților. Au mai fost de asemenea evaluate
tiparele adaptative folosite de subiecți în vederea gestionării interacțiunii. Studiul
a pus în evidență faptul că anumite strategii adaptative, atât cele centrate pe
problemă, cât și cele centrate pe emoții, aveau ca efect o ameliorare treptată a
stării emoționale între momentul producerii experienței și finalizarea acesteia,
ceea ce înseamnă că emoțiile negative de tipul furiei și anxietății scădeau ca

RICHARD S. LAZARUS
intensitate, fiind înlocuite treptat de emoții pozitive cum sunt fericirea și 159
încrederea în propria persoană.
în ciuda limitărilor ridicate de folosirea ca metodă a cercetării retrospective —
mai precis, în ciuda imposibilității de a demonstra că tiparul adaptativ a stat la
baza producerii schimbărilor emoționale —, datele obținute au confirmat parțial
afirmațiile anterioare privind relația dintre emoții și adaptare. O cercetare
exploratorie realizată recent de către Bolger (1990) a furnizat dovezi consistente
în susținerea acestor ipoteze. De asemenea, Croyle și Ditto (1990) au confirmat
experimental două ipoteze formulate frecvent cu privire la negare, ca formă de
adaptare (de ex., Lazarus, 1983): prima afirmă că negarea constituie în mod
obișnuit reacția inițială la informațiile extrem de periculoase pentru individ, iar
cea de a doua susține că negarea este mai probabil să apară la indivizii care sunt
convinși de producerea unui pericol, dar nu dispun de strategii adaptative
centrate pe rezolvarea problemei.
Importanța adaptării pentru procesul emoțional poate fi exprimată și la nivelul
tendințelor de a acționa. Acestea sunt de regulă considerate ca impulsuri biologice
de a acționa, care diferențiază o emoție de alta. Să considerăm, spre exemplu,
furia și teama. Se pare că atacul este de regulă asociat cu furia, atât la om, cât și
la speciile animale superioare, în același mod în care evitarea și evadarea par să
fie determinate de teamă. Cu toate acestea, după cum subliniam în Capitolul 1,
Averill (1983) a contrazis validitatea aplicării unei astfel de ipoteze la indivizii
umani, susținând că se întâmplă foarte rar ca subiecții studiați să relateze atacuri
îndreptate contra obiectului care a provocat furia. Pe de altă parte, este posibil ca
subiecții din eșantionul studiat de Averill să fi resimțit totuși impulsuri puternice
de a reacționa, însă acestea au fost inhibate de limitările sociale și interdicțiile
intrapsihice.
Acceptarea unui astfel de raționament poate genera deopotrivă consens și
contradicții cu privire la procesele adaptative și la tendințele acționale caracte­
ristice anumitor emoții. Se poate considera că impulsul biologic de a iniția un atac
este analog adaptării — adică, reprezintă o formă de adaptare înnăscută ce apare
când un animal se află în pericol. Prin urmare, procesul adaptativ poate amplifica
sau inhiba impulsul de a ataca — în primul caz, procesul fiind compatibil cu
tendința de a acționa, pe când în cel de al doilea, apare un conflict între cele două
(spre exemplu, datorat unor tabuuri individuale sau sociale).
în perioadele anterioare, a fost acordată o atenție redusă similarităților și
diferențelor existente între tendințele biologice către acțiune și procesele adap­
tative. Tendințele de a acționa determinate biologic constituie răspunsuri
automate, nedeliberate și primitive. Prin urmare, cred că este mai adecvat ca
acestea să nu fie descrise ca strategii adaptative, întrucât adaptarea se referă la
procese psihologice mai complexe, deliberate și adesea planificate; prin opoziție
cu tendințele acționale înnăscute, adaptarea se bazează în mare parte pe evaluări
cu privire la acțiunile posibile, care au un grad ridicat de reușită în cadrul unui
context specific, și sunt compatibile cu standardele comportamentale individuale
și sociale (de ex., reguli de comportament sau acțiune). Este necesară colectarea
unui număr mai mare de informații atât cu privire la modul în care individul

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

160 evaluează și își controlează tendințele de a acționa, precum și în legătură cu
procesul prin care impulsul biologic este transformat în strategie adaptativă
complexă.
După cum. afirmam în Capitolul 2, conceptul de tendință către acțiune ne ajută
să înțelegem, o parte dintre caracteristicile răspunsului emoțional. Există și alți
cercetători care au conceput caracteristicile expresive și fiziologice ale răspunsului
emoțional, și probabil chiar conținuturile ideatice asociate acestuia, ca fiind
rezultate ale tendințelor de a acționa. Frijda (1986, p. 71) scrie că „emoțiile pot fi,
prin urmare, definite ca forme de pregătire în vederea acțiunilor relaționale,
exprimate fie ca tendințe de a stabili, menține sau întrerupe o relație cu mediul
extern, fie ca tipuri de pregătire a. acestor acțiuni relaționale" (vezi pentru idei
similare Arnold, 1960 și Rivera, 1977).
Pe de altă parte, așa. cum. observam. în Capitolul 2 (vezi, de asemenea, Ortony
ș.a., 1.988), este dificil, sau chiar imposibil să propunem tendințe de a acționa care
să poată descrie emoțiile problematice, cum ar fi tristețea, sau emoțiile pozitive
de intensitate redusă, de tipul mulțumirii, împăcării și mândriei. Trebuie să
acordăm mai multă atenție atât conceptului de tendință către acțiune, necesar cu
precădere în descrierea mobilizării fiziologice și a schimbărilor emoționale, cât și
procesului de adaptare, cu rol major în estimările și reevaluările care stau la baza
producerii unor emoții ulterioare.
Laux și Weber (1991) au propus recent ipoteza că fiecare emoție, sau mai bine
spus fiecare configurație cognitiv-motivațional-relațională, poate influența în
mod diferit procesul adaptativ — spre exemplu, strategiile implicate în gestio­
narea furiei, diferă de cele utilizate în gestionarea anxietății, a rușinii sau a vino­
văției. Cercetătorii au reușit întru câtva să demonstreze în cazul cuplurilor
căsătorite existența unor tipare adaptative asociate emoțiilor specifice, a căror
mobilizare a fost explicată prin faptul că intențiile celor doi parteneri aveau
tendința, să difere de la o interacțiune emoțională la alta.
Ideea lui Laux și Weber conform căreia intențiile, ca factori motivatori ai proce­
selor adaptative, diferă de la o emoție la alta sugerează o ipoteză extrem de
interesantă, inerentă oricărei teorii cognitiv-motivațional-relaționale, și anume
că explicarea adecvată a procesului adaptativ presupune înțelegerea scopurilor
specifice a căror realizare este periclitată în cadrul interacțiunii, atât a celor stabi­
lite anterior acesteia, cât și a celor determinate de interacțiunea în sine. Prin
urmare, interacțiunile care produc stări de furie, comparativ cu cele generatoare
de anxietate, este mai. probabil să fie gestionate prin intensificarea furiei agresive,
a nevoii de autoafirmare sau a operațiilor defensive (în scopul protejării imaginii
de sine), astfel că furia tinde mai curând să se manifeste violent, decât să rămână
mascată; pe de altă parte, interacțiunile generatoare de anxietate tind să fie gestio­
nate prin adoptarea unor strategii destinate menținerii relației cu mediul, în
scopul de a obține siguranță și suport emoțional. în cadrul unor astfel de
interacțiuni, partenerii caută apropierea emoțională, fiind mai înclinați să își
exprime regretul și îngrijorarea sau să apară sub forma unor persoane care au
nevoie de ajutor.

RICHARD S. LAZARUS
 Relația dintre intenții sau scopurile individuale și procesele de adaptare nu 161
s-a bucurat de interesul cercetătorilor, cu excepția unor studii care au reprezentat
o continuare a celui amintit. Strategia adaptativă aleasă de un individ nu depinde
doar de condițiile adaptative și de evaluarea acestora, ci este influențată
deopotrivă de scopurile urmărite în cadrul experienței. Mai mult, evenimentele
desfășurate în cadrul unei interacțiuni adaptative pot avea ca efect impunerea
unor noi scopuri. Fiecare interacțiune implică prezența mai multor scopuri, ale
căror importanță și caracter prioritar tind să se modifice (vezi Capitolul 1).
Studierea proceselor adaptative nu ar trebui separată de motivație, deși puține
teorii și cercetări recente, printre care și cea propusă de mine, țin seama de acest
aspect. Un astfel de imperativ are la bază premisa intuitivă că emoțiile constituie
configurații complexe de cogniții, motivații și tipare relaționale cu rol adaptativ,
care facilitează procesul de adaptare.

Influența relațiilor individ-mediu asupra emoțiilor

înainte de a începe discutarea teoriei referitoare la temele relaționale centrale,
ar trebui să prezint succint modul în care alți autori au descris relațiile cu mediul,
cu relevanță pentru procesul emoțional, atât la om, cât și la speciile animale.
Problema care necesită rezolvare se referă la a decide ce relații sunt importante
în procesul emoțional.

Cum au fost conceptualizate relațiile emoționale individ-mediu

Sfera de cuprindere a relațiilor cu mediul și care au relevanță pentru procesul
emoțional este probabil destul de extinsă, însă nu există până în prezent enume­
rări și clasificări sistematice ale acestora. Fără îndoială că un factor important în
acest sens îl constituie caracteristicile fiecărei specii în parte. Spre exemplu, un
animal vânat de numeroase alte animale de pradă cu care împarte același habitat
va fi expus unor pericole pe care animalele de pradă, având mai puțini inamici,
nu sunt nevoiți să le înfrunte. Habitatul va avea, de asemenea, o influență majoră
asupra relațiilor individului cu mediul, importante pentru starea de bine a
acestuia. Indivizii care trăiesc într-o comunitate cu o rată ridicată a criminalității
vor stabili alt tip de relații emoționale cu mediul, comparativ cu cei care își duc
existența într-o comunitate liniștită. Orașele din Statele Unite constituie un mediu
mai periculos decât, să spunem, majoritatea celor europene sau decât comunitățile
americane rurale și din suburbii. Persoanele de sex feminin care trăiesc în orașele
nord-americane sunt mai expuse pericolului de a fi violate, astfel că vor dezvolta
tipare diferite de activitate comparativ cu cele care nu trăiesc într-un astfel de
mediu. Pentru specia umană, habitatul mai include structura socială și valorile
culturale care au o influență asupra procesului emoțional, datorită modului în
care modelează relațiile indivizilor și semnificațiile acestora pentru starea de bine.
Voi spune mai mult despre acest subiect în Capitolul 9.

Emoție și adaptare» Relația individ-mediu...

162 Dintr-o perspectivă ecologică, Baron și Boudreau (1987) au propus o metaforă
potrivită, care i-ar putea ajuta pe teoreticienii proceselor emoționale și adaptative
să înțeleagă mai bine relațiile dintre indivizi și mediu. Pornind de la conceptul
de „permisivități" (affordances), propus de Gibson (1966, 1979), care face referire
la capacitatea animalelor de a percepe și recunoaște instantaneu ceea ce oferă
mediul, ca de exemplu femela dornică de împerechere, copacul care te ajută să te
răcorești, câmpul pe care se poate pășuna sau mamelonul care te poate hrăni,
Baron și Boudreau folosesc o metaforă-cheie pentru a descrie tipul de relație
funcțională stabilită între un individ și un mediu particular — metaforă folosită
în prezent și de către microbiologi pentru a descrie conexiunile pe care proteinele,
substanțele medicamentoase active și agenții virali le formează cu receptorii
neuronali. Autorii afirmă:

Din punctul de vedere al permisivităților, între personalitate și mediu se

stabilește o relație de complementaritate, similară celei dintre lacăt și cheie. în sens
metaforic, personalitatea poate fi considerată ca o cheie pentru care trebuie găsit
lacătul „potrivit", în timp ce mediul și restul indivizilor așteaptă cheia porivită care
să le utilizeze permisivitățile... Din perspectiva descrisă, personalitatea este definită
atât prin prisma tipurilor de permisivități sociale pe care ceilalți le pot „deschide",
precum și din punctul de vedere al posibilităților de „deblocare" a ofertelor
regăsibile la ceilalți indivizi.

Atunci când ham menționat pentru prima dată pe Gibson, ale cărui idei le-am
preluat (regăsindu-se și în Capitolul 4), ar fi fost probabil necesară o clarificare
cu privire la conceptul de „permisivități", plecând de la care Gibson consideră că
percepția nu este un proces mediator al relației dintre un individ sau animal și
mediul extern, similar modului în care retina interpretează informațiile și le
transmite sistemului nervos, ci consideră că „sortarea stimulilor vizuali" depinde
în mod implicit de semnificația adaptativă a acestora — altfel spus, depinde de
tipul de mediu vizual care transmite niște caracteristici particulare, menite să
permită desfășurarea comportamentelor concrete, și nu să fie interpretate (vezi,
de exemplu, Neisser, 1990). Ca o digresiune, este interesant de menționat faptul
că ideile lui Gibson au fost preluate de majoritatea psihologilor cognitiviști,
inclusiv de cei interesați de diferențele individuale, fără ca aceștia să fi remarcat
faptul că autorul nu considera percepția ca având o funcție interpretativă.
O abordare relațională a procesului emoțional ridică problema existenței unui
număr la fel de mare de emoții specifice, pe cât sunt și căile în care cineva poate
fi favorizat sau dezavantajat. La prima vedere, acestea ar putea fi considerate ca
nelimitate și generatoare de confuzie. Ipoteza existenței unui număr nelimitat
de emoții specifice nu s-a bucurat de prea mare popularitate în rândul cerce­
tătorilor, chiar dacă unii, ca de pildă William James (1890), au luat în considerare
acest aspect. în schimb, atât teoriile clasice, cât și cele moderne clasifică emoțiile
în categorii, cum sunt furia, teama ș.a., realizate în baza unei caracteristici

RICHARD S. LAZARUS
comune, ceea ce face ca diferențele specifice dintre acestea să se diminueze (vezi 163
Capitolul 2).
Spre exemplu, deși furia poate îmbrăca diferite forme de manifestare — furie
justificată sau indignare, malițiozitate, îmbufnare sau lezare a celuilalt, furie în
sens defensiv sau vindicativă — care implică modalități distincte de relaționare
cu mediul, se presupune că în baza caracteristicilor de același fel acestea fac parte
din aceeași categorie emoțională, având în comun un anumit factor declanșator
și un tipar de răspuns emoțional. în mod similar, după cum a arătat Lewis (1971),
pot fi diferențiate numeroase forme de rușine, ca de exemplu, jena, înjosirea,
timiditatea, umilința, care au ca trăsătură comună incapacitatea individului de a
se ridica la nivelul Idealurilor Eului, dar care diferă cu privire la aspectele
relaționale semnificative.
Cu toate că cercetătorii implicați în studierea comportamentului animal nu
utilizează de regulă termenul de furie, ci îl substituie cu cel de agresivitate sau
comportament bătăios, merită menționat faptul că ipoteza existenței unor forme
variate de furie se aplică probabil în egală măsură și speciilor animale superioare.
Este posibil, de exemplu, să se facă o diferențiere între comportamentul agresiv
cu rol defensiv (mama care își apără puii), cel motivat de procurarea hranei
(uciderea victimei pentru a o mânca) și agresivitatea motivată de lupta intraspe-
cii (dominanța la nivel de specie). Din punct de vedere comportamental, și poate
că în egală măsură și la nivel fiziologic, modul de manifestare a agresivității și
factorii declanșatori pot să difere considerabil. De pildă, un leu aflat la pândă
poate fi un exemplu adecvat al stăpânirii tensiunii emoționale și al disimulării
intențiilor; o mamă care își apără puii poate deopotrivă, în funcție de situație,
manifesta o furie amenințătoare (vezi Eibel-Eibesfeldt, 1970; Moyer, 1968, 1976,
1986; Washburn & Hamburg, 1968).
Este dificil de stabilit cu precizie gradul similarităților transmise de la o specie
ia alta, cu privire la procesul emoțional și la relațiile implicate, pentru că există
riscul să fim induși în eroare de asemănările existente la nivel comportamental,
fără ca acestea să reflecte în mod necesar procesele psihologice presupuse.
Anumite emoții umane pot fi rezultatul procesului de evoluție a speciilor; poate
că un astfel de raționament este valabil pentru mândrie, rușine și gratitudine,
presupunând că acestea nu se întâlnesc și la speciile animale superioare. întrucât
astfel de informații pot fi obținute doar cu privire la indivizii umani, nu și în cazul
speciilor animale, este dificil să putem face afirmații fără echivoc referitor la
emoțiile pe care indivizii umani le au în comun cu alte specii, respectiv la cele
care le sunt specifice, iar astfel de clasificări sunt foarte riscante.
De exemplu, am putea interpreta că unui câine îi este rușine sau se simte
vinovat — atunci când își pleoștește urechile sau se îndepărtează pe furiș de locul
în care tocmai a urinat —, însă comportamentul observabil poate fi deopotrivă
motivat de furia sau anxietatea produse de nemulțumirea stăpânului. Este desigur
posibil să afirmăm și că vinovăția (și rușinea) constituie forme de anxietate (vezi
Capitolul 6). Sau am putea să avem în vedere contextul social, comportamentul
(de ex., manifestările și acțiunile sociale) și tiparele psihologice, în baza cărora să
facem astfel de deducții (vezi Hebb & Thompson, 1954, pentru o discuție amplă

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

164 referitoare la rolul observării comportamentului animal în cadrul cercetărilor de
psihologie socială).
între cercetătorii comportamentului animal și psihologii implicați în studierea
emoțiilor umane au loc uneori discuții contradictorii cu privire la existența unor
emoții comune la om și la speciile animale evoluate. De exemplu, există dovezi
care atestă faptul că cimpanzeii pot resimți furie (care nu este motivată de
agresivitate sau comportamentul de atac), gelozie, sau pot avea crize manifeste
de furie și iritare. Griffin (1984) aduce dovezi concludente privind existența unor
tipare complexe și flexibile de comportament adaptativ chiar și la speciile mai
puțin evoluate, cum sunt păsările, care presupun existența unor acțiuni sau
planuri de acțiune cu finalitate. Prin urmare, și în cazul așa-numitelor com­
portamente instinctuale sau „declanșate" de acțiunea unor stimuli sau factori
cauzali, se poate afirma că există o determinare volițională și că acestea sunt
orientate spre realizarea unui scop — astfel că se presupune că ele pot avea ca
efect generarea emoțiilor, cu mențiunea că atât intenționalitatea, cât și componenta
emoțională sunt în mod evident deduse de noi pe căi indirecte. Spre exemplu,
zborul neregulat al unei păsări-mamă care pare să aibă aripile frânte poate fi
motivat de distragerea atenției unei păsări de pradă de la cuibul cu pui. Prin
mimarea rănirii și, implicit, a incapacității de zbor, pasărea-mamă

își controlează în mod evident comportamentul, ajustându-1 în funcție de cel al

atacatorului. Ea menține constant contactul vizual cu acesta, continuă să zboare
într-o anumită direcție atâta timp cât atacatorul o urmează, însă poate reveni în
orice moment la un zbor perfect coordonat atunci când pasărea răpitoare n-o mai
urmărește, revenind în preajma ei. în plus, atunci când atacatorul ajunge foarte
aproape, pasărea revine întotdeauna la coordonarea locomotorie. Există un număr
mare de modalități complexe prin care comportamentul poate fi controlat, iar
ajustarea acestuia în funcție de circumstanțe aduce argumente de necontestat în
favoarea determinării voliționale a reacțiilor, astfel că acestea nu mai pot fi consi­
derate ca rezultatul unei confuzii paralizante (Griffin, 1984, p. 90).

Când Plutchik (1980) și-a exprimat unele rezerve privind aplicabilitatea con­
ceptelor emoționale de la o cultură la alta și de la un individ la altul, el a omis să
sublinieze și faptul că inferențele pe care cercetătorii filogeniști le fac adesea de
la o specie la alta, sau între acestea și indivizii umani, pot în egală măsură, sau
chiar mai mult, să constituie surse de erori. Mă îngrijorează faptul că psihologii
care recomandă cu insistență abordările eminamente științifice, denigrând cu atâta
ușurință relatările individuale ca sursă de date privind viața psihică, sunt, tot­
odată, reținuți în manifestarea unor rezerve similare cu privire la celelalte surse
de date care, în egală măsură, generează erori inferențiale.
Unul dintre obiectivele centrale ale formulărilor relaționale vizează dezvol­
tarea unor criterii fundamentale pentru clasificarea relațiilor individului cu
mediul și a emoțiilor pe care acestea le generează. Cu toate acestea, majoritatea
eforturilor teoretice actuale s-au concentrat pe abordarea separată a factorilor de
mediu și a personalității, chiar dacă au existat și încercări rudimentare de găsire

RICHARD S. LAZARUS
a unor perspective relaționale (vezi, de exemplu, de Rivera, 1977; de Rivera & 165
Grinkis, 1986). De asemenea, Murray (1938) a încercat adoptarea unei perspective
relaționale în cadrul unei analize fenomenologice făcute cu privire la perso­
nalitate, descrisă prin prisma nevoilor individuale și a solicitărilor din partea
mediului, pe care individul trebuie să le gestioneze. Cu toate că Murray a tratat
separat nevoile individuale și solicitările mediului ca aparținând unor sisteme
distincte, stabilirea legăturilor existente între acestea prin utilizarea conceptului
de „teme" constituie un exemplu adecvat privind încercările de reunire a celor
două seturi de variabile independente, la nivelul unei abordări relaționale.
Accentul pus pe interpretarea relațională sau tranzacțională, care susține că
„actorul și situația constituie un tot inseparabil" (Forgas, 1982, p. 61), încadrează
afirmațiile anterioare la nivelul ideilor propuse de autorii clasici, cum este de
pildă Koffka (1935), care diferențiază mediul extern sau geografic, de cel intern,
subiectiv sau comportamental. Mediul subiectiv a constituit, de asemenea, un
element central în teoria câmpului psihologic* elaborată de Lewin (1935, 1951),
iar o serie de alte personalități distinse din domeniul psihologiei clinice și sociale,
printre care și Murray (1938, pp. 39-40), au propus ipoteza conform căreia „orga­
nismul și mediul extern trebuie considerate împreună, astfel că o interacțiune
individ-mediu poate constitui unitatea de bază a studiilor psihologice". Pentru
cititorii adepți ai teoriilor sociologice, poziția teoretică compatibilă ar fi interacțio-
nismul simbolic, care, de asemenea, acordă un loc central semnificațiilor relaționale
pe care le poartă interacțiunile sociale și reprezentările cognitive asociate acestora,
idee care anticipează tema discutată în Capitolul 4.
Două dintre modalitățile generale de clasificare a relațiilor individ-mediu au
ca element central conceptul de input. Una dintre acestea face o diferențiere a
emoțiilor pozitive de cele negative, fără însă a menționa care dintre cele câteva
criterii de bază ar trebui utilizate (vezi Capitolul 1). Cea de a doua consideră ca
fiind mai important beneficiul sau prejudiciul pe care individul îl obține din
relația cu mediul. Cele două modalități de clasificare sunt mult prea generale
pentru a putea fi considerate în mod singular ca bază în diferențierea nume­
roaselor tipuri de beneficii și prejudicii individuale, precum și a emoțiilor specifice
generate de acestea.
O altă clasificare generală, care delimitează emoțiile „de apropiere" față de
cele „de evitare", are drept criteriu central outputul sau răspunsul și se referă la
impulsul acționai generat de tranzacție (vezi și Frijda, 1986). Fox și Davidson
(1984, p. 354) sugerează că „apropierea-retragerea constituie o dimensiune com­
portamentală centrală care a stat la baza dezvoltării subsistemelor afective", fiind
asemănătoare dihotomiei dintre factorii de bază psihologici, respectiv cei biologici.
Fox și Davidson s-au inspirat din teoriile unor adepți ai perspectivei filogenetice,
cum sunt Bowlby (1969), Schneirla (1959) sau alți autori care au susținut acest
punct de vedere (vezi și Arnold, 1960; Lewin, 1935; Miller, 1944).
Gruparea tendințelor de răspuns emoțional în funcție de schema clasificato-
rie descrisă are ca efect generarea unor categorii cu un grad prea mare de

Cunoscută și sub denumirea de „teorie topologică". (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

166 generalitate, astfel că se pierd din vedere aspectele care diferențiază tipurile de
emoții specifice. De exemplu, se poate observa că iubirea și furia constituie stări
foarte diferite, care determină impulsuri acționale diferite, însă în analiza făcută
de Fox și Davidson acestea au fost reunite sub dimensiunea de apropiere. Mai
mult, s-a afirmat că atât atacul, cât și exprimarea sau primirea afecțiunii presu­
pun o apropiere. Iar retragerea unui individ poate fi motivată atât de dorința unei
plăceri solitare, cât și de teamă, ori de tristețea sau rușinea resimțite — cu toate
că formele de retragere descrise prezintă diferențe considerabile cu privire la
aspectele fundamentale, semnificațiile atribuite și emoțiile asociate acestora.
Prin urmare, dimensiunea propusă nu este suficientă pentru a ne permite să
operăm discriminări între numeroasele tipuri de emoții pe care este necesar să le
luăm în considerare. Am subliniat deja faptul că Frijda (1986; Frijda, Kuipers, &
ter Schure, 1989) aduce argumente convingătoare cu privire la importanța
tendințelor de a acționa specifice sau a tipurilor de pregătire pentru acțiune, ca
trăsături definitorii ale oricărei emoții (vezi, de asemenea, de Rivera, 1977, pentru
o clasificare diferită). în cazul clasificării propuse de Frijda, precum și în al celei
a lui de Rivera, conceptul de tendință de a acționa nu a fost supus unor generali­
zări simplificatorii, așa cum se întâmplase cu alte criterii. Singurul dezavantaj al

TABELUL 3.3. Variabile care descriu disponibilitatea pentru acțiune: Studiul nr. 2

Variabile3 Item

Abordare (Acțiune de Am vrut să mă apropii, să intru în contact.

apropiere)
A fi împreună cu (Acțiune
de apropiere)
Protecție (Acțiune de
retragere)
Evitare (Acțiune de
retragere)
Participare
Distanțare (Respingere)
Respingere (Respingere)
Dezinteres
Refuz
Creșterea furiei interioare
(Acțiune de opoziție)
Opoziție (Acțiune de
opoziție)
Combativitate (Acțiune de
opoziție)
Renunțare temporară
(întrerupere)
Am vrut să fiu sau să stau în apropierea celuilalt, să fiu
receptiv.
Am vrut să mă protejez de cineva sau de ceva.
Am vrut să nu am nimic în comun cu cineva sau cu o
situație, astfel încât să nu mă poată afecta, să stau
deoparte.
Am vrut să fiu receptiv, să înțeleg sau să acord atenție.
Am vrut să mă protejez de o situație, să o țin la distanță.
Nu vreau să am nimic în comun cu o persoană sau o
situație.
Nu m-am implicat în evenimentele petrecute, nu le-am
acordat atenție.
Am vrut ca lucrurile să fie diferite, ca situația să nu
existe.
Am fost extrem de furios în sinea mea.
Am vrut să mă opun, să atac, să rănesc sau să insult.
Am vrut să înfrunt un obstacol sau o dificultate, sau să
le depășesc.
Mi-am întrerupt activitatea sau am fost întrerupt.

RICHARD S. LAZARUS
TABELUL 3.3. (continuare) 167

Variabile3
Preocupat (întrerupere)
Stăpân pe situație
Ajutorare
Retragere din relațiile sociale Am vrut ca pământul să mă înghită, să dispar și să nu
Inhibare (Inhibare)
îmbujorare (Inhibare)
Supunere
Apatie (Activism redus)
Renunțare (Activism redus) Am abandonat; am renunțat.
Izolare (Activism redus)
Neajutorare (Neajutorare)
Descărcare prin plâns
(Neajutorare)
Neliniștit
Exuberant (Exuberanță)
Râs (Exuberanță)
Relaxare
Item.
Nu am putut să mă concentrez sau să îmi pun ordine în
idei.
Am făcut față situației; Am simțit că o pot controla;
Am ținut-o în frâu.
Am vrut să ajut pe cineva, să îi port de grijă.
fiu remarcat de către nimeni.
M-am simțit inhibat, paralizat sau complet blocat.
M-am îmbujorat sau mi-a fost teamă să nu se întâmple.
Nu am vrut să mă opun sau am vrut să cedez dorințelor
celuilalt.
Nu aveam chef să fac nimic; Nimic nu mă interesa;
Am fost apatic.
M-am izolat de mediul extern.
Voiam să fac ceva, însă nu știam ce; Mă simțeam
neajutorat.
Am plâns, am simțit nevoia sau am vrut să plâng.
Am fost neliniștit, agitat, nu puteam sta într-un loc.
Am vrut să fiu activ, exuberant, să cânt, să sar și să îmi
asum responsabilități.
Am râs, am fost nevoit să râd sau mi-am dorit să fac
asta.
M-am simțit relaxat la ideea că totul era în regulă, nu am
simțit nevoia să schimb nimic.

a Categoriile dimensionale date între paranteze au rolul de a diferenția itemii alternativi

care descriu aceeași dimensiune.

(Sursa: N. H. Frijda, P. Kuipers și E. ter Schure, „Relations among emotion, appraisal, and
emotional action readiness". Journal of Personality and Social Psychology, 57. Washington,
DC: American Psychological Association. Copyright © 1989 de American Psychological
Association. Cu acordul pentru republicare).

clasificării făcute de Frijda ș.a. (1989, p. 214) este că lista variabilelor acționale
(descrise în Tabelul 3.3) include un număr prea mare de astfel de variabile, iar
apartenența acestora la tendințele spre acțiune specificate este incertă.
Acestea fiind spuse, propun ca semnificația relațională a experienței adapta-
tive — cu alte cuvinte, implicațiile relației individ-mediu pentru starea de bine —
să constituie criteriul fundamental pentru sistemul de clasificare.
Conceptul de semnificație include ambii termeni ai ecuației, atât inputul, cât
și răspunsul generat. Semnificațiile relaționale și tendințele de a acționa vor fi
examinate în detaliu în Partea a IlI-a, pentru fiecare tip de emoție specifică.
Acei teoreticieni, din grupul cărora fac parte, ce consideră că fiecărei emoții îi

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

168 corespunde o anumită semnificație relațională, la care se adaugă întotdeauna și
un conținut cognitiv, adoptă indirect o perspectivă cognitiv-motivațional-rela-
țională. Unii autori afirmă destul de clar acest lucru, cum este cazul lui Bedford
(1956-1957, pp. 303-304), care scrie:

Teoriile privitoare la emoții nu sunt... exclusiv teorii psihologice: ele presupun

atât concepte care să descrie relațiile și structurile sociale, cât și concepte referitoare
la valorile cognitive, morale, estetice, precum și la cele acceptate la nivel social. Prin
urmare, utilizarea unor termeni pentru emoții permite stabilirea unor relații între
comportamente și mediile complexe în care acestea devin manifeste, astfel încât
acțiunile umane să poată fi înțelese mai bine.

Nu toate relațiile individului cu mediul extern prezintă o importanță centrală

pentru procesul emoțional, chiar dacă unele dintre acestea ar putea să fie
relevante. De exemplu, vom compara relațiile de tip pasiv-dependent cu cele de
tip agresiv; relațiile bazate pe competiție și stima de sine vor fi comparate cu cele
caracterizate prin reciprocitate și cooperare; cele simbiotice sunt comparate cu
relațiile bazate pe independență; iar tiparele rigide de relaționare vor fi contrastate
cu cele flexibile (vezi și Hinde & Stevenson-Hinde, 1988, cu privire la analizele
făcute asupra relațiilor din cadrul familiilor). Modul în care clasificăm relațiile
individ-mediu depinde de obiectivele teoretice, însă majoritatea acestora nu
explicitează și relațiile psihologice elementare aflate la baza generării oricărei
emoții specifice — de ex., furie, anxietate, mândrie etc. în acest scop, este justifi­
cată formularea unei noi teorii specifice. Cu privire la acest aspect, propun
discutarea conceptului de teme relaționale centrale (vezi și Smith & Lazarus, 1990;
și Lazarus, 1990b).

Temele relaționale centrale

Relațiile individului cu mediul, împreună cu semnificațiile personale atribuite
și cu procesul de evaluare (ce va fi discutat în Capitolul 4) se reunesc în conceptul
de teme relaționale centrale. Evaluarea implică o apreciere a tipului de prejudiciu
sau beneficiu pe care îl presupune relația cu mediul, la care se adaugă efectele
diverse pe care acestea le produc la nivelul stării de bine, al acțiunilor și al proce­
selor adaptative. Din perspectiva teoriei cognitiv-motivațional-relaționale, fiecare
emoție negativă ar trebui să genereze întrebări de cercetare privind atât existența
la nivel global a unui număr adecvat sau cel puțin suficient de teme relaționale
centrale, cât și a unui număr necesar sau suficient de tipare de evaluare care
să specifice la nivel local tipurile de prejudicii și beneficii existente, și modul în
care acestea sunt gestionate. Prin unificarea tiparelor de evaluare de la nivel
„local" au rezultat teme relaționale centrale care sintetizează adecvat relațiile
individ-mediu, similare „temelor" menționate de Murray (1935). Abordarea
informațiilor și a procesului de evaluare a acestora, ca fiind deopotrivă componente
„locale" și teme „globale", permite o înțelegere mai clară a relației existente între

RICHARD S. LAZARUS
evaluare și emoții, comparativ cu datele obținute prin cercetarea individuală 169
a acestora.
Deși condiția necesară pentru generarea emoțiilor este ca relațiile cu mediul
să fie percepute și evaluate la nivel individual, putem face abstracție pe moment
de activitatea cognitivă, în condițiile în care pornim de la premisa că evaluarea
subiectivă a relației este mai importantă decât relația reală sau modul în care
aceasta este percepută din exterior.
O temă relațională centrală sintetizează aspectele favorabile sau defavorabile
ale interacțiunilor adaptative ce determină producerea unor emoții specifice.
Există diferite tipuri de relații nocive, iar fiecare dintre acestea este descrisă de o
temă relațională, care determină producerea unei emoții negative specifice.
Același lucru este valabil și pentru relațiile benefice care au ca efect generarea
unor emoții pozitive specifice. Fiecare emoție sau categorie emoțională specifică
este definită de o anumită temă relațională centrală. Atunci când sunt evaluate
influențele avute la nivelul stării de bine, fiecare temă relațională va avea ca efect
un impuls de a acționa în concordanță cu tema respectivă și cu emoția pe care
aceasta o generează.
Premisa conform căreia fiecărei emoții îi corespunde o temă relațională
distinctă, un tipar de evaluare și o tendință de a acționa a stat la baza mai multor
cercetări clinice având ca ipoteză așa-numita specificitate cognitivă, conform
căreia trăsăturilor emoționale specifice le corespund la nivel mental ideații
particulare, sau ceea ce Beck și Weishaar (1989) au denumit distorsiuni cognitive
cu privire la sine și lume (vezi Derry & Kuiper, 1981; Kuiper & Derry, 1982). Cu
toate că o astfel de ipoteză se referă în principal la psihopatologie, cercetările
întreprinse au permis colectarea unor baze de date preliminarii, referitoare la
conceptul de teme relaționale centrale. Beck și Weishaar au identificat un număr
de profiluri cognitive corespunzătoare unui număr de tulburări patologice, iar
pentru o parte dintre acestea au fost specificate și tiparele emoționale divergente
(vezi și Clark, Beck & Stewart, 1990).
De remarcat că existența unei corelații specifice între un anumit conținut
cognitiv și o trăsătură emoțională particulară nu poate demonstra cauzalitatea
cognitivă în producerea emoțiilor — de altfel, este surprinzător că Beck și
Weishaar (1989, p. 23) afirmă, chiar dacă în manieră rezervată: „Cognițiile nu
«cauzează» depresia sau alte tulburări psihopatologice, ci constituie o componentă
intrinsecă a tulburării". Totuși, putem trage concluzia că modalitățile diferite de
interpretare a prejudiciului sau a pericolului au ca efect producerea unei anumite
emoții negative. Beck (1987), folosind modelul bio-psiho-social „vulnerabili-
tate-stres" — ce semnifică faptul că trăsăturile de personalitate formate în
perioadele timpurii ale dezvoltării (sau conform altor abordări, cele înnăscute) îl
fac pe individ mai vulnerabil la acțiunea factorilor stresori și îl predispun la
disfuncții datorate distresului — a argumentat că depresia este rezultatul unor
cogniții negative particulare pe care indivizii le dezvoltaseră cu privire la propria
persoană anterior acțiunii factorilor stresori. Cu toate că depresia ca stare com­
plexă implică de regulă mai multe emoții diferite, cercetările comparative privind
aspectele cognitive diferite prezente la pacienții depresivi și la cei anxioși au

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

170 confirmat ipoteza că fiecărei emoții îi corespund o temă relațională centrală, un
tipar de evaluare și o tendință specifică de a acționa. Studiile întreprinse de Clark,
Beck și Brown (1989), Greenberg și Beck (1989), Hammen, Marks, Mayol și
deMayo (1985b), Hammen, Marks, Mayol și deMayo (1985a), Strauman și Higgins
(1988) ilustrează încercări de identificare a variabilelor vulnerabilitate-stres care
intervin în procesul emoțional.
Chiar dacă urmează să discut în detaliu, în Capitolele 6 și 7, temele relaționale
centrale corespunzătoare fiecărei emoții specifice, cred că ar fi utilă o exemplificare
a postulatelor teoretice aflate la baza acestora. Tabelul 3.4. conține o listă a temelor
relaționale centrale pentru fiecare emoție specifică inclusă în clasificarea
schematică ce a fost prezentată în Capitolul 2.
Ideea existenței unei teme relaționale centrale corespunzătoare fiecărei emoții
a fost exprimată informai în diferite moduri de către teoreticienii procesului
emoțional, care ocazional au descris și emoțiile specifice. Sunt de părere că există
un consens cvasigeneral cu privire la aceste teme, deși unele încă mai generează
dezbateri, cum sunt, spre exemplu, cele referitoare la aspectele esențiale ale furiei.
După cum am văzut în Capitolul 2, cercetările sugerează că indivizii chestionați
sunt destul de familiarizați cu multe dintre temele relaționale centrale, în special
cu cele prototip (cf. Shaver ș.a., 1987).
La scurt timp după formularea conceptului de teme relaționale centrale, am
constatat că și Luborsky (cu precădere în 1984) discutase conceptul de „temă

TABELUL 3.4. Temele relaționale centrale specifice fiecărei emoții

Furie O ofensă înjositoare la adresa mea.

Anxietate Confruntarea cu un pericol existențial incert.
Spaimă Confruntarea cu un pericol fizic imediat, concret și copleșitor.
Vinovăție Transgresarea unui imperativ moral.
Rușine Incapacitatea de a se ridica la Idealul Eului.
Tristețe Experiența unei pierderi irevocabile.
Invidie A dori ceea ce posedă celălalt.
Gelozie Ura resimțită la adresa unei terțe părți din cauza pierderii sau
pericolului de a pierde afecțiunea cuiva important.
Dezgust Acceptarea sau apropierea prea mare de un obiect sau idee
nedigerabilă (în sens metaforic).
Fericire Progres rezonabil făcut în direcția atingerii unui scop.
Mândrie Amplificarea sentimentului propriei valori datorită aprecierilor
primite pentru o reușită sau realizarea unui scop important, fie că
îi aparține individului, unei alte persoane sau grupului cu care
acesta se identifică.
împăcare O schimbare sau o rezolvare favorabilă a unei situații care anterior
fusese generatoare de stres datorită incongruenței în raport cu
scopurile.
Speranță Teama pentru ce este mai rău, dublată de speranța în mai bine.
Iubire Dorință sau implicare afectivă, cu șanse mari, dar nu certe de a fi
reciprocă.
Compasiune A fi impresionat de suferința celuilalt și a nutri dorința de a-1 ajuta.

RICHARD S. LAZARUS
relațională centrală conflictuală" (TRCC). Nu sunt sigur în ce măsură alegerea 171
termenului propus a fost influențată de contactul anterior cu scrierile lui
Luborsky, însă există anumite similarități și diferențe între cele două concepte.
Luborsky face referire la un scenariu relațional central și recurent, manifestat de
indivizii cu tulburări psihice în cadrul relațiilor interpersonale, astfel că este pus
în evidență un tip de disfuncție emoțională care va trebui înțeleasă de către
terapeut pe baza reactualizării scenariului respectiv în relația terapeutică. Un
exemplu de scenariu interpersonal conflictual îl poate constitui manifestarea de
către individ a unei nevoi constante de autoafirmare în raport cu ceilalți, inclusiv
cu cei apropiați, care produce de regulă dezaprobare și respingere din partea
acestora, astfel că frustrările suferite vor avea ca efect izolarea individului care
tânjește după recunoaștere — un exemplu care ilustrează ceea ce adesea a fost
denumit ca „cerc vicios".
Conceptul de TRCC descris de Luborsky este, de asemenea, asemănător cu
analiza realizată de Horowitz (1988, 1989) cu privire la modelul rolurilor
relaționale (MRR). Horowitz propune o schemă sau un scenariu de relaționare
dintre sine și celălalt. Pentru orice individ, pot exista numeroase astfel de scheme
relaționale, bazate pe istoria de viață a pacientului, credințele cu privire la sine,
dorințele, sursele de amenințare și factorii de mediu. Modelul lui Horowitz (MRR)
și conceptul descris de Luborsky (TRCC) constituie încercări teoretice de a descrie
relațiile defectuoase pe care pacientul le stabilește cu persoanele apropiate, astfel
că acestea îi pot ajuta pe terapeut și pacient să înțeleagă experiențele emoționale
cu efecte disfuncționale și stresante ale celui din urmă.
Diferențele existente între conceptul de TRCC descris de Luborsky sau
modelul lui Horowitz (MRR) și conceptul de „teme relaționale centrale" propus
de mine își au originile în distincția făcută cu privire la stări și la trăsăturile
emoționale. Primii doi autori menționați iau în considerare trăsăturile emoționale,
întrucât în practica psihoterapeutică sunt vizate cu precădere efectele invalidante
produse pe termen lung de disfuncționalitățile emoționale. Am discutat anterior
această diferențiere într-o altă lucrare (Lazarus, 1989a); trebuie reținut faptul că
starea emoțională reprezintă un răspuns tranzitoriu la acțiunea unor factori
contextuali și aleatorii; pe de altă parte, trăsătura emoțională constituie un răspuns
mai stabil la acțiunea factorilor externi (sau, altfel spus, aceasta apare recurent).
Fiecare gen de răspuns poate fi teoretizat în mod valid în funcție de aspectul
urmărit.
Rămân totuși nerezolvate numeroase întrebări, atât cu privire la rolul con­
ceptului global de „teme relaționale centrale" în generarea emoțiilor, cât și, la
nivel local, în legătură cu componentele tiparelor specifice de evaluare care
determină aceste teme. Oricum, aspectele menționate vor fi discutate detaliat în
Capitolul 4, unde este lămurit procesul de evaluare.

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

172 Relații le de interdependență dintre temele relaționale centrale
Cum poate fi explicat faptul că iubirea și furia (deși ura este considerată mai
frecvent ca fiind opusul iubirii) se află într-o relație de interdependență atât de
strânsă, în viața emoțională? Pe aceleași considerente, cum este posibil ca tristețea
și furia, vinovăția și furia, mândria și anxietatea etc. să fie deopotrivă generate în
cadrul aceleiași experiențe emoționale sau relații sociale, substituindu-se reciproc
cu atâta rapiditate? De exemplu, se afirmă cu convingere că iubirea și ura sunt
strâns înrudite sau că furia, frica-anxietatea, vinovăția, rușinea, invidia-gelozia
și tristețea-depresia, ca emoții negative, precum, și emoțiile pozitive, cum sunt
fericirea, mândria, iubirea, speranța, împăcarea și compasiunea, se pot determina
reciproc sau combina în cadrul aceleiași experiențe. Cum pot fi explicate astfel
de relații de interdependență semnificative stabilite între emoții sau, mai bine
spus, între procesele care le generează sau le modifică?
Atunci când individul este lezat de comportamentul cuiva apropiat, este foarte
probabil ca acesta să reacționeze cu furie. Pe de altă parte, furia individului
devenită manifestă îi comunică persoanei iubite că felul în care s-a comportat i-a
provocat acestuia o suferință emoțională, astfel că o scuză sau manifestarea
afecțiunii ar putea foarte rapid transforma furia inițială în împăcare, vinovăție,
anxietate sau iubire. Furia amară resimțită pe moment se poate transforma pe
neașteptate în. iubire. Altfel spus, acolo unde există iubire este de așteptat să găsim
și opusul acesteia „ura", iar ura poate fi în mod curent înlocuită de iubire sau
dorința de a fi iubit. Pe aceste considerente, psihanaliștii au emis ipoteza că urâm
la celălalt ceea ce inconștient avem tendința de a respinge la noi înșine. Furia
poate, de asemenea, să fie înlocuită de tristețe, anxietate sau vinovăție, în funcție
de conținutul, comunicării și de modul în care aceasta este estimată și gestionată.
Explicarea unor astfel de interdependențe este în realitate destul de simplă și
nu ar trebui să ne surprindă. Este probabil să resimțim furie mai ales la. adresa
celor pe care deopotrivă îi iubim., având în vedere că relația respectivă ne influ­
ențează major starea de bine. Când suntem dezamăgiți, de persoana iubită ne vom
simți furioși, deși am prefera să resimțim iubire. în cadrul unor astfel de relații,
emoțiile pozitive și cele negative constituie întru câtva aspectele opuse ale ace­
luiași fenomen; ambele indică o puternică implicare emoțională individuală, la
nivel relațional. Evaluările pozitive determină sentimente de iubire și afecțiune,
pe când cele negative iscă mai curând furie, tristețe, anxietate, vinovăție, rușine
sau gelozie, în funcție de experiențele trăite și de modul în care acestea sunt
evaluate. Cu alte cuvinte, ambele tipuri de reacții, chiar dacă se află într-o relație
evidentă de opoziție, apar în raport cu o altă persoană, ale cărei atitudini și al
cărei comportament contează foarte mult pentru cel ce resimte acele emoții.
Datorită importanței atribuite relației, emoțiile pozitive și cele negative par a fi
croite din aceeași stofă și tind, să apară mult mai repede decât emoțiile ivite în
urma relațiilor cu persoane care ne sunt neutre din punct de vedere emoțional.
Astfel de interdependențe aparent paradoxale, stabilite între temele relaționale
centrale și emoțiile pe care acestea le descriu, evidențiază rolul principiului
motivațional în generarea emoțiilor. Am putea, de asemenea, utiliza pentru

RICHARD S. LAZARUS
exprimarea acestei teme termenul de control; se poate afirma că individul cedează 173
controlul celuilalt, astfel că acțiunile acestuia în raport cu sine devin prioritare
(cf. Kemper, 1978).
Ca un ultim aspect, atunci când o relație nu mai funcționează, este necesar din
partea individului un efort adaptativ comparabil celui din starea de doliu, în
scopul unei detașări la nivel relațional, astfel încât suferința psihologică sau stresul
asociat dezamăgirilor produse să nu mai aibă puterea de a-i cauza acestuia furie,
anxietate, tristețe, vinovăție, rușine sau gelozie, aspect valabil și în cazul unor
emoții pozitive, de tipul fericirii și al mândriei. Relațiile cu încărcătură emoțională
au potențialul de a genera deopotrivă emoții pozitive și negative, ceea ce nu se
poate afirma în legătură cu relațiile „moarte", în care nu ne mai simțim implicați
emoțional.

Rezumat
în acest capitol am examinat relația individului cu mediul extern și motivele
pentru care această relație este considerată ca sursă generatoare a unor emoții
pozitive sau negative. Premisa fundamentală afirmă că înțelegerea emoțiilor
presupune o explicare detaliată a tipului de relații stabilite între un individ și
mediu, ca fiind elementul de bază în generarea oricărei clase de răspunsuri
emoționale. Conceptul definitoriu pentru aceste tipuri de relații îl reprezintă
„temele relaționale centrale", care sintetizează atât tipul de beneficiu sau
prejudiciu relațional implicat la nivelul fiecărei clase de emoții pozitive sau
negative, cât și emoțiile specifice din clasele emoționale respective.
O mare parte a capitolului am dedicat-o rolului pe care îl deține motivația în
procesul emoțional, întrucât una dintre premisele de bază ale teoriei cogni-
tiv-motivațional-relaționale a emoțiilor afirmă că indivizii reacționează emoțional
doar atunci când în cadrul experienței este urmărită realizarea unui scop
important. Altfel spus, emoțiile depind de importanța scopurilor individuale —
mai precis, de locul ocupat de acestea în cadrul ierarhiei scopurilor.
Am examinat conceptul de motivație sub două aspecte: cel de scopuri stabile
determinate caracterial, pe care indivizii urmăresc în mod constant să le realizeze
în cadrul unei experiențe adaptative, și cel de interese motivaționale cu privire
la rezultatul interacțiunii, ca având un caracter mai fluid. De asemenea, am.
discutat și diferențierea făcută de McClelland și colaboratorii săi între motivația
autoatribuită, care se referă mai curând la atribuirea unei valori conștiente ce
depinde de limbaj, gândirea abstractă și învățarea socială, respectiv motivația
implicită, determinată de impulsurile inconștiente sau preconștiente, în cadrul
căreia un rol determinant îl au experiențele emoționale primitive din perioada
preverbală a copilăriei.
Capitolul mai cuprinde și o evaluare a rolului îndeplinit de motivație ca factor
antecedent pentru procesul emoțional, precum și a perspectivelor istorice cu
privire la aceasta. Am adus, de asemenea, argumente în favoarea ideii că teoria
trebuie să țină seama de diferențele individuale existente cu privire la ierarhiile

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

174 scopurilor, considerate ca fiind aspecte ale identității eului sau ale sinelui. Pre­
misa fundamentală afirmă că emoțiile nu pot fi interpretate decât în contextul
relațiilor individului cu mediul și al intereselor motivaționale care stau la baza
acestor relații.
Relația individului cu mediul și emoțiile pe care această relație le generează
se află în continuă transformare, aspect ce îi conferă emoției un caracter procesual.
Pot fi diferențiate cu ușurință patru stadii ale procesului emoțional: anticiparea,
în măsura în care există semnale prealabile, declanșarea, desfășurarea și rezultatul.
Cu toate că emoția poate fi abordată și din perspectivă structurală (din punctul
de vedere al trăsăturilor de personalitate stabile, pe baza cărora descriem indivizii
ca fiind colerici, anxioși sau având sentimentul culpabilității), ea trebuie studiată
în primul rând din punct de vedere procesual.
Schimbările constante survenite la nivelul relației individului cu mediul sunt
în parte determinate de activarea strategiilor adaptative. Dală fiind importanța
acestora, am discutat din punct de vedere funcțional două tipuri de strategii
adaptative: cele centrate pe problemă și, respectiv, pe răspunsul emoțional.
Primele produc schimbări în relația cu mediul și la nivelul emoțiilor generate,
datorită eforturilor active individuale orientate fie în plan extern, fie în cel intern,
în cazul strategiilor din a doua categorie, schimbările survenite se datorează
redirecționării atenției, așa cum. se întâmplă în evitare, sau transformărilor operate
la nivelul semnificațiilor individuale atribuite, de care depinde ulterior generarea
emoțiilor. Chiar dacă o parte a acestor efecte se pot datora tendințelor de a
acționa, trebuie să se țină seama de faptul că acestea sunt dispoziții înnăscute
către acțiune și se subordonează unor procese psihologice mai complexe,
voliționale și planificate în scop adaptativ, astfel că tendințele de a acționa pot fi
inhibate sau redirecționate, în funcție de setul de obiective elaborate secvențial.
Procesele adaptative trebuie, de asemenea, considerate din perspectiva motiva-
țională, întrucât scopurile care sunt urmărite activ în cadrul interacțiunii influen­
țează puternic alegerea strategiilor adaptative individuale.
în discutarea relației individului cu mediul, a rolului îndeplinit de adaptare
în cadrul acestei relații și a rolului principiului motivațional în definirea la nivel
individual a aspectelor relaționale nocive, periculoase sau benefice, am. făcut
constant referiri indirecte la constructul care ocupă locul central în cadrul teoriei
cognitiv-motivațional-relaționale a emoțiilor — și anume, evaluarea. Am amânat
abordarea în. detaliu a conceptului de evaluare, deoarece din punct de vedere
procesual aceasta se referă la relațiile individului cu mediul, interpretate din punct
de vedere adaptativ și motivațional. Odată ce au fost acoperite aspectele legate
de relația individ-mediu, procesele adaptative care transformă această relație și
principiul motivațional cu rol în definirea parțială a interesului adaptativ urmărit
în orice interacțiune avută cu mediul, îmi voi îndrepta în continuare atenția, pe
parcursul Capitolelor 4 și 5, asupra, relației existente între cogniție și emoție și, cu
precădere, asupra conceptului de evaluare.

RICHARD S. LAZARUS
4

Cogniție și emoție

Activitatea cognitivă se desfășoară permanent, chiar și în timpul somnului,

când se manifestă sub forma conținuturilor onirice; se presupune că este vorba
despre un proces continuu, cu condiția ca individul să nu fie în comă, deși acest
aspect nu a putut fi dovedit cu certitudine. întrucât există cel puțin trei moduri
diferite în care vorbim despre existența activității cognitive în cadrul procesului
emoțional, este importantă indicarea cât mai clară a sensurilor în care conceptul
este utilizat. După opinia mea, acestea se referă la: (1) rolul funcțional și temporal
al cogniției în cadrul procesului emoțional; (2) conținuturile și calitățile formale
ale cogniției; (3) cum se ajunge la generarea unei semnificații.
1. Referitor la rolul funcțional și temporal al cogniției, voi aduce argumente
în susținerea ideii că activitatea cognitivă precede cauzal, din punctul de vedere
al desfășurării procesuale, producerea unei emoții și că activitatea cognitivă
ulterioară este la rândul său influențată de emoția produsă. Activitatea cognitivă
cu rol cauzal va subzista și la nivelul răspunsului emoțional propriu-zis, repre­
zentând o trăsătură esențială a acestuia. Faptul că această afirmație nu este o
tautologie va fi discutat în Capitolul 5, unde tratez aspectele cauzalității.
Feedback-ul provenit prin procesul emoțional, care include activitatea cognitivă
cauzală și starea emoțională propriu-zisă — odată ce a fost perceput și ulterior
evaluat de către individul care experimentează emoția — influențează deopotrivă
stările și procesele psihologice ulterioare, inclusiv pe cele emoționale, conferind
un caracter de continuitate vieții psihice.
în realitate, rolul funcțional și temporal atribuit activității cognitive în cadrul
procesului emoțional depinde de momentul desfășurării procesuale la care facem
referire. în cadrul analizelor și cercetărilor întreprinse, cogniția constituie uneori
o variabilă independentă, pe când alteori ea este o variabilă dependentă; în mod
similar, emoția poate fi considerată ca fiind variabila dependentă, respectiv
independentă. în cadrul acestui capitol, voi acorda o atenție sporită modului în
care cunoașterea și evaluarea influențează emoțiile, fiind mai puțin preocupat de
felul în care emoția determină la rândul său cognițiile, aspect ce va fi discutat în
Capitolul 10.
2. Conținuturile cognitive cu importanță majoră pentru procesul emoțional se
compun din cunoștințe (mai precis, credințe privind mersul general al lumii,
respectiv în legătură cu desfășurarea unei experiențe adaptative particulare) și
evaluări asupra semnificației pe care relația individ-mediu o are pentru starea de
bine, fie că acestea se referă la o experiență particulară sau la viață în general.

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

176 Percepțiile individuale cu privire la propriile gânduri, la tendințele către acțiune
și Ia modificările fiziologice, precum și trăirile subiective asociate emoțiilor
reprezintă conținuturi cognitive adiționale, ca parte componentă a procesului
emoțional care influențează cunoașterea și evaluarea. Cu toate că majoritatea
indivizilor sunt obișnuiți să le considere ca fiind adevăruri obiective, cunoștințele
nu se referă în mod necesar la acest lucru, ci, mai curând, la ceea ce indivizii
presupun ca fiind adevăruri obiective, perspectivă specifică unei poziții feno­
menologice. Relația dintre adevărul universal și cel individual constituie un aspect
important, demn de o analiză filosofică suplimentară, însă dezvoltarea acesteia
m-ar îndepărta prea mult de la subiectul discuției.
Anumite calități formale specifice activității cognitive sunt deopotrivă relevante
pentru emoții, întrucât fac referire la modul în care indivizii înțeleg și controlează
tranzacțiile desfășurate cu mediul. Există două astfel de calități formale. Prima
vizează ceea ce adesea a fost denumit ca stiluri cognitive, reprezentând modalitățile
consecvente în care indivizii percep și relaționează cu mediile în care trăiesc. Ideile
clasice avansate de Klein (1958,1964; vezi și Holzman & Gardner, 1959) cu privire
la „indivizii care văd imaginea de ansamblu, respectiv cei preocupați de detalii",
precum și analizele lui Witkin (1965, vezi și Witkin, Dyk, Faterson, Goodenough
& Karp, 1962) cu privire la „diferențierile psihologice" au avut o influență consi­
derabilă asupra cercetărilor teoretice și clinice referitoare la personalitate. Ambele
strategii de cercetare sunt strâns înrudite cu gândirea psihanalitică și psihologia
dezvoltării, astfel că au abordat stilurile cognitive ca având o legătură funcțională
cu mecanismele de apărare ale eului și cu nevrozele, după cum reiese din
descrierile clinice ale lui Schafer (1954) și Shapiro (1965).
Al doilea tip de activitate cognitivă formală se referă la manifestările funcționale
corespunzătoare diferitelor stadii de dezvoltare. Stadiile de dezvoltare ale funcționării
eului, respectiv ale inteligenței, au fost considerate ca fiind importante de autori
precum Freud (1957b), Piaget (1973) și Werner (1948,1957). Astfel de preocupări
au fost exprimate la nivelul unor teorii privind evoluția de la formele de gândire
concrete și relativ simple, specifice copilăriei timpurii, către forme mai avansate
ale gândirii abstracte, caracteristice perioadei adulte, un proces evolutiv care
influențează marcant adaptările sau dezadaptările ulterioare. Eforturile depuse
de Loevinger (1976) în vederea evaluării nivelului de dezvoltare atins de eu la
vârsta adultă, la care voi face referire în Capitolul 10, reprezintă o extindere a
teoriilor asupra dezvoltării cognitive.
3. Un aspect central pentru înțelegerea rolului activității cognitive în cadrul
procesului emoțional se referă la modul în care se ajunge la generarea unei
semnificații și modificarea acesteia în cadrul experienței adaptative. Ulterior, atât
în. acest capitol, cât și în Capitolul 5 referitor la cauzalitate, voi diferenția între
două tipuri de evaluare: una automată, nonreflexivă, de natură inconștientă sau
preconștientă; cea de a doua, deliberată și conștientă. Este foarte posibil să existe
și alte tipuri de evaluare (cf. Leventhal, 1980,1984), însă compararea celor două
tipuri menționate anterior prezintă o importanță aparte. Activitatea cognitivă de
observare și evaluare desfășurată la aceste două niveluri este, de asemenea,
comparabilă cu ceea ce Heidegger (vezi Benner & Wrubel, 1989; și, de asemenea,

RICHARD S. LAZARUS
Guignon, 1984; și Taylor, 1985) a identificat ca „fapt-de-a-fi-în-lume" sau cu ceea 177
ce Merleau-Ponty (1962, 1968) desemna ca „inteligență încorporată", în cadrul
ambelor abordări individul fiind considerat mai puțin detașat de lume,
comparativ cu poziția de observator al acesteia.
în acest moment, doresc să fac o precizare cu privire la semnificații și la
activitatea cognitivă, în speranța că cititorul o va înțelege și păstra în memorie —
e vorba de faptul că discriminările înnăscute și răspunsurile biologice rigide
asociate acestora, dacă pot fi astfel numite, nu ar trebui probabil considerate
„cogniții", în ciuda faptului că reprezintă diferențieri cu rol adaptativ între
prezența sau absența pericolului. Atunci când la păsările de curte studiate de
Tinbergen (1951) este declanșată reacția de panică în prezența modelului de carton
care imită un șoim, fără ca aceasta să se producă și în prezența unei siluete
asemănătoare unei gâște, experiment menționat în Capitolele 1 și 2, probabil că
acesta constituie un tipar de reacție sau un reflex înnăscut, și nu o evaluare reală
a situației. în realitate, diferențierea la găini între cele două semnificații se
datorează funcționării sistemului nervos și probabil doar în foarte mică măsură
sau deloc experiențelor reale și învățării.
A considera acest gen de răspuns înnăscut și rigid la acțiunea unui stimul din
mediu ca fiind o cogniție ar constitui o suprasimplificare a sferei conceptuale prin
extinderea artificială a acesteia, o eroare teoretică de care m-am făcut vinovat în
trecut (de ex., Lazarus, 1982). Ceea ce la prima vedere ar putea să pară un
raționament se dovedește că nu este, chiar dacă determină consecințe adaptative
similare, astfel că sunt de părere că ar fi mai înțelept să excludem din sfera
cognițiilor acele procese asemănătoare reflexelor. A nu face acest lucru ar însemna
să nu ținem seama de principiul filogenetic descris în Capitolul 2 și, ulterior, în
Capitolul 5, conform căruia emoțiile umane depind de inteligență și de evaluare,
ceea ce constituie un progres evolutiv de la reflexele senzorio-motorii și impulsu­
rile fiziologice. Ideea centrală a abordării cognitiviste susține că emoția este în
mare parte un răspuns învățat, în special în ceea ce privește semnificația gene­
rată — mai precis, reprezintă un răspuns determinat de judecățile recurente sau
modificate referitoare la locul individului în lume.
După unele afirmații cu caracter general referitoare la „cogniție", la istoria
acestui concept și la relevanța conceptului pentru procesul emoțional, care fac
obiectul secțiunii următoare, Capitolul 4 va continua după cum urmează: voi
discuta în detaliu procesul de evaluare, inclusiv funcția adaptativă a acestuia,
evaluările generale versus cele situaționale și evoluția teoriilor evaluării de la
accentul pus pe stres la luarea în considerare a emoțiilor, diferențele existente
între cunoaștere și evaluare, precum și descrierea celor șase componente primare
și secundare ale evaluării care modelează reacțiile emoționale. Secțiunea finală și
cea mai importantă din acest capitol analizează două modele de generare a
semnificațiilor; într-o primă etapă se realizează o comparare a acestora, pentru
ca ulterior să fie examinate efectele pe care le au asupra procesului de dezvoltare
în decursul vieții. Capitolul se încheie cu examinarea componentelor inconștiente
ale procesului de evaluare.

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

178
Explicații și un scurt istoric
După cum am arătat în Capitolul 1, abordările cognitiv-mediatorii par să
domine în prezent domeniul teoretic referitor la emoții, în ciuda faptului că
relațiile funcționale stabilite între cogniție și emoție încă fac obiectul unor
dezbateri aprinse. în funcție de gradul de generalitate teoretică, accentul pus pe
importanța cogniției se poate regăsi în scrierile lui Aristotel, Spinoza,
Hume, Dewey, Brentano, Scheler, Heidegger, Sartre, Bedford, Kenny, Thalberg
și Solomon, pentru a enumera o parte dintre filosofii clasici și moderni incluși
selectiv de Calhoun și Solomon (1984) în manualul introductiv (vezi și Rorty,
1980a, pentru o altă propunere). Cu toate că Freud și McDougall au pus accent
cu precădere pe pulsiuni, aceștia au făcut în treacăt referire și la aspectele
cognitive, astfel că ar putea fi incluși în cadrul abordărilor cognitiviste cu un grad
mai accentuat de generalitate. Fără îndoială că Alfred Adler a fost un cognitivist,
ceea ce este valabil și pentru alți reprezentanți ai psihanalizei neofreudiene sau
ai psihologiei Eului.
Numeroși teoreticieni și cercetători acceptă în prezent premisa conform căreia
emoțiile indivizilor adulți pot fi cel mai bine explicate în cadrul abordării
cognitiviste. Ideile teoretice cu privire la emoții au făcut obiectul unor formulări
cognitiviste explicite începând cu anii '60, în scrierile unui număr de cercetători
preocupați de psihologie, printre care Arnold (1960), Averill (1982), Bandura
(1977b, 1982), Bearison și Zimiles (1986), de Rivera (1977), de Sousa (1987), Epstein
(1983), Frijda (1986), Gordon (1987), Harris (1989), Lazarus (1966,1990), Lazarus
și Folkman (1984), Leventhal (1984), Mandler (1984), Ortony, Clore și Collins
(1988), Roseman (1984), Scheele și Groeben (1986), Scherer (1984a, 1984b), Smith
și Ellsworth (1985,1987), Smith și Lazarus (1990), Solomon (1980) și Weiner (1985,
1986). Fără îndoială că lista acestora ar putea continua. în ciuda existenței unor
diferențe teoretice cu privire la aspectele discutate și la modul de abordare a
acestora, toți autorii menționați acceptă ideea de bază că emoțiile sunt mediate
de activitatea cognitivă (vezi și analiza făcută de Dalkvist & Rollenhagen, 1989a).
Așa cum menționam anterior, până în anii '70-'80 în psihologia academică nu
a fost acordată o importanță prea mare cogniției, cu toate că Solomon (1980,
p. 271) sublinia: „Ideea conform căreia emoțiile sunt similare ca structură, cu
judecățile și se încadrează în limitele responsabilității umane datează din
vechime". Filosofii clasici și cei medievali care au scris despre emoții, pe lângă
faptul că au evidențiat caracterul conativ (motivațional sau volițional) al acestora,
au fost adesea interesați de transformările la care este supusă experiența umană
din punct de vedere perceptual și cognitiv. Psihologii clinicieni care în prezent
practică terapia cognitivă — cum sunt Beck (1976, 1987), Ellis (Bernard &
DiGuiseppe, 1989; Ellis, 1962), Meichenbaum (1977; Meichenbaum & Cameron,
1983) ș.a. — pun accent pe controlul rațional al emoțiilor. Spre exemplu, Ellis s-a
inspirat din scrierile unor filosofi greci ca Epictet, care scria în Manualul său (2002):
„Ceea ce-i tulbură pe oameni nu sunt lucrurile, ci opiniile pe care le au despre
ele". Shakespeare a reluat adesea această temă, iar exemplul cel mai bun îl
constituie actul II, scena 2, din Hamlet: „Căci orice lucru este bun sau rău,/Așa

RICHARD S. LAZARUS
cum mintea noastră socotește"* (vezi și Greenberg & Safran, 1987; Safran & 179
Greenberg, 1991; și Guidano & Liotti, 1983, pentru modul în care alți terapeuți
cognitiviști au abordat această idee).
Aspectul mai puțin obișnuit nu se referă la accentuarea rolului cogniției, ci are
în vedere eforturile susținute cu vehemență de către adepții behaviorismului
radical, care de la începutul secolului au încercat timp de peste 70 de ani să
impună în cadrul psihologiei ideea că era contraproductiv din punct de vedere
științific să se considere că procesele de gândire ar putea media răspunsurile
emoționale și comportamentale (cf. Bolles, 1974; Mahoney, 1989). Pe de altă parte,
dezvoltarea actuală a teoriilor cognitiviste a dat naștere la o tendință riscantă de
echivalare a întregii vieți psihice cu activitatea cognitivă, după cum comentam în
capitolele precedente.
Referitor la cogniție, motivație și emoții, Gardner ș.a. (1937/1970. pp. 103-104)
notau:

în ceea ce privește relația dintre acestea [i.e., emoții] și cogniție, există o

diversitate de concepții teoretice, sau cel puțin de accente. Toate abordările acceptă
faptul că actul de conceptualizare acompaniază modificarea [tendințelor volitive],
însă în timp ce unii autori manifestă înclinația de a considera conceptualizările
mentale asupra binelui și răului ca fiind o condiție prealabilă pentru emoții, alții
pun accent pe „intenționalitatea" obiectului, mai concret, pe caracterul favorabil
sau nefavorabil al relației dintre acesta și tendințele existente la nivel individual,
stăruind asupra rolului pe care înțelegerea conceptuală îl are în facilitarea sau
frânarea acestor tendințe.

Trebuie observat faptul că în citatul menționat activitatea cognitivă este privită

ca o sursă de constrângere sau control al impulsurilor egoiste, presupuse ca având
o origine biologică, idee ce a constituit o preocupare „etică" majoră în perioada
Evului Mediu. Ecoul acestei perioade în cultura vestică se regăsește în dominanța
preocupărilor instituțiilor religioase în legătură cu moralitatea și rațiunea
umană — ca reflectare a naturii divine —, o perspectivă preluată de la grecii
antici, pentru care rațiunea și moderația ca idealuri umane aveau în mare parte
o natură apolinică (de la zeul Apolo).
Scriitorul medieval John Gerson, citat de Gardner ș.a. (1937/1970. p. 104), a
argumentat faptul că nu există gândire separată de afect, după cum nu există afect
care să nu includă și gândirea; acestea se află într-o relație de interdependență și
operează concomitent. Dezbaterile actuale cu privire la relația dintre cogniție și
emoție, în cadrul cărora uneori este adoptată poziția teoretică care afirmă că
emoția și cogniția reprezintă funcții neuronale distincte, fac ca afirmația lui Gerson
să fie cu atât mai surprinzătoare. Unii autori vor aduce argumente pentru
susținerea ideii că nicio cunoaștere nu se realizează „în totalitate la rece" sau în

Shakespeare, Hamlet (trad. de Dan A. Lăzărescu), București, Pandora-M, 2009, p. 127. (N.red.)

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

180 lipsa emoțiilor, întrucât constructele mentale presupun întotdeauna un grad de
implicare emoțională.
Voi adopta perspectiva conform căreia, chiar dacă emoțiile implică întot­
deauna cogniții — altfel spus, o semnificație personală de un anume tip —,
cognițiile pot fi relativ lipsite de încărcătură emoțională, atunci când există o
implicare personală minimă sau când interesele individuale urmărite au o importanță
extrem de redusă; cogniția poate, de asemenea, să aibă și o mare încărcătură
emoțională. Așa cum voi sugera în Capitolul 11 (vezi și Lazarus, 1989c), modelul
ideal de sănătate mentală este dat de integrarea armonioasă a celor trei elemente
psihice majore — cogniția, motivația și emoția — iar o lipsă de conectare între
acestea, care în. mod obișnuit e cauzată de mecanismele de apărare ale Eului sau
leziunilor cerebrale, echivalează cu psihopatologia.
Pe lângă faptul că a încercat să adugă argumente în susținerea poziției teoretice
conform căreia producerea unei emoții necesită existența unui scop de realizat
(vezi Capitolul 3), iar judecățile afective au în mod necesar un caracter personal
și presupun o implicare individuală, Solomon (1980, pp. 2.74-275) este un
susținător fervent al abordării cognitiviste. Găsesc extrem de relevantă afirmația
sa cu privire la abordările periferice, viscerale, și apreciez inteligența analogiilor
folosite și sarcasmul caustic al autorului:

Emoțiile sunt definite în primul rând de judecățile constitutive, au o structură

determinată de astfel de judecăți, care le conferă un caracter particular (furie, iubire,
invidie etc.), stabilind un raport „formal" cu alte credințe, judecăți și cunoștințe
referitoare Ia lume tot prin intermediul judecăților. După cum se pare, nicio teorie
alternativă nu a reușit să facă nici cel mai mic progres în explicarea, aspectelor
centrale ale emoției, ca opuse simptomatologiei fiziologice exprimate prin înroșirea
feței sau crampele viscerale. Furia, spre exemplu, ar trebui analizată în termeni
asemănători unui scenariu desfășurat într-o sală de judecată, în care individul
adoptă pe rând rolul de judecător, jurat, avocat al acuzării și, ocazional, pe cel de
executor. Obiectul furiei este acuzatul, iar nelegiuirea înfăptuită de acesta constă
în ofensa adusă, astfel că scenariul de ansamblu, construit de individ se referă la
propria-i judecată prezumțioasă. (Am putea adăuga și faptul că aproape întot­
deauna completul de judecată este o parodie, în care stima de sine are în mod dar
prioritate în fața adevărului.)

A aduce argumente cu privire la accentul pus pe scară largă asupra rolului

factorilor cognitivi în determinarea emoțiilor ar presupune furnizarea unei lungi
liste de citate, însă este evident că o idee nu poate fi susținută doar prin referirea
la autorii competenți care au. scris despre acest aspect. Deși nu împărtășesc în
totalitate ideile sale cu privire la emoții, Sartre (1997, p. 58) a exprimat cel mai
clar și convingător fuziunea dintre aspectele cognitive și cele relaționale în cadrul
emoțiilor:

Este evident, Într-adevăr, că omului căruia îi este frică îi este frică de ceva. Chiar
dacă avem în vedere una dintre acele angoase nedefinite pe care le trăim în

RICHARD S. LAZARUS
r

întuneric, într-un gang sinistru și pustiu etc. tot de anumite aspecte ale nopții, ale 181
lumii ne este frică. Aici, fără îndoială, toți psihologii au notat că emoția este
declanșată de o percepție, de o reprezentare-semnal etc. Se pare însă că după aceea,
pentru dânșii, emoția se îndepărtează de obiect pentru a se asorbi în ea însăși. Nu
trebuie prea multă reflecție ca să înțelegem că, dimpotrivă, revine în fiece clipă la
obiect și că se alimentează de aici. Se descrie fuga în cazul fricii, de exemplu, ca și
cum fuga nu ar fi mai presus de toate o fugă din fața unui anumit obiect, ca și cum
obiectul de care se fuge nu ar rămâne mereu prezent în fuga însăși, ca temă a sa,
ca rațiune a sa de a fi, acel din fața căruia se fuge. Și cum să vorbim de furie, caz în
care lovim, înjurăm, amenințăm, fără a menționa persoana care reprezintă unitatea
de măsură obiectivă a acestor insulte, a acestor amenințări și lovituri? într-un
cuvânt, subiectul emoționat și obiectul emoționant sunt unite într-o sinteză
indisolubilă. Emoția este un anumit mod de a sesiza lumea.

Raționamentul din afirmația lui Sartre, pe care îl consider impecabil, mă

determină să privesc evaluarea nu doar ca pe un proces cauzator al emoției, ci ca
fiind o caracteristică defenitorie a răspunsului emoțional în sine. După cum
argumenta Sartre, daca agentul care îi induce individului starea de teamă sau pe
care acesta îl consideră ca sursă a unei ofense personale încetează să mai fie văzut
ca amenințător sau nociv, emoția trezită de acesta va dispărea pur și simplu; când
o astfel de evaluare este respinsă de către individ, emoția produsă de aceasta nu
mai există.
Cu toate că adoptarea unei astfel de perspective ridică unele dificultăți legate
de separarea cauzei și a efectului în sensul tradițional aristotelic, consider totuși
că aceasta constituie singura poziție rezonabilă posibilă, în condițiile în care
teoreticienii, printre care mă număr și eu, afirmă că emoția este întotdeauna un
răspuns determinat de semnificația generată. Mai mult, dacă adoptăm raționa­
mentul determinismului reciproc (Bandura, 1978) și recunoaștem faptul că, în
realitate, cauzele se suprapun efectelor, fiind separabile doar din punct de vedere
temporal sau pe considerente analitice, nu ar trebui ca abordarea cauzală a
activității cognitive la nivelul reacției emoționale propriu-zise să constituie o
problemă. Cu toate acestea, nu înseamnă că emoția ar fi echivalentă cu cogniția,
întrucât alte procese cum sunt motivația, impulsurile de a acționa și modificările
fiziologice sunt deopotrivă implicate în nașterea unei emoții (vezi Capitolul 5,
pentru o analiză mai detaliată a acestui aspect).
Din moment ce discut importanța cogniției și a semnificației, voi menționa că
experiența omenirii atestă faptul că indivizii sunt creaturi dătătoare de sens,
pentru care o condiție esențială o reprezintă relaționarea cu semenii și lumea.
Această idee se înrudește întru câtva, fără a coincide în totalitate, cu sfera mai
restrânsă a analizei semnificațiilor, implicată în conceptul de evaluare. Aducerea
în discuție a acestui aspect are rolul de a sublinia caracterul important și continuu
pe care îl are căutarea semnificațiilor în cadrul existenței umane, atât în sens
general ca definire a propriei existențe, cât și în sens restrâns ca evaluare a
importanței unei experiențe de viață particulare pentru starea de bine.
: VA
Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție
182 Oricum, unii indivizi sunt mai meditativi și obișnuiesc să își pună întrebări,
în timp ce alții sunt mai puțin înclinați să facă acest lucru, iar dispoziția meditativă
și întrebările puse sieși în mod conștient se vor manifesta probabil în anumite
perioade din existența unui individ, dar nu și în altele; cu toate acestea, atribuirea
de sensuri personale este importantă pentru orice individ. Nevoia de înțelegere
a „sensului vieții", în ciuda caracterului vag al conceptului, a constituit probabil
unul din factorii care au motivat interesul omenirii pentru științe ca istoria,
arheologia și antropologia. Având în vedere că la nivelul tuturor culturilor se
manifestă tendința de generare a unor credințe cu privire la sensul vieții și la
ideea de Dumnezeu sau alte divinități, este probabil ca lipsa unor astfel de
semnificații (sensuri) să constituie o sursă principală a senzației de amenințare și
a angoasei existențiale.
Această idee este promovată de numeroși autori, printre care și Frankl (2009),
a cărui abordare asupra psihopatologiei se bazează în mare parte pe căutarea
sensului. Poate că ar fi deopotrivă util să gândim amenințările și lezările
particulare ca fiind organizate în jurul unor teme existențiale mai generale, chiar
dacă acestea nu sunt conștientizate întotdeauna de către indivizi. Ca un argument
suplimentar în susținerea ideii enunțate, teama asociată cu dezorganizarea
psihologică și moartea a fost considerată din cele mai vechi timpuri ca principala
forță emoțională și ideologică manifestată la nivelul existenței umane. Becker
(1973) considera că toate produsele creativității umane și instituțiile sociale
reprezintă soluții adaptative motivate de caracterul ineluctabil al morții — altfel
spus, o negare indirectă a realității morții. Sistemele de valori, mitologiile,
credințele cu privire la viața de după moarte și căutarea general umană a ordinii
ca opusă haosului pot fi înțelese ca niște garanții împotriva pericolului existențial
pe care îl generează starea de haos și de neființă sau lipsa de sens (vezi și Florian
& Snowden, 1989, pentru datele statistice și analiza cu privire la valorile existente
în cadrul unor grupuri etnice diferite și la modul în care membrii acestora inter­
pretează moartea).
în autobiografia intitulată Timebends, Arthur Miller vorbește despre experiența
căutării sensului existențial, care este minată constant de îndoielile personale ori,
mai bine zis, de iluzii. în discuția cu privire la negare și iluzie (Lazarus, 1983)
subliniam faptul că una dintre ideile primordiale reluate de-a lungul timpului în
scrierile literare și dramatice este că viața ar fi intolerabilă în absența iluziilor, iar
diferențele dintre negare și iluzie sunt adesea subtile și dificil de abordat exclusiv
prin prisma psihopatologiei. Indivizii depun permanent eforturi în vederea
perpetuării diferitelor mituri cu privire la existență, semeni și societatea în care
trăiesc. Referindu-se la piesa The Price“, Miller descrie în cele ce urmează (p. 542)
povestea a doi frați care se reîntâlnesc după o perioadă lungă de înstrăinare,
pentru a împărți moștenirea rămasă după decesul tatălui:

Cu toate că mi-aș fi dorit, nu am putut schimba ceea ce piesa și viața par să îmi
transmită: faptul că suntem condamnați la perpetuarea propriilor iluzii, întrucât

„Meandrele timpului". (N.t.)

„Prețul". (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
 adevărul este prea dificil de confruntat. Finalul piesei îl înfățișează pe fostul 183
negustor de mobilă Gregory Solomon, acum în vârstă de 89 de ani, ca moștenitor
unic al averii familiei, pe care o obținuse cumpărând toate posesiunile de la ceilalți
frați; el descoperă un vechi disc de vinii cu muzică și hohote de râs și, în timp ce îl
ascultă, izbucnește într-un râs incontrolabil, nostalgic, brutal, pe măsură ce începe
să accepte, și nu să nege, deformările înșelătoare ale timpului.

Evaluarea
Lucrările pe care le-am elaborat anterior cu privire la evaluare puneau accent
mai curând pe stresul psihologic, decât pe emoție. Redefinirea conceptului de
evaluare în raport cu emoțiile a presupus un demers de rafinare conceptuală, în
special în vederea ajustării acestuia la multitudinea de emoții specifice și la
evaluările cognitive prin care acestea pot fi individualizate. Voi examina pe scurt
această tranziție către o teorie a emoțiilor, în scopul evidențierii acelor aspecte
care diferă în cazul evaluării din procesul emoțional de evaluarea implicată în
stresul psihologic, unde există doar trei aspecte: prejudiciul sau pierderea,
existența unui pericol sau a unei provocări sau, în unele abordări, activare mai
crescută sau mai slabă.

Evaluarea și stresul psihologic

împreună cu colegii mei, am scris despre existența a două tipuri fundamentale
de evaluări — primară și secundară — pentru face a diferența între sursele de
cunoaștere distincte și cele complementare, de care depinde evaluarea semnifi­
cației personale a unei interacțiuni (vezi, spre exemplu, Lazarus, 1966, 1981a;
Lazarus & Folkman, 1984,1987; Lazarus & Launier, 1978).
Evaluarea primară are în vedere dacă apariția unui eveniment este relevantă
pentru individ din punctul de vedere al stării sale de bine. Doar atunci când
individul urmărește în cadrul experienței realizarea unui anumit interes — să
spunem, a unui scop pe termen scurt sau lung, cum ar fi apropierea socială sau
starea de bine a cuiva apropiat — va exista un răspuns emoțional la stresul
produs de experiență. în urma recentelor modificări conceptuale, evaluarea
primară a fost extinsă din punctul de vedere al sferei de cuprindere, pentru a
include trei componente: relevanța situației pentru scopuri, congruența sau incongru­
ența situației în raport cu scopurile și forma de implicare a eului. Voi spune mai multe
despre aceste componente ulterior.
Evaluarea secundară se referă la strategiile adaptative existente — mai precis,
dacă anumite acțiuni determinate ar putea preveni producerea prejudiciului,
ameliorarea acestuia, sau ar putea genera un prejudiciu ori un beneficiu supli­
mentar. Aspectul fundamental care face obiectul evaluării este: „Ce anume, la
drept vorbind, pot face în cadrul acestei experiențe și cum vor afecta acțiunile
mele cursul evenimentelor și propria stare de bine?" (vezi Janis & Mann, 1977,
pentru o analiză similară). Pentru a putea face o diferențiere a emoțiilor specifice,

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

184 sunt necesare trei componente ale evaluării secundare — și anume, învinuirea
sau aprecierea cuiva, potențialul adaptativ și expectațiile față de viitor. Voi reveni la
acestea ulterior.
întrucât toate experiențele cu mediul se află în continuă schimbare și
generează răspunsuri de tip feedback cu privire la starea psihologică individuală,
evaluările primare și cele secundare se vor modifica constant, ceea ce face ca și
emoțiile să fie supuse unor transformări permanente. Feedback-ul privitor de la
mediu sau rezultat în urma, acțiunilor și reacțiilor individuale oferă noi informații
care trebuie evaluate. Am. denumit reevaluare acest proces de evaluare ulterioară
(Lazarus, 1966). Ea se distinge de evaluarea propriu-zisă doar prin faptul că are
loc la un moment posterior, astfel că în esență nu diferă de celelalte tipuri de
evaluări, exceptând faptul că se bazează pe o evaluare precedentă și este generată
de procesele adaptative centrate pe emoție sau cogniție. Ca și mecanismele de
apărare, procesele adaptative reprezintă evaluări construite la nivel mental, cu
scopul de a gestiona distresul emoțional sau pentru protejarea identității eului
(vezi Capitolul 3). Termenul de reevaluare sugerează caracterul continuu al esti­
mărilor pe care individul le face asupra tranzacțiilor sale cu mediul, punând în
evidență faptul că ele sunt influențate de feedback-urile primite.

Funcția adaptativă a evaluării. Teoriile clasice asupra percepției și abordările

moderne ale cogniției definesc obiectul de studiu al științei cognitiviste ca fiind
în principal modul în care informațiile din mediu sunt receptate, înregistrate,
codificate, transformate, stocate și rememorate pentru a putea fi utilizate ulterior
în procesul, decizional. Cadrul de analiză este preponderent unul al veridicității,
în sensul că pune accent pe modul în care se potrivesc cunoașterile și acțiunile
individuale la informațiile lumii obiective; caracterul normativ al abordării din
științele cognitive este dat de faptul că vizează mai curând modul general în care
indivizii gestionează propriile relații cu mediul și mai puțin aspectele particulare
ale acestor relații; de asemenea, această perspectivă se vrea mai degrabă „rece"
decât „fierbinte", în sensul că dovedește un interes scăzut cu privire la emoții,
credințele individuale, motivele și factorii socioculturali care influențează acti­
vitatea cognitivă (vezi, spre exemplu, Norman, 1980, pentru criticarea din.
perspectivă cognitivistă a acestui aspect). Psihologia cognitivă (cu anumite
excepții, printre care se numără Frese & Sabini, 1985; Kahneman, Slovic & Tversky,
1982; și Neisser, 1967) nu a reușit până în prezent asimilarea unei perspective
alternative, cunoscută în trecut sub denumirea de mișcarea „New Look" (noua
viziune) manifestată în anii '40 și '50, în cadrul căreia se punea accent pe lipsa
veridicității, susținând că activitatea cognitivă putea constitui un indiciu, sau un
efect al psihopatologiei, pe selectivitate, cu alte cuvinte, pe diferențele individuale
privind selecția și prelucrarea informațiilor externe în funcție de o serie de factori
subiectivi, cum sunt motivația, atenția selectivă și apărările Eului, ce îi conferă
cogniției dimensiunea sa „fierbinte".
O problemă care trebuie soluționată se referă la întrebarea în ce mod și cât de
mult influențează trăsăturile obiective ale mediului, respectiv factorii de personalitate,
procesul de evaluare. Dacă accentul se pune pe selectivitate și adoptarea unei

RICHARD S. LAZARUS
perspective pur fenomenologice conform căreia semnificația generată depinde 185
de diferențele individuale, atunci rolul mediului obiectiv prezintă o importanță
redusă. Alternativ, dacă se pornește de la premisa veridicității, se consideră că
semnificația depinde în întregime de informațiile privind caracteristicile mediului,
pe care individul trebuie să le obțină în vederea unei înțelegeri adecvate a lumii
și a vieții. Perspectiva exogenă și cea endogenă descrise de Gergen (1985) și
discutate în Capitolul 1 sunt în concordanță cu acest punct de vedere, la fel cum
este și analiza lui Tomkins (1965) cu privire la acestea, aplicată în cazul polarizării
ideologice existente în știință, literatură și artă.
Astfel de poziții au un caracter extrem, iar adevărul științific se situează
undeva la mijloc. Nu am fi putut evolua ca specie sau din punct de vedere
individual dacă propriile cunoașteri și evaluări nu ar fi fost în concordanță cu
realitățile mediului; pe de altă parte, indivizii caută permanent să își realizeze
interesele personale, sociale și pe cele care țin de specie. Am putea adăuga că o
caracteristică umană se referă la capacitatea indivizilor de a privi cu optimism
viitorul, în ciuda realităților sumbre, de a-și menține propriile iluzii și de a
continua să spere chiar și atunci când există puține motive de speranță, de a păstra
un moral pozitiv și de a nu se da bătuți, toate acestea constituind strategii de
supraviețuire care îi ajută să se mobilizeze și să continue să depună eforturi
adaptative (vezi discuția lui Andrews, 1989a, cu privire la perspectivele roman­
tice, ironice, tragice și comice asupra realității; vezi, de asemenea, Breznitz, 1983;
Goleman, 1985; Lazarus, Kanner & Folkman, 1980; și Taylor, 1989; Taylor &
Brown, 1988, cu privire la iluziile pozitive și la autoamăgire).
A integra aceste două perspective aparent contradictorii necesită în ultimă
instanță explicarea regulilor pe care se bazează conexiunile stabilite între eva­
luările subiective, factorii mediului obiectiv și scopurile urmărite la nivel indivi­
dual. Consider că cea mai bună generalizare a acestei corelații ar fi că indivizii
sănătoși reușesc de regulă să perceapă și să înțeleagă, într-un grad mai mic sau
mai mare și cu o remarcabilă obiectivitate, lumea în care trăiesc — aceștia au o
bună capacitate de testare a realității — , să reducă distresul și să mențină o
atitudine pozitivă în fața vieții. Pornind de la capacitatea de testare a realității
enunțată anterior, Paterson și Neufeld (1987) au evidențiat trei factori situaționali
obiectivi care stau la baza evaluării unui pericol: intensitatea sau anticiparea
producerii unui eveniment amenințător, iminența acestuia și probabilitatea de
apariție. Opinia autorilor care consideră că lumea obiectivă este adesea genera­
toare de stres nu are sens decât atunci când valorile coeficientului de corelație
dintre factorii de mediu și evaluările semnificației individuale a acestora sunt
considerabil peste cele medii. (Pentru un studiu de cercetare asupra acestui aspect,
în contextul corespondențelor stabilite între percepția și realitatea socială, vezi
Jussim, 1991.)
Cu toate acestea, din pricina caracterului extrem de complex al mediului și
din cauza numărului mare de informații externe care nu pot fi procesate în
totalitate, la care se adaugă faptul că acestea prezintă adesea un caracter ambiguu,
indivizii vor recepționa și procesa informațiile provenite din mediu doar selectiv,
în moduri determinate întru câtva de ierarhiile scopurilor și de credințele

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

186 individuale cu privire la sine și lume. Nu există o singură realitate universal
valabilă, ci mai multe, astfel că nu trebuie să ne lăsăm tentați de ideea că factorii
de personalitate acționează în mod necesar în sensul distorsionării realității. Mai
curând, una dintre ipotezele alternative afirmă că factorii de personalitate deter­
mină care dintre aceste realități prezintă relevanță la nivel individual; prin urmare,
desigur că un măr este un aliment, însă acesta poate deveni și o armă atunci când
este aruncat cu suficientă forță, sau poate fi o jucărie în mâinile unui jongler.
Acest tip de selectivitate este ilustrat de Arthur Miller, în Timebends (p. 252):

Arabii îi numeau pe Cruciați „blestemății" — la fel cum o făceau și evreii din

Europa medievală, care au fost adesea masacrați de aceștia în timpul misiunii de
eliberare a Ierusalimului, Orașul lui Dumnezeu — în timp ce pentru lumea creștină,
Cruciații întruchipau imaginea nobleții absolute, realizarea omului ideal. Care
dintre aceste viziuni corespunde adevărului istoric?

Sarcina de a evalua evenimentele petrecute din perspectiva impactului asupra

stării de bine reprezintă un efort continuu în sensul echilibrării celor două seturi
de forțe — realitățile mediului și interesele personale. Funcția principală a eva­
luării este de a integra aceste două seturi de forțe cât mai eficient posibil, astfel
încât ambele să aibă o importanță egală. La fel ca în teoriile semantice asupra
umorului în care un rol central îl are analiza scenariilor (de ex., Raskin, 1985),
scopurile și credințele individuale constituie un scenariu, iar configurația stimu-
lilor de mediu, un altul; evaluarea, similar punctului culminant al unei anecdote,
reconciliază cele două scenarii. în psihopatologie, unul din seturile de caracte­
ristici, fie realitățile mediului, fie interesele personale, capătă un rol dominant în
defavoarea celuilalt. în cazul sănătății psihice, acestea sunt menținute la un nivel
rezonabil de echilibru.
Legat de acest aspect, Alloy, Albright, Abramson și Dykman (1990) au formu­
lat o ipoteză surprinzătoare, pe baza analizării unor date de cercetare, și anume
că indivizii suferind de depresie sunt cu mult mai realiști comparativ cu cei nor­
mali și optimiști (vezi și Lewinsohn, Mischel, Chaplin & Barton, 1980). Pe aceeași
temă, Alloy ș.a. (1990, p. 82) scriu:

Este posibil ca indivizii depresivi să sufere din cauza disfuncțiilor severe sau a
absenței acelor tendințe naturale către optimism și ușoara deformare a realității.
Simptomele dezadaptative din depresie, cum sunt stima de sine scăzută, starea
afectivă negativă, scăderea perseverenței, capacitatea redusă de gestionare a stresului
și lipsa de speranță, ar putea fi, parțial, consecințele unei deficiențe individuale de
a întreține iluzii benefice. De fapt, există un terapeut care cu mulți ani în urmă a luat
în considerare această ipoteză. Pentru a-1 cita pe Sigmund Freud (1917/2010, p. 198)
în Doliu și melancolie: „Atunci când, aflat în plin proces de autocritică, [depresivul]
se descrie ca fiind un om mărunt, egoist, nesincer, dependent, un om care
întotdeauna a încercat doar să își ascundă slăbiciunile firii, el poate să se fi apropiat
destul de bine de ceea ce știm noi despre autocunoaștere; și ne întrebăm de ce omul
trebuie să ajungă mai întâi bolnav, pentru a fi permeabil la un asemenea adevăr".

RICHARD S. LAZARUS
 O explicație conexă privind rolul diferențelor individuale în evaluarea unor 187
experiențe de viață comune poate fi dată cu ajutorul conceptului de control
personal — mai precis, controlul pe care individul îl deține asupra modului în care
se desfășoară o experiență. Există date de cercetare valide care susțin ipoteza că
indivizii preferă să dețină controlul asupra evenimentelor de viață și a deciziilor
luate în legătură cu acestea (vezi Averill, 1973; Miller, 1980; Rodin, 1980; Weinberg
& Levine, 1980; și Parkes, 1989, pentru o analiză a datelor de cercetare privind
controlul deținut într-un mediu ocupațional; vezi Bryant, 1989, pentru un model
cu patru factori elaborat pentru percepția asupra controlului; vezi și Mirowsky
& Ross, 1990, pentru o analiză comparativă între control și mecanismele defen­
sive). S-a presupus pe scară largă că deținerea controlului echivalează cu starea
de sănătate, în timp ce lipsa acestuia ar echivala cu patologia sau ar fi în mod
sigur o sursă de distres.
Pe de altă parte, ipoteza care susține că asumarea responsabilității individuale
pentru condițiile propriei vieți îndeplinește un rol benefic în menținerea sănătății
și a unui moral ridicat a fost contestată în moduri interesante. Unii cercetători au
sugerat că asumarea responsabilității individuale pentru evenimentele nedorite
ar putea avea un efect nociv și că există posibilitatea unei exacerbări a încrederii
în propriile forțe, exagerare datorată fie sentimentului de vinovăție, fie credințelor
nerealiste — altfel spus, strategiilor defensive de adaptare. Mirowsky și Ross
(1990) argumentează că această confuzie derivă din incapacitatea cercetătorilor
de a recunoaște că majoritatea studiilor întreprinse se axează exclusiv pe senti­
mentul responsabilității (al controlului) față de experiențele cu rezultate defavo­
rabile, fără a ține seama și de cele pozitive. Prin colectarea și analizarea unei
baze extinse de date, autorii au ajuns la concluzia că lipsa controlului cu privire
atât la rezultatele pozitive, cât și la cele negative se asociază cu depresia. Ei scriu
(1990, p. 81):

Conform teoriei referitoare la controlul individual, depresia are o incidență mai

mare în rândul indivizilor fataliști, comparativ cu cei instrumentaliști/pragmatici.
Această ipoteză este susținută de datele de cercetare. Teoria mecanismelor de
apărare afirmă că indivizii care se învinovățesc sunt mai deprimați decât cei care
se protejează prin aceste mecanisme. Datele de cercetare nu susțin această ipoteză.
Ne-am fi așteptat ca cercetările să confirme ambele ipoteze fundamentale, atât pe
cea propusă de teoriile controlului, cât și ipoteza oferită de teoria mecanismelor de
apărare, însă nu a fost așa. între indivizii care apelează la mecanisme defensive, cei
care se învinovățesc și fataliști nu există diferențe semnificative privind simptomele
tipice ale depresiei. Din datele obținute, reise faptul că absența sentimentului de
control asupra rezultatelor favorabile, asupra celor defavorabile sau asupra ambelor
se asociază cu tulburarea depresivă.

Folkman (1984) a realizat o analiză aprofundată asupra conceptului de „capa­

citate de control", aflat în strânsă legătură cu cel de evaluare, arătând faptul că
deși deținerea controlului este adesea evaluată ca fiind bună, există totuși și
numeroase excepții. Dacă, spre exemplu, în lipsa unei informări detaliate care i-ar

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

188 permite evaluarea diferitelor forme de intervenții chirurgicale practicate în
cancerul mamar, o pacientă este nevoită să aleagă între mastectomia radicală care
îi schimbă complet înfățișarea și chistectomie, aceasta se regăsește în situația
dificilă privind asumarea unei responsabilități mult mai mari decât ar fi normal,
cu privire la posibilele urmări negative ale unei astfel de decizii (vezi Capitolul
6). Multe dintre paciente ar prefera ca altcineva să decidă în locul lor, întrucât
deținerea controlului în această situație este ca o sabie cu două tăișuri. O variantă
literară a acestei teme se regăsește într-o povestire a lui Leschak, care descrie o
furtună de vară puternică. Leschak (1989, p. 76) istorisește:

A fost nevoie de un efort conștient și istovitor pentru a-mi aduna gândurile.

M-am forțat să gândesc fatalist. Fie o să cadă un copac peste noi, fie n-o să cadă.
Această axiomă simplă m-a liniștit. îmi confirma faptul că noi nu aveam niciun
control asupra situației. Dacă avea să existe un plop tremurător cu numele noastre
inscripționate pe el, ei bine, c'est la vie.
Am renunțat temporar la a mai fi stăpân pe propria viață și pe propriul destin.
Eram lipsit de orice control; și, prin urmare, eram lipsit și de orice responsabilitate.
Fără nicio responsabilitate, nu există probleme. Nu eram în măsură să calmez
vântul sau să abat copacul în cădere de la traiectoria lui; nu puteam face nimic. Din
moment ce chestiunea nu se afla în mâinile mele, poate că era în ale altcuiva. Acest
mod de a gândi constituie esența rugăciunii smerite. Tot ce puteam face era să am
încredere că nu vom pieri acolo, să am convingerea absolută că n-o să ni se întâmple
tocmai nouă.

Legat de evaluările care se abat de la realitățile externe, în prezent nu se poate

spune cu certitudine cât de bine putem aproxima obiectivitatea realității la care
indivizii reacționează (vezi, de exemplu, Lazarus, 1990b). Singura metodă
sistematică de descriere a realității obiective are la bază consensul general al
indivizilor care trăiesc în acel mediu. Meritul de a furniza o scală utilă de
măsurare a mediului social de la serviciu îi revine lui Repetti (1987), permițând
astfel o evaluare consensuală a acestui mediu, care ulterior poate fi folosită în
compararea evaluării generale cu percepțiile indivizilor cu privire la acest mediu.
Scala lui Repetti este alcătuită din patru factori: un factor global cu itemi ce
conțin afirmații de genul: „Colegii par să fie mândri că fac parte din această
organizație", „Puțini se oferă întotdeauna voluntari", „Cei din conducere tind să
îi trateze de sus pe angajați"; un factor al apropierii emoționale ilustrat de itemul
„Colegii manifestă interes reciproc"; un factor al ajutorării exprimat de itemul „în
ce măsură superiorul ierarhic direct/sau alți colegi au fost dispuși să depună un
efort suplimentar pentru a-ți ușura munca?"; un factor care măsoară satisfacția
profesională, pe baza unor itemi de tipul „Activitatea depusă este cu adevărat
interesantă" și „Activitatea este de regulă foarte interesantă".
în ciuda faptului că acest demers este unul interesant și bine fundamentat,
rămâne totuși incert dacă aspectele cu caracter general luate în calcul în definirea
mediului social prezintă relevanță cu privire la interesele centrale individuale
care ar putea face obiectul cercetărilor noastre. Cu toate acestea, scala poate fi

RICHARD S. LAZARUS
utilizată pentru compararea percepțiilor și a evaluărilor individuale cu cele 189
consensuale, care au un rol normativ. Rezultatele obținute de Repetti sugerează,
de fapt, că deși perceperea aspectelor obiective ale mediului social corelează cu
sănătatea mentală a angajaților, evaluările individuale ale acestora — mai precis,
aprecierile subiective — se află într-o relație de corelație și mai strânsă cu depresia
și anxietatea în rândul angajaților, comparativ cu relația stabilită între acestea din
urmă și percepția consensuală (obiectivă). Voi prezenta scala de măsurare pro­
pusă de Ripetti în Capitolul 11, unde discut aspectele evaluării.
Uneori, evaluarea are un caracter realist, însă alteori nu se întâmplă asta. Un
tip de factor care influențează astfel de evaluări eronate l-ar putea constitui
efectele nocive cauzate de emoții. Există numeroase date de cercetare care atestă
faptul că emoțiile pot perturba procesele de gândire și să conducă individul la
concluzii eronate (vezi Capitolul 10). Pe de altă parte, un alt factor vizează faptul
că indivizii gândesc și acționează aparent irațional, datorită existenței unor
credințe eronate care le servesc drept premise în construirea unor raționamente
ce altminteri ar fi fost perfect logice. De exemplu, Henle (1962,1971) a descoperit
că atunci când la studenții săi apăreau erori ale raționamentelor silogistice, acestea
se datorau unor premise eronate referitoare la propriile valori și credințe nedecla­
rate, astfel că „erorile" produse își aveau o explicație logică. Prin urmare, eva­
luarea eronată a condițiilor „obiective" poate fi rezultatul unor credințe și scopuri
pe care individul uneori nu le recunoaște sau afirmă, fără ca raționamentul să fie
afectat de emoții.
în orice caz, dintre procesele psihice, evaluarea depinde cel mai mult de starea
emoțională individuală, întrucât ea reflectă ceea ce individul înțelege și tratează
ca fiind important. Prin urmare, evaluarea va oferi o imagine mai fidelă cu privire
ia viața emoțională, comparativ cu cea datorată unor variabile mai depărtate, cum
sunt trăsăturile de personalitate și caracterizările făcute mediului obiectiv.
Evaluarea devine un construct teoretic cu atât mai important, atunci când pe baza
amăgirilor individuale sau a tiparelor inadecvate de realizare a scopurilor apare
o incongruență între condițiile reale și constructele la nivel mental ale acestora.
Cu toate că din perspectivă normativă judecățile formulate la nivel individual
sunt mai curând conforme cu realitatea, decât eronate, nicio teorie asupra
emoțiilor nu poate fi considerată completă, atâta timp cât nu face referire la
activitatea cognitivă ca proces mediator între interacțiuni și reacțiile emoționale
produse de acestea, astfel încât să fie integrate cele două seturi de variabile, cele
de mediu și cele care țin de personalitate.

Evaluarea ca proces și ca stil individual. Evaluarea importanței experiențelor

trăite pentru starea de bine nu are un caracter static; odată ce a fost realizată o
evaluare, aceasta nu are în mod necesar și un caracter permanent. Evaluarea ar
trebui să fie mai curând considerată un construct cognitiv provizoriu și modi­
ficabil, care a luat naștere și este schimbat în cadrul tranzacțiilor desfășurate cu
mediul, fiind influențat de factorii bazali externi și interni care determină
schimbări importante sau minore la nivelul evaluării, pe măsura modificării
condițiilor interne și a celor externe. Pornind de la acest aspect, vorbim despre

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

190 evaluare din punct de vedere procesual, lucru într-o oarecare măsură valabil și în
cazul credințelor și al motivațiilor relativ stabile. în viața cotidiană, indivizii fac
eforturi constante pentru a înțelege semnificația evenimentelor produse, pentru
a găsi o explicație care să le protejeze constructele psihologice formate în decursul
vieții, precum și în vederea revizuirii credințelor și scopurilor urmărite, atunci
când acestea se dovedesc inadecvate. în măsura în care schimbarea implică o
extindere a capacităților individuale și a responsabilităților asumate, se vorbește
uneori de „dezvoltare personală".
Deși evaluarea ar trebui studiată din punct de vedere procesual, trebuie să
ținem seama și de faptul că indivizii dezvoltă ceea ce ar putea fi denumit ca stiluri
de evaluare relativ stabile — mai precis, tendințe consecvente conform cărora sunt
evaluate relațiile cu mediul, cu precădere cele din situațiile ambigue, puse fie
într-o lumină pozitivă, fie într-una negativă (vezi Smith, Novacek, Lazarus &
Pope, lucrare nepublicată). Atât filosofii Antichității, cât și teoreticienii moderni
au susținut ideea că indivizii se clasifică în optimiști și pesimiști (cf. Antonovsky,
1979, 1987; Scheier & Carver, 1987; Scheier, Matthews, Owens, Magovern,
Lefebvre, Abbot, & Carver, 1989; și Scheier, Weintraub & Carver, 1986). Stilurile
de evaluare consecvente au făcut până în prezent obiectul unui număr restrâns
de cercetări. Acestea reflectă atât tiparele individuale stabile referitoare la
credințele și la implicarea personală în vederea finalizării scopurilor, cât și tiparele
individualizate de adaptare cognitivă la situațiile de pericol. Voi discuta strategiile
de evaluare care fac obiectul teoriei cognitiv-motivațional-relaționale în Capitolul
11, unde ofer și unele exemple ale metodelor care ar putea fi utilizate în
măsurarea stilurilor de evaluare.
Stilurile stabile de relaționare cu lumea reflectă pe de o parte „viziunea asupra
realității" deținută de individ, pentru a-i cita încă o dată pe Andrews (1989) și pe
predecesorii acestuia, iar pe de altă parte, ele pot fi rezultatul unui efort deliberat,
al experiențelor care produc schimbări individuale, al unei traume sau al
demersului psihoterapeutic, pentru a-1 aminti pe Jung (1933) care postula că latura
subordonată a personalității se va manifesta și va deveni dominantă mai târziu
în decursul vieții. Andrews (1989, p. 814) ilustrează nivelurile multiple care
alcătuiesc structura psihologică individuală printr-un citat din presă referitor la
cazul lui Walter Mondale, care în mod deliberat a ales o schimbare completă a
stilului de campanie pentru alegerile prezidențiale din 1984:

Această schimbare radicală de abordare a fost rezultatul orelor de repetiții

intense, al unei atitudini autocritice și al recomandărilor primite de la consilierii de
imagine... (Este de înțeles faptul că cei care l-au sfătuit pe Mondale au știut foarte
bine ce fac, încrezându-se pe deplin în candidatul lor). „I se datorează lui Walter
Mondale. E doar meritul său..." Sigur că unii membri ai stafului de campanie
minimalizau importanța planificării. Singurul sfat dat candidatului ar fi fost „Fii
tu însuți..." însă întrebarea crucială la care Mondale a fost nevoit să răspundă
înainte de a urca pe scenă a fost ce fel de „sine" ar fi trebuit să le dezvăluie
alegătorilor. Pe de o parte era Fritz cel Bătăios, atât de hotărât în discursul său
electoral, încât vocea sa dobândea un timbru agresiv în timp ce gesticula, iar

RICHARDS. LAZARUS
 mușchii gâtului i se umflau. Apoi, mai exista Fritz cel Prietenos, un bărbat cu o 191
inteligență glumeață, un discurs încrezător și un șarm relaxat.
Citatul începe cu descrierea unei repetiții industrioase a discursului electoral.
Ulterior, probabil din teama de a nu părea un act de manipulare, staful de campanie
al lui Mondale le oferă alegătorilor și alte imagini simultane și deopotrivă
contradictorii ale „sinelui" acestuia: candidatul este prezentat atât ca jucând un rol
important în politică, cât și ca „fiind el însuși". Și ca și cum acest lucru nu ar fi fost
de ajuns, i se va spune electoratului că „El (Mondale) poartă tot meritul!" Cine este
acest „el"? Nu este nici cel care interpretează rolul politic, nici „șinele" pe care este
sfătuit să îl arate așa cum e, ci un alt „metaSine" — nu departe de „vocea
povestitorului" — care a reușit întru câtva să orchestreze întregul proces de alegere
a rolului. La final, reporterul va sublinia ironia existențială ce rezidă în încercarea
de a „fi" pur și simplu tu însuți, atunci când simultan trăiești experiența unei alegeri
între mai multe imagini potențiale ale propriului sine.
Când Mondale a ales să adopte alternativ rolul unui războinic impunător și pe
cel de seducător dominant și fermecător, el a creat deopotrivă o iluzie a realității.
Indiferent pe care dintre cele două identități o adopta, rămânea constantă acea
instanță care își alegea identitățile („vocea povestitorului"). Prin urmare, la nivelul
imaginilor de sine, putem să ne identificăm cu oricare sau cu ansamblul... acestor
stiluri personale sau viziuni asupra lumii, însă din perspectiva sinelui ca proces psihic,
este posibil să ajungem să ne identificăm mai mult cu „povestitorul", fără a deține
în realitate caracteristicile portretizate în scenariile pe care le scriem. Când are loc
această schimbare de perspectivă, ea aduce cu sine și o mai mare libertate personală.

Conceptul de stiluri de evaluare constituie o variantă a diferențierii făcute în

Capitolul 2, cu privire la trăsături și la stările emoționale. Atunci când există un
grad de instabilitate în modul cum individul evaluează propriile tranzacții cu
mediul în diferite momente sau situații, vorbim despre evaluarea ca stare (sau
proces), în sensul că aceasta se modifică în funcție de circumstanțe; pe de altă
parte, dacă evaluările făcute au un caracter stabil, procesul va fi considerat ca
trăsătură sau stil. întrucât, de regulă, evaluările sunt de ambele tipuri, cele două
concepte reflectă același fenomen privit din perspective diferite, una care are în
vedere variația și schimbarea, cealaltă fiind axată pe caracterul constant.

Evaluări situaționale versus evaluări generale. Evaluarea este influențată de

interacțiuni sau contexte specifice; conceptul lui Bandura (1977a, 1982) privind
autoeficacitatea este potrivit acestui context. Pe de altă parte, evaluarea se poate
compune din tipare generale (trăsături cognitive și motivaționale) care transcend
o experiență specifică, însă este posibil ca individul să le considere ca relevante
pentru experiența dată. Explicarea și previzionarea procesului emoțional necesită
o examinare atât a dispozițiilor cognitive cu caracter general, cât și a activității
cognitive situaționale. Iar pentru mai multă claritate privind modul în care acestea
funcționează, este necesar să precizăm că credințele individuale cu caracter
general, ca de pildă speranța sau suspiciunea, încrederea în propria competență

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

192 sau lipsa acesteia ș.a. dau naștere unor emoții intense datorită influenței pe care
o exercită Ia nivelul procesării informațiilor situaționale și al evaluărilor.
Diferențierea, făcută între activitatea cognitivă limitată la un context particular
și cea cu caracter general, aplicabilă mai multor interacțiuni, prezintă o importanță
deosebită. Aceasta din urmă se referă la cunoașterile și credințele durabile pe care
individul le-a dobândit în decursul vieții. Trăsăturile sau stilurile cognitive stabile
transcend caracteristicile specifice ale unei tranzacții (cf. Peterson, Seligman &
Vaillant, 1988), influențând procesarea informațiilor și evaluarea, astfel că
determină tipul și intensitatea emoției trăite.
Un efort cu rol de pionierat în vederea studierii credințelor generale privind
controlul care poate fi exercitat asupra situațiilor a fost realizat de către Rotter
(1966, 1975). Bine-cunoscuta scală propusă de Rotter se bazează pe teoriile
învățării sociale și evaluează dacă locul controlului are o sursă internă sau externă
(în mediu), constituind baza de pornire pentru numeroase cercetări legate de
control, considerat drept variabilă psihologică. De asemenea, scala lui Rotter
a condus la dezvoltarea a numeroase metode de testare a personalității — a stimei
de sine (Rosenberg, 1965), a autocontrolului (Pearlin & Schooler, 1978), a tena­
cității (Kobasa, 1979), a optimismului (Schier & Carver, 1987), a simțului ordinii
(Antonovsky, 1979,1987), a gândirii constructive (Epstein & Meier, 1989), a stilu­
lui de atribuire a semnificațiilor în depresie (Peterson, Semmel, von Baeyer,
Abramson, Metalsky & Seligman, 1982) și a stilului de evaluare (Smith ș.a., lucrare
nepublicată).
O schemă, un sistem de credințe sau un scenariu mental se compune din
cunoașterile generalizate cu privire la un concept sau o experiență. După cum se
exprima Epstein (1980), reprezintă o „teorie personală" care îl influențează pe
individ cu privire la aspectele observate și memorate și la modul în care
interpretează noile experiențe. Janoff-Bulman și Timko (1987) au folosit acest tip
de formulări în analizarea negării ca proces adaptativ, iar Andrews (1989a) a
examinat diferențele existente la nivel individual, în funcție de patru viziuni
generale asupra realității, adică atitudini cu privire la lume — cea romantică,
ironică, tragică și comică — a căror evaluare, după cum sugera autorul, putea să
faciliteze înțelegerea personalității, a experienței subiective și alegerea celei mai
adecvate abordări terapeutice pentru fiecare tip de psihopatologie (cf. Brickman,
Rabinowitz, Karuza, Coates, Cohen & Kidder, 1982; Messer & Winokur, 1980,
1984; și Schafer, 1976).
Ideea generală pe care o propun este că atunci când individul consideră că nu
poate avea încredere în semeni, sau că trebuie să se comporte perfect în orice
situație pentru a fi demn de respectul acestora, procesul emoțional generat va fi
diferit de cel determinat la un individ care nu împărtășește astfel de credințe. O
premisă similară referitoare la rolul credințelor contraproductive în generarea
depresiei și anxietății se regăsește în studiile și metodele terapeutice propuse de
Ellis și Beck, care au fost menționate anterior. Terapia are ca scop modificarea
acestor credințe, în vederea depășirii stărilor emoționale generatoare de distres
și disfuncționalități (vezi Capitolul 11).

RICHARD S. LAZARUS
 Primele cercetări asupra evaluării. Cercetările extensive pe care le-am desfă- 193
șurat în anii '60 în cadrul laboratorului din Berkeley (vezi Lazarus, 1968a; Lazarus,
Averill, & Opton, 1970) au furnizat dovezi în susținerea ipotezei că modul în care
indivizii își construiesc imaginile mentale asupra evenimentelor stresante dintr-un
film de acțiune le influențează reacțiile psihofiziologice produse pe parcursul
vizionării. Una dintre metodele utilizate în cadrul cercetării a constat din alcă­
tuirea unor coloane sonore sau secvențe orientative care le erau prezentate subiec­
ților înaintea vizionării filmului, cu scopul de a încuraja la aceștia fie reacțiile de
negare a aspectelor amenințătoare prezentate, fie detașarea de acestea prin
intelectualizare. Prin contrast cu subiecții care au afișat un control neutru la
secvențele periculoase, la cei care au utilizat negarea și intelectualizarea s-au
înregistrat valori considerabil mai scăzute atât cu privire la intensitatea
distresului, cât și referitoare la puls și la conductibilitatea electrică a pielii, acestea
fiind monitorizate constant în timpul filmului1.
Metoda folosirii secvențelor orientative a fost inspirată de teoria referitoare la
mecanismele de apărare ale Eului, la care ulterior s-au adăugat datele culese pe
bază de interviu de la participanții la experiment care nu fuseseră incluși în etapa
preliminară a coloanelor sonore sau a secvențelor orientative. Se pare că în rândul
acestora, au fost folosite pe scară largă negarea și intelectualizarea, ca strategii
cognitiv-adaptative a căror mobilizare a fost determinată de conținutul anxiogen
al secvențelor. Spre exemplu, subiecții au declarat că secvențele nu i-au deranjat
(negare) sau că filmul a fost interesant și informativ (detașare intelectualizată),
chiar și atunci când la nivel fiziologic prezentau semne marcante ale reacției la
stres. într-unul dintre studii, participanții au fost chiar încurajați să își reducă
nivelul de implicare emoțională din timpul secvențelor stresante sau să îl crească;
cu ajutorul interviurilor, au fost identificate metodele prin care au realizat acest
lucru (Koriat, Melkman, Averill & Lazarus, 1972). O modalitate comună de
intensificare a reacțiilor emoționale a constat în identificarea la nivel subiectiv
cu victimele amenințărilor portretizate în film, în timp ce distanțarea față de
acestea, datorată, spre exemplu, dezumanizării personajelor a avut efectul opus.
Tabelul 4.1. arată procentul în care subiecții au recurs, în cadrul ambelor experi­
mente, la astfel de strategii.
Pe măsură ce studiile au progresat, s-a realizat o trecere graduală a focusării
acestora de la teoriile privind mecanismele de apărare către conceptul mai general
de evaluare și reevaluare cognitivă, utilizate de către indivizi atât în vederea
aprecierii constante a realităților propriei experiențe, cât și ca mod de auto-
protecție în fața pericolului. Raționamentul care a condus la schimbarea aspectelor
teoretice vizate s-a bazat pe constatarea că evaluările nu sunt întotdeauna
determinate de apărările Eului, astfel că am emis ipoteza conform căreia evaluarea
era considerată un proces mult mai profund, iar mecanismul defensiv doar o
expresie a acesteia.
Rolul pe care folosirea coloanelor sonore și a secvențelor orientative l-au avut
în scăderea nivelului de stres al subiecților, atât cel declarat de aceștia în interviuri,
cât și cel rezultat din măsurarea reacțiilor datorate sistemului nervos autonom,
este ilustrat în studiul pe care l-am realizat în colaborare cu Alfert (1964), în care

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

194 TABELUL 4.1. Procentul subiecților care au utilizat o strategie specifică de implicare
sau detașare, respectiv procentul subiecților care au specificat strategia respectivă ca
fiind prima sau principala alegere

Grupul subiecților Grupul subiecților detașați

implicați
% au folosit % au folosit % au folosit % au folosit
strategia strategia ca strategia strategia ca
primă alegere primă alegere)
Strategii de implicare
1. Am încercat să leg scenele 42,5 20,5 28,9 2,6
de o experiență emoțională
similară, trăită anterior sau la
care am asistat.
2. Am încercat să îmi 72,7 49,0 60,5 42,1
imaginez că scena mi se
întâmplă mie.
3. Am încercat să îmi 27,5 5,5 36,8 13,2
imaginez că scena se întâmplă
unui cunoscut.
4. Am încercat să mă gândesc 50,0 11,5 34,2 11,8
și să exagerez consecințele
accidentului.
5. Altceva. 37,5 13,5 31,6 13,6
Specificați___________________
Strategii de detașare
1. Am încercat constant să îmi 57,5 39,0 55,3 28,9
spun că e doar un film, și nu o
situație reală.
2. Am privit filmul concen- 50,0 18,5 55,3 26,3
trându-mă pe aspectele
tehnice folosite la produce­
rea lui.

subiecților li se cerea să vizioneze o înregistrare a unei proceduri chirurgicale

stresante, denumită subincizie. Fără anestezie și utilizând un cuțit din piatră,
bărbații mai vârstnici ai unui trib le făceau unor adolescenți o crestătură adâncă
Ia nivelul penisului și al scrotului, ca parte a unui „rit de trecere" tribal. Filmul
înfățișează o serie de astfel de proceduri, urmate de inserarea unor larve în rană
și de alte activități ceremoniale.
Un avertisment plasat înainte de derularea filmului anunța că procedura pe
care urmau să o vizioneze nu avea să îi pericliteze viața celui inițiat, nu era
dureroasă sau periculoasă, iar adolescentul o aștepta cu nerăbdare ca pe un pas
important către maturizare. în Figura 4.1 sunt comparate curbele și valorile medii
ale conductibilității electrice a pielii, valori înregistrate la subiecții din grupul de
control care au vizionat timp de 17 minute filmul fără ca în prealabil să fie

RICHARD S. LAZARUS
TABELUL 4.1. (continuare) 195

Grupul subiecților Grupul subiecților detașați

implicați
% au folosit % au folosit % au folosit % au folosit
strategia strategia ca strategia strategia ca
primă alegere primă alegere)
3. M-am concentrat pe 10,0 0,0 18,4 5,3
detaliile care au dus la
producerea accidentelor și pe
metodele posibile de
prevenire a acestora.
4. Mi-am spus că, în realitate, 20,0 10,0 7,9 0,0
muncitorii erau responsabili
pentru ceea ce se întâmplase.
5. Am încercat să adopt o 17,5 2,5 34,2 7,9
atitudine ironică cu privire la
ceea ce s-a întâmplat.
6. Mi-am spus că astfel de 0,0 0,0 5,3 0,0
accidente sunt inevitabile.
7. Altceva. 57,5 30,0 28,9 13,2
Specificați___________________

(Sursa: A. Koriat, R. Melkman, J. R. Averill și R. S. Lazarus, „The self-control of emotional

reactions to a stressful film". Journal of Personality, 40. Durham, NC: Duke University Press.
Copyright © 1972 al Duke University Press. Cu acordul pentru republicare).

avertizați, la grupul de subiecți pentru care existaseră secvențe vizuale de negare

administrate înainte de începerea filmului și respectiv la grupul care beneficiase
doar de un comentariu cu rol de negare difuzat în timpul filmului. în mod
evident, afirmațiile cu rol de negare, în legătură cu care s-a presupus că aveau să
schimbe evaluările situațiilor vizionate, datorită furnizării de interpretări asupra
acestui ritual esoteric cu caracter straniu și tulburător, au avut ca efect o reducere
marcantă a nivelului de stres resimțit de subiecți în timpul vizionării filmului.
Datele de cercetare rezultate au arătat cu certitudine influența puternică a
proceselor cognitive în modelarea unei reacții afective, la fel cum în urmă cu un
deceniu, când predomina un alt gen de obiective de cercetare, rezultatele obținute
sublimaseră clar efectul perturbator puternic pe care emoțiile îl pot avea asupra
proceselor cognitive (vezi Erdelyi, 1974; și Lazarus, 1966). Pe scurt, se manifestă
o relație de interdependență între aceste două procese, emoția influențând
cogniția, iar, la rândul său, cogniția influențând emoția (Lazarus, 1982, 1984a,
1991a; Lazarus, Coyne & Folkman, 1982).
Această cercetare a fost urmată de studii experimentale extensive desfășurate
în alte laboratoare, în cadrul cărora evaluarea a fost măsurată în situații care
implicau producerea a diferite forme de stres, ca de exemplu anxietatea în fața

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

196 A doua
Prima operație A treia
operație operație A patra
operație
Introducerea Ceremonia / , .
Introducerea comentariului
instrucțiunilor deprindere/ A cmcea
de negare / operație
' 5 r orientative de
negare
14 - Absența
■ instrucțiunilor
ABSENȚA
o orientative
o 13
S.y Introducerea''-
coțnentariului 1
iä ’S 12 orientativ de COMENTARIUL
negare r DE NEGARE

■u s
C OJ
INSTRUCȚIUNE
10 Instrucțiune ORIENTATIVĂ
45 orientativă de DE NEGARE
9 negare

8
15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70

începutul Timpul măsurat în intervaluri

filmului de 15 secunde

Figura 4.1. Curbele conductibilității electrice a pielii corelate cu secvențele orientative de

negare, comentariile cu rol de negare, respectiv cu absența acestora. (Sursa: R. S. Lazarus
și E. Alfert, „The short-circuiting of threat". Journal of Abnormal and Social Psychology, 69.
Washington, DC: American Psychological Association. Copyright © 1969 al American
Psychological Association. Cu acordul pentru republicare).

agresiunii (Geen, Stonner & Kelley, 1974), cel determinat de șocuri electrice
(Bloom, Houston, Holmes & Burish, 1977; Holmes & Houston, 1974) sau teama
de eșec (Bennett & Holmes, 1975). Neufeld (1975,1976; Dobson & Neufeld, 1979)
a realizat o serie de studii, utilizând metode de detectare a indicatorilor de stres
prin care să diferențieze situațiile în care subiecții aveau astfel de reacții de cele
în care doar pretindeau că le au. Mai mult, Krantz (1983) a desfășurat ulterior o
cercetare a evaluărilor secundare (cu privire la posibilitățile adaptative), în. timpul
unei examinări universitare. O serie de studii, desfășurate de către Breznitz (1984)
atât în condiții experimentale, cât și nonexperimentale, au demonstrat influența
puternică pe care o au evaluările generate de alarme false privind producerea
unui dezastru asupra distresului emoțional și a proceselor adaptative, Breznitz
punând în evidență o parte din factorii care influențează acest tip de evaluări.

RICHARD S. LAZARUS
Tranziția conceptului de „evaluare" de la stres la emoții 197

Deși cercetările inițiale au furnizat numeroase exemple privind influența

evaluării asupra producerii și intensității reacției la stres, acestea nu luau în
considerare și calitatea sau natura emoției rezultate — de exemplu, furie, teamă,
vinovăție sau mândrie. în ciuda acestui fapt, inferența teoretică ulterioară,
conform căreia evaluarea determină calitatea emoției, în mod similar influenței
exercitate de intensitatea reacției la stres, era una corectă, însă trebuia confirmată
de rezultatele unor studii științifice suplimentare.
în ultimii ani, conceptul de evaluare a fost supus unor transformări conside­
rabile, în sensul extinderii sferei de cuprindere a acestuia. în prezent, pot fi
identificate la nivel individual deciziile evaluative care constituie condiția
necesară pentru ca o anumită emoție specifică să fie generată. Acestea au fost
denumite drept componente evaluative și vor fi discutate succint în cele ce urmează.
Cercetările cu privire la factorii cognitivi care determină emoțiile au cunoscut o
extindere rapidă, astfel că le voi cita în subsecțiunea următoare. în Capitolul 10
voi cita o serie de metode recente utilizate în măsurarea evaluărilor. Cu privire
la cercetările care au ca obiect evaluarea și emoțiile, Frijda, Kuipers și ter Schure
(1989, p. 212) au concluzionat că „au produs un număr considerabil de date în
susținerea acestei abordări, demonstrând existența unor relații puternice între
emoții și structurile cognitive implicate în evaluare... în consecință, abordarea
cognitivă a emoțiilor este pe cale să devină o metodă consacrată".

Cunoaștere versus evaluare. Au fost menționate anterior două tipuri distincte

de activități cognitive — și anume, cunoașterea și evaluarea. Cu toate că ambele
prezintă importanță pentru procesul emoțional, rolul deținut de fiecare dintre
acestea este destul de diferit (Lazarus & Smith, 1988).
Cunoașterea trebuie să funcționeze adecvat atât atunci când individul se
confruntă cu un prejudiciu sau pericol, cât și în cazul în care condițiile de mediu
îi sunt favorabile. Atunci când pe seama unor deficiențe individuale la nivelul
procesului de cunoaștere, un prejudiciu sau beneficiu nu poate identificat ca atare,
sau dacă condițiile favorabile acțiunilor individuale și efectele acestora sunt
pierdute din vedere, individul poate avea probleme. în sensul în care este utilizat
conceptul, cunoașterea se referă la înțelegerea subiectivă atât a lumii obiective și
a legilor generale după care aceasta funcționează, cât și a unui context specific.
Cunoștințele cu caracter general sunt formate din ideile și credințele individuale
cu privire la propria persoană și lume (vezi Epstein, 1983; Gilbert, 1991; Ross,
1977), pe când cele contextuale sau situaționale se referă la modul în care indivizii
înțeleg ceea ce se petrece în cadrul unei experiențe particulare. Cele două tipuri
de cunoaștere sunt interdependente, întrucât modul în care înțelegem o experiență
particulară și felul în care acționăm sau reacționăm la aceasta este derivat parțial
atât din experiențele de viață, cât și din cunoașterile generale dobândite prin
utilizarea diferitelor strategii inferențiale și de atribuire (Heider, 1958; Nisbett &
Ross, 1980). Prin urmare, ceea ce cunoaștem în general provine din învățările
succesive în cadrul experiențelor particulare.

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

198 Cunoașterile pot fi uneori exprimate verbal, iar alteori pot avea doar caracter
implicit (cf. Polanyi, 1966) sau chiar inconștient, fie în sensul că individul nu ține
seama de ele sau informațiile nu pot fi accesate, fie conform, accepțiunii freudiene
mai controversate, în sensul în care conștientizarea acestora este împiedicată de
mecanismele de apărare ale Eului. Cunoașterea poate avea atât un caracter
elementar, concret și limitat ca scop, cât și unul complex, abstract și mai general;
ea poate, de asemenea, să fie conformă sau nu cu realitatea. Voi spune mai multe
cu privire la aceste aspecte ulterior, când discut modul cum se ajunge la generarea
unei semnificații, făcând ocazional referire la evaluările inconștiente.
Cel de al doilea tip de activitate cognitivă, evaluarea, se compune din estimări
permanente privind semnificația experiențelor individuale pentru starea de bine,
în absența generării unei semnificații subiective, cunoașterea se produce „la rece",
fără implicare emoțională. Pe de altă parte, atunci când informațiile prezintă
importanță pentru starea de bine, vorbim despre o cunoaștere încărcată de
subiectivism („fierbinte") sau emoțională (Abelson, 1963; Folkman, Schaefer &
Lazarus, 1979). Caracterul personal al cunoașterii și semnificația subiectivă
atribuită sunt exprimate sugestiv de Kreitler și Kreitler (1976, pp. 77-78):

Generarea unei semnificații depinde de două tipuri de întrebări cu rol major:

„Ce înseamnă aceasta?" și „Ce însemnătate are aceasta pentru mine?", adică „în ce
fel mă afectează?", „Are vreo legătură cu mine?", „Ar trebui să îmi pese?", „Sunt
implicat personal?", „Ar trebui să mă implic?", „Este necesar să acționez în vreun
fel?", „Voi acționa sau nu?", „în ce sens îmi afectează sau îmi poate afecta propriile
scopuri, standarde social-comporta.men.tale, credințe despre mine, mediu sau
oricare dintre aspectele mediului?" în mod evident, întrebarea: „Ce însemnătate
are aceasta, pentru, mine?" reprezintă doar o formulare generică, care rezumă toate
variantele de întrebări menționate.

Acest tip de conceptualizare a semnificației personale se apropie foarte mult

de modul în care definesc evaluarea. Cele mai importante probleme teoretice și
de cercetare pe care le ridică analiza semnificațiilor atribuite oricărei experiențe
vizează întrebările la care individul trebuie să găsească soluții — mai precis,
evaluările primare și secundare corespunzătoare fiecărei emoții specifice (vezi
Capitolele 6 și 7, pentru modul în care se aplică aceste concepte în cazul emoțiilor
specifice).
Evaluarea primară — care, așa cum cititorul își va reaminti, stabilește dacă o
interacțiune este importantă la nivel individual și modul în. care aceasta influen­
țează starea de bine — este similară cu răspunsul la întrebarea propusă de Kreitler
și Kreitler, privind modul în care individul este afectat de o anumită situație. A
fost denumită „primară", întrucât furnizează coloratura afectivă a unei inter­
acțiuni; ea se bazează pe importanța evenimentelor la nivel individual, care la
rândul ei depinde de scopurile urmărite și de interesele asociate tranzacțiilor
desfășurate în cadrul unui context particular. O parte dintre aspectele-cheie sunt:
există vreun prejudiciu sau. pericol legat de această experiență sau urmează ca ea
să fie favorabilă? Ce tip de prejudiciu ori beneficiu este implicat?

RICHARD S. LAZARUS
 Evaluarea secundară, care constituie o estimare a opțiunilor individuale și a 199
resurselor adaptative în vederea gestionării situației curente și a celor viitoare,
echivalează la Kreitler și Kreitler cu întrebarea privind necesitatea unei acțiuni
individuale, iar în măsura în care ea este necesară, cu precizarea tipului acesteia.
Având în vedere că evaluarea secundară este necesară pentru o definire completă
a semnificației adaptative a interacțiunii, ea îndeplinește adesea un rol hotărâtor
în determinarea tipului de emoție specifică experimentată de individ. O parte
dintre aspectele-cheie ar putea fi formulate astfel: sunt resursele mele adaptative
adecvate pentru gestionarea situației? Care va fi deznodământul acesteia? Sunt
neajutorat în fața situației respective? Cine sau ce anume ar putea fi blamat sau
lăudat pentru cele întâmplate sau pentru ceea ce urmează să mi se întâmple?
Ce pot face ori ce trebuie să fac și care sunt consecințele acțiunilor mele? Și lista
poate continua.
Dintre numeroasele probleme controversate pe care le ridică rolul cogniției în
cadrul procesului emoțional, cea care a fost cea mai neglijată sau neînțeleasă se
referă la diferența dintre cunoaștere și evaluare, exprimată și de analiza lui
Kreitler și Kreitler și semnalată de mine anterior. Teoreticienii care utilizează
conceptul de evaluare adesea nu sesizează faptul că aceasta nu se referă la
cunoașterile sau credințele abstracte ale indivizilor cu privire la emoții sau la
mersul lucrurilor în lumea reală — mai precis, la atribuirile cauzale pe care le
fac —, ci are în vedere modul în care este apreciată semnificația personală a acestor
cunoașteri și credințe.
Deși cunoașterea se referă la conținuturi cognitive „la rece"*, pe baza cărora
este construită o semnificație individuală (Lazarus & Smith, 1988), nu se poate
vorbi despre o evaluare încărcată de subiectivism (făcută „la cald") decât atunci
când este stabilit modul în care este influențată starea de bine. Simpla cunoaștere
ca atare nu are ca efect direct generarea unei emoții. Este necesar un alt proces
(evaluarea), care presupune aprecierea experienței din punctul de vedere al
existenței unui prejudiciu sau beneficiu, precum și cu privire la influența acesteia
la nivel individual. Kreitler și Kreitler (1976; pp. 16-17; vezi și Bar-Hillel, 1955; și
G. Miller, 1953) au ilustrat faptul că semnificația personală nu poate fi redusă la
o simplă cunoaștere, oferind exemplul

bine-cunoscut al oaspetelui invitat la cină, care nu știe cu certitudine ce fel de desert

va primi, astfel încât speră că va fi tortul său de căpșuni preferat sau piersica Melba
pe care o adoră. în mod normal, teama și anxietatea nu apar doar ca urmare a
existenței unor alternative posibile, ci se datorează implicațiilor pe care acestea le
pot avea pentru individ. Un exemplu evident îl reprezintă situația în care individul
consideră următoarea pereche de alternative: „fie îi va fi servit desertul, fie hoții
vor întrerupe cina festivă". La polul opus, chiar și atunci când informația primită
are un caracter precis, nu înseamnă în mod necesar — în ciuda preciziei și a
adecvării acesteia — că ea va stabiliza sistemul psihic și îi va reduce individului
teama și anxietatea, după cum se poate observa foarte clar la nivel psihologic, atunci

Sau obiective. (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

200 când individului îi este comunicată o informație de tipul: „Mâine vei fi executat".
Exemplul furnizat demonstrează în ce fel conceptele centrale ale teoriei informației,
mai precis numărul de alternative, probabilitatea acestora și posibilitatea de a le
reduce la biți de informație au o relevanță psihologică mult mai redusă comparativ
cu semnificațiile reale ale acestor informații.

Incapacitatea de a aprecia importanța pe care o prezintă semnificațiile

personale și evaluarea au făcut posibil ca cercetările lui Kahneman, Slovic și
Tversky (1982) cu privire la euristică și la efectele judecăților și proceselor
decizionale părtinitoare să devină extrem de influente. Trebuie reafirmat perma­
nent — în opoziție cu accentul pus în cadrul psihologiei cognitive pe aspectele
normative și de veridicitate — că, așa cum subliniam anterior, gândirea, nu are în
mod necesar un caracter obiectiv, mai ales atunci când sunt în joc valori sociale
și individuale importante.
Confuzia existentă în trecut cu privire la cunoaștere și evaluare se regăsește
în teoretizările recente referitoare la rolul activității cognitive în procesul
emoțional, precum și în cercetările empirice asupra acestor aspecte. Ea poate fi
ilustrată prin examinarea unora dintre cele mai cunoscute dimensiuni cognitive,
dintre care o parte reprezintă mai curând exemple de cunoaștere decât evaluări,
iar altele constituie în realitate componente ale reacției emoționale, și nu variabile
anterioare acesteia, în timp ce o altă categorie sunt evaluări, sau cel puțin se
apropie foarte mult de estimările „la cald" privind semnificația experiențelor
pentru starea de bine.
Dimensiunea cognitivă propusă de Scherer (1984a, 1984b) ș.a. (Frijda, 1986;
Frijda, Kuipers & ter Schure, 1989; Manstead & Tetlock, 1989; Smith & Ellsworth,
1985; Tesser, 1990) care măsoară gradul intrinsec de plăcere al unei experiențe
ilustrează cele trei surse de confuzie expuse anterior. Dimensiunea este definită
de Scherer (p. 307) ca „gradul de plăcere sau neplăcere inerentă produsă de un
stimul, fără ca acesta să depindă de relevanța stimulului cu privire la scopurile
organismului din acel moment". Tocmai faptul că această dimensiune cognitivă
este, după cum se exprimă Scherer, „independentă" de scopurile organismului
înseamnă că ar trebui considerată ca o simplă cunoaștere, a cărei semnificație
personală trebuie ulterior evaluată, pentru a putea produce o emoție.
Un bun exemplu de cunoaștere în care evaluarea este necesară pentru a genera
o emoție 3 constituie epuizarea musculară însoțită de durere. După cum. afirmam,
plăcerea și durerea reprezintă stări senzoriale, și nu emoții; acestea îndeplinesc
rolul de factori cauzali ai emoțiilor doar atunci când le este evaluată semnificația,
calitatea emoției rezultate depinzând de natura acestei evaluări. Durerea, muscu­
lară va ii estimată pozitiv de către un atlet, care o consideră ca pe un scop dezira-
bil în vederea îmbunătățirii condiției fizice sau a antrenamentului; pe de altă
parte, ea va fi evaluată negativ de acesta dacă apare în timpul unei competiții,
fiindcă într-un astfel de context durerea și oboseala indică periclitarea șanselor
de obținere a victoriei. Durerea este, de asemenea, evaluată negativ, în măsura în
care semnifică o slăbiciune sau o afecțiune fizică a individului, iar caracterul
negativ atribuit de acesta va fi judecat în funcție de gravitatea situației pentru

RICHARD S. LAZARUS
funcționarea sau existența individuală. Altfel spus, percepția durerii poate avea 201
o semnificație emoțională pozitivă sau negativă, în funcție de modul în care
individul o evaluează.
Riguros vorbind, caracteristicile calitative ale unei reacții emoționale de tipul
plăcerii sau neplăcerii nu reprezintă dimensiuni ale evaluării, ci ar trebui
considerate ca fiind componente descriptive ale răspunsului. Acestea sunt un
rezultat al evaluării, și nu factorii cauzali ai emoției. Desigur că îi furnizează
individului informațiile necesare unor evaluări ulterioare, după cum se poate
aprecia din exemplul anterior privind modurile în care atletul poate estima
durerea musculară. însă considerate ca atare, plăcerea și neplăcerea nu reprezintă
evaluări. Există o listă lungă de confuzii care au avut ca sursă acest aspect (de ex.,
Frijda & Philipszoon, 1963; Osgood, 1966; J. Russell, 1980; Scholsberg, 1952;
analizat de Smith & Ellsworth, 1985).
Prin sublinierea diferențelor existente între cunoaștere și evaluare, nu doresc
să sugerez că cele două procese cognitive se desfășoară secvențial într-un mod
predefinit (așa cum descrie Scherer, 1984a, 1984b, când propune conceptul de
„indici de control ai evaluării stimulului"). Este mai util să tratăm cunoașterea și
evaluarea ca fiind rezultatele simultane, însă diferite, ale unuia și același proces,
astfel că deși acestea sunt dificil de separat temporal, pot fi totuși diferențiate la
nivel calitativ. Am. făcut o remarcă similară cu privire la evaluarea primară și cea
secundară, între care se stabilește, de asemenea, o relație de interdependență
funcțională în cadrul procesului emoțional, astfel încât pot să apară simultan sau
se pot produce în ordine inversă, fără a urma în mod necesar o succesiune
temporală predeterminată (Lazarus, 1966).
Marea majoritate a dimensiunilor cognitive studiate în prezent de către
cercetătorii interesați de procesul emoțional se referă la atribuirile cauzale, care
sunt mai curând forme de cunoaștere, și nu evaluări. Dimensiunile acestor
atribuiri, explorate de Weiner (1985) ș.a. — ca, de exemplu, sursele cauzale,
stabilitatea, gradul de control, intenționalitatea și generalitatea acestora, precum
și dimensiunile lor analoage de la nivelul cognitiv, cum sunt activitatea cu rol
cauzal (Roseman, 1984; Scherer, 1984a, 1984b), locusul responsabilității (Smith &
Ellsworth, 1985), motivele probabile ale agentului cauzal (Scherer, 1984a),
corectitudinea sau legitimitatea percepută (Roseman, 1984; Scherer, 1984a, 1984b;
Smith & Ellsworth, 1985) și „locul controlului" (Manstead & Tetlock, 1989;
Smith & Ellsworth, 1985) — constituie exemple de cunoaștere care nu este și
evaluare. Aspectul-cheie se referă la faptul că astfel de atribuiri sau forme de
cunoaștere nu au același efect pentru starea de bine în cazul unor indivizi diferiți
sau în circumstanțe diferite, astfel că tocmai aceste efecte posibile prezintă rele­
vanță emoțională. în vederea anticipării emoțiilor rezultate, este necesară
specificarea acestor efecte pentru starea de bine, în cazul fiecărui individ particu­
lar sau grup, într-un cadru determinat.
Citatul anterior din Kreitler și Kreitler cu privire la certitudine sau incertitudine
ilustrează suplimentar observația mea. îl invit pe cititor să revadă citatul de mai
sus. Incertitudinea nu constituie o dimensiune a evaluării, în ciuda faptului că
adesea este considerată astfel (cf. Smith & Ellsworth, 1985; Roseman, 1984)

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

202 întrucât furnizează doar baza factuală pentru elaborarea unei semnificații
personale, nu și semnificația în sine. Acest aspect devine cu atât mai evident
atunci când se admite că incertitudinea intensifică uneori caracterul amenințător
al unei situații, în timp ce alteori poate avea un efect liniștitor, deoarece lasă loc
pentru speranță. Diferențele existente sunt date exclusiv de modul în care incerti­
tudinea este evaluată la nivel individual.
Un alt exemplu interesant se referă la sursele (locusul) cauzalității, care prezintă
o importanță evidentă în legătură cu tipul emoției generate, însă nu influențează
evaluarea și semnificația personală. Câteva studii (de ex., Ellsworth & Smith,
1988a; Weiner, Graham & Chandler, 1982) arată că atunci când prejudiciul suferit
este atribuit unui alt individ, există o probabilitate mai mare de apariție a furiei,
comparativ cu producerea vinovăției, cea de pe urmă fiind mai frecventă atunci
când individul atribuie cauza propriei persoane. Cu toate acestea, precizarea
sursei cauzalității nu poate explica pe deplin generarea furiei sau vinovăției —
fiind necesară o evaluare a răspunderii deținute pentru producerea evenimen­
tului. Chiar dacă cele două emoții prezintă unele similitudini cu privire la sursa
cauzală, ele constituie două concepte complet diferite, după cum observau recent
McGraw (1987) și Shaver (1985). Voi prezenta pe scurt observațiile acestora.
La adulți, cunoștințele sau deducțiile privind intenționalitatea, legitimitatea
și capacitatea de control se combină cu sursele de cauzalitate în moduri complexe,
care ulterior influențează alegerea între autoînvinuire sau învinuirea celuilalt, de
unde se va naște și vinovăția sau furia. De exemplu, în condițiile producerii unei
lezări, indivizii vor fi considerați mai puțin responsabili pentru propriile acțiuni,
atunci când acestea sunt interpretate ca fiind pur și simplu neintenționate, juste
sau inevitabile (Pastore, 1952; Shaver, 1985; Weiner, Amirkhan, Folkes, & Verette,
1987). Deși cuvintele pot fi utilizate cu. o multitudine de sensuri, blamarea implică
cel mai adesea resentimente, astfel că ea constituie mai curând o evaluare, decât
o constatare cognitivă făcută la rece cu privire la cine este responsabil pentru
rezultatul produs. O argumentație similară poate fi făcută referitor la recunoaș­
terea meritului, care deține un rol crucial în generarea emoțiilor pozitive de tipul
mândriei. Nerecunoașterea acestui aspect ar înseamnă perpetuarea confuziei
existente cu privire la cunoaștere și evaluare.
Din acest considerent, după cum se poate vedea în continuare și ulterior în
Capitolele 6 și 7, am. utilizat termenul de atribuire a responsabilității — mai precis,
a. răspunderii pentru producerea unui prejudiciu sau beneficiu, dar și a credinței
că individul, în realitate, ar fi putut sau nu controla propriile acțiuni.. în cazul în
care controlul pentru producerea unui prejudiciu este atribuit propriei persoane
ori celuilalt, atunci responsabilitatea se transformă în învinovățire; atunci când
controlul se referă la. o acțiune benefică, responsabilitatea îmbracă forma recunoaș­
terii meritului2. Altfel spus, acesta reprezintă un exemplu în care o evaluare „la
cald" cu privire la merit sau vinovăție își are originea în. aprecierea, „la rece" a res­
ponsabilității și controlului (vezi și Termen & Affleck, 1990, pentru o analiză asu­
pra consecințelor adaptative ale vinovăției atribuite sinelui, respectiv celorlalți).
Concluzia care trebuie desprinsă din această analiză se referă la faptul că există
anumite dimensiuni cognitive care constituie veritabile procese de evaluare, dat

RICHARD S. LAZARUS
fiind că acestea se referă în mod direct la estimări ale stării de bine, comparativ 203
cu cele care vizează cunoștințele și necesită o evaluare suplimentară cu privire la
semnificația personală. Responsabilitatea și conferirea controlului constituie
exemple de cunoașteri sau atribuiri, în timp ce învinovățirea sau recunoașterea
meritului exemplifică tipuri de evaluări autentice, întrucât rezultatele acestora
influențează direct starea de bine; prin urmare, acestea reprezintă în realitate
cogniții „fierbinți". O altă concluzie importantă se referă la faptul că în timp ce
cunoașterea este o variabilă distantă în cadrul procesului emoțional, evaluarea
reprezintă o variabilă proximală (cf. House, 1981; Jessor, 1981).
Raporturile dintre cunoaștere și emoție sunt mult mai puțin intense și varia­
bile, comparativ cu cele existente între evaluare și emoție. Prin urmare, ar trebui
să putem demonstra că între cele din urmă există o relație de dependență
reciprocă mai strânsă, astfel că este necesară o comparare a acestora cu cele dintâi,
în vederea anticipării diferențelor individuale cu privire la reacțiile emoționale.
Voi sublinia, spre exemplu, faptul că Weiner (1985) a confirmat că relațiile dintre
atribuire și evaluare (adică, relațiile dintre cunoaștere și emoție) nu sunt nici­
decum invariante, ceea ce sugerează că este necesar un alt proces, ca de pildă
evaluarea (vezi și Weiner & Graham, 1989, pentru aplicarea analizelor atribuirilor,
la emoții ca mândria, recunoștința, vinovăția, furia și compasiunea). Weiner scrie
(1985, p. 564):

O oarecare precauție... este necesară. Dată fiind o atribuire cauzală particulară,

aceasta nu înseamnă că emoția asociată se va produce în mod necesar... Prin
urmare, punctul de vedere adoptat enunță că relațiile dintre atribuiri și stările
afective nu sunt invariante, ci au un caracter cât se poate de variat în cadrul culturii
noastre și, probabil, deopotrivă în multe alte culturi.

Teoreticienii interesați de fenomenul atribuirii pot într-o oarecare măsură

explica și previziona probabilitatea de producere a emoțiilor, pe baza valorilor
individuale comune sau prevalente referitoare la variabile cum sunt sursa
(locusul) cauzalității, însă ceea ce încă lipsește în prezent sunt cercetările cu privire
la variațiile interculturale și diferențele individuale privind modurile în care
atribuirile cauzale sunt evaluate. Spre exemplu, efectul subiectiv pe care îl poate
produce un eșec școlar pe care individul îl atribuie unui efort personal insuficient
sau lipsei de competență pare să difere destul de mult la studenții occidentali,
comparativ cu cei de origine asiatică, astfel că determină diferențe la nivelul
reacțiilor emoționale. Se pare că studenții occidentali sunt mai anxioși cu privire
la efectele propriei lipse de competență, pe când cei asiatici pun un accent mai
mare pe insuficiența efortului depus3. La occidentali, absența efortului individual
este folosită drept scuză pentru eșecul înregistrat. în mod similar, chiar dacă
numeroși indivizi aparținând aceleiași societăți pot interpreta în mod similar lipsa
competențelor și a efortului necesar, se înregistrează fără îndoială diferențe
individuale semnificative în cadrul aceleiași societăți. în societățile pluraliste, cum
este cea americană, astfel de diferențe sunt cu atât mai accentuate. De asemenea,
semnificațiile atribuite se pot modifica la același individ, în decursul vieții. Pentru

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

204 a înțelege cu adevărat și a previziona reacțiile emoționale, sunt de părere că teore­
ticienii și cercetătorii trebuie să pună un accent mai mare pe evaluări (variabile
proximale), comparativ cu accentul pus pe cunoștințe (variabile distante).
Această abordare poate fi ilustrată prin cercetarea realizată de Baumgardner
și Levy (1988), care au analizat modul în care diferențele individuale privind stima
de sine influențează interpretarea competențelor și a efortului personal în raport
cu semnificația lor individuală. Ei au descoperit că atunci când un individ obținea
un rezultat slab la o examinare, persoanele cu un nivel ridicat al stimei de sine
tindeau să îl considere pe acesta ca fiind capabil, în măsura în care efortul depus
a fost unul considerabil, comparativ cu situația în care efortul a fost în mod
intenționat unul limitat; cei cu o stimă de sine scăzută nu făceau această
discriminare privind competența și efortul depus de către individ. Concluzia
desprinsă de cercetători sugerează, similar argumentației oferite anterior, că
diferențele de personalitate individuale pot determina interpretări diverse cu
privire la semnificația competențelor și a efortului, ceea ce determină diferențe
la nivelul evaluării și al reacțiilor emoționale produse.
Un punct de vedere similar exprimă și Wollert (1987, p. 226), care face referire
la înțelegerea depresiei clinice:

Voi argumenta că identificarea conținutului unei atribuiri — de exemplu,

atribuirea eșecului personal factorilor interni — nu este suficientă pentru a ajunge
la o înțelegere deplină a depresiei. Este totodată necesar să cunoaștem ce semnifi­
cație are această atribuire pentru individul care o realizează. îndeplinește aceasta
rolul de factor cauzal al unei autoevaluări critice sau are un rol protector? Semnifică
ea faptul că eforturile centrate pe realizarea scopurilor individuale vor fi abando­
nate sau că este posibil ca acestea să fie intensificate? în măsura în care astfel de
asocieri vor fi specificate cu mai multă claritate, probabil că vor conduce la o mai
bună înțelegere a rolului deținut de atribuiri în dezvoltarea tulburărilor depresive.

Componentele primare și secundare ale evaluării. Putem trece acum la

examinarea celor șase componente, pe baza cărora voi explora în cadrul Capito­
lelor 6 și 7 tipurile de evaluare specifice pentru fiecare emoție în parte. Compo­
nentele au fost alese în raport cu cele două obiective teoretice urmărite. Primul
are în vedere integrarea cercetărilor realizate anterior pe tema stresului psihologic,
cu formulările actuale ale teoriei cognitiv-motivațional-relaționale asupra
emoțiilor (de exemplu, una dintre componentele secundare ale evaluării se referă
la factorii relevanți pentru adaptare). Al doilea obiectiv vizează utilizarea unor
concepte care sunt inspirate sau preluate din numeroasele teorii referitoare la
emoție și evaluare.
Există trei tipuri de componente primare ale evaluării, respectiv trei tipuri
secundare, care prezintă unele similitudini parțiale cu dimensiunile cognitive
propuse de Frijda (1986), Rosernan (1984), Scherer (1984a, 1984b) și Smith și
Ellsworth (1985,1987). Acestea pot fi considerate mai curând drept componente
ale evaluării (Lazarus & Smith, 1988), decât tipuri de cunoaștere. Cele trei

RICHARD S. LAZARUS
componente primare ale evaluării sunt relevanța pentru scopuri, congruența sau 205
incongruența în raport cu scopurile și forma de implicare a eului.
Relevanța pentru scopuri are în vedere gradul de importanță al unei interacțiuni
pentru scopurile personale, adică dacă există sau nu trăsături semnificative ale
interacțiunii din punct de vedere individual sau cu privire la interesele subiective,
în absența relevanței pentru scopuri, nu se poate vorbi despre generarea unei
emoții; atunci când aceasta apare, va fi generată o emoție de un anume tip, în
funcție de rezultatul tranzacției desfășurate cu mediul.
Congruența sau incongruența în raport cu scopurile se referă la gradul în care o
tranzacție este concordantă sau neconcordantă cu interesele individuale — mai
precis, dacă aceasta împiedică sau facilitează realizarea scopurilor personale.
Atunci când le obstrucționează, voi vorbi despre o incongruență în raport cu
scopurile; dacă acestea sunt facilitate, vorbim despre o congruență în raport cu
scopurile. Congruența are ca efect generarea unor emoții pozitive; incongruența
generează emoții negative. Cu toate acestea, producerea unei emoții specifice
depinde adițional de componentele evaluării secundare.
Forma de implicare a eului are în vedere diferitele aspecte ale identității eului
sau ale angajamentelor personale. în Capitolul 3 am enumerat șase astfel de fațete,
printre care: stima de sine și cea socială, valorile morale, Idealurile Eului, intențiile
și convingerile individuale, relațiile cu ceilalți și raportarea la starea lor de bine,
scopurile existențiale, toate acestea alcătuind identitatea eului. După cum vom
vedea în Capitolele 6 și 7, identitatea eului este implicată în orice emoție sau în
majoritatea acestora, însă în moduri diferite date de forma de implicare a eului
specifică respectivei tranzacții. Voi ilustra acest aspect cu câteva exemple. în furie,
este lezată stima de sine sau cea socială; în anxietate, pericolul este de natură
existențială (structurile dătătoare de sens); în vinovăție, se produce o încălcare a
unei norme morale pe care individul se angajase să o respecte; în rușine, acesta
nu reușește să se ridice la propriul Ideal al Eului; în tristețe, are loc o pierdere la
nivelul uneia sau al tuturor celor șase componente ale imaginii de sine; în fericire,
există un sentiment general de securitate și de bine; iar în mândrie — ca tip de
emoție opusă furiei — are loc creșterea stimei de sine și a celei sociale; ș.a.m.d.
Cele trei componente secundare ale evaluării sunt: învinuirea sau recunoașterea
meritului (care pot fi externe — adică, direcționate către altcineva — sau interne —
când se referă la propria persoană), potențialul adaptativ și expectațiile privind
viitorul.
învinuirea sau recunoașterea meritului urmează identificării persoanei respon­
sabile sau vinovate de frustrarea suferită de către individ; dacă acest tip de
cunoaștere este acompaniat de realizarea faptului că acțiunea frustrantă a depins
de capacitatea de control a celui responsabil, atunci acestuia îi va fi atribuită vina
sau meritul ca urmare a propriilor acțiuni.
Potențialul adaptativ se referă la modul în care individul este capabil să
gestioneze provocările interacțiunii sau își poate respecta angajamentele (cf.
Folkman & Lazarus, 1980, 1985; Folkman, Lazarus, Dunkel-Schetter, DeLongis
& Gruen, 1986; Folkman, Lazarus, Gruen & DeLongins, 1986; Folkman & Lazarus,
1990; Lazarus & Folkman, 1987). Voi sublinia faptul că potențialul adaptativ nu

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

206 este echivalent cu adaptarea propriu-zisă, ci reprezintă doar o evaluare făcută de
individ cu privire la acțiunile planificate sau posibil de realizat, astfel încât să
modifice sau să mențină relația avută cu mediul.
Expectațiile referitoare la viitor se referă la schimbările potențiale survenite în
relația cu mediul și influența acestora asupra stării psihice individuale, fie în sens
pozitiv, fie negativ (de ex., obținerea unor rezultate mai mult sau mai puțin
congruente cu scopurile).
Acesta este un moment potrivit pentru a evidenția faptul că noțiunile de
învinuire sau recunoaștere a meritului, respectiv de responsabilitate și de atribuire
a controlului, ilustrează interdependența dintre cunoaștere și evaluare, care se
află la baza generării unei emoții particulare. Responsabilitatea și atribuirea
controlului sunt componente cognitive; învinuirea și recunoașterea meritului
constituie componente ale evaluării. Cunoașterea are adesea un caracter imprecis
în raport cu modul în care îl influențează pe individ, astfel că ea nu va putea
genera o emoție atâta timp cât nu este însoțită de o evaluare ulterioară a efectelor
produse la nivelul stării de bine (vezi și analiza complexă și detaliată a lui Meyer
(1992) cu privire la atribuirea de semnificații și la efectele produse în cazul
învinuirii și a recunoștinței, care demonstrează că atitudinea destinatarului și cea
a observatorului depind de context și de maturitatea cognitivă a celor doi). Simpla
cunoaștere a faptului că am realizat ceva valoros din punct de vedere social va
produce sentimentul mândriei personale doar în măsura în care suntem lăudați
pentru acest lucru. De exemplu, nu ne putem grăbi să ne asumăm un merit, atâta
timp cât acțiunile noastre au avut un caracter accidental. în mod similar, nu îi
vom învinui pe ceilalți pentru frustrările suferite, atâta vreme cât nu suntem
convinși că acțiunile lor au fost intenționate; dacă circumstanțele nu le-au permis
acestora să acționeze altfel, ne vom abține de la a-i învinovăți și de la a resimți
furie la adresa lor, chiar dacă este posibil ca învinuirea să fie pusă pe seama unei
terțe persoane. Vom vedea cum funcționează aceste procese în Capitolele 6 și 7,
cu precădere pentru furie, mândrie și alte emoții specifice.
Trebuie reținut că aceste componente ale evaluării sunt ordonate astfel ca, de
la deciziile cu un caracter foarte general — de exemplu, dacă va fi sau nu generată
o emoție (relevanța pentru scopuri), dacă tipul acesteia va fi pozitiv sau negativ
(congruența sau incongruența în raport cu. scopurile) — să se treacă gradual la o
discriminare mai precisă între o emoție și alta. Pe măsură ce alternativele posibile
se reduc, se poate afirma că un anumit context va face posibilă generarea doar a
unui tip particular de emoție. Acest model al arborelui decizional va fi utilizat în
Capitolele 6 și 7 pentru a identifica tiparele de evaluare pentru fiecare emoție
specifică.
Dat fiind că am susținut (în contradicție cu analiza făcută de Scherer, 1984a,
1984b) că evaluările nu se produc în cadrul unei serii determinate, care ar putea
fi atunci rațiunea folosirii unui model a.1 arborelui decizional, ce ne duce cu
gândul la parcurgerea graduală de către individ a componentelor de evaluare în
ordine descrescătoare, până la atingerea dezideratului specific privind generarea
unei singure emoții? Răspunsul rezidă în faptul că modelul arborelui decizional
îl ajută pe cititor să înțeleagă logica teoretică sau explicativă a evaluării, fără însă

RICHARD S. LAZARUS
a descrie și modul în care se desfășoară acest proces la nivelul experienței 207
concrete. El reprezintă mai curând un instrument didactic, fără a furniza o
descriere a procesului în sine. Nu există, desigur, un model universal care să
descrie modul concret în care sunt luate deciziile cu rol evaluant. Cu toate acestea,
aș dori să fac două precizări legate de acest subiect.
în primul rând, nu este nevoie ca indivizii să parcurgă de fiecare dată întregul
proces de evaluare, atunci când aceștia sunt puși în fața unei noi interacțiuni
adaptative. Dacă învățările din experiențele anterioare le permit indivizilor să
poată anticipa efectele pe care anumiți factori de mediu le au la nivelul stării de
bine, orice indiciu minimal al prezenței unor astfel de factori va activa instantaneu
procesele de evaluare, bazate pe aplicarea cunoștințelor dobândite anterior la
noile evenimente. Multe dintre experiențele de viață constituie reeditări ale unor
dificultăți trecute ce definesc istoria fiecărui individ în parte, reprezentând o parte
integrantă a procesului emoțional (vezi Capitolul 8). în realitate, numeroase
decizii cu rol evaluant au eminamente un caracter prestabilit, fiind necesară doar
prezența unui indiciu din mediul adecvat, care să funcționeze pe post de factor
declanșator. Evaluarea unor astfel de evenimente nu implică o nouă deliberare,
întrucât tiparele de evaluare au fost oarecum stabilite anterior.
în al doilea rând, ierarhiile scopurilor și convingerile tipice îl predispun pe
individ să fie mai receptiv la unele circumstanțe, comparativ cu altele. O astfel
de predispoziție constituie un proces preliminar care accelerează evaluarea și îi
conferă acesteia un caracter selectiv. Acest aspect va fi oricum abordat mai pe
larg în secțiunea următoare, care tratează generarea de semnificații.
în orice caz, cu toate că în Capitolele 6 și 7 voi folosi pentru descrierea evaluării
modelul arborelui decizional, acest proces nu trebuie considerat ca având o
desfășurare secvențială sau graduală, ca fiind o reproducere a componentelor
procesuale într-o anumită ordine prestabilită. Foarte rapid, sau probabil chiar
simultan, indivizii selectează o multitudine de informații referitoare la mediu, la
variabilele individuale și la semnificațiile relaționale ale acestora. Modul în care
acest lucru este realizat la nivel subiectiv rămâne oarecum învăluit în mister, însă
procesul automat de selecție trebuie să fie oarecum similar celui descris anterior,
pentru că, în caz contrar, emoția generată ar avea un caracter dezadaptativ, iar
viața emoțională ar fi cu mult mai haotică.

Cum se ajunge la producerea unei semnificații4

Mărturisesc că discuția cu privire la evaluare și în special faptul că nu am luat
în considerare și exemple particulare ale unor reacții emoționale specifice —
sarcină amânată pentru Partea a IlI-a — îmi dau sentimentul că acestea prezintă
un caracter incomplet. Poate că îngrijorarea mea izvorăște din modul cum am
discutat evaluarea, ținând seama într-o măsură prea mare de noțiunile care
descriu activitatea cognitivă reflexivă și deliberată, specifică adulților. Am afirmat
anterior (cf. Lazarus, 1982, 1984a) că noțiunea de evaluare nu presupune niciun
caracter rațional, deliberat sau conștient implicat în procesele cognitive specifice

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

208 pentru generarea unei emoții. Prin urmare, ar trebui să privim mai îndeaproape
modul cum se ajunge la generarea unei semnificații.
Tema centrală a acestei secțiuni se referă la faptul că există mai mult de o singură
formă de cunoaștere. îi voi cita pe Benner și Wrubel (1989, p. 41) cu privire la ideile
lui Heidegger despre cunoaștere:

Conform lui Heidegger, un individ este o ființă care se înțelege pe sine, adică
el nu vine pe lume cu o imagine predefinită, ci își construiește această imagine în
decursul experiențelor de viață. Heidegger a vansează și ideea că individul posedă
o înțelegere nereflexivă și lipsită de efort cu privire la propriul sine în lume. Tipul
acesta de înțelegere este posibil, întrucât indivizii se află permanent într-un context
semnificativ, ale cărui înțelesuri sunt sesizate nemijlocit. Acest lucru nu înseamnă
că indivizii nu ar fi capabili să gândească reflexiv sau să elaboreze concepte. însă
gândirea abstractă, deliberată nu este singurul mod de a privi lumea. în realitate,
niciun individ nu ar ști cum. să își folosească gândirea abstractă, conceptuală, dacă
nu s-ar raporta la un context semnificativ. însă este ușor de înțeles de ce se poate
crede că întreaga cunoaștere are un caracter reflexiv, atunci când ținem cont de
faptul că ori de câte ori un individ se detașează de o situație, acesta adoptă o poziție
reflexivă. Heidegger a fost preocupat de elucidarea tipului de cunoaștere la care
individul recurge atunci când nu se poziționează în afara unei situații, ci este
implicat în ea. Această idee a fost proeminentă în gândirea lui Heidegger, deoarece
el considera că individul se implică aproape cu întreaga ființă în situațiile de viață
particulare.

Conform analizei lui Heidegger, indivizii înțeleg în mod direct o situație, din
punctul de vedere al semnificației acesteia la nivel personal, ceea ce cred că se
întâmplă în mod frecvent și în. cadrul procesului de evaluare. Ideea coincide cu
afirmațiile lui Baron și Boudreau (1987), care au preluat conceptul de „permisi-
vități"; ea are, de asemenea, o legătură, deși nu putem, vorbi despre o relație de
identitate, cu ceea ce a fost descris ca „inteligență întrupată" (Merleau-Ponty,
1962,1968) și „cunoaștere tacită" (Folanyi, 1966).
Atunci când vorbesc despre inteligența întrupată, nu pot să nu mă gândesc la
propria experiență neobișnuită, dar comună, avută frecvent cu tastatura, compu­
terului. Am învățat cu mulți ani în urmă cum să folosesc tastatura și pot spune
că mă pricep la acest lucru și culeg rapid.. De regulă, ating cu degetele tastele
potrivite în mod automat, ca. orice alt individ care tastează rapid. De curând, la
îndemnul cuiva, am încercat să identific pe baza memorării poziția literelor pe
tastatură, însă a fost un. eșec total. Nici măcar nu am. putut spune pentru majori­
tatea literelor dacă acestea se situau în partea dreaptă sau stângă a tastaturii. Cu
toate acestea, era oarecum ciudat faptul că degetele mele „știau" atât de bine
aceste poziții, astfel că foarte rar greșesc literele chiar și atunci când tastez rapid.
In mod similar, indivizii pot să facă afirmații corecte din punct de vedere
gramatical, fără a putea să precizeze regulile pe care se bazează acestea, sau pot
statua reguli pentru cum să tastezi sau cum să mergi pe bicicletă chiar și atunci
când sunt incapabili să le pună în. practică. Altfel spus, după cum. afirmă Brewin

RICHARD S. LAZARUS
(1989, p. 380), există „o disociere între cunoașterea verbală și realizarea concretă 209
a unei sarcini".
Una din formele în care tema lui Heidegger cu privire la „a-fi-în" situație se
regăsește în prezent la nivelul teoriilor cognitive o constituie poziția teoretică
adoptată pe scară largă a existenței celor două moduri (poate chiar sisteme) dife­
rite de evaluare: unul conștient, deliberat și aflat sub controlul volitional, iar celălalt
automat, inconștient și incontrolabil. Presupun că nu este absolut necesar ca termenii
automat și inconștient să fie folosiți împreună, deși acest lucru apare frecvent în
cadrul discuțiilor. Pe acest considerent, Kihlstrom (1987) a propus drept criterii
pentru modul inconștient de generare a semnificațiilor ca procesul să fie neinten­
ționat, involuntar, lipsit de efort, autonom și în afara percepției conștiente5.
Dacă ținem seama de distincția dintre cele două moduri de generare a sem­
nificațiilor, putem accepta existența simultană a două procese contradictorii —
spre exemplu, afirmația că zborul cu avionul este sigur, dar în același timp poate
fi și foarte periculos. Gândurile pe care indivizii, inclusiv eu, le au în momentul
decolărilor și aterizărilor sunt predeterminate de procesele cognitive automate,
conform cărora astfel de evenimente sunt periculoase; în același timp, la nivel
conștient eu știu că în sens probabilistic avionul este un mijloc sigur de deplasare.
Atunci când în timpul zborului apare o mișcare sau un sunet mai neobișnuit,
devin instantaneu mai vigilent. Cu toate acestea, există o parte importantă din
mine care știe faptul — iar statisticile privind accidentele îl confirmă — că, în
general, sunt mai în siguranță atunci când zbor cu avionul, comparativ cu nume­
roase alte experiențe cotidiene, cum ar fi șofatul, în legătură cu care am iluzia că
le pot controla. Cu privire la acest aspect, Brewin (1989, pp. 381-382) scrie:

Un astfel de sistem ar putea explica atât condiționarea la animale, cât și

caracterul irațional al unor temeri și fobii umane. Este suficient să pornim de la
premisa că în cazul temerilor iraționale, evenimentele rememorate la nivel conștient
de către individ nu corespund cu reprezentările acestora create automat de sistemul
inconștient ca mediator al percepțiilor cauzale. La baza acestui fenomen există mai
multe rațiuni. De exemplu, este posibil ca evenimentul sau evenimentele critice să
se fi produs în copilăria timpurie, în perioada de care individul nu își poate aminti.
Alte evenimente pot fi atât de stresante, încât au fost în mod defensiv excluse din
conștiință. Discrepanțele pot, de asemenea, să apară datorită faptului că reprezen­
tarea inconștientă se bazează teoretic pe întreaga multitudine de informații
senzoriale cu rol de „input", la care se adaugă materialul memorat în legătură cu
evenimentul respectiv, în timp ce reprezentarea conștientă are la bază o cantitate
mult mai redusă de informație, datorită limitărilor privind procesarea acestora...
[Aici Brewin subliniază faptul că încărcătura emoțională sau starea de șoc poate
afecta percepția și memorarea], în plus, presiunile sociale pot să opereze în sensul
influențării interpretărilor conștiente pe care indivizii și le formează cu privire la
propriile experiențe.

La ce anume ne referim atunci când vorbim despre modul automat sau

inconștient de evaluare, în opoziție cu cel deliberat sau conștient? Freud a

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

210 întrebuințat termenii de procese primare, respectiv procese secundare, pentru a
desemna modul de gândire primitiv și încărcat de magie al copiilor, ca opus celui
bazat pe principiul realității și pe procesele Eului, care se dezvoltă mai târziu
datorită maturizării și experiențelor de viață. Principiile raționale guvernează
procesele secundare ale gândirii, în timp ce cele iraționale stau la baza proceselor
primare; din acest motiv, procesele primare au drept caracteristici fragmentarea,
condensarea și caracterul magic — așa cum se întâmplă în vise și în psihoză.
Freud nu a fost singurul teoretician care a gândit în acest mod. Werner (1948,
1956) a făcut o diferențiere, din punctul de vedere al dezvoltării, între procesele
cognitive primitive și cele avansate, utilizate pentru atingerea unui anumit scop
adaptativ. Spre exemplu, un copil poate fi capabil să „știe cât e ceasul"; când
mama îi spune să se trezească la 6:30 a.m., el poate indica ora exactă pe baza unei
operații sofisticate de adunare a numerelor. Atunci când copilul își spune că este
ora 6:30 a.m., el înțelege ce înseamnă o jumătate de oră sau cinci minute, și că
dacă adaugă cele cinci minute la ora de trezire, aceasta devine 6:35. Un alt copil
poate de asemenea să „citească" ora, însă pe baza unor indicii vizuale, fiind în
stare chiar să anunțe când s-a făcut ora 6:30 dimineața. Cu toate acestea, el nu
înțelege ce înseamnă acea informație, sau nu poate folosi operația de adunare a
orelor; el a învățat, pur și simplu, numele orelor semnificative și le poate recu­
noaște pe ceas. în ambele exemple, s-ar putea crede că cei doi copii au ajuns la
același grad de performanță cognitivă, atâta timp cât natura acesteia nu este
examinată mai îndeaproape; însă, din punctul de vedere al procesului de dez­
voltare, în cel de al doilea caz este vorba despre un proces cognitiv primitiv, pe
când în primul exemplu procesul cognitiv este unul avansat.
Piaget (1973) a avut de asemenea un rol de pionierat în delimitarea stadiilor
epigenetice ale dezvoltării cognitive. Ca urmare a funcționării în general a două
tipuri de procese cu rol adaptativ — acomodarea, prin care copilul se familiarizează
treptat cu cerințele lumii fizice, și asimilarea, prin care el transformă această lume
în funcție de propriile nevoi — se vor dezvolta la copil formele gândirii abstracte,
care în etapele finale ale procesului de dezvoltare vor predomina asupra formelor
de gândire concretă ale perioadei timpurii. Formele de gândire abstractă îi permit
individului să se distanțeze cognitiv de ceea ce se întâmplă în „aici-și-acum".
Gândirea de tip realist și simbolic va înlocui acțiunile bazate pe impuls ca răspuns
la stimuli, astfel că îl ajută pe adult să înțeleagă trecutul, prezentul și viitorul și
să dețină un anumit grad de control asupra relațiilor sale cu mediul, având
totodată capacitatea de a planifica viitorul, toate acestea făcând posibile adaptările
remarcabile de care doar individul uman este capabil.
Pentru a înțelege pe deplin modul cum sunt generate emoțiile, cred că ar trebui
să acordăm o atenție mai mare decât în trecut unor procese relativ neclare chiar
și în cazul adulților, ca de exemplu „rezonanțele" dintre dorințele și fantasmele
subiective, pe de o parte, și realitățile interacțiunilor pe de altă parte. La fel de
multă atenție merită și asocierile complexe cu caracter abstract și echivalențele
funcționale stabilite la nivel psihic. Din nevoia de a fi cât mai precis, voi menționa
că rezonanța se referă la tendința umană inefabilă de a conecta propria indivi­
dualitate la aspectele lumii externe. Shepard (1984) a folosit termenul rezonanță

RICHARD S. LAZARUS
în sens metaforic, pentru a face referire la potențialul adaptativ despre care vorbea 211
Gibson (vezi și Trevarthen, 1979 și Trevarthen & Hubbley, 1978, cu privire la
intersubiectivitate). Shepard (1984, p. 433) scrie:

în loc să afirmăm că un organism alege una câte una „permisivitățile" invariante

din multitudinea celor percepute senzorial, propun ipoteza conform căreia, datorită
evoluției biologice și a învățării individuale, organismul este în orice moment
predispus să rezoneze cu acele tipuri de informații care corespund invarianților
semnificativi pentru organismul respectiv... Până în acest punct nu m-am
îndepărtat semnificativ de modul de gândire al lui Gibson. Mai mult, noțiunea de
„acordaj selectiv" o include în sfera sa de cuprindere pe cea de „permisivitate",
explicând prin urmare modul în care diferitele organisme selectează din mediul
extern pe baza nevoilor specifice doar acei invarianți reprezentativi.

Această descriere se aseamănă mai curând cu o procesare automată a infor­

mațiilor, decât cu un proces deliberat și supus controlului volițional. Nu se poate
afirma cu certitudine în ce proporție evaluările și emoțiile se bazează pe unul sau
pe celălalt mod de funcționare cognitivă, și probabil că majoritatea evaluărilor
făcute de adulți implică o combinare a acestora. De asemenea, aproape cu
certitudine, teoreticienii au subestimat importanța rezonanțelor sau a procesărilor
automate, chiar și în cazul descrierilor procesului emoțional la adulți. Chiar dacă
astfel de procese cognitive pot prezenta numeroase asemănări, ar trebui evitată
tendința de echivalare a proceselor automate cu cele primitive, întrucât primele
pot să includă semnificații complexe, de natură abstractă și simbolică, care pe
baza experienței actuale se pot condensa instantaneu la nivelul unei semnificații.
Voi reveni asupra distincției dintre modul automat și cel deliberat de generare a
semnificațiilor în Capitolul 5, atunci când discut argumentele privind rolul cauzal
îndeplinit de cogniție în cadrul procesului emoțional și menționez câțiva
teoreticieni care au scris despre emoții, printre care Buck (1985), Leventhal (1984)
și Scherer (1984a, 1984b), făcând unele diferențieri similare.
Uneori, evaluările inițiale pe care le facem sunt pripite și nu constituie rezul­
tatul unei reflecții, însă dacă avem la dispoziție suficient timp și circumstanțele
ne sunt favorabile, ne angajăm într-un proces de reevaluare, în urma căruia va
rezulta o estimare diferită față de cea inițială (vezi și Le Doux, 1986,1989). Această
idee este bine ilustrată de un experiment condus de către Folkins (1970) în
laboratorul meu din Berkeley, care la momentul respectiv a primit mai puțină
atenție din partea cercetătorilor, comparativ cu importanța pe care eu am consi­
derat că o are. Unor grupuri diferite de subiecți le-au fost administrate succesiv
șocuri electrice la intervale variabile, respectiv de 30 de secunde, un minut, câteva
minute și mai mult de câteva minute, înregistrându-se distresul subiectiv și
reacțiile psihofiziologice ale acestora. înaintea administrării șocului, pentru fiecare
subiect era aprins un semnal luminos care indica „șoc în 30 de secunde"; „șoc
într-un minut"; ș.a.m.d. pentru fiecare dintre condițiile experimentale6.
S-a descoperit că reacțiile datorate stresului aveau intensitatea cea mai mare
atunci când intervalul timpului de așteptare era cel mai redus, pentru ca apoi

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

212 acestea să scadă odată cu creșterea intervalului de timp, la 3 sau 5 minute.
Interviurile au arătat că reacția de panică apărea la subiecții care așteptau intervale
mai scurte de timp și că atunci când timpul de așteptare era suficient de mare
pentru diverse tipuri de reevaluări ale situației, panica se diminua. Spre exemplu,
subiecții din grupurile cu timpul de așteptare de 3, respectiv 5 minute aveau la
dispoziție mai mult timp pentru reevaluarea situației experimentale, astfel că se
puteau calma singuri cu ajutorul unor afirmații de tipul: profesorul care coor­
donează studiul nu ar avea curajul să mă rănească, iar șocul indus nu trebuie
considerat un motiv real de îngrijorare. în realitate, atunci când intervalul de timp
era limitat, la subiecți apărea o angoasă foarte intensă, însă când aceștia aveau
suficient timp în care să judece și să reevalueze situația, ei luau în considerare
diferite cogniții realiste cu rol de calmare, care le diminuau stresul și suferința
trăită. Este foarte tentant în momentul acesta să consider o astfel de strategie ca
fiind o formă de adaptare cognitivă.
La începutul anilor '50 s-a înregistrat o creștere a interesului privind de­
monstrarea experimentală a conceptului denumit adesea discriminare autonomă*
fără participare conștientă, sau subcepție, după cum am denumit-o împreună cu
McCleary în cadrul uneia dintre demonstrațiile experimentale (Lazarus &
McCleary, 1951). S-a folosit termenul subcepție** pentru a indica faptul că feno­
menul studiat nu constituia o percepție conștientă, ci consta într-o identificare
învățată și selectivă a pericolului, fără ca individul să conștientizeze producerea
acestuia.
Experimentul a urmat după câteva alte studii pe aceeași temă, dintre care cel
mai notabil a fost realizat de McGinnies (1949), care a demonstrat faptul că
reacțiile galvanice ale pielii (galvanic skin reaction — GSR) erau mai intense în cazul
cuvintelor cu încărcătură emoțională sau al amenințărilor, de tipul târfă, cățea și
viol, comparativ cu intensitatea reacțiilor produse de cuvintele neutre, toate fiind
prezentate cu ajutorul tahistoscopului (un dispozitiv care variază viteza și
luminozitatea expunerii), astfel că imaginile cuvintelor erau schimbate prea rapid
pentru a putea fi recunoscute la nivel conștient de către subiecți. Rezultatele
acestui studiu demonstrează că, aparent, mesajul cuvintelor amenințătoare fusese
perceput de către subiecți în absența unei procesări conștiente. Cu toate acestea,
se poate obiecta faptul că subiecții incluși în studiul lui McGinnies ar fi putut să
fie motivați de dorința de a omite din propriile relatări cuvintele tabu sau că
prezența acestora în laboratorul unui profesor considerat ca integru ar putea
explica diferențele înregistrate pentru GSR în cazul amenințărilor, comparativ cu
cuvintele neutre.
Pe aceste considerente, împreună cu McCleary am folosit experimental drept
condiționări un set de silabe lipsite de sens asociate cu administrarea unui șoc
electric dureros, iar într-o etapă ulterioară am comparat GSR-urile obținute la
aceste silabe cu cele pentru un alt set de silabe lipsite de sens, care nu fuseseră

Termenul „autonom" are în acest caz sensul din fiziologie, de proces involuntar sau
inconștient, determinat de sistemul nervos autonom. (N.t.)
Termenul este un derivat al celui de percepție, indicând o formă de percepție subliminală.
(N.f.)

RICHARD S. LAZARUS
asociate cu șocul. Folosirea seturilor de silabe fără sens a avut ca scop evitarea 213
situației în care subiecții își cenzurau reacțiile la cuvintele tabu, astfel că prezența
pericolului reprezentat de șocul electric dureros a fost condiționată de o parte
dintre aceste silabe. Am observat că și în cazul în care subiecții raportau incorect
ce silabe fuseseră proiectate pe ecran — datorită vitezei de succedare mai mari
decât valorile-prag necesare recunoașterii — intensitatea GSR-ului era mai mare
pentru silabele asociate șocului, decât cele măsurate pentru silabe neutre.
Rezultatele cercetării par să confirme posibilitatea existenței unei discriminări
cu privire la prezența sau absența pericolului, chiar și atunci când stimulul
prezentat nu este conștientizat, după cum reise din identificările incorecte ale
acestuia de către subiect. Mai mult, dat fiind că nu exista niciun motiv pentru ca
subiectul să nu mărturisească în relatările ulterioare reacțiile avute în timpul
experimentului la imaginile prezentate, pe considerent că stimulii prezentați erau
mai curând silabe fără sens, și nu cuvinte tabu sau amenințări, experimentul
„subcepției" pare să confirme destul de cert că discriminarea între pericol și
absența acestuia s-a produs în cazul subiecților la un nivel inconștient sau
preconștient, după cum arată GSR-urile selective. Altfel spus, subiecții realizau
în mod inconștient o evaluare automată, chiar și atunci când nu era posibilă o
evaluare deliberată corectă, dat fiind că silabele prezentate se succedau mai
repede decât pragul recunoașterii conștiente, ceea a determinat raportarea
incorectă a acestora. Datele experimentale sunt prezentate în Figura 4.2.
Este interesant să menționez care au fost urmările acestui experiment. în
principiu, nu a schimbat cu nimic metodologia și datele obținute în cadrul
cercetărilor privind „subcepția"7. Cu toate acestea, au existat numeroase
modificări la nivelul interpretărilor privind implicarea într-un anume grad al
proceselor inconștiente. Cele mai importante și influente contribuții le-au avut
Bricker și Chapanis (1953), Eriksen (1956) și Howes (1954) cu care am dialogat pe
această temă (Lazarus, 1956).
Cel mai interesant este faptul că, așa cum sugeram în Capitolul 1 și voi relua
cu siguranță în Capitolul 5, rezultatele cercetărilor aplanează doar în mică parte
controversele teoretice existente în cadrul psihologiei, cu atât mai mult când
acestea se datorează unor diferențe de natură epistemologică sau ideologică. Deși
după opinia mea experimentul „subcepției" a demonstrat cel mai clar existența
celor două moduri de procesare cognitivă și natura inconștientă a unora dintre
evaluări, la acel moment psihologii nu erau pur și simplu pregătiți să asimileze
ideea influenței proceselor inconștiente, și cu precădere concepția freudiană
psihodinamică ce sugera că accesul ideilor în conștiință este împiedicat de
procesele defensive sau că acestea sunt procesate preconștient. De fapt, atunci
când McGinnies a făcut un rezumat al unor cercetări pe acest subiect, denumite
la vremea respectivă „New Look in Perception"*, el practic a formulat conceptul
de inconștient din punct de vedere psihodinamic: „Prin urmare, pare că spe­
cialiștii încep să accepte faptul că «filtrarea» perceptuală a stimulilor vizuali
servește, în numeroase cazuri, la protejarea pe cât posibil a observatorului de

„Noua abordare asupra percepției". (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

214

Figura 4.2. Datele GSR din etapa finală a testului (Sursa: R. S. Lazarus și R. A. McCleary,
„Autonomie discrimination without awareness". Psychological Review, 58. Washington, DC:
American Psychological Association, 1951). .Nota red.: „WS" se referă la răspunsurile greșite
(wrong) însoțite de silabe asociate cu un șoc (shock). „WN" indică tot un răspuns greșit, dar
însoțit de silabe fără șoc (non-shock). „RS" și „RN" se referă la răspunsuri corecte (right)
referitoare la silabe „cu șoc", respectiv „fără șoc". „MW", prescurtare de la „mean wrong"
(media răspunsurilor greșite) se obține ca medie aritmetică a valorilor lui WN și WR.

RICHARD S. LAZARUS
conștientizarea acelor obiecte care au pentru el o semnificație emoțională 215
neplăcută" (citat de Lazarus & McCleary, 1951, p. 114).
Rezervele legate de acest tip de analize se mențin și astăzi în rândul
psihologilor, chiar dacă versiuni mai digerabile despre inconștient, în legătură cu
care se presupune că ar conține acele informații care nu pot fi accesate sau
prelucrate, se pare că sunt acceptate în prezent pe scară mai largă. în ciuda
faptului că nu am fost foarte consecvent privind utilizarea acestor termeni, există
tendința ca numeroși psihologi să folosească termenul de preconștient pentru o
exprimare mai ușor de acceptat a ideii că informațiile conținute la acest nivel nu
sunt încă prelucrate, dar că pot fi totuși accesate conștient cu un oarecare efort,
păstrând termenul de inconștient pentru a desemna o idee sau un proces
inaccesibil, probabil ca rezultat al unei apărări a Eului. Cititorul va putea vedea
ulterior, și în Capitolul 11 unde vorbesc despre psihoterapie, că până și psihologii
clinicieni sunt divizați cu privire la ideea posibilității de accesare a conținuturilor
psihice inconștiente.
în momentul de față, cu aproximativ patruzeci de ani mai târziu, se
înregistrează un nou val de creștere a interesului teoretic pentru modurile de
evaluare preconștientă, comparativ cu cele conștiente, în special cu privire la tema
cogniției sociale care a generat numeroase studii teoretice și de cercetare. Se pare
că acestea au fost inspirate de preocupările privind modul cum indivizii își
formează impresii evaluatorii asupra semenilor și a influenței pe care acestea o
au la nivelul interacțiunilor sociale. Există din ce în ce mai multe cercetări care
susțin că astfel de evaluări sunt făcute adesea în absența conștientizării — adică,
automat sau preconștient. Datele de cercetare și teoria existentă au fost analizate
de către Uleman și Bargh (1989; vezi și Bargh, 1990). Voi comenta aici doar acele
aspecte care ar putea avea o importanță mai mare (vezi și Fazio, Sanbormatsu,
Powell & Kardes, 1986; și Fiske, 1982).
Evaluarea preconștientă a evenimentelor sociale se pare că este realizată doar
în scopul unor diferențieri categoriale, ca de exemplu bun sau rău, nu și atunci
când sunt necesare diferențieri similare, dar mai subtile. O astfel de ipoteză este
în acord cu ideea că evaluările cu caracter conștient, deliberat și volițional, care
au avantajul că sunt mediate de limbaj, ar putea fi mai subtile și mai graduale,
comparativ cu cele inconștiente, automate și involuntare, care tind să fie mai
pripite și mai vagi. Cele din urmă sunt adesea considerate ca mai primitive din
punctul de vedere al procesului dezvoltării și ca ținând de regiunea subcorticală
(cf. Le Doux, 1989).
Faptul că există două moduri de generare a semnificațiilor ne ajută să
înțelegem cum este posibil ca valorile și scopurile individuale să influențeze
selecția informațiilor care vor rezulta în evaluări privind prejudiciul, pericolul
sau beneficiul social, pe care indivizii le utilizează în mod automat și fără reflecție.
Psihologii sociali Jones și Thibaut (1958, p. 152) exprimă această idee după cum
urmează:

în măsura în care putem identifica cu succes scopurile care îl motivează pe un

actor social să depună un efort susținut în situația interactivă, vom putea începe să

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

216 spunem ceva cu privire la indiciile pe care acesta le urmărește și la semnificațiile
pe care cel mai probabil le va atribui acestora.

Tema de bază a acestei discuții, care în cazul teoriilor cogniției sociale nu

vizează de regulă în mod direct procesul emoțional, chiar dacă uneori se întâmplă
astfel, o reprezintă întrebarea cu privire la modul cum planurile și scopurile
individuale (cf. Miller, Galanter & Pribram, 1960; Schank & Abelson, 1977)
influențează evaluările în cadrul schimburilor sociale cotidiene cu caracter
adaptativ. Aș dori ca cititorul să înțeleagă că ceea ce încearcă să explice psihologii
referitor la cognițiile sociale — mai precis, modul în care este obținută o semni­
ficație subiectivă pe baza relației individ-mediu — coincide în privința aspectelor
fundamentale cu viziunea cognitiv-motivațional-relațională a teoreticienilor care
studiază emoțiile. îngăduiți-mi să argumentez acest paralelism printr-un citat din
Bargh (1990, p. 100), care sintetizează variabilele relevante după cum urmează:

Prin urmare, mecanismul propus pentru descrierea modului în care mediul

social ar putea să exercite un control asupra judecăților, deciziilor și comporta­
mentului individual are în vedere stabilirea unor legături psihice directe și automate
între reprezentările motivelor și ale scopurilor stocate în memorie (și prin urmare,
a noilor scopuri și planuri asociate acestora) cu reprezentările situațiilor sociale în
care a fost urmărită în trecut realizarea acestor motive. Rezultatul unei astfel de
legături asociative automate îl constituie activarea structurii motiv-scop-plan ori
de câte ori sunt prezente la nivelul mediului acele aspecte situaționale relevante
care îndeplinesc rolul de factori declanșatori. în consecință, activarea scopurilor și
a planurilor de realizare a acestora ghidează la nivel individual cognițiile și
interacțiunea socială, fără să existe o intenție din partea individului sau o conști­
entizare de către acesta a rolului orientativ îndeplinit de motivație.

Acest tip de analiză pare să aibă un rol vital pentru teoria emoției, iar
conexiunea sa cu o astfel de teorie ar trebui explicitată. Pentru a simți o emoție
de tipul furiei, anxietății, vinovăției, rușinii, tristeții, mândriei ș.a.m.d., procesul
de cunoaștere — indiferent de forma pe care o poate îmbrăca, fie ea automată sau
deliberată — trebuie să îl conducă pe individ la tema relațională centrală sau la
semnificația specifică asociată fiecărei emoții în parte. Indivizii pot ajunge la
evaluare și la tema relațională centrală prin intermediul unui proces de cunoaștere
automată și inconștientă, în sensul descris de Heidegger, sau în urma unei analize
cognitive deliberate, autocontrolate și abstracte. Oricum, indiferent de maniera
în care individul ajunge la acest lucru, pentru ca o experiență emoțională
particulară să fie generată, procesele de cunoaștere trebuie să furnizeze semni­
ficația relațională conectată psihobiologic la emoția respectivă (vezi, de asemenea,
Capitolele 3 și 5).
Consecințele adaptative determinate de procesele de evaluare conștiente și
inconștiente probabil că diferă. O deosebire importantă vizează faptul că întrucât
evaluările inconștiente sunt adesea mai greu accesibile și prin urmare mai mult
sau mai puțin refractare la analizele raționale, mai ales atunci când sunt produsul

RICHARD S. LAZARUS
mecanismelor de apărare ale Eului, individul condiționat de acestea este probabil 217
mai vulnerabil la deficiențele proceselor decizionale și adaptative care determină
psihopatologia. Voi spune mai multe referitor la acest aspect în Partea a V-a.

Efectele asupra dezvoltării de-a lungul vieții

înainte de a încheia discutarea acestor aspecte deosebit de importante și
controversate referitoare la organizarea activității cognitive la nivelul procesului
emoțional, ar trebui să pun bazele subiectului tratat în Capitolul 9, referitor la
aspectele proceselor de dezvoltare care fac posibilă existența a mai mult de un
mod de generare a semnificațiilor. în decursul ultimilor ani, a avut loc o reînnoire
a interesului cu privire la dezvoltarea cognitiv-motivațional-relațională din
stadiile timpurii, care vizează cu precădere dezvoltarea acestor procese de la
începutul vieții și până la vârstele înaintate. Deosebirile existente între cele două
moduri de generare a semnificațiilor au un impact profund asupra emoțiilor
produse la bebeluși și copiii mici, prin comparație cu adulții, motiv pentru care
ele ar trebui abordate succint în această secțiune. Modul în care am discutat
anterior cele șase componente ale evaluării ar putea sugera că aș considera acest
proces ca fiind bazat exclusiv pe acele tipuri de activități cognitive mai evoluate
și cu un caracter complex, întâlnite doar în cazul adulților, și care probabil că nu
se regăsesc la bebeluși sau la copiii foarte mici.
Dacă lucrurile ar sta astfel, înseamnă că mă aflu în poziția dificilă de a explica
cum sunt generate emoțiile la copil, mai ales când acesta nu poate înțelege sem­
nificațiile sociale și intrapsihice pe care se bazează anumite emoții particulare —
ilustrate de întrebările: cine este responsabil pentru frustrarea suferită și în ce
măsură aceasta ar fi putut fi controlată? Se poate vorbi la copil despre înțelegerea
acestor semnificații pe baza unor procese cognitive întru câtva automate, involun­
tare și nonreflexive? Poate un copil să perceapă că există o amenințare la adresa
propriei identități a Eului sau că vina îi aparține altcuiva? Cât de timpuriu se
dezvoltă capacitatea copilului de a atribui controlul sau lipsa acestuia acelei
persoane aparent responsabile? Răspunsurile la aceste întrebări, la care pot fi
adăugate și altele, influențează profund tipul de emoții care pot fi experimentate
de copiii mici la vârste diferite.
în prezent, o serie de răspunsuri potențiale au fost furnizate de studiile
realizate pe bebeluși. Spre exemplu, astfel de cercetări (Stenberg & Campos, 1990;
Campos, 1988-1989) sugerează că la vârsta de 3 luni bebelușul manifestă distres
doar ca răspuns la o constrângere; oricum., se pare că la 4 luni au fost identificate
manifestări ale furiei exprimate comportamental și facial, precum și faptul că
bebelușul privește încheietura mâinii persoanei care îi limitează mișcările, ceea
ce sugerează o formă elementară de înțelegere a responsabilității externe. La
7 luni, bebelușul se uită la fața persoanei a cărei mână îi împiedică mișcările.
Aparent, la acest stadiu bebelușul a personalizat adecvat sursa externă a frustrării.
Oricum, mă îndoiesc că un bebeluș de vârsta asta poate raționa că persoana care
îi îngrădește mișcările este vinovată de o acțiune frustrantă, așa cum se întâmplă

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

218 la adulți. Există oare în perioada respectivă o formă rudimentară de conștientizare
a implicării sinelui în proces? Dacă ținem seama de studiile lui Bahrick și Watson
(1985; vezi și Papousek & Papousek, 1974), ar trebui să admitem că la 5 luni
bebelușul pare să coștientizeze o posibilă legătură între propriile mișcări și
imaginile acestora proiectate pe un monitor, ceea ce probabil că atestă un început
de cristalizare a percepției identității personale.
Prin prisma acestor observații, poate că ar trebui afirmat că furia la copilul
foarte mic se manifestă în mod diferit ori că factorii cauzali diferă, comparativ cu
cei prezenți la adult, când deducțiile referitoare la atribuirea controlului dețin un
rol important. Cu toate acestea, se pare că un număr mare dintre cele șase com­
ponente primare și secundare ale evaluării pot fi utilizate și de către bebeluși în
vederea generării semnificațiilor, chiar dacă aceștia nu le pot evalua în modurile
complexe și abstracte specifice copiilor mai mari sau adulților. Trebuie reținut că
în emoții, ceea ce contează este semnificația în sine, și nu modul cum se ajunge
la aceasta. Voi reveni la acest aspect în Capitolele 6 și 7, atunci când discut tipurile
de evaluare pentru fiecare emoție specifică, și ulterior în Partea a IV-a, unde voi
aborda emoțiile din perspectiva psihologiei dezvoltării.
Legat de aspectele referitoare la dezvoltarea emoțională, am fost influențat în
mare parte de Labouvie-Vief, Hakim-Larson, DeVoe și Schoeberlein (1989), care
au examinat, la rândul lor, ideea existenței a cel puțin două moduri de generare
a semnificației adaptative: unul relativ primitiv, concret și similar funcționării
proceselor automate, inconștiente și involuntare; celălalt, având un caracter mai
abstract și simbolic, mai apropiat de funcționarea proceselor cu caracter deliberat,
conștient și voluntar.
Acești autori sunt de părere că modurile în care se ajunge la o semnificație
urmează, de regulă, o organizare ierarhică, la baza căreia se situează procesele
automate specifice dezvoltării timpurii a copilului, iar acestea vor fi ulterior
subordonate medierii cognitive cu un caracter mai rațional, detașat, simbolic și
reglator pentru emoții. Bazele analizelor ierarhice au fost puse de către Freud
(1923/2010), în discuția referitoare la procesele primare și cele secundare, Piaget
(1976,1980), care vorbește despre procesele de asimilare și acomodare, precum,
și de Werner (1957; vezi și Werner & Kaplan, 1963), care face o distincție între
forma de gândire fizionomică, respectiv cea tehnic-formală.
Labouvie-Vief ș.a. (1989, p. 283) au rezumat perspectiva tradițională privind
ierarhiile stabilite în decursul dezvoltării după cum urmează:

Majoritatea teoriilor dezvoltării psihice descriu progresul de la copilărie la vârsta

adultă ca fiind o disociere graduală a celor două tipuri de semnificații, pe măsură
ce individul se adaptează la limbajul colectiv al simbolurilor. Prin intermediul
acestui proces de disociere și ierarhizare, sistemele de generare a semnificațiilor
care își au originile în caracteristicile fiziologice, senzorio-motorii, figurative,
dinamice și personale vor fi înlocuite gradual de cele cu un caracter mai abstract,
conceptual, stabil, convențional și impersonal. Într-adevăr, se consideră adesea că
cele dintâi sunt caracteristice gândirii imature.

RICHARD S. LAZARUS
 Autorii îl citează și pe Langer (1942, p. 292), care scrie: 219

Tot ce nu se încadrează în categoria gândirii analitice, raționale și formale este

clasat cu ușurință ca având un caracter emoțional, irațional și animalic... Toate
celelalte activități mentale sunt respinse pe considerentul că sunt irelevante pentru
progresul intelectual; ele reprezintă reziduuri emoționale, perturbări sau întoarceri
la stadii animalice [și indică] o regresie la un stadiu prelogic.

Piaget considera dialogul interior la adulți ca pe o dovadă de imaturitate sau

o formă de gândire inferioară, iar dată fiind natura subiectivă și incomunicabilă
a acestuia, nu putea oferi o imagine realistă asupra individului. Odată cu
progresele datorate proceselor de dezvoltare, individul renunță la simbolurile
individuale, subiective și le va adopta pe cele colective (cf. Watkins, 1986). De
asemenea, Freud (1923/2010) considera că predominanța proceselor primare este
un semn de regresie și patologie. Acestea trebuie ca la adultul sănătos să poată
fi în final dominate de procesele secundare sau de gândirea realistă, cu caracter
abstract. Labouvie-Vief ș.a. consideră că Piaget punea din perspectiva dezvoltării
un acccent prea mare pe procesele de acomodare cu rol adaptativ atunci când
sugera că în stadiile finale ale copilăriei, individul ajunge să își subordoneze
propriile fantasmele și interese cerințelor realității externe. Această idee presu­
pune că odată cu maturizarea, individul va pune un accent mai mare pe mediul
extern și pe solicitările, constrângerile și resursele provenind din partea acestuia.
De asemenea, câțiva autori de orientare freudiană (de ex., Kris, 1952) au scris
despre regresia spre beneficiul Eului și al creativității. într-o astfel de regresie, de
fapt individul intră în contact cu stadii mai primitive ale psihicului său din
perioada copilăriei, ceea ce are un efect benefic atâta timp cât el poate reveni la
procesele secundare de gândire și le folosește pe cele primitive într-un mod realist.
Un experiment extrem de interesant, realizat de către Wild (1965), ilustrează
conceptul de funcționare intelectuală creativă la indivizii normali din punct de
vedere psihologic, ale căror manifestări ar putea fi confundate cu patologia, când
de fapt acestea reprezintă exemple de regresie în serviciul Eului.
Construind un eșantion mixt format din profesori, pacienți schizofreni și
studenți la arte, selectați pe baza unor caracteristici ca nivel de inteligență, edu­
cație, sex și vârstă, autoarea a comparat rezultatele obținute de aceștia la testele
asociative verbale cu sarcinile de clasificare a obiectelor. Performanțele subiecților
au fost măsurate în trei condiții experimentale: (1) oferirea indicațiilor standard
ale testului în vederea încurajării spontaneității gândirii; (2) ghidarea proceselor
de gândire ale subiecților testați prin utilizarea instrucțiunii ca aceștia să abordeze
testul ca și cum ar fi o persoană obișnuită, convențională și (3) modelarea răspun­
sului dat de subiecți după modelul unei personalități fanteziste sau excentrice,
reală sau imaginară, la care se manifestă capacitatea de a inova și de a fi original,
cu alte cuvinte, aceasta fiind o condiție care ar încuraja gândirea haotică.
Datele culese de Wild au arătat că studenții la arte puteau realiza sarcinile
testului cu plăcere și entuziasm, într-o manieră mai neconvențională, spontană

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

220 și lipsită de constrângere, atunci când condițiile experimentale erau adecvate,
comparativ cu modul în care se descurcaseră profesorii sau indivizii suferind de
schizofrenie. Studenții au fost capabili să exprime forme relativ primitive de
activitate cognitivă, combinând, spre exemplu, un balon cu o pipă și denumind
noul obiect „pipa balon". Wild sugera că este nevoie de un Eu sănătos și puternic
pentru ca subiecții să poată gândi și exprima cu relaxare idei aparent nebunești —
ceea ce constituie o dovadă în plus că modurile primitive și cele mature de gene­
rare a semnificațiilor operează într-o oarecare măsură împreună, astfel că cel mai
important este faptul că cele două procese se pot combina funcțional în scop
adaptativ.
în ciuda faptului că aceste două moduri de generare a semnificațiilor sunt de
regulă considerate ca având un caracter primitiv, respectiv evoluat, iar cele din
urmă ajung treptat și fără probleme să le subordoneze în decursul procesului de
dezvoltare pe primele, Labouvie-Vief ș.a. sugerează că încorporarea acestora la
nivel subiectiv este rezultatul dialectic al unor eforturi continue în direcția
integrării. Este posibil și ca procesul de generare a. semnificațiilor să aibă mai
curând o organizare paralelă sau orizontală, decât una ierarhică, astfel că la
adultul cu un psihic sănătos, ambele moduri continuă să opereze fie într-o ma­
nieră conflictuală, fie integrate cât mai armonios posibil.
Cu toate că cele două tipuri de procese cognitive sunt inițiate secvențial și pot
intra în conflict atunci când devin operaționale, una dintre sarcinile dezvoltării
constă în integrarea acestora în gradul cel mai înalt posibil, care să le permită
indivizilor să beneficieze de ambele procese în cadrul experiențelor cotidiene.
Autorii au denumit această sarcină „reconectare" sau, după cum se exprima
Turner, prin prisma teoriei lui Piaget, „recentrare" — adică, o reconectare a
gândirii logice la o sursă organică centrală pentru semnificații. în concluzie, există
opțiunea de a trata cele două (sau mai multe) moduri de generare a semnificațiilor
ca având o organizare ierarhică, în cadrul căreia unul îl va subordona în decursul
dezvoltării pe celălalt, sau ca. având o funcționare în paralel, ceea ce poate avea
ca efect conflictul sau integrarea, ca forme complementare de cunoaștere care apar
și operează împreună în baza principiului dialectic al luptei pentru supraviețuire
(vezi și Lerner & Gignac, 1992, și Lerner & Lerner, 1983, pentru o analiză cu
privire la viața emoțională la vârstele înaintate, precum, și Alexander & Langer,
1990, pentru opiniile diferite referitoare la stadiile cognitive superioare ale
dezvoltării umane).

Procesele psihice inconștiente

Deși unii teoreticieni contestă existența inconștientului, în. special din cauza
dificultăților metodologice legate de cercetarea acestora (cf. Eriksen, 1960,1962),
probabil că la momentul actual ideea de activitate psihică inconștientă se bucură
mai mult decât oricând de interes și acceptare pe scară largă din partea psiho­
logilor din domeniul academic. Consider că psihologia și în special subdomeniile

RICHARD S. LAZARUS
acesteia care studiază emoția și adaptarea au foarte mult de pierdut dacă nu se 221
referă și la procesele inconștiente sau preconștiente.
Creșterea în prezent a interesului pentru aceste procese a fost fără îndoială
încurajată de numărul mare de studii teoretice și de cercetare realizate în dome­
niul psihologiei cognitive, sociale și clinice, precum și de libertatea mai mare a
cercetătorilor de a specula în legătură cu aparatul psihic. încercările de examinare
a semnificațiilor proceselor inconștiente se regăsesc într-un număr de lucrări
recente, printre care și cele ale lui Erdelyi (1985), Frese și Sabini (1985), Greenberg
și Safran (1987), Guidano și Liotti (1983). Un articol scris de Bowers (1987) însoțit
de comentarii și un număr special de revistă (Brody, 1987) în care sunt prezentate
diferite analize privind locul deținut de procesele inconștiente în cadrul psiho­
logiei reprezintă exemple ale acestui interes actual.
După cum subliniau Erdelyi (1985) și numeroși alți autori, există cel puțin
două sensuri în care inconștientul poate fi înțeles. Unul este redat destul de vag
de ideea că indivizii pur și simplu nu sunt conștienți de gândurile și procesele
cognitive care le influențează acțiunile și sentimentele. Al doilea se referă la
conceptul freudian destul de controversat de apărări ale Eului, conform căruia se
presupune că unor procese cognitive le este în mod activ împiedicat accesul în
conștiință, ca o modalitate de gestionare a pericolului și evitarea suferinței
emoționale.
Oricum, în acest moment ne confruntăm cu o dilemă teoretică. în cadrul con­
ceptului de „angoasă-semnal" propus de Freud (1926/2010), apărarea Eului este
tratată ca fiind mai curând un răspuns produs de emoție, și nu o cauză a acesteia
(vezi Capitolul 3). Dar ce anume îi semnalează psihicului să activeze o apărare?
Dacă în formularea unei astfel de întrebări facem abstracție de existența implicită
a unui homuncul (adică, acea parte imaginativă a psihicului care poate să
regreseze foarte mult), ne vom întreba atunci care este mecanismul prin care este
activată o apărare? Teoreticienii psihanaliști au presupus că activarea unui
mecanism de apărare are drept condiție existența unei angoase inconștiente, care
îndeplinește rolul de semnalare a pericolului. Conceptul de emoție inconștientă,
prin opoziție cu cel de proces inconștient de evaluare sau de adaptare, este din
punct de vedere logic și empiric destul de neclar. Neclaritatea este dată de
necunoașterea modului în care o emoție, care este deopotrivă o experiență trăită
și un proces, funcționează la nivel inconștient. Această problemă nu există atunci
când pornim de la ipoteza că procesul defensiv și conținutul ideațional asociat
acestuia sunt inconștiente, însă experiența emoțională are un caracter conștient.
După cum se exprima Oatley (1988, p. 15): „Conținutul ideatic este cel înmaga­
zinat, și nu afectul. Scopurile pot fi inconștiente. De regulă, emoțiile nu pot fi
supuse unei refulări de acest tip (însă există astfel de fenomene, ca de exemplu a
fi furios, fără să știi că ești furios)".
Gillett (1990; vezi și 1987a, 1987b) a încercat să dovedească incorectitudinea
teoriei lui Freud privitoare la angoasa-semnal (iar acest lucru l-am încercat
anterior și eu, vezi Lazarus, 1966). Gillett propune o diferențiere între „declanșarea
unei apărări" și procesele care „motivează efortul defensiv". El utilizează dis­
tincția propusă de mine cu privire la evaluarea primară și cea secundară, care

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

222 permite renunțarea la conceptul de angoasă inconștientă, în cadrul teoriei con­
flictului intrapsihic. Condiția necesară și suficientă pentru declanșarea unei
apărări o constituie evaluarea unui pericol.
Să luăm în considerare ce înseamnă a vorbi despre existența unui pericol.
Atunci când anticipăm producerea unui prejudiciu în cadrul unei tranzacții, ne
vom angaja într-un proces de evaluare secundară, care vizează opțiunile cu rol
adaptativ, iar acestea, la rândul lor, declanșează strategiile adaptative anticipatorii
în vederea gestionării pericolului pe cale să se producă. Mai mult, pe baza
învățărilor anterioare, va fi de asemenea anticipat și un posibil succes sau eșec al
eforturilor adaptative, ca parte componentă a evaluării secundare. Deși existența
unui pericol este o condiție suficientă pentru activarea procesului adaptativ, atât
anticiparea acestuia (evaluare primară), cât și anticiparea unui posibil succes sau
eșec (evaluare secundară) îndeplinesc rolul de condiții necesare pentru ivirea
angoasei (anxiety).
în cazurile în care există un grad mare de încredere și anticipăm că vom reuși
cu succes evitarea pericolului, nu este nevoie ca angoasa să se producă; inexistența
angoasei-semnal face ca procesul de reevaluare (cu rol defensiv) să nu mai fie
declanșat. Pe de altă parte, atunci când anticipăm un pericol real, acest tip de
anticipare (a pericolului) este cât se poate de suficient pentru a declanșa o strategie
adaptativă sau una defensivă. Nu este nevoie de puțină angoasă pentru
declanșarea unei operații adaptative sau defensive; este suficientă realizarea unei
evaluări primare a pericolului, urmată de evaluarea secundară (sau expectația)
cu privire la capacitatea individuală de gestionare a acestuia. Nu este nevoie să
postulăm că angoasa inconștientă servește ca semnal în declanșarea proceselor
adaptative sau defensive.
în cercetarea realizată în anii '60 împreună cu mai mulți colegi (de ex., Lazarus
& Alfert, 1964; Opton, Rankin, Nomikos & Lazarus, 1965) și redată anterior doar
parțial, făceam referire prin termenul de scurtcircuitare a pericolului la efectele
modificării pe cale experimentală a modului în care subiecții interpretau aceste
scene cu conținut anxiogen. în cadrul studiilor, s-a observat că afirmațiile
furnizate subiecților înainte de vizionarea filmului în scopul mobilizării la aceștia
a proceselor de intelectualizare sau de negare diminuau semnificativ nivelul
stresului datorat scenelor anxiogene, comparativ cu cel înregistrat la grupul de
control, reacțiile fiind măsurate atât pe baza relatărilor subiecților, cât și cu
ajutorul indicilor privind activitatea sistemului nervos autonom.
Ideea de scurtcircuitare descrie metaforic o încărcătură electrică ce este izolată
de circuitul principal și nu poate fi descărcată, astfel că se spune că aceasta este
„scurtcircuitată". în mod similar, scurtcircuitarea unei emoții de tipul anxietății
(angoasei) înseamnă că ea nu se mai produce, întrucât semnificația asociată
pericolului a fost transformată în una benignă, ceea ce de regulă este rezultatul
unui mecanism de apărare al Eului. După cum discutam anterior, scurtcircuitarea
poate fi considerată o metaforă care descrie activarea unui mecanism de apărare,
fără ca anxietatea (angoasa) să fie implicată. Prin urmare, modul de evaluare a
pericolului și operația defensivă mobilizată se bazează în realitate pe învățările

RICHARD S. LAZARUS
din experiențele anterioare, astfel că activarea acestora în prezent necesită doar 223
prezența factorului-semnal adecvat.
O idee similară a enunțat și Bargh (1990), însă se pare că formularea sa a fost
făcută independent de cercetările amintite anterior. El citează un pasaj din
Wilensky (1983, pp. 24-25) care întărește ideea că ansamblul sistemului de
generare al semnificațiilor, ce reprezintă componenta fundamentală a evaluării,
poate fi activat în mod automat, în absența unei procesări cu caracter deliberat
sau voluntar (p. 104):

Dacă un plan standard de acțiuni este asociat unui scop care se manifestă într-o
situație particulară, ar fi mai eficientă asocierea directă a planului cu situația
respectivă și selectarea acțiunilor concomitent cu detectarea scopului. Acest lucru
i-ar permite individului să „scurtcircuiteze" o parte din algoritmul planificării și
să sugereze un plan de îndată ce a observat existența unei situații semnificative.

Oricum, majoritatea psihologilor cognitiviști par să accepte în prezent existența

unei procesări inconștiente a informațiilor și ideilor, a căror actualizare ar putea
necesita o anumită cantitate de efort din partea individului. Aceasta corespunde
primul sens al definiției date de Erdelyi proceselor inconștiente. Mulți dintre
teoreticienii cognitiviști manifestă scepticism sau chiar resping al doilea sens
propus de Erdelyi, mai precis, conceptul de apărări ale Eului cu rol fundamental
în cadrul evaluărilor inconștiente.
Cu toate că opiniile teoreticienilor privind gradul de accesibilitate în conștiință
al conținuturilor ideatice variază, aceștia fac de regulă o distincție între conți­
nuturile și procesele inconștiente situate la nivelurile mai profunde și inaccesibile
ale aparatului psihic și cele aflate mai la suprafață, la un nivel preconștient (vezi
și Epstein, 1984,1990). Spre exemplu, Brewin (p. 380) nota că astfel de conținuturi
psihice pot rămâne preconștiente pe motiv că individul alege să nu le acceseze
sau pentru că ele sunt parte componentă din „numărul enorm de senzații, imagini
ș.a. filtrate automat din ansamblul informațiilor disponibile, din cauza unei capa­
cități limitate de conștientizare individuală". Astfel de conținuturi pot fi accesate
cu ușurință când individul este alertat de prezența unui semnal adecvat (vezi și
Broadbent, Fitzgerald & Broadbent, 1986).
Chiar și în rândul psihologilor clinicieni care acceptă ideea de mecanisme de
apărare ale Eului apar difererențe de opinie cu privire la nivelul de accesibilitate
posibil al conținuturilor psihice de natură inconștientă sau preconștientă. în timp
ce freudienii consideră că majoritatea unor astfel de conținuturi vor rămâne
întotdeauna inconștiente sau că pot fi conștientizate doar în urma unui efort
considerabil pe termen lung, alți teoreticieni (de ex., Ellis, 1962; vezi și Bernard &
DiGiuseppe, 1989; și Beck, 1976) au emis ipoteza că ele pot fi accesate mai ușor
și presupun un efort redus din partea individului.
Și Gillett (1987a, 1987b) a optat pentru o poziție structurală, considerând că
anumite conținuturi și procese mentale sunt inaccesibile studierii prin metodele
experimentale, întrucât în baza relației funcționale existente între psihic și creier,
acestea nu pot fi accesate la nivel conștient. De regulă, atât conținuturile mentale

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

224 preconștiente, cât și cele refulate pot fi conștientizate atunci când este înlăturată
refularea, datorită unor experiențe intense sau prin psihoterapie și insight. Este
posibil ca și în cazul evaluărilor voluntare sau conștiente, conținutul evaluat să
aibă o natură conștientă sau preconștientă — mai exact, așa cum precizam ante­
rior, acesta să se afle foarte aproape de conștiință și să poată fi accesat cu un
oarecare efort.
Cele afirmate sugerează un al treilea sens în care poate fi înțeleasă partea
inconștientă a psihicului (de ex., Gillett, 1987a, 1987b) și anume, faptul că indi­
vidul poate conștientiza doar conținuturile activității psihice, nu și procesele prin
care se ajunge la aceste conținuturi. Se pare că și Neisser (1967) a adus argumente
în susținerea acestei idei; indivizii nu au capacitatea să acceseze majoritatea
proceselor cognitive implicate în înregistrarea, stocarea și transformarea infor­
mațiilor referitoare la propriile experiențe, însă pot conștientiza parțial produsele
unor astfel de procese. Gillett sublinia că, în trecut, un neurofiziolog pe nume
Lashley a emis ipoteza că toate procesele psihice sunt de natură inconștientă,
astfel că doar conținuturile acestora — ca produse ale acestor procese — pot fi
conștientizate. Sandler și Joffe (1969) au fost primii care au introdus în psihanaliză
această distincție între conținuturile psihice cu caracter experiențial și mecanis­
mele, structurile și energiile cu caracter nonexperiențial; ulterior, aceștia împreună
cu Wallerstein (1983) au argumentat că domeniul nonexperiențial nu face parte
din inconștient. După opinia mea, acest raționament cu privire la materialul care
este sau nu accesibil conștientizării este unul fundamentat.

Implicațiile pentru evaluarea inconștientă

Presupun că o interacțiune cu mediul extern poate fi evaluată de individ ca
fiind favorabilă sau nefavorabilă și să fie generată o emoție specifică, în absența
conștientizării aspectelor motivaționale și cognitive care operează sau a factorilor
de mediu care au contribuit la acea evaluare. Din perspectiva psihologiei abisale
care pune accent pe procesele defensive mobilizate de Eu, analiza temelor rela­
ționale centrale oferită în Capitolul 3 și aplicată ulterior în Partea a IlI-a la emoțiile
specifice este insuficientă pentru înțelegerea procesului emoțional. Aspectele
omise se referă la acele configurații cognitiv-motivațional-relaționale care
operează idiosincratic, producând semnificații neclare, iraționale sau distorsionate
care modelează evaluările indivizilor privind propriile relații interpersonale și
intrapersonale, astfel că emoțiile generate la aceștia par să nu corespundă cu cele
observate la alți participanți la experiență, deși poate exista un consens cu privire
la evenimentele petrecute. Atunci când sunt implicate premise și procese in­
conștiente, indivizii pot reacționa cu o furie intensă chiar și atunci când aparent
nu există un factor declanșator adecvat, acest lucru fiind valabil și pentru alte
emoții de tipul tristeții sau depresiei, anxietății, vinovăției sau rușinii. La polul
opus, datorită unor astfel de premise și procese inconștiente, indivizii pot fi inca­
pabili să experimenteze sau să își manifeste emoțiile, atunci când acestea ar
constitui reacții normale la un pericol sau prejudiciu.

RICHARD S. LAZARUS
 Pornind de la două lucrări psihanalitice despre emoții — prima scrisă de 225
Erdelyi (1985) și citată anterior, iar cealaltă de Wegman (1985) —, Oatley (1988)
a realizat o analiză interesantă referitoare la importanța pe care scopurile sau
dorințele individuale o dețin în teoria freudiană și a avansat ideea centrală că
Freud poate fi considerat precursorul „psihologiei intenției", dat fiind că tocmai
intențiile noastre reprezintă uneori surse importante de pericol atunci când ele sunt
raportate la un mediu dezaprobator sau la propriul sistem de valori (Supraeul).
Modul în care autorul (Oatley, 1988, p. 11) exprimă această idee este relevant în
contextul abordării prezente referitoare la pericol și la mecanismele defensive,
precum și în relație cu ideile privind motivația, prezentate în Capitolul 3:

Într-adevăr, memoria deține un loc central în cadrul teoriei psihanalitice, însă

cheia pentru înțelegerea modului cum conceptul este teoretizat de Freud rezidă în
ideea existenței unei relații între memorie și scopurile umane sau dorințe, după cum
au fost ele denumite de Freud: toate acțiunile indivizilor au la bază o anume intenție,
însă aceasta este uneori negată. Metodele propuse de Freud se bazau pe investigarea
scopurilor și intențiilor pacienților, prin intermediul ascultării materialului produs
de aceștia. O relatare a pacientului capătă sens doar atunci când sunt înțelese
scopurile și intențiile actorilor implicați. Este adevărat că Freud urmărea ca pacienții
să își poată recupera propriile amintiri uitate, însă interpretările pe care analistul le
oferă pacientului pentru a-i facilita acestuia rememorarea nu pot restaura orice tip
de „goluri" ale memoriei. Ele vizează cu precădere acele „goluri" create de dispariția
intențiilor. Interpretările indică scopurile pe care pacientul este posibil să le fi uitat
sau negat, dar care se pot dovedi importante în înțelegerea acelor secvențe de acțiuni
care până atunci rămăseseră neinteligibile.

Exprimată pe baza temelor relaționale centrale, această idee se referă la faptul

că reacțiile indivizilor sunt determinate de evaluări inconștiente și automate ale
relației cu mediul, care diferă de modul în care acestea sunt tratate la nivel
conștient și controlate volițional, sau de felul în care sunt considerate de către
ceilalți. Prin urmare, emoțiile trăite sau expresiile manifeste ale acestora par greu
de înțeles sau neinteligibile, întrucât premisele motivaționale care au stat la baza
generării lor nu se cunosc. Chiar și atunci când condițiile externe conferă siguranță
și ar trebui să îi producă individului sentimentul securității, acesta poate reacționa
cu anxietate; iar anumite situații sociale care pentru unii indivizi sunt benigne
sau suportive se observă că altora le trezesc furie în locul unui răspuns pașnic;
deși nu ar exista aparent niciun motiv clar pentru ca individul să se autoculpa-
bilizeze, acesta resimte totuși vinovăție; chiar și atunci când ar putea exista motive
de bucurie, putem reacționa cu depresie și tristețe; iar acest lucru se aplică pentru
orice emoție sau pentru toate categoriile de emoții, deopotrivă pozitive sau
negative. Este ca și cum am reacționa la o lume diferită de cea descrisă de
condițiile reale, așa cum sunt ele percepute de semeni sau de noi la un nivel
conștient. Din motive care îi rămân obscure individului în cauză, acesta va trăi
un sentiment diferit de cel care ar părea adecvat. Chiar dacă există numeroase
rațiuni relativ simple care ar putea să explice acest lucru — spre exemplu,

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

226 diferențele culturale sau individuale, sau confuziile cu privire la interpretarea
semnalelor — cel mai frecvent și bine fundamentat tip de raționament se
centrează pe mecanismele de apărare ale Eului.
Discuția mea asupra semnificațiilor imperceptibile și analiza verticală sau
„abisală" cu privire la procesul emoțional au avut ca premisă, deși ea nu a fost
întotdeauna declarată explicit, că semnificațiile conștiente ar putea să difere
dramatic de cele care operează la niveluri mai profunde, ca urmare a acțiunii
mecanismelor defensive. Riscul pe care îl implică analiza de suprafață a proce­
sului emoțional, în special dacă aceasta se fundamentează exclusiv pe relatările
individuale, rezidă într-o interpretare eronată a aspectelor observabile, de
suprafață, ca fiind identice cu procesele derulate la un nivel mai profund, cel mai
probabil inconștient sau preconștient.
Presupun că apărările modifică semnificațiile evaluate, însă sensul postulat
pentru acestea în cazul fiecărei emoții specifice rămâne totuși valabil ca bază de
analiză a tranzacțiilor emoționale, indiferent dacă individul conștientizează sau
nu originea presupus inconștientă a acestor semnificații. O astfel de premisă mă
conduce la ipoteza surprinzătoare privind posibilitatea funcționării simultane a
două tipuri de procese de evaluare, unul inconștient și celălalt conștient, astfel că
în realitate ambele pot fi considerate ca valide. O explicație posibilă pentru cele
afirmate este dată de noțiunea de ambivalență. O alta se referă la existența la nivel
psihic a mai multor etape de înțelegere a aceluiași eveniment, în cadrul cărora
pot să apară la nivel conștient intruziuni ale proceselor emoționale inconștiente
(cf. Horowitz, 1976). De exemplu, într-o etapă ulterioară unei pierderi sau traume
suferite, individul poate recurge la negare și indiferență emoțională, în timp ce
în alt stadiu, experiența traumatică va ieși la suprafață, manifestându-se copleșitor
la nivelul acțiunilor și gândurilor acestuia.
Adepții psihologiei abisale subliniază rolul conflictelor inconștiente și cu
precădere al celor infantile, care în etapele de dezvoltare ulterioare pot da naștere
la interpretări distorsionate, iar după cum sugera Wachtel (1977) condiționarea
sau reîntărirea acestor răspunsuri are la bază relațiile stabilite în etapele
dezvoltării din perioada copilăriei. în limbajul freudian, astfel de fenomene sunt
considerate ca determinate de conflictele nerezolvate care deși nu pot fi accesate
conștient, rămân active și modelează întru câtva evaluările curente. Jung a făcut
referire la acestea utilizând termenul de complexe; termenul terapeutic propus de
Freud a fost cel de transfer, un proces prin care pacienții cu probleme reacționează
în raport cu terapeutul ca și cum el ar fi unul dintre părinți; Sullivan vorbește
despre distorsiuni parataxice*, în care individul reacționează în raport cu ceilalți
ca și cum aceștia ar fi propriii săi părinți.
Independent de limbajul conceptual ales în descrierea distorsiunilor procesului
emoțional cauzate de imagini sau idei care reflectă intenții inconștiente, trebuie
precizat că indivizii sunt influențați de unele semnificații personale recurente care

Este un derivat al termenului „parataxă", care desemnează un mod de exprimare a

raporturilor de coordonare sau de subordonare în propoziție sau în frază prin simpla
alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; juxtapunere. (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
îi determină să se simtă trădați, victimizați, respinși, inoportuni, abandonați etc. 227
și să reacționeze inadecvat la o experiență. Ei își estimează propriile relații
conform unor semnificații subiective și adesea inconștiente care formează temele
relaționale centrale implicate în furie, anxietate, vinovăție ș.a.m.d., și pe care
individul le consideră ca potrivite în descrierea tranzacțiilor desfășurate.
Dar ce se întâmplă cu procesul de generare a emoțiilor atunci când natura
acestuia rămâne inconștientă, ca urmare a mecanismelor de apărare? Continuă
să opereze silențios? Sau dispare? Influențează ceea ce se petrece la nivel con­
știent? Desigur că nu cunoaștem cu certitudine răspunsul, însă putem emite unele
ipoteze. Freud a încercat să explice că simptomele nevrotice sunt o reîntoarcere
a refulatului și, prin urmare, a adoptat poziția teoretică potrivit căreia unele dintre
apărări sau totalitatea acestora nu puteau contracara impulsul sau dorința
inacceptabilă. în absența producerii simptomelor observabile exprimate ca emoții
și disfuncții, ar fi fost imposibil să obținem informații privind funcționarea
mecanismelor de apărare. Un număr de psihologi de marcă încearcă în prezent
să găsească modalități de diferențiere între indivizii care se descriu ca având o
stare emoțională pozitivă și sunt normali psihologic, de cei la care o astfel de
caracterizare ascunde tulburări de personalitate datorate mecanismelor defensive
sau unor strategii de salvare a aparențelor (vezi D.A. Weinberger, 1989).
Adepții psihologiei abisale nu au progresat foarte mult în privința concep­
tualizării și argumentării modului în care procesele inconștiente influențează
evaluările pe care le facem în viața de zi cu zi. Lucrările lui Horowitz (1988,1989),
Luborsky (1977,1984) și ale Grupului de Cercetări Psihoterapeutice de la Mount
Zion Hospital and Medical Center (de ex., Sampson, Weiss, Mlodnosky & Hause,
1972; Silberschatz & Sampson, 1991; Weiss, 1971,1990) exemplifică eforturile de
conceptualizare a acestui proces complex, în termeni clinici.
Problema empirică pe care o ridică analiza influenței proceselor inconștiente
asupra evaluărilor se referă la faptul că în măsura în care evaluările sunt de­
terminate de interese inconștiente, este dificil ca ele să fie măsurate cu precizie,
și cu atât mai dificil să poată fi stabilite semnificațiile inconștiente și originile lor
din perspectiva procesului de dezvoltare. Pe de altă parte, dacă evaluările sunt
studiate prin metode bazate pe relatările subiecților, există riscul obținerii unor
date superficiale și, prin urmare, predicțiile cu privire la emoțiile manifestate vor
fi eronate. Manifestările unor reacții emoționale idiosincratice sunt mai ușor de
observat decât de explicat științific.
După cum subliniam în Capitolul 1, clinicienii folosesc un număr de indicii
pentru recunoașterea acestora — de exemplu, prezența simptomelor care atestă
un conflict psihic, a reacțiilor aparent iraționale, a contradicțiilor apărute din când
în când în materialul relatat de pacient, sau între ceea ce acesta afirmă și reacțiile
sale fiziologice și comportamentale. Astfel de indicii generează doar ipoteze
privind influența unor fenomene obscure care influențează procesul de evaluare,
a căror descoperire necesită o explorare suplimentară.
Majoritatea cercetărilor sistematice care au ca scop studiul relației dintre
emoție și cogniție s-au axat asupra acelor procese ușor observabile care operează
la nivel conștient. Pe de altă parte, adepții psihologiei abisale care pun accent pe

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

228 determinanții inconștienți vor manifesta îndoieli cu privire la posibilitatea de
descifrare a semnificațiilor reale subiacente emoțiilor, în absența unei examinări
clinice cu caracter intensiv și de profunzime. Presupun că aceștia au într-o
oarecare măsură dreptate, motiv pentru care am încercat să integrez în teoria
evaluării și conceptul de inconștient. Problema pe care o ridică acest demers
rezidă în dificultatea de a putea preciza când emoția manifestată se produce la
unul sau altul dintre cele două niveluri de funcționare la care procesul poate fi
examinat. Această enigmă încă rămâne fără răspuns.

Rezumat
Utilizarea unor concepte cognitive — cum sunt, învățarea, percepția și judecata
(precum și a conceptelor referitoare la motivație și hedonism) — în studierea
emoției are o istorie îndelungată care datează încă din perioada antică și cea
medievală. Există numeroase posibilități pentru a descrie activitatea cognitivă,
însă aspectul cel mai relevant din perspectiva unei teorii cognitiv-motiva-
țional-relaționale se referă la procesul de generare a semnificațiilor asociate unei
experiențe adaptative, în special a celor privind modul în care interacțiunea avută
cu mediul influențează starea de bine. Acestea sunt aspectele care definesc
conceptul de evaluare. Problema pe care o ridică o astfel de teorie are în vedere
faptul că similitudinile parțiale și interdependențele manifestate între cele trei
constructe mentale — motivația, cogniția și emoția — fac dificilă o diferențiere
precisă a acestora; mai mult, fiecare dintre procese prezintă semnificații ireduc­
tibile, iar toate trei îndeplinesc o funcție specială în adaptare.
Pe baza teoriei pe care am elaborat-o în legătură cu stresul psihologic, am
descris existența a două tipuri de evaluare: cea primară, care se referă la relevanța
experienței la nivelul stării de bine, respectiv cea secundară, care vizează opțiunile
adaptative individuale din cadrul unei interacțiuni. Studiile extensive realizate
în anii '60, respectiv '70, atât cele desfășurate în propriul laborator, cât și cele
aparținând unor alți cercetători, au furnizat informații privitoare la funcția
îndeplinită de evaluare și adaptare în producerea stresului reactiv, iar datele mai
recente au confirmat ipoteza că evaluarea îndeplinește și rolul de condiție cauzală
care determină calitatea și intensitatea emoțiilor.
Evaluarea are ca sarcină adaptativă integrarea realităților obiective din mediu,
manifestate sub formă de solicitări, constrângeri și resurse disponibile, cu intere­
sele personale, în așa manieră încât ambele categorii de factori să aibă o impor­
tanță egală. De regulă, indivizii cu o funcționare normală prezintă și o bună
capacitate de testare a realității, la care se adaugă abilitatea de a reduce distresul
emoțional, concomitent cu menținerea unei atitudini pozitive față de viață.
Diferențele individuale sunt atât rezultatul faptului că individul este nevoit să
răspundă concomitent la numeroase realități, cât și al acțiunii mecanismelor cu
rol de autoprotecție sau de apărare, care distorsionează realitatea. Evaluarea are
pentru oricare dintre indivizi atât un caracter variabil, cât și unul constant (cum
ar fi stilurile de evaluare), acestea constituind fațetele diferite ale aceleiași monede.

RICHARD S. LAZARUS
 Eșecul de a realiza o diferențiere între cele două tipuri de activitate cognitivă, 229
și anume cunoașterea și evaluarea, a generat un grad ridicat de confuzie în cadrul
studierii emoției. Cunoașterea se referă la convingerile privitoare la mersul
lucrurilor în general, respectiv în anumite contexte specifice. Evaluarea reprezintă
o apreciere subiectivă a semnificației acestor cunoașteri în raport cu o experiență
particulară sau din punct de vedere existențial. Cunoașterile tind să se producă
„la rece" și fără o implicare afectivă, în timp ce evaluarea are loc „la cald", fiind
mai apropiată față de emoție, dat fiind că vizează acele interese pe care individul
urmărește să le realizeze în cadrul unei interacțiuni sau la nivel existențial.
Am postulat existența a șase componente ale evaluării implicate în procesul
emoțional, trei primare și trei secundare. Componentele primare ale evaluării
includ relevanța pentru scopuri, congruența sau incongruența în raport cu acestea
și forma de implicare a eului. în absența unui context relevant pentru scopuri sau
a unui interes individual urmărit la nivelul unei interacțiuni, este improbabil ca
emoțiile să se producă. Formele particulare de implicare ale eului diferențiază
anumite emoții specifice de celelalte, ca de exemplu furia, vinovăția și rușinea,
însă acest lucru nu se aplică și pentru tristețe. Componentele secundare ale
evaluării care se regăsesc la nivelul emoției sunt învinuirea sau recunoașterea
meritului, potențialul adaptativ și expectațiile față de viitor. Acestea vor servi în
Capitolele 6 și 7 la o descriere detaliată a tiparelor evaluative implicate în cazul
fiecărei emoții specifice, atât a celor negative sau incongruente în raport cu scopul,
cât și în cazul celor pozitive sau congruente cu scopul.
Evaluarea nu presupune raționalitate și nici un caracter deliberat sau o con­
știentizare. Postulatul central care constituie soluția la această problemă afirmă
că există mai multe moduri de cunoaștere, care în generarea unei emoții pot intra
în conflict sau pot fi accesate simultan prin intermediul a două tipuri de procese
de evaluare — unul care operează automat, în afara conștiinței și fără un control
volițional, iar celălalt, conștient, deliberat și volițional. Vom vedea în Capitolul 5
că această abordare ne ajută să clarificăm confuziile privitoare la rolul cauzal al
cogniției în generarea oricărei emoții.
Psihologii care studiază procesele de dezvoltare considerau în trecut că cele
două moduri sunt organizate ierarhic; altfel spus, la începutul vieții copilul se
bazează pe modalități automate, inconștiente și involuntare, dar se consideră că
acestea vor fi la maturitate subordonate de către cele deliberate, conștiente și
voliționale care îl ajută pe individ să se distanțeze de ceea ce se întâmplă în
„aici-și-acum". Cu toate acestea, este posibil ca, în realitate, maturitatea și normali-
tatea să se caracterizeze printr-o funcționare concomitentă a proceselor automate,
respectiv a celor voliționale, care trebuie integrate astfel încât individul să poată
folosi armonios ambele tipuri de cunoașteri, fără a fi nevoit să renunțe la o testare
corectă a realității ori la angajamentele personale. Este posibil ca cele două moduri
să funcționeze de fapt întru câtva simultan, ca aflate în conflict sau în armonie,
astfel că determină constructe mentale distincte asupra relațiilor individ-mediu
corespunzătoare diferitelor niveluri de funcționare a aparatului psihic — con­
știent, preconștient și inconștient. Teoria emoției va trebui să depună eforturi
susținute în direcția integrării acestor alternative și, probabil, să acorde mai multă

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

230 atenție decât în trecut rolului pe care îl au în generarea stărilor emoționale unele
procese insuficient cunoscute, ca de exemplu rezonanțele dorințelor sau fantas­
melor privitoare la interacțiune, precum și procesele deliberate și cele voliționale
care influențează stările afective.
în vederea explicării proceselor inconștiente și a numeroaselor dileme legate
de viața emoțională, teoria emoției trebuie să facă referire atât la organizarea
procesuală verticală, cât și la cea orizontală; altfel spus, este nevoie ca aceasta să
explice procesele psihice de la nivel conștient, preconștient și inconștient. în
secțiunea finală a capitolului, am explorat procesele inconștiente și am încercat
să stabilesc o relație între acestea și evaluare.

RICHARD S. LAZARUS
Controverse legate de cauzalitate

Voi începe actualul capitol cu discutarea unei teme amânate până acum, mai
precis va fi vorba despre similaritățile și diferențele existente între cele trei
constructe care descriu psihicul — cogniția, motivația și emoția — care probabil
nu ar fi putut să fie tratate corespunzător, dacă nu ar fi făcut anterior obiectul
unor examinări separate, în calitatea lor de componente distincte ale procesului
emoțional.
în continuare, vor fi prezentate o serie de aspecte controversate privind
cauzalitatea procesului emoțional. în cadrul acestora, se evidențiază cu precădere
trei probleme semnificative. Prima se referă la cauzalitatea în sine, astfel că o voi
trata foarte succint; cea de a doua, care a dat naștere unor dezbateri aprinse,
vizează posibilitatea ca procesele cognitive să îndeplinească un rol cauzal în
nașterea emoțiilor, aspecte care vor fi discutate în comparație cu procesul de
evaluare. Poziția teoretică adoptată de mine consideră că evaluarea îndeplinește
rolul de condiție necesară și suficientă în generarea emoțiilor, în timp ce
cunoașterile pe care se bazează procesele de evaluare au doar rolul de condiție
necesară, nu și suficientă; aceste aspecte necesită o clarificare și argumentări
suplimentare. A treia clasă de probleme se centrează pe găsirea unei soluții
teoretice de reconciliere în cadrul procesului emoțional1 a caracteristicilor bio­
logice universale cu sursele de variabilitate datorate învățărilor socioculturale din
perioada dezvoltării.
Tema finală a capitolului vizează modul în care principiul sistemic se aplică
la teoria cognitiv-motivațional-relațională; dat fiind că au fost tratate anterior
variabilele fundamentale sistemice relevante pentru procesul emoțional (chiar
dacă acestea nu au fost aplicate și la emoțiile specifice), capitolul se va încheia cu
o scurtă descriere a procesului emoțional în termenii analizei sistemice.

Similarități și diferențe la nivelul constructelor mentale

Existența unor similarități între cele trei constructe psihice discutate în
Capitolele 3 și 4 — cogniția, emoția și motivația — determină un anumit grad de
incertitudine privind posibilitatea realizării unor diferențieri între acestea. Spre
exemplu, date fiind cele două sensuri ale conceptului de motivație — aspectul
dispozițional și cel tranzacțional — sunt de părere că acestea facilitează în mod
eronat reducerea emoției la motivație, întrucât activarea fiziologică, parte

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

232 a semnificației motivaționale atribuite tranzacției, pare să coincidă parțial cu
componenta de activare existentă și în cadrul procesului emoțional. Este necesar
ca această problemă să fie analizată mai detaliat, înainte de a trece la discutarea
altor aspecte.
Diferențele existente între emoție și motivație pot cu ușurință genera
neclarități, dat fiind că atunci când motivația este definită în sens tranzacțional —
adică, se referă la activarea situațională sau la mobilizarea în vederea depășirii
obstacolelor — între cele două constructe teoretice există corelații la nivelul
variabilelor psihofiziologice; altfel spus, atunci când la un individ apare starea
de activare fiziologică, nu putem spune cu certitudine că aceasta este determinată
de emoție sau de motivație, în absența unor informații suplimentare cu privire la
aceste procese. Coincidența parțială privind desfășurarea acestor două procese
i-a determinat pe unii autori să considere că la nașterea unei emoții participă atât
activarea (impulsul), cât și etichetarea acesteia potrivit unor condiții sociale,
abordare menționată adesea ca teoria bifactorială (Schachter & Singer, 1962). Cu
toate acestea, cele două constructe teoretice pot fi tratate separat, cu condiția
recunoașterii faptului că activarea bazată pe scop se aseamănă doar într-o mică
măsură cu configurația complexă, cognitiv-motivațional-relațională, a unei
emoții. Emoția apare doar atunci când interesul motivațional urmărit de individ
a fost evaluat.
Relația de interdependență stabilită în cadrul procesului de dezvoltare între
emoție și motivație sporește gradul de confuzie privind diferențele dintre aceste
două constructe. Emoțiile dețin un rol în dezvoltarea motivației; pe baza
senzațiilor de plăcere și durere, indivizii învață să caute acele condiții care le-au
produs anterior emoții pozitive și să le evite pe cele generatoare de emoții
negative. Similitudinile existente i-au determinat în trecut pe teoreticieni să
subsumeze conceptul de motivație celui de emoție sau viceversa. După opinia
mea, aceasta nu a fost o soluție adecvată; chiar dacă în realitate între cele două
concepte există o strânsă interdependență, este nevoie ca emoția și motivația să
fie tratate ca fiind concepte separate și distincte.
Totodată, motivația prezintă anumite caracteristici comune și cu procesele
cognitive. Spre exemplu, valorile și scopurile au o componentă cognitivă, în sensul
că acestea depind de feedback-ul primit, de interpretările și deciziile cu rol
reglator, care se adaugă la conexiunile stabilite anterior în procesul de dezvoltare
între aceste scopuri și valori și stările de deficit sau de privare (vezi Lazarus,
1968a; Lazarus, 1991a; și Tetlock & Levi, 1982). De exemplu, realizarea scopurilor
presupune informații privind posibilitatea (sau probabilitatea) atingerii acestora,
etapele necesare, obstacolele care trebuie depășite ș.a.m.d. în general, indivizii
nu vor depune eforturi susținute în vederea realizării unui scop care în mod
evident este imposibil de atins. Alegerile individuale trebuie să vizeze acele
scopuri care pot fi realizate și a căror finalitate este urmărită în cadrul unei situații
particulare, astfel că este necesară adesea o planificare bazată pe înțelegerea
mijloacelor prin care se pot obține rezultatele dorite (realizarea scopurilor). Prin
urmare, scopurile nu sunt determinate doar de unele privări difuze care se cer

RICHARD S. LAZARUS
rezolvate, ci necesită de regulă și percepții, judecăți, planificare și procese 233
decizionale.
Pe scurt, motivația este de fapt rezultatul combinat al activării și al orientării
acțiunii în vederea realizării scopurilor, la fel cum emoția este determinată de
combinarea motivației, a cunoașterilor și evaluărilor cu privire la relația
individ-mediu (vezi, de asemenea, Lazarus, Coyne & Folkman, 1982, pentru
discutarea acestui aspect). Motivația fără cogniție nu este altceva decât o activare
lipsită de cunoaștere și orientare. Emoția fără cogniție rămâne la stadiul de
activare sau tensiune. Cu toate acestea, similitudinile existente între motivație,
emoție și cogniție nu ar trebui să ne determine să reducem motivația la cogniție,
după cum nici emoția nu ar trebui redusă la cogniție sau motivație. Fiecare dintre
conceptele menționate păstrează numeroase trăsături fundamentale distincte, care
nu sunt reductibile la cele comune.

Cauzalitatea în cadrul procesului emoțional

A afirma că emoția este rezultatul unei evaluări presupune în mod evident
stabilirea unei relații cauzale (vezi și White, 1990, pentru o discuție detaliată
referitoare la cauzalitate). în jargonul filosofic, se consideră că relația dintre emoție
și cogniție are din perspectivă cauzală un caracter mai curând sintetic, în timp ce
aspectele cauzale pur logice sau analitice dețin o importanță mai redusă. în
contextul dat, termenul sintetic se referă la faptul că anumite tipare de evaluare
cauzează niște emoții specifice; forma „logică" a cauzalității necesită o frazeologie
diferită — și anume, că anumite tipare de evaluare implică în mod logic existența
unor emoții specifice, fără a mai fi necesară vreo atribuire cauzală.
Descrierea fiecărei emoții presupune atât precizarea evaluării cognitive care
a stat la baza generării acesteia, cât și a aspectelor corelative comportamentale și
fiziologice. După cum precizam în Capitolul 4, furia, de exemplu, include atât
reprezentarea prejudiciului suferit, cât și a persoanei (sau obiectului) responsabile
pentru producerea acestuia, astfel că prejudiciul și învinuirea au fost considerate
drept cauzele furiei. Așadar, sunt descrise ambele tipuri de relații cauzale stabilite
între cogniție și emoție, cea logică și cea sintetică, putând fi evitată abordarea
exclusivă de tip sau/sau. Acest tip de raționament este concordant cu conceptul
metateoretic de cauzalitate reciprocă și cu rezerva mea în legătură cu exagerarea
importanței cauzelor materiale.
Având în vedere că emoția reprezintă o configurație complexă rezultată prin
combinarea proceselor motivaționale cu cele cognitive la nivelul unei experiențe
adaptative, un alt aspect controversat se referă la direcția cauzalității în cadrul
relației stabilite între cogniție și emoție. Evaluarea influențează emoția, însă
emoția rezultată va influența la rândul său evaluările ulterioare. Trebuie reținut
că modul în care am definit emoția presupune întotdeauna o cogniție — emoția
este un răspuns la un anumit tip de semnificație —, însă semnificațiile cu caracter
impersonal nu generează emoții. Din moment ce cogniția este întotdeauna parte
componentă a emoției, iar conform lui Sartre (vezi Capitolul 4) ea reprezintă cauza

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

234 generatoare pentru emoție, afirmația că la rândul său emoția influențează cogni-
ția ar putea să pară, cel puțin inițial, o tautologie de neînțeles, mai ales atunci
când vorbim despre efectele cauzale ale emoției, fără a specifica și componen­
tele acesteia.
Sociologii sunt uneori de părere că evaluarea, ca factor cauzal al emoției, nu
ar trebui considerată drept componentă intrinsecă a procesului emoțional; altfel
spus, aceștia ezită să privească evaluarea ca făcând parte și din efect. Unul din
motivele adoptării unei astfel de poziții rezidă în fundamentarea teoriilor
tradiționale pe logica aristotelică, conform căreia conceptul A nu poate desemna
simultan și un alt concept B, astfel că teoreticienii tind să vadă cauza și efectul ca
fiind în mod necesar separate. Printre altele, acest punct de vedere încurajează
afirmația că emoția și cogniția își au originea în arii sau sisteme cerebrale distincte,
ceea ce reprezintă un alt criteriu concret de diferențiere. Voi dezvolta acest aspect
mai târziu.
Pentru rezolvarea acestei dileme cu privire la relația dintre cauză și efect, este
necesar să admitem faptul că emoția reprezintă un concept supraordonat care
include și cogniția, între acestea fiind stabilită o relație de tip parte-întreg, fără
ca reciproca să fie însă adevărată. Activitatea cognitivă (A) — de exemplu,
învinuirea celuilalt pentru ofensa adusă — se combină la nivel emoțional cu
reacțiile fiziologice și tendințele de a acționa (B), pentru a forma o configurație
organizată, AB. învinuirea a cauzat emoția, adică furia, constituind totodată și
o parte componentă a acesteia. Simpla afirmație că furia rezultată (AB) — care
include cogniții referitoare la învinuirea celuilalt pentru ofensa suferită (A) —
este cauza reacției furioase (AB) capătă sens doar atunci când realizăm că o
componentă a configurației, A, poate genera o altă reacție subsecventă AB, din
care A este parte esențială. Atunci când afirmăm că resimțim o emoție, ca de
exemplu furie, care include pe lângă o evaluare cognitivă cauzală și reacțiile
fiziologice și comportamentale, și că la rândul său furia generată influențează
stările emoționale subsecvente, spunem de fapt că datorită feedback-ului rezultat,
starea emoțională generată va influența parțial evaluările ulterioare și stările
emoționale asociate acestora, formând un lanț cauzal temporal.
Această analiză nu diferă în aspectele sale esențiale de teoriile privind bolile
cauzate de agenții patogeni. Dacă un agent patogen contaminează un organism
vulnerabil, există o probabilitate ridicată de producere a bolii. Afecțiunea rezul­
tată, pe care o consider comparabilă cu emoția, include deopotrivă agentul
patogen care, odată învins de sistemul imunitar, dispare din organism sau con­
tinuă să existe într-o stare latentă asemănătoare sporilor. în realitate, una dintre
cauze, mai precis microbul (cealaltă fiind vulnerabilitatea organismului) este
necesar să rămână activă pe durata bolii, la fel cum și activitatea cognitivă trebuie
să fie prezentă în cadrul procesului emoțional pe toată durata acestuia; oricum,
atunci când activitatea cognitivă încetează sau scade ca importanță, ea va antrena
dispariția emoției. Nu există nicio tautologie în această afirmație.
Nu cred că este oportună discutarea în detaliu a cauzalității, întrucât există
numeroase alte aspecte care trebuie acoperite în vederea unei explicări adecvate
și complete a temei propuse. Spre exemplu, unul vizează analiza aristotelică cu

RICHARD S. LAZARUS
privire la tipurile de cauze: materială, eficientă, formală și finală; cea din urmă 235
semnifică faptul că, de exemplu, comportamentul trebuie explicat pe baza
factorilor carp îl motivează sau în limbajul teoretic adoptat de mine, în funcție de
scopurile sau obiectivele urmărite. Am manifestat dintotdeauna o afinitate față
de această poziție, la fel cum am fost atras și de modul în care Rychlak (1981a,
1981b) tratează rolul liberului-arbitru, punând accent pe orientarea comporta­
mentului în funcție de obiectivul sau scopul urmărit, idee exprimată sub forma
conceptului de „telerăspuns (telosponse)".
Spre finalul redactării acestui manuscris, a fost publicat un articol instructiv
a lui Sappington (1990) despre liberul arbitru și determinism, făcând o trecere în
revistă a analizelor recente pe această temă expuse de diverși autori, printre care
și Bandura (1989), Sperry (1988) și Tageson (1982). De exemplu, Bandura vorbește
despre constrângerile pe care mediul le exercită asupra comportamentului indi­
vizilor, ceea ce presupune un determinism, însă sugerează totodată că la rândul
lor indivizii au capacitatea de alegere și influențare a mediului; Bandura conchide
că nu există nicio incongruență între ideea că individul este un agent activ și cea
referitoare la determinismul comportamental. Teoria cognitiv-motivațional-rela-
țională adoptată în prezenta lucrare are un cadru esențialmente determinist, chiar
dacă un astfel de determinism nu exclude capacitatea individuală de alegere a
tipului de evaluare, în funcție de scopurile individuale și sistemul de credințe cu
privire la sine și lume.

Contextualismul și mecanicismul în teoriile

referitoare la emoție
Sociologia s-a confruntat timp îndelungat cu existența unor importante
diferențe teoretice între cele două moduri opuse de gândire științifică, respectiv
contextualismul și mecanicismul. Controversele la nivelul acestora au un rol
instructiv în înțelegerea emoției ca proces.
Din perspectiva contextualistă, emoția, la fel ca și alte fenomene psihologice,
poate fi înțeleasă doar în relație cu cadrul sau contextul particular în care aceasta
apare. Variabilele contextuale care descriu procesul emoțional includ cerințele
impuse de mediul obiectiv (care sunt în primul rând de ordin social), constrân­
gerile exercitate la nivel cognitiv, emoțional și acționai, resursele de care individul
dispune, precum și variabilele de personalitate de tipul motivelor și credințelor
individuale. Astfel de aspecte au fost discutate pe larg de către teoreticienii
contextualiști (de ex., Sarbin, 1982) și dialecticieni (de ex., Riegel, 1975), la care se
adugă adepții fenomenologiei și cei ai hermeneuticii (de ex., Heidegger & Husserl;
vezi Dreyfus, 1982,1991; Jennings, 1986; și Taylor, 1985). Din păcate, la fel cum
adepții mecanicismului respingeau orice altă abordare, contextualiștii la rândul
lor insistau ca mecanicismul să fie respins în totalitate și substituit cu o viziune
contextualistă asupra lumii; mai mult, contextualismul nu a condus la explicații
generale cu privire la funcționarea proceselor, ceea ce face dificilă operaționalizarea

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

236 conceptelor sale la nivelul unor metode de cercetare științifică care să nu se
rezume la simpla descriere a fenomenelor studiate.
Abordarea mecanicistă a dominat o perioadă îndelungată fizica și biologia,
contribuind la înțelegerea principiilor de funcționare a naturii și la controlul lumii
fizice. Aceasta poate fi descrisă cel mai bine drept încercarea de a descoperi acele
mecanisme universale sau legi fundamentale care contribuie la înțelegerea lumii
înconjurătoare. După Pepper (1942), metafora de bază a acestei abordări o consti­
tuie mecanismul. Indiferent de natura sa, biologică, psihologică, socială sau fizică,
un mecanism reprezintă un sistem universal de tip cauză-efect, care funcționează
în același mod în orice context.
Un astfel de exemplu este mecanismul bazat pe feedbakul negativ, după care
funcționează atât banalul termostat întâlnit în gospodării, cât și procesele fizio­
logice cu rol de reglare și menținere a echilibrului chimic; spre exemplu, când
conținutul de zahăr din sânge scade sub limitele normale, apare senzația de
foame, iar când cantitatea de apă din sânge se reduce sub nivelul optim, ne va fi
sete. în discutarea evaluării ca fiind condiția necesară și suficientă pentru gene­
rarea unei emoții, am adoptat acest mod de înțelegere mecanicistă, care afirmă
că unui anumit tipar cognitiv îi corespunde întotdeauna o emoție specifică.
Dacă ținem seama de avantajele pe care le prezintă adoptarea fiecăreia dintre
cele două perspective epistemologice, putem concluziona că acestea ajută la
clarificarea anumitor aspecte controversate cu privire la procesul emoțional. în
adoptarea modelului mecanicist se pune accent pe caracteristicile universale, pe
structură și proces. O înțelegere științifică deplină a caracteristicilor și modului
de funcționare a fenomenelor necesită descrierea completă atât a. structurii, cât și
a proceselor implicate. în general, structurile se referă la aranjamentul mai mult
sau mai puțin stabil sau modelul după care părțile se organizează la nivelul
sistemului; un proces se referă la funcțiile pe care părțile le îndeplinesc în cadrul
sistemului — mai precis, ce rol au acestea și cum interacționează și se modifică
la nivel de sistem.
Cititorul familiarizat cu abordarea mecanicistă se poate gândi la exemplul unui
motor cu combustie internă2. Motorul unei mașini este constituit din numeroase
părți (structura) conectate în cadrul unui sistem ce determină modul în care
energia este transformată în final din starea latentă de benzină într-o mișcare
sincronică a roților (proces). Structurile geologice ale mediului fizic (de ex., dealu­
rile, matca unui râu, frunzișul arborilor) și procesele geologice (de ex., cursul
apelor sau direcția vântului, modificările la nivelul scoarței terestre) constituie de
asemenea, exemple potrivite ale interdependențelor dintre structuri și procese.
Structura terestră orientează vântul și cursul apelor; la rândul lor, acestea produc
pe termen lung eroziuni la nivelul scoarței terestre, așa cum se întâmplă în
formarea văilor și a albiilor râurilor. în mod similar, un sistem psihologic poate
fi descris în termeni de structuri și procese; acele trăsături individuale stabile care
ne influențează modul cum reacționăm, emoțional alcătuiesc structura perso­
nalității, în timp ce stările tranzitorii și modificabile, cum sunt dorințele, gândurile
și sentimentele, sunt considerate procese ale personalității.

RICHARD S. LAZARUS
 Astfel de deosebiri cu caracter general referitoare la structură și procese aduc 237
în prim plan o altă diferențiere făcută în Capitolul 2 cu care cititorul este mai
familiarizat, mai precis aceea dintre emoția privită ca stare sau ca trăsătură. Emoția
ca stare se află în continuă transformare, modificându-se de la un context la altul
sau de la un moment la altul. Două experiențe emoționale nu sunt niciodată
identice; dacă sunt furios, această stare nu poate fi înțeleasă exclusiv prin referirea
la situațiile anterioare în care m-am simțit astfel, ci necesită examinarea con­
textului particular în care a apărut furia actuală. Conform perspectivei con-
textualiste, orice nouă stare de furie va prezenta întotdeauna anumite aspecte
unice, însă din punctul de vedere al mecanismelor universale care stau la baza
producerii acesteia, ea este similară tuturor celelaltor episoade de furie.
Pe de altă parte, emoția considerată ca trăsătură reprezintă o caracteristică
structurală determinată de relația individ-mediu. Strict vorbind, o trăsătură nu
poate fi echivalată cu emoția, întrucât cea dintâi se referă mai degrabă la tendința
individuală de a reacționa emoțional într-un anume mod, și nu la emoția în sine.
Altfel spus, trăsătura emoțională constituie o predicție cu privire la frecvența,
intensitatea sau contextele de mediu în care la un individ particular este probabil
să resimtă o anumită stare emoțională. Când o emoție particulară se produce în
mod recurent la același individ, așa cum se întâmplă destul de frecvent, vom
afirma că acesta este coleric, se autoculpabilizează, este timid sau optimist. în
măsura în care emoția respectivă reapare și de la un context la altul sau urmează
același tipar de generare, ea poate fi considerată ca expresia unor trăsături mai
mult sau mai puțin stabile datorate structurii personalității individuale, unui
mediu particular (de ex., un partener sau un superior violent), sau și mai corect
ar fi să le considerăm ca determinate de modul stabil în care individul relațio-
nează cu mediul. Este posibil ca un individ să resimtă recurent furie doar într-un
anumit context extern care pe un alt individ îl face în mod repetat să se simtă
anxios sau vinovat (vezi Lazarus, 1989a).
Dacă suntem interesați în principal de caracteristica (trăsătura) care îl
predispune pe un individ la furie, atunci vom încerca să identificăm acea regulă
universală care la nivel intrapsihic determină reacția de furie. Atunci când punem
un accent mai mare pe situațiile sociale (contextele) care îi fac pe indivizi furioși
(stare), vom încerca să găsim această regulă universală la nivelul proceselor
socioculturale. în cazul în care, așa cum voi argumenta, explicația rezidă în modul
în care factorii de personalitate se combină cu cei de mediu, regula sau meca­
nismul universal trebuie căutat în relația individ-mediu specifică unei experiențe
adaptative particulare, care reprezintă cadrul adecvat pentru studierea reacțiilor
emoționale. Cititorul cunoaște deja faptul că elementul psihologic central al
acestui cadru pe care se fundamentează analizarea emoțiilor îl constituie tema
relațională centrală rezultată în urma procesului de evaluare.
Absolutizarea oricăreia dintre cele două perspective, mecanicismul sau con-
textualismul, va conduce la omiterea unor caracteristici esențiale ale emoțiilor. în
încercarea de găsire a unor mecanisme universale, acordăm atenție trăsăturilor
comune, făcând generalizări valabile pentru toți indivizii, în orice moment. De
asemenea, vom încerca să realizăm o clasificare a contextelor pe baza capacității

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

238 acestora de a produce o anumită stare emoțională la un tip particular de indivizi.
Spre exemplu, putem observa că furia apare întotdeauna în cadrul unui anumit
tip de relație individ-mediu, în care judecata evaluativă este că individul a fost
insultat sau înjosit. Generalizările sunt posibile doar atunci când ne punem
întrebări în legătură cu echivalența funcțională a situațiilor privind capacitatea
acestora de a genera stări emoționale și în legătură cu modul în care o experiență
particulară de tipul furiei, deși diferă prin anumite caracteristici de alte experiențe
similare, este comparabilă cu acestea în privința factorilor care o determină, a
trăsăturilor specifice și a modului de manifestare.
Oricum, atunci când facem astfel de generalizări utile, vom trece cu vederea
sau vom pune un accent mai redus pe variațiile privind emoțiile experimentate
în diferite ocazii. O astfel de perspectivă se regăsește foarte bine în contextualism.
Hermeneutica, o variantă a contextualismului, se axează în principal pe unicitate
și context, în timp ce mecanicismul științific pune accent preponderent pe prin­
cipiile universale care transcend contextele variabile. Atunci când generalizările
cu privire la emoții sunt descrise prin intermediul variabilelor contextuale, în
duda faptului că analizele întreprinse devin mai complicate, acestea vor permite
o mai mare capacitate de explicare și previzionare a variațiilor interindividuale
și intraindividuale.
Sunt de părere că în cazul contextualismului extrem — ,,-ismul" îl face mai
degrabă o dogmă decât o conștientizare rațională a importanței contextelor —
acesta nu poate fi acceptat ca știință în adevăratul sens al cuvântului, deoarece
subminează eforturile de a găsi acele generalizări aplicabile fenomenului
emoțional; iar mecanicismul, ca doctrină dusă la extrem, subminează evaluarea
complexității și variabilității fenomenului. După cum vom vedea la finalul acestui
capitol, aspectele menționate susțin elaborarea unei teorii sistemice asupra
procesului emoțional.

Trei controverse legate de rolul cauzal al cogniției

A afirma că activitatea cognitivă este o condiție suficientă în generarea
emoțiilor înseamnă că ea poate constitui un factor cauzal pentru emoții, însă există
și alți factori care contribuie în acest sens. A afirma că este o condiție necesară
înseamnă că emoția nu poate exista în lipsa activității cognitive. Aceasta este o
afirmație mai puternică, comparativ cu prima. Cu toate acestea, ambele afirmații
sunt, în felul lor, incomplete, întrucât trebuie să avem în vedere mai mult de un
singur tip de activitate cognitivă — mai precis, să luăm în considerare atât
cunoașterea, cât și evaluarea (vezi Capitolul 4 și Lazarus & Smith, 1988).
Am propus în Capitolul 4 ideea conform căreia cunoașterea (knowledge), care
include atât credințele corecte, cât și pe cele incorecte asupra lumii înconjurătoare,
este o condiție necesară pentru apariția emoției, deoarece semnificația tranzacțiilor
pentru starea de bine se bazează pe cunoaștere. Cu toate acestea, cunoașterea nu
este și o condiție suficientă pentru producerea unei emoții, întrucât este necesară o
evaluare individuală (estimare) pentru ca emoția să apară, iar această evaluare

RICHARD S. LAZARUS
nu depinde doar de înțelegerea experiențelor (adică de cunoașteri), ci și de 239
aprecierea influenței acestora asupra stării de bine. Pentru generarea emoției,
cunoașterea trebuie să fie însoțită de un anumit simț al identității eului sau, mai
precis, de un interes individual cu privire la experiențele trăite. Prin urmare,
evaluarea (appraisal) semnificației relației individ-mediu este atât o condiție
necesară, cât și suficientă; în absența evaluării personale (de ex., a prejudiciului sau
beneficiului), emoția nu se produce; când se realizează această evaluare, este
inerentă generarea unei emoții particulare.
Deși majoritatea teoreticienilor sunt de părere că evaluarea constituie o
condiție suficientă pentru apariția emoției — altfel spus, aceasta are de regulă
ca efect generarea și modelarea unei emoții — un număr mare dintre aceștia nu
sunt de acord cu ipoteza că evaluarea reprezintă și o condiție necesară. Argu­
mentele aduse în acest sens sunt adesea confuze, deoarece acești teoreticieni
tratează de regulă activitatea cognitivă într-o manieră mult prea generală, fără
a face o distincție funcțională între cunoaștere și evaluare. De exemplu, într-un
important volum colectiv, în care Izard, Kagan și Zajonc (1984, p. 5) tratează
relațiile dintre cogniție și emoție, aceștia afirmă: „Nu există niciun dubiu asupra
faptului că cogniția este o condiție suficientă pentru apariția emoției; întrebarea
se pune dacă ea reprezintă și o condiție necesară". Hoffman (1985) folosește
același argument atunci când sugerează că a postula în avans că evaluarea cogni­
tivă este întotdeauna necesară nu aduce mari avantaje teoretice. Tipul de cogniție
implicat nu este însă precizat.
De ce se neagă totuși afirmația că evaluarea este o condiție necesară pentru
apariția emoției? Oponenții susțin, după părerea mea în mod eronat, că această
ipoteză este posibil să genereze trei categorii de probleme teoretice: (1) Prin
acordarea unui rol central cogniției în modelarea emoției, se spune că emoția va
rămâne „rece" și fără viață. (2) Se susține că reacții emoționale apar și la bebeluși
și animale, în absența capacității acestora de a face raționamentele complexe
necesare procesului de evaluare. Drogurile sau anumite stări fiziologice, cum sunt
oboseala ori boala, determină schimbări de stare sau alte consecințe emoționale,
fapt care este adesea interpretat în sensul că emoția poate fi generată și în absența
medierii cognitive. (3) Reacțiile emoționale sunt cel mai des rapide sau cvasi-
instantanee. Această viteză face dificilă explicarea reacțiilor emoționale în baza
unui proces complex de obținere și procesare a informațiilor din mediu, descris
de regulă de către psihologii cognitiviști ca o succesiune graduală și relativ lentă
de etape, după modelul digital de căutare, stocare și redare a informației com­
puterizate. Cred că acest aspect controversat ar putea fi cel mai bine redat prin
întrebarea dacă există un singur mod de generare a semnificațiilor. în continuare
voi aborda pe rând fiecare dintre aceste aspecte.

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

240 1. Transformă cauzalitatea cognitivă emoția
într-un proces „rece" și fără vlagă?
Tomkins (1981, p. 306) tratează ideea existenței unei cauzalități cognitive ca
fiind o intelectualizare exagerată, în virtutea căreia emoțiile devin „reci" și palide;
aceeași eroare logică se întâlnește și la alți autori care presupun că abordările
cognitiviste subsumează emoția cogniției sau o echivalează cu aceasta. Un astfel
de argument vine însă dintr-o neînțelegere. Propoziția care circumscrie cauzalita­
tea cognitivă afirmă că emoția presupune factori cauzali cognitivi și componente
cognitive, dar nu că emoția ar fi doar o formă de cogniție. Afirmații de tipul celor
făcute de Solomon (1980, p. 271) și Sartre (1997, p. 58), conform cărora emoțiile
sunt foarte asemănătoare cu judecățile sau cu un anumit tip de înțelegere a lumii,
par de fapt, mai ales atunci când sunt scoase din context, să sugereze o limitare
a afectului în cadrul procesului emoțional.
Consider că cea mai bună ripostă pentru criticii ipotezei că evaluarea este o
condiție necesară pentru emoții ar fi că emoția depinde de și include cunoașterea,
pe lângă alte componente („fierbinți") cum sunt: sentimentul intens (evaluarea)
că există o miză în cadrul interacțiunii, tendințele către acțiune și modificările
fiziologice determinate de acestea. Pe scurt, sublinierea rolului activității cognitive
în cadrul procesului emoțional nu presupune echivalarea emoției cu cogniția.
Un alt argument pripit rezultă din neînțelegerile determinate de fraze ambigue
ca „primatul emoției" (Zajonc, 1980,1984) și „primatul cogniției" (Lazarus, 1982,
1984a), folosite în dezbaterile anterioare cu privire la rolul cogniției în generarea
emoțiilor. Unii cititori au interpretat eronat astfel de fraze, ca sugerând fie că
emoția ar avea o importanță mai mare decât cogniția, fie viceversa. Prin folosirea
termenului de „primat", este cert că nu intenționez să sugerez faptul că unul sau
altul dintre procese are o importanță psihologică mai mare decât celălalt.
O parte dintre cei care acceptă astfel de argumente „iscate de neînțelegeri" au
propus ca soluție ideea că emoția și cogniția reprezintă sisteme separate, guvernate
de structuri cerebrale distincte din punct de vedere anatomic (cf. Zajonc, 1980,
1984). Această abordare a fost adoptată în special de teoreticienii care consideră
procesul emoțional ca având un caracter înnăscut, precum și de către cei care au
preferat să reducă activitatea psihică la procesele neurofiziologice (vezi Panksepp,
1982,1986). De asemenea, Le Doux (1989) a susținut independența funcțională și
anatomică a emoției, respectiv a cogniției. Afirmația acestuia (1989, p. 278) că
„sistemele pot funcționa independent" îmi creează întru câtva mai puțin
disconfort decât atunci când scrie (1989, p. 279): „computațiile afective pot fi
realizate și în absența celor cognitive".
în absența precizării că aceste computații afective constituie evaluări ale
situațiilor periculoase sau benefice și, prin urmare, ele sunt procese cognitive,
afirmația citată anterior mi se pare nefundamentată chiar și în cazul unor evaluări
primitive, atâta timp cât acestea depind într-o oarecare măsură mai curând de
experiență, decât de reflexele înnăscute. Le Doux pare să sugereze că este impli­
cată și învățarea, atunci când scrie în același articol (1989, p. 271) că „elementul
central al sistemului emoțional îl constituie mecanismul de computare a relevanței

RICHARD S. LAZARUS
afective pe care o au stimulii". Expresii cum sunt „computarea" și „relevanța 241
afectivă" sugerează în mod cert că e vorba de semnificație, evaluare sau de o
procesare cognitivă de un anumit tip, chiar și atunci când aceste procese sunt
coordonate de amigdala cerebrală, astfel încât consider că ar fi lipsit de precauție
să vorbim despre sistemul afectiv ca și cum nu ar implica niciun fel de activitate
cognitivă. Din acest motiv, se pune problema unei clarificări a conceptului de
cogniție, precum și depășirea concepției pe care o voi lua în considerare un pic
mai târziu, și anume că există o singură modalitate prin care se poate realiza
evaluarea sau obținerea unei semnificații (vezi și Capitolul 4).
Cu toate acestea, a aduce argumente împotriva tratării cogniției și emoției
ca sisteme separate nu contrazice valabilitatea principiului sistemic, ci doar
unul dintre modurile în care acesta este aplicat. Ulterior, în cadrul acestui capitol,
în secțiunea cu privire la teoria sistemică, voi sugera că este cu adevărat folositor
să vorbim despre un sistem emoțional, ca o organizare complexă de variabile
și procese care diferențiază emoția de celelalte activități psihice — de exemplu,
cele implicate în existența și adaptarea nonemoțională cotidiană (cf. Duffy,
1941a, 1941b).
O problemă pe care o ridică soluția separării cogniției de emoție rezidă în
faptul că fiecare dintre cele două procese este atât de complex, iar mecanismele
lor de funcționare implică un număr atât de mare de căi neuronale centrale și
periferice, încât sunt de părere că este dificilă găsirea unor argumente con­
vingătoare privind existența a două sisteme separate, ca și cum pentru fiecare ar
exista câte un organ cerebral distinct. De asemenea, în prezent neuropsihologii
par să descrie creierul în termeni de circuite asemănătoare conexiunilor telefonice,
și nu ca fiind alcătuit din câmpuri electrochimice, ceea ce duce la conexiuni mai
difuze care pot implica diferite porțiuni cerebrale. Nu știu cu certitudine dacă
vreuna dintre aceste două analogii este în totalitate adevărată sau dacă ar putea
reprezenta modelul absolut care să poată explica funcționarea creierului. în ciuda
numeroaselor progrese recente, suntem încă destul de departe de înțelegerea
modului în care acest organ de maximă complexitate funcționează.
O astfel de argumentare aduce în prim-plan dezbaterile din perioadele anteri­
oare cu privire la activitatea generalizată versus localizarea funcțiilor cerebrale, iar
oscilațiile între aceste două poziții au avut un caracter endemic. în momentul de
față, localizarea funcțiilor cerebrale este în ascensiune. Chiar dacă emoțiile și
activitatea cognitivă pot fi deconectate funcțional, cum este cazul când individul
mobilizează mecanisme defensive de tipul distanțării sau intelectualizării ori
suferă de anumite afecțiuni cerebrale (cf. Sachs, 1987), separatismul poate face ca
localizarea neuronală și specificitatea să fie împinse la extrem, generând un deus
ex machina de tip neurofiziologic.
O a doua dificultate rezidă în faptul că funcționarea creaturilor vii are în
general mai curând un caracter integrat, și nu unul divizat. Activitatea psihică
este de regulă coordonată și direcționată rapid, în acord cu funcțiile adaptative
care operează interdependent la un anumit moment, astfel că nu va fi perturbată
de fragmentarea în diferite direcții. Există o tradiție destul de îndelungată în
gândirea teoretică de a considera că sănătatea mentală înseamnă integrare, în timp

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

242 ce patologia desemnează o stare de conflict și fragmentare psihică. După opinia mea,
adoptarea poziției separatiste îi împiedică pe teoreticieni să pună întrebările
adecvate, ce ar trebui să vizeze tipul de activitate cognitivă care deține un rol
cauzal în generarea procesului emoțional, modul în care aceasta operează și cum
sunt coordonate la nivel intrapsihic procesele implicate în producerea emoțiilor.
Separarea cogniției de emoție a avut o tradiție îndelungată în cadrul culturii
vestice, avându-și originile în Grecia Antică și fiind promovată ulterior de către
biserica catolică a Evului Mediu, astfel că ea se întâlnește și în prezent. Idealul
apolinic propus de filosofia greacă, care a fost adoptat și de biserica medievală,
ridica rațiunea la rang divin. Pasiunea era considerată ca animalică, iar biserica
le impunea drept conduită enoriașilor să își controleze natura animalică prin
intermediul rațiunii.
în cadrul contraculturii anilor '60 și în romantismul promovat de Rousseau și
alți filosofi, relația dintre cogniție și emoție a fost pentru scurt timp inversată de
perspectiva că în lumea industrială indivizii deveniseră în mod preponderent
constrânși de valorile raționale și de regulile societale, în detrimentul exprimării
propriei naturi umane. Prin urmare, este nevoie de un efort pentru ca individul
să se poată conecta la propriile emoții, care au fost reprimate. (Mai mulți
psihoterapeuți existențialiști din perioada modernă au adoptat la rândul lor
această concepție; vezi Capitolul 11). Și în prezent, la fel cum s-a întâmplat în
perioada clasică și în cea medievală, emoțiile și cognițiile sunt mai curând separate
și puse în opoziție, decât să fie considerate ca procese interdependente care
fuzionează.
Poate că am căzut în capcana acestei ideologii, cu privire la modul în care
teoretizăm în prezent procesele psihice și pe cele cerebrale. Cercetările psiho-
fiziologice asupra emoțiilor s-au centrat până de curând pe structurile de la
nivelul creierului mic și pe cele mezencefalice, cum sunt sistemul reticular activa­
tor și hipotalamusul (cf. Averill, 1974). Emoția a fost tratată, ca să spunem așa, ca
fiind o reacție primitivă și instinctuală, și doar recent a început să existe mai mult
interes pentru rolul îndeplinit de sistemul limbic și cortexul cerebral în cadrul
procesului emoțional. Teoreticienii au început să înțeleagă rolul important pe care
formele superioare de activitate cognitivă îl au pentru emoție. Leeper (1970,
pp. 156-157) a exprimat această idee după cum urmează:

Teoriile psihologice din trecut presupuneau, de asemenea, că emoțiile repre­

zintă procese de rang inferior, iar această concepție se datora parțial faptului că
emoțiile erau descrise ca depinzând de mecanismele subcorticale și de sistemul
nervos autonom, în timp ce percepțiile și activitatea cognitivă erau în general
descrise pentru vertebratele superioare ca determinate de neocortex și de sistemul
nervos somatic.
Cu toate acestea, orice dihotomie de acest tip poate fi în mod destul de cert
contrazisă. Noile descoperiri cu privire la influențele exercitate de formațiunile
reticulare aparținând trunchiului cerebral au dovedit doar parțial interdependențele
existente între funcționarea corticală și cea subcorticală, atât la nivelul activităților
cognitive, cât și în cadrul proceselor emoționale.

RICHARD S. LAZARUS
 Într-adevăr, din moment ce funcțiile emoționale ating cel mai înalt grad de 243
dezvoltare la viețuitoare cum sunt omul și cimpanzeii, fiind mai puțin dezvoltate
la câine și mult mai rudimentare la galinacee, este posibil ca apariția porțiunii
neocorticale a creierului să fi deținut un rol crucial atât în dezvoltarea
caracteristicilor emoționale, cât și a tipurilor de percepții, învățări și cogniții
recunoscute în psihologia tradițională.

Rezumând, tradițiile culturale și influențele filosofice au reîntărit concepția

asupra cogniției și emoției ca sisteme separate, în cadrul căreia emoția era
considerată ca fiind un proces primitiv, iar cogniția unul avansat, atât din punct
de vedere filogenetic, cât și ontogenetic, fără a se lua în calcul posibilitatea că în
realitate acest model de gândire nu descrie cel mai bine procesul emoțional.

2. Poate fi emoția generată în absența medierii cognitive?

Răspunsul la această întrebare depinde de dovezile care susțin că emoțiile sunt
experimentate și în absența unei capacități de cunoaștere și evaluare a informa­
țiilor relevante. în mod evident, ținând cont că bebelușii și copiii mici — dar și
speciile animale superioare — experimentează emoții fără a fi capabili să evalueze
ceea ce se petrece în cadrul propriilor experiențe adaptative, sau având în vedere
că stările fiziologice pot genera în mod direct emoții în absența medierii cognitive,
ar fi dificil să argumentăm că activitatea cognitivă este o condiție necesară pentru
procesul emoțional. Izard, Kagan și Zajonc (1984, p. 2) scriau că medierea
neuronală a „informațiilor [senzoriale] aferente face ca acestea să poată fi direct
transformate în emoții, fără implicarea activității cognitive". Pe de altă parte,
dificultățile metodologice considerabile legate de studierea acestui aspect, în
cadrul cărora cea mai importantă este identificarea experienței emoționale pe baza
a ceea ce este observabil, îngreunează strângerea unor dovezi concludente. Pe
baza reacțiilor periferice a căror semnificație interpretativă nu este foarte clară,
suntem forțați să emitem ipoteze cu privire la capacitățile și procesele cognitive
existente la bebeluși și copiii mici, precum și în legătură cu activitatea cognitivă
la speciile animale superioare sau la modul cum evaluările mediază stări fizio­
logice, ca de pildă cele produse de droguri.

Cazul bebelușilor și al copiilor mici. în Capitolul 8 voi acoperi mai detaliat

tema dezvoltării emoționale, astfel că în această secțiune fac referire succint doar
la câteva aspecte-cheie, într-un mod care coincide parțial cu ceea ce am afirmat
deja în Capitolul 4, atunci când am descris medierea cognitivă. Un număr de
psihologi care au studiat procesele de dezvoltare (de ex., Emde, 1984; Izard, 1978,
1984; Fischer & Pipp, 1984; Sroufe, 1984) consideră că bebelușii nu au capacitatea
să resimtă o gamă largă de emoții imediat după naștere, dar că acestea încep să
se dezvolte între două și patru luni, astfel că unele emoții apar mai devreme decât
altele. Se consideră că starea emoțională cea mai primitivă pe care bebelușii o
exprimă este agitația difuză, urmată din punctul de vedere al procesului de

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

244 dezvoltare de atenție sau interes, apoi de fericire, furie, și abia mai târziu de
teamă. Rușinea și vinovăția probabil că se dezvoltă mult mai târziu, întrucât
depind de o înțelegere avansată a complexității relațiilor sociale (vezi și Dunn,
1988; Harris, 1989), însă nu există prea multe cercetări experimentale cu privire
la dezvoltarea acestor două emoții, ceea ce face ca numeroși adepți ai abordării
filogenetice să nu le considere ca făcând parte din emoțiile primare.
După cum subliniau Lewis și Saarni (1985), precum și numeroși alți autori,
există o deosebire importantă între experiența emoțională și expresia acesteia, ultima
ajungând doar mai târziu să fie integrată la nivelul unei configurații emoționale.
Nu este nicio contradicție în a concede că la copii apar încă de timpuriu expresii
care par emoționale, dar acest lucru nu înseamnă că ele sunt în mod necesar legate
de experiențe emoționale, înainte să se dezvolte la cel mic capacitatea de
înțelegere a semnificației experienței pentru propria stare de bine. Și mai
important este faptul că la întrebarea controversată dacă în primii ani de viață
copiii au sau nu experiențe emoționale, iar în caz afirmativ, care este natura
acestora, nu a fost găsit până în prezent un răspuns definitiv, astfel că ea nu ar
trebui respinsă din start.
Zâmbetul la nou-născut a fost considerat o dovadă elocventă în acest sens,
însă observațiile lui Emde (1984, p. 82) care au arătat că zâmbetul copilului foarte
mic aparent nu are legătură cu evenimentele externe ar trebui să îi facă pe cer­
cetători precauți când susțin doar pe baza expresiilor faciale faptul că bebelușii
experimentează emoții înainte ca aceștia să poată face cel mai rudimentar tip de
evaluare. Cu toate că aceasta pare să fie o poziție teoretică justificată de dovezile
empirice, o analiză întreprinsă de Ekman, Friesen și Davidson (1990), citată în
Capitolul 2, atrage atenția asupra faptului că pot exista diferite tipuri de zâmbet
care sunt expresia unor stări și procese psihologice destul de diferite. Pe acest
motiv, independent de gradul de adecvare al unor astfel de dovezi, interpretarea
zâmbetelor poate fi cu mult mai complexă și mai dificilă decât se credea, iar
observatorii s-ar putea înșela asupra semnificației emoționale a acestora.
Mai mult, consider că nu este justificată afirmația conform căreia capacitatea
de comunicare verbală are o importanță crucială pentru experimentarea unei
emoții. în realitate, copiii foarte mici au emoții încă din perioada preverbală, iar
acestea nu pot fi măsurate pe baza relatărilor verbale. Faptul că la copiii mici par
să existe expresii emoționale și modificările fiziologice asociate acestora, ceea ce
sugerează că experiențele emoționale se produc încă din perioadele de viață
timpurii, chiar dacă acestea nu sunt reprezentate conștient sau nu pot fi descrise
prin limbaj, poate fi susținut de un număr suficient de mare de dovezi, ca de
exemplu cercetarea de orientare etologist realizată de Dunn (1988).
Dunn și Munn (1985) au observat că, de pildă, conflictele emoționale cu mama
sunt foarte comune și se intensifică între 14 și 24 de luni, după cum se poate vedea
în Tabelul 5.1. Frecvențele anumitor răspunsuri cu încărcătură emoțională întâl­
nite la copil sunt prezentate în Tabelul 5.2. Ulterior, în Capitolul 8, voi furniza
unele exemple concrete de schimburi verbale extrase din cercetarea lui Dunn,
care ilustrează cât de sofisticată poate fi înțelegerea copilului mic cu privire la
regulile emoționale.

RICHARD S. LAZARUS
TABELUL 5.1. Frecvențele totale și medii ale evenimentelor conflictuale 245
la nivel intrafamilial

Evenimente conflictuale Frecvențele medii pe categorii de vârstă (în luni)

14 16 18 21 24

Conflict fratern

Studiul 1 (N=328) 10,3 8,2 11,7 11,5 11,2

Studiul 2 (N=656) - - 8,0 - 7,6
Conflict mamă-copil

Studiul 1 (N=298) 5,8 8,2 9,2 12,0 12,5

Conflict mamă-frate

Studiul 2 - 3,0 - 4,7

(Sursa: J. Dunn și P. Munn, „Becoming a family member". Child Development, 56, Chicago:
University of Chicago Press. Copyright©1985 deținut de Society for Research in Child
Development, Inc. Cu acordul pentru republicare).

Cu alte cuvinte, există argumente substanțiale chiar și în absența relatărilor

verbale, care susțin că la copil se dezvoltă destul de devreme capacitatea de a
realiza evaluări cognitive și că, în realitate, aceștia învață rapid în decursul
primelor luni de viață care este semnificația experiențelor trăite pentru propria
stare de bine. Atunci, ce se poate spune cu privire la etapele timpurii ale
copilăriei? Campos și colaboratorii (de ex., Bertenthal, Campos & Barrett, 1984)
au arătat că la copilul sub un an evaluarea pericolului reprezentat de situarea la
înălțime depinde de experiența locomotorie individuală (mersul de-a bușilea),
care este o achiziție foarte timpurie a procesului de dezvoltare. Doar la stadiul
când copilul a început să meargă astfel, el va reacționa cu teamă față de înălțime,
situație creată în experimentul în care copilul este îndrumat să traverseze o masă
transparentă, ceea ce induce iluzoriu situația de pericol asociat înălțimii.
Aceste date sugerează puternic că pe baza experienței mersului de-a bușilea
este foarte probabil ca bebelușii să învețe să evalueze pericolul unei căderi și răniri
mai întâi la nivel corporal, pentru a putea resimți teamă în cadrul experimentului
cu masa transparentă care crea iluzia că ai putea cădea de la înălțime. Bebelușii
care au avut anterior o astfel de experiență sau au fost foarte aproape să cadă, iar
mama le-a vorbit sau a acționat alarmată când ei se aflau în echilibru instabil pe
o margine înaltă sau în capul scărilor, este mai probabil să manifeste teamă,
comparativ cu ceilalți. Dacă mama îi zâmbește bebelușului de la celălalt capăt al
obstacolului aparent „periculos", acesta va fi mai puțin temător și se poate chiar
deplasa către latura abruptă a obstacolului sau uneori poate mearge de-a bușilea
pe latura exterioară a acestuia, pentru a-1 evita (vezi Figura 8.2). Mai târziu, când

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

246 TABELUL 5.2. Studiul 1: Modificări comportamentale din al doilea an, survenite
în timpul unui conflict fratern, respectiv mamă-copil

Reacția copilului Număr de incidente în funcție de vârstă (în luni)

14 16 18 21 24

Conflict fratern în. care copilul apelează la mamă

Se uită la mamă, se agită și 16(6) 3(3) 6(3) 1(1) -
ridică mâinile
Se uită la mamă sau la 8(5) 13 (6) 7(2) 2(1)
observator, își arată fratele
cu degetul, scoate sunete în
semn de protest
Protestează verbal cu — 4(D 9(3) 26 (6) 20 (6)
privire la agresiunea
suferită din partea fratelui

Conflict mamă-copil în care acesta din urmă exprimă furie sau râde
Expresii de furie 2(2) 7(4) 8(4) 17(5) 17(6)
Râsete adresate mamei sau 9(3) 20 (5) 29 (6) 35 (5) 37 (6)
observatorului

Notă: Cifrele dintre paranteze = N.

(Sursa: J. Dunn și P. Munn, „Becoming a family member". Child Development, 56, Chicago:
University of Chicago Press. Copyright ©1985 deținut de Society for Research in Child
Development, Inc. Cu acordul pentru republicare).

a dobândit mai multă experiență și a mai crescut, același bebeluș va păși prudent
peste obstacolul vizual, ceea ce semnifică faptul că a fost atins un nou stadiu
adaptativ, care necesită o înțelegere mai aprofundată a lumii înconjurătoare.
Faptul că nu am abordat până acum mai pe larg aspectele dezvoltării emo­
ționale face ca această discuție absolut necesară să aibă un caracter incomplet. în
Capitolul 4 am făcut o diferențiere pe care o consider extrem de importantă, mai
precis între modurile complexe, deliberate, voliționale și conștiente de generare
a semnificațiilor, pe de o parte, și cele mai simple, automate, involuntare și incon­
știente (sau preconștiente), pe de altă parte așa cum au fost spre exemplu ilustrate
prin noțiunea de „rezonanță". Cu toate acestea, discuția referitoare la componen­
tele procesului de evaluare ar fi putut crea impresia eronată a unei reveniri la
opinia despre evaluare ca având întotdeauna un caracter deliberat și reflexiv,
afirmație aplicabilă de fapt doar adulților în anumite situații, nu și copiilor.
Deși în Capitolul 4, atunci când i-am citat pe Stenberg și Campos (1990),
respectiv pe Bahrick și Watson (1985), am făcut o scurtă digresiune pentru
a sublinia că, spre exemplu, furia la copil ar putea să opereze diferit comparativ
cu furia din stadiile ulterioare adulte, repet aici afirmația conform căreia

RICHARD S. LAZARUS
componentele evaluării pe care le-am discutat și le voi relua în Capitolele 6 și 7 247
nu trebuie considerate ca fiind în mod necesar forme superioare de procesare a
informațiilor, atâta timp cât din perspectiva procesului de dezvoltare se poate
ajunge la o semnificație și în alte moduri mai elementare. Este mai înțelept să
amân discutarea numeroaselor aspecte privind procesul de dezvoltare pentru
Capitolul 8, în Partea a IV-a. Totuși, consider că este justificat și merită din nou
subliniat aici faptul că la bebelușul de 4 luni este posibil să existe un simț
elementar referitor la relevanța unei situații pentru un anume scop, pentru sine
sau pentru identitatea eului, pentru incongruența în raport cu scopurile și pentru
responsabilitatea externă atunci când se iscă furia; capacitatea de atribuire a
controlului și, în consecință, învinuirea este foarte probabil să lipsească; acestea
pot avea un rol important doar în starea de furie a adultului, nu și pentru cea a
copiilor foarte mici.
Modurile în care se ajunge la o evaluare, respectiv la generarea emoțiilor, vor
continua să constituie un set de probleme dificile și controversate și ne putem
aștepta la dezbateri de durată pe marginea unor soluții conceptuale divergente,
având în vedere că la momentul actual nu putem obține date suficiente pentru
clarificarea acestor aspecte, la care se mai adaugă faptul că specialiștii în științele
sociale manifestă preferințe teoretice și metateoretice divergente. Preocuparea
mea actuală a vizat demonstrarea faptului că propunerea care considera evaluarea
ca o condiție cauzală necesară și suficientă în generarea emoțiilor este justificată,
iar emergența unor emoții particulare la bebelușii și copiii mici reflectă un progres
al capacității de înțelegere a acestora cu privire la sine și lume, pe care se vor baza
evaluările din perioada adultă.

Cazul speciilor animale inferioare. O argumentare comparabilă se referă la

faptul că și la speciile animale de o complexitate medie, este posibilă existența unei
capacități cognitive mult mai bune pentru evaluarea semnificației situațiilor,
comparativ cu presupunerile frecvente actuale. Tiparul comportamental descris
de Griffin (1984) la păsările care simulează aripa ruptă în prezența atacatorului,
ceea ce sugerează o bună planificare datorată unor condiționări complexe
asemănătoare evaluării, precum și manevrele de răspuns flexibile la modificările
situației constituie în mod clar un exemplu relevant în acest sens (vezi Capito­
lul 3). Animalele mai puțin evoluate, cum este cazul peștelui-spadă sau al găinilor
studiate de Tinbergen (1951) sunt capabile să discrimineze situațiile periculoase
de cele benigne, pe baza descifrării unor „stimuli declanșatori" din mediu care
depind foarte puțin de experiență. Chiar dacă, așa cum avertiza Beach (1955),
trebuie conștientizate riscurile pe care le presupun abordările exclusiviste (sau
genetică, sau teorii ale învățării), importanța reflexelor neurologice înnăscute scade
pe măsură ce speciile sunt mai avansate, ca în cazul indivizilor umani, lăsând
locul unor tipare de diferențiere mai variate și flexibile, bazate pe inteligență,
temă pe care o voi dezvolta mai pe larg într-o altă secțiune a acestui capitol.

Cazul stărilor fiziologice. Corolarul abordărilor separatiste și reducționiste,

pe care îmi propun să îl contrazic, afirmă că activitatea cerebrală poate influența

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

248 procesul emoțional și în absența medierii cognitive. Altfel spus, pentru înțelegerea
emoțiilor din punct de vedere psihologic este suficientă studierea proceselor
neurochimice. Tendința de reducere a proceselor psihologice, de tipul emoției, la
cele neurochimice este bine ilustrată de interpretările privind modul în care
anumite stări fiziologice, cum sunt oboseala sau boala, ori ingerarea unor substanțe,
ca de pildă cocaina, litiul sau cafeina, afectează dispozițiile și afectele.
Microbiologii susțin, de exemplu, că cocaina produce o stare de euforie prin
„inundarea" sinapselor (punctele de contact dintre doi neuroni) cu substanțe
chimice de tipul dopaminei și norepinefrinei, care facilitează transmiterea
influxului nervos. Aceasta reprezintă una dintre teoriile cele mai importante
privitoare la efectele drogurilor. Cu toate acestea, întrebarea referitoare la acțiunea
directă sau mediată a unor astfel de substanțe asupra procesului de evaluare nu
a primit încă un răspuns.
Se presupune că datorită unei intensificări a influxului neuronal care facilitează
funcționarea adaptativă, cocaina poate, de asemenea, să îi sporească individului
încrederea în propria persoană, sentimentul securității și pe cel al puterii
personale. Din perspectiva cognitiv-mediatorie, nu este de mirare că acesta se
simte euforic, având în vedere că se înregistrează o creștere temporară a
capacităților funcționale percepute subiectiv. Ca și în cazul proceselor adaptative
centrate pe emoție pe care le-am discutat anterior, această stare de plăcere are un
caracter iluzoriu, întrucât nu a avut loc nicio modificare reală la nivelul relației
individ-mediu, astfel că în scurt timp — când nivelul neurotransmițătorilor revine
la limita normală sau scade sub valorile normale — individul se prăbușește psihic
sau se instalează starea depresivă.
Punctul meu de vedere referitor la cocaină — însă în egală măsură ar putea fi
valabil pentru orice alt tip de droguri — este că în ciuda faptului că drogurile
afectează cu certitudine dispozițiile și afectele, rămâne perfect justificabilă ipoteza
că la individul în stare de conștientă influența acestora la nivel cerebral nu se
produce niciodată independent de activitățile cognitive, cum. este evaluarea,
excepție făcând doar starea de comă.
Cu mulți ani în urmă (Lazarus, 1966, p. 398) am citat un studiu de Symington
ș.a. (1955) care sugera că în anumite forme de inconștiență rezultate în urma
anesteziei chirurgicale sau a decesului iminent, nu se mai înregistrează efectele
suprarenale produse de stresul psihologic. De exemplu, la pacienții care muriseră
în urma unui accident sau a unei maladii, autopsiile au arătat valori normale ale
hormonilor glandei suprarenale corticale, atâta timp cât individul rămăsese în
stare de inconștiență înaintea decesului. Prin contrast, pacienții care fuseseră
conștienți pe durata bolii incurabile, iar ulterior muriseră, prezentau modificări
la nivelul suprarenalei corticale. Mai mult, Gray, Ramsey, Villarreal și Krakaner
(1955-1956) au arătat că anestezia generală în sine nu avea ca rezultat producerea
unei reacții semnificative la nivelul acestei glande.
Această cercetare, împreună cu observațiile lui Mason și ale colaboratorilor
(1976) citate în Capitolul 2, sugerează posibilitatea existenței unui tip de con­
știentizare a semnificației psihologice a maladiei, ceea ce presupune o evaluare în
urma căreia rezultă răspunsul glandei suprarenale descris de Selye (1956/1976).

RICHARD S. LAZARUS
Am fost întotdeauna surprins de faptul că în ciuda importanței pe care aceste 249
descoperiri ar putea să o aibă pentru teorie, ele nu au stat mai mult în atenția
teoreticienilor interesați de stres și evaluare.
Nu doar că este dificil, ci se poate dovedi chiar imposibil ca din punct de
vedere metodologic să poată fi separat rolul evaluării cognitive de ceea ce se
întâmplă la nivel neurochimic. în absența unor dovezi clare care să ateste că
efectele determinate de droguri la nivelul emoțiilor (inclusiv a dispozițiilor) se
produc în absența medierii cognițiilor, dovada acestor efecte nu explică meca­
nismele de acțiune și nici nu poate submina în vreun fel ipoteza că medierea
cognitivă este o condiție necesară pentru emoție. Cu toate că numeroși colegi ar
prefera să adopt o poziție mai puțin extremă, susținerea vehementă a faptului că
evaluarea este condiția cauzală necesară pentru emoții își are propria utilitate cu
rol clarificator. O alternativă rezonabilă, însă mai puțin atractivă, ar fi cea care
afirmă existența a două principii de generare a emoțiilor: unul care operează pe
baza medierii cognitive, celălalt producând efecte independente de procesul de
evaluare. Acest aspect controversat este puțin probabil să fie cu ușurință
soluționat, astfel că teoreticienii vor continua să se poziționeze într-una dintre
cele două tabere.
în acest caz, cum se explică faptul că anumite stări fiziologice, cum sunt
oboseala, starea de boală sau influența drogurilor, au un rol cauzal în emoții? Voi
sugera că rolul primar al stărilor fiziologice este de a potența stările emoționale,
și nu acela de factor cauzal direct, care presupune o înțelegere a caracterului
benefic sau dăunător al relației individ-mediu. Starea de oboseală și boala,
precum și alți factori care epuizează organismul, cresc potențialul de producere
fie a unei suferințe emoționale generalizate, fie a unor stări emoționale negative,
cum sunt furia, tristețea sau altele asemănătoare, în funcție de tema relațională
particulară care va fi generată. Stările fizice pozitive — precum sentimentul
recuperării sau de refacere a energiei după o perioadă de boală — cresc poten­
țialul de producere a unor stări emoționale pozitive, ca fericirea, mândria și
iubirea; care dintre acestea se va produce depinde de tema relațională centrală,
care, la rândul ei, este influențată de modul în care decurge relația individ-mediu.
Mă gândesc la numeroasele momente când mă trezeam la 4 dimineața doar
pentru a mă frământa cu privire la sarcinile și responsabilitățile pe care le aveam
de rezolvat în acea zi. Sarcinile îmi păreau interminabile și copleșitoare, o sursă
de anxietate. în final adormeam, trezindu-mă cu un sentiment subiectiv cât se
poate de diferit, în special după ce îmi beam cafeaua și mă apucam să le rezolv,
întotdeauna am crezut că acest fenomen des întâlnit apare ca urmare a vulnera­
bilității datorate somnolenței, oboselii și diminuării vigilenței. Dispoziția anxioasă
asociată acestor condiții este potențată de limitările temporare ale capacității
organismului de adaptare la situații care în mod normal sunt ușor de gestionat
atunci când individul este vigil și se mobilizează. Același raționament este valabil
și pentru sindromul premenstrual (PMS) care la femei este determinat de ciclurile
ovulatorii lunare, un subiect căruia presa i-a acordat o atenție sporită. Variația stă­
rilor fiziologice în decursul ciclului menstrual, datorate fără îndoială modificărilor
hormonale, influențează evaluările și, prin urmare, dispozițiile afective.

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

250 Altfel spus, atât stările fiziologice, cât și dispozițiile (vezi Capitolul 1) constituie
factori de predispunere, a căror capacitate de generare a emoțiilor particulare
depinde de medierea evaluărilor pe care acești factori le activează în scopul
gestionării tranzacțiilor cu mediul, fie că este vorba despre tranzacții actuale sau
doar anticipate. Astfel de stări nu constituie factori cauzatori cu acțiune directă,
ci depind, așa cum se întâmplă întotdeauna și cu emoțiile, de modul în care sunt
evaluate experiențele. Ele îi spun individului că deține controlul asupra situației,
fără însă a defini interesele adaptative specifice, sau că resursele sale adaptative
sunt limitate din cauza unui deficit momentan de energie și rezerve, astfel că
solicitările de rutină par să depășească sau să solicite capacitățile adaptative
individuale mai mult decât în mod normal.
în cadrul discuției menționate anterior, cititorii atenți probabil că au remarcat
prezența aspectelor filosofice referitoare la psihic, corp și reducționism. Pentru
unii teoreticieni, psihicul poate fi redus la principiile de bază ale fiziologiei;
gândurile și acțiunile sunt explicate ca activități neuronale, care la rândul lor pot
fi reduse suplimentar la procesele celulare și cele microbiologice, și presupun că
în ultimă instanță putem vorbi despre particule sau fizică atomică, în măsura în
care tratăm cu seriozitate idealul unei științe unificatoare. Deese (1985) observa
că reducționismul domină în prezent științele, însă în trecut a avut ca adepți doar
câțiva cercetători și filosofi ai secolului al XVII-lea. Oricum, după cum se afirmă
în mod frecvent, reducționismul nu poate oferi nicio explicație, atâta timp cât nu
ia în considerare și factorii psihici (de ex., cei de mediu, intrapsihici sau relaționali)
care influențează gândirea și acțiunea. După opinia mea, reducționismul este un
tip de gândire menit să ne indice niveluri de analiză mai profundă.
Reducționismul, în aspectele sale relevante pentru emoție, are o aplicabilitate
limitată în principal la aspectele fiziologice ale acesteia, având în vedere că încă
operează cu concepte destul de generale, comparativ cu cele din chimie sau fizică;
fiziologia studiază cu precădere atât structura și funcțiile cerebrale, cât și
substanțele hormonale care influențează și sunt la rândul lor influențate de
activitatea celulelor nervoase — spre exemplu, hormonii corticali și cei medulari
secretați de glandele suprarenale, precum și neuropeptidele descoperite recent
(de ex., encefalinele) utilizate de organism pentru calmarea durerilor, astfel că
uneori sunt denumite narcotice naturale. Descoperirea receptorilor neuronali
asupra cărora acționează morfina sau alte droguri a constituit un pas important
în înțelegerea modului de funcționare a sistemului nervos. Nu se încearcă, mai
departe, găsirea unor noi niveluri de analiză reducționistă, întrucât conceptele
generale de psihic, respectiv comportament, sunt mai dificil de descris cu ajutorul
conceptelor specifice aparținând microbiologici.
Există numeroase argumente împotriva reducerii științelor sociale la biologie
și fizică, însă nu este relevant să le dezvolt pe toate aici, căci m-aș întinde prea
mult. Totuși, discutarea acestei probleme epistemologice fundamentale ar
contribui la clarificarea naturii sale. O discuție este relevantă în acest moment,
pentru că mare parte din scrierile teoretice despre emoții pornesc de la premisa
că înțelegerea acestora necesită studierea proceselor cerebrale. în varianta reduc­
ționistă cea mai extremă, teoria psihologică trebuie să se conformeze concepțiilor

RICHARD S. LAZARUS
referitoare la funcționarea cerebrală, chiar dacă acestea — denumite în mod uzual 251
„cunoștințe obiective" — se modifică permanent; atunci când nu este în acord cu
fiziologia, teoria psihologică este cu necesitate considerată ca fiind eronată.
Principala problemă pe care o ridică reducționismul consider că se datorează
faptului că noțiunile utilizate la diferitele niveluri de analiză nu sunt comparabile;
o noțiune nu schițează elementele altei noțiuni, astfel încât să poată fi stabilite .
unele legături funcționale semnificative între acestea. Spre exemplu, între
conceptul de sistem reticulat activator și teoriile anterioare referitoare la impuls,
atenție și mobilizare la nivel comportamental a fost stabilită o conexiune semnifi­
cativă, însă în cadrul teoriilor actuale se consideră că activarea este un concept
inadecvat în vederea explicării complexității proceselor adaptative, mai ales dacă
se ține seama de implicarea medierii cognitive (cf. Neiss, 1988; Anderson, 1990).
Referitor la modul în care un nivel de analiză îl schițează pe celălalt, se
cunoaște în prezent prea puțin cu privire la fiziologia creierului, astfel încât să
permită o descriere adecvată a proceselor psihologice de evaluare, respectiv, de
adaptare. Se manifestă în prezent o tendință generală în direcția creșterii inte­
resului pentru cercetarea sistemului limbic și a celui cortical în descrierea proce­
selor cognitive implicate în emoție (cf. Henry, 1986; Le Doux, 1986a, 1986b, 1989;
Panksepp, 1982, 1986, 1990), precum și pentru cercetarea rolului emisferelor
corticale în emoție (de ex., Fox & Davidson, 1984), însă este prea devreme pentru
a ne pronunța cât de departe se va ajunge în nivelarea deosebirilor existente între
nivelul fiziologic de analiză și cel comportamental. Cu cât cercetările avansează
mai mult în direcția „micro", îndepărtându-se de conceptele „macro" care descriu
psihicul, cu atât mai depărtate par a fi conexiunile funcționale stabilite între cele
două niveluri de analiză.
Nu aș dori să fiu înțeles greșit referitor la aceste aspecte. în ciuda problemelor
determinate de reducționismul absolutist, consider că este un mod de gândire cât
se poate de adecvat și valoros pentru stabilirea unor corespondențe între diferitele
niveluri de analiză științifică. Deși a fost un opozant al reducționismului, Parisi
(1987) sugera că găsirea unei legături funcționale este adesea foarte utilă, în același
mod cum un tratament medicamentos sau chirurgical este cea mai bună soluție
pentru tratarea unei disfuncții psihologice. Cu toate acestea, problemele apar
atunci când se încearcă explicarea proceselor desfășurate la nivel „macro" prin
referirea exclusivă la nivelul „micro". Teoreticienii nu trebuie să încerce să explice
procesele psihologice pe baza celor fiziologice, sau viceversa, sau să adopte în
mod eronat poziția conform căreia un nivel superior de funcționare este o reflec­
tare „fidelă" a activității desfășurate la un nivel inferior de funcționare. O astfel
de concepție nu doar că inhibă sau minimalizează studiul la nivel „macro", dar
presupune în mod implicit sau poate chiar explicit, ceea ce ar putea frâna interesul
pentru cunoaștere, că teoriile aparatului psihic și cele privind comportamentul
trebuie să se conformeze în orice moment concepțiilor cu privire la funcționa­
rea cerebrală. în plus, dacă teoreticienii, printre care mă număr și eu, sunt de
părere că nivelurile superioare de analiză presupun caracteristici emergente
care nu se regăsesc la nivelurile inferioare, atunci nu vom putea spera ca vreo­
dată să explicăm plenar fenomenele apărute la un anumit nivel, prin invocarea

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

252 principiilor fundamentale formulate pe baza studierii fenomenelor de la un
nivel inferior.
Prin contrast, cu ajutorul analizelor reducționiste unidirecționale care coboară
de la nivelul „macro" către cel „micro", pot fi localizate legăturile cauzale bidirec­
ționale. Spre exemplu, chiar dacă se presupune de regulă că răspunsul psihologic
depinde de procesele fiziologice, reciproca poate fi în egală măsură adevărată.
Această idee surprinzătoare a fost recent sugerată în treacăt de către Erdelyi (1985)
și examinată în detaliu de Parisi (1987) în cadrul unei discuții cu privire la
încercările lui Freud de a situa psihologia în cadrul științelor naturale, efort pe
care Parisi îl consideră ca nereușit. încercarea lui Freud nu a fost încununată de
succes fiindcă observațiile clinice care au reprezentat baza analizei sale asupra
simptomelor de conversie isterică au demonstrat în mod ironic că neurologia nu
putea explica paraliziile și anesteziile observate. în realitate, simptomele nu se
conformau conexiunilor nervoase cunoscute. Parisi (1987, pp. 237-238) exprimă
această idee după cum urmează:

Freud a ajuns la concluzia că era imposibil să poată fi descoperite rădăcinile

biologice timpurii sau prezente ale acestor fenomene. Fără a adopta vreo formă de
dualism, sau misticism, el pur și simplu a concluzionat că fenomenele psihologice
nu sunt reductibile la cele biologice... Gândurile au rol cauzal în formarea simpto­
melor și a comportamentelor. După cum sublinia Rychlak (1981a), această idee
constituie o răsturnare a concepțiilor tradiționale cu privire la lanțul cauzal în care
gândurile, comportamentele și simptomele se reduc la fiziologie. Ceea ce Freud a
observat la cazurile tratate de Charcot, și ulterior pe vremea când lucra cu Breuer
(Breuer & Freud, 1985), era că simptomele se reduc la gânduri.

Ar mai putea fi adus un argument final pe care l-aș putea numi în glumă
„reducționismul inversat", ca abordare diferită de cea adoptată de Parisi. El poate
fi enunțat, după cum urmează: fiziologia creierului, în absența cunoașterii
funcționării psihicului, rămâne pură anatomie. Fiziologia studiază exclusiv
funcțiile sistemului nervos, iar pentru ca aceasta să poată fi aplicată activității
comportamentale, sunt necesari referenți psihologici. Prin urmare, în locul for­
mulării uzuale care susține că este necesară cunoașterea creierului pentru a putea
înțelege emoțiile, există mai multe dovezi în susținerea opusului acesteia, și
anume că fiziologia creierului nu poate fi studiată fără o înțelegere sofisticată a
modului și factorilor pentru care indivizii acționează și reacționează, afirmație
care include și emoțiile. Chiar și atunci când se încearcă explicarea comporta­
mentului prin prisma neurofiziologiei, abordare pe care o resping ca opusă celei
științifice, în înțelegerea proceselor cerebrale se pornește de la premisa explicării
unui fenomen psihologic sau, mai precis, a regulilor care determină acțiunea și
reacțiunea. în realitate, un fiziolog, și cu atât mai mult un neurofiziolog, trebuie
să cunoască psihicul, pentru a putea cunoaște procesele cerebrale.

RICHARD S. LAZARUS
3. Există doar un singur mecanism 253
pentru generarea semnificațiilor?
O dilemă aparentă pe care o conține ipoteza referitoare la determinarea
cognitivă a emoției rezultă din faptul că emoția constituie adesea un răspuns
aproape instantaneu la acțiunea unui factor cauzal. Un astfel de răspuns foarte
rapid se pare că exclude modul secvențial de „procesare a informației" — poziția
dominantă în trecut în rândul psihologilor cognitiviști — care, prin analogie cu
computerele, include o secvență consumatoare de timp în vederea analizei
digitale a inputurilor nesemnificative provenite de la multiplele surse interne și
externe, cu scopul generării semnificațiilor relevante care condiționează alegerea
adaptativă a acțiunilor. Dacă acesta ar fi singurul proces de generare a semnifi­
cațiilor, atunci ar exista cu certitudine o dilemă: speciile animale (inclusiv oamenii)
trebuie adesea să reacționeze aproape instantaneu la inputuri, relevante pentru
propria stare de bine și, cu precădere, la cele semnalând un pericol. Dacă am fi
altfel constituiți, ar fi imposibil să supraviețuim ca specie pe termen lung.
Există două posibile soluții la această dilemă. Una ar fi să presupunem că
procesul de evaluare ar trebui să funcționeze și pe baza unor mecanisme mult
mai simple și mai rapide, comparativ cu cele sugerate de psihologia cognitivă
tradițională; cea de-a doua este presupunerea că emoția nu depinde în niciun fel
de activitatea cognitivă — și că, în realitate, procesul emoțional operează inde­
pendent de cogniție.
Am furnizat anterior argumentele împotriva celei de-a doua soluții. Poziția
teoretică pe care o consider ca fiind cea mai consecventă și rezonabilă afirmă că
trebuie să existe mai mult de un singur tip de evaluare. Unele emoții sunt
rezultatul unor forme de raționament care necesită un timp îndelungat, sunt
deliberate, voliționale și conștiente, fiind bazate pe capacitățile individuale de
simbolizare și abstractizare, în timp ce în generarea altor emoții este implicată
activitatea cognitivă cu caracter automat, involuntar și inconștient, care se
derulează foarte rapid. Am discutat în detaliu aceste aspecte în Capitolul 4. Iar
în ciuda faptului că majoritatea psihologilor cognitiviști adoptaseră inițial ideea
de procesare secvențială a informației la nivel conștient, de mai mult timp aceștia
sunt interesați de procesarea paralelă a informațiilor, care constituie o variantă a
uneia dintre soluțiile la problema generării semnificațiilor, ce va fi discutată
ulterior.
Se pare că și alți teoreticieni ai emoțiilor au ajuns la o concluzie similară, în
urma dezbaterilor referitoare la relațiile dintre emoție și cogniție (cf. Baars, 1991;
Ellis, 1985; Kleinginna & Kleinginna, 1985; Lazarus, 1981b, 1982,1984a; Leventhal
& Scherer, 1987; Scheff, 1985; Slife, 1981; Zajonc, 1980,1984). Controversa privind
tipul de relație stabilită între cogniție și emoție are o istorie îndelungată (vezi și
Bolles, 1974; Hilgard, 1980, pentru analize suplimentare).
Un exemplu de argumente care susțin ideea că în emoție sunt implicate nive­
luri diferite de procesare cognitivă se regăsește în diferențierea pe care Buck (1985)
o face între cogniția analitică și cea sintetică. în cazul cogniției analitice, are loc
construirea treptată a semnificației din informațiile parțiale și inițial lipsite de

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

254 sens care sunt furnizate de apariția unui stimul, semnificația fiind rezultatul
unei analize liniare și digitale a acestor informații. în cogniția sintetică, există o
detectare similară a informațiilor semnificative din mediu, asemănătoare cu
modul în care Gibson (1966,1979) descrie funcționarea percepției. în acest ultim
caz, semnificația adaptativă este însă obținută instantaneu, fără să implice reflecție
sau operații multiple.
O opinie asemănătoare se observă și în distincția lui Leventhal (1984) refe­
ritoare la procesarea schematică și cea conceptuală. în procesarea schematică, care
reprezintă varianta mai simplă, atunci când informațiile au fost anterior evaluate
în mod consecvent de către individ conform unui model particular, rezultat
probabil în urma unor experiențe adaptative pozitive sau negative, conexiunile
formate între informații și evaluare sunt funcțional inseparabile, având aparent
un caracter fuzionai și instantaneu. Evaluarea se produce automat, fără a fi
necesară o activitate cognitivă complexă.
în procesarea conceptuală, structurile informaționale și evaluările complexe
modelează emoțiile prin intermediul unor tipuri de raționamente abstracte,
conștiente și deliberate. Este foarte posibil ca acestea să urmeze stadii predefinite,
însă, după cum afirmam anterior, ideea existenței unor astfel de stadii similare
celor propuse de Scherer (1984a, 1984b) în conceptul de indicatori privind eva­
luarea stimulului este dificil de argumentat (vezi și Baron & Boudreau, 1987; și
Shepard, 1984, cu privire la rezonanțe). Leventhal a mai propus și existența unui
al treilea nivel mai primitiv de procesare cognitivă, cel senzorio-motor, care ar putea
fi similar cu ceea ce afirmam în Capitolul 4 referitor la „rezonanțe" sau la
„inteligența întrupată" (cf. Leventhal & Scherer, 1987).
în orice caz, este posibil ca activitatea cognitivă să îmbrace forme simple,
primitive, care se produc foarte rapid, sau să fie un proces mai complex și
multiplu, care să se desfășoare mai lent. în discuția sa cu privire la emoțiile
empatice, Hoffman (1984) emite de asemenea ipoteza că diferitele tipuri de
activități cognitive, dintre care unele sunt relativ primitive, în timp ce altele sunt
deosebit de avansate, pot probabil coexista la nivelul procesului emoțional.
Faptul că există mai mult de un singur mod de generare a semnificațiilor este
acceptat de tot mai mulți teoreticieni, ca urmare a încercărilor de identificare a
căilor neurofiziologice implicate în activitatea cognitivă cerebrală cu rol de
evaluare. Deși opiniile personale legate de reducționism mă fac reticent cu privire
la citarea unor astfel de argumente, un exemplu elocvent pot fi cercetările lui Le
Doux (1986a, 1986b, 1989; vezi și Lazarus ș.a., cu privire la Le Doux, 1986a), doar
cu scopul de a sugera că teoriile fiziologilor privind modul de funcționare a creie­
rului sunt cel puțin concordante cu teza referitoare la existența mai multor moduri
de generare a semnificațiilor. Le Doux (1989, p. 271) scrie:

Indiferent de abordarea teoretică a emoțiilor — cognitivă, bazată pe feedback

sau pe sistemul nervos central — , elementul principal al sistemului emoțional îl
constituie, prin urmare, un mecanism de interpretare a semnificației afective
reprezentate de stimuli. Dat fiind că acest mecanism este precursorul experienței
emoționale conștiente, el operează, prin definiție, în afara câmpului conștiinței.

RICHARD S. LAZARUS
 Iar în concordanță cu ceea ce afirmam în Capitolul 4, cu privire la cele două 255
moduri de evaluare, Le Doux (1989, p. 274) adaugă:

Prin urmare, amigdala primește inputuri senzoriale de la talamus, atât directe,

cât și mediate de cortex. Proiecțiile talamus-amigdală se pare că sunt implicate în
procesarea semnificației afective a unor indicii senzoriale relativ simple, în timp
ce proiecțiile cortex-amigdală sunt necesare atunci când sunt procesați stimulii
complecși.

în realitate, studierea căilor neurofiziologice sugerează existența unei căi

neuronale primitive sau subcorticale între talamus și amigdala sistemului limbic,
cu rol în procesarea emoțională, iar aceasta poate funcționa independent de
activitatea neocortexului. Ea permite judecăți rapide, aproximative sau chiar
pripite, cu privire la pericolul din mediul extern, o reacție defensivă la care se
poate renunța ulterior, dacă în urma unei analize cognitive mai detaliate aceasta
se dovedește ca fiind falsă, ceea ce la nivel neurofiziologic este un tip de proces
similar cu evaluarea și reevaluarea. Le Doux (1986a, p. 241) scrie:

Ce rol ar putea avea în procesarea emoțională, căile neuronale care îi furnizează

amigdalei reprezentări „rapide și amalgamate" ale informațiilor conținute de
stimulii periferici? în primul rând, primirea rapidă a informațiilor brute de la
stimul! ar putea fi suficientă pentru inițierea răspunsurilor defensive (sau de o altă
natură emoțională) organizate cu ajutorul conexiunilor eferente de la nivelul
amigdalei. Oricum, din moment ce informația furnizată de stimul este neprelucrată,
înseamnă că în anumite situații răspunsurile defensive pot fi inițiate în mod
inadecvat. Cu toate acestea, răspunsurile fals-pozitive la un pericol au pentru
supraviețuire o valoare mai mare, comparativ cu cele fals-negative. Reacția
defensivă poate fi stopată atunci când, pe baza unei analize perceptuale mai
detaliate (furnizată de conexiunile cortex-amigdală), se decide că pericolul nu este
unul real. Oricum, întârzierea declanșării operației defensive până ce sistemele
cortical-senzoriale au analizat stimulul se poate dovedi costisitoare.

Dacă admitem că există mai mult de un singur tip de activitate cognitivă

implicată în emoții, atunci opinia că emoțiile instantanee dezmint ipoteza propusă
de mine cu privire la activitatea cognitivă cu rol de condiție necesară în generarea
emoției va fi invalidată. în realitate, este important să nu echivalăm activitatea
cognitivă cu procesul relativ lent, progresiv și etapizat de generare a semnifi­
cațiilor pe baza prelucrării unor frânturi de informații lipsite de sens provenite
de la stimuli, sau cu evaluările deliberate, voliționale și conștiente, ci să admitem
că semnificațiile emoționale pot fi generate în mai multe moduri.
Voi conchide afirmând că nu este atât de neverosimil să susținem că semni­
ficația este întotdeauna (cuvânt foarte riscant) implicată în emoții, dat fiind că
majoritatea mamiferelor, dacă nu chiar toate, sunt capabile să realizeze evaluări
simple, bazate pe învățare, de tipul distincțiilor categoriale elementare între un
prejudiciu, pericol sau beneficiu. Nu există niciun motiv logic sau empiric, în baza

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

256 căruia activitatea cognitivă să nu poată fi considerată ca o condiție necesară
a emoției.

Caracteristicile biologice universale și variabilitatea

socioculturală la nivelul procesului emoțional
O problemă centrală cu care trebuie să se confrunte orice teorie a emoțiilor, și
cu atât mai mult o teorie cognitiv-motivațional-relațională, vizează acordarea
unei importanțe egale acelor factori biologici, sociali și individuali care contribuie
în mod evident la procesul emoțional. îngăduiți-mi să reformulez această idee.
Pentru ca emoțiile să își poată îndeplini rolul esențial în adaptarea umană, este
necesar ca procesul emoțional să fie suficient de variabil și flexibil încât să permită
inteligenței, învățării și judecății să modeleze răspunsul adaptativ, operând
totdată în conformitate cu principiile biologice ale diferitelor specii. Prin urmare,
teoriei îi revine sarcina de a prezenta detaliat modul în care factorii psihobiologici
și cei socioculturali operează la nivelul procesului emoțional.

0 soluție reconciliantă
Soluția propusă, reprezentând o dezvoltare a afirmațiilor expuse în Capitolele
1 și 2, prin intermediul căreia îmi propun să reconciliez caracteristicile biologice
universale cu sursele de variabilitate socioculturală, constă dintr-o premisă
fundamentală și alte două premise secundare. Premisa fundamentală se referă la
faptul că în vederea supraviețuirii și a unei dezvoltări armonioase, speciile
animale (și cu precădere cea umană) au o constituție biologică ce le determină să
recurgă constant la evaluări (estimări) ale modificărilor survenite în relațiile cu
mediul. Estimările presupun detectarea și evaluarea condițiilor de viață
adaptative relevante care provoacă la acțiune. Astfel de evaluări determină starea
emoțională, care implică eforturi de a răspunde în mod adecvat la cerințele
adaptative impuse de experiență.
Speciile mai evoluate din punct de vedere filogenetic, cum este cea umană, au
capacitatea de a realiza evaluări cu un caracter deliberat, complex, abstract și
simbolic; probabil că speciile mai primitive fac la fel de multe evaluări, însă
acestea au un grad de complexitate mai redus. în mod similar, indivizii aflați pe
o treaptă ontogenetică superioară sau în etape mai avansate ale procesului de
dezvoltare vor depinde mai mult de modurile complexe de generare a semni­
ficațiilor, comparativ cu copiii mici. Este necesară propunerea unui set determinat
de componente și tipare relaționale și de evaluare, de tipul celor enumerate în
Capitolele 3 și 4, pe care le voi aplica în Capitolele 6 și 7 pentru fiecare categorie
emoțională.
în acest caz, care este contribuția caracteristicilor biologice transmise genetic
la însușirile universale ale procesului emoțional? Sunt de părere că aceasta rezidă
în principiul afirmat ca premisă secundară de prim rang și formulat ca o condiție de
tip „dacă-atunci":

RICHARD S. LAZARUS
 1. Dacă un individ își evaluează relația cu mediul într-un mod determinat, 257
atunci va fi întotdeauna generată aceeași emoție specifică, asociată respectivului
tipar de evaluare. Corolarul afirmă că dacă doi indivizi ajung la aceeași evaluare,
atunci aceștia vor experimenta aceeași emoție, independent de circumstanțele
prezente. Am denumit acest principiu principiul psihobiologic, care afirmă rolul
caracteristicilor universale în cadrul procesului emoțional la specia umană, fiind
probabil aplicabil și în cazul celorlalte specii animale. Altfel spus, indivizii umani
sunt construiți astfel încât anumite tipare de evaluare și temele relaționale centrale
asociate acestora vor determina apariția anumitor emoții. Acest principiu biologic
este din punct de vedere funcțional similar conceptului de programe afective, care
va fi discutat în curând, cu mențiunea că perspectiva adoptată prezintă un grad
ridicat de flexibilitate, în special cu privire la input; în consecință, vor exista
variații notabile referitore la aspectele detaliate ale răspunsului emoțional.
Principiul psihobiologic este esențial în cadrul unei teorii cognitiv-motiva-
țional-relaționale asupra emoțiilor, întrucât presupune un anumit grad de
universalitate — sau generalitate — a procesului emoțional, o caracteristică
aparent ușor observabilă. Una dintre caracteristicile frapante ale existenței umane
se referă la faptul că în decursul istoriei, și comparativ de la o cultură la alta sau
în condiții existențiale cu caracteristici foarte diferite, se pare că există o recurență
a acelorași teme și emoții de bază. Acest aspect încurajează abordarea teoretică a
caracteristicilor universale care determină procesul emoțional, fără a elimina
variațiile individuale, astfel că este necesară o delimitare clară a ceea ce are
caracter universal, respectiv variabil.
Prin urmare, cum influențează factorii socioculturali, de personalitate și cei
datorați dezvoltării individuale variabilitatea la nivelul procesului emoțional?
Consider că răspunsul rezidă în cea de a doua premisă secundară, exprimată prin
intermediul a doi pași logici:
2a. Personalitatea, care include acele trăsături individuale semnificative (de
ex., ierarhia valorilor sau a scopurilor) și un set de credințe dobândite în decursul
existenței, și cu precădere în copilărie, este formată — sau se poate spune că este
construită de individ, în efortul acestuia de a crea un sens pe baza influențelor
sociale — datorită existenței în cadrul unei societăți și culturi particulare, prin
internalizarea selectivă a anumitor valori, semnificații și reguli sociale.
2b. Variabilitatea individuală la nivelul procesului emoțional se datorează
diferențelor privind modul în care indivizii își evaluează propriile relații cu
mediul, ceea ce constituie termenul „dacă" al formulării „dacă-atunci". Evaluarea
este întotdeauna influențată de confluența dintre configurația mediului extern și
trăsăturile de personalitate, al căror efect combinat influențează cunoașterea pe
care individul o are cu privire la viață în general și la experiențele particulare.
Aceste cunoștințe sunt întotdeauna evaluate în funcție de semnificația pe care o
dețin la nivel personal. Altfel spus, diferențele interindividuale și intraindividuale
la nivel emoțional se datorează variațiilor în modul cum indivizii își reprezintă
mental ceea ce se întâmplă în cadrul unei experiențe particulare sau cu privire la
viață în general.

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

258 Modul în care se intersectează aspectele socioculturale cu cele biologice,
exprimate la nivelul personalității ar putea fi clarificat suplimentar după cum
urmează. Termenul „dacă" al formulării face referire la complexitatea și flexi­
bilitatea procesului emoțional și la adaptarea facilitată de acesta, care este posibilă
datorită inteligenței și culturii. Termenul „atunci" se referă la caracteristicile
biologice universale ce stabilesc o relație între evaluare, respectiv calitatea și
intensitatea răspunsului emoțional. Atunci când condiția „dacă" referitoare la
variabilele de mediu și personalitate variază, experiența emoțională variază de
asemenea, datorită faptului că aceasta este mediată de diferite tipuri de evaluări.
Să ne imaginăm, de exemplu, doi indivizi care au fost tratați cu aceeași lipsă
de considerație de către cineva, în cadrul unei tranzacții sociale. Dacă unul dintre
indivizi interpretează acest comportament ca o ofensă supărătoare și lipsită de
logică, acesta se va înfuria; dacă cel de-al doilea individ interpretează același
comportament ca pe o consecință a unui eveniment tragic din. viața celui care l-a
produs (de exemplu, existența unei boli incurabile sau îngrijirea soției care suferă
de boala Alzheimer), emoția generată ar putea fi compasiunea bazată pe empatie.
Odată ce evaluările situației au fost realizate de către cei doi indivizi, răspunsurile
emoționale ale acestora sunt previzibile, fiind consecința factorilor biologici.
Totuși, există numeroși alți factori determinanți în condiția „dacă" și care produc
variații socioculturale și individuale considerabile. Pe parcursul derulării
interacțiunilor dintre un individ și mediu, condiția „dacă" poate de asemenea să
se modifice rapid ca urmare a unei transformări a relației individului cu mediul
și a proceselor adaptative, care au ca scop producerea unei astfel de schimbări.
Această formulare ia în considerare atât flexibilitatea și variabilitatea, cât și gradul
de invarianță psihobiologică, fără a absolutiza doar rolul unuia dintre factori.
Odată ce a fost identificat faptul că răspunsul la evaluare este determinat de
un principiu psihobiologic al speciei, ce se poate spune legat de rolul culturii ca
factor care modelează emoțiile? Acesta constituie un aspect deosebit de important
și interesant, astfel că îl voi aborda mai detaliat în Capitolele 8 și 9, unde tratez
procesul de dezvoltare. Dacă se constată că în cadrul unei culturi lipsesc acele
cuvinte care să definească emoții comune altor culturi, poate acest aspect să
însemne că indivizii culturii respective nu vor experimenta emoția pentru că nu
există un cuvânt care să o desemneze? La momentul actual nu există suficiente
dovezi pentru a răspunde la această întrebare, însă pot fi făcute unele speculații
în concordanță cu observațiile și formulările prezentate aici.
Cultura în care trăim deține mai multe cuvinte pentru a exprima emoțiile
negative, comparativ cu cele care desemnează emoții pozitive, iar furia, ca emoție
discutată anterior, furnizează un vocabular mai bogat decât dezgustul, rușinea și
invidia (vezi Capitolele 6 și 7). Este posibil ca în urma examinării acestor tipuri
de vocabular, pe lângă informațiile obținute despre natura umană, demersul să
se dovedească instructiv cu privire la valorile culturale asociate fiecărei emoții
(vezi și Heider; 1991; Lakoff & Kovecses, 1983).
Calhoun și Solomon (1984, p. 34) trimit la o afirmație a antropologului Jean L.
Briggs, conform căruia, la anumite triburi de eschimoși, furia nu se regăsește ca
emoție trăită, sau cel puțin nu e exprimată. Iar Levy (1973,1978,1984) sugerează

RICHARD S. LAZARUS
că la populația din Tahiti există un număr redus de cuvinte care să exprime 259
tristețea, dorul intens sau singurătatea. în legătură cu astfel de concepte se afirmă
că sunt „hipocunoscute" la nivelul acelei culturi — ceea ce înseamnă că nu le este
acordată prea multă atenție în planul limbajului și în cel cognitiv. Conform lui
Levy, nici vinovăția nu se bucură de prea multă recunoaștere în Tahiti. Deși
locuitorii acestei insule par să aibă reprezentări ale mâhnirii intense și lamentării,
aceștia descriu experiența unei pierderi suferite ca pe o stare de oboseală, o
îmbolnăvire a organismului sau alte suferințe fizice. Pe de altă parte, furia și
rușinea sunt „hipercunoscute", ceea ce înseamnă că există numeroase cuvinte
pentru aceste stări emoționale, cărora le este acordată o atenție sporită.
Problema se rezumă la a decide dacă locuitorii din Tahiti: (a) reacționează
uneori cu tristețe (sau dacă dorim să luăm în considerare un alt exemplu, cu
vinovăție), însă o etichetează folosind un cuvânt distinct, determinat cultural;
(b) experimentează tristețea, însă o neagă; (c) nu au nicio reacție emoțională (ceea
ce pare să fie contrazis de simptomele fizice); (d) reacționează cu o emoție diferită
de tristețe, care pe considerente argumentative ar putea fi numită suferință fizică;
sau (e) răspund emoțional la circumstanțe diferite, comparativ cu indivizii
aparținând altor culturi, în care tristețea ca experiență emoțională este întâlnită
frecvent.
Sunt înclinat să afirm că independent de aspectele vieții emoționale încurajate
sau inhibate în cadrul unei culturi, toate temele relaționale centrale și emoțiile
asociate acestora, care sunt comune tuturor indivizilor umani, tind să fie trăite
de adulți, dat fiind că indivizii sunt inevitabil implicați în anumite tipuri de relații
fundamentale cu mediul, pozitive sau negative, fără ca acest lucru să depindă de
capacitatea individuală de verbalizare sau de recunoaștere a unei emoții și de
etichetarea acesteia ca atare. Prin urmare, aproape toți indivizii resimt furie,
rușine, vinovăție, fericire, mândrie, consolare, iubire ș.a.m.d., chiar dacă etiche­
tează astfel de emoții într-un mod diferit, sau nu le acordă o atenție prea mare.
Indivizii umani sunt construiți biologic pentru a funcționa în acest mod, astfel că
ei intră în relații sociale similare de la o cultură la alta și în decursul istoriei
umanității. în orice cultură, relațiile-cheie care stau la baza tuturor emoțiilor
importante sunt trăite împreună cu emoțiile asociate acestora, independent de
existența sau nu în cadrul acelei culturi, a unui cuvânt care să le desemneze.
Prin această afirmație, nu contest influența primordială pe care o are limbajul;
mai curând, subliniez faptul că emoțiile sunt în principal fenomene psihobio-
logice, și doar în măsură mai mică fenomene lingvistice. Dacă evaluarea relației
individ-mediu definește tema relațională centrală a unei emoții specifice, vom
trăi această emoție în conformitate cu datele noastre biologice, indiferent dacă ea
este sau nu etichetată în limbajul uzual ori dacă această calificare corespunde sau
nu cu modul în care emoția a fost denumită în cadrul unei alte culturi.
Propunerea anterioară își are originea în principiul enunțat la punctul (1), în
care accentul este pus pe termenul „dacă" al formulării „dacă-atunci". Evaluarea
nu reprezintă doar un artificiu lingvistic sau o reflecție, ci ea constituie o estimare,
având adesea un caracter elementar și inconștient, cu privire la semnificația
experienței pentru starea de bine, iar aceasta corespunde unei anumite teme

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

260 relaționale centrale. Indivizii intuiesc adesea această semnificație, fără a fi capabili
să verbalizeze procesul implicat. Limbajul îndeplinește o funcție importantă și,
cu certitudine, el conferă procesului de evaluare și analizei acestuia un grad mai
mare de precizie, însă acest lucru nu este universal valabil. Principiul biologic
afirmă doar că semnificațiile fundamentale sunt un dat al speciei ca sursă a
oricărei emoții, însă factorii sociali care generează aceste semnificații rămân totuși
într-un anume grad învățați și variabili de la o cultură la alta. Atunci când
recunoaștem că cineva ne-a tratat cu lipsă de considerație, ne vom simți înjosiți
și probabil că vom reacționa emoțional cu furie; este .modul în care suntem
constituiți. Această afirmație poate fi valabilă chiar și atunci când furia este, în
cadrul scenariului interpersonal temperată sau justificată, dar nu și în situația în
care individul modifică semnificația atribuită acesteia.
Prin urmare, cum. modelează cultura o emoție? Consider că cel mai bun
răspuns cu caracter general este că îi ajută pe indivizi să identifice acele indicii
care atestă că sunt iubiți, că a avut loc o îmbogățire a propriei identități (mândrie),
să sesizeze factorii care constituie un pericol existențial (anxietate), sau când le-a
fost adusă o ofensă (furie), când nu au reușit să se ridice la înălțimea Idealului
Eului (rușine), când au încălcat o normă morală (vinovăție), dar și ce anume
reprezintă un dar altruist (gratitudine) etc. Pe scurt, întocmai cum cultura ne
învață cum să identificăm o anumită temă relațională, în același mod învățăm și
care sunt consecințele acestor teme, manifestate ca răspunsuri emoționale
predeterminate de caracteristicile speciei. Voi spune mai multe cu privire la
modul cum variabilele culturale și cele sociale influențează evaluările și emoțiile
în Capitolul 9.

Similarități și diferențe în raport cu

conceptul de programe afective
în cadrul teoriilor psihoevoluționiste despre emoții, există deja un concept
similar celui de principiu psihobiologic descris prin condiția „dacă" a. formulării
„dacă-atunci" — și anume, conceptul de „programe afective". în realitate, doar
câțiva de teoreticieni (îndeosebi, Ekman, 1977; Tomkins, 1962, 1963) au utilizat
acest termen în sens formal, explicând.u-1 destui de succint. Cu toate acestea, sunt
de părere că o idee asemănătoare se întâlnește pe scară largă la psihobiologii
interesați de studierea emoțiilor. în continuare, voi încerca să explorez o parte a
dilemelor inerente acestei abordări și să ofer un tip de raționament cu caracter
speculativ, pe care îl. consider însă plauzibil.
în. varianta sa cea. mai rigidă, un program afectiv este un răspuns sistemic
complex, de natură neurochimică și comportamentală, programat la nivel
cerebral, care odată ce a fost declanșat de stimulul neurologic adecvat, se des­
fășoară într-un mod mai mult sau mai puțin prestabilit. Ekman (1977, p. 57) scria
că „termenul de «program afectiv» se referă la un mecanism de stocare a unor
tipare de răspuns complexe și organizate, astfel că atunci când este declanșat, va.
controla apariția acestora". Se presupune că programul este în. măsură să

RICHARD S. LAZARUS
coordoneze atât secvențial, cât și structural gândirea, impulsurile înspre a acționa 261
și procesele fiziologice care alcătuiesc o emoție. în realitate, furia ca răspuns va
avea unele caracteristici similare la toți oamenii, și probabil că într-o oarecare
măsură la toate speciile animale capabile de un astfel de răspuns, ceea ce este
valabil și pentru reacția de teamă ș.a.m.d.
Deși se poate presupune că mecanismele declanșatorii, cu rol de coordonare
sau organizare, au un caracter dobândit (cf. Ekman, 1977), ideea ar fi că tiparul
de răspuns emoțional este predefinit genetic și stocat la nivel cerebral. După cum
afirmam în Capitolul 3, adaptarea este un concept distinct de tendința de a
acționa, dat fiind că adaptarea este în mare parte rezultatul proceselor de învățare
și al alegerilor deliberate dintre mai multe strategii posibile. De curând, Ekman
(comunicare personală) a adoptat o poziție mai puțin radicală comparativ cu cea
inițială, care se baza pe ideea de programare psihobiologică înnăscută. Se pare că
în prezent Ekman privește conceptul de program afectiv ca având mai mult un
sens metaforic, fără ca acesta să facă referire la existența unui program concret,
neuro-umoral, cu funcționare automată. Pe de altă parte, dacă punem în legătură
poziția adoptată de Ekman cu propunerea conceptului de „zâmbet Duchenne",
pe care el îl consideră un indicator preprogramat al fericirii autentice, rămân de
rezolvat o serie de inconsistențe, și nu am convingerea că această abordare
metaforică are o utilitate comparabilă cu presupunerea că, în realitate, meca­
nismele biologice înnăscute sunt capabile de o mare flexibilitate și funcționare
adaptativă.
Ca un ultim aspect, astfel de presupuneri pe care se fundamentează conceptul
de programe afective au favorizat în rândul filogeniștilor ideea de mixturi sau
combinații de emoții întâlnite exclusiv la indivizii umani, cum sunt vinovăția,
rușinea și mândria, care au o mare importanță pentru funcționarea intrapsihică
și pentru cea socială. Dacă accentul este pus pe aspectele presupuse ca fiind
universale, înnăscute și exprimate la nivel facial și corporal, atunci tipurile de
reacții care nu se conformează acestui set de criterii fie nu vor fi considerate
emoții, fie sunt cu necesitate incluse în categoria mixturilor sau combinațiilor unor
emoții de bază.
Ekman (1977) oferă ca exemplu efortul de a masca furia printr-un zâmbet, ceea
ce îl face pe individ să pară îngâmfat, o combinație între fericire și furie. Atunci
când se întâmplă frecvent acest lucru, societatea îi va conferi un nume propriu —
mai precis, îngâmfare. Oricum, ceea ce pentru un teoretician poate să treacă drept
o combinație de emoții, va fi considerat de către un altul ca emoție primară.
Plutchik (1980) tratează disprețul ca fiind un amestec de furie și dezgust, în timp
ce Ekman (vezi Ekman & Friesen, 1986,1988; Izard & Haynes, 1988) consideră că
a găsit în prezent dovezi în susținerea caracterului universal al acestei emoții, care
îi conferă disprețului un statut de emoție primară.
Gradul de rigiditate pe care îl presupune caracterul organizat al unui program
afectiv nu a fost până în prezent examinat în detaliu, iar acest aspect ocupă locul
central în competiția dintre abordările biologice și cele sociale cu privire la emoție.
Iar cât la sută din procesul emoțional este preprogramat constituie un alt aspect
al acestei controverse. Dacă întregul proces emoțional este extrem de inflexibil și

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

262 preprogramat, atunci din punct de vedere ontogenetic — adică, sociocultural,
experiențial și contextual — variabilele care dețin un rol important în emoție sunt
exclusiv ori cu precădere stirnulii cauzali sau declanșatorii care influențează
procesul de evaluare și care pot de asemenea să stopeze o reacție emoțională sau
să o înlocuiască. Acest aspect constituie elementul central al analizei anterioare
de tip „dacă-atunel".
Gradul în care un program afectiv este preprogramat și capacitatea acestuia
de a fi modificat și controlat în timpul derulării rămâne un mister. Se poate
presupune că programele afective sunt moștenite la nivel de specie și că acestea
influențează evaluările, deși Ekman (1977) le consideră ca fiind determinate
deopotrivă de învățările și influențele sociale. Atunci când sunt declanșate
acțiunile adaptative, chiar și cele centrate pe emoție în cadrul cărora semnificația
unei experiențe se modifică, programul afectiv poate fi întrerupt sau modificat,
întrucât feedback-ul de la procesul adaptativ va modifica evaluarea. Acest lucru
se poate produce aproape instantaneu.
Dacă acceptăm, versiunea cea mai rigidă și extinsă a ideii de program afectiv —
și anume, faptul că odată ce o emoție a fost cauzată, aceasta își desfășoară cursul
complet — și că rolul ontogenezei se referă mai curând la regulile de generare
ale emoției, nu la procesul emoțional în sine, este posibilă o luare în considerare
atât a variabilității, cât și a universalității procesului emoțional. Odată ce meca­
nismul a fost declanșat în direcția corectă, programul se va desfășura de la sine,
conform modului prédéfinit ereditar la nivelul structurii sistemului nervos central,
până ce apare ceva care să îl stopeze sau să îl schimbe. Activarea stimulului care
produce furia face ca emoția respectivă să apară; același lucru este valabil și
pentru teamă. Ce anume poate fi modificat în desfășurarea procesului sau stopat,
aceasta necesită clarificări suplimentare. Putem probabil propune ipoteza că o
evaluare modificată, care este uneori determinată de procesul adaptativ, are ca efect
activarea unui alt stimul și în mod necesar declanșarea unui singur tip de
program afectiv, diferit de cel anterior.
Interpretarea modului de funcționare presupus de versiunea rigidă a ideii de
program afectiv în cadrul unei specii ridică mai puține dificultăți decât inter­
pretarea comparativă a acestora de la o specie la alta. De exemplu, este proble­
matic să stabilim gradul de similaritate dintre furia la cimpanzeu, maimuță sau
leul african, sau dacă ea se aseamănă cu furia umană, ori poate fi considerată ca
furie. Pe tema importanței sociale a studiilor asupra speciilor animale, Hebb și
Thompson (1954, p. 554) scriau cu ceva timp în urmă:

în cazul șobolanului, nu este necesară utilizarea termenului „furie", pentru a

descrie comportamentul animalului. Un șobolan manifestă sau nu agresivitate, iar
aceasta se desfășoară aproximativ conform aceluiași tipar, chiar dacă circumstanțele
diferă. Se pare că același lucru este adevărat și în cazul câinelui, deși acesta
manifestă ocazional comportamente care ar putea fi asemănate cu stările de furie
pasivă întâlnite la primate. însă cu privire la cimpanzei, este necesară o diferențiere
a furiei de răutatea cronică, în măsura în care se dorește dresarea animalului fără
riscuri. Tipare specific umane pentru crizele de furie și îmbufnare apar frecvent la

RICHARD S. LAZARUS
 animale. Cauzele agresivității sunt mai variate în cazul câinelui comparativ cu 263
șobolanul, iar această variabilitate este cu mult mai accentuată la cimpanzeu,
comparativ cu câinele. Ca un ultim aspect, durata de manifestare a disturbării
emoționale produse de o stimulare scurtă va fi mai mică la șobolan, însă va crește
progresiv la câine, respectiv la cimpanzeu (de exemplu, femela cimpanzeu Fifi care
timp de trei săptămâni a fost supărată pentru că nu primise un vas cu lapte, inițial
și-a manifestat deschis furia, apoi a refuzat pentru o zi sau două să accepte porția
de lapte, independent de cine o oferea, continuând apoi timp de trei săptămâni să
refuze laptele doar când acesta provenea de la îngrijitorul care o frustrase inițial).

Psihologul social Heider (vezi Benesh & Weiner, 1982, p. 889) a exprimat
aceeași idee, punând însă accentul pe cu totul alte aspecte, incluse în următoarea
întrebare pertinentă:

Cum ar putea fi reconciliată componenta „trebuie" în cazul furiei cu faptul că

animalele sunt capabile să manifeste furie? Nu cumva acest „trebuie" aparține unui
nivel de gândire mai abstract? Oare un câine care își apără teritoriul gândește:
„Acest loc îmi aparține. Am dreptul să fac asta. Ceilalți câini nu trebuie să îmi
încalce teritoriul"?

Dificultatea de a răspunde la întrebarea anterioară se exprimă sub forma unei

atitudini reținute a etologilor în a vorbi despre furie în cazul animalelor, aceștia
preferând în schimb un termen behaviorist mai neutru, comportament agresiv sau
combativ. întrebarea lui Heider subliniază totodată faptul că până la momentul
actual nu au fost identificați factorii cauzali care produc furia la indivizii umani,
și foarte probabil că aceștia diferă de cei implicați la câine, sau chiar și de la un
individ la altul, în ciuda faptului că pot fi reduși la o singură temă comună.
Dacă se încearcă, după cum mă străduiesc și eu, o abordare mai flexibilă a
programelor afective — termen pe care în accepțiunile sale uzuale îl consider mult
prea rigid, datorită conotațiilor cuvântului program — care să explice legătura
psihobiologică existentă între evaluare și răspunsul emoțional, atunci este posibilă
imaginarea unei configurații de componente reunite la nivelul procesului emo­
țional, având caracter relativ independent și fiind influențate de solicitările
adaptative particulare ale tranzacției în desfășurare, această configurație dând în
același timp impresia unui proces emoțional înnăscut, organizat și universal.
Conform acestei abordări, preferabilă după opinia mea, fiecare componentă va
funcționa după reguli mai flexibile, chiar dacă se supune determinismului biologic
privitor la necesarul de energie și cerințele homeostatice implicate în orice
secvență a procesului.
în adoptarea unei astfel de poziții, sistemul emoțional este conceput ca o
organizare înalt funcțională, însă cu un caracter complex și flexibil. Sub acțiunea
unui set de circumstanțe particulare, programul afectiv sau sistemul determină
întotdeauna aceleași efecte, indiferent de metoda aleasă de cercetător pentru
măsurarea răspunsului, însă fiecare clasă de răspunsuri este generată de un singur
factor particular al configurației totale. Prin urmare, în cazul fricii este posibil ca

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

264 în mod frecvent sau chiar întotdeauna să apară o accelerare a pulsului, însă alți
factori cum ar fi mișcările respiratorii, efortul fizic susținut etc. influențează de
asemenea pulsul, astfel încât valorile observate în frică pot varia de la o accelerare
accentuată până la o scădere a pulsului, atunci când procesele contrare sunt mai
puternice decât răspunsul „programat". Și dacă am păstra constanți ceilalți factori,
am observa în mod uzual sau chiar întotdeauna o accelerare a pulsului indusă
de frică, exact în același mod cum furia se asociază aproape întotdeauna cu atacul,
ca tendința de a acționa.
în fapt, odată ce au fost puse în mișcare cele câteva componente care deter­
mină răspunsul emoțional, acestea trebuie să se afle într-un raport de coordo­
nare — care reprezintă un mod de a gândi un sistem — dar totodată să își
păstreze un anumit grad de independență funcțională, determinat de solicitările,
constrângerile și resursele imediate ale relației individ-mediu, activate în orice
tranzacție adaptativă. Probabil că există un tipar fundamental de răspuns specific
pentru fiecare emoție, însă acesta este adesea mascat de „bruiajul" provenit de la
celelalte procese adaptative. Spre exemplu, în cazul furiei, tiparul de bază poate
include dorința de pedeapsă, răzbunare, sau de înlăturare a agentului ofensator.
Cu toate acestea, în una din formele pe care le îmbracă acest tipar, impulsul este
negat sau inhibat, în timp ce în alte cazuri acesta nu prezintă un caracter con-
flictual și este clar reprezentat conștient. Aceste versiuni ar putea să pară ca fiind
distincte. Dacă există Într-adevăr un tipar psihobiologic universal, el ar putea cu
ușurință să fie mascat de restul operațiilor adaptative.
Frijda (1986, p. 83) subliniază clar în discuția privind tendințele de a acționa
că există pericolul de a considera programele afective ca fiind mult prea rigide și
determinate. El scrie:

în măsura în care programele acționale sunt deosebit de rigide și predeter­

minate, tendința de a acționa dobândește o semnificație mult mai neînsemnată. în
această situație acțiunea abia dacă se mai poate produce; pregătirea pentru acțiune
există doar atâta timp cât inhibițiile își mențin capacitatea de a bloca executarea
acțiunii. Cu toate acestea, dacă programul este flexibil, conceptele de pregătire și
tendință către acțiune capătă cu adevărat un sens. Programele flexibile sunt cele
alcătuite din alternative ale cursului acțiunii, care iau în considerare variabilitatea
circumstanțelor externe și feedback-ul provenit de la acțiunile executate. în cadrul
unor astfel de programe, dorințele, intențiile și scopurile au dobândit un statut
independent față de acțiunile particulare. Tendința de a acționa a căpătat trăsătura
unei activități de planificare (vezi Schank & Abelson, 1977; și Wilensky, 1983) sau,
mai concret, a unui plan gata de acțiune, în așteptarea semnalelor declanșatoare.
Prin prisma unei astfel de structuri, termenul de emoție dobândește, și el, un sens.

Dificultatea acestei abordări este că pe măsură ce tendința de a acționa prezintă

multe dintre aspectele definitorii ale unui plan flexibil, supus feedback-ului, ea
aproximează mai mult ceea ce am definit ca. adaptare, un concept psihologic care
implică un grad mai mare de deliberare, decât tendințele înnăscute de a acționa,
iar tiparul de răspuns va prezenta mai puține caracteristici universale. Modul

RICHARD 5. LAZARUS
remarcabil în care Frijda a utilizat recent conceptul de „pregătire pentru acțiune" 265
(Frijda ș.a., 1989) pare să reflecte o parte dintre preocupările sale privind efectele
stereotipe datorate tendinței sau impulsului de a acționa, dată fiind marea va­
rietate a acțiunilor care acompaniază fiecare emoție. în orice caz, distincția făcută
între acțiunea stereotipă înnăscută și cea flexibilă, bazată pe planificare și
feedback, evidențiază dificultățile inerente conceptului de program afectiv și
modul în care acesta funcționează.
Se pare că există cinci componente și procese psihobiologice cu rol esențial în
emoție: percepția, evaluarea, acțiunile adaptative (de tipul celor locomotorii),
activitatea fiziologică, care poate include și mobilizarea organismului, și procesele
homeostatice, care se compun din activități anabolice și catabolice. Fiecare dintre
acestea mai servește și altor cerințe adaptative, diferite de cele emoționale. Este
puțin probabil ca o emoție să apară doar ca răspuns la stările fiziologice, ca de
exemplu senzația de cald, frig, înfometare sau doar la cele datorate exercițiilor
fizice, chiar dacă procesele homeostatice cu rol esențial în supraviețuire sunt puse
în mișcare și coordonate de aceste situații (cf. Mason, 1975). Totuși, dacă senzația
de cald sau frig este estimată ca pericol, lezare sau ca ceva benefic, atunci reacția
emoțională se va produce. Iar această reacție emoțională are la bază aceleași
componente și procese de răspuns, care reprezintă trăsăturile esențiale și pentru
alte forme de adaptare, coordonate de modificarea cerințelor adaptative. Atunci
când componentele procesului emoțional îndeplinesc și alte funcții de o altă
natură decât cea emoțională, acestea pot fi cu ușurință interpretate ca emoționale,
chiar dacă în realitate nu este implicată nicio emoție.
Ekman (1977) subliniază faptul că orice tip de tipar facial, cum ar fi ridicarea
sprâncenelor, poate fi folosit și în alte scopuri — de exemplu, în semn de salut
sau pentru comunicarea surprizei, în același mod în care el poate exprima o
emoție lipsită de ambiguitate. El se referă la acestea folosind termenul de
embleme. Izard (1978) admite că la bebeluș pot să apară expresii emoționale
faciale, cu multe luni înainte ca acestea să fie organizate în programe afective care
pot fi declanșate voluntar. Astfel, configurația facială sub forma zâmbetului nu
înseamnă neapărat că bebelușul este fericit sau bucuros, dat fiind că acțiunile
faciale motorii, inclusiv zâmbetul, pot servi și altor funcții de natură nonemoțio-
nală, iar din perspectiva procesului de dezvoltare, această reacție nu poate fi încă
privită ca reacție socială (cf. Emde, 1984, p. 82). Totuși, în ciuda acestui argument,
Izard susține existența unei legături strânse atât între diferitele componente ale
unei emoții, cât și între fiecare dintre acestea și experiențele emoționale ale vârstei
adulte (vezi Capitolul 8).
Adoptarea acestei poziții ridică o reală dilemă, și desigur că până în prezent
nu se cunoaște cu exactitate cum funcționează astfel de procese, motiv pentru
care teoreticienii sunt nevoiți să emită pe bază de observații o ipoteză cât mai
plauzibilă, pe care în cele din urmă să o poată evalua cu ajutorul unor cercetări
special concepute în acest scop. Chiar și programele computerizate au în prezent
un grad ridicat de flexibilitate sau „inteligență", după cum se exprimă unii autori.
Ele sunt în continuare de natură algoritmică, dar algoritmii sunt flexibili și permit
alegerea dintre mai multe cursuri de acțiune posibile, a căror direcție depinde de

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

266 condițiile apărute pe parcurs. Ei conțin instrucțiuni logice de tipul: Dacă A, atunci
acționezi în acest mod; dacă se produce B, atunci acțiunea este aceasta; în caz
contrar, atunci adoptă un alt curs de acțiune. Astfel de condiții logice intercorelate
pot genera rezultate de o mare complexitate, care depind strâns de context.
Indiferent de modul de funcționare, felul în care componentele de răspuns se
organizează la nivelul emoției trebuie să permită tipare de reacție flexibile, având
în vedere că fiecare dintre acestea mai servește numeroase alte funcții adaptative.
Ele se combină funcțional pentru a servi oricărei tranzacții aflate în desfășurare,
cu importanță pentru starea de bine — să spunem, când realizarea unui scop este
periclitată sau facilitată. Este necesar ca în cadrul teoriilor despre emoții să se
pună un accent mai mare pe acest tip de flexibilitate adaptativă. Funcționarea
programată rigidă, care exclude orice grad de flexibilitate, se întâlnește la orga­
nismele relativ simple, la care nu este prezentă capacitatea de gândire abstractă
și luare a deciziilor. La speciile avansate, și mai ales la om, datorită procesului
evolutiv programele afective predefinite au cedat locul unui proces complex și
flexibil. Acesta este exact modul în care teoreticienii funcționalismului descriu în
general rolul emoțiilor la mamiferele superioare — mai precis, ca fiind un progres
de la procesele adaptative înnăscute și rigide către o dependență din ce în ce mai
mare de capacitățile cognitive superioare.
în încercarea de a evalua această idee, este utilă aducerea în discuție a
cercetării remarcabile realizate de ornitologul Lehrman (1964), ale cărui observații
și experimente detaliate privind ciclul reproductiv al turturelelor au avut o
contribuție majoră în schimbarea modului în care cercetătorii sociali gândeau
conceptul de instinct. în legătură cu dobândirea rigidă a unor tipare compor­
tamentale complexe, care în trecut a fost denumită instinct, se presupunea că este
un proces înnăscut și localizat la nivelul sistemul nervos, însă forma originală a
acestei teorii a fost ulterior în totalitate contrazisă. Ciclul reproductiv al
turturelelor a fost în mod convențional considerat ca fiind unul instictual, întrucât
se manifestă după un pattern stereotip, predictibil — care la o examinare mai atentă
se dovedește a fi destul de schimbător, depinzând de caracteristicile și sincroni­
zarea stimulărilor externe cu cele hormonale.
Tiparul aparent stereotip îmbracă următoarea formă: atunci când sunt selectați
un mascul și o femelă din specia turturelelor care se împerechează pentru prima
dată, aceștia sunt plasați împreună într-o colivie cu un bol de sticlă și materialul
necesar pentru construirea cuibului, iar masculul va începe să curteze femela; el
merge țanțoș, se înclină în fața femelei și gângurește la ea. După câteva ore,
perechea alege bolul de sticlă (sau orice alt obiect concav), se cuibăresc și scot
onomatopee distincte. Masculul adună materialele necesare pentru cuib, în timp
ce femela așezată în bol îl construiește. în decurs de aproape o săptămână, timp
în care cuibul este construit și are loc copulația, se pare că atașamentul femelei
față de cuib devine foarte puternic, ca dovadă că ea rezistă încercărilor de a fi
scoasă din el. Se apropie momentul depunerii ouălor. La un interval cuprins între
șapte și unsprezece zile scurse de la ritualul împerecherii, femela va produce
primul ou, de regulă în jurul orei 17:00. Ea se așază deasupra oului, după care va
depune un altul, de regulă pe la ora 9 a dimineții următoare. în decursul acestei

RICHARD S. LAZARUS
zile, în mod normal masculul o va înlocui la clocitul ouălor, iar ulterior cele două 267
păsări vor cloci alternativ, masculul făcând acest lucru timp de șase ore la amiază,
în restul timpului acest rol revenindu-i femelei. în aproximativ 14 zile puii ies din
ou, iar părinții îi vor hrăni cu un lichid secretat de membrana gușei (un săculeț
aflat în esofag). Când puii sunt în vârstă de 10 sau 12 zile, aceștia părăsesc cuibul,
continuând însă să ceară și să primească mâncare de la părinți, până ce vor
împlini două săptămâni, moment în care părinții refuză treptat să îi mai
hrănească, astfel că puii sunt nevoiți să învețe să ciugulească singuri grăunțe.
Această etapă încheie ciclul reproductiv. Când puii împlinesc aproximativ 25 de
zile, masculul reia ritualul de împerechere și întreg ciclul care durează 6 sau 7
săptămâni se repetă întocmai ca și precedentul.
Acest tip de comportament pare să se asemene mai curând cu simțul de
orientare al porumbeilor sau cu migrația peștilor și cea a păsărilor, cu privire la
aparenta universalitate și la detaliile biologice stereotipe, ilustrând genul de tipare
predeterminate care i-au condus inițial pe cercetători la postularea teoriilor bazate
pe instinct. Pe de altă parte, cercetarea lui Lehrman ar putea constitui un model
de învățare util pentru acei cercetători care manifestă convingerea că emoțiile pot
fi înțelese doar în termeni de programe afective predefinite, în legătură cu care
se mai spune că ar fi stereotipe.
Lehrman a contribuit la identificarea precisă a acelor influențe interne
(hormonale) și externe care determină fiecare aspect secvențial din desfășurarea
tiparului. Influențele hormonale sunt ilustrate de faptul că atunci când turtureaua
este plasată pentru prima dată în colivie, oviductul său cântărește aproximativ
800 de miligrame, pentru ca în perioada depunerii ouălor care urmează ritualului
de împerechere și construirii cuibului, acesta să cântărească aproape 4000 mg. în
mod similar, la păsări se produc modificări graduale și la nivelul gușei, care le
ajută să se pregătească în vederea hrănirii puilor, precum și la nivelul testiculelor
masculilor, în vederea copulării.
Cercetarea lui Lehrman a mai arătat, de asemenea, faptul că tiparul compor­
tamental al ciclului reproductiv, în ciuda faptului că depinde foarte mult de
factorii hormonali, este deopotrivă influențat de evenimentele externe sau stimulii
care declanșează secreția acestor hormoni, cu condiția ca acțiunea stimulilor să
se manifeste la momentul potrivit, ceea ce ajută la inițierea comportamentelor
adecvate. Spre exemplu, atunci când păsările sunt plasate într-o colivie în care se
află deja materialele pentru cuib și două ouă deja produse, păsările nu le vor cloci,
ci se vor comporta ca și cum acestea nu există. în loc să le clocească, ele urmează
secvența curtării, își construiesc propriul cuib și depun ouă, pe care apoi le vor
cloci. Femela nu depune ouă atâta timp cât nu are un partener; ea are nevoie să
îl știe pe acesta aproape. Un mascul singur nu manifestă niciun interes cu privire
la materialele pentru cuib, ouă sau pui; acesta are nevoie de stimularea femelei.
Relația complexă de interdependență dintre influențele hormonale și cele de
mediu, manifestată în cadrul ciclului reproductiv, este ilustrată în Figura 5.1.
Prin urmare, ansamblul tiparelor comportamentale nu este în întregime pre-
programat de factorii interni; chiar dacă fiecare componentă depinde considerabil
de tipare prestabilite, la acestea se adaugă și acțiunea sincronizată a numeroase

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

 CH
00
S. LAZARUS

Figura 5.1. Tiparul comportamentului reproductiv la turturele. Există o relație de interdependență între factorii
interni și cei externi care se intensifică gradual, de la comportamentele inițiale de curtare și construire a cuibului
către etapele finale de îngrijire și hrănite a puilor. Vezi textul pentru detalii privind acest ciclu. (Sursa: John L.
Howard. în Daniel Lehrman, „The Reproductive Behavior of Ring Doves". Scientific American, 211. New York:
Scientific American. Copyright © noiembrie 1964, deținut de Scientific American, Inc. Cu acordul pentru republicare.)
evenimente externe care le declanșează pe cele interne (hormonale), responsabile 269
cu controlul comportamentelor implicate în construirea cuibului, copulație,
depunerea ouălor și hrănirea puilor. Pe scurt, instinctul se referă doar la tendința
înnăscută de a reacționa într-un mod predefinit la acțiunea unui stimul de mediu
adecvat, însă este greșită folosirea acestui termen pentru a face referire la un tipar
complex care ar fi în întregime preprogramat. Pentru ca ciclul comportamental
reproductiv al speciilor să se producă, este necesară o anumită combinare dintre
acțiunea stimulilor, modificările hormonale și acțiuni mutuale, fiecare dintre
acestea realizată la momentul oportun.
Consider că revizuirea concepției asupra rolului factorilor biologici în declan­
șarea comportamentelor adaptative (care nu mai sunt privite doar ca secvențe
acționale determinate exclusiv de moștenirea genetică) a reprezentat un pas
important în îndepărtarea de la ideile inițiale referitoare la tiparele de acțiuni
predeterminate, cu un caracter inflexibil. Noua poziție teoretică îi încurajează pe
cercetători să elaboreze relația de interdependență dintre factorii biologici și cei
sociali, care controlează procesele adaptative. Ea constituie de asemenea și un
model adecvat de gândire cu privire la programele afective. în măsura în care
adoptăm această poziție, se impune să creăm noi teorii care să țină seama mai
mult de complexitatea și flexibilitatea proceselor, și mai puțin de caracterul
preprogramat al acestora. Metafora „acționării unui buton" utilizată în explicarea
secvențelor complexe de reacții care produc o emoție a devenit perimată.
Presupunând că acceptăm acest punct de vedere funcționalist, cum se poate
explica faptul că fiecare emoție, ca de pildă ciclul reproductiv al turturelelor, pare
să se organizeze într-o configurație universal valabilă, sau cel puțin întâlnită pe
scară largă, un răspuns secvențial complex caracteristic aceleiași specii? Emoțiile,
de tipul celor descrise în cadrul acestui ciclu reproductiv, se pare că prezintă unele
trăsături universale, stereotipe și parțial predeterminate (cf. Averill, 1974), iar
aceste aspecte comune îi determină pe cercetători să presupună în mod eronat că
odată ce emoția a fost generată, desfășurarea întregului proces emoțional este
predeterminată genetic. Pentru a evita să revin asupra definiției simpliste și rigide
date programelor afective, mă voi limita să propun ca soluție rezonabilă ipoteza
conform, căreia manifestarea unor caracteristici biologice universale poate fi parțial
explicată prin faptul că fiecare categorie emoțională are în comun două trăsături,
independent de restul caracteristicilor specifice:
1. Existența aceleiași teme relaționale centrale și a unui tipar de evaluare
comun, pentru fiecare tip de interacțiune adaptativă. De exemplu, toate tipurile
de manifestare a furiei, de exemplu, au ca element comun un anumit tip de
raportare cu privire la experiență, înregistrând desigur variații pe această temă
centrală. în mod similar, în starea de fericire există o temă relațională centrală și
un tipar comun de evaluare ș.a.m.d. pentru fiecare categorie de emoții pozitive
sau negative. Variațiile înregistrate la nivelul fiecărui tip de emoție au o impor­
tanță mai redusă în definirea categoriei emoționale, comparativ cu importanța
atribuită aspectelor cognitive comune. Cu toate acestea, dacă și atunci când
indivizii se regăsesc în situația psihobiologică descrisă de una sau alta dintre

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

 1

270 temele relaționale centrale, aceștia vor avea experiența emoțională predefinită
biologic. Acest aspect este o reafirmare a principiului psihobiologic.
2. Există totodată anumite intenții și tendințe comune de a acționa, definite de
tema relațională centrală și de tiparul de evaluare — ca de exemplu, repararea
lezărilor suferite de eu, eventual prin intermediul răzbunării; expierea vinovăției;
mascarea de către individ a unui eșec personal, pentru a se putea ridica la
înălțimea Idealului Eului; conservarea unui sens ce riscă să fie pierdut etc. (vezi
și Frijda, 1986). De exemplu, impulsul de a ataca, manifestat în stările de furie,
declanșează un tipar motoriu specific și anumite răspunsuri psihofiziologice care
reflectă tipul de organizare mentală și fizică necesar pentru ca individul să poată
gestiona o situație extrem de neplăcută, rezultată în urma unei insulte sau a unui
comportament înjositor. în realitate, fiecare tip de emoție include o configurație
distinctă a răspunsurilor cognitive, motorii și fiziologice, definită de solicitările
adaptative comune (la nivel psihologic și fiziologic) impuse de relațiile indi-
vid-mediu, în funcție de modul în care acestea sunt evaluate.
Configurația care combină aspectele (1) și (2) păstrează aceleași caracteristici
ori de câte ori este activată. Aceasta nu trebuie concepută în mod necesar ca un
program secvențial predeterminat; mai curând, este vorba despre o organizare
funcțională cu determinant! neurofiziologic!, care depinde foarte mult de ceea ce
indivizii și celelalte specii consideră, pe baza învățărilor anterioare, că trebuie
făcut în vederea gestionării cerințelor adaptative impuse de relația cu mediul,
conform propriei moșteniri biologice. Astfel de cerințe sunt mai mult sau mai
puțin similare pentru exponenții aceleiași specii, și probabil că acest lucru este
întru câtva valabil și de la o specie la alta. Caracteristicile înnăscute și rigiditatea
acestora vor fi din perspectivă filogenetică mai accentuate la speciile inferioare,
comparativ cu cele evoluate și complexe, acestea din urmă bazându-se mai mult
pe învățare și inteligență în luarea deciziilor adaptative, aspect ce intensifică
variabilitatea și tendințele de estompare a caracteristicilor comune.
în consecință, tiparul emoțional de răspuns pare să fie, și într-o anumită
măsură chiar este, predeterminat la nivel de specie. Într-adevăr, fiecare emoție
generează un tipar mai mult sau mai puțin similar de schimbări fiziologice,
procese homeostatice, percepții, evaluări și acțiuni adaptative. Caracteristicile
moștenite nu pot determina în totalitate configurația de răspuns sau programul
afectiv, ci doar funcțiile psihobiologice fundamentale și mecanismele de operare
ale sistemului, regulile de activare și control ale fiecărei componente, precum, și
interdependența funcțională sistemică a acestora, pentru orice tip fundamental
de interacțiune adaptativă. Importanța regulilor și a interdependențelor funcțio­
nale se manifestă la nivelul proceselor de evaluare și a celor adaptative, în
psihofiziologia locomoție! (spre exemplu, răspunsul de atac sau fugă), în influența
activității locomotorii asupra proceselor energetice și homeostatice și în modul
cum elementele locomotorii și cele homeostatice sunt coordonate în decursul
procesului. Atunci când acțiunea este inhibată, ceea ce de asemenea presupune
un consum energetic, procesul fiziologic va îmbrăca aspecte diferite.
Procesul emoțional descris nu va înceta să determine o continuitate la nivel
intraspecific, care se manifestă probabil și la nivel interspecific, precum și un tipar

RICHARD S. LAZARUS
r

de răspuns mai mult sau mai puțin definitoriu pentru fiecare categorie de emoții. 271
El permite totodată emergența unor noi forme de organizare a componentelor,
pe măsură ce apar noi tipuri de relații relevante pentru starea de bine, odată cu
dezvoltarea evolutivă a capacităților cerebrale și elaborarea de noi structuri
sociale. O astfel de abordare sistemică permite totodată o mai bună înțelegere a
rațiunilor care fac ca emoțiile comune la speciile mamifere similare să aibă un
caracter aparent universal sau, în limbajul filogeniștilor, un caracter primar.
Universalitatea își are parțial originile în modul în care sarcinile adaptative
comune sunt evaluate și configurate la nivel de teme relaționale centrale.
O astfel de perspectivă asupra emoțiilor are avantajul suplimentar că îi
încurajează pe cercetători să exploreze acei factori relaționali și cognitivi care
contribuie la generarea și transformarea unei emoții specifice prin intermediul
acțiunilor adaptative, pe parcursul derulării secvențiale a evenimentelor care
compun interacțiunea adaptativă. Ea îi despovărează pe teoreticieni de nevoia
reducerii în mod forțat a secvențialității procesului la o analogie computerizată
cu un caracter procustian și mult prea simplist, în care acționarea unui buton sau
a altuia are ca efect generarea unui răspuns secvențial, universal și predefinit.
Această concepție face posibilă întrebarea dacă tipurile de emoții variate incluse
în fiecare categorie — să spunem, furia justificată moral în raport cu cea defen­
sivă — ar trebui denumite într-o manieră diferită, care să le reflecte specificitatea
caracteristicilor cognitive și adaptative, sau dacă aceste variații este mai bine să
fie incluse într-o singură categorie emoțională generică, pornind de la premisa că
trăsăturile comune sunt mai importante decât cele care le diferențiază. Mai presus
de toate, un astfel de punct de vedere permite luarea în considerare atât a struc­
turilor biologice universale, cât și a surselor socioculturale de variabilitate, ca
aspecte ale procesului emoțional, cu o importanță egală la nivelul acestuia.
Dintr-o perspectivă filosofică mai generală, o configurație flexibilă care să nu
țină seama de existența la organismele evoluate a tiparelor determinate rigid este
mai în acord cu descoperirile recente din biologie. Deși biologia a pus un accent
din ce în ce mai mare pe procesele moleculare, teoreticienii interesați în studierea
procesului de dezvoltare au devenit tot mai puțin interesați în analizarea princi­
piilor particulare de organizare a sistemelor adaptative, manifestând în schimb
o preferință mai mare pentru principiile cu caracter general. Aceștia au ajuns
treptat la conștientizarea importanței deținute de principiile organizatorice
intercelulare, care prezintă unele aspecte comune cu afirmațiile anterioare
referitoare la scopuri (intenții) și la pericolele care amenință starea de satisfacție
a sistemului, în gestionarea cărora este necesară inteligența. De exemplu, citându-1
pe Sydney Brenner în Science, R. Lewin (1984, p. 1327) scria că:

Inițial, se considera că înțelegerea proceselor de dezvoltare va rezida cu

precădere în cunoașterea mecanismelor moleculare responsabile cu controlul
caracteristicilor genetice. Mă îndoiesc că cineva ar mai crede în prezent acest lucru.
Mecanismele moleculare se dovedesc a fi extrem de simpliste și nu ne oferă infor­
mațiile de care avem nevoie. Este necesară încercarea de a descoperi un principiu
organizator, care să explice mecanismul în baza căruia sunt reunite numeroasele

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

272 aspecte. Nu cred că astfel de principii vor putea fi rezumate la un simplu mecanism
chimic, de tipul celui care descrie codul genetic.

Afirmațiile anterioare referitoare la principiul organizator cu rol fundamental

în emoții — mai precis, la faptul că acesta este determinat de interesele adaptative
ale speciilor și indivizilor — sunt similare cu opinia lui Brenner. Interesele
adaptative sunt mobilizate și ajustate în funcție de schimbările survenite în
relațiile cu mediul și depind în mare parte de procesele de evaluare cognitivă pe
baza cărora indivizii evaluează semnificația experienței pentru starea de bine.
Acest principiu nu poate fi derivat din codul genetic al unei specii (ADN) sau
prin examinarea caracteristicilor fiziologice particulare ale acesteia, ceea ce
presupune o analiză „macro" mai profundă; este necesară cercetarea progresivă
a regulilor generale care determină acțiunile adaptative ale unui individ sau
animal în raport cu cerințele mediului.

Emoția ca sistem de variabile și procese interdependente

în Capitolul 1 afirmam că a existat o mișcare teoretică de îndepărtare de la
formulările liniare de tip stimul-răspuns și de orientare către noi formulări care
să țină seama de rolul mediator al proceselor psihice în determinarea reacțiilor
individului. Acesta a fost momentul în care o nouă abordare cu caracter mai
progresist, cunoscută sub denumirea de teorie sistemică3, a înlocuit modurile de
gândire tradiționale. McGuire (1983, pp. 20-21) a descris abordarea sistemică ca
fiind opusă teoriilor tradiționale, punând accentul pe importanța acesteia pentru
psihologia socială. Autorul scria:

Atât modelul convergent, cât și cel divergent se dovedesc „uniliniare" în

descrierea unora dintre variabile ca independente, în timp ce altele sunt considerate
dependente, tendința principală fiind de regulă trecerea de la identificarea celor
independente, urmată de cele dependente. Pe de altă parte, teoria contextualistă a
cunoașterii afirmă necesitatea unor modele opuse, de tip sistemic, care să permită
o reflectare mai adecvată a caracteristicilor complexe ale situațiilor din viața reală,
între care se stabilesc legături reciproce și lanțuri îndepărtate de feedback ce permit
stabilirea unor raporturi cauzale multiple, cu caracter bidirecțional. Prin urmare,
cercetătorul care adoptă abordarea sistemică va include un set complex de variabile
la nivelul modelului de cercetare. Deși inițial o parte dintre acestea pot fi con-
ceptualizate ca independente, altele ca mediatorii, iar restul vor fi considerate
variabile dependente, trebuie reținut că toate acestea pot fi în mod normal covari-
ante. Acest aspect este o condiție necesară pentru detectarea relațiilor complexe,
inclusiv a lanțurilor cauzale multiple, a căror contribuție relativă la covarianță se
poate dovedi că fluctuează de la o variabilă la alta, în funcție de diferitele contexte
determinate de celelalte categorii de variabile ale modelului.
Pe lângă condiția inițială a multiplicității relațiilor de interdependență stabilite
între variabilele independente, mediatorii și dependente, cercetătorul sistemic va

RICHARD S. LAZARUS
 căuta să îi influențeze cât mai puțin pe participanți, spre exemplu recurgând 273
la observarea acestora în situații de viață obișnuite sau prin prezentarea de
chestionare cu răspunsuri deschise, care să le permită subiecților o mai mare
flexibilitate a răspunsurilor, în loc să le limiteze acestora alegerea la variantele
multiple alese de cercetător pentru descrierea unei anumite dimensiuni... De
asemenea, abordările sistemice încurajează modelele de cercetare bazate pe serii
temporale, în cadrul cărora măsurarea variabilelor de răspuns alese de participanți
se realizează la un număr de momente diferite, în scopul identificării acelor tipuri
de relații cauzale cu caracter complex și bidimensional, care se stabilesc între
diferitele tipuri de variabile.

Este necesar ca cititorul să înțeleagă că sistemul presupune că fiecare variabilă

poate servi ca antecedență, mediatoare sau consecutivă la nivelul unui proces,
care depinde de momentul în care variabila începe să se manifeste în desfășurarea
secvențială a evenimentelor psihologice. De exemplu, chiar dacă variabilele de
personalitate sunt de regulă tratate ca factori cauzali ai unei emoții, alături de
variabilele de mediu, acestea se pot transforma pe parcursul experienței emo­
ționale, astfel încât să devină de asemenea efecte — la fel cum configurația
factorilor de mediu poate fi transformată de acțiunile individului.
Este posibil ca acele componente ale sistemului care de regulă sunt considerate
ca invariabile să prezinte în realitate o mai mare flexibilitate decât suntem înclinați
să credem. Într-adevăr, personalitatea se formează în cursul dezvoltării, însă
aceasta se poate de asemenea schimba, devenind prin urmare un set combinat de
antecedente și rezultate. în același mod, stările emoționale pot avea ca rezultat
producerea îmbolnăvirilor, însă odată ce acestea au apărut, pot la rândul lor
influența starea emoțională a individului. Acest raport de reciprocitate este, de
asemenea, o trăsătură a ceea ce am definit ca tranzacție și relație. Cu toate acestea,
mă grăbesc să adaug faptul că deși personalitatea este uneori o variabilă
antecedență, iar alteori o variabilă consecutivă, așa cum indicam anterior și în
cadrul principiului determinismului reciproc, ea nu poate niciodată să reprezinte
simultan ambele tipuri de variabile (vezi Bandura, 1978; Phillips & Orton, 1983).
Acest lucru ar constitui un tip de raționament ilogic.
în plus, individul nu este doar un obiect pasiv care răspunde la inputurile
primite din mediu, așa cum sugerau formulările de tip stimul-răspuns sau modul
de gândire lineară. într-o oarecare măsură, indivizii selectează activ mediile la
care reacționează, tratând selectiv unul sau altul dintre aspectele acestora în
funcție de interesele personale. Faptul că se pune un accent prea mare pe input
constituie de asemenea unul din neajunsurile analogiei între funcționarea unui
computer și cea psihică, ale cărui procese trebuie „programate", fiind imposibilă
inițierea unei acțiuni care nu face parte din program sau care nu este prestabilită.
Procesele mediatorii, spre deosebire de variabilele moderatoare, se manifestă de
novo și în mod creativ, nefiind influențate de tranzacțiile cu mediul.
Principiile sistemice prezintă două implicații importante pentru teoria emo­
țiilor, așa cum am încercat să accentuez anterior: (1) Emoția nu poate fi definită
adecvat doar prin prisma factorilor externi sau a variabilelor de mediu, ori ca

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

274 simplu răspuns la acțiunea acestor variabile, la fel cum nici luarea în considerare
exclusiv a factorilor interni care se manifestă ca tendințe sau conflictele dintre
acestea nu constituie o soluție; (2) calitatea și intensitatea unei emoții depinde de
un număr mare de procese mediatorii distincte. Prin urmare, obiectivul teoretic
sau de cercetare constă atât în specificarea variabilelor și proceselor cu rol impor­
tant, cât și în stabilirea tiparelor de influențe mutuale dintre acestea.
Aceasta aduce în prim-plan aspecte legate de costurile și beneficiile asociate
influenței variabilelor antecedente și proceselor mediatorii. Dacă, spre exemplu,
variabilele antecedente care țin de personalitate și mediu produc la nivelul
răspunsului emoțional variații comparabile cu cele determinate de variabilele
proceselor mediatorii, cum sunt evaluarea și adaptarea, cele din urmă fiind dificil
de studiat fără investiții ridicate, este justificată adoptarea unei atitudini reticente
legate de valoarea pe care ar putea să o aibă folosirea unor metode mai costi­
sitoare de măsurare a proceselor. Una dintre ipotezele care au stat la baza analizei
teoretice realizate este că influența proceselor mediatorii de tipul evaluării și
adaptării este una directă/proximală, oferind prin urmare un nivel mai bun de
predicție, comparativ cu variabilele antecedente mai distante.
Această ipoteză poate fi testată prin metoda comparării acurateței predicțiilor
obținute cu ajutorul ambelor tipuri de variabile. Atunci când eu (de ex., Lazarus &
Folkman, 1987, pentru o prezentare pe scurt) și alți autori (de ex., Larrson, 1989;
Larrson, Kempe & Starrin, 1988) am avut posibilitatea să realizăm acest tip de
comparație, a reieșit că variabilele antecedente erau aparent predictori mai slabi
ai răspunsurilor emoționale, comparativ cu variabilele procesuale. Cred o posibilă
explicație se datorează limitărilor impuse de metodele tipice utilizate în măsurarea
trăsăturilor de personalitate, care tind să ignore contextele situaționale în care
aceste trăsături se manifestă (vezi Lazarus, 1990b). Pe de altă parte, costurile
ridicate nu sunt singurul impediment avut în vedere; un altul ar fi că încercarea
de realizare a unor predicții cât mai exacte este în detrimentul înțelegerii detaliate
a fenomenelor. în orice caz, o analiză sistemică necesită mai curând adoptarea
unor strategii de cercetare complexe, în locul celor simple.
Multe dintre aspectele discutate exprimă ceea ce pionierii teoriei sistemice au
afirmat timp de aproximativ două decenii. Evered (1980, p. 7) a formulat aceste
idei, după cum urmează:

Teoriile cauzale tradiționale care au stat la baza a numeroase cercetări moderne

s-au dovedit inadecvate pentru înțelegerea schimbărilor, astfel că tot mai mulți
cercetători au intuit că acest lucru nu va fi niciodată posibil. Ipoteza existenței unei
condiții independente externe, cu rol antecedent, a unui set de factori care „cauzează"
schimbările pare mult prea simplistă... După cum spunea Bertalanaffy: „Se poate
afirma că una dintre trăsăturile definitorii ale științei moderne este dovedirea
faptului că simpla identificare a unor astfel de combinații de factori care acționează
în cauzalitatea unidirecțională este un demers insuficient". Aceasta explică apariția
în toate domeniile științifice a unor noțiuni ca unitate, ansamblu holist, organism,
gestalt etc., care în ultimă instanță semnifică faptul că cercetătorii sunt nevoiți să

RICHARD S. LAZARUS
 gândească în termenii unor sisteme de componente între care se stabilesc 275
interacțiuni mutuale...
Până de curând, poziția științifică dominantă... a manifestat o predilecție către
explicațiile generice, orientate către trecut și bazate pe antecedente. Cu toate acestea,
în decursul ultimilor douăzeci sau treizeci de ani, influențele culturale puternice
din direcția existențialismului, fenomenologiei, psihologiei gestaltiste și gândirii
sistemice au făcut ca știința să evolueze către adoptarea unei poziții care pune un
accent mai mare pe prezent, pe caracterul interactiv și perceptiv — cel puțin în
anumite domenii ale științelor sociale.

Apărătorii contextualismului și/sau hermeneuticii, care pun accentul pe

descriere și procesualitate, ar putea fi surprinși de faptul că am folosit un cadru
de referință oarecum tradițional în descrierea relațiilor tip cauză-efect, care
include existența variabilelor antecedente, mediatorii și rezultative, deși am
susținut necesitatea analizelor sistemice flexibile și a formulărilor procesuale. O
analiză sistemică respinge cauzalitatea tradițională, în ciuda faptului că în
definirea antecedentelor sau a rezultatelor se ține seama de aspectele multi-
cauzale, centrate pe proces și gradul de flexibilitate al acestora. Probabil că
surpriza ar putea fi produsă de impresia greșită că teoria nu poate include atât
elemente care țin de contextualism, tranzacționale și fenomenologie, cât și
elemente aparținând mecanicismului. Mai mult, dacă știința ar fi depins în
totalitate de explicațiile descriptive post factum, aceasta ar fi rămas pentru
totdeauna blocată la nivel de tautologie. Dat fiind că singurul mod de a ieși din
acest cerc vicios îl reprezintă demonstrarea faptului că un anumit proces
mediator, de tipul evaluării cognitive, poate fi previzionat cu o oarecare exactitate
cu ajutorul măsurării în avans a variabilelor antecedente, o metateorie adecvată
cu privire la emoții rezultă din combinarea celor două abordări epistemologice,
considerate în mod normal ca opuse (vezi Lazarus & Folkman, 1987).
Sper că reiese clar faptul că nu doresc să susțin adoptarea unei epistemologii
unice, care să se opună cu obstinație conceptelor fundamentale valoroase apar­
ținând altor moduri de gândire, care în accepțiunea tradițională erau considerate
incompatibile. Poziția adoptată nu este rezultatul unui pur eclectism, ci se
fundamentează mai curând pe convingerea personală că apariția fiecărui tip de
epistemologie a fost motivată de rațiuni justificate științific, și conține o descriere
parțială a realității obiective. Chiar și accentul pus de behaviorism pe aspectele
operaționale ale comportamentului a contribuit pozitiv la atragerea atenției
cercetătorilor asupra importanței și dificultăților pe care le presupune măsurarea
variabilelor psihologice și evaluarea validității conceptelor. Determinismul, cu
analizele sale simpliste de tip cauză-efect, îi protejează pe cercetători de con-
textualismul absolutist. Iar contextualismul, cu potențiala sa incertitudine, a făcut
ca știința să nu fie nevoită să opereze doar într-un cadru strict mecanicist și
reducționist. Cu toate că modelele teoretice lineare sunt inadecvate în eforturile
susținute de înțelegere a influențelor reciproce dintre fenomene, acestea au atras
atenția cercetărilor asupra conceptului de procesualitate temporală, fără de care

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

276 ar fi imposibilă studierea proceselor și a schimbărilor la nivelul acestora. între
adepții diferitelor tipuri de epistemologie s-au manifestat permanent dezacorduri,
ca și cum nu ar fi posibilă găsirea unui numitor comun, iar fiecare dintre aceștia
a încercat să demonstreze absurditatea formulărilor alternative. Cu toate acestea,
consider că teoria contextuală poate coexista destul de bine cu cea mecanicistă,
și chiar să se completeze reciproc.
Acestea fiind spuse, mai rămâne de explicat un singur aspect-cheie pentru
înțelegerea emoțiilor din perspectiva teoriei sistemice. în Capitolul 1, remarcam
existența în cadrul psihologiei tradiționale a unei tendințe de eliminare a emoțiilor
din rândul subiectelor legitime ale teoriei și cercetării și menționam eforturile
unor teoreticieni cum este Duffy (1941a, 1941b, 1960) de a le înlocui cu variabila
unidimensională denumită activare, pe care Duffy o definea ca „mobilizare
energetică". înainte de a trece la recapitularea aspectelor principale ale analizei
teoretice sistemice a emoțiilor, permiteți-mi să fac o scurtă digresiune, pentru a
discuta opiniile lui Duffy, care prezintă numeroase aspecte comune cu teoria pe
care am propus-o, în ciuda faptului că autoarea pledează pentru înlocuirea
conceptului de emoție cu activarea, ca variabilă unidimensională.
Cel mai important contraargument adus de Duffy la folosirea conceptului de
emoție este opinia că emoția nu prezintă caracteristici speciale, iar ceea ce
teoreticienii descriu ca răspunsuri emoționale sunt pur și simplu „fenomene
naturale". Dat fiind că în Capitolul 4 am criticat tratarea emoției și a cogniției ca
fiind două sisteme separate, sunt nevoit ca în acest punct să iau în considerare
dacă emoția ar trebui sau nu privită ca un sistem important de variabile și procese
de sine stătător, ceea ce diferă de conceptul golit de sens, pe care Duffy îl sugerase.
După opinia lui Duffy (1941b), obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintă
acțiunile adaptative prin intermediul cărora un organism își menține propriul
echilibru intern atunci când acesta este amenințat de presiuni interne și externe.
Caracteristicile esențiale ale răspunsurilor adaptative sunt orientarea, reacțiile
determinate de relațiile cu mediul, la care se adaugă conceptul cu care Duffy
dorea să substituie emoțiile — și anume, nivelul energetic sau mobilizarea. Dacă
tratăm perspectiva lui Duffy prin prisma cunoașterii actuale, acest ultim aspect
rămâne cel mai proeminent, și anume modul cum autoarea a încercat să
minimalizeze rolul emoției, reducând acest concept la cel de nivel energetic. Vom
fi înclinați să presupunem că această propunere teoretică a fost influențată de
tendința behavioristă manifestată la acea vreme. Pe de altă parte, atunci când
citim afirmațiile lui Duffy (1941b) cu privire la adaptare, acestea ar fi putut fi
scrise de oricare dintre teoreticienii orientării cognitiv-motivațional-relaționale,
un aspect al teoriei lui Duffy care a fost dat uitării. Duffy scrie (pp. 188-189):

Pentru ca individul să își poată realiza scopul propus, este necesar ca el să

reacționeze la anumite relații în cadrul unei situații. Răspunsul acestuia va fi unul
adecvat doar în măsura în care reflectă o discriminare adecvată a acelor relații
relevante pentru scopurile individuale. Acest proces de diferențiere nu este în mod
necesar unul conștient, sau mai precis, individul poate răspunde adecvat la aceste

RICHARD S. LAZARUS
 relații, chiar dacă nu poate explica motivațiile sale sau nici măcar nu este conștient 277
de acestea.
Când vorbesc despre „reacția la relații" mă refer la faptul că stimulii au la nivel
individual anumite semnificații. Desigur că ele depind de relația pe care stimulii o
au cu scopul urmărit în cadrul unui ciclu particular de răspuns; acelorași stimuli
le vor fi asociate semnificații diferite în cadrul altor cicluri comportamentale. Acest
lucru este valabil și atunci când acțiunea stimulului se combină cu un set diferit de
stimuli externi. Iar semnificația acestora diferă în funcție de diversitatea experien­
țelor trecute, pe baza cărora individul ajunge la interpretarea empirică sau la
atribuirea unei semnificații pentru situația prezentă. Prin urmare, am putea afirma
că comportamentul individului este orientat în funcție de acțiunea stimulilor actuali,
care nu acționează ca entități discrete și independente, ci în funcție de relația reci­
procă stabilită între aceștia, de relația pe care ei o au cu experiențele individuale trecute,
și, mai presus de toate, în funcție de relația lor cu scopul individual prezent [italice
în original].

Să luăm în considerare în continuare unul dintre exemplele furnizate de Duffy,

în care este pusă sub semnul întrebării existența vreunei diferențe între situația
unui individ care, fără un motiv precis, aleargă cât de repede poate de la colțul
străzii către casă, și cea a individului care odată ajuns la colțul străzii, vede ieșind
fum din acoperișul casei sale, astfel că fuge într-acolo cuprins de panică. Cu
privire la acest aspect, Duffy scria (1941a, pp. 287-288) ca

orice comportament are o motivație. în absența motivației, nu putem vorbi despre

activitate... Răspunsurile denumite ca „emoționale" nu par să urmeze alte prin­
cipii diferite de cele acționale care ghidează restul reacțiilor reglatorii ale
individului. Modificările survenite la nivelul factorilor interni sau externi, sau cu
privire la interpretarea acestor factori, vor avea întotdeauna ca rezultat acomodări
la nivel intern. Răspunsurile produse sunt special reglate în funcție de situație,
astfel că nu pot fi clasificate în categorii „emoționale" și „nonemoționale..." Toate
tipurile de răspuns — și nu doar cele „emoționale" — reprezintă reacții reglatorii
prin care organismul încearcă să se adapteze la cerințele situației. Nivelul
energetic al răspunsului variază în funcție de modul cum individul interpretează
cerințele situației. Modificările interne difuze (cu precădere la nivel organic) sunt
implicate în producerea unor schimbări ale nivelului energetic. însă continuitatea
activității organice și schimbările pe care le determină la nivel energetic sunt o
condiție esențială în supraviețuire, nu doar o funcție pentru un fenomen parti­
cular denumit „emoție".

Consider această abordare ca fiind interesantă și bine fundamentată. Cu toate

acestea, cred că deși ceie două situații descrise par destul de similare, din punctul
de vedere al activității autonome ele diferă considerabil, ceea ce mă determină să
cataloghez primul răspuns ca nefiind motivat de emoții, iar pe cel de al doilea ca
emoțional. Rațiunea în virtutea căreia cele două exemple furnizate de Duffy
diferă se referă la faptul că, în al doilea caz, răspunsul este dictat de supremația

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

278 funcțională a unui sistem distinct care îndeplinește rolul motivator. Sistemul
emoțional se ghidează după propriile reguli, pe care de altfel încerc să le descriu
în această carte. Mare parte dintre aspectele comportamentale expuse în cele două
exemple coincid parțial, însă modul de organizare a acestora diferă, având la bază
motive, credințe, evaluări și procese adaptative specifice; totodată, evaluările sunt
asociate unor stări subiective speciale, ca de exemplu, anxietatea, mândria ș.a.,
care au un caracter emoțional distinct. Rațiunea existenței sistemului emoțional
la nivel de specie este dată de realizarea unor funcții cu adevărat importante, și
anume adaptarea și supraviețuirea.
Cu toate acestea, este necesar să adaug o serie de alte aspecte, în completarea
argumentației prezentate cu privire la emoție și cogniție ca două sisteme neuro-
psihice inseparabile și cu privire la conceptul tradițional de program emoțional
înnăscut, care este mult prea rigid. Această abordare ar putea fi considerată ca
inconsistentă cu afirmațiile anterioare. Totuși, a susține că emoțiile constituie un
sistem sau un set de subsisteme nu echivalează cu separarea acestuia de cogniție
și motivație, ci postulează un tip special de sistem, care, odată activat, are la bază
toate cele trei tipuri de constructe mentale care constituie componente ale pro­
cesului de ansamblu. Afirmația că fiecare componentă a sistemului sau sistemelor
mai îndeplinește și alte funcții, după cum reiese din discuția privind studiul lui
Lehrman asupra ciclului reproductiv la turturele, sau susținerea faptului că
sistemul are o organizare flexibilă determinată de modul cum sunt evaluate
cerințele adaptative, înseamnă de fapt că sistemul reprezintă o configurație relativ
flexibilă de procese psihobiologice care operează după regulile biologiei și fizicii.
Prin urmare, există numeroase alte modele adaptative, unele dintre acestea
fiind descrise în prezent prin noțiunea de cogniție socială — de exemplu, modele
cognitive ale sănătății, modele ale procesării informațiilor sociale, modele ale
expectațiilor valorice, fiecare fiind sisteme în cadrul cărora individul face evaluări
pentru a stabili dacă situația este relevantă din perspectiva scopurilor, în vederea
identificării barierelor sau facilitatorilor acțiunii, și pentru a discrimina, selecta și
decide la nivel mental și acționai care dintre alternativele posibile este cea mai
bună. Toate aceste modele sunt pe deplin raționale și tind să nu țină seama în
niciun fel de emoții.
Așadar, în susținerea argumentației prezentate în Capitolul 1, conform căreia
emoțiile reprezintă un construct organizațional central în toate acțiunile adap­
tative umane, este necesar ca emoția să fie privită ca sistem sau set de sisteme de
sine stătătoare. Aceasta este poziția teoretică menținută pe tot cuprinsul lucrării
prezente. Emoțiile nu trebuie privite doar ca făcând „parte din viață", ci constituie
un tipar organizat și distinct de răspuns. în ciuda faptului că înțelegerea adaptării
umane poate fi abordată și în absența emoțiilor, doar o analiză exclusiv rațională
și biologică nu va putea să redea esența individului uman, pentru care emoția
reprezintă o parte componentă complexă.
Aș dori să închei acest capitol cu o explicație clară și concisă referitoare la ceea
ce înseamnă adoptarea unei poziții analitice sistemice în scopul explicării proce­
sului emoțional (Lazarus & Folkman, 1984,1986,1987). Analiza cognitiv-motiva-
țional-relațională expusă până în momentul de față se referă de fapt la un sistem

RICHARD S. LAZARUS
multivariat ce este alcătuit dintr-un număr de variabile cauzale antecedente, 279
procese mediatorii, efecte emoționale imediate sau pe termen lung, între care se
stabilesc relații de interdependență. Voi oferi în continuare două exemple, în
Figurile 5.2 și 5.3, organizate întru câtva diferit, pentru a sublinia diverse aspecte
ale variabilelor sistemice care formează emoția și procesul emoțional. Figura 5.2
(Lazarus & Folkman, 1984) se regăsește în câteva alte publicații și are avantajul
unei prezentări clare a principalelor variabile sistemice descrise ca antecedente,
procese mediatorii și efecte pe termen lung și scurt. Desfășurarea procesuală este
doar sugerată prin referiri de tipul Momentul 1... Momentul n sau Evenimen­
tul 1... Evenimentul n.
Figura 5.3 (preluată din Smith & Lazarus, 1990) furnizează o reprezentare
oarecum diferită a succesiunii de evenimente la nivelul procesului emoțional,
redate de la vârf către bază sub forma unei structuri verticale. Cititorul va observa
că în partea superioară a Figurii 5.3 se situează factorii care reprezintă variabilele
antecedente ale procesului emoțional, care sunt de două tipuri: factori intra-

PROCESE MEDIATORII
ANTECEDENTE Momentul 1 ... EFECTE EFECTE PE
CAUZALE ~* M2 ...M3 ...Mn IMEDIATE TERMEN LUNG
Interacțiunea 1 ...
12 ...13 ...In

Variabilele de Evaluare primară Modificări fiziologice Sănătate somatică /

personalitate Boală

Valori sau
angajamente
Credințe (sentimentul Evaluare secundară Sentimente pozitive Stare de bine (fizică și
controlului asupra sau negative psihică)
propriei existențe)
Reevaluare Calitatea rezultatului Funcționarea socială
interacțiunii
Variabilele de mediu
Adaptare
Solicitări,
constrângeri, Centrată pe problemă
resurse Centrată pe emoție
(situaționale) Căutarea, obținerea
(de ex., rețeaua și folosirea
socială) suportului social
Ambiguitatea
prejudiciului
Iminența prejudiciului

Rezolvări ale fiecărei interacțiuni generatoare de stres

Figura 5.2. Reprezentarea teoretică schematizată a emoției ca sistem. (Sursa-, R. S. Lazarus

și S. Folkman, Stress, Appraisal and Coping. New York: Springer Publishing Company, Inc.,
1984. Cu acordul pentru republicare.)

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

280 individuali și factori situaționali. Factorii de personalitate de tipul intereselor și
credințelor individuale, prin interacțiune cu factorii situaționali se organizează
la nivelul unui construct situațional, care în secvența procesuală finală se încheie
cu rezultatul evaluării, ca proces mediator cu rol de factor cauzal proxim pentru
toate procesele ulterioare, incluzând procesul adaptativ și răspunsul emoțional.
Variabilele de personalitate antecedente intră în relații de interacțiune reciprocă
și inițiază procesul emoțional; de exemplu, un scop puternic va avea un alt rol în
cadrul procesului atunci când este acompaniat de credințe individuale cu privire
la propria adecvare și la posibilitatea de a fi eficient, comparativ cu acele credințe
legate de inadecvare și insucces. în mod similar, un scop devine operativ doar
într-un anumit context extern, în care individul are un interes manifest și relevant
pentru scopul propus în cadrul tranzacției — altfel spus, există factori de influență
de tipul solicitărilor, constrângerilor și resurselor mediului.
Configurația răspunsului emoțional, așa cum este prezentată în Figura 5.3,
include în general tendințele de a acționa determinate de rezultatul evaluării, un
tipar de răspuns fiziologic și un tip de experiență subiectivă care de regulă este
denumită afect. Toate aceste componente se traduc ulterior în procese adaptative,
care sunt inițiate în cadrul lanțului cauzal în urma evaluării și care vor oferi un
feedback pentru reevaluare (nu apare în figură), care la rândul său influențează
viitoarele răspunsuri emoționale. Strategiile adaptative adoptate de individ
contribuie semnificativ la apariția sau absența unui răspuns emoțional, la
configurarea tipului și a nivelului de intensitate al reacției. Spre exemplu, atunci
când un proces adaptativ de tipul negării reușește să funcționeze cu succes, chiar
și în condițiile existenței unui pericol major, ar putea fi generată o stare
emoțională benignă în locul uneia negative.
Modul în care am abordat procesele de evaluare și pe cele adaptative indică
în mod implicit că acestea sunt supuse schimbărilor, atât de la un moment la altul,
cât și de la un context extern la altul. Evaluarea și adaptarea reprezintă mediatori,
întrucât influența acestora în desfășurarea secvențială a evenimentelor nu se
manifestă de la început, ci este rezultatul de novo al tranzacției desfășurate în
respectivul context. Deoarece este influențată de condițiile prevalente la un
anumit moment, acțiunea mediatorilor este dificil de previzionat. Noțiunile de
proces sau moment temporal nu au fost reprezentate grafic în Figura 5.3. Cu toate
acestea, prin observarea repetată a reacțiilor emoționale pentru același individ,
la diferite secvențe temporale sau de la un eveniment la altul, care sunt conectate
în jurul unei teme emoționale comune (de ex., starea de doliu), este posibilă
obținerea unei descrieri a procesului emoțional — mai precis, a succesiunii de
evenimente și a factorilor cauzali care le influențează. Spre exemplu, dacă
reprezentăm grafic factorii implicați în procesul emoțional individual sub formă
de diagrame, vom obține o imagine tridimensională a procesului emoțional
respectiv, acesta având mai curând o desfășurare secvențială temporală, și nu un
caracter static. întrucât nu agreez diagramele procesuale — considerând că adesea
complică în loc să expliciteze — nu am încercat să creez o serie de grafice care să
exprime secvențialitatea procesului moment de moment în cadrul unei tranzacții
emoționale în desfășurare, deși acest lucru ar putea fi realizat la nevoie.

RICHARD S. LAZARUS
 281

Figura 5.3. Modelul sistemului cognitiv-motivațional-relațional. {Sursa: Variantă modi­

ficată după C. A. Smith și R. S. Lazarus, „Emotion and Adaptation". în L. Pervin (Ed.),
Handbook of Personality: Theory and Research. New York: Guilford Press, 1990.)

Oricum, una dintre consecințele unei analize procesuale sistemice este că

fiecare variabilă le influențează pe celelalte, în cadrul sistemului dat. De exemplu,
în Figura 5.3, se observă că, de exemplu, factorii de personalitate influențează atât
procesele de evaluare, cât și pe cele adaptative. Atunci când sunt examinate doar
variabilele antecedente, fără a face referire la evaluare și adaptare, sau dacă nu
se ține seama de faptul că reacțiile emoționale furnizează feedback-ul pentru
celelalte variabile din sistem, descrierea procesuală a oricărei emoții specifice ar
fi cel puțin incompletă, dacă nu distorsionată.

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

282 în fine, aspectele prezentate mai sus se axează în principal pe nivelul
psihologic al analizei, însă așa cum observam în acest capitol, emoția este un
concept multidisciplinar care se bazează deopotrivă și pe nivelurile sociale și cele
fiziologice. Pentru o imagine completă, variabilele și procesele care determină
emoția trebuie analizate simultan la trei niveluri: social, psihologic și fiziologic
(cum reiese din Lazarus & Folkman, 1984, p. 308). Terapiile comportamentale sau
medicina psihosomatică operează la intersecția dintre procesele psihologice și
cele fiziologice. Studiile sociopsihologice — altfel spus, cele care examinează
influențele structurii sociale asupra indivizilor și asupra emoțiilor acestora — și
cele psihosociale — care examinează modul cum procesele psihologice influen­
țează structura socială — se situează la intersecția dintre nivelul social și cel
psihologic al analizei.
Alți teoreticieni pot avea opțiuni diferite în ceea ce privește alegerea variabi­
lelor și proceselor care li se par cele mai relevante și edificatoare, sau pot con-
ceptualiza interdependențele dintre acestea în mod diferit față de cel expus de
mine. Cu toate acestea, sunt de părere că până când nu vom învăța să lucrăm
într-un cadru sistemic, înțelegerea proceselor emoționale va fi inadecvată. Mai
mult, în prezent se profilează tot mai mulți autori și cercetători care discută despre
variabile și procese similare. Mi-ar plăcea să cred că manifestarea unui astfel de
consens reflectă mai curând importanța analitică a acestor variabile și a sistemelor
teoretice care le descriu, decât o modă trecătoare.

Rezumat
în acest capitol am abordat aspectele cele mai controversate legate de locul și
rolul cauzal al activității cognitive în procesul emoțional. Discuția s-a axat pe trei
aspecte importante — mai precis, cum ar trebui definit un factor cauzal, dacă
evaluarea este o condiție atât necesară, cât și suficientă, precum și dacă putem
găsi o cale de împăcare între caracteristicile biologice universale și sursele de
variabilitate datorate proceselor de învățare, socioculturale și de dezvoltare, care
influențează emoțiile. în final, am abordat contribuțiile metateoretice ale analizei
sistemice la teoria emoțiilor.
Cu privire la cauzalitatea în sine, am argumentat pe scurt în favoarea ambelor
forme de cauzalitate, cea analitică (logică) și cea sintetică. Am abordat aspectul
controversat ridicat de abordarea potrivit căreia activitatea cognitivă ca factor
cauzal continuă să fie o componentă esențială a răspunsului emoțional. Folosind
conceptele de cauzalitate reciprocă și secvențialitate temporală, am demonstrat
că o astfel de poziție nu este ilogică sau caracterizată de o circularitate inerentă.
Mai mult, am examinat contextualismul și mecanicismul ca moduri de a gândi
teoria emoțiilor, încercând să demonstrez că această distincție metateoretică este
relevantă pentru diferențierea dintre starea emoțională (abordată contextualist)
și trăsătura emoțională (tratată mecanicist). Consider că ambele poziții meta­
teoretice au o contribuție importantă la înțelegerea emoțiilor.

RICHARD S. LAZARUS
 Cu privire la rolul substanțial al cogniției în cadrul emoțiilor, am propus 283
ipoteza conform căreia cunoașterea este o condiție necesară, dar nu și suficientă
pentru emoție, iar evaluarea este atât o condiție necesară, cât și suficientă. Au
existat trei opinii eronate în baza cărora numeroși autori au contestat sau respins
această poziție teoretică, astfel că acestea au fost examinate pe rând.
Prima se referă la un argument nefondat, și anume la presupunerea că datorită
cauzalității cognitive emoția se produce „la rece", în mod calculat și fără implicare
afectivă. Or, acest argument pornește de la premisa falsă că luarea în considerare
a cauzalității cognitive înseamnă echivalarea emoției cu cogniția.
A doua opinie eronată este reprezentată de convingerea falsă conform căreia
ipoteza cogniției ca factor necesar al emoției ar putea fi contrazisă de presupu­
nerea că emoția apare în absența medierii cognitive. în realitate, acest lucru nu
poate fi demonstrat și are un caracter neverosimil. Așa cum nu se poate dovedi
nici că influența stărilor fiziologice asupra emoțiilor (ca de ex., efectele drogurilor
la nivelul dispoziției emoționale) se produce fără medierea cognitivă. La fel, nicio
teorie nu poate demonstra că experiența emoțională se produce în absența
implicării procesului de evaluare.
Un curent de gândire de dată recentă tratează emoția și cogniția ca fiind
structuri și funcții cerebrale distincte. Deși sunt de acord că cele două pot fi
separate, așa cum se întâmplă în apărările Eului și în anumite forme de patologie,
între aceste funcții se stabilește în mod normal, sau cel puțin acesta ar fi cazul
ideal, o relație de strânsă interdependență, poziție în favoarea căreia am adus
argumente în cadrul acestui capitol.
Referitor la acest aspect, cred că nu este înțelept ca procesele psihologice să
fie reduse la cele neurofiziologice, și pe lângă faptul că Erdelyi și Parisi au subli­
niat faptul că neurofiziologia nu poate oferi o descriere completă a fenomenelor
psihice, Freud a adus argumente importante în susținerea ideii că relația cauzală
dintre acestea este adesea inversată. Se pare că cercetările recente și teoriile asupra
fiziologiei creierului oferă mai multe speranțe decât în trecut privitor la
examinarea rolului pe care căile neuronale ale sistemelor limbic și cortical îl dețin
în cadrul proceselor de evaluare, însă pericolele unei abordări reducționiste rămân
posibile și în prezent. în orice caz, consider că neurofiziologia modernă nu poate
oferi niciun argument fundamentat nici în susținerea ideii că sistemul emoțional
și cel cognitiv funcționează separat, nici în favoarea afirmației că o emoție poate
fi generată în absența medierii cognitive.
A treia opinie eronată a fost rezultatul convingerii potrivit căreia dacă emoția
se produce rapid, aceasta invalidează ipoteza care consideră evaluarea ca o con­
diție necesară pentru nașterea emoțiilor. Există în prezent în rândul teoreticienilor
un acord pe scară largă referitor la existența a mai mult de un singur mod în care
evaluarea este implicată în generarea semnificațiilor, aspect ce a fost examinat în
detaliu în Capitolul 4.
în legătură cu necesitatea de a reconcilia în cadrul procesului emoțional rolul
deținut de caracteristicile biologice universale, respectiv cel al surselor socio­
culturale de variabilitate, am oferit o premisă fundamentală și două subpremise.

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

284 Premisa fundamentală afirmă că, în vederea supraviețuirii și a unei dezvoltări
armonioase, mamiferele și cu precădere indivizii umani au o constituție biologică
ce îi determină să realizeze constant evaluări (estimări) ale relațiilor variabile cu
mediul, prin prisma semnificației acestora pentru starea de bine.
Cele două subpremise au fost enunțate sub formă de afirmații „dacă-atunci".
Dacă un individ evaluează propria relație cu mediul extern într-un anumit mod,
atunci va fi generată întotdeauna o emoție specifică, asociată respectivului tip de
evaluare. Am denumit acest tip de premisă ca principiul psihobiologic de bază,
care explică rolul caracteristicilor universale în producerea emoțiilor. Conform
celei de a doua subpremise, variabilitatea individuală la nivelul procesului emo­
țional se fundamentează pe modurile diferite în care indivizii își evaluează
propriile relații cu mediul; acest tip de variabilitate este puternic influențat de
învățările anterioare, care în decursul procesului de dezvoltare se datorează influ­
ențelor socioculturale. Ele modifică condiția „dacă" a formulării „dacă-atunci".
Pe aceste considerente, am argumentat de asemenea și că majoritatea indivizilor,
indiferent de cultura din care provin, trăiesc toate tipurile de teme relaționale
centrale pe care se fundamentează producerea fiecărei emoții specifice, însă
semnificațiile atribuite de exemplu unui act ofensator sau unuia de iubire, unui
gest altruist, eșecului individual de atingere a propriului Ideal al Eului sau unui
abuz moral etc. sunt învățate datorită apartenenței la propria cultură.
Această abordare include unele idei similare conceptului de program afectiv
și am. explicat cât de rigide sunt aceste programe afective în cadrul procesului
emoțional, optând în schimb pentru un sistem flexibil care are la bază cerințele
adaptative evaluate la nivelul fiecărei teme relaționale centrale și al emoției
corelate cu aceasta, precum și regulile psihobiologice care guvernează relațiile
stabilite între diferitele procese fiziologice implicate în apariția emoției.
Pe baza unei reprezentări grafice pe care am folosit-o și în alte ocazii, închei
capitolul cu o prezentare a analizei sistemice și a rolului pe care aceasta îl poate
avea în cadrul teoriei emoției, înțeleasă ca set de variabile și procese inter­
dependente.

RICHARD S. LAZARUS
 III

EMOȚIILE SPECIFICE
 în primul capitol am sublimat faptul că o teorie a emoțiilor trebuie să înde­
plinească două obiective: (1) să ofere o analiză generală asupra procesului
emoțional, identificând variabilele sistemice care trebuie luate în considerare, și
(2) să aplice această analiză la emoțiile specifice. în cadrul Capitolului 2 am
discutat numeroasele aspecte controversate privind definirea emoțiilor și clasifi­
carea acestora. în Capitolele 3, 4 și 5 am furnizat principiile și supozițiile majore
valabile pentru emoție, în calitate de concept general. în această secțiune, care
cuprinde Capitolele 6 și 7, este necesară explicarea modului în care sistemul
teoretic se aplică în cazul fiecărei emoții specifice.
înainte de a începe, trebuie subliniat faptul că există extrem de puține
experiențe adaptative în care să fie generată o singură emoție. De regulă, la nivelul
unei interacțiuni sunt urmărite mai multe interese individuale, care au pro­
prietatea de a se modifica pe măsura derulării evenimentelor. Să ne imaginăm,
spre exemplu, situația în care un individ merge să discute cu superiorul său
ierarhic, în speranța că va obține o promovare însoțită de o creștere salarială.
Odată aflat în fața acestuia, el este anunțat pe neașteptate că firma pentru care
lucrează se confruntă cu mari probleme financiare, astfel că o parte din personal
va fi disponibilizat, inclusiv individul în cauză. Cu toate că acesta a avut la
începutul discuției un scop bine definit, acela de a obține o promovare și mărirea
salarială aferentă, scopul său inițial s-a transformat dramatic în acela de păstrare
a locului de muncă actual, cu tot ceea ce implică acest lucru. Printre efectele pe
care o astfel de veste le poate produce asupra individului se numără: o imagine
plină de resentimente asupra lumii în care trăiește, considerată injustă, denigrarea
propriei persoane și a capacităților individuale în legătură cu care individul
resimte rușine, anxietate privind perspectiva găsirii unui nou loc de muncă și
asigurarea securității financiare, teama legată de reacția partenerei și a cunos-
cuților la aflarea veștii și mobilizarea mecanismelor de apărare în scopul men­
ținerii identității eului și a stimei sociale.
Viața emoțională a indivizilor umani prezintă o mare complexitate, atât
datorită existenței unor scopuri multiple care operează simultan la un anumit
moment, cât și pentru faptul că acestea se modifică de la un moment la altul.
Totuși, în scopul menținerii clarității, fiecare dintre analizele descrise în Capitolele
6 și 7 se centrează pe o singură emoție specifică, fără a lua în considerare
juxtapoziția acestora și transformările care survin în natura emoțiilor pe măsură
ce experiența se derulează și condițiile se modifică.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile specifice

288 Cu toate că este utilă obținerea unor date consensuale pe baza relatărilor
verbale individuale și a altor forme de răspunsuri subiective, după cum reiese
din studiile lui Shaver ș.a. (1987) și Storm și Storm (1987) citate în Capitolul 2,
consider că acestea nu sunt în măsură să se substituie unei analize raționale în
scop teoretic, care vizează semnificațiile inerente fiecărei emoții specifice. Am
încercat la nivelul acestei secțiuni să utilizez conceptul de temă relațională
centrală, cele șase componente ale evaluării discutate în Capitolul 4 și conceptele
de „tendință de a acționa" și „proces adaptativ", care constituie baza cogni-
tiv-motivațional-relațională a oricărei emoții.
Cititorul își va reaminti probabil că cele trei componente ale evaluării primare
sunt relevanța pentru scopuri, congruența sau incongruența acestora și forma de
implicare a eului. Componentele evaluării secundare se referă la învinuire sau
recunoașterea meritului, potențialul adaptativ și expectațiile individuale. Prin
urmare, în cazul fiecărei emoții, există la nivel individual cel mult șase decizii
evaluative care trebuie luate, însă uneori numărul acestora este mai redus, ele
formând un tipar cognitiv amplu și variat care să descrie acele semnificații
relaționale definitorii pentru o anumită emoție.
Luarea în considerare a datelor clinice privind psihopatologia emoțională (de
ex., Socarides, 1977) și a întrebărilor ridicate în Capitolul 4 cu privire la evaluările
inconștiente și mecanismele de apărare poate face ca analiza rezultată să pară
foarte simplă — dar sper că nu una simplistă. în încheierea discutării fiecărei
emoții, voi adăuga la generalizările teoretice cu rol simplificator informații care
să evidențieze complexitatea intrapsihică datorată atât unor procese mai pro­
funde, inconștiente, cu rol defensiv, cât și nuanțelor subtile ale semnificațiilor,
inerente existenței unui vocabular emoțional vast.
Discutarea fiecărei emoții specifice, realizată pe parcursul următoarelor două
capitole, urmează întotdeauna aceleași linii generale. Mai întâi voi oferi un set de
propoziții care descriu tema relațională centrală, tiparul de evaluare și tendința
de a acționa. Acestea vor fi urmate de enumerarea altor termeni incluși în acea
categorie emoțională, o scurtă discuție a dinamicilor (procesualitatea evenimen-
telor declanșate de experiența emoțională) și scurte comentarii privind tipurile
comune de psihopatologie.
Capitolul 6 analizează emoțiile (negative) definite de incongruența în raport
cu scopurile, în timp ce în Capitolul 7 voi vorbi atât despre emoțiile (pozitive)
stârnite de interacțiuni congruente cu scopul, cât și despre cele considerate, din
diverse rațiuni, emoții problematice.

RICHARD S. LAZARUS
6

Emoțiile negative
și incongruența în raport cu scopurile

Printre principalele emoții generate de incongruența contextului în raport cu

scopurile se numără: furia, teama, frica-anxietatea, vinovăția-rușinea, tristețea,
invidia-gelozia și dezgustul. Cratima denotă faptul că este vorba despre două
emoții distincte, dar care se află în strânsă relație, sau cel puțin așa au fost
considerate în mod tradițional. Discuția cu privire la furie va fi considerabil mai
detaliată, comparativ cu examinarea celorlalte tipuri de emoții, întrucât furia
reprezintă din multe considerente o emoție deosebit de complexă, cu o mare
importanță socială, iar aspectele descrise pentru furie se aplică tuturor emoțiilor.
Spre exemplu, diferențele subtile privind semnificațiile termenilor emoționali,
pot fi ilustrate mult mai bine în cazul furiei. Chiar dacă multe dintre ideile
prezentate se aplică în egală măsură și altor categorii emoționale, reluarea
obstinată a acestora pentru fiecare emoție individuală ar constitui un demers
repetitiv și plictisitor, astfel că, acolo unde a fost posibil, am folosit ca model
general pe cel descris pentru furie — desigur, cu mențiunea că nicio emoție
specifică nu poate îndeplini rolul de prototip pentru toate celelalte.

Furia
Furia este una dintre emoțiile cele mai intense, dat fiind atât impactul profund
pe care îl are la nivelul relațiilor sociale, cât și efectele produse asupra individului
care experimentează emoția. La indivizii umani, semnificațiile sociale și com­
portamentele impuse de apartenența la grupurile sociale, ca bază pentru
generarea, susținerea și controlul furiei, pot avea atât o natură elementară și un
efect puternic, cât și un caracter deosebit de complex și subtil. Modul în care
Aristotel aborda furia a pus bazele unei teorii moderne, centrată pe individ, care
vizează aspectele cognitiv-motivațional-relaționale ale emoțiilor. Într-adevăr,
Aristotel poate fi considerat primul teoretician cognitivist al emoțiilor, iar analiza
întreprinsă de acesta s-a bazat implicit pe ideile de relație, evaluare și tendință
de a acționa. El scria în Retorica (2011, p. 189):

Mânia este dorința răzbunării fățișe însoțită de suferință datorată unui dispreț
manifest cu privire la cele comise împotriva nouă înșine sau alor noștri, când faptul
de a desconsidera nu este cuvenit.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

290 Spre surprinderea comentatorilor clasici, Lyons (1980) subliniază că Aristotel
nu discută despre emoții în Despre suflet, după cum ar fi fost de așteptat, ci în
Retorica, unde face cunoscute rolul emoțiilor în discursul oratoric și interesul său
privind modalitățile prin care emoțiile pot fi manipulate de către oratori și
politicieni. Această idee este ilustrată de următorul citat preluat din Retorica (2011,
p. 189):

Trebuie să împărțim însă referitor la fiecare pasiune, în trei părți, vreau să spun,
de pildă, în legătură cu mânia, în ce dispoziție aflându-se, sunt oamenii mânioși, pe
care persoane se mânie de obicei și din ce motive — căci dacă am deține doar unul
sau două din aceste elemente, dar nu pe toate, ne-ar fi imposibil să stârnim mânia.

în perioada anilor '50-'60, agresivitatea era considerată ca răspunsul produs

de frustrarea sau obstrucționarea realizării unui scop urmărit, furia fiind tratată
ca factorul motivator (impuls) al agresivității. în acea perioadă, studiile au fost
cu precădere centrate pe agresivitate, și într-o măsură mai mică pe furie. Una
dintre problemele pe care le ridică o astfel de abordare ar fi că împiedicarea cuiva
în atingerea unui scop poate fi urmată de generarea oricăreia dintre emoțiile
negative, cum sunt anxietatea, vinovăția, rușinea, tristețea, invidia sau gelozia,
în măsura în care există posibilitatea unei lezări viitoare, care la nivel individual
se traduce ca pericol, probabil că emoția rezultată va fi anxietatea; atunci când
condițiile negative sunt ireversibile (atrăgând după sine sentimentul de neajuto-
rare) și fără ca învinuirea să îi fie atribuită celuilalt, rezultatul probabil va fi
tristețea; când vina pentru lezările suferite este imputată propriei persoane, este
foarte probabil să apară vinovăția sau rușinea, ori furie la adresa propriei
persoane; iar atunci când s-a produs un prejudiciu sau o pierdere individuală, de
care ceilalți nu sunt afectați, este foarte posibil să apară invidia sau resentimentele
la adresa celor care nu au fost lezați sau au beneficiat de pe urma circumstanțelor.
De aceea, este deosebit de importantă specificarea acelor factori cauzali care
produc furia la indivizii adulți, aceștia fiind diferiți de cei implicați în generarea
altor stări emoționale negative, chiar dacă toate stările negative sunt cauzate de
o lezare, o pierdere sau un pericol. Unul din factorii cauzali ai furiei, care se
individualizează de ceilalți factori generatori ai altor stări emoționale negative,
are în vedere dacă învinuirea este atribuită altcuiva sau unui obiect; atunci când
altcineva este învinuit pentru prejudiciul sau pierderea suferită de individ,
rezultatul probabil va fi direcționarea furiei în exterior; dacă individul se
autoblamează, atunci furia va fi orientată asupra propriei persoane, ca și cum
aceasta ar fi un obiect extern.
A-i blama pe ceilalți, fapt care diferă de simpla atribuire a responsabilității sau
răspunderii pentru lezarea suferită, necesită ca individul să creadă că aceștia ar
fi putut acționa diferit, că aveau controlul în producerea actului ofensator. Astfel,
după cum vom vedea, atribuirea controlului devine o altă condiție esențială care
alimentează furia. Deducția făcută de individ este că acțiunea celuilalt a fost voită,

RICHARD S. LAZARUS
ceea ce constituie un alt mod de a spune că acesta a acționat fără să îi menajeze 291
propriile sensibilități, sau că a fost vorba despre un act malițios.
Atât responsabilitatea, cât și atribuirea controlului constituie mai degrabă
tipuri de cunoaștere sau atribuiri, și nu evaluări, iar învinuirea reprezintă
evaluarea care ia naștere pe baza acestora, în contextul existenței unei amenințări
sau frustrări. Regulile care stau la baza producerii furiei pot fi complet diferite în
cazul bebelușilor și al copiilor foarte mici, motiv pentru care am vorbit anterior
despre furia la indivizii adulți. Un alt aspect definitoriu al furiei se referă la
condiția necesară declanșării acesteia, și anume împiedicarea realizării unui
anumit scop — protejarea sau îmbogățirea identității eului (imaginii despre sine).
îl rog pe cititor să rețină că în majoritatea teoriilor și cercetărilor eminamente
behavioriste asupra agresivității, diferențierea furiei de celelalte emoții negative
nu s-a bucurat de un interes prea mare din partea cercetătorilor, ceea ce explică
adoptarea ipotezei extrem de simpliste cu privire la relația dintre frustrare și
agresivitate, și aplicarea acesteia în cazul furiei. Pentru remedierea acestui
neajuns, unii teoreticieni au propus ideea că apariția furiei necesită ca acțiunea
frustrantă să fie interpretată de către subiect, ca având un caracter arbitrar sau
fiind motivată de răutate, ceea ce presupune o deducție din partea individului
furios cu privire la intențiile celui care a produs ofensa (cf. Pastore, 1952). Această
propunere a precedat teoriile cognitiv-motivațional-relaționale actuale, care
reafirmă concepția lui Aristotel asupra furiei ca reacție la o insultă sau descon­
siderare suferită de individ — fiind în realitate un atac la identitatea personală
a acestuia.
Modul în care această idee a fost formulată în anii '50 punea accent, ca varia­
bile, pe caracterul arbitrar și intenția de a răni, iar un număr redus de cercetări
au confirmat rolul acestora în provocarea unui comportament agresiv sau chiar
a furiei manifeste din partea individului atacat. Atunci când frustrarea era pro­
vocată în mod necugetat și fără intenție de către o persoană care trezește compăti­
mire — de exemplu, cineva suferind de o dizabilitate și imobilizat în scaun cu
rotile — era mai puțin probabil ca frustrarea suferită să fie urmată de un atac
(prin contrast cu situația în care aceeași frustrare a fost produsă cu nepăsare sau
cu rea intenție). Spre exemplu, vânzătorii care ne lasă intolerabil de mult să
așteptăm la rând pentru că sunt foarte presați de alte solicitări sau de propriile
activități, fără însă a fi ostili sau nepăsători, cu toate că ne trezesc frustrare, este
mai puțin probabil să ne provoace furie, comparativ cu situația în care aceștia ne
ignoră preferând o conversație telefonică prelungită și lipsită de importanță.
în cadrul acestui tip de cercetări nu s-a putut stabili cu certitudine dacă, în
cazul în care nimeni nu poate fi blamat, există furie neexprimată sau aceasta pur
și simplu nu există. Concluziile unui număr restrâns de cercetări în legătură cu
rănirea intenționată a celuilalt și tendința acestuia de a reacționa la o potențială
insultă sau la un comportament degradant au devenit nepopulare înainte ca
cercetătorii să ajungă la un consens privind tema relațională centrală din furie (cu
toate acestea, vezi Ohbuchi & Kambara, 1985, pentru discuția legată de gestul de
a cere scuze; vezi și Torestad, 1989). Principalele divergențe s-au manifestat între
cei care au încercat să considere medierea cognitivă ca o explicație posibilă și cei

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

292 care preferau un mod de gândire mai behaviorist, punând accent pe variabilele
observabile și pe explicații cât mai simple. Unele probleme epistemologice cu
caracter general, ca de pildă, statutul științific al unor concepte încărcate de
subiectivism, cum sunt cele de evaluare și intenție, încă le creează dificultăți
teoreticienilor când vine vorba de găsirea unui consens.
în ciuda schimbărilor produse la nivelul poziției teoretice dominante,
Berkowitz (1989) a continuat să susțină că apariția furiei nu se limitează la acele
situații în care are loc o lezare a identității (imaginii) personale sau a celei sociale.
El propune ipoteza că orice frustrare a unei gratificări așteptate de individ
constituie o condiție suficientă pentru generarea furiei, chiar dacă autorul
admite faptul că arbitrarietatea, lipsa de considerație și reaua voință cresc pro­
babilitatea de apariție a furiei, precum și intensitatea ei. Berkowitz (1989, p. 71)
merge chiar mai departe, afirmând că „orice tip de afect negativ, tristețea sau în
egală măsură depresia ori iritabilitatea însoțită de agitație, va da naștere unor
tendințe agresive și unei reacții primitive a furiei, înainte ca procesele psihice
superioare să poată opera".
Faptul că această poziție teoretică este simplistă este confirmat de analiza
recentă asupra datelor de cercetare, realizată de Carlson și colaboratorii (de ex.,
Carlson, Marcus-Newhall Miller, 1989, 1990; și Carlson & Miller, 1988). Citând
cu precădere studii experimentale, autorii au examinat prin intermediul unor
procedee metaanalitice rolul indiciilor referitoare la situațiile cu potențial agresiv
în producerea unei reacții agresive, sintetizând rezultatele a numeroase cercetări.
Din păcate, analiza acestora nu a inclus și perioada anterioară anului 1966, când
a existat o preocupare a cercetătorilor cu privire la intenția de a răni pe cineva;
studiile considerate de autori s-au axat în principal pe ipoteza frustrare-agresivi-
tate, în mare parte, ca urmare a influenței exercitate de cercetările lui Berkowitz
pe aceeași temă, astfel că a fost inclus doar un număr restrâns de studii în cadrul
cărora variabila dependentă luată în calcul era furia, și nu agresivitatea.
în ciuda acestor neajunsuri, rezultatele analizei lui Carlson ș.a. au susținut
interpretarea relației furie-agresivitate din perspectivă cognitivă, în defavoarea
teoriei bazate pe instincte (vezi și Tedeschi, 1983; Tedeschi, Smith & Brown, 1974).
Recunoscând faptul (p. 156) că „natura relației dintre frustrare și agresivitate a
constituit în decursul timpului sursa a numeroase controverse, iar mai mulți
cercetători s-au limitat la a susține că simpla obstrucționare a demersului de
atingere a unui scop nu are legătură cu agresivitatea sau, cel mult, o influențează
doar în mică măsură", Carlson și Miller (1988) favorizează teoria că un atac
intenționat, ca de exemplu o insultă gratuită, constituie factorul primar în agre­
sivitate și, foarte posibil, pentru furie. Aceștia scriu (p. 157):

Dat fiind faptul că un individ a fost insultat sau criticat, „răspunsul dominant"
al acestuia va fi în general o contrareacție agresivă. Factorii stresori nonsociali
[însemnând purtarea armelor, caracteristicile fizice neplăcute și afirmațiile agresive]
pot, prin urmare, ațâța tendința impulsivă și, în consecință, pot să intensifice
considerabil agresivitatea, astfel încât aceasta să depășească nivelul normal pentru
o insultă sau o critică.

RICHARD S. LAZARUS
 Se pare că argumentele aduse de Carlson și Miller contrazic în totalitate poziția 293
adoptată de Berkowitz. în loc să susțină că frustrarea este un factor primar pentru
furie și agresivitate, iar factorii sociali au doar un rol auxiliar, autorii sugerează
că insulta deține rolul de factor primar, iar cei nonsociali se adaugă acestuia.
Un avantaj pe care îl prezintă poziția lui Berkowitz constă în reunirea unor
aspecte legate atât de agresivitatea umană (furia fiind un termen mai contro­
versat), cât și de agresivitatea speciilor animale superioare și furia la copii foarte
mici, astfel că nu mai este necesară ipoteza existenței la indivizii umani a unui
tip special de proces avansat din punct de vedere filogenetic. Din perspectivă
behavioristă, un alt avantaj al acestei poziții se referă la faptul că ea nu presupune
ca victima frustrării să realizeze deducții privind intențiile celorlalți, ca surse de
frustrare. Unul dintre dezavantaje rezidă în reducerea furiei adulților la formele
sale imature specifice bebelușilor și puilor speciilor inferioare, ceea ce face ca
unele aspecte distinctive importante pentru fenomenul furiei, manifestat la diferite
specii și în stadii distincte ale procesului de dezvoltare, să fie pierdute din vedere.
Le voi reaminti cititorilor afirmația făcută în Capitolul 4 și, implicit, în acest capitol
cu privire la rolul procesului de dezvoltare în cadrul emoțiilor, printre care și
furia. O analiză a furiei (precum și a altor emoții) centrată pe evaluare se bazează
pe semnificațiile dobândite în decursul dezvoltării evolutive, iar descrierea mea
se referă în principal doar la furia indivizilor adulți.
Aparent, susținerea unei abordări a furiei din perspectivă cognitiv-motivațio-
nal-relațională, în care accentul este pus pe scopul referitor la păstrarea identității
eului, ridică o problemă specială chiar și în cazul versiunii adulte a furiei. Se pare
că acest tip de abordare nu ține seama de furia resimțită de indivizi atunci când
asistă la un atac asupra unei persoane care nu se poate apăra, cum ar fi un copil.
Din moment ce aspectul important îl constituie protejarea identității eului, cum
se explică faptul că reacționăm cu furie la astfel de situații? Desigur că pe lângă
furie, vom resimți consternare, anxietate legată de semnificația unui act atât de
reprobabil și foarte posibil să ne simțim totodată vinovați sau dezgustați. Ca
răspuns, consider că furia este uneori o reacție indusă de un pericol social real.
Abuzul asupra unui copil care nu se poate apăra constituie o violare a valorilor
sau credințelor importante la care aderăm — de exemplu, unele valori funda­
mentale precum cinstea, integritatea și moralitatea lumii în care trăim (Lerner,
1970,1980) — și care au fost integrate la nivelul identității eului.
Iar atunci când suntem nevoiți să stăm la rând pentru a primi ceea ce ne
dorim, chiar dacă nu este nimeni care să încerce să se strecoare în față, frustrarea
produsă de așteptare va fi adesea resimțită ca o ofensă personală. Credem că ar
trebui să fim tratați mai bine, la care se adaugă probabil convingerea că persoanele
celebre sau cele înstărite nu sunt supuse la același gen de umilințe. în cazul ratării
unei lovituri la golf, ar trebui în mod normal să dăm vina pe propria nepricepere,
însă vom adopta comportamentul tipic uman al autoblamării, ca și cum am fi un
obiect extern, sau vom reacționa prin opusul acestuia, și anume vom găsi pe
cineva sau ceva asupra căruia să transferăm vina. Consider că toate instanțele
comportamentale descrise nu sunt determinate doar de frustrare, ci reflectă atât

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

294 modelul pe care dorim să îl atingem, cât și modul în. care simțim că suntem tratați
de către ceilalți.
Importanța pe care o atribui atacurilor îndreptate asupra identității eului, ca
factor declanșator al furiei, indică, de asemenea, anumite variabile de perso­
nalitate care contribuie fără îndoială la tendința individului de a reacționa cu
furie. Nu. este absolut necesar ca o acțiune considerată ca jignitoare de către un
individ, pe fondul unei identități a eului mai vulnerabile, să însemne același lucru
și pentru un altul, capabil de a reinterpreta sau ignora cu ușurință un compor­
tament potențial ofensator. Aceasta nu înseamnă că furia apare doar la acei
indivizi mai vulnerabili din punctul de vedere al integrării personalității —
probabil că tendința în sine este universală —, ci se referă mai curând la faptul
că o anumită trăsătură de personalitate are rolul de factor favorizant, în special
atunci când este vorba de o provocare minoră. Să ne reamintim aforismul conform,
căruia un răspuns blând previne mânia.
Aspectul subliniat permite explicarea schimbărilor prin care vulnerabilitatea
individuală se poate transforma în furie, din cauza oboselii sau a unei înjosiri
suferite în trecutul apropiat, idee ce amintește de nuvela „Diverse aspecte" din
volumul Oamenii din Dublin, scris de James Joyce. După ce eul protagonistului
suferise mai multe lezări în decursul aceleiași zile, odată întors acasă, unde
descoperă că soția era plecată și urma să ia cina de unul singur, acesta se răzbună
pe propriul copil incapabil să se apere. O astfel de acțiune compensatorie, dar
jalnică, desigur că nu poate schimba cu nimic cele întâmplate, excepție făcând
ameliorarea identității rănite a protagonistului, însă ea simbolizează destul de
bine atât caracterul, furiei umane, cât și funcțiile intrapsihice ale acesteia.
Un alt exemplu relevant îl constituie ierarhiile bazate pe dominare, întâlnite
la numeroase specii animale. Atunci când animalele își testează locul deținut în
cadrul unei ierarhii, iar acest lucru se soldează cu o înfrângere — prin comparație
cu indivizii umani, am. putea spune că aceștia se simt aspru criticați, jenați sau
rușinați — animalele își vor lua revanșa asupra unui alt membru al ierarhiei, mai
ușor de învins. Transferarea succesivă a agresivității poate fi observată adesea la
nivelul unei ierarhii, de la vârful către baza acesteia. Am convingerea că un astfel
de comportament apare și la cățeaua mea, un ciobănesc galez, care deși manifestă
iubire în raport cu oamenii, nu se înțelege prea bine cu alți câini.
Un teoretician de orientare sociobiologică ar putea argumenta că nuvela lui
Joyce exemplifică un proces de deplasare, care face legătura între motivația
umană privind protecția și îmbogățirea identității eului și luptele pentru dominare
întâlnite la speciile mai puțin evoluate. Sunt de acord cu acest punct de vedere,
atâta, timp cât nu se afirmă că versiunea umană a procesului ar trebui înțeleasă
ca identică celei întâlnite la speciile animale superioare. în cazul celor din urmă,
nu se poate vorbi despre existența „eului". în vederea unei înțelegeri adecvate,
mai este necesară studierea factorilor care determină desfășurarea acestui proces
și modul în care aceștia variază de la o specie la alta. Simpla realizare a unui
paralelism nu este suficientă.
O emoție umană de tipul furiei, cu semnificațiile sale individuale complexe,
precum și alte emoții cum ar fi anxietatea, rușinea și vinovăția, sunt susceptibile

RICHARD S. LAZARUS
la schimbări datorate proceselor cognitiv-adaptative (sau a celor centrate pe 295
emoție), conducând la reevaluări de o flexibilitate remarcabilă cu privire la
atribuirea vinovăției și a altor semnificații-cheie aflate la baza generării oricărei
emoții. Indivizii umani sunt în mod pervers înzestrați cu capacitatea de a utiliza
astfel de manipulări în folosul propriu, ceea ce constituie deopotrivă o
binecuvântare și un blestem. Pentru înțelegerea emoțiilor umane, consider că este
necesară examinarea modului în care oamenii gândesc și acționează, atât în
vederea adaptării la solicitările, constrângerile și resursele oferite de mediile
externe în care trăiesc, cât și pentru actualizarea unor trăsături de personalitate,
de tipul scopurilor și sistemelor de valori — care în ansamblul lor influențează
procesele de evaluare și adaptare, determinând apariția unei anumite emoții
specifice.

Tema relațională centrală

Avansez propunerea că cea mai clară și mai simplă descriere a factorului
cauzator pentru furia la indivizii adulți este o ofensă degradantă adusă propriei
persoane. O ofensă considerată ca arbitrară, necugetată sau motivată de răutate,
amplifică sentimentul lipsei de respect din partea celuilalt; individul furios va
interpreta jignirea ca pe o lezare sau amenințare la identitatea eului, indiferent
dacă acest lucru este conștientizat și interpretat ca atare. în mod normal, cuvântul
ofensă nu se referă exclusiv la frustrarea în realizarea unui scop, deși frustrarea
are cu certitudine o semnificație emoțională, ci poartă o semnificație specială —
nerespectarea sau lezarea identității personale. Acesta este, după opinia mea,
modul în care furia este generată la adulți. Chiar și o frustrare minoră îl poate
face pe individ să se îndoiască de propria valoare sau de stima semenilor,
comparativ cu ceea ce credea sau dorea legat de acest aspect. în orice altă situație,
el va reacționa cu o emoție diferită de furie.

Tiparul de evaluare
O modalitate adecvată de descriere a combinației sau a tiparului compo­
nentelor de evaluare care distinge furia de celelalte emoții negative, o constituie
strategia arborelui decizional, un tip de analiză de forma „dacă-atunci", care
avansează progresiv de la diferențierile elementare, cu gradul cel mai mare de
generalitate — de exemplu, cele dintre experiențele cu caracter emoțional și cele
nonemoționale — către distincțiile particulare operate între emoțiile pozitive și
cele negative, fiind redusă, în ultimă instanță, la factorii cauzali care diferențiază
furia de toate celelalte emoții negative.
Pentru a nu lăsa loc vreunei neînțelegeri, am să descriu încă o dată strategia
arborelui decizional, înainte de a trece mai departe. Prin ordonarea evaluărilor
specifice fiecărei emoții negative, sub forma unei treceri secvențiale de la general
la particular, nu intenționez să sugerez că, în mod real, deciziile evaluatorii
făcute de un individ urmează neapărat o astfel de cale. După cum observam în

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

 ’I

296 Capitolul 4, marea majoritate a deciziilor evaluatorii își au originea în trecutul

individului, așteptând doar acele semnale care să le activeze în momentul prezent
(cum. este cazul „scurtcircuitării"). Am recurs la modelul arborelui decizional din
rațiuni explicative, fără a încerca o descriere a modului cum estimările se produc
în realitate. Metoda folosită îmi permite mai curând să aplic logica teoretică
privind reducerea progresivă a sferei evaluărilor, până se ajunge la generarea
unei emoții specifice, considerată mai curând ca un model teoretic, decât ca o
descriere a modului cum evaluările sunt obținute în realitate.
Voi începe analiza tiparului de evaluare pentru furie cu componentele primare
ale evaluării — mai precis, relevanța pentru scopuri, incongruența în raport cu
scopurile și forma de implicare a eului.
1. Relevanța pentru scopuri este crucială în toate emoțiile, inclusiv pentru furie.
Dacă în cadrul unei experiențe se urmărește realizarea unui scop, atunci va fi
generată o emoție, însă în absența unui scop activ sau atunci când în derularea
experienței nu se conturează niciun scop dominant, nu va mai exista nicio emoție.
2. Congruența sau incongruența în raport cu scopurile are o importanță capitală
în determinarea tipului de emoție generată, pozitivă sau negativă. Dacă există (a)
congruență în raport cu scopurile, emoția produsă va fi pozitivă; dacă există o (b)
incongruență, atunci este posibilă apariția oricărei emoții negative, inclusiv a furiei,
care depinde în egală măsură de alte trei componente discutate la elementele
evaluării secundare.
3. Motivul de bază referitor la protejarea sau sporirea stimei de sine în
eventualitatea unei lezări, ca formă de implicare a eului, trebuie de asemenea să fie
activ, pentru ca furia să se producă. în consecință, dacă această fațetă a identității
eului a fost atacată sau periclitată, sunt îndeplinite condițiile necesare pentru
generarea furiei; în caz contrar, furia nu apare. Trebuie reținut că în poziția
teoretică adoptată de mine, furia nu depinde în întregime de existența unei
frustrări, ci și de o lezare personală sau de o ofensă înjositoare. Frustrarea are ca
efect furia doar atunci când cea dintâi transmite mesajul că am fost desconsiderați
de către celălalt, ceea ce uneori este exprimat explicit la nivel verbal sau
comportamental, pe când alteori rezultă indirect din modul în care frustrarea se
produce. în lipsa acestei semnificații particulare, o frustrare ar putea produce în
egală măsură anxietate, vinovăție, rușine, tristețe, invidie, gelozie sau dezgust.
Anumite componente ale evaluării secundare au de asemenea o importanță
capitală în provocarea furiei, distingând-o de alte emoții negative.
4. O componentă-cheie a evaluării secundare o reprezintă învinuirea, care
depinde de atribuirea unei alte persoane a responsabilității pentru lezarea sau
amenințarea suferite de individ. Dacă responsabilitatea este internă — altfel spus,
individul se consideră pe sine responsabil —, emoția trăită de acesta va fi furia
orientată asupra propriei persoane, de unde și vinovăția sau rușinea. Dacă nimeni
altcineva nu este considerat ca răspunzător, este mai probabil ca în locul furiei să
apară tristețea. Furia, resimțită în raport cu un obiect sau persoană apare doar
atunci când răspunderea este atribuită în exterior. Totuși, chiar și atunci când
această condiție este îndeplinită, ea nu este suficientă pentru a anticipa producerea
furiei, întrucât răspunderea externă se întâlnește deopotrivă și în frică-anxietate,

RICHARD S. LAZARUS
invidie-gelozie și în dezgust. Ca un ultim aspect, atribuirea controlului este un 297
alt factor crucial pentru furie și o individualizează de toate celelalte emoții
negative, constituind condiția necesară pentru aruncarea vinei asupra celuilalt.
învinuirea, prin opoziție cu răspunderea propriu-zisă, are o importanță majoră
în furie, similară rolului pe care asumarea meritului îl are pentru mândrie1. Prin
urmare, o condiție necesară o constituie atribuirea controlului aceluia pe care îl
învinuim pentru frustrarea suferită. Dacă în legătură cu indivizii care ne-au
produs frustrare nu gândim că ar fi putut avea controlul asupra propriilor
acțiuni, este logic că nu le putem atribui nicio învinuire, chiar dacă vom fabrica
un motiv de învinuire, ca să spunem așa. Oricum, atunci când agentul frustrării
ar fi putut să se comporte diferit, este foarte probabil că acesta va fi învinuit
pentru acțiunile sale. în măsura în care producerea lezării nu a putut fi
preîntâmpinată de către acesta, fie nu există niciun motiv real de învinuire, fie
aceasta este inhibată din alte considerente; de exemplu, există persoane pe care
nu ne putem înfuria datorită influenței pe care o au asupra noastră, fie că
recunoaștem sau nu acest lucru. Voi spune însă mai multe legat de acest aspect
la discuția privind dinamica furiei.
Pentru a continua exemplul furnizat anterior, vânzătorii din magazin care ne
fac să așteptăm, în timp ce vorbesc la telefon cu prietenii, presupunând că nu este
vorba despre o urgență, ne trezesc furia atunci când gândim că fac acest lucru în
mod intenționat. Aceștia dețin controlul asupra propriilor acțiuni, iar lipsa lor de
considerație este înjositoare. Să ne imaginăm scenariul în care o astfel de lezare
ne provoacă o furie dezlănțuită, pentru ca ulterior să aflăm că, de fapt,
vânzătoarea vorbea cu un medic de la urgență, unde copilul său fusese adus în
urma unui accident. în acest caz, furia inițială se transformă subit în vinovăție,
rușine sau umilință, dat fiind că nu îi putem imputa acestei mame îndurerate
lipsa controlului individual. Vânzătorii care din alte motive decât cel furnizat nu
pot să ne servească — de exemplu, au prea mulți clienți — de asemenea, nu pot
fi învinuiți, astfel că furia resimțită la adresa lor nu are un caracter justificat.
Totuși, datorită faptului că încă ne simțim frustrați, este posibil să redirecțio-
năm propria furie asupra conducerii magazinului sau asupra unei alte instituții,
ori să o întoarcem împotriva propriei persoane, întrucât ne-am lăsat prostește
prinși într-o astfel de situație aberantă. Autoînvinuirea ar putea, spre exemplu,
să fie justificată atunci când în ajunul unei vacanțe, lăsăm toate cumpărăturile pe
ultimul moment. Judecata privind existența altcuiva care să poată fi învinuit în
mod justificat se dovedește uneori complexă și dificilă, dat fiind că există extrem
de multe niveluri externe la care se poate vorbi despre atribuirea responsabilității
și a controlului, în urma căreia rezultă învinuirea. Cu cât societatea este mai
complexă, cu atât o astfel de judecată devine mai dificil de făcut și există mai
multe ținte potențiale pentru învinuire. Atunci când aspectele particulare
referitoare la responsabilitate și control sunt ambigue sau mult prea complexe
pentru a putea fi interpretate, este posibil să ne direcționăm furia asupra
„sistemului". Acesta constituie un exemplu evident, în care variabilele socio­
culturale ar putea avea un rol semnificativ pentru dinamica furiei (vezi, de
asemenea, Capitolele 4 și 9).

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

298 Atunci când lucrurile nu merg bine, este de cele mai multe ori căutată o sursă
externă pentru învinuire, chiar și în lipsa unor motive clare, doar pentru faptul
că indivizii nu mai sunt astfel nevoiți să își asume responsabilitatea pentru propria
situație. Pe motiv că viața a fost nedreaptă cu ei, se vor simți mai lipsiți de
importanță decât sperau, astfel că vor găsi ceva sau pe cineva care să fie învinuit.
Furia pe care o declanșează o astfel de proiecție poate fi însoțită de un sentiment
de superioritate sau chiar de putere, acestea fiind niște trăiri mai ușor de suportat
comparativ cu neajutorarea sau credința că totul în viață este arbitrar. Atunci când
indivizii gândesc că învinuirea poate fi atribuită în exterior, atenția lor este
comutată instantaneu asupra procesului de adaptare la lezarea sau pericolul la
care au fost expuși. Merită subliniat că termenii utilizați pentru desemnarea
configurațiilor cognitiv-motivațional-relaționale complexe definite ca emoții
vizează de regulă tendințele către acțiune sau procesele adaptative, care, așa cum
afirmam, constituie părți integrante ale procesului emoțional.
Când dăm cu piciorul unei pietre de care ne-am împiedicat sau izbim de
pământ crosa de golf pentru că am ratat lovitura, de fapt, atacăm pe cineva
imaginar a cărui identitate ar putea să ne fie neclară. Emoțiile au de regulă un
caracter interpersonal, fie că acesta se referă la o persoană reală sau doar la una
imaginară. Persoana în cauză este posibil să reprezinte pe cineva față de care
nutrim resentimente din motive cu totul diferite (sau poate inconștiente), furia
resimțită la adresa acesteia fiind deplasată asupra unui obiect inanimat. Faptul
că recurgem la un astfel de proces poate totodată pune în evidență semnificația
investită — de exemplu, indivizi care ne displac sau ne trezesc teama. Acțiunea
mai poate servi și ca o formă moderată de autopedeapsă considerată ca meritată;
în lovirea pietrei este foarte posibil să ne rănim la picior sau să ne provocăm
durere, iar crosa de golf se poate rupe atunci când o trântim. Chiar și atunci când
ele nu sunt interpretate ca o întoarcere a învinuirii asupra propriei persoane,
frecvența ridicată cu care astfel de tipare comportamentale se produc sugerează
că psihodinamica furiei depinde în mare măsură de procesele de evaluare și de
cele adaptative (vezi Folkman & Lazarus, 1988a, 1988c, 1990), fapt ce justifică pe
deplin îndepărtarea de explicațiile simpliste de tip input-output, în direcția unei
analize bazate pe teoria sistemică.
Dacă răspunderea și imputarea controlului sunt direcționate mai curând
asupra propriei persoane decât asupra altcuiva, individul va trăi vinovăție sau
rușine în loc de furie, ori alternativ, o furie față de sine (ca și cum ar fi vorba despre
o altă persoană). Cu toate că vinovăția și rușinea au fost adesea interpretate ca
furie față de sine, după opinia mea cele trei stări nu implică același tip de procese.
Dacă nicio instanță, fie internă, fie externă, nu poate fi învinovățită, este foarte
probabil ca reacția emoțională produsă să difere de furie, vinovăție sau rușine —
de exemplu tristețe (în special atunci când pierderea este definitivă), anxietate
(care implică întotdeauna un pericol ambiguu) sau o stare emoțională care nu
poate fi cu certitudine încadrată în vreuna dintre categoriile emoționale definite,
pentru desemnarea căreia sunt folosiți termeni mai vagi, ca frustrare, dezamăgire
sau denumirea generică de suferință, dat fiind că pentru acestea nu se poate
specifica o temă relațională clară.

RICHARD S. LAZARUS
 Experiențele emoționale ambigue sunt asemănătoare cu ceea ce ar putea 299
însemna un „act divin" pentru contractele de asigurare; prejudiciul a fost produs,
însă nimeni nu poate fi învinuit. Atunci când controlul nu îi poate fi imputat
Creatorului, nu există niciun motiv ca acesta să fie învinuit pentru răul produs;
în caz contrar, este posibil să ne înfuriem pe Dumnezeu sau să respingem furioși
însăși ideea existenței lui. Pe de altă parte, psihicul funcționează după reguli
diferite de cele valabile în dreptul comercial, iar indivizii caută adesea să găsească
pe cineva sau ceva care poate fi învinuit, chiar și în condiții ambigue, atâta timp
cât victima lezării are nevoie de un țap ispășitor.
Deși aparent sunt necesare doar patru componente pentru descrierea funda­
mentelor cognitiv-motivațional-relaționale ale furiei și pentru diferențierea
acestei stări de alte emoții ca tristețea, vinovăția sau rușinea (Lazarus, 1991b),
adăugarea componentelor de evaluare secundară ajută la distingerea furiei de
celelalte emoții, precum și la individualizarea diferitelor tipuri de furie. Ar fi utilă,
prin urmare, examinarea ultimelor două componente de evaluare secundară,
atunci când luăm în considerare furia — mai precis, potențialul adaptativ și
expectațiile referitoare la viitor. Trebuie reținut faptul că potențialul adaptativ se
referă mai curând la o evaluare, decât la o adaptare propriu-zisă.
5. Voi sugera că furia, prin contrast cu frica și anxietatea, este potențată de
evaluarea că ofensa înjositoare va fi cel mai bine contracarată prin intermediul
atacului; de fapt, individul își evaluează favorabil propriul potențial adaptativ de
planificare a acțiunii, după care urmează atacul propriu-zis, ceea ce coincide cu
tendința inerentă de a acționa. Dacă lucrurile ar sta altfel, iar individul ar avea
capacitatea să își controleze acțiunile, atunci atacul ar fi inhibat sau ar fi înlocuit
printr-o altă emoție. Potențialul adaptativ coincide parțial cu conceptul de
„autoeficacitate", propus de Bandura (1977a, 1982).
în legătură cu acest aspect, atunci când sunt în pericol, animalele devin ame­
nințătoare dacă simt că astfel își pot învinge sau păcăli adversarul, dar vor bate
în retragere sau vor fugi când simt că adversarul este mult prea periculos.
Aparent, o astfel de decizie este luată rapid, iar animalul poate oscila între atac
și fugă, în funcție de modul în care evoluează confruntarea cu adversarul. Forma
de adaptare preponderentă în astfel de situații se pare că este determinată de
caracteristicile speciei, dat fiind că unele animale sunt mai temătoare, în timp ce
altele au un caracter feroce. Majoritatea animalelor manifestă un anumit grad de
ezitare în a răspunde unei provocări prin fugă sau atac — în situația dată fiind
vorba despre o nehotărâre justificată cu privire la angajarea într-un act ireversibil
(vezi White, 1974).
Cele menționate sugerează că teama și furia reprezintă două aspecte opuse,
dar interdependente ale aceluiași proces adaptativ și că o evaluare referitoare la
reușita adaptativă este de regulă implicată în deciderea tipului de strategie
adaptativă urmată. Această interdependență și oscilație furnizează, de asemenea,
baza filogenetică pentru anxietatea care acompaniază adesea agresivitatea
umană — mai precis, înțelegerea faptului că un atac îl va pune pe individ într-o
situație periculoasă, fie din cauza țintei atacului, fie din pricina credințelor morale
sau a concepției idealizate despre sine (vezi și Capitolul 3).

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

300 Trebuie să ținem seama de faptul că diversitatea factorilor contextuali care
influențează posibilitățile adaptative îl determină pe individ să reacționeze cu
frică, anxietate sau furie. Acest aspect este ilustrat de fascinanta povestire scrisă
de Henry James, O coardă prea întinsă. în povestirea respectivă, răutatea umană,
identificată anterior cu furia, produce anxietate, ca stare substitutivă a furiei.
Guvernanta care îngrijește cei doi copii începe să resimtă o teamă anticipatorie
în legătură cu existența unor fantome, care par să îndemne copiii la comporta­
mente pline de răutate, astfel că întreaga situație îi trezește guvernantei, și
deopotrivă cititorului, o anxietate tot mai mare — același lucru este valabil și
pentru publicul care urmărește ecranizarea acelei povestiri, sub titlul The
Innocents*. în punctul culminant al acțiunii, narațiunea dobândește mai curând
un caracter ușor înspăimântător și este mai probabil ca cititorul să resimtă în mod
indirect teamă sau neliniște, în locul furiei. Faptul că în exemplul descris răutatea
are ca efect generarea anxietății ca substitut al furiei cred că se datorează ca­
racterului incert al pericolului și, în consecință, lipsei încrederii necesare pentru
luarea unei decizii adaptative. Guvernanta și publicul nu știu cui îi aparține
responsabilitatea pentru situația amenințătoare sau ce se poate face în legătură
cu aceasta, astfel că anxietatea, și nu furia constituie reacția emoțională adecvată.
6. Chiar dacă factorii generatori ai furiei pot fi înlăturați sau dezamorsați fără
riscuri prin intermediul unui atac, rămâne totuși deschisă întrebarea cu privire
la consecințele pe termen lung ale unei astfel de strategii adaptative, ceea ce
constituie o altă abordare asupra expectațiilor privind viitorul. Componenta de
evaluare descrisă în acest mod, precum, și potențialul adaptativ coincid parțial cu
conceptul de „autoeficacitate" descris de Bandura (1977a, 1982), care se referă la
credința individului în capacitatea sa de a determina un răspuns favorabil din
partea mediului, pe baza unei acțiuni adaptative. Furia și atacul, ca răspuns
adaptativ, ar putea ulterior să conducă la răzbunare ori la dezaprobare socială,
sau chiar la represalii. Expectația privind viitorul și potențialul adaptativ au unele
aspecte parțial similare, însă din punctul de vedere al evaluărilor acestea diferă
referitor la forma de constrângere implicată. în potențialul adaptativ, problema
se pune dacă individul este capabil să planifice un atac viabil; în cazul expec­
tațiilor privind viitorul, acestea se referă la posibilitatea de a obține un beneficiu
sau dacă nu cumva consecințele produse de răspunsul mediului la atacul inițiat
vor umbri aceste beneficii.
Un rezumat al arborelui decizional de evaluare pentru furie este prezentat în
Tabelul 6.1.

Tendința de a acționa
Chiar dacă aceasta este adesea inhibată din motive personale sau sociale,
puțini vor contrazice probabil afirmația că tendința inerentă de a acționa se
traduce în cazul furiei prin atacul inițiat la adresa agentului considerat vinovat
de producerea actului ofensator (cf. Averill, 1980, 1982, 1983). Nu doresc să

„Inocenții". (Nt.)

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 6.1. Evaluările în cazul furiei® 301

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația e relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă producerea oricărei
emoții, inclusiv a furiei. în caz contrar, emoția nu se produce.
2. Dacă există o incongruență a contextului în raport cu scopurile, atunci vor apărea
doar emoții negative, printre care și furia.
3. Dacă forma de implicare a eului adoptată de individ se referă la protejarea sau
sporirea stimei de sine sau a aprecierii sociale, ca aspecte ale identității eului, atunci
reacțiile emoționale posibile includ furia, anxietatea sau mândria.

Componentele evaluării secundare

4. Dacă există o atribuire externă a vinovăției, care derivă din cunoașterea faptului
că un altul este responsabil pentru acțiunile nocive, care ar fi putut fi controlate de
către acesta, apare furia. Atunci când vinovăția îi este atribuită celuilalt, furia va fi
direcționată în exterior; dacă este imputată propriei persoane, furia va fi direcțională
către interior.

5. Dacă potențialul adaptativ poate susține un atac viabil, acest lucru facilitează
apariția furiei.
6. Dacă expectațiile cu privire la răspunsul viitor al mediului în urma atacului sunt
favorabile, atunci este facilitată apariția furiei.

a Componentele evaluative necesare și suficiente pentru furie sunt cele de la punctele 1-4.

abordez veșnica controversă legată de caracterul înnăscut al impulsului de a ataca;

numeroși autori au adoptat poziții contrare privitor la acest aspect, dând naștere
la controverse între tendințele biologice și cele sociale. Freud era destul de
pesimist cu privire la tendințele umane distructive și la dificultatea ca acestea să
fie sublimate sau măcar ținute sub control. în mod evident, impulsul de a ataca
este cu certitudine unul intens și universal, chiar dacă adesea este ținut ferm sub
control sau transformat. De asemenea, se pare că este posibil ca indivizii să
resimtă o furie intensă și o tendință puternică de a se răzbuna pentru lezarea
suferită, dar, cu toate acestea, să reacționeze într-un mod benign și constructiv,
din motive care țin de propria siguranță, de interesele bazate pe rațiune sau de
unele valori etice puternic interiorizate.
Așa cum subliniam în Capitolele 2 și 3, o tendință de a acționa exprimă de
regulă un impuls biologic intens, ca parte componentă a configurației cogni-
tiv-motivațional-relaționale, dar în cazul furiei, formele atacului și controlul sau
redirecționarea acestuia se încadrează deopotrivă în sfera procesului adaptativ.
Odată ce individul își poate stăpâni tendințele înnăscute de a acționa, procesul
adaptativ poate conduce la strategii de atac, care, din perspectiva evaluării
secundare, par să maximizeze posibilitățile de reușită. Planul de realizare a

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

302 acestora poate necesita o perioadă lungă de timp, așa cum reiese din romanul lui
Dumas Contele de Monte-Cristo, în care personajul principal uneltește cu sânge
rece și cu ură răzbunătoare un complot împotriva celor responsabili pentru
îndelungata sa încarcerare. Adaptarea are un caracter mai curând psihologic,
comparativ cu natura biologică a tendințelor de a acționa — adaptarea este un
proces planificat, deliberat și rațional, depinzând într-o măsură mai mare de
abilitățile individuale, fiind modelat de cunoașteri tactice și strategice privind
posibilitățile inerente atât în relațiile pe termen lung, cât și în cadrul unei
interacțiuni specifice.

Alți termeni
Un număr mare de termeni se încadrează în categoria emoțională a furiei, iar
aceștia sunt probabil mai numeroși decât pentru orice altă emoție, ceea ce ar putea
spune ceva despre cultura în care trăim, respectiv despre natura umană. O parte
a acestor termeni, cum sunt înverșunarea, vexarea, mânia, urgia, ferocitatea,
indignarea, iritarea, agasarea, a te simți oripilat sau înciudat, diferă între ei cel puțin
cu privire la intensitatea reacției pe care o implică, cu toate că nuanțele subtile
ale semnificațiilor pe care le poartă constituie un alt element distinctiv. De
exemplu, indignarea și vexarea implică faptul că individul a avut parte de un
tratament nedrept, în timp ce iritarea, înverșunarea și mânia nu au acest sens.
Dușmănia presupune un tip particular de motivație ostilă. Alte cuvinte (ca de
exemplu, îmbufnarea, bucuria malițioasă, comportamentul vindicativ, încăpățânarea,
desconsiderarea, sarcasmul și disprețul) se caracterizează prin accentuarea unor
acțiuni particulare, care pot deopotrivă comunica semnificații și psihodinamici
mai profunde.
Pentru numeroși termeni care desemnează acțiuni, semnificațiile relaționale
diferă în mod subtil; de exemplu, bucuria malițioasă conotează o plăcere exprimată
la nivel verbal sau comportamental, pe motiv că celălalt a primit pedeapsa
meritată. Sarcasmul are anumite trăsături comune cu bucuria malițioasă, însă
lipsește acea plăcere trăită atunci când circumstanțele îi sunt nefavorabile celui­
lalt. Am sugerat anterior că împreună cu cele patru componente de evaluare
fundamentale în furie, bucuria malițioasă mai implică și încercarea de reparare
a unei identități lezate sau vulnerabile, care ar putea fi rezultatul unei istorii
timpurii de tratamente injuste, al faptului că te-ai simțit „nu doar lovit, dar și
insultat", al exacerbării relevanței pentru scop (de ex., un sentiment accentuat al
propriei identități) sau al incongruenței amplificate a situației față de scopuri
(lezarea este considerată mai severă decât în realitate). Savurarea disconfortului,
lezării sau a înfrângerii celuilalt (adică, „bucuria pentru necazul altuia"; vezi, de
asemenea, gelozia) este trăită de individul malițios ca fiind atât o răzbunare
bine-meritată, cât și o modalitate de reparare a propriei identități rănite. Batjocura
poate, în aparență, să treacă drept subtilă și politicoasă sau să fie liber exprimată
sub forma desconsiderării dușmănoase afirmate cu un zâmbet satisfăcut.

RICHARD S. LAZARUS
 Din perspectivă psihanalitică, Whitman și Alexander (1968) îi denumeau pe 303
indivizii care se bucură cu răutate drept niște „câștigători nefericiți". Autorii
considerau că starea își are originile în invidia resimțită de individ în copilărie
față de frații săi mai performanți și că aceasta era probabil modelată după
comportamentul unuia dintre părinți. Se presupune că bucuria malițioasă, ca
rezultat al unei victorii imaginare sau reale asupra unui adversar, îi creează
individului iluzia propriei superiorități și, prin urmare, va intensifica sentimentul
de răzbunare. în termeni psihanalitici, superioritatea reprezintă o iluzie cu rol
defensiv împotriva unui construct mental opus — mai precis, reprezentarea
propriei inadecvări și a poziției inferioare. Acest tip de raționament mai sugerează
și că emoțiile de tipul furiei, anxietății, invidiei, geloziei, bucuriei și mândriei se
află în relație de strânsă interdependență (vezi și Arlow, 1957, referitor la relația
dintre îngâmfare și bucuria malițioasă).
în acest moment, trebuie remarcat că modificările subtile ale evaluărilor pot
transforma o emoție din invidie în furie, atunci când un altul care deține ceea ce
noi ne dorim ne reamintește permanent de această lipsă, ori din furie în anxietate,
dacă manifestarea furioasă a invidiei ni se pare că l-a lezat pe celălalt în așa
măsură, încât ne face să devenim anxioși pentru faptul că am mers prea departe
(cum se întâmplă în „teama de agresivitate"). în Capitolul 3, am discutat
succint interdependențele dintre temele relaționale centrale și emoțiile produse
de acestea, bazate atât pe coincidența ocazională a intereselor urmărite, cât și pe
modificările produse la nivelul evaluărilor subiective, odată cu derularea
experienței.
Prin contrast cu bucuria malițioasă, îmbufnarea își are originile în tendința
individului de a se simți inadecvat și dependent, ceea ce are ca efect inhibarea
atacului pe față și transformarea acestuia într-un reproș mai blând, destinat să
obțină sau să păstreze susținerea afectivă din partea celui vizat. Termenul exprimă
ideea că individul a suferit o dezamăgire din partea celui de la care aștepta sau
spera mai mult. în îmbufnare, cu toate că individul adoptă un mod unilateral de
a privi acțiunile persoanei care l-a dezamăgit, el nu își poate permite un atac care
să îi repare integritatea lezată, așa cum se întâmplă în bucuria malițioasă.
în consecință, îmbufnarea exprimă, pe lângă reproș, și o nevoie de afecțiune,
motiv pentru care ea este adesea considerată ca fiind copilărească, și cu certitudine
ca această stare emoțională este complet diferită de sarcasm, care poate îmbrăca
forma verbală a unei furii dezinhibate, irascibile sau mușcătoare, o stare ase­
mănătoare doar în anumite privințe cu disprețul. Independent de ce anume îl
face pe individ să se teamă că va pierde aprobarea și afecțiunea persoanei de care
încă are nevoie, strategia adaptativă adoptată va fi îmbufnarea. Din punctul
de vedere al originilor procesului de dezvoltare, formulate din perspectiva
psihanalitică (Adatto, 1957), prin îmbufnare individul încearcă să reediteze relația
cu propria mamă, pe care o constrângea în acest mod să îi acorde atenția cuvenită.
Pentru a face o distincție între bucuria malițioasă și îmbufnare referitor la
procesele de evaluare implicate în fiecare caz, sunt necesare doar componentele
evaluării secundare cu privire la existența unui potențial adaptativ și a expectațiilor
pentru viitor nefavorabile, care contribuie la generarea anxietății și la diminuarea

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

304 furiei și a tendinței de a ataca. Aspectul care diferențiază dinamica îmbufnării de
celelalte forme ale furiei se referă la pericolul (și anxietatea asociată) legat de
efectele imaginare produse de o manifestare dezinhibată a furiei — e vorba de
răzbunarea celuilalt și de pierderea susținerii sale.
Trăsăturile de personalitate ce implică sentimentul neajutorării și al propriei
ineficiențe, sau opusul acestora, sentimentul de putere și control, sunt considerate
factori determinanți ai evaluărilor de bază implicate în îmbufnare sau în bucuria
malițioasă. Pe aceleași considerente, unii indivizi sunt mai puțin expuși temerii
față de agresivitate sau o pot stăpâni ușor, în timp ce alții devin extrem de anxioși
în legătură cu propria furie. în completare, unele experiențe sunt mai favorabile
apariției bucuriei malițioase, așa cum se întâmplă atunci când victima furioasă
are cel puțin pe moment sentimentul propriei puteri și siguranțe, însă altele
produc îmbufnare, ca, de exemplu, situația în care persoana care ne trezește furie
este mult prea puternică pentru a fi atacată — cineva a cărui aprobare și afecțiune
sunt în general valorizate și dorite (cf. Kemper, 1978). Cu toate că un superior
ierarhic care ne decide situația profesională și remunerația poate fi considerat o
amenințare, este puțin probabil că ne vom îmbufna atunci când acesta nu ne oferă
sprijinul scontat, dat fiind că o astfel de atitudine ne-ar pune într-o lumină
copilărească în contextul profesional, unde ne dorim să părem stăpâni pe noi
înșine.
Așa cum sugeram anterior, îmbufnarea și bucuria malițioasă ar putea fi privite
mai curând ca strategii adaptative, decât ca emoții, în ciuda faptului că după opinia
mea ambele implică furia. Acest aspect sugerează o coincidență parțială sau o
interdependență între procesele adaptative și emoțiile generate, mai ales atunci
când termenii emoționali utilizați pun accent pe limbajul acționai, cum este cazul
bucuriei malițioase, al îmbufnării, al sarcasmului, al desconsiderării, al încăpă­
țânării, al dușmăniei și al disprețului. Voi conchide prin a afirma că emoția și
gestionarea situațiilor se referă la aspecte distincte, însă interdependente func­
țional, ale procesului adaptativ general. Referitor la cele afirmate, așa cum s-a mai
întâmplat, voi exprima unele rezervele legate de izolarea unei funcții sau a unui
aspect calitativ al stării emoționale complexe, în detrimentul ignorării celorlalte
funcții sau aspecte calitative.
Alți termeni, ca desconsiderarea, neplăcerea, îngâmfarea, aroganța, înciudarea și
amărăciunea, constituie deopotrivă ilustrări ale variațiilor subtile înregistrate la
nivelul semnificațiilor relaționale. Indignarea și vexarea sugerează o furie justificată
determinată de nedreptatea suferită; aceste stări de furie se bazează pe compo­
nente cum sunt forma de implicare a eului, învinuirea și potențialul adaptativ. Chiar
și atunci când individul este „înciudat", termenul include conotația adițională a
unui sentiment stabil față de o persoană sau un grup, aflat mai curând la granița
unei trăsături de personalitate, fără a desemna în mod necesar o reacție emo­
țională intensă.
în cazul geloziei, se pot aduce argumente solide în susținerea ideii unei
combinări a temelor relaționale centrale implicate în furie și invidie. Chiar dacă
furia este una dintre trăsăturile distinctive ale geloziei, voi trata starea de gelozie
ca pe o emoție distinctă, aflată în relație cu furia sau invidia, fără însă a se confunda

RICHARD S. LAZARUS
cu acestea. Aparent, disprețul profund include atât sentimentul consternării, cât 305
și dezgustul, însă pe cel din urmă l-am tratat ca emoție separată, prin prisma
descoperirilor recente făcute de Rozin și Fallon (1987). Aroganța și îngâmfarea,
cu precădere cea din urmă, se pare că reprezintă o combinație de dispreț (și prin
urmare, furie) cu mândrie, iar amărăciunea, ca stare, reunește furia și tristețea,
însă poate deopotrivă implica o trăsătură de personalitate, cum este cazul când
individul se simte mâhnit. Disprețul pare să includă atât denigrarea, cât și furia.
Acesta a fost considerat de Ekman și Friesen (1986,1988; Ekman & Heider, 1988;
și, de asemenea, Izard & Haynes, 1988) ca fiind în sine o emoție primară, așa cum
reiese din Capitolul 2.
Atunci când utilizez termenul „combinație", mă refer la combinarea unor
emoții distincte, fiecare având propria temă relațională, și nu la sensul pe care îl
implică de regulă termenul de stare emoțională mixtă. Acesta din urmă este folosit
adesea în sens foarte specific de către autorii care diferențiază între emoțiile
primare sau de bază, respectiv cele secundare sau derivate. Când afirm că în­
gâmfarea este o combinație de dispreț și mândrie, sugerez de fapt că sentimentul
de îngâmfare înseamnă deopotrivă dispreț pentru cei inferiori individului și
mândria acestuia de a le fi superior. Elementele noii stări emoționale nu diferă în
mod esențial de emoțiile originare care o compun, motiv pentru care consider că
termenul de combinație este mai sugestiv decât cel de stare mixtă.
Toți acești termeni emoționali par să includă, sub o formă sau alta, furia — fie
ca element central, însă subordonat altor emoții, fie referitor la tendințele agresive
de un anume tip. Pe de altă parte, fiecare dintre termenii enumerări include
semnificații adiționale care pot fi luate în considerare în funcție de obiectivele
teoretice urmărite, fără de care ar fi pierdute informații clinice valoroase cu privire
la ceea ce se petrece la nivelul relației individ-mediu și la modul în care aceasta
este evaluată. O categorie emoțională particulară poate fi în mod valid creată
pentru fiecare termen, cu toate că nu sunt convins că aceasta reprezintă întot­
deauna o soluție practică, așa cum indicam și în Capitolul 2. Mai mult, în măsura
în care presupunerea că diversitatea semnificațiilor relaționale poate oferi infor­
mații semnificative asupra emoțiilor — de exemplu legate de relația individ-me­
diu pe care o implică și structura psihologică a individului care trăiește expe­
riența — se dovedește validă, atunci vor apărea situații în care nu este posibilă
abandonarea completă a acestora, în favoarea reducerii emoțiilor respective la
categoria mai generală a furiei. Alegerea între extinderea sau restrângerea cate­
goriilor emoționale depinde de obiectivele teoretice și de cercetare urmărite.

Dinamica
Am subliniat deja faptul că furia este de regulă mai curând o emoție inhibată,
decât exprimată deschis, în special atunci când persoana la adresa căreia individul
resimte furie este considerată mai puternică și în măsură să reacționeze prin
răzbunare. în astfel de cazuri, este greșit ca starea emoțională de ansamblu să fie
interpretată pe baza manifestărilor externe observabile. Freud a scris în detaliu

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

306 despre furia resimțită de băiețel la adresa propriului tată, care reprezintă un rival
de temut în cadrul triunghiului familial (complexul Oedip), precum și legat de
pericolul castrării (simbolice sau reale) ca pedeapsă pentru dorințele ostile
resimțite de băiat în raport cu tatăl. Freud a propus ideea că, pentru a se simți în
siguranță, băiatul va refula această ostilitate în stadiile finale ale complexului
Oedip, iar prin intermediul unui proces de identificare inconștientă va internaliza
trăsăturile paterne, sau în sens mai general pe cele specifice sexului masculin
reprezentat de tată.
Rămâne evaluarea specifică furiei încă activă și după ce starea de furie
propriu-zisă a fost refulată? Cu toate că este dificil de furnizat un răspuns cert
care să depășească simplele presupuneri, consider că evaluarea rămâne în unele
cazuri activă, pe când în altele nu. Am încercat să abordez succint acest aspect și
în Capitolul 4, când am citat conceptul freudian de întoarcere a refulatului sub
formă de simptome. Evaluarea încetează să mai fie activă atunci când un
mecanism de apărare funcționează cu succes; și continuă să existe dacă, sub
acțiunea factorilor cauzali, apărarea nu reușește să funcționeze corespunzător,
cum. se întâmplă atunci când afirmăm „Am încercat să îmi spun că nu sunt
furios", sau în cazul când mecanismul defensiv nu este bine consolidat, astfel că
acesta are o funcționare discontinuă (vezi și Lazarus, 1966). Consider că ar trebui
evitată explicarea furiei prin recurgerea la conceptul freudian deja depășit, pri­
vitor la energia pulsională, conform căruia furia refulată ar fi o energie nedescăr­
cată care continuă să existe chiar și în absența unui factor cauzal, și să admitem
faptul că, în realitate, activă este doar tendința individuală de a resimți furie în
anumite condiții, ceea ce reflectă credințele, nevoile și conflictele unui individ
particular pentru care furia reprezintă o trăsătură de personalitate definitorie.
Uneori, așa cum reiese din afirmațiile anterioare, indivizii își inhibă mani­
festarea furiei la adresa superiorilor ierarhici, temându-se că vor fi sancționați
profesional pentru astfel de trăiri, la adresa persoanei iubite, de teamă că aceasta
se va răzbuna, ori la adresa persoanei iubite căreia i-a cedat în întregime controlul
asupra relației. Adesea, astfel de situații implică din partea individului o decizie
deliberată și conștientă, însă pot fi deopotrivă motivate inconștient. Chiar dacă
manifestarea furiei poate fi evitată din nevoia de securitate și siguranță indi­
viduală, aceasta fiind aparent înlocuită printr-o atitudine cooperantă, furia poate
fi totuși exprimată și în moduri subtile și indirecte sub formă de strategii
pasiv-agresive, prin intermediul cărora este posibil să subminăm, realizarea
sarcinilor profesionale, muncind de mântuială, pretinzând că suntem bolnavi și
mimând neînțelegerea propriilor responsabilități sau ca răspuns la recomandarea
unui șef pe care îl considerăm, o amenințare.
Un număr mare de poezioare pentru copii, apărute în secolul al XVIII-lea în
Anglia, exprimă într-un mod inteligent și mascat ostilitatea resimțită de supuși
la adresa coroanei britanice, dat fiind pericolul ridicat de manifestarea deschisă
a atitudinii ostile. De exemplu, se spune că bebelușul portretizat în „Rock-a-bye
Baby" („Nani, nani, puiul mamei"), se referă la copilul nelegitim al regelui lacob
al II-lea, un monarh deopotrivă temut și urât de supușii săi. Regele își dorise
un copil care să îi succeadă la tron, iar odată ce bebelușul a venit pe lume — cum

RICHARD S. LAZARUS
spune rima — leagănul său (semnificând tronul) și toți ceilalți (întreaga dinastie) 307
aveau să se prăbușească. Copiii din zilele noastre care sunt încântați la auzul
acestui mesaj protestatar nu își dau seama câtuși de puțin de semnificația sa
istorică, însă pe vremea regelui lacob al II-lea ar fi fost deosebit de riscantă
exprimarea unor astfel de trăiri, în măsura în care ele nu ar fi fost deghizate și
transformate într-un cântecel aparent inofensiv. După cum se știe, furia, atunci
când este exprimată, poate avea un rol benefic; însă ea poate determina și efecte
periculoase (vezi Travis, 1984), iar dacă nu este controlată, nu numai că poate
deveni contraproductivă, însă pe termen lung pune în pericol starea de sănătate
și de bine (de exemplu, Keinan, Ben-Zur, Zilka, & Cărei, articol nepublicat, despre
tiparele furiei și starea de sănătate pe termen lung; Williams, Haney, Lee,
Yi-Hong Kong, Blumenthal & Whalen, 1980, despre relația dintre furie și
afecțiunile cardiace; vezi și Spielberger, Johnson, Russell, Crane, Jacobs & Worden,
1985, despre consecințele pe termen lung ale furiei asupra stării de sănătate).
Capacitatea adaptativă de a influența apariția furiei în cadrul acelor interacți­
uni care au potențialul de a o genera a fost studiată și de Hart (1991), ale cărui
descoperiri sugerează că, în cazul adolescenților, furia apare mai rar atunci când
accentul este pus pe procesul de adaptare centrat pe emoție sau pe „îndreptarea
atenției asupra aspectelor pozitive", însă la cei care mențin dorințe nerealiste
legate de interacțiunile interpersonale generatoare de furie, se va manifesta o
exacerbare a furiei. Așa cum reiese din această cercetare, precum și din altele,
consecințele emoționale ale expunerii individului la factorii cauzali ai furiei sunt
mediate de activitatea cognitivă, a cărei adaptabilitate la situații depinde de
factorii contextuali, cum este de pildă natura interacțiunii stresante.
Prin urmare, cum pot fi înțelese eforturile competitive și credința fanatică, în
contextul afirmațiilor anterioare referitoare la furie ca emoție? Constituie acestea
manifestări defensive ale furiei, sau o astfel de presupunere ar extinde în mod
forțat sfera de cuprindere a noțiunii? Legat de indivizii care se angajează puternic
în competiții cu semenii, se spune adesea că aceștia pun în act propriile sentimente
de furie, în moduri acceptabile social, iar cei animați de fanatism sunt considerați
ca punând în act ura resimțită, în timp ce își atribuie motivații sociale constructive.
Să luăm ca exemplu apelul recent al ayatolahului Khomeini, care susținea
uciderea autorului Versurilor satanice, Salman Rushdie, un roman considerat de
numeroși musulmani ca ofensator. Deși am fost întotdeauna de părere că ayato­
lahul Khomeini este un individ măcinat de o furie amară, observabilă facial,
verbal și acționai, ideea că în orice situație fanaticii exprimă prin acțiunile lor furia
personală este o teză greu de demonstrat. Ar trebui avute în vedere o parte dintre
dificultățile științifice inerente unei interpretări în profunzime a procesului
emoțional, în care se presupune că transformarea semnificațiilor la nivelul
motivațiilor acțiunii are loc în absența conștientizării.
Ar mai fi, de asemenea, utilă în acest moment dezvoltarea ideii propuse în
Capitolul 3, anume că între strategiile adaptative și intenții există o strânsă
legătură, iar aceasta poate să depindă de emoția particulară trăită. în acea discuție,
citam o enumerare propusă de Laux și Weber (1991) referitoare la intențiile (sau
scopurile) pe care se bazează adaptarea în cazul unor episoade de furie ale

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

308 cuplurilor căsătorite, adaptare ce includea afirmarea propriului sine, prezentarea
acestuia într-o lumină defensivă și căutarea apropierii emoționale (sau proteja­
rea relației).
Posibilitatea existenței unui număr mare de intenții individuale semnifică
faptul că strategiile adaptative mobilizate în vederea realizării acestora pot
îmbrăca numeroase forme, care depind de natura interesului urmărit la nivelul
experienței și de emoția generată. Pentru a ilustra cum ar putea funcționa acest
mecanism în cazul furiei, voi selecta, dintre variantele posibile, două tipuri de
intenții — mai precis, protejarea relației, respectiv conservarea și îmbogățirea unei
identități lezate — comparând diferențele existente și unele alternative adaptative
implicate în fiecare caz.
Să considerăm ca exemplu situația în care individul A l-a ofensat pe B, iar cel
din urmă se gândește furios cum să își ia revanșa pentru lezarea propriei iden­
tități. în acest punct al tranzacției relaționale, B are la dispoziție cel puțin două
alternative adaptative dintre cele menționate anterior, mai precis fie repararea
propriei identități lezate, fie protejarea relației de prietenie cu A. Dacă scopul
principal constă în protejarea relației, posibil pentru că aceasta este deja vulnerabilă
și ar putea să nu supraviețuiască unui eventual atac, sau dacă B se simte probabil
în mod particular amenințat mai mult decât partenerul de pierderea prieteniei
acestuia, dată fiind propria identitate vulnerabilă, dependența față de protecția
lui A sau un istoric al unor relații anterioare defectuoase, cum se poate realiza un
astfel de scop? Una dintre strategiile adaptative pentru B ar putea fi să își ascundă
evaluarea negativă și furia pe care aceasta o provoacă. în acest sens, nu va exista
niciun contraatac care să amplifice suplimentar efectele deja produse de lezare.
Un contraargument mai puternic la intenția de păstrare a relației cu A îl
constituie faptul că ofensa lui A a avut ca efect subminarea identității deja
vulnerabile a lui B. Un individ devine cu atât mai vulnerabil la insulte atunci
când există deja sentimentul nesiguranței cu privire la propria identitate. Pentru
ameliorarea acestui neajuns, este necesar un efort de protejare, de evitare a peri­
colelor sau de consolidare a propriei identități. Strategia adaptativă utilizată este
aleasă în funcție de situația în care individul se adresează fie unei audiențe externe
care este posibil să fi asistat la ofensa suferită de acesta, fie unei audiențe interne
formate din propriul eu. O strategie ar putea consta în amplificarea conflictului
produsă de furia manifestă și dorința răzbunării — mai concret, în asumarea
oricărui risc, în vederea protejării sau consolidării propriei identități rănite.
Este, de asemenea, posibilă alegerea unei soluții de compromis, prin care în
raport cu partenerul se manifestă o furie mai puțin intensă sau un reproș
(îmbufnare) însoțit de mărturisirea propriei lezări, care la indivizii extrem de
dependenți, ar putea include implorări („Uite cum m-ai rănit fără ca măcar să te
provoc; te rog, fii mai bun cu mine, respectă-mă etc."). Prin acest compromis, ar
putea exista șansa ca atât relația, cât și integritatea individului să fie păstrate. O
alternativă pentru B ar mai fi ca acesta să exprime propria furie ca lașitate și
nevoie intensă de afecțiune, din teama de a nu pierde în întregime relația. Valorile
individuale și cele culturale influențează indirect alegerea strategiei de gestionare
a unei tranzacții sociale problematice. Astfel de tranzacții includ numeroase

RICHARD S. LAZARUS
posibilități adaptative, alese în funcție de scopurile și credințele individuale cu 309
privire la resursele și judecățile legate de relațiile umane.
Nu doresc să sugerez că В s-ar afla în poziția de a revizui mental fiecare
strategie îh parte, ci doar că toate alternativele, sau cel puțin o parte dintre acestea,
împreună cu motivațiile care le determină, sunt probabil accesibile la nivel mental.
O parte dintre aceste alternative au un prag de activare mai scăzut sau mai ridicat,
în funcție de scopurile, valorile, constrângerile și experiențele de viață sociale și
individuale. Caracteristicile specifice ale interacțiunii generatoare de furie, printre
care evidența și intensitatea provocării ofensatorii, expectațiile create pe baza
antecedentelor relației respective și fundalul diferitelor evenimente recente din
viața individului sunt, de asemenea, relevante în alegerea făcută de acesta. Gene­
rarea secvențială a emoției, care include printre altele procesele de evaluare și
adaptare, schimbările de la nivelul relației și al emoției trăite, poate adesea să
continue până la găsirea unei soluții din partea individului sau până la detașarea
acestuia de relație. Procesul emoțional generat secvențial are tendința să difere
ca trăire, pentru fiecare dintre participanți, date fiind deosebirile individuale exis­
tente la nivelul scopurilor și credințelor acestora, care, la rândul lor, depind de
istorii de viață și de circumstanțe particulare. în cadrul unor tranzacții mai com­
plexe, emoțiile pot suferi treceri de la furie, anxietate și vinovăție către rușine, tris­
tețe, afecțiune, consolare și detașare. în plus, orice combinație a acestora se poate
manifesta la un moment dat, iar modificările se pot produce uneori foarte rapid.
Astfel de modificări emoționale pot fi descrise la nivel microanalitic ca
reprezentând o serie de tranzacții interconectate care pot fi particularizate sec­
vențial, fiecare prezentând propriul scenariu, antecedente de personalitate și
situaționale recognoscibile, procese de evaluare și adaptare ale căror efecte
generează și modelează reevaluări însoțite de noi semnificații personale, respectiv
schimbările emoționale produse de acestea (vezi discutarea procesului emoțional
din Capitolul 3). Descrierea realizată în cazul furiei este valabilă pentru orice alt
tip de emoție specifică, fiecare dintre acestea având propria dinamică.
Complexitatea aspectelor în cazul furiei și al modurilor în care starea este
gestionată este ilustrată și de faptul că există numeroase forme de exprimare
socială a furiei, care depind de intențiile individului cu privire la experiența
emoțională, de perspectivele sociale asupra furiei și formelor sale de exprimare,
precum și de istoria relațiilor interpersonale. Pe aceste considerente, deși furia
este exprimată adesea sub formă de atacuri verbale sau fizice, ea poate de
asemenea să se manifeste printr-o răceală emoțională, un discurs lent și calculat
sau prin ignorare. Sunt necesare aptitudini sociale foarte bune pentru ca individul
să poată înțelege corect mesajul celuilalt, iar uneori inferențele valide se pot obține
doar prin comparații intraindividuale — mai precis, o cunoaștere foarte bună a
celuilalt, astfel încât tiparele mai neobișnuite să poată fi observate, în virtutea
caracterului lor insolit.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

310 Patologia
Exemplificările clare a ceea ce este considerat ca furie patologică includ
violența incontrolabilă și recurentă la adresa semenilor, abuzurile verbale și fizice
asupra partenerului marital și copiilor, starea de amărăciune perpetuă și
deziluzionarea neconsolată, tendința proverbială de „a fi cu capsa pusă", situație
în care individul interpretează în mod exagerat acțiunile celorlalți ca fiind injuste,
la care se adaugă incapacitatea acestuia de a-și inhiba manifestările propriei furii.
Indivizii care adoptă tipare de exprimare a furiei ca forme mascate și distructive,
de tipul comportamentelor pasiv-agresive, ilustrează un tip diferit de patologie.
De asemenea, mai există tiparul opus, în cadrul căruia un individ resimte furie,
dar este incapabil să își. exprime această trăire chiar și atunci când ea este justi­
ficată și utilă. Ceea ce le conferă acestor tipare un caracter patologic sau de
patologie latentă este recurența cu care se manifestă, disfuncțiile pe care le
determină și suferința emoțională asociată. Ele au efecte dezadaptative datorate
subminării capacității individului de atingere a propriilor scopuri, îndepărtării
acelor persoane al căror suport este valoros și necesar și reacțiilor violente care
pot atrage după sine sancțiuni sau consecințe mult mai grave.
Ca și în. cazul altor emoții exacerbate, nu este întotdeauna ușor de spus dacă
furia are sau nu un caracter patologic. Un criteriu de control ar fi gradul de
adecvare a reacției emoționale în raport cu factorii săi cauzali. La acesta se mai
adaugă consecințele adaptative. Furia care îl distruge pe cel care o trăiește
constituie un exemplu clar în acest sens. în unele cazuri, furia este justificată de
ofensa suferită, însă exprimarea acesteia îl poate expune pe individ la răzbunare
din partea țintei sale. Alteori, modul în care este exprimată este atât de primitiv,
încât, așa cum se întâmplă înfuria oarbă, ea devine autodistructivă.
Una dintre cele mai interesante variante ale furiei autodistructive este cazul
în care aceasta are rolul de a proteja identitatea personală și este însoțită de exter-
nalizarea învinuirii, chiar dacă asumarea parțială a responsabilității individuale
ar contribui la adoptarea unor soluții mai constructive. Atunci când un grup
victirnizat la nivel social își exprimă deschis învinuirea la adresa persecutorilor,
este probabil ca membrii acestuia să dobândească o imagine de sine mai bună,
însă acest lucru poate fi în detrimentul găsirii unor forme de adaptare socială mai
reușite, în ciuda dezavantajelor sociale existente. Indivizii victimizați nu între­
prind de regulă nimic pentru a schimba propria situație, dat fiind că asumarea
responsabilității de către subiect nu este întotdeauna compatibilă cu starea
psihologică specifică poziției de victimă. Furia și în mod cert manifestarea violentă
a acesteia trebuie controlate volițional, astfel încât să dobândească un caracter
constructiv, în timp ce analizarea de pe poziții defensive a realității situațiilor va
contribui adesea doar la perpetuarea situației actuale sau la înrăutățirea acesteia,
în ciuda faptului că pe termen scurt victima se simte răzbunată.
Prin contrast, autoînvinuirea — sau, mai precis, când aceasta se limitează la o
experiență particulară, fiind ceea ce Janoff-Bulman (1979) a denumit comportament
de autoînvinuire — ar putea constitui o formă importantă de adaptare, întrucât
atunci când putem. învăța din propriile eșecuri, există cu certitudine șansa ca

RICHARD S. LAZARUS
acestea să nu se mai repete pe viitor (vezi Bulman & Wortman, 1977). Pe de altă 311
parte, autoînvinuirea ca trăsătură caracterială, în care eșecul este atribuit propriei
inadecvări, și va avea drept consecință inevitabilă repetarea nereușitelor, este în
mod evident contraproductivă, și prin urmare, patogenă. Atât asumarea nerealistă
a vinei și responsabilității de către individ, cât și blamarea pe nedrept a celorlalți
capătă în majoritatea cazurilor un caracter dezadaptativ.

Frica-anxietatea
Este imposibil să facem abstracție de tendința evidentă manifestată în psiho­
logie de a privi anxietatea ca pe o emoție primară, atât în adaptarea normală, cât
și în cea patologică, având însă o importanță mai mare pentru patologie. Anxie­
tatea (angoasa) reprezintă o emoție unică, întrucât elementul definitoriu al
acesteia, ambiguitatea (informațiilor disponibile) sau incertitudinea (starea psiho­
logică rezultantă), în legătură cu care consider că are în principal origini existen­
țiale, nu face decât să îi mobilizeze pe indivizi în sensul adaptării. Această emoție
a ajuns să fie echivalată la nivel teoretic cu ideea existenței unei amenințări vagi,
pe care Averill (1988, p. 264) o descrie după cum urmează:

întrebați un individ temător de ce anume îi este teamă, iar acesta va putea, în

general, să vă dea un răspuns; întrebați-1 ce anume ar dori să facă în privința asta,
iar el va putea și în acest caz să vă răspundă. Prin comparație, individul care suferă
un atac de panică nu va putea spune de ce anume se teme sau ce anume dorește
să facă.
f
Pentru a supraviețui, indivizii umani au nevoie să găsească o semnificație a
evenimentelor produse în această lume generatoare de confuzie și să își
stabilească anumite repere individuale care să le definească propria relație cu
lumea, după cum se exprima Averill. Anxietatea apare atunci când propriul sens
existențial este perturbat sau periclitat, ca urmare a unui deficit fiziologic, a
ingerării de droguri, a unui conflict intrapsihic, care fac dificilă interpretarea
evenimentelor. Pericolul asociat este mai curând de natură simbolică, decât ceva
concret. Atunci când intensitatea pericolului este mai redusă, iar structurile
periclitate nu au un rol atât de hotărâtor pentru identitatea personală, există
tendința ca acea amenințare să producă o stare de ușoară neliniște. Atunci când
este vorba de un pericol grav, ce periclitează structurile de semnificații cu rol
central, sunt îndeplinite toate condițiile pentru ca atacul de panică să se dezvolte
complet, ceea ce se traduce într-o criză personală de proporții majore. Această
idee a fost exprimată adesea, sub diferite forme (de ex., Lazarus & Averill, 1972).
în plus, anxietatea este considerată pe scară largă ca o forță motivațională
primară, deținând adesea un rol central la nivelul relațiilor și acțiunilor umane,
în cadrul primelor teorii freudiene, se considera că anxietatea (angoasa) apare
atunci când există pericolul ca individul să fie copleșit de acțiunea stimulilor;
pericolul castrării, care, la rândul său, poate fi considerat o metaforă pentru

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

312 pierderea controlului individual în fața cerințelor existențiale, constituie un
exemplu al unui astfel de pericol potențial. Sentimentul de a fi copleșit sau
traumatizat reprezintă, conform lui Goldstein (1939), mesajul central al „reacției
catastrofice" descrisă de autor ca fiind o consecință a deteriorării cerebrale care
produce o incapacitate psihofiziologică. Făcând abstracție de faptul că este
exprimat într-un mod destul de diferit de abordarea freudiană, interesul actual
cu privire la control, autoritate și eficiență coincide parțial, în aspectele sale
esențiale, cu teoria freudiană, fără însă a lua în considerare caracteristicile
psihosexuale cu rol central în psihanaliză.
Filosoful religiilor Tillich (1959) alături de alți psihologi și filosofi existențialiști
(de ex., May, 1950; May, Angel & Ellenberger, 1958) au contribuit la popularizarea
unei concepții conform căreia anxietatea deține un statut unic în rândul emoțiilor,
dat fiind că aceasta rezultă în urma pericolului de anihilare și nonexistență, ca
echivalent al unei forme de moarte psihică. Un alt autor, Becker (1973), a tratat
anxietatea ca angoasă în. fața morții, a cărei negare se consideră că motivează toate
inițiativele umane. După cum afirma. Becker, oamenii își construiesc existența în
scopul de a nega caracterul inevitabil al propriei morți. în timp ce Freud a pus
accent pe conflictele determinate de pulsiunile orale, anale sau falice, ca fiind
principalele surse generatoare de anxietate (angoasă), Becker a subliniat senti­
mentul uman de a fi încarcerat pentru totdeauna într-un corp care se degradează
treptat, iar prin moarte, distruge identitatea eului. Religia constituie una dintre
modalitățile prin care indivizii pot dobândi sentimentul propriei imortalități,
putând astfel să-și diminueze anxietatea existențială. Independent de modul în
care a fost descrisă, a existat o tendință puternică de a considera anxietatea ca
mecanism, principal al aparatului psihic.
Nu toți psihologii fac o distincție între teamă și anxietate, de tipul celei
întreprinse de mine, astfel că este destul de frecventă utilizarea unui termen unic,
să spunem, cel de teamă, în desemnarea ambelor stări emoționale. Rațiunea în baza
căreia folosesc termenul de frică (fright) va fi expusă în scurt timp. Frica și anxie­
tatea sunt centrate pe pericolul producerii unei lezări viitoare. Consider că acest
aspect estompează diferențele izbitoare dintre cele două stări, astfel că, în discuția
referitoare la acestea și în evaluările specifice, le-am. tratat separat. Sunt posibile
două abordări alternative cu privire la acest aspect. Prima constă în ipoteza că
anxietatea și frica reprezintă în realitate două forme ale aceleiași stări emoționale,
având la bază același mecanism, chiar dacă ele diferă cu privire la aspectele
importante și, prin urmare, sunt tratate ca variante ale aceleiași categorii emo­
ționale; cealaltă alternativă sugerează că este vorba despre două emoții complet
diferite. Sunt de părere că existe unele avantaje legate de ambele modalități de
abordare a problemei.

Temele relaționale centrale

Frica, în calitate de termen pe care îl voi utiliza. în continuare în locul celui de
„teamă", presupune existența unor pericole concrete și neașteptate; prin, urmare,

RICHARD S. LAZARUS
aceasta reprezintă o reacție mai primitivă comparativ cu anxietatea (angoasa). 313
Tema relațională centrală se referă la pericolul concret și neașteptat al producerii
unei lezări fizice iminente. Datorită caracterului său concret și neașteptat, prefer
folosirea termenului de frică în locul celui de teamă, cel din urmă dobândind în
accepțiunea comună un caracter ambiguu, astfel că uneori se referă la anumite
efecte nocive specifice, de natură socială sau individuală, în timp ce alteori este
folosit pentru a desemna pericole fizice concrete. Ca și în cazul anxietății,
incertitudinea sau ambiguitatea este întotdeauna o trăsătură prezentă în frică,
întrucât aceasta se referă la o lezare viitoare. Totuși, având în vedere că pericolul
este unul concret și neașteptat, existând o scurtă perioadă pentru a reflecta cu
privire la acesta, incertitudinea nu este atât de proeminentă în frică, pe cât se
manifestă în anxietate, unde este vorba despre un pericol simbolic, existențial și
greu de conturat.
în frică, individul se teme de perspectiva imediată a unui pericol neașteptat,
ce-i poate aduce moartea sau lezarea. Folosesc termenul „imediat", pentru că în
ciuda faptului că angoasa în fața morții este o realitate individuală, aceasta nu
generează de regulă frică, dat fiind că este o reprezentare vagă și cu caracter foarte
îndepărtat; indivizii o pot menține în afara conștiinței, excepție făcând situațiile
în care există un pericol real, cum se întâmplă când avionul în care călătorim
începe pe neașteptate să piardă pentru scurt timp din altitudine chiar când se
pregătește pentru aterizare, situație întâlnită ocazional. Faptul că am scăpat ca
prin minune ne va reaminti cu siguranță că suntem muritori.
Tema relațională centrală pentru anxietate (angoasă) se referă la un pericol incert,
de natură existențială. Este vorba despre o incertitudine legată de viitor, care îl
împiedică pe individ să își formeze o idee clară despre cum să acționeze pentru
prevenirea sau eliminarea pericolului. Indivizii se simt agasați în fața acelor
pericole abstracte, ambigue și simbolice care le amenință identitatea eului.
Anxietatea, spre deosebire de teamă sau de frică, presupune întotdeauna o
incertitudine legată de un pericol existențial (Lazarus & Averill, 1972).
Această diferențiere între frică și anxietate (angoasă) este de asemenea
susținută și de cercetările lui Hibbert (1984) și McNally (1990), care au observat
că pacienții cu atacuri de panică (însoțite de anxietate) se pare că se tem de o
lezare fizică, în timp ce în cazul pacienților suferind de anxietate, aceasta se referă
la propria inadecvare. Accentul pus în cazul anxietății pe pericolul existențial
corespunde și cu datele empirice obținute de Spielberger (Spielberger, Gorsuch,
& Lushene, 1970) conform căruia indivizii anxioși se confruntă mai frecvent decât
celelalte categorii de pacienți cu amenințări la adresa identității eului (autorul
folosește termenul de stimă de sine), însă nu percep pericolele fizice ca fiind mai
amenințătoare, comparativ cu indivizii la care trăsăturile anxioase sunt mai puțin
pronunțate. Prin urmare, se pare că Spielberger este de acord că anxietatea, cel
puțin sub aspectul său de trăsătură de personalitate, este preponderent o emoție
existențială.
Freud sugera că factorii cauzali ai angoasei „nevrotice" se situează la nivel
intern, fiind reprezentați de acele pulsiuni inacceptabile pentru individ, în timp
ce cauzele angoasei „în fața unui pericol real" („obiective") se află în afara

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

314 individului, îmbrăcând forma unor amenințări concrete. O astfel de diferențiere
este mai puțin importantă atunci când este adoptată o abordare relațională asupra
emoțiilor. Pericolul este întotdeauna rezultatul interdependenței factorilor
individuali cu cei din mediul extern, chiar și atunci când acesta se referă la pul-
siuni inacceptabile care se originează în interiorul individului; astfel de pulsiuni
sunt evaluate ca periculoase, întrucât intră în conflict cu constrângerile și tabuurile
impuse de mediu sau cu versiunea internalizată asupra mediului. Mecanismele
care stau la baza formei angoasei nevrotice și a celei „obiective" ar trebui, prin
urmare, să fie în esență aceleași. Totuși, este întotdeauna justificată încercarea de
a găsi răspunsul la o întrebare și mai profundă, anume în ce măsură pericolul
estimat a fost evaluat realist? Dacă se dorește utilizarea acestor termeni, ar fi mai
clar să afirmăm pur și simplu că angoasa nevrotică, prin opoziție cu cea obiectivă,
constituie o evaluare nerealistă a unui pericol, indiferent de sursa acestuia.

Tiparele de evaluare
Urmând același tip de raționament fundamental al arborelui decizional,
utilizat și în cazul furiei, componentele evaluării pentru frică-anxietate sunt
prezentate separat în Tabelele 6.2 și 6.3. Nu am reprodus întocmai detaliile
raționamentului, pentru a evita repetiția.
Frica ar putea fi singura emoție pentru care componenta evaluării primare de
la punctul 3, implicarea eului, este absentă sau irelevantă în generarea emoției, sau
cel puțin nu are o influență directă, astfel că în absența acestei componente,
emoțiile ce pot fi generate se reduc la frică. Trebuie adăugat faptul că este posibil
ca frica în sine să potențeze pericolele legate de identitatea eului, cum se întâmplă
atunci când individul este înjosit, făcut să se simtă vinovat sau să îi fie rușine
pentru sentimentul de frică. Pe aceste considerente, este posibil ca amenințarea
existențială să fie resimțită după sau în timpul unei experiențe generatoare de
frică, însă identitatea eului nu este în mod direct implicată în generarea pro-
priu-zisă a stării de frică.
Pe de altă parte, dacă forma de implicare a eului activată de interacțiune se referă
la protejarea identității eului sau a structurilor de semnificații create de individ
pentru a se apăra de pericolul existențial, emoțiile posibile se restrâng la anxietate.
Pentru apariția anxietății nu sunt necesare componentele evaluării secundare,
însă ar putea fi utilă enumerarea funcțiilor posibile ale acestora. învinuirea
(componenta nr. 4 a evaluării) este cu certitudine irelevantă, iar când învinuim
pe cineva, emoțiile anticipate sunt furia, vinovăția, rușinea sau gelozia. Atunci
când nu știm ce anume urmează să se întâmple sau în ce moment, situație
comparabilă cu existența unui pericol existențial, este probabil ca emoția produsă
să fie anxietatea.
Componentele evaluative precizate anterior sunt suficiente pentru a diferenția
frica de anxietate (angoasă) și individualizează ambele stări emoționale din
totalitatea emoțiilor atât pozitive, cât și negative. Nu consider că adăugarea
componentelor evaluării secundare ar avea un rol important în această

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 6.2. Evaluările în cazul fricii' 315

Componentele evaluării primare

1. Dacă există o relevanță pentru scopuri, atunci este posibilă producerea oricărei
emoții, inclusiv a fricii. în caz contrar, emoția nu se va produce.
2. Dacă există o incongruență în raport cu scopurile, reprezentată de un pericol
privind integritatea fizică cauzat de o rănire concretă și neașteptată, atunci pot apărea
doar emoții negative, printre care și frica.

3. Forma de implicare a eului nu are de regulă relevanță în producerea stării de

frică, deși ar putea fi importantă pentru modul în care este evaluată semnificația
reacției produse de interacțiunea înfricoșătoare.

Componentele evaluării secundare nu sunt esențiale; vina este irelevantă,

potențialul adaptativ este incert, la fel cum sunt și expectațiile privind viitorul.

a Componentele evaluative necesare și suficiente în cazul fricii sunt enunțate

la punctele Iși 2.

Tabelul 6.3. Evaluările în cazul anxietății3

Componentele evaluării primare

1. Dacă există o relevanță pentru scopuri, atunci este posibilă producerea oricărei
emoții, inclusiv a anxietății.
2. Dacă există o incongruență în raport cu scopurile, atunci pot apărea doar emoții
negative, printre care și anxietatea.
3. Dacă forma de implicare a eului adoptată de individ se referă la protejarea
intereselor personale sau a identității eului împotriva pericolelor existențiale, atunci
reacțiile emoționale posibile se restrâng la anxietate.

Componentele evaluării secundare nu sunt esențiale. învinuirea este irelevantă, așa

cum reiese la punctul 3, potențialul adaptativ este incert, la fel cum sunt și expectațiile
privind viitorul.

a Componentele evaluative necesare și suficiente pentru anxietate sunt enunțate

la punctele 1-3.

diferențiere, însă ele pot contribui discret la intensificarea sau diminuarea

intensității anxietății.
Cu toate că elementul definitoriu al anxietății îl reprezintă incertitudinea, sursa
pericolului este adesea percepută ca fiind una externă; cunoașterea în avans a

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

316 evenimentelor sau a momentului producerii acestora constituie o modalitate de
a controla temporar anxietatea, prin intermediul unor acțiuni concrete sau prin
angajarea în strategii adaptative anticipatorii. Sursa existențială a pericolului
implicat în anxietate îi furnizează individului o motivație puternică în sensul
obiectivării acestei emoții, într-un mod adecvat sau inadecvat, prin referire la
sursele unui pericol concret și extern, cum ar fi pierderea locului de muncă, eșecul
la o examinare, incapacitatea de a obține un post pentru care a susținut un
interviu, a fi respins sau ostracizat ș.a.m.d.
Într-adevăr, există date de cercetare (Gal & Lazarus, 1975) care susțin că
acțiunile adoptate pentru prevenirea pericolului, chiar dacă acestea sunt extrem
de limitate sau chiar imposibile, au un rol mai calmant decât situația în care
individul se lasă cuprins de incertitudine și inactivitate, după cum externalizarea
vinii este la nivel psihologic mai confortabilă decât internalizarea acesteia. Freud
descrie „nevroza de angoasă" ca pe o stare emoțională liber flotantă, care poate
fi atașată în mod arbitrar unui pericol concret, chiar și atunci când sursa acesteia
este intrapsihică. Oricum, chiar dacă individul atribuie anxietatea (angoasa)
acțiunii factorilor externi, sursa ei de bază este întotdeauna existențială și constă
în amenințarea structurilor de semnificații la care individul a aderat.
Potențialul adaptativ (5) este incert atât în cazul fricii, cât și în cel al anxietății.
Dacă individul poate evita sau fugi de pericolul neașteptat, frica dispare sau se
reduce rapid ca intensitate. Atunci când pericolul existențial poate fi prevenit sau
depășit, anxietatea va fi de asemenea înlăturată. Problema rezidă desigur în faptul
că din moment ce amenințarea din anxietate are un caracter existențial, de îndată
ce individul a depășit o formă obiectivată a acesteia, ca de exemplu o examinare
sau o provocare socială, pericolul va fi înlocuit cu un altul. Vulnerabilitatea la
anxietate constă în tipul de relație existențială stabilită de individ cu lumea și
viața în general, a cărei natură este posibil să fie apreciată doar vag de către acesta.
Prezența anxietății sugerează că un pericol existențial nu a fost controlat cu
succes prin activitatea adaptativă centrată pe emoție (la nivel cognitiv); dacă acest
lucru s-ar fi întâmplat, anxietatea ar fi fost scurtcircuitată. în afara modificării
semnificațiilor asociate cu adaptarea cognitivă, se pare că indivizii sunt relativ
neajutorați în gestionarea propriei anxietăți, care poate fi considerată emoția
umană cel mai des întâlnită (există totuși o modalitate de gestionare a angoasei,
anume tolerarea ei). în condițiile unui pericol fizic susținut sau recurent, cum ar
fi atacurile militare, ca opus pericolelor neașteptate și trecătoare, indivizii recurg
frecvent la soluții magice, superstiții și negare, după cum sugerau observațiile lui
Grinker și Spiegel (1945) făcute asupra echipajelor de piloți combatanți, în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste modalități de schimbare a semnifi­
cațiilor constituie forme de adaptare cognitivă, pe care psihanaliștii le denumesc
„apărări ale Eului".
Expectațiile privind viitorul (6) au de asemenea un caracter incert în frică și în
anxietate. Dat fiind că pericolul apare pe neașteptate, individului îi este dificil să
își dezvolte expectații cu privire la modul în care va decurge o experiență înfri­
coșătoare. De regulă, emoția nu durează prea mult, putând fi înlocuită de neliniște
atunci când pericolul se manifestă pentru mai mult timp sau este recurent. în

RICHARD S. LAZARUS
anxietate (angoasă), natura pericolului este incertă, având același efect de blocare 317
a expectațiilor cu privire la viitor, cu excepția așteptărilor rezultate din eforturile
cognitive cu rol adaptativ depuse de individ pentru a gândi pozitiv; în plus,
atunci când expectațiile sunt mai curând pozitive decât negative, nu există niciun
motiv rațional care să justifice anxietatea.

Tendința de a acționa
Atât în frică, precum și în anxietate, tendința de a acționa constă în evitarea
sau fuga de pericol, ca opuse, să spunem, apropierii și atacului. Din moment ce,
în cazul fricii, lezarea are un caracter iminent și concret, sursa fiind externă,
impulsul de a fugi de pericolul evident nu este conflictual pentru individ. Pe de
altă parte, datorită incertitudinii legate de evenimentele viitoare, în anxietatea cu
sursă existențială, acțiunea necesară nu este nicidecum una clară. în realitate, nu
există nicio lezare concretă pe care individul să o evite sau de care să fugă, ceea
ce face ca anxietatea să fie metaforic resimțită mai curând ca o suferință supără­
toare, decât ca o durere acută, fiind dificil de controlat. Aceasta implică o tendință
acțională fără existența unui scop concret, tendința fiind resimțită ca vagă și
difuză, ca un efort de a scăpa de ceva, fără ca individul să știe concret de ce
anume trebuie să scape.

Alți termeni
Un număr substanțial de alți termeni, chiar dacă sunt mai puțini decât în cazul
furiei, se încadrează în categoria emoțională frică. Cei asociați cu frica includ
consternarea, teroarea și teama; termenii asociați anxietății includ disconfortul,
neliniștea, aprehensiunea și îngrijorarea; unii termeni, ca de pildă groaza,
alarmarea și panica, sunt folosiți ambiguu, putând desemna fie frică, fie anxietate.
Consternarea se poate combina în frică plus aversiune sau dezgust, cum este cazul
reacției produse de un corp în descompunere sau de o imagine supranaturală
amenințătoare. Cutremurarea, atunci când este o experiență negativă, pare să fie
un amestec de frică și uimire, însă atunci când are conotații pozitive, este aproape
similară cu uluiala sau minunarea.
S-a sugerat frecvent că îngrijorarea este o emoție distinctă de anxietate
(angoasă), în sensul că cea dintâi este de regulă direcționată conștient asupra unor
preocupări concrete legate de adaptarea cotidiană și vizează mai puțin sursele
existențiale ale pericolului. Nu sunt de acord cu această sugestie, întrucât nu face
decât să separe o trăsătură obiectivabilă a stării anxioase, mai precis neliniștile
conștiente determinate de anumite solicitări specifice, de ansamblul configurației
cognitiv-motivațional-relaționale. îngrijorarea poate fi considerată o încercare de
concretizare și externalizare a angoasei existențiale, în vederea unei gestionări
mai bune a acesteia. Separarea îngrijorării de angoasă ar fi justificată doar dacă
cea dintâi nu ar fi fost în mod normal corelată la restul configurației anxioase.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

318 La fel ca și în cazul furiei, termenii frică-anxietate au multiple conotații
referitoare la intensitatea reacției, la sursa acesteia, la caracterul ambiguu, la
tendința de a acționa și la diferite alte combinații de semnificații, după cum stau
lucrurile în panică, în consternare și în uluială. Astfel de termeni ar putea fi
utilizați oarecum cu sens diferit de la un individ la altul și în diverse contexte,
însă este rezonabil să considerăm că ei includ o semnificație centrală comună.

Dinamica
Mai mult decât în cazul oricărei alte emoții, cercetările psihologice s-au centrat
pe modul în care anxietatea influențează rezultatele adaptative, exprimate la
nivelul stării de bine, al funcționării sau al performanțelor sociale și al sănătății
sau al afecțiunilor somatice. Din acest punct de vedere, anxietatea este aproape
sinonimă cu stresul psihic (cf. Cofer & Appley, 1964), care se centrează în mare
parte pe existența unui pericol (Lazarus, 1966). începând din anii '50, interesul
cercetătorilor s-a îndreptat pe studierea anxietății ca sursă de interferențe
manifestate la nivelul performanțelor, astfel că și în prezent există un număr mare
de psihologi care cercetează anxietatea provocată de examene, considerată ca fiind
atât o problemă educațională, cât și una individuală. Un aspect central al
cercetărilor a vizat factorii cauzali sub acțiunea cărora pericolul și anxietatea
provocată de acesta determină efecte pozitive sau negative la nivelul funcționării
individuale, precum și mecanismele prin care aceste efecte se produc. întrucât
teama de examene se manifestă la acei indivizi mai înclinați să asocieze testările
sau evaluările cu o situație de pericol (anxietate caracterială), consider că o
exprimare mai precisă ar fi cea de pericol asociat cu examenele. Voi spune mai multe
cu privire la acest aspect în Capitolul 10, care tratează legătura dintre emoții și
starea de sănătate.

Patologia
Ce înseamnă din punct de vedere patologic frica? Se consideră că la indivizii
temători, inclusiv la cei fobiei, suferința psihică și disfuncționalitatea manifestate
îmbracă un caracter patologic. Astfel de simptome sunt considerate de behavio-
riști ca fiind rezultatul condiționării, iar strategiile de tratament au ca scop
decondiționarea. Panica este de asemenea privită de o parte dintre psihologi
ca o tulburare neurochimică moștenită. Teoriile psihodinamice tratează fobiile ca
fiind rezultatul mecanismelor de apărare ale eului, iar simptomul, ca expresie a
unui conflict inconștient. Voi discuta strategiile terapeutice în Capitolul 11.
Strategiile mobilizate la nivel intrapsihic în vederea controlării anxietății sunt
foarte variate, ceea ce face dificilă o evaluare a ceea ce se întâmplă în realitate la
nivel psihic, doar pe baza simptomelor observabile. De exemplu, strategiile
antifobice mobilizate de un individ pentru a face față unui pericol ar putea crea
o imagine superficială a acestuia, ca fiind curajos, îndrăzneț sau neînfricat, care
maschează frica și anxietatea resimțite. Negarea și intelectualizarea ca strategii

RICHARD S. LAZARUS
adaptative pot crea un portret psihologic pozitiv, când în realitate, individul care 319
recurge la acestea ar putea suferi de o tulburare gravă. Este ca și cum acesta
pretinde că nu are nicio problemă, ci doar simptome (cf. Shapiro, 1965; vezi și
Weinberger, 1990). Este necesară o înțelegere mai profundă a simptomelor, pentru
a putea face o evaluare corectă a acestor stiluri adaptative și a surselor de pericol
în legătură cu care sunt mobilizate. Voi discuta propuneri de evaluare de acest
tip care să vizeze variabilele și procesele psihice în Capitolul 11.
Rămâne deschisă întrebarea privind gradul de reușită al unor strategii cum
sunt, pe de o parte, negarea și refularea anxietății (angoasei), sau, pe de altă parte,
prudența sau distanțarea, în menținerea unei funcționări adecvate. Clinicienii
consideră adesea că ambele tipuri de strategii sunt periculoase, în special repri­
marea sau negarea anxietății. Spre exemplu, se afirmă că aceste stări sunt rezul­
tatul unor tulburări postraumatice cauzate de stres, în care disfuncția poate să
treacă neobservată pe perioada cât stresul este acut, dar să se manifeste mai târziu,
înțelepciunea populară spune că în perioada imediat următoare unei traume,
individului ar trebui să îi fie acordat răgazul de a da frâu liber propriilor trăiri și
de a vorbi despre evenimentele petrecute, atâta timp cât trauma nu a fost adânc
refulată, pentru ca apoi să reapară ca tulburare psihopatologică. Atunci când
pericolele care induc frică-anxietate copleșesc resursele adaptative individuale,
vorbim mai curând despre o traumă sau o criză, și mai puțin despre stres.

Vinovăția-rușinea
Vinovăția și rușinea sunt tratate de regulă ca emoții ale căror caracteristici
coincid parțial. Vinovăția s-a bucurat de mai multă atenție din partea cercetă­
torilor (Zahn-Waxler & Kochanska, 1990), însă se pare că la momentul actual
există un interes sporit și cu privire la rușine (Lindsay-Hartz, 1984; Lynd, 1958;
Wicker, Payne & Morgan, 1983; Scheff, 1990a, 1990b). Interesul de dată recentă
este, de asemenea, reflectat în eforturile de evaluare a tendințelor înnăscute care
îi predispun pe indivizi să resimtă rușine și vinovăție, abordate în acest caz ca
trăsături de personalitate (de ex., Harder & Lewis, 1986; Tangney, 1990). Se
consideră că ambele tipuri de emoții implică gânduri sau acțiuni care violează o
prescripție socială deja interiorizată (vezi și Klass, 1981; și McGraw, 1987).
Gândirea psihanalitică tradițională a fost criticată pentru că nu a făcut o
diferențiere suficient de clară între aceste două emoții, care la o examinare mai
atentă relevă relații diferite ale individului cu mediul2. H. Lewis (1971) care a fost
în mod particular interesat de aspectele clinice ale vinovăției și rușinii, a sugerat
că vinovăția își are originea în valorile internalizate referitoare la bine și rău (mai
precis, modul în care părinții și societatea ar dori ca individul să fie), iar rușinea
se originează în identitatea eului (adică în discrepanțele dintre felul în care
indivizii sunt în realitate și ceea ce aceștia ar dori să fie). Metodele terapeutice
pentru sindroamele clinice al căror simptom de bază este rușinea fac obiectul unei
lucrări recente scrise de Kaufman (1989). Apare din nou întrebarea referitoare la
aspectele care disting cele două emoții-pereche, despre care se poate argumenta

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

320 și că ar reprezenta variante ale aceleiași emoții primare, la fel cum a fost cazul
anxietății și al fricii.

Temele relaționale centrale

Vinovăția este generată de un act (sau de dorința de a face ceva) considerat de
către individ ca reprobabil din punct de vedere moral, formulare care în varianta
succintă poate fi exprimată ca încălcarea unui imperativ moral. Vinovăția este
resimțită atunci când indivizii consideră că au acționat împotriva regulilor morale,
și cu atât mai mult dacă acțiunile lor au nedreptățit sau rănit pe cineva nevinovat.
Nu este necesară existența unei încălcări reale, dat fiind că și un păcat fantasmat
poate genera vinovăție. Iar celălalt nu trebuie în mod necesar să fie prezent fizic,
pentru ca sentimentele de vinovăție să apară; este suficient ca individul să observe
că a transgresat o normă.
Deși am caracterizat vinovăția în maniera prezentată, abordările teoretice
recente cu privire la această stare mentală au evidențiat o serie de variante alter­
native. într-un studiu extensiv asupra vinovăției, axat pe originile sociale și cele
care țin de procesele de dezvoltare, Zahn-Waxler și Kochanska (1990) subliniază
variabilitatea teoriilor care consideră vinovăția ca fiind înnăscută sau învățată, ca
îndeplinind un rol funcțional sau problematic, ca fiind o stare afectivă sau o
trăsătură de personalitate, precum și diferențele cu privire la accentul pus pe
sublinierea componentelor afective, comportamentale sau cognitive.
Autorii descriu trei aspecte cu importanță majoră care trebuie avute în vedere,
după cum urmează: (1) Din perspectivă psihanalitică, sentimentele de vinovăție
sunt considerate o reacție la pulsiunile interne inacceptabile, ale căror origini se
află în pulsiunile cu caracter sexual și ostil refulate de individ în perioada
copilăriei, din teama de a nu fi pedepsit sau de a nu pierde dragostea parentală;
(2) se consideră că sentimentele de vinovăție au la bază atitudinile prosociale și
îngrijorarea empatică cu privire la suferința produsă semenilor, ceea ce conduce
la dorința individului de a-i respecta pe ceilalți (vezi Hoffman, 1982a); și
(3) sentimentele de vinovăție au în principal un caracter cognitiv și nu sunt
prezente în copilăria timpurie, dar apar când copilul învață să perceapă și să
înțeleagă semnificația socială pe care o are violarea standardelor comportamentale
(vezi Wicklund, 1975). Consider că aceste abordări ale vinovăției ca emoție coincid
parțial, întrucât — prin prisma temelor relaționale centrale expuse anterior —
sentimentele de vinovăție implică întotdeauna transgresarea unui imperativ
moral, chiar dacă originile și dinamica vinovăției, așa cum sunt considerate de
autori, diferă în anumite aspecte.
Rușinea este generată de incapacitatea individului de a se ridica la înălțimea
Idealului Eului. Oamenii simt că au dezamăgit pe cineva sau se simt umiliți mai
ales în raport cu o persoană a cărei opinie este foarte importantă pentru ei, cum
ar fi un părinte sau un substitut parental, ca sursă originară a cerințelor impuse
de Idealul Eului. Dat fiind că este foarte dificilă realizarea unei diferențieri între
disprețul social și cel de sine — ambele fiind considerate în limbajul freudian ca

RICHARD S. LAZARUS
funcții ale Supraeului, la care se adaugă faptul că fiecare reprezintă o formă de 321
pericol și anxietate — rușinea și vinovăția se confundă adesea, chiar dacă la nivel
subiectiv și comportamental ele par să difere destul de mult.
în cazul rușinii, cineva a cărui aprobare este importantă pentru individ observă
ce facem și probabil manifestă o atitudine critică în raport cu acesta, legată de un
eșec personal. în realitate, individul va simți că a dezamăgit acea persoană, de
regula fiind vorba (desigur) despre un părinte sau versiunea internalizată a
acestuia la nivelul Idealului Eului, așa că va fi dezamăgit în raport cu sine. Ca și
în vinovăție, atunci când indivizii cred pur și simplu că nu au reușit să se
conformeze imaginii de sine idealizate, aceasta este o condiție suficientă pentru
generarea sentimentului de rușine. Nu este nevoie ca o figură parentală să fie
prezentă în sens fizic pentru a-i vedea „rușinea", și nici măcar ca aceasta să mai
fie în viață; ajunge ca individul să își imagineze modul în care acea figură
parentală ar reacționa la faptele sau dorințele sale.
îngăduiți-mi ca în acest punct să aduc argumente suplimentare, reafirmând
totodată principiul relațional enunțat în Capitolul 3. Atât rușinea, cât și vinovăția,
precum și alte emoții, se bazează după opinia mea pe relațiile sociale; toți
indivizii, și cu precădere copiii, personifică evenimentele pe care le-au trăit, chiar
și pe cele petrecute strict în lumea fizică. De regulă, meritul sau învinuirea pentru
ceea ce ni se întâmplă le vom atribui celorlalți, și acționăm întru câtva cu
convingerea că aceștia monitorizează și judecă ceea ce facem.
Atunci când afirm că rușinea are la origini un ideal interiorizat, iar vinovăția
o transgresare morală, nu înseamnă că fac abstracție de rolul celuilalt care
dezaprobă, fie că acesta există în realitate, este presupus, ori e doar o prezență
imaginată sau fantasmată. Este posibil ca individul care resimte rușine să aibă în
minte imaginea mamei, a tatălui sau unei alte persoane, care poate fi o repre­
zentare inexactă sau o distorsiune a modului real în care aceste persoane ar fi
reacționat. Cu toate că generarea emoțiilor este un proces subiectiv, care nu îi
implică pe ceilalți, sunt de părere că aceștia au întotdeauna un rol, iar procesul
emoțional își are originile în relațiile trecute și prezente cu astfel de persoane.
Emoțiile reprezintă fenomene sociale. Iar acest lucru este cu atât mai valabil în
cazul vinovăției și al rușinii; conflictul se referă întotdeauna la dezaprobarea
datorată unei transgresări morale sau incapacității individului de se ridica la
înălțimea Idealului Eului.

Tiparul de evaluare
Componentele evaluării pentru vinovăție și rușine, în ordinea menționată,
sunt prezentate în Tabelele 6.4 și 6.5, care consider că ar trebui consultate.
Dacă învinuirea (componenta 4) este îndreptată către interior — mai precis,
dacă responsabilitatea pentru transgresarea morală ține de propria persoană, iar
individul acceptă că a avut controlul asupra propriilor acțiuni — emoțiile posibile
se restrâng la vinovăție. Toate celelalte emoții negative care presupun un agent
extern, ca de exemplu, furia, invidia, gelozia și dezgustul, sunt eliminate. Apariția

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

322 Tabelul 6.4. Evaluările în cazul vinovăției*3

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă producerea
oricărei emoții, inclusiv a vinovăției.
2. Dacă există o incongruență în raport cu scopurile, atunci pot apărea doar emoții
negative, printre care și vinovăția.
3. Dacă forma de implicare a eului se referă la gestionarea unei transgresări morale,
atunci emoțiile posibile se restrâng la vinovăție.

Componentele evaluării secundare

4. Dacă învinuirea este adresată propriei persoane, atunci emoțiile posibile se

restrâng la vinovăție.

5. Dacă potențialul adaptativ este favorabil, atunci vinovăția ar putea fi ispășită

prin cererea de scuze sau prin acțiuni reparatorii.
6. Dacă expectațiile privind viitorul sunt favorabile, atunci vinovăția ar putea de
asemenea să fie alinată sau diminuată.

3 Componentele evaluative necesare și suficiente pentru vinovăție sunt enunțate

la punctele 1-4.

tristeții este exclusă, întrucât nu există un agent căruia să îi poată fi atribuită vina.
Rușinea nu se poate manifesta, dat fiind că scopul a fost scos din joc.
Astfel, individul a ajuns la o singură emoție în urma celor patru etape de
evaluare. O contribuție minoră o au de asemenea și componentele evaluative
adiționale. Spre exemplu, dacă individul conștientizează faptul că vinovăția poate
fi ispășită prin cererea de scuze, atunci acest potențial adaptativ (5) care poate
conduce la un gest reparatoriu — cu cât fapta a fost mai abjectă, cu atât este mai
bine ca ea să fie îndreptată — ajută la diminuarea vinovăției. Iar atunci când
expectația privind viitorul (6) este că remușcarea îi va restabili individului
standardele morale sau că îl va ajuta pe viitor să reușească să se conformeze
standardelor impuse de Idealul Eului, atât vinovăția, cât și rușinea ar putea să se
diminueze întru câtva, dacă individul crede cu tărie că va transforma o astfel de
expectație pozitivă în acțiuni adaptative. Acest lucru se produce adesea în fan­
tasmele cu conținut adaptativ.
Un paradox sugerat de Freud cu privire la vinovăție este acela că majoritatea
indivizilor care se simt astfel sunt în realitate mai puțin condamnabili, comparativ
cu restul semenilor. Personalitățile dominate de sentimentul vinovăției se
autoblamează pe nedrept sau pentru lucruri minore, culpabilizându-se mai mult
decât ar fi normal, ceea ce restrânge posibilitatea ca aceștia să recurgă la acte
necugetate și reprobabile care să violeze standardele morale. Se presupune că
indivizii acționează adesea cu intenția de a evita suferința pe care o produce

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 6.5. Evaluările în cazul rușinii* 323

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă producerea
oricărei emoții, inclusiv a rușinii.
2. Dacă există o incongruență cu privire la scopuri, atunci pot apărea doar emoții
negative, printre care și rușinea.
3. Dacă forma de implicare a eului se referă la gestionarea incapacității individului
de a se ridica la Idealul Eului, atunci emoțiile posibile se restrâng la furie, anxietate,
rușine și dezgust.

Componentele evaluării secundare

4. Dacă învinuirea este adresată propriei persoane, atunci emoțiile posibile se

restrâng la rușine.

5. Dacă potențialul adaptativ este favorabil, atunci rușinea ar putea fi diminuată

prin promisiunea dublării eforturilor individuale în vederea conformării la cerințele
Idealului Eului.
6. Dacă expectațiile privind viitorul sunt favorabile, atunci rușinea (și deopotrivă
teama de abandon) ar putea fi alinată sau diminuată.

a Componentele evaluative necesare și suficiente în cazul rușinii sunt enunțate

la punctele 1-4.

rușinea sau vinovăția. Este neclar cu ce frecvență se întâmplă acest lucru sau cât
este de importantă această formă de adaptare anticipatorie în prevenirea
sentimentelor de vinovăție și rușine.
Din acest motiv, Freud considera vinovăția ca fiind mai curând o obsesie
nevrotică, decât o autopercepție bazată pe realitate, și că ea trebuia modificată cu
ajutorul psihoterapie!. Pe de altă parte, Mowrer (1976) a adoptat o poziție complet
opusă — indivizii care se simt vinovați, în realitate au transgresat normele morale,
iar psihoterapia ar trebui orientată pe explorarea greșelilor reale comise de
individ, pentru ca acesta să fie ajutat cu succes ca în viitor să le poată evita.
Conform lui H. Lewis (1971), respingerea sau abandonul reprezintă pericolul
fundamental aflat la baza dezvoltării rușinii și reprezintă pedeapsa fictivă pentru
eșecul individului de a se ridica la nivelul standardelor parentale internalizate.
Această afirmație implică faptul că indivizii vulnerabili la apariția recurentă a
sentimentelor de rușine sunt în mod special preocupați de evitarea respingerii și
abandonului, un proces cauzal care, în orice caz, este posibil să fie de natură
inconștientă. Identificarea rușinii trăite se produce fără ca individul să fie în mod
necesar conștient de rădăcinile familiale ale trăirii, datând din perioada dezvoltării
timpurii, ori de motivațiile aflate la baza acesteia.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

324 Tendința de a acționa
Temele relaționale centrale pentru vinovăție și rușine indică existența unor
diferențe cu privire la tendințele acționale implicate în fiecare dintre cele două
emoții. în vinovăție, se pare că tendința se referă la ispășire, remușcare sau
repararea răului produs celuilalt, la care este posibil să se adauge nevoia de
pedeapsă, mai ales când prejudiciul adus acestuia este sever și nejustificat. Deși
această tendință de a acționa poate avea un caracter universal, orice individ
dispune de o serie de strategii adaptative centrate pe emoție care să îi diminueze
vinovăția. De exemplu, el poate evita să se gândească la partea vătămată. O altă
modalitate de a face față unei experiențe generatoare de vinovăție o constituie
negarea deținerii vreunui control asupra experienței sau proiecția reproșurilor
asupra celuilalt, astfel încât individul nu mai trebuie să și le asume. Acest proces
este facilitat de dezumanizarea victimelor, astfel că abuzatorul nu va fi tulburat
de suferința lor (Bemard, Ottenberg & Redl, 1965; Lazarus, 1985). Poate că cititorul
va rememora faptul că același proces cognitiv, pe care psihanaliștii îl numesc
proiecție, se aplică și în cazul furiei și al anxietății, fiind posibil ca în ambele
învinuirea să fie deplasată de la propria persoană către o sursă externă, concretă,
care la nivel psihologic este mai ușor de gestionat. Atunci când strategiile
adaptative de acest tip funcționează cu succes, nu există niciun motiv pentru
apariția vinovăției.
Voi propune ipoteza că în rușine, prin opoziție cu vinovăția, tendința de a
acționa se traduce în dorința individului de a se ascunde, de a evita situația în
care eșecul personal ar putea fi observat de către altcineva, îndeosebi cineva
important pentru el. Expunerea publică a propriei neputințe de a se ridica la
standardele Idealului Eului semnifică la nivel individual riscul de a fi dezaprobat,
sau foarte posibil chiar respins. în cercetarea realizată cu privire la adaptare
(Folkman, Lazarus, Dunkel-Schetter ș.a., 1986) am descoperit că atunci când
interesul individual urmărit în cadrul unei experiențe stresante vizează starea de
bine a cuiva apropiat, o strategie adaptativă frecventă constă în căutarea
suportului social; pe de altă parte, când se urmărește protejarea sau creșterea
stimei de sine ori a statutului social, este evitată căutarea obținerii suportului
social, dat fiind că un scop atât de egocentric îi trezește individului rușine.
Această descoperire este cu atât mai interesantă, dacă facem referire la rezul­
tatele cercetărilor anterioare cu privire la anxietate și rușine. Un studiu celebru
realizat de Schachter (1959) a arătat că atunci când subiecții unui experiment
așteptau administrarea unui șoc electric pe care îl anticipau ca dureros, aceștia
preferau să fie în prezența unui alt participant la experiment, decât singuri.
Pornind de la această descoperire, Schachter a propus ipoteza că afilierea socială
este motivată de anxietate. Cu toate acestea, un studiu ulterior realizat de Sarnoff
și Zimbardo (1961), în cadrul căruia factorul stresor anticipat consta din realizarea
de către subiect a unor acte sociale jenante, a arătat că indivizii preferau să se
confrunte cu stimulul când ceilalți erau absenți.
Principiul conform căruia vinovăția îi determină pe indivizi să dorească să își
exprime public sentimentele de remușcare, în timp ce rușinea îi încurajează să se

RICHARD S. LAZARUS
ascundă, pare să confirme datele de cercetare legate de alegerile subiecților de a 325
înfrunta pericolul în prezența sau în absența celorlalți, și de căutarea suportului
social în stările de anxietate — fără ca acest lucru să se întâmple în acele contexte
sociale care le generează rușine. Pe scurt, dacă extrapolăm datele acestei cercetări,
cele două emoții între care există o relație strânsă de dependență, vinovăția și
rușinea, pot fi diferențiate atât pe baza relației individ-mediu și a tiparului
evaluativ care o determină, cât și în funcție de tendințele acționate asociate
fiecăreia dintre acestea. în ciuda faptului că circumstanțele ar putea influența
reacțiile, rușinea îi determină pe indivizi să dorească să se ascundă, pe când
vinovăția îi împinge să se autodenunțe în fața întregii lumi.

Alți termeni
Remușcarea apare în mod constant ca sinonim pentru vinovăție, iar regretul,
părerile de rău, faptul de „a ne simți prost" și nevoia de a ne scuza par să se
încadreze în aceeași categorie emoțională. Trebuie reținut faptul că termenii de
remușcare, părere de rău și „a te simți prost" se centrează pe starea emoțională și pe
cognițiile care o determină, în timp ce cuvintele regret și nevoia de a ne scuza se
concentrează pe tendința de a acționa. Prin urmare, acești termeni nu sunt toc­
mai sinonimi, având în vedere că se referă la diferite aspecte ale configurației
relaționale centrate pe vinovăție. Părerile de rău sunt, de asemenea, prea ambigue
pentru ca la nivel formal să poată fi identificate cu vinovăția; un individ poate
avea păreri de rău legate de ceva, fără ca el să își asume responsabilitatea sau
vina. Afirmăm că ne pare rău pentru ghinionul cuiva, ceea ce poate fi adevărat,
însă nu înseamnă întotdeauna că părerile de rău sunt generate de asumarea
responsabilității individuale pentru acea situație.
Termenii alternativi pentru rușine sunt umilința, jena, chinul, spășenia și
sentimentul de a fi ridicol, fiecare dintre aceștia având conotații întru câtva
diferite. H. Lewis (1971) a inclus în această categorie și timiditatea. Cu toate că
Shaver ș.a. (1987) au situat regretul într-una dintre subcategoriile tristeții, iar
Storm și Storm (1987) îl localizează alături de vinovăție și de părerile de rău,
regretul (ca și părerile de rău) este prea ambiguu din punctul de vedere al semni­
ficației relaționale, pentru a putea fi încadrat cu certitudine în categoria vinovăției
sau a rușinii, atâta timp cât nu există alte dovezi cu privire la sensul său
contextual precis. La fel ca și în cazul numeroaselor așa-zise sinonime emoționale,
cuvintele care se înrudesc cu rușinea nu sunt identice cu privire la semnificațiile
emoționale particulare. Poate că diferența cea mai evidentă se regăsește în inten­
sitatea reacției emoționale pe care o descriu. Spășenia și jena par mai curând
reduse ca intensitate și sunt utilizate adesea în sens informai, în timp ce umilința
și chinul descriu reacții intense.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

326 Dinamica
Uneori, nevoia de a ne scuza datorată sentimentului de vinovăție se bazează pe
norme instituționalizate, care nu au legătură cu emoțiile, ci servesc ca reguli
acceptate ale unor conduite adecvate. Ne putem cere scuze fără să ne fi simțit
câtuși de puțin vinovați pentru cele întâmplate și folosim adesea expresii de scuză
ca strategie de gestionare a vinovăției. Să luăm, spre exemplu, cazul acelor
indivizi care permanent par să își exprime păreri de rău și să-și ceară scuze. Astfel
de afirmații nu reprezintă încercări reale de ispășire a vinovăției, ci eforturi de a
se face agreabili, la care probabil că recurg indivizii care se îndoiesc intens de
propria adecvare socială. Atunci când a existat o transgresare morală în urma
căreia cineva a fost lezat, afirmarea propriilor păreri de rău nu este întotdeauna
suficientă din punctul de vedere al părții lezate, dat fiind că victima își poate da
seama că scuzele au rolul să îl protejeze pe individ de asumarea vinovăției; pe de
altă parte, dacă scuzele formale nu reușesc să îl calmeze pe cel lezat, problema se
poate stinge atunci când victima îl consideră pe vinovat ca fiind mult prea abject
(vezi Ohbuchi, Kameda & Agarie, 1989, pentru discuții și cercetări pe tema
părerilor de rău);
în acest caz, tranzacțiile implicate la nivelul „jocurilor" interpersonale, așa
cum le-ar denumi Eric Berne (2002), au uneori un caracter complex, implică
adoptarea de poziții și pot genera situații hilare. De exemplu, individul vinovat
își cere scuze rușinat, însă victima pare în continuare neconsolată, moment în care
cel vinovat se înfurie și o acuză la rândul său că exagerează problema pe fondul
ostilității, ceea ce va conduce ambele părți să facă eforturi pentru a „ierta și uita"
incidentul, în scopul revenirii la situația de dinainte.
în legătură cu ambele emoții, vinovăția și rușinea, se consideră că ele încura­
jează comportamentul prosocial corespunzător standardelor sociale înalte.
Vinovăția este privită de regulă ca motivator al conduitelor adecvate, din moment
ce reprezintă o emoție neplăcută. Poate că mai corect ar fi să spunem că indivizii
evită sentimentele de vinovăție, acționând conform standardelor morale, chiar
dacă, așa cum am mai spus, dovezile empirice care să susțină acest lucru sunt
aparent puține. Unii părinți sunt „inductori" de vinovăție; altfel spus, ei își educă
copiii trezind în aceștia sentimente de vinovăție (fapt observat, uneori sub formă
de glumă, atât la evreii americani de origine europeană, cât și la anumite grupuri
de o altă origine etnică). Rușinea este, de asemenea, generatoare de suferință și se
presupune că îl motivează pe individ să corespundă fațetelor Idealului Eului
construite pe baza cerințelor parentale internalizate în perioada copilăriei. Se mai
spune și că părinții japonezi își educă copiii cu teama (rușinea) că vor fi dezapro­
bați social sau că își vor face mama nefericită, dacă nu se ridică la anumite
standarde (vezi Capitolul 9 pentru o discuție suplimentară asupra diferențelor
culturale relevante în emoții).

RICHARD S. LAZARUS
Patologia 327

Descrieri clinice ale nevrozelor cauzate de rușine, respectiv de vinovăție, au

fost furnizate de H. Lewis (1971, p. 18) care, din perspectivă psihanalitică, scria
că „în mod frecvent, debutul simptomelor nevrotice este favorizat de experiențele
de viață dificile: dezamăgiri, eșecuri, năruirea speranțelor, sentimentul neajutorării
și transgresării morale". Sentimentele de vinovăție sau de rușine pot să determine
totodată judecăți eronate asupra relațiilor cu semenii. Indivizii la care vinovăția
sau rușinea au devenit trăsături caracteriale (astfel de stări sunt recurente) pot să
manifeste un perfecționism exagerat, o anxietate cronică, autoreproșuri frecvente
și o imagine negativă asupra identității eului. în plus, la cei care suferă de rușine
caracterială, se mai poate manifesta o hipersensibilitate la respingerile din partea
semenilor, pe care uneori individul le gestionează prin adoptarea unei atitudini
ostile și lipsite de considerație, care determină în consecință disfuncții la nivelul
relațiilor interpersonale.
Tratând rușinea din perspectivă psihanalitică, Levin (1971) face comentarii cu
privire la caracteristicile emoționale ale acestei stări, discutând modul în care eul
individului este presat să adopte strategii defensive pentru a limita expunerea la
experiențele care îi trezesc rușine, la care se adaugă refularea reacției, retragerea
emoțională din relațiile apropiate și o adaptare defensivă bazată pe furie și
agresivitate. El folosește sintagma „teama de a te face de rușine“, care implică faptul
că este necesar un efort considerabil pentru ca individul să se protejeze de peri­
colul de a fi criticat sau respins.
Levin mai notează că, spre deosebire de pacienții dominați de vinovăție, care
au capacitatea să își exprime explicit propria suferință, dublată de dorința de a
descoperi sursele acesteia, pacienții dominați de rușine ascund adevărul prin
folosirea unor strategii defensive cu rol adaptativ, care sunt un obstacol în tratarea
problemei. Aceștia din urmă presupun că terapeutul, în mod similar părinților,
îi respinge, ceea ce face posibil ca ei să abandoneze terapia sau să mobilizeze
rezistențe complexe.
Poate că ar trebui menționate din nou aspectele inconștiente ale emoției, dat
fiind că, în literatura psihanalitică, vinovăția, în special așa-numitul fenomen al
„masochismului moral", este adesea denumit „afect inconștient". în Capitolul 4,
sugeram că emoția inconștientă ridică la nivel conceptual unele probleme logice,
iar în legătură cu teoria angoasei-semnal afirmam că termenul „evaluarea
pericolului", ca precursor al mobilizării mecanismelor defensive și al procese­
lor adaptative, elimină necesitatea conceptului contradictoriu de „emoție
inconștientă".
Deși masochismul este considerat adesea o perversiune sexuală (vezi dez­
gustul), el implică și masochismul moral, cu alte cuvinte nevoia de suferință ca
apărare împotriva vinovăției inconștiente, concept care a făcut obiectul unei atenții
sporite din partea psihanaliștilor. în masochismul moral, se afirmă că pacientul
este inconștient atât cu privire la propria vinovăție, cât și cu privire la tendința
de a suferi (vezi și Gillett, 1987a, 1987b). Așa-zisele apărări masochiste operează
fie pe baza diminuării vinovăției inconștiente, fie prin împiedicarea generării

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

328 acesteia. în Capitolul 4 mai afirmam că mecanismul defensiv poate fi declanșat
de evaluările care conduc la generarea vinovăției ca emoție, iar acest proces
defensiv este cu certitudine inconștient. Individul învață să anticipeze când un
anume tip de evaluare îi va trezi vinovăție, iar ulterior procesul defensiv va bloca
automat conținutul mental inductor al vinovăției, astfel încât el să nu devină
conștient. Prin urmare, nu este necesară postularea vinovăției inconștiente, la fel
cum nu este necesară nici postularea anxietății inconștiente, dat fiind că operația
defensivă poate răspunde automat la o dorință inconștientă inductoare de
vinovăție, o cogniție evaluată de individ ca periculoasă, înainte ca vinovăția să
apară. Am denumit procesul descris ca „scurtcircuitare", în cadrul Capitolului 4.
în încheiere, nu pot să părăsesc tema vinovăției și a rușinii fără a face referire
la una dintre consecințele ocazionale pe care acestea le determină, mai precis,
suicidul. Este într-o oarecare măsură riscant să tratăm suicidul strict ca pe o
manifestare patologică, întrucât aparent există diferențe culturale privitoare la
condițiile de viață care motivează actul suicidar. De exemplu, în Japonia este
destul de comun ca actul suicidar să urmeze unei stări de rușine intensă, cauzată
de faptul că individul nu a reușit să fie la înălțimea unei obligații sociale
importante. Alte acte suicidare sunt motivate de o pierdere, la care se adaugă
rușinea resimțită, așa cum este cazul Madamei Butterfly care se sinucide prin
harachiri după ce își pierduse orice speranță la o viață conform standardelor
individuale și a celor acceptate social. La fel e și în cazul sinuciderilor unor oameni
de afaceri din SUA care își pierduseră toate investițiile în timpul prăbușirii bursei
de valori din 1929. Se pare că o pierdere extrem de dureroasă și lipsa speranței îi
determină pe unii indivizi să se sinucidă, chiar dacă actul poate fi interpretat și
ca o pierdere a „onoarei".

Tristețea
Tristețea este o emoție cu adevărat interesantă și nedeslușită. Se spune, de
regulă, că tristețea este legată de o pierdere, cum ar fi moartea cuiva iubit, pier­
derea unor valori sau roluri existențiale centrale sau a stimei unei persoane
apropiate. Conceptul probabil că include câteva stări cu unele aspecte similare,
referitoare la situațiile de pierdere și la capacitatea sau incapacitatea de gestionare
a acestora, astfel că stările respective pot fi incluse în dimensiunea adaptării la o
pierdere sau la pericolul acesteia, denumită nivel de angajament.
La limita superioară a scalei dimensionale a angajamentului, realitatea sau
pericolul unei pierderi determină și alte emoții diferite de tristețe, toate având ca
element comun potențialul adaptativ activ, iar în măsura în care individul se
simte capabil să modifice situația, eforturile acestuia vor fi mobilizate în direcția
evitării pierderii, a reparării unei pierderi deja produse sau pentru gestionarea
suferinței; este mai probabil ca astfel de eforturi să nu trezească tristețe, ci furie,
anxietate, vinovăție, rușine, invidie sau speranță, care sunt emoții specifice efortului
adaptativ. O poziție teoretică similară, descrisă în termeni de stadii adaptative, se

RICHARD S. LAZARUS
poate regăsi și în modul cum Horowitz (1976), Klinger (1975), Marris (1975), 329
Shontz (1975), Wortman și Brehm (1975) tratează gestionarea unei pierderi.
Spre exemplu, căutarea ajutorului și suportului emoțional, la care se adaugă
eforturile în vederea recuperării obiectului pierdut, inclusiv fantasmele și negarea,
constituie tipare adaptative comune la care indivizii recurg în primele ore, zile,
săptămâni sau chiar luni după decesul cuiva drag. Gradual, dat fiind că eforturile
depuse nu pot compensa pierderea, individul este nevoit să accepte caracterul
real al acesteia, prin intermediul unui proces de doliu care de regulă este dificil și
îndelungat. în funcție de stadiul și dinamica efortului depus, un complex de alte
emoții, cum sunt furia, vinovăția, anxietatea, va deține un rol proeminent, iar
acesta poate sau nu să includă și tristețea. Acest complex de stări emoționale este
denumit în mod convențional depresie, ceea ce implică, la nivel psihopatologic,
doliul, dar presupune și un efort adaptativ activ și prelungit.
Tristețea se situează la nivelul inferior al scalei angajamentului și implică mai
curând o resemnare decât o luptă, moment în care individul se îndreaptă către
acceptarea nereușitei și detașarea emoțională de scopul nerealizat. Emoția spe­
cifică acestui stadiu poate fi mai apropiată de nostalgie, decât de tristețea pro­
fundă. Voi sugera că tristețea se manifestă doar ocazional sau se poate generaliza
atunci când individul conștientizează că nu poate face nimic pentru repararea
pierderii suferite. Prin urmare, tristețea este un pas către resemnare, ca rezultat
al luptei adaptative dificile, timp în care starea emoțională tinde adesea să devină
contradictorie, fragilă și schimbătoare. Atâta timp cât individul nu se simte
neajutorat, este mai probabil să apară alte emoții negative diferite de tristețe.
Marris (1975) argumentează că o pierdere suferită pune în pericol credințele de
viață stabile, chiar și atunci când este dorită o schimbare, și că doliul este procesul
de acceptare a pierderii, în special a pierderii acestor credințe. Atunci când
perioada de doliu a fost depășită cu succes, o parte dintre credințele vechi impor­
tante vor fi păstrate și integrate alături de cele noi, care au dobândit pentru
individ o utilitate mai mare și sunt mai adecvate noilor condiții de viață.

Tema relațională centrală

După cum subliniam anterior, tema relațională centrală pentru tristețe nu se
rezumă exclusiv la pierderea în sine, ci la caracterul ireversibil al acesteia; altfel
spus, există un sentiment de neputință privind repararea pierderii, motiv pentru
care folosesc termenul ireversibil. Am evitat expresia lipsa speranței în contextul
dat, deoarece la un individ care resimte astfel efectele cauzate de o pierdere este
mai probabil să apară depresia, în locul tristeții.
în cazul în care este posibilă resemnarea sau acceptarea, suferința emoțională
asociată pierderii va fi în ultimă instanță atenuată sau, în mare parte, nu va mai
fi resimțită. Când individul ajunge să se resemneze în fața pierderii, tristețea va
dispărea, întrucât el a renunțat la scopul nerealizat. Acesta aparține trecutului,
astfel că rememorarea pierderii suferite va fi făcută în mare parte cu detașare.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

330 Atingerea sau nu a acestui stadiu depinde probabil de cât de bine s-a realizat
adaptarea la noile condiții existențiale.
Când pierderea nu este considerată ireversibilă, este mai probabil să apară
reacții emoționale asociate cu posibilitatea unor acțiuni reparatorii, cum sunt:
furia, anxietatea, vinovăția, rușinea, invidia sau speranța. Un astfel de raționament
sugerează că tristețea este de regulă o stare psihică tranzitorie, care durează până
în momentul înțelegerii și integrării acesteia. Atunci când ea dobândește un
caracter mai mult sau mai puțin permanent, la acei indivizi pentru care resem­
narea și acceptarea nu sunt posibile, putem mai curând vorbi despre depresie sau
un doliu neîncheiat.
Doliul și depresia, ambele reprezentând în egală măsură reacții la o pierdere,
trebuie diferențiate atât de tristețe, cât și una în raport cu cealaltă. în doliu, este
mai proeminentă încercarea de gestionare a pierderii, fiind posibilă implicarea
câtorva emoții specifice, de regulă tristețea, furia, anxietatea și vinovăția. în
depresie, unde accentul se pune mai puțin pe pierderea în sine și în măsură mai
mare pe efectele existențiale cu caracter generalizat, probabil că individul se va
simți deopotrivă lipsit de valoare (vinovat și rușinat), anxios și furios, în funcție
de natura și stadiul procesului adaptativ. Altfel spus, ca și doliul, depresia implică
și ea câteva emoții distincte. Consider că doliul ar trebui definit ca un proces de
adaptare la o pierdere, iar depresia ca un răspuns emoțional complex la starea de
doliu, care include în mod implicit și tristețea.
în depresie, pierderea este generalizată la toate domeniile vieții, ceea ce din
punct de vedere clinic înseamnă lipsa speranței, ca opusă stării de neajutorate. Când
cea dintâi se instalează la nivel mental, individul nu mai vede niciun motiv
pozitiv pentru a continua să se implice în viață. Ca să utilizez metafora „fundalu­
lui și prim-planului" din Capitolul 3, folosită în discuția legată de afecte și
dispoziții, neajutorarea se referă la aspectul derivat — adică, la pierderea speci­
fică — iar lipsa de speranță este o generalizare a efectelor asociate pierderii
ireversibile la nivelul întregii vieți, ceea ce îi conferă un caracter existențial.
Când pierderea suferită se referă la moartea cuiva iubit sau la eșecul realizării
unui angajament major, cum ar fi îndeplinirea unui rol existențial, eșec care poate
deveni important la vârstele înaintate (vezi Shneidman, 1989), nu este surprin­
zător că impactul pierderii va fi preponderent unul existențial. Datorită unui
angajament de o viață — să spunem, un mariaj în care dependența reciprocă
dintre parteneri a devenit atât mare, încât a lăsat foarte puțin loc pentru o exis­
tență individuală în afara cuplului — nu este de mirare că încheierea acestuia
prin divorț sau decesul unuia dintre parteneri va da naștere sentimentalului de
pierdere profundă, acompaniat de starea de doliu. Acest aspect este ilustrat de
faptul că majoritatea cercetătorilor sunt de acord că decesul partenerului este
evenimentul de viață cel mai stresant, așa cum reiese din lista întocmită de
Holmes și Rahe (1967). Pe de altă parte, o ipoteză viabilă ar fi că, în acele relații
în care unul sau ambii parteneri au diverse angajamente în afara familiei, ar trebui
ca tendința de a reacționa la pierderea partenerului într-un mod accentuat
existențial să se diminueze. Și dacă ținem seama de angajamentul pe viață față
de carieră și profesie, care a devenit aproape un aspect definitoriu al sinelui, nu

RICHARD S. LAZARUS
este de mirare că pensionarea sau incapacitatea de muncă vor da naștere sen­ 331
timentului unei pierderi majore, respectiv stării de doliu.
Pe baza acestei analize, tristețea ar trebui considerată ca o emoție distinctă, ale
cărei aspecte coincid parțial cu cele din depresie, fără însă a fi identice. Cred că
diferența dintre cele două stări rezidă în faptul că în tristețe este abandonată ideea
de reparație a pierderii suferite, și individul se îndreaptă spre stabilirea unor noi
angajamente. Suferința existențială intensă întâlnită în doliu și depresie se explică
prin faptul că resemnarea, ca stare apropiată de acceptare, nu a fost atinsă, astfel
că nu par posibile noi angajamente. în tristețe, cu toate că există nefericire, nu
apare sentimentul de frământare — așa cum se întâmplă în anxietate, furie și alte
emoții negative. Tristețea este prin excelență o stare emoțională pasivă. Avem
puține informații cu privire la rolul resemnării și acceptării, ca forme cognitive
de adaptare la pierdere, sau despre modul în care acestea modelează tristețea ca
reacție emoțională.

Tiparul de evaluare
Componentele evaluative pentru tristețe sunt prezentate în Tabelul 6.6.
Forma de implicare a eului (componenta de estimare nr. 3) specifică în tristețe
se referă la o pierdere care știrbește identitatea eului. Nu toate pierderile au acest
efect (de ex., cele minore), însă cele majore atrag după sine și lezarea identității
eului. De asemenea, aspectul care ar putea individualiza tristețea ca emoție ar fi
că lezarea poate viza oricare dintre cele șase fațete ale identității eului. Acesta este
motivul pentru care pierderea poate avea un caracter atât de divers: a stimei de
sine și a statutului social, a unei persoane sau a stării sale de bine, a unei valori
morale, a unui Ideal al Eului, a unui interes urmărit sau țel, a unor scopuri
existențiale. Aceste forme de implicare ale eului sunt reprezentate la nivel concret
de preocuparea pentru ceea ce se întâmplă cu cei dragi, pentru reputația
profesională individuală, pentru rolurile sociale și ocupaționale, succesul
profesional ș.a.m.d. Identitatea eului este de regulă implicată în oricare sau în
toate aceste domenii existențiale. Orice pierdere majoră, în special una cu rol
important pentru cum apărem în lume, are potențialul de a ne produce tristețe.
Prin urmare, se poate afirma că atunci când are loc o lezare a identității eului,
aceasta constituie un factor cauzal în apariția tristeții, chiar dacă sunt necesare și
anumite tipuri de evaluări secundare.
Tristețea și anxietatea sunt, prin urmare, similare, în sensul că ambele se referă
la un aspect existențial semnificativ; diferența dintre cele două este că în anxietate,
pierderea sensului vieții nu s-a produs încă, dar are un caracter iminent. în
tristețe, pierderea (sensului) s-a produs deja și este ireversibilă.
De asemenea, tristețea apare doar în absența unei învinuiri clare (componenta 4),
ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi despre asumarea răspunderii, iar controlul
este irelevant. Dacă învinuirea este externă sau vizează propria persoană, este
mai probabil ca tristețea să fie înlocuită de alte emoții, cum sunt: furia anxietatea,
vinovăția și rușinea. Trebuie reținut că tristețea apare doar atunci când individul

Emoție și adaptare • Emoțiile negative și incongruența...

332 Tabelul 6.6. Evaluările în cazul tristeții*
3

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă apariția oricărei
emoții, inclusiv a tristeții.
2. Dacă există o incongruență în raport cu scopurile, atunci pot să apară doar emoții
negative, inclusiv tristețea.
3. Dacă există o lezare la nivelul oricăreia dintre cele șase fațete ale implicării
eului — de ex., stima de sine, o valoare morală, un Ideal al Eului, interese personale și
idei, relațiile cu ceilalți și starea lor de bine — atunci este posibil să apară tristețea.

Componentele evaluării secundare

4. Dacă nu există nicio învinuire, atunci probabil va apărea tristețea; dacă

învinuirea este îndreptată spre exterior sau spre sine, atunci este mai probabil să apară
alte emoții, ca anxietatea, vinovăția sau rușinea.
5. Dacă potențialul adaptativ este favorabil, adică pierderea poate fi reparată sau
compensată, atunci este posibil ca tristețea să nu apară sau să fie asociată cu speranța.

6. Dacă expectațiile privind viitorul sunt favorabile, atunci tristețea este asociată cu
speranța, și nu se manifestă lipsa de speranță și depresia.

3 Componentele evaluative necesare și suficiente pentru tristețe sunt enunțate

la punctele 1-5.

pune accent pe pierderea propriu-zisă; alte emoții negative de tipul furiei,

vinovăției și rușinii au ca element central raportarea la agentul responsabil de
producerea lezării.
Tristețea este o emoție unică, în sensul că potențialul adaptativ (5) poate servi
ca element de diferențiere față de celelalte emoții negative. Dacă se poate face
ceva pentru remedierea lezării sau repararea pierderii suferite, emoția rezultantă
nu va fi tristețea, ci una asociată cu efortul depus pentru modificarea situației
incongruente cu scopul — de exemplu, furia, anxietatea, vinovăția, rușinea,
invidia, gelozia, dezgustul. Dacă, pe de altă parte, nu se poate face nimic, iar
individul se simte neajutorat în raport cu pierderea, tristețea rămâne singura
emoție posibilă, după cum sugerează tema relațională centrală specifică acesteia,
și anume caracterul ireversibil al pierderii.
Ca un ultim aspect, tristețea apare doar atunci când individul îndoliat simte
sau crede că viitorul îi va aduce alinarea suferinței și restaurarea condițiilor de
viață pozitive. Prin contrast, dacă apare depresia, expectațiile privind viitorul
sunt sumbre și deșarte, lipsite de orice speranță. De fapt, în măsura în care
expectația privind viitorul (6) este plină de speranță, vom simți că putem procesa
și integra pierderea suferită, ajungând să aceptăm că ea este ireversibilă și să
investim în noi persoane sau proiecte.

RICHARD S. LAZARUS
 Am oarecare îndoieli cu privire la statutul tristeții, pe care aș dori să le exprim 333
în contextul dat, întrucât, după cum afirmam, este puțin probabil să ne simțim
triști pentru un timp îndelungat, dacă nu suntem deopotrivă și deprimați, ceea
ce lasă loc posibilității unor implicații patogene. în completarea acestui punct de
vedere, aș dori să adaug trei aspecte.
în primul rând, utilizăm adesea cuvântul tristețe mai curând într-un sens vag
și general, fără a exprima emoția în sine, ci ca pe o conveniență socială de
recunoaștere a faptului că cineva a suferit o lezare. Ne vom gândi sau vom spune
ceva la modul „Este trist ceea ce ți s-a întâmplat".
în al doilea rând, atunci când am suferit o pierdere, se întâmplă rar să resimțim
o singură emoție, ca de pildă tristețea. Vom fi îndoliați, furioși, anxioși, vinovați,
invidioși, chiar încrezători și defensivi — toate aceste emoții făcând parte din
efortul individual de gestionare a pierderii. Chiar dacă pot exista nuanțe ale
tristeții la nivelul stării emoționale complexe, sentimentul unei pierderi
ireversibile nu se produce imediat, ci necesită timp. Poate că acest aspect este
determinat de predilecția noastră culturală de a controla și manipula lumea
înconjurătoare; dacă așa stau lucrurile, indivizii care trăiesc în culturile mai
fataliste ar putea fi mai expuși sau mai vulnerabili la tristețe. Oricum, până să
ajungem într-un final să ne resemnăm în fața pierderii suferite și să o putem
accepta, este posibil ca tristețea să fi dispărut complet, sau să mai apară ocazional
ca o componentă discretă a stării psihice, doar în ocazii speciale cum sunt
aniversările, fantasmele nocturne, momentele solitare de veghe, momente de dor
sau nostalgie.
în al treilea rând, poate că ar fi mai corect să tratăm tristețea în același mod
cu opusul acesteia, fericirea, ca fiind mai curând o dispoziție, și nu un afect (vezi
Capitolul 3). Stările de tristețe nu sunt, din câte cred, concentrate asupra unei
singure experiențe, ci denotă calitatea existențială a vieții, reflectând relația
generală avută cu lumea, mai precis elementul de „fundal" (și nu de „prim-plan")
al acestei relații (vezi Capitolul 3). Se observă că atunci când tratăm tristețea ca
dispoziție, nu mai este nevoie să găsim o rezolvare la anumite aspecte complicate,
cum ar fi specificarea tendinței de a acționa; ar putea fi inadecvat să atribuim o
tendință acțională unei dispoziții, întrucât cea din urmă are un caracter difuz și
adesea instabil, fiind rareori asociată doar cu o experiență adaptativă specifică
sau cu un singur aspect al acesteia.

Tendința de a acționa
Am abordat anterior problemele legate de încercarea de includere forțată a
emoțiilor în categorii bazate pe tendințele de a acționa. Am ajuns în prezent la
prima ilustrare a dificultății de a postula o tendință către acțiune. în tristețe se
pare că nu poate identificată cu precizie o anumită tendință acțională — excep­
tând inacțiunea sau retragerea în propriul sine — ceea ce pare să corespundă
conceptului de „dispoziție". Retragerea din relațiile cu mediul extern este, de
asemenea, în concordanță cu stereotipul postural al umerilor căzuți, întâlnit în

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

334 tristețe, ca și cum individul se ferește de toată lumea și externalizează la nivel
locomotor restrângerea prezenței sale în lume. Consider că este adecvat să
denumim această retragere o tendință către acțiune, dar se pare, de asemenea, că
este un tip diferit de retragere, comparativ cu formele întâlnite în evitare și
evadare sau, în cazul rușinii, care au un caracter mai activ.
Dacă pierderea este ireversibilă, atunci firește că nu există nimic pentru care
să ne mobilizăm. Este ca și cum în mod normal ne-am strădui să preîntâmpinăm
orice urmă de tristețe posibilă, încercând să o învingem prin acțiuni adaptative
corespunzătoare altor stări emoționale. Acest aspect îi conferă tristeții un caracter
ambiguu și înșelător; pe de o parte, aceasta posedă o temă relațională centrală și
un tipar de evaluare consensual și ușor de înțeles; pe de altă parte, tendința de a
acționa și tipul fiziologic de răspuns din tristețe rămân nelămurite. Când tristețea
este de durată și se referă la viață în general, este mai probabil să vorbim despre
depresie sau disperare.

Alți termeni
Există numeroși termeni care exprimă aspectele variate ale tristeții ca expe­
riență emoțională, printre care: supliciul, lipsa de speranță, pesimismul, nefericirea,
doliul, necazul, dezolarea, melancolia, întristarea, descurajarea, extenuarea, autocompăti-
mirea, dezolarea, devastarea, sfâșierea, îndolierea, însingurarea, posomorârea, disperarea,
mâhnirea, apatia și nostalgia. Unii dintre acești termeni, cum sunt melancolia, apatia,
sfâșierea, lipsa de speranță și disperarea sunt utilizați cu conotația de depresie și doliu.
Alții, ca de pildă nefericirea, nu poartă nicio conotație referitoare la factorul
declanșator. Cuvinte ca sfâșierea și îndolierea sugerează o pierdere. Iar disperarea și
apatia, presupun o criză existențială, fără a desemna vreun factor cauzal particular.
Ca și în cazul altor categorii emoționale, multitudinea termenilor pentru tristețe
sugerează necesitatea unor componente de evaluare particulare și a unei dife­
rențieri nuanțate a semnificațiilor relaționale relevante. Este de asemenea demn
de menționat că trecerea în revistă a acestor termeni evidențiază absența con­
ceptelor care implică o acțiune, așa cum se regăsesc la toate celelalte categorii de
emoții iscate de incongruența situației în raport cu scopurile.

Dinamica
Dacă tristețea este considerată ca „dispoziție" pentru care nu există o tendință
specifică de a acționa, ci doar una către inacțiune, înseamnă că nu este posibilă
adaptarea centrată pe problemă, ci va fi generată adesea adaptarea centrată
pe emoție, în legătură cu care cercetările noastre au arătat că este favorizată
atunci când individul crede că nu poate face nimic pentru ajustarea relației
defectuoase cu mediul (de ex., Folkman & Lazarus, 1980,1985; Folkman, Lazarus,
Dunkel-Schetter ș.a., 1986). în măsura în care plânsul sugerează un efort
adaptativ, este mai probabil să se manifeste în doliu și în depresiile însoțite de
frământări, decât în tristețe. Avem un număr destul de redus de informații

RICHARD S. LAZARUS
referitoare la plâns, care aparent este caracteristic situațiilor de pierdere și reunire 335
ulterioară cu persoana pe care credeam că am pierdut-o 3.
Aparentul paradox al plânsului provocat de un final fericit și în momentele
nostalgice (vezi Winterstein și Bergler, 1935; și Feldman, 1956) este în concordanță
cu această idee. Weiss (1952,1986) sugerează că plânsul produs de un final fericit
ilustrează o modificare a contextului social care permite trăirea în siguranță a
acelor emoții blocate până în acel moment.
Silberschatz și Sampson (1991) dau ca exemplu individul care vizionează un
film de dragoste fără să resimtă vreo emoție intensă la scenele conflictuale dintre
parteneri, însă este mișcat până la lacrimi de finalul fericit în care aceștia rămân
împreună. Explicația în acest caz ar fi că spectatorul s-a identificat, probabil
inconștient, cu unul dintre cei doi îndrăgostiți. Atunci când în timpul filmului cei
doi se despart, există pericolul ca spectatorul să fie copleșit de impulsul de a
resimți tristețe, astfel că apărările împotriva acestei trăiri vor fi intensificate. în
momentul reunirii cuplului de îndrăgostiți, pe de altă parte, nu mai există niciun
motiv de tristețe și privitorul își poate permite în siguranță să renunțe la apărările
anterioare, astfel că tristețea blocată se va face resimțită. Autorii sugerează că în
psihoterapie, pacienții iau inconștient numeroase astfel de decizii cu privire la
momentul în care să poată trăi emoții blocate anterior (vezi și Gassner, Sampson,
Brumer & Weiss, 1986, și Weiss, 1986, pentru cercetările empirice; Sampson,
Weiss, Mlodnosky & House, 1972; Weiss, 1971,1986,1990).
Prin urmare, am putea afirma că, așa cum se întâmplă și cu zâmbetul (vezi
Capitolul 2), plânsul îndeplinește mai mult decât o singură funcție. De asemenea,
trebuie să luăm în considerare și stadiul doliului în care începe să fie resimțită
tristețea. După cum afirmam, tristețea, spre deosebire de emoțiile care implică o
adaptare activă, apare într-un stadiu mai avansat al procesului de doliu, foarte
probabil spre finalizarea acestuia, după numeroase variații ale stării emoționale
de la o extremă la alta.
Se poate argumenta că tristețea are din punct de vedere evolutiv funcția de
declanșare a eforturilor în direcția obținerii suportului semenilor. Acest lucru este
de regulă valabil pentru doliu (vezi Averill, 1968), nu și în cazul tristeții, unde se
pare că retragerea și solitudinea sunt mai pronunțate decât în doliu. într-un
cuvânt, tristețea ridică unele probleme specifice, dar interesante, referitoare la
dinamica implicată, care rămâne mult mai neclară decât în cazul altor categorii
emoționale generate de incongruența situației în raport cu scopurile.

Patologia
Prin prisma afirmațiilor anterioare referitoare la tristețe, ar putea să pară
ciudată identificarea unor forme patologice ale acesteia. Conceptul de patologie
se potrivește mai bine în cazul depresiei (chiar dacă nu este o emoție în sine, ci
un complex emoțional), decât pentru tristețe. Pentru depresie există numeroase
observații clinice care constituie exemple variate ale disfuncțiilor și proceselor
inconștiente de natură motivațională, cognitivă și adaptativă.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

336 Dacă avem în vedere doar stările emoționale cu caracter depresiv, se poate
spune că tristețea extrem de apăsată este patologică (aspect discutat din perspec­
tivă psihanalitică de Winterstein & Bergler, 1935), și posibil nostalgia, discutată
de Kleiner (1970), care este descrisă ca o dispoziție dulce-amară determinată de
pierdere și de dorul intens pentru obiectele pierdute, fiind considerată ca efectul
unui doliu neîncheiat. Așa-numitele depresii cu zâmbetul pe buze, în care
individul pare incapabil de a. tolera tristețea sau depresia, astfel că se apără de
acestea printr-o exuberanță permanentă care devine uneori hipomanie, reprezintă
o altă formă posibilă de tristețe patologică.
Menționam suicidul în discuția cu privire la vinovăție și rușine și consider că
ar trebui amintit și în legătură cu depresia. Din punctul meu de vedere, suicidul
ar trebui considerat o strategie de adaptare la situații de viață foarte dificil de
rezolvat. Pentru anumiți indivizi, actul suicidar este motivat indirect de aspecte
complexe de natură culturală sau religioasă — de exemplu, o greșeală sau o
slăbiciune morală, lipsa de speranță sau a sensului, o boală psihică etc. Pe lângă
considerentele religioase, principalul contraargument la această soluție adaptativă
este că viața adesea se poate schimba în bine, cu precădere în cazul tinerilor, ceea
ce face ca depresia asociată cu o pierdere să poată fi vindecată. Actul suicidar nu
lasă nicio șansă pentru asta.
Majoritatea dintre noi suntem șocați de suicidul unui cunoscut sau al cuiva
drag și ne va fi dificil să facem față situației fără să resimțim o suferință enormă,
o stare de conflict, ambivalență și vinovăție, mai ales când actul suicidar este
interpretat (sau chiar reprezintă) o acuzație tacită pentru inadecvarea noastră
legată de iubirea și atenția de care celălalt avea nevoie. Acesta este unul din
motivele pentru care sinuciderea nereușită este considerată adesea un strigăt de
ajutor. în orice caz, trebuie precizat că suicidul este asociat atât cu depresia, cât
și cu sentimente insuportabile de vinovăție și rușine, iar în ciuda faptului că
factorii cauzali diferă, la baza actului suicidar se află întotdeauna lipsa speranței
și disperarea, indiferent dacă judecarea situației care a condus la acest gest se
fundamentează sau nu pe o evaluare realistă asupra necesității actului.

Hidia-gelozia
Invidia și gelozia sunt de obicei analizate împreună, însă după opinia mea
acestea ar trebui tratate ca emoții distincte, după cum. voi proceda în continuare,
ținând seama de relațiile individ-mediu și de evaluările implicate în fiecare caz
în parte. Cele zece porunci biblice critică aspru pizma, iar invidia a fost mult timp
blamată din punct de vedere moral (evident, pe bună dreptate, dacă avem în vedere
nu doar suferința pe care o implică trăirea în sine, ci și potențialul său distructiv
asupra relațiilor sociale). în special atunci când se asociază cu gelozia, invidia
poate da naștere și la furie însoțită de un posibil atac. Gelozia presupune întot­
deauna un triunghi interpersonal. Atunci când afecțiunea — sau alt sentiment
dezirabil — persoanei după care tânjim este, în ochii celui gelos, direcționată către
un rival (ceea ce poate fi privit ca o trădare, respingere, pierdere sau ca un pericol

RICHARD S. LAZARUS
 pentru toate acestea), gelozia apare însoțită de una dintre trăsăturile sale 337
definitorii: furia.
Smith, Klim și Parrott (1988), în mod interesant, au sugerat că rațiunea în baza
căreia cele două emoții sunt confundate și există tendința ca ele să fie tratate ca
parțial suprapuse, rezidă în faptul că, cel puțin în cultura de limbă engleză,
termenul jealousy poate denota fie gelozia, fie invidia, în timp termenul envy tinde
să fie utilizat doar în comparațiile sociale cu semnificații negative. în orice caz,
dacă rivalul este deopotrivă invidiat și i se poartă pică, invidia și gelozia apar
împreună. Aspectul important ar fi că tiparele evaluative din cele două stări pot
fi diferențiate clar, așa cum arată Smith, Kim și Parrott (1988), ceea ce justifică
tratarea acestora ca emoții distincte. Pentru cercetări și teorii recente referitoare
la invidie și gelozie, cititorul ar trebui să consulte Clanton și Smith (1977), Hupka
(1981), Lynd (1961), Mathes, Adams și Davies (1985), Salovey (1990), Salovey și
Rodin (1986), Stearns (1989), White (1981), și White și Mullen (1989).

Temele relaționale centrale

Tema relațională centrală din invidie constă în a dori ceea ce aparține altcuiva.
Tema relațională centrală din gelozie se referă la sentimentul de ură avut față de un
terț învinuit pentru pierderea (sau amenințarea cu pierderea) afecțiunii cuiva important.
Triunghiul care implică un rival este o componentă crucială în gelozie. Ar trebui
adăugat aici că, deși dragostea romantică este contextul cel mai comun de mani­
festare a geloziei, amenințarea ca un rival să ne „răpească" oricare dintre valorile
noastre prețioase poate provoca o emoție; prin urmare, un profesor poate fi ge­
los pe un coleg care a primit o subvenție dificil de obținut, folosindu-se de
mijloace neloiale.

Tiparele de evaluare
Componentele evaluative pentru invidie sunt prezentate în Tabelul 6.7.
Deși putem invidia pe cineva în privința multor aspecte considerate dezirabile,
în măsura în care suntem convinși că avem nevoie și merităm ceva ce acesta
posedă și îl definește ca persoană, o anumită formă de implicare a eului (componen­
ta 3) va diferenția invidia de celelalte emoții negative — cu excepția geloziei, care
poate fi o combinație între invidie și învinuire. în realitate, dacă eul se implică în
obținerea lucrului deținut de un altul, invidia este potențată; în caz contrar, există
puține motive pentru invidie sau e posibil ca acestea să lipsească. Forma de
implicare a eului probabil că nu are importanță; indivizii pot resimți invidie în
legătură cu orice este valoros pentru ei, dar desigur că vor fi prețuite mai mult
acele aspecte care reprezintă fațete ale propriei lor identități. O întrebare
interesantă în acest sens se referă la posibilitatea ca indivizii să resimtă invidie și
în absența implicării eului; dacă acest lucru este adevărat, cu siguranță că trăirea
are o intensitate mai redusă, fără o prea mare importanță.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

■
338 Tabelul 6.7. Evaluările în cazul invidiei3

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă apariția oricărei
emoții, inclusiv a invidiei.
2. Dacă există o incongruență în raport cu scopurile, atunci pot să apară doar emoții
negative, inclusiv invidia.
3. Dacă ceea ce un altul posedă implică pentru individ o lipsă majoră cu privire la
oricare dintre cele șase forme de implicare a eului, emoțiile posibile se restrâng la
invidie.

Componentele evaluării secundare nu sunt esențiale; cu toate acestea, dacă

expectația privind viitorul nu este optimistă, atunci este mai probabilă apariția
sentimentelor de tristețe, sau chiar de furie, în funcție de procesul adaptativ și de
evaluările pe care acesta le generează.

a Componentele evaluative necesare și suficiente pentru invidie sunt enunțate

la punctele 1-3.

învinuirea (4) nu prezintă importanță în distincția dintre invidie și majoritatea

celorlalte emoții negative, dat fiind că este în mare parte irelevant dacă cel invidiat
are sau nu vreo responsabilitate pentru situația favorabilă în care se află. El va fi
invidiat indiferent dacă îi este sau nu atribuit vreun merit pentru ceea ce ne
trezește invidia, sau dacă îl învinuim pentru propria noastră neșansă. Pe de altă
parte, tocmai această irelevanță diferențiază invidia de gelozie, stare în care celălalt
este învinuit pentru ceea ce ne lipsește sau am pierdut, motiv pentru care furia
este un aspect atât de important al geloziei.
Dacă individul crede că poate modifica incongruența stării de fapt în raport
cu scopurile, el va fi mobilizat (de dorința sa intensă) în direcția căutării obiectului
invidiat; în consecință, un potențial adaptativ (5) favorabil contribuie la generarea
invidiei, dat fiind că atunci când situația este lipsită de orice speranță, este mai
probabil să apară sentimente de tristețe și depresie, în locul invidiei. Invidia nu
este o stare pasivă, așa cum este tristețea.
Dacă expectațiile privind viitorul (6) cu privire la obiectul râvnit sunt încărcate
de speranță — atunci invidia este de durată; într-o situație lipsită de speranță,
este mai probabil ca invidia să fie înlocuită de descurajare și tristețe sau ca
individul să se angajeze în strategii adaptative centrate pe emoție, de tipul
criticilor defăimătoare, așa cum ilustrează fabula lui Esop despre strugurii acri.
Componentele evaluative pentru gelozie sunt prezentate în Tabelul 6.8.
Deși poziția mea este criticabilă, sunt înclinat să consider că putem întotdeauna
vorbi despre o implicare a eului în cazul unei experiențe care trezește gelozie, și'
este foarte posibil ca formele de implicare să fie foarte asemănătoare celor din
furie. Atunci când forma de implicare a eului (3) se referă la dorința individului de
a beneficia de afecțiunea sau de favoarea refuzată a cuiva, fără de care el se simte

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 6.8. Evaluările în cazul geloziei' 339

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă apariția oricărei
emoții, inclusiv a geloziei.
2. Dacă există o incongruență privitoare la scopuri, atunci pot să apară doar emoții
negative, inclusiv gelozia.
3. Dacă nevoia de atenție sau afecțiune din partea celuilalt este periclitată sau
afecțiunea fost deja dăruită altcuiva, această situație reprezintă o amenințare majoră
pentru oricare dintre cele șase forme de implicare ale eului, ceea ce facilitează apariția
geloziei.

Componentele evaluării secundare

4. Dacă există o învinuire externă, atunci emoțiile posibile se restrâng la gelozie.

5. Un potențial adaptativ favorabil contribuie modest la întreținerea geloziei, deci

nu are o importanță crucială.
6. O expectație negativă privind viitorul, fără ca aceasta să echivaleze cu lipsa de
speranță, poate, de asemenea, contribui modest la întreținerea geloziei, dar nu are o
importanță crucială.

a Componentele evaluative necesare și suficiente pentru gelozie sunt enunțate

la punctele 1-4.

lipsit de valoare sau un nimeni, gelozia este în mod particular mai relevantă, chiar
dacă ea nu exclude alte emoții, ca furia, anxietatea, vinovăția, rușinea și tristețea.
Ca și în invidie, gelozia implică o slăbire sau lezare a identității eului, pe care
celălalt are puterea să o repare, motiv pentru care individul se va simți cu atât
mai iritat. Lezarea sau slăbirea eului poate viza oricare dintre cele șase fațete ale
sale, stima de sine, valorile morale, Idealul Eului, interesele și credințele
individuale, persoanele apropiate și starea lor de bine, precum și scopurile
existențiale, însă presupun că cel mai important aspect din gelozie rămâne
sentimentul propriei valori (mai concret, stima de sine sau statutul social), care
are de suferit atunci când cineva nu reușește să ne acorde afecțiunea și atenția de
care credem că avem nevoie pentru propria noastră stare de bine.
Dacă există o învinuire (4), iar aceasta este orientată în exterior, probabilitatea
ca gelozia să apară este mai mare, însă nu sunt excluse nici furia, anxietatea sau
chiar rușinea, la care se adaugă faptul că gelozia implică întotdeauna alte două
persoane, dintre care cel puțin una este învinuită pentru pierderea suferită sau
pericolul ca aceasta să survină.
Dacă potențialul adaptativ (5) este defavorabil, însă există totuși speranță,
gelozia și furia împreună cu impulsul de răzbunare sunt întreținute. Când apare

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

340 lipsa de speranță cu privire la potențialul adaptativ, atunci fie este necesară
renunțarea la obiectul iubit și la sentimentele negative asociate acestuia, fie
individul poate recurge la acte distructive.
Dacă expectația (6) de a intra în grațiile celui iubit este una negativă, dar
speranța încă există, gelozia se va prelungi. Atunci când avem convingerea că
vom putea accepta un deznodământ nefavorabil al triunghiului amoros, acest tip
de expectație ar putea diminua gelozia, încurajând soluții mai bine adaptate.
Atât în invidie, cât și în gelozie este implicat potențialul individual de acțiune
în vederea unei ameliorări a situației, ca opus neajutorării și inacțiunii specifice
tristeții. O caracteristică adițională crucială în gelozie, dar nu și pentru invidie,
se referă la atribuirea controlului, motiv pentru care învinuirea este direcționată
fie asupra rivalului, fie la adresa celui îndrăgit. Pe baza acestei afirmații, s-ar putea
argumenta că gelozia nu reprezintă altceva decât o furie, motivată în principal
de dorința de a intra în grațiile cuiva, ceea ce explică de ce invidia și gelozia se
manifestă de regulă împreună. Sentimentul furiei din gelozie, ca unul dintre
aspectele proeminente ale acesteia, nu se manifestă de obicei și în cazul invidiei,
sau este reprimat la nivel irațional. Furia resimțită în gelozie și factorii cauzali ai
acesteia sunt similari celor din starea prototip a furiei.
Totuși, în ciuda caracterului special al dorinței intense implicate în gelozie,
care vizează teama de a pierde iubirea celui îndrăgit, probabil că din rațiuni
teoretice este cel mai bine ca gelozia să fie totuși considerată în relație cu invidia,
și tratată atât ca un tip particular de furie cauzată de trădare, cât și ca o formă de
adaptare la pierderea sau pericolul pierderii afecțiunii. Prin urmare, după opinia
mea, categoria emoțională invidie-gelozie implică două relații distincte cu mediul,
aflate însă în raport de corelație, și depinzând de tipare evaluative diferite. Acest
aspect justifică modul convențional de a le separa prin cratimă, ceea ce am făcut
și în cazul vinovăției-rușinii, chiar dacă cele două emoții au fost tratate separat
din punctul de vedere al temelor relaționale centrale și al tiparelor de evaluare.
Unii autori au comparat diferențele existente între invidie și gelozie la nivelul
incongruenței contextului în raport cu scopurile, sugerând, spre exemplu, că
invidia implică ceva care nu se află în posesia individului sau nu i-a aparținut
niciodată, pe când gelozia vizează pericolul de a pierde ceea ce individul a avut
sau credea că deține. De exemplu, în descrierea geloziei din perspectivă adapta-
tivă, Tov-Ruach (1980) afirmă că mesajul individului gelos este unul dual, mai
precis „Privește-mă!" (un apel pentru atenție) și, dat fiind că tentativa suicidară,
este adesea considerată un strigăt de ajutor: „Susține-mă dacă am să cad" sem­
nifică o cerere de protecție și sprijin, întru câtva similară cu starea de îmbufnare.
Cererea enunțată se poate asocia cu învinuiri și un sentiment de ură, în măsura
în care aceasta rămâne nesatisfăcută. într-o analiză riguros fundamentată cu
privire la gelozie și la legăturile acesteia cu invidia, Neu (1980) îl citează pe
Spinoza (1993, Partea a IlI-a, Teorema XXXV) privitor la relația strânsă dintre
invidie și furia existentă în starea de gelozie, după cum urmează:

Dacă cineva își închipuie că ființa pe care el o iubește se unește cu o altă ființă
printr-o legătură de prietenie egală sau mai strânsă decât aceea de care se bucură

RICHARD S. LAZARUS
 el singur, atunci devine însuflețit de ură împotriva ființei pe care el o iubește și de 341
invidie împotriva celeilalte ființe [...] Această ură împotriva persoanei iubite,
asociată cu invidie, se numește gelozie, care nu este altceva decât o șovăire a
sufletului, ce pornește din iubire și din ură și este însoțită de ideea asupra unei
persoane pe care o invidiem.

Neu mai sugerează și faptul că invidia este uneori malițioasă, caz în care este
greu de diferențiat de furie, în timp ce alteori îmbracă forma admirativă, astfel
că individul își dorește să semene cât mai bine cu celălalt, sau să merite să
primească ceea ce acesta are bun de dăruit. în prima situație invidia a fost
denumită în limba engleză prin cuvântul schadenfreude, un termen preluat ca atare
din limba germană, care desemnează bucuria pentru suferința altcuiva și durerea
trezită de succesul acestuia.
în legătură cu pericolul pierderii obiectului, din starea de gelozie, ceea ce după
opinia mea constituie o rațiune importantă pentru tratarea geloziei ca emoție
distinctă, Neu îl citează pe Freud (1921/2010, p. 247), după cum urmează:

Gelozia normală [...] este compusă esențialmente din doliu, din durerea pentru
obiectul iubit pierdut, și din umilirea narcisică, în măsura în care una se poate
deosebi de cealaltă, apoi din sentimentele dușmănoase față de rivalii preferați și
dintr-o contribuție mai mare sau mai mică de autocritică, ce dorește să facă propriul
Eu vinovat pentru pierderea iubirii.

Acest citat subliniază aceeași idee exprimată anterior și de mine, anume că

emoțiile sunt rareori experiențe unitematice. Experiențele emoționale au în mod
normal o tematică complexă, implicând felurite fațete sau teme care generează
mai mult de o singură emoție.
Se pare că invidia-gelozia sunt emoții umane universale4. După opinia mea
acestea pot să apară și la mamiferele superioare. Chiar dacă este riscant să
atribuim emoții speciilor animale, mulți dintre posesorii de câini au observat
probabil la aceștia tipare reacționale care sugerează gelozie, cum se întâmplă
atunci când animalul se interpune între stăpânii săi, dacă aceștia se dezmiardă;
uneori patrupedul poate chiar să îl mârâie amenințător sau să îl atace pe rival.
Deloc surprinzător, tipare similare se observă și la primate, care se dovedesc ființe
deosebit de sociale și de inteligente. Poate că unul dintre motivele pentru care
sociologii ar trebui să acorde mai multă atenție geloziei, comparativ cu invidia —
iar literatura abundă de exemple clasice (de ex., Othello) — ar fi că relațiile umane
triangulare conduc adesea la violență. Invidia poate fi distructivă la nivel intra-
psihic, însă societatea este pusă în pericol atunci când gelozia are ca efect furia
intensă și violența.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

342 Tendința de a acționa
Tendința acțională în invidie este aceea de a căuta și poseda persoana pe care
individul o valorizează pozitiv. Ce-i drept, această tendință e greu de tradus
într-un tipar motric bine diferențiat. Starea subiectivă asociată acestei căutări ar
putea fi descrisă ca o nevoie intensă de ceva, ca o dorință, un act volitiv care se
aseamănă cu tânjirea din cadrul speranței, emoție pe care o voi trata în Capitolul 7.
Furia, împreună cu impulsul de a ataca, este cea mai proeminentă tendință
acțională în cazul geloziei, în ciuda faptului că aspectele mai benefice ale furiei
implică de regulă și dorul (tânjirea) după cineva, specific tendinței acționate
definitorii pentru iubire, emoție, de asemenea, discutată în Capitolul 7. Dacă
ținem seama de teoria lui Freud asupra geloziei ca stare care include deopotrivă
dolilul și autocritica, poate că ar trebui să o tratăm ca pe o emoție deosebit de
complexă, cu multiple tendințe către acțiune de care depinde alegerea aspectului
cognitiv-motivațional-relațional care va predomina la un anumit moment.
Consider că este mai utilă separarea componentelor în vederea analizării acestora
ca stări emoționale distincte, fiecare dintre acestea putând să le domine pe
celelalte la un anumit moment.

Alți termeni
Nu am o idee prea, clară despre cum. ar putea fi explicată relativa absență a
sinonimelor pentru invidie și gelozie. Storm și Storm, precum și Shaver ș.a. tratează
invidia și gelozia ca fiind o stare emoțională complexă, fără însă a oferi și termeni
substitutivi. Referitor la invidie, singurul sinonim la care mă pot gândi este pizma;
legat de gelozie, îmi vine în minte expresia „a fi chinuit de gelozie" care exprimă
venalitatea, starea de suferință și pericolul implicate în gelozie.

Dinamica
Este posibil să ne supere situația în care ceilalți dețin mai mult decât noi, în
special în invidie, unde rezultatul, comparației negative ni se pare „nedrept". în
schimb, atunci când viața ne este în mod serios periclitată, spre exemplu, în cazul
unei maladii cancerigene, am. putea obține o consolare psihică modestă prin
conștientizarea faptului că pentru altcineva situația poate fi chiar mai rea (cf.
Taylor, Lichtman & Wood, 1984). Iar atunci când îi învinuim pe cei aflați în
postura de victime, este adesea vorba despre nevoia ispășirii propriei vinovății
Ia gândul că suntem norocoși să nu avem, o soartă similară (Lazarus, 1985; vezi
și Lerner, 1980).
Acest tip de procese cognitive și sociale au fost studiate de psihologii sociali
atât în cadrul studiilor sociologice comparative și al teoriilor asupra echității, cât
și în studiile anterioare asupra deprivării în raport cu situația altora. în astfel de
studii explicative, sunt abordate procesele implicate în compararea favorabilă sau
defavorabilă a propriei persoane în raport cu ceilalți. Aceste procese se referă în

RICHARD S. LAZARUS
principal la fundamentele cognitive ale invidiei și geloziei, deși aspectele emoțio­ 343
nale ale acestor stări nu sunt explicit discutate la nivelul teoriei și cercetărilor din
psihologia socială.
Cu toate că invidia poate avea și efecte pozitive, cum ar fi încercarea de a
obține admirația semenilor în emulare sau stimularea efortului individual necesar
obținerii succesului, gelozia are aproape întotdeauna un efect otrăvitor asupra
relațiilor umane, similar cu unele forme de furie. în majoritatea cazurilor, furia
și efortul susținut de a recupera ceea ce a fost pierdut în favoarea unui rival sau
nu a fost deținut niciodată par în ultimă instanță, chiar dacă nu întotdeauna, să
dea naștere unui cerc vicios care include ura manifestă, retragerea ulterioară din
relația cu cel iubit, noi resentimente iar, în final, respingerea acestuia. Chiar dacă
prezintă unele avantaje intrapsihice și spirituale comparativ cu gelozia, o
alternativă la fel de nocivă o constituie întreținerea rolului de martir, care repre­
zintă o formă psihică interesantă de apărare împotriva sentimentelor de invidie
și gelozie.

Patologia
Atunci când invidia devine o trăsătură caracterială, aceasta are efecte extrem
de nocive la nivelul stării psihice. Cei care cred (și suferă datorită acestei con­
vingeri) că au mai puțin comparativ cu semenii — de exemplu, au mai puțini
bani, sunt mai puțin înzestrați, au o sănătate mai precară, o slujbă mai puțin
interesantă și un partener mai puțin dezirabil etc. — este mai probabil să se simtă
mai nefericiți și să sufere. Principalul motiv pentru care o astfel de atitudine este
patologică sau patogenă rezidă în disfuncționalitățile și suferința pe care o
generează; în al doilea rând, chiar dacă această observație nu poate fi generalizată
la majoritatea populației, o bună capacitate de testare a realității nu constituie un
avantaj, atâta timp cât individul își evaluează situația prin prisma propriei invidii,
în al treilea rând, dincolo de faptul că astfel de sentimente tulburătoare îi produc
individului o suferință mizantropică, ele au capacitatea de a otrăvi orice relații
pe care acesta le-ar putea stabili cu indivizii cu care e conectat la nivel social sau
emoțional.
Chiar dacă gelozia poate avea adesea motive reale, cum ar fi situația în care
partenerul iubit este necredincios, aceasta denotă mai mult decât oricare altă
emoție caracterul patogen al tiparului de evaluare, atunci când devine caracterială
(de ex., o trăsătură) și se abate de la realitate, devenind nejustificată. în consecință,
toate procesele ulterioare, inclusiv cele adaptative, vor fi inadecvate. Individul
cuprins de gelozie, și cu precădere cei la care aceasta devine o stare recurentă,
este în mod tipic veșnic nesatisfăcut cu privire la cerințele proprii legate de
fidelitate, dominare, suport și nevoia de a ieși învingător. Personajul Othello din
drama lui Shakespeare constituie un simbol în acest sens, dat fiind că sub
presiunea înțepăturilor veninoase ale lui lago, acesta devine neîncrezător cu
privire la propria relație amoroasă cu Desdemona, astfel că o va acuza de infide­
litate — un act strigător la cer, delirant și arbitrar, pe care audiența îl găsește

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

344 adesea dificil de acceptat — iar în final el o ucide, pentru ca mai apoi să își ia
viața. Deși Shakespeare nu furnizează indicii clare, un motiv vizibil care ar putea
explica nesocotința acestui personaj, de altfel istoric, ar fi starea paranoidă a
acestuia datorată apartenenței la o minoritate care trăiește în cadrul unei culturi
majoritare — Othello este un african de culoare cu origine maură, într-o societate
formată majoritar din albi de origine iberică. O altă explicație posibilă ține seama
de trăsăturile războinice și de impulsurile criminale ale lui Othello; el diferă
considerabil de Hamlet — fiind mai curând un om de acțiune și mai puțin o pradă
a ruminațiilor.
Chiar dacă gelozia este întâlnită frecvent la majoritatea populației, se consideră
că la baza acesteia se află anumite nevoi nevrotice, cu caracter narcisic, ce nu pot
fi niciodată satisfăcute (cf. Ping-Nîe Pao, 1969). Melanie Klein (2008) descrie
gelozia ca având la origini o lăcomie pornită din frică, ceea ce semnifică faptul că
un altul (de ex., un frate) a luat în posesie sau a primit „sânul bun", în legătură
cu care individul gelos simte că ar fi trebuit să îi aparțină. în consecință, acesta
se va simți nesatisfăcut și va avea permanent resentimente legate de deprivarea
reală sau imaginară suferită. Invidia, gelozia, sentimentul deprivării și lăcomia
sunt, prin urmare, stări cognitiv-motivațional-relaționale aflate în strânsă
conexiune.

Dezgustul
Aversiunea se manifestă ca un impuls natural puternic de a evita sau de a
înlătura ceva respingător. Substanțele tipice care determină o astfel de reacție sunt
„resturile corporale umane și animale", după cum se exprimau Rozin și Fallon
(1987, p. 23), făcând referire la alți autori, ca Angyal (1941) și Plutchik (1980) care
au adoptat poziții teoretice similare. Prin urmare, aversiunea pare să constituie
un tipar reacționai destul de rigid, asemănător unui reflex senzorio-motor. Utilitatea
biologică a aversiunii ca reflex, despre care se consideră că ar fi baza dezvoltării
dezgustului, constă probabil în faptul că protejează animalele de ingerarea unor
substanțe otrăvitoare. Modul în care Rozin și Fallon (1987) utilizează termenul
de aversiune ca aplicabil reflexului, iar pe cel de dezgust îl rezervă pentru a
desemna emoția, care depinde de factori cauzali învățați, ideologici sau metaforici,
ajută la accentuarea distincției dintre emoții și reflexele senzorio-motorii, exami­
nată de mine în Capitolele 2 și 5 (vezi și Smith & Lazarus, 1990).
Dezgustul reprezintă o emoție care, din perspectivă evolutivă, poate fi consi­
derat ca având la bază aversiunea, termen ce face referire la funcțiile senzorio-mo­
torii ale mirosului și gustului. Odată cu apariția lucrării lui Darwin (1872/1967)
despre emoții, filogeniștii au tratat dezgustul ca emoție de bază, având
caracteristici descriptive și factori cauzali specifici.
Rozin și Fallon (1987) consideră dezgustul ca pe o emoție înnăscută, legată de
ingerarea hranei, ce prezintă o expresie facială caracteristică, o anumită tendință
acțională (distanțarea de obiectul respingător sau înlăturarea sa), un răspuns
fiziologic distinct (greața) și o stare afectivă specifică (repulsia). După cum

RICHARD S. LAZARUS
subliniau acești autori, dezgustul a fost în mare parte ignorat de psihologi, posibil 345
pe motiv că este o emoție relativ primitivă și pare să producă mai puține efecte
psihologice și sociale, comparativ cu alte emoții.
Dezgustul, ca emoție, se pare că are mai puține caracteristici specifice, fiind o
reacție rigidă provocată de un număr restrâns de factori cauzali, comparativ cu
varietatea factorilor care produc celelalte stări emoționale datorate incongruenței
contextului în raport cu scopul, cum sunt furia, anxietatea, vinovăția, tristețea,
invidia și gelozia, în cadrul cărora un rol central îl au diferitele semnificații
subiective atribuite acestora. Pozițiile speculative privind statutul dezgustului ca
emoție înnăscută, care s-ar apropia mai mult decât celelalte emoții de un răspuns
reflex, sunt problematice în sensul că cercetările au sugerat că dezgustul nu este
o emoție prezentă la naștere — iar Rozin și Fallon precizează că este nevoie de
aproximativ șapte sau opt ani pentru ca dezgustul să se dezvolte plenar la copil
în cadrul procesului de dezvoltare. Se pare că la copiii foarte mici nu se manifestă
dezgustul, să spunem, față de excremente, așa cum se întâmplă la părinții acestora
atunci când descoperă că cel mic a pictat cu propriile excremente peretele dor­
mitorului. Totuși, un anumit grad de repulsie pare să constituie o caracteristică
universală a indivizilor adulți, ca răspuns la mirosul sau ingerarea anumitor
substanțe neplăcute.
Rozin și Fallon citează trei motive posibile pentru respingerea unei substanțe,
în procesul generării dezgustului ca emoție: (1) convingerea că obiectul prezintă
caracteristici senzoriale neplăcute, (2) anticiparea neplăcerii produse de ingerarea
acestuia, și (3) originea mâncării sau tipul de hrană — de exemplu, ideea de a
mânca lăcuste sau furnici este considerată ca respingătoare în anumite culturi,
doar pe motiv că implică astfel de insecte. Trebuie observat că cele trei motive
enumerate sugerează că factorii ideatici, sau evaluările cognitive, au un rol
important în generarea dezgustului. Este posibil ca indivizii să învețe să accepte
acele substanțe considerate de către alții ca respingătoare sau să le respingă pe
cele care pentru ceilalți sunt acceptabile sau chiar atractive. După opinia mea,
astfel de evaluări cognitive justifică tratarea dezgustului ca fiind mai curând o
emoție, decât un reflex senzorio-motor în adevăratul sens al cuvântului, asemă­
nător plăcerii, durerii și tresăririi.

Tema relațională centrală

Tema relațională centrală pentru dezgust, chiar și atunci când aceasta este
definită foarte succint, se referă la a înghiți sau a fi prea aproape de un obiect sau de
un gând indigest (în sens metaforic).

Tiparul de evaluare
Motivele citate de Rozin și Fallon furnizează bazele tiparului evaluării primare
din dezgust — o dorință puternică de a evita o substanță, în vederea protejării

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

346 integrității corporale. Componentele evaluative pentru dezgust sunt prezentate
în Tabelul 6.9.
Nu sunt sigur dacă în dezgust se poate vorbi despre implicarea eului, ca fiind
condiția necesară sau fundamentală în producerea reacției emoționale, deși
consider că pot fi găsite argumente în susținerea acestei idei. Atunci când există
riscul ca una dintre formele de implicare ale eului (3) să fie contaminată de o „idee
otrăvitoare" sau indigestă, este foarte probabil ca reacția generată să fie dezgustul,
și nu o altă emoție. Ca și în cazul tristeții, ceea ce este indigest sau otrăvitor
producând dezgust poate fi pus în relație cu oricare dintre formele de implicare
ale eului, respectiv valorile sau scopurile existente. Dezgustul (asemănător invi­
diei) este în esență o emoție foarte simplă din punctul de vedere al procesului de
evaluare, astfel că nu sunt necesare celelalte componente evaluative pentru a-1
diferenția de restul emoțiilor.
Componentele evaluării secundare nu contribuie în mod semnificativ cu date
necesare analizării dezgustului. Totuși, în măsura în care la indivizi există
capacitatea de adaptare cognitivă, în sensul eliminării neplăcerii produse de un
obiect, înseamnă că aceștia pot tolera dezgustul resimțit, astfel încât să mănânce
și chiar să învețe să savureze unele tipuri de hrană cum sunt lăcustele, ochii de
pește, furnicile sau larvele, care deși sunt prețuite în cadrul unor culturi, în altele
generează repulsie. îmi amintesc bine o experiență personală din Japonia, când
în timp ce savuram un pește crud pregătit ca sashimi, am observat deodată la
acesta unele mișcări reflexe, ceea ce mi-a produs instantaneu o senzație de greață
și imposibilitatea de a continua să mănânc. Presupun că mișcările involuntare
sugerau că peștele era încă viu, astfel că doar după ce a devenit inert, iar eu am
conștientizat neplăcerea produsă, a fost posibil să îmi înving greața. în timpul
acestui episod, prietenii mei japonezi au fost deosebit de amuzați, deoarece
cunoșteau diferențele culturale dintre occidentali și japonezi cu privire la pre­
ferințele culinare.

Tabelul 6.9. Evaluările în cazul dezgustului3

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă apariția oricărei
emoții, inclusiv a dezgustului.
2. Dacă există o incongruență în raport cu scopurile, atunci pot să apară doar emoții
negative, inclusiv dezgustul.
3. Dacă oricare dintre cele șase fațete ale implicării eului este în pericol de a fi
contaminată de o „idee otrăvitoare", atunci va apărea dezgustul.

Nu există componente ale evaluării secundare care să fie esențiale.

a Componentele evaluative necesare și suficiente pentru dezgust sunt enunțate

la punctele 1-3.

RICHARD S. LAZARUS
 Dezgustul se produce atunci când suntem confruntați cu ceva ce detestăm, 347
însă nu-1 putem evita cu ajutorul unei adaptări anticipatorii. De exemplu, nu ne
vom. alege meseria de paramedic sau chirurg dacă nu putem suporta să vedem
sânge. Teoreticienii care au studiat emoții precum dezgustul nu au abordat unele
aspecte esențiale referitoare la modul în care indivizii învață să reacționeze cu
dezgust sau, la fel de important, cum reușesc să își depășească repulsia, proces
care probabil presupune distanțarea de acele imagini vizuale și mirosuri care în
mod normal le produc neplăcere.
Spre exemplu, studenții la medicină și asistentele medicale sunt fie nevoiți să
recurgă la astfel de strategii, fie nu sunt din capul locului deranjați de astfel de
lucruri. învățarea procedurilor de autopsie, de pildă, se bazează pe cunoașterea
acestei probleme, astfel că includ adoptarea unor tehnici rutiniere de distanțare.
Una dintre acestea constă în acoperirea cadravului, cu excepția părții disecate;
umorul macabru este de regulă absent — procedura este luată în serios și realizată
cu profesionalism — și se evită pe cât posibil cunoașterea identității celui decedat,
în serialul de televiziune „Quincy" având ca personaj principal un autopsier,
scena de început are un umor ușor ironic, în sensul că aproape toți rezidenții
bărbați care urmau să asiste la o autopsie leșină atunci când Quincy dezvelește
corpul cadavrului. Am aflat că studenții mediciniști care au o astfel de reacție
sunt de regulă sfătuiți să renunțe la medicină.

Tendința de a acționa
Pe modelul reflexului involuntar din aversiune, tendința acțională pentru
dezgust o constituie senzația de greață și impulsul foarte puternic de eliminare
a substanței sau a ideii respingătoare prin vomismente. Un impuls intens de evitare
a contactului cu substanța respingătoare, combinat adesea cu senzația de greață,
constituie un tip de reacție paralelă care poate stopa declanșarea vomismentelor.

Alți termeni
Vocabularul pentru descrierea acestei categorii distincte de emoții din care
face parte și dezgustul include termeni ca repugnanta, aversiunea, sila, repulsia,
îmbolnăvirea, starea de rău, iar în enumerarea propusă de Storm și Storm au mai
fost incluși și cei de greață sau scârbă, unul dintre cuvintele preferate ale copiilor
mei când erau mici pentru a descrie un obiect sau o situație socială neplăcută.
întrucât Rozin și Fallon au fost în mare măsură adepții tiparelor biologice care
țin seama de sursele universale sau cvasiuniversale ale dezgustului, este dificilă
înțelegerea modului în care anumite imagini vizuale, idei sau evenimente — mai
precis, semnificațiile atribuite acestora, prin contrast cu caracterul lor concret —
ajung să producă dezgustul. După cum afirmam, majoritatea emoțiilor sunt
cauzate de gânduri sau obiecte extrem de diverse, care deși au origini culturale,
prezintă adesea un caracter idiosincratic, în sensul că dobândesc o anumită
semnificație subiectivă care stă la baza generării furiei, anxietății, rușinii ș.a.m.d.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

348 Este necesară o înțelegere mai aprofundată a termenilor metaforici și a sim­
bolurilor generatoare de dezgust, și a surselor diferențelor individuale în modul
cum astfel de termeni ajung să producă emoția sau sunt gestionați psihologic.

Dinamica
Aversiunea are cu certitudine un rol protector din punct de vedere biologic.
Cu toate acestea, dezgustul ca răspuns emoțional la contextele sociale poate
determina incapacitatea individului de a aprecia sau de a se bucura de ceea ce
pentru alții are un caracter plăcut, fie din perspectivă individuală, fie prin prisma
normelor valabile pentru alte culturi sau subculturi. Prin urmare, dezgustul poate
constitui o barieră în calea relațiilor sociale, a excitației și a plăcerii sexuale, și îl
poate constrânge pe individ la evitarea a numeroase situații și experiențe care nu
au în mod necesar un caracter neplăcut.

Patologia
în contrast cu perspectiva propusă de Rozin și Fallon, psihanaliștii au acordat
o atenție considerabilă conflictelor produse de pulsiunile agresive și erotice, care
sunt fie încărcate de un dezgust profund, fie servesc ca apărări împotriva
respectivelor pulsiuni. în unele cazuri, secrețiile corporale normale, dar neplăcute,
pot fi ignorate, sau chiar să dobândească o conotație erotică — așa cum se
întâmplă în actul sexual oral sau anal, cel din urmă constituind o caracteristică
importantă a activităților erotice homosexuale, care sunt dificil de înțeles pentru
majoritatea populației, datorită existenței unei atitudini generale negative în
raport cu excrementele.
Se pare că groaza, ca reacție emoțională, este întru câtva legată de dezgust.
Ceea ce este considerat ca fiind terifiant pare adesea să aibă un caracter subiectiv
și specific, chiar dacă filmele de groază declanșează la majoritatea indivizilor
evitarea ambivalență a acestora și tendința de apropiere față de semeni. Psihana­
liștii sunt de părere că în general, groaza și, într-o oarecare măsură, dezgustul,
au o strânsă legătură cu sursele care le produc indivizilor anxietate (angoasă)
legată de sexualitate, agresivitate și moarte. Astfel de surse trimit cu gândul la
acele părți individuale considerate, atât literalmente, cât și metaforic, ca negative,
nocive și murdare, care produc sentimente terifiante legate de neajutorare,
castrare, moarte și decrepitudine.

Rezumat
în acest capitol am aplicat ideile generale ale teoriei cognitiv-motivațio-
nal-relaționale la fiecare dintre principalele emoții negative (presupunând situații
incongruente în raport cu scopul) — și anume, frica-anxietatea, tristețea, vino-
văția-rușinea, invidia-gelozia și dezgustul-aversiunea. Cu toate că între frică și

RICHARD S. LAZARUS
anxietate (angoasă) există o relație strânsă, acestea au fost tratate ca emoții 349
separate, aspect valabil și pentru celelalte perechi de emoții unite prin cratimă.
în cazul fiecărei emoții, au fost urmate aceleași linii generale: mai întâi am
realizat o descriere scurtă a emoției respective, urmată de tema relațională centrală
a acesteia, tiparul de evaluare, tendința de a acționa, alți termeni caracteristici,
dinamica și patologia. Tiparele evaluative au fost prezentate sub formă de arbore
decizional, urmând raționamentul logic al analizei de tip „dacă-atunci", astfel că
pornind de la decizia cu caracterul cel mai general privind generarea sau nu a
unei emoții și de tipul acesteia, pozitiv sau negativ, s-a ajuns gradual la speci­
ficarea acelor componente evaluative necesare și suficiente, astfel încât să distingă
emoția respectivă de toate celelalte emoții. Pentru fiecare emoție au fost furnizate
tabele care să rezume aceste tipare de evaluare.
Același set de propoziții teoretice generale au fost aplicate și pentru emoțiile
pozitive (scopul e congruent cu contextul), care vor fi prezentate în Capitolul 7.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile negative și incongruența...

 7

Emoțiile pozitive (situație congruentă

în raport cu scopurile) și problematice

în actualul capitol voi trata (1) emoțiile care rezultă din congruența în raport
cu scopurile, adică emoțiile pozitive; și (2) emoțiile problematice — mai precis,
acele emoții care prezintă anumite caracteristici incerte, astfel că statutul acestora
ca emoții este discutabil. Printre emoțiile pozitive se numără: fericirea/bucuria,
mândria, iubirea/afecțiunea și consolarea. Prin contrast cu cratimele utilizate în
Capitolul 6, care indicau stări emoționale distincte, dar aflate în strânsă conexiune,
în cazul fericirii și bucuriei, respectiv al iubirii și afecțiunii, consider că termenii
se referă aproximativ la aceeași stare emoțională. Emoțiile problematice includ:
speranța, compasiunea și emoțiile estetice. Mai târziu, voi examina ce anume le
conferă acestora din urmă caracterul problematic, motivele variind de la caz la caz.
Emoțiile pozitive au fost în mod evident ignorate sau considerate în trecut ca
având o importanță redusă, iar motivele unei astfel de atitudini nu sunt pe deplin
clare. Din punctul meu de vedere, cea mai verosimilă ipoteză ar fi că emoțiile
negative au un impact mai puternic și mai vizibil la nivel adaptativ și la cel al
stării de bine, comparativ cu cele pozitive. Același raționament explică și preocu­
pările științelor sociale moderne legate de stresul psihic, fiziologie și medicină;
stresul poate constitui un factor perturbator influent și o importantă sursă de
patologie. Atunci când avem în vedere rațiunile în baza cărora anumiți indivizi
reușesc pe parcursul vieții să își mențină un confort relativ și o funcționare psihică
armonioasă, în timp ce alții se luptă cu suferințe și disfuncționalități cronice sau
recurente, ne vom concentra atenția mai curând asupra furiei, anxietății, vino­
văției, rușinii, tristeții, invidiei, geloziei și dezgustului, fără a ține seama de
fericire, mândrie, iubire și consolare. Emoțiile pozitive, cu excepția poate a iubirii,
au de regulă o intensitate și un impact mai reduse comparativ cu cele negative,
iar datorită caracterului lor mai puțin vizibil, există un număr relativ restrâns de
termeni, cu caracter destul de vag, utilizați pentru a face referire la acestea.
Totuși, este complet justificat să considerăm că în lupta pentru supraviețuire
și evoluție, emoțiile pozitive îndeplinesc în egală măsură funcții adaptative
importante, servind ca momente de respiro (șansa îndepărtării de pericole), ca
factori de sprijin (facilitatori ai adaptării și conservării unui moral bun), precum
și ca factori restauratori (ce fac posibilă vindecarea și recuperarea). Prin urmare,
se poate afirma legat de acest tip de emoții că ele atenuează efectele distructive
produse de emoțiile negative (Lazarus, Kanner & Folkman, 1980). Consider că

RICHARD S. LAZARUS
emoțiile pozitive au un rol important pentru economia psihică generală a 351
indivizilor, iar realitatea existenței lor, ca fenomene psihologice, ar trebui să
trezească un interes comparabil celui acordat emoțiilor negative.
în cadrul unui articol interesant, de Rivera, Possell, Verette și Weiner (1989)
elaborează această idee și furnizează unele date de cercetare cu privire la
încercarea întru câtva reușită de diferențiere a stării de elație de cea de încântare,
în ciuda faptului că deosebirile ulterioare dintre bucurie și cele două stări
emoționale nu au fost susținute cu argumente prea convingătoare. Ei scriu:

Deși este posibil să existe mai puțini termeni emoționali pozitivi, comparativ
cu cei emoționali negativi... și un număr mai redus de expresii faciale pozitive,
limba engleză conține cel puțin 100 de termeni utilizați în desemnarea stărilor
afective pozitive, și este foarte puțin probabil că vor continua să apară cuvinte noi,
atâta timp cât acestea nu exprimă aspecte distinctive importante. întrucât astfel de
deosebiri au consecințe semnificative la nivelul stării de bine, al relațiilor sociale,
al procesării cognitive și al gradului de înțelegere a procesului emoțional, se pare
că este importantă încercarea de explicare a modului în care afectul pozitiv poate
fi individualizat.

Enumerarea propusă de mine sau orice altă variantă de desemnare a emoțiilor

pozitive nu poate fi considerată ca definitivă, dată fiind importanța pe care o au
dovezile empirice pentru individualizarea acestui tip de emoții. Într-adevăr,
distincții ca acelea făcute de Rivera ș.a. evidențiază că pot fi găsite cu ușurință
semnificații relaționale diverse și subtile, precum și un număr mare de variabile
de răspuns care trebuie luate în considerare. Pentru ca rațiunile distincțiilor
operate între emoții să aibă o justificare teoretică, este necesar ca acestea să se
fundamenteze și pe alte criterii decât cele lingvistice. Dilema este ilustrată și la
nivelul deciziilor mele de a trata doar anumite emoții; deși consolarea ar putea fi
considerată o variantă a fericirii, am ales să o abordez ca emoție distinctă. Iar
recunoștința, ca emoție pozitivă, nu a fost luată în considerare — oarecum în mod
nejustificat, dat fiind că în anumite cazuri, aceasta poate reprezenta o stare
emoțională intensă.

Fericirea/bucuria
Despre fericire și bucurie, care sunt foarte asemănătoare ca stări emoționale,
fără însă a fi identice, se afirmă în limbajul colocvial că au diverse cauze, după
cum ilustrează numeroasele variante pentru aforismul „Fericirea înseamnă...
o mașină nouă; iubirea femeii (bărbatului) potrivit; implicarea în activități
productive; îndeplinirea dorințelor"; ș.a.m.d. Comparativ cu fericirea, termenul
bucurie pare să desemneze o reacție mult mai intensă la un eveniment specific,
însă sensurile celor doi termeni coincid în mare parte. Cuvântul fericire, pe care
din aceste considerente îl voi prefera în continuare, are în esență un caracter
ambiguu. Atunci când mulțumirea este considerată echivalentul fericirii, aceasta

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

352 constituie o variantă emoțională mai puțin intensă, cu o încărcătură afectivă mai
redusă, în timp ce bucuria, care presupun că poate include și extazul, este o
emoție puternică și acaparatoare.
Din punct de vedere istoric și filosofic, fericirea a ridicat diferite dileme
teoretice interesante. Capacitatea de a resimți fericire este în mod aparent diferită
de la un individ la altul, chiar și atunci când condițiile existențiale favorizante
sunt similare, astfel că fericirea ar putea fi considerată ca un dar prețios de care
nu beneficiază toți indivizii. Unii teoreticieni au privit fericirea ca fiind un scop
vag urmărit la momentul prezent, dar accesibil doar prin intermediul amintirilor
și al speranțelor. Alții mai nostalgici au spus că fericirea aparține etapei copilăriei
sau anilor de școală, ori că este o eliberare de responsabilitățile pe care le presu­
pune creșterea copiilor, așa cum în glumă se afirmă că, în ultimă instanță, fericirea
apare odată cu plecarea copiilor de acasă și cu moartea câinelui de companie.
Rețetele propuse pentru atingerea fericirii au fost uneori legate de necesitatea
adoptării unui comportament virtuos.
O parte dintre teoreticieni, printre care mă număr și eu, au convingerea că
fericirea în sine nu poate fi considerată un scop de atins, ci reprezintă un efect
secundar al realizării altor scopuri urmărite de individ. O antologie recentă care
examinează teoriile și atitudinile referitoare la fericire (Veenhoven, 1990)
ilustrează reînnoirea interesului științelor sociale cu privire la acest subiect. Mi
se pare extrem de relevantă o frază din broșura de prezentare a antologiei unde
sunt prezentate două obiecții privitoare la conceperea folosirii ca scop dezirabil:

Mai întâi, valoarea fericirii este pusă la îndoială: se argumentează că suferința

are o valoare superioară, iar viața orientată spre plăcere este superficială și lipsită
de sens. în al doilea rând, este susținut cu tărie faptul că fericirea este în detrimentul
altor lucruri valoroase: ea îi face pe indivizi să semene cu animalele ghiftuite și le
subminează relațiile sociale.
Prima obiecție este o chestiune de apreciere și nu poate fi judecată. Cea de a
doua este cel puțin parțial un fapt real și, în această calitate, poate fi verificată
empiric.

Trebuie reținut că două tipuri de emoții, afectele și dispozițiile, sunt luate în

calcul atunci când vorbim de starea de fericire. în toate curentele filosofice, se
pare că fericirea este o stare existențială cu caracter general, constituind mai
curând o trăsătură stabilă a personalității decât un afect care apare și dispare la
fel de rapid. în mod uzual, termenul de „dispoziție" (sau cel de „stare de bine",
discutat în cele ce urmează) probabil că ar fi mai adecvat. Cu toate că ambele stări
depind de o evaluare, afectul este un răspuns la o experiență adaptativă, în timp
ce dispoziția se referă la starea existențială sau la condițiile de viață.
Dacă, în ciuda celor afirmate, privim fericirea din punctul de vedere al expe­
rienței adaptative care o generează — altfel spus, ca pe un aspect de „prim-plan",
în aspectele „de fundal" ale vieții — și presupunem, la fel ca în Capitolul 1, că
între prim-plan și fundal există o relație de interdependență, atunci trebuie admisă
posibilitatea ca starea de fericire să aibă o intensitate redusă chiar dacă a avut loc

RICHARD S. LAZARUS
o experiență pozitivă, dar și ca tendința generală de a resimți fericire să calmeze 353
consecințele emoționale în cazul unei experiențe negative. Altfel spus, atunci când
un individ a cărui dispoziție generală este disforică trăiește experiențe pozitive,
acestea nu vor fi apreciate; iar dacă o experiență negativă se produce în cazul
unui individ cu o dispoziție generală euforică, este posibil ca aceasta să nu îi
producă suferința la care ne-am aștepta.
Ideea de fericire văzută ca dispoziție „de fundal", care la nivelul individual
moderează impactul plăcerilor și neplăcerilor cotidiene, atrage după sine luarea
în considerare a afirmațiilor referitoare la un subiect conex — mai precis, starea
subiectivă de bine (vezi și Strack, Argyle & Schwarz, 1991, pentru diferite abordări
asupra acestei stări și a celei de fericire). Starea subiectivă de bine (subjective
well-being) pare mult mai apropiată de noțiunea de sentiment sau de trăsătură,
reprezentând un calcul subiectiv referitor la aspectele pozitive și negative ale vieții
în general, și mai puțin de o stare emoțională. Starea de bine se măsoară, cerând
individului să realizeze o evaluare generală privitoare la propriile stări afective
pozitive sau negative, după care se extrapolează sau se face media valorilor
înregistrate în decursul perioadei considerate, fie că aceasta se referă la o zi, o
săptămână, o lună, un an sau chiar mai mult. Chiar dacă putem considera emoția
(inclusiv dispoziția) ca fiind bazată pe un calcul subiectiv, ar fi superficial (vezi
Capitolul 2) să includem „starea de bine" în categoria emoțiilor. Pentru o astfel
de comparație, sunt necesare metode de măsurare utilizate pe scară largă, care
să furnizeze date empirice în susținerea faptului că cele două concepte coincid
sau prezintă numeroase aspecte comune, și o serie de variabile antecedente
comune sau divergente. O astfel de comparație nu a făcut obiectul prea multor
cercetări sistematice.
Studiile recente sugerează că unei stări pozitive de bine îi corespund variabile
antecedente și rezultative diferite față de cele specifice unei stări negative, adică
distresului (Diener, 1984). Cu alte cuvinte, ceea ce ne face să ne simțim mulțumiți
diferă și este probabil independent de ceea ce ne provoacă distres. O altă trăsătură
particulară a „stării subiective de bine" se referă la descoperirea controversată că
indivizii care, conform unor criterii obiective, au o situație favorabilă își evaluează
adesea în mod negativ starea de bine, pe când cei care trăiesc în condiții dificile
și suferă deprivări fac deseori evaluări pozitive asupra propriei stări de bine.
Aceasta este rațiunea în virtutea căreia sintagma stare de bine ar trebui să includă,
în mod constant, termenul subiectivă ca expresie a faptului că aspectele subiective
și cele obiective sunt într-o măsură considerabilă independente.
Explicația cea mai credibilă dată acestui aparent paradox ar fi că indivizii se
acomodează la circumstanțele existențiale pozitive sau negative și dezvoltă
expectații favorabile sau nefavorabile, care sunt adesea confundate cu evaluările
subsecvente. Efectul unor astfel de expectații, sau ceea ce Helson (1959) generaliza
prin conceptul de „nivel de adaptare", se referă la faptul că o experiență pozitivă
nu este în mod necesar urmată de îmbunătățirea stării emoționale. Dat fiind că
experiențele de viață au avut întotdeauna un caracter pozitiv, individul va
minimaliza valoarea acestora și se așteaptă ca ele să continue. însă atunci când

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

354 evenimentele pozitive se produc în cazul unor indivizi ale căror condiții de viață
au fost în mod caracteristic negative, răspunsurile emoționale pozitive vor fi mult
mai intense decât cele anticipate. Iar în cazul când apare o sursă minoră de
suferință, cei care au standarde intraindividuale pozitive și expectații favorabile
vor resimți evenimentul negativ cu o suferință mult mai intensă comparativ cu
cea anticipată. Pe această observație se fundamentează principiul conform, căruia
fericirea depinde de structura psihologică bazală a individului — mai precis, de
tiparul general creat de expectațiile și dispozițiile cu caracter existențial —, așa
încât fericirea nu poate fi corect anticipată în absența unei referiri la trăsăturile
specifice personalității.

Tema relațională centrală

Cu toate că este bine cunoscut faptul că fericirea are cauze care diferă de la un
individ la altul, există totuși o singură și simplă temă relațională centrală: indi­
vidul a obținut sau este pe cale să obțină ceea ce și-a dorit. Altfel spus, fericirea
apare atunci când considerăm că facem un progres semnificativ către realizarea
propriilor scopuri, cu condiția prealabilă ca acest progres să se producă pe fondul
unor experiențe existențiale în general pozitive. Cu alte cuvinte, dacă viața în
general îi pare individului negativă, atunci un eveniment pozitiv este puțin
probabil că-i va fi pe plac.

Tiparul de evaluare
Urmărind același format de bază al arborelui decizional utilizat și în Capito­
lul 6 pentru emoțiile negative, componentele evaluării pentru fericire/bucurie
sunt prezentate în Tabelul 7.1. Pentru limitarea repetiției, nu am mai reluat
descrierea detaliată a metodei, cu toate că o parte dintre componentele particulare
sunt explicate în cuprinsul textului.
Referitor la afirmația din Tabelul 7.1., legată de componenta nr. 2, congruența
în raport cu scopurile (ca opusă incongruenței) — conform căreia emoțiile posibile
sunt limitate la cele pozitive, inclusiv fericirea — este necesară o completare
specială; atunci când indivizii se simt fericiți pentru rezultatul pozitiv a.1 unei
experiențe, uneori starea de fericire poate fi însoțită de sentimente de vinovăție
sau teamă pentru faptul că situația pozitivă actuală nu poate dura la nesfârșit,
astfel că la emoțiile enumerate se mai adaugă și anxietatea. Spre exemplu, atunci
când considerăm că situația noastră favorabilă poate trezi resentimente celor­
lalți sau că vom fi pedepsiți pentru acest lucru, starea de fericire se combină cu
anxietate sau vinovăție, astfel că într-un anume grad ea va fi diminuată ca
intensitate.
în general, astfel de stări mixte sau ambivalențe sunt influențate în mare parte
atât de trăsăturile de personalitate, cât și de factorii religioși ori de cei culturali.
De exemplu, în ceremoniile religioase cum ar fi căsătoria și alte ocazii fericite,
religia mozaică prescrie ca fericitul cuplu să nu dea uitării suferința istorică

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 7.1. Evaluările în cazul fericirii/bucuriei' 355

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă apariția oricărei
emoții, inclusiv a fericirii.
2. Dacă există o congruență în raport cu scopurile, atunci vor apărea doar emoții
pozitive, inclusiv fericirea.
Forma de implicare a eului (componenta 3) este irelevantă.

Componentele evaluării secundare

învinuirea și potențialul adaptativ (componentele 4 și 5) sunt irelevante.

6. Dacă expectațiile privind viitorul sunt pozitive, există speranța ca auspiciile
să continue, iar dacă perspectiva generală asupra vieții este una favorabilă, sunt
asigurate condițiile existențiale „de fundal" esențiale pentru a resimți fericirea. Când
expectațiile (și condițiile existențiale „de fundal") sunt rezervate sau nefavorabile,
atunci există tendința ca fericirea să aibă o intensitate mai redusă sau să se diminueze
pe parcurs.

Toate celelalte componente ale evaluării secundare, inclusiv forma de implicare a

eului, nu sunt esențiale.

a Componentele evaluative necesare și suficiente pentru fericire sunt enunțate

la punctele 1, 2 și 6.

a propriului popor, sau pe aceia care au mai puține motive de bucurie. Folosirea
ierburilor amare în comemorarea Paștelui evreiesc este ilustrativă în acest sens,
la fel cum este și obiceiul de spargere a veselei în cadrul ceremoniilor de căsătorie,
ca simbol al fragilității relațiilor umane care să îi reamintească cuplului că trebuie
să depună eforturi pentru menținerea mariajului.
Forma de implicare a eului (componenta de estimare nr. 3) este fără îndoială
mai puțin relevantă în fericire, comparativ cu rolul acesteia în mândrie, care
depinde — așa cum vom vedea în curând — de îmbogățirea identității eului și
de atribuirile responsabilității și controlului, în baza cărora este posibilă asumarea
meritului pentru o experiență pozitivă. Importanța asumării meritului în starea
de fericire rămâne incertă, și voi relua această temă ulterior.
Dacă există o formă de implicare a eului în fericire, probabil că aceasta derivă
din sentimentul autorealizării, al siguranței și al stării de bine în relație cu
ansamblul celor șase forme de implicare ale eului sau cu oricare dintre aceste
forme — spre exemplu, stima de sine, valorile morale, Idealurile Eului, interesele
și credințele individuale, persoanele apropiate și starea lor de bine (toate fiind
incluse în tiparul de evaluare de la nivelul componentei „expectațiile privind
viitorul").
Dacă adoptăm poziția conform căreia implicarea eului este minimă sau lipsită
de importanță pentru starea de fericire, atunci înseamnă că este suficientă

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

356 considerarea celor trei componente ale evaluării primare, pentru a diferenția
fericirea de celelalte emoții pozitive, ceea ce din perspectivă cognitivă situează
această stare în categoria emoțiilor cât se poate de simple. Cu toate că două dintre
componentele evaluării secundare, acordarea meritului sau învinuirea (componen­
ta 4) și potențialul adaptativ (componenta 5) nu par relevante pentru starea de
fericire, acest lucru nu este valabil și pentru expectațiile privind viitorul (com­
ponenta 6), după cum indică tabelul 7.1. Altfel spus, indivizii sunt cu adevărat
fericiți doar atunci când se simt împliniți la nivel existențial, au sentimentul
propriei siguranțe și sunt încrezători că situația actuală constituie un fundament
în menținerea unei stări de bine satisfăcătoare și pe viitor.

Tendința de a acționa
Tendința către acțiune implicată în fericire este dificil de explicita! la modul
concret. Voi propune orientativ ideea că tendința de a acționa rezidă în mani­
festările comportamentale și fiziologice produse de senzațiile de plăcere și sigu­
ranță existențială, care din punct de vedere psihologic și motric se exprimă prin
expansivitate și sociabilitate. De obicei, indivizii își doresc să împărtășească cu
semenii propriile rezultate favorabile și modul în care acestea au fost obținute.
Excepție fac doar experiențele care ne provoacă teamă și vinovăție la gândul că
norocul nostru nu va mai dura mult sau că vom fi pedepsiți pentru bucuria noastră
efemeră, aspecte menționate în secțiunea „congruența în raport cu scopurile".
Postularea existenței unei similarități între tendința acționată implicată în
fericire și cea din mândrie ar putea fi considerată un contraargument la dife­
rențierea clasică propusă de Hume (vezi în continuare, mândria ca emoție),
referitoare la îmbogățirea identității eului implicată în mândrie, însă din infor­
mațiile pe care le dețin o astfel de teorie nu a făcut obiectul vreunei cercetări
empirice. Ipoteza nulă ar fi că mândria ca emoție este întotdeauna sau de cele mai
multe ori inclusă în starea de fericire, ceea ce ar explica numeroasele similarități
dintre manifestările expresive ale celor două emoții. Atunci când li se cere
indivizilor să relateze exemple ale unor* experiențe fericite, aceștia vor menționa
adesea situații în. care au fost mândri cu privire la modul în care au contribuit la
o rezolvare favorabilă a unei situații (de ex., Hensher, 1990).

Alți termeni
Sinonimele comune pentru fericire sunt bucurie, plăcut, satisfăcut, mulțumit,
gratificat, recunoscător, lipsit de griji, jubilant, exuberant, exultant, entuziast, cuprins
de beatitudine, vesel, jucăuș, amuzat, binevoitor, voios, bine dispus, jovial, încântat,
euforic, extaziat, cuprins de elație, exaltat și triumfător. Se observă că majoritatea
acestor termeni definesc dispoziții, exemplificate cu precădere de termeni ca
fericire, beatitudine, lipsit de griji, vesel, jucăuș și euforic. Ca și în cazul tristeții,
diferențierea fericirii ca afect și ca dispoziție este dificil de realizat în absența
examinării raportului dintre fundal și prim-plan în cazul condițiilor existențiale,

RICHARD S. LAZARUS
respectiv al episoadelor afective, analiză care, din datele pe care le dețin, nu a fost 357
realizată până în prezent.
Termenii alternativi utilizați în cazul fericirii sugerează ocazional unele
diferențe cu privire la intensitatea reacției, pe când alteori aceștia comunică
nuanțe suplimentare ale semnificațiilor. Spre exemplu, beatitudinea și extazierea
sugerează o reacție mult mai intensă comparativ cu amuzamentul și mulțumirea;
pe de altă parte, beatitudinea este, se pare, o stare aproape eterică și mai puțin
intensă decât extazierea, iar amuzamentul (ca opus jubilării) conotează o reacție
plăcută, întru câtva detașată, care conține câteodată o ușoară dezaprobare sau
chiar ironie. Triumful sugerează învingerea condițiilor adverse și ar putea la fel
de bine să constituie un factor în apariția mândriei, după cum a fost considerat
de către Storm și Storm (1987).

Dinamica
în decursul ultimilor ani, psihologii au devenit interesați de efectele pe care
dispozițiile pozitive le au asupra performanței și comportamentului prosocial
(vezi și Capitolul 10). Acest interes exprimă în mod interesant opusul preocu­
părilor anterioare legate de consecințele negative ale anxietății și ale altor emoții
bazate pe incongruența față de scop, și care au menținut atenția psihologilor în
urmă cu câteva decenii. Fericirea reprezintă totodată și o emoție interesantă din
punct de vedere social. Indivizii doresc să fie înconjurați de oameni fericiți și îi
evită pe cei triști, iar astfel de stări par să fie întru câtva molipsitoare. Emoțiile
bazate pe congruența în raport cu scopul, cum este fericirea, sau mai degrabă
configurațiile cognitiv-motivațional-relaționale complexe implicate de acestea,
ca de exemplu evaluarea provocării, se pare că dau naștere la generozitate,
nerăbdare, expansivitate și unui grad de libertate în utilizarea resurselor indivi­
duale. Acestea contrastează puternic cu constrângerile și atitudinea defensivă
asociate situațiilor de pierdere-lezare sau pericol și emoțiilor în care contextul nu
este congruent cu scopul, emoții iscate de astfel de condiții.

Patologia
Este fericirea vreodată patologică? Psihanalistul Greenson (1962) sugerează
această posibilitate în discuția sa cu privire la entuziasm, considerat ca trăsătură
dispozițională. Entuziasmul reprezintă un mod pasional și jubilant de a privi
viața, caracterizat printr-un moral ridicat și un activism zgomotos, ca opuse
atitudinilor de calm sau pasivitate întâlnite în beatitudine. Se poate afirma că
entuziasmul dobândește un caracter patologic atunci când este continuu și, mai
presus de toate, are un caracter compulsiv — ceea ce înseamnă că este mai curând
o constrângere datorată factorilor interni, și nu un răspuns selectiv determinat de
circumstanțe particulare. Exemple de acest gen sunt hipomania și „depresia cu
zâmbetul pe buze".

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

 '1

358 Greenson consideră entuziasmul compulsiv ca fiind o regresie în serviciul

eului, un mecanism de apărare conștient sau inconștient împotriva unei repre­
zentări cognitive care îi generează individului tristețe și depresie. Se presupune
că la originile sale s-ar situa experiențele extrem de gratificatorii ale primilor ani
de viață, urmate de o serie de pierderi afective cu un caracter neașteptat și sever.
Nu sunt ferm convins de validitatea acestei ipoteze; după opinia mea, folosirea
în scopuri defensive a gândirii pozitive și a manifestărilor entuziaste ar putea fi
la fel de bine motivată și de unele experiențe de viață negative din copilăria tim­
purie, care includ situații de respingere. Alegerea acestui mecanism de apărare
se datorează manifestării unei atitudini sociale mai suportive față de indivizii
veseli și optimiști, prin opoziție cu respingerea celor triști.
Unul dintre aparentele paradoxuri evidențiate de o parte dintre cercetările
recente asupra depresiei, la care am făcut referire anterior, este acela că indivizii
depresivi pot judeca realitatea la fel de bine sau chiar mai bine, comparativ cu cei
care nu sunt depresivi, ceea ce sugerează că este mai benefic ca indivizii să între­
țină iluzii pozitive, după cum unii scriitori și dramaturgi (de ex., Eugene O'Neill
și Henrik Ibsen) au susținut timp îndelungat (vezi Alloy, Albright, Abramson și
Dykman, 1990; Goleman, 1985; Lazarus, 1983; și Taylor, 1989). Psihologii lumii
occidentale, industrializate, tind să adopte o viziune întru câtva puritană, specifică
culturii în care trăiesc, conform căreia ar exista un preț pe care indivizii trebuie
să îl plătească în schimbul autoamăgirii, și susțin că este mai bine ca aceștia să se
confrunte cu propriile realități dureroase care îi fac nefericiți, decât să recurgă la
autoamăgire. Dacă și în ce măsură tendința indivizilor și a societăților de a
depinde de iluzii pozitive are un cost adaptativ, nu a făcut până în prezent obiec­
tul unor testări empirice riguroase. Cu titlu de digresiune care dezvăluie și
simpatiile mele politice, mesajul deprimant al președinției Carter (și al candi­
datului democrat la următoarele alegeri, Mondale) a fost sever criticat de alegă­
torii care așteptau mesaje pozitive, iar plăcuta — pentru unii — negare a realităților
sociale din timpul mandatului Reagan pare să fi avut pe termen lung un efect de
subminare a puterii economice și sociale a statului, precum și a valorilor umane
naționale.
în orice caz, caracterul patologic al manifestării veseliei în locul exprimării
atitudinilor și emoțiilor cu caracter depresiv pare să se apropie mai mult de o
distorsionate a realității, ca operație implicată în mecanismul negării suferinței și
în formațiunea reacțională care îl determină pe individ să pretindă în mod
compulsiv că este fericit și calm. în acest caz, probabil că nu este vorba despe o
stare de fericire autentică, ci doar despre o imitație a acesteia. Posibilitatea unei
diferențieri clare între versiunile reale și cele simulate ale fericirii, și deosebirile
dintre consecințele adaptative produse de acestea, rămâne să fie demonstrată.
Consider oportun să le reamintesc cititorilor dificultatea pe care o ridică
evaluarea caracterului patologic în raport cu manifestările normale, subiect pe
care l-am discutat și în Capitolul 2, în legătură cu depresia. în cazul fericirii,
problema constă din găsirea unor criterii bine fundamentate, pe baza cărora un
tipar poate fi catalogat ca normal sau disfuncțional, prin identificarea unui proces
subiacent opus entuziasmului afișat în scop de strategie adaptativă, sau afișărrii

RICHARD S. LAZARUS
compulsive a fericirii individuale. Consider că ar trebui demonstrat faptul că 359
fericirea simulată are ca efect o categorie aparte de disfuncții. De exemplu, este
posibil ca indivizii care manifestă un entuziasm excesiv în prezența semenilor să
renunțe la această mască socială atunci când se retrag în intimitate și să se simtă
deprimați. O altă posibilitate ar fi ca negarea manifestată de indivizi în plan social
să îi apere de confruntarea cu propria stare depresivă latentă, ceea ce îi împiedică
să obțină un insight curativ legat de aceasta, care ar contribui la depășirea
problemelor existente.

Mândria
Shaver ș.a. (1987) au inclus mândria în categoria emoțională a fericirii, ceea ce
reflectă juxtapunerea celor două emoții datorită raporturilor reciproce existente
între acestea, după cum ilustrează afirmația: „El este mândria și bucuria mea"
(vezi Figura 2.2). în analizele întreprinse de Storm și Storm (1987), mândria este,
de asemenea, clasificată ca o emoție pozitivă fără „raportări interpersonale", o
interpretare surprinzătoare ținând seama de pronunțatul caracter social al acestei
emoții; în enumerarea propusă de autori mândria face parte din aceeași categorie
cu triumful, sentimentul victoriei, al realizării personale, al unicității, bravura și curajul.
Din punct de vedere istoric, așa cum am mai spus, mândria în sine are o
semnificație specială și în mod tradițional filosofii, începând cu Hume (1957), au
diferențiat mândria de fericire. Aspectul distinctiv crucial se referă la faptul că
evenimentul cauzal asociat cu mândria nu prezintă doar un caracter pozitiv, de
înnobilare, ci constituie totodată o confirmare sau creștere a valorii individuale.
Pentru discuții suplimentare privitoare la mândrie, cititorul ar trebui să consulte
analizele lui Isenberg (1980) și Taylor (1980).

Tema relațională centrală

Tema relațională centrală pentru mândrie este îmbogățirea identității eului prin
asumarea meritului pentru o realizare sau un obiect valoros, obținute fie la nivel
individual, fie de către o persoană sau un grup cu care ne identificăm — spre exemplu,
un compatriot, un membru al familiei sau un grup social.

Tiparul de evaluare
Componentele de evaluare pentru mândrie sunt prezentate în Tabelul 7.2.
Pentru ca mândria să fie generată, prin opoziție cu starea de fericire și cea de
consolare, este necesar ca individul să primească sau să își atribuie meritul
(componenta 4) pentru evenimentul pozitiv și experiența care au ca efect
îmbogățirea propriei identități. După cum am mai afirmat, această componentă
are un rol crucial în diferențierea mândriei de fericire. Așa cum spunea Taylor
(1980, pp. 385-386):

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

360 Tabelul 7.2. Evaluările în cazul mândriei

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă apariția oricărei
emoții, inclusiv a mândriei.
2. Dacă există o congruență în raport cu scopurile, atunci pot să apară doar emoții
pozitive, inclusiv mândriei.
3. Dacă forma de implicare a eului constă din îmbogățirea eului și în creșterea
stimei sociale, atunci emoțiile potențiale se restrâng la mândrie, fericire și consolare.

Componentele evaluării secundare

4. Dacă meritul este atribuit propriei persoane, atunci va apărea mândria.

Nicio altă componentă a evaluării secundare nu este esențială.

a Componentele evaluative necesare și suficiente pentru mândrie sunt enunțate

la punctele 1, 2, 3 și 4.

Este posibil, spre exemplu, ca. o casă frumoasă să îmi facă plăcere, fără să mă
simt în vreun fel mândru pentru că locuiesc în ea. O altă condiție minimală care
trebuie îndeplinită pentru a resimți mândrie ar fi ca acea casă frumoasă să îmi
aparțină sub o formă sau alta.

în măsura în care unul dintre aspectele identității eului este îmbogățit de o

valoare percepută la nivel subiectiv, ceea ce coincide cu definiția dată de Hume
factorului cauzal al mândriei, individul va resimți mai curând mândrie, și nu
fericire. în analiza lui Hume, casa frumoasă reprezintă obiectul mândriei, și nu
cauza sa. Atunci când individul își asumă meritul pentru posesia obiectului
material — casa îi aparține și constituie o extensie a propriei identități — în acest
caz vorbim despre un factor cauzal care individualizează mândria de restul
emoțiilor pozitive.

Tendința de a acționa
La fel ca în cazul fericirii, este dificil să poată fi specificată clar o anumită
tendință acționată implicată în mândrie. Pare rezonabil să presupunem că
impulsul manifest din mândrie implică atât expansivitatea, cât și o nevoie intensă
a individului de a afirma public sursa acesteia — de exemplu, prin comunicarea
cu ceilalți, lăudăroșenie, comportament ostentativ. Așa cum sugera Isenberg (1980,
p. 356), „mândria este privită ca o «umflare în pene»; individul mândru «se fălește»
sau «merge țanțoș»". Iar o variantă pentru a descrie această stare este locuțiunea
„a nu-și mai încăpea în piele de mândrie", ilustrată de personajul ficțional descris

RICHARD S. LAZARUS
de Gilbert și Sullivan în opera comică H.M.S. Pinafore*, care simte că inima sa se 361
umple de mândrie la gândul rolului de căpitan și al corăbiei pe care o va conduce,
iar acest lucru se întâmplă și cu verii căpitanului, despre care el recunoaște că
sunt numeroși, precum și cu mătușile sale. Expansivitatea specifică mândriei
contrastează puternic cu impulsul care îl îndeamnă pe individ să se ascundă
atunci când resimte rușine; sentimentul mândriei apare atunci când individul a
atins un stadiu sau a obținut ceva comparabil cu standardele valorice sociale și
individuale la care a aspirat, în vreme ce în rușine vorbim despre un eșec sau
despre dezamăgirea persoanelor a căror apreciere contează.
Uneori, mândria este descrisă ca opusă sentimentului smereniei (desigur,
aceasta din urmă nu se referă la falsa modestie, ca modalitate individuală de a
impresiona). Oricum, smerenia (umilința) nu este echivalentă cu rușinea, ci
implică o apreciere a limitărilor individuale, în același mod cum mândria
presupune aprecierea propriilor merite (Isenberg, 1980). Smerenia constituie
totodată o atitudine la care indivizii pot aspira (și, deopotrivă, liderii religioși),
un fel de emoție sau stare psihică „superioară". Mândria îi poate face pe indivizi
aroganți și îi determină să acționeze în consecință, însă aroganța nu se manifestă
și în situațiile care le trezesc acestora smerenie, excepție făcând probabil doar
cazurile când aroganța constituie un mecanism defensiv. Trebuie reținut că
afirmațiile referitoare la sursele mândriei, smereniei și rușinii nu vizează adevărul
obiectiv, ci modul în care acesta este evaluat subiectiv de către individul care
trăiește emoția.

Alți termeni
Se pare că există câteva sinonime pentru mândrie. Probabil triumful ar fi unul
dintre acestea, precum sugerau Storm și Storm (1987), cu toate că termenul
prezintă unele conotații adiționale care îi modifică întru câtva semnificația de
bază. Din motive rămase încă obscure, în limba engleză cuvântul mândrie (pride)
este nevoit să exprime întreaga multitudine a semnificațiilor variate pe care le
implică această stare emoțională pozitivă.

Dinamica
Dinamica mândriei coincide parțial cu cea din starea de fericire, dar în cazul
mândriei se detașează faptul că individul se laudă în fața semenilor, o carac­
teristică mai puțin importantă în fericire. Cu toate acestea, lăudăroșenia îi poate
crea individului dificultăți în plan social; lauda de sine îi poate pune pe ceilalți
într-o poziție inferioară, aspect care nu pare relevant în starea de fericire, deși
mulți se simt adesea invidioși atunci când altcineva este fericit. Mândria este o
emoție cu caracter competitiv, întrucât are ca element central identitatea eului și

Prescurtarea „H.M.S." provine de la „Her Majesty Ship", care se traduce prin „Nava
Majestății Sale". (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

362 îmbogățirea acesteia, similar modului în care furia atrage după sine protecția
eului. în ciuda faptului că mândria are în general conotații sociale pozitive, este
necesară găsirea unei poziții echilibrate între mândria arogantă, care le poate trezi
semenilor reacții ostile, și incapacitatea individului de a accepta mândria ca trăire
emoțională, care în acest caz ar putea fi interpretată ca expresie inautentică a
dorinței de superioritate, exprimată prin atitudinea înțelegătoare.
Complexitatea și diversitatea valorilor sociale referitoare la mândrie sunt bine
ilustrate de cântecele patriotice și de imnurile naționale, care conțin uneori un
grad de ambivalență legat de măsura în care indivizii ar trebui să se simtă mândri
pentru propria naționalitate. în imnul dedicat drapelului „You're a Grand Old
Flag", unul dintre versuri spune că America este „pământul celor liberi și
curajoși", în timp ce următorul vers adăugă „dar nu facem paradă de asta".
Aceleași versuri conțin atât o lăudă, cât și o dojană la adresa laudei de sine.
Analizele privind reacțiile oamenilor de rând în raport cu persoanele celebre
și bogate și strategiile pe care cele din urmă le folosesc pentru a preveni pierderea
popularității constituie ilustrații practice interesante ale pericolelor sociale
cauzate de mândria arogantă. Este probabil ca publicul să aibă sentimente
contradictorii în legătură cu renumele și bogăția persoanelor celebre, calități ce
sunt deopotrivă admirate și invidiate. Indivizii care se simt invidioși este posibil
să își gestioneze starea emoțională prin intermediul creeării unor mituri cu rol
autoprotector — de exemplu, convingerea că celebritățile sunt persoane nefericite
și solitare, pentru care ar trebui să resimtă mai curând milă, decât invidie. La
rândul lor, celebritățile lasă adesea impresia unei modestii accentuate, semna­
lând sau chiar exagerând propriile întâmplări nefericite, astfel că descriu cu
patos ce înseamnă să crești un copil bolnav, să ai o căsnicie cu probleme sau
faptul că trebuie plătit un preț mare pentru propriul succes. Alcoolismul,
dependența de droguri, depresia, psihozele sau sinuciderile în rândul celebri­
tăților țin cu succes titlurile din presă și televiziune. Iar reporterii hrănesc adesea
atitudinea ambivalență a publicului prin interviurile luate unor astfel de per­
soane, dezvăluind o combinație curioasă de considerație și minimalizare ostilă
a acestora, sau chiar un ușor dispreț mascat, pe care unele persoane publice îl
tolerează din dorința de atenuare a problemelor ridicate de atitudinile ambi­
valențe manifestate de public.
Cultura noastră religioasă oferă o perspectivă negativă asupra mândriei în
dictonul „Mândria este drumul către pierzanie", care conține atât unele conotații
morale, cât și un avertisment. Acesta sugerează că indivizii nu ar trebui să se
fălească punându-i în umbră pe ceilalți; smerenia, care este oarecum opusul
mândriei, reprezintă o valoare morală deosebit de respectată în cadrul anumitor
culturi. în Japonia, spre exemplu, atunci când un individ primește un compliment
pentru copilul sau soția sa, el va minimaliza întru câtva virtuțile acestora, iar
propria mândrie este negată prin remarca „soția sau copilul meu nu sunt atât de
minunați". în Statele Unite, prin contrast, este adecvat ca individul să răspundă
cu plăcere complimentului, fiind mândru pentru virtuțile celui iubit, însă desigur,
fără exagerare. Pe aceste considerente, se pare că mândria „arogantă" este definită
oarecum diferit de la o cultură la alta.

RICHARD S. LAZARUS
Patologia 363

Atunci când constituie un mecanism de apărare a identității mai vulnerabile

a eului, mândria exprimă o stare emoțională foarte diferită de forma sa originară,
care se diferențiază de smerenie, fiind mai curând bazată pe îndoiala individului
cu privire la propria valoare. Atunci când indivizii găsesc puține motive pentru
a fi mândri de propria persoană, este posibil ca aceștia să se indentifice cu un
grup renumit, fie religios, sportiv, politic, etnic sau național. Nevoia exagerată a
indivizilor de a se simți superiori prin identificarea cu valorile grupului respectiv,
însoțită de desconsiderarea sau chiar denigrarea celor care nu fac parte din el,
poartă numele de etnocentrism și reprezintă un factor major implicat în apariția
prejudecăților (Allport, 1954).
Mai există și un alt sens în care mândria poate avea conotații patologice —
mai precis, forma denumită orgoliu prostesc, care probabil își are originile în
compulsia indivizilor de a depăși unele sentimente negative legate de propria
persoană. După o ceartă, deseori este dificil sau chiar imposibil pentru mulți
indivizi să ierte sau să se împace cu celălalt, atunci când orgoliul lor a fost rănit.
Chiar dacă aceasta reprezintă o strategie defensivă, cel „mândru" persistă cu
încăpățânare să resimtă furie sau dorește ca eforturile de împăcare să-i aparțină
în întregime celuilalt, fără ca el să contribuie în vreun fel la acest lucru. Pentru
acest tip de comportament autodistructiv este folosită expresia „A-și face rău
cu mâna sa".

Iu bi rea / afecți unea

Cele două cuvinte, iubire/afecțiune separate prin linia oblică, semnifică faptul
că le tratez ca alternative care descriu, într-o măsură mai mare sau mai mică,
aceeași stare emoțională. Pe acest considerent, voi face referire în continuare doar
la iubire. Iubirea poate fi cu ușurință considerată o emoție problematică. Deși
profanii consideră adesea iubirea ca fiind emoția prototip, aceasta nu descrie o
singură stare emoțională, ci o varietate de stări, dintre care două sunt în mod
special importante — iubirea din atașament și cea romantică. O problemă ar fi că
iubirea romantică este asociată cu numeroase tipuri de valori culturale, iar
perspectiva asupra acesteia a suferit transformări semnificative de la o epocă la
alta. O altă problemă este că, atunci când iubirea romantică implică și o relație
sexuală, aceasta este întreținută de o pulsiune fiziologică care servește atât la
perpetuarea speciei, cât și pentru alte funcții asociate emoțiilor. Majoritatea
emoțiilor nu depind atât de clar de un scop sau de o nevoie specifică. în orice caz,
consider starea emoțională implicată în iubire ca fiind una cât se poate de clară,
chiar dacă este necesară o detaliere cât mai precisă a aspectelor acesteia.
Iubirea desemnează, în general, mai curând un anumit tip de relație socială,
decât un proces sau o stare emoțională, o relație care poate implica iubirea ca
emoție în anumite momente, dar nu și în altele, ea fiind adesea combinată cu furie,
vinovăție, rușine și gelozie (de ex., Fehr, 1988). Nu există niciun alt exemplu al
unui termen emoțional, care în accepțiunea comună sau în limbajul de specialitate

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

364 să descrie mai bine decât „iubirea" trăsătura sau starea emoțională implicată.
Atunci când, de exemplu, spunem că doi indivizi se iubesc, facem referire la o
relație socială stabilă în cadrul căreia este posibil să existe tendința de a resimți
iubire atunci când condițile sunt adecvate, un sentiment care nu este în mod
necesar și constant. Când am întreba astfel de indivizi dacă își iubesc partenerul,
răspunsul ar fi cu siguranță „da", însă afirmația exprimă un sentiment, și nu
o emoție; atunci când sunt întrebați dacă resimt această iubire moment de
moment, ei ar putea răspunde negativ. Majoritatea analizelor din domeniul
psihologiei sociale realizate pe tema iubirii și atracției se referă la relația socială,
și nu la emoția în sine.
însă atunci când iubirea înseamnă emoție, ea reprezintă un proces sau o stare
de moment, o reacție care durează un timp limitat — în ciuda faptului că într-o
relație de iubire se presupune că sentimentele de dragoste reapar cel puțin
ocazional sau chiar mai des, în funcție de stadiul și calitatea relației. Dacă relația
este definită de cineva din afară în baza presupunerii că este vorba despre iubire,
un astfel de raționament se poate dovedi eronat atunci când este aplicat punctual,
moment de moment, chiar dacă în raport cu relația privită în general se dovedește
corect — altfel spus, partenerii pot resimți uneori mai curând furie și vinovăție
decât iubire, mai ales atunci când relația se află în pragul unei rupturi. într-o
relație de iubire autentică, o parte din timp — în ciuda tendinței poeților către
idealizare — vor apărea și alte emoții, precum speranța, pasiunea, furia, indife­
rența, plictiseala, vinovăția, suferința, toate acestea depinzâd de tiparele de
interacțiune dintre parteneri, pe baza cărora ei se angajează moment de moment
în relație. O relație se poate, de asemenea, schimba în decursul timpului, evoluând
de la stadiul de iubire romantică la cel de tovărășie și atașament.
După cum sugeram prin afirmația anterioară, există diferite tipuri de iubire,
fiecare având conotații emoționale distincte. Una dintre acestea este atracția, pe
care Sternberg (1987) o descria ca fiind un sentiment de apropiere, o legătură
bazată pe emoții sau interese comune, la care se adaugă afecțiunea resimțită față
de cealălalt, fără însă ca aceasta să implice pasiune sau un angajament serios. Alt
tip este iubirea romantică, în care se manifestă idealizarea partenerului și o puter­
nică atracție sexuală, chiar dacă cea de pe urmă nu constituie o condiție absolut
necesară, fiind posibil ca acest tip de iubire să implice și un anumit grad de anga­
jament. Iubirea din atașament constituie o formă a iubirii diferită de cele anterioare;
în analiza lui Sternberg, aceasta presupune intimitate și un angajament, dar nu
și pasiune sexuală, cu toate că psihanaliștii freudieni ar considera că această formă
a fost de fapt „desexualizată". Este probabil genul de iubire pe care îl resimțim
față de copiii noștri, părinți și prietenii apropiați. Cu toate că formele descrise nu
epuizează în Întregime variantele posibile, ele se numără printre cele mai frec­
vente și rnai ușor de diferențiat. Dat fiind că factorii psihologici implicați în fiecare'
tip de iubire descris diferă, se naște o întrebare, care în realitate poate fi ridicată
pentru orice altă emoție, și anume, dacă aceste tipuri distincte ar trebui subsumate
aceleiași categorii emoționale sau ar fi mai bine să fie tratate separat.

RICHARD S. LAZARUS
 Sternberg (1986, 1987) a furnizat o trecere în revistă a teoriilor iubirii și a 365
realizat propria analiză care avea ca scop unificarea aspectelor și perspectivelor
divergente existente, la nivelul unui sistem teoretic integrat. El a propus în vede­
rea descrierii iubirii și afecțiunii „teoria triangulară", care ia în considerare un
număr de trei componente — intimitatea, pasiunea și angajamentul volițional —
pe care autorul le reprezintă schematic ca cele trei vârfuri ale unui triunghi, astfel
că prin combinarea gradului relativ de intensitate al trăirii cu tiparele specifice
acestor dimensiuni, este definit fiecare dintre cele opt fenomene divergente ale
iubirii. Totuși, sunt de părere că această analiză nu reușește să distingă iubirea
ca relație socială de emoția pe care aceasta o implică — altfel spus, de tema
relațională centrală sau de semnificația care se modifică periodic, astfel că se poate
manifesta latent la un moment particular, devenind activă la un altul (vezi și
Hendrick & Hendrick, 1989, pentru alte comentarii critice).
Printre cele opt tipuri de relații incluse în sistemul lui Sternberg se numără:
absența iubirii, care vizează interacțiunile întâmplătoare dintre indivizi; atracția,
care se manifestă atunci când este implicată intimitatea, dar fără să existe com­
ponenta pasiunii și a angajamentului; pasiunea intensă, ca „dragoste la prima
vedere", care implică o atracție sexuală irezistibilă, cuplată cu lipsa intimității și
angajamentului; iubirea tocită, care se originează într-un angajament de iubire și
din care lipsesc intimitatea și pasiunea, așa cum se întâmplă în relațiile de durată
din care au dispărut implicarea mutuală și atracția reciprocă; iubirea romantică,
o combinație de intimitate și pasiune, în absența angajamentului; iubirea neîmpli­
nită ca o combinație între pasiune și angajament, în absența intimității; iubirea
împlinită, care pe lângă pasiune și intimitate, mai presupune și angajamentul
volițional. în ultimul tip de iubire, conform lui Sternberg, sunt implicate toate
cele trei dimensiuni ale triunghiului — intimitatea, pasiunea și angajamentul
volițional — chiar dacă, de la caz la caz, pot exista unele divergențe cu privire
la importanța relativă a fiecărei componente. Uneori, spre exemplu, poate exista
un puternic angajament volițional, însă pasiunea este mai puțin intensă sau
poate fi vorba despre o pasiune puternică, cuplată cu un angajament volițional
mai slab ș.a.m.d.
în tratarea iubirii ca reprezentând mai curând o emoție, decât o relație socială,
este necesară conștientizarea faptului că unul dintre partenerii relației poate trăi
starea emoțională în mod subiectiv, în timp ce pentru celălalt aceasta îmbracă o
formă complet diferită sau poate fi chiar absentă. în măsura în care diferitele
forme sau tipare afective sunt tratate ca entități distincte, o teorie cognitiv-moti-
vațional-relațională a iubirii ca emoție este necesar să specifice temele relaționale
centrale, componentele evaluative și tendințele acționale pentru fiecare individ
cuprins de această emoție.
Considerând drept cadru teoretic general tipologia propusă de Sternberg, cu
unele modificări minore destinate să estompeze eventualele neclarități, aplica­
bilitatea teoriei cognitiv-motivațional-relaționale poate fi ilustrată cu ușurință în
cazul celor două forme de iubire diferențiate în mod curent — mai precis, iubirea
prietenească (companionate Iove) și cea romantică. Cititorul trebuie să rețină faptul

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

366 că, deși relația socială fundamentală și caracterul general al angajamentului pot
fi considerate ca prezentând o continuitate, așa cum se întâmplă între prieteni, iubiți,
părinți și copii la nivelul unor relații stabile, în analizele ulterioare referitoare la
evaluare, nu voi trata iubirea din perspectiva relației sociale, ci ca pe o stare
emoțională relațională.

Tema relațională centrală

Tema relațională centrală pentru iubire constă din dorința sau afecțiunea
îndreptată spre cineva, care de obicei, dar nu în mod necesar, este și reciprocă. în iubirea
romantică aceasta se referă la o idealizare temporară a partenerului, cuplată cel
mai probabil, dar nu în mod necesar, cu dorința și pasiunea pentru acesta, la care
se adaugă încercarea și nevoia intensă de realizare a intimității sexuale, chiar dacă
este posibil ca aceasta să existe deja. Legat de rolul sexualității în cadrul iubirii
romantice, ar fi lipsit de valoare să fac unele comentarii cu privire la controversa
privind distincția dintre iubire și relația pur sexuală, respectiv posibilitatea sau
necesitatea ca acestea să fie tratate separat.
Cu toate acestea, trebuie precizat că sentimentele erotice pot să apără și să se
stingă independent de existența emoților sau sentimentelor pozitive de o altă
natură. Este, de asemenea, posibil să existe o implicare romantică ce exclude
sentimentele erotice și consumarea actului sexual, după cum ilustrează roman­
tismul desexualizat descris în ficțiunile englezești, care vorbesc despre cavaleri
și domnițele lor, situație omisă de analiza lui Sternberg. Caracterul idealizat al
unei astfel de iubiri este diminuat în povestea romantică dintre Lancelot și
Guinevere, regina consoartă a regelui Arthur, dat fiind că adulterul sexual al celor
doi îndrăgostiți contribuie la distrugerea miticului regat al Mesei Rotunde. Toate
aceste aspecte au fost exprimate în musicalul de succes, intitulat Camelot. Un alt
exemplu literar în acest sens îl constituie personajul lui Don Quijote; numele
iubitei sale, Dulcinea, se traduce ca „vis". Bănuiesc că toată lumea este conștientă
de faptul că ideea căsătoriei din dragoste reprezintă o invenție a ultimilor ani ai
secolului al XVIII-lea.
Dacă îmi este îngăduit să mai zăbovesc un pic asupra acestor aspecte, îl voi
cita pe Kenneth Clark (1970) care considera iubirea romantică o invenție roma-
nescă. Autorul remarca cu umor (1970, p. 68):

Se pare totuși că iubirile cavalerești din timpurile medievale, începând cu

Chrétien de Troyes în secolul al XlII-lea și terminând în secolul al XV-lea cu Malory,
aceste iubiri definite de propriile alegorii și personificări, de căutări neobosite și
nopți albe, încărcate de vrajă și mistere, au fără deosebire ca temă centrală iubirea
curtenească, reprezentând o trăsătură distinctivă a gândirii medievale ... Timp de
200 de ani acel Roman de la Rose a rămas, alături de Boethius și Biblie, cea mai citită
carte din Europa. Nu știu câți oameni ar mai citi această carte în zilele noastre, cu
excepția celor care se pregătesc pentru un examen școlar. însă, cu certitudine, astfel
de povești romantice au avut un impact decisiv asupra literaturii secolului

RICHARD S. LAZARUS
 al XlX-lea, servind fie ca un ideal dezirabil, fie ca o evadare din cotidian, cu 367
precădere în Anglia: „The Eve of St. Agnes"*, „La Belle Dame sans Merci"’*, The
Idylls ofthe King***, fără a mai pune la socoteală capodopera de referință a secolului
al XlX-lea, Tristan și Isolda, compusă de Wagner. Chiar dacă noi nu am citit poveștile
romantice ale perioadei medievale, acestea continuă să aibă un rol important în
imaginația noastră.

Atunci când un sentiment romantic tinde să se transforme în ceea ce Stemberg

denumea ca „iubire împlinită", aceasta presupune că individul își asumă angaja­
mentul (logodna) privind susținerea relației și responsabilitatea pentru starea de
bine a partenerului iubit. Totuși, o astfel de definiție presupune acceptarea
valorilor culturale promovate de societatea în care trăim, iar acestea au suferit
variații de la o perioadă istorică la alta, dar și în cadrul diferitelor structuri sociale,
referitor la semnificațiile atribuite angajamentului romantic. Pe de altă parte,
angajamentul (logodna) are o legătură vagă cu iubirea considerată ca emoție. în
schimb, acesta constituie o declarație a preocupării constante pentru binele
partenerului, după cum reiese din decizia încheierii mariajului și dorința de a
avea copii, valorizată de societate întrucât contribuie la perpetuarea regulilor
sociale și încurajează natalitatea. în unele societăți, decizia de legalizare a relației
este bazată mai curând pe considerente economice și sociale, și mai puțin pe cele
emoționale. Logodna este într-un fel motivată și de intenția de a ignora perioadele
sau momentele inevitabile când iubirea este mai redusă ca intensitate sau dispare,
astfel că se pune un accent mai mare pe relația în sine, independent de fluxul
emoțiilor, deși angajamentul poate dobândi pe termen lung un caracter mai puțin
intens sau să se dizolve atunci când manifestările iubirii sunt rare sau dispar, ori
relația devine nesatisfăcătoare sau chinuitoare.
Atunci când individul care dorește iubirea celuilalt continuă să întrețină
această nevoie arzătoare sau se gândește permanent la cel iubit, starea sa
emoțională denumită de regulă „iubire neîmpărtășită" va avea la acesta o mai
mare importantă psihologică și o durată mai îndelungată, spre deosebire de cazul
în care emoția se manifestă doar ocazional sau în prezența celuilalt. Majoritatea
dezamăgirilor relaționale sau matrimoniale se dezvoltă pe fondul existenței unor
concepții idealizate și încărcate de romantism cu privire la iubirea ca stare
psihologică de durată continuă, în care partenerii nu se abat niciodată de la ima­
ginile reciproc idealizate. A iubi și a fi iubit poate fi deopotrivă dureros și extatic,
iar poeții au scris adesea despre aceste două extreme ale iubirii — adică, din
perspectiva idilică sau din cea mizantropă. Pentru unii, iubirea reprezintă singura
valoare umană care merită cultivată; pentru alții, aceasta este un exemplu de
absurditate sau o formă psihopatologică, acceptabilă social. în cultura în care
trăim, rămânem rar neutri față de iubire, dat fiind că ea joacă un rol atât de
important în cadrul valorilor, mitologiilor, literaturii și scrierilor dramatice. Atât

Este vorba despre poemul lui John Keats, „Seara Sfintei Agnes". (N.t.)
Baladă aparținând aceluiași Keats (N.red.).
Este vorba despre volumul de poezie a lui Alfred Tennyson, „Idilele regelui". (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

368 culturile evoluate, cât și cele inferioare abundă în creații pe tema iubirii și a
vicisitudinilor acesteia.
Tema relațională centrală din iubirea prietenească are deopotrivă ca ele-
ment-cheie afecțiunea și intimitatea, plăcerea și contactul mutual, precum și
angajamentul de a întreține starea de bine a celui iubit. însă, prin opoziție cu
iubirea romantică, această stare nu include și pasiunea erotică. în cazul rolurilor
parentale, poate fi vorba despre un. angajament foarte puternic și relativ unilateral;
acesta depinde în măsură mai mică de eforturile reciproce, comparativ cu alte
relații prietenești. Cu toate că variantele incestuoase ale relațiilor parentale nu
sunt tocmai rare, există tabuuri sociale care interzic pasiunile fizice în relațiile de
iubire dintre părinți și copii, care în mod normal trebuie să mențină experiența
la nivel de parteneriat, sau cel puțin să dea impresia că relația nu îmbracă un
caracter incestuos. în ciuda faptului că psihanaliștii freudieni au o viziune
diferită — susținând că absența dorinței erotice din iubirea prietenească este
rezultatul proceselor defensive impuse de tabuurile incestului — nici pentru ei
această iubire nu include componenta erotică prezentă în orice iubire romantică.

Tiparele de evaluare
Componentele evaluative pentru iubire — atât forma sa romantică, cât și cea
prietenească — sunt prezentate în Tabelul 7.3.
După opinia mea, există un grad accentuat de implicare a eului în cele două
forme de iubire specificate, care constă din dorința afirmării uneia sau mai multor
fațete care compun identitatea eului. însă această presupunere face în prezent
obiectul unor discuții contradictorii și, în ciuda faptului că există posibilitatea
pentru ceea ce a fost denumit uneori ca „iubire altruistă", sunt întru câtva sceptic
că această formă nu are în esență un rol defensiv. Dacă forma de implicare a eului
coincide cu dorința de respect reciproc, care constituie o afirmare a identității
eului, fie că aceasta este însoțită sau nu de pasiunea sexuală, emoțiile posibile
generate de ansamblul tiparului se restrâng la iubire. Iubirea romantică și cea
prietenească sunt diferențiate una de cealaltă doar prin prezența, respectiv absența
componentei erotice.
După cum reiese din. tabel, singura componentă de evaluare secundară relevantă
pentru iubire o constituie expectațiile privind viitorul, care atunci când sunt pozitive
favorizează iubirea, iar dacă acestea sunt negative — adică, unul dintre parteneri
nu răspunde cu aceleași sentimente — iubirea se dizolvă în dezamăgire, iar relația
devine instabilă. în cazul indivizilor normali din punct de vedere psihologic, și
care nu au parte de o iubire reciprocă, va fi reînnoită dorința, de atașament însoțită
de hotărârea de a gestiona pierderea suferită (un proces asemănător doliului), fie
prin încercarea, de restabilire a relației de iubire anterioare, fie prin renunțarea la
aceasta. Nicio altă componentă a. evaluării nu este necesară pentru a diferenția
iubirea de celelalte emoții pozitive.
Aspectul destul de evident în iubirea prietenească îl constituie așteptările legate
de cel drag, care, cu excepția pasiunii fizice, se referă la intimitatea psihologică,

RICHARD S. LAZARUS
Tabel 7.3. Evaluările în cazul iubiriia'b 369

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă apariția oricărei
emoții, inclusiv a iubirii.
2. Dacă există o congruență în raport cu scopurile, atunci pot să apară doar emoții
pozitive, inclusiv iubirea.
3. Dacă forma de implicare a eului este dorința de considerație mutuală, care
înseamnă recunoașterea de către celălalt a identității eului meu, atunci emoțiile
potențiale se restrâng la iubire (sau cel puțin atracție); dacă la aceasta se adaugă și
interesul sexual sau pasiunea, atunci iubirea este mai curând romantică, decât
prietenească.

Nu este implicată nicio componentă a evaluării secundare, cu excepția poate a

expectațiilor privind viitorul, care atunci când sunt pozitive favorizează iubirea, însă
dacă sunt negative (ceea ce înseamnă că iubirea nu este reciprocă), împiedică apariția
iubirii sau îi diminuează intensitatea.

a Componentele evaluative necesare și suficiente pentru iubire sunt 1, 2, și 3.

b Estimările sunt aceleași atât în iubirea prietenească, precum și în cea romantică,
excepție făcând doar rolul deținut de pasiunea sexuală din iubirea romantică, deși
aceasta poate de asemenea să și lipsească dintr-un motiv sau altul, după cum am
discutat în text.

la sentimentul siguranței și la încrederea cu privire la reciprocitatea sentimentelor,

aspecte comune și pentru iubirea romantică. Părinții, de asemenea, așteaptă
reciprocitate, chiar dacă angajamentul acestora în raport cu copilul poate fi mai
puțin influențat de dezamăgiri; atunci când lipsește reciprocitatea, deși părinții
se vor simți nefericiți, nu vor renunța neapărat la angajamentul față de propriul
copil. Un individ normal psihologic își restricționează angajamentele doar la acele
relații de iubire în care există dovezi ale reciprocității sentimentelor din partea
persoanei iubite și o actualizare a nevoilor acesteia în cadrul relației, chiar dacă
dovezile în acest sens sunt adesea neclare.

Tendința de a acționa
Tendința acțională din iubirea romantică o constituie nevoia intensă de realizare
atât a intimității sociale, cât și a relației sexuale, care, independent de caracterul
său homosexual sau heterosexual, are la bază caracteristicile psihosexuale femi­
nine și masculine, depinzând totodată de manifestările afectuoase și tandre,
precum și de interesul și grija purtate partenerului. Există un impuls individual
puternic atât în direcția apropierii, atingerii și interacțiunii cu persoana iubită, cât
și în vederea obținerii satisfacției sexuale reciproce. Ceea ce este considerat ca

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

370 atractiv la persoana iubită are, desigur, un puternic caracter cultural și individual,
în iubirea prietenească, aceeași afirmație este valabilă în raport cu intimitatea socială
și cea individuală, dar în ciuda faptului că acest tip de iubire are în mod evident
un caracter nesexual sau cel puțin desexualizat, rămân totuși importante
manifestările fizice și psihologice, deși ele sunt uneori mai limitate; acestea se
referă la nevoia de afecțiune, tandrețe, interes și preocupare față de cel iubit,
putând deopotrivă să existe unele aspecte erotice reprimate sau refulate.
Dorința de intimitate, angajamentul și reciprocitatea sentimentelor par să
constituie o trăsătură biologică proprie indivizilor umani, reîntărită în decursul
vieții de experiențele sociale, fie că astfel de tendințe se bazează sau nu pe
impulsuri sexuale sublimate, așa cum sugera Freud. Astfel de manifestări afective
îi comunică persoanei iubite că este valorizată și că se poate simți în siguranță în
această relație. Se pare că raporturile intime reprezintă importante surse de suport
social pentru majoritatea indivizilor, iar absența acestora sporește vulnerabilitatea
individuală față de efectele distructive ale izolării și singurătății, răsfrânte la
nivelul stării de sănătate și de bine.

Alți termeni
Există un vocabular extins pentru exprimarea iubirii, așa cum era de așteptat
în cadrul culturii occidentale. Termenii cu un caracter mai general ar fi: adorația,
pasiunea sau dorința intensă, afecțiunea, atașamentul, farmecul, atracția, dragostea
protectoare, tandrețea, compasiunea și sentimentalismul, pentru a acoperi enumerarea
propusă de Shaver ș.a. (1987), la care am mai adăugat câțiva termeni noi. Dacă îi
luăm în considerare și pe cei propuși de Storm și Storm (1987), ar mai trebui
incluși în vocabularul iubirii: erotismul, dorința, excitația sexuală, pasiunea, senzuali­
tatea, atractivitatea sexuală, seducția, devotamentul, respectul profund, caracterul
consolator, îngrijorarea și atașamentul. O parte din acești termeni se încadrează mai
bine în categoria atracției sau a iubirii prietenești, în timp ce alții descriu mai
curând iubirea romantică. Un grup diferit de termeni, printre care se numără
devotamentul și respectul profund, se regăsește frecvent în trăirile emoționale cu
caracter religios, având, totodată, o puternică conotație culturală.

Dinamica
Manifestările iubirii, fie că acestea au un caracter prietenesc sau romantic, sunt
printre cele mai valorizate gesturi sociale, putând deveni deopotrivă extrem de
supărătoare sau nocive atunci când nu sunt acceptate de celălalt. Oferirea iubirii
poate constitui atât o formă de autovalidare, cât și o confirmare transmisă
destinatarului cu privire la propria-i valoare. De asemenea, aceasta poate crea o
problemă delicată legată de cum ar trebui să se răspundă atunci când afecțiunea
dăruită de cineva nu este dorită. Pentru cel care face primul pas în iubire, posi­
bilitatea sau realitatea unei respingeri poate constitui o sursă majoră de amenin­
țare, care poate genera fie anxietate și furie, fie incapacitatea de a iniția alte

RICHARD S. LAZARUS
manifestări afective. Toate aceste observații sunt, desigur, influențate în mare 371
parte de concepțiile culturale observate în contextul american (valabile poate și
pentru cel european), deși poporul american manifestă, după cum sublinia și
Reiss (1990), anumite rețineri legate de sexualitate.
în fazele de început ale ambelor tipuri de iubire, când partenerii încearcă să
se cucerească reciproc, un răspuns pozitiv întărește sentimentul de încredere
privind posibilitatea unei relații bazate pe sinceritate și pe sentimente reciproce,
ceea ce încurajează și intensifică procesul dezvoltării intimității psihologice, și
consolidează afecțiunea pe cale să se nască; în absența unui răspuns pozitiv, este
posibil ca cel respins să sufere și să se simtă descurajat, în ciuda caracterului
enigmatic al tenacității întâlnite la ambele sexe, dar cu precădere la bărbați, care
îi determină pe unii indivizi să continue eforturile de apropiere față de o persoană
care îi respinge. în relațiile sănătoase de iubire, cucerirea reciprocă a partenerilor
se produce de regulă gradual și depinde de dovezile de reciprocitate, în timp ce
în versiunile patologice, individul poate accelera, sau din contră, frâna dezvoltarea
intimității și a angajamentului, în absența dovezilor de reciprocitate din partea
celuilalt, pe care este posibil să îl atragă într-o relație unilaterală, care nu poate fi
consumată. Pierderea iubirii, în special când intervine în relațiile de lungă durată,
contribuie la apariția unei suferințe asemănătoare celei din starea de doliu (vezi
Kemper, 1978, pentru o analiză psihosocială detaliată asupra procesului de
îndrăgostire și a pierdere a iubirii).

Patologia
Teoriile axate pe patologia relațiilor de iubire au ca element central acel atașa­
ment unilateral și care nu poate fi abandonat, atașament ce provine dintr-o nevoie
puternică și profundă a individului, datorată propriei insecurități sau deficiențe.
Acestui tip de patologie îi este dedicat romanul lui Somerset Maugham Robii, în
care un bărbat nesigur pe el, suferind de un defect la picior, devine sclavul
emoțional al unei femei superficiale și lipsite de scrupule, care nu îi răspunde cu
aceleași sentimente, fapt ce accentuează dependența bărbatului față de ea.
Freud a sugerat că puterea și intensitatea iubirii rezidă în redeșteptarea și
regăsirea unor tipare relaționale specifice copilăriei. Adoptând această poziție,
Bergmann (1971) a considerat iubirea ca o reeditare a relației simbiotice dintre
copil și părinte, o contopire a celor două individualități, fiecare cu propriul sine
și propria iubire de sine. El a concluzionat că atunci când relația părinte-copil a
fost una perturbată, individul pare să reediteze acest tip patologic de relație de
iubire cu partenerii ulteriori, având tendința de a încerca să îi domine, să se
distanțeze, să creeze dependență sau să aibă sentimente contradictorii în raport
cu aceștia. Astfel de indivizi rămân imaturi la nivel relațional, incapabili să
iubească și nu cred că merită să fie iubiți. Pentru a realiza o conexiune între
această afirmație și teoria cognitiv-motivațional-relațională, se poate conchide
că din perspectiva psihanalitică, scopurile interpersonale și estimările relevante

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

372 pentru iubire sunt influențate, probabil la un nivel inconștient, de relațiile din
copilăria timpurie.

împăcarea
După opinia mea, împăcarea (relief) poate fi considerată o emoție în adevăratul
sens al cuvântului, fiind inclusă în categoria celor pozitive (situația e congruentă
cu scopul), în ciuda faptului că nu s-a bucurat de prea multă atenție din partea
cercetătorilor, iar studiile întreprinse sunt în număr mic. Prin urmare, voi aborda
consolarea foarte succint, specificând doar tema relațională centrală, tiparul de
evaluare și tendința de a acționa.

Tema relațională centrală

Ca emoție distinctă de toate celelalte tipuri de emoții, împăcarea (sau ușurarea
afectivă) depinde mai curând de modul în care va decurge un anumit eveniment
sau de schimbarea survenită la nivelul relației individ-mediu, decât de un singur
aspect relațional dilematic. Pentru ca să apară împăcarea, este necesar să fi existat
în prealabil o interacțiune incongruentă cu scopul individual, care ulterior va fi
modificată în sens favorabil, ceea ce determină diminuarea sau eliminarea sufe­
rinței emoționale. Pe scurt, în cazul împăcării, o condiție incongruentă cu scopul și
cauzatoare de suferință a fost modificată favorabil sau înlăturată. în consecință,
împăcarea poate fi considerată o emoție pozitivă (situația este congruentă cu
scopul), dar care inițial este întotdeauna precedată de incongruența în raport cu
scopul sau prezintă un caracter negativ.

Tiparul de evaluare
Componentele evaluative pentru împăcare sunt prezentate în Tabelul 7.4.
Ceea ce individualizează împăcarea de celelalte emoții este faptul că aceasta
apare doar atunci când incongruența în raport cu scopurile a fost eliminată sau
ameliorată, astfel că și suferința emoțională se diminuază. Odată ce împăcarea
este generată, posibilitatea de manifestare a oricărei alte emoții negative asociate
incongruenței în raport cu scopul (fie că este vorba de furie, anxietate, vinovăție,
rușine, tristețe, invidie, gelozie sau dezgust) va fi eliminată. Indivizii vor trăi acea
stare denumită adesea „ușurare sufletească", dat fiind că o lezare, o pierdere sau
un pericol nu s-a mai produs, sau că ceva sperat de individ a avut loc, proces care
descrie transformarea incongruenței față de scop într-o congruență.
Nicio altă componentă a evaluării nu este necesară pentru caracterizarea
sentimentului și pentru diferențierea acestuia de celelalte emoții, ceea ce îi conferă
împăcării statutul de cea mai simplă emoție din punct de vedere cognitiv. De
exemplu, implicarea eului este irelevantă, iar acest lucru este valabil atât pentru
învinuire sau merit, cât și cu privire la potențialul adaptativ; expectațiile privind
viitorul pot fi implicate în unele cazuri în apariția împăcării, însă acestea nu au

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 7.4. Evaluările în cazul împăcării' 373

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă apariția oricărei
emoții, inclusiv a împăcării.
2. Dacă există o incongruență în raport cu scopurile, atunci pot să apară doar emoții
negative; doar atunci când incongruența este redusă sau se modifică în direcția
congruenței, va apărea împăcarea (ușurarea afectivă).

Nicio altă componentă a evaluării primare sau secundare nu este esențială.

a Componentele evaluative necesare și suficiente pentru împăcare sunt 1 și 2.

de regulă un rol crucial. Spre exemplu, ar fi dificil pentru un individ să se simtă

împăcat, atâta timp cât se așteaptă ca relația generatoare de suferință să fie
restabilită în scurt timp.

Tendința de a acționa
Una dintre problemele pe care le ridică încercarea de identificare a unei
tendințe acționale pentru împăcare, rezidă în faptul că orice acțiune este
înăbușită, întrucât condițiile ce îndemnau la acțiune nu mai sunt de actualitate.
Dat fiind că motivul pentru pregătirea în vederea acțiunii nu mai este activ,
datele observabile evidențiază o modificare a parametrilor de la starea de
tensiune musculară la cei specifici relaxării. Acesta reprezintă o perioadă de
repaus care urmează stărilor de tensiune cotidiene. Individul este vizibil ostenit,
dar nu în sensul descurajării, ci al unei diminuări a vigilenței, astfel că se observă
o „decomprimare" sau o scădere a tensiunii arteriale și a agitației corporale. Pe
de altă parte, după opinia mea aceasta poate fi considerată o tendință acțională,
în același mod în care inacțiunea este implicată în tristețe, unde nu este posibil
niciun act reparatoriu, dat fiind că individul îl consideră inutil, ceea ce
demonstrează faptul că și emoțiile pozitive în care nu există o incongruență în
raport cu scopul pot implica tendințe acționale.
Este împăcarea (ușurarea) o emoție? în măsura în care o considerăm astfel, și
excludem confundarea acesteia cu tristețea, împăcarea reprezintă cu certitudine
un exemplu de emoție în care, în locul unei creșteri a activării fiziologice,
înregistrăm o scădere a excitației (Kemper, 1987). Există doar două componente
ale evaluării importante în împăcare — relevanța în raport cu scopurile și eli­
minarea incongruenței în raport cu scopurile — aspecte care, independent de
condițiile existente, contribuie la diferențierea împăcării de restul emoțiilor.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

374
Emoțiile problematice
Voi face referire în acest context la trei stări foarte asemănătoare cu emoțiile,
care sunt deseori tratate de către teoreticieni ca emoții în sine, cu o mare im­
portanță pentru viața afectivă a indivizilor — speranța, compasiunea și emoțiile
estetice. Cu toate acestea, fiecare dintre stările enumerate dă naștere la o serie de
incertitudini cu privire la statutul său ca emoție, fapt pentru care le-am denumit
ca problematice. Unul dintre motive ar fi că speranța și compasiunea, aparent, nu
ar putea fi încadrate în categoria emoțiilor pozitive, și mai mult, la o privire mai
atentă, acestea par să fie generate de incongruența în raport cu scopurile; de
asemenea, emoțiile estetice includ atât variante pozitive, cât și negative. Am
explicat rațiunile aflate la baza acestor incertitudini, pentru fiecare caz în parte.
Am ținut, de asemenea, cont și de posibilitatea ca seninătatea (tranquility) să
fie considerată ca emoție, aceasta desemnând o stare întru câtva similară împă­
cării, fără însă ca cele două să fie coincidente. Seninătatea este cu certitudine o
stare psihică importantă care suscită interes. Asemănător împăcării, în seninătate
este implicat un anumit grad de demobilizare — reprezentând totodată o peri­
oadă de respire — care semnalează că totul este în ordine și individul nu are de
rezolvat nimic presant. Oricum, în baza celor afirmate, seninătatea ar putea să
pară ca fiind complet opusă definirii emoției, dacă ținem seama de faptul că
indivizii prezintă de regulă un anumit grad de activare fiziologică, față de care
seninătatea ar constitui un fel de antidot. în orice caz, chiar dacă decizia mea ar
putea ridica unele semne de întrebare, am decis ca în final să nu tratez seninătatea
ca emoție.

Speranța
S-a scris mult prea puțin despre speranță și despre dorința intensă, care, după
opinia mea, este asociată acestei emoții. Nu am informații legate de motivele care
au stat la baza acestei alegeri, mai ales că speranța are un rol extrem de important
pentru economia psihică a indivizilor, fiind considerată un antidot al disperării.
Pentru alte dezbateri, cititorul ar trebui să consulte analizele lui Breznitz (1983),
Stotland (1969), și cele de dată recentă întreprinse de Averill, Catlin și Kyum
(1990). Speranța nu este de regulă tratată ca fiind o emoție, cu toate că sunt de
părere că acest lucru ar fi justificat.
Un criteriu de verificare în funcție de care o stare psihică poate sau nu să fie
considerată emoție se referă la posibilitatea construirii unei teme relaționale
centrale și a tiparului de evaluare specific acesteia. Un alt criteriu cu un caracter
mult mai ambiguu vizează posibilitatea specificării unei tendințe acționale parti­
culare. Al treilea criteriu are în vedere dacă apar sau nu anumite modificări
fiziologice. în cazul speranței, nu există nicio problemă legată de determinarea
temei relaționale centrale și a tiparului de evaluare, însă tendința de a acționa și
prezența posibilelor modificări fiziologice care o însoțesc au un caracter destul
de incert, situație întâlnită destul de frecvent și la alte emoții particulare.

RICHARD S. LAZARUS
 Tema relațională centrală. Voi sugera că tema relațională centrală pentru 375
speranță o constituie dorința intensă de a obține în urma interacțiunii un rezultat
mai bun, comparativ cu cel de care individul se teme că se va produce. Un alt
mod mai jucăuș de a exprima această idee ar fi teama de ceea ce poate fi mai rău,
dublată de dorința intensă pentru mai bine. în discuțiile purtate cu alți teoreticieni,
am constatat că unii dintre aceștia considerau că speranța nu ar trebui limitată la
situațiile negative sau périclitante, ci că se poate vorbi despre speranță în orice
situație care implică o dorință, a cărei posibilitate de realizare are un caracter
incert. Este posibil ca acest punct de vedere să fie valid, ceea ce justifică includerea
respectivei ipoteze în discuția mea legată de componentele evaluării. Pe de altă
parte, consider că speranța nu reprezintă de regulă o stare psihică pozitivă, ci o
dorință sau o nevoie intensă care implică împăcarea după o situație nefavorabilă,
sau vizează obținerea unui rezultat pozitiv atunci când condițiile externe par
destul de potrivnice.
Speranța este privită în mod uzual ca având o conotație pozitivă din două
motive. în primul rând, reprezintă cu certitudine o stare mai bună decât lipsa
speranței sau disperarea, cu care este de regulă pusă în opoziție. în al doilea rând,
consecințele sociale pe care le determină sunt adesea pozitive, cum se întâmplă
atunci când speranța constituie un motivator al eforturilor constructive sau
ameliorează suferința și disfuncțiile emoționale. Admițând că speranța nu
înseamnă optimism, idee ce-ar trebui tratată cu mai multă precauție, niciun autor
nu a sugerat până la momentul actual că speranța ar putea avea și unele conse­
cințe negative. Totuși, procesul aflat la baza speranței ca emoție îi poate împiedica
pe indivizi să renunțe la propriile dorințe și să își reducă pierderile atunci când
un anumit angajament a încetat definitiv. Capacitatea individului de a spera este
posibil să constituie un obstacol în acceptarea situației sale curente, astfel încât
acesta este împiedicat să se concentreze și pe alte angajamente mai viabile. Voi
vorbi în cele ce urmează despre speranță ca opusă disperării.
Pentru a ilustra în mod concret confuzia pozitiv-negativ, atunci când mani­
festăm simptomele unei boli ne simțim anxioși, însă sperăm că nu suntem grav
bolnavi; atunci când ne aflăm în fața unui examen important devenim anxioși cu
privire la un posibil rezultat negativ, dar sperăm că îl vom promova cu bine;
atunci când realizăm că ne scade rezistența în cadrul unei competiții importante
suntem, de asemenea, îngrijorați la gândul că nu vom putea trece linia de sosire,
însă sperăm că vom reuși acest lucru. Indivizii își contracarează tendința de a
resimți emoții negative, prin intermediul speranței.
Statutul speranței ca emoție pozitivă sau negativă depinde de perspectiva pe
care o abordăm. Să ne reamintim că în Capitolul 1, emoțiile pozitive sau negative
nu au fost definite pe baza tonalității afective a reacțiilor, ci în funcție de congru­
ența sau incongruența situației în raport cu scopurile. Speranța, de regulă (dar
nu întotdeauna), este generată de situațiile în care există o lezare sau un pericol.
Atunci când suntem încrezători că lucrurile vor ieși bine, starea emoțională va fi
asemănătoare optimismului și diferită de speranță. Optimismul nu include com­
ponentele referitoare la dorința intensă și la incertitudine, care sunt specifice
speranței. Pericolul pe care îl presupune optimismul are un caracter dual. în

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

376 primul rând, îi predispune pe indivizi la dezamăgirile rezultate în urma testării
realității; în al doilea rând, atunci când deciziile capitale sunt luate în urma unei
evaluări optimiste, și prin urmare imprudente, iar evenimentele vor lua o
întorsătură nefavorabilă, costurile emoționale pot fi considerabile.
Averill, Catlin și Kyum (1990) au realizat o trecere în revistă a speranței
considerată din perspectivă istorică, afirmând că aceasta a fost tratată adesea ca
o emoție negativă, abordare ce corespunde poziției teoretice la care subscriu.
Autorii caracterizau personajul Pandorei, descris în mitologia elenă, ca fiind un
echivalent al Evei portretizate în doctrina veche iudeo-creștină. în cadrul ambelor
legende, răul umanității a fost slobozit de o femeie; în mitul Pandorei, acest lucru
se produce atunci când ea deschide cutia interzisă, iar în cazul Evei, când aceasta
mușcă din mărul interzis. Averill ș.a. (1990, p. 3) scriu:

Când Prometeu a furat focul din Olimp și l-a dăruit oamenilor, Zeus a poruncit
să fie creată a femeie care să abată suferința asupra umanității. Ea a fost prezentată
lui Epimeteu (fratele lui Prometeu), care ignorând avertismentul de a nu primi
niciun cadou de la zei, a luat-o de soție. Pandora a adus cu ea o cutie, ce conținea
toate nenorocirile umanității. Atunci când Epimeteu a deschis cutia, toate suferințele
au ieșit, rămânând în cutie doar speranța.
Povestea Pandorei este încărcată de ambiguitate. Era speranța tot o suferință
asemenea celorlalte care au fost slobozite sau era un binefăcător păstrat pe fundul
cutiei pentru a ajuta rasa umană? Grecii par ambivalenți în legătură cu rolul
speranței; însă, în general, aceștia o considerau mai mult un blestem, decât o
binecuvântare.

Autorii mai menționează și faptul că Plafon descria speranța asemenea unei

abateri de la calea cea dreaptă, în timp ce Euripide o privea ca pe un blestem
abătut asupra umanității. Prin contrast, în doctrina iudeo-creștină speranța era
puternic valorizată, fiind considerată ca una dintre cele trei virtuți teologale,
alături de credință și dragostea creștinească.
Averill ș.a. au mai furnizat și unele date de cercetare cu privire la speranță,
strânse în urma realizării a patru studii lărgite bazate pe chestionare, în care
studenților li se cerea să descrie atributele definitorii ale speranței și să o compare
cu alte tipuri de emoții, ca de exemplu furia sau iubirea, iar ulterior să examineze
metaforele utilizate în descrierea speranței, precum cele provenind din proverbe,
maxime și argou, astfel că în etapa finală cercetătorii au comparat perspectivele
studenților americani asupra speranței prin opoziție cu cele ale studenților coreeni.
Autorii au conchis că este greșit ca sentimentele pline de speranță să fie tratate
ca și cum acestea ar alcătui o singură stare emoțională. Un individ poate avea
speranță, deși se simte anxios în legătură cu perspectiva unei potențiale pierderi,
în timp ce un altul poate trăi același sentiment în contextul reînnoirii optimismului
legat de producerea unui eveniment pe care anterior îl considera ca puțin
probabil. Aceste aspecte i-au determinat pe autori să adopte poziția conform
căreia speranța variază în funcție de factorii cauzali ai interacțiunii, iar
experiențele sunt la fel de diverse ca și lucrurile la care un individ ar putea spera.

RICHARD S. LAZARUS
Personal, aș reformula această ultimă afirmație; speranța nu poate fi diferențiată 377
de obiectul speranței, la fel cum nici furia nu poate fi separată de obiectul în
legătură cu care individul se simte furios.
Speranța, argumentează autorii, este de asemenea diferită de optimism, după
cum sugeram anterior. Valorile noastre afirmă că indivizii nu ar trebui să spere
în legătură cu evenimente care sunt prea puțin probabil să se întâmple sau, din
contră, atunci când probabilitatea lor de producere devine aproape o certitudine.
Cele afirmate sugerează o relație de tip sinusoidal existentă între speranță și
probabilitatea de producere a evenimentului sperat. Averill ș.a. scriu că
„înțelepciunea populară conține numeroase avertizări împotriva... speranțelor
deșarte și absurde“. Pe de altă parte, optimismul crește liniar cu probabilitatea
de obținere a rezultatului dorit. Autorii mai susțin că speranța reprezintă în egală
măsură și un instrument social puternic, „un imperativ pentru «păstrarea
încrederii», pentru a rămâne loiali și devotați acțiunii și a apăra valorile morale,
chiar și atunci când considerațiile raționale și dovezile empirice ar putea reclama
scepticismul". Speranța îi motivează și susține pe indivizi în momentele dificile.
Studenții americani, ca urmare a influenței tradițiilor religiei iudeo-creștine,
orientată pe credința și acțiunea individuală, consideră speranța ca fiind o stare
tranzitorie, o modalitate adaptativă, și deopotrivă o emoție; prin opoziție cu
aceștia, studenții coreeni influențați de confucianism, al cărui ideal îl constituie
atingerea prin desăvârșire a armoniei cu propria individualitate, cu semenii și
natura, considerau speranța ca o trăsătură relativ stabilă a personalității, strâns
legată de intelect și voință, și, prin urmare, un proces în mare parte volițional.
Studenții americani au menționat credința și rugăciunea ca fiind sinonime ale
speranței, pe când studenții coreeni au amintit ca sinonime moralitatea, idealul și
ambiția. Datele obținute și interpretările acestora, precum și alte observații care
nu au fost menționate în acest context, furnizează fundamentul empiric pentru
propriile mele speculații teoretice referitoare la temele relaționale centrale și la
tiparul evaluativ implicat în speranță.

Tiparul de evaluare. Componentele evaluative pentru speranță sunt prezentate

în Tabelul 7.5. Câteodată este folosită expresia: „Sper" că... un anumit lucru
pozitiv se va întâmpla până la urmă. O posibilă excepție cu privire la ideea că
speranța este mobilizată de incongruența în raport cu scopurile o constituie
expresia „speranță naivă", care ar putea avea mai curând o conotație pozitivă,
decât una negativă. Să luăm în considerare și observația lui Averill ș.a., referitoare
la schimbarea denumirii punctului cel mai sudic de pe coasta Africii, în legătură
cu care au fost asociate de-a lungul timpului numeroase naufragii și pierderi de
vieți omenești și a cărui denumire a fost schimbată din Capul Furtunilor în Capul
Bunei Speranțe, cum se numește în prezent, un eufemism desemnând un loc al
dezastrelor.
Nu consider că implicarea eului (3) este relevantă pentru speranță, atâta timp
cât starea emoțională nu vizează de la bun început conservarea sau îmbogățirea
identității eului, ori a unui aspect particular al acesteia. Presupun că se poate
afirma mai curând că este vorba despre o formă de implicare a eului doar în

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

378 Tabelul 7.5. Evaluările în cazul speranței1

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, atunci este posibilă apariția oricărei
emoții, inclusiv a speranței.
2. Dacă există o incongruență în raport cu scopurile, atunci poate să apară orice
emoție negativă, printre care și speranța, care a fost considerată una dintre emoțiile
problematice; dacă există o congruență cu privire la scopuri, atunci speranța nu este
necesară.
Majoritatea componentelor evaluării secundare nu sunt implicate. Cu toate acestea:
7. Este necesar ca expectațiile privind viitorul să fie incerte, pentru ca speranța să-și
aibă rostul; altfel spus, condițiile trebuie să fie defavorabile, dar nu în așa măsură încât
să inducă lipsa de speranță.

a Componentele evaluative necesare și suficiente pentru speranță sunt 1, 2, și 7.

măsura în care individul este capabil să își păstreze speranța chiar și în situațiile
cele mai neprielnice, fără să se lase cuprins de deznădejde, iar această formă, de
implicare a eului ar putea încuraja speranța ca o modalitate de adaptare la situație.

Tendința de a acționa. Una dintre rațiunile pentru care statutul speranței în

rândul emoțiilor este privit ca incert o constituie dificultatea de a postula o
tendință acțională definitorie pentru această emoție. Dacă în cele din urmă
adoptăm poziția că tendința de a acționa este ceea ce concretizează o emoție, și
prin urmare îi conferă acesteia un caracter distinct, atunci fie este necesară
identificarea respectivei tendințe corelată cu modificările fiziologice pe care le
produce, fie conceptul speranței, ca emoție, va trebui abandonat. Dorința intensă
de obținere a unui rezultat pozitiv este din păcate o stare motivațională pasageră
și nu reprezintă o condiție suficientă pentru ca aceasta să poată fi considerată o
tendință către acțiune. Condiția necesară se referă la existența unei periclitări
privind realizarea scopului, cuplată cu nevoia intensă a individului de a atinge
scopul propus, în ciuda circumstanțelor nefavorabile.
Poate că apropierea — a te îndrepta înspre ideea sau imaginea rezultatului
dorit, ca fapt opus îndepărtării de aceasta — este modul cel mai adecvat pentru
a propune o tendință acțională în cazul speranței, prin opoziție cu formulările
care nu iau în considerare acest aspect (cf. Arnold, 1960). Din punctul de vedere
al gesturilor expresive, indivizii tind să își înalțe privirea atunci când există
speranță, prin opoziție cu privirea plecată din tristețe, ceea ce ar putea avea la
bază metafora religioasă a existenței unui Dumnezeu sau a sfinților acolo „sus în
ceruri", prin contrast cu infernul, care se află „sub pământ". O altă posibilitate
afirmă că elementul central din speranță este ca individul să rămână vigilent,
mobilizat, devotat și să nu renunțe la încercarea de obținere a rezultatului dorit.

RICHARD S. LAZARUS
 Dat fiind că rezultatul pe care indivizii încearcă să îl obțină este adesea 379
complex și difuz — de exemplu, supraviețuirea în locul morții, menținerea stării
de sănătate, a fi acceptat de semeni, a fi iubit, a avea succes ș.a.m.d. —, încercarea
de a găsi o tendință acțională pare întru câtva un demers forțat în cazul speranței,
la fel cum se întâmplă și în anxietate (angoasă), care constituie un răspuns la un
pericol ambiguu; însă, la fel ca și speranța, anxietatea poate avea și unele
manifestări concrete (vezi Capitolul 6). Putem, cu siguranță, fantasma la ceea ce
sperăm să se întâmple, iar această stare poate implica scenarii de acțiune care îi
conferă speranței un caracter concret. Poate că speranța ar trebui considerată
una dintre acele emoții pentru care Ortony ș.a. (1988) afirmau că nu există o
tendință clară către acțiune. Totuși, nu doresc să renunț la ideea existenței unei
tendințe acționale și cu certitudine nu sunt convins de ideea că speranța nu
reprezintă o emoție autentică. Asemănător unui număr restrâns de alte stări
emoționale problematice, și speranța poate fi considerată mai curând un proces
cognitiv cu rol adaptativ (centrat pe emoție), și nu o simplă emoție, însă nicio
astfel de soluție nu este în totalitate satisfăcătoare, datorită motivelor menționate
în Capitolele 4 și 6.

Alți termeni. Mi-a fost imposibil să găsesc un termen sinonim ideii de

speranță, cu toate că Breznitz (1986) și Averii! ș.a. (1990) au trecut în revistă un
număr de metafore care exprimă speranța. Spre exemplu, Breznitz sugerează că
speranța poate face referire la o „enclavă" psihologică de dimensiuni reduse, unde
rămân întotdeauna active unele aspecte pozitive, în ciuda faptului că tot restul
pare pierdut sau defavorabil; de exemplu, în ultimele stadii al unei boli terminale,
speranțele posibile se restrâng de la găsirea unui remediu sau remisiunea bolii,
care ar permite reluarea unei vieți normale, la dorința pacientului de a avea o zi
mai bună și lipsită de dureri sau câteva ore fără suferință. Alte metafore includ
găsirea unei căi de a ieși din situația periculoasă sau disperată, intenția de a
considera aspectele pozitive ale unei situații existențiale, performanța de a putea
duce la bun sfârșit o inițiativă, ceea ce ne face să ne privim propria viață într-un
mod mai optimist.
Averill subliniază că unele teorii implicite privitoare la speranță sunt deo­
potrivă reflectate în maxime, proverbe și expresii colocviale (vezi și Lakoff &
Kovecses, 1983). în vederea cercetării empirice a unor astfel de teorii, autorii au
cerut unui grup de studenți să enumere expresiile argotice care descriu speranța,
iar ulterior aceste metafore au fost încadrate în diverse categorii. De exemplu,
speranța ca principiu vital este ilustrată prin expresii familiare de tipul: „Cât
trăiește, omul speră" și „Speranța moare ultima". Speranța ca sursă de lumină și
căldură apare în sintagmele: „lumina de la capătul tunelului" și „o rază de spe­
ranță". Speranța în sensul de înălțare spirituală poate fi exemplificată prin „a ținti
cât mai sus", a fi „purtat de speranță" și „speranțele sale au fost năruite". Speranța
ca formă de suport se regăsește în expresiile „Doar speranța îl mai ține", respectiv
„A se agăța și de un fir de pai". Speranța văzută ca suport concret este ilustrată
prin „a da speranțe" și „abandonarea oricărei speranțe". Speranța deșartă este
exemplificată de expresii ca „Speranța naște vise" și „Speranța te poate orbi".

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

380 Speranța resimțită ca nevoie presantă apare în sintagmele „S-a dezumflat ca un
balon" și „l-au fost zdrobite toate speranțele". Alte exemple mixte mai includ
„sclavul speranței" și „a-și lua inima în dinți".

Dinamica. Există un număr restrâns de teorii sau studii pe care să ne bazăm

în înțelegerea factorilor cauzali ai speranței. Breznitz (1989; comunicare personală)
a condus o serie de experimente cu soldați ai armatei israeliene, cărora îndatoririle
militare le impuneau să execute marșuri epuizante. în cadrul cercetării respective,
Breznitz a manipulat condițiile experimentale, astfel încât acestea să încurajeze
la soldați! testați apariția speranței sau a disperării, și a studiat cât timp aceștia
puteau continua marșul, în condițiile în care păreau aproape de limita extenuării.
Manipularea variabilelor experimentale a implicat furnizarea unor informații false
referitoare la distanța parcursă până la acel moment, respectiv cea rămasă. Atunci
când se comunica o distanță rămasă care părea imposibil de străbătut, s-a observat
că un număr mai mare dintre soldați renunțau, comparativ cu situația când
distanța comunicată era una rezonabilă, deși distanța reală parcursă până la acel
moment era practic aceeași în ambele cazuri. Totuși, datele experimentului au
arătat că soldații reușeau să se descurce mai bine în situația experimentală, atunci
când informațiile furnizate de cercetători corespundeau situației reale; presupun
că în această ultimă situație, informațiile le permiteau subiecților să ia o decizie
realistă de a continua sau de a abandona marșul.
Fără îndoială că unele trăsături de personalitate de tipul optimismului
(Scheier & Carver, 1987) sunt deopotrivă relevante pentru diferențele individuale
cu privire la tiparul emoțional al speranței, însă acestea nu au fost evaluate până
în prezent în cadrul unor experimente în care ceilalți factori externi să fie
menținuți neschimbați. Este, de asemenea, rezonabil să ne gândim că speranța
este susținută de acele mecanisme adaptative mobilizate pentru gestionarea
situațiilor care, altminteri, pot fi considerate ca imposibil de soluționat, iar un
exemplu în acest sens îl constituie efortul acelor pacienți aflați în fazele terminale
ale unor boli incurabile, care își îndreaptă atenția către cei aflați aparent într-o
situație mai disperată decât a lor, sau ceea ce Taylor și Lobel (1989) denumesc
prin termenul de „comparație socială în raport cu un termen inferior". Nu este
clar nici în ce măsură ori în ce gen de situații speranța se apropie foarte mult de
negare, din moment ce se poate afirma că uneori speranța este doar o emoție
plăsmuită de către individ (Goleman, 1985; Lazarus, 1983; Taylor, 1989). Păstrând
aceeași perspectivă, Snyder, Harris, Anderson, Holleran, Irving, Sigmon,
Yoshinobu, Gibb, Langelle și Hamey (1991) au examinat și au măsurat speranța
în sensul de dispoziție sau trăsătură caracterială, definind-o ca un set de credințe
individuale legate de posibilitatea realizării scopurilor propuse și de capacitatea
individului de a planifica stadiile adecvate atingerii acestor scopuri.

Patologia. Ceea ce am afirmat despre speranță pare compatibil cu viziunea

lui Erikson (1963) legată de polaritatea întâlnită în etapa bătrâneții, între integri­
tatea personală și disperare, precum și cu observația că indivizii pot oscila între
un pol și celălalt în efortul de a face față apropierii sfârșitului propriei vieți.

RICHARD S. LAZARUS
Capacitatea individuală de menținere a speranței în fața unor condiții potrivnice 381
reprezintă probabil o resursă adaptativă de o importanță majoră. Exprimată sub
această formă, se pare că speranța constituie adesea sau poate chiar întotdeauna,
un proces adaptativ (cognitiv), autogenerat și centrat pe emoție, care poate fi
influențat pozitiv sau negativ atât de condițiile de mediu cât și de trăsăturile
personalității. Dat fiind că mizele pot fi majore atunci când speranța dobândește
un caracter semnificativ pentru individ, un asemenea tip de activitate cognitivă
cu rol adaptativ se desfășoară „la cald", ceea ce face puțin probabil ca speranța
în calitate de strategie cognitiv-adaptativă să fie vreodată detașată sau lipsită de
emoție. Această concepție ar trebui să încurajeze abordarea speranței ca fiind atât
o emoție, cât și o formă de adaptare.
A mai fost sugerat, ceea ce coincide cu afirmațiile făcute de mine anterior, că
la indivizii normali din punct de vedere psihologic, optimismul, speranța și
gândirea pozitivă sunt bazate pe iluzii, în timp ce pesimismul, disperarea și
depresia descriu mai curând perspectiva unui realism rigid, specific indivizilor
care se frământă fără încetare (vezi Alloy, Albright, Abramson & Dykman, 1990;
Taylor & Brown, 1988). Din acest punct de vedere, incapacitatea de a spera și,
prin urmare, tendința de a cădea pradă disperării ar trebui considerată ca
patologia majoră dezvoltată în relație cu speranța. Deziluzionarea, în legătură cu
care Socarides (1977) sugera că reprezintă în mod ironic o dorință a individului
de a suferi dezamăgiri permanente (care implică o autoamăgire cu rol defensiv),
este deopotrivă relevantă în situațiile de pierdere, tristețe, depresie și poate chiar
în amărăciune, astfel că aceasta pare să aibă o legătură logică cu patologiile spe­
ranței. Dacă individului îi este teamă că va fi ireparabil dezamăgit de confruntarea
inevitabilă cu o mulțime de „surprize neplăcute", acestuia îi rămâne ca alternativă
defensivă fie agățarea de propriile iluzii, și în consecință păstrarea speranței, fie
capitularea în fața deziluzionării și minimalizarea sursei potențiale de dezamăgire.

Compasiunea
Deși cele mai recente lucrări utilizează conceptul de empatie pentru descrierea
acestei stări emoționale, unii autori, printre care mă număr și eu, sau cum este
Blum (1980), preferă termenul compasiune (compassion) în locul celui de empatie
(empathy). Pentru Blum, la baza compasiunii se află o preocupare altruistă a
individului pentru suferința celuilalt, însoțită de dorința de a face ceva pentru a o
ameliora. Totuși, voi începe discuția teoretică abordând succint conceptul de empa­
tie, care prezintă importanță din punct de vedere social și al procesului de dezvol­
tare, dat fiind că teoriile emoției au scris mult cu privire la acest subiect. După cum
cititorul va descoperi în curând, personal nu consider că empatia este o emoție;
aceasta ar trebui tratată ca proces și ca un tip distinct de abilitate emoțională.
Există oare vreo diferență între asentiment, empatie și compătimire? în mod cert
o astfel de diferență nu poate fi precizată. Asentimentul (sympathy) este definit
adesea ca preocupare pentru suferința altcuiva, pe când empatia este privită ca o
rezonanță afectivă la sentimentele unei alte persoane, prin plasarea individului,

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

382 la nivel psihologic, în situația trăită de celălalt. Este posibil ca primul termen să
desemneze în limbajul cotidian o conștientizare sau o implicare emoțională mai
detașată, comparativ cu cel de al doilea termen. Perspectiva adoptată în ambele
cazuri, după cum sugera Blum, ține întotdeauna seamă de modul de interpretare
a respectivei situații de către cel care o trăiește și doar în măsură mai mică de felul
în care interpretează aceeași situație individul care dă dovadă de compasiune,
asentiment sau empatie în raport cu celălalt.
Oricum, definițiile de dicționar nu iau în considerare aspectele distinctive
dintre acești trei termeni. De exemplu, „a fi în asentimentul cuiva" este frecvent
definit ca tendința individului de a gândi și simți asemenea celuilalt, de a
împărtăși sentimentele și interesele proprii acestuia, cum se întâmplă atunci când
ne simțim solidari cu o persoană sau un grup, ori suntem receptivi sau afectați de
emoțiile altcuiva, mai ales dacă este vorba despre mâhnirea celuilalt. Empatia este
definită ca o proiecție afectivă imaginară în starea subiectivă a unui alt individ
sau ca o stare similară trăirii indirecte a sentimentelor celuilalt.
Compătimirea (pity) este un sinonim al celor două. Poate însemna atât tristețe
solidară cu cel aflat în suferință, cât și compasiune. Cu toate acestea, compătimirea
conotează adesea și un sentiment de dispreț sau de desconsiderare față de cel care
suferă, acesta fiind considerat culpabil, inferior sau responsabil pentru propria
suferință. Un alt înțeles al englezescului „pity" este cel de „milă“, adică de mani­
festare a îngăduinței în raport cu un individ, care poate sau nu să merite un astfel
de gest. în compasiune, individul care o trăiește păstrează o oarecare distanță față
de cel aflat în suferință, și poate exista chiar și un anumit grad de condescendență.
în ciuda tendinței mai noi din cadrul psihologiei de a considera compătimirea,
asentimentul și empatia ca desemnând stări emoționale distincte, la o privire mai
atentă, este totuși dificil de observat o diferențiere reală privind modul în care
acestea sunt definite. Sensul uzual al termenilor este influențat adesea de carac­
teristicile culturale specifice în cadrul unei anumite generații, iar uneori el poate
fi folosit în mod arbitrar, astfel că nu am găsit niciun studiu empiric care ar putea
contribui la diferențierea clară a proceselor emoționale implicate.
Hoffman (1978,1982a, 1982b, 1984,1985) nota că empatia a fost definită în două
moduri: în primul sens, aceasta reprezintă o conștientizare la nivel cognitiv a
stărilor interioare trăite de un alt individ, însă ulterior autorul folosește expresia
„suferință empatică" pentru a sugera că acest gen de conștientizare este mai
curând o cogniție încărcată de afect, decât una produsă „la rece". în cel de-al
doilea sens, empatia desemnează un răspuns afectiv indirect care evidențiază o
transpunere psihologică a individului în situația trăită de un altul, astfel că este
posibil să resimtă emoțiile celui din urmă. Cu toate că analizele asupra empatiei
tind să pună un accent mai mare pe suferința celuilalt sau pe tragismul situației
în care acesta se află, empatia poate la fel de bine să implice și împărtășirea unor
emoții pozitive și a factorilor care le determină.
Hoffman este de părere că, în funcție de gradul în care un individ reușește să
se identifice cu situația nefericită a celuilalt, ar trebui să existe un fel de potrivire
emoțională între individul care resimte empatie și cel care o provoacă, ceea ce
estompează distincția dintre eu și celălalt. Pe lângă empatia ca experiență

RICHARD S. LAZARUS
emoțională indirectă, se poate vorbi și despre o experiență pseudoempatică, în 383
care indivizii reacționează emoțional la starea celuilalt, dat fiind că se gândesc că
ar putea ajunge la fel de ușor într-o poziție similară, astfel că atenția individuală
este în acest caz concentrată mai curând asupra propriei persoane, și doar în mică
măsură îl vizează pe cel aflat în suferință. Cel din urmă tip de experiență nu ar
trebui considerat ca fiind echivalent cu empatia sau cu asentimentul.

Tema relațională centrală. în specificarea temei relaționale centrale din

empatie ne confruntăm inevitabil cu o dilemă, fapt care m-a determinat să vorbesc
mai curând despre compasiune, decât despre empatie. Făcând abstracție de
răspunsurile pseudoempatice, ne putem întreba care poate fi interesul subiectiv
implicat în generarea empatiei? în măsura în care se presupune că ar fi vorba
despre altruism, nu ar trebui să existe niciun interes urmărit la nivel individual.
Pe de altă parte, atunci când empatia se bazează pe actualizarea unei imagini
asupra propriei persoane ca afectuoasă și preocupată de binele celorlalți, interesul
vizat se referă la nevoia individului de a se ridica la nivelul propriului Ideal al
Eului. Când există convingerea individuală că ar trebui să ne comportăm față de
ceilalți așa cum am dori să fim tratați de către aceștia, atunci răspunsul dat celui
în suferință este în măsură să crească probabilitatea unor acțiuni reciproce din
partea acestuia, atunci când, la rândul nostru, ne vom afla într-o situație dificilă —
iată o perspectivă care se aseamănă mai mult unei reacții pseudoempatice,
denumită adesea ca „egoism luminat".
în orice caz, din perspectiva poziției teoretice pe care o favorizez și a fost
menținută pe întreg cuprinsul cărții, tema relațională centrală din empatie (sau
asentiment) ar trebui să implice împărtășirea stării emoționale a celuilalt, indife­
rent că e vorba despre suferință sau despre o emoție pozitivă. Recent, Eisenberg,
McCreath și Ahn (1988) au exprimat unele îndoieli legate de măsurarea empatiei/
asentimentului manifestat la copii, întrucât cercetătorii nu au reușit să distingă
în mod adecvat diferențele dintre reacțiile anxioase și cele produse de vederea
suferinței trăite de un alt copil, iar faptul că astfel de măsurători depind de
relatările subiecților nu poate clarifica natura acțiunilor prosociale, în acele con­
texte unde este posibil ca reacția să fie una empatică.
Cu toate acestea — iar aici intervine dificultatea majoră —, atunci când un
individ împărtășește suferința celuilalt, ia naștere un paradox datorat faptului că
starea emoțională care trezește empatie poate varia considerabil, incluzând
tristețe, disperare, fericire, iubire, gelozie, invidie, vinovăție, anxietate, furie, ne­
voia acută de a spera sau o combinație a acestor emoții. Prin urmare, empatia nu
ar putea fi considerată o emoție particulară, ci, mai curând, o reacție emoțională
variabilă care depinde de ceea ce simte persoana cu care individul empatizează.
Din această perspectivă, empatia nu reprezintă o emoție ci o abilitate sau o
dispoziție individuală de a împărtăși emoțiile celuilalt, însoțită de procesul prin
intermediul căruia se realizează acest lucru. Empatia constituie cu certitudine atât
un proces, cât și o abilitate prosocială foarte importantă, întrucât aceasta exprimă
gradul variabil al capacității indivizilor de a se transpune în locul celuilalt și de
a-i înțelege suferința. Empatia reprezintă totodată și o reacție emoțională, fără să

Emoție și adaptare • Emoțiile pozitive...

384 constituie, în sine, o emoție în adevăratul sens al cuvântului. în acest caz, procesul
care influențează emoția împărtășită de către individul empatic, este influențat
exclusiv de aspectele observabile ale suferinței celui care trezește empatia, și nu
de individul care empatizează.
Singura stare emoțională pentru care poate fi stabilită o temă relațională
centrală specifică acestui context de relaționare și reacție produsă de suferință
celuilalt, consider că este compasiunea. Aceasta nu se referă la împărtășirea stării
emoționale trăite de o altă persoană, care pare să varieze în funcție de caracte­
risticile acestei experiențe, ci constituie o emoție în sine. Datorită raționamentului
expus, prefer să vorbesc despre compasiune și nu despre empatie, asentiment sau
compătimire.
în compasiune, emoția este modelată și resimțită de către individul care trăiește
experiența, fără ca aceasta să se bazeze pe o reprezentare cognitivă a suferinței
unei alte persoane, ci are ca fundament sentimentele pe care această suferință le
trezește și dorința de a o ameliora. în consecință, tema relațională centrală din com­
pasiune poate fi enunțată ca a te simți mișcat de suferința celuilalt și a dori să-l ajuți.

Tiparul de evaluare. Componentele evaluării pentru compasiune sunt pre­

zentate în Tabelul 7.6.
Nu consider că implicarea eului reprezintă o condiție necesară în apariția
compasiunii, deși este posibil ca aceasta să fie prezentă ca factor. De exemplu,
când considerăm că sentimentul compasiunii și propriile eforturi de a-i ajuta pe
cei în suferință ne fac mai buni sau superiori din punct de vedere moral, atunci
este posibil ca gesturile de compasiune și, chiar emoția în sine, să fie intensificate
sau să aibă o probabilitate mai mare de apariție.
Poziția adoptată în legătură cu componenta nr. 4 a evaluării secundare, învi­
nuirea, ar fi că doar în măsura în care nu există niciun motiv pentru autoînvinuire
sau care să ne determine să considerăm victima ca purtând responsabilitatea
propriei suferințe, experiența noastră emoțională va fi în mod clar și lipsit de
echivoc, compasiunea. Altfel spus, atunci când victima este cea blamată doar pe
motiv că indivizii au nevoie de confirmări cu privire la faptul că lumea în care
trăiesc este justă, intervine o distanțare față de suferința celuilalt sau o dezuma­
nizare a acestuia, ceea ce face imposibilă compasiunea; însuși cuvântul victimă
sugerează neajutorare în legătură cu evitarea propriei nenorociri.
Ca un ultim aspect, cu toate că expectația privind viitorul nu are un rol crucial
în compasiune, recunoștința viitoare exprimată de cel în suferință ar putea
constitui un motiv pozitiv care să întărească gesturile de compasiune, iar pentru
unii indivizi este posibil ca în anumite condiții, aceasta să devină un scop prin­
cipal. Oricum, nu doresc să dezbat posibilitatea existenței unui altruism pur, sau
dacă o astfel de emoție poate fi considerată ca expresia unei nevoi umane
înnăscute, dar insuficient exprimate.
Motivele sugerate de componentele (2) și (3), referitoare la incongruența în
raport cu scopul și la forma de implicare a eului, chiar dacă rămân obscure
în compasiune, aduc în prim-plan fenomenul descris prin sintagma „adunare a
curioșilor" (vezi Fritz & Mathewson, 1957; Janis, 1951). Ce îi determină oare pe

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 7.6. Evaluările în cazul compasiunii' 385

Componentele evaluării primare

1. Dacă situația este relevantă pentru scopuri, fie din cauza capacității de trăire
indirectă a emoțiilor (vezi discuția cu privire la emoțiile estetice), din cauza
„egoismului luminat", a altruismului sau a unei valori morale care amenință să îi
producă individului vinovăție, atunci este posibilă apariția oricărei emoții, inclusiv
a compasiunii, care, ca stare emoțională pozitivă, are un caracter problematic.
2. Dacă există o incongruență în raport cu scopurile pricinuită de suferința extremă
a unui alt individ, atunci emoțiile posibile se restrâng la furie, anxietate, vinovăție,
rușine, dezgust și compasiune.

Componentele evaluării secundare

4. Dacă învinuirea este orientată asupra propriei persoane, atunci probabilitatea să

apară furia este ridicată; atunci când nu există învinuire, este mai probabil să apară
compasiunea, care depinde de trăsăturile dispoziționale personale.

Nicio altă componentă a evaluării secundare nu este esențială. Dacă expectația

privind viitorul are în vedere că gesturile sau acțiunile făcute din compasiune vor fi
apreciate, atunci este favorizată apariția acestei emoții.

a Componentele evaluative necesare și suficiente pentru compasiune sunt 1, 2, și 4.

indivizi să se strângă împreună, pentru a privi gură-cască la tragedia produsă de

un dezastru și la victimele care au suferit de pe urma lui? De obicei, aceștia se
învârt pe lângă zona calamității, devenind incomozi pentru faptul că îngreunează
eforturile de ajutorare a victimelor. Mă îndoiesc că un astfel de comportament
este motivat de compasiune, cu toate că această posibilitate nu poate fi în totalitate
exclusă. O explicație mai convingătoare ar fi cea adoptată de autorii citați anterior,
care consideră această curiozitate drept o atitudine vigilentă sau o formă
anticipatorie de adaptare, o ocazie pentru indivizi de conștientizare a faptului că,
la rândul lor, se puteau afla în situația respectivă, precum și a modului cum ar fi
trebuit să reacționeze în acest caz. Spre exemplu, mulți dintre cei care zboară des
cu avionul citesc cu atenție știrile despre dezastrele aviatice, fiindcă sunt con-
știenți asupra propriei vulnerabilității și doresc sa se simtă pregătiți, prin
cunoașterea anticipatorie a evenimentelor și a modului în care ar trebui să
acționeze în eventualitatea trăirii unor astfel de situații.

Tendința de a acționa. în compasiune, tendința acțională o constituie impulsul

individual de a intra în contact cu celălalt și de a-i alina suferința, de a-1 ajuta și
de a exprima înțelegere față de acesta, păstrând în același timp un grad suficient
de detașare astfel încât să evităm să fim, la rândul nostru, copleșiți de suferință.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

386 Atunci când sentimentele de compasiune se manifestă concomitent cu „vinovăția
supraviețuitorului", atâta timp cât cea de pe urmă nu inhibă dorința de ajutorare
a victimei, aceasta poate constitui un motivator al compasiunii, întrucât ar putea
fi privită drept o compensare sau prețul plătit pentru norocul că nu ne numărăm
printre cei răniți.

Alți termeni. Există un număr foarte restrâns de sinonime pentru compasiune.

Compătimirea este unul dintre ele, chiar dacă prezintă și alte conotații, așa cum
indicam anterior. Alți termeni mai sunt empatia-asentimentul și părerile de rău,
ambele fiind incluse și în enumerarea oferită de Storm & Storm (1987), în ciuda
faptului că Shaver ș.a. (1987) iau în considerare doar compătimirea. Termenii descriși
sunt acceptabili atâta timp cât empatia și celelalte stări desemnate de aceștia nu
sunt definite ca o identificare totală cu sentimentele celuilalt, ceea ce ar situa reacția
în afara sferei noționale a emoților specifice, cu un caracter predictibil.

Dinamica. în legătură cu indivizii care manifestă compasiune, s-ar putea crede

că aceștia se bucură de stima semenilor, mai ales atunci când își oferă înțelegerea
și suportul real în ajutorarea celor aflați în suferință, însă trebuie precizat că astfel
de indivizi le pot stimula în egală măsură semenilor sentimente de vinovăție,
rușine sau chiar iritare, atunci când îi consideră „prea buni pentru a fi adevărați"
sau dacă cel care necesită ajutorul se simte ofensat să îl primească. Se mai spune
și că ajutorarea altruistă a semenilor îl face pe cel care dăruiește să se simtă mai
bine. Gesturile de compasiune pot să se întoarcă și împotriva celor care le-au
inițiat, dacă acestea sunt făcute doar pentru a produce o impresie, iar destinatarul
le resimte ca neautentice. Chiar și atunci când astfel de acțiuni au un caracter
sincer, neîndemânarea cu care sunt realizate îl poate face pe cel suferind să se
simtă inconfortabil (vezi, de exemplu Silver & Wortman, 1980; Tait & Silver, 1989;
Wortman & Lehman, 1985). Aspectele discutate fac referire la o problemă clinică
importantă care urmează să fie discutată în Capitolul 10, și anume calitatea
suportului social, care vizează modul cum poate fi oferit suportul emoțional, fără
o exacerbare a suferinței deja existente.

Patologia. Există indivizi incapabili să își regleze compasiunea resimțită în

funcție de situații, astfel că ei devin mult prea implicați în suferința celuilalt, în
așa măsură încât pe lângă faptul că aceasta le provoacă o nefericire extremă, vor
fi incapabili să își mai ofere suportul într-un mod adecvat. Afirmația poate fi
ilustrată luând ca exemplu asistentele medicale care sunt nevoite să își gestioneze
propriul distres pentru a putea să îi ajute pe pacienții suferinzi și pe copiii bolnavi
sau aflați în stadii terminale. în general, se presupune că personalul medical poate
oferi un ajutor mai eficient, atâta timp cât nu devine excesiv de implicat emoțional
în suferința pacientului; prin urmare, adoptând o astfel de conduită, cadrele
medicale vor fi mai puțin expuse dezvoltării sindromului burnout*, atâta timp

„Burnout" este o expresie curentă folosită în medicină și psihoterapie pentru a descrie

epuizarea fizică și psihică de la serviciu. Este considerată o problemă de adaptare, care
generează inhibiție la locul de muncă. Se asociază de regulă cu anxietatea și depresia. (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
cât reușesc să mențină un anumit grad de detașare emoțională (vezi Hay & Oken, 387
1972; Maslach, 1982).
Pe de altă parte, pacienții care resimt această detașare emoțională este posibil
să considere că sunt tratați cu prea multă răceală. Două dintre cele mai importante
cauze întâlnite frecvent în sindromul de burnout sunt: (1) incapacitatea sistemului
social de a ameliora suferința populației, din cauza fondurilor financiare insufi­
ciente sau a unei organizări deficitare, și (2) desconsiderarea acestor servicii de
către pacienți și societate în ansamblul său. Din perspectiva beneficiarilor, cei care
lucrează în serviciile sociale ar trebui să funcționeze eficient chiar și atunci când
condițiile nu le permit acest lucru, iar uneori se așteaptă de la aceștia să își
depășească atribuțiile obișnuite, ceea ce ar necesita un cost emoțional foarte mare.
La extrema opusă se situează indivizii incapabili să resimtă compasiune, iar
un exemplu ilustrativ în acest sens îl constituie personalitățile sociopate, care fie
prezintă această incapacitate din naștere, fie o dobândesc pe parcurs. O variantă
a acestei deficiențe este mecanismul de apărare care consta în învinuirea victi­
melor, atrăgând după sine dezumanizarea acestora, astfel încât individul să nu
fie nevoit să resimtă compasiune. Aspectul defensiv rezidă, întocmai cum pre­
cizam anterior, în faptul că indivizii consideră adesea că cei care au contribuit la
propria lor suferință nu merită compasiune. Un exemplu bun ar fi modul în care
o mare parte dintre indivizi îi tratează pe pacienții infectați cu HIV. Probabil că
cei cu o atitudine critică ar putea gândi despre persoanele bolnave: „De ce ar
trebui să mă preocupe soarta lor și să suport costurile sociale legate de trata­
mentele necesare, atâta timp cât boala ar fi putut fi prevenită printr-un comporta­
ment cumpătat?" Un alt exemplu al lipsei de compasiune se referă la faptul că în
timpul Războiului din Vietnam, publicul occidental putea urmări la televizor
relatări despre soldații căzuți în misiune, iar reacțiile emoționale erau destul de
reduse sau absente, întrucât s-a argumentat că telespectatorii se obișnuiseră cu
gândul că soldații puteau fi uciși. Cu toate că distanțarea și dezumanizarea îi
protejează pe indivizi de suferința emoțională extremă, prețul plătit la nivel social
rezidă în faptul că astfel de mecanisme atrag după sine pierderea umanității (vezi
Bernard, Ottenberg & Redl, 1965).

Emoțiile estetice
Emoțiile estetice se manifestă atunci când reacționăm afectiv la filme sau piese
dramatice, la o pictură, sculptură, compoziție muzicală, un peisaj sau la o
experiență religioasă. în ciuda faptului că acest tip de emoții nu au constituit
niciodată o temă principală în cadrul psihologiei, aceste fenomene s-au aflat mult
timp în atenția unui număr restrâns de psihologi și filosofi, care au adoptat
diverse perspective asupra modului în care ar trebui înțelese. Aspectele sunt cu
mult prea complexe pentru a putea fi aprofundate aici, însă ele prezintă impor­
tanță din perspectiva teoriei generale a emoțiilor.
Una dintre școlile filosofice tradiționale excludea reacțiile estetice din categoria
emoțiilor. Noțiunea de „dezinteres" și varianta ulterioară a acesteia exprimată ca

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

388 detașare psihică a fost introdusă de al treilea conte de Shaftesbury (1671-1713) și
a devenit un principiu de bază pentru esteticienii britanici ai secolului al XVIII-lea.
(cf. Edmund Burke, 1981). Aprecierea estetică era considerată ca superioară
oricărui tip de dorință egocentrică sau subiectivă. Altfel spus, din această
perspectivă, emoțiile estetice necesită o apreciere detașată și echilibrată, în care
observatorul renunță la propriile interese3. Totuși, o apreciere detașată nu poate
fi încadrată în categoria răspunsurilor estetice emoționale, considerate ca opuse
unui proces exclusiv intelectual.
Arnheim (1958) a adoptat o poziție complet diferită, conform căreia condiția
necesară pentru a resimți o emoție estetică este ca individul să se angajeze activ
în trăirea afectivă produsă de o pictură sau o bucată muzicală, fără a se rezuma
la a o recepta într-un mod detașat. Din această perspectivă, stările estetice sunt
încărcate de emoție, necesită implicare și organizare, ceea ce corespunde ideii că
emoțiile presupun semnificații sau interese personale și impulsuri acționale
pentru a putea fi concretizate.
O altă școală de gândire este reprezentată de descoperirile lui Clynes (1977),
care sugerează că aprecierea compozițiilor muzicale reprezintă o trăsătură înnăs­
cută, care depinde în principal de procese neurofiziologice specific umane (un
mecanism asemănător reflexului senzorio-motor). Seashore (1938) a oferit date
substanțiale care atestă că talentul muzical este moștenit, astfel că autorul a
dezvoltat un test pentru evaluarea acestei abilități înnăscute (vezi și Tomita, 1986).
Se pare că Clynes a obținut unele dovezi cu privire la faptul că emoțiile generate
de muzică au tipare expresiv-motorii specifice și universale, la fel cum și senti­
mentul furiei prezintă un tipar distinct de cele implicate în iubire sau teamă, ceea
ce poate fi studiat prin metodele folosite pentru tiparele expresiilor faciale.
Muzica ridică o problemă specială în raport cu emoțiile estetice, dat fiind că
nu e deloc limpede dacă emoțiile trăite sunt în acest caz generate de sunete și de
capacitatea înnăscută a indivizilor de a rezona cu acestea, de învățările condițio­
nate sau de conținutul exprimat, așa cum este cazul operei. Prin urmare, atunci
când suntem mișcați de pasajul scurt, dar de o mare încărcătură emoțională, al
ariei „Ridi Pagliaccio" („Râzi, paiață!" din Paiațe de Leoncavallo), ne simțim
învăluiri nu doar de muzica expresivă și de interpretările vocale încărcate de
emoție, ci și de conștientizarea piesei, care este în sine una foarte emoțională.
Paiața este personajul interpretat de un comediant, personaj a cărui soție îi este
necredincioasă. Or, comediantul trece și în realitate prin aceeași situație ca Paiața:
soția îl înșală cu un coleg din trupă. Când comediantul cântă cu patos despre
situația în care este nevoit să joace rolul Paiaței, în timp ce inima sa este rănită,
audiența va reacționa la întregul scenariu, care include pe lângă linia melodică,
gesturile și expresiile vocale — la un moment dat, vocea lui Caruso răsună plină
de forță, intensificând emoția trăită de public — și povestea dramatică, care chiar
și în absența liniei melodice ar avea o semnificație emoțională inteligibilă.
Emoțiile estetice au mai fost considerate un rezultat al condiționării; dat fiind
că acestea sunt adesea în conexiune cu experiențe emoționale pozitive și negative
determinate de unele imagini vizuale și de unele sunete muzicale particulare,
prin intermediul condiționării, astfel de stimuli vor ajunge să producă acele reacții

RICHARD S. LAZARUS
emoționale cu care au fost asociate inițial. în consecință, atunci când ascultăm, de 389
exemplu, selecții muzicale care au fost în trecut asociate cu situații generatoare
de teamă, furie, disperare sau, din contră, cu bucurie, relaxare, mulțumire, vom
resimți aceste emoții, iar compozitorii se bazează pe astfel de asocieri pentru a-i
provoca publicului un anumit gen de emoții. Aceste explicații divergente nu se
exclud reciproc, și fiecare factor în parte ar putea avea un rol în generarea
emoțiilor estetice.
Unele aspecte interesante apar în conexiune cu rolul pe care dramele și filmele
îl dețin în producerea unor emoții intense la publicul spectator. Cel mai dificil de
explicat este motivul în baza căruia publicul reacționează emoțional la expe­
riențele personajelor din piesă sau peliculă, chiar dacă la momentul respectiv are
conștiința faptului că se află la adăpost de orice lezare. Cum este posibil acest
lucru? Se presupune că astfel de reacții se datorează caracterului verosimil al
scenariului și faptului că este inspirat din experiențe de viață la care ne putem
conecta, astfel că deși realizăm ca este doar o piesă, ne vom identifica cu
experiențele actorilor, întrucât scenariile portretizate se potrivesc într-un anume
grad cu propriile experiențe trecute, prezente sau viitoare. Ceea ce vedem este
prin urmare o poveste, dar nu o poveste oarecare-, ea portretizează o realitate
personală în raport cu care este dificil să rămânem detașați.
în „Moartea unui comis-voiajor" scrisă de Arthur Miller, spre exemplu, ne
putem identifica cu tragismul tatălui sinucigaș — poate că unele aspecte ale
personajului ne fac să ne gândim la propriul tată — sau cu unul dintre fii, ori
cu personajul matern. Dramaturgul creează o narațiune complexă, credibilă, cu
un mare impact emoțional, cu care mulți dintre noi ne identificăm puternic. Se
poate presupune că, în măsura în care acțiunea și caracterele descrise au o
semnificație redusă la nivel personal sau când nu ne putem conecta emoțional cu
acestea, experiența emoțională nu se produce, iar piesa nu poate fi un succes atâta
timp cât nu are capacitatea de a impresiona un public larg. Este surprinzător
faptul că psihologii au studiat destul de puțin capacitatea indivizilor umani de a
trăi în mod indirect experiențe emoționale produse de piesele dramatice sau de
filme (vezi însă și schimbul concis de păreri desfășurat recent între Walters, 1989
și Frijda, 1989).
Este posibil ca esteticienii să fi pus un accent prea mare pe gradul în care
publicul spectator rămâne ancorat în realitate, în detrimentul descrierii conexiunii
psihologice autentice care se stabilește între ceea ce este dramatizat și aspectele
de viață individuale. Pe de altă parte, se poate ca piesele dramatice să le faciliteze
indivizilor capacitatea de explorare a propriilor reacții trecute, prezente sau
potențiale în raport cu anumite experiențe complexe, periculoase sau ofensatorii,
prin oferirea unui cadru „sigur" în care evenimentele temute li se petrec doar
personajelor de pe scenă, chiar dacă acestea prezintă deopotrivă o semnificație
personală pentru fiecare dintre noi. Prin urmare, emoțiile trezite de piesa
dramatică vor fi probabil mai puțin intense, comparativ cu situația când trăim
acel scenariu în realitate. De asemenea, indivizii pot invoca propriile reprezentări
asupra unor astfel de evenimente ca măsură anticipatorie sau este posibil să le
întâlnească în viața reală, cum este cazul fenomenului „adunării oamenilor din

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

390 curiozitate". Sunt de părere că astfel de probleme de un real interes nu au fost
prea mult în atenția cercetătorilor, în ciuda, faptului că dețin o uriașă semnificație
practică și teoretică în descrierea aspectelor existențiale ale emoțiilor.
Din perspectiva teoriei cognitiv-motivațional-relaționale, principala problemă
legată de emoțiile estetice și cele religioase ar fi că acestea nu reprezintă o emoție
specifică — de tipul furiei, anxietății, bucuriei, venerației sau uimirii — ci de­
semnează orice emoție ale cărei caracteristici depind de semnificațiile individuale
atribuite experiențelor estetice și celor religioase. Pe aceste considerente, termenul
este utilizat la plural: emoții estetice. Aceeași problemă apare și în cazul empatiei,
după cum subliniam anterior; nu este implicată nicio emoție specifică, iar empatia
se poate datora oricărei emoții trăite de un altul, în raport cu care observatorul
empatic rezonează afectiv. Experiențele emoționale estetice nu implică emoții
complet diferite sau noi, ci se referă la cele tradiționale, ai căror factori cauzali și
procese de generare au fost explorate anterior. Prin urmare, nu se poate vorbi
despre o temă relațională centrală cu rol de criteriu normativ sau de etalon în
diferențierea emoțiilor estetice, întrucât o astfel de temă depinde de emoția
particulară generată. Pe aceleași considerente, nu poate fi identificat un set general
de componente evaluative sau tendințe către acțiune, datorită caracterului divers al
emoțiilor generate.
Mai mult, după cum se observă în cazul pieselor dramatice, reacțiile emo­
ționale ale indivizilor se datorează semnificațiilor subiective atribuite în contextul
impresiilor vizuale sau auditive pe care le produce evenimentul portretizat. De
exemplu, în cazul picturilor figurative, probabil că emoția este atribuibilă unor
teme universale care descriu tragedia sau bucuria umană, la care se adaugă cele
bazate pe experiențele religioase. Suntem mișcați de picturi care surprind ima­
ginile celor uciși în luptă sau trăind o agonie pe care cu toții o înțelegem și ne
trezește o teamă puternică, cum se poate vedea din tabloul lui Goya, intitulat
3 mai 1808 — împușcarea revoltaților madrileni, în care artistul portretizează o
execuție din timpul războaielor napoleoniene. Clark (1969, p. 95) scria în legătură
cu tabloul:

Nicio altă imagine a vreunei excuții nu a mai dezvăluit un moment atât de

extrem cu o sinceritate atât de brutală. Ceea ce scena descrie se referă la un ultim
gest încărcat de eroism, și deznădejde, sugerat de brațele întinse și expresia facială
împietrită a bărbatului îmbrăcat în cămașă albă, în timp ce el este secerat de
gloanțele trase de un pluton de soldați ale căror expresii faciale rămân învăluite de
întuneric ... Moartea lui este absurdă, iar el știe acest lucru.

Atunci când privim această pictură cu atenție și implicare autentică, emoția

produsă ar putea fi anxietatea, furia incontrolabilă, disperarea, alături de alte
emoții care depind de semnificațiile individuale atribuite — în măsura în care
acestea există — scenei privite. Devenim anxioși la conștientizarea faptului că, la
rândul nostru, am putea fi victime ale violenței; suntem furioși din cauza execuției
nedrepte; resimțim disperare când reflectăm, la îndelungata istorie a umanității

RICHARD S. LAZARUS
 391

Figura 7.1. Pictura lui Francisco Goya, 3 mai 1808, ilustrează felul în care arta figurativă
provoacă emoții privitorilor (Sursa: Scala/Art Resource, New York. Converted prinț.
Madrid, Prado.)

încărcată de o cruzime violentă, lipsită de sens — toate cele trei emoții având o
profundă semnificație existențială, sesizată întru câtva la nivel intuitiv. Ne putem
întreba ce a simțit oare Goya când a decis să creeze un astfel de tablou, și am
putea presupune că trebuie să fi fost furie sau poate o disperare intensă. E posibil
să fim uimiți de excepționala capacitate imaginativă și de măiestria artistică.
Cititorii pot observa aceste lucruri în Figura 7.1., care deși este o simplă reprodu­
cere alb-negru a tabloului, rămâne totuși sugestivă pentru impactul vizual și
emoțional.
Cu titlu de întrebare retorică, însă deopotrivă relevantă, de ce ar trebui să ne
surprindă faptul că tablourile care portretizează o corabie plutind pe marea
nemărginită, apusul de soare, păsările în zbor ori remarcabilele picturi religiose
ale Evului Mediu trezesc astfel de răspunsuri emoționale? Desăvârșirea lor artis­
tică le comunică privitorilor sentimente învăluite în mister, referitoare la singu­
rătate, pace, apartenență sau liniște spirituală. Picturile religioase sau experiențele
muzicale intense au pentru unii indivizi un efect liniștitor cu privire la existența
sau caracterul nepieritor al protecției divine. Atunci, cum de suntem surprinși
când un cercetător poate resimți o venerație divină, o uimire sau o bucurie la

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

392 descoperirea unui nou principiu care explică ordinea firească a lucrurilor? Să ne
imaginăm, de exemplu, reacția celor care au observat pentru prima dată, cu
ajutorul microscopului, numărul mare de microbi înotând într-o cantitate infimă
de lichid, sau când a fost descoperit numărul incomensurabil de stele care par să
se întindă la infinit, și care au devenit accesibile observatorilor odată cu
descoperirea telescopului, prin amplificarea capacității vizuale umane, dincolo
de ceea ce se imaginase până atunci.
Este, de asemenea, dificil să descriem cu precizie stări emoționale cum sunt
cutremurarea, uimirea și credința evlavioasă, întrucât acestea pot avea mai multe
semnificații. Anterior, spre exemplu, am inclus cutremurarea în categoria emo­
țională frică-anxietate, dat fiind că prezintă adesea aceste aspecte emoționale
calitative. Totuși, unii indivizi privesc universul sau remarcabila capacitate
funcțională a organismelor vii ca fiind copleșitoare, fără însă ca acestea să le
trezească teamă. Uimirea (minunarea) ar putea fi un termen mai bun pentru
descrierea acestei stări, care pare să se combine adesea cu credința evlavioasă. Un
individ, poate desigur, să manifeste credință și încredere atât într-o relație de
iubire, cât și în raport cu Dumnezeu, sau, la un nivel mai laic, el poate dovedi
credință, încredere și uimire față de legile universale ale lumii fizice și biologice.
Un al doilea mecanism posibil, cu un caracter mult mai efemer, utilizat în
explicarea emoțiilor estetice ar fi că simbolurile arhetipale care poartă semnificații
inconștiente sau abia perceptibile, pe care toți sau majoritatea indivizilor le
moștenesc, se vor regăsi exprimate în formele artistice mai abstracte, din pictură,
muzică ș.a.m.d. Rolul simbolurilor, care pot avea semnificații inconștiente,
rezonează cu acele procese psihice mai puțin înțelese și explicate — mai exact, cu
ideile și simbolurile primitive cel mai probabil inconștiente, așa cum apar acestea
ilustrate în operele lui Cari Jung (1960) și în demersurile spirituale ale misticilor.
Semnificațiile pe care astfel de simboluri le poartă pot avea un caracter foarte
general sau, din contră, unul foarte personal. Pentru înțelegerea emoțiilor pe care
acestea le produc, este necesară o cunoaștere mai detaliată și profundă a
aspectelor relativ inaccesibile ale psihicului uman.
Trebuie să precizez, în final, că explicarea emoțiilor estetice nu necesită
creearea unor concepte speciale, care să nu poată fi regăsite și la nivelul formu­
lărilor cognitiv-motivațional-relaționale privitoare la emoție în sensul său general,
sau în cele referitoare la cazurile particulare de emoții specifice, excepție făcând
doar acele principii care permit explicarea mecanismelor de identificare a indi­
vizilor cu lucrările artistice și experiențele emoționale indirecte trăite. Acesta ar
fi unul din motivele pentru care emoțiile estetice au rămas în afara sferei de
cuprindere a obiectului de studiu al psihologiei, fiind considerate extrem, de spe­
ciale de către filosofii și psihologii dispuși să se aplece asupra lor.
Misterul principal rezidă în înțelegerea mecanismelor și a factorilor cauzali
sub acțiunea cărora indivizii devin impresionabili emoțional atunci când iau
contact cu pictura, compozițiile muzicale, cele dramatice, literare, ideile sau
experiențele religioase ori de o altă natură spirituală. După opinia mea, emoțiile
estetice nu ridică probleme teoretice aparte, diferite de cele inerente unei explicații
cu caracter general asupra procesului emoțional, iar în măsura în care este înțeles

RICHARD S. LAZARUS
procesul general, acest lucru va atrage după sine și o înțelegere a emoțiilor 393
estetice. Cu excepția, poate, a compozițiilor muzicale, care probabil că implică
unele trăiri pishofizologice mai complexe, indivizii reacționează de regulă
emoțional atunci când creațiile artistice portretizează situații asemănătoare celor
din viața noastră. Cu cât ceea ce este portretizat se apropie mai mult de aspectele
reale ale propriei existențe și cu cât suntem mai implicați sau facem eforturi să
ne adaptăm la acestea, cu atât răspunsul emoțional generat va fi mai apropiat de
cel produs de o situație reală.
Probabil că aceasta este rațiunea care a stat la baza faptului că de-a lungul
istoriei umanității, dramaturgia, arta și muzica au avut întotdeauna un rol atât
de important. Nu este vorba aici despre niște aspecte inefabile sau inexplicabile,
ci despre modul în care viața este reprezentată și trăită la nivel psihologic.

Rezumat
în acest capitol am aplicat pe rând principiile generale ale teoriei cogni-
tiv-motivațional-relaționale la fiecare dintre principalele emoții pozitive (în care
există o congruență în raport cu scopurile) — mai concret, fericirea/bucuria,
mândria, iubirea/afecțiunea, consolarea — precum și în cazul fiecărei stări
emoționale de graniță — adică, speranța, compasiunea (ca alternativă la empatie),
emoțiile estetice și cele religioase, pe care le-am denumit ca „problematice".
Ca și în Capitolul 6, am urmat același cadru teoretic general, care a fost aplicat
pentru fiecare emoție în parte, începând cu unele aspecte generale ale emoției
respective, urmate de tema relațională centrală a acesteia, de tiparul de evaluare,
de tendința de a acționa, de alți termeni, de dinamică și de patologia specifică.
Tiparele de evaluare au fost prezentate sub formă de arbore decizional, urmând
schema logică a analizei de tip „dacă-atunci", în care se pornește de la decizia cu
caracterul cel mai general, privitoare la posibilitatea existenței unei emoții și de
la tipul acesteia, pozitiv sau negativ, pentru ca ulterior analiza să se restrângă la
identificarea acelor componente evaluative necesare și suficiente, care disting
emoția respectivă de toate celelalte emoții. Tabelele care rezumă tiparele de eva­
luare au fost furnizate pentru fiecare emoție în parte.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile pozitive...

 IV

DEZVOLTAREA EMOȚIONALĂ
 Tema dezvoltării emoționale poate fi abordată atât din perspectivă filogenetică,
cât și ontogenetică. Ambele abordări vizează transformările produse la nivelul
procesului emoțional, pe parcursul existenței indivizilor umani sau a diferitelor
specii ori subspecii. Prin contrast cu filogeneza, care descrie evoluția acestui
proces de la speciile inferioare către cele superioare, ontogeneza emoțională
vizează dezvoltarea stadială a emoțiilor și schimbările survenite la nivelul acestora
în decursul vieții unui individ sau a subspeciei considerate.
Spre deosebire de celelalte abordări din domeniul psihologiei, perspectiva
asupra dezvoltării tratează temele psihologiei, ca de exemplu inteligența sau
emoția, din punctul de vedere al evoluției temporale a acestora, de la naștere către
sfârșitul vieții. în acest sens, Baltes (1987, p. 611) scria:

Psihologia dezvoltării presupune studierea acelor aspecte invariante, respectiv

modificabile, care descriu comportamentul uman în decursul vieții (ontogeneza),
de la stadiul concepției noului organism și până la momentul dispariției acestuia.
Obiectivul urmărit constă în determinarea principiilor generale care guvernează
dezvoltarea individului în decursul propriei existențe, a similarităților și diferențelor
care se manifestă de la un stadiu la altul, și a factorilor care influențează gradul de
plasticitate sau schimbările datorate procesului de dezvoltare.

Baltes (1987) furnizează un set util de principii teoretice care descriu specificul
dezvoltării psihologice de-a lungul întregii vieți, luând în considerare atât factorii
biologici, cât și pe cei sociologici. Cu toate că autorul pune preponderent accentul
pe inteligență, principiile oferite de acesta sunt în egală măsură relevante pentru
studierea emoției. Ele au fost rezumate în Tabelul IV.l.
Interesul cercetătorilor pentru dezvoltarea stadială a emoțiilor a urmat aceeași
traiectorie fluctuantă ca și preocuparea acestora cu privire la emoția în sine. După
cum reiese din Capitolul 1, au existat etape în istoria psihologiei când statutul
emoției ca obiect de studiu legitim a fost pus sub semnul întrebării, ceea ce explică
de ce, în decursul acelor perioade, majoritatea cercetărilor teoretice și empirice
desfășurate în cadrul științelor sociale și biologice nu vizau studiul emoțiilor.
Interesul de dată recentă manifestat de cercetători cu privire la emoție, ridicată
la statutul de concept multidisciplinar important, a determinat apariția unui
număr considerabil de teorii și cercetări asupra dezvoltării emoționale din primul
an de viață și din perioada copilăriei timpurii. în plus, atenția tot mai mare

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea emoțională

398 Tabelul IV.l. Scurtă prezentare a principiilor teoretice care descriu psihologia
dezvoltării în decursul vieții
Concepte
Dezvoltarea pe tot parcursul
vieții
Multidirecționalitatea
Dezvoltarea în calitate de
câștig/pierdere
Plasticitatea
înrădăcinarea istorică
Contextualismul ca
paradigmă
Domeniul dezvoltării abordat Este necesar ca dezvoltarea psihologică să fie abordată
multidisciplinar
RICHARD S. LAZARUS
Principii
Dezvoltarea ontogenetică reprezintă un proces care se
derulează pe parcursul întregii vieți. Nicio etapă de
vârstă nu deține supremația în determinarea
parcursului dezvoltării. în decursul dezvoltării, și în
toate etapele de viață, operează atât procese continue
(cumulative), cât și discontinue (inovatoare).
Există o diversitatea considerabilă sau un pluralism al
direcției transformărilor care alcătuiesc ontogeneza,
chiar și atunci când acestea vizează un singur domeniu.
Direcția schimbărilor variază în funcție de categoriile
comportamentale considerate. Mai mult, în decursul
acelorași perioade de dezvoltare, unele sisteme
comportamentale vor avea o importanță funcțională
mai mare, în timp ce altele vor trece pe un plan secund.
Procesul dezvoltării nu se referă exclusiv la o evoluție
în sensul creșterii eficienței, cum ar fi maturizarea
graduală. Mai curând, dezvoltarea în decursul vieții se
referă întotdeauna la combinarea unor câștiguri
(maturizare) și pierderi (declin) ale unor capacități
individuale.
în mare parte, plasticitatea individului (capacitatea
internă de schimbare) se exprimă la nivelul dezvoltării
sale psihologice. în funcție de condițiile de viață și de
experiențele trăite de un individ particular, parcursul
dezvoltării acestuia poate lua diverse forme. Aspectul
cel mai important din perspectiva dezvoltării se referă
la determinarea nivelului de plasticitate și a factorilor
care îi frânează acestuia evoluția.
Dezvoltarea ontogenetică poate, de asemenea, să
varieze considerabil în funcție de specificul factorilor
istorico-culturali. Modul cum. se derulează dezvoltarea
ontogenetică (pe etape de vârstă) este puternic
influențat de tipul factorilor socioculturali existenți la o
anumită perioadă istorică și de evoluția acestora în
decursul timpului.
Orice traiectorie particulară a dezvoltării individuale
poate fi înțeleasă ca rezultat al interacțiunilor
(dialectice) dintre cele trei sisteme de influențe
manifestate la nivelul dezvoltării: cele specifice etapei
de vârstă, perioadei istorice și influențele cu caracter
nenormativ. Modul de operare al acestor trei sisteme
poate fi descris cu ajutorul principiilor metateoretice
specifice contextualismului.
prin prisma relațiilor interdisciplinare pe care le
TABELUL IV.l. (continuare) 399

Concepte Principii
stabilește cu celelalte discipline (de ex., antropologia,
biologia, sociologia) care, la rândul lor, au ca obiect de
studiu dezvoltarea umană. Receptivitatea de care
perspectiva dezvoltării ar trebui să dea dovadă în
raport cu aspectele interdisciplinare sugerează faptul că
o viziune psihologică „puritanistă" nu poate oferi decât
o reprezentare parțială a dezvoltării comportamentale
de la concepție și până la sfârșitul existenței.

{Sursa: P. B. Baltes, „Theoretical propositions of life span developmental psychology".

Developmental Psychology, 23. Washington, DC: American Psychological, Association.
Copyright © 1987, deținut de American Psychological Association. Cu acordul pentru
republicare).

acordată în prezent senectuții, la care se adaugă conștientizarea faptului că

indivizii sunt supuși unor transformări psihice complexe care survin pe parcursul
întregii vieți, au determinat creșterea modestă a numărului de studii asupra
schimbărilor din cadrul procesului emoțional la maturitate și senectute. Totuși,
cercetările științifice care au ca obiect dezvoltarea emoțională pun în principal
accentul pe perioada cuprinsă între naștere și vârsta maturității.
Capitolul 8 tratează procesele specifice dezvoltării individuale, ținând seama
de faptul că indivizii se află în decursul vieții sub influența factorilor socio­
culturali, a căror acțiune începe încă de la naștere, iar din interacțiunea acestora
cu trăsăturile biologice și cu cele temperamentale înnăscute, va rezulta un tip
distinct de personalitate, cu influență majoră asupra vieții emoționale individuale,
în Capitolul 9, vor fi descrise influențele socioculturale care modelează dezvol­
tarea procesului emoțional. Ele vizează modul în care existența individului în
cadrul unei societăți cu o cultură și cu o structură socială specifică îi determină
acestuia viața emoțională.

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea emoțională

8

Dezvoltarea individuală

Teoreticienii care studiază relațiile existente între cogniție, motivație și emoție

se împart de regulă în două grupuri: cei interesați în principal de perioada adultă,
respectiv teoreticienii care pun un accent mai mare pe primii ani de viață. între
cele două grupuri se stabilesc destul de rar raporturi de colaborare. Totuși, acest
aspect prezintă o importanță deosebită pentru schițarea dezvoltării emoționale
și a proceselor care o influențează, întrucât se pare că forma pe care acestea o
îmbracă în copilăria timpurie nu se aseamănă în niciun fel cu specificul proceselor
din perioada maturității. Dacă aceste etape de viață nu sunt comparate în mod
sistematic, există riscul apariției unor distorsiuni în înțelegerea procesului
emoțional al perioadei adulte, dat fiind că el se fundamentează atât pe activități
cognitive și motivaționale mature, cât și imature. în realitate, indivizii adulți
recurg uneori la procese caracteristice copilăriei timpurii, în timp ce alteori acestea
sunt adecvate vârstei maturității. Prin urmare, studierea vieții emoționale trebuie
să țină seama de ambele etape ale dezvoltării, iar o sinteză a acestora ar determina
creșterea acurateții și a profunzimii înțelegerii teoretice.
în acest capitol voi aborda procesul dezvoltării emoționale individuale, înce­
pând cu primul an de viață și ținând seama atât de influența factorilor biologici,
cât și de cea datorată experiențelor avute de individ cu mediile fizic și social. Un
astfel de obiectiv teoretic necesită eforturi considerabile, iar principala dificultate
constă în a decide care dintre variabile ar trebui examinate din perspectiva
dezvoltării.
După cum observau Campos, Barrett, Lamb, Goldsmith și Stenberg (1983)1, a
existat o perioadă când cercetătorii au acordat o atenție sporită studiilor cu privire
la dezvoltarea emoțiilor în decursul primului an de viață, iar descrierile
conceptuale au stat preponderent sub influența ideilor propuse de Bridges (1930,
1932). Bridges afirma că la nou-născut se manifestă mai întâi o stare generală de
excitație, dar că în săptămânile și lunile care vor urma încep să se diferențieze
emoțiile specifice, ca urmare a proceselor de maturare, a învățării unor noi deprin­
deri motorii și a dezvoltării cognitive. Spre exemplu, suferința emoțională se
diferențiază de excitație încă de la 3 săptămâni, furia de distres în jurul vârstei
de 4 luni, dezgustul de furie la 5 luni, iar teama apare ca distinctă în raport cu
dezgustul pe la 6 sau 7 luni. Emoțiile pozitive urmează o secvență de dezvoltare
paralelă cu cele negative, astfel că la 3 luni apare încântarea, iar după vârsta de
aproximativ 6 luni, aceasta va fi urmată de elație și ulterior, de afecțiune. Tiparul
diferențierii emoțiilor propus de către Bridges este prezentat în Figura 8.1.

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

402 Excitație Naștere

Distres Ex. încântare 3 luni

Teamă Dezgust Furie Di. Ex. încântare 6 luni

Tm. Dg. Fr. Di. Ex. înc. Elație Afecțiune 12 luni

Tm. Dg. Fr. Ge. Di. Ex. înc. El. A.C. 18 luni

Tm. Dg- Fr. Ge. Di. Ex. înc. Buc.. El. A. A. A. C. 24 luni

Prescurtări:
A.A. = Afecțiunea pentru adulți, A.C. = Afecțiunea pentru copii, Fr. = Furie,
înc. = încântare, Dg. = Dezgust, Di. = Distres, El. = Elație, Ex. = Excitație, Tm. = Teamă,
Ge. = Gelozie, Buc. = Bucurie.

Figura 8.1. Analiza dezvoltării emoțiilor, conform lui Bridges. {Sursa: K.M.B. Bridges,
„Emotional Development in Early Infancy". Child Development, 3. Chicago: University of
Chicago Press. Copyright © 1932 The Society for Research in Child Development, Inc. Cu
acordul pentru republicare).

Așa cum subliniau Campos ș.a., observațiile mai recente și în special cele
bazate pe noile metode de măsurare a expresiilor faciale și vocale au furnizat
dovezi în susținerea ideii că emoțiile la bebeluș apar cu mult mai timpuriu decât
sugerase Bridges. De exemplu, anumite emoții — cum sunt teama, furia și
bucuria — sunt exprimate la nivel comportamental și facial foarte devreme, în
timp ce altele, ca de exemplu, rușinea, se dezvoltă mai târziu. Comparativ cu
teama, rușinea necesită înțelegerea semnificațiilor pe care le au semnalele sociale
primite de la semeni (ca de pildă, un părinte). De fapt, apariția rușinii necesită
atingerea unui anumit nivel de dezvoltare cognitivă, care îi permite copilului atât
înțelegerea criticii (și a semnificației învinuirii), cât și a laudei (și a importanței
recunoașterii meritului). Teoriile contemporane asupra dezvoltării emoționale
(de ex., Campos ș.a., 1983; Sroufe, 1979) au contrazis ideile lui Bridges, care
susținea că emoțiile specifice se diferențiază treptat din starea generală de

RICHARD S. LAZARUS
excitație, și au propus în schimb ipoteza conform căreia apariția emoțiilor depinde 403
de dezvoltarea cognitivă, o poziție teoretică compatibilă cu analiza emoțiilor
propusă de către mine.
Unii autori, cum sunt Campos ș.a., susțin că studiile sistematice ale expresiilor
faciale au facilitat oferirea unui fundament cercetărilor care vizează dezvoltarea
emoțională a copilului din perioada preverbală, furnizând totodată și un set de
criterii obiective, credibile și nonverbale în analizarea manifestărilor emoționale,
care au condus întru câtva la depășirea barierelor culturale existente. Dezavantajul
acestei metode ar fi că schițarea procesului evolutiv se bazează preponderent pe
un singur tip de răspuns periferic, expresiile faciale, iar acestea reprezintă mai
curând componente ale emoției, decât emoții în sine. Dacă se are în vedere ipoteza
că între experiența emoțională și manifestările acesteia nu există o relație
unu-la-unu, se poate afirma că zâmbetul, sau expresiile faciale ale suferinței,
interesului ori furiei, necesită din partea indivizilor deducții referitoare la emoțiile
trăite de celălalt.
Legat de dezvoltarea emoțiilor, ar fi utilă reamintirea discuției de la începutul
Capitolului 2, unde am tratat variabilele observabile și cele neobservabile care
descriu procesul emoțional. Să ne reamintim că variabilele observabile includeau
acțiunile, reacțiile fiziologice, relatările subiective, evenimentele și contextele
externe; iar variabilele neobservabile cuprindeau tendințele de a acționa,
experiența subiectivă, relațiile individ-mediu și procesul adaptativ, atribuirile
subiective și procesele de evaluare. Aceste două categorii de variabile sunt în
prezent considerate aproape unanim de către cercetători ca elemente constitutive
ale procesului emoțional. întrucât variabilele observabile mai descriu și alte
procese în afara celui emoțional, tratarea acestora ca variabile emoționale presu­
pune realizarea unor inferențe teoretice. Cu alte cuvinte, teoriile și studiile de
cercetare privitoare la dezvoltarea emoțională depind în mare parte de modul
cum cercetătorul definește emoția și caracteristicile observabile ale acesteia, din
perspectiva procesului de dezvoltare; după opinia mea, descrierea stadială a
dezvoltării emoționale nu constituie o sarcină ușoară. Acest demers necesită un
număr mare de ipoteze de lucru.
Am argumentat că evaluarea și adaptarea se bazează pe ierarhiile scopurilor
și pe sistemele de credințe, care influențează atât relațiile individului cu lumea,
cât și modul cum acesta evaluează și gestionează (se adaptează) interacțiunile
susceptibile să îi provoace emoții. Prin urmare, mă voi concentra în continuare
pe dezvoltarea acestor variabile și procese, care depind în principal atât de
procesul de învățare și de dezvoltarea ulterioară a capacităților intelectuale, cât
și de unii factori bio-sociali, cum ar fi temperamentul. în descrierea procesului
emoțional voi ține seama și de abordările propuse de alți autori, deși unele dintre
acestea diferă de propriile opinii teoretice.
în continuarea capitolului voi discuta din perspectivă istorică relația mamă-co-
pil, după care voi furniza un număr de teorii ale dezvoltării emoționale în
decursul primului an de viață, pentru ca mai apoi să mă refer la acele aspecte ale
dezvoltării care țin de factorii biologici și temperamentali. Voi continua cu
discutarea în detaliu a celor patru mecanisme implicate în procesul de învățare

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

404 și a relevanței acestora pentru dezvoltarea emoțională, după care voi lua în
considerare cercetările și teoriile recente cu privire la dezvoltarea cognitiv-emo-
țională a copilului mic. în încheiere, voi face un rezumat al traiectoriei dezvoltării
procesului emoțional, atât pe baza afirmațiilor teoretice din acest capitol, cât și a
celor din capitolele anterioare.

Abordări!© studiilor despre relația mamă-copil

în primii ani de viață
Există un număr de abordări teoretice generale care descriu relația mamă-copil
și acestea pot servi ca ilustrări pentru preocupările actuale referitoare la dez­
voltarea emoțională. Pe acestea le voi trata în continuare destul de succint. în
concordanță cu interesul manifestat pentru primele zile de viață și copilăria
timpurie, Campos ș.a. (1983) au analizat modificările recente din cadrul teoriilor
și cercetărilor care vizează efectele îngrijirii parentale asupra dezvoltării
personalității și a capacităților intelectuale ale copilului, ca factori care influen­
țează în mod cert dezvoltarea emoțională.
Un nivel „micro" al analizelor este reprezentat de studiile asupra relației
mamă-copil descrise în actualul capitol, în cadrul cărora accentul este pus pe tipul
de relații stabilite între persoana care oferă îngrijirea parentală și copilul mic.
Astfel de studii sunt întru câtva comparabile cu macroanalizele realizate la nivelul
cercetărilor sociale și antropologice asupra influenței sociale, urmând ca acestea
să fie prezentate în Capitolul 9, întrucât ele vizează cu precădere modalitățile prin
care societatea în ansamblu și cultura acesteia determină comportamentul și
personalitatea individuală, modelând astfel viața emoțională. Campos ș.a. au
discutat patru abordări diferite ale relației mamă-copil, care din punct de vedere
cronologic își au originea în anii '30.

Psihanaliza și învățarea socială

Prima abordare constituia o combinație între cadrul teoretic psihanalitic (psiho-
sexual) și perspectiva învățării sociale, ale cărei baze au fost puse la Universitatea
Yale (de ex., Whiting & Child, 1953). Cercetările rezultate din aceste moduri de
gândire parțial coincidente vizau o serie de comparații între alăptarea la sân față
de cea cu biberonul, între hrănirea la cerere față de cea programată, între
înțărcarea treptată față de cea bruscă și între atitudinea relaxată față de cea rigidă
în educarea controlului sfincterian al copilului. Aceste variabile care descriu
îngrijirea copilului corespund celor trei stadii freudiene de dezvoltare psiho-
sexuală, oral, anal și falie/genital.

Teoria etologică a atașamentului

Cea de a doua abordare este identificată cu teoria deosebit de complexă
propusă de regretatul John Bowlby (1951,1969,1973,1980), care afirma că iubirea

RICHARD S. LAZARUS
oferită de mamă în primii ani de viață constituie un factor-cheie pentru o 405
dezvoltare psihică normală și emergența unui eu sănătos. Lucrările de referință
ale lui J. Bowlby au ca element central combinarea perspectivei psihanalitice cu
cea filogenetică. Se consideră că legătura afectivă dintre bebeluș și adultul care îl
îngrijește este bazată pe speranța, încrederea și siguranța resimțite de bebeluș.
Perioada copilăriei mici este definită de patru funcții cu rol fundamental: căutarea
contactului cu mama pentru protecție și îngrijire (coordonată de sistemul de
atașament), evitarea evenimentelor sau a persoanelor potențial periculoase
(coordonată de sistemul teamă/precauție), interacțiunea socială prin joc (coordonată
de sistemul afiliației) și explorarea mediului nonsocial (coordonată de sistemul
exploratoriu).
Bowlby considera absența sau deficitul îngrijirilor materne ca fiind traumati­
zante pentru bebeluș, însă studiile ulterioare (de ex., Yarrow, 1961) au pus sub
semnul întrebării o parte dintre interpretările psihanalitice asupra deficiențelor
cognitive descrise de studiile lui Spitz (1946) la copiii abandonați la vârste
timpurii. De asemenea, teoriile lui Bowlby au generat numeroase cercetări care
continuă și în prezent, cu privire la calitatea relației mamă-copil și tipul de
atașament, sigur sau evitant, pe care acesta îl dezvoltă în raport cu mama. Aceste
aspecte au făcut deopotrivă obiectul unor studii extensive conduse de Ainsworth
în contextul așa-numitelor „situații neobișnuite" (1969; de asemenea, Ainsworth,
Blehar, Waters & Wall, 1978), o metodă experimentală prin care este testată reacția
copilului la reunirea cu mama, în urma absenței acesteia pentru un interval de
timp. Printre cele mai importante aspecte care îi conferă unicitate cercetării lui
Ainsworth, se numără locul central pe care receptivitatea mamei la semnalele
bebelușului îl are pentru determinarea stării de bine a acestuia, la care se adaugă
disponibilitatea mamei în raport cu nevoile bebelușului.

Teorii legate de ce anume este esențial în îngrijirile materne

Cea de a treia abordare derivă din întrebarea cu privire la ce anume prezintă
sau nu importanță în relația timpurie mamă-copil. Prin contrast cu stadiile
psihosexuale freudiene și accentul pus de către Bowlby pe calitatea relației
mamă-copil, această abordare consideră că la speciile animale mai avansate cum
ar fi maimuța și șobolanul, mama reprezintă o sursă de alinare fizică, de securitate
și de stimulare. Cea mai elocventă descriere a acestei abordări se regăsește în
lucrările lui Harlow (de ex., Harlow & Zimmerman, 1959), după opinia căruia
mângâierea furnizată de maimuța-mamă are un rol mai important pentru pui,
comparativ cu hrănirea și stimularea orală produsă de mamelon. După cum au
demonstrat unele studii, care la acea vreme au fost considerate revoluționare
pentru descoperirile surprinzătoare făcute, puii de maimuță își petreceau majori­
tatea timpului agățați de substitutul matern cu blană, dar care nu le oferea lapte,
deplasându-se doar ocazional pentru a se hrăni la substitutul care dădea lapte
printr-un mamelon artificial, însă nu avea blană. Ulterior, studiile lui Denenberg
(1964) pe șobolani, au confirmat la rândul lor că îngrijirile și stimulările materne

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

406 de la începutul vieții reprezintă factori importanți pentru dezvoltarea emoțională
și pentru o adaptare adecvată. Concluzia desprinsă pe baza acestor experimente
cu animale ar fi că, în fapt, mama constituie principala sursă de mângâiere,
securitate, îngrijire sau stimulare a puiului.

Teoriile referitoare la capacitatea adaptativă

Cea de a patra abordare asupra parentajului, care vizează preponderent relația
mamă-copil, este eminamente etologică și pornește de la premisa că activitatea
socială facilitează adaptarea, însă nu datorită încurajării interacțiunilor sociale, ci
prin sporirea capacității adaptative sau evolutive. Etologii consideră că evoluția
comportamentelor specifice diferitelor specii a avut la bază nevoia de comunicare
și adaptare socială; astfel, zâmbetul inițiază și menține interacțiunile sociale cu
rol adaptativ (Brazelton, Tronick, Adamson, Als & Wise, 1975). Una dintre
problemele pe care le ridică această abordare evolutivă rezidă în faptul că toate
conceptualizările asupra aspectelor importante din relația mamă-copil au fost
formulate în maniera „ori/ori", extrem de tipică pentru psihologie, deși este foarte
posibil ca fiecare dintre acestea să exprime o perspectivă importantă asupra unui
adevăr complex.

riile dezvoltării emoționate

Patru analize recente asupra dezvoltării emoționale din copilăria mică, reali­
zate de către Izard (1978; vezi, de asemenea, Buechler & Izard, 1983; Buechler &
Izard, 1980), Sroufe (1979, 1984), Campos, Barett, Lamb, Goldsmith și Stenberg
(1983), și Lewis și Michalson (1983), sunt ilustrative pentru pozițiile teoretice
actuale.

Teoria lui Izard

Izard a emis trei presupuneri de bază. (1)0 parte dintre emoțiile discrete
prezente încă din momentul nașterii (de ex., tresărirea-interesul, dezgustul și
suferința) și exprimate pentru început la nivelul motoriu, au funcția de a-i
semnala persoanei care îngrijește copilul nevoile sale urgente. Aceste stări sunt
observabile și prin intermediul expresiilor faciale, care după opinia lui Izard au
o strânsă legătură cu experiența emoțională. (2) Emoțiile apar pe măsură ce
dobândesc o funcție adaptativă pentru copil, mai ales în cadrul comunicării cu
persoana care îl îngrijește. (3) începuturile procesului de dezvoltare sunt strâns
legate de schimbările survenite la nivelul capacităților motrice, perceptuale și
cognitive; cu toate că astfel de capacități sunt necesare apariției emoțiilor, ele nu
îndeplinesc rolul de factori cauzali. Prin urmare, teama ca emoție apare atunci
când se dezvoltă la copil capacitatea locomotorie (astfel că ar putea să apară
necesitatea evitării unui obstacol), iar furia este pusă în relație cu capacitatea
copilului de a apuca obiectele (și de a le azvârli).

RICHARD S. LAZARUS
 în privința presupunerii enunțate la punctul (2), Izard face parte dintre puținii 407
teoreticieni care susțin existența unei corespondențe strânse între experiența
emoțională și manifestarea emoțională a acesteia, cea din urmă fiind considerată
ca echivalentul experienței în sine. Altfel spus, o expresie facială care exprimă
teama atestă existența experienței emoționale în sine, iar o față furioasă semnifică
furia, ș.a.m.d. Cu toate acestea, în prezent nu există suficiente date cu privire la
relația dintre experiența emoțională și manifestarea expresivă a acesteia, sau
referitor la modul cum acestea ajung să se asocieze. Campos, Campos și Barrett
(1989) argumentează că în evaluarea oricărui posibil izomorfism existent între
experiență și manifestarea sa expresivă, ori între diferitele răspunsuri emoționale
sistemice, sunt necesare unele operații convergente, însă personal consider că
majoritatea teoreticienilor și a cercetărilor manifestă serioase îndoieli în privința
existenței reale a unui astfel de izomorfism. Pe aceste considerente, este cât se
poate de problematică afirmarea cu certitudine a tipului de emoții trăite de copil
în stadiile timpurii ale dezvoltării, doar pe baza reacțiilor expresive.
De asemenea, Izard consideră că emoția este adesea mai importantă pentru
dezvoltarea capacităților perceptuale și cognitive, decât sunt acestea în dez­
voltarea emoției; timp îndelungat, teoreticienii (de ex., Freud, Piaget) au presupus
că emoțiile datorate constrângerilor adaptative au ca efect mobilizarea dezvoltării
cognitive. Această idee are o istorie îndelungată și a fost exprimată de numeroși
cercetători, ca de exemplu Dunn (1988), după opinia căruia constrângerile adap­
tative impuse de relațiile familiale reprezintă contextul cel mai adecvat pentru
studierea modului în care copilul înțelege relațiile sociale și regulile interpersonale
care guvernează emoțiile.
Conform lui Izard, furia, surpriza și bucuria apar în intervalul cuprins între
momentul nașterii și vârsta de 4 luni, iar bucuria între 1 și 3 luni, ea fiind asociată
cu dezvoltarea capacității bebelușului de a diferenția între obiectele sociale și cele
nonsociale. Furia ca reacție emoțională devine posibilă și utilă în momentul în
care copilul deprinde executarea unor noi acțiuni voluntare de tip mijloace-sco-
puri, astfel că el va fi capabil să facă față frustrărilor. Teama și rușinea se dezvoltă
după 6 luni — întrucât, conform lui Izard, apariția mai timpurie a acestora ar
avea un efect perturbator, din moment ce copilul mic încă nu dispune de
capacitățile psihice necesare gestionării unor astfel de stări — iar importanța
adaptării se referă, în acest stadiu, la reacțiile bebelușului față de străini. în
concordanță cu dezvoltarea unor noi capacități motrice, la bebeluș apare mersul
de-a bușilea în direcția mamei care îi conferă siguranță, concomitent cu
îndepărtarea de sursele de pericol. Sentimentul rușinii și conștiința de sine se
dezvoltă împreună un pic mai târziu, iar între acestea se stabilește o relație
funcțională. Teoria lui Izard are ca element comun cu teoriile moderne, accentul
pus pe aspectele funcționale ale emoției, ceea ce constituie totodată și una dintre
premisele de bază ale acestei cărți; emoțiile nu ar trebui considerate ca epifeno­
mene, întrucât ele îndeplinesc importante funcții cu rol adaptativ.

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

408 Teoria iui Sroufe
Sroufe (1979) propune ideea că nou-născutul manifestă cel puțin trei tipuri
de emoții încă din primele zile de după naștere, și anume, precauția-teama,
fiiria-mânia, plăcerea-bucuria. Sroufe pune un accent mai mare, comparativ cu
Bridges și Izard, pe faptul că dezvoltarea din perioada timpurie determină trans­
formări la nivelul capacităților cognitive ale bebelușului, al capacității acestuia
de exprimare a emoțiilor (de ex., a râde) și la nivelul capacităților adaptative —
spre exemplu, dezvoltarea locomoției îi permite bebelușului să se deplaseze într-o
anumită direcție sau să se îndepărteze de o sursă de suferință. în concordanță cu
opiniile teoretice susținute de mine, precum și cu cele avansate de către Lewis și
Michalson (1983; vezi și Lewis & Brooks-Gunn, 1978,1979), Sroufe consideră că
tipul de proces emoțional specific individului adult nu este posibil înainte de
emergența conștiinței de sine, pe care autorul îl localizează în jurul vârstei de
9 luni, deși după opinia mea acesta apare mult mai devreme și cunoaște o dezvol­
tare graduală.
Conform lui Sroufe, nou-născutul vine pe lume pregătit pentru anumite
reacții bazale cu rol adaptativ, însă viața emoțională a acestuia devine mult mai
complexă odată cu dezvoltarea capacităților sale cognitive, care mai curând
determină o organizare a emoțiilor în jurul unor semnificații distincte, decât o
diferențiere treptată a acestora pornind de la starea generală de excitație, așa cum
sugera Bridges. Mai concret, începând cu vârsta de două săptămâni, bebelușul
poate diferenția o față străină de cea a mamei. La 4 luni, pe baza istoriei interacțiu­
nilor avute cu mama, care deja a devenit o persoană familiară, un necunoscut va
fi întâmpinat cu o reacție negativă (să spunem, cu precauție). La 7 luni această
reacție îmbracă o formă diferită; pe lângă faptul că experiența cu cineva străin
este percepută ca discrepantă în raport cu experiențele avute cu mama, teama
resimțită de bebeluș în prezența persoanelor străine este cauzată și de unele
experiențe negative particulare, pe care acesta le-a trăit anterior, ceea ce înseamnă
că noua reacție emoțională prezintă o mai mare complexitate cognitivă. Mai târziu,
apare sentimentul vag de neliniște (anxietate) fără o bază reală specifică, despre
care se presupune că își are originea în deducțiile rudimentare făcute de bebeluș
cu privire la situație, astfel că acesta reprezintă un salt evolutiv către procesele
mai complexe. După opinia lui Sroufe, anxietatea apare la 12 luni, iar rușinea, pe
care autorul o consideră în relație cu teama, se dezvoltă la vârsta de 18 luni.

Teoria Sui Campos, Barrett și a colaboratorilor

Campos, Barrett ș.a. (Campos & Barrett; Campos ș.a., 1983; și Campos,
Campos & Barrett, 1989) atrag atenția asupra faptului că din afirmațiile propuse
de Sroufe nu reiese clar modul în care noile achiziții cognitive influențează dez­
voltarea emoțională. Oricum, autorii sunt de părere că limita principală a abor­
dării lui Sroufe constă în faptul că nu sunt luate în considerare motivația și, cu
precădere, legăturile psihologice existente între eforturile depuse pentru atingerea
scopurilor, obstacolele întâlnite, adaptarea și stările emoționale, care au fost

RICHARD S. LAZARUS
discutate în detaliu în Partea a Il-a și a III-a a acestei cărți, unde am analizat 409
tiparele evaluării primare. Campos ș.a. (1983, p. 818) își afirmă îngrijorarea cu
privire la această omisiune, oferind ceea ce personal consider că reprezintă o
analiză riguroasă, redată în următorul citat:

La fel ca Sroufe, susținem că la nou-născut pot fi observate organizări emo­

ționale distincte. Mai mult, suntem de accord cu ideea că dezvoltarea capacităților
cognitive prezintă un rol crucial în influențarea emoțiilor, întrucât cogniția face
parte (pe lângă alte facultăți) din factorii care influențează aprecierile copilului cu
privire la semnificația unui eveniment din punctul de vedere al scopurilor
determinate biologic sau al celor voliționale. Cu toate acestea, vom sublinia că
dezvoltarea emoțională nu ar trebui tratată doar ca un simplu indiciu al dezvoltării
cognitive; în schimb, considerăm că pe lângă importanța pe care o prezintă
schimbările datorate dezvoltării generale a capacităților cognitive și celor per-
ceptuale, o importanță comparabilă o au și schimbările produse la nivelul scopurilor
organismului, care apar odată cu procesul dezvoltării.
Mai mult, dacă pornim de la convingerea că producerea unei emoții este deter­
minată de relația particulară care se stabilește între un scop cu o natură precisă și
modul cum este apreciată relația dintre evenimente și scopul urmărit, atunci este
posibil ca acest gen de relație să aibă un caracter invariant în decursul procesului
de dezvoltare, în timp ce modificările se vor produce la nivelul scopurilor și al
cognițiilor. De exemplu, furia poate fi provocată la indivizii de orice vârstă.
Nou-născutul ar putea să aibă manifestări de furie în urma aprecierii că îi este
blocată realizarea unei stări cu rol adaptativ (de ex., împiedicarea mișcărilor
bebelușului, când acesta își exersează gesturile reflexe — cf. Stenberg, 1982); un
bebeluș de 8 luni ar putea avea manifestări observabile de furie atunci când acesta
anticipează că un eveniment îi împiedică progresul către un scop vizibil; un copil
de 2 ani se poate înfuria pentru conținutul unei afirmații verbale care l-ar putea
împiedica să atingă un scop simbolic, cum este joaca; la 10 ani, furia poate fi
produsă de o insultă ș.a.m.d. Argumentații similare pot fi realizate și pentru
celelalte emoții fundamentale.

De fapt, ceea ce Campos, Barrett și colaboratorii argumentează este că emo­

țiile, cum sunt furia și teama, se asociază cu anumiți factori cauzali specifici, iar
efectele produse de aceștia depind de tipurile particulare de experiențe, respectiv
de competențele cognitive, pe măsură ce acestea se dezvoltă. Prin urmare,
bebelușul răspunde cu furie atunci când îi sunt imobilizate mișcările brațelor,
însă alți factori cauzali, care în mod normal stau la baza generării furiei adultului,
nu vor provoca această reacție la bebeluș. în mod similar, teama poate fi cauzată
de prezența unui obstacol vizual înalt în. calea bebelușului care încearcă să meargă
de-a bușilea, însă acțiunea altor factori, ca de exemplu o prezență străină, nu vor
determina același gen de reacție, decât în momentul dobândirii unor noi abilități
cognitive specifice și a unor noi experiențe, pe baza cărora copilul să poată
distinge persoanele pe care nu le recunoaște de cele familiare (vezi, de asemenea,
cercetarea lui Yonas, din 1981, asupra reacțiilor de aversiune ale bebelușilor de

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

410 3 luni produse de un stimul nedeslușit și amenințător). Frica întâlnită la copiii
mai mici de un an poate fi diferită de formele mult mai complicate și simbolice
care apar la adulți — și probabil că, în acest caz, anxietatea ar fi un termen mai
adecvat — și care sunt produse de punerea la îndoială a unor semnificații
individuale sau de un eveniment iminent, care la nivel simbolic poate periclita
realizarea unui scop social cu o importanță fundamentală, cum. ar fi capacitatea
individuală de întreținere a propriei familii.
Punând accent în principal pe dezvoltarea copilului, Campos, Barrett ș.a.
conchid, în concordanță cu ideile pe care atât eu, cât și alți autori le-am prezentat,
că este imposibil de identificat câte un. factor extern valabil pentru fiecare emoție
în parte. La individul adult, nu se poate vorbi despre un stimul extern, ci despre
relația dintre factorii interni și cei externi, pentru care am propus termenul de
temă relațională centrală, ca sursă cauzală a emoției. O astfel de construcție
conceptuală îmi dă motive să susțin că regulile de generare a. emoțiilor sunt
diferite de la o specie la alta și de la un stadiu de dezvoltare la altul, întrucât există
deosebiri majore în modul subiectiv de interpretare al relației individ-mediu (de
ex., din punctul de vedere al scopurilor, al capacităților cognitive și al credin­
țelor). în orice caz, la vârsta adultă, aspectele care individualizează emoția ca
proces pot fi definite în. termeni relaționali cu caracter universal, iar o dovadă în
acest sens este soluția împăciuitoare oferită în Capitolul 5, care ține seama atât
de sursele de variabilitate universale ca determinanți ai evaluărilor, cât și de cele
socioculturale.
Voi menționa în treacăt faptul că asemenea lui Izard, Campos ș.a. (1983; de
asemenea, Bertenthal, Campos & Barrett, 1984) au considerat că dezvoltarea
cognitivă și cea motrică constituie atât o variabilă cauzală, cât și o variabilă
rezultativă, ambele stând la baza generării reacțiilor emoționale. După cum
indicam în Capitolul 4, unde am discutat studiul acestora, deși există dovezi clare
că bebelușul are capacitatea de a percepe adâncimea și, în consecință, înălțimea
obiectelor, teama de înălțime nu se dezvoltă decât după 4 sau 6 săptămâni de
experiență locomotorie (de mers în patru labe). Faptul că manifestarea temerii de
înălțime nu depinde de vârsta bebelușului, ci mai curând de experiențele loco­
motorii ale acestuia, îmi sugerează probabilitatea că, la momentul respectiv, el
este capabil de o evaluare rudimentară a existenței unui pericol fizic — cu atât
mai mult dacă a avut o experiență de cădere sau mama a reacționat vizibil
alarmată ori. anxioasă la această posibilitate; mersul de-a bușilea furnizează baza
perceptual-motorie pentru o astfel de evaluare. Figura 8.2 ilustrează parțial aceste
observații.
în iluzia optică a. marginii prăpastiei, bebelușul este așezat pe o suprafață
plană, din sticlă transparentă, pe care acesta poate merge de-a bușilea. sau în
picioare, susținut de un adult; într-o parte este creată impresia vizuală a unei
adâncimi abrupte, pe când în cealaltă parte, suprafața pare netedă și nepericu-
loasă. Un bebeluș capabil să perceapă adâncimea și care a învățat deja mersul
de-a bușilea va simți în prima, situație experimentală că se află în pericolul, de a
cădea. în Figura 8.2. (a), un bebeluș de 9 luni este coborât ușor pe suprafața din

RICHARD S. LAZARUS
sticlă, chiar deasupra hăului iluzoriu, iar camera plasată sub masă a surprins în 411
mod clar expresia facială temătoare a acestuia.
în figura 8.2. (b), un alt bebeluș a fost plasat pe suprafața aparent mai sigură,
fiind încurajat de către mama aflată în partea cealaltă a mesei să traverseze
„prăpastia" pentru a veni către ea, ceea ce bebelușul face fără să ezite. în figura
8.2. (c), când același bebeluș este așezat chiar pe marginea obstacolului vizual,
acesta va manifesta teamă și precauție. în figura 8.2. (d), un bebeluș se adaptează
la situație, alegând să ocolească marginea „prăpastiei", pentru ca apoi să se țină
strâns de pereții mesei, preîntâmpinând astfel posibilitatea unei căderi. în mod
evident, bebelușul în cauză a atins un nivel de dezvoltare cognitivă suficient de
bun și a avut suficiente experiențe, care să îi permită găsirea unei soluții
adaptative la confruntarea cu pericolul căderii, și aparent el intuiește faptul că
dacă se sprijină de perete, este în siguranță.
Voi încheia discuția asupra teoriei lui Campos ș.a. cu enumerarea a șapte
postulate care descriu cele mai importante aspecte ale dezvoltării emoționale.
Postulatele enumerate au fost completate cu unele informații, pentru a le face mai
compatibile cu propriile opinii teoretice și cu discuțiile purtate cu J. Campos —
fără ca ele să constituie reproduceri fidele ale acestor discuții — iar aspectele
enunțate sunt în mare parte similare cu afirmațiile din capitolele anterioare,
referitoare la motivație, adaptare și evaluare (1983, p. 818):

1. Există un set general de stări emoționale distincte care, în mod constant, vor
reprezenta la indivizii umani o sursă potențială de experiențe emoționale, pe tot
parcursul vieții.
2. Pe măsură ce se dezvoltă capacitățile cognitive și la copil apar noi scopuri
existențiale, acestea au ca efect generarea unor noi emoții, bazate pe o mai bună
înțelegere asupra lumii înconjurătoare.
3. Eficiența factorilor de mediu specifici în legătură cu generarea experiențelor
emoționale se modifică pe măsură ce organismul uman se dezvoltă.
4. Relația dintre manifestările expresiv-emoționale și experiența în sine dobân­
dește un grad tot mai mare de complexitate și coordonare, odată cu dezvoltarea
organismului.
5. Răspunsurile adaptative suferă transformări succesive, determinate de stadiile
de dezvoltare parcurse de organism, care atrag după sine și o serie de schimbări
emoționale.
6. Emoțiile dobândesc un caracter social, pe măsură ce organismul se dezvoltă.
7. Receptivitatea cu privire la manifestările expresiv-emoționale ale semenilor
este cu atât mai accentuată cu cât organismul a atins o treaptă de evoluție superi­
oară.

Teoria lui Lewis și Michalson cu privire la dezvoltarea sinelui

Trecând acum la teoria lui Lewis și Michalson (1983; de asemenea, Lewis &
Brooks-Gunn, 1978, 1979) asupra dezvoltării emoționale, trebuie menționat că

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

412

Figura 8.2. Poze cu copii în cadrul experimentului cu iluzia vizuală a „prăpastiei". Reacțiile
bebelușilor atunci când se află lângă zona abruptă (aparent periculoasă), respectiv cea
netedă (aparent sigură). Cele două laturi sunt identice, cu excepția faptului că una dintre
ele creează impresia că este solidă și neabruptă, în timp ce a doua pare adâncă și
periculoasă. Există între acestea o zonă îngustă de demarcație, aparent sigură, unde
bebelușul este plasat înainte de a fi încurajat de mamă să vină către ea, traversând una sau
alta dintre cele două zone. (Sursa: Prin amabilitatea lui Joseph J. Campos).
(a) Un copil în vârstă de 9 luni (sus) care este coborât pe masa înaltă de sticlă, în dreptul
zonei aparent abrupte, exprimând facial teama resimțită. Fotografie surprinsă cu camera
plasată dedesubt.

(b) Un copil de aceeași vârstă, care încearcă să se descurce în cele două etape ale experi­
mentului cu obstacolul vizual. Atunci când bebelușul este plasat pe zona aparent lină,
acesta o traversează fără teamă și cu un entuziasm evident.

RICHARD S. LAZARUS
 413

(c) Când bebelușul (imaginea de sus) este plasat chiar pe marginea care separă zona lină
de cea aparent abruptă, iar mama îl încurajează să vină către ea traversând obstacolul
vizual, majoritatea bebelușilor vor fi în mod normal temători și ezitanți. Trebuie observat
că acest bebeluș surprins în imagine privește cu precauție zona adâncă, ceaa ce arată că
înțelege un astfel de pericol.

(d) O parte dintre bebelușii studiați evidențiază comportamente adaptative bine dezvoltate.
Cel din figură ocolește cu grijă obstacolul, îndreptându-se către marginea mesei pentru a
evita căderea, și se sprijină de peretele care înconjoară masa, cu o precauție evidentă, pe
măsură ce se apropie de mamă.

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

414 abordarea propusă de autori are ca element distinctiv accentul pus pe criteriile
normative ale dezvoltării stadiale a sinelui (termenul preferat de autori) și
descrierea unor tipare de dezvoltare asemănătoare celor propuse de Piaget. Șinele
include atât caracteristici subiective sau existențiale, cât și cracteristici obiective
sau categoriale, cum sunt sexul, înălțimea, competențele, vârsta etc. Pe acestea
le-am denumit normative, întrucât există întotdeauna variații considerabile în jurul
oricărei norme. Intervalele de vârstă propuse de autori pentru fiecare perioadă
sau stadiu fac obiectul unor dezbateri și variații, în funcție de tipul observațiilor
care au stat la baza identificării acestora. Figura 8.3. prezintă desenele cu rol de
stimuli, utilizate în cadrul acestei cercetări.
Abordarea lui Lewis și Michalson identifică cinci perioade sau stadii de
dezvoltare, primul începând în jurul vârstei de 3 luni, cel de al doilea fiind cuprins
între aproximativ 4 luni și 8 sau 9 luni, al treilea debutând în jurul vârstei de 9
sau 12 luni, cel de al patrulea fiind cuprins între 12 și 18 luni, iar ultimul începând
după vârsta de 18 luni. Pentru o parte din exemplificările detaliate ale unor stadii
particulare, am adăugat, cu riscul de a întrerupe cursivitatea descrierii, o serie de
comentarii evaluative, înainte de a trece la discutarea stadiilor următoare.
Primul stadiu începe la naștere și durează până la vârsta de 3 luni. în această
perioadă, șinele este relativ nediferențiat în. raport cu acțiunile și reacțiile celorlalți,
însă acum se pun bazele unei astfel de diferențieri, pe măsură ce încep să fie
percepute și asimilate de bebeluș conexiunile dintre propriile acțiuni și răspun­
surile pe care acestea le provoacă la cei din jur.
în cadrul celui de al doilea stadiu, cuprins aproximativ între 4 și 8-9 luni, apare
capacitatea diferențierii între sine și ceilalți, astfel că bebelușul începe să își
recunoască propria individualitate și, în consecință, să aibă propriile scopuri. Se
consideră că doar atunci când „identitatea eului" (termenul pe care îl prefer eu)
este recunoscută de copil ca diferită de semeni și obiecte, chiar dacă, într-un sens
rudimentar, pot să apară experiențe emoționale de tipul celor specifice vârstei
adulte. Spre exemplu, este necesar un nivel elementar de înțelegere a propriei
identități, care să facă posibilă evaluarea, chiar dacă aceasta este imatură și vagă,
asupra interesului personal urmărit la nivelul unei tranzacții.
Pentru ca experiențele emoționale să apară, mai este necesar și ca individul să
fi atins un nivel elementar de înțelegere a faptului că experiențele trăite au
relevanță pentru starea sa de bine, iar în cele din urmă, când această relevanță
specifică devine clară, individul va putea alege cursul propriilor acțiuni. Rezul­
tatele depind de vulnerabilitățile individuale și de scopurile urmărite, iar vicisi­
tudinile întâlnite constituie importante surse educaționale (vezi și Campos ș.a.,
1983; Campos, Campos & Barrett, 1989; Lewis, Sullivan, Stanger & Weiss, 1989,
pentru o serie de cercetări empirice; de asemenea, vezi cercetările realizate de
către Parrott & Gleitman, 1989, pe copii cu vârste între 6 și 8 luni, în care autorii
descriu complexitatea jocului „baba-mija", precum și cercetările lui Stenberg &
Campos, 1990).
Pentru a mai zăbovi un moment asupra acestui stadiu, voi preciza faptul că
accentul pus, în descrierea procesului emoțional, pe sentimentul identității
personale dă naștere unor dileme interesante. Ar trebui oare presupus că

RICHARD S. LAZARUS
experiențele emoționale ale bebelușului sunt posibile doar atunci când există 415
conștiința propriei individualități ca separată de ceilalți, și o înțelegere a
influențelor pe care le pot avea factorii cauzali proveniți din mediul fizic sau cel
social? Este, desigur, imposibil să aflăm de la copilul aflat în stadiul preverbal
informații care să confirme sau să infirme existența unui astfel de raționament,
ori cu privire la o anumită trăire emoțională, astfel că este dificlă găsirea unui
răspuns diferit de cele bazate pe deducții și speculații (vezi și Lyons, 1980).
Consider că există câteva ipoteze posibile cu privire la tipul de capacități
cognitive prezente imediat după naștere, iar acestea sunt în concordanță cu
poziția teoretică dominantă, care susține rolul deținut de evaluare în generarea
emoției. Una dintre ipoteze afirmă că anumite reflexe (cum sunt cele din plăcere
și durere), pe baza cărora sunt construite evaluările ulterioare cu ajutorul con­
diționărilor și al expectațiilor rezultate, ar fi prezente încă din momentul nașterii.
Bebelușul învață, pe lângă alte lucruri, că plăcerea sau durerea sunt rezultatul
așteptat în urma uneia sau alteia dintre experiențele avute cu mediul fizic ori cu
cel social. Aș fi înclinat să afirm că rezultatul relației desfășurate în aceste condiții
determină la nivel subiectiv starea de bine. Totodată, mai este relevantă și
capacitatea bebelușului de a recunoaște aspectele familiare, astfel încât el să poată
sesiza eventualele discrepanțe, cum la fel de importante sunt capacitatea și
experiențele care îi dezvoltă acestuia înțelegerea asupra relațiilor aleatorii exis­
tente între variabilele antecedente și efectele care generează semnificațiile și
implicit emoțiile, la care se adaugă și receptivitatea sa la semnalele sociale și
semnificațiile acestora (vezi, de exemplu, Watson, 1985).
Semnificațiile personale atribuite experiențelor rezultă din combinarea tuturor
acestor aspecte — altfel spus, a unui număr de procese — iar odată cu dezvoltarea
inteligenței abstracte, expectațiile condiționate vor dobândi un caracter mai
complex, simbolic și existențial, făcând în ultimă instanță, posibilă într-un anume
grad, verbalizarea; totodată, este posibil și ca acestea să rămână la un nivel
inconștient sau preconștient. Deținem foarte puține informații referitoare la
posibilitatea și modul cum învățările automate (de ex., cele prin condiționare)
devin conștiente. Voi spune mai multe legat de condiționare în curând. în orice
caz, primele reacții pozitive și negative ale nou-născutului nu pot fi considerate
ca emoții, întrucât acestea constituie în realitate doar reacții reflexe, însoțite de o
vagă conștientizare a ceea ce este familiar sau străin, însă în ultimă instanță, ele
vor sta la baza generării emoțiilor propriu-zise, ca rezultat al unor expectații
necondiționate rudimentare, sau în urma evaluării semnalelor condiționate
primite din mediul extern, ca indicatori ai faptului că un anumit tip de prejudiciu
sau beneficiu este pe cale să se producă în momentul prezent sau în viitor.
Iar referitor la identitatea eului, după o trecere în revistă a acelor aspecte cu
caracter general, consider că este esențială postularea principiilor care la vârsta
adultă guvernează organizarea ierarhică a multitudinii de scopuri urmărite, în
funcție de relevanța acestora din punctul de vedere al principiului motivațional.
Este mai mult ca sigură existența la nivel psihic a unui mecanism implicat în
alegerea unui scop principal care se urmărește a fi realizat, respectiv a celor
subordonate sau reprimate la nivelul oricărei tranzacții. Atunci când observăm

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

416

(b) Mama cu părul roz.

(c) Câinele familiei fuge de acasă.

Figura 8.3. Desenele folosite ca stimul în narațiunile cu încărcătură emoțională. (Sursa:

M. Lewis și C. Saarni, The Socialization of Emotions. New York: Plenum Publishing Corp,
1985. Cu acordul pentru republicare).

că un adult nu poate face acest lucru, vom afirma că el este dezorganizat, imatur,
pueril, suferă de afecțiuni psihice, sau leziuni cerebrale.
Este dificil de determinat dacă la un bebeluș — aflat, să spunem, în primul
sau al doilea stadiu descris de Lewis și Michalson — este deja cristalizată propria

RICHARD 8. LAZARUS
 417

(e) Surioara răstoarnă turnul construit. (f) Rătăcită în alimentară.

Figura 8.3. (continuare)

identitate, însă aceasta reprezintă o ipoteză plauzibilă, confirmată și de o serie de

observații, cum sunt cele realizate de Watson (de ex., Bahrick & Watson, 1985;
vezi și Papousek & Papousek, 1974), care atestă că la vârsta de 5 luni bebelușii
pot deja conștientiza cu precizie legătura existentă între mișcările propriilor
picioare și imaginile simultane ale acestora, redate pe un ecran tv. Experimentul
a comparat bebeluși ale căror mișcări erau în mod fidel proiectate pe un ecran cu
bebelușii cărora le-au fost arătate imagini alterate ale mișcărilor proprii sau
imagini aparținând unui alt bebeluș. Recunoașterea imaginilor propriilor mișcări
s-a produs chiar și atunci când bebelușii nu își puteau vedea corpul, ceea ce
înseamnă că datele obținute nu pot fi interpretate ca fiind bazate doar pe o
comparație vizuală intramodală ale celor două tipuri de imagini, cea corporală,
respectiv aceea din înregistrarea video. Pot fi aceste date interpretate ca o dovadă
a existenței identității eului? Probabil că nu, însă este foarte posibil ca ele să
constituie dovezi care atestă începuturile unui simț incipient și rudimentar al
propriei identități, ceea ce face posibilă existența unei game reduse de emoții.
De asemenea, din datele culese a mai reieșit că, spre exemplu, bebelușii
realizează faptul că limitarea propriilor mișcări ale brațelor, care la cei în vârstă
de 4 luni determină manifestări clare de furie (Stenberg & Campos, 1990), se
datorează unui agent extern (cei de 4 luni se uită la mâna cercetătorului care le
împiedică mișcările, în timp ce la 7 luni bebelușii privesc fața acestuia). Este
probabil ca bebelușul să conștientizeze implicarea propriului „sine", sau poate
chiar a propriului eu, și nu a altcuiva. Am sugerat în Capitolul 3 că diferențierea
propriei individualități în raport cu ceilalți, este foarte probabil să constituie o

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

418 trăsătură definitorie întâlnită la toate organismele vii, inclusiv la plante. Proba­
bil că sunt necesare câteva luni în care să se cristalizeze sentimentul rudimentar
al propriei identități, iar ulterior, acestuia îi vor fi necesari mai mulți ani ca să
ajungă la stadiul complex și diferențiat, comparabil cu simțul identității speci­
fic vârstei adulte mature, însă este cert faptul că procesul își are originile în
perioada timpurie.
Prin urmare, atunci când un bebeluș devine capabil să reacționeze cu furie sau
teamă, este foarte posibil să existe un anumit grad de diferențiere al propriei
identități în raport cu semenii sau obiectele. Indiferent de procesul prin care
funcția executivă a personalității dobândește capacitatea de a opera evaluări pe
baza cărora, ulterior, este ales cursul acțiunilor particulare, în final, individul va
dobândi conștiința propriei identități ca diferită de semeni, ceea ce îi permite
reevaluarea și modificarea semnificațiilor pe care evenimentele le au asupra
propriei stări de bine, fie că acestea au reprezentat rezultatul unor evaluări auto­
mate și involuntare sau al unor procese deliberate și reflexive (vezi Capitolul 4).
Pentru a reveni la teoria lui Lewis și Michalson, se consideră că cel de-al treilea
stadiu ar coincide cu începuturile constanței imaginii de sine, proces pe care autorii
îl localizează aproximativ în intervalul cuprins între 9 și 12 luni. Pe lângă faptul că
la această vârstă copiii pot diferenția propriul sine de ceilalți, o astfel de distincție
este valabilă independent de context și acțiune. în acest sens, Lewis și Michalson
vorbesc despre un sine existențial, care face posibilă și categoria de „sine".
Cel de al patrulea stadiu, cuprins între 12 și 18 luni, marchează o etapă de con­
tinuă dezvoltare și consolidare a sinelui. între 18 și 22 de luni, copilul își poate
recunoaște propria imagine în oglindă, independent de acțiunile realizate, precum
și în fotografii sau filmări.
Observațiile realizate de Dunn și colaboratorii acesteia (Dunn, 1988; Dunn &
Munn, 1985), alături de alte studii similare, confirmă faptul că în jurul celui de al
patrulea stadiu descris de Lewis și Michalson (1983), este posibilă apariția unor
emoții complexe, datorită creșterii capacității copilului de a înțelege regulile și
semnificațiile sociale. Desigur că o astfel de afirmație nu înseamnă că emoțiile
complexe nu ar putea fi întâlnite și mai devreme, în funcție de forma pe care
acestea o îmbracă sau de modul cum sunt definite noțiunile de simplu și complex.
Dunn a observat atât schimburile emoționale dintre copiii foarte mici și mamele
acestora, cât și pe cele dintre frați, concluzionând că înțelegerea elementară și
stăpânirea regulilor sociale care guvernează emoțiile începe să se dezvolte încă
de la 18 luni. Autoarea sugerează că în comparație cu situațiile experimentale cu
o încărcătură emoțională mai redusă, care până la momentul respectiv consti-
tuiseră cadrul metodologic pentru cercetarea procesării emoționale la copil, inte­
resul acestuia pentru tranzacțiile realizate cu propria familie va stimula noile
achiziții cognitive, cu rol în controlul și influențarea relațiilor stabilite cu frații și
părinții. Schimburile reciproce dintre membrii familiei, afirmă autoarea, au cea
mai mare încărcătură emoțională dintre toate experiențele existențiale.
Printre numeroase alte exemple oferite, Dunn a observat că la 18 luni copilul
poate recunoaște suferința fraților săi și va încerca fie să îi consoleze în vreun fel,
fie să o exacerbeze atunci când aceștia sunt priviți ca rivali care îi provoacă

RICHARD S. LAZARUS
resentimente. Ea a observat că tachinarea — încercările deliberate de a-1 supăra 419
sau irita pe celălalt — apare foarte devreme la copil, mai precis în intervalul
cuprins între 14 și 16 luni. Astfel de dovezi observaționale cu caracter inferențial,
care atestă un anumit grad de înțelegere la copil a regulilor emoționale, transcend
incapacitatea acestuia de a verbaliza funcționarea proceselor amintite.
Ca un aspect final, în cel de al cincilea stadiu descris de Lewis și Michalson,
care debutează în jurul vârstei de 18 luni ca urmare a dezvoltării comporta­
mentelor simbolice, copiii dobândesc capacitatea de a formula o imagine elaborată
privitoare la propriul sine ca distinct de ceilalți. în această perioadă, copilul începe
să înțeleagă o parte dintre aspectele complexe și uneori subtile ale potențialului
inerent al relațiilor sociale, care ar putea prezenta relevanță pentru propria stare
subiectivă de bine. Copiii au deja sau vor dezvolta în curând capacitatea de a trăi
experiențe emoționale mai complexe, de tipul empatiei, vinovăției, stânjenelii,
rușinii, și mândriei, care depind de capacitatea acestora de a recunoaște, chiar și
într-o formă rudimentară, semnificațiile interpersonale și intrapersonale ale
experiențelor trăite. După cum afirmam anterior, recunoașterea semnalelor sociale
și a semnificațiilor acestora — de exemplu, critica sau lauda — ar trebui să
constituie un factor favorizant pentru dezvoltarea la copil a capacității de a resimți
vinovăție și rușine. Pentru a exprima această idee în termenii teoriei propuse de
mine, evaluările primare și cele secundare, care includ învinuirea și meritul, ca
fundament al descifrării semnificațiilor emoționale comunicate la nivelul relațiilor
sociale, devin în mod cert mult mai elaborate în decursul acestei perioade.
Oricum, poziția teoretică adoptată de Lewis și Michalson cu privire la dez­
voltarea sinelui, ridică totodată o serie de probleme. Una dintre acestea ar fi că
abordarea depinde în mare măsură de stadiile stricte ale dezvoltării cognitive,
descrise în teoria lui Piaget, care susține că dezvoltarea capacităților cognitive
formale, de tipul constanței obiectului are ca efect generarea unor emoții specifice,
ceea ce se aseamănă întru câtva cu o manieră explicativă de tipul „totul sau
nimic". O astfel de abordare acordă o importanță redusă aspectelor contextuale
specifice care pot, spre exemplu, să genereze teama, fără să țină seama de influ­
ența conjugată a unor funcții psihice care pot avea ca efect achiziția la nivel cogni­
tiv a constanței obiectului, sau dezvoltarea altor capacități. Prin urmare, bebelușul
va considera situarea la înălțime ca periculoasă, atât datorită experiențelor loco­
motorii specifice, cât și ca urmare a altor experiențe particulare avute cu jucării
care se târăsc sau ies pe neașteptate din cutie, care îi pot trezi acestuia teamă din
motive cât se poate de diverse, indiferent de stadiul de dezvoltare cognitivă atins.
Teama și anxietățile resimțite de copil în etapele ulterioare vor avea la bază
diferite procese, după cum sugerau Sroufe și Campos. în realitate, teama poate
îmbrăca numeroase forme, fără a fi în mod necesar vorba despre un proces
emoțional cu caracter universal, la fel cum pot exista și mai multe forme de furie,
iar acestea pot varia în funcție de premisele cognitive și experiențiale.
Al doilea aspect problematic vizează faptul că șinele sau identitatea eului nu
sunt rezultatul unor modificări bruște, ci acestea cel mai probabil survin în mod
gradual, astfel că este posibil ca în stadiile inițiale, emoțiile generate să se bazeze
pe versiuni mai rudimentare ale acestei instanțe, care preced procesul de

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

420 maturizare. Stern (1985) propune — aducând ca argumente, rezultatele observa­
țiilor lărgite realizate pe copiii mici — că începuturile dezvoltării sinelui se
situează foarte devreme, în primele 8 săptămâni de viață, iar ulterior acesta va
atinge un nivel mai mare de complexitate și funcționare. Prin urmare, deși
considerarea capacităților cognitive ca precursori ai dezvoltării emoționale își are
propria utilitate teoretică, trebuie avut în vedere că emoțiile specifice stadiilor
timpurii pot fi generate în moduri diferite. Dacă acestea ar trebui considerate sau
nu ca variante ale aceleiași emoții specifice, încă rămâne o întrebare deschisă, ce
a fost discutată în Capitolul 2. Modul în care Lewis și Michalson descriu schim­
bările survenite la nivelul sinelui nu ține seama de faptul că astfel de transformări
se produc în realitate gradual, ceea ce face abordarea acestora mai puțin convingă­
toare. Poate că ar fi mai adecvat să afirmăm că în etapele timpurii ale dezvoltării
se poate vorbi despre existența unui nucleu al sinelui sau al eului, care în mod po­
tențial sunt prezente încă de la începutul vieții postnatale sau chiar mai devreme.
Voi încheia discuția asupra teoriilor dezvoltării emoționale din perioada
timpurie, prin oferirea unui număr de șase afirmații concise cu caracter general,
care reflectă atât consensul teoretic destul de modest existent în prezent, cât și
propriile mele orientări teoretice:
1. La nou-născut există câteva tipuri de emoții distincte, și nu doar o stare
generală de excitație.
2. Astfel de expresii emoționale au o semnificație adaptativă, întrucât ele
influențează comportamentul persoanei care îngrijește bebelușul, după cum susțin
o serie de autori ca: Bowlby, Campos, Izard și Sroufe.
3. Dezvoltarea cognitivă are ca efect atât o creștere bruscă și de proporții a
gamei evenimentelor externe (respectiv, a relațiilor individ-mediu) la care copilul
va reacționa emoțional, cât și a capacității acestuia de a se adapta la factorii
generatori ai emoției, respectiv la experiența emoțională în sine. Prin urmare, atât
creșterea interesului pentru mediu și propria persoană, cât și dezvoltarea
motricității, la care se adaugă dezvoltarea de noi capacități, îi permit copilului să
evite ori să abordeze obiectele și situațiile periculoase sau benigne din mediul
extern, conducând la creșterea gradului său de control și de gestionare a expe­
riențelor, precum și la o mai bună comunicare a propriilor nevoi.
4. Anumite emoții apar mai târziu decât altele — cum sunt, de exemplu,
rușinea, vinovăția, mândria, invidia, gelozia și, probabil, anxietatea. Se pare că
nu există un consens clar cu privire la momentul apariției unor emoții primitive,
ca teama, furia, și tristețea, dat fiind interesul scăzut al cercetătorilor cu privire
la studierea acestora sau a evaluărilor specifice acestor emoții. De asemenea,
numărul studiilor metodologice referitoare la dezvoltarea sinelui sau a eului este
destul de redus, iar rolul acestor instanțe în generarea emoțiilor încă mai face
obiectul unor controverse aprinse. Prin urmare, se consideră că furia poate fi clar
observată la aproximativ 4 luni, deși este posibil ca ea să apară mai devreme, dar
în absența unor studii sistematice, cercetările existente se bazează exclusiv pe
expresiile faciale. Reacția emoțională definită ca tristețe a fost observată la
bebelușii de 3 luni care au suferit neglijări sau abuzuri parentale severe, dar se
presupune că aceasta dobândește o importanță majoră doar în stadiile ulterioare.

RICHARD S. LAZARUS
Există unele dovezi care atestă că teama apare la bebeluș între 3 și 4 luni, însă este 421
posibil ca atât factorii cauzali, cât și evaluările de bază să difere la această vârstă.
De asemenea, un alt factor care limitează consensul teoretic îl constituie
izomorfismul invocat anterior în legătură cu relația dintre expresie și sentiment,
întrucât în absența unei astfel de corespondențe, este cu mult mai dificilă
interpretarea unei stări interne, doar pe baza comportamentelor observabile. în
cazul adulților, acest izomorfism este mai puțin evident, datorită eforturilor
individului de a se prezenta într-o lumină cât mai favorabilă, care să îi permită
disimularea manifestărilor emoționale autentice (cf. Ekman, 1977; 2009).
5. Până la momentul actual nu dețin informații asupra existenței unui număr
extins de cercetări, care să aplice conceptul de evaluare la copilul mic (perioada
cuprinsă între 1 și 3 ani), deși un exemplu în acest sens îl constituie studiile lui
Campos și Stenberg (1981). Oricum, sunt de părere că teoreticienii psihologiei
dezvoltării ar putea să se aplece mai mult asupra acestui subiect.
6. în mod similar, există un număr redus de teorii și cercetări referitoare la
stadiile timpurii ale proceselor implicate în controlul emoțiilor, atât ca rezultat al
socializării, cât și datorită dezvoltării motricității și a capacităților cognitive în
primii ani de viață. Ar trebui puse o serie de întrebări cu privire la momentul
când copilul începe să își utilizeze emoțiile pentru a obține ceea ce își dorește, și
când se poate considera că acesta dispune de diferite strategii adaptative prin
care să își controleze relațiile sociale și propriile emoții. Forma concretă pe care
o îmbracă astfel de strategii și factorii care influențează dezvoltarea și selecția
acestora rămân în continuare un domeniu promițător pentru cercetările viitoare.

Temperamentul ca factor biologic

Psihologii, chiar și aceia preocupați preponderent de influențele socioculturale,
au admis cu mult timp în urmă că experiența socială este adânc întipărită în
caracteristicile constituționale, ținând întru câtva de moștenirea genetică. Interesul
teoretic cu privire la temperament și la relația acestuia cu emoțiile a fost în creștere
(vezi, de exemplu, Kohnstamm, Bates & Rothbart, 1989). Thayer (1989) considera
dispozițiile afective ca fiind în mare parte influențate de nivelul energetic, de
oboseală, precum și de alte stări fiziologice, pe care autorul le includea în categoria
trăsăturilor temperamentale, mergând chiar până la o echivalare a dispoziției cu
astfel de stări fiziologice. Oricum, în concordanță cu modul în care teoriile
tradiționale descriu dispozițiile, Thayer consideră că acestea îl predispun pe
individ la o stare de tensiune generalizată sau de „activare", care, la rândul său,
poate influența emoțiile intense. Această concepție asupra dispozițiilor pare a fi
destul de asemănătoare cu modul în care este definit adesea temperamentul.
Autorul scrie (1989, p. 118):

Fenomenul prin care un nivel de activare scăzut predispune individul la o stare

de excitabilitate crescută este întâlnit frecvent în cadrul experiențelor cotidiene. De
exemplu, mulți părinți cu copii mici sunt conștienți de faptul că aceștia devin mai

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

422 puțin răbdători și deosebit de iritabili atunci când sunt obosiți. Teama crescută, ca
unul dintre aspectele creșterii tensiunii interne, atinge de asemenea cote maxime
și atunci când copiii sunt obosiți. Un exemplu ilustrativ în acest sens îl reprezintă
călătoria fiicei mele la Disneyland, pe vremea când avea 5 ani. De cum am ajuns
acolo după-amiaza devreme, ea a ales să se dea într-un carusel foarte rapid, care
i-a plăcut la nebunie. A făcut acest lucru de câteva ori în decursul acelei zile, însă
spre seară — când era trecut de ora ei obișnuită de culcare — datul în carusel
a devenit pentru ea o experiență înspăimântătoare. Ulterior, a refuzat să se mai urce
în carusel, reușind să se mai bucure de acea experiență abia la următoarea noastră
excursie la Disneyland.

în discuția din Capitolele 4 și 5 referitoare la rolul cogniției în generarea

afectelor și a dispozițiilor, am argumentat că dispozițiile nu pot fi explicate fără
o referire la evaluările privind semnificația pe termen lung a relațiilor dintre
individ și mediu. Atunci când ne simțim obosiți, chiar dacă nu am. reușit să
realizăm îndatoririle zilnice, suntem predispuși să reacționăm cu anxietate sau
un anume tip de distres, întrucât unele sarcini pe care în mod normal le putem
gestiona fără dificultate ne vor părea de această dată mai dificil de realizat, sau
chiar copleșitoare. Altfel spus, interpretarea pe care o dau exemplului citat din
Thayer ar fi că atunci când suntem obosiți, solicitările care în alte condiții ar fi
putut să însemne o provocare stimulativă devin imposibil de realizat și generează
un sentiment de pericol și de anxietate. Rolul stării de oboseală fizică este de a
înclina în sens negativ balanța energetică la care orice individ recurge intuitiv
atunci când compară solicitările existente cu propriile resurse adaptative; chiar
dacă oboseala în sine are o funcție importantă, după opinia mea, aceasta nu
constituie un factor cauzal direct al distresului; în schimb, evaluarea referitoare
la diminuarea capacităților adaptative poate îndeplini acest rol.
Nu sunt adeptul biologismului extrem care consideră temperamentul ca fiind
un ansamblu de trăsături înnăscute sau genotipuri, care în decursul vieții se
exprimă la nivelul tiparelor de evaluare și al celor adaptative (vezi Goldsmith &
Campos, 1986). Prefer o poziție teoretică mai moderată, conform, căreia, astfel de
tendințe, indiferent de caracterul lor înnăscut, constituțional sau dobândit, intră
în interacțiune cu experiențele sociale individuale; modul cum părinții și alte
persoane cu autoritate din mediul extern tratează copilul aflat în plin proces de
dezvoltare și reacționează la temperamentul acestuia, contribuie la modelarea
vieții sale emoționale. Este necesară o examinare directă a modului cum variabi­
lele și procesele biologice interacționează cu cele sociale, determinând caracteristi­
cile specifice dezvoltării copilului. O astfel de abordare interactivă ar fi denumită
mai adecvat ca tranzacțională (vezi, Lazarus & Folkman, 1987). Voi detalia aceste
aspecte în secțiunea referitoare la conceptul de „compatibilitate" (goodness offit).
Oricum, atunci când sunt trecute în revistă definițiile date temperamentului,
teoreticienii se confruntă cu numeroase formulări diferite și vagi. în mod aparent,
orice aspect subiectiv care îl poate diferenția pe un copil de ceilalți este un
candidat adecvat. Adesea, este citat Allport (1937, p. 54), după opinia căruia tem­
peramentul se referă la:

RICHARD S. LAZARUS
 Fenomenele care descriu în mod caracteristic natura emoțională a unui individ, 423
incluzând susceptibilitatea acestuia la stimulii emoționali, intensitatea și rapiditatea
specifică a răspunsului emoțional, tipul dispoziției afective dominante și totalitatea
aspectelor particulare referitoare la intensitatea și fluctuațiile dispoziției.

Campos ș.a. (1983) au comentat favorabil această definiție, considerând că ea

ține seama de câteva noțiuni importante — de exemplu, temperamentul, dis­
poziția afectivă și emoția sunt considerate în strânsă interdependență; tempera­
mentul se referă la trăsăturile stabile ale personalității sau la aspectele caracteristice
acesteia; el descrie acele dispoziții care influențează comportamentele; tempera­
mentul se află în strânsă legătură cu factorii biologici; temperamentul se referă
la parametrii reactivității emoționale, printre care potențialul, amplitudinea și
durata reacțiilor. Pe de altă parte, autorii consideră că definiția este incompletă,
întrucât nu pune în evidență funcțiile pe care temperamentul le îndeplinește în
viața psihică a copilului sau adultului și modalitățile prin care acesta influențează
reacțiile semenilor.
Temperamentul, conform acestor autori, descrie diferențele individuale stabile
prezente atât la adulți, cât și la copii, cu privire la anumiți parametri specifici, ca
tonalitatea hedonică și starea de activare (arousal), sau unele emoții specifice, cum
sunt furia sau teama. Definiția dată de Campos ș.a. afirmă că temperamentul se
referă la diferențele individuale legate de parametrii care descriu intensitatea și durata
manifestărilor comportamentale ale stării emoționale și ale celei de „activare", dat fiind
că aceste diferențe influențează organizarea proceselor intraindividuale și interpersonale.
Dacă astfel de diferențe individuale au un caracter ereditar sau sunt dobândite
rămâne, desigur, de demonstrat.
într-o analiză a cercetărilor comparative cu privire la factorii genetici,
Goldsmith (1983) a concluzionat că există dovezi substanțiale în susținerea unei
implicări moderate a eredității în determinarea diferențelor individuale de orice
natură. Datele mai recente confirmă concluziile inițiale formulate de Buss și
Plomin (1975), care afirmau că cele mai puternice dovezi sunt cele ce susțin
diferențele individuale cu privire la dimensiunea sociabilității, urmate de cele
privitoare la influența genetică asupra emoționalității, respectiv a activismului.
Autorii au mai luat în considerare și unele forme distincte de teamă, anumite
componente privitoare la căutarea senzațiilor și anxietatea fizică, la furie, la
persistența în realizarea sarcinilor și la nivelul agitației motorii, ca aspecte
relevante de care ar trebui să țină seama viitoarele studii psihobiologice asupra
caracterului moștenit al diferențelor individuale (vezi, de asemenea, cercetarea
lui Plomin & Rowe, 1979).
Legat de temperament, ca unul dintre aspectele procesului emoțional, Campos
ș.a. scriau (p. 830):

Prin urmare, toți indivizii umani vor manifesta teamă, bucurie, interes și un
activism mai accentuat ori mai redus etc. Acestea constituie caracteristicile
normative ale emoției. Cu toate acestea, unii indivizi evidențiază un prag foarte
scăzut al declanșării reacției de teamă, în timp ce pentru alții acesta este destul de

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

424 ridicat. O parte din indivizi vor avea manifestări de furie mult timp după ce
acțiunea factorului cauzal a încetat, pe când alții se vor calma rapid. Există indivizi
care sunt foarte activi în majoritatea situațiilor, iar alții care sunt mai pasivi.

Buss și Plomin sunt de acord cu definiția dată de Allport temperamentului, la

care adaugă alte cinci criterii în vederea alcătuirii unor dimensiuni valide pentru
descrierea factorilor temperamentali — mai precis, caracterul ereditar, stabil,
predictiv pentru tipul personalității adulte, adaptabil (în sensul evoluționist), și
probabil prezent și la alte specii animale. în concordanță cu rezultatele analizei
întreprinse, dimensiunile temperamentale accentuate de autori sunt emoționali-
tatea, activismul, sociabilitatea și impulsivitatea.
Mendoza și Mason (1989) scriu despre temperament din punctul de vedere al
evoluției speciilor, sugerând că trăsăturile temperamentale sunt variabile de la o
specie la alta. Ei citează descrierile făcute de Yerkes și Yerkes (1929) asupra
cimpanzeilor, care se dovedesc ființe active, inteligente, deosebit de expresive și
impulsive — prin contrast cu urangutanii, mai inerți și mai morocănoși, sau
gorilele timide, retrase și discrete în manifestări. Autorii mai fac referire și la
interdependențele existente între caracteristicile temperamentale ale speciei,
respectiv cele individuale, și tiparele sociale.
Caspi, Elder și Bem (1988,1989) au prezentat datele unor studii longitudinale,
preluate din arhivele Berkeley Guidance Study (Macfarlane, Allen & Honzik,
1954), care atestă faptul că timiditatea (îndepărtarea de ceilalți) și temperamentul
coleric (opoziția față de lumea înconjurătoare) manifestate în perioada copilăriei
timpurii, vor continua, să existe pe durata întregii vieți. Autorii sunt de părere că
această constanță se datorează tendinței manifestate de copil încă de timpuriu,
de a evoca și menține anumite reacții din partea celor cu care interacționează. Cu
alte cuvinte, temperamentul nu este important doar în legătură cu influența pe
care o exercită asupra comportamentului individului, ci și datorită capacității de
influențare a reacțiilor semenilor la aceste comportamente, ceea ce reprezintă o
variație a temei referitoare la relația, individ-mediu și la capacitatea adaptativă.
Unele studii comparative realizate pe gemenii identici, crescuți împreună, prin
opoziție cu aceia crescuți separat, cum sunt cele realizate de Plomin, Pedersen,
McClearn, Nesselroade și Bergeman (1988; vezi și Plomin & Rowe, 1979), au
furnizat dovezi în susținerea caracterului ereditar al temperamentului și a
stabilității acestuia în decursul vieții (vezi, de asemenea, Goldsmith & Campos,
1986). Iar Campos, Campos și Barrett (1989) au analizat și discutat acest tip de
stabilitate temperamentală în decursul timpului, în cadrul unui număr special al
revistei Developmental Psychology dedicat dezvoltării emoționale și reglării acestui
proces. Autorii au subliniat că viziunea modernă asupra emoțiilor, considerate
ca procese fundamentale, de menținere sau subminare a relației organismului cu
mediul, în funcție de semnificațiile atribuite acesteia, a stimulat o reînnoire a inte­
resului cercetătorilor pentru mecanismele reglatorii ale emoției și rolul tiparelor
stabile care din perspectiva dezvoltării descriu starea de iritabilitate sau inhibiție
(vezi West & Graziano, 1989, în numărul special din Journal of Personality).

RICHARD S. LAZARUS
Cercetările lui Kagan 425

Timp de mai mulți ani, Kagan (1989) a susținut cu tărie rolul îndeplinit de
trăsăturile temperamentale înnăscute, în cadrul dezvoltării individuale, și se pare
că autorul este mai curând adeptul determinismului biologic la nivelul perso­
nalității, ca opus concepției interacționiste (care presupune specificarea modului
cum mediul în care trăiește copilul influențează caracteristicile sale înnăscute).
Deși Kagan (1989) admite posibilitatea ca procesele adaptative să subordoneze
tendințele temperamentale înnăscute, se pare că el a fost interesat preponderent
de influența puternică pe care trăsăturile temperamentale înnăscute o exercită la
nivelul adaptării umane.
Trăsătura temperamentală calitativă pe care Kagan și colaboratorii o consi­
derau de maximă importanță se referă la „inhibiție". El a observat că o parte
dintre copiii cu vârste cuprinse între 20 și 30 de luni deveneau în mod constant
tăcuți, vigilenți și reținuți — iar acestea au fost interpretate ca indicii ale unui
temperament inhibat, temător și timid — în contextul unor situații noi, de tipul
întâlnirilor cu copii și adulți necunoscuți, în timp ce alți copii din aceeași categorie
de vârstă acționau tot timpul în mod spontan, dovedind sociabilitate și deschidere
maximă. Aproximativ 10 până la 15 la sută dintre copiii studiați se încadrau în
una sau alta dintre aceste două categorii extreme. Kagan scria (1989, p. 668): „Este
rezonabil să sugerăm că o parte dintre diferențele temperamentale manifestate
în rândul copiilor sunt asemănătoare diferențelor biocomportamentale observate
la speciile strâns înrudite, de tipul raselor canine, feline sau maimuțelor". în
cadrul unui studiu care în linii generale schița tema genotipurilor biologice, s-a
constatat că în rândul copiilor extrem de inhibați exista un procent mai mare al
celor cu ochi albaștri, în timp ce copiii extrem de dezinhibați aveau în proporție
mai mare ochii căprui (Rosenberg & Kagan, 1987). Kagan a considerat aceste
rezultate ca argumente în favoarea tipologiilor temperamentale pe care le studiase
și a caracterului moștenit al acestora, dat fiind că raportul de corelație dintre
acestea și culoarea ochilor este în mod clar o funcție a determinismului genetic.
Mare parte dintre cercetările descrise de Kagan se bazează pe compararea
acestor două extreme, inhibiția versus sociabilitatea expansivă, observate la copiii
cu vârsta de 21 de luni, respectiv când aceștia au împlinit 7 ani și jumătate, astfel
că stilul temperamental ulterior era previzionat pe baza trăsăturilor observate în
copilăria timpurie. Fundamentarea studiului pe aceste două tipuri de trăsături
extreme, și faptul că nu au putut fi găsite rezultate similare pentru majoritatea
subiecților care se aflau între aceste extreme, sugerează că populația la care pot
fi generalizate rezultatele cercetării este una foarte restrânsă. Kagan a descoperit
că la nivelul celor două grupuri extreme de subiecți, se mențineau constante
aceleași trăsături adaptative generale, pe o durată îndelungată — ceea ce a fost
interpretat de către autor ca o dovadă în susținerea ipotezei cu privire la originile
genetice ale temperamentului. Anterior cercetărilor lui Kagan, în cadrul măsură­
torilor de laborator bazate pe activități de joc și pe interacțiunile cu copii și adulți
necunoscuți, sau în cele care presupuneau utilizarea unor jucării noi și amenin­
țătoare, o parte dintre subiecții copii au devenit tăcuți, timizi și mai reținuți în

Emoție și adaptare • Dezvoltarea individuală

426 reacțiile emoționale decât de obicei, chiar și în prezența propriei mame. Prin
opoziție cu aceștia, alți copii manifestau spontaneitate și sociabilitate. Aceste două
grupuri extreme au evidențiat tipare similare și cinci ani mai târziu. Reacțiile
manifestate de copiii inhibați, respectiv cei dezinhibați, sunt redate în Figura 8.4.
Mai mult, tipurile de reacții fiziologice înregistrate la cele două grupuri se pare
că au pus în evidență implicarea unor arii cerebrale asociate de regulă cu
producerea emoției, cum. sunt sistemul limbic și hipotalamusul. La copiii inhibați
au fost înregistrate valori reactive mai crescute ale pulsului, o tensiune musculară
mai accentuată și niveluri mai ridicate ale cortizolului secretat. în realitate, în
cadrul unor astfel de experiențe au putut fi observate indiciile unei activități
intense declanșate la nivelul sistemului simpatic, ca răspuns la solicitarea
provenită din partea mediului. Pentru unele studii suplimentare pe această temă,
vezi Davidson și Fox (1989; de asemenea, Fox, 1989; Kagan, Reznick & Snidman,
1988; Kagan, Reznick, Snidman, Gibbons & Johnson, 1988).
Deși Kagan pune accent pe stabilitatea trăsăturilor temperamentale de-a
lungul timpului și admite că în decursul procesului de dezvoltare copiii învață
să-și controleze reacțiile înnăscute, autorul nu oferă explicații asupra mecanis­
mului prin care acest lucru, se produce. Spre exemplu, el scrie (Kagan, 1989,
pp. 673-674):

Atribuirea unora dintre aceste variații observate la nivelul comportamentului

social, ca fiind rezultatul proceselor biologice moștenite, modifică întru câtva
concepția tradițională postiluministă cu privire la relația dintre om și natură. Este
dificil să rezistăm tentației de a concluziona că acei copii care la vârsta de 5 ani au

Figura 8.4. Imaginea unui băiețel inhibat, respectiv a unuia dezinhibat. (Obținută prin
amabilitatea profesorului Jerorne Kagan).

RICHARD S. LAZARUS
 un temperament mai inhibat sunt mai curând victimele unor circumstanțe asupra 427
cărora nu au avut niciun control, și mai puțin niște agenți care, de bunăvoie, își
pot modifica propriul comportament în raport cu semenii. O soluție la această
controversă este posibilă atunci când se consideră că, prin intermediul voinței
conștiente, orice copil își poate controla propriile predispoziții temperamentale. Voi
evoca exemplul unui adult inclus în cercetarea longitudinală realizată de Fels, care
toată copilăria fusese un băiețel extrem de inhibat. Acesta mi-a mărturisit că în
perioada adolescenței a manifestat o reținere accentuată legată de relațiile cu sexul
opus, însă a decis să își depășească propria teamă prin a o invita pe cea mai
atractivă fată din clasă ca parteneră la balul de absolvire a liceului. Comportamentul
uman este, în unele cazuri, rezultatul impunerii proceselor deliberate, în fața
forțelor inconștiente, incontrolabile, create de biologie și de istoricul individual.

Nu reiese clar care sunt mecanismele în baza cărora temperamentul îi pre­

dispune pe indivizi la unele răspunsuri emoționale particulare, sau care sunt
factorii care îi determină pe aceștia să încerce să își înfrângă anumite tendințe
temperamentale indezirabile social. Oare vor deveni copiii inhibați niște adulți
temători sau furioși? Kagan dă un răspuns afirmativ, iar datele studiului citat
anterior ca aparținând lui Caspi ș.a. (1988, 1989) par să confirme această pre­
supunere, cel puțin la un nivel probabilistic. Adoptarea unei astfel de poziții de
către Kagan și colaboratorii acestuia a avut, de asemenea, ca efect contestarea
teoriilor tradiționale îndelung susținute, care considerau că anxietatea față de
străini, dezvoltată de regulă între aproximativ 7 și 10 luni, constituie o achiziție
a procesului de dezvoltare și un indiciu timpuriu al capacității copilului de a dis­
tinge între persoanele familiare și cele nefamiliare. Kagan presupune că precauția
sau teama manifestată de unii copii reflectă mai curând trăsături temperamentale
înnăscute și că acestea nu ar trebui considerate ca indicii ale sentimentului
siguranței sau insecurității emoționale, datorate legăturii mamă-copil și mater-
najului reușit, respectiv deficitar.

Cercetările lui Rothbartși Derryberry

Ar putea fi, de asemenea, utilă citarea și ilustrarea succintă a câtorva cercetări
realizate de Derryberry și Rothbart (1984, 1988), care, spre exemplu, oferă date
destul de diferite comparativ cu cele obținute de către Kagan sau alți cercetători
preocupați de determinismul genetic al temperamentului. Cei doi cercetători au
încercat să stabilească existența unor diferențe individuale folosind ca metodă
testele și chestionarele, pe baza cărora urmau să identifice corelativ factorii
temperamentali de bază. După opinia acestora, temperamentul (1984, p. 132)
se referă la

diferențele constituționale existente cu privire la reactivitatea și capacitatea de

autoreglare individuală, unde termenul „constituțional" desemnează alcătuirea
biologică relativ stabilă a individului, care în decursul timpului va fi influențată de

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

428 moștenirea ereditară, procesele asociate maturizării și experiențele trăite.
„Reactivitatea" are în. vedere starea funcțională a unor sisteme cum sunt cel somatic,
endocrin, sistemul nervos central și cel autonom, așa cum se reflectă aceasta la
nivelul parametrilor răspunsului emoțional, descriși ca prag de excitabilitate,
potențialitate, intensitate, timp necesar dezvoltării reacției, respectiv stingerii
acesteia. Autoreglarea desemnează acele procese superioare din punct de vedere
funcțional care modulează (potențează sau inhibă) capacitatea reactivă a sisteme­
lor respective.

Afirmațiile anterioare sunt completate (p. 132), după cum urmează:

Procesele autoreglatorii sunt cel mai bine descrise ca emoții sau succesiune de
acțiuni afectiv-motivaționale. Într-adevăr, teoriile tradiționale cu privire la tempe­
rament aveau ca elemente centrale diferențele individuale existente în relație cu
emoționalitatea. Cu toate acestea, atunci când sunt analizate din punctul de vedere
al funcțiilor reglatorii, procesele afectiv-motivaționale par să depășească sfera de
cuprindere a abordărilor tradiționale, care considerau emoția doar ca răspuns, astfel
că ele influențează deopotrivă numeroase procese perceptive și cognitive. Spre
exemplu, o emoție cum este teama reglează răspunsurile provenite de la sistemele
somatic, autonom, și endocrin, având totodată rolul de modulare a informațiilor
provenite de la organele senzoriale care converg la nivelul acestor sisteme de
răspuns. Prin urmare, sistemele reglatorii ale temperamentului dețin un rol cu o
importanță majoră în coordonarea atenției și a tipului de răspuns, influențând
aproape orice aspect al experienței și răspunsului comportamental.

Derryberry și Rothbart sugerează că, deși cogniția a fost considerată ca un

factor primar în diminuarea controlată a intensității proceselor emoționale, astfel
de procese nu au o funcționare izolată, ci se dezvoltă în cadrul contextelor
fiziologice determinate de afectele și dispozițiile de la acel moment. Autorii au
mai examinat din punct de vedere teoretic atât rolul emoțiilor în orientarea
atenției, cât și relația existentă între acest tip de control senzorial și controlul
ierarhic al răspunsului generat.
Unul dintre obiectivele urmărite în cadrul cercetărilor privitoare la tempe­
rament constă în dezvoltarea unui set util de constructe teoretice, care să permită
evaluarea unor astfel de caracteristici. Problema centrală pe care o ridică definirea
și evaluarea temperamentului are în vedere faptul că trăsăturile comportamentale
și cele fiziologice observabile sunt foarte rar sau deloc determinate în totalitate
de moștenirea biologică, fiind influențate în mai mare măsură de reacțiile
mediului. în consecință, predispozițiile înnăscute și influențele mediului sunt
într-un anume grad întotdeauna dificil de evaluat independent. Autorii men­
ționați mai prezintă și un set de scale pentru evaluarea temperamentului. Am
reprodus dimensiunile acestor scale în Tabelul. 8.1. în scop ilustrativ.

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 8.1. Definiții date scalelor temperamentului și exemple de itemi 429

Scalele Definiții Exemple de itemi

temperamentului
Sensibilitatea Nivelul de sensibilitate sau receptivitate Sesizez adesea micile
exteroceptivă la stimulările slabe, de o intensitate variații de temperatură,
redusă, provenite din mediul extern atunci când intru într-o
cameră.
Sensibilitatea Nivelul de sensibilitate sau receptivitate Percep rareori senzațiile
interoceptivă la stimulările slabe, de o intensitate provenite de la stomac.
redusă, provenite din mediul intern
(senzații organice)
Reactivitatea Nivelul activității cognitive generale îmi trec permanent prin
cognitivă a individului, care include reveriile minte asocieri de gânduri
diurne, rezolvarea de probleme, și imagini.
activitatea cognitivă anticipatorie și
rapiditatea cu care imaginile vizuale sau
procesele verbale sunt declanșate prin
stimulare
Reactivitatea Nivelul activității cardiovasculare, De obicei, îmi transpiră
sistemului electrodermale, gastrointestinale și palmele în timpul unui
autonom respiratorii, ca răspuns la stimulii eveniment important.
excitanți sau stările de activare
fiziologică
Tensiunea motorie Nivelul de tensiune musculară produs Musculatura umerilor
la nivelul diferitelor grupe musculare îmi este de regulă
din corp flexibilă și relaxată.
Activarea motorie Nivelul de activare al sistemului motric, Adesea bat tactul din
sub formă de acțiuni stereotipe, care nu mâini sau picioare, în
sunt orientate către un scop timp ce scriu, citesc ori
mă uit la televizor.
Creșterea Nivelul general de creștere al stării de Devin deseori interesat
reactivității activare, măsurat între o valoare brusc în legătură cu ceva.
normală și maximul de intensitate atins
Scăderea Nivelul general de descreștere al stării Seara adorm de obicei în
reactivității de activare, măsurat între maximul de primele 10 minute.
intensitate atins și valorile normale
Disconfort Intensitatea afectului neplăcut datorat Senzația tactilă produsă
stimulării, determinat de mărimea de textura aspră a
pragului senzorial individual; se poate hainelor mă deranjau
exprima ca iritare, durere și disconfort la foarte rar.
intensitatea, durata sau compexitatea
stimulilor luminoși, auditivi,
proprioceptivi și tactili
Teamă Intensitatea afectului neplăcut produs de Mă simt foarte
anticiparea durerii sau a distresului, care inconfortabil atunci când
poate include neliniște, îngrijorare și vorbesc în public.
nervozitate legată de situațiile potențial
periculoase

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

430 Tabelul 8.1. (continuare)

Scalele Definiții Exemple de itemi

temperamentului
Frustrare Intensitatea afectului neplăcut Sunt rareori iritat de
datorat întreruperii sarcinilor sau faptul că trebuie să aștept
comportamentelor aflate în derulare, mult la rând.
ori obstacolelor interpuse în realizarea
scopului dorit
Tristețe Intensitatea afectului neplăcut și Devin trist arareori atunci
scăderea dispoziției afective datorată când privesc un film cu
expunerii la o suferință, dezamăgire sau subiect melancolic.
pierdere
Intensitate redusă Intensitatea plăcerii sau a afectului Simt o mare plăcere
a. plăcerii pozitiv determinată de stimuli, activități atunci când merg cu
sau situații care implică o intensitate, picioarele goale prin iarba
durată, complexitate, grad de noutate și răcoritoare.
incongruență reduse ale stimulării
Intensitate Intensitatea plăcerii sau a afectului Mi-ar plăcea să mă
ridicată pozitiv produsă de stimuli, activități sau parașutez din avion.
a plăcerii situații care implică o intensitate, durată,
complexitate, grad de noutate și
incongruență ridicate ale stimulării
Descărcare Intensitatea plăcerii sau a satisfacției îmi place foarte mult sen­
determinată de stimuli sau situații care timentul de relaxare
implică atenuarea sau încetarea resimțit atunci când nu
stimulării înalt excitante mai am motive de
îngrijorare.

Conceptul de „compatibilitate"
Una dintre rațiunile în baza căreia se impune studierea temperamentului o
reprezintă conștientizarea faptului că nou-născuții vin pe lume cu temperamente
foarte diferite care vor interacționa, fără îndoială, cu diferitele genuri de maternaj
sau, mai concret, cu stilurile parentale variate. Campos ș.a. (1983) citează analiza
lui Thomas și Chess, asupra modului cum temperamentul ar putea influența viața
emoțională a bebelușului, iar elementul central al acestei analize îl constituie
„compatibilitatea" (goodness offit) dintre trăsăturile temperamentale ale bebelușului
și predispozițiile sau tiparele îngrijirilor parentale (vezi și Lerner & Lerner, 1983).
Murphy și colaboratorii acesteia (de ex., 1962,1974; Murphy & Moriarty, 1976) au
observat că o parte dintre copiii mici prezintă o excitabilitate mai ridicată și un prag
al sensibilității la stimuli mai scăzut, în timp ce alții sunt mai flegmatici și au o
capacitate de autoprotecție mai bună în raport cu stimulările externe. Este un truism
să afirmăm că, probabil, cei dintâi vor fi ajutați în propria dezvoltare de acele stiluri
parentale care le protejează vulnerabilitatea crescută la stimulare, pe când în cazul

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 8.1. (continuare) 431

Scalele Definiții Exemple de itemi

temperamentului
Concentrarea Capacitatea de concentrare și menținere îmi pierd repede
atenției a atenției voluntare asupra surselor concentrarea dacă sunt
informaționale importante, astfel încât alte persoane care vorbesc
să fie evitată focusarea acesteia pe surse în camera unde lucrez.
irelevante sau perturbatoare
Modificarea Capacitatea de schimbare a atenției îmi este de regulă ușor să
atenției voluntare către sursele de informație alternez între două sarcini
dorite, evitând prin urmare focusarea diferite.
aleatorie pe alte surse particulare
Inhibare Capacitatea de reprimare a unor Mă pot abține cu ușurință
comportamentală impulsuri de tonalitate pozitivă, și prin să nu îl întrerup pe cel
urmare de a rezista tendinței de a pune care vorbește, chiar dacă
în practică strategii adaptative de mă simt entuziasmat și
apropiere doresc să îmi exprim
ideile.
Activare Capacitatea de reprimare a unor Chiar și atunci când sunt
comportamentală impulsuri de tonalitate negativă, și prin foarte obosit, îmi este
urmare de a rezista tendinței de a pune ușor să mă ridic din pat
în practică strategii adaptative de dimineața.
evitare

(Sursa: D. Derryberry și M. K. Rothbart, „Arousal, affect, and attention components of

temperament". Journal of Personality and Social Psychology, 55,154-155. Washington, DC:
American Psychological Association. Copyright © 1988, deținut de American
Psychological Association. Cu acordul pentru republicare).

celor din urmă, va fi nevoie de un imbold din partea părinților pentru ca aceștia să
interacționeze cu mediul. Murphy a furnizat unele dovezi care susțin că tiparele
utilizate de copiii mici în gestionarea stimulărilor — de exemplu, îndepărtarea sau
apropierea — potențează dezvoltarea în paralel a unor strategii adaptative mai
complexe, de natură cognitivă sau comportamentală, cum sunt evitarea psihologică
și negarea, sau opoziția manifestată de copil în anii ce vor urma.
Să considerăm exemplul unui copil iritabil și hiperactiv, cu o mare vulnera­
bilitate la stimulare. Dacă părintele este capabil să îl protejeze pe copil de
experiențele cu un grad ridicat de excitabilitate și, prin urmare, periculoase, este
foarte probabil ca atenția, capacitatea de învățare și autocontrolul copilului să nu
aibă de suferit, cum s-ar întâmpla atunci când părintele nu poate media aceste
stimulări sau chiar le intensifică. Este posibil ca un astfel de copil să fie
hiperemoțional; dacă această caracteristică se aplică în mod egal tuturor emoțiilor,
pozitive sau negative nu se cunoaște cu claritate.

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

432 însă, pe de altă parte, atunci când copilul se naște cu un temperament apatic,
iar părintele ignoră acest lucru și îl lasă să se dezvolte în accord cu trăsăturile
dispoziționale existente, am putea specula că un astfel de copil nu va beneficia
atât cât ar avea nevoie de rolul stimulator și de bogăția interacțiunilor avute cu
mediul, necesare în vederea unei dezvoltări cât mai bune a capacităților sale
psihice, ceea ce va conduce mai mult ca sigur la un grad de inadecvare. Dacă, în
schimb, părintele stimulează copilul, este posibil ca dispoziția sa moleșită să fie
ameliorată, iar acesta să își poată utiliza propriile capacități psihice.
Același tip de analiză este posibil și în cazul altor tipuri de variabile — de
exemplu, o inhibare severă sau, din contră, dezinhibare extremă, studiate de către
Kagan. Și în astfel de cazuri, premisa de bază ar trebui să vizeze compatibilitatea
dintre temperamentul copilului, pe de o parte, respectiv expectațiile și tendințele
referitoare la îngrijirea copilului, așa cum se manifestă acestea la părintele sau la
persoana care se ocupă de copil. Despre copiii mai inhibați, care pot deveni
temători în prezența necunoscuților, se presupune că este foarte probabil să
prezinte un prag scăzut de excitabilitate emoțională, care se aplică pentru toate
emoțiile negative (tranzacțiile sunt incongruente în raport cu scopul). Este, de
asemenea, posibil ca astfel de copii să se simtă protejați datorită eforturilor depuse
de părinți, ceea ce reduce considerabil frecvența, severitatea sau caracterul nociv
pe care îl poate avea la aceștia retragerea din relațiile cu mediul extern, făcând
astfel posibil un grad mai mare de explorare a mediului.
Un copil de acest tip poate să dezvolte strategii adaptative de natură contra-
fobică, prin care să compenseze unele predispoziții înnăscute de a resimți teamă,
fiind posibilă o dezvoltare chiar mai accentuată a competențelor și abilităților
adaptative, comparativ cu cele întâlnite la un copil care nu este nevoit să facă față
unor astfel de constrângeri interne; de fapt, una dintre teoriile referitoare la stres
afirmă că învățarea strategiilor adaptative depinde de existența unui număr
suficient de experiențe stresorii, dar cu condiția ca acestea să nu devină trauma­
tice, care se produc la momente-cheie din dezvoltarea emoțională. Probabil că un
copil hiperactiv va fi nevoit să învețe totodată și unele metode de atenuare sau
reglare a stării de activare fiziologică datorată acțiunii sistemului autonom, la care
ar putea prezenta vulnerabilitate. Dacă acestea vor avea efect și în cazul emoțiilor
pozitive sau congruente cu referire la scop, este dificil de anticipat. Va fi oare
capabil un astfel de individ contrafobic să susțină relații intime de prietenie și
iubire, atunci când este atât de susceptibil la pericolele externe, sau acesta va
manifesta o precauție mai accentuată, comparativ cu alți indivizi? Astfel de
întrebări sunt utile și necesită găsirea unui răspuns, în măsura în care tempera­
mentul este considerat un factor hotărâtor în dezvoltarea emoțională.
Și ce se poate afirma în legătură cu copiii dezinhibați? Este justificat ca acest
tip temperamental să fie considerat o calitate sau un defect? Kagan (comunicare
personală) pare să fie de părere că acei copii care în mod natural sunt mai
dezinhibați vor fi considerați ca încântători de către adulți și ceilalți copii, având,
după cum se spune, lumea la picioare, ceea ce ar sugera posibilitatea ca aceștia
să dezvolte în stadiile ulterioare tipare adaptative mai complexe ale emoțiilor

RICHARD S. LAZARUS
pozitive și negative. Cu toate acestea, o parte dintre psihologii care lucrează cu 433
copii consideră că cei cu temperamente prea extroverte ar putea să întâmpine mai
des dificultăți decât copiii care manifestă un grad adecvat de precauție. Este oare
nevoie ca părintele unui copil dezinhibat să îl ajute pe acesta să devină mai
precaut, astfel încât să nu acționeze din impuls în acele situații care implică un
pericol fizic sau social, și prin urmare necesită prudență? Dacă răspunsul la
întrebarea anterioară este unul afirmativ, atunci un astfel de copil ar putea să se
confrunte pe termen lung cu mai multe traume și situații periculoase, spre
deosebire de copilul care manifestă o precauție înnăscută.
în acest capitol, care își propune să trateze și alte aspecte semnificative, con­
sider că nu este absolut necesară extinderea discuției referitoare la temperament,
la revizuirea celorlalte teorii existente sau la examinarea diferitelor metode utili­
zate în evaluarea trăsăturilor temperamentale. Campos ș.a. (1983) au furnizat deja
o analiză extensivă, care include toate informațiile existente la momentul actual,
astfel că îl îndemn pe cititorul interesat să consulte studiul citat; Campos ș.a.
examinează numeroase aspecte problematice, care țin de măsurare, influențele
biologice, stabilitatea trăsăturilor temperamentale în decursul timpului și efectele
pe care acestea le determină la nivelul cognițiilor și al interacțiunilor sociale.
în final, ca și în cazul teoriilor referitoare la dezvoltarea timpurie, poate că ar
fi utilă o rezumare a aspectelor care descriu temperamentul și emoțiile, în legătură
cu care se pare că teoreticienii au ajuns la un consens cvasigeneral:
1. Temperamentul, ca noțiune teoretică, prezintă o sferă de cuprindere mult
mai largă, care include numeroase alte aspecte în afara celor discutate anterior,
iar acestea nu se referă exclusiv la conexiunile dintre temperament și emoțiile
propriu-zise, ci vizează gradul de activism și viteza de reacție a individului, astfel
că acestea nu prezintă o legătură directă cu emoțiile. Mai mult, temperamentul
are în vedere și diferențele individuale existente cu privire la emoționalitate și la
gradul de precauție — de exemplu, predispoziția individului de a reacționa
comportamental cu un zâmbet sau de a se întrista.
2. Temperamentul este puternic determinat de componentele biologice, însă
acestea nu sunt în mod necesar predefinite genetic — sau, mai corect spus, sunt
încă necesare dovezi care să ateste caracterul înnăscut al fiecărei variabile tem­
peramentale în parte. Un astfel de demers ridică reale probleme de ordin meto­
dologic. Prin determinarea coeficienților de corelație ai datelor care explică
diferențele individuale existente cu privire la numeroasele variabile de perso­
nalitate, care în mod aparent sunt relevante și pentru temperament (de ex., scala
introversie-extraverie), se consideră că trăsăturile moștenite reprezintă aproxi­
mativ 25% din ansamblul caracteristicilor temperamentale. Cu toate acestea,
procentajul declarat a fost stabilit exclusiv pe baza unor teste scrise, astfel că este
imposibil de afirmat cu precizie dacă variabilele studiate sunt determinate genetic
sau dacă descrierea acestora a fost influențată de maniera în care subiecții
participanți au răspuns la întrebările cuprinse în chestionare. Prin urmare, la
problema pe care o ridică caracterul înnăscut al trăsăturilor temperamentale, nu
a fost găsită până în prezent o soluție adecvată.

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

434 3. Se pare că trăsăturile temperamentale au un caracter destul de stabil în de­
cursul timpului, cu mențiunea că acestea sunt deopotrivă susceptibile la
transformări. Oricum, este posibil ca existența într-un anumit context social să nu
îi permită copilului să își dezvolte o trăsătură temperamentală distinctă.
4. Temperamentul poate suferi unele modificări, ca urmare a dezvoltării la
copil a mijloacelor prin care sa compenseze anumite trăsături predefinite; mai
mult, acestea sunt influențate deopotrivă și de persoanele cu care copilul stabilește
interacțiuni — ca un alt aspect definitoriu al relației individ-mediu. După cum
notam mai devreme, temperamentul nu se manifestă într-un cadru izolat, iar rolul
acestuia în dezvoltarea emoțională și adaptarea individului la mediu probabil că
este determinat parțial de reacțiile semenilor — de exemplu, ale celor care îl
îngrijesc pe copil — astfel că rolul îndeplinit de temperament este întotdeauna
unul tranzacțional. „Compatibilitatea" dintre temperamentul copilului și stilul de
parentaj presupune că o parte dintre aspectele relației stabilite de copil cu
persoana care îl îngrijește au un rol adaptativ, în timp ce altele se pot dovedi
dezadaptative.

Procesele de învățare și de dezvoltare emoțională

Influențele socioculturale care vor fi discutate în Capitolul 9 depind în mare
parte de procesele de învățare, iar pe măsură ce indivizii evoluează de la stadiul
de bebeluș către copilărie și perioada adultă, mecanismele primare ale învățării
cu caracter elementar și concret (de ex., condiționarea clasică și cea operantă) vor
fi înlocuite de mecanisme care depind în grad mai mare de inteligența abstractă
și de semnificațiile simbolice. Atunci când individul se confruntă cu o experiență
adaptativă care presupune constrângeri sociale, este necesară atât înțelegerea
semnificațiilor pe care le dețin comunicările sociale (cunoașterea) în raport cu
starea subiectivă de bine (evaluare primară), cât și a resurselor adaptative dis­
ponibile (evaluare secundară), care la rândul lor depind de ierarhiile scopurilor
și de sistemele de credințe individuale dobândite pe parcursul dezvoltării. Acest
tip de diferențe individuale cu privire la achizițiile datorate dezvoltării sunt
denumite în sens generic prin termenul de personalitate.
Mai mult decât oricare altă știință socială, psihologia a manifestat un interes
susținut cu privire la procesul învățării sociale și la dezvoltarea personalității.
Atunci când, spre exemplu, un psihoterapeut are un pacient cu un tipar emoțional
disfuncțional, tratamentul va consta în principal din efortul depus în vederea
decondiționării clientului de tiparul inadecvat care, pe bază de învățare, a ajuns
să fie asociat cu procesul de evaluare și cu cel adaptativ, astfel încât vechiul tipar
să poată fi înlocuit cu unul mai adecvat. în mod similar, educația, creșterea copi­
ilor, prevenirea manifestărilor psihopatologice și promovarea sănătății emoționale,
se bazează preponderent pe modul cum este înțeles procesul învățării.
Acestea fiind spuse, învățarea deține un rol crucial în cadrul procesului
emoțional. însă, având în vedere obiectivul acestui capitol, voi menționa doar

RICHARD S. LAZARUS
principalele teme ale psihologiei învățării, care ar putea prezenta relevanță pentru 435
procesul emoționai. Descrierea făcută va avea un caracter cât se poate de general,
întrucât studiile realizate nu au vizat până în prezent rolul mediator al proceselor
de evaluare și adaptare, sau importanța pe care o au acestea la nivelul emoțiilor,
a motivațiilor și credințelor. Stabilirea unor posibile conexiuni existente între
procesul de învățare și dezvoltarea emoțională presupune numeroase inferențe
cu un caracter destul de general. Pentru ca discuția referitoare la procesul de
învățare să nu fie considerată ca un subiect demodat și puțin interesant, ci să
dobândească relevanță în contextul cercetărilor actuale privitoare la emoții, voi
cita câteva dintre studiile recente care se fundamentează pe diferitele mecanisme
implicate în învățare.
în cadrul psihologiei au fost descrise preponderent patru mecanisme prin­
cipale ale învățării — mai precis, cea asociativă (bazată pe întăriri succesive),
imitația și identificarea, asumarea rolurilor sociale, respectiv căutarea sensului
individual sau formarea identității eului. Fiecare dintre acestea deține un rol
individual pentru procesul emoțional. Datorită specializării lor, probabil că
psihologii vor fi deja familiarizați într-o măsură mai mică sau mai mare cu
afirmațiile care vor urma. Cu toate acestea, voi face o scurtă trecere în revistă a
mecanismelor amintite, atât pentru cititorii care nu sunt deprinși cu astfel de
teorii, cât și pentru cei din domeniul psihologiei.

învățarea asociativă (bazată pe întărire)

Teoriile tradiționale ale învățării au la bază principiul conform căruia structura
psihologică individuală, în funcție de care sunt organizate acțiunile și răspunsurile
subiective, se formează ca rezultat al asocierilor sau conexiunilor stabilite între
stimulii din mediu și răspunsurile individuale, „întipărite" la nivelul personalității
ca o consecință a pedepselor și recompenselor primite. Prin contrast cu simpla
asociere a două idei — de exemplu, un stimul și un răspuns — versiunea
modernă cognitivă a acestei teorii se referă la expectațiile învățate, în care o idee
devine un indiciu sau un semnal al alteia, cu rol de evocare.
Expectația, care depinde de feedback-ul primit din mediu, contribuie la
înțelegerea procesului de selecție naturală la care sunt supuse organismele și a
tiparelor adaptative ale acestora. Pe baza feedback-urilor primite, indivizii
învață cum să supraviețuiască și să se dezvolte, ceea ce contribuie la organizarea
propriei personalități. Spre exemplu, atunci când un copil adoptă tipul de com­
portament recompensat de către părinții săi sau un răspuns emoțional deter­
mină unele consecințe pozitive ori negative, există tendința ca astfel de comporta­
mente și atitudini să devină în contexte similare tipul de răspuns uzual.
Recompensele și pedepsele primite de către individ fac conexiunea între teoria
învățării și dezvoltarea emoțională, dat fiind că învățarea este parțial legată atât
de experiențele plăcute sau dureroase, cât și de împrejurările existențiale cu
consecințe pozitive sau negative, care, la rândul lor, contribuie la învățarea
motivațiilor sociale.

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

436 La granița dintre secolele al XlX-lea și XX, condiționarea și întărirea deveniseră
principiul dominant al teoriilor învățării prin asociere. Originile teoriei condițio­
nării* clasice se regăsesc în renumitele experimente realizate de neurofiziologul
rus Ivan Pavlov (1849-1936). Așa cum probabil că cititorul își va reaminti, în
cadrul experimentelor conduse de Pavlov, câinii erau ținuți în hamuri pentru a
le putea fi studiate reflexele neuronale implicate în salivație și digestie. Conform
observațiilor pavloviene, secreția salivară la câine nu era determinată exclusiv de
ajungerea hranei în cavitatea bucală, ci putea fi declanșată de simpla prezență a
mâncării. Răspunsul salivar, care este înnăscut, a devenit un „reflex condițional",
după cum se exprima Pavlov, pe baza conectării sau asocierii acestuia cu un
stimul auditiv care anunța aducerea mâncării și hrănirea; înainte ca această
învățare să se producă, semnalul auditiv nu avea ca efect producerea salivei, ci
acest lucru depindea exclusiv de prezența hranei. în urma experimentelor
menționate, Pavlov a devenit unul dintre cei mai influenți psihologi ai lumii,
datorită descoperirii în mod. accidental a unui principiu cu o mare semnificație
psihologică.
Metoda condiționării clasice are drept condiție de bază existența unui stimul
necondițional (în cazul de față, mâncarea) care determină în mod înnăscut pro­
ducerea unui răspuns necondițional (secreția salivară). Stimulul condițional (de
exemplu, un semnal luminos, auditiv sau un zgomot) este în mai multe momente
succesive pus în relație cu stimulul necondițional și cu răspunsul determinat de
acesta (hrana și salivația), astfel încât stimulul luminos sau cel auditiv să devină
pentru animalul studiat un indiciu care îi semnalizează apropierea momentului
hrănirii. Se consideră că prezența concretă a mâncării are rolul de a întări
expectația animalului cu privire la situația de hrănire, care a fost generată de către
stimulul condițional. în decursul unor experiențe succesive, stimulii adiționali,
dintre care unii sunt similari cu cei originali, în timp ce alții este posibil să fie doar
prezenți în timpul procesului de învățare, vor deveni deopotrivă condiționali
pentru același tip de răspuns. Cu toate acestea, procesul condiționării are un
caracter selectiv, iar odată cu experiența, animalul ajunge să poată discrimina
stimulii relevanți de cei lipsiți de importanță.
Numeroși psihologi consideră că acesta constituie mecanismul primar implicat
atât în dezvoltarea reacției de teamă, cât și a altor emoții, ipoteză bazată în parte
pe studiul lui Watson și Rayner (1920) cu privire la teama indusă condițional
micuțului Albert, în raport cu iepurii albi și alte animale similare (vezi și Jones,
1924). Manipularea variabilelor relevante, așa cum este descrisă în condiționarea
clasică, a stat la baza a numeroase studii realizate de către terapeuții de orientare
behavioristă — ca de exemplu, Wolpe (1958) — cu privire la tehnicile aplicate în
cazul temerilor „condiționale". După cum se poate observa în Capitolul 11, au
fost create diferite strategii în vederea decondiționării, la care se adaugă răspândirea

în mod interesant, unii oameni de știință susțin că termenul lui Pavlov de reflex condițional
a fost tradus în mod greșit din limba rusă ca reflex condiționat. Teoreticienii în cauză
argumentează că dacă astfel de reflexe ar fi fost condiționate, acestea ar fi trebuit să fie
produse printr-un proces de condiționare. Oricum, în traducerile din limba română este mai
uzitat acest termen de „condiționare". (Nit.)

RICHARD S. LAZARUS
pe scară largă a teoriilor cu privire la modul cum acestea funcționează, putând 437
afirma că în prezent o mare parte a teoriilor propuse pun accent pe procesele
cognitive presupuse ca având un rol important în economia psihică a pacientului
(vezi, de asemenea, Garfield & Bergin, 1978; A. Lazarus, 197'1; Marks, 1977,1978;
Rachman, 1976,1978; Rachman & Hodgson, 1974,1980).
în mod tradițional, a existat dintotdeauna o legătură strânsă între teoriile
condiționării și experimentele realizate pe animale, însă, în ceea ce privește studiul
emoțiilor — ca de exemplu, dezvoltarea reacțiilor de teamă (fobii) — astfel de
experimente nu au putut servi drept un model adecvat pentru explicarea nevro­
zelor, dat fiind că cercetătorii nu au furnizat dovezi referitoare la similaritățile
existente între tiparele emoționale umane, respectiv cele ale speciilor animale.
Prin intermediul unui recent studiu de sinteză, Mineka (1985) a încercat să
compenseze acest neajuns, stabilind o serie de conexiuni între acest tip de
experimente și modelele terapeutice și oferind o descriere reușită a modului cum
teoria condiționării clasice se aplică în fobii și alte forme de patologie.
Mineka a definit fobia ca o teamă persistentă și recognoscibilă, cu caracter
irațional, care este dezvoltată în raport cu un obiect sau situație, la care se asociază
dorința irezistibilă de evitare atât a obiectului sau situației fobice, cât și a
distresului produs de acestea. Un număr semnificativ de cercetări au arătat că
maimuțele învață teama în raport cu anumite obiecte prin intermediul meca­
nismelor condiționării clasice. Atunci când stimulul condițional este reprezentat
de obiecte, ca șerpi și păianjeni, care activează la maimuțele studiate unele
predispoziții fobice înnăscute, prin opoziție cu situația în care pe post de stimul
sunt folosite dispozitive electrice sau plite, se pare că reacțiile fobice condiționale
sunt învățate mai repede și cu greu pot fi înlăturate sau supuse decondiționării.
Probabil că șerpii și păianjenii au constituit pericole de temut pentru predecesorii
noștri pe linie evolutivă, ceea ce explică propagarea ereditară a predispoziției ca
astfel de obiecte să trezească teamă sau, altfel spus, procesul denumit drept
„condiționare anticipatorie". Voi cita un pasaj din concluziile desprinse de Mineka
(1985, p. 242):

Există un număr considerabil de experimente pe animale care au contribuit la

clarificarea aspectelor importante ale tulburărilor [de anxietate], și au avut un
impact semnificativ asupra teoriilor cu privire la originile anxietății și ale variabi­
lelor implicate în menținerea simptomelor. Se pare că principalele rațiuni în baza
cărora modelele tradiționale ale condiționării au fost considerate ca nesatisfăcătoare
rezidă în caracterul prea simplist al acestora ... niciuna dintre tulburările de
anxietate nu poate fi în general considerată ca având la origine un număr redus
sau o singură experiență de generare a temerilor ori a comportamentului evitant,
exclusiv prin învățarea bazată pe condiționarea clasică, independentă de context,
așa cum se susținea în trecut. în schimb, se pare că există a multitudine de variabile
experiențiale care pot să apară anterior, în timpul sau ulterior experienței condi­
ționale, iar acestea determină intensitatea reacției de teamă, o condiționează și o
întrețin pe o perioadă mai îndelungată ... Spre exemplu, la puiul de maimuță,
experiențele timpurii privitoare la gestionarea și controlul intensității reacției de

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

438 teamă pot ca ulterior, în alte etape de viață, să reducă intensitatea trăirii produse
de diferitele situații-stimul ... dinamicile implicate în teama condițională sunt la
populația din US puternic influențate de capacitatea de control și predicție ... în
consecință, doar prin recunoașterea acestui determinism complex, modelele
condiționării vor continua să se dezvolte și să rămână pe viitor la fel de utile.

Acestea fiind spuse, descoperirea condiționării clasice a constituit un moment

de referință, întrucât a furnizat un model pentru studierea proceselor de învățare,
care să fie aplicabil tuturor speciilor, inclusiv la cea umană. Din perspectiva a
numeroși teoreticieni ai psihologiei învățării (cf. Rescorla, 1988), acest tip de
condiționare reprezintă unicul mecanism aflat la baza oricărei învățări, chiar și în
cazul celor mai complexe forme ale acestora, în cazul speciilor animale superioare.
Se poate considera că procesul condiționării constituie unitatea de bază a unei
învățări, fiind mai apropiată de o evaluare de tip automat, inconștient sau
preconștient (vezi, de asemenea, Capitolul 4). Sunt înclinat să afirm că tipul de
condiționare clasică reprezintă doar una dintre cele câteva forme de învățare
existente. De fapt, condiționarea nu poate fi considerată, în esență, echivalentul
unei teorii a învățării — dat fiind că procesul poate fi interpretat în numeroase
moduri variate — ci mai curând aceasta reprezintă un tip planificat de organizare
a variabilelor și proceselor de bază care guvernează învățarea.
Un alt mod important de organizare a variabilelor care determină învățarea
a fost descris ulterior de către B. F. Skinner (1938,1971), care a folosit termenul de
„condiționare operantă" (denumită adesea și „condiționare instrumentală"). Atunci
când un câine este învățat să se supună unor comenzi ca „Șezi" și „Aport", este
folosită condiționarea operantă. Prin opoziție cu condiționarea clasică, în care
există o bază biologică înnăscută a răspunsului la stimul (prezența hranei acti­
vează automat producerea salivei; o experiență emoțională determină automat
secreția hormonilor), atunci când un câine este învățat să aporteze la comandă,
este necesar ca acest tip de răspuns să fi fost activat anterior de către animal în
baza unei dispoziții de moment sau din întâmplare, pentru ca ulterior să îl poată
executa la o comandă, dat fiind că nu există niciun stimul care să aibă o conexiune
biologică cu răspunsul produs. Răspunsul operant are un caracter natural la
animal, fiind realizat adesea în absența stimulului. Dacă se dorește atașarea
acestui tip de răspuns la un anumit stimul, trebuie ca anterior producerii învățării,
câinele să fi produs un astfel de răspuns din cauze total diferite.
Când animalul realizează acțiunea învățată și este adesea recompensat pentru
asta, el va învăța să o repete din obișnuință, atunci când primește comanda. Este
ca și cum câinele ar fi învățat să anticipeze că îndeplinirea acțiunii atrage după
sine primirea recompensei. Din perspectiva condiționării operante, reacția de
teamă sau furie a indivizilor se explică prin faptul că aceștia au învățat într-un
context specific că propriile acțiuni vor avea drept consecință o anumită recom­
pensă sau pedeapsă. Pentru ca un răspuns emoțional indezirabil să nu se mai
producă sub acțiunea factorilor cauzali specifici, de care a fost asociat prin
condiționare, este necesar ca expectația care conduce la generarea emoției să fie
înlocuită prin decondiționare cu o alta, ceea ce în realitate echivalează cu

RICHARD S. LAZARUS
descoperirea faptului că acțiunile sau reacțiile individuale nu vor avea ca efect o 439
sancțiune, ci poate că, din contră, în locul acesteia va urma o recompensă.
Condiționarea operantă a fost utilizată ca metodă în studierea factorilor care
determină dezvoltarea emoțională. De exemplu, în revista Science a fost relatat
pe scurt raportul unei cercetări extrem de interesante, realizată de către DeCasper
și Fifer (1980), care au folosit această metodă în studierea relației timpurii dintre
mamă și bebeluș. Un nou-născut a fost pus să sugă la sân, chiar dacă lactația era
absentă; studiul a demonstrat că el putea recunoaște corect vocea propriei mame,
ca diferită de cea aparținând unei alte femei, iar acest lucru determina modificări
ale ritmului în care sugea. Datele obținute au arătat că deja la trei zile de la
naștere, nou-născutul preferă să audă vocea mamei, iar timbrul acesteia are ca
efect imediat ajustarea ritmicității suptului, care se accelerează atunci când mama
îi vorbește. Vocea maternă s-a dovedit a fi un puternic agent întăritor, fapt ce
susține existența legăturii dintre mamă și bebeluș, stabilită chiar din primele zile
de la naștere, sau poate chiar din perioada prenatală.
Acest tip de observații experimentale sugerează importanța pe care o are
pentru dezvoltarea emoțională perioada timpurie când se produc învățările, care
de multe ori au fost ignorate sau considerate cu ușurință ca mai puțin importante
decât în realitate de către numeroșii teoreticieni preocupați de studierea rolului
factorilor cognitivi în dezvoltarea emoțională. De asemenea, acestea vin să susțină
opinia conform căreia chiar din primele zile după naștere, întărirea nu se referă
exclusiv la factorii hedonici (plăcerea), ci și la simpla senzație de familiaritate
dintre mamă și copil; doar auzul vocii materne devine pentru copil un aspect
pozitiv al existenței sale.
Alți autori care au folosit condiționarea instrumentală (pe care o denumesc
prin termenul de „învățare contingență") ca metodă de studiere a dezvoltării
emoționale sunt Sullivan și Lewis (1989). în cadrul metodei experimentale
propuse de aceștia, cu rol de agent întăritor a fost utilizată o cutie, iar îndată ce
aceasta era atinsă de către copiii cu vârsta sub un an studiați, lăsa la vedere
imaginea unui bebeluș zâmbitor; imaginea era acompaniată de vocile unor copii
care cântau melodia din serialul de televiziune Sesame Street. Copiii incluși în
grupul experimental puteau controla rezultatul experienței, sau așa-numita
condiție contingență, în timp ce pentru copiii din grupul de control nu exista o
legătură între atingerea cutiei și apariția imaginii însoțite de melodie. Pentru
alegerea celor două grupuri studiate au fost calculați coeficienții de corelație ai
frecvenței recompenselor, care în cazul primului grup se datorau realizării
acțiunii, în timp ce la cel de-al doilea, inacțiunii. Răspunsul măsurat a vizat o serie
de expresii emoționale faciale, care au fost codificate pe baza procedurilor
dezvoltate de către Izard.
Datele obținute în urma experimentului au confirmat presupunerea că expre­
siile emoțiilor pozitive — de tipul entuziasmului, interesului, surprizei și
plăcerii — se asociază cu gestionarea și controlul avut asupra mediului, întrucât
astfel de emoții au avut o frecvență mai mare de apariție în cazul condiției
contingente, când bebelușul era capabil să producă imaginea și melodia prin
propriile acțiuni. Cu toate acestea, frecvența expresiilor faciale pentru o parte

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

440 dintre emoțiile negative — cum sunt tristețea, furia, teama și agitația corporală —
nu a înregistrat valori diferite la grupul experimental, comparativ cu cel de
control. Astfel de expresii au fost înregistrate la finalul experimentului, astfel încât
puteau fi determinate de oricare alt gen de variabile; este posibil ca, spre exemplu,
apariția prea bruscă a stimulilor care includeau o intensă componentă auditorie,
să fi stat la baza unora dintre reacțiile negative. Am citat acest studiu în principal
pentru a ilustra modul interesant în care autorii au folosit metoda condiționării
operante în studierea emoțiilor și a procesului de învățare la copiii din stadiul
preverbal.
Schimbările produse în cadrul psihologiei în perioada anilor '70, odată cu
adoptarea perspectivei cognitiviste, așa cum sunt cele ilustrate și de conceptul de
evaluare, nu se referă la faptul că asocierea din condiționarea clasică și cea
operantă, între stimul-răspuns și recompensele sau sancțiunile primite, a ajuns
să fie considerată o descriere incorectă a procesului de învățare, ci, mai curând,
este vorba de o reinterpretare a acestei asocieri, în sensul că ea generează la
individ sau animal o anumită expectație legată de recompensa sau sancțiunea
viitoare. Se consideră că tocmai o astfel de expectație stă la baza funcționării
procesului învățării asociative, bazată pe întărire. Expectația reprezintă un concept
cognitiv care face referire la procesele psihice. Din perspectiva psihologilor
cognitiviști, condiționarea este cel mai bine explicată în termeni de fenomene
psihice individuale, cum sunt expectația, cunoașterea și evaluarea.
în realitate, atât primii teoreticieni ai învățării, cât și Pavlov au luat în calcul
existența unei legături între condiționare și formarea expectațiilor, însă, ulterior,
behaviorismul a înlăturat componenta cognitivă din cadrul descrierilor făcute
condiționării — astfel că Watson și Skinner au „decognitivizat" condiționarea.
Prin urmare, se poate considera că teoriile prezentate constituie o revenire la
perspectiva teoretică inițială asupra condiționării.
Chiar și în aceste condiții, schimbarea teoretică modernă care domină în
prezent psihologia a fost parțial anticipată de studiile lui Edward Tolman (1948),
care considera că procesul de învățare la animalele relativ simple cum sunt
șobolanii, și cu atât mai mult în cazul indivizilor umani, presupunea realizarea
unei „hărți cognitive" sau a unei reprezentări a situației. Precursorii unor astfel
de modificări teoretice mai pot fi considerați și fenomenologii (care în mare parte
au fost citați în Capitolele 1 și 4), chiar dacă aceștia nu au fost interesați de
procesul de învățare în sine, însă au acordat atenție și au promovat în anii '30
perspectiva cognitiv-fenomenologică și importanța motivației.
Teoreticienii cognitiviști consideră că indivizii dezvoltă la nivel psihic
conexiuni cu privire la raportul acțiune-rezultat, indiferent dacă acestea sunt
corecte sau incorecte. Din anumite puncte de vedere, ceea ce indivizii învață
reprezintă mai curând semnificații, decât simple asocieri între evenimente. Dacă
individul consideră în mod eronat că o anumită acțiune îi va aduce o recompensă
sau o sancțiune, fără să realizeze vreodată că este vorba despre o credință greșită,
probabil că acesta va continua să realizeze respectiva acțiune, fiind incapabil să
o abandoneze. Altfel spus, procesul condiționării și modul în care acesta se

RICHARD S. LAZARUS
reflectă la nivel psihologic sunt cu mult mai complicate decât se crezuse inițial 441
(cf. Rescorla, 1988).
Mai mult, din punctul de vedere al procesului emoțional, semnificațiile
învățate pot fi cu succes descrise prin intermediul celor șase componente eva-
luative, care au fost utilizate anterior pentru predicția și explicarea emoțiilor
individuale. Acestea sunt în realitate învățări care au ca rezultat producerea
emoțiilor. Ca urmare, prin intermediul condiționării clasice sau al celei operante,
indivizii pot învăța că din multitudinea de scopuri posibile doar o parte prezintă
importanță individuală, pot să descopere relațiile contingente stabilite între aceste
scopuri și prejudiciu, respectiv beneficii, pot să își dezvolte noțiunile de învinuire
și merit, pot să vină cu propriile opțiuni adaptative și să construiască bazele
pentru diferitele tipuri de expectații privind viitorul.
Caracterul incomplet al modelelor învățării bazate pe condiționarea simplă a
fost evidențiat sub diferite forme — spre exemplu, de observația frecventă că
utilizarea sancțiunilor nu dă rezultate cu privire la controlul comportamentelor
delincvente la vârsta copilăriei și în adolescență. în cele mai multe cazuri,
părintele care îi aplică în mod repetat copilului pedepse severe pentru săvârșirea
unor acte antisociale cu caracter agresiv va reuși doar fixarea sau chiar încurajarea
unor astfel de acte, și nicidecum eliminarea lor. Cu siguranță că au fost generate
o serie de alte expectații sau semnificații, pe care psihologul trebuie să le înțeleagă
pentru a putea explica comportamentul aparent paradoxal al copilului.
Spre exemplu, este de așteptat ca părinții copiilor delincvenți sau criminali
să-i fi tratat pe aceștia în mod punitiv, cu cruzime fizică și respingere (cf. Glueck &
Glueck, 1950; McCord & McCord, 1956, 1958). Prin urmare, într-un final, copiii
nu vor mai fi șocați de astfel de sancțiuni, iar motivația de a respecta cerințele
parentale presante este subminată atunci când, indiferent ce ar face copilul,
părintele este întotdeauna nemulțumit de acesta. De asemenea, se pot dezvolta
fenomene psihice aberante cum ar fi masochismul, în care excitația sexuală de­
pinde sau cel puțin este facilitată de pedeapsa fizică sau psihică primită. Linia de
demarcație dintre plăcere sau durere și, prin urmare, dintre răsplată și pedeapsă,
este cu mult mai dificil de creionat decât s-a presupus adesea. Psihologii sunt
nevoiți să recurgă la alte principii mai elaborate care să contribuie la o mai bună
înțelegere a mecanismelor prin care se realizează în decursul vieții achizițiile și
schimbările de la nivelul personalității, cu relevanță pentru dezvoltarea emo­
țională și experiențele afective. Exemple ale unor astfel de principii includ cel
de-al doilea mecanism implicat în învățare, bazat pe imitație și identificare.

Imitația (învățarea prin observare) și identificarea

Aplicarea pedepselor nu are adesea rezultatele scontate din cauza acțiunii
simultane a unor procese diferite, și uneori contradictorii, cum sunt imitația și
identificarea. De exemplu, atunci când copiii își observă părinții care îi pedepsesc
pentru că au fost agresivi, sau din alte motive, părinții furnizează deopotrivă un

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

442 model pe care copilul îl va imita și cu care se va identifica. Brown (1965,
pp. 394—395) a exprimat această idee cât se poate de clar:

Părinții care își bat copiii pe motiv că aceștia au fost agresivi intenționează ca
pe viitor să „prevină" astfel de manifestări. Faptul că metoda aleasă nu are
rezultatele dorite sugerează că... presupunerea este greșită. Este posibil ca bătaia
să fie privită de către părinte ca o instanță comportamentală destinată să prevină
manifestările agresive ale propriului copil. însă, atunci când cel din urmă este mai
curând predispus să învețe pe bază de imitație sau din exemplul oferit de părinte,
și mai puțin din „măsurile preventive" adoptate de acesta, efectul cert este că bătaia
îl va învăța pe copil ca, pe viitor, să recurgă la metode similare. Se pare că așa stau
lucrurile în linii generale.

Diferențele existente între imitație și identificare necesită o clarificare. Acțiunile

care la nivel aparent sunt în conformitate cu un anumit model și cu constrângerile
sociale se apropie mai mult de definiția dată imitației. Indivizii îl observă pe un
altul și acționează după modelul acestuia. în ciuda celor afirmate, anumite moduri
de a gândi, acționa și simți, care au fost însușite de copil pe bază de imitație, este
posibil ca, în ultimă instanță, să devină parte integrantă a personalității acestuia,
prin intermediul proceselor de identificare, internalizare sau introiecție, toți acești
termeni fiind mai mult sau mai puțin sinonimi în desemnarea aceluiași proces.
Termenul de imitație nu conotează o internalizare a tiparelor sociale, în timp ce
identificarea include o astfel de semnificație suplimentară.
Referitor la acest aspect, Kelman (1961) sugera că socializarea poate presupune
diferite grade de implicare individuală — mergând de la simpla complianță
imitativă, care reprezintă adoptarea superficială a unei atitudini în scopul de a
crea o anumită impresie (cf. Goffman, 1959, 1971), și până la in terna Uzarea
completă a acesteia, care la nivelul personalității constituie o achiziție relativ
permanentă și adesea inconștientă. în complianță, indivizii fac sau spun ceea ce
se așteaptă de la ei, întrucât cred că acest lucru îi va impresiona pe ceilalți și îi va
determina să le răspundă pozitiv. Ea este privită adesea ca o atitudine lipsită de
onestitate dar, cu toate acestea, este atât de bine întipărită la nivelul structurii care
guvernează existența socială individuală, încât se produce de regulă fără prea
mari conflicte sau distres, fiind probabil în mare parte determinată inconștient
(vezi, de asemenea, opiniile lui D'Andrade, 1984, discutate în Capitolul 9).
La cealaltă extremă a continuumului se situează procesul de internalizare
completă sau de identificare. în cadrul acestei forme de socializare, modurile de
a gândi, simți și acționa nu sunt doar „de suprafață", ci au devenit parte in­
tegrantă a concepției existențiale individuale. Probabil că procesele de internali­
zare cu o importanță majoră se produc încă din stadiile timpurii ale existenței
individuale și manifestă rezistență la schimbare chiar și atunci când ele sunt
aparent respinse de către individ. Este aproape sigur faptul că emoțiile indivi­
duale se bazează cu precădere pe valorile și credințele internalizate, și mai puțin
pe o complianță superficială, iar sesizarea sursei interne a acestora este adesea

RICHARD S. LAZARUS
dificilă, dat fiind că indivizilor nu le este întotdeauna clar cărui set de reguli 443
se supun.
Deoarece imitația și identificarea sunt procese care modelează gândurile,
sentimentele și acțiunile individuale, iar adesea acest lucru se produce în absența
conștientizării, psihologii și cadrele didactice au făcut dintotdeauna o distincție
între educația formală și cea informală. Educația formală este ilustrată prin
activitățile de predare desfășurate în cadrul instituțiilor de învățământ și de ceea
ce părinții îi învață pe copii cu privire la modul în care aceștia ar trebui să
gândească, să simtă și să acționeze. Cu toate acestea, copiii învață în egală măsură
prin raportare la unele modele informale. Internalizarea, ca proces, se produce cel
mai adesea prin intermediul unor experiențe de învățare informale, iar ceea ce
este internalizat în acest mod poate intra în contradicție cu învățăturile transmise
în cadrul educației formale, care adesea determină doar o aparentă complianță.
Se pare că internalizarea unei interdicții reprezintă o sarcină mai complexă
comparativ cu simpla atitudine complianță față de acesta. De multe ori, indivizii
se supun doar în aparență modelelor formale transmise prin învățare; această
atitudine este în esență conformă cu definiția dată ipocriziei.
Una dintre problemele pe care aceste procese le ridică din perspectiva dez­
voltării se referă la dificultatea de a preciza stadiul când copilul devine capabil
să manifeste complianță, ca opusă internalizării, ceea ce determină consecințe atât
la nivelul generării emoțiilor, cât și al controlului individual cu privire la
expresiile sociale ale acestora. O altă problemă vizează importanța pe care ar
putea să o aibă cunoașterea momentului când copilul devine capabil să dife­
rențieze între o atitudine complianță care îl constrânge să acționeze sau să reac­
ționeze într-un mod particular, și convingerile personale ca factor motivator al
acestor acțiuni, la care se adaugă modul în care o astfel de cunoaștere îi influen­
țează viața emoțională.
Psihologii au depus eforturi susținute în vederea descoperirii principiilor în
baza cărora părinții sau alte persoane devin modele pe care copiii le imită și cu
care aceștia se identifică. Imitația și identificarea nu reprezintă procese produse
în mod aleatoriu; un copil nu preia automat orice caracteristică a părintelui
printr-un fel de osmoză. Părinții pot observa cum propriii copii au preluat câteva
dintre trăsăturile lor psihologice, pe când altele nu; unele trăsături provin de la
mamă, altele de la tată, sau de la adulții din interiorul ori exteriorul familiei, care,
la rândul lor, au servit drept modele, iar o altă parte a acestora par complet unice
și autogenerate. Cum se explică faptul că un copil a preluat doar anumite trăsă­
turi — unele probabil de natură emoțională — nu și altele, de la diferitele
persoane care au servit drept model, și pe ce criterii sunt alese astfel de modele?
întrebarea este una foarte importantă, iar răspunsul la aceasta rămâne încă
incomplet.
Una dintre teorii, de origine psihanalitică, subliniază existența unor simili­
tudini evidente între copil și părinte. De exemplu, Freud presupune că identifi­
carea sexuală se produce ca urmare a faptului că băiatul sesizează asemănările
fizice dintre el și propriul tată, iar același lucru este valabil și pentru fată, în raport
cu mama. O a doua teorie, tot de orientare psihanalitică, pune accent pe nevoia

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

444 copilului care se simte relativ neputincios de a neutraliza pericolul reprezentat
de autoritatea parentală sau substitutul acesteia, prin imitare și identificare cu
modelul parental, un proces pe care Freud l-a denumit „identificarea cu agre­
sorul". Băiețelul ajunge astfel să se identifice cu propriul tată, în încercarea de
gestionare a conflictului oedipian și a pericolului castrării generat de luptele ostile,
concurențiale, cu tatăl. Dat fiind că tatăl este văzut ca un adversar prea puternic
pentru a putea fi învins, o soluție adaptativă pentru neutralizarea pericolului
reprezentat de acesta o constituie identificarea băiețelului cu modelul patern, ceea
ce are ca efect interdicția sau controlul dorinței copilului de a o avea pe mamă
doar pentru sine. O a treia teorie, promovată de teoreticienii învățării sociale,
subliniază capacitatea părintelui de a controla ceea ce se întâmplă bun în viața
copilului (Bandura, Ross & Ross, 1963; Bandura & Walters, 1963; vezi și Bandura,
1977a, 1977b). Considerând că ceilalți factori nu se modifică în timp, copilul îl va
imita pe părintele care poate cel mai bine să creeze rezultatele dezirabile; de aici
decurge faptul că el va dori să fie la fel ca mama sau ca tata, pentru a dobândi o
capacitate similară de control asupra mediului extern.
Deși condiționarea clasică a reprezentat, timp îndelungat, modelul primar al
învățării emoționale, unii autori, printre care și Bandura (1989), au argumentat
că mecanismul denumit uneori condiționare indirectă clasică sau învățare
observațională ar putea să explice într-o proporție mai mare decât condiționarea
clasică propriu-zisă temerile și fobiile întâlnite în practica clinică. în mod
regretabil, dacă facem abstracție de învățarea cu rol adaptativ, se constată că
mecanismul bazat pe observare prin care indivizii umani învață anumite tipare
emoționale, ale cărui aspecte sunt parțial similare celor implicate în imitare, nu
a fost îndeajuns studiat, pe de o parte din rațiuni metodologice, iar pe de altă
parte, datorită faptului că cercetările conduse de Bandura sau altele de acest gen
au precedat reînnoirea interesului teoretic privitor la emoții.
Există totuși unele experimente conduse de către Mineka, Davidson, Cook și
Keir (1984), care au studiat funcționarea mecanismului respectiv la maimuțe. în
unul dintre experimentele învățării observaționale, Mineka ș.a. au stimulat la
maimuța studiată producerea reacției de teamă față de șerpi, cu condiția ca
aceasta să nu fi învățat anterior reacția prin observarea comportamentelor res­
pective la maimuțele din grup (vezi și Cook, Mineka, Wolkenstein, & Laitsch,
1985). Pentru testarea reacției de teamă, sarcina experimentală presupunea ca
maimuța să atingă o cutie în care se aflau alternativ un șarpe viu, unul de jucărie
și o copie a celui real. S-a constatat că maimuțele Rhesus adolescente dezvoltau
reacții de teamă intense și persistente în prezența șerpilor, doar pe baza observării
unor comportamente temătoare manifestate de către alte maimuțe din grup.
Teama nu avea o legătură specifică cu un anumit context și nu au existat dovezi
care să ateste diminuarea intensității reacției la trei luni de la desfășurarea
primului experiment.
în acest punct, dacă punem în legătură afirmațiile lui Mineka (1985) referitoare
la condiționarea anticipatorie, care au fost discutate anterior, cu această procedură
experimentală de învățare prin observare, vom fi în măsură să analizăm dovezile
furnizate în susținerea ideii că maimuțele pot învăța rapid și probabil vor

RICHARD S. LAZARUS
reacționa întotdeauna cu teamă față de acele obiecte care reprezintă un pericol la 445
nivel de specie, cum ar fi șarpele, doar prin observarea unor astfel de compor­
tamente temătoare la maimuțele din cadrul grupului; cu toate acestea, reacția de
teamă indusă prin învățare nu apare față de acele obiecte (de exemplu, o floare)
în raport cu care, la nivelul speciei, nu există o tendință înnăscută sau determinată
genetic de a reacționa în acest mod.
Acest lucru a fost dovedit prin recurgerea la o metodă ingenioasă de decupaj
și montare ulterioară a unor fragmente filmografice care înfățișau teama trăită de
maimuțe, astfel încât să pară că aceasta era produsă de confruntarea cu un șarpe
real, de jucărie sau de o floare. Maimuțele tinere, crescute în laborator, la care
această reacție de teamă era absentă, după cum a reieșit din experimentul-test cu
șarpele de care trebuiau să treacă pentru a ajunge la hrană, în urma vizionării de
aproximativ 12 ori a unor imagini în care, într-o situație similară, alte mamimuțe
deveneau speriate, au început la rândul lor să manifeste teamă față de șarpe, dar
nu și în raport cu floarea, chiar dacă în filmul prezentat aceasta a fost, de
asemenea, folosită pe post de stimul. Reacția de teamă față de șarpe, pe care
maimuțele o învățaseră prin observare, a fost ulterior dificil de înlăturat.
în mod cert, modelarea, imitația și identificarea au un rol semnificativ în
învățarea reacției de teamă, și posibil și a altor emoții. în plus, un studiu condus
de către Hornik, Risenhoover și Gunnar (1987) cu privire la învățarea prin
observare la sugari, deși este mai puțin precis în ceea ce privește variabilele
experimentale de control, a demonstrat că și bebelușii de 12 luni răspund la
indiciile care atestă teama și dezgustul manifestate de propriile mame, chiar dacă
sunt expuși la astfel de manifestări doar timp de 30 de minute, iar teama indusă
pe baza acestor semnale sociale durează și după încetarea acțiunii stimulului. Prin
urmare, este justificat să considerăm că reacțiile observate la maimuțe și posibil
catalogate ca imitație, sau ceea ce în zilele noastre a fost denumit ca învățare
bazată pe observare ori prin raportare socială, constituie un fenomen întâlnit pe
scară largă și la indivizii umani.
Prin urmare, este probabil ca prin intermediul acestui mecanism de învățare,
indivizii să dezvolte bazele pe care ulterior vor opera la nivelul oricărei tranzacții,
cele șase componente evaluative. Spre exemplu, indivizii pot învăța încă de
timpuriu, prin intermediul observării unor persoane apropiate, care scopuri au
importanță la nivel individual, cum să evalueze propriile experiențe pozitive sau
frustrante cu caracter relevant, vina sau meritul, potențialul adaptativ și
expectațiile privind viitorul. Aspectele menționate aduc în discuție cel de al treilea
mecanism implicat în procesul de învățare, și anume, adoptarea rolurilor sociale.

Interpretarea rolurilor sociale

Deși înțelepciunea tradițională sugerează că, în principiu, sistemele de credințe
individuale sunt cele care determină sau influențează acțiunile individuale, există
în egală măsură și numeroase dovezi care susțin contrariul — mai precis, faptul
că acele comportamente pe care le adoptăm, în realitate, ne influențează

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

446 convingerile și valorile individuale. Spre exemplu, Lieberman (1956) a adus
dovezi cu privire la faptul că atitudinile muncitorilor din fabrici se modifică în
mod considerabil atunci când aceștia fie sunt promovați în poziția de șef de
echipă, fie sunt aleși ca lideri de sindicat. Studiul a arătat că cei aleși lideri de
sindicat deveniseră susținători fervenți ai sindicatului, în timp ce muncitorii care
anterior fuseseră promovați ca șefi de echipă adoptaseră o atitudine mai
favorabilă în raport cu conducerea fabricii. Totuși, mai apoi, când situația eco­
nomică a impus ca o parte dintre șefii de echipă să revină la poziția de simplu
muncitor, perspectiva acestora a revenit la cea inițială. Pe scurt, schimbările
comportamentale sau, mai precis, ale rolurilor sociale adoptate de către indivizi
par să determine astfel de modificări la nivelul convingerilor individuale. Este
oricum dificil de precizat dacă atitudinile sociale adoptate de către acești mun­
citori erau doar rezultatul unei complianțe aparente sau dacă este posibil ca
acestea să se fi bazat pe respectarea unor valori intemalizate ca urmare a schim­
bării statutului profesional. Poate că flexibilitatea cu care aceste schimbări s-au
produs sprijină mai curând prima ipoteză.
Au mai existat numeroase alte observații cu privire la acest tip de procese, ele
fiind influențate de studiile lui Leon Festinger. Un exemplu tipic îl constituie
cercetarea de teren realizată în cadrul Universității Yale de către Cohen (vezi
Brehm și Cohen, 1962), în urma revoltei studenților desfășurată în perioada
turbulentă a anilor '60, atunci când intervențiile poliției din New Haven au
condus la acuzații privind actele de violență ale forțelor de ordine și la resen­
timente puternice din partea majorității studenților protestatari. Cohen a selectat
aleatoriu un eșantion format din studenții participanți la revoltă, care aveau ca
sarcină redactarea unui eseu convingător pe tema „De ce aș considera că acțiunile
poliției din New Haven au fost justificate", astfel că aceștia erau determinați să
găsească argumente în favoarea părții adverse, în ciuda sentimentelor ostile
resimțite față de forțele polițienești. O parte din studenții recrutați au fost
recompensați cu 10 dolari pentru realizarea eseului, cei din al doilea grup au
primit 5 dolari, al treilea grup, un dolar, iar cei incluși în ultimul grup, 50 de cenți.
La încheierea eseului, fiecare student trebuia să indice și opinia sa reală cu privire
la incident, iar acestea urm.au să fie comparate ulterior cu cele aparținând
grupului de control, care nu participase la scrierea respectivului eseu.
Cohen a descoperit că nu exista nicio diferență atitudinală între studenții care
au fost recompensați cu 10 sau 5 dolari pentru redactarea eseului; studenții din
ambele grupuri continuau să considere acțiunile poliției ca fiind nejustificate. Cu
toate acestea, datele cercetării au arătat că studenții plătiți cu un dolar adoptaseră
în urma scrierii eseului o atitudine semnificativ mai favorabilă legată de acțiunile
poliției, iar la cei care primiseră doar 50 de cenți atitudinea devenise cât se poate
de favorabilă. Pe scurt, cu cât sumele plătite studenților erau mai mici, cu atât
atitudinea acestora față de poliție devenea mai favorabilă.
Modul uzual în care este interpretată o astfel de descoperire evidențiază
necesitatea de a explica motivele în baza cărora studenții au redactat acele eseuri
favorabile. în ciuda faptului că emoțiile resimțite de aceștia nu au fost în mod
direct studiate, o posibilă explicație ar fi adoptarea de către studenți a unei

RICHARD S. LAZARUS
strategii adaptative care să preîntâmpine atât pierderea aprecierii sociale și a 447
stimei de sine, cât și suferința emoțională asociată unor astfel de pierderi. Pentru
un student care a fost plătit generos, nu exista nicio problemă, întrucât atitudinea
individuală ar fi fost cu ușurință atribuită mai curând motivației financiare, decât
propriilor convingeri favorabile. Este același lucru cu a face o reclamă tv pozitivă
pentru care ai fost bine plătit. Dacă, pe de altă parte, studentul a fost plătit foarte
puțin, atunci exprimarea oficială a unei opinii favorabile față de acțiunile poliției
trebuie să aibă la bază cu totul alte rațiuni, pentru că în caz contrar ar însemna
că aceasta reflectă opiniile sale reale sau l-ar pune pe acesta într-o lumină ne­
favorabilă. Prin asumarea unei atitudini moderat favorabile, studentul își justifică
sau raționalizează disponibilitatea de a scrie un eseu favorabil. Totuși, această
explicație nu se bazează preponderent pe rolurile sociale adoptate de către
studenți, ci se referă la găsirea unor rațiuni speculative care să explice în mod
științific comportamentul acestora, atunci când există o discrepanță în raport cu
convingerile personale.
Cu toate acestea, o altă explicație posibilă, mai apropiată de jocul de rol, ar fi
că adoptarea rolului adversarului, cuplată cu găsirea unor argumente în favoarea
părții adverse, îl poate determina pe student să regândească diferit situația
conflictuală, ceea ce probabil determină o schimbare atitudinală (vezi Janis, 1968).
în experimentul condus de Cohen, studenții erau nevoiți să se plaseze în rolul de
polițist pentru a putea găsi motive justificatorii, și se poate argumenta că, făcând
acest lucru, ei au fost ajutați să înțeleagă punctul de vedere al poliției cu privire
la situația controversată. Acest tip de explicație este în acord cu tehnica jocului
de roluri utilizată ca instrument terapeutic destinat să îi faciliteze pacientului
înțelegerea punctului de vedere avut de celălalt — spre exemplu, al partenerului
cu care se află într-un proces de divorț. Dacă individul chiar reușește să privească
situația din perspectiva acestuia, este de așteptat ca el să resimtă mai puțină
opoziție și ostilitate, fiind chiar posibil să își modifice complet atitudinea. Jocul
de rol constituie deopotrivă un mod eficient de exersare a dezvoltării propriilor
abilități — spre exemplu, a celor necesare în controlul asupra unor experiențe
stresante, avute cu indivizi dificili, sau a unor emoții care produc distres.
Un corolar al acestei idei prezintă importante implicații din perspectiva
procesului de dezvoltare. Este vorba despre faptul că pozițiile pe care le deținem
la nivel social și rolurile adoptate în mediul profesional și cel familial au un efect
puternic asupra modului în care gândim, simțim și acționăm pe măsură ce ne
apropiem de vârsta maturității. Harkness și Super (1985) folosesc termenul de
nișă de dezvoltare pentru a desemna diferitele contexte de mediu în care copilul își
desfășoară existența, incluzând rutina zilnică, activitățile, compania celorlalți,
regulile culturale care determină creșterea și îngrijirea copilului, precum și
concepțiile persoanelor care îl îngrijesc. De exemplu, mamele pot reacționa în
mod diferit la manifestările emoționale ale propriilor copii, în special când este
vorba despre emoții negative; unele mame încurajează spontaneitatea copilului,
în timp ce altele sunt în favoarea disciplinei și dezvoltării autocontrolului
(Malatesta & Haviland, 1985). Se presupune că diferențele manifestate la nivelul
atitudinilor adoptate de părinți în raport cu expresiile emoționale ale copilului îi

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

448 modelează acestuia capacitatea de reglare a propriilor reacții emoționale în cadrul
contextelor sociale și, posibil, chiar experiențele emoționale propriu-zise.
Una dintre problemele pe care le ridică această analiză rezidă în faptul că
Harkness și Super au abordat conceptul de „nișă de dezvoltare" doar prin prisma
contextelor de mediu în care se dezvoltă copilul. O versiune care să țină în mai
mare măsură seama de aspectele tranzacționale ale relației individ-mediu ar fi
că acei copii care sunt mezinii unor familii cu mai mulți frați vor fi nevoiți ca în
mod activ să își stabilească astfel de nișe în cadrul propriei familii — de exemplu,
aceea de copil strălucit și promițător, ascultător sau neascultător, „ajutorul" tatălui
sau al mamei, sau pe cea de copil neajutorat. Pe măsură ce copilul realizează acest
lucru, nișa ocupată de el lasă mai puțin spațiu disponibil pentru frații care se vor
naște ulterior, care la rândul lor, vor fi nevoiți să își dezvolte noi tipare de
relaționare socială. Nișa stabilită de copil, împreună cu rolurile sociale asociate
acesteia, are consecințe importante la nivelul modului în care se dezvoltă pe
termen lung tiparele emoționale. Versiunea tranzacțională a nișei de dezvoltare
se aseamănă conceptului de nișă ecologică, referitoare la modul cum diferitele
specii animale își desfășoară în mod organizat existența, ca parte componentă a
mediului înconjurător.
Ca și în cazul altor mecanisme de învățare, adoptarea rolurilor sociale contri­
buie la definirea celor șase componente teoretice ale evaluării, atât a celor care
vizează realizarea scopurilor, cât și frustrarea acestora, la care se adaugă vina sau
meritul, potențialul adaptativ și expectațiile privind viitorul. Spre exemplu,
experiența de a fi cel învinuit furnizează o serie de lecții obiective atunci când are
un caracter repetitiv sau dacă individul consideră că un altul este culpabil, iar
acest lucru este valabil și cu privire la evaluarea care determină arogarea meritului
pentru o realizare pozitivă. Prin urmare, când indivizii sunt atacați în legătură
cu asumarea unui merit, fapt considerat jignitor, există oportunitatea ca prin
intermediul empatiei și al jocului de rol aceștia să devină mai sensibili în raport
cu ceilalți și cu propria persoană, ceea ce ar putea schimba modul în care ei vor
reacționa pe viitor în situații similare.

Căutarea sensului și formarea identității eului

Principala limitare a celor trei mecanisme de învățare descrise anterior ar fi,
cu câteva excepții reprezentate de variantele implicate în procesele de imitație și
de identificare, că acestea descriu la modul general un individ pasiv, modelat de
sancțiunile și recompensele externe, care prin imitație sau identificare preia unele
dintre caracteristicile propriilor părinți sau ale unor alte modele, și se angajează
doar în acțiuni influențate preponderent de rolurile sociale care îi revin sau îi sunt
permise. O perspectivă diferită, sau poate o completare la ideea expusă anterior,
afirmă că începând cu perioada timpurie, copilul își dezvoltă sentimentul propriei
identități, căutând în mod activ un sens individual (cf. Frankl, 2009), și depune
eforturi susținute în scopul creării unor scheme funcționale, cu ajutorul cărora să
se înțeleagă pe sine și locul său în lume. Am discutat anterior teoriile referitoare

RICHARD S. LAZARUS
la dezvoltarea emoțională care se fundamentează pe această idee. Acest meca­ 449
nism al învățării, discutat în cele ce urmează, este ultimul și cel mai complicat
dintre cele patru menționate, iar denumirea pe care o propun este „căutarea
sensului și a identității eului" (vezi, de asemenea, principiul motivațional
prezentat în Capitolul 3).
Ideea de bază ar fi că, pe măsură ce indivizii depun eforturi susținute în
vederea construirii imaginii de sine și a imaginii asupra lumii în care trăiesc, ei
își elaborează propriile sisteme integrate și consecvente, care cuprind motive,
credințe, scenarii sau scheme generale asupra evenimentelor de viață, cu rol în
organizarea existenței individuale și adaptarea la condițiile impuse de mediul
extern. Atunci când indivizii nu reușesc realizarea acestei sarcini impuse de
procesul dezvoltării, se instalează confuzia, tensiunea și distresul, asemănătoare
stărilor emoționale prin care trece personajul Biff din piesa Moartea unui
comis-voiajor, scrisă de Arthur Miller. Biff, ca fiu favorit al familiei, este incapabil
să își dezvolte o imagine realistă cu privire la propria identitate în lume, iar acest
neajuns se datorează în mare parte tatălui său, care își formase o imagine mitică,
cu caracter grandios și nerealist, asupra propriului fiu. Sursa suferinței emoționale
trăite de personaj rezidă în conflictul dintre expectațiile pe care semenii le au în
raport cu el, în cazul de față atât cele aparținând tatălui, cât și propria imagine
idealizată despre sine, ca opuse identității sale sociale reale. După cum vom vedea
în Capitolul 11, un astfel de conflict constituie o puternică sursă de angoasă
existențială, care îi determină pe indivizi să solicite ajutor psihologic.
Sensul și identitatea, odată descoperite (sau mai curând, create ori adoptate
de către individ), pot în anumite momente să se dizolve sau să fie puse în pericol,
ceea ce la nivel individual ar putea avea semnificații emoționale profunde. Am
discutat, spre exemplu, în Capitolul 6 despre acest tip de pericol existențial, atunci
când am descris anxietatea (angoasa) și disperarea potențială pe care o generează
o astfel de conștientizare. Nu consider că ar fi utilă o examinare detaliată a simi-
larităților și posibilelor diferențe existente între cele trei concepte care în prezent
tind să fie utilizate interșanjabil — șinele, eul și identitatea (vezi, spre exemplu,
Lapsley & Power, 1988; și o recenzie a acestei cărți, făcută de Klein, 1990).
Loevinger (1976) a fost considerată timp îndelungat ca unul dintre cei mai
influență teoreticieni ai psihologiei eului. Deși teoria sa nu are ca element central
rolul deținut de eu în cadrul procesului emoțional, autoarea a furnizat o analiză
proprie și o trecere în revistă detaliată a altor teorii pe această temă, inclusiv a
celei elaborate de Erikson, al cărui nume aproape că a devenit indisolubil
legat de conceptul de identitate a eului. Discuția mea cu privire la căutarea
sensului și a identității eului ar fi incompletă fără prezentarea unui tabel alcătuit
de Loevinger (1976, pp. 77 și 92) în cadrul căruia sunt prezentate stadiile dezvol­
tării eului, precum și a teoriilor similare propuse de un număr de autori, care au
pornit de la descrierea sistematică făcută de Loevinger. Tabelul 8.2. include
stadiile descrise de Ferenczi (1913), Erikson (1950), Ausubel (1952), Fromm (1941),
Riesman (1950) și Graves (1966).
în stadiul cel mai timpuriu, dezvoltarea psihologică presupune eliberarea
graduală a individului atât de sub influența stimulilor proveniți din mediul

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

450 Tabelul 8.2a. Stadiile eului la Ferenczi, Erikson și Ausubel

Stadiul aproximativ Autor

atins de eu Ferenczi (1913) Erickson (1950) Ausubel (1952)
Autist Omnipotență încredere versus Omnipotența eului
magico-halucinatorie neîncredere
Simbiotic Omnipotență bazată
pe gesturi magice
Animism
Impulsiv Cuvinte și gânduri Criza devalorizării
magice eului
Autoprotector Autonomie versus începutul
rușine și îndoială „satelizării"
„Satelizarea"
Conformist Inițiativă versus
sentimentul
vinovăției
Hărnicie versus
inferioritate
Conștiincios- Criza „desatelizării"
Conformist
Conștiincios Identitate versus „Desatelizarea"
indeterminarea
rolului
Individualist Intimitate versus
izolare
Autonom Creativitate versus
stagnare
Integritatea eului
versus descurajare

(Sursa: J. Loevinger, Ego Development. San Francisco: Jossey-Bass, 1976. Cu acordul

pentru republicare).

obiectiv, cât și dinspre pulsiunile interne care caută în mod imperativ o formă de
descărcare. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, el devine tot mai capabil să
manipuleze obiectele și să înțeleagă evenimentele la un nivel simbolic, fără ca
reprezentările sale psihice să mai depindă de prezența concretă a obiectelor.
Piaget (1973) consideră că dezvoltarea inteligenței reprezintă întotdeauna un
progres în direcția unei distanțări mai mari la nivel spațial și temporal a
individului în raport cu mediul extern. Și în ciuda faptului că la copil nu se poate
vorbi încă despre inhibiția sau controlul manifestărilor pulsionale, pe măsură ce
procesul de dezvoltare progresează, se înregistrează o sporire a capacităților
cognitive, care intervin ca mediatori între impuls și exprimarea acestuia la nivel
acționai, ceea ce îi va permite copilului să amâne acțiunea și să o adapteze la

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 8.2b. Stadiile eului la Fromm, Riesman și Graves 451

Stadiul aproximativ Autor

al dezvoltării eului
Fromm (1998) Riesman (1950) Graves (1966)
Autist Comportament
autist
Simbiotic Simbioză

Impulsiv Anomie Existență animistă

Autoprotector Conformism dictat Conștientizare și
de tradiții teamă difuză
Agresivitate și
putere
Conformist Conformism Conformism dictat Atitudini
de alte motive sociocentrice
Conștiincios Conformism dictat Individualism
de motive interne agresiv

Individualist Autonomie Individualism

împăciuitor
Autonom Autonomie

(Sursa: J. Loevinger, Ego Development. San Francisco: Jossey-Bass, 1976. Cu acordul

pentru republicare).

cerințele situației (cf. Wemer, 1948). în acest mod, el va putea dobândi un control
mai bun asupra propriilor alegeri și a parcursului său existențial, fiind capabil să
funcționeze în acord atât cu propria structură psihologică, privită ca ansamblu al
factorilor cu influență internă, cât și în raport cu factorii mediului extern (vezi și
Capitolul 4 pentru un punct de vedere alternativ referitor la dezvoltarea în
decursul vieții).
în următoarele stadii ale procesului de dezvoltare, are loc la nivelul
ansamblului personalității o integrare graduală a diferitelor constructe mentale.
Cogniția, emoția și motivația se vor lega într-un sistem care în ciuda tensiunilor
frecvente la care este supus, își menține funcția de relaționare cu mediul extern
și de control asupra acțiunilor individuale. Conexiunile care se stabilesc între
acțiuni și solicitări, constrângeri și resursele mediului, pe de o parte, precum și
cele dintre cogniție, emoție și motivație, pe de altă parte, se fundamentează și
suferă modificări în funcție de tranzacțiile dialectice desfășurate moment de
moment între individ și mediul extern. Block (1982) a subliniat faptul că această
evoluție a personalității în direcția integrării nu este întotdeauna una constantă
și lipsită de probleme, ci implică momente de criză și tranziții periodice, în
decursul cărora atunci când organizarea personalității se dovedește neviabilă, vor
fi necesare reajustări în direcția eliminării posibilelor deficiențe și a unei

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

452 funcționări mai adecvate. Fischer și Pipp (1984, p. 89) au mai subliniat atât nevoia,
cât și dificultatea de menținere a integrității la nivelul personalității:

Odată cu dezvoltarea, se înregistrează o creștere simultană atât a capacității de

integrare la nivelul psihic a componentelor cognitive și a celor comportamentale,
cât și a tendinței active către destructurare (de ex., procesele de disociere și refulare),
în consecință, psihicul este supus atât tendinței către integrare, cât și celei spre
destructurare; nu se poate vorbi despre un sistem conștient unitar sau despre o
astfel de unitate existentă la nivelul sistemului inconștient, ci despre existența unor
componente conștiente și inconștiente, între care se pot stabili relații funcționale de
coordonare, sau, în caz contrar, acestea funcționează independent.

Este posibil ca indivizii care se simt amenințați să recurgă la unele mecanisme

psihologice de detașare, așa cum se întâmplă în. negare sau în distanțarea în raport
cu sursele de suferință emoțională. Cu toate acestea, atunci când deconectarea se
manifestă între componentele psihice, sau între psihic și mediul obiectiv, apar
unele gânduri, sentimente și acțiuni contradictorii, iar acțiunile individuale
dobândesc un caracter inconsecvent și dezorganizat. Gândurile unui individ pot
fi în acest caz complet deconectate de la emoțiile trăite și de la propriile motivații
care îi influențează acțiunile. Aceasta poate să însemne că individul respectiv este
în realitate controlat de un set de cogniții inconștiente, diferit de setul cognițiilor
conștiente. El este împiedicat să acționeze conform modului în care îi dictează
propria conștiință; sau își va spune: „Mi-am impus să fac astfel". După cum
sugerează Epstein (1984; 1990), tendința generală a personalității se manifestă în
direcția unor încercări permanente de integrare a diferitelor subidentități
individuale, iar atunci când subsistemele funcționează izolate unul de altul, apare
psihopatologia. Schwartz (1979) pare să facă referire la același aspect, atunci când
folosește termenul de dereglare pentru a desemna pierderea conexiunilor nervoase
dintre diferitele arii cerebrale, care afectează funcționarea sistemică normală,
bazată pe stabilirea unor cicluri de feedback-uri.
în vederea unei funcționări optime și a menținerii sănătății mentale, este
necesară atât integrarea, cât și stabilirea unor relații armonioase între diferitele
componente psihice (Lazarus, 1989c) — mai precis, motivația, cogniția și emo­
ția — precum, și între psihic și mediul respectiv între psihic și acțiuni. Discre­
panțele existente între componentele menționate anterior îl expun pe individ la
dezvoltarea unei forme de psihopatologie, care, pe lângă alte manifestări, implică
în mod cronic sau recurent suferință emoțională și disfuncții psihice.
Afirmațiile anterioare referitoare la integrare și destructurare au numeroase
aspecte comune cu procesul organizării „identității eului" (aceasta e sintagma pe
care o prefer), care deține o importanță crucială în cadrul experienței emoționale
individuale. Poate că cititorul va fi interesat și de teoria discrepanței de sine,
propusă de Higgins (1987), în legătură cu. care consider că stabilește relații
sistemice (mult prea) generale între diferitele tipuri de experiențe psihologice
negative (care îndeamnă la o discrepanță între trăiri) și formele distincte ale
suferinței emoționale (cum ar fi tristețea și teama). Din anumite considerente,

RICHARD S. LAZARUS
abordarea lui Higgins prezintă un număr redus de aspecte similare teoriilor 453
cognitiv-motivațional-relaționale, de tipul celei propuse de mine. La rândul său,
Andrews (1989b) propune ceea ce el a denumit ca modelul „validării de sine", în
tulburarea depresivă și tratarea acesteia, a cărui relevanță pentru teoriile
cognitiv-motivațional-relaționale ale emoției nu poate fi pusă la îndoială.
Ca un ultim aspect, așa cum observam și în Capitolul 3, componentele cogni­
tive și cele motivaționale descrise pentru emoție coincid parțial cu noțiunea de
sine sau de identitate a eului, iar legătura dintre acestea și emoție rezidă în faptul
că facilitarea sau obstrucționarea interesului individual urmărit influențează
apariția unor emoții distincte. Prin urmare, organizarea identității eului și rolul
acesteia în cadrul procesului emoțional constituie aspecte importante ale dezvol­
tării emoționale. Un alt mod de a trata rolul identității eului pentru procesul
emoțional constă în evaluarea sistemelor de valori și scopuri cu o importanță
centrală la nivel individual, prin opoziție cu cele secundare, dat fiind că cele dintâi
reprezintă factori esențiali în generarea unor emoții de o mare intensitate și cu
un caracter universal (cf. Gruen, Folkman & Lazarus, 1989).
Pe lângă preocuparea actuală cu privire la dezvoltarea identității eului și la
rolul acesteia pentru evaluările implicate în emoții, ar trebui ca cercetătorii să
manifeste și un interes paralel pentru procesul adaptativ care include meca­
nismele de apărare, dată fiind relevanța acestora pentru dezvoltarea emoțională.
Modul în care dezvoltarea influențează procesul de adaptare și strategiile
defensive nu a generat prea mult interes în rândul teoreticienilor. Probabil că
principalul motiv este că psihologii nu au sesizat faptul că procesul adaptativ, ca
noțiune apărută în conceptul discuțiilor cu privire la stresul psihic, este aplicabil
și în cazul emoțiilor. Așa cum observam în Capitolul 3, adaptarea nu trebuie
considerată numai un răspuns la o emoție specifică sau ca un mecanism de reglare
al acesteia, ci aceasta modifică starea emoțională subsecventă fie schimbând relația
reală a individului cu mediul, fie modificând felul în care relația este interpretată
și gestionată la nivel individual (vezi Folkman & Lazarus, 1988). Cu alte cuvinte,
adaptarea deține un rol central în cadrul procesului emoțional, iar pentru
înțelegerea adaptării este necesar ca aceasta să fie studiată atât în relație cu
evaluarea, cât și din perspectiva procesului dezvoltării.
Originile teoriei mecanismelor de apărare se regăsesc în gândirea freudiană
(cf. Cramer, 1987; Lazarus, 1983; Sjobăck, 1973), însă cercetările empirice asupra
dezvoltării apărărilor sunt destul de rare și pot fi ilustrate doar de câteva studii
mai vechi realizate de Miller și Swanson (1960), la care se adaugă o cercetare
longitudinală semnificativă întreprinsă de Vaillant (1977). Swanson (1988) și-a
îndreptat recent atenția asupra rolului îndeplinit de structura familială și cea
socială în dezvoltarea apărărilor, însă este prea devreme să ne pronunțăm dacă
vor urma și alte cercetări pe aceeași temă.
în acest punct, aspectele descrise pentru cele șase componente evaluative ar
trebui să fie cât se poate de clare. O identitate a eului mai vulnerabilă va influența
reacțiile individuale la frustrare, după cum arătam și în Capitolul 6, astfel că, spre
exemplu, individul ar putea fi mai predispus să se simtă ofensat și din acest motiv
să reacționeze cu furie, comparativ cu un altul cu o identitate a eului mai stabilă.

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

454 Este, de asemenea, posibil ca indivizii să proiecteze în mod defensiv asupra
altcuiva vina care în mod normal ar trebui asumată, sau să anticipeze eșecul
folosirii propriilor resurse adaptative în cadrul unor experiențe foarte solicitante,
ceea ce determină un grad ridicat de pesimism legat de rezultatul experienței.
Din perspectiva teoretică adoptată în această lucrare, toate mecanismele învățării
determină efecte la nivelul emoțiilor considerate ca stări sau trăsături, prin modul
în care aceste mecanisme influențează componentele evaluative.

Mecanismele multiple ale învățării și ale influenței sociale

Cele patru mecanisme examinate anterior au fost ordonate de la cel mai
simplu către cel mai complex. în cazul speciilor mai puțin evoluate, nu se poate
vorbi despre o căutare a sensului și a identității, însă la acestea învățarea se
produce prin intermediul mecanismelor condiționării clasice, respectiv al condi­
ționării operante. Iar atunci când condiționarea se produce la indivizii adulți
sănătoși, aceasta depinde adesea atât de procesele cognitive simple, cât și de cele
cu un caracter mai complex.
Prin urmare, trebuie admis că în cadrul dezvoltării psihologice, procesele de
învățare și influențele socioculturale asupra emoției probabil că depind de nume­
roase mecanisme care operează simultan la diverse niveluri de complexitate, de
la cele cu un caracter cât se poate de simplu și concret la cele mai complexe și
abstracte. Este cât se poate de clar faptul că procesele cognitive implicate în
căutarea sensului individual au un caracter complex, abstract și simbolic; cu toate
acestea, atunci când accentul se pune pe modelare sau pe condiționarea clasică,
este mai probabil ca procesele cognitive să fie mai simple și mai concrete,
asemănătoare celor descrise în Capitolul 4 la procesarea automată a informațiilor.
Una dintre problemele cu care s-au confruntat de-a lungul timpului teoriile
asupra dezvoltării emoționale și cele cu privire la personalitate rezidă în tendința
de a explica în termeni cât se poate de simpli procese care din punct de vedere
funcțional se situează la cel mai înalt nivel de complexitate și abstractizare, iar
un exemplu în acest sens îl constituie explicarea oricărei forme de învățare
exclusiv pe baza mecanismului condiționării. în cazul copilului foarte mic, la care
conștiința de sine este redusă sau în curs de cristalizare, iar capacitățile cognitive
sunt încă destul de limitate, este mai probabil ca procesul de învățare să aibă un
caracter relativ simplu și să se producă automat, în timp ce la un copil mai mare
sau la un adult sunt implicate procese de învățare mult mai evoluate.
Lucrurile se inversează atunci când accentul este pus mai curând pe modul
de desfășurare a acestor procese la vârsta adultă, și nu în perioada dezvoltării
timpurii. După opinia mea, există tendința de a presupune în mod eronat că adulții
folosesc doar tipuri de cogniții avansate și complexe, în detrimentul celor simple,
specifice perioadei copilăriei. Cu toate acestea, după cum sugeram în Capitolul 4
și în discuțiile referitoare la teoriile unor autori, printre care Labouvie-Vief ș.a.
(1989), este posibil să existe mai curând o funcționare cognitivă în paralel a unor
procese corespunzătoare diferitelor stadii de dezvoltare, decât o organizare

RICHARD S. LAZARUS
funcțională ierarhică a acestora, astfel că în anumite circumstanțe particulare 455
indivizii adulți se pot întoarce la formele cele mai simple de cogniții și învățări,
în ciuda nivelului de complexitate cognitivă atins; probabil că ar fi greșit să
considerăm întotdeauna astfel de situații ca regresii, deși uneori termenul este
utilizat corect.
Această perspectivă a nivelurilor multiple de funcționare cognitivă își găsește
aplicabilitatea în cadrul acelor teorii ale emoției, care țin seama preponderent de
un singur nivel de procesare a informațiilor, cum ar fi cea a lui Leventhal (1980,
1984). Un alt exemplu este discuția lui Hoffman (1984) cu privire la dezvoltarea
empatiei. Hoffman face referire la șase tipuri diferite de empatie, pe care le
ordonează de la cel mai simplu proces de condiționare involuntară și mimică
până la procese cu mult mai complexe, care necesită un nivel cognitiv mai
avansat, cum ar fi transpunerea imaginativă în locul unei alte persoane (un proces
care în mod aparent necesită un anume grad de conștientizare a implicațiilor
asociate experienței celuilalt). Psihologii au devenit mai puțin preocupați de
găsirea unui mecanism universal valabil, aflat la baza învățării și a influențelor
sociale, astfel că tot mai mulți dintre aceștia acceptă ideea existenței unor meca­
nisme multiple, a căror activare depinde de stadiul dezvoltării cognitive și de
starea psihologică a individului de la un anumit moment. Cu toate acestea,
independent de tipurile mecanismelor implicate, studiul dezvoltării emoționale
are în vedere modul cum indivizii ajung să înțeleagă semnificația evenimentelor
sociale pentru propria existență, și cum o astfel de cunoaștere influențează
generarea unei emoții specifice.
Ideile exprimate în cadrul acestui capitol au pornit de la premisa că organi­
zarea psihologică dezvoltată din perioada copilăriei până la vârsta adultă are un
caracter relativ stabil și predictibil de la un stadiu de dezvoltare la altul. Această
presupunere a creat numeroase dezbateri, astfel că înainte de a încheia tema cu
privire la dezvoltarea emoțională și procesul învățării, aș dori să comentez pe
scurt perspectivele contradictorii. Una dintre acestea susține că odată ce
personalitatea s-a format, aceasta are mai curând o organizare stabilă în viața
adultă, iar schimbările ulterioare sunt greu de realizat și implică eforturi indivi­
duale susținute. Perspectiva opusă afirmă că se pune un accent prea mare pe
stabilitatea trăsăturilor de personalitate, iar influența acestora în modelarea com­
portamentului și a emoțiilor este mai redusă, comparativ cu rolul pe care îl deține
contextul social.
Astfel de perspective, deși sunt corecte, nu contribuie prea mult la o mai bună
înțelegere a schimbărilor produse în structura personalității, dat fiind că acestea
se produc oricum, iar psihoterapia are ca scop principal tocmai generarea unor
astfel de schimbări. Este necesară o cunoaștere atât a ceea ce poate fi schimbat
prin opoziție cu aspectele stabile ale personalității, cât și a condițiilor în care aceste
schimbări sunt posibile. Cu toate acestea, teoria emoției propusă de mine, așa
cum a fost prezentată până în acest moment, nu depinde în mod fundamental de
găsirea unei soluții la această controversă (vezi și West & Graziano, 1989).

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

456 Teoria și cercetarea asupra
dezvoltării cognitivemoționale
Pe măsură ce psihologii au ajuns să recunoască rolul important deținut de
cogniție în cadrul procesului emoțional, aceștia au devenit tot mai interesați de
cunoașterile pe care copiii de vârste diferite le au cu privire la regulile emoțiilor,
și de semnificațiile individuale atribuite relațiilor sociale, de care depinde gene­
rarea acestor emoții. Cu toate că numărul teoriilor și cercetărilor asupra emoțiilor
a început să crească, cunoașterea de care dispunem la momentul actual încă este
incompletă. întrebările tipice care se conturează în prezent sunt exprimate succint
de titlurile a două capitole ale unor volume recente: Ce știu copiii despre emoții și
când se poate vorbi despre o astfel de cunoaștere? (Michalson & Lewis, 1985); și Ce știu
copiii despre situațiile care provoacă emoții? (Harris, 1985). Aș dori să încep această
secțiune prin abordarea acelor aspecte cu caracter general necesare pentru înțele­
gerea emoțiilor, după care voi trece la aspectele particulare ale procesului emo­
țional la nivel individual, de care depinde buna funcționare a indivizilor în cadrul
interacțiunilor emoționale sau doar potențial emoționale.
Poziția teoretică adoptată de mine cu privire la emoție are ca element central
semnificațiile atribuite la nivel individual. Astfel, procesul emoțional depinde de
modul în care individul evaluează semnificația interacțiunii avute cu mediul și
pentru propria stare de bine. Consecința fundamentală a acestei abordări se referă
la faptul că individul este nevoit să își pună întrebări și să găsească soluții — chiar
dacă nu în mod necesar la un nivel conștient — legate de propria experiență,
dintre care cele mai semnificative sunt: „Starea mea de bine este oare afectată sau
periclitată?" sau „Este această situație benefică?"; „Ce importanță are respectiva
experiență pentru mine?"; „în ce mod este posibil ca experiența să îmi influen­
țeze, prejudicieze, pericliteze sau să îmi sporească starea subiectivă de bine?". Un
al doilea set de întrebări, în strânsă legătură cu cele anterioare, include: „Ce pot
face în situația dată și care ar fi consecințele acțiunilor întreprinse?"; „Este posibil
să modific o situație cauzală defavorabilă sau să o mențin dacă aceasta este
pozitivă?"; „Cum?"; „Dacă acest lucru nu este posibil, pot tolera situația respec­
tivă sau chiar să profit de pe urma ei, și în ce mod?"; „Care ar fi consecințele și
cum pot fi acestea rezolvate sau ameliorate?" Toate aceste întrebări (precum și
altele) au un caracter orientativ și nu înseamnă în mod necesar că ele vor fi puse
toate odată sau secvențial, întrucât acest lucru depinde de modul cum decurge
experiența, iar relevanța lor se referă la procesul de evaluare ca parte componentă
a oricărei interacțiuni — actuale, potențiale sau imaginate.
Scherer (1984a, 1984b) a formulat un set de întrebări parțial similare, la care
se referă ca indici de evaluare a stimulilor. Există cu certitudine anumite probleme
inerente unor astfel de formulări. Spre exemplu, Scherer consideră că formularea
întrebărilor urmează o succesiune prestabilită, iar după opinia mea, o parte a
indicilor de evaluare enumerați nu sunt o condiție necesară pentru generarea'
reacției emoționale, ci constituie componente ale reacției în sine. Mai mult,
ipotezele formulate se referă la cunoașterile sau credințele de bază pe care copilul
sau adultul le dobândește prin intermediul propriilor experiențe, iar acestea

RICHARD S. LAZARUS
reprezintă o condiție necesară pentru ca procesul emoțional să atingă nivelul de 457
maturitate specific vârstei adulte.
Se pare că sunt esențiale trei categorii de cunoașteri de care depinde matu­
ritatea procesului emoțional:
1. Semnalele sociale cu privire la experiență și semnificația emoțională a acestora
pentru fiecare dintre participanți trebuie recunoscute și interpretate la nivel
individual. Este, spre exemplu, important de știut ce anume generează expe­
riențele emoționale pozitive sau negative trăite de către celălalt și semnificațiile
exprimate de celălalt la nivelul tranzacției. Dacă, de exemplu, realizarea intere­
selor individuale depinde de consimțământul, aprobarea și suportul oferit de
celălalt participant la tranzacție, atunci individul trebuie să cunoască modalitatea
verbală sau acțională care îi poate facilita o relație favorabilă și să prevină
rezistențele. Iar răspunsul comunicat de către partener este necesar să fie interpre­
tat în mod corect; de pildă, trebuie decis dacă afirmațiile pozitive făcute sunt sau
nu în concordanță cu alte indicii observabile. Indivizii trebuie, spre exemplu, să
manifeste receptivitate cu privire la manifestările observabile ale negativismului,
iritării mascate, vinovăției sau stânjenelii, încercând să le înțeleagă. Iar modul în
care acționează trebuie să fie în concordanță cu acest tip de cunoaștere.
Socializarea emoțiilor care începe din perioada copilăriei, însă atinge un grad
ridicat de complexitate doar odată cu achiziția limbajului și dezvoltarea operațiilor
mentale abstracte, implică etichetarea emoțiilor, corelarea acestora cu rolurile
sociale, raportări de ordin social (prin intermediul cărora copilul ajunge să
înțeleagă expresiile faciale ale mamei și semenilor) și conștientizarea experiențelor
emoționale trăite de ceilalți, care poate fi considerată ca fiind o formă de empatie.
2. Este, de asemenea, necesar ca individul să cunoască regulile care guver­
nează manifestările emoționale și acțiunile sociale, sau ceea ce adesea este
desemnat prin termenii de reguli emoționale și reguli ale manifestării. Ce anume
poate sau nu să fie exprimat și făcut în raport cu o situație dată? Sau de către un
individ particular? Care sunt constrângerile sociale cu privire la o astfel de
manifestare? Care sunt sancțiunile posibile la nivel individual ori social?
3. A treia și ultima categorie de cunoașteri se referă la găsirea de către individ
a unor modalități de control al emoțiilor, atât la nivel individual, cât și al celor trăite
de ceilalți participanți la tranzacție. Ce poate fi făcut în legătură cu propria
anxietate, furie sau vinovăție, când astfel de trăiri se dovedesc a fi contrapro-
ductive? Care sunt situațiile în care devenim vulnerabili la emoții disfuncționale?
Iar în raport cu ceilalți, la ce ne putem aștepta din partea lor? Există un interes în
creștere al cercetătorilor cu privire la strategiile adaptative adoptate de către copii
(vezi, de exemplu, Compas, 1987), însă astfel de studii au vizat cu precădere
stresul și doar în mică măsură procesul emoțional, ceea ce a constituit un obstacol
în calea integrării teoriilor cu rezultatele cercetărilor pe tema relației existente
între stres și emoție.
Deși maturizarea emoțiilor a fost condensată la nivelul a trei categorii de
cunoașteri, acestea presupun un volum considerabil de activități asimilabile doar
gradual, în decursul dezvoltării. Dincolo de propriile interese urmărite și de
mediile lor socioculturale, copiii și adulții diferă semnificativ cu privire la propriile

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

458 cunoașteri și credințe referitoare la procesul emoțional, la gradul de adecvare al
înțelegerilor asupra acestui proces și la eficiența cu care vor folosi astfel de
informații. Teoreticienii tind să presupună, probabil în mod corect, că nivelul
competenței sociale depinde în mare parte de calitatea și modul cum sunt utilizate
aceste cunoașteri, la care se adaugă capacitatea individului de a le transforma în
acțiuni. Cu toate că informațiile pe care le deținem. în momentul actual, în special
cele cu privire la dezvoltarea din primele luni și ani de viață, au un caracter
insuficient și constituie un domeniu prolific pentru cercetările din psihologia
dezvoltării (cf. Tronick, 1989), studiile mai recente sugerează că la copil, învățările
legate de procesul emoțional, și chiar înțelegerea metaforei și a ironiei (Winner,
1988), apar mai timpuriu decât se considera în mod tradițional.
Pe lângă aceste categorii de cunoașteri conceptuale necesare pentru ca indi­
vidul să poată funcționa emoțional, psihologii au mai obținut numeroase infor­
mații cu privire la capacitățile cognitive asociate diferitelor stadii de dezvoltare
ale copilului. Astfel de cercetări au fost rezumate, printre alți autori, și de către
Michalson și Lewis (1985), Harris (1985), Lewis și Saarni (1985), iar interesul
puternic manifestat în prezent pentru acest tip de cercetări face ca orice analiză
să își piardă în scurt timp însemnătatea. Voi sublinia în continuare câteva dintre
trăsăturile esențiale referitoare la dezvoltarea capacităților cognitive.
O generalizare de primă importanță ar fi că înțelegerile psihologice și cele
sociale aflate la baza proceselor de cunoaștere și evaluare, care determină gene­
rarea unor emoții pozitive sau negative, par să fie dobândite încă din perioada
foarte timpurie și au un caracter complex, depășind cu mult capacitatea copilului
de a le exprima verbal atunci când este întrebat. Datele cercetărilor sunt în con­
cordanță cu analiza cognitiv-motivațional-relațională a procesului emoțional,
descrisă de mine.
Se pare că la vârsta de 3 ani copiii înțeleg deja care persoană apropiată îi poate
ajuta la realizarea unor scopuri diverse — de exemplu, să se joace împreună, să
îi panseze dacă se rănesc, să le ofere informații. De asemenea, la copiii mici au
fost observate manifestări ale unei înțelegeri empatice cu privire la emoțiile
semenilor; spre exemplu, copilul de 2 ani își va consola, îmbrățișa și atinge afec­
tuos tatăl întristat, deși nu este clar dacă la această vârstă se poate vorbi despre
o înțelegere reală a emoțiilor paterne, sau doar despre o reproducere superficială,
posibil cu caracter imitativ, a unui comportament asociat tristeții. în mod aparent,
copiii mici ar fi capabili de un grad ridicat de înțelegere a situațiilor emoționale,
capacitate studiată adesea cu ajutorul poveștilor tematice, însoțite de imagini
reprezentative — cum ar fi, fotografii de la sărbătorirea zilei de naștere sau cu
jucăria stricată.
Atunci când, spre exemplu, copilul este întrebat cum se simte băiețelul din
poveste, sau cum s-ar simți el dacă ar fi în locul acestuia, se pare că mai devreme
de 4 ani, sau uneori chiar de 3 ani, acesta își dă seama care ar fi răspunsul așteptat
de adult — teamă, tristețe sau furie. Mai mult, copilul înțelege faptul că situația
prezentată poate provoca mai mult de un singur răspuns emoțional. înainte de
vârsta de 4 ani, copiii pot folosi corect un număr limitat de termeni definitorii
pentru emoții, cum ar fi fericit, trist, nebun, furios și speriat. Există dovezi cu privire

RICHARD S. LAZARUS
 la faptul că la copil există deja capacitatea de a diferenția între emoții chiar înainte 459
de a le putea denumi (sau înțelege), iar discriminarea expresiilor emoționale
faciale apare încă de la 8 luni. Ambele capacități, diferențierea și denumirea
emoțiilor, dar cu precădere cea din urmă, se perfecționează odată cu vârsta,
înainte de 2 ani, copiii încep să înțeleagă emoțiile care îi fac pe oameni să plângă
sau să râdă. Rezumatul făcut de Michalson și Lewis (1985, p. 127) legat de această
cercetare oferă o idee despre nivelul actual al cunoașterii:

Dacă ne îndreptăm atenția asupra lexiconului emoțional utilizat de copiii cu

vârste cuprinse între 2 și 5 ani, vom fi mai curând impresionați de gradul de
cunoaștere pe care aceștia îl au cu privire la corespondența dintre expresiile faciale
și cuvintele asociate acestora. Cu excepția fricii și a dezgustului, 40% sau mai mult
din copii înțeleg etichetele emoționale, în special „fericirea", „surpriza", „furia" și
„tristețea". Faptul că la vârste chiar mai mici de 2 ani copiii asociază în mod corect
etichetele cu expresiile faciale prezentate sugerează că nu este nevoie să fie folosiți
termenii emoționali propriu-ziși, ci că aceștia pot fi înlocuiți cu reprezentări ima­
gistice corespunzătoare, astfel încât să poată fi examinată cunoașterea copilului cu
privire la manifestările emoționale și la contextele în care acestea apar.

Deplasarea interesului cercetătorilor în direcția studierii gradului de cu­

noaștere pe care copiii îl au cu privire la emoții este ilustrată clar și de cercetarea
sistematică realizată la Universitatea din Chicago (de ex., Stein & Levine, 1987,
1989,1990; Stein & Trabasso, 1990; și Trabasso, Stein & Johnson, 1981). Una dintre
premisele acestei cercetări o constituie afirmația lui Piaget, conform căruia valorile
și scopurile la copil, precum și înțelegerea acestuia cu privire la propriile expe­
riențe sociale încep să se dezvolte de timpuriu, probabil începând cu primele luni
de viață, continuându-și dezvoltarea în perioada copilăriei mici. Structurile
cognitive stabile încep să apară, conform estimărilor cercetătorilor, aproximativ
între 2 luni și jumătate și 7 sau 8 luni. Acestea îi permit copilului să anticipeze
evenimentele viitoare. Stein și Levine (1987, p. 172) scriu, de exemplu, că „emoțiile
cum sunt furia, tristețea, teama și fericirea este mai probabil să rezulte în urma
unor procese de evaluare care au ca element central estimarea relației dintre
evenimentul iminent și atingerea rezultatelor finale dorite".
în cadrul unei cercetări realizate pe copii cu vârste cuprinse între 3 și 10 ani,
acestora li s-a cerut să își amintească și să interpreteze povestioare care implică
situații emoționale. Una dintre concluziile de bază ale acestei cercetări, care a
presupus o evaluare detaliată a modului în care copilul înțelege poveștile din
perspectiva stadiilor de dezvoltare descrise de Piaget, a fost că încă din perioada
cuprinsă între 3 și 5 ani, copiii au o înțelegere mai avansată asupra relațiilor
cauzale dintre evenimente, comparativ cu ceea ce se credea anterior. Pe măsură
ce se dezvoltă capacitățile cognitive, spre exemplu pe la 5 sau 6 ani, ei vor putea
înțelege că variabilele antecedente primare ale evenimentelor sunt reprezentate
de stările emoționale, de scopuri și de acțiuni, dintre care scopurile sunt cele mai
frecvente. Iar acestea au ca efect acțiunile și modificările la nivelul stărilor
emoționale. Cu toate că la vârsta de 5 ani copilul nu își poate înțelege foarte bine
stările interne și consideră că reacțiile emoționale sunt cauzate de evenimentele

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

ill
460 externe, „scopurile sunt cele care îi motivează dorința de menținere a unei stări
particulare, iar rezultatul reflectă starea actuală a succesului sau eșecului în
realizarea scopului urmărit" (Stein & Trabasso, 1990). Pe baza datelor de cercetare,
autorii au ajuns la următoarea concluzie cu privire la înțelegerea pe care copilul
o are asupra factorilor motivatori ai emoțiilor:

Capacitatea de înțelegere manifestată de copii în legătură cu propriile scopuri

a fost clar exprimată de dorințele și planurile acestora. De o maximă importanță a
fost descoperirea faptului că dorințele copiilor includ informații care se centrează
în jurul tendinței de a realiza scopuri care anterior nu au putut fi materializate sau
de menținere a situațiilor în care scopurile fuseseră deja atinse. La vârsta de trei
ani... deja vor fi generate dorințe și planuri care includ aceste dimensiuni ... Noile
nevoi și planuri, ca răspuns la un nou succes, includ dorința de menținere atât
a noului scop, cât și a celui anterior. Nevoile și planurile, ca răspuns la un nou
eșec, includ dorința de a reinstaura atât noul scop, cât și pe cel vechi, la rândul
său nerealizat.

Am făcut deja trimitere mai devreme la studiul lui Dunn (1988), realizat pe
copii mai mici de 2 ani, care a contribuit la sporirea cunoașterii teoretice cu privire
la modul cum copiii înțeleg regulile individuale și sociale care guvernează
emoțiile. Deși la copiii foarte mici capacitatea de verbalizare este foarte limitată,
Dunn sugerează că la aceștia există o mare putere de cunoaștere a mecanismelor
implicate în generarea emoțiilor, dat fiind că în cadrul jocurilor desfășurate, ei
sunt capabili să glumească în legătură cu situațiile, să tachineze un alt copil, să îl
facă „țap ispășitor" în fața părinților ș.a.m.d. Tachinarea, spre exemplu, presu­
pune o înțelegere cu privire la vulnerabilitatea psihologică a unui alt copil, iar în
cazul în care copilul își agasează în mod repetat părinții, înseamnă că el înțelege
dorințele acestora și modul în care ei pot fi frustrați. Ce se poate spune, spre
exemplu, despre un copil precoce de 2 ani, pe care l-am observat cum îi răs­
pundea mamei sale atunci când era dojenit: „Nu îmi vorbi așa, mami; eu nu îți
vorbesc ție în felul ăsta". Este cert faptul că, în ciuda vârstei fragede, acest copil
are o înțelegere profundă asupra relațiilor sociale și a implicațiilor lor emoționale.
O a doua generalizare importantă, aflată în concordanță cu cea anterioară, se
referă la faptul că înțelegerile copilului cu privire la propria persoană, la lumea
înconjurătoare și la cerințele adaptative ale existenței și emoții se schimbă pe
măsură ce capacitățile sale psihice evoluează și se transformă (vezi, de exemplu,
Labouvie-Vief, DeVoe & Bulka, 1989). Conform unor studii observaționale, se
pare că la vârstele mici, copiii fac la început speculații de tipul „situație-răspuns",
prin intermediul cărora stabilesc o legătură directă între emoția trăită și situația
care o determină. Totuși, odată cu progresele datorate dezvoltării, ei vor începe
să gândească emoțiile și prin prisma reprezentărilor psihice asociate acestora (de
ex., Harris, 1985; vezi și, Harris, Olthof, & Meerum-Terwogt, 1981; Harris &
Olthof, 1982).
De exemplu, un copil de 6 ani cunoaște faptul că o ceartă provoacă furie, în
timp ce experiențele pozitive te fac fericit. între 11 și 15 ani, copiii încă se bazează

RICHARD S. LAZARUS
B

pe legătura dintre situație și răspunsul generat, însă prin comparație cu copilul 461
de 6 ani, este mai probabil ca aceasta să fie explicată prin raportarea la procesele
psihice care mediază reacția. Nu este clar dacă această schimbare se datorează
unei perspective mature asupra psihicului sau dacă se poate vorbi despre o
înțelegere cu privire la regulile sociale; probabil că ambele variante sunt adevă­
rate. Ei spun „sunt fericit când mă simt bine cu mine; sunt trist când mă gândesc
la lucruri neplăcute" (Harris, 1985, p. 163). De asemenea, copiii studiați de
Harris știau foarte clar faptul că fericirea și teama pot fi uneori simulate de către
ceilalți, însă mai târziu, copiii ajung la o înțelegere mult mai complexă asupra
modului cum emoțiile pot fi simulate și asupra situațiilor în care acestea se pot
manifesta (p. 165):

La copiii mici, simularea trăirilor emoționale se manifesta doar sub formă de

comportamente care erau inadecvate cu situația: râdeau când erau certați sau
zâmbeau dacă trebuiau să meargă la dentist. Prin opoziție, la vârste mai mari, era
mult mai probabilă menționarea de către copil a posibilei discrepanțe dintre
mimarea în exterior a unei anumite stări emoționale și trăirea reală pe care ar fi
trebuit să o aibă la nivel intern. Ei vorbeau despre faptul că încercau să își ascundă
sentimentele sau recunoșteau că acestea vor transpare oricum ... Se presupune că
astfel de asocieri complicate sunt mai ușor de transpus la nivel de reprezentări în
cazul copiilor mai mari, dat fiind că aceștia au deja capacitatea de a opera o triplă
distincție, mai precis între situație, sentimentele trăite la nivel intern și reacția
manifestă.

Nu pot rezista tentației de a menționa comentariul ironic conform căruia chiar

și la copii există un grad de înțelegere mai sofisticat asupra fenomenelor psihice,
comparativ cu teoreticienii behaviorismului care ignoră în totalitate procesele
psihologice ce se interpun între situația-stimul și răspunsul emoțional generat.
Tot mai multe cercetări sugerează că la copii există un grad de înțelegere com­
plexă asupra procesului emoțional, care, în realitate, începe să se manifeste încă
din primul sau al doilea an de viață. Odată cu dezvoltarea, sporește treptat și
capacitatea copilului de a realiza că în orice situație, poate apărea mai mult de o
singură emoție, iar uneori acestea intră, aparent, în conflict (vezi și Bemdt & Perry,
1986; Boggiano, Main & Katz, 1990; Donaldson & Westerman, 1986; Strayer, 1985).
Cu privire la acest ultim aspect, Harris (1983) afirmă că este posibil ca un copil
să poată recunoaște încă de timpuriu existența a mai mult de o singură com­
ponentă a unei situații emoționale, precum și faptul că fiecare dintre acestea dă
naștere unor emoții diferite și posibil conflictuale. Se pare că o astfel de recu­
noaștere îl face pe copil să admită posibilitatea existenței unor trăiri ambivalențe.
Autorul mai observă și faptul că nu a fost găsită nicio explicație pentru această
predispoziție care crește odată cu vârsta copilului, în sensul acceptării existenței
unor stări emoționale contradictorii. O posibilitate ar fi că la această vârstă crește
rolul deținut de procesele cognitive în generarea emoțiilor.
Explicația oferită în Capitolul 1, referitoare la existența unor emoții multiple
la nivelul oricărei experiențe, a avut ca punct de pornire inerenta complexitate

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

II
462 pe care o au majoritatea interacțiunilor adaptative. La nivelul unei astfel de
interacțiuni sunt urmărite numeroase tipuri de interese individuale, astfel că
există posibilitatea generării atât a unor emoții pozitive, cât și a celor negative.
Pe măsură ce la copii se diversifică tipurile de interese urmărite, iar credințele cu
privire la propria persoană și lume devin mai complexe, aceștia își vor dezvolta
concomitent capacitatea de a opera distincții între multiplele fațete asociate
tranzacțiilor emoționale în care sunt implicați. Există un număr destul de mic de
experiențe de viață care să vizeze exclusiv o componentă de bază a stării de bine,
dat fiind că însăși definiția dată acestei stări presupune aspecte multiple și uneori
conflictuale, care determină diverse consecințe adaptative la nivelul funcționării
sociale, al stării de spirit și al sănătății somatice.
După opinia mea, detaliile cu privire la momentul când apar emoțiile specifice
și la ordinea acestora, sunt mai puțin importante comparativ cu descoperirea
faptului că înțelegerea semnificațiilor sociale aflate la baza emoțiilor apare foarte
devreme și precede dezvoltarea limbajului. Rămâne totuși dificil de făcut o
distincție clară între experiența emoțională și manifestările expresive ale acesteia.
Detaliile cu privire la stadiile dezvoltării emoțiilor vor fi incomensurabil mai
elaborate atunci când datele de cercetare vor putea pune în evidență tipul de
cunoașteri în baza cărora copilul poate să resimtă teamă, anxietate, vinovăție,
rușine, mândrie ș.a.m.d. — altfel spus, conținuturile cognitive și evaluările aflate
la baza fiecărui tip de emoție specifică, care sunt posibile la diferitele vârste ale
copilului.
Pe aceste considerente, am convingerea că cercetările teoretice vor putea să
ofere astfel de informații, iar propunerile teoretice oferite în Capitolele 6 și 7,
referitoare la tiparele de evaluare și cunoașterile de care acestea depind, în cazul
fiecărei emoții specifice, ori alte teorii similare vor avea o utilitate în acest sens.
Premisa teoretică ar fi aceea că, atâta timp cât copilul nu poate realiza anumite
evaluări specifice, întrucât fie capacitatea sa de cunoaștere este insuficient dez­
voltată, fie el nu este încă în măsură să evalueze relevanța unor astfel de
cunoașteri, repertoriul emoțional al acestuia nu va cuprinde emoțiile care depind
de astfel de evaluări, până când dezvoltarea cognitivă nu îi va permite realizarea
fiecăreia dintre estimările necesare și suficiente, aflate la baza oricărei emoții
specifice.

Privire de ansamblu asupra

dezvoltării procesului emoțional
în acest moment este posibilă o sintetizare întru câtva schematizată a prin­
cipalilor factori implicați în dezvoltarea emoțională, care au fost discutați în
cuprinsul acestui capitol.
Voi începe cu moștenirea genetică prezentă la copil încă din momentul
nașterii, caracterizată prin noțiunea, oarecum mult prea simplistă, de temperament.
Pe fundamentul temperamentului sunt marcate mai apoi tiparele îngrijirilor
furnizate de către părinți sau de către persoanele substitut, care încearcă să îi

RICHARD S. LAZARUS
impună copilului propriile concepții parentale, acestea fiind, la rândul lor, 463
influențate și chiar controlate de către copil, astfel că schimburile se realizează
într-o manieră bidirecțională. Mulți dintre teoreticienii care susțin că tempera­
mentul include importante trăsături înnăscute nu au reușit până în prezent să
ofere explicații teoretice clare asupra modului în care temperamentul poate
influența generarea diferitelor emoții, de un grad de intensitate variabil, ori măcar
să schițeze în linii generale rolul potențial pe care acesta îl poate deține în cadrul
dezvoltării, în urma interacțiunii cu diversele stiluri parentale. La începutul
Capitolului 1, am oferit unele speculații cu privire la modul cum temperamentul
ar putea influența procesul emoțional.
Efectele asupra copilului lăsate de acest proces tranzacțional de influențare
reciprocă depind în oarecare măsură de stadiul dezvoltării cognitive la care copilul
organizează inputul informațional provenit din mediu. în stadiile timpurii ale
dezvoltării procesului emoțional, nu există o diferențiere a stimulilor interni de
cei externi, însă foarte curând copilul va fi capabil să interpreteze propriile
experiențe și să își regleze manifestările expresiv-emoționale în funcție de
caracterul imprevizibil al experienței și de semnalele sociale primite, astfel că, în
cele din urmă, experiența emoțională va fi adaptată situațiilor sociale. Prin
urmare, chiar dacă în stadiile inițiale emoțiile sunt interpretate doar în funcție de
factorii cauzali ai acestora, copilul va ajunge treptat la o conștientizare a rolului
jucat de propriile procese psihice interne. La vârsta adolescenței, capacitatea
reflexivă atinge un nivel superior de dezvoltare, astfel că va permite atât o
diferențiere clară între procesele interne și cele externe, cât și o conștientizare a
regulilor care guvernează aceste procese.
Astfel de schimbări produse la nivelul activităților cognitive sunt importante
atât din punctul de vedere al mecanismelor prin care semnificațiile sunt generate,
întrucât de acestea depinde apariția emoțiilor, cât și din perspectiva regulilor
sociale care guvernează emoțiile. Copilul va resimți anxietate, atunci când
realizează că îi sunt periclitate constructele rudimentare ale semnificațiilor; furia
se va manifesta atunci când el înțelege că un agent extern îi obstrucționează
atingerea scopului propus, iar în ultimă instanță, când apare o organizare rudi­
mentară a sinelui, copilul va reacționa la ofensele suferite; rușinea apare atunci
când figurile parentale își manifestă dezaprobarea sau dezamăgirea, iar acestea
sunt internalizate de către copil ș.a. m.d.
Pe măsură ce dezvoltarea copilului progresează către perioada adultă, com­
plexitatea semnificațiilor și a emoțiilor pe care acestea le pot genera face ca trăirile
sale emoționale să se apropie tot mai mult de cele de la vârsta adultă. Concepțiile
și scopurile urmărite de către părinți la nivelul tranzacțiilor cu copilul reprezintă
aspecte semnificative ale mediului extern. Deși mecanismele de învățare simple,
cu caracter automat, rămân în continuare active, în fazele mai avansate ale
dezvoltării devin mai importante procesele cu caracter complex, abstract și
deliberat. Limbajul, cu toate că nu deține o importanță crucială în generarea
semnificațiilor, constituie un factor favorizant important în dezvoltarea capacității
de memorare, respectiv a celei de abstractizare, care, la rândul lor, contribuie la
articularea și rafinarea unor semnificații fundamentale.

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

464 Odată cu maturizarea individului, interesele personale cu rol existențial și stilurile
proprii de relaționare cu lumea devin caracteristici ale personalității, din care fac
parte ierarhiile scopurilor și sistemele de credințe, respectiv fațetele identității eului.
Procesul formării identității eului are o desfășurare graduală, astfel că înainte ca
aceasta să atingă stadiul matur, este posibil ca primele elemente de bază să apară
încă din stadiile timpurii, deși este probabil ca ele să mai sufere unele modificări
la vârstele adulte tinere. Sunt de părere că este mai adecvată folosirea termenului
de identitate a eului în locul celui de sine, dat fiind că trăsăturile personalității nu
descriu un sine izolat, ci se referă la șinele aflat în raport cu lumea, incluzând
rolurile individuale, interesele urmărite, relațiile stabilite și un set de nișe sau
contexte externe, în cadrul cărora individul funcționează. Acestea au la bază unele
caracteristici universale de tipul celor biologice și sociale proprii indivizilor umani,
o serie de semnificații normative specifice culturii în care individul trăiește, reguli
comportamentale impuse de societatea în care copilul se naște, precum și istoria
de viață a individului.
Deși achizițiile datorate procesului de dezvoltare continuă pe tot parcursul
vieții, ca o regulă generală se presupune că cele mai importante și stabile ierarhii
ale scopurilor și credințelor individuale se fundamentează în decursul anilor
formativi care precedă perioada adultă. O importanță particulară pentru procesul
de adaptare o au tranzițiile emoționale impuse de experiențele existențiale și de
procesul de îmbătrânire; este posibil ca o adaptare normală să necesite în decursul
vieții reorganizări ale scopurilor urmărite, modurilor de gândire și strategiilor
adaptative, datorate schimbărilor existențiale și a modificării capacităților
funcționale individuale.
Personal, pe măsură ce mă îndrept către senectute, este instructiv să constat
o creștere a interesului meu teoretic pentru modul cum indivizii se adaptează la
pierderea capacităților funcționale, specifică vârstelor înaintate. Observațiile lui
Baltes (1987) cu privire la strategiile prin care persoanele vârstnice compensează
la nivel funcțional problemele de memorie, slăbirea rezistenței fizice și diminuarea
acuității inaugurează un domeniu vast al cercetărilor care vizează emoția și
adaptarea la vârste mai înaintate. Este cât se poate de încurajatoare ipoteza
conform căreia indivizii ajunși la aceste vârste continuă adesea să fie eficienți și
productivi, ca urmare a unor astfel de strategii compensatorii.
în oricare dintre stadiile dezvoltării, personalitatea este recognoscibilă și se
exprimă în cadrul multitudinii de interacțiuni adaptative avute cu mediul, care au
ca efect generarea unor afecte și contribuie la crearea unor dispoziții de durată,
în cadrul acestor interacțiuni, se manifestă toate tipurile de cerințe, constrângeri
și resurse sociale, care pot influența imediat gândirea, afectivitatea și acțiunea.
Procesul de evaluare și cel de adaptare, care mediază relația individului cu
mediul, devin active la nivelul acestor experiențe, modelând răspunsul emoțional.
Am adus argumente atât în Capitolul 4, cât și în actualul capitol, privitor la faptul
că astfel de procese mediatorii încep să se manifeste foarte de timpuriu. Regula
de bază pentru orice individ rațional se referă la o evaluare constantă a propriilor
experiențe prin prisma stării subiective de bine, fie că aceasta se desfășoară

RICHARD S. LAZARUS
automat sau este deliberată. Trebuie totuși recunoscut că sfera unor astfel de 465
semnificații și caracterul abstract al acestora sunt probabil mai reduse în cazul
mamiferelor inferioare și în stadiile timpurii ale dezvoltării copilului.
în evaluarea primară, locul central îl ocupă interesele urmărite de individ la
nivelul tranzacției, acestea fiind bazate pe interdependența dintre motive și
credințe, pe de o parte, și factorii de mediu, pe de altă parte. în evaluarea
secundară, ceea ce prezintă importanță sunt opțiunile adaptative și expectațiile
privind viitorul. Când individul se confruntă cu o tranzacție semnificativă, și cu
atât mai mult dacă aceasta este evaluată ca fiind benefică sau nocivă, procesele
adaptative produc modificări la nivelul relației individ-mediu atât în plan real,
cât și cu privire la modul în care individul o înțelege. Aceste procese de evaluare
și adaptare fac ca orice tranzacție să fie supusă unor transformări constante, în
ciuda faptului că manifestarea unor tipare recurente îl deosebește pe un individ
de altul în privința formei și a stilului de relaționare, dar și pe tineri de indivizii
mai în etate.
Suntem acum în măsură să trecem la examinarea influențelor sociale la nivelul
procesului emoțional, care fac obiectul Capitolului 9.

Rezumat
O idee de bază cu care am deschis prezentul capitol afirmă că, în vederea
studierii dezvoltării emoționale, este necesară o decizie în legătură cu variabilele
și procesele relevante, ceea ce reprezintă o sarcină dificilă, întrucât acestea
trebuiesc adaptate la teorie. Cercetările mai moderne iau în considerare în
principal un singur indicator de răspuns, ceea ce, în ciuda avantajelor conside­
rabile pe care le conferă, trebuie totuși privit ca fiind doar un aspect periferic, care
nu poate acoperi multitudinea variabilelor și a proceselor care intră în alcătuirea
configurației cognitiv-motivațional-relaționale a emoției.
Au fost trecute în revistă patru abordări istorice cu privire la rolul relației
mamă-copil în cadrul dezvoltării emoționale, printre care cele propuse de către
Whiting și Child, Bowlby, Harlow și Dennenberg, la care se adaugă teoria
etologică de dată mai recentă. Astfel de analize realizate asupra specificului
relației părinte-copil sunt comparabile cu cele realizate la nivelul „macro", socio­
cultural, care vor fi prezentate în Capitolul 9.
Au fost rezumate patru teorii recente ale dezvoltării emoționale, între care
teoria lui Izard, cea a lui Sroufe, a lui Campos și cea a lui Lewis și Michalson.
Unele dintre acestea prezintă o importanță deosebită, întrucât recunosc rolul pe
care dezvoltarea sinelui îl deține în cadrul procesului emoțional.
Acestea au fost urmate de o discuție asupra factorilor biologici, în special
asupra temperamentului, care începe să fie considerat drept cel mai important
aspect înnăscut din cadrul emoției. Am făcut referire la definiția dată de Allport
temperamentului, la unele cercetări cu privire la caracterul ereditar al acestuia și
la modul în care temperamentul interacționează cu stilurile parentale și procesele

Emoție și adaptare ■ Dezvoltarea individuală

466 adaptative, având ca efect influențarea emoțiilor în decursul vieții. Au fost
descrise succint cercetările lui Kagan, respectiv ale lui Rothbart și Derryberry.
Din perspectiva teoriei cognitiv-motivațional-emoționale propuse de mine,
dezvoltarea emoțională se referă în principal la achiziția de către individ a
trăsăturilor de personalitate care îi influențează procesele de evaluare și pe cele
adaptative. Astfel de factori pot fi tratați preponderent din perspectiva determi­
nismului biologic și atunci ei constituie predispoziții înnăscute, sau din perspec­
tiva socială, care îi consideră rezultatul variabilității experiențelor avute cu
mediul. Este evident că ambele categorii de factori sunt implicați în dezvoltarea
emoțională.
Pentru a putea înțelege dezvoltarea emoțională, este necesară explicarea
procesului de învățare, și a raporturilor acestuia cu evaluarea, adaptarea, respectiv
emoția. Au fost trecute în revistă patru mecanisme principale implicate în
învățare: învățarea asociativă (bazată pe întărire), ca prim mecanism care include
condiționarea clasică și pe cea operantă, mecanismul imitației (învățarea obser-
vațională) și al identificării, mecanismul asumării rolurilor sociale, respectiv
căutarea sensului și a identității eului. Atunci când a fost posibil, am inclus unele
exemple ilustrative pentru interesul teoretic actual și pentru cercetările asupra
emoției din perspectiva mecanismelor învățării enumerate anterior, printre care
se numără și studiile făcute de Loevinger în legătură cu dezvoltarea eului. A fost
avansată ideea că în perioada adultă pot opera concomitent mai multe mecanisme
diferite de învățare, o poziție comparabilă cu afirmațiile teoretice făcute în
Capitolul 4, cu privire la procesarea cognitivă automată și deliberată.
Teoriile și cercetările asupra dezvoltării cognitiv-emoționale au fost examinate
pornind de la cunoașterile pe care copilul trebuie să le dobândească în raport cu
emoțiile și tranzacțiile sociale relevante, astfel încât să poată avea o experiență
emoțională. Un alt aspect discutat se referă la interesul actual pentru modul cum.
copiii înțeleg experiențele emoționale, cu accent pe o parte dintre descoperirile
cu caracter mai general.
în încheierea capitolului, a fost furnizată o privire generală asupra dezvoltării
procesului emoțional, care include o descriere succintă a principalelor variabile
implicate, atât a celor de personalitate, cât și a celor care țin de mediul extern, în
legătură cu care consider că modelează procesele de evaluare și de adaptare și,
în consecință, reacția emoțională.

RICHARD S. LAZARUS
Influența socială

Pot fi adoptate două poziții teoretice cu privire la dezvoltarea emoțională,

ambele ilustrând preocupările din domeniu legate de influențele biologice, pe de
o parte, respectiv influențele sociale, pe de altă parte. Una dintre aceste poziții
consideră procesul de dezvoltare ca fiind o actualizare a potențialului genetic
individual, care se realizează conform unor tipare înnăscute sau prestabilite.
Conform celei de-a doua poziții, dezvoltarea emoțională este rezultatul învățărilor
pe baza experiențelor individuale, urmând reguli comportamentale definite social
și semnificații stabilite la nivel cultural. Ambele poziții sunt, desigur, în egală
măsură valide și, după cum sugeram în Capitolul 5, o teorie bine fundamentată
cu privire la emoție va lua în considerare interacțiunea dintre cele două categorii
de factori. Cititorul ar trebui să înțeleagă acest capitol în contextul afirmațiilor
anterioare cu privire la interdependența dintre aspectele biologice și cele sociocul­
turale care descriu emoția.
Obiectivul urmărit în cadrul acestui capitol constă din descrierea dezvoltării
emoționale din perspectivă socioculturală1. Un astfel de demers necesită atât
explorarea factorilor sociali și culturali, cât și a modului cum aceștia influențează
emoția. Pentru a îndeplini un rol în cadrul procesului emoțional, este necesar ca
societatea și cultura să influențeze acele variabile și procese implicate în evaluare
și adaptare, precum și factorii care le modelează, atât în cadrul diferitelor stadii
de dezvoltare, cât și ca forțe care acționează simultan la nivelul experiențelor
adaptative. Până în acest moment există puține date obținute în urma unor studii
comparative directe care să descrie influența acestor factori asupra variabilelor și
proceselor teoretice specifice cu rol mediatoriu, însă exista numeroase ipoteze și
dovezi observabile furnizate de sociologie, antropologie și psihologie care pot
constitui baza de pornire pentru formulările intuitive și generarea ipotezelor.
Referitor la structura prezentului capitol, după o descriere a perspectivei
socioculturale și a modului în care aceasta îi influențează pe indivizi, urmată de
prezentarea diferențelor existente între cultură și structura socială, partea prin­
cipală a capitolului se compune din două secțiuni. Prima analizează modalitățile
prin care cultura influențează emoțiile indivizilor; cea de a doua are în vedere
influențele structurii sociale asupra emoțiilor. Voi încheia fiecare secțiune cu o
examinare succintă a celor șase componente evaluative, care constituie elementele
centrale ale teoriei propuse de mine. Secțiunea care tratează structura socială se
va încheia cu o scurtă discuție asupra metodelor folosite în educarea emoțiilor.

Emoție și adaptare ■ Influența socială

468 Perspectiva socioculturală
Trăim în mijlocul unei rețele complexe de relații interumane, fiecare dintre
acestea având în mod potențial capacitatea de a genera emoții. Acestea îmbracă
forme variabile, de la legăturile intime cu membrii familiei și până la relațiile
sociale care presupun un grad mai mare de detașare, fiind stabilite în cadrul
diferitelor grupuri religioase și etnice, a comunităților locale, precum și între
națiuni. Majoritatea indivizilor conștientizează doar în mică parte gradul de
complexitate a normelor care le ghidează comportamentul social (Goffman, 1959,
1971). în calitate de șoferi sau de pietoni, trebuie să ne supunem regulilor cu
caracter formal și informai din trafic; adoptăm o serie de tipare comportamentale
acceptate, atunci când ne aflăm în aglomerația stradală, în lift, în metrou sau în
autobuze; învățăm să ne comportăm adecvat în cadrul diferitelor activități sociale
organizate — ca de exemplu la nunți, înmormântări sau în sălile de clasă — și în
relațiile cu cei de același sex sau de sex opus. Astfel de norme se compun din
realități sociale relativ stabile, care au existat cu mult înainte ca fiecare dintre noi
să și le însușească, și care vor continua să rămână valabile și după ce noi nu
vom mai fi, chiar dacă probabil vor suferi unele modificări. în mod similar,
o importanță comparabilă au factorii mediului fizic în care trăim, ca parte a reali­
tății observabile având un caracter relativ stabil și, prin urmare, previzibil, cum
sunt șoselele și autostrăzile, clădirile, condițiile geografice, sistemele de transport
și climatul.
Societatea și cultura ca produse ale acțiunilor umane se află într-o continuă
dezvoltare, ceea ce presupune o îndepărtare de modurile tradiționale de a gândi,
a simți și a acționa. Conform teoretizărilor lui Berger și Luckmann (1999),
structurile socioculturale au început să existe din cele mai vechi timpuri, având
un caracter util sau necesar dar, odată ce devin stabile, acestea tind să persiste și
să fie transmise de la o generație la alta, sub formă de norme comportamentale
și instituții sociale care impun anumite reguli de conduită mai mult sau mai puțin
fixate. Ele constituie contextul social în care copiii se nasc, incluzând o serie de
convenții sociale care trebuie respectate, iar indivizii care trăiesc în acea societate
dețin doar un control limitat asupra acestora. încă de la naștere, copiii generației
respective sunt nevoiți, asemenea celor din generațiile care vor urma, să învețe
această ordine socială, la fel cum trebuie să învețe și despre mediul înconjurător.
Suntem cu toții produsul acestui mediu fizic și social, care ne modelează în
decursul vieții gândirea, emoțiile, și comportamentele — atât în anii formativi ai
copilăriei, cât și pe parcursul întregii vieți.
Cu toate acestea, la fel cum percepțiile indivizilor cu privire la realitățile fizice
pot să difere, și existența într-un cadru social comun nu este întotdeauna per­
cepută în mod similar. într-un anume grad, realitatea socială a fiecărui individ
constituie o lume subiectivă cu un caracter unic, care nu va fi niciodată împărtă­
șită în totalitate de către ceilalți. Fiecare dintre noi are propriile proiecte, sem­
nificații, gânduri, sentimente, dorințe și acțiuni. Cunoașterile cu caracter indi­
vidual nu coincid în totalitate cu cele deținute de un altul; prin urmare, modul
în care realitatea socială este construită la nivel psihic diferă de la un individ la

RICHARD S. LAZARUS
altul și de la un grup social la altul. Sociologii, antropologii și psihologii trebuie 469
să țină seama de acest aspect, în efortul lor de a înțelege rolul influențelor sociale
în determinarea emoției.
în consecință, chiar dacă există o asemănare considerabilă în privința modului
cum diferitele grupuri și indivizi percep lumea, realitatea socială nu este identică
la popoarele cu naționalități diferite, sau pentru subgrupurile care trăiesc în cadrul
aceleiași societăți. După cum am ajuns să constatăm tot mai des, un american de
culoare care trăiește într-un ghetou urban va avea o concepție diferită asupra
mediului social din țara sa, comparativ cu ceea ce crede un american alb înstărit
care își duce viața într-o comunitate mică suburbană, printre indivizi de aceeași
etnie. Chiar și aceeași religie este percepută diferit de către fermierii săraci,
muncitorii din fabrici, comercianți, milionari, respectiv intelectuali. Pe lângă aceste
variații datorate apartenenței la diverse grupuri sociale, indivizii mai diferă
considerabil și în privința caracterului unic al propriilor experiențe de viață.
Referitor la acest aspect, Smith (1981) sugerează că în decursul ultimelor două
secole a existat o redeșteptare a sentimentului identității etnice, fapt care va
influența profund bazele sociale ale emoției, conflictele dintre generații și dintre
națiunile statale ale viitorului. Există națiuni monoetnice*, cum este Japonia, și
națiuni multietnice, de tipul SUA. Concomitent cu sporirea conștiinței propriei
identități etnice, în țări precum cele din Europa de Est sau în America, se
manifestă o preocupare în creștere referitoare la capacitatea națiunilor multietnice
de a se autoguverna, fiecare grup intrând în competiție cu celelalte și manifestând
aspirații naționale proprii.
O altă problemă are în vedere disoluția culturilor și a organizărilor politice
statale în decursul istoriei. Pe vremea copilăriei mele, exista un accentuat interes
academic pentru căderea marilor civilizații din Grecia și Roma antică. Filmul
clasic A șaptea pecete, regizat de Ingmar Bergman, portretizează colapsul orânduiri­
lor sociale existente în Europa medievală, moment care a coincis cu „moartea
neagră" (ciuma bubonică), ambele având mai mult ca sigur efecte devastatoare
la nivel emoțional, pentru oamenii care au trăit în acele vremuri. Scrierile Barbarei
Tuchman (de ex., O oglindă îndepărtată) referitoare la disoluția culturală produsă
în secolul al XlV-lea și asemănările absurde și tragice ale acestei perioade cu ceea
ce se întâmplă în secolul XX sugerează deopotrivă importanța realizării unei
distincții între sistemele sociale stabile și cele instabile, atunci când se are în vedere
impactul societății asupra vieților emoționale ale membrilor săi.
Am trăit recent o experiență care pune în evidență unele variabile și aspecte
problematice privitoare la controlul social. împreună cu soția și un alt cuplu care
ne însoțea, ne îndreptam într-o duminică cu mașina dinspre orașul de reședință,
East Bay, către San Francisco, unde urma să vedem un matineu la operă. Din
cauza unor pagube produse de un cutremur recent care a dus la închiderea unor
trasee, am lăsat o marjă de două ore pentru a ajunge la operă, călătoria durând

Sunt conștient de faptul că acest cuvânt este un neologism. Totuși, prin contrast cu termenul
multietnic, care este explicat în dicționare, sensul ar trebui să fie clar, întrucât nu am găsit
un alt cuvânt care să exprime mai bine sensul dorit.

Emoție și adaptare ■ Influența socială

470 în mod normal doar aproximativ 40 de minute. Faptul că pe pod se desfășura o
lucrare de care nu știusem — Departamentul de Transporturi din California
închisese unul din sensurile de pe Bay Bridge, ceea ce a determinat un ambuteiaj
îngrozitor — a făcut să ajungem la operă cu doar câteva minute înainte de
ridicarea cortinei. în mod tradițional, în asemenea cazuri, celor care întârzie nu
le mai este îngăduit să meargă la locurile lor, astfel că atunci când am dorit să
intrăm, plasatoarea ne-a privit cu suspiciune din cadrul ușii, fără să existe vreun
supraveghetor prin apropiere. Ea se așezase deja confortabil într-unul din nume­
roasele scaune libere — lucru nemaiîntâlnit până atunci la un matineu duminical,
ceea ce era cât se poate de ilustrativ pentru blocajul din trafic cauzat de cutre­
mur — cu intenția să savureze opera.
Date fiind circumstanțele, prețul foarte mare plătit pe bilete și faptul că aveam
să pierdem o treime din spectacol dacă ea refuza să ne conducă la locurile
noastre — iar doamna care ne însoțea nu putea sta în picioare mult timp din cauza
unei probleme medicale la picior — am decis să protestăm cu privire la regula
uzuală. Am intrat cu forța și am mers la locurile noastre, ceea ce a produs proteste
zgomotoase din partea plasatoarei (care ar fi fost mai rezonabil să nu facă atâta
caz de situație, dat fiind că tot incidentul a fost mai deranjant decât dacă ne-am
fi deplasat de la bun început către locurile noastre, fără ajutorul ei). Mai trebuie
oare să adaug în această carte despre emoții faptul că incidentul a dat naștere la
emoții intense pentru majoritatea participanților, inclusiv pentru noi — un
amestec de furie, anxietate, vinovăție și rușine, în funcție de personajul dramatic
din unghiul căruia privim situația?
Precizez că regulile de acest gen constituie încercări de creare a condițiilor
unui trai decent, având un caracter cât se poate de rezonabil atunci când indivizii
pot controla momentul sosirii la operă și propriul comportament. Ele îi forțează
pe acei indivizi care dovedesc o lipsă cronică de respect în raport cu semenii să
devină mai organizați. La rândul meu, sunt de obicei iritat de cei care intră după
începerea spectacolului. Astfel de reguli reprezintă deopotrivă vestigiile unei
societăți structurate pe clase sociale, în care anumite activități le sunt accesibile
doar acelora cu o bună situație socială. în orașele mari, astfel de diferențe nu mai
sunt, în general, chiar atât de evidente. Oricum, după cum cititorul ar putea să
ghicească, o parte din publicul spectator ne-a privit cu intensă dezaprobare și a
comentat incidentul, ceea ce a făcut ca noi să le întoarcem privirile răutăcioase și
să le replicăm pentru a ne apăra.
Aspectul cel mai interesant care reiese din această experiență nedreaptă se
referă la declinul influenței deținute de regulile sociale, atunci când ele nu mai
sunt adecvate circumstanțelor, și cu precădere dacă o mare parte din populație
nu le mai acceptă. în California, spre exemplu, când știe că nu este supravegheată
de radar, aproape toată lumea conduce cu o viteză de 100 km/h sau mai mult,
în duda limitei legale de 80 km/h, astfel că cei care respectă viteza legală pot avea
surpriza să fie presați de ceilalți șoferi să accelereze. Sociologii sunt la curent cu
faptul că astfel de practici diminuează treptat respectul cetățeanului pentru lege,
dând naștere unui fel de loterie în care poți fi prins și amendat, șansele fiind totuși
destul de reduse, mai ales atunci când individul este vigilent. Se poate chiar vorbi

RICHARD S. LAZARUS
și despre o călătorie a eului în vederea obținerii rapide a succesului, fără a fi 471
sancționat pentru acest lucru.
Regulile care sunt de obicei încălcate pe scară largă reprezintă în realitate o
expresie sau poate chiar simptomul schimbărilor sociale produse. Anonimatul
tot mai accentuat al contactelor sociale promovat de tipul societății în care trăim
determină o intensificare a acestei probleme. Semnalele dezaprobatorii primite
de la ceilalți nu mai constituie în prezent o amenințare pentru identitatea
individuală, dat fiind că, la finalul operei, mulțimea spectatorilor se disipează
pentru ca fiecare să se întoarcă la propria existență anonimă. Atunci când cei care
trezesc dezaprobarea semenilor nu mai sunt receptivi la astfel de atitudini, ne
îndreptăm cu siguranță în direcția unei schimbări sociale. Sunt, de asemenea,
interesante și diferențele existente între indivizi în privința respectării regulilor
tradiționale. Probabil că unii cititori vor fi extrem de contrariați în legătură cu
reacția și comportamentul nostru din timpul spectacolului de operă; alții poate
că vor fi empatici și vor înțelege protestul nostru față de rigiditatea de a respecta
regulile în circumstanțele descrise.
Indiferent de care parte ne situăm, sarcina ca cercetătorul social să descrie
realitatea socială în mod obiectiv este una dificilă — și, Într-adevăr, există mai
multe adevăruri, nu doar unul singur. Cu toate că pot exista numeroase aspecte
coincidente ale realităților la care diferiți indivizi sunt receptivi în mod
consensual, cred că cititorul a înțeles deja că, după opinia mea, realitatea impor­
tantă pentru individul care trăiește experiența emoțională este cea subiectivă, cea
care rezultă din percepțiile, cunoașterile și evaluările individuale. în măsura în
care semnificațiile atribuite diferă de la un individ la altul, precum și de la un
grup la altul, este foarte probabil ca dezvoltarea emoțională și comportamentul
indivizilor să varieze. Există unele dezacorduri teoretice cu privire la accentul
pus pe normele socioculturale ca opuse în raport cu individualitatea. Cu toate
acestea, în cadrul științelor sociale, teoria și cercetarea asupra emoțiilor trebuie
să vizeze ca obiectiv identificarea mecanismelor concrete prin care mediul social
modelează gândurile, emoțiile și acțiunile unui individ sau grup, ca urmare a
diferitelor contexte în care aceștia se regăsesc în decursul vieții.

Societatea, cultura și individul

Atunci când încercăm să stabilim relațiile existente între un sistem social și
unul psihologic, cum ar fi de pildă procesul emoțional așa cum se desfășoară el
la diferiți indivizi, ne confruntăm cu problema transpunerii analizei științifice de
la un nivel macro (în acest caz, sistemul social) la cel micro (aparatul psihic
individual). La nivel social, trebuie făcută o diferențiere a acelor componente ale
sistemului social, cu relevanță pentru emoții. La nivel psihologic, trebuie luate în
considerare componentele aparatului psihic relevante pentru emoții (vezi, de
exemplu, House, 1981; și Jessor, 1981).
Discrepanțele inevitabile dintre variabilele sistemului social și efectele psiho­
logice datorate acestora apar din două rațiuni. în primul rând, stratificarea socială

Emoție și adaptare ■ Influența socială

472 le furnizează anumitor grupuri și indivizi o serie de avantaje adaptative, în raport
cu restul populației. în al doilea rând, pe lângă existența unei diversități consi­
derabile a caracteristicilor genetic-constituționale din lumea naturală și în ciuda
faptului că aceasta se regăsește deopotrivă și la nivelul unei societăți sau
colectivități date, existența indivizilor și a grupurilor se desfășoară în medii fizice
divergente, ceea ce determină variații fenotipice de la un organism la altul.
Această variabilitate este intr-atât de accentuată, încât, deși organismele noastre
funcționează în moduri comparabile, există diferențe individuale majore atât cu
privire la dimensiuni și constituție, cât și la nivelul funcțiilor organice, dar acestea
sunt considerate ca aparținând normalității, ceea ce face uneori dificilă încadrarea
abaterilor de la normă în categoria problemelor medicale.
Același tip de variabilitate se aplică și pentru structura psihică și modul cum
aceasta se dezvoltă pe parcursul istoriei individuale. De exemplu, experiențele
pe care un individ le va avea în decursul vieții cu unele persoane apropiate, cum
ar fi părinții (atât în ipostaza lor de cuplu, cât și individual), au un caracter destul
de diversificat. în consecință, orice teorie psihologică a emoției trebuie să treacă
dincolo de o simplă examinare a sistemelor sociale în care indivizii trăiesc,
ajungând la explorarea acelor variabile individuale care le influențează acestora
procesele de evaluare și de adaptare, și, în consecință, emoțiile trăite. Iar atunci
când caracteristicile moștenirii biologice sunt combinate cu experiențele socio­
culturale individuale din perioadele de creștere și adaptare, devine o provocare
pentru cercetători să descopere acele reguli generale care guvernează dezvoltarea
personalității individuale. Pe scurt, chiar dacă obiectivul științific constă din
găsirea acelor principii explicative cu caracter general, trebuie în egală măsură
respectată extraordinara variabilitate individuală, ca reprezentând o realitate a
vieții noastre biologice, sociale și psihologice, și găsite acele modalități care să
permită considerarea acestui aspect, atunci când încercăm să explicăm și să
anticipăm, emoțiile unui individ particular.
Un număr de seturi de variabile interdependente prezintă relevanță în
dezvoltarea personalității, iar modul cum acestea operează trebuie examinat în
detaliu. Consider că analiza lui Labouvie (1982) care propune patru tipuri de
organizare ale respectivelor variabile, în funcție de stadiul dezvoltării individuale
și de contextele situaționale, este foarte utilă. Pe baza acesteia, Caspi (1987) a oferit
un ghid detaliat de clasificare a tipurilor de personalitate și a influențelor sociale
care determină emoțiile și adaptarea în decursul vieții. Caspi a identificat ca seturi
de variabile pe cele independente de stadiul dezvoltării, respectiv pe cele specifice
diferitelor stadii, precum și seturile variabilelor independente de situație, respectiv
ale celor specifice situației.
Variabilele independente de stadiul dezvoltării (fime-free), respectiv cele indepen­
dente de situație (situation-free), descriu tipare normative individuale cu un caracter
stabil, menținute o perioadă relativ îndelungată sau de la un context situațional
la altul; acestea nu sunt în mod semnificativ legate de anumite momente sau
situații particulare, astfel că, pe aceste considerente, ele prezintă un mare interes
pentru teoreticienii personologiei. Variabilele specifice stadiului dezvoltării și cele
specifice situațiilor vizează legătura existentă între aceste variabile și diferitele

RICHARD S. LAZARUS
momente și situații particulare. Spre exemplu, atunci când avem în vedere rolul 473
influențelor socioculturale asupra dezvoltării emoționale și schimbările datorate
acestora, accentul se pune pe variabilele specifice stadiului dezvoltării, respectiv
cele specifice situației; dacă luăm în considerare variabilele stabile ale personali­
tății, cum ar fi trăsăturile emoționale, vom acorda o atenție sporită variabilelor
independente de stadiul dezvoltării, respectiv celor independente de situație.
Fiecare dintre aceste perspective tratează doar unele aspecte parțiale, referitoare
la istoricul dezvoltării individuale. A decide ce anume este stabil față de ceea ce
este schimbător în decursul procesului de dezvoltare reprezintă cu certitudine un
demers dificil (vezi Capitolul 3 și un număr special recent al Journal of Personality,
coordonat de West & Graziano, 1989, și consacrat argumentărilor și dovezilor cu
privire la trăsăturile stabile și la schimbările produse la nivelul personalității).
Studiul variabilelor specifice stadiului dezvoltării reprezintă o preocupare majoră
pentru psihologia dezvoltării, întrucât acestea au un caracter instabil și modificabil
în decursul vieții (de ex., Cantor, Norem, Brower, Niedenthal & Langston, 1987;
Caspi, 1987; Labouvie-Vief, Hakim-Larson & Hobart, 1987). Variabilele specifice
situației se referă la diferitele contexte sociale la care sunt expuși și reacționează
indivizii, iar influența exercitată de acestea constituie o preocupare majoră a
psihologiei sociale.
Pe măsură ce indivizii se maturizează și se îndreaptă către senectute, pe lângă
faptul că se schimbă sarcinile impuse de procesul dezvoltării, se modifică
concomitent și mediile sociale (și într-un anume grad, cele fizice) în care aceștia
trăiesc. Astfel de solicitări constituie, în realitate, acele variabile specifice stadiului
dezvoltării, respectiv situațiilor. Aldwin și Stokols (1988) accentuează dificultatea
realizării unei distincții între transformările fizice și cele sociale. Spre exemplu,
dezastrele naturale afectează mediul social, iar modificările produse în mediul
social influențează la rândul lor mediul fizic, în același mod cum divorțul, decesul
partenerului sau șomajul industrial îl constrânge pe un individ să își schimbe
domiciliul. Prin urmare, nici mediul social, nici cel fizic, nici individul și nici rela­
ția funcțională stabilită între acesta și mediu nu își mențin stabilitatea în decursul
existenței individuale. Schimbarea, împreună cu implicațiile sale profunde la
nivelul emoției și adaptării, reprezintă o trăsătură inerentă a existenței.
Schimbarea de mediu poate, desigur, avea un scop cât se poate de important,
astfel că ea constituie o sursă considerabilă de stres psihologic și suferință pentru
adulții care au fost dezrădăcinați și strămutați într-o cultură diferită. Șocul cultural
datorat existenței în cadrul unei societăți diferite de cea în care indivizii au crescut
poate constitui o provocare majoră pentru un psihic sănătos și este probabil să
își mențină această caracteristică pe o perioadă îndelungată, dacă nu pentru tot
restul vieții celor afectați (deși se pare că este mai puțin problematică atunci când
tranziția are loc în perioada copilăriei timpurii).
îmi amintesc, spre exemplu, de perioadele petrecute peste hotare împreună
cu soția, în cadrul unei societăți diferite, nu în calitate de turiști, ci ca vizitatori,
când cunoșteam destul de puțin limba respectivă. Sarcinile adaptative cotidiene
ni s-au părut obositoare, mai ales în prima lună și ceva de ședere. Era o provocare

Emoție și adaptare ■ Influența socială

474 continuă până și faptul de a ne descurca prin împrejurimi, la cumpărături, la
bancă, de a folosi un alt tip de aparatură electrocasnică, precum și de a relaționa
cu ceilalți. Am beneficiat totuși de pe urma faptului că gazdele s-au străduit să
ne facă să ne simțim cât mai bine, ceea ce a contribuit imens la sporirea capacității
noastre adaptative. Date fiind experiența, inteligența, resursele noastre, suportul
din partea gazdelor și faptul că procesul adaptativ cotidian a fost resimțit ca
extenuant, îmi imaginez aceeași situație trăită de indivizii aparținând unei culturi
diferite, nefamiliarizați deloc cu cea nouă, lipsiți de posibilități financiare și adesea
cu o educație modestă, fără a avea avantajul cunoașterii limbii respective. Să mai
reamintesc, de asemenea, valurile de imigranți din spațiul american și migrațiile
curente ale populației, ca să nu-i mai pun la socoteală pe cei veniți cu contracte
de muncă dezavantajoase sau care muncesc la negru.
Există numeroase variabile care descriu procesul emoțional, iar societatea și
cultura exercită o influență considerabilă asupra acestora. După opinia mea,
categoria cea mai importantă o constituie variabilele proceselor mediatorii — mai
precis, evaluările cu privire la semnificația subiectivă atribuită de individ relațiilor
cu semenii, atât celor intime, cât și celor mai distante, la care se adaugă procesele
adaptative care le influențează și reacțiile sociale. Cititorul este deja familiarizat
și sper că va aprecia tendința mea de a pune accentul pe semnificațiile personale,
ceea ce va determina și modul cum voi trata în acest capitol rolul influențelor
socioculturale la nivelul emoției.

Forme ale influenței sociale

Cele două forme generale de influențare socială sunt, de regulă, abordate
comparativ: cultura transmisă pe cale orală indivizilor care trăiesc în cadrul
acesteia, și structura socială. Cultura furnizează un set de semnificații interiorizate,
cu care indivizii intră în cadrul tranzacțiilor desfășurate cu mediul fizic și cel
social. După interiorizarea respectivelor semnificații și integrarea lor la nivelul
personalității, acestea devin variabile independente de situație sau de stadiul
dezvoltării individuale. Structura socială generează un set de solicitări, con­
strângeri și resurse imediate, care sunt adesea descrise în termeni de roluri sociale
și relaționale și care operează la nivelul tranzacțiilor adaptative. Acestea consti­
tuie, de fapt, variabilele specifice situației, respectiv cele specifice stadiului
dezvoltării. Ambele tipuri de influențe specificate prezintă importanță pentru
înțelegerea procesului emoțional.
Cu toate că cel mai frecvent împărțirile dihotomice reprezintă suprasimpli-
ficări, antropologii tind să pună un accent mai mare pe cultură (cf. Shweder &
LeVine, 1984), în timp ce psihologii sunt preocupați de studiul personalității;
structura socială tinde să constituie preponderent obiectul de studiu al sociologilor
și psihologilor sociali (cf. Gordon, 1981; Kempler, 1978, 1981; Hochschild, 1979).
Cercetătorii din domeniul psihologiei dezvoltării țin seama de ambele aspecte,
deși probabil că personalitatea are o importanță mai mare, comparativ cu celelalte
aspecte. Oricum, regulile schimburilor sociale operează și în cadrul tranzacțiilor

RICHARD S. LAZARUS
cotidiene care au impact emoțional asupra indivizilor. Voi examina mai târziu 475
aceste aspecte, în discuția cu privire la relația dintre structura socială și emoție.
Antropologii au definit cultura în diferite moduri. Definiția importantă
furnizată de Geertz (1973, p. 89) este cât se poate de adecvată oricărei teorii a
emoției asemănătoare celei propuse de mine, care se fundamentează pe
semnificația atribuită. Geertz definește cultura ca fiind „un tipar de semnificații
transmise istoric sub formă de simboluri, un sistem de concepții moștenite și
exprimate în forme simbolice, prin intermediul cărora indivizii comunică, își
asigură continuitatea și își dezvoltă propriile cunoașteri și atitudini existențiale".
Pe de altă parte, structura socială se referă la tipare detaliate ale relațiilor
sociale și tranzacțiilor desfășurate între indivizii care dețin diverse roluri și statute
în cadrul unui sistem social. O parte dintre întrebările firești în cadrul unei analize
asupra structurii sociale ar putea fi: Care sunt responsabilitățile și avantajele
rolului de tată, mamă, copil, iubit, soț, soție și așa mai departe? Ce tipuri de
comportamente încalcă așteptările acestor roluri și cum sunt soluționate astfel de
abateri? în ce mod și cu cine anume pot fi inițiate schimburile sociale? Cum poate
fi realizat acest lucru de către individ? Ce indică și anticipează reacțiile sale? Spre
exemplu, atunci când cineva cere informații, răspunsul poate fi politicos însă
schimbul social este restricționat la aspecte cât se poate de superficiale. Cu ce tip
de persoane și în ce condiții este posibil să devenim mai apropiați? Ce subiecte
sociale pot fi abordate? Care sunt semnalele că o relație socială mai profundă este
posibilă? Cum poate cineva să se protejeze de lezări și insulte? Cum putem obține
ceea ce ne dorim dintr-o experiență socială?
Contrastul dintre abordările structural-culturale, respectiv cele social-struc-
turale ale mediului social a fost ilustrat elocvent de Schneider (1976, pp. 202-203),
care scria:

Cultura se deosebește de norme prin faptul că cele din urmă pun cu precădere
accentul pe tiparele de acțiune, în timp ce cultura constituie un set de definiții,
premise, afirmații, principii, ipoteze, propoziții și percepții referitoare la natura
universului și locul deținut de om în cadrul acestuia. Dacă normele îl ghidează pe
actorul social în exercitarea propriilor roluri contextuale, cultura îi furnizează
acestuia informații cu privire la caracteristicile situației și la semnificațiile pe care
aceasta le prezintă. Normele îl învață pe actorul social ce comportamente să adopte
în raport cu fantomele, zeitățile și ființele umane, iar cultura îi furnizează cunoașteri
cu privire la acestea și semnificațiile lor.

Cultura și emoția
în această secțiune voi vorbi despre formele de influență pe care cultura le
exercită asupra emoțiilor, oferind numeroase ilustrări care să contribuie la înțele­
gerea mai concretă a modului de funcționare al variabilelor culturale. Să începem
prin a răspunde la întrebarea „cum" se realizează aceste influențe.

Emoție și adaptare ■ Influența socială

476 Cum funcționează influența culturală
Cheia înțelegerii influenței culturale rezidă în semnificațiile convergente și
divergente pe care indivizii le dobândesc în decursul propriei dezvoltări
psihologice. Pe baza acestor semnificații, la debutul oricărei experiențe cu mediul
extern, indivizii au tendința de a înțelege evenimentele petrecute și de a răspunde
conform acestora, în ciuda faptului că ei nu pot preciza ce anume le ghidează
răspunsurile. Am atins aceste aspecte în Capitolul 5, când am invocat disputa
referitoare la factorii biologici în opoziție cu cei socioculturali, care determină
procesul emoțional.
D'Andrade (1984) a oferit o examinare analitică a celor două abordări contra­
dictorii cu privire la mecanismele prin care cultura îi influențează pe indivizii
socializați în cadrul acesteia. Pe de o parte, se afirmă că indivizii sunt puternic
presați să respecte imperativele culturale. Această abordare definește cultura ca
funcționând după mecanismul propus de Skinner, bazat pe un set de solicitări
externe care, conform sublinierii lui Spiro (1961), nu favorizează exprimarea
personalității individuale (de fapt, autorul descrie acest mecanism ca „antipsiho-
logic"), datorită premisei majore care consideră conformarea la normele culturale
ca fiind determinată exclusiv de sancțiunile sociale externe, fără a ține seama și
de motivațiile interne. Teoria contrară, centrată mai mult pe aspectele psihologice
și pe personalitate, afirmă că puterea imperativelor externe asupra diferiților
indivizi se datorează, cel puțin parțial, dorinței acestora de a se conforma
cerințelor sau acțiunilor semenilor.
După cum Alfred Adler (1927) obișnuia să sublinieze în primele sale scrieri,
unul dintre motivele pentru care indivizii se angajează să respecte regulile sociale
ar fi că în copilăria mică aceștia se simt neajutorați și au nevoie de îngrijirile
benefice și suportive ale părinților, pentru a putea supraviețui și să se dezvolte
armonios. Cu toate acestea, în scrierile ulterioare, Adler a accentuat cu precădere
explicațiile filogenetice de tipul celor furnizate de către sociobiologii moderni,
care subliniază valoarea adaptativă a dorinței înnăscute a indivizilor de a se
alătura semenilor, dat fiind că supraviețuirea este facilitată de forța suplimentară
pe care apartenența la un grup o conferă în fața oricărui pericol.
Prima teorie, care consideră sancțiunile ca fiind principalul factor motivator,
prezintă un caracter incomplet dat fiind că sursele extrinseci de putere operează
doar rareori pe termen lung ca metode unice și eficiente ale controlului social, iar
atunci când se întâmplă acest lucru, perioadele respective sunt în mod frecvent
caracterizate de o stare generalizată de anomie socială, corupție politică și
dezechilibre. în climatul lumii contemporane, pe măsură ce ne apropiem de
secolul XXI, există unele manifestări surprinzătoare cu privire la destabilizarea
pe termen lung a puterilor coercitive la nivelul blocului Europei de Est, unde
protestele de stradă pentru libertate, democrație și prosperitate economică au
condus la răsturnări istorice. Dacă privim cu aproape un secol în urmă, colapsul
monarhiilor arogante din Europa de Vest stau mărturie pentru eșecul guver­
nanților în a manifesta suficient interes pentru starea de satisfacție a cetățenilor
de rând. Privitor la ceea ce ar putea fi considerat ca un moment istoric efemer ori

RICHARD S. LAZARUS
începutul unei noi ordini mondiale, putem în ultimă instanță observa cu claritate 477
eșecul folosirii puterii externe ca unică metodă în producerea unui grad adecvat
de conformism, în ciuda faptului că la momentul redactării acestei cărți, refuzul
guvernului chinez și al unui număr de alte guverne de a renunța la constrângerea
militară, amenințări și servicii secrete rămâne — să sperăm, doar temporar — un
contraargument la afirmația anterioară.
Dorința de a ne conforma și de a crede într-o concepție culturală, ca primă
sursă a stabilității sociale și politice, are cel puțin trei baze motivaționale: obținerea
nemijlocită a unei recompense individuale, interiorizarea setului de valori trans­
mise cultural și puterea grupului de a-i sancționa pe indivizii care transgresează
normele. Sociopații și criminalii sunt recunoscuți la nivelul societății ca fiind
devianți sociali, întrucât aceștia nu reușesc să interiorizeze valorile sociale.
Influențele culturale exercitate asupra dezvoltării personalității devin evidente
atunci când comparăm modul cum indivizii aparținând unor societăți diferite
gândesc, simt și acționează. Cu toate acestea, este dificilă realizarea unei separări
între personalitate și cultură; cultura poate fi cunoscută doar prin referire la
tiparele gândirii, simțirii și acțiunilor împărtășite de membrii unei societăți, care
pot fi astfel considerați ca un fel de personalitate de grup. Aceasta implică un
anume grad de raționament circular, întrucât cultura este definită pe baza
trăsăturilor de personalitate comune indivizilor care o împărtășesc, iar personali­
tatea este definită prin referire la valorile culturale interiorizate de către aceștia.
După opinia mea, cea mai bună soluție la această dificultate rezidă în concen­
trarea atenției asupra procesului temporal, prin intermediul căruia un copil născut
într-o societate cu o cultură particulară, va achiziționa și interioriza semnificațiile
culturale specifice. Dacă ne gândim că un tipar cultural există dinainte ca membrii
societății actuale să vină pe lume, putem înțelege trăsăturile de personalitate
caracteristice indivizilor din acea societate ca fiind produsul socializării sau al
aculturației — mai precis, ca pe un efect al maturizării și adaptării la acea cultură
specifică. Cu toate acestea, în absența existenței unor studii longitudinale, aceasta
este o teorie dificil de argumentat. în examinarea rolului influențelor culturale
asupra dezvoltării personalității, din păcate, datele de care dispunem în prezent
ne constrâng să ne bazăm doar pe studii nelongitudinale asupra indivizilor
aparținând diferitelor culturi (vezi, de exemplu, Benedict, 1934, pentru observații
asupra culturii indiene din sud-vestul Statelor Unite; și Shweder & LeVine, 1984,
pentru alte observații mai recente).
D'Andrade (1984, p. 100) oferă următorul rezumat asupra analizei pe pro­
blema culturii și personalității, care exprimă adecvat propria mea concepție
referitoare la acest subiect:

Opinia generală prezentată aici se referă la faptul că semnificațiile implică

totalitatea psihicului uman, nu doar acea parte a noastră prin care dobândim
cunoașterile despre lucruri. Fiecare aspect al sistemelor de semnificații necesită un
grad înalt de procesare psihologică și, adesea, o pregătire experențială considerabilă.
Unui copil îi sunt necesari ani de învățare pentru a dobândi funcțiile reprezentative
ale sistemelor de semnificații. Reprezentarea apare doar ca urmare a faptului că

Emoție și adaptare ■ Influența socială

478 simbolurile activează procese psihologice complexe. în același mod, un. copil
necesită ani de învățare pentru achiziționarea funcțiilor implicate în construcția,
organizarea și rememorarea sistemelor de semnificații, iar astfel de funcții, de
asemenea, necesită procese psihologice complexe. Funcțiile reprezentative,
constructive, organizatorice și de rememorare sunt fiecare în parte o consecință a
modului în care creierul uman este organizat, un potențial biologic și psihologic
care este desăvârșit și stimulat de către sistemele semnificațiilor culturale.

Cum este posibil ca sistemele de semnificații fundamentate cultural să

influențeze modul cum fiecare individ înțelege relațiile interumane? în vederea
unui răspuns la această întrebare, D'Andrade a reprodus un exemplu simplu
oferit de către Schank și Abelson (1977). Să presupunem că un individ citește
următoarele fraze: „Roger s-a dus la restaurant. A comandat coq au vin. Ospătarul
era ursuz, iar masa se afla chiar lângă o casă de marcat. Roger a lăsat un bacșiș
foarte mic" (D'Andrade, 1984, p. 103). în continuare, cititorul trebuie să răspundă
la câteva întrebări cu privire la schimbul social reciproc portretizat de acest
exemplu, cum ar fi: „Ce a mâncat Roger? Cui i-a dat Roger comanda sa? La ce
masă a stat Roger? I-a plăcut lui Roger restaurantul? Din ce motiv a fost lăsat
bacșișul?"
Urmărind raționamentul lui Schank și Abelson, D'Andrade subliniază că
niciunul dintre răspunsuri nu este în mod explicit conținut în relatare. Totuși,
întrucât cunoaștem destul de bine cultura în care au apărut aceste schimburi
sociale, ne va fi ușor să răspundem, la întrebările respective. Spre exemplu, știm
că un client într-un restaurant stă de obicei la masă, îi dă comanda unui ospătar,
și ulterior mănâncă ceea ce a comandat, iar gradul de satisfacție pentru serviciile
prestate poate fi indicat de mărimea bacșișului pe care clientul îl lasă. Dacă
ospătarul și locul în sine nu sunt agreabile, satisfacția clientului este compromisă,
iar mesele plasate lângă o casă de marcat sunt de regulă considerate ca neplăcute,
în absența unor astfel de informații cu bază culturală, cea mai mare parte a
relatării ar fi imposibil de interpretat. Pe de altă parte, ea este cât se poate de
semnificativă, fără ca pentru cei care trăim în acest tip de cultură să mai fie
necesare unele informații adiționale, dat fiind că informația se află deja în mintea
noastră și. o luăm ca atare.
Multe dintre mesajele culturale împărtășite operează pe baza inferențelor pe
care suntem capabili să le facem pornind de la orice context social în care
desfășurăm tranzacții. Vom. trăi și vom înțelege în cadrul situațiilor sociale atât
propriile emoții, cât și pe cele aparținând semenilor, bazându-ne pe aceleași
mecanisme. Experiența emoțională este așadar eminamente de natură culturală,
și în multe privințe aceasta are la bază atât semnificații colective, cât și de natură
subiectivă.
încercând să precizeze întrebările referitoare la modul în care cultura influen­
țează emoția, K.G. Heider (1991) își începe cartea despre emoțiile întâlnite la trei
culturi din Indonezia, furnizând o serie de întrebări relevante pentru studierea
emoției și a culturii. El se întreabă cum influențează cultura emoția și observă că
în diferite limbaje, există cuvinte distincte pentru definirea emoției. Acest aspect

RICHARD S. LAZARUS
ridică o întrebare referitoare la gradul în care cultura determină variabilitatea 479
comportamentului emoțional (la care ar trebui să adăugăm și experiența
emoțională). De exemplu, în ce măsură coincide termenul furie utilizat de poporul
american cu termenul Marah al poporului indonezian — o întrebare care atrage
după sine un număr de alte întrebări legate de comunicarea verbală, gândirea,
trăirile și manifestările emoționale specifice indivizilor care trăiesc în culturi
diferite. Variază bogăția vocabularului emoțional de la o cultură la alta? Diferă
categoriile de cuvinte emoționale de la o cultură la alta? Au unele emoții o
importanță mai mare într-o cultură, comparativ cu o alta, în timp ce alte emoții
sunt neglijate? Există emoții unice din punct de vedere cultural? Variază cauzele
și efectele emoției de la o cultură la alta? Diferă expresiile faciale cu privire la
aceleași emoții de la o cultură la alta, iar dacă acest lucru este adevărat, cum îl
putem explica?
Care este răspunsul antropologilor la întrebarea ridicată de Heider, cu privire
la influența culturii asupra procesului emoțional? Au fost propuse două variante
principale de răspunsuri: (1) O variabilă culturală influențează emoțiile trăite, în
virtutea înțelesurilor și a semnificațiilor pe care aceasta le are pentru starea subiectivă
de bine, ceea ce corespunde cu viziunea mea legată de importanța evaluărilor
individuale. (2) O variabilă culturală influențează modul în care emoția, odată
generată, va fi reglată și exprimată social, iar aceasta este compatibilă cu conceptul
de reguli de manifestare și cu cel de adaptare.
Heider descrie primul tip de influență, exercitată la nivelul procesului de
generare a emoției, ca fiind o definiție culturală dată factorului cauzal, care se
interpune între eveniment și reacția emoțională produsă. Al doilea tip de influ­
ență, care se interpune între starea emoțională internă și efectul observabil la nivel
comportamental și expresiv, sugerează faptul că o cultură distinctă impune un
număr de reguli de manifestare și necesită o serie de procese adaptative, cu rol de
mediatori între starea internă și comportamentul observabil.
Levy (1973) realizează aceeași distincție de bază, însă o descrie ca pe o dife­
rențiere între regulile constitutive și cele normative. El a studiat tiparele emoționale
ale locuitorilor din Tahiti, ale căror manifestări de furie vor trezi cel mai probabil
bârfe, reproșuri și răceală, dat fiind că tahitienii sunt precauți când vine vorba de
furie. Prin urmare, furia resimțită poate fi mascată cu un zâmbet sau prin mima­
rea fericirii. Astfel de manifestări constituie o ilustrare a regulilor normative, pe
care Levy tinde să le sublinieze. Privitor la acestea, el scrie (1973, p. 287):

Doctrinele despre furie și violență... determină [o serie de] strategii de

gestionare a furiei: indivizii încearcă să nu se regăsească în acele situații care îi vor
face furioși. Nu iau lucrurile în serios sau se retrag atunci când este posibil. Dacă
altcineva este furios pe ei, încearcă să nu își lase propria furie să se amplifice. însă
dacă furia a apărut deja, aceasta trebuie exprimată prin verbalizare, astfel încât
lucrurile să poată fi corectate, iar furia să nu fie ținută în interior. Este de preferat
ca furia să fie pe cât posibil exprimată verbal, și nu fizic. în cazul modalităților
fizice, ar fi de preferat ca ei să încerce să le înlocuiască cu acțiuni simbolice, fără să

Emoție și adaptare ■ Influența socială

480 îl atingă pe cel care îi înfurie. Dacă totuși acest lucru se întâmplă, ei trebuie să fie
atenți pentru a nu îl răni pe celălalt.

Ca termeni, îi prefer pe cei de reguli constitutive și normative, în locul

limbajului folosit de Heider, și în continuare îi voi utiliza pe aceștia. Levy (1973,
1978,1984) pare să considere că stările emoționale interne sunt, comparativ, mai
puțin influențate de cultură — mai precis, de regulile constitutive — datorită
importanței pe care o au caracteristicile biologice universale. Spre exemplu,
moartea unui copil probabil că este considerată un eveniment trist în majoritatea
culturilor, iar tristețea este de regulă comunicată transcultural prin expresia facială
abătută și prin lăcrimare. Cu toate acestea, reacția poate fi transformată în con­
cordanță cu semnificațiile culturale specifice care operează ca mediatori între
evenimentul antecedent și experiența emoțională individuală. Aceasta reprezintă,
în fapt, o influență constitutivă. Dacă, spre exemplu, moartea este considerată din
punct de vedere cultural ca fiind un efect al practicilor magice, reacția subiectivă
ar putea fi mai curând furia, decât tristețea; însă atunci când există convingerea
că locul de odihnă al copilului este Raiul, această semnificație determinată cultural
și atribuită evenimentului poate conduce mai degrabă la o stare de fericire, în
locul tristeții sau al furiei.
Am discutat deja (în Capitolul 5) observațiile interesante făcute de Levy cu
privire la tristețe și vinovăție, ca având un caracter „hipocognitiv" în cultura din
Tahiti, pe când furia și rușinea sunt „hipercognitive". El consideră aceste reacții
ca fiind răspunsuri culturale cu rol reglatoriu pentru problema socială repre­
zentată de exprimarea emoțiilor umane. Emoțiile prezintă un interes special
pentru cercetătorii antropologiei culturale, îndeosebi în virtutea faptului că acestea
influențează comportamentul, gândirea și sistemele de semnificații individuale.
Cu alte cuvinte, din perspectiva lui Levy, emoțiile sunt în mai mică măsură
modelate cultural, comparativ cu influența în sine pe care acestea o exercită
asupra atitudinilor culturale.
Sub anumite aspecte, abordarea lui Levy este similară afirmațiilor mele din
Capitolul 5, referitoare la temele relaționale centrale care modelează răspunsul
emoțional, dat fiind că acestea reprezintă caracteristici biologice universale. Altfel
spus, odată ce individul evaluează că a fost expus unei ofense înjositoare, este
probabil ca acesta să reacționeze cu furie, chiar dacă el dispune și de alte mijloace
diferite de gestionare a propriei furii. Iar atunci când evaluarea se referă la o
îmbogățire a identității eului, reacția așteptată va fi mândria, și tot așa pentru
fiecare temă relațională centrală și pentru emoția asociată acesteia. Cu toate
acestea, sunt totodată de părere că semnificațiile și, prin urmare, evaluările în sine
sunt influențate de cultură. Deși regulile biologice operează întotdeauna, sub­
stanța relațiilor interpersonale de care depinde semnificația experienței (și, în
consecință, tema relațională centrală, evaluarea și emoția în sine) este definită
adesea cultural.
Teoriile și cercetările antropologice privitoare la emoție au fost recent trecute
în revistă de către Lutz și White (1986). Referitor la mijloacele prin care cultura
influențează emoția, autorii respectivi pun accentul, în mod concordant opiniilor

RICHARD S. LAZARUS
mele, pe „modul cum indivizii înțeleg evenimentele existențiale" și mai puțin pe 481
tiparele comportamentale mai superficiale. în cadrul unei analize instructive, Lutz
și White sugerează patru modalități posibile prin care semnificațiile culturale și
structura socială pot contribui la modelarea emoțiilor. Unele dintre acestea au
ca element central regulile constitutive, în timp ce altele se bazează pe cele
normative:
1. O cultură distinctă pune accent pe anumite probleme existențiale, în timp
ce alte probleme sunt privite ca nesemnificative. Lutz și White subliniază faptul
că în cultura japoneză indivizii sunt extrem de sensibili la opiniile celorlalți
membri ai grupului de apartenență, cu privire la greșelile individuale comise,
realizând paralele culturale cu tribul filipinez Ilongot, în care inadecvarea este
considerată o provocare care se cere depășită, și cu atenția specială pe care
populația Americii de Nord o acordă erorilor, ca indicii privind caracterul
individual. După opinia mea, astfel de exemple reprezintă o regulă constitutivă
ce modelează însuși tipul emoției.
2. Interpretările culturale definesc însăși natura precisă a unei probleme
existențiale — de exemplu, ceea ce indivizii consideră ca periculos, ce anume este
valoros pentru ei sau constituie o pierdere ori măsura în care pot controla o
situație amenințătoare. După cum văd eu lucrurile, și acestea constituie exemple
ale unor reguli constitutive.
3. Cultura tratează în moduri diferite posibilele violări ale conduitelor accep­
tate social și efectele negative datorate acestora, definind în consecință acele
situații în care furia, teama, rușinea sau admirația constituie reacții individuale
justificate. Toți indivizii sunt nevoiți să învețe cum vor reacționa semenii la com­
portamentul lor sau la ceea ce au spus ori au simțit. Hochschild (1979) le denu­
mește pe acestea „reguli ale simțirii". Astfel de reguli au deopotrivă un caracter
constitutiv și normativ, făcând referire atât la acțiunile sociale care ne trezesc furie,
rușine sau orice altă emoție, cât și la modalitățile expresive ale acestor emoții sau
la mecanismele lor de reprimare. De asemenea, Guttfreund (1990) a adus dovezi
cu privire la faptul că atunci când indivizii bilingvi de origine spaniolă vorbesc
în limba maternă, și nu în engleză, aceștia exprimă mai multe emoții decât dacă
ar vorbi în limba adoptată, ceea ce reflectă unele diferențe între principiile regla­
torii ale fiecăreia dintre cele două culturi.
4. Cu privire la problemele existențiale, fiecare tip de cultură specifică prescrie
anumite soluții, care sunt acceptate sau sancționate. Le este indivizilor permis
sau sunt ei încurajați să plângă în public pentru o pierdere suferită? Le este
îngăduit ca în fața unui atac să își apere integritatea recurgând la răzbunare fizică
sau verbală? Ar trebui aceștia să ignore încălcarea drepturilor unui alt individ,
așa cum se întâmplă la populația Utku (Briggs, 1970) sau să atragă în mod
dramatic atenția publică asupra neregulii, cum se întâmplă la populația Kaluli
(Schieffelin, 1976)? Astfel de reguli culturale par să aibă mai curând o funcție
normativă, decât una constitutivă.
Legat de regulile normative care determină modul cum indivizii ar putea
reacționa la interacțiunile emoționale, după atenția cu care opinia publică din
Statele Unite a urmărit procesul lui Bernard Goetz și mai apoi pe cel al femeii

Emoție și adaptare ■ Influența socială

482 cunoscute ca „Doamna Goetz", ambii având în comun folosirea unei arme
deținute ilegal, pretinzând că ar fi fost vorba de legitimă apărare, reiese clar că
societatea noastră se află în situația dificilă de a evalua cum ar trebui să
reacționeze populația în fața pericolului în creștere de a fi jefuit sau ucis în plină
stradă. Se pare că este nevoie de adoptarea unor noi standarde normative ale
comportamentul individual, care să suplinească inadecvarea celor deja existente,
date fiind schimbările prin care trece societatea contemporană.
în cadrul unei culturi, copiilor trebuie să le poată fi furnizate mijloacele
necesare pentru a învăța acele semnificații și valori cu importanță socială, fie că
acestea sunt transmise sub formă de reguli constitutive sau normative. Dorr (1985)
a examinat recent rolul pe care îl deține televiziunea în societățile moderne, în
educarea copiilor și adulților cu privire la relațiile dintre situațiile sociale
particulare și emoțiile trăite și manifestate în cadrul societății noastre. Ea
subliniază câteva aspecte utile, ca de exemplu (pp. 73-74):

Aproape toate programele de televiziune reprezintă o formă de învățare

explicită sau implicită a regulilor de manifestare comportamentală sau a emoțiilor
corespunzătoare diferitelor situații. Informațiile transmise depind cel mai adesea
de modul cum acestea sunt înțelese la nivel cognitiv de către fiecare individ în parte,
și mai puțin de subiectul prezentat. Faptul că Lacey sau Cagney [personajele unui
celebru serial cu femei-polițist] dovedesc curaj în situații față de care majorității
indivizilor le tremură genunchii îl poate determina pe telespectator să considere
că propria teamă trebuie ascunsă sau, alternativ, că episodul ar constitui un exem­
plu de situație de care unii indivizi nu se tem. Desigur, mai există și posibilitatea
ca o parte dintre telespectatori pur și simplu să nu ia prea în serios respectivul
episod, considerându-1 ca pe o formă de amuzament irelevantă pentru viața reală...
Cercetările sugerează — pentru cazurile în care este vorba despre o formă de
învățare — faptul că adulții vor învăța mai multe cu privire la regulile mani­
festărilor comportamentale, și mai puțin despre relațiile propriu-zise, de tip
situație-emoție, în timp ce pentru un copil de vârstă mică aceste învățări se vor axa
mai mult pe relațiile situație-emoție, decât pe regulile comportamentale... Acest
lucru se explică prin faptul că, în atribuirile emoționale referitoare la stările celor­
lalți, copiii mici se concentrează adesea pe tipul „emoțiilor" exprimate, pe când
adulții își folosesc mai mult cunoașterile referitoare la ceea ce indivizii simt „de
obicei" în cadrul unei situații date, independent de manifestările expresive.

Mecanismul cel mai evident prin care semnificațiile culturale pot influența
experiența emoțională și manifestările sale expresive constă în modul cum un
individ percepe, înțelege și evaluează ceea ce se întâmplă la nivel social, iar acest
lucru depinde la rândul său de credințele și scopurile individuale dobândite. De
exemplu, există dovezi care atestă că ceea ce este aparent inofensiv în cadrul unei.
culturi inspiră în altă cultură teamă — sau induce furie — ori că mâncărurile
considerate delicatese de către unii indivizi sunt respingătoare ori chiar dezgustă­
toare pentru alții (vezi discuția despre dezgust din Capitolul 6).

RICHARD S. LAZARUS
Alte exemple ale influenței culturale 483

Există dovezi consistente care susțin că și percepțiile individului sunt influen­

țate de normele culturale — cum ar fi, de exemplu, susceptibilitatea indivizilor
la iluziile optice (de ex., Segall, Campbell & Herskovitz, 1966). De asemenea,
Tursky și Sternbach (1967) au demonstrat existența unor diferențe etnice cu
privire la răspunsul pshihofiziologic la durere. Acesta constituie un exemplu de
reguli constitutive, dat fiind că tipul de răspuns este modelat cultural, în ciuda
faptului că diferențele etnice modelează și regulile normative.
Pe baza unor date obținute din interviuri, Zborowsky (1958, 1969) a descris
diferențele etnice cu privire la interpretarea experiențelor dureroase și la reacțiile
emoționale și comportamentale ale indivizilor în cazul unor simptome dureroase
și al unor boli. De exemplu, el a descoperit că, spre deosebire de mamele „ameri­
cane tradiționale" (provenite din familii care timp de mai multe generații au trăit
în Statele Unite, astfel că au fost complet asimilate cultural), cele de origine
israelită și italiană sunt mult prea proiective și au o preocupare excesivă pentru
sănătatea propriului copil. Pacienții israelieni și cei italieni răspund la durere în
moduri foarte emoționale și tind să o exagereze. Prin contrast, „americanii
tradiționali" sunt mai stoici și mai „obiectivi" în modul cum reacționează la
durere. De asemenea, Mechanic (1963) a observat că indiferent de nivelul de
educație sau de cel economic, americanii de origine israelită sunt mai înclinați să
meargă la medic pentru a primi tratament, comparativ cu americanii protestanți
sau cei catolici. Acesta constituie deopotrivă un exemplu de reguli constitutive,
respectiv normative, întrucât se pare că acestea influențează atât distresul asociat
stării de boală, cât și reacția socială a indivizilor (vezi și Zola, 1966).
Mai trebuie reținut și faptul că preocuparea antropologilor pentru diferențele
culturale este o paralelă la interesul manifestat de psihologi cu privire la
diferențele individuale. Referitor la ultimul aspect, Kleinman (1988) a făcut o
analiză a semnificațiilor subiective divergente pentru pacienții clinici cu boli
terminale sau incapacitante. Astfel de analize au orientat interesul cercetătorilor
dinspre studiile culturale și sociale realizate de Zborowsky, Mechanic și Zola către
individul aflat în suferință. Complexitatea tematicilor cuprinse în „relatările
asupra bolilor", după cum le denumește Kleinman, care-și capătă sensul
din istoria individuală de viață, poate fi ilustrată de următoarea descriere
(1988, p. 32):

Un puseu al unei afecțiuni cardiace la un manager nord-american în etate poate

deveni simptomul însoțitor al perioadei de doliu de după decesul soției, în urmă
cu șase luni. Declanșarea bolii se produce pe fondul creșterii consumului de alcool
și al conflictului dureros avut cu propriii copii care doresc să preia afacerea familiei.
Acesta este asimilat de către individul în cauză cu teama de moarte și vinovăția
trezită de pierderea convingerilor religioase, la care se mai adaugă un permanent
conflict psihologic datorat propriilor temeri legate de dependența pasivă și de
controlul pe care l-ar putea deține ceilalți asupra sa, într-o astfel de situație —
temerile se originează în relația descurajantă dintre el și tatăl său autoritar și brutal.

Emoție și adaptare ■ Influența socială

484 Odată ce au devenit componente integrante ale stării de boală, astfel de temeri au
fost reactivate atunci când a apărut pericolul unei importante decăderi din drepturi
și intenția nedisimulată a copiilor de a-1 convinge să se interneze într-un sanatoriu
particular. Temerile existențiale mai sunt amplificate suplimentar și de nevoia
intensă, devenită manifestă către sfârșitul vieții, ca individul să găsească un sens
pentru pierderile semnificative suferite în decursul timpului, prin anticiparea
deznodământului propriei istorii de viață. Detalierea particularităților experențiale
și simbolice ale traiectoriei existențiale individuale, ca etapă prin care trece orice
individ, creează o structură unică de semnificații subiective — în care straturile
externe se fundamentează pe cele interne pentru a forma un palimpsest — care
conferă specificul experienței individuale, în cazul unei boli cronice.

Sugeram anterior că emoția este influențată de cultură prin modelarea de către

aceasta a relațiilor sociale și a sistemelor de credințe de care depinde procesul de
evaluare. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, agențiile guvernamentale
americane au manifestat un interes accentuat pentru poporul japonez, care se
datora incertitudinilor legate de natura acestui popor aflat la acea vreme în
ipostaza de inamic și de modul în care trebuia tratat. Cartea fascinantă scrisă de
Ruth Benedict, The Chrysanthemum and the Sword* (1946), a reprezentat un efort
remarcabil în vederea dobândirii unei înțelegeri desăvârșite asupra culturii
japoneze pe baza scrierilor existente. Din punctul de vedere al culturilor vestice,
titlul cărții constituie o juxtapunere a două trăsături distinctive și aparent
contradictorii, întâlnite la japonezi, care pe de o parte, se referă la sensibilitatea
acestora pentru frumusețea naturii, așa cum este ea ilustrată de crizantemă ca
una dintre florile preferate în Japonia, și concomitent, existența la aceștia a unei
venerații pentru spiritul războinic, integritate și loialitate față de nobilul feudal
căruia ei i se închinau, așa cum reiese din legendele samurailor.
Această carte a reprezentat o încercare unică de studiere a culturii japoneze și
a personalității specifice indivizilor acesteia, în scopuri cât se poate de practice,
iar datele obținute pe baza unei astfel de cercetări au fost utilizate în soluționarea
uneia dintre problemele serioase cu care Statele Unite se confruntau către finalul
războiului — mai precis, dacă era de așteptat ca armata japoneză să capituleze și
să accepte ocupația postbelică; iar în cazul în. care acest lucru era posibil, ce anume
ar fi facilitat capitularea. în mod cert, cooperarea împăratului Hirohito a avut o
contribuție esențială la instaurarea cu succes a unei ocupații pașnice.
Ca mulți alți scriitori anteriori și posteriori acestei perioade, Benedict a fost la
rândul său șocată de importanța considerabilă pe care rușinea o deținea în
educarea copiilor japonezi, la care se adaugă rolul jucat de grupul social și de
comunitate în procesul de socializare. Acestea sunt ilustrate de următorul pasaj
(1946, pp. 287-288):

O continuitate frapantă ce constituie legătura între perioada timpurie și etapele

ulterioare din viața copilului vine din importanța majoră pe care o are acceptarea
„Crizantema și spada". (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
 individului de către ceilalți membri ai comunității. Aceasta, și nu standardul virtuții 485
absolute îi va fi inculcată copilului. în copilăria timpurie, când mama îl ia pe copil
lângă ea în pat, iar el este capabil să pună întrebări, el își va număra bomboanele
pe care le-a primit comparativ cu fratele și sora sa, ceea ce constituie un indiciu al
gradului de afecțiune maternă de care este demn, iar atunci când observă cu
acuitate că este neglijat de către mamă, își va întreba sora mai mare: „Mă iubești
pe mine cel mai mult?". în stadiile ulterioare, se așteaptă ca el să renunțe în mod
progresiv la satisfacțiile individuale, în schimbul cărora îi este promisă ca
recompensă aprobarea și acceptarea „lumii". în caz contrar, sancțiunea va fi că se
va face de rușine în fața „lumii". Desigur că acest tip de sancțiune este invocată în
majoritatea culturilor pentru educarea copilului, însă ea prezintă o importanță
extremă în cultura japoneză.

Primele lucrări ale lui Benedict au fost în decursul timpului actualizate cu

ajutorul unor cercetări sistematice, destinate să studieze practicile de creștere a
copiilor din Japonia, comparativ cu educația oferită celor din Statele Unite. Cea
mai bună sursă pe care o cunosc este o recenzie și o analiză realizată de către
Miyake, Campos, Kagan și Bradshaw (1986) care citează, printre alții, atât lucrările
lui Benedict și Doi, precum și pe cele scrise de Vogel și Vogel (1961), Vogel (1967),
Lebra (1976), Caudill (1971), Caudill și Weinstein (1969), Azuma, Kashiwagi și
Hess (1981).
Benedict remarcă importanța conceptului japonez denumit amae, pentru care
în mod aparent nu există niciun echivalent în limbile europene, și care ulterior a
fost discutat în detaliu și de către Doi (1973). Autorul a analizat recent contrastele
existente între modul cum vesticii, respectiv populația japoneză, privesc relațiile
dintre individ și comunitatea socială, precum și pe cele dintre aspectele psiho­
logice interne și cele externe (Doi, 1985). Analiza lui Doi a pus accent pe conceptul
de amae și pe relațiile strânse ale copilului cu propria mamă, respectiv cu mediul
social, încurajate atât de suportul voluntar și indulgența manifestată în raport cu
copilul, cât și de eforturile privind evitarea separării de acesta.
Amae este descris ca dorința sau nevoia individului de a fi iubit și acceptat, un
fel de dependență psihologică față de semeni. La populația japoneză, respectiva
calitate are de regulă o conotație pozitivă, în timp ce pentru americani, la care
individualitatea și autonomia sunt deosebit de importante, este considerată ca
reprobabilă și rușinoasă, mai ales în rândul bărbaților. Prin urmare, în cultura
japoneză furia manifestă generează cel mai adesea distres, pe când teama legată
de modul cum individul este privit de semeni are un caracter familiar și firesc,
însă acest lucru depinde, desigur, de factorii cauzali. Cu toate acestea, mani­
festările furiei la americani nu sunt considerate ca având o conotație particulară
negativă, însă exprimarea anxietății le este întru câtva străină și creează un
sentiment de disconfort individual.
Vogel și Vogel (1961) au ajuns la concluzia că în Japonia copiii și mamele lor
petrec foarte puțin timp separați. De asemenea, mamele japoneze îi transmit
copilului teama față de lumea din afara familiei, și cu precădere în raport cu
persoanele străine (probabil din cauza unei preocupări mai accentuate în sensul

Emoție și adaptare »Influența socială

486 menținerii unui atașament strâns cu copilul). Copiii japonezi sunt adesea foarte
timizi și inhibați în momentul începerii școlii. Lebra (1976) sublinia eforturile
depuse de mamele japoneze pentru a-1 sensibiliza pe copil în legătură cu evitarea
sentimentelor de singurătate, care sunt gestionate prin apropierea și dependența
față de mamă. Din cercetările lui Caudill (1971; Caudill & Weinstein, 1969) care
a realizat primele studii comparative între creșterea copilului la japonezi, respectiv
la americani, a reieșit că mamele americane pun un accent mai mare pe valori ca
autonomia și independența propriului copil, prin contrast cu mamele japoneze
care valorizează apropierea și dependența copilului. Se pare că părinții americani
își doresc un copil activ, care să își exprime cu tărie opiniile, pe când pentru cei
japonezi copilul ideal este tăcut și mulțumit.
Pentru a reveni la Japonia, unde în ultimii ani a avut loc rapid o îndepărtare
de la tradițiile culturale specifice, către un mod de viață care cel puțin în aparență
este mai apropiat culturilor occidentale, probabil că au rămas și vor rămâne active
unele tipare culturale fundamentale de gândire și acțiune, care individualizează
puternic societatea japoneză de culturile din Statele Unite și cele europene.
Această idee este clar ilustrată de observațiile lui Caudill (1959) cu privire la
atitudinile japonezilor, respectiv ale euro-americanilor, în legătură cu alcoolul și
consumul acestuia. Cu toate că atât japonezii (și cu precădere bărbații), cât și
euro-americanii consumă cantități mari de alcool, se pare că la momentul când
Caudill a realizat aceste studii, rata alcoolismului era cu mult mai scăzută în
Japonia, comparativ cu celelalte țări. Cu toate acestea, există autori după opinia
cărora problema alcoolismului a fost subevaluată, chiar și în perioadele trecute.
în orice caz, revistele au publicat în urmă cu câțiva ani o reclamă la whisky
care evidențiază cu claritate atitudinea japonezilor, astfel că o consider întot­
deauna amuzantă. Ea portretizează un domn agreabil, în etate, care zâmbește la
gândul că va consuma cu plăcere cele șase sticle de whisky pe care le pusese
deoparte de-a lungul vieții, în timp ce soția sa încărunțită îngenunchează pe
podea pentru a număra economiile familiei. Textul reclamei spune: „Fiecare, cu
bucuria proprie", ceea ce reflectă un tipar familial tipic, în care soția este cea care
se ocupă de administrarea finanțelor, astfel că soțului îi cedează în mod regulat
o anumită sumă cu care acesta își poate cumpăra alcoolul dorit. Când el se
întoarce acasă băut, este foarte probabil ca soția să îl întâmpine, ajutându-1 să se
descalțe și să își dea jos hainele, să îi pregătească o gustare și să-i dea o mână de
ajutor ca să meargă la culcare, fără nicio urmă de protest.
Pe de altă parte, acest obicei al consumului de alcool nu a fost în mod tradi­
țional criticat aspru la nivel social, însă în prezent se pare că lucrurile se schimbă,
din cauza proliferării numărului de indivizi în stare de ebrietate care pot fi văzuți
în metrourile din Tokyo. în trecut, era neobișnuit ca un bărbat japonez să consume
alcool în timpul zilelor lucrătoare. în schimb, acesta aștepta serile sau vacanțele,
ori o altă ocazie adecvată, fără teama de a fi respins sau criticat de către ceilalți
pentru consumul de alcool. Sunt de părere că acest exemplu ilustrează atât o
regulă constitutivă, cât și una normativă, întrucât comportamentul individului
care consumă alcool influențează probabil nu doar emoțiile semenilor în raport
cu el, ci și reacțiile așteptate din partea acestora.

RICHARD S. LAZARUS
 Prin contrast, în Statele Unite și în Europa consumul excesiv de alcool a fost 487
în mod tradițional asociat cu sentimente intense de rușine și vinovăție; consumul
de alcool determină frecvent o deteriorare a abilităților profesionale și relațiilor
sociale individuale și poate conduce în ultimă instanță la condiția deplorabilă a
„alcoolicului de mahala". în Statele Unite, există o îngrijorare majoră legată de
extinderea consumului de alcool și de condusul în stare de ebrietate în rândul
adolescenților, iar reclamele televizate abundă în avertismente asupra efectelor
distructive ale alcoolului, decăderii sociale și modului în care acesta poate periclita
starea de sănătate. Consumul unor droguri precum heroina și cocaina ridică
probleme chiar mai acute în cadrul societății actuale, un subiect care a generat o
situație de criză, accentuarea ipocriziei și atitudini moralizatoare, care probabil
că sunt efectul interesului social actual pentru crimele violente și conexiunea
acestora cu consumul de droguri.
O cercetare comparativă interesantă, care aproape că fusese dată uitării, o
reprezintă studiul lui Singer și Opler (1956) asupra diferențelor emoționale
existente între indivizii americani de origine irlandeză, respectiv cei de origine
italiană, la care procesul de maturizare a avut loc în cadrul a două culturi diferite.
Singer și Opler au observat tiparele emoționale și simptomele psihologice pentru
două eșantioane egale de bărbați americano-irlandezi, respectiv americani italieni,
care sufereau de schizofrenie în stadii avansate, iar autorii au considerat că
gravitatea bolii este determinată de diferențele la nivelul concepțiilor culturale
specifice, prezente la cele două grupuri etnice care trăiesc în cadrul aceleiași
societăți și împart o moștenire religioasă comună. Ideea de a compara cele două
grupuri etnice a pornit de la existența unor diferențe culturale evidente cu privire
la structura și valorile familiale. Cercetătorii au dorit să determine gradul în care
astfel de diferențe se reflectă în tiparele comportamentale patologice observabile,
în ciuda faptului că pacienții studiați erau emigranți
La momentul realizării studiului, a reieșit că mama de origine irlandeză deține
de regulă o poziție dominantă și controlul în cadrul familiei. Mai mult, în familiile
irlandeze activitatea sexuală este subordonată procreării, e încurajat celibatul,
manifestările de dragoste sunt lipsite de intensitate și exprimate cu greu, iar
căsătoria este de obicei amânată pentru mult timp (probabil că, la origine, din
considerente economice). De asemenea, dorințele sexuale sunt considerate ca
păcate și, din acest motiv, le generează indivizilor o vinovăție intensă. Prin
contrast, tiparul italian implică prezența unui tată dominator. Sexualitatea nu
doar că este acceptată, dar este considerată un indiciu al normalității masculine,
după cum orice femeie care a vizitat Italia și a fost ciupită de posterior poate atesta
acest lucru. Prin urmare, tiparul cultural italian încurajează exprimarea senti­
mentelor și o viață de familie în care bărbatul are rolul dominant, în timp ce
tiparul irlandez tinde să se apropie mai mult de inhibiție, întârzierea gratificării
și dominația figurilor materne. în consecință, nu ar trebui să ne simțim surprinși
de faptul că pacienții de origine irlandeză și cei italieni evidențiază tipare emo­
ționale destul de diferite, derivate din particularitățile existente la nivelul
concepțiilor lor culturale.

Emoție și adaptare ■ Influența socială

488 Au fost studiați atent 60 de pacienți bărbați ai unui spital de boli psihice din
New York, care sufereau de schizofrenie, iar ca metode s-au folosit observația
directă, istoricul fiecărui caz în. parte și aplicarea testelor de personalitate. Pacienții
aveau vârste cuprinse între 18 și 45 de ani, erau comparabili din punctul de vedere
al educației și al statutului socio-economic, fiind internați aproximativ în aceeași
perioadă, și proveneau cu toții din familii în care prima, a doua sau a treia
generație se stabilise definitiv în America. Într-adevăr, Singer și Opler au
descoperit că pacienții de origine irlandeză sunt cu mult mai inhibați decât cei
italieni, fiind mai copleșiți de temeri și vinovăție, și resimt o ostilitate puternică
la adresa femeilor din propria familie, în ciuda faptului că își inhibă puternic
aceste sentimente. Acest tip de pacient suferea în mod frecvent de alcoolism
(19 din cei 30 studiați), un simptom destul de rar întâlnit la pacienții de origine
italiană (doar unul din cei 30 avea această problemă), chiar dacă și cei de origine
italiană consumau alcool în cantități excesive. Pe de altă parte, pacientul ameri­
can italian este mult mai expresiv emoțional și își manifestă deschis ostilitatea,
fără ca aceasta să fie îndreptată către femeile din familie, ci vizează de regulă o
figură paternă. Astfel de date subliniază faptul că modurile de gândire, simțire,
acțiune și chiar tulburările psihice au o legătură cu cultura sau subcultura din
care provin indivizii, probabil atât în sens constitutiv, cât și normativ.
Un alt set de exemple ale variațiilor culturale care influențează procesul
emoțional îl reprezintă contrastul dintre valorile individualiste și cele colectiviste,
concepții care diferă de la o cultură particulară la alta și de la un individ la
altul în cadrul aceleiași culturi. Ele au fost studiate extensiv de către Triandis,
Bontempo, Villareal, Asai și Lucea (1988; vezi și Sampson, 1988, pentru o discuție
mai critică pe criterii politice, cu privire la tiparele sociale individualiste compa­
rate cu cele colectiviste). în ciuda faptului că Triandis ș.a. admit caracterul mult
simplificat al analizei realizate, ei subliniază că în cadrul culturilor individualiste
primează succesul individual, iar în cele colectiviste sunt urmărite cu precădere
interesele de grup. în culturile individualiste, indivizii sunt mândri de realizările
personale, iar succesul competițional și interdependența sunt tratate în termenii
unui schimb utilitar/social; în culturile colectiviste, indivizii se simt mândri
pentru realizările grupului de apartenență, iar relațiile de interdependență sunt
motivate de datorie, obligație și moralitate. Consider că aspectele ilustrate fac
referire la reguli constitutive. Referitor la acest aspect, Triandis ș.a. (1988, p. 335)
scriu următoarele:

Câteva teme, precum independența, realizarea, hedonismul, competiția și

relațiile de interdependență își schimbă înțelesul în contextul celor două tipuri de
culturi. Independența se referă, în cadrul culturilor individualiste, la libertatea
urmăririi intereselor individuale și, deopotrivă, la competiția individului cu
semenii. Independența înseamnă în culturile colectiviste că individul nu trebuie să
fie o povară pentru subgrupul căruia îi aparține, iar competiția nu are legătură cu
membrii acestui subgrup. în culturile colectiviste, competiția se desfășoară între
diferitele subgrupuri, nu între indivizi.

RICHARD S. LAZARUS
 Prin studierea a nouă grupuri culturale, Triandis ș.a. au descoperit că de la o 489
cultură la alta există un număr de diferențe psihosociale care derivă din această
temă. Spre exemplu, integritatea familială, care constă din relații armonioase și
durabile între părinți și copii, era comparativ mai mare în culturile colectiviste.
Interdependența, care se referă la ajutorul oferit de individ propriei familii când
aceasta are nevoie, la relații apropiate cu prietenii și la contacte frecvente cu
aceștia, era mai accentuată în cadrul culturilor colectiviste, iar separarea de
subgrupuri era mai des întâlnită în culturile individualiste. Pe de altă parte,
independența și hedonismul erau mai frecvente în culturile individualiste.
Contrastul dintre valorile culturale, care în cazul de față a fost exemplificat pentru
americani și japonezi, reiese din compararea a două expresii: „Cine se plânge mai
tare o duce mai bine", spun americanii, prin contrast cu japonezii, care zic: „Cine
vrea să iasă în evidență va fi rău-văzut de lume".
în ceea ce privește diferențele individuale, a reieșit că indivizii preocupați de
semenii lor primesc mai frecvent un suport social calitativ superior, comparativ
cu indivizii egocentrici, care au afirmat că se simt mai singuri decât cei din
culturile colectiviste. Deși autorii menționați nu au studiat în mod direct emoțiile,
este nevoie doar de puțină imaginație pentru a formula ipoteze legate de tipurile
de experiențe sociale din cadrul acestor culturi, care se pot dovedi dăunătoare,
periculoase ori benefice, ceea ce are ca efect generarea unor emoții pozitive sau
negative, precum și a unor ipoteze referitoare la diferențele emoționale relevante
la nivelul personalității individuale, ca produs al internalizării selective.
Au existat recent numeroase cercetări extensive realizate de antropologii
interesați preponderent de influențele culturale și cele psihologice, care au
comparat sistemele de semnificații specifice mai multor culturi diferite. Ele nu
pot fi trecute adecvat în revistă în cadrul acestei secțiuni, ci ar trebui menționate
doar la modul general. Câteva exemple notabile din multitudinea celor existente
includ observațiile realizate de D'Andrade (1984) cu privire la semnificațiile
atribuite succesului în cadrul culturii americane. Rosaldo (1980; 1983) și o serie
de alți autori au studiat preponderent Asia și Statele Unite (de ex., Ausubel, 1955;
studiile și analizele făcute de Marsella și colegii săi, centrate pe cultură și emoție,
individualitate, adaptare și alte fenomene, la care se adaugă și Marsella,
DeVos & Hsu, 1985; Marsella, Kinzie & Gordon, 1973; Marsella, Murray &
Golden, 1974; Marsella & Scheuer, 1988; Marsella, Tharp & Ciborowski, 1979).
Unele cercetări detaliate au fost dedicate rușinii, vinovăției, furiei și depresiei la
populația japoneză și la occidentali, la americanii albi, la chinezi, japonezi și la
filipinezii din Insula Java. Să mai amintim de cercetarea lui Hamilton, Blumenfeld,
Akoh și Miura (1990) cu privire la atribuirea meritului sau a vinovăției în rândul
copiilor japonezi, comparativ cu cei americani; de trecerea în revistă făcută de
Ryff (1987) asupra studiilor pe diverse societăți, incluzând Japonia, Statele Unite,
China și India; de cercetarea detaliată întreprinsă de Church (1987) cu privire la
trăsăturile de personalitate definitorii pentru locuitorii din Filipine; de studiul lui
Sue și Sue (1987) pe americanii de originie asiatică; și de cercetările lui Florian și
Snowden (1989) cu privire la motivațiile aflate la baza temerilor legate de moarte,
în rândul americanilor de origine vietnameză, care au fost comparați cu alte

Emoție și adaptare ■ Influența socială

490 grupuri etnice existente în Statele Unite (cum ar fi chinezi, mexicani, albi, negri
și israeliți). Cercetătorii au concluzionat că americanii de origine vietnameză sunt
mai preocupați, comparativ cu celelalte grupuri etnice, de pericolul pierderii
identității sociale și de consecințele pe care decesul individului le are asupra
familiei și propriilor prieteni, iar diferențele constatate au fost puse de autori pe
seama unei lipse de orientare și de împlinire existențială din cauza dezrădăci­
nărilor suferite în timpul Războiului din Vietnam.
Schweder (1985) a realizat la rândul său o cercetare similară cu privire la
tiparele depresiei, care au fost analizate de la o cultură la alta, argumentând că
funcționarea emoțională a indivizilor aparținând unor culturi diferite nu prezintă
aceleași caracteristici de bază, așa cum nu prezintă nici trăsături complet singu­
lare. El a identificat unele caracteristici universale, respectiv aspecte cultural-spe-
cifice, referitoare la șase aspecte care țin de procesul emoțional: tipurile de emoții
trăite, situațiile cu încărcătură emoțională, semnificațiile individuale și sociale
asociate emoțiilor trăite, modul cum emoțiile sunt comunicate sau exprimate,
regulile sociale care determină emoțiile și manifestările acestora și gestionarea
emoțiilor neexprimate, sau ceea ce personal am descris în Capitolul 3 ca adaptare
cognitivă sau centrată pe emoție.
în concluzie, după opinia mea, reiese clar felul în care cultura exercită o
influență puternică asupra emoției. Chiar și eforturile depuse de societate în
vederea reglării experiențelor emoționale constituie o astfel de influență, care
atunci când nu se răsfrânge în modelarea propriu-zisă a emoției trăite, determină
cu certitudine modalitățile de exprimare ale acesteia, la nivelul social. Se pare că
acest aspect nu a făcut obiectul unor dezbateri teoretice. Discuțiile contradictorii
țin de variabilele procesului emoțional care ar putea fi influențate cultural, de
modul în care se realizează astfel de influențe și de gradul în care ele operează.
Am oferit în Capitolul 5 un set de postulate referitoare la argumentele pro și
contra privind sursele de variabilitate datorate caracteristicilor biologice univer­
sale, în opoziție cu cele socioculturale, furnizând câteva exemple pentru diferitele
moduri în care poate să funcționeze influența culturală.

Cultura și evaluarea
Dat fiind că am discutat și ilustrat modul cum cultura influențează viața
emoțională, este important ca în această secțiune informațiile prezentate să fie
puse, pe cât posibil, în conexiune cu afirmațiile anterioare referitoare la procesul
de evaluare, mai precis prin îndreptarea atenției asupra componentelor evaluative
utilizate în Capitolele 6 și 7 în descrierea fiecărei emoții specifice. Cultura poate
deține o influență majoră atât în sens constitutiv, cât și normativ, în determinarea
scopurilor pe care le adoptăm, și le considerăm importante la nivel individual —
la care se mai adaugă și influența exercitată de cultură asupra celorlalte com­
ponente ale evaluării. Cu toate că o diferențiere între experiența emoțională
individuală și simplele manifestări expresiv-situaționale ale acesteia constituie,
așa cum cititorul va înțelege, un demers extrem de dificil (problema a fost

RICHARD S. LAZARUS
abordată în Capitolul 2), voi încerca acum să examinez pe scurt modul cum 491
cultura ar putea influența componentele evaluative.
Să ne reamintim faptul că cele trei componente ale evaluării primare sunt rele­
vanța pentru scop, congruența sau incongruența în raport cu scopul și implicarea
eului. Cu toate că indivizii diferă între ei, cultura, cred eu, influențează valorile,
scopurile și ierarhiile scopurilor dobândite și exprimate de către membrii acesteia
prin intermediul identităților lor.
Dacă un individ evaluează că un scop este relevant sau constituie o miză în
cadrul unei interacțiuni, aceasta depinde de ierarhia scopurilor sale individuale
și de contextul social în care se produce interacțiunea. Relevanța unui scop
important presupune că acesta poate genera emoții intense. Să luăm ca exemplu
situația în care intensitatea durerii resimțite sau alte simptome medicale indivi­
duale implică un risc pentru starea de sănătate, astfel că ar putea fi necesară o
consultație medicală care îi trezește celui în cauză anxietate, furie sau deprimare.
Cât anume cunosc indivizii despre gravitatea simptomelor resimțite va determina
diferențe considerabile în emoțiile rezultate.
Cu toate acestea, studiile comparative realizate între culturi și discutate ante­
rior au evidențiat faptul că americanii de origine israelită, respectiv cei cu origine
italiană, adoptă o atitudine oarecum diferită cu privire la durerea și la simptomele
organice, comparativ cu „americanii tipici". Nu se cunoaște cu certitudine dacă
starea de boală le trezește celor dintâi mai multă panică decât americanilor
get-beget, în sens constitutiv, sau dacă este vorba doar despre o atitudine mai
puțin stoică, în sens normativ. Ambele mecanisme sunt perfect valabile și
reprezintă funcționări determinate de apartenența etnică. Un caracter mult mai
interesant îl prezintă observațiile clinice citate anterior ca aparținând lui Kleinman
(1988), în care semnificația unei afecțiuni este cel mai bine înțeleasă prin
raportarea la contexul istoriei de viață individuale și la importanța pe care
experiența trăită o poate avea pentru valorile, credințele, scopurile și identitatea
eului respectivului individ.
Pe lângă faptul că diferențele culturale influențează relevanța în raport cu
scopurile individuale, acestea pot deopotrivă să determine și o incongruență față
de scopuri, dat fiind că problema ridicată de această componentă a evaluării se
referă la periclitarea sau la imposibilitatea realizării unui scop important. Să
considerăm un alt exemplu care a fost deja discutat, referitor la studiile culturale
comparative privind practicile creșterii copiilor japonezi, respectiv a celor
americani. Am menționat că un copil japonez are o predispoziție mai accentuată
de a resimți distres în raport cu manifestările de furie ale propriei mame, com­
parativ cu copilul american, pentru care dezaprobarea și furia maternă sunt mai
comune. Scopul menținerii unei relații cât se poate de strânse cu mama sau de a
fi pe placul acesteia se manifestă mult mai intens în primul an de viață la copiii
japonezi datorită angajamentului mamei în direcția stabilirii unei relații sim­
biotice, bazată pe indulgență și blândețe, în efortul de a-i dezvolta copilului senti­
mentul rușinii, astfel încât acesta să evite să își dezamăgească sau să-și supere
mama. Contrastul cultural este accentuat de angajamentul puternic întâlnit la ma­
mele americane în direcția încurajării autonomiei și a individualității propriului

Emoție și adaptare ■ Influența socială

492 copil. Prin urmare, scopurile inculcate de practicile utilizate în creșterea copiilor
japonezi diferă până la un punct de cele din Statele Unite; în consecință, există o
probabilitate mare ca anumite condiții din Statele Unite să fie incongruente cu
scopurile individuale, fără ca acest lucru să fie valabil și pentru Japonia, iar
reciproca este, de asemenea, valabilă.
Totodată, forma de implicare a eului este foarte probabil să difere în cadrul
evaluărilor făcute de bebelușii și copiii mici japonezi, comparativ cu cei americani,
aspect care rezultă din tipurile distincte ale identității eului, promovate în cadrul
celor două culturi. Să considerăm, spre exemplu, particularitățile culturale legate
de importanța intereselor individuale (ca trăsătură definitorie a atitudinii
americane) în opoziție cu primatul intereselor comunității, ca de exemplu familia
sau națiunea (care constituie o caracteristică a culturii japoneze). Copilul japonez
va fi nevoit să își subordoneze identitatea eului imaginii promovate la nivelul
grupului de apartenență; cel american își va dezvolta o identitate autonomă
puternică și capabilă să înfrunte modelele grupului din care face parte.
în povestirile japoneze în care, să spunem, există un conflict între un cuplu de
îndrăgostiți și dorințele familiilor de origine sau imperativele normelor sociale,
rezultatul va fi cel mai adesea o tragică renunțare la iubire în favoarea conformării
la regulile sociale; japonezii au un pronunțat simț al corectitudinii, ceea ce pro­
babil că le conferă o satisfacție ambivalență referitoare la triumful societății asupra
individului. în narațiunile euro-americane cu privire la un conflict similar, de cele
mai multe ori cuplul opune rezistență dorințelor familiei sau regulilor sociale, iar
acest lucru este considerat ca just și ne bucurăm, de triumful individului asupra
lumii. Este posibil și în aceste culturi ca un astfel de conflict să se termine tragic,
așa cum se întâmplă în Romeo și Julieta de Shakespeare sau în Poveste din cartierul
de vest scrisă de Leonard Bernstein. în ambele culturi, cea japoneză și, respectiv,
cea americană, este posibil ca întâlnirea îndrăgostiților să fie „scrisă în stele", iar
aceștia să fie prinși în tragedia produsă, independent de voința lor, ca simbol al
problemelor specifice societății; însă, chiar și dincolo de moarte, este mai probabil
ca în cadrul culturii tradiționale americane să triumfe valorile individuale, în timp
ce în Japonia acestea sunt înlocuite de valorile comunității. O consecință a acestui
fapt este că atât scenariile generatoare de furie și anxietate, cât și tipurile de reacții
produse de aceste emoții la cei care le trăiesc și le observă vor fi diferite în cazul
celor două culturi.
Deși nu am cunoștință despre existența unor studii pe această temă, care să ia
în considerare dezvoltarea în decursul vieții, accentul care se pune în cultura
japoneză pe complianța din partea copilului face ca acesta, și probabil că
deopotrivă indivizii adulți, să se simtă mai curând inconfortabil, decât furios în
cadrul situațiilor competitive care prezintă preponderent un caracter individual,
și nu unul colectiv, în timp ce copilul sau adultul american este de așteptat să se
simtă mai confortabil în raport cu furia resimțită. Acest tip de diferențe funcțio­
nează fie pe baza proceselor constitutive, fie datorită celor normative, sau pot fi
determinate de ambele. Spre exemplu, este posibil ca sentimentul de disconfort
și furie individuală să se manifeste atât în cadrul grupurilor din cultura japoneză,
cât și în al celor americane, însă în primul caz este mai probabil ca disconfortul

RICHARD S. LAZARUS
individual să se datoreze furiei resimțite, care ulterior va fi reprimată, pe când în 493
cel de al doilea anxietatea este cea care trezește disconfort, fiind prin urmare
reprimată de individ. Nu se cunoaște încă gradul în care astfel de concepții
culturale modifică experiențele emoționale trăite de indivizi sau dacă influența
acestora se rezumă doar la expresiile sau manifestările acestor emoții.
O analiză similară se poate realiza și pentru componentele evaluării secundare,
referitoare la învinuire sau la merit, la potențialul adaptativ și la expectațiile
privind viitorul, care la rândul lor probabil că sunt influențate cultural, atât în sens
constitutiv, cât și din punct de vedere normativ. De exemplu, cui ar trebui să i se
atribuie vina sau meritul! Deși nu am informații despre existența unor cercetări
comparative cu caracter explicit, din studiile actuale (Levy, 1973, 1984) reiese că
populația din Tahiti la care există o atitudine precaută legată de furie, iar pre­
ceptele promovate pun accentul pe evitarea situațiilor generatoare de furie și de
agresivitate fizică, învinovățirea se va produce probabil mai rar decât în cazul
indivizilor din Statele Unite, unde apare frecvent aruncarea vinii asupra altuia. Și
probabil că locuitorii din Java care au o atitudine extrem de negativistă față de
mândrie, comparativ cu populația indoneziană Minangkabau (Heider, 1991), vor
manifesta o mai mare reticență în acceptarea meritului pentru o realizare indi­
viduală. în mod similar, individul japonez evită să pară deosebit de încântat pentru
complimentele primite în legătură cu propria familie, și se pune întrebarea dacă
atitudinea sa ezitantă vizează neasumarea meritului și lipsa orgoliului sau doar
manifestarea socială reținută a acestor trăiri. O întrebare interesantă și dificil de
soluționat se referă la nivelul psihologic la care se situează astfel de diferențe
individuale, mai precis, dacă acestea sunt preconștiente sau conștientizate.
Referitor la potențialul adaptativ, ceea ce este cultural permis sau adecvat poate
influența în sens constitutiv modul cum indivizii răspund emoțional la acțiunile
semenilor, iar modalitatea de exprimare a emoției este posibil să fie determinată
în sens normativ. Din nou, concepția indivizilor din Tahiti cu privire la furie
reprezintă un exemplu util. Normele culturale prescriu ca furia să fie gestionată
prin intermediul evitării acelor situații care o induc, prin a nu lua în serios o
insultă suferită, iar atunci când manifestarea furiei este necesară, ea ar trebui să
rămână exprimată la nivel verbal, fără a trece în planul fizic. Consider că astfel
de norme pentru furie și agresivitate sunt foarte similare cu valorile întâlnite în
cultura noastră la clasa de mijloc, care au fost ilustrate în Capitolul 1, atunci când
am descris scenariul legat de acțiunile așteptate din partea eroului de filme
western; probabil că profilul acestuia corespunde mai puțin mentalității adoptate
de exponenții clasei muncitoare sau de membrii acelor culturi și subculturi care
promovează tipul de bărbat macho pentru care, în mod indirect, comportamentele
agresive au un rol important în conservarea idenității propriului eu.
Referitor la expectațiile privind viitorul, indivizii dobândesc un set de credințe
fundamentate cultural, cu privire la forțele cele mai puternice din lumea în care
trăiesc — de exemplu, șansa, destinul, Dumnezeu ori înțelepciunea și deprin­
derile umane. Astfel de expectații mai sunt influențate și de regulile sociale pri­
vind puterea — pericolul unor prejudicii și sancțiuni din partea societății —,
precum și de modul de funcționare a acestora. în culturile și subculturile în cadrul

Emoție și adaptare ■ Influența socială

494 cărora se pune un accent mai mare pe destin (de exemplu, hinduismul în India),
ne putem aștepta la reacții emoționale destul de diferite cu privire la realizarea
sau nu a unor scopuri importante, comparativ cu populațiile din culturile vestice
ale statelor industrializate, care pun accent pe controlul individual și pe acțiunile
în scopul depășirii circumstanțelor negative. De asemenea, și în Asia, idealul
renunțării la scopurile de ordin material și ia cele dictate de propriul Eu sunt
venerate pe scară largă. Cu atât mai importană este adoptarea unei astfel de
atitudini în raport cu expectațiile privind viitorul la membrii unor culturi care,
prin definiție, sunt mai pesimiste, comparativ cu cele în care există concepții
destul de optimiste, ceea ce se reflectă și în contrastul credințelor cu privire la
Dumnezeu ca fiind punitiv și lipsit de generozitate, respectiv o instanță benefică
și iertătoare.
în concluzie, chiar dacă în prezent lipsesc cercetările asupra componentelor
evaluative enumerate, există motive plauzibile în a crede că influența culturii se
exercită la nivelul tuturor celor șase componente ale evaluării, fie în manieră
constitutivă, fie normativă. în măsura în care o astfel de afirmație este adevărată,
înseamnă că în mod necesar experiențele emoționale și manifestările expresive
caracteristice membrilor unor culturi distincte ar trebui la rândul lor să difere.
Sunt cu atât mai dificile realizarea unui studiu comparativ asupra procesului
emoțional desfășurat la nivel conștient sau inconștient și stabilirea diferențelor
existente de la o cultură la alta. Valorile culturale sunt implicate și în definirea
unor scopuri importante — alături de influențele sociale și de cele biologice —
ca având un caracter inacceptabil, ceea ce le transformă în surse generatoare de
conflict. Incongruența scopurilor devine inevitabilă în astfel de circumstanțe, idee
care a fost exprimată cu mult timp în urmă de către Freud, cu privire la pulsiunile
sexuale și la cele agresive. Doar un număr restrâns de cercetători au dat curs
provocării de a trata aceste aspecte la nivel empiric, dat fiind că datorită ineren­
telor bariere interpersonale și a celor lingvistice este destul de dificilă cunoașterea
acelor aspecte conștiente care pot fi relatate de subiecții aparținând unor culturi
diferite, cu atât mai grea fiind descrierea proceselor care se desfășoară la un nivel
psihologic mai profund.

Structura socială și emoția

Teoreticienii care pun accentul pe structura socială își îndreaptă atenția asupra
rolurilor funcționale ale relațiilor stabilite în cadrul interacțiunilor sociale ime­
diate — de exemplu, în contextul profesional sau cel familial, unde se manifestă
diferite tipuri de presiuni sociale, oportunități și expectații sociale secundare.
Studiile cu caracter de pionerat realizate de către Goffman (1959,1971) cu privire
la gestionarea imaginii externe individuale, s-au axat pe regulile care operează
în cadrul diferitelor tipuri de interacțiuni sociale. El a oferit detalieri minuțioase
asupra modul cum indivizii reușesc să își controleze manifestările expresive ale
propriilor emoții și strategiile adoptate de aceștia ca răspuns la comportamentele
tradiționale, acordând însă o atenție mai redusă experienței emoționale în sine.

RICHARD S. LAZARUS
 în încercarea de a descrie modurile cum societatea influențează atât experiența 495
emoțională, cât și manifestările expresive ale acesteia, Hochschild (1979) a creat
termenii de „reguli ale simțirii" și „travaliu emoțional", ca o dezvoltare a con­
ceptului de reguli de manifestare introdus de către Ekman și Friesen (1969; vezi și
Ekman, 1977). Caracterul derivat rezidă în faptul că noul termen, cel de reguli ale
simțirii, este menit să sublinieze nu doar faptul că indivizii își reglează propriile
manifestări emoționale externe, cum este cazul indivizilor japonezi care încearcă
să pară veseli atunci când resimt tristețe pentru o pierdere individuală suferită,
sau din dorința de a nu îi încărca pe ceilalți cu propria suferință, dar și faptul că
aceștia se străduiesc ca propriile trăiri să fie în acord cu normele impuse de
situațiile sociale. Conform lui Hochschild, indivizii „se antrenează psihologic";
„își reprimă propria furie"; „încearcă să se simtă recunoscători"; și „își permit să
se simtă triști" în conformitate cu aceste reguli ale simțirii. Aspectele menționate
se referă la ceea ce a fost definit ca travaliu emoțional. în limbajul evaluării, în plus
față de influențarea modului cum indivizii își exprimă deschis sau își inhibă
emoțiile, regulile simțirii îndeplinesc și rolul de factori reglatori direcți ai stării
emoționale, întrucât aceștia influențează încă de la început modul cum indivizii
evaluează o situație dată.
Regulile simțirii și cele de manifestare influențează emoțiile indivizilor, în
special când tristețea ar fi reacția firească, însă aceasta este înlocuită de veselie și
viceversa; sau când situația ar impune o trăire mai intensă sau mai temperată
decât cea resimțită în mod real; sau când emoțiile trăite durează un interval de
timp mai scurt sau mai lung decât ar fi justificat. Chiar și atunci când astfel de
reguli au mai curând un caracter implicit, decât explicit, ele sunt o parte intrinsecă
a structurii sociale și exercită constrângeri puternice asupra modului cum indivizii
își definesc propriile experiențe, influențând în consecință atât trăirile lor afective
(sau „sentimentele", după cum le numește Hochschild), cât și exprimarea acestora
la nivel social.
Pe lângă faptul că indivizii își modelează propriile reacții emoționale în
conformitate cu regulile sociale, aceștia internalizează astfel de reguli, considerând
că orice abatere a emoțiilor concrete de la regulile prestabilite este un indiciu de
anormalitate. Prin urmare, regulile simțirii nu prezintă doar un caracter situațio-
nal, ci pot deveni o parte integrantă a personalității, operând similar modului în
care cultura influențează dezvoltarea personalității. Adesea, cele două seturi de
forțe intră în conflict, ceea ce la nivel individual dă naștere la resentimente,
întrucât presiunile sociale sunt considerate ca abuzive; un exemplu în acest sens
îl constituie însoțitorii de bord sau alte categorii de personal care lucrează cu
publicul, de la care se așteaptă să zâmbească sau să se poarte prietenos și plăcut,
fără a se ține seama de ceea ce aceștia simt în realitate.
Atunci când pune accentul preponderent pe exploatarea economică a per­
sonalului însoțitor, în sensul că acesta trebuie să se comporte diferit de senti­
mentele reale — și în acord cu teoriile marxiste referitoare la alienarea prin
muncă — Hochschild ia în considerare doar aspectele negative datorate pre­
siunilor sociale. Ea trece cu vederea faptul că obligativitatea indivizilor de a se
conforma imperativelor sociale poate în realitate să determine la aceștia un

Emoție și adaptare ■ Influența socială

496 sentiment mai accentuat de apartenență și plăcerea derivată din acesta. Spre
exemplu, la indivizii cu depresii ușoare, necesitatea de a funcționa social în ciuda
tristeții tranzitorii se poate dovedi uneori benefică la nivel emoțional, în sensul
că starea depresivă ar putea astfel să dispară.
Personal, am dimineți în care mă trezesc stresat în legătură cu o problemă care
îmi creează o stare neplăcută, caz în care refuz să întreprind ceva înainte de a mă
lăsa în voia propriei tristeți. Cu toate acestea, sunt nevoit ca ulterior să mă adun
pentru a-mi putea ține cursul de la ora 8 dimineața, să îmi stabilesc temele pe
care urmează să le prezint, după care să fac față traficului de dimineață. în timpul
orei de predare sunt nevoit să adopt o atitudine jovială și entuziastă, în ciuda
faptului că nu întotdeauna mă simt în stare să fac acest lucru. Dat fiind că în
general îmi place să predau și sunt un fel de „actor care își deghizează propriile
emoții", reușesc de regulă să mă mobilizez înainte de începerea cursului și să îmi
gestionez cu succes propriile dificultăți, astfel încât încep să mă simt chiar
expansiv și nerăbdător. Atunci când mă aflu în plin proces de „antrenament
psihologic", după cum îl denumește Hochschild, toate problemele care mă
deranjaseră ulterior sunt date pe moment uitării, ceea ce mă ajută în mod real să
mă bucur de cursul universitar. Este posibil ca această stare pozitivă să se mențină
pe parcursul întregii zile, iar uneori ea va pune capăt întristării. Cu toate că inițial
nu mă simțeam în stare să predau, activitatea în sine — sau, mai precis, adaptarea
la cerințele profesionale — a avut un efect benefic asupra dispoziției mele. Printre
altele, acesta constituie și un exemplu pentru modul în care adoptarea activă a
unui rol poate contribui la modificarea percepției asupra unei situații, cel puțin
temporar (cf. Lazarus & Folkman, 1984, Capitolul 11).
în exemplul prezentat anterior, este importantă recunoașterea procesului care
a determinat modificarea propriei dispoziții. Aceasta nu s-a datorat faptului că
problema inițială a dispărut; mai curând, atenția mea a fost temporar deturnată
de la problema în cauză, datorită cerințelor impuse de susținerea cursului. Ceea
ce s-a modificat nu a fost problema inițială, ci contextul situațional cu rol adap-
tativ, care a condus la o schimbare a preocupării mele de moment; în consecință,
și starea mea emoțională s-a schimbat, întrucât noul set de cerințe relaționale,
oportunități și constrângeri curente era foarte diferit comparativ cu cel anterior.
Indivizii urmăresc la nivel cotidian realizarea mai multor tipuri de interese, iar
dintre acestea, nu toate sunt relevante sau rezolvate în mod simultan. Iar în psiho-
terapiile care tratează consecințele disfuncționale și distresul cauzat de emoții,
obiectivul urmărit este acela de a-i ajuta pe pacienți să își modifice strategiile prin
care gestionează o problemă cronică, astfel încât atunci când aceasta reapare în
mod inevitabil, tiparul emoțional defectuos să nu mai fie automat activat.

Cum acționează structura socială

Care sunt mecanismele prin care societatea, împreună cu „regulile simțirii",
pot influența emoțiile? Ca urmare a cercetărilor de psihologie socială care au debu­
tat în anii '30, există în prezent numeroase informații referitoare la constrângerea

RICHARD S. LAZARUS
socială și modul cum aceasta funcționează. Deși majoritatea acestor cercetări nu 497
au avut ca obiectiv direct studierea emoțiilor, ori a proceselor de evaluare și
adaptative în sine, este relativ ușor de constatat faptul că acestea au o legătură
cu procesul emoțional. Voi oferi ulterior mai multe exemple clare asupra modului
în care emoțiile sunt educate la nivelul societății actuale.
Primele cercetări sistematice asupra modului cum situațiile sociale influențează
gândirea, sentimentele și acțiunile individuale au fost realizate de Sherif (1935)
în cadrul unor experimente care studiau efectul autocinetic. Acesta se referă la o
reacție motorie autodirijată, la tendința de a percepe o sursă luminoasă staționară
ca fiind în mișcare, atunci când nu există puncte de referință exterioare prin
intermediul cărora observatorul să îi poată fixa poziția reală. Efectul descris a
constituit cândva o reală problemă pentru piloții bombardierelor care zburau în
formație. Pe timpul zborurilor de noapte, aceștia se ghidau adesea după luminile
avionului aflat în frunte, pentru stabilirea traseului de urmat; dat fiind că aceste
lumini dădeau impresia că se mișcă într-un mod inconstant și confuz — iar cerul
întunecat nu conținea niciun punct de referință —, piloții deveneau câteodată
dezorientați și pierdeau ruta de zbor. Problema a fost în final rezolvată prin
folosirea luminilor intermitente.
Datorită faptului că fenomenul în sine are un caracter subiectiv și ambiguu,
el a constituit situația perceptivă ideală care să le permită cercetătorilor studierea
influențelor sociale. Sherif a valorificat acest lucru în studiul prin care urmărea
să demonstreze modul cum opiniile semenilor pot influența percepțiile indi­
viduale. Subiecții au fost introduși într-o cameră întunecată, în care exista un
singur punct luminos în legătură cu care aceștia au fost informați că se află în
mișcare, astfel încât sarcina experimentală consta în determinarea direcției de
mișcare și estimarea distanței parcurse în raport cu punctul de referință. Atunci
când subiecților li se cerea să lucreze individual, fiecare dintre aceștia își dezvolta
propriul tipar stabil al mișcării autocinetice, în funcție de care măsura direcția și
distanța parcursă de punctul luminos. Atunci când în mod deliberat subiecții au
fost ajutați de câte un complice introdus de cercetători, relatările prestabilite ale
acestora au influențat puternic rapoartele subiecților cu privire la tiparul de
mișcare, ducând la stabilirea unei noi norme pentru subiect, care avea să persiste
chiar și atunci când acesta urma să lucreze singur din nou. Aceste experimente
au furnizat primele dovezi concludente privitoare la efectul puternic pe care
semenii îl pot avea asupra judecăților perceptive individuale.
Se poate argumenta că dacă sarcina rațională nu ar fi avut un caracter ambiguu,
constrângerea socială nu ar fi reușit să producă vreun efect. Câțiva ani mai târziu,
o serie de experimente inovatoare realizate de Asch (1952a, 1952b, 1956) au luat
în calcul această posibilitate, producând un impact major la nivelul cercetărilor
și al teoriilor subsecvente referitoare la rolul influenței sociale. Asch a organizat
o situație experimentală în care subiecților le erau prezentate simultan trei linii
care trebuiau comparate cu o linie standard, aceștia având sarcina să estimeze
care dintre cele trei linii avea o lungime cât mai apropiată celei standard. în ciuda
faptului că ar fi fost posibil ca diferențele dintre liniile prezentate să fie foarte mici
și dificil de perceput, ceea ce ar fi sporit nivelul de ambiguitate al sarcinii, Asch

Emoție și adaptare ■ Influența socială

498 a ales în schimb ca sarcina subiecților să fie ușoară și lipsită de echivoc; astfel,
atunci când subiecții au realizat sarcina individual, în principiu, aceștia nu au
făcut nicio eroare. Alegerea acestor condiții experimentale avea să demonstreze
cât se poate de clar efectele pe care le au constrângerile sociale asupra indivizilor.
în situația experimentală tipică, participa un singur subiect din eșantionul
selectat, alături de un număr cuprins între trei și opt complici ai cercetătorului;
aceștia aveau să enunțe, unul câte unul, raționamente eronate. Imaginați-vă că
sunteți într-o încăpere, împreună cu alți șapte „camarazi"; în timp ce vă așteptați
rândul pentru a relata ceea ce ați perceput, îi auziți pe fiecare dintre ceilalți,
enunțând pe rând același raționament eronat, care în mod evident diferă de cel
care dumneavoastră vi se pare ca fiind corect. în aceste circumstanțe, subiectul
tipic făcea erori și alegea raționamentul grupului, în mai mult de o treime din
cazuri; o parte dintre subiecți renunțaseră la propriul raționament sau se confor­
maseră grupului la. fiecare dintre probele experimentale, alții nu se conformaseră
niciodată, iar o a treia categorie de subiecți făceau acest lucru doar ocazional.
Figura 9.1 ilustrează un stimul tipic folosit în cercetările lui Asch, reieșind foarte
clar lipsa de dificultate în a percepe care dintre liniile comparative are lungimea
cea mai apropiată de cea a liniei standard, X. în Tabelul 9.1 sunt prezentate
distribuțiile de frecvență ale erorilor comise de subiecții expuși la constrângerile
grupului, comparativ cu cele înregistrate atunci când fiecare subiect a lucrat
individual. Experimentul lui Asch, prezentat în Figura 9.1. și în Tabelul 9.1,
a rămas timp îndelungat unul de referință, iar versiunile acestuia se regăsesc în
aproape orice manual introductiv de psihologie din acea perioadă.
Este totuși necesar un anumit grad de precauție, pentru a fi evitată confun­
darea efectului autocinetic descris de către Sherif cu efectele conformismului social
prezentate de Asch. în cercetarea lui Sherif, nu există nicio urmă de îndoială că
percepțiile concrete ale subiecților au fost influențate de mediul social — aceștia
au sesizat mișcarea stimulului luminos și au relatat acest fapt. în cadrul
experimentului lui Asch, în ciuda faptului că subiecții au adoptat raționamentul
grupului, datele obținute nu au dovedit clar că în realitate, aceștia ar fi perceput
stimulii prezentați în mod eronat; în schimb, subiecții au resimțit ca fiind
conflictual faptul că propriile relatări erau diferite de cele ale membrilor grupului.
în decursul anilor următori, a fost realizat un număr considerabil de alte
cercetări menite să dezvolte acest studiu cu caracter de pionierat, asupra influenței
sociale, și să clarifice factorii de care depinde incidența conformismului în rândul
subiecților. Voi furniza în continuare un rezumat al descoperirilor pe care această
cercetare le-a generat pe parcursul mai multor ani. Cedarea individului în fața
constrângerii grupului apare indiferent dacă raționamentul sarcinii experimentale
are un caracter ambiguu, așa cum este cazul afirmării opiniilor personale, sau
este lipsit de ambiguitate, cum se întâmplă în cazul descrierii unor fapte reale.
Acest lucru se produce chiar și atunci când răspunsurile grupului sunt în mod
clar unele nerealiste — spre exemplu, că bărbații ar fi, de regulă, cu 20 cm mai
înalți decât femeile, ori că bebelușii de sex masculin ar avea o speranță de viață
estimată la 25 de ani. Fenomenul descris apare și atunci când subiectul nu îi poate
vedea pe ceilalți membri ai grupului, atâta timp cât acesta are convingerea că

RICHARD S. LAZARUS
 499

Figura 9.1. Un stimul tipic pentru cercetările

X (2
lui Asch. Subiecților le sunt arătate simultan
toate cele patru linii, iar sarcina acestora
constă în a determina comparativ care dintre
liniile prezentate, A, B sau C, are lungimea cea
mai apropiată de linia standard X. Atunci
când complicii cercetătorului raportau unanim
un răspuns incorect (să spunem, C), s-a
observat că subiecții se conformau și comu­
nicau răspunsul greșit într-o proporție de
aproximativ 35%. (Sursa: S.E. Asch, Social
Psychology. Englewood Cliffs, NJ: Prentice
Hali, 1952. Cu acordul pentru republicare).

Tabelul 9.1. Distribuțiile frecvenței erorilor, atunci când subiecții efectuează

individual sarcina experimentală propusă de Asch, respectiv atunci când sunt supuși
constrângerii din partea grupului social.

Numărul erorilor Frecvența erorilor când Frecvența erorilor când

subiectul a fost expus la fiecare subiect a lucrat
constrângeri din partea individual
grupului
0 13 35
1 4 1
2 5 1
3 6 -
4 3 -
5 4 -
6 1 -
7 2 -
8 5 -
9 3 -
10 3 -
11 1 -
12 0 -

(Sursa: S.E. Asch, Social Psychology. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hali, 1952. Cu acordul
pentru republicare).

Emoție și adaptare ■ Influența socială

500 ceilalți sunt totuși prezenți. Așa cum probabil era de așteptat, gradul de
conformism se reduce, chiar dacă acesta nu este în totalitate înlăturat, atunci când
alegerea subiectului se desfășoară în anonimat, iar el are convingerea că poate
auzi opiniile celorlalți participanți doar ca urmare a unei erori comise de
conducătorul experimentului.
Cu titlu de scurtă digresiune, există o bine-cunoscută cercetare a lui Milgram
(1965), pe care autorul o considera la fel de autoritară ca și unele regimuri politice
dictatoriale, ca de pildă cel nazist din Germania. în cadrul cercetării respective,
subiecții se supuneau instrucțiunilor date de conducătorul experimentului, astfel
că aceștia continuau să administreze șocuri electrice, în ciuda faptului că victimele
strigau din cauza durerii insuportabile și îl implorau pe subiectul în cauză să
înceteze administrarea. Un astfel de experiment a sugerat faptul că presiunea
socială permanentă îi poate conduce pe indivizi la adoptarea unor comportamente
nocive pentru ceilalți, după cum se poate constata cu tristețe și astăzi (vezi și
Miller, 1986, referitor la cercetările lui Milgram). în ultimii ani, au mai fost oferite
și alte interpretări asupra acestui tipar comportamental, care au sugerat, de
exemplu, că în realitate subiecții experimentului considerau propriile acțiuni ca
având un caracter mai benign, în urma unei judecări subiective a situației, mai
precis, în ideea că profesorul universitar care conduce experimentul este o
persoană responsabilă, care nu ar face rău nimănui. Cu toate acestea, o astfel de
reinterpretare este menită să ne reamintească faptul că cele mai mari atrocități ale
lumii își găsesc susținători în rândul indivizilor obișnuiți, a căror atitudine
favorabilă față de evenimentele petrecute este motivată de găsirea unor moduri
benigne de a interpreta respectivele situații. Oricum, Figura 9.2, care ilustrează
procentul de subiecți care au continuat să administreze șocuri de diferite inten­
sități, precum și nivelul suferinței celui care le primește, constituie o reprezentare
grafică a primelor date furnizate de cercetarea în cauză.
Rezumând variabilele influenței sociale, reiese că dimensiunea majorității
sociale este importantă doar până la un punct; atunci când această majoritate se
referă doar la alți doi indivizi, renunțarea subiectului la propriile opinii nu este
una de proporții, chiar dacă nu e nici de ignorat; creșterea majorității la mai mult
de doi indivizi are ca efect o renunțare individuală bruscă și de proporții, însă
atunci când majoritatea depășește deja trei sau patru indivizi, creșterea con­
formismului individual nu mai e așa de spectaculoasă. Cu cât un subiect este mai
încrezător în opiniile grupului (de ex., el consideră că acesta este format din
experți de renume sau indivizi cu un înalt statut social), cu atât acesta se va simți
mai constrâns să se conformeze la grup. Oricum, atunci când la nivelul grupului
se manifestă unele dezacorduri între opiniile exprimate de către „complicii"
cercetătorului, s-a observat că tendința subiectului la conformism descrește,
probabil ca urmare a faptului că astfel de experiențe îi erodează acestuia încre­
derea în opiniile grupului. Iar ulterior, când subiectul descoperă un aliat printre
membrii grupului, întrucât răspunsurile acestuia încep să nu mai fie similare celor
exprimate de restul, conformismul subiectului se diminuează considerabil.
Grupurile coezive — cele în care se manifestă un puternic spirit de echipă sau cu
care subiectul se identifică puternic — determină un grad mai accentuat de

RICHARD S. LAZARUS
 Procentajul subiecților care se supun comenzii, distribuiți
pentru fiecare nivel al șocului

Figura 9.2. în cadrul unui studiu realizat de Milgram, 65% dintre subiecții studiați au
acceptat să folosească șocuri de cea mai înaltă intensitate. în principiu, toți subiecții au
acceptat administrarea unor șocuri de intensitate moderată sau mare. (Sursa: S. Milgram,
„Behavioral Study of Obedience". Journal of Abnormal and Social Psychology, 67. Washington,
DC: American Psychological Association. Copyright © 1963, al American Psychological
Association. Cu acordul pentru republicare).

conformism, comparativ cu grupurile care nu sunt coezive. Din perspectiva

procesului de dezvoltare, conformismul se manifestă mai intens în perioada
adolescenței timpurii (între 13 și 14 ani), comparativ cu adolescența târzie (de la
18 către 20 de ani). De asemenea, s-a descoperit că anumite variabile de perso­
nalitate care vizează stima de sine, încrederea în propria persoană și inteligența,
îl predispun pe individ să își mențină propria independență în raport cu
constrângerile sociale (vezi Maslach, Stapp & Santee, 1985; și Maslach, Santee &
Wade, 1987).
în aceeași perioadă, Newcomb (1943; Newcomb ș.a., 1967) a realizat la rândul
său observații de teren extensive, în scopul studierii modificărilor survenite în
atitudinile politice ale studenților de la Universitatea Bennington, pe parcursul
celor patru ani de studiu. Același tip de observații au mai fost întreprinse și de
alți cercetători, cu privire la modul cum influențele sociale determină schimbarea
opiniilor în decursul procesului de dezvoltare. Adoptând întru câtva o metodă
diferită, Janis (1972) a examinat documentele guvernamentale referitoare la
procesele implicate în deciziile de grup, reușind să demonstreze că asupra
consilierilor prezidențiali au fost exercitate puternice și nocive constrângeri în
direcția conformismului, care au stat la baza unor gafe politice ale guvernului din

Emoție și adaptare ■ Influența socială

502 acea perioadă, ca de exemplu invadarea Cubei (războiul dus în Golful Porcilor),
precum și războaiele din Indochina (de ex., Vietnam). Procesul prin care grupul
își inhibase exprimarea dezacordului cu politicile îndoielnice practicate, a fost
denumit de către Janis ca gândire de grup. Ar mai trebui să menționez ca un
exemplu clasic în care puterea grupului social exercită o influență la nivel
individual, crimele și sinuciderea în masă, pe care adepții lui Jim Jones le-au comis
în 1978, la Jonestown, atunci când 900 de persoane au fost persecutate și ucise.
Ca un ultim exemplu, un studiu clasic și complex, realizat de Schachter (1951)
în aceeași perioadă, a demonstrat modul în care grupul îi sancționează pe indivizii
devianți, arătând prin urmare existența unei baze motivaționale a conformis­
mului, care se întâlnește la toți indivizii. Schachter a alcătuit o serie de grupuri
„naturale", selectând pe bază de anunț public un număr de studenți dornici să
participe la discuții asupra unor probleme sociale curente. Pentru fiecare grup
astfel format, sarcina propusă de conducătorul studiului a constat în discutarea
unui caz în care era implicat un minor delincvent, care la momentul respectiv
aștepta decizia curții judecătorești. Subiecții au fost rugați să ofere propriile
recomandări, mai precis, dacă erau de părere că președintele completului de
judecată ar fi trebuit să manifeste clemență, ori ar fi fost mai potrivită pronunțarea
unei aspre pedepse disciplinare. în realitate, modul cum era prezentat cazul
respectiv favoriza ca atitudine clemența din partea grupului studiat.
Urmând tradiția experimentelor conduse de Sherif și Asch, Schachter a intro­
dus în grup „complici ai observatorului", care aveau rolul să îi constrângă pe
subiecți la conformism sau la opinii total opuse celor exprimate de restul
grupului. în fiecare grup, au fost introduși câte trei astfel de complici; ei aveau
să adopte trei roluri sociale prestabilite: cel al individului conformist, care adopta
întotdeauna chiar de la început, opinia dominantă a grupului; individul deviant,
a cărui opinie era în mod invariabil opusă celei exprimate de restul grupului; și
individul retractor, care deși la început avea o poziție diferită de cea aparținând
grupului, ulterior avea să o retracteze — astfel că, în aparență, el ajungea să
subscrie la opinia dominantă.
Schachter a descoperit că cele trei tipuri de complici le provocau subiecților
reacții destul de diferite. în general, grupul îl sancționa pe cel care îndrăznea să
adopte o opinie separată. Spre exemplu, la începutul discuțiilor, restul grupului
avea să-i provoace la discuții intense pe individul deviant și pe cel retractor,
probabil în efortul de a-i face să se răzgândească. Cu toate acestea, odată ce timpul
alocat experimentului trecea, iar grupul nu reușea să le modifice acestora
opiniile, ceilalți membri ai grupului încetau să li se mai adreseze. Retractorul
avea în final să fie acceptat de către grup și tratat în același mod ca oricare dintre
ceilalți membri.
Ulterior, ca parte a experimentului citat, urma să se comunice fiecărui grup în
parte faptul că numărul membrilor săi era prea mare, ceea ce împiedica purtarea
unor discuții eficiente, astfel că fiecare membru avea ca sarcină evaluarea celorlalți
participanți, după care trebuia să decidă în mod democratic cine va fi eliminat
din grup, s-a observat că grupurile tindeau de regulă să îi califice pe complicii
„devianți" ca fiind mai puțin acceptabili, comparativ cu celelalte două categorii

RICHARD S. LAZARUS
de complici, astfel că era mai probabil ca aceștia să fie cei eliminați. Iar atunci 503
când erau organizate comitete responsabile cu organizarea activității grupului,
privitoare, de pildă, la stabilirea temei discuțiilor, la comunicarea orei și a locului
de întâlnire ș.a., se întâmpla foarte rar ca „devianții" să fie aleși pentru a face
parte din cadrul comitetelor importante care în mod teoretic aveau putere de
decizie, deși aceștia erau în mod frecvent cooptați în cele mai puțin importante
(care nu luau decizii), ci doar le puneau în practică. Studiile de acest tip constituie
o dovadă directă asupra faptului că grupurile sociale se folosesc de puterea
deținută pentru a le impune indivizilor unele prejudecăți colective, prin sancțio­
narea celor care nu se conformează la acestea, ceea ce a oferit o înțelegere asupra
motivațiilor aflate la baza conformismului individual, și a sugerat indirect difi­
cultățile emoționale asociate cu rezistența individului la presiunile care-i cereau
să fie obedient.
Totuși, în toate cercetările menționate rolul emoției și al adaptării rămâne în
mare parte unul implicit, și mai puțin explicit, dat fiind că atenția cercetărilor a
fost centrată mai mult asupra factorilor externi care determină conformismul sau
dezacordul cu grupul, și în mai mică măsură asupra frământărilor indivizilor,
atunci când sunt constrânși social (care probabil că generau emoții intense).
Cercetările asupra influenței sociale țin doar rar seama de emoții, ca anxietatea,
rușinea, vinovăția și furia, care sunt în mod evident implicate în aceste situații de
influențare socială, ori de procesul adaptativ care ar trebui considerat o trăsătură
distinctivă a acestora. După toate probabilitățile, una dintre rațiunile neglijării
acestor aspecte a fost dezinteresul pe care psihologia l-a manifestat din consi­
derente epistemologice în legătură cu emoțiile, ceea ce constituie doar un alt
exemplu de tendințe și interese efemere manifestate la nivel științific.
Să ne imaginăm, spre exemplu, ceea ce simțeau subiecții participanți la expe­
rimentele lui Asch referitoare la conformism. Individul crede că a găsit răspunsul
corect, însă vede cum ceilalți membri ai grupului dau pe rând același tip de
răspuns, diferit de al său unul, astfel că este probabil ca unii dintre subiecții testați
să fi devenit pur și simplu nedumeriți: „Ce este în neregulă?", „Am înțeles cumva
greșit situația prezentată?" Este posibil ca alți subiecți să devină foarte neliniștiți
și stânjeniți pe măsură ce se derulează scenariul diferențelor dintre propriile opinii
și cele ale grupului. „Am fost mereu un nătâng" își vor reproșa unii dintre
subiecți. „Cum pot să fiu atât de ridicol? Nimeni dintre cei prezenți nu îmi va
respecta opiniile, dacă insist cu încăpățânare să mi le afirm. O să ader pe moment
la ceea ce crede restul grupului, pentru a evita să mă fac de rușine, și o să văd
dacă pot înțelege situația." Unii subiecți se pot enerva: „Cu ce drept mă pun acești
oameni într-o astfel de situație? Ce este în neregulă cu acești nătângi?" Și ce se
poate afirma despre studiile lui Schachter cu privire la modului cum grupul îl
sancționează pe cel ale cărui opinii sunt diferite? Anxietatea, rușinea, furia,
invidia, gelozia reprezintă emoții care ar fi putut fi generate în această situație.
La fel de obscure rămân în absența eforturilor de a fi măsurate și procesele
generate în vederea adaptării la pericolele sociale și intrapsihice, precum și modul
cum acestea le afectează subiecților integritatea.

Emoție și adaptare ■ Influența socială

504 Primele studii realizate de Asch constituie o excepție importantă, chiar dacă
își au propriile limitări, manifestând un oarecare interes în legătură cu studierea
emoțiilor generate în situațiile de constrângere socială și cu modul cum indivizii
gestionează conflictele și pericolele generate de acestea. Asch (1952a, 1952b) a
realizat după încheierea experimentului o serie de interviuri detaliate cu subiecții
participanți, care au fost utile în formularea unor ipoteze interesante și cu precă­
dere în privința proceselor adaptative. într-o etapă ulterioară, Asch a confruntat
fiecare subiect participant care cedase în fața constrângerilor exercitate de grup,
cu performanța realizată de acesta în cadrul situației experimentale, cerând o
explicație clarificatorie.
Unii dintre subiecți au admis cu ușurință faptul că avuseseră convingerea că
opinia celorlalți membri ai grupului era eronată, însă ipostaza de a face opinie
separată ar fi fost pentru ei conflictuală și extrem de stresantă. Pentru a evita
devianța, este evident că aceștia au ales la nivel conștient să adere la opiniile
grupului. De asemenea, au fost subiecți care au relatat că au resimțit distres, însă
la nivel psihic ei au gestionat această dificultate presupunând că înțeleseseră greșit
sarcina experimentală. De fapt, aceștia aderaseră la rândul lor la opiniile grupului,
gândind că interpretaseră oarecum greșit situația. Ca un ultim aspect, doar un
procent redus dintre subiecți și-au exprimat surprinderea și confuzia atunci când
le-au fost semnalate propriile greșeli, relatând că nu își aminteau să fi avut vreo
dificultate pe parcursul experimentului și negând că ar fi fost influențați de
opiniile grupului.
Datele culese în urma acestor interviuri sugerează prezența a trei tipuri
distincte de procese adaptative. (1) Dat fiind că grupul constituie un agent influ­
ent, care deține capacitatea de a-1 disciplina pe individ, a reieșit că unii dintre
subiecții participanți se simțeau mai în siguranță atunci când evitau situația de a
face opinie separată. (2) întrucât indivizii au nevoie de confirmări venite din
partea celorlalți, cu privire la propriile judecăți existențiale, unii dintre subiecți
au căutat la restul membrilor grupului o confirmare privind caracterul adecvat
al modului în care înțelegeau situația experimentală, astfel că atunci când în mod
aparent opiniile lor erau diferite, acestea au fost schimbate. (3) Deoarece indivizii
au nevoie de aprobare și acceptare din partea semenilor, cei pentru care pierderea
aprobării echivala cu un pericol major s-au conformat în mod automat la con­
strângerea exercitată de grup, fără ca măcar să își dea seama de acest lucru.
Procesul psihologic implicat la punctul (3) ar putea fi privit ca un exemplu
de conflict inconștient și mecanism de apărare mobilizat în vederea gestionării
conflictului. Tiparul implicat este asemănător celui din situația în care soțul
confruntat cu cererea de divorț este complet surprins de acest fapt și nu pare
să fi remarcat că ar fi existat vreo problemă în cadrul mariajului. O interpre­
tare alternativă a unei astfel de situații ar fi că acest tip de individ pur și simplu
nu este interesat de sentimentele partenerului de cuplu, interpretează eronat
situația și manifestă credulitate în relațiile cu ceilalți. Cu toate acestea, dacă ținem
seama de faptul că stilul defensiv al istericului se pare că este refularea (sau
negarea), care conduce la o credulitate generalizată datorată abaterii atenției de
la orice ar putea fi periculos pentru individ, cele două tipuri de interpretare,

RICHARD S. LAZARUS
naivitatea și negarea, este posibil să nu se excludă reciproc. Mai mult, ceea ce 505
pare la prima impresie o negare se poate dovedi mai curând un automatism
individual de percepere și relaționare cu lumea, care datează din perioadele
timpurii ale vieții, ca modalitate de apărare a copilului în fața pericolelor, astfel
că nu se poate vorbi despre un proces activ de negare sau refulare (vezi, spre
exemplu, cercetarea lui Luborsky, Blinder & Schimek, 1965, despre atitudinea
vigilă și comportamentul evitant).

Educarea emoțiilor
Pentru a reveni la procesul socializării emoțiilor, care reprezintă un alt mod
de descriere a problemei discutate, eforturile educaționale în vederea modelării
emoțiilor au primit puțină atenție din partea cercetătorilor, însă în prezent
lucrurile par să se schimbe. Spre exemplu, Pollak și Thoits (1989) au descris unele
metode prin care terapeuții specializați ai unei școli pentru copii cu deficiențe,
având vârste între 3 și 5 ani, reușesc să le comunice acestora emoțiile adecvate,
prin opoziție cu cele inadecvate. Autorii îi citează pe Harris și Olthof (1982) care
sugerează trei modalități posibile prin care copiii ajung să înțeleagă emoțiile,
acestea fiind denumite solipsiste, comportamentale și sociocentrice. Modalitățile
solipsiste se referă la conștientizarea și observarea propriului sine. Cele comporta­
mentale vizează învățările bazate pe reacțiile emoționale ale semenilor. Modali­
tățile sociocentrice au în vedere cunoașterile formale și informale transmise de către
comunitate prin intermediul limbajului. Copiii vor fi nevoiți să învețe relațiile
existente între evenimentele situaționale specifice, gesturile expresive și propriile
trăiri interne.
Datele culese de Pollak și Thoits sugerează că pentru eșantionul de copii
studiați în cadrul acestui cadru special, procesul de învățare emoțională a avut
un caracter deliberat, el fiind facilitat de numirea diferitelor emoții de către
îngrijitor, explicarea motivațiilor și a modului cum copiii trebuiau să reacționeze
la acestea. Metodele mai elaborate de învățare au fost utilizate de personal doar
atunci când comportamentul emoțional al copilului se abătea de la normele
acceptate, în sensul exprimării unor sentimente sau manifestări inadecvate. Acest
studiu sugerează că un proces similar se manifestă și la copiii fără tulburări
emoționale, în cadrul vieții de familie sau la școală (vezi și Bloom & Beckwith,
1989, care au studiat integrarea manifestărilor afective și lingvistice în perioadele
dezvoltării timpurii a limbajului).
Problema realizării unei diferențieri clare între semnificațiile dobândite (cul­
tura) și constrângerile sociale imediate la care individul este supus în cadrul unei
experiențe sociale este dată de faptul că, adesea, nu se poate afirma cu certitudine
care dintre mecanisme operează și în ce măsură ele se susțin reciproc sau se află
în conflict. Spre exemplu, după cum afirmam anterior, încă nu este clar dacă
„regulile simțirii" propuse de Hochschild ar trebui clasificate ca fiind variabile
aparținând structurii sociale, sau sunt caracteristici culturale internalizate, care
ulterior sunt activate în cadrul tranzacțiilor imediate. Acestea ar putea funcționa

Emoție și adaptare ■ Influența socială

506 în ambele moduri. Modul concomitent în care funcționează influențele descrise
estompează întru câtva distincția dintre „regulile simțirii" determinate cultural
și cele datorate personalității, respectiv regulile situaționale care sunt generate de
structura socială.
Mai trebuie avută în vedere și presiunea la care sunt supuse personalitățile
publice, când sunt nevoite să facă față unei pierderi sau suferințe produse în viața
privată. în urmă cu câțiva ani, pe când vizitam Australia, am avut ocazia să
vizionez o fascinantă întâlnire politică, avându-1 ca invitat principal pe Bob Hawk,
care la acea vreme candida pentru prima dată la postul de prim-ministru. în
cadrul interviului televizat, acesta a fost întrebat despre nora sa, care la acea
vreme se lupta cu dependența de droguri, iar Hawk a lăcrimat. Ulterior, au urmat
numeroase speculații ale opiniei publice legate de posibilitatea ca această mani­
festare a suferinței emoționale să îi afecteze lui Hawk candidatura politică. A fost
incidentul considerat o dovadă de slăbiciune masculină, într-o societate care
valorizează tipul macho?
Timpul a dovedit că Hawk a fost reales în câteva mandate succesive, ceea ce
sugerează că manifestarea publică a propriei suferințe emoționale nu a constituit
un impediment în cariera sa politică, ci că este posibil chiar să fi reprezentat un
factor favorizant. în altă ordine de idei, poate că o parte dintre cititori își amintesc
cum aspirațiile lui Edmund Muskie la președinția Statelor Unite au fost ruinate
de momentul când acesta a lăcrimat la un reportaj tv. Ambele episoade constituie
dovezi ale presiunilor sociale la care sunt supuse personalitățile publice, însă
similaritățile și diferențele existente între acestea ar fi putut fi mai bine înțelese
dacă factorii implicați în fiecare situație ar fi fost cunoscuți în detaliu.
Probabil că efortul emoțional necesar din partea unei persoane publice este
unul deosebit de intens, dat fiind că expresiile faciale ale emoțiilor resimțite sunt
în mare măsură determinate biologic; inhibarea sau deghizarea acestora este
posibil să necesite un efort considerabil. Este foarte probabil ca expresiile faciale
să fie în mare parte modelate atât de structurile neuropsihice, cât și de modalitățile
învățate de comunicare socială. Spre exemplu, Lanzetta (Englis, Vaughn &
Lanzetta, 1982; Lanzetta & Orr, 1980, 1981, 1986; Orr & Lanzetta, 1980, 1984) a
arătat că este foarte dificilă asocierea prin condiționare a unei expresii faciale
fericite la o trăire negativă, respectiv a unei expresii relaxate la starea de teamă.
Acesta ar putea fi totodată considerat un exemplu pentru ceea ce este descris în
prezent prin termenul de „condiționare anticipatorie", care a fost discutat succint
în Capitolul 8, atunci când am vorbit despre ușurința cu care unele temeri pot fi
condiționate, respectiv despre dificultatea înlăturării acestora, probabil ca rezultat
al influențelor înnăscute, filogenetice.
Privind din perspectivă politică, este oare adecvat ca cineva să plângă și să își
rostească durerea, sau să abandoneze orice control emoțional, așa cum se în­
tâmplă uneori la înmormântări? în calitatea sa de persoană publică, cum ar fi
trebuit Jackie Kennedy să se comporte la înmormântarea soțului său, președintele
asasinat, John Kennedy? Cât din tristețea resimțită de aceasta putea fi făcută
publică? Și care a fost cu adevărat intensitatea acestei tristeți? Care este măsura
adecvată a unei astfel de suferințe? Referitor la acest aspect, există atât unele

RICHARD S. LAZARUS
diferențe care țin de clasa socială și cultură, fiind internalizate de individ, cât și 507
o serie de cerințe sociale situaționale, impuse de semeni. Ce putem spune despre
o însoțitoare de bord care, în ciuda faptului că se simte tristă, trebuie să manifeste
optimism și cordialitate? în ce măsură presiunea socială, bazată poate și pe
pericolul pierderii unor avantaje economice și al sancțiunilor, este un răspuns la
o regulă socială a simțirii, impusă din exterior sau de valorile internalizate care
ghidează comportamentele individuale?
Mai trebuie reținut faptul că în decursul procesului de maturizare, indivizii
nu asimilează în mod pasiv normele și valorile sociale. Descrierea acestui proces
sub formă de osmoză — altfel spus, individul este considerat un recipient pasiv
al influențelor provenite din mediu — nu ține cont de selectivitatea de care dau
dovadă copiii atunci când își urmează propriii părinți, datorită rolurilor și tipa­
relor comportamentale alese în funcție de utilitatea pe care acestea ar putea să o
aibă pentru copil (vezi, de exemplu, Bandura, Ross & Ross, 1963).
în mod indirect, acest lucru arată că indivizii intră în tranzacțiile sociale cu
unele valori și semnificații dobândite anterior, care sub o formă sau alta le deter­
mină răspunsurile la diferitele cerințe atașate situațiilor sociale în care aceștia sunt
implicați. Uneori, se întâmplă ca propriile reguli ale simțirii și valorile culturale
internalizate să îl determine pe individ să adopte un curs de acțiune acceptat
social, în timp ce alteori, direcția de acțiune se opune normelor sociale. Evaluarea
și procesele adaptative rezultante, împreună cu emoțiile pe care acestea le gene­
rează, vor depinde de relațiile reciproce stabilite între ambele seturi de variabile.
Una dintre problemele pe care le ridică o astfel de analiză se referă la difi­
cultatea de a distinge între trăirea afectivă și expresia afectivă, o diferențiere
realizată de mine anterior. Deși exprimările emoționale sunt observabile, este
mult prea dificil să cunoaștem experiența emoțională individuală în acest mod.
Probabil că ambele sunt supuse influențelor sociale, în ciuda faptului că trăirea
afectivă poate fi cunoscută doar indirect, pe baza manifestărilor sale, a relatărilor
subiectului și a observațiilor cercetătorului. Spre exemplu, una dintre cele mai
dificile întrebări la care încearcă să răspundă teoreticienii interesați de regulile
simțirii se referă la gradul în care trăirile propriu-zise, ca opuse manifestărilor
emoționale, pot fi influențate și modificate. Psihoterapeuții au ca obiectiv
schimbarea acelor emoții disfuncționale și cauzatoare de suferință, atunci când
acestea au un caracter recurent și frecvent. (Voi aborda măsurile preventive de
intervenție în Capitolul 11.) în vederea unei înțelegeri detaliate a principiilor
implicate în procesul emoțional și în evoluția acestuia, teoria emoțiilor trebuie să
țină seama în oarecare măsură de flexibilitatea experienței și a expresiilor
emoționale.
în vederea unei înțelegeri a emoțiilor în contextul experiențelor sociale ime­
diate, trebuie reținut faptul că fiecare dintre participanți reacționează la semnalele
primite de la celălalt, ceea ce le furnizează acestora informații cu privire la inte­
resele individuale urmărite. Atunci când unul dintre interesele individuale urmă­
rite în cadrul experienței este amenințat, evaluările făcute cu privire la aceste
indicii vor activa un lanț complex de activități cognitive, emoționale și adaptative,
ca elemente componente ale procesului emoțional.

Emoție și adaptare ■Influența socială

508 încercarea lui Kemper (1978) de a introduce variații la nivelul celor două tipuri
de relații sociale, statutul și puterea individuală, în vederea explicării unui număr
de emoții distincte, ilustrează un mod posibil de funcționare al acestor procese,
în ciuda faptului că din perspectiva sociologiei clasice definițiile date de autor
sunt întru câtva idiosincratice, statutul este definit ca ceea ce individul oferă și
primește în mod voluntar, fără a fi supus la presiuni din partea semenilor; atunci
când statutul individual este unul acceptabil, indivizii se simt fericiți, mulțumiți,
bucuroși, încântați, stimați, recompensați, aprobați, acceptați, plăcuți sau chiar
iubiți — fiecare dintre aceste trăiri reprezentând o fațetă diferită a stării subiective
de bine. Prin contrast, puterea se referă la capacitatea individului de a cere altcuiva
să îi îndeplinească propriile așteptări. Indivizii care dețin suficientă putere socială
au sentimentul propriei siguranțe, al protecției și influenței individuale; excesul
de putere le poate trezi acestora sentimente de vinovăție; iar un nivel insuficient
al puterii individuale este asociat cu anxietatea sau teama. De asemenea, un statut
social mult prea înalt îl poate face pe individ să resimtă rușine, iar atunci când
statutul este necorespunzător așteptărilor individuale, apare tristețea, furia sau
depresia. Atunci când atitudinea adoptată de individ în raport cu celălalt este
injustă, acest lucru va genera la nivel individual o combinație între vinovăție și
rușine; sentimentul vinovăției este cauzat de lezarea pe care individul o produce
celuilalt, iar rușinea apare ca urmare a faptului că puterea excesivă deținută
asupra acestuia reprezintă negarea dreptului său la probitate, decență și corecti­
tudine. Pentru o trecere în revistă și o analiză detaliată a teoriilor și cercetărilor
referitoare la originile și educarea socială a vinovăției, voi recomanda un capitol
de dată recentă, scris de Zahn-Waxler și Kochanska (1990).
Kemper a obținut unele progrese considerabile în explicarea variatelor tipuri
de emoții, pe baza analizării acestor doi factori ai structurii sociale, puterea și
statutul. Cu toate acestea, pentru o înțelegere completă a modului cum decurge
experiența emoțională, fie că aceasta are un caracter temporar sau unul continuu,
este necesară o examinare mai detaliată a modificărilor cognitive și relaționale
survenite la nivelul experienței, la care se adaugă fluxul emoțional rezultat. La
nivelul oricărui schimb social care presupune o implicare emoțională, părțile
participante dobândesc informații cu privire la relația stabilită și evaluează sem­
nificația pe care evenimentele în desfășurare o au din punctul de vedere al pro­
priei stări de bine. Fiecare participant răspunde emoțional la semnalele provenite
din partea celuilalt, atât cele verbale, cât și cele expresive, și emite judecăți legate
de acuratețea interpretării acestora. Acțiunile și reacțiile mutuale, precum și feed-
back-ul rezultat constituie fundamentul pentru evaluările și emoțiile generate.
Din perspectivă filogenetică, se poate observa că adepții etologiei, cei ai
psihologiei comparative și ai psihologiei sociale au realizat încă de la început
faptul că stările emoționale constituie un important canal de comunicare între
indivizi, după cum o dovedesc acțiunile instrumentale și manifestările expresive
(cf. Frick, 1985; Heider, 1958; Marler, 1984). La rândul lor, adepții psihologiei
dezvoltării au subliniat faptul că expresiile faciale ale mamei îi comunică
bebelușului emoțiile acesteia, iar la rândul său, bebelușul comunică cu propria
mamă în același mod (cf. Campos, Barrett, Lamb, Goldsmith, & Stenberg, 1983;

RICHARD S. LAZARUS
Lewis & Michalson, 1983; Sroufe, Schork, Motti, Lawroski & LaFreniere, 1984; și 509
Trevarthen, 1984). Modul cum sunt evaluate la nivel individual semnalele
emoționale primite este determinat atât de regulile care guvernează schimburile
sociale, cât și de baza culturală sau cea moștenită, deci cea universală, pe care se
sprijină interpretările semnificațiilor transmise gestual sau exprimate sub alte
forme. Importanța moștenirii biologice apare mai clar și poate fi observată mai
ușor la speciile mai puțin evoluate, fiind cu mult mai dificil de stabilit în cazul
indivizilor umani.
De asemenea, în contextul dat, este important să nu fie trecut cu vederea rolul
semnificativ al părinților în influențarea înțelegerii pe care copiii o dezvoltă asupra
situațiilor sociale, precum și referitor la modul în care cei din urmă ar trebui să se
comporte și să reacționeze din punct de vedere emoțional. M-am referit la acest
tip de comunicare emoțională în cadrul Capitolului 1, atunci când am discutat
tendința generală a părinților de a-i avertiza pe copii cu privire la posibilele
pericole, în momentul în care părinții devin vizibil stresați dacă micuțul aleargă
nepăsător în stradă, unde ar putea trece mașini în viteză. Astfel de comunicări
emoționale au adesea ca scop să îi inculce copilului prudență în raport cu acele
situații în care învățarea pe bază de încercare și eroare se poate dovedi fatală.
Oricum, chiar și în absența intenției de influențare, comunicările afective
transmise de către părinți sau alți adulți importanți pentru copil reprezintă
instrumente puternice ale educării emoționale, destinate să creeze diferite tipuri
de climat socio-emoțional care sunt înțelese cu ușurință și precizie de către
copii. Spre exemplu, să ne imaginăm reacțiile adulților atunci când primesc
oaspeți. în cadrul unei culturi sau familii, aceștia manifestă nerăbdare, fie în sens
pozitiv pentru că vizitatorii sunt considerați bine-veniți și vor fi primiți cu
cordialitate, fie în sensul negativ, atunci când aceștia sunt priviți ca o amenințare
(mai ales atunci când se dovedesc intruzivi), astfel că vor fi evitați sau tratați cu
răceală. în situația din urmă, anunțul sau prezența neașteptată a oaspeților îi
determină pe adulți să adopte brusc o atitudine rezervată, chiar dacă aceasta este
politicoasă. Psihiatrul neofreudian Harry Stack Sullivan (1953) a discutat pe larg
transmiterea anxietății de la mamă la copil, prin intermediul acestui tip de
comunicare inadecvată, dar de efect.
Desigur că învățările desprinse de copil din astfel de comunicări sunt adesea
vidate — cum este, de exemplu, situația în care mama acționează ca și cum ar fi
sigură pe sine și liniștită, însă în mod neintenționat ea de fapt îi transmite
copilului că lumea în care trăiește este periculoasă. Sau un alt exemplu de acest
tip îl constituie situația în care atenția compulsivă manifestată de un părinte
anxios, care încearcă să îi ofere propriului copil o existență sigură și ordonată,
este interpretată de către cel din urmă ca fiind opresivă, ceea ce face ca el să
dezvolte tipare opuse celui parental, prin care caută spontaneitatea și lipsa
controlului individual. Indiferent dacă copilul va imita aceste tipuri de comunicări
emoționale sau li se va împotrivi, este foarte probabil ca ele să dețină un rol
important în educarea emoțiilor. Acestea sunt învățate de către copii de la propriii
părinți și posibil internalizate, astfel că în mod caracteristic vor fi transmise sub
o formă sau alta generațiilor viitoare.

Emoție și adaptare ■ Influența socială

510 Structura socială și evaluarea
La fel cum am procedat anterior și în cazul culturii, se impune în prezent o
descriere succintă a modului în care structura socială influențează procesul de
evaluare, care la nivelul sistemului teoretic pe care îl propun constituie principalul
mecanism general prin intermediul căruia experiența socială individuală va
modela, începând cu perioada copilăriei, procesul emoțional.
Cultura și structura socială interacționează în moduri complexe, însă uneori
acestea operează împreună, iar alteori ele se află în conflict. Structura socială,
asemenea valorilor și semnificațiilor culturale, poate fi internalizată, astfel că ea
devine o trăsătură a personalității individuale. Din acest motiv, analizarea acestor
aspecte nu constituie nici pe departe un demers simplu și lipsit de ambiguități.
Spre exemplu, întrucât tranzacțiile cu rol adaptativ se desfășoară în timp, tiparele
influențelor sociale la nivelul evaluării și emoțiilor trăite de individ se vor
dezvolta gradual în decursul unei interacțiuni sau de la o interacțiune recurentă
la alta. Prin urmare, este posibil ca la nivel individual sau din perspectiva
ambilor participanți, noile experiențe să constituie doar o reeditare a unor
experiențe similare trecute. Experiențele trecute constituie pentru fiecare individ
în parte sau pentru ambii participanți surse de informații dobândite prin
învățare, care ar putea să le influențeze acestora evaluările și tiparele adaptative
subsecvente. Din acest motiv, deși combinațiile de variabile se modifică per­
manent, ceea ce atrage după sine revizuirea implicațiilor acestora la nivelul stării
de bine și transformarea emoțiilor trăite și exprimate, este posibil ca unele
experiențe recurente avute cu aceleași persoane să creeze o ierarhizare a sco­
purilor, expectațiilor și strategiilor adaptative individuale, astfel că acestea se
transformă în decursul timpului în tipare stabile, activate ori de câte ori cei doi
au interacțiuni similare.
în consecință, la baza oricărei tranzacții există întotdeauna trei seturi de
forțe — mai precis, (1) semnificațiile culturale care au modelat motivațiile,
credințele și modul cum individul înțelege experiența trăită, (2) constrângerile
sociale curente, comunicate prin intermediul rolurilor comportamentale adoptate
de către indivizi pe măsură ce experiența se derulează și (3) istoricul unor
experiențe trecute cu un caracter similar sau înrudit, care au constituit lecții de
viață importante, astfel că ele vor influența dinamica psihologică și socială. Totuși,
principalul mod în care structura socială influențează emoțiile vizează statutul și
rolurile sociale adoptate de către indivizii care în mod simultan se angajează în
mai multe tranzacții, la nivelul diferitelor interacțiuni de viață.
Privitor la influența exercitată de structura socială la nivelul evaluării primare,
care vizează scopurile individuale și posibilitatea realizării acestora, este esențial
ca indivizii să înțeleagă însemnătatea propriilor experiențe sociale și să estimeze
dacă acestea sunt relevante din perspectiva scopurilor propuse, în sensul congruenței
sau incongruenței cu acestea, precum și modul cum structura socială poate să
determine forma de implicare a eului, care la rândul său depinde de fațeta
identității eului implicată în evaluare — mai precis, stima de sine, valorile morale,

RICHARD S. LAZARUS
Idealul Eului, intențiile și credințele individuale, relațiile cu ceilalți și starea lor 511
de bine sau scopurile existențiale.
Să considerăm spre exemplu, întrebarea referitoare la regulile simțirii care au
funcționat în cazul lui Jackie Kennedy, în timpul serviciului funerar al soțului.
Ce tip de scopuri au operat? Să fi primat adoptarea unui comportament adecvat?
Sau nevoia de a-i sprijini pe copii în acele momente grele? Ori poate că acesta era
modul său personal de a face față pierderii suferite? Sau era vorba despre
tandrețea și respectul resimțite față de cel decedat? Este posibil ca atitudinea
adoptată să fi mascat resentimentele față de bărbatul care tratase cu ușurință
jurămintele maritale? După cum sugeram anterior, factorii etnici și cei care țin de
poziția socială prezintă relevanță în cazul unor astfel de scopuri, dintre care unele
vizează statutul social. Este important care dintre acestea operează la un anumit
moment și modul în care indivizii interpretează și răspund la regulile simțirii și
la cele ale manifestărilor emoționale. în vederea satisfacerii unui anumit scop, ar
putea fi necesară renunțarea la un altul, producând incongruența scopurilor sau
ceea ce adesea este denumit prin termenul de conflict. Puterea grupului social,
reprezentat în cazul de față atât de familie și prieteni, cât și de publicul larg —
dat fiind că vorbim despre o persoană publică — vizează modul cum atitudinile
evaluative și dezaprobarea modelează în astfel de circumstanțe comportamentele
individuale, ca parte componentă a acestui tip de experiențe care ne influențează
reacțiile manifeste și, posibil, chiar pe cele mascate.
Referitor la evaluarea secundară, atribuirea vinii sau a meritului depinde atât de
trăsăturile de personalitate individuale, cât și de modul în care reacționează
celălalt participant la interacțiunea socială. O critică mustrătoare poate fi acceptată
sau apreciată de individ ca benefică atunci când este exprimată cu delicatețe, însă
poate fi considerată ca ofensatorie atunci când cel care o formulează dovedește
lipsă de tact și intenția de a leza, sau ține seama doar de propriile interese. O
atitudine excesiv de mândră, care în mod aparent este considerată de către semeni
ca fiind înjositoare sau nedemnă, va inhiba la aceștia recunoașterea meritului celui
care poate chiar ar avea dreptul la acel gest de considerație. în astfel de situații,
este posibil să existe o puternică contradicție între trăirile individuale și ceea ce
indivizii își impun să exprime, dat fiind că starea de bine este puternic influențată
de atitudinea semenilor. Atât datele furnizate de studiile asupra conformismului
social, cât și cele privitoare la atitudinea grupului în raport cu indivizii devianți
de la standardele acceptate prezintă relevanță pentru tema discutată. Acestea
reprezintă tipurile actuale de influențe sociale exercitate atât la nivelul compo­
nentelor de evaluare secundare, cât și al celor primare.
Dintre studiile citate în cadrul acestui capitol, cea mai mare relevanță pentru
potențialul adaptativ o are cercetarea lui Asch, cu privire la diferitele moduri în
care subiecții au gestionat situațiile de presiune socială în direcția conformismului.
Răspunsul corect a fost reprimat de un număr mare de subiecți, întrucât acesta
devia de la cel adoptat de grup, iar o parte dintre aceștia au conștientizat pre­
siunea la care au fost supuși, în timp ce alții au pus acest lucru pe seama interpre­
tării greșite a situației sau au negat ori nu au recunoscut situația conflictuală. Se
poate observa că potențialul adaptativ — mai precis, aparent, cea mai bună

Emoție și adaptare ■ Influența socială

512 modalitate de gestionare a experienței — a fost estimat diferit de către cei care au
manifestat unul dintre cele trei tipare de reacții descrise, după cum reiese implicit
din datele de interviu culese de Asch.
în legătură cu expectațiile privind viitorul, este rezonabil să presupunem că acei
subiecți care se conformaseră presiunilor sociale consideraseră situația ca fiind
riscantă, astfel că mascarea conflictului a reprezentat pentru aceștia o alternativă
mai plăcută sau mai sigură, comparativ cu asumarea diferenței de opinii. în
cadrul societății actuale, se manifestă pe scară largă o preferință în direcția evitării
conflictelor, iar numărul redus al subiecților care au rezistat presiunilor sociale
evidențiază acest aspect.

Rezumat
Acest capitol a tratat dezvoltarea emoțională din perspectivă socioculturală.
Regulile sociale care ghidează comportamentul uman și trăirile emoționale ale
indivizilor au un caracter extrem de complex și, de regulă, operează silențios. O
problemă majoră cu care se confruntă știința socială constă în stabilirea unor
conexiuni între nivelul macro al analizei făcute sistemului social și cel micro care
vizează individul, astfel încât să poată fi stabilit modul cum acestea se influen­
țează reciproc. Societatea influențează emoția prin determinarea variabilelor și a
proceselor implicate la nivelul procesului afectiv, care include outputuri de tipul
comportamentelor și al manifestărilor expresive, inputuri cum ar fi sentimentele
și regulile lor de manifestare, valorile afirmate și procesele mediatorii cum sunt
evaluarea și adaptarea.
Există două forme de bază ale influenței sociale: cultura în care indivizii trăiesc
și structura socială. Cultura le furnizează acestora semnificațiile care vor fi
internalizate, în timp ce structura socială prescrie solicitările, constrângerile și
resursele imediate care operează în orice tranzacție adaptativă. O mare parte a
discuției s-a axat atât pe diversele definiții date culturii și pe influențele acesteia
le nivelul emoției, cât și pe furnizarea unor exemple ale acestor influențe. Influen­
țele culturale au fost puse în conexiune cu cele șase componente evaluative, care
constituie elementul teoretic central al analizei pe care o propun.
Am acordat deopotrivă o atenție sporită ideilor teoretice și cercetărilor asupra
modului în care structura socială influențează emoțiile, incluzând o cercetare
clasică din domeniul psihologiei sociale, cu privire la conformismul individual
față de constrângerile sociale. Din nou, structura socială a fost pusă în legătură
cu cele șase componente evaluative incluse în cadrul sistemului teoretic.
Există foarte puține cercetări explicite pe tema socializării emoțiilor și este
necesară o cunoaștere mai detaliată a modalităților prin care adulții îl învață pe
copil atât trăirile emoționale, cât și modul cum acestea pot fi exprimate în cadrul
interacțiunilor sociale. Au fost furnizate exemple privind funcționarea acestor
mecanisme, ținând seama de comunicările emoționale deliberate sau neinten­
ționate furnizate de către părinți.

RICHARD S. LAZARUS
 De asemenea, am mai subliniat faptul că nu se poate realiza o distincție clară 513
între influențele culturale și cele datorate structurii sociale, dat fiind că acestea
operează de regulă concomitent la nivelul aceleiași tranzacții sociale. în orice caz,
în cadrul oricărei tranzacții există semnificații culturale, constrângeri sociale
imediate și un istoric al unor experiențe trecute cu caracter similar, de a căror
înțelegere depinde explicarea modului cum acționează influențele socioculturale
la nivelul procesului emoțional.

Emoție și adaptare ■ Influența socială

 V

APLICAȚII PRACTICE
 Ultimele două capitole tratează în principal aplicabilitatea practică a teoriilor
prezentate până în acest moment. Capitolul 10 are ca temă modul în care emoția
influențează starea de sănătate. Până la acest punct, emoția a fost considerată o
variabilă dependentă, un set de reacții care trebuiau explicate. în Capitolul 10,
lucrurile s-au schimbat, iar emoția este tratată ca variabilă independentă — mai
precis, un factor cauzal care determină starea de sănătate. Capitolul 11, care
constituie deopotrivă și capitolul final al acestei cărți, tratează implicațiile
principiilor prezentate anterior, la nivelul câtorva domenii distincte, printre care,
cercetarea și evaluarea clinică, prevenția și tratamentul psihopatologiilor.

Emoție și adaptare ■ Aplicații practice

10

Emoțiile
J si
/ sănătatea

în capitolele anterioare am tratat emoția mai ales ca variabilă dependentă,

concentrându-mă atât asupra factorilor care influențează procesul emoțional, cât
și pe modul cum acesta este generat și se desfășoară. Nu există nicio îndoială,
spre exemplu, că starea de boală reprezintă o condiție existențială cu o mare
încărcătură negativă, care ne influențează emoțiile. Totuși, interesul pentru tema
actuală se bazează pe o rațiune mai importantă decât afirmația anterioară, și
anume pe convingerea că atunci când este generată o emoție, aceasta are conse­
cințe majore la nivelul funcționării individuale și al stării de sănătate. Atunci când
ne întrebăm dacă și cum ne influențează emoțiile starea de sănătate sau boală, și
care sunt efectele acestora pe termen scurt ori lung, ordinea lucrurilor este inver­
sată, iar emoția — altfel spus, întreaga configurație cognitiv-motivațional-rela-
țională — devine o variabilă independentă.
Am abordat succint această temă în Partea a IlI-a, în discuția referitoare la
dinamica și patologia datorate diferitelor tipuri de emoții, precum și în Capitolul
3, atunci când am tratat influența emoției asupra procesului adaptativ. Oricum,
până în acest moment au fost vizate efectele pe termen scurt ale emoțiilor — adică,
cele de la nivelul experienței imediate. Atunci când interesul este orientat pe
termen lung, vom lua în considerare sănătatea somatică, starea de bine și func­
ționarea socială.
Posibilitatea ca procesul emoțional să influențeze pe termen lung și scurt starea
de sănătate și satisfacția subiectivă a suscitat un interes major din partea nume­
roaselor discipline academice, printre care se numără fiziologia, neurologia,
biochimia (mai ales endocrinologia), sociologia, antropologia și psihologia,
precum și unele subdomenii aplicative ca medicina, psihiatria, asistența medicală,
psihologia clinică, asistența socială și consilierea. Această temă deține un loc
central și în cadrul medicinei psihosomatice, domeniu cunoscut și sub denumirea
de medicină behavioristă, psihologie medicală sau psihologia sănătății.
Actualul capitol nu este consacrat psihologiei sănătății, un domeniu care
studiază mai mult decât emoțiile, întrucât aceasta are în vedere atât sursele
cauzale ale producerii maladiilor, cum ar fi factorii comportamentali și stilul de
viață, cât și măsurile prin care maladiile pot fi prevenite sau tratate. Nu urmăresc
să realizez o recenzie a studiilor de până acum, sugerând, de pildă, că unele
circumstanțe existențiale (cum ar fi suportul social) și anumite trăsături de perso­
nalitate (de exemplu, tăria de caracter) au rolul de amortizori ai experiențelor de
viață stresante. Astfel de recenzii pot fi găsite în cele câteva tratate având ca temă

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

520 psihologia sănătății (de exemplu, Feist & Brannon, 1988; Taylor, 1986) și în diferite
articole cu același subiect (de ex., Kiccolt-Glaser & Glaser, 1988; Lazarus 1990a;
Lobel & Dunkel-Schetter, 1990; Matarazzo, 1980; Rodin & Salovey, 1989; și Taylor,
1989). Obiectivul urmărit vizează examinarea modului cum emoțiile influențează
experiențele adaptative, și explorarea aspectelor controversate care țin de
domeniul cercetării.
Voi începe prin a discuta sănătatea (sau boala) somatică și modul cum. starea
de sănătate este evaluată, dificultățile metodologice pe care le ridică demonstrarea
faptului că emoțiile pot avea un rol cauzal și mecanismele prin intermediul cărora
emoția și adaptarea pot influența starea de sănătate. în continuarea acestei teme,
voi trata comparativ alte două rezultate adaptative — și anume, starea de bine și
funcționarea socială.

Emoția și sănătatea somatică

Toți indivizii au o idee cu privire la ceea ce înseamnă noțiunile de sănătate și
boală, însă cercetătorii nu sunt chiar atât de clari sau preciși în definirea acestor
concepte — după cum nici medicii specialiști nu sunt. Două întrebări generale,
care însă vizează preponderent aceleași aspecte, domină dezbaterile. Prima are
în vedere dacă sănătatea ar trebui privită ca fiind mai mult decât absența bolii.
Cea de a doua vizează dacă cele trei componente ale stării de sănătate — cea
fiziologică, componenta psihologică, respectiv cea socială — ar avea o utilitate
mai mare atunci când sunt abordate separat, sau atunci când sunt tratate inter­
dependent, acestea reprezentând deopotrivă și cele trei niveluri distincte ale
analizei științifice.
Punctul de vedere conform căruia sănătatea nu înseamnă doar absența
suferinței, ci se referă la o stare generală bună, a dobândit în decursul ultimilor
ani o susținere pe scară largă. Definiția adoptată în 1946 de Organizația Mondială
a Sănătății (OMS) este ilustrativă în acest sens, întrucât pe de o parte, sănătatea
este definită ca o stare generală de satisfacție fizică, mentală și socială, ceea ce
contrazice în mod explicit opinia că aceasta ar însemna doar inexistența bolilor
organice sau a infirmităților, iar pe de altă parte, această definiție combină cele
trei componente ale stării de sănătate (vezi, de asemenea, Seeman, 1989, pentru
o concepție asemănătoare).
Mai mulți autori, a căror perspectivă asupra sănătății este caracterizată prin
termenul de „medicină holistă", au adoptat o poziție similară. Dacă, așa cum
arătau Feist și Brannon (1988), se ține seama de faptul că noțiunea de sănătate își
are originile în vechiul cuvânt din germană hale sau „întreg", iar în China sau
Grecia Antică sănătatea era considerată „menținerea echilibrului natural", astfel
că sarcina fiziologică vitală constă în menținerea unui echilibru viabil chiar și
atunci când cerințele externe și agenții patogeni îl pot perturba, utilizarea
termenului holistic este justificată, sugerând o corelare între nivelul fiziologic, cel
psihologic și starea de satisfacție socială.

RICHARD S. LAZARUS
 Antonovsky (1979,1987,1990) a argumentat vehement că teoreticienii ar trebui 521
să studieze starea de sănătate în locul maladiilor, oferind ceea ce este cunoscut
drept un model „sanogen" al sănătății, ca substitut al celui „patogen". Sanogeneza,
scrie Antonovsky, are în vedere motivele care îi determină pe indivizi să își
mențină starea de sănătate, spre deosebire de patogeneză, care studiază cauzele
bolilor. El susține că, în general, indivizii își mențin starea de sănătate datorită
dezvoltării unui echilibrat „simț al coerenței" individuale, caracterizat prin
sentimentul unei încrederi generalizate, durabile, cu privire la predictibilitatea
lumii în care trăiesc, și prin convingerea fermă că lucrurile se pot rezolva cât mai
rezonabil cu putință, conform expectațiilor individuale. Ori de câte ori revăd
această afirmație, spiritul meu veșnic iscoditor mă îndeamnă să mă întreb: „Ce
înseamnă expectații rezonabile?"
Având în vedere caracterul perpetuu al conflictelor armate, criminalității, lipsei
de onestitate, maladiilor și pierderilor de vieți omenești, mă tem că sănătatea ar
putea fi tratată ca o stare menținută prin autoamăgire sau iluzionare individuală
(Goleman, 1985; Snyder, 1989; Snyder & Higgins, 1988; Snyder, Harris, Anderson
et al., 1991; Taylor, 1989) întrucât, după opinia mea, definirea „simțului coerenței"
sugerează că ar trebui evitată conștientizarea și reflecția asupra stării deplorabile
a lumii actuale (Lazarus, 1983). Mulți dintre noi ne simțim ofensați de ceea ce se
petrece în lume, iar acest sentiment consider că este justificat. Ar trebui oare
sănătatea echivalată cu un anume grad de relaxare individuală și autosuficiență,
valabil în special pentru indivizii educați, cu posibilități financiare și o bună
funcționare socială, a căror viață este relativ confortabilă? Cu certitudine, nu acest
lucru dorea să-l spună Antonovsky.
în orice caz, conceptul său de „simț al coerenței", similar întru câtva noțiunilor
de optimism și încredere în propria persoană, este opusul credinței în „Legea lui
Murphy", o maximă ironică ce afirmă: „Dacă ceva poate să meargă prost, va
merge cu siguranță prost". „Simțul coerenței" sugerează un mod de gândire
asemănător într-un fel celui descris în cartea motivațională a lui Norman Vincent
Peale, Puterea gândirii pozitive, atâta timp cât presupunem că abordarea indivi­
duală este una lipsită de constrângeri, nedefensivă, și mai puțin o tactică socială
sau o strategie psihologică de „descâlcire a ițelor", suferinței sau distresului.
Totuși, întreaga discuție cu privire la gândirea pozitivă are, din punctul meu de
vedere, un caracter destul de neclar, astfel că este necesară o analiză critică asupra
modului în care definim gândirea pozitivă, a diferitelor căi prin care aceasta poate
fi dobândită și a rezultatelor pe care le determină în diferite situații. Din moment
ce mă declar un pesimist care speră, mă îndreptățește oare speranța la mai bine să
intru în clubul de elită al celor cu un simț puternic al coerenței lumii? Ar mai
putea fi spuse multe referitor la această temă, însă îi reamintesc cititorului că ea
a fost atinsă anterior în câteva rânduri, în special în Capitolele 3 și 4, unde am
discutat adaptarea, evaluarea și generarea semnificațiilor. încă mă întreb care
este cea mai bună soluție la problemele existențiale sau dacă există o astfel de
soluție „optimă".
Deși abordarea lui Antonovsky mi se pare foarte tentantă și solid argumentată
din multe privințe, consider că ea lasă loc la două probleme majore de natură

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

522 conceptuală și științifică. în primul rând, datorită definirii sănătății pe baza
factorilor fiziologici, psihologici și a celor sociali, se ajunge la o noțiune mai
confuză decât cele anterioare, care țineau seama exclusiv de patologia organică.
Fac această afirmație întrucât un concept compus ne forțează să ne întrebăm, ca
demers important al stadiului actual atins de cunoaștere, dacă și în ce măsură
cele trei componente care descriu starea de sănătate sunt autonome sau se află
într-o relație de interdependență. Este, de exemplu, important și adecvat să
emitem ipoteza că simțul coerenței, ca variabilă psihologică, îl ajută pe individ să
își mențină sănătatea fizică și să se comporte normal în societate, respectiv
viceversa, iar în măsura în care această ipoteză este adevărată, să explorăm cum
se influențează reciproc cele două variabile.
Existența sau inexistența unei relații între cele trei componente reprezintă o
întrebare care trebuie probată de cercetarea empirică. însă definiția holistă dată
sănătății anticipează oarecum răspunsul, și anume că prin convergența celor trei
componente rezultă starea generală de sănătate. Totuși, simpla previzionale a
răspunsului nu înseamnă că ne aflăm în poziția de a evalua empiric dacă sau în
ce mod un nivel de analiză îl influențează pe celălalt. Fără să ridicăm această
întrebare crucială, teza generală propusă rămâne mai curând la stadiul unei
deducții intuitive, fără ca în sine, să constituie o ipoteză. Într-adevăr, dincolo de
interesul teoretic suscitat, medicina holistă a tins mai curând să rămână la stadiul
de deducții intuitive, fără a face demersuri susținute în vederea probării acestora.
La modul general, am ajuns încă o dată la aspectele discutate în Capitolul 1,
unde îmi exprimam nemulțumirea referitor la definițiile uzuale date emoției și
argumentam că pentru soluționarea diferitelor aspecte controversate, trebuie să
se țină seama și de procesul generării emoțiilor. Mai explicam la acel moment că
atunci când în definirea emoției se are în vedere nivelul actual al cunoașterii
teoretice privind aspectele procesuale implicate, acest lucru atrage după sine
necesitatea găsirii unor răspunsuri la noi întrebări. Acest tip de problemă apare
și în cazul de față, datorită reunirii la nivelul unui singur concept a aspectelor
fiziologice, psihologice și sociale care descriu starea de sănătate. în locul unei
acceptări necondiționate a existenței unei relații de interdependență între aceste
componente, este cât se poate de justificat ca ele să fie abordate separat, în scopul
cercetării interrelațiilor funcționale.
Referitor la cea de a doua întrebare, simțul coerenței constituie mai curând o
trăsătură generală și vag definită a personalității, decât un ansamblu detaliat și
specific de procese adaptative. Deși se presupune că îndeplinește un rol cauzal
în determinarea stării de sănătate, simțul coerenței este totodată confundat în
mare parte cu rezultatul adaptativ, pe care în realitate ar trebui să îl explice, dat
fiind că starea de sănătate în sine, așa cum este ea definită holistic, se compune
din aceleași substări și procese care determină și simțul coerenței. Ar fi o
tautologie absolută să afirmăm că indivizii sănătoși se simt bine și au o imagine
pozitivă asupra propriei persoane și a lumii înconjurătoare doar în virtutea
faptului că privesc lucrurile în acest mod. Problema constă în precizarea acelor
aspecte care îi diferențiază pe indivizii sănătoși de cei bolnavi. De exemplu, cum

RICHARD S. LAZARUS
reușesc cei dintâi să își păstreze acest simț al coerenței? Care sunt strategiile lor 523
adaptative secrete?
Am convingerea că un anumit grad de circularitate este inevitabil în domeniul
psihologiei. Cu toate acestea, atunci când există o suprapunere foarte mare între
variabilele antecedente și cele rezultative, explicațiile nu mai au nicio logică (cf.
Lazarus, 1990b; Lazarus, DeLongis, Folkman & Gruen, 1985). Pe de altă parte, așa
cum ar trebui să reiasă clar din Capitolele 3 și 7, unde am discutat temele
relaționale centrale, nu mă declar împotriva utilizării conceptelor cu un caracter
global. Cu toate acestea, în absența unei încercări de descompunere a unor astfel
de concepte în componentele lor „micro", care în cazul emoției sunt reprezentate
de componentele evaluative, procesele adaptative, tendințele către acțiune și
reacțiile fiziologice, simpla utilizare a conceptelor globale nu poate conduce la o
înțelegere adecvată a proceselor implicate.
Pe aceste considerente, am optat în cazul de față pentru menținerea unei
abordări separate a celor trei variabile rezultative — sănătatea somatică, starea
subiectivă de bine și funcționarea socială. Această poziție teoretică permite o serie
de întrebări cu privire la existența unor relații funcționale între componentele
descrise și tipul acestor relații, precum și referitor la mecanismele prin care
componentele sunt conectate, fără ca astfel de răspunsuri să prezinte un caracter
anticipatoriu. înainte de a trece la examinarea rolului îndeplinit de emoție în
influențarea sănătății somatice, voi considera mai întâi problemele pe care le ridică
evaluarea stării de sănătate, urmate de cele care țin de metodologia cercetării.

Probleme legate de evaluarea stării de sănătate

Se detașează două probleme referitoare la evaluarea stării de sănătate:
1. Starea de sănătate este întotdeauna evaluată pe baza a două surse de
informații, rezultatele de laborator care identifică patologia, cum ar fi valori ridicate
ale tensiunii arteriale, electrocardiograme care sugerează unele disfuncții
cardiovasculare, indicatori ai unor excrescențe sau leziuni cancerigene detectați
cu dispozitivele de scanare ale țesuturilor sau prin intermediul unor investigații
chirurgicale, precum și alte simptome specifice disfuncțiilor și maladiilor,
identificate în cadrul examinărilor medicale standard, care ulterior vor fi
confirmate sau infirmate de observații clinice mai detaliate. în vederea confirmării
diagnosticului medical, este necesară de regulă o a doua sursă de informații, mai
precis relatările pacientului cu privire la propriile simptome și la istoricul afecțiunii.
Toate metodele actuale utilizate în investigarea patologiei se bazează, într-o
măsură mai mică sau mai mare, atât pe testele de laborator, cât și pe relatările
subiective ale pacientului, deși dovezile de laborator referitoare la prezența unei
tumori maligne pot fi considerate ca o excepție notabilă de la această regulă,
având în vedere că, adesea, afecțiunile cancerigene nu prezintă simptome mani­
feste o lungă perioadă; prin urmare, atunci când formațiunea tumorală este
descoperită, iar biopsia efectuată atestă prezența celulelor cancerigene, diagnosti­
cul trebuie tratat cu seriozitate, ca reprezentând o afecțiune periculoasă, chiar

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

524 dacă pacientul nu prezintă niciun simptom. Oricum, de regulă nu este posibil ca
indivizii să ducă pe picioare o boală, în absența oricărui simptom, ceea ce îi
determină să consulte un medic.
în măsura în care diagnosticarea unei maladii depinde parțial de relatările
subiective, acestea lasă desigur deschisă posibilitatea confundării procesului
emoțional cu starea de sănătate. Din rațiuni psihologice, un individ poate con­
suma mai multă energie comparativ cu un altul, chiar și atunci când cei doi au
aceeași afecțiune, ceea ce îl ajută să compenseze starea de boală prin hotărâre și
sentimentul pozitiv de satisfacție generală, ori poate funcționa deficitar din cauza
adoptării unor strategii adaptative inadecvate la cerințele existențiale. Până când
diagnosticul este confirmat de rezultatele de laborator, astfel că nu mai este nevoie
de relatările pacientului, acest gen de confuzie rămâne o problemă importantă în
cercetarea rolului emoției în cadrul maladiilor.
2. în prezent, lipsesc atât o teorie cu rol orientativ, cât și o bază adecvată de
informații care să organizeze datele rezultate în urma examinărilor medicale,
astfel încât acestea să permită o evaluare calitativă a stării de sănătate. Din cauza
absenței unei teorii detaliate și a cunoștințelor adecvate, granița dintre patologie
și normalitate, ca limite între care se situează variațiile individuale ale structurii
și funcționării fiziologice, rămâne ambiguă. Indivizii diferă enorm cu privire la
fiziologia și funcționarea organică, fără ca aceste particularități să influențeze în
mod necesar longevitatea sau funcțiile organice. Până în prezent nu au putut fi
obținute date pertinente legate de granița dintre normalitate și riscul de deces sau
de producere a unor disfuncționalități, excepție făcând doar anumite maladii ușor
de identificat. Normalitatea în sens statistic nu trebuie, desigur, considerată în
mod necesar ca fiind echivalentul sănătății. Este, spre exemplu, normal ca indivizii
care au depășit vârsta de 65 de ani să sufere de una sau mai multe afecțiuni
cronice, care nu vor putea fi ameliorate pe bază de tratament.
Date fiind această lipsă de informații și absența unei teorii adecvate care să
descrie sănătatea și boala, măsurarea statistică și cercetarea acestor stări generează
anumite distorsiuni, dintre care cea mai importantă este imposibilitatea de a
evalua cu acuratețe rezultatele examinărilor medicale. în examinările de rutină,
spre exemplu, în cazul multor indivizi valorile EKG înregistrate, să spunem,
pentru bradicardie (puls scăzut) se situează la limita dintre normal și patologic.
Constituie, de exemplu, o valoare de 50 de bătăi pe minut un indicator al pre­
zenței unei tulburări, caz în care ar putea fi recomandată implantarea unui
stimulator cardiac, sau valoarea respectivă poate fi un indiciu al unei sănătăți
robuste? Iar atunci când pulsul este accelerat — să spunem, atinge valoarea
de 90 — sau are valori mai mari decât cele normale, este acesta indicatorul unei
insuficiențe cardiace iminente? Pentru a putea răspunde la această întrebare, este
nevoie să cunoaștem condițiile în care astfel de măsurători pot fi considerate ca
semnalând o problemă medicală. Un număr mare de valori de graniță sunt
obținute constant pentru o varietate de funcții fiziologice de bază, însă există
puține date normative referitoare la modul cum astfel de funcții influențează
activitatea organică și longevitatea. Situația actuală îi constrânge pe clinicieni ca

RICHARD S. LAZARUS
în alegerea tratamentului să se bazeze foarte mult pe intuiție, la care se adaugă 525
prezența sau absența simptomelor relatate de pacient.
Pentru a realiza cât de vag este nivelul cunoașterii actuale referitoare la boli,
este suficient să considerăm „terenul alunecos" pe care se situează ramura
medicinei generale axată pe păstrarea stării de sănătate și prevenția bolilor, iar
un exemplu elocvent îl constituie confuzia cu privire la valorile maximale ale
tensiunii arteriale, începând de la care este justificată administrarea hipotensi-
velor. Un alt exemplu privește măsurile adoptate pentru scăderea colesterolului
seric la nivelul populației generale ori în fiecare caz particular. Fără să realizeze,
medicina a atras asupra sa riscul social și psihologic de alarmare a populației cu
privire la numeroasele probleme de sănătate, bazându-se uneori pe unele
informații insuficiente. Nu ar fi surprinzătoare constatarea că populația nu mai
respectă recomandările medicale standard, la fel cum se întâmplă și după ce statul
dă mai multe alarme false cu privire la uragane sau alte dezastre, așa încât prea
multe alarme false discreditează organizațiile publice ale Ministerului Sănătății
și conduc pe scară largă la un refuz al populației de a adopta măsuri preventive
concrete (Breznitz, 1984).
O altă problemă cauzată de lacunele teoretice și de cunoaștere se referă
la imposibilitatea determinării importanței unui simptom pentru evaluarea
stării de sănătate, cum este cazul colitei mucoase, comparativ, să spunem, cu
hipertensiunea arterială. Atunci când indivizii sunt comparați cu privire la starea
de sănătate, este necesară deciderea valorilor negative începând de la care
indicatorii și simptomele pot fi considerate ca factori de risc prin prisma a două
tipuri de efecte relativ independente, riscul de mortalitate și funcționarea socială. Se
pare că nu există nicio corelație între colita mucoasă și durata de viață, însă în
cazurile severe aceasta afectează grav funcționarea socială. Pe de altă parte,
hipertensiunea arterială reprezintă un factor de risc major în producerea atacurilor
coronariene și a accidentelor cerebrale; deși hipertensiunea poate scurta durata
de viață a individului, aceasta nu afectează în mod necesar funcționarea socială,
mai ales atunci când nu este diagnosticată și tratată medicamentos, situație care
deopotrivă implică unele efecte secundare nedorite și riscuri în sine. Scalele cu
care sunt familiarizat, fiind în prezent utilizate ca instrumente pentru evaluarea
stării de sănătate, nu iau în considerare problema descrisă.

Probleme legate de metodologia cercetării

Cinci probleme metodologice fac dificilă obținerea unor răspunsuri clare
referitoare la relația dintre emoție și sănătate. Acestea includ confuzia privind
metodele de măsurare subiective în opoziție cu cele obiective, cauzalitatea multi-
variată a stării de sănătate rezultante și stabilitatea acestei stări în decursul unor
perioade lungi de timp, fiecare dintre aspecte urmând a fi discutate pe rând, în
cele ce urmează (vezi, de asemenea, Lazarus, 1990a).
1. întrucât toate metodele de evaluare a sănătății somatice se bazează pe rela­
tările individuale, confuzia inerentă procedurilor de colectare a datelor subiective

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

526 nu poate fi complet evitată. Cauza presupusă, relatările individuale asupra
stresului sau a suferinței emoționale trăite, coincide parțial cu așa-zisul rezultat,
deteriorarea stării de sănătate. Necesitatea acceptării unei astfel de confuzii a
generat o serie de controverse, așa cum reiese din dezbaterile publice recente
(vezi Dohrenwend, Dohrenwend, Dodson & Shrout, 1984; Lazarus et al., 1985).
Numeroși alți teoreticieni moderni au abordat la rândul lor această problemă
(de exemplu, Kasl, 1983; Leventhal & Tomarken, 1986; Schroeder & Costa, 1984).
Cu toate că toți autorii enumerați condamnă vehement lipsa de claritate pe care
o prezintă cunoașterea actuală, niciunul dintre aceștia nu a reușit să găsească o
soluție viabilă la această problemă, cu excepția definirii emoției (și a stresului)
exclusiv pe baza inputurilor obiective provenite din mediu sau a factorilor
stresori.
Contrar părerilor dominante, nu este posibil ca individul să fie separat de felul
cum evaluează mediul extern, fără ca înțelegerea emoției din perspectivă
cognitiv-motivațional-relațională să nu aibă de suferit. Chiar și atunci când ar fi
posibilă o măsurare cât mai obiectivă a inputului datorat variabilelor de mediu,
acest lucru ar echivala cu o renunțare la poziția teoretică care definește sursele
relaționale ale emoției, ceea ce ar presupune, în consecință, studierea unui
fenomen complet diferit (vezi și Lazarus, 1990b).
Pare cam exagerat apelul acelor critici care reclamă găsirea unor metode
obiective de măsurare a factorilor externi (stresori), dat fiind că aceștia nu folosesc
în cadrul propriilor cercetări astfel de metode sau definesc stresul și emoția
exclusiv pe baza evenimentelor externe. în mod ironic, există numeroase dovezi
care susțin că estimările subiective ca variabile proximale constituie predictori
mai buni pentru reacțiile emoționale, comparativ cu variabilele distante, cu un
caracter mai obiectiv (cf. Repetti, 1987; Solomon, Mikulincer & Hobfoll, 1987), iar
existența unei relații între emoție și sănătate a fost, de asemenea, demonstrată de
acele studii în care gradul de confuzie a fost neglijabil (Rowlinson & Felner, 1988).
Tendința de ignorare constantă a unor astfel de dovezi sugerează că argumentația
are în mod egal o valoare ideologică și științifică (vezi, de exemplu, Hobfoll, 1989).
Nu am certitudinea că ar fi posibilă sau probabilă găsirea unei rezolvări adecvate
la aceste controverse.
2. Examinarea problemei pe care o ridică utilizarea unor instrumente de măsu­
rare subiective, ca opuse celor obiective, sugerează că în ciuda insistenței cercetătorilor
în vederea folosirii celor din urmă, măsurarea obiectivă a mediului reprezintă o
doctrină perimată. Cele trei rațiuni de bază în susținerea acestei idei sunt cât se
poate de clare și nu prezintă un caracter inedit:
a. Dată fiind complexitatea mediului extern, și cu precădere a celui social,
precum și faptul că un individ poate recepta și asimila doar în mică parte
aspectele acestuia, nu ar trebui să fim surprinși că acele conținuturi emoționale
relevante pentru un individ sau o colectivitate nu coincid cu cele pe care un altul
le selectează. Doi indivizi care merg prin aceeași pădure sau care ascultă aceeași
conversație nu vor vedea sau auzi exact aceleași lucruri, nu pentru că unul dintre
cei doi ar fi nebun, iar celălalt sănătos, ci întrucât interesele urmărite la nivel
individual modelează aspectele relevante pentru cei doi indivizi și modul în care

RICHARD S. LAZARUS
evenimentele ar trebui percepute și evaluate de către aceștia. Prin urmare, 527
experiențele cu rol central în emoții diferă destul de mult de la un individ la altul,
dat fiind că aceștia au valori, credințe și interese motivaționale divergente. Altfel
spus, diferitele reprezentări ale realității obiective nu constituie dovezi ale
psihopatologiei, ci ar putea fi doar o reflectare a acestor deosebiri individuale în
raport cu sistemele de valori, credințele și interesele urmărite.
Atunci când cercetătorii behavioriști au încercat o descriere sistematică și
obiectivă a mediilor în care trăiesc indivizii, de tipul celor propuse de Barker și
Wright (1951), acestea au produs un număr masiv de relatări individuale, care
au condus la sporirea confuziei și la dificultatea de a folosi datele cercetărilor.
Consider că ar fi mai utilă o descriere a modului cum indivizii percep la nivel
subiectiv mediile sociale relevante, urmată de încercarea de a compara aceste
descrieri individuale cu opiniile consensuale generale. Pentru acei cititori care nu
sunt de acord cu imposibilitatea realizării unei descrieri obiective a mediului
social, voi sublinia faptul că singurele metode folosite vreodată în acest scop sunt
cele de natură subiectivă — mai precis, un consens subiectiv existent la nivelul unui
eșantion determinat de subiecți, cu privire la modul cum aceștia descriu mediul
social. Problema devine cu atât mai complicată atunci când vorbim de evaluări
subiective ale mediului social, ca etalon în măsurarea emoțiilor.
Deși există situații când un astfel de consens se poate dovedi util, dacă se
pornește în descrierea mediului obiectiv de la o astfel de bază, apare o serioasă
problemă metodologică. Orice consens poate fi la fel de „greșit" ca și descrierile
individuale, având în vedere că fiecare dintre noi își ghidează viața în funcție de
propriile iluzii și autoamăgiri (cf. Goleman, 1985; Lazarus, 1983; Taylor, 1989).
Există vreo urmă de îndoială, spre exemplu, că democrații și republicanii, ca să
nu mai vorbim despre celelalte subgrupuri societale, văd și descriu în moduri
foarte diferite stadiul societății în care trăiesc și lumea, în general?
Ce anume înseamnă realitatea este aparent o întrebare ușoară, însă o privire
mai atentă și detaliată dovedește contrariul. Nimic nu este mai evident în
susținerea acestui aspect, decât mitologiile religioase după care oamenii trăiesc
și în legătură cu care dezvoltă un puternic atașament emoțional, care le poate
trezi chiar unele manifestări violente. Cu toate că la nivel intelectual cititorii sunt
conștienți că religiile se bazează pe diferite catehisme, unii dintre aceștia s-ar putea
simți ofensați de faptul că am folosit termenul de mitologie. Faptele relatate în
Biblie sunt acceptate de către un număr mare de indivizi, mai curând ca repre­
zentând un adevăr absolut decât ca simple alegorii, în ciuda faptului că tocmai
această semnificație alegorică le conferă în mare parte credibilitate la nivel social
și psihologic.
Să luăm ca exemplu dezbaterile sociale aprinse pe care le-a generat filmul
Ultima ispită a lui lisus, în care lisus este portretizat ca având fantasme erotice
caracteristice omului de rând — tentații la care el rezistă. O astfel de interpretare
este considerată ofensatorie de către numeroși indivizi religioși, dar, cu toate
acestea, pentru alții ea prezintă un caracter plauzibil și cât se poate de necontra-
dictoriu din perspectivă spirituală. Și tocmai când această controversă a atins
apogeul, au fost lansate Versetele satanice, pe care numeroși musulmani le-au

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

528 considerat o insultă la adresa propriei religii, astfel că autorul (Salman Rushdie)
a fost condamnat public la moarte de către ayatolahul iranian Khomeini, ceea ce
a suscitat în schimb proteste din partea societăților occidentale, în care este
apărată libertatea de expresie individuală. Indivizii au fost întotdeauna dispuși
să îi elimine pe cei care le contestau propriile dogme. Realitatea, mai ales când
aceasta se referă la aspecte cu o mare încărcătură emoțională, nu este nici pe
departe o chestiune simplă, asupra căreia să poată fi atins un consens general.
b. O rațiune cu mult mai importantă, pe care se fundamentează dificultatea
dezvoltării unor metode de măsurare obiective, sugerată anterior, ar fi că emoțiile
depind în principal de semnificațiile inferențiale atribuite, și mai puțin de
realitatea obiectivă și de experiențele concrete. Analiza lui Watzlawick (1976)
„How real is real?"* furnizează unele exemple convingătoare în acest sens. De
pildă, în ciuda faptului că realitatea fizică a aurului poate fi cu ușurință deter­
minată, semnificația sa psihologică depinde de simbolurile culturale și acordurile
economice — valoarea aurului este calculată zilnic, fiind comunicată la Bursa din
Londra și în alte locații — stabilite arbitrar, în baza acordurilor sociale, astfel că
semnificația atribuită variază considerabil de la o perioadă la alta și de la un
individ la altul. Nu realitatea fizică a aurului este importantă, ci semnificațiile
inferențiale asociate acestuia, care îi determină pe indivizi să investească financiar
pentru că îl consideră valoros și să interpreteze într-o varietate de moduri
semnificația pe care aurul o are pentru starea lor de satisfacție.
c. O altă rațiune semnificativă vizează faptul că indivizii au interese și credințe
diferite, care le modelează emoțiile în cadrul fiecărei experiențe adaptative, astfel
că semnificațiile furnizate de mediul „obiectiv" pot sau nu să fie relevante pentru
emoțiile trăite, tema noastră de interes. în consecință, chiar dacă am putea să
măsurăm factorii mediului obiectiv în care individul funcționează, aceștia nu se
referă în mod necesar la acel mediu în raport cu care individul răspunde
emoțional.
Argumentele aduse în acest sens au o istorie îndelungată în domeniul științelor
sociale. Ca și în cazul dogmelor religioase, nu sunt ferm convins că pozițiile
teoretice înrădăcinate vor putea fi schimbate. Cu certitudine acestea nu se vor
schimba sau ajusta rezonabil atâta timp cât fundamentele lor tacite nu sunt
recunoscute și asumate de către teoreticieni, iar problemele pe care le ridică
descrierea mediului obiectiv nu sunt deopotrivă conștientizate și înțelese în
profunzime. în orice caz, dat fiind că rațiunile aflate la baza abordării subiective
a emoțiilor au fost pe cât posibil expuse, este timpul să abordăm și alte probleme
metodologice pe care le ridică studierea relației dintre emoții și starea de sănătate.
3. Starea de sănătate reprezintă un rezultat multideterminat, fiind puternic
influențată de numeroși factori, cum ar fi moștenirea genetică, ce este doar într-o
mică măsură controlabilă sau nu poate fi controlată, accidentele de zi cu zi,
toxinele din mediu și numeroase alte variabile legate de stilul de viață, printre
care fumatul, consumul de alcool, drogurile, dieta și exercițiile fizice. După luarea
în considerare a variațiilor pe care aceste variabile le determină la nivelul stării

„Cât de real este realul?" (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
de sănătate, probabil că ceea ce rămâne ca diferențiere datorată influenței pro- 529
cesului emoțional este destul de modest. Rămâne ca psihologii din domeniul
sănătății să dezvolte o metodă de evaluare cât mai exactă a influenței pe care
factorii emoționali o exercită asupra stării de sănătate. Ipoteza nulă trebuie
întotdeauna considerată ca o posibilitate reală.
Pentru a complica și mai mult lucrurile, profesia medicală și celelalte discipline
animate de dorința de a contribui la menținerea controlului asupra maladiilor și
la promovarea sănătății tind să exagereze contribuția factorilor care pot influența
starea de sănătate. Pentru o profesie devotată producerii de efecte pozitive, este
amenințător, sau chiar ofensator, să admită că deține un control mai redus
comparativ cu ceea ce ar dori, asupra forțelor misterioase ale naturii, o limitare
valabilă mai ales în cazul maladiilor cronice. Cu toate că face referire mai curând
la stres, și mai puțin la emoție, Roskies (1983, p. 371) a emis următorul comentariu
încântător și ironic, legat de această idee preconcepută:

în decursul ultimilor ani, felul în care cauzele bolilor erau înțelese în mod
tradițional a suferit o transformare datorată apariției unui nou concept influent:
stresul... Stresul a devenit în prezent o prescurtare simbolică pe baza căruia sunt
explicate majoritatea suferințelor cu care ne confruntăm în cadrul societății
contemporane, invocat ca explicație pentru o serie de tulburări cât se poate de
diverse: roaderea unghiilor, fumatul, omuciderea, sinuciderea, cancerul și bolile de
inimă... Stresul servește în societatea modernă unui scop similar celui pe care
fantomele și spiritele malefice îl aveau în vremurile străvechi, conferind un sens
diverselor neplăceri și boli, care, în caz contrar, ar fi puse doar pe seama deter­
minismului aleatoriu.
Ar fi contrar spiritului american să acceptăm o nouă cauză în producerea
bolilor, fără să încercăm și vindecarea sau ținerea sub control a acesteia. Așadar,
nu este surprinzător că în categoria manualelor de psihologie practică au fost
adăugate recent și cărți care își propun să îi învețe pe indivizi gestionarea stresului.
Alături de multitudinea ghidurilor practice care îi învață pe indivizi cum să obțină
mai multă plăcere sexuală, să își modeleze un corp frumos și să deblocheze
nebănuitele lor capacități mentale și emoționale, a apărut în prezent un nou val de
manuale dedicate ținerii sub control a stresului ucigător... Iar în ciuda faptului că
nivelul vânzărilor la acestea variază între încasări minimale și promisiunea unui
succes răsunător, toate pornesc de la premisa că individul poate înlătura sau
diminua efectele negative potențiale datorate stresului, prin folosirea unor noi
strategii adaptative mai performante.

4. Modul în care este evaluată de regulă starea de sănătate presupune că

această stare este relativ constantă în timp, excepție făcând probabil doar maladiile
degenerative asociate procesului de îmbătrânire sau bolile aflate într-un stadiu
terminal, la care se adaugă cazul indivizilor cu afecțiuni în curs de remisiune.
Datele culese (Kanner, Coyne, Schaefer & Lazarus, 1981; DeLongis, Coyne, Dakof,
Folkman & Lazarus, 1982) pe baza unor eșantioane de indivizi cu vârstă medie
arată că valoarea coeficienților de corelație ai stării de sănătate evaluați la

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

530 momentul inițial, comparativ cu cei evaluați un an mai târziu, este de aproximativ
+0,7, ceea ce înseamnă că aceasta nu înregistrează variații semnificative pentru o
perioadă destul de îndelungată.
Datele obținute ridică o nouă problemă metodologică, întrucât pentru de­
monstrarea efectelor cauzale ale emoției asupra stării de sănătate este necesară
modificarea variabilei dependente, după cum arată argumentele solide propuse
de Kasl (1983). Sunt necesare o evaluare a procesului emoțional înaintea modi­
ficării variabilei dependente și demonstrarea faptului că schimbările pot fi
previzionate cu ajutorul variabilelor procesului emoțional, astfel ca modificarea
variabilelor cauzale la momentul 2, față de momentul 1, să explice efectele.
Aceasta constituie o necesitate metodologică deosebit de stringentă, pe care
majoritatea cercetărilor care au studiat relația dintre emoție și starea de sănătate
nu au reușit să o respecte.
5. Un corolar al punctului 4 se referă la necesitatea de a măsura o caracteristică
reprezentativă a procesului emoțional în intervalul de timp studiat — adică, de la
momentul 1, care coincide cu demararea cercetării, la momentul 2, când sunt
măsurate efectele emoției asupra stării de sănătate. Atunci când este implicat un
interval temporal mai lung, să zicem de cinci sau zece ani, ca durată în care un
tipar de viață patogen poate genera o maladie, această cerință este greu de reali­
zat. în absența unor dovezi privitoare la caracteristicile individuale reprezentative,
și care să ateste faptul că acestea au suferit unele modificări față de perioada care
a precedat debutul afecțiunii, simpla măsurare a stării de la un anumit moment,
considerată ca reprezentativă pentru numeroase interacțiuni emoționale, este
insuficientă. Prin urmare, observațiile trebuie realizate în mod repetat în cadrul
intervalului dat, în vederea măsurării schimbărilor survenite pe parcursul
perioadei vizate. Și aceasta constituie deopotrivă o cerință foarte stringentă, iar
imposibilitatea respectării sale de către majoritatea cercetărilor face dificilă
demonstrarea faptului că starea de sănătate sau boala sunt o consecință a
procesului emoțional.
Datorită problemelor metodologice existente, la care se adaugă dificultățile
practice care țin de găsirea unor soluții, a câștigat teren o nouă strategie de
cercetare, bazată pe studiul covariațiilor dintre stres și simptomele minore asociate
acestuia. Variațiile pe termen scurt produse de acutizarea și remisiunea simpto-
melor în infecții și în afecțiunile cronice de tipul migrenelor, colitelor, ulcerelor
ș.a.m.d. pot fi mai ușor monitorizate într-un interval temporal mai redus, spre
deosebire de detectarea schimbărilor majore ale stării de sănătate pe perioade mai
lungi. în primul caz, intervalul de timp poate fi redus suficient de mult, astfel
încât să permită totuși înregistrarea schimbărilor produse la nivelul unor procese
cu rol mediator pentru starea de sănătate, ca de pildă procesele biochimice și cele
imunitare, procesul de estimare și de adaptare, cu influență asupra stărilor
emoționale. Chiar dacă problemele de sănătate evaluate pe baza acestei metode
se referă la afecțiunile minore, factorii care conduc la apariția și ulterior vinde­
carea bolilor sunt mai simplu de studiat, iar acest lucru va contribui probabil și
la înțelegerea unor afecțiuni mai grave, care de regulă sunt în momentul actual
evaluate prin metodele standard aplicabile stării de sănătate. Mai multe studii

RICHARD S. LAZARUS
recente au adoptat această strategie, obținând unele rezultate promițătoare (Caspi, 531
Bolger & Eckenrode, 1987; DeLongis, Folkman & Lazarus, 1988; Eckenrode, 1984;
Stone & Neale, 1984b).
Pe fondul existenței problemelor descrise, ideea că emoția influențează
sănătatea rămâne mai curând la stadiul de convingere intuitivă, fără a dobândi
statutul de principiu demonstrat. Deși afirmația anterioară ar putea transmite un
mesaj negativ celor interesați de relația dintre emoție și sănătate, scopul meu este
de a sublinia rațiunile care îndeamnă la o atitudine rezervată și la încurajarea
unui standard mai ridicat al cercetărilor viitoare, nu de a diminua entuziasmul
general. Convingerea mea este că, în mod cert, emoțiile influențează starea de
sănătate, și mi-aș dori să pot indica cu precizie unde pot fi găsite acele dovezi
solide care să susțină ipoteza efectelor cauzale datorate emoțiilor. însă datele
actuale au mai curând un caracter incomplet și nu respectă criteriile metodologice;
acestea se compun din cunoașteri izolate, cu caracter variat, referitoare la unele
aspecte observabile și dificil de măsurat, constituind mai curând sugestii, decât
ipoteze verificate.

Cum ar putea emoțiile cauza îmbolnăvirea

înainte să ne îndreptăm atenția asupra mecanismelor psihofiziologice, ar trebui
să examinăm mai întâi un mecanism comportamental, la care se face referire
adesea prin expresia comportament de boală, astfel că aceasta ar putea induce
impresia existenței unei afecțiuni fizice. „Comportamentul de boală" se referă la
modul cum indivizii reacționează sau suportă durerile, simptomele, afecțiunile
sau pericolul de a fi bolnavi — de exemplu, prin tendința de a căuta sau evita
îngrijirile medicale, de a exagera sau minimaliza semnificația durerilor, suferin­
țelor și simptomelor, de a funcționa defectuos sau de a se lăsa pradă dezolării.
„Comportamentul de boală" nu reprezintă o boala în sine, deși acesta ar putea
constitui un factor cauzal al îmbolnăvirilor; el se compune mai curând dintr-o
varietate de atitudini și reacții la simptome, sindroame și suferințe organice.
Remarcam în Capitolul 9 faptul că sociologii și antropologii preocupați de
istoria medicinei au demonstrat influența considerabilă avută de factorii cultu­
rali asupra dezvoltării „comportamentelor de boală" (de exemplu, Mechanic,
1962/1978,1983; Zborowsky, 1969; Zola, 1966; și alții). Deși „comportamentul de
boală" este în sine interesant și relevant pentru organizarea și acordarea îngri­
jirilor medicale, acesta reprezintă deopotrivă și un impediment considerabil în
organizarea și evaluarea cercetărilor referitoare la rolul emoțiilor în producerea
bolilor, întrucât poate induce convingerea că un individ sănătos este cu adevărat
bolnav sau că cineva bolnav ar fi, de fapt, sănătos. Atunci când indivizii care nu
sunt bolnavi caută ajutor medical (un grup de pacienți care sunt uneori denumiți
„sănătoșii îngrijorați"), iar aceștia sunt incluși în categoria pacienților bolnavi,
există riscul de supraestimare a procentului persoanelor bolnave, ca parte din
totalul populației studiate; în mod similar, atunci când indivizii cu afecțiuni evită
îngrijirile medicale (un grup denumit „bolnavii lipsiți de griji"), iar aceștia sunt

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

532 incluși în categoria persoanelor sănătoase, apare riscul unei subestimări a
procentului persoanelor bolnave, din totalul populației studiate. Cu alte cuvinte,
cercetătorul trebuie să elimine sau să controleze variabila reprezentată de
„comportamentul de boală", pentru a putea obține date cu privire la influența
procesului emoțional în producerea bolilor.
în acest punct, avem toate informațiile necesare pentru a determina rolul pe
care emoțiile îl pot avea în producerea bolilor. în discuțiile următoare, voi analiza
o serie de ipoteze plauzibile cu privire la mecanismele relației dintre emoție și
boală1. în acest sens, există două aspecte controversate care trebuie examinate.
Primul se referă la rivalitatea dintre specificitate și predispoziție generală, în
raport cu factorii cauzali ai maladiilor. Al doilea aspect are în vedere modul direct
sau indirect în care factorii psihologici și cei sociali se combină în generarea
bolilor. Voi discuta în continuare aspectele menționate, în ordinea propusă.

Specificitate versus predispoziție generală. Timp de aproximativ 75 de ani

sau mai mult, a existat o rivalitate între cele două teorii ale cauzalității, modelul
specificității și modelul predispoziției generale. Modelul specificității afirmă
existența unor cauze specifice — spre exemplu, unii agenți nocivi proveniți din
mediu, anumite surse de vulnerabilitate organică sau anumite emoții particu­
lare — cu rol determinant în apariția fiecărei boli în parte. Modelul predispoziției
generale susține că tulburările cronice și cele severe survenite la nivelul echi­
librului intern, ca rezultat al stresului sau al emoțiilor, măresc predispoziția
generală a unui individ pentru orice tip de boală.
Modelul specificității. Ideea că fiecare boală este produsă de factori cauzali
specifici cu natură emoțională — adică modelul specificității — a apărut la sfârșitul
secolului al XlX-lea odată cu descoperirea bacteriilor implicate în producerea
bolilor. Koch, Pasteur și Lister au demonstrat în mod concludent că bolile
infecțioase sunt rezultatul acțiunii unor organisme invizibile (microbi), cunoscute
în prezent ca bacterii și viruși. Fiecare boală specifică, cum ar fi febra, vărsatul de
vânt și tuberculoza, este determinată de un anume microb. De fapt, fiecare boală
are drept factor cauzal un anumit agent nociv provenit din mediu.
Oricum, în ultima jumătate a acestui secol, s-a constatat că bolile sunt
determinate și de o scădere a rezistenței organismului-gazdă la acțiunea agenților
nocivi din mediu — de exemplu, bacteriile și virușii care produc infecțiile.
Indivizii se îmbolnăvesc doar atunci când rezistența naturală la microbi scade sau
le este slăbită. Deși astfel de microorganisme se găsesc pe scară largă în mediul
extern, spre exemplu, indivizii cu imunitate la difterie nu vor dezvolta boala, la
fel stau lucrurile în cazul tuberculozei. Ideea că boala este rezultatul invadării
organismului de către agenții dăunători proveniți din mediu este corectă, însă
tinde să fie exagerată importanța acestora, dat fiind că predispoziția la
îmbolnăvire depinde de caracteristicile speciei și de starea organismului.
Dubos (1959, pp. 106-107) a adus argumente în favoarea acestei idei, clari­
ficând aspectele pe care le implică în următorul enunț:

Koch și Pasteur au dorit să demonstreze că microorganismele pot cauza apari­

ția bolilor. Ideea genială a acestora a constat în crearea unor situații experimentale

RICHARD S. LAZARUS
 care să le permită ilustrarea fără echivoc a ipotezei propuse — situații în care era 533
suficientă punerea împreună a gazdei și a parazitului, pentru a reproduce boala.
Prin metoda încercării și a erorii, cei doi cercetători au selectat speciile animalelor
testate, dozele agenților infecțioși și modalitatea de inoculare care îi permitea
agentului patogen să dezvolte negreșit în cadrul organismului respectiva boală cu
evoluție progresivă. S-a observat că exemplarele din specia porcului de Guineea
dezvoltau tuberculoza ori de câte ori acestora le erau injectați tuberculii de bacili
în condiții optime; introducerea la câine a unei cantități suficient de mare de viruși
ai rabiei la nivel epidural producea întotdeauna simptome de paralizie. Astfel, pe
baza unei selecții inspirate a sistemelor experimentale, Pasteur, Koch și continuatorii
acestora au reușit ca în urma testelor efectuate să minimalizeze influența acelor
factori care ar fi putut interfera cu activitatea agenților infecțioși pe care doreau să
îi studieze. Această metodă experimentală s-a dovedit extrem de eficientă în
descoperirea agenților cauzali ai bolilor și în studierea unora dintre proprietățile
acestora. Pe de altă parte însă, ea a condus în mod necesar la neglijarea a numeroși
alți factori cu rol cauzal în producerea bolilor — ca de exemplu starea fiziologică
a individului infectat și impactul mediului asupra acestuia — ceea ce, în realitate,
a întârziat adesea recunoașterea acestor factori.

Ca o paranteză, precizez că citatul anterior poate fi totodată considerat și din

perspectiva biomedicinei, ca reprezentând o formulare importantă a ceea ce
afirmam la rândul meu în Capitolul 3, cu privire la emoții și la relația indi-
vid-mediu. Relația dintre individ și mediu are întotdeauna o importanță crucială,
iar acest principiu se aplică în egală măsură psihicului și corpului. Cauzele bolilor
au probabil atât un caracter specific, cât și unul multiplu, și includ printre alte
aspecte și caracteristicile organismului-gazdă, ceea ce face ca boala să constituie
întotdeauna o tranzacție între individ și mediu și un proces cu o desfășurare
temporală.
Legat de acest aspect, atunci când cercetătorii încearcă să explice diferitele
maladii în termeni psihosociali, ei fac referire la procese psihosociale divergente,
cu un caracter mai mult sau mai puțin specific, ceea ce în mod aparent se
aseamănă cu adoptarea premisei modelului specificității. Versiunea modernă a
acestui model ia în considerare atât factorii nocivi proveniți din mediu, cât și acele
caracteristici de personalitate care îi creează individului vulnerabilitate la acțiunea
factorilor nocivi.
Cu titlu de exemplificare recentă a modului cum boala este explicată pe baza
principiului specificității, se consideră că procesele emoțional-fiziologice implicate
în bolile cardiovasculare sunt diferite de cele întâlnite în afecțiunile maligne sau
în bolile infecțioase. în boala cardiovasculară se pune accent (cf. Glass, 1977) pe
comportamentul de tip A, adică pe gestionarea ostilității, împreună cu implicațiile
sale biochimice, însă rolul acestuia în alte tipuri de maladii nu a fost examinat
îndeajuns, în timp ce în afecțiunile maligne numeroasele explicații psihosociale
se centrează pe atitudinea de resemnare (Engel, 1968; Schmale & Iker, 1966) sau
pe reprimarea emoțiilor trăite, proces care se consideră că produce efecte negative
la nivelul sistemului imunitar.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

534 Atunci când modelul specificității este aplicat pentru explicarea modului în
care factorii psihosociali influențează sănătatea somatică, se afirmă adesea că
fiecare tip de maladie își are originile în anumite emoții specifice, probabil datorită
faptului că respectivele emoții produc efecte somatice distincte — să ne reamintim
că emoțiile sunt rezultatul unui tip particular de relație stabilită între individ și
mediu. Se presupune că depresia determină efecte biochimice diferite de cele
produse în stările fobice sau obsesionale, iar exprimarea furiei produce alte efecte
biochimice, comparativ cu situația când aceasta este negată sau inhibată. De
asemenea, se mai consideră și că valența emoției deține un rol important, așa cum
reiese din argumentele care susțin că stările emoționale pozitive, cum sunt
fericirea (și râsul), au un efect terapeutic sau profilactic la nivel biochimic, prin
contrast cu stările emoționale negative de tipul furiei și anxietății (Cousins, 1976;
Selye, 1974).
Poate că efectele datorate emoțiilor pozitive devin observabile la nivel
psihologic prin creșterea stimei de sine și a autoeficacității, ceea ce diminuează
consecințele psihofiziologice datorate furiei și anxietății, sau altor stări emoționale
negative. Stările emoționale pozitive sau benigne au ca efect diferite tipare de
secreție a hormonilor — ca de exemplu peptide, care la nivel cerebral se atașează
receptorilor în mod similar morfinei, reducând impactul metabolic distructiv
datorat hormonilor corticosuprarenali. Numărul mult prea redus al cercetărilor
existente cu privire la asemenea posibilități promițătoare asigură în prezent o
bază foarte modestă în explorarea ideii privitoare la legătura dintre sănătate și
emoțiile benefice, prin opoziție cu cele dăunătoare.
Ipotezele referitoare la controlul și direcționarea furiei, la care am făcut aluzie
anterior ca factor cauzal, furnizează un exemplu interesant. Acestea sugerează că
specificitatea vizează atât alegerea emoției, cât și tiparul prin care furia este
controlată. Timp îndelungat, studiile comparative s-au axat pe diferențele
existente între direcționarea furiei în exterior, și furia îndreptată asupra propriei
persoane sau inhibată. După cum subliniază Keinan, Behn-Zur, Zilka și Cărei
(lucrare nepublicată), numărul mare al cercetărilor asupra acestei idei au produs
rezultate inconsistente, pe care autorii menționați încearcă să le reconcilieze la
nivel teoretic și empiric. Pentru început, sunt explorate trei explicații posibile:
prima pune accent pe variațiile înregistrate la nivelul diferitelor tipuri de mani­
festări ale furiei care au fost studiate, cea de a doua vizează tiparul de manifestare
a furiei, iar cea de a treia se referă la legătura existentă între modul în care un
individ își controlează furia și presiunea socială.
Autorii au cercetat intensitatea și frecvența apariției furiei și expresiile acesteia
pentru 134 de bărbați israelieni, care fuseseră supuși unei examinări medicale în
vederea evaluării stării de sănătate. S-a descoperit că intensitatea furiei se
asociază cu o stare de sănătate bună, în timp ce frecvența apariției acestei emoții
corelează cu sănătatea precară; altfel spus, efectele negative asupra stării de
sănătate nu depind în mare măsură de intensitatea furiei resimțite ocazional, ci
de frecvența apariției furiei. Am. certitudinea că se vor spune mai multe legat de
acest subiect, dat fiind interesul viu al cercetătorilor cu privire la relația dintre
furie și starea de sănătate.

RICHARD S. LAZARUS
 Deși există un număr restrâns de studii sistematice valoroase care să ateste 535
faptul că fiecare emoție în parte produce un tipar specific al răspunsului fiziologic,
și cu atât sunt mai puține studiile care să descrie aceste tipare și modul în care
ele ar putea produce efecte distincte asupra stării de sănătate, ipoteza specificității
este cât se poate de plauzibilă. Aceasta este susținută de o cercetare citată adesea,
referitoare la specificitatea sistemului nervos autonom, studiată de către Lacey
(1967) și Mason (1975; Mason, Maher, Hartley, Mougey, Perlow & Jones, 1976),
la care am făcut referire în Capitolul 2 (vezi, de asemenea, Levenson, 1988). Ipo­
teza specificității este concordantă și cu noțiunile dezvoltate în Capitolul 5, unde
am discutat programele afective, în care evaluarea statutului adaptativ al oricărei
interacțiuni emoționale este considerată baza primară pentru tiparul specific al
mobilizării fiziologice în fața pericolelor și lezărilor. Ea este compatibilă și cu ideea
că tendința sau impulsul distinct de a acționa reprezintă o trăsătură integrantă
majoră a oricărei emoții, furnizând așadar un fundament teoretic util atât în descrie­
rea fiecărei emoții particulare, cât și a tiparelor de răspuns asociate acestora.
în perioada cuprinsă între 1920 și 1950, varianta dominantă a teoriei specifi­
cității avea o natură psihanalitică, fiind ilustrată de scrierile influente ale lui Franz
Alexander (2008); vezi, de asemenea, Alexander, French & Pollack (1968) și
Dunbar (1948). Se considera că fiecare boală psihosomatică este rezultatul unui
tip particular de conflict intrapsihic, exprimat prin simptome specifice, de tipul
ulcerelor, astmului, migrenei, colitei și al altor tulburări psihosomatice clasice.
Modul cum Alexander descrie tulburările psihosomatice se deosebește de
versiunile moderne asupra tulburărilor produse de stres (descrise în lucrările lui
Cannon și Selye), în care conflictele sau strategiile adaptative ineficiente determină
la nivelul țesuturilor leziuni induse de tensiunile prelungite, asemănătoare cu
fenomenul epuizării organismului. Alexander sublinia că, prin conversie, semni­
ficațiile refulate se exprimă ca manifestări senzorio-motorii, care la rândul lor deter­
mină unele simptome fizice, acestea fiind expresia psihodinamicii conflictuale.
Teoria vectorială propusă de Alexander are ca element central procesele
biologice de bază, cum sunt ingerarea hranei, retenția substanțelor și consumul —
altfel spus, dorința de asimilare, reținere și eliminare. Totalitatea vectorilor
conotează atât sentimente de iubire, cât și de ură sau agresivitate, astfel că emoțiile
implicate de acești vectori pot determina perturbări funcționale la nivelul ori­
căruia dintre organele corpului. Vectorii, care iau naștere în stadiile psihosexuale
ale copilăriei, se exprimă simbolic ca atitudini sociale; spre exemplu, în stadiul
oral, acestea oscilează între receptivitatea pasivă și încercarea agresivă de încor­
porare; în stadiul anal, între a oferi și dorința de a obține ceva, sub formă de
perseverență, ca nevoie de acumulare sau ca zgârcenie2. în acest caz, premisa ar
fi că simptomele fizice constituie expresiile simbolice ale unor conflicte nerezol­
vate în cadrul stadiilor de dezvoltare psihosexuală.
Propun în continuare câteva exemple ilustrative pentru modul în care analiza
lui Alexander ar putea fi aplicată așa-ziselor tulburări psihosomatice majore,
întâlnite în practica medicală. în bolile ulceroase, se presupune că atitudinea
pacientului este de tipul „Nu doresc să iau sau să primesc nimic, întrucât sunt
activ, competent și eficient, și nu vreau să devin pasiv sau dependent". Ca și în

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

536 mitul lui Tantal, personalitățile care se îmbolnăvesc de ulcer sunt în permanență
avide să primească de la ceilalți, însă nu își permit să accepte ceea ce primesc.
Individul respectiv își dorește să fie dependent de un altul, însă se opune pro­
priului impuls. în cazul colitei ulceroase, atitudinea pacientului este „Sunt
îndreptățit să cer, pentru că întotdeauna ofer. Nu trebuie să mă simt inferior sau
vinovat pentru dorințele mele, întrucât am dat ce am avut mai bun, în schimbul
a ceea ce primesc". Prototipul unui atac de astm îl reprezintă plânsul nou-născutu-
lui după mama sa, atunci când el respiră pentru prima dată. Pacientul astmatic
strigă disperat după ajutorul mamei, se teme să se separe de ea, dar în același
timp își dorește să fie autonom și agresiv. Din această perspectivă, conflictul
astmaticului poate fi exprimat de ideea: „Sunt incapabil să iubesc, pentru că asta
implică pierderea iubirii mamei mele".
Graham (1962; vezi de asemenea, Graham și Graham, 1961) a relatat cea mai
sistematică cercetare bazată pe ipoteza psihanalitică a specificității pornind de la
o premisă similară cu cea propusă de Alexander și modificând întru câtva
atitudinile pacienților descrise de predecesorul său. Graham a folosit experți
cărora le-a cerut să selecteze atitudinea „corectă" a pacienților doar pe baza unor
fragmente de interviuri realizate și înregistrate de către medicii psihiatri care nu
cunoșteau ipoteza studiului și încercau să anticipeze diagnosticul pacientului.
Datele cercetării au arătat că experții erau cel mai adesea capabili să realizeze în
mod corect sarcina propusă, iar acest lucru nu se datora exclusiv șansei. Atitu­
dinile presupuse ca factori determinând în apariția fiecăreia dintre cele șase
tulburări psihosomatice analizate sunt prezentate în Tabelul 10.1.
Rezumând propriile opinii cu privire la specificitatea psihosomatică, Graham
(1962, p. 237) scria:

Cercetarea descrisă pare să susțină ipoteza specificității atitudinale. Acest lucru

sugerează că: (a) fiecărei boli psihosomatice îi este asociată o atitudine particulară,
specifică a pacientului; (b) fiecărei atitudini îi corespund, concomitent, unele
manifestări fiziologice specifice.

Mai mult,

(c) Fiecare tulburare psihosomatică este consecința unei emoții specifice și (d)
fiecare emoție își are propriile componente fiziologice cu un caracter unic, specific.

Modelul predispoziției generale. în anii '50, versiunea psihanalitică a specificității

a fost înlocuită cu modelul predispoziției. Unul din factorii care au contribuit la
această schimbare se referă la datele insuficiente furnizate de studiile clinice, care
nu au putut demonstra existența unor tipuri de personalitate distincte, carac­
teristice bolii ulceroase, colitei, astmului, migrenei ș.a.m.d. Majoritatea datelor
obținute cu privire la trăsăturile de personalitate ale pacienților cu diferite tul­
burări psihosomatice au avut un caracter inconsistent.
Cel de al doilea factor rezidă în imposibilitatea unei explicări veridice a
mecanismului prin intermediul căruia atitudinea presupusă ca având rolul de

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 10.1. Atitudinile psihosomatice descrise de Graham și Graham 537

Colita ulceroasă. Pacientul se simte rănit și înjosit, dorind să poată scăpa de agentul
responsabil. (El este umilit, constrâns; își dorește ca situația să ia sfârșit, să fie depășită,
combătută.)
Astmul bronșic. Pacientul simte că este părăsit și dorește cu orice preț înlăturarea
situației sau a persoanei în cauză. (El se simte neiubit, respins, dezaprobat, exclus,
dorind să nu aibă de-a face cu acea persoană sau situație, să o șteargă din memorie, să
nu aibă nimic în comun cu sursa suferinței sale.)
Ulcerul duodenal. Pacientul simte că este privat de ceva cuvenit, astfel că dorește să se
răzbune. (Nu a primit ceea ce ar fi fost îndreptățit, ceea ce i-a fost promis sau îi datora
celălalt, astfel că dorește să își ia revanșa, să se răzbune, prin a-i plăti acestuia cu
aceeași monedă.)
Constipația. Pacientul simte că situația curentă nu îi poate aduce niciun beneficiu, însă
continuă să persiste în ea cu înverșunare. (Simte că lucrurile nu se vor ameliora
niciodată, astfel că el este nevoit să se agațe de ceea ce are deja.)
Hipertensiunea persistentă. Pacientul simte că îl paște un pericol, astfel că trebuie să fie
pregătit pentru orice. (Se simte amenințat, orice se poate întâmpla oricând, oriunde; el
trebuie să fie pregătit să facă față oricăror pericole posibile, să fie în gardă.)
Migrena. Pacientul simte presiunea de a realiza ceva, urmată de relaxarea după efortul
depus. (El trebuie să reușească, să se automobilizeze, depune eforturi susținute sub
presiunea nevoii rezolvării unei situații sau a atingerii unui scop; ulterior, în urma
nereușitei, el își stopează impulsul.)

(Sursa: D. T. Graham, Some research on psychophysiologic specificity and its relation

to psychosomatic disease. în R. Roessler și N. S. Greenfield (Ed.), Physiological Correlates
of Psychological Disorder. Madison, WI: The University of Wisconsin Press. Copyright ©
1962, The University of Wisconsin Press. Cu acordul pentru republicare).

factor cauzal ar produce în fapt disfuncții în funcționarea țesuturilor, care să fie

corespondente simptomelor. De exemplu, deși nicio altă funcție organică nu este
mai complicată decât funcționarea gastrointestinală, iar tulburările la nivelul
acesteia au un caracter comun, se pare că specialiștii în gastroenterologie au doar
o înțelegere modestă asupra funcționării tubului digestiv.
Cel de al treilea factor care a condus la înlocuirea modelului anterior a fost
scăderea preferinței cercetătorilor pentru conceptele psihanalitice, atât în cadrul
practicii clinice, cât și la nivelul științelor sociale. Majoritatea cercetătorilor din
domeniul sociologiei și biologiei considerau conceptele psihanalitice ca fiind mult
prea complicate și dificil de susținut ori combătut la nivel empiric. Această aură
negativă care a învăluit psihanaliza mai persistă și în prezent, deși pe scară largă
există convingerea că sub o formă sau alta psihanaliza exprimă idei importante
cu privire la funcționarea psihicului uman.
Cel de al patrulea factor l-a constituit tendința manifestată la nivelul psiho­
logiei în anii '50, de a explica comportamentul în termeni de impuls și activare.
Noțiunea de predispoziție generală face trimitere la o perioadă din istoria

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

538 psihologiei, amintită în treacăt și în Capitolul 2, când conceptul de impuls și cel
de activare au deținut o importanță centrală. Activarea reprezintă un concept
unidimensional, care sugerează că starea de alertă, activarea fiziologică și acțiunea
pot fi considerate ca atingând intensități cuprinse între o valoare minimală și o
valoare maximală (cf. Lindsley, 1951). Stresul sau emoția au fost definite adesea
drept o creștere marcantă a activării, și se presupunea că organismul nu
diferențiază tipurile de emoții particulare; se mai considera și că emoția produce
în principal o creștere a activității generale.
Activarea, sau ceea ce este uneori denumit drept „activare fiziologică"
(arousal), a suscitat un lung șir de dezbateri și cercetări. Conceptul de „activare"
sau „arousal" a pierdut locul de construct teoretic central, probabil ca urmare a
faptului că teoreticienii au devenit mai puțin interesați în conceptele simple bazate
pe impuls, începând să le prefere pe cele cu un caracter mai cognitiv, de tipul
motivației sociale și al evaluării. Cu toate acestea, unii psihologi au rămas devotați
conceptului de activare, cu precădere în considerarea unor fenomene precum
performanțele motorii. Dezbaterile continue referitoare la utilitatea acestui tip de
concept pot fi observate în două articole recente, unul scris de către Neiss (1988)
care se opune utilității sale teoretice, iar celălalt de către Anderson (1990) care
adoptă o poziție favorabilă, ceea ce sugerează că este nevoie de precauție atunci
când sunt menționate în treacăt anumite poziții teoretice (vezi, de asemenea,
Amsel, 1990; și Revelle & Loftus, 1990).
Al cincilea factor, și probabil cel mai important, a fost succesul răsunător de
care s-a bucurat teoria lui Selye (1956/1976) asupra sindromului general de
adaptare*, în care locul central îl dețin efectele metabolice, generale și sistemice
produse de hormonii adrenocorticali. Această teorie a fost o continuare firească
a conceptelor homeostatice descrise de către Claude Bernard și Walter Cannon,
axate pe importanța sistemului nervos autonom și a catecolaminelor secretate de
glanda medulosuprarenală (vezi și Weiss, 1977). Selye a furnizat o descriere
empirică veridică a mecanismelor prin intermediul cărora secrețiile hormonale
datorate stresului și dezechilibrele homeostatice produse de acestea pot afecta
diferitele țesuturi organice. Am discutat deja teoriile lui Selye în Capitolul 2, astfel
că cititorul interesat ar putea să le revadă în acea secțiune.
Haideți să trecem acum, la explorarea modului în care se presupune că
funcționează modelul predispoziției generale. Ca element central, acesta se
bazează pe un fapt simplu și incontestabil, anume că emoțiile implică schimbări
majore la nivelul neurochimiei organismului. Pasul următor, cu mult mai dificil
și mai neclar, constă în specificarea mecanismelor în baza cărora modificările
produse cresc probabilitatea apariției bolii. Răspunsul ar trebui furnizat de către
cercetările epidemiologice și studiile asupra neurochimiei emoției (sau a stresului)
și efectele acesteia la nivelul organelor. Ideile-cheie sunt rezumate în continuare,
pornind de la o versiune de popularizare a lui Selye.
Analiza și studiile lui Selye (1956/1976) asupra hormonilor produși de cortexul
suprarenal (învelișul extern care îmbracă glandele suprarenale) au stimulat

Pentru care se folosește și prescurtarea „SGA". (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
considerabil adoptarea unor teorii cu caracter general. Sindromul general de adaptare 539
descris de autor include trei stadii universale ale reacției de apărare: alarmarea,
sau avertizarea asupra prezenței unui factor nociv cu proveniență internă sau
externă; rezistența sau apărarea organismului și epuizarea. Deși Selye a admis că
și factorii specifici dețin un rol în mobilizarea apărărilor organismului, se pare că
aceștia au o importanță mai redusă comparativ cu factorul cauzal general, astfel
că ei au fost neglijați. Autorul a pus accent pe tiparul general al modificărilor
somatice pe care organismul le mobilizează în fața solicitărilor mediului. El a
descris aceste transformări defensive ca „stres", iar solicitările mediului au fost
denumite „stresori".
în vederea unei analize foarte simplificate, procesul poate fi, în esență, descris
după cum urmează: atunci când sistemul nervos recunoaște acțiunea unui factor
stresor, întrucât acesta perturbă echilibrul organismului, glanda pituitară secretă
un hormon adrenocorticotropic (ACTH) cu rol în stimularea cortexului supra­
renal, care la rândul său va produce corticosteroizii, iar aceștia vor ajunge prin
intermediul sistemului sangvin în întreg organismul. Mineralocorticosteroizii
contribuie la declanșarea procesului inflamatoriu având rolul de a izola regiunea
organică afectată, iar glucocorticosteroizii au rolul de a inhiba sau reduce această
inflamație. Cei doi hormoni facilitează mobilizarea la nivel organic și acționai,
necesară pentru ca organismul să contracareze solicitările externe perturbatorii,
însă atunci când acestea au un caracter prelungit și sever, viabilitatea orga­
nismului este pusă în pericol. în prezent se cunoaște faptul că pe lângă hormonii
ACTH, glanda pituitară mai secretă și peptide, care conțin substanțe asemănă­
toare morfinei, despre care se presupune că protejează organismul împotriva
durerii și joacă un rol important în cadrul proceselor imunitare.
Trebuie reamintit că procesul descris apare ca răspuns la acțiunea oricărui
stresor, astfel că natura particulară a agentului nociv nu este considerată ca
importantă în declanșarea sindromului. în realitate, toți agenții nocivi mobilizează
aceeași secvență de reacții desfășurate stadial. Pe aceste considerente, Selye a
denumit respectivul proces ca sindrom general de adaptare. De asemenea, trebuie
reținut că mobilizarea defensivă este considerată ca determinând o creștere a
predispoziției organismului la toate tipurile de boli, nu doar la cele specifice,
datorită efectelor catabolice produse, care atunci când se prelungesc în timp, ar
putea afecta integritatea organismului.
Cu toate acestea, este necesar să explicăm de ce indivizii dezvoltă boli dife­
rite — la un individ particular apare boala cardiovasculară, la un altul, o forma­
țiune malignă, iar unii dezvoltă infecții grave. Răspunsul ar fi că datorită eredității
și condiționării fiziologice, indivizii diferiți prezintă vulnerabilități la nivelul unor
organe diferite, care determină diverse tipare ale bolii și mortalității. Datorită
creșterii predispoziției la boli, acestea apar la nivelul sistemelor organice mai
vulnerabile. Aceasta reprezintă o idee simplă și importantă, care ar putea fi
aplicată în combinație cu specificitatea.
Interesul recent pentru procesele imunitare sugerează existența unui nou
mecanism important care ar putea explica bolile — mai precis, dezechilibrul
fiziologic produs de stres slăbește capacitatea imunitară a individului, crescând

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

540 probabilitatea apariției bolilor cu cauze diverse și a mortalității. Din moment ce
procesul imunitar joacă un rol atât de important în rezistența organismului-gazdă
la acțiunea agenților patogeni, este rezonabilă ipoteza că acesta constituie
deopotrivă unul dintre mecanismele importante în bolile cauzate de emoții. Datele
de cercetare care să susțină ipotezele cu privire la capacitatea imunitară au o
complexitate ridicată și este imposibilă rezumarea acestora aici, însă trebuie spus
că ele constituie veriga slabă a înțelegerii teoretice actuale, chiar dacă există tot
mai multe dovezi asupra rolului factorilor psihosociali în producerea bolilor și a
mecanismelor psihofiziologice implicate mai ales în bolile infecțioase și în cele
imunitare (vezi, de exemplu, Ader, 1981; Campbell & Cohen, 1985; Cohen &
Williamson, 1991; Jaret, 1986; Jemmott & Locke, 1984; Schleifer, Keller, McKegney
& Stein, 1980; și Tecoma & Huey, 1985). Cu toate acestea, suntem încă departe de
o înțelegere clară a funcționării acestor mecanisme, întrucât procesul imunitar
implică o mare varietate de celule și procese, fiind incredibil de complex.
Din această scurtă prezentare istorică, se poate vedea permanenta oscilație
între favorizarea unuia sau altuia dintre modele, între specificitate, respectiv
predispoziție. Avem motive să credem că modelul predispoziției generale și
conceptul înrudit al activării difuze (vezi Capitolul 2), care au luat naștere parțial
ca antidot împotriva specificității psihanalitice (vezi Lipowski, 1977, pentru o
discuție mai detaliată) și au dominat gândirea psihologică timp de câteva decade,
au depășit deja perioada celebrității, astfel că balanța s-a reînclinat în cealaltă
parte și ne îndreptăm către versiuni mai noi și, să sperăm, mai adecvate ale
ipotezei specificității. Această teză a fost disputată de către unii teoreticieni (de
exemplu, Syme, 1984).
Voi încheia această discuție cu o diagramă în care sunt rezumate cele două
modele (Figura 10.1). în cadrul unuia dintre modele, se consideră că emoția
mărește predispoziția generală a organismului la boli, datorită dezechilibrului
biochimic general pe care îl creează; în celălalt model, se vorbește despre existența
unor tipare biochimice distincte pentru fiecare emoție în parte, iar aceste tipare
conduc la genuri specifice de efecte organice și îmbolnăviri.

Căi de influențare directe versus căi indirecte. Pentru o examinare adecvată

a modului în care factorii psihologici și cei sociali determină producerea bolilor,
este necesară luarea în considerare a principalelor căi prin care bolile sunt
influențate de relația adaptativă a individului cu mediul și de emoțiile generate
de aceasta. Există două tipuri de căi. în primul caz, anumite emoții au ca efect
direct producerea bolii; în al doilea caz, bolile sunt produse indirect, ca urmare a
unor procese defectuoase de evaluare și adaptare. Ambele căi conduc în final la
același rezultat, producerea îmbolnăvirii, însă rutele urmate diferă întru câtva.
Căile directe. O cale directă se referă la efectele pe termen lung sau scurt
determinate de emoții la nivelul organic, descoperite în urma unor observații
extensive făcute asupra schimbărilor neurochimice profunde care apar în
organismul individului, în timpul unui episod emoțional. Premisa clasică
fundamentală afirmă că, atunci când prezintă un caracter marcant sau prelungit, unele
dintre aceste schimbări organice au ca efect producerea bolilor. Am pus accent

RICHARD S. LAZARUS
 MODELUL PREDISPOZIȚIEI GENERALE LA ÎMBOLNĂVIRE 541

Orice tip de stresor ----- >- Dezechilibru fiziologic Predispoziție crescută

la îmbolnăvire

Predispoziție
constituțională

Boală specifică

MODELUL SPECIFICITĂȚII BOLII

Emoția specifică Tiparul specific al

dezechilibrelor fiziologice

< Adaptare — —>- Boala specifică

FIGURA 10.1. (Sursa: R. S. Lazarus și S. Folkman, Stress, Appraisal and Coping. New York:
Springer Publishing Co., Inc., 1984. Cu acordul pentru republicare)

pe „atunci când prezintă un caracter marcant sau prelungit", întrucât reacțiile

emoționale ocazionale la unele experiențe izolate (chiar și atunci când acestea
sunt foarte intense) probabil că nu influențează major starea de sănătate sau
îmbolnăvirea somatică. în schimb, pentru ca emoțiile să contribuie la apariția
bolilor, este necesar ca atât stilul patogen de răspuns la încercările și tribulațiile
vieții, cât și emoțiile problematice pe care acestea le produc să aibă un caracter
cronic sau repetitiv. Deși constituie doar o premisă, acest mecanism este cel mai
acceptat și discutat pe scară largă în domeniul științelor medicale.
Depue, Monroe și Schachman (1979, p. 16) exprimă clar această premisă în
afirmațiile lor referitoare la evaluare:

Procesul de evaluare ar putea furniza în ultimă instanță calea universală prin

care o multitudine de variabile de personalitate și psihosociale modifică impactul
produs de mediul psihosocial. în vederea aplicării acestui model în cazul apariției
bolii, factorul care contribuie la unificarea tuturor acestor variabile îl reprezintă
procesul de evaluare, dat fiind că el modifică intensitatea și durata răspunsului
psihologic la un pericol provenit din mediu... Acest fenomen inițiază ceea ce unii
teoreticieni au considerat a fi procesul mediator major [între mediul psihosocial și
producerea bolii] — de aici pornesc și emoțiile și fenomenele biologice concomitente
acestora.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

542 Căile indirecte. Există două subtipuri de astfel de căi, ambele implicând
evaluarea și adaptarea. în primul caz, procesul emoțional contribuie în mod in­
direct la producerea bolii somatice, ca urmare a unei adaptări necorespunzătoare,
care presupun că se fundamentează adesea pe unele evaluări eronate.
Atunci când prezintă un caracter cronic sau recurent, evaluările eronate ar trebui
să conducă la dezadaptare. Individul este incapabil să își realizeze unele scopuri
care în alte condiții ar putea fi atinse sau se angajează frecvent în experiențe
adaptative care îi produc suferință, și ar putea fi evitate dacă evaluările făcute ar
fi mai realiste. în plus, trebuie remarcat că această rută indirectă mediată de
evaluare ne trezește emoții negative și dureroase, precum furia, anxietatea,
vinovăția, rușinea, invidia-gelozia, împreună cu fiziologia acestora. Cu alte
cuvinte, efectele finale pe care acest scenariu indirect le determină la nivelul
sănătății somatice depind totuși parțial de biochimia emoției și de efectele acesteia la
nivelul țesuturilor care, în concluzie, coincide cu calea postulată pentru efectele
directe discutate anterior.
De exemplu, în duda faptului că a fost contestată în mod repetat, iar în prezent
pare mai puțin convingătoare decât în perioadele anterioare (Suls & Sanders, 1988;
Offut & LaCroix, 1988), presupusa conexiune existentă între personalitatea de
tipul A și boala cardiovasculară este pusă pe seama efectelor biochimice deter­
minate în organism. Interpretările făcute de Glass (1977; Glass, Krakoff, Contrada,
Hilton, Kehoe, Manucci, Collins, Snow & Elting, 1980) asupra tipului A sunt în
concordanță cu presupunerea că bolile generate de aceasta apar ca urmare a
efectelor biochimice (vezi, de asemenea, Holroyd & Lazarus, 1982), iar, la rândul
lor, acestea din urmă depind de tipurile de evaluări și strategiile adaptative
adoptate. Interpretări comparabile implicând evaluarea și adaptarea au fost
realizate și pentru boala hipertensivă (de exemplu, Linden & Feurstein, 1981).
Dacă explicarea modului cum se produce îmbolnăvirea ar trebui să aibă la bază
modelul predispoziției generale sau pe cel al specificității rămâne o problemă
dicutată mult prea puțin în cadrul acestui tip de analize.
în legătură cu al doilea tip de cale indirectă implicată în producerea bolii
somatice (vezi Lazarus & Folkman, 1984), se consideră că o adaptare inadecvată
crește probabilitatea morbidității și a mortalității, ca urmare a riscurilor asumate
de către individ și a consumului vătămător de droguri, alcool și tutun. Și în acest
caz, mecanismul face un detur, trecând prin adaptare, motiv pentru care este
considerat ca indirect. în realitate, acest mecanism depinde de acțiunile adaptative
cu potențial patogen, care adesea se sprijină pe o autoiluzionare destinată să
minimalizeze pericolul care amenință sănătatea somatică.
Și alte stiluri adaptative patogene se încadrează tot în categoria căilor indirecte
de producere a bolilor, iar ilustrative în acest sens sunt dependența individului
de negare, evitare și distanțare — care, în situațiile existențiale periculoase, îi pun
acestuia în pericol integritatea fizică (Lazarus, 1983). Exemplele includ neglijarea
nevoii de a primi îngrijiri medicale pentru un atac de cord aflat în plin puseu sau
un nodul mamar suspect, care ar putea fi cancerigen. Nu sunt rare relatările când,
în mijlocul unui atac de cord, unii bărbați fac abdomene sau urcă în fugă niște
scări pentru a se convinge că nu suferă un atac de cord. însă atacul a fost cât se

RICHARD S. LAZARUS
poate de real, iar pacienții au fost norocoși să își poată relata povestea după ce în 543
final au fost spitalizați și au supraviețuit, chiar dacă în mod cert negarea ampli­
ficase pericolul de moarte prin infarct. Astfel de strategii adaptative sporesc riscul
producerii unor boli mai grave sau fatale din moment ce ar fi fost posibilă
adoptarea unor măsuri mai constructive.
Definitoriu pentru căile indirecte ar fi că în loc ca acestea să determine boala
prin intermediul efectelor biochimice produse de emoțiile negative asupra
integrității organismului, mecanism valabil în cazul tuturor celorlalte căi descrise,
lezarea organismului rezultă ca urmare a consumului regulat de substanțe
periculoase sau a altor tipare comportamentale cu potențial autodistructiv, acestea
fiind în măsură să conducă la leziuni ale coloanei vertebrale, deces ori boli fatale,
care ar fi putut fi evitate printr-un comportament mai prudent și mai realist. Astfel
de acțiuni îi expun pe indivizi la un risc mai mare decât cel normal, ducând la
apariția unor maladii canceroase, a bolilor de inimă, la afectarea unor organe
vitale cum sunt ficatul și rinichii, sau la producerea unor accidente fatale sau
urmate de infirmități.
Chiar dacă modalitățile prin care evaluarea și adaptarea pot determina efecte
dezadaptative sunt diferite, iar în majoritatea cazurilor acestea pot fi considerate
mai curând ca simple accidente, decât produsul unor comportamente riscante,
dezadaptarea depinde de regulă de existența unei incongruențe între procesul de
evaluare, respectiv cel adaptativ, și solicitările impuse de factorii din mediu, fie
că acestea sunt acute sau cronice. Voi dezvolta acest subiect în Capitolul 11.

Există emoții sănătoase, respectiv patogene?

Există un număr restrâns de teorii și cercetări care descriu efectele reale
datorate tiparelor diverse pe care le îmbracă emoțiile, excepție făcând cele deja
indicate la efectele biochimice (hormonale) datorate emoțiilor. Teza propusă de
Cousins (1976), care a devenit de atunci emblematică pentru medicina holistă,
afirmă că stările emoționale fericite au capacitatea de a prezerva sănătatea
somatică și de a vindeca bolile, în timp ce stările emoționale negative sau stresante
au un caracter distructiv sau facilitează apariția bolilor (vezi, de asemenea,
distincția făcută de Selye între distres și eustres).
Deși teza lui Cousins merită luată în considerare de cercetarea științifică,
aceasta a reușit doar să pună în evidență diferitele limitări existente de ambele
părți, atât în medicină, cât și în biologie. De asemenea, specialiștii domeniilor
respective se bazează pe date observabile destul de diferite. Spre exemplu,
Pelletier (1977) a exprimat într-un mod cât se poate de optimist și inteligibil
premisa fundamentală conform căreia viața emoțională joacă un rol important în
sănătatea somatică (Vezi și Pelletier & Lutz, 1988, pentru o analiză întru câtva
mai rezervată.)
Există puține teorii fundamentate științific care să descrie modul în care
emoțiile ar putea în fapt influența producerea bolilor, prin intermediul efectelor
pe care acestea le determină la nivelul țesuturilor organice, și în mod cert nicio

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

544 teorie nu prezintă o importanță comparabilă cu conceptele descrise de Selye, axate
preponderent pe noțiunea de stres. în mod similar, au fost sau sunt realizate doar
un număr mic de cercetări care să vizeze consecințele biochimice specifice dato­
rate fiecărei emoții, și probabil că acest lucru poate fi pus din nou pe seama
dorinței cercetătorilor de a găsi metode și teorii veridice sau a faptului că interesul
manifestat în rândul psihofiziologilor pentru aceste procese nu a atins încă un
nivel suficient de mare. Prin urmare, ideea conform căreia emoțiile specifice ar
trebui să aibă roluri distincte în determinarea sănătății sau bolii somatice, datorită
producerii unor efecte organice particulare, reflectă îndeosebi convingerile mele,
fără să aibă vreo acoperire experimentală.

Emoția și starea subiectivă de bine (SSB)

Starea subiectivă de bine, la care alternativ se mai face referire prin termeni
ca „fericire mărturisită", stare de spirit și nivel de satisfacție, reprezintă un criteriu
tradițional important pentru aprecierea capacității adaptative. Andrews și Withey
(1976), Bradburn (1969), Costa și McCrae (1980), Campbell, Converse și Rodgers
(1976), precum și Diener (1984), alături de alți autori, au discutat acest concept.
(Cititorul ar putea să consulte și o colecție nouă de expozeuri pe tema fericirii și
a stării de bine, realizată de către Strack, Argyle și Schwarz, 1991.) Trecerea în
revistă și analiza prodigioasă realizată de Diener acoperă aproximativ ultimii 20
de ani de gândire teoretică și cercetare, și întrucât doresc să menționez doar acele
aspecte relevante pentru procesul emoțional, îi recomand cititorului interesat să
consulte atât recenzia amintită, cât și alte analize asupra acestei teme. (Am mai
menționat, de asemenea, SSB și în legătură cu fericirea ca emoție, discutată în
Capitolul 7.)

Teoria și metodele de măsurare

Măsurătorile asupra SSB pot fi gândite ca expresia unor stări emoționale
recurente, înregistrate pe termen lung — un ansamblu subiectiv de experiențe
emoționale cu caracter existențial sau, mai precis, o evaluare globală a individului
cu privire la felul în care și-a atins scopurile existențiale. Dacă acest mod de a
privi SSB este sau nu fundamentat științific încă rămâne o chestiune nerezolvată.
Presupunând că SSB constituie o sinteză a unor stări emoționale recurente, atunci
modul cum subiectul cercetat realizează această măsurare ar putea depinde
considerabil atât de intervalul temporal avut în vedere, cât și de alți factori. Atunci
când considerăm că evaluarea reprezintă procesul cu un rol central în modelarea
emoției generate în cadrul unei interacțiuni adaptative particulare, trebuie ținut
seama deopotrivă și de faptul că aceasta ar putea deține un rol-cheie în sinteza
experiențelor pe termen lung. Mai mult, o singură interacțiune nu ne poate
oferi date adecvate cu privire la modul cum se conjugă în realitate experiențele
emoționale în decursul timpului sau cum ajung acestea să fie integrate la
nivel sistemic.

RICHARD S. LAZARUS
 Starea subiectivă de bine nu constituie în sine un afect sau o dispoziție, însă 545
ea ar putea să aibă o legătură cu acestea. Independent de caracterul său momen­
tan sau dispozițional, emoția reprezintă o stare. Oricum, dat fiind că indivizii care
își apreciază calitatea vieții realizează întru câtva o sinteză a întregii lor istorii
emoționale în decursul unei perioade de timp date, SSB rezultată va fi aproape
întotdeauna o trăsătura, și nu o simplă stare. Individul care își evaluează propria
SSB se presupune că nu se află sub influența unor stări emoționale specifice, ci
se așteaptă de la acesta să ofere o imagine de ansamblu, chiar dacă există pro­
babilitatea ca ea să fie determinată adesea de astfel de influențe (vezi Schwarz și
Clore, 1983).
A existat un interes foarte redus cu privire la realizarea unei cercetări com­
parative între SSB, așa cum este ea evaluată de către un individ în decursul unei
săptămâni, al unei luni, al unui an sau pe o perioadă mai îndelungată, și o
totalizare a experiențelor sale emoționale cotidiene. Acest aspect reprezintă prima
problemă controversată care ar trebui discutată, din totalitatea celor cu o impor­
tanță majoră, referitoare la natura stării de bine. Spre exemplu, ar putea fi exami­
nat ansamblul experiențelor emoționale cotidiene pozitive și negative, după care
să se evalueze dacă frecvența sau intensitatea absolută ori relativă a acestora, ori
valorile lor individuale, coincide cu evaluările globale privind SSB. După toate
probabilitățile, aceste două tipuri de organizări emoționale se vor dezvolta în
direcții diferite, dat fiind că ele ar putea prezenta și unele aspecte diferite. La
modul general, valorile globale tind către extrema pozitivă a scalei, ceea ce
înseamnă fie că indivizii trec cu vederea acele aspecte negative ale propriei exis­
tențe, posibil din dorința de a crede că sunt în general fericiți sau fiindcă își doresc
ca ceilalți să creadă acest lucru despre ei. Nu am certitudinea că această abatere
se manifestă în egală măsură și în aprecierile cu privire la unele interacțiuni
emoționale specifice și, cu precădere a celor recente, deoarece este mai ușor ca
detaliile să fie uitate ori atenuate atunci când individului îi este cerut să își
reamintească și să evalueze evenimente din trecutul îndepărtat.
Cel mai aproape de ideea unei comparații între evaluările cotidiene și esti­
mările globale se situează un studiu relatat de Diener, Sandvik și Pavot (1989).
Autorii au conceptualizat fericirea ca reprezentând o frecvență relativă a emoțiilor
pozitive în raport cu cele negative (termenul folosit de autori fiind cel de afect).
Subiecții studenți au acordat mai întâi scoruri pentru propria stare de satisfacție
pozitivă sau negativă, în funcție de trei scale utilizate în mod frecvent, după care
au fost calculate frecvențele și intensitățile afectelor cotidiene pozitive și negative
pentru un interval cuprins între 6 și 8 săptămâni. A reieșit că există o puternică
corelație între frecvențe, în timp ce corelațiile între intensități au atins valori cu
mult mai scăzute. Altfel spus, atunci când subiecții considerau că numărul pro­
priilor experiențe pozitive le depășeau pe cele negative, estimările făcute de
aceștia cu privire la starea de bine globală erau, de asemenea, pozitive.
Cu toate acestea, datele obținute nu oferă un răspuns concludent în privința
relației existente între emoțiile cotidiene și starea de bine, dat fiind că ambele
seturi de măsurători, atât cele globale, cât și cele cotidiene, includ mai mult
sau mai puțin scoruri generale parțial concordante, și nu aprecieri ale unor

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

546 interacțiuni emoționale particulare. Corelația dintre acestea ar fi putut fi rezultatul
unei tendințe generale a personalității subiectului de a oferi anumite scoruri. Se
pare că problema ține mai curând de intervalul măsurat, și mai puțin de com­
pararea interacțiunilor emoționale individuale cu SSB. Nu știm, spre exemplu, ce
tip de emoții au fost resimțite de către subiecți atunci când au fost calculate
frecvențele scorurilor cotidiene acordate afectelor pozitive în raport cu cele
negative. Măsurarea frecvențelor nu permite înțelegerea specificității emoțiilor
individuale trăite, întrucât aceasta ține seama doar de ansamblul experiențelor
pozitive și negative, chiar și atunci când măsurătorile vizează un interval de timp
relativ scurt, ca de pildă, o singură zi.
Studiul de sinteză al lui Diener (1984) arată că variabilele sociodemografice,
cum sunt sexul sau venitul subiecților, nu dețin un rol important în determinarea
SSB. în general, se pare că niciun set individual de variabile nu poate avea o
influență puternică în acest sens. Acest aspect ridică o dilemă, constituind cea de
a doua chestiune controversată. Cum se explică faptul că aprecierea pozitivă sau
negativă a stării de bine nu prea are de-a face cu circumstanțele obiective ale
existenței individuale? Explicația psihologică uzuală este concordantă cu teoria
evaluării, care afirmă că procesul evaluant are o natură subiectivă și depinde mai
curând de expectațiile și dorințele individuale, decât de condițiile existențiale
obiective (vezi modul cum am descris starea de fericire, în Capitolul 7). Un individ
care a avut parte de tragedii sau pierderi ar putea ca în general sau frecvent să
fie fericit; la polul opus, un individ care în mod aparent trăiește în circumstanțe
favorabile ar putea fi frecvent sau la modul general nefericit. Teoria lui Helson
(1959) cu privire la gradul de adaptare, care vizează deprinderile și responsa­
bilitățile asumate de către un individ, oferă un model util pentru a gândi această
dilemă (vezi, de asemenea, Brickman & Campbell, 1971; Brickman, Coates &
Janoff-Bulman, 1978; și Costa & McCrae, 1980).
Cel de al treilea aspect controversat, aflat în legătură cu cel anterior, ar fi
constatarea că starea de bine și cea de insatisfacție sunt adesea independente una
față de cealaltă. Indivizii pot să își evalueze propria SSB ca fiind în dimensiunea
pozitivă a scalei, și totuși să dea deopotrivă scoruri ridicate pentru nivelul de stres
și pentru propria insatisfacție existențială. Diener (1984) a examinat argumentele
care susțin relația de independență existentă între cele două stări. Analiza sa
(de ex., Diener, Larsen, Levine & Emmons, 1985), care este în concordanță cu cea
realizată de mine, arată că dovezile care susțin existența unei relații de depen­
dență sau independență depind de intervalul de timp considerat și de modurile
personale de analiză. Diener ș.a. scriu:

în primul rând, afectele pozitive și cele negative nu sunt independente unele

de altele, în anumite momente particulare. Fiecare tip de afect tinde în mod clar să
îl suprime pe celălalt... în al doilea rând, datorită funcționării mecanismelor de
suprimare, cele două tipuri de afecte nu sunt independente în ceea ce privește
frecvența lor de apariție, altfel spus, cu cât un individ resimte mai intens un afect
pozitiv sau negativ, cu atât mai puțin intens îl va resimți pe celălalt. în concluzie,
atunci când sunt măsurate nivelurile medii ale intensității afectului pozitiv sau

RICHARD S. LAZARUS
 negativ pe intervale mai lungi de timp, acestea pun în evidență existența unei slabe 547
corelații reciproce, întrucât valorile medii sunt calculate atât pe baza frecvențelor,
cât și a intensităților. Prin urmare, relația pozitivă considerată din punctul de vedere
al intensităților măsurate între subiecți anulează relația inversă dintre cele două
afecte, calculată în termeni de frecvență [sublinierea noastră].

De fapt, diferitele tipuri de relații stabilite între evaluările pozitive și cele

negative ale SSB depind, în mare parte, de folosirea unor strategii divergente de
măsurare, așa cum se constată în eșecul ce apare în examinarea scorurilor atât
intraindividual, cât și interindividual, fără conștientizarea faptului că cele două
perspective schimbă termenii în care se pune problema. Acest lucru este sugerat
prin folosirea de către Diener ș.a. în cadrul citatului a termenului „între subiecți".
De exemplu, atunci când comparăm același individ la momente diferite, este
foarte probabil să constatăm că în raportarea propriilor experiențe negative, stările
pozitive sunt suprimate, iar relația dintre starea subiectivă pozitivă și cea negativă
este negativă. Totuși, atunci când comparația este făcută între subiecți sau de la
un subiect la altul, este mai probabil ca starea subiectivă pozitivă și cea negativă
să varieze independent una față de cealaltă. Generalizarea evidențiată poate fi
rezumată prin afirmația că, deși indivizii care au adesea sentimente negative, au
la fel de frecvent și sentimente pozitive (comparație interindividuală), în momen­
tul când la aceștia starea afectivă este negativă, nu este posibil ca aceasta să fie
însoțită și de afecte pozitive (comparație intraindividuală; vezi, de asemenea,
Capitolele 1 și 2 pentru unele discuții relevante).

Legătura cauzală dintre emoție și starea subiectivă de bine

Din punct de vedere teoretic, ar trebui să existe o relație cauzală reciprocă intre
emoții și SSB globală. Aceasta reprezintă o variantă a problemei cu privire la
sănătatea somatică — mai precis, dacă există emoții sănătoase, respectiv patogene.
Ea constituie deopotrivă și o variantă a analizei de prim-plan, respectiv de fundal,
făcută fericirii în Capitolul 7. Interpretarea dată de Diener, Sandvik și Pavot
referitor la fiecare dintre termenii acestei relații bidirecționale susține că o SSB
pozitivă depinde de frecvența cu care un individ trăiește mai multe experiențe
afective pozitive, comparativ cu cele negative. Aceasta reprezintă o analiză de la
particular la general, având ca element central tipul de răspuns, asemănătoare cu
analiza lui Bradburn (1969) și postulatele teoretice avansate de autorii care susțin
că absența experiențelor pozitive sau plăcute are ca rezultat depresia (Lewinsohn
& Amenson, 1978). De asemenea, Costa și McCrae (1980, p. 699) sugerează că
între scorurile generale sau care țin de trăsăturile de personalitate, respectiv cele
acordate afectelor individuale recurente, există o relație cauzală:

Doar un număr restrâns de autori ar contesta adoptarea poziției care susține că,
pentru indivizii normali, determinanții majori ai fericirii momentane se referă la
situația specială în care se găsește individul respectiv. Ofensele sociale ne rănesc

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

548 sentimentele, durerile dentare ne fac să ne simțim mizerabil, complimentele ne
ridică moralul, iar luarea unei mese bune ne produce satisfacție. Contribuția pe
care o are personalitatea de ansamblu la oricare dintre aceste sentimente este cu
certitudine una redusă. Și cu toate acestea, în decursul timpului, efectele minore,
dar totuși persistente, care sunt datorate trăsăturilor de personalitate se dovedesc
o sursă sistematică pentru variațiile înregistrate de starea de fericire, în timp ce
determinanții situaționali ale căror variații sunt mai mult sau mai puțin arbitrare
tind să se anuleze reciproc.

Este foarte posibil ca lucrurile să stea astfel. Argumente solide cu caracter logic
și empiric ar putea fi aduse și cu privire la concepția opusă, care susține că
tendințele de a interpreta viața în mod pozitiv sau negativ în funcție de stilurile
adaptative, determină modul cum individul își evaluează starea subiectivă de bine.
Acesta reprezintă un principiu de la general la particular. Un individ care privește
viața în mod nesatisfăcut și pesimist este foarte posibil să nu poată aprecia sau
să nu se poată bucura prea mult de întâmplările pozitive, și nici măcar să le
considere benefice. Din cauza înclinației de a evalua negativ experiențele, indivizii
sunt incapabili să aprecieze și să se bucure de experiențele pozitive, ceea ce
reprezintă un tip de sindrom clinic disfuncțional, denumit ahedonie. Posibil să se
aplice ambele mecanisme.
Mai mult, individul care privește viața într-un mod pozitiv și optimist este
posibil să aibă o capacitate mai mare de a transcende majoritatea pericolelor și
lezărilor minore, putând chiar să găsească și o parte pozitivă a acestora, așa cum
reiese din afirmația propusă de Folkman și Lazarus (1988b) în Ways of Coping
Questionnaire*: „Am ieșit din experiență mai bine decât fusesem la început". Este
chiar posibil ca trăsătura de personalitate măsurată să nu trebuiască să fie
denumită SSB, ci mai curând tendința la adaptare prin adoptarea unui stil de
evaluare pozitiv. Interpretarea care susține că SSB este o consecință adaptativă
corespunde poziției teoretice adoptate de mine cu privire la procesul emoțional.
Pe de o parte mă gândesc la mizantropi, pesimiști și nefericiți (disforici). Iar
în baza unui raționament similar, este posibil ca experiențele negative specifice
să nu surclaseze o atitudine generală pozitivă, ceea ce face trimitere la acei
optimiști incurabili. Este ca și cum nimic nu îl poate abate pe individ de la o
evaluare pozitivă sau negativă a propriei stări de bine, prin prisma experiențelor
sale afective specifice. Lucrările motivaționale, precum Puterea gândirii pozitive a
lui Norman Vincent Peale sau Succesul în pofida sorții a lui Horatio Alger și altele
de acest gen îi încurajează pe indivizi să gândească pozitiv prin exersarea voinței.
Cu toate acestea, unele interacțiuni care determină schimbări existențiale sau
pierderi majore au o semnificație profundă pentru ansamblul evaluărilor generale
și modifică marcant dispoziția generală. Trebuie să cunoaștem care aspecte sunt
importante, respectiv neimportante la nivel individual, pentru a putea face
predicții legate de acestea, așa cum sugeram și în Capitolul 3, atunci când am
discutat principiul motivațional.

Chestionarul Strategiilor Adaptative. (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
 Analiza prezentă în aceste cărți „motivationale" nu ia în considerare procesele 549
psihologice care influențează în mod esențial SSB, ci tratează exclusiv relațiile
periferice de tipul răspuns-răspuns. A teoretiza că un răspuns îl cauzează pe
celălalt este desigur acceptabil, însă după opinia mea, acesta este un demers
superficial și incomplet. O înțelegere completă ar rezulta din examinarea
evaluărilor centrale cu privire la semnificații și a proceselor adaptative care
influențează emoțiile prin ajustarea evaluărilor în funcție de feedback-ul venit
dinspre experiență.
Dacă problema este redefinită din perspectiva analizei teoretice de inspirație
cognitiv-motivațional-relațională, atunci reiese clar faptul că SSB este rezultatul
evaluării, care deopotrivă precede SSB și devine o trăsătură permanentă a acesteia.
Evaluarea unor interacțiuni adaptative specifice are ca rezultat producerea unor
emoții particulare cum sunt furia, vinovăția, fericirea și mândria, iar accentul este
pus pe modul în care un individ evaluează semnificația interacțiunii pentru
propria stare subiectivă de bine. Pentru ca evaluările particulare să fie incluse la
nivelul unei evaluări globale asupra stării generale de bine, este necesar ca și
interacțiunile individuale să fie subordonate unei sinteze de ansamblu a vieții
emoționale trăite în decursul unei perioade determinate. Realizarea unei sinteze
relevante presupune o cântărire subiectivă a ceea ce este important, respectiv
neimportant în viața unui individ, și a progresului făcut în actualizarea planurilor
existențiale importante. Psihologii nu sunt încă în măsură să înțeleagă bazele unui
astfel de raționament, iar analizele tipice asupra modului general de răspuns nu
reușesc să explice procesele psihologice implicate.
Circulă tot soiul de idei utile cu privire la însemnătatea SSB, însă de puține
ori astfel de cercetări prezintă un fundament teoretic. Unele dintre cele mai
promițătoare idei teoretice se referă la tiparele motivationale. De exemplu, a fost
sugerat că indivizii care acceptă doar proiecte pe termen lung este mai probabil
să aibă un moral scăzut, comparativ cu cei ale căror angajamente le furnizează
un feedback pozitiv într-un timp scurt (de exemplu Palys & Little, 1983). Alți
autori au pus accentul pe ideea de angajament activ în scopul obținerii reușitei,
și mai puțin pe rezultatele propriu-zise ale unui astfel de angajament. Concepția
că starea de bine depinde mai curând de sentimentul de a progresa, și mai puțin
de rezultatul obținut reprezintă o temă filosofică antică și a fost exprimată de
Aristotel și de filosofii care au urmat. Atunci când oamenii obțin ceea ce își doresc,
satisfacția lor tinde să fie de scurtă durată. Un aforism relevant afirmă că
satisfacția este întotdeauna un derivat al unor alte angajamente și activități, iar
străduințele în împlinirea lor nu vor duce lipsă și de dezamăgiri. O altă categorie
de autori au pus accentul pe potrivirea existentă între ceea ce se întâmplă și
așteptările, credințele și comparațiile sociale (de exemplu, Brickman, Coates &
Janoff-Buhlman, 1978; Parducci, 1968). Se naște întrebarea dacă aceste abordări
diverse chiar sunt în competiție unele cu altele, sau dacă întru câtva toate sunt
valide și parțial coincidente, astfel încât nu ar trebui neapărat să alegem între ele.
Voi conchide afirmând că analiza făcută stării subiective de bine are ca
principală limită faptul că nu ține seama de procesele motivationale, cognitive și
emoționale care o determină. Iar în privința emoțiilor, atâta timp cât cercetarea

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

550 acestora rămâne vagă și ateoretică, sau se focusează în mod superficial pe
componenta de răspuns, nu va fi posibilă o înțelegere a stării subiective de bine,
a conexiunilor acesteia cu emoțiile și a rolului pe care ea îl are în ansamblul
economiei psihice.

Adaptarea și starea subiectivă de bine

Am vorbit despre procesul adaptativ într-o manieră cât se poate de clară. însă
ar fi de dorit să nu părăsim tema stării subiective de bine fără să discutăm o
variantă a acestui subiect — mai precis, mecanismele de apărare de tipul refulării
și negării, folosite în gestionarea stărilor emoționale dureroase și a consecințelor
rezultate.
Acest obiectiv este facilitat de o sinteză realizată recent de către Weinberger
(1990). Deși autorul vorbește mai mult despre emoții decât despre starea
subiectivă de bine, este clar că studiul asupra așa-numitei strategii adaptative
prin refulare prezintă relevanță pentru tema actuală de interes. în mod. clar,
dacă un individ refulează furia, anxietatea sau alte tipuri de distres emoțional —
sau, mai curând, ideațiile sau impulsurile care le generează — este creată la
nivel conștient oportunitatea unei evaluări pozitive a stării subiective de bine,
chiar dacă există și alte evaluări de natură preconștientă sau inconștientă (vezi
Capitolul 4).
în analiza sa, Weinberger se întreabă dacă indivizii clasificați ca având un stil
adaptativ bazat pe refulare suferă în realitate de pe urma unor stări emoționale
negative, pe care nu sunt capabili să le recunoască. Cu alte cuvinte, chiar dacă în
aparență aceștia au o stare pozitivă și par sănătoși din punct de vedere clinic, se
consideră că tulburarea lor psihică rezidă în construirea unei imagini de sine
neconforme cu realitatea, pe care o susțin față de propria persoană și față de
semeni. După trecerea în revistă a unei multitudini de cercetări, Weinberger
conchide că cel puțin două tipuri de indivizi raportează niveluri scăzute ale
distresului subiectiv: (1) cei care prezintă un nivel redus al anxietății (angoasei)
sau au încredere în propria persoană, astfel că obțin scoruri reduse la măsurarea
defensivității; acești indivizi răspund bine la stres și devin conștienți de apariția
distresului, însă reușesc să îl gestioneze cu succes, astfel că afirmațiile lor sunt
congruente cu indicatorii nonverbali; și (2) cei care raportează un nivel scăzut al
distresului, dar cu toate acestea sunt defensivi, după cum o evidențiază numeroșii
indicatori psihofiziologici de tipul timbrului vocii, expresiei faciale, modificărilor
fiziologice și sarcinilor obiective de realizat, care, la acești indivizi, sunt incon­
gruente cu relatările verbale și sugerează faptul că ei sunt cel puțin la fel de
anxioși ca și cei care raportează un distres cronic.
Se pare că analiza întreprinsă de Weinberger sugerează totodată și prezența
unui proces adaptativ, prin intermediul căruia o stare subiectivă negativă rămâne
necunoscută individului însuși și celorlalți. Problema metodologică rezidă în
diferențierea indivizilor care, per ansamblu, se simt în mod real confortabil cu
propria persoană și cu circumstanțele în care se află, față de aceia care doar

RICHARD S. LAZARUS
pretind acest lucru. De asemenea, analiza face trimitere și la conceptul descris de 551
Freud prin termenul de „întoarcere a refulatului", proces care afirmă că refularea
nu elimină niciodată conflictul intern care a generat mobilizarea acestei strategii
defensive; există întotdeauna un preț de plătit, exprimat fie sub forma unei
pierderi energetice, fie ca simptome ale unei lupte pierdute (Shedler, Mayman și
Manis, 1993, au realizat la rândul lor o analiză interesantă asupra iluziilor gene­
rate de negare și autoamăgire, care sugerează că această strategie adaptativă își
are propriile costuri psihologice și poate constitui un factor de risc în producerea
bolii somatice).
Cu toate acestea, ca o alternativă la teoria freudiană referitoare la costurile
mecanismelor defensive, există o poziție teoretică care afirmă că o apărare poate
deopotrivă să fie consolidată și să funcționeze cu succes, în special atunci când
nu este pusă în pericol de condițiile existențiale concrete, și este posibil ca în acest
caz să nu poată fi observat niciun indiciu al vreunui conflict intern. Doar atunci
când operațiile defensive nu mai funcționează, apar semnele unor inconsistențe
între relatările individuale și indicatorii observabili. Weinberger adoptă în mod
implicit poziția răspândită pe scară largă în cultura noastră, care consideră că
individul trebuie să plătească un preț ridicat pentru distorsionarea realității din
cadrul evaluării semnificațiilor, ca rezultat al adaptării centrate pe emoție.
în cadrul afirmațiilor despre negare, pe care le-am făcut într-o altă lucrare
(Lazarus, 1983), argumentam că, în măsura în care nu poate fi infirmată, autoamă-
girea nu implică niciun cost individual atâta timp cât reușita acțiunilor adaptative
nu este compromisă. Aceasta constituie, în fapt, funcția îndeplinită de iluzie.
Numeroase tipuri de iluzii sunt împărtășite pe scară largă în cadrul culturii în
care trăim, iar indivizii se vor opune oricăror încercări de distrugere a acestora.
Rămâne încă o întrebare deschisă în ce măsură sănătatea mentală necesită o
testare corectă a realității. Oricum, este dificilă generarea unor dovezi concludente
care să susțină această poziție alternativă.

Emoția și funcționarea socială

Mare parte din timpul și energia noastră sunt cheltuite pentru adaptarea
comportamentală la cerințele existențiale, pentru gestionarea solicitărilor sociale
și a celor din mediul extern, pentru valorificarea resurselor și a oportunităților
necesare întru realizarea unor scopuri și valori individuale sau de grup, precum
și pentru desfășurarea propriilor acțiuni în conformitate cu constrângerile sociale,
care atunci când sunt violate pot conduce la lezări. Pentru a putea evalua efectele
determinate de procesul emoțional la nivel adaptativ, trebuie să fim în măsură
să estimăm cât de eficient funcționează individul în cadrul lumii în care trăiește.
Voi folosi termenul general de funcționare socială pentru a desemna atât activitățile
individuale și de rezolvare de probleme, cât și relațiile sociale și familiale.
Estimarea funcționării sociale reprezintă o sarcină dificilă, pentru a cărei
realizare există câteva repere generale. Soluția adoptată de Lazarus și Folkman
(1984) a constat în concentrarea atenției asupra eficienței adaptative, definită drept

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

552 o concordanță sau discordanță între acțiunile individuale și opțiunile disponibile.
Ținând seama că reacția mediului extern reprezintă un factor crucial, este totuși
posibil ca un rezultat pozitiv să se datoreze unui proces adaptativ necorespun­
zător, în timp ce un rezultat negativ poate să apară și în urma unei adaptări
corespunzătoare. Este, prin urmare, important să fie luați în considerare factorii
de mediu care influențează funcționarea socială. Unii indivizi se descurcă bine
datorită unor condiții de viață favorabile, în timp ce alții se descurcă la fel de bine
chiar și în ciuda dificultăților; o a treia categorie sunt cei care nu reușesc să se
descurce din cauza existenței unor condiții potrivnice, lucru ce se poate întâmpla
chiar și când condițiile le sunt favorabile.
Cu toate acestea, este necesar un anumit nivel de performanță, care ar trebui
să varieze în funcție de sarcina de realizat, de obiectivele individuale și de
realitățile mediului extern. Trebuie, de asemenea, realizată o distincție între cele
două perspective referitoare la starea de bine, comentate anterior — și anume,
compararea unor indivizi diferiți, respectiv compararea aceluiași individ la
momente sau în situații diferite. Schonpflung (1983; 1985) este de părere că ar mai
trebui adăugată drept criteriu și eficiența adaptativă individuală, care face referire
la costurile implicate de adoptarea unei anumite strategii adaptative, măsurate
ca energia consumată și modul cum acest lucru afectează realizarea altor valori
individuale. Ca și în cazul stării de bine, mai trebuie făcută și o diferențiere între
eficacitatea pe termen scurt — altfel spus, măsurată la nivelul unei experiențe
emoționale imediate — și eficacitatea pe termen lung, pentru estimarea căreia
sunt însumate sau sintetizate experiențele individuale în decursul unui interval
dat. în mod frecvent, o strategie adaptativă care produce efectele dorite pe termen
scurt, va conduce la efecte nefavorabile pe termen lung.
French, Caplan și Van Harrison (1982) au pus accent pe importanța concor­
danței sau discordanței existente între individ și mediul extern, în cadrul unei
analize pe tema stresului de la locul de muncă; un nivel ridicat al concordanței
conduce la o adaptare adecvată, în timp ce un nivel scăzut al acesteia determină
o adaptare inadecvată. Deși conceptul a fost descris în termeni de resurse și nevoi
individuale, concordanța sau discordanța se aplică deopotrivă și pentru adaptare,
împreună cu efectele pe care aceasta le produce la nivelul funcționării sociale.
Analiza realizată de French ș.a., în ciuda caracterului său riguros și util, tinde să
fie statică prin faptul că pune un accent mai mare pe relațiile stabile dintre individ
și mediu (mai ales cel profesional), ținând seama prea puțin de procesele impli­
cate; stresul și emoțiile se modifică constant în decursul timpului și în diferite
contexte de mediu. O relație de concordanță stabilă, deși face referire la adaptarea
pe termen lung, nu contribuie la înțelegerea dinamicii unor interacțiuni emo­
ționale particulare sau a schimbărilor de dispoziție.
în mod similar, ar fi doar pe jumătate adevărat și, prin urmare, eronat, să ne
lăsăm influențați de medicină, de psihologia clinică și de cea a personalității, care
văd în adaptarea adecvată sau disfuncțională mai degrabă o trăsătură de per­
sonalitate. Prin sublinierea faptului că unii indivizi funcționează de regulă sau
întotdeauna în mod adecvat sau deficitar, ceea ce este cât se poate de adevărat,
sunt ignorate acele procese prin intermediul cărora distresul emoțional apare în

RICHARD S. LAZARUS
cadrul unor interacțiuni adaptațive specifice (vezi Lazarus, 1989b). Este posibil 553
ca indivizii sănătoși să funcționeze din când în când inadacvat în anumite
contexte și să resimtă distres, în timp ce indivizii disfuncționali se pot descurca
bine și să aibă uneori o stare emoțională pozitivă, în funcție de dificultatea
situației și de resursele pe care se pot baza.
Este, de asemenea, doar parțial adevărată și, în consecință, înșelătoare adop­
tarea atitudinii din psihologia socială și din sociologie de privilegiere a mediilor
profesionale stabile cu influență favorabilă sau distructivă, ca factori care deter­
mină funcționarea socială individuală. Pentru a putea înțelege modul în care
procesul emoțional influențează funcționarea socială, este nevoie să acordăm o
importanță egală atât relațiilor stabile, cât și celor fluctuante pe care fiecare individ
în parte le stabilește cu mediile în care funcționează. Mai mult, dat fiind că
indivizii depun eforturi susținute în vederea realizării unor scopuri și valori
particulare, emoțiile care iau naștere depind de scopul sau valoarea care este
obstrucționată, periclitată sau facilitată în cadrul unei experiențe adaptative
specifice. Locke și Taylor (1990) identifică cinci categorii ale unor astfel de valori:
recompensele materiale, realizările personale, determinarea cu care este urmărită
realizarea scopurilor, relațiile sociale și conservarea sau îmbogățirea sinelui;
autorii menționați mai notează și că angajații au tipare motivaționale individuale
divergente.
Deși majoritatea cercetărilor desfășurate în decursul anilor '50 s-au axat pe
modul cum anxietatea are ca efect reducerea performanței calificate, în ultimii
ani a apărut tendința de a examina deopotrivă și modul cum stările emoționale
pozitive facilitează obținerea performanțelor. în ambele cazuri, cercetările și
teoriile inițiale au fost mai mult sau mai puțin influențate de curentul behaviorist
și de cel mecanicist, pe când studiile ulterioare au avut mai mult o orientare
cognitivistă și motivațională. Vă propun să examinăm modul în care procesul
emoțional influențează funcționarea socială, luând mai întâi în considerare
disfuncționalitățile datorate emoțiilor negative și factorii care le generează, după
care vom trece la descrierea felului în care funcționarea socială este facilitată de
reacțiile emoționale pozitive și de factorii determinanți ai acestora.

Emoțiile negative și scăderea performanței

Multiplele recenzii și analize, datând din urmă cu 30 sau 40 de ani, printre
care se numără cele realizate de Easterbrook (1959), Holtzman și Bitterman (1956),
Horvath (1959), Lazarus (1966), Lazarus, Deese și Osler (1952), Martin (1961),
Sarason (1960), Winkle și Sarason (1964), atestă interesul major pentru această
problemă. Janis (1967) a oferit, de asemenea, o recenzie elaborată și o analiză
teoretică ce a inclus atât propriile studii riguroase, cât și cercetările realizate de
către alți autori cu privire la efectele pe care starea de activare fiziologică produsă
de teamă le determină la nivelul schimbării atitudinale, accentuând rolul deținut
de nivelul de activare în generarea unor tipare vigile adaptative sau dezadapta-
tive. A existat o intensificare a acestui tip de cercetări în perioada anilor '50 și

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

554 începutul anilor '60, însă ulterior interesul pentru astfel de studii a înregistrat
temporar o scădere, pentru a fi resuscitate de curând, iar o dovadă în acest sens
o constituie apariția revistei Anxiety Research și lucrările scrise de Krohne și Laux
(1982), respectiv Schwarzer (1984), care tratează rolul anxietății în determinarea
performanței. O serie de manuale pe tema anxietății, editate de Spielberger
începând cu anul 1966, și lucrările ulterioare despre stres și anxietate, editate de
către Spielberger și I. G. Sarason (1975-1986) ilustrează deopotrivă acest interes
în creștere.
O formă a interesului manifestat de către teoreticieni este evidențiată în
conceptul anxietății provocate de examene (vezi de asemenea I. G. Sarason, 1972), a
cărui vitalitate continuă se datorează probabil faptului că testarea în cadrul școlii
sau în afara acesteia este foarte comună, având un rol cât se poate de important
în viețile indivizilor. Despre acest subiect, Hembre (1988) scria:

Anul trecut (1987), a avut loc cea de a 35-a aniversare a constructului meto­
dologic pentru evaluarea anxietății provocate de examene. Ca urmaș al feno­
menului atotcuprinzător care este anxietatea, constructul s-a maturizat la adăpostul
unui vast interes manifestat din partea cercetătorilor, iar un număr mare dintre
aceștia au fost tentați să îi exploreze natura, să îi dezvăluie efectele și să dezvolte
o metodă de tratare. Acest interes a cunoscut o „intensificare" în decursul anilor...
Constructul poate fi considerat cu atât mai remarcabil, dat fiind că pe lângă faptul
că a rezistat timpului, el a continuat să exercite fascinație.

O excelentă trecere în revistă și o analiză asupra istoricului cunoașterii legate

de această temă sunt realizate de Glanzmann (1985), care furnizează și unele
informații recente privitoare la interesul actual al cercetătorilor pentru efectele
produse de anxietate asupra performanței. în ciuda faptului că Glanzmann pare
să manifeste o preferință pentru primul model teoretic bazat pe impuls, care după
opinia mea este în prezent depășit, autorul recunoaște deopotrivă și valoarea
abordărilor cognitiviste de dată mai recentă, astfel că încearcă o integrare a celor
două perspective.
Este importantă conștientizarea faptului că emoțiile, chiar și cele negative de
tipul anxietății, nu produc întotdeauna o scădere a performanței și că, în realitate,
acestea chiar pot s-o faciliteze sau să nu determine nicio modificare, cel puțin la
un nivel mediu (cf. Covington & Omelich, 1987). Un exemplu elocvent îl consti­
tuie un experiment desfășurat cu mulți ani în urmă, prin care au fost studiate
efectele pe care teama de eșec le determină asupra performanței intelectuale
(Lazarus & Eriksen, 1952). în completarea altor metode de evaluare a perso­
nalității, două grupuri de studenți au fost testate cu ajutorul subscalei simbolice
digitale a testului de inteligență pentru adulți Wechsler-Bellevue. Pentru a ridica
nivelul de stres al situației experimentale, subiecților li s-a comunicat ca
performanțele la test constituiau un predictor al performanței lor școlare, astfel
că scorurile obținute aveau să fie trecute în foile matricole. în mod deliberat,
subiecților din grupul experimental (cei supuși factorului stresor) le-au fost
comunicate scoruri mai mici decât cele obținute în realitate, astfel că au fost

RICHARD S. LAZARUS
anunțați că urmau să fie retestați, aparent pentru a vedea dacă se situau 555
Într-adevăr la acel nivel de performanță; celor din grupul de control le-a fost
comunicat în mod eronat că au obținut performanțe foarte bune, și că, la rândul
lor, și ei vor fi retestați, pe aceleași considerente. La încheierea experimentului
toți subiecții participanți au primit rapoartele cu scorurile reale, adică le-a fost
comunicat scopul experimentului, au primit confirmări în privința propriilor
performanțe și au avut ocazia să își exprime și să discute sentimentele trezite de
participarea la experiment3.
Din compararea performanțelor subiecților supuși factorului stresor cu cele
ale studenților din grupul de control, a reieșit că nu exista absolut nicio diferență
la nivelul performanței medii obținute în urma succesului sau eșecului înregistrat
de aceștia la prima testare, însă varianta celor două grupuri la a doua testare a
fost considerabil mai mare; acest lucru înseamnă că o parte dintre subiecți au avut
performanțe mult mai bune după eșecul de la prima testare, iar alții performanțe
mult mai slabe în condiții experimentale relativ benigne. Datele de acest gen au
demonstrat cât se poate de clar că efectele datorate factorilor stresori din condiția
experimentală nu se produc în mod uniform, ci depind atât de diferențele
existente la nivelul personalității individuale — de exemplu, între tiparele
motivaționale și credințele subiecților expuși la acțiunea unui factor stresor —,
cât și de alți factori cauzali externi care influențează în mod diferit felul în care
situațiile de tipul celei prezentate sunt evaluate de către indivizi. Principalele
rezultate ale acestui studiu simt prezentate în Tabelul 10.2, iar Figura 10.2 prezintă
schematizat ce anume se înțelege prin creșterea varianței, atunci când media
calculată rămâne aceeași.
Pe aceleași considerente, relațiile pozitive individ-mediu și reacțiile emoționale
asociate acestora nu au întotdeauna ca efect o îmbunătățire a funcționării sociale
și a stării de sănătate. în acest sens, Brown și McGill (studiu nepublicat) au obținut
unele date care atestă că evenimentele existențiale pozitive sunt corelate cu unele

TABELUL 10.2 Mediile și varianțele scorurilor brute la Testul 1 și Testul 2

Grup experimental Grup de control

Medie Deviație Medie Deviație
standard standard
Test 1 111,4 416,2 113,1 436,8

Test 2 109,4 1096,1 109,4 219,0

t 0,70 2,5

F 2,6 2,0

P 0,48 <0,01 <0,02 <0,01

(Sursa: R. S. Lazarus si C. W. Eriksen „Effects of failure stress upon skilled perfor­

mance" .Journal of Experimental Psychology, 43. Washington, DC: American Psychological
Association, 1952.)

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

556 Grupul de control Grupul experimental

îmbunătățirea
performanței

Scăderea
performanței

FIGURA 10.2. Diferențele individuale la nivelul efectelor datorate stresului. (Sursa: R.S.
Lazarus și C. W. Eriksen „Effects of failure stress upon skilled performance". Journal of
Experimental Psychology, 43. Washington, DC: American Psychological Association, 1952.)

aspecte negative la nivelul stării de sănătate, pentru anumite tipologii de subiecți

incluși în studiul lor, sau, mai concret, pentru cei cu o stimă de sine scăzută. Ei
au descris această situație ca „prețul costisitor al succesului". Și în acest caz, pot
fi constatate unele diferențe individuale ubicue, care au inspirat metodele folosite
în evaluarea variabilelor personalității.
De asemenea, mai trebuie să ținem seama de o observație cu caracter informai,
și anume că atunci când credem că ne situăm în fruntea unei competiții cu miză
mare, o stare cognitiv-emoțională extrem de pozitivă, apare posibilitatea unei
ușoare relaxări, care ne poate face ulterior să pierdem. Atleții trebuie să învețe că
atunci când ocupă o poziție favorabilă în timpul unei competiții, aceasta este
deopotrivă o situație pozitivă și negativă, astfel că trebuie să fie precauți în
legătură cu potențialele consecințe negative. în studierea modului cum emoțiile
influențează funcționarea socială, trebuie determinați atât factorii frenatori, cât și
cei favorizanți. în concordanță cu teoria relațională, ambele tipuri de factori țin
atât de mediul extern, cât și de personalitatea individuală, iar influențele acestora
se conjugă la nivelul relației individ-mediu, în funcție de modul în care este ea
evaluată de fiecare individ în parte.
Este totodată importantă acceptarea validității unei presupuneri enunțate de
mine anterior, anume că în decursul dezvoltării, emoțiile îndeplinesc funcția de
facilitatori ai adaptării, și nu ar trebui să acționeze în sensul frânării acesteia. De
cele mai multe ori procesul emoțional reușește acest lucru, însă există și situații
când funcționează deficitar, iar în acest caz, apare necesitatea unei teorii

RICHARD S. LAZARUS
sistematice care să contribuie la explicarea dezechilibrelor existente. Astfel, nu ne 557
va mai mulțumi simpla descriere a unui sistem dezadaptativ, ci vom încerca să
înțelegem acele aspecte care sub influența anumitor factori specifici, au afectat
funcționarea acestui sistem proiectat, chiar dacă imperfect, să faciliteze adaptarea.
Au fost propuse mai multe mecanisme care să explice efectele negative
produse de unele emoții, cum ar fi anxietatea, asupra performanței. Unul dintre
acestea este interferența, care a continuat să suscite mult interes din partea
teoreticienilor, începând cu publicarea lucrărilor scrise de Child (1954), Child și
Waterhouse (1952,1953), Sarason, Mandler și Craighill (1952). Mandler și Sarason
(1952) au oferit un principiu teoretic important referitor la mecanismul interferen­
ței, descris în termenii teoriei impulsurilor acționale. O altă versiune a teoriei
impulsurilor acționale a fost oferită de către Spence și Spence (1966), însă aceasta
a pierdut destul de repede teren în fața abordărilor cu un caracter mai cognitivist.
Ideea de bază a analizei propuse de Spence și Spence este una simplă: două
tipuri de impulsuri (tendințe) sunt relevante pentru realizarea cu succes a unei
sarcini: unul vizează sarcina în sine, celălalt are ca scop reducerea anxietății și a
stării de activare asociate în mod automat acesteia. Anxietatea este totodată
însoțită și de sentimente de inadecvare, neajutorare și de preocupări legate de
posibilele consecințe negative. Propoziția fundamentală afirmă că pe măsură ce
tensiunea — personal, prefer să spun pericolul — sporește, aceasta este însoțită
de o creștere a intensității și a numărului de stimuli impulsivi, reușind să
provoace în mod progresiv tot mai multe răspunsuri irelevante în raport cu
realizarea sarcinii, ca de pildă o stare de excitație la nivelul sistemului nervos
autonom, și gânduri interferențe, de tipul autocriticilor, dorinței de evadare,
preocupărilor legate de consecințele unui posibil eșec, iritare ș.a.
Starea anxioasă este de regulă generată de contextele de examinare considerate
de individ ca amenințătoare, așa cum se întâmplă în testarea nivelului cunoștin­
țelor sau al abilităților. Anxietatea caracterială a fost măsurată în studile inițiale
cu ajutorul scalei anxietății dezvoltate de către Taylor (1953; vezi și Taylor, 1956),
iar în cele de dată mai recentă a fost utilizată scala anxietății ca trăsătură/stare,
dezvoltată de Spielberger, Gorsuch și Lushene (1970). A reieșit că indivizii deo­
sebit de anxioși, sau, după opinia mea, cei care reacționează cu anxietate în fața
unui pericol, obțin performanțe mai slabe cu precădere la unele sarcini mai dificile
sau atunci când anxietatea conduce la generarea unor răspunsuri irelevante
pentru realizarea sarcinii.
O poziție teoretică de dată mai recentă sugerează existența a doi factori inde­
pendenți unul de celălalt, îngrijorarea și emoționalitatea, care au devenit
elementul de bază al Test Anxiety Questionnaire*, creat de Liebert și Morris (1967).
îngrijorarea exprimă la nivel cognitiv o serie de preocupări legate de perfor­
manțele individuale, în timp ce emoționalitatea se referă la starea reactivă sau de
activare a sistemului nervos autonom. După cum afirmasem anterior, consider
că „îngrijorarea" ca dimensiune nu ar trebui separată de restul configurației
cognitiv-motivațional-relaționale a anxietății, întrucât în acest mod atenția este

Chestionarul anxietății provocate de examene. (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

558 concentrată pe o singură componentă a întregului (vezi și Borkovec, 1990, despre
îngrijorare, ca strategie adaptativă). în orice caz, unii teoreticieni susțin că
îngrijorarea, și nu starea de activare fiziologică reprezintă sursa de interferență
cu performanța obținută la testări, iar Wine (1971) a propus un model pentru
măsurarea atenției, având la bază ideea că indivizii care dezvoltă anxietate în
situațiile de testare își împrăștie atenția între activitățile relevante pentru sarcina
respectivă, îngrijorare, autocritică sau alte preocupări, astfel încât le rămâne puțină
energie pentru concentrarea atenției către realizarea sarcinii propriu-zise.
Un model alternativ al funcționării deficitare (Tobias, 1985) pune perfor­
manțele slabe pe seama unor deprinderi de învățare inadecvate sau pe insufi­
cienta dezvoltare a capacității de rezolvare a testelor, la indivizii care dezvoltă
anxietate în situațiile de testare. Din această perspectivă, anxietatea provocată de
examene nu diminuează performanța, însă reciproca este adevărată — mai precis,
anxietatea curentă este rezultatul conștientizării de către individ a propriilor
performanțe slabe din trecut. Cu alte cuvinte, în majoritatea cazurilor când un
individ dezvoltă anxietate în situațiile de testare, acesta a obținut în trecut unele
rezultate slabe, la nivel normativ sau subiectiv. Este posibil să fie așa. Oricum,
din propria experiență, studenții și elevii de nota 10 sunt adesea exagerat de
anxioși în legătură cu propriile performanțe școlare, ceea ce sugerează că diferența
nu este dată de caracterul obiectiv al experienței avute, ci de modul cum ea este
interpretată. în cazul mediilor școlare înalt competitive, mulți dintre elevii de
liceu cu nota 10 se tem că un 9 sau un 8 le va micșora media, generală, ceea ce
le-ar periclita șansele de a fi acceptați la facultate.
Interpretările interferențelor performanței cu diverși alți factori sunt dificil de
separat de un mecanism, diferit, însă aflat în relație cu acestea — conflictul dintre
motive. în cadrul interpretărilor interferenței din perspectiva teoriei impulsurilor
sunt specificate două seturi de tendințe care intră în conflict, cea anxioasă și cea
de realizare a. sarcinii. Easterbrook (1959) a argumentat că anxietatea are ca efect
dezorganizarea interpretării indiciilor furnizate de stirnulii pentru învățare și
performanță, dat fiind că focusarea atenției trece de la indicii periferici la cei
centrali pentru realizarea sarcinii. Modul cum autorul descrie procesul, care poate
fi cu ușurință transpus în. termeni motivaționali, rămâne și la momentul actual
una dintre cele mai influente poziții teoretice.
Deși afirmațiile lui Easterbrook par destul de simpliste comparativ cu
conceptul de interferență, este deopotrivă adevărat că atunci când există un
pericol, și. prin urmare anxietate, individul trebuie să își retragă atenția de la
sarcina curentă și să o focalizeze asupra confruntării pericolului. în realitate, a
apărut un alt interes motivațional — adică, o nouă sarcină de realizat, diferită de
cea în desfășurare. Așadar, ceea ce se modifică nu este neapărat performanța în
sine, ci motivația sau dorința de a continua realizarea sarcinii, ignorând, sursele
de pericol. Aceste două tipuri de interpretări, modelul interferenței și cel conflic-
tual, apar de regulă împreună în situațiile generatoare de anxietate, astfel că este
dificil de stabilit ce importanță deține fiecare în diminuarea performanței indivi­
duale (cf. Schonpflug, 1983; 1985), sau dacă acestea se manifestă vreodată autonom.

RICHARD S. LAZARUS
 Analiza lui Glanzmann, deși axată pe conceptul de impuls, pune în evidență 559
o trecere interesantă către procesele cognitiv-adaptative și constituie cel de al treilea
mecanism posibil prin intermediul căruia anxietatea produce efecte negative la
nivelul performanței. Situațiile periculoase generează adesea strategii adaptative
bazate pe mecanismele de apărare ale Eului, a căror funcționare în sine poate
determina o performanță scăzută, datorită replierii eforturilor individuale. Spre
exemplu, este posibil ca în situațiile de examen individul să facă față pericolelor
pe care acestea le au pentru stima de sine, prin setarea unor aspirații mai reduse,
astfel că odată protejat de sentimentul eșecului, va investi un efort minim în
realizarea cu succes a sarcinii. Dacă performanța obținută este una slabă, individul
o poate pune pe seama lipsei de efort sau să susțină că sarcina nu era importantă
și nu merita efortul. Cu toate că anxietatea a fost emoția studiată preponderent,
și alte emoții negative precum vinovăția, rușinea și invidia-gelozia ar trebui să
aibă un rol tot atât de important în influențarea performanței, dat fiind că și în
astfel de stări apar gânduri irelevante și comportamente neproductive.
Interesul de dată recentă pentru ceea ce a fost denumit ca strategii autoincapa-
citante, destinate să îi protejeze individului stima de sine, par să inaugureze
extinderea domeniului cercetării dincolo de anxietate și de conceptul interferenței,
astfel încât să includă și procesele de evaluare și adaptare. Chiar dacă noile direcții
de cercetare se îndepărtează destul de mult de la conceptele tradiționale revăzute
aici, și sunt aparent destul de izolate (mai precis, preocupările psihosociologilor
nu reușesc să integreze acele idei similare exprimate cu mult timp în urmă de
psihologii clinicieni și de personologi), totuși acestea constituie o tentativă
importantă și interesantă în explicarea funcționării sociale deficitare pe baza
emoțiilor negative.
O versiune mai recentă a acestui mod de gândire a fost prezentată de
Baumeister și Scher (1988), care au examinat un fenomen denumit comportament
de autosubminare (self-defeating). în urma revizuirii unor observații psihosociologice
relevante, autorii au conchis că există puține dovezi care să ateste că indivizii
sănătoși ar dori vreodată să sufere lezări sau eșecuri. Din contră, efectele
autodistructive sunt rezultatele neprevăzute și involuntare ale eforturilor depuse
în atingerea unor scopuri pozitive, astfel că ele se datorează alegerii unor strategii
adaptative care implică compromisuri dezavantajoase. Autorii argumentează,
spre exemplu, că emoțiile negative cum sunt anxietatea, teama, furia și stânjeneala
constituie cauzele fundamentale pentru mobilizarea comportamentelor de auto­
subminare, care de regulă au ca scop obținerea unei relaxări pe termen scurt, însă
produc pe termen lung efecte dezadaptative. Reformulând un argument mai
vechi, autorii readuc în discuție un principiu important al psihopatologiei —
faptul că eforturile pe termen scurt depuse în vederea prezervării sinelui ar putea
avea pe termen lung unele consecințe dăunătoare.
Analiza lui Baumeister și Scher are ca element central o secțiune denumită de
autori ca strategii adaptative autoincapacitante, care pot îmbrăca două forme:
(1) ridicarea unor obstacole în calea obținerii propriului succes, astfel că ulterior
acestea pot fi folosite pentru externalizarea vinovăției asociate eșecului; și
(2) găsirea unor pretexte care, după cum sugerează Snyder și Higgins (1988),

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

560 uneori pot mai curând să faciliteze decât să afecteze funcționarea individuală
(vezi de asemenea, Snyder ș.a., 1991). Dintre cele două strategii autoincapacitante,
se pare că doar ridicarea obstacolelor determină disfuncții individuale. Baumeister
și Scher (1988, p. 8) scriu:

Forma strategiilor autoincapacitante, cu consecințe distructive la nivelul sinelui...

are la bază două principii de atribuire (Kelley, 1971,1972). Acestea sunt principiul
diminuării, conform căruia eșecul datorat unor circumstanțe atenuante nu este
considerat o dovadă a incompetenței, și principiul augmentării, în baza căruia
succesul obținut în ciuda obstacolelor existente este văzut ca o dovadă a. unei
abilități foarte bine dezvoltate.
Prin urmare, o strategie autoincapacitantă îi poate conferi individului unele
beneficii conform principiilor atribuirii, indiferent dacă rezultatul obținut este un
succes sau un eșec. Dezavantajul ar fi că strategia autoincapacitantă mărește în mod.
obiectiv probabilitatea eșecului. în definitiv, impedimentele frânează performanța.
Prin urmare, strategia autoincapacitantă reprezintă un compromis care sacrifică
șansele de obținere a succesului în schimbul unor beneficii circumstanțiale (de
exemplu, protecția în fața implicațiilor asociate eșecului și, în plus, asumarea
meritului în caz de succes).

O problemă importantă ridicată de acești autori ar fi dacă strategia autoincapa­

citantă are drept scop protejarea reputației individului sau pe cea a stimei de sine.
Ultima a fost, desigur, considerată mult timp ca factor de bază în mobilizarea
apărărilor Eului, astfel că prin, distorsionarea realității acestea servesc la reducerea
pericolelor care amenință șinele. Nu este clar dacă cele două pot fi. diferențiate în
mod fiabil.
Baumeister și Scher (1988) au mai analizat și un număr de strategii adaptative
contraproductive, care au fost induse în categoria comportamentelor de autosub-
minare prin care un individ care urmărește realizarea unui scop pozitiv acționează
astfel încât își obstrucționează șansele de succes. Acestea includ, printre altele,
rigiditatea, „sufocarea" în situațiile presante și tentativele inutile de a intra în
grațiile cuiva.
în cazul rigidității, un individ continuă mai mult timp să stăruie în. încercarea
de realizare a unei sarcini sau a unui scop, deși ar fi fost mai bine să renunțe la
aceasta. Indivizii tenace sunt admirați în cadrul societăților vestice, iar stăruința
este considerată pe scară largă ca facilitând șansele de succes. Cu toate acestea,
stăruința se poate dovedi și contraproductivă, motiv pentru care în mod inspirat
Baumeister și Scher au sugerat că problema reală constă în găsirea unui criteriu
în funcție de care stăruința să poată fi evaluată ca productivă, respectiv inutilă,
sau chiar considerată un comportament de autosubminare — o percepție inclusă
în rugăciunea pentru împăcare sufletească a Alcoolicilor Anonimi, prin care
aceștia se roagă pentru înțelepciunea de a ști când să încerce să schimbe lucrurile
și când să le accepte așa cum sunt (vezi, de asemenea, Janoff-Bulman și Brickman,
1982, care au analizat expectația ca factor central în stăruință și renunțare)4.
Expectațiile sunt, de asemenea, relevante în determinarea optimismului sau
pesimismului, a stimei de sine și eficacității (adică a sentimentului de control

RICHARD S. LAZARUS
personal), ca factori de personalitate desemnați atât ca facilitatori ai rezistenței și 561
adaptării, cât și ca factori de influențare a emoției. Spre exemplu, se susține de
regulă că la indivizii cu o încredere slabă în propria persoană, există o proba­
bilitate mai mare pentru nereușită datorită unui angajament mai slab sau mai
instabil, comparativ cu cei foarte încrezători; de exemplu, Dweck (1975) a de­
monstrat o ipoteză asemănătoare pe copiii de vârstă școlară. Cu toate acestea,
optimismul și încrederea pot fi și un mod de autosubminare, cum este cazul unei
încrederi exagerate în propriile forțe.
Analiza lui Baumeister și Scher cu privire la „sufocarea" în situațiile presante
constituie o bună ilustrare pentru schimbarea perspectivei psihologice de la
interpretările mecaniciste, orientate pe impuls, care explicau în trecut perfor­
manțele deficitare, înspre interpretările mai cognitiviste, bazate pe atribuire.
Autorii sugerează că atunci când indivizii nu fac față unor situații presante,
eforturile depuse pentru a reuși tind în mod paradoxal să fie un eșec, întrucât
performanța optimală este împiedicată de preocupările lăuntrice. O prea mare
preocupare cu privire la stările interne — altfel spus, o conștiință de sine
excesivă — interferează cu atingerea performanței. Probabil că cititorul va observa
că acest proces, la care autorii fac referire utilizând termenul de „strategie
adaptativă contraproductivă mobilizată în fața pericolului", corespunde din punct
de vedere istoric primelor analize asupra răspunsurilor impulsionate, irelevante
pentru sarcină, și care interferează cu performanța, așa cum au arătat Glanzmann
și alți autori.
Ca un ultim aspect, capacitatea de a intra în grațiile cuiva poate fi de asemenea
contraproductivă. Așa cum subliniază și autorii, majoritatea indivizilor doresc să
fie plăcuți de semeni și se comportă în moduri destinate să le câștige acestora
aprobarea. Totuși, acest lucru poate trezi mai curând neplăcere și respingere,
decât aprobare și afecțiune, mai ales atunci când celălalt interpretează compor­
tamentul pentru ceea ce este, adică o tactică de a obține aprobare și afecțiune. Ca
și în celelalte forme de comportament autosubminant, succesul sau eșecul acestor
strategii depinde de aprecierea corectă a modului cum cel vizat va interpreta și
răspunde la respectivul comportament, astfel că probabilitatea obținerii unui
răspuns pozitiv la încercarea de „cucerire" a celuilalt tinde cel mai adesea să fie
supraestimată. Am mai putea aminti în treacăt și dilema individului a cărui stimă
față de sine este redusă, are o nevoie excesivă de aprobare, și în consecință recurge
în mod caracteristic la această strategie, ceea ce fie nu determină nicio reacție din
partea celuilalt și individul se va simți dezamăgit, fie aceasta este de respingere
și îi produce suferința emoțională aferentă.
Cititorul nu ar trebui să piardă din vedere cele două teme centrale din anali­
zele moderne asupra emoțiilor negative (care relevă o amenințare), precum
anxietatea. Ca un prim aspect, tiparele descrise reprezintă eforturi cognitive cu
rol adaptativ, iar acestea pot decurge din emoții sau le pot preceda. în al doilea
rând, teoria și cercetarea modernă examinează deficitul de performanță și în
termeni de atribuiri, evaluări și procese adaptative, nu doar la nivel de impulsuri
și interferențe. Mathews și MacLeod (1984) ilustrează tema cognitivă în studiul
lor asupra modului cum stările anxioase generalizate conduc la o procesare

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

562 selectivă a informațiilor ce țin de schemele interpretative asupra pericolelor
subiective (vezi de asemenea, MacLeod & Mathews, 1988; MacLeod, Mathews &
Tata, 1986; Mathews & MacLeod, 1986; Mathews, Mogg, May & Eysenck, 1989;
și Mathews, May, Mogg & Eysenck, 1990, pentru cercetări suplimentare asupra
factorilor care influnțează atenția, în anxietate). Tot mai multe cercetări din
acest domeniu au început să se axeze pe procesele cognitive generate în cadrul
experiențelor emoționale și pe modul cum ar putea ele opera în determinarea
performanței.

Emoțiile pozitive și facilitarea performanței

Emoțiile pozitive și/sau procesele care le generează au un efect favorabil
asupra performanței și funcționării sociale. Variante ale acestei idei există de mai
mult timp. De exemplu, atât eu, cât și alți autori, am propus ideea că în timp ce
pericolele conduc la o restrângere a funcționării în scopul prezervării stimei de
sine, provocările conduc la o expansiune, la folosirea din plin a resurselor inte­
lectuale și la o stare de bună dispoziție și nerăbdare. în decursul ultimei decade,
a fost dezvoltat un număr tot mai mare de studii destinate să exploreze rolul
facilitator al stărilor emoționale pozitive în funcționarea socială, cel puțin pentru
interacțiunile adaptative pe termen scurt.
Strategia de bază a acestui tip de cercetări a constat în generarea experimentală
a unor dispoziții pozitive, de regulă prin a oferi subiecților studiului mici cadouri,
sau aranjând ca ei să găsească o monedă într-un telefon public, prin difuzarea
unor filme cu final fericit sau ascultarea unor melodii liniștitoare, cerând subiec­
ților să citească scenarii emoțional-pozitive sau prin participarea acestora la
experiențe în care este prevăzut succesul, acestea din urmă fiind denumite de
Isen (1970), unul dintre pionierii acestui tip de cercetări, „fața luminoasă a succe­
sului". Efectele acestor situații experimentale în determinarea dispozițiilor
pozitive au fost examinate ulterior în funcție de o multitudine de variabile de­
pendente, care să includă și comportamente prosociale cum ar fi ajutorarea
semenilor (vezi, de exemplu, Moore, Underwood & Rosenhan, 1984, ca fiind
printre primii care au realizat astfel de studii, și recenziile lui Carlson, Charlin &
Miller, 1988; Isen, 1984; Forgas & Bower, 1987; și alții), procese cognitive incluzând
memoria și raționamentul (recenzie de Isen, 1984), și calitatea performanței.
Deși majoritatea studiilor asupra relației dintre dispoziție și memorie au arătat
că dispozițiile pozitive generează amintiri pozitive, iar cele negative generează
amintiri negative (vezi și Capitolul 2), studiul recent a lui Parrott și Sabini (1990)
sugerează că acest lucru ar putea fi rezultatul modului cum sunt conduse studiile,
și oferă argumente contrare cu o bază empirică. Autorii propun ipoteza că atunci
când subiecții nu sunt informați că dispozițiile lor sunt relevante pentru experi­
ment, astfel că nu încearcă să și le inducă, ei vor evoca amintiri ambivalențe din
punct de vedere afectiv, fără o conștientizare a procesului de autoreglare a dispo­
ziției — cu alte cuvinte, fără să își dea seama că au trecut de la o dispoziție
negativă la una pozitivă, sau viceversa. Deși ar putea părea neobișnuit ca indivizii

RICHARD S. LAZARUS
să dorească să aibă o stare emoțională negativă, Parrott și Sabini sugerează că 563
intenția este de fapt motivată de nevoia dobândirii unei imagini mai realiste
asupra propriei persoane.
Dacă lăsăm deoparte îngrijorările legitime în legătură cu autenticitatea
dispozițiilor afective create experimental subiecților și le vom accepta ca reale și
dacă deopotrivă ținem cont că astfel de date sunt mult mai complicate comparativ
cu ceea ce poate reflecta orice simplă generalizare, multe dintre aceste cercetări
pot fi rezumate afirmând că dispozițiile pozitive induse cresc atât capacitatea
rezolvării de probleme și performanțele de alt gen, cât și disponibilitatea subiec­
tului de a-i ajuta pe ceilalți, comparativ cu o varietate de alte situații. Cercetarea
a acordat puțină atenție specificului calitativ al dispoziției generate; cercetătorii
sunt înclinați să vorbească despre dispoziții pozitive și negative, nu și despre
particularitățile acestora. în plus, nu se face o distincție între dispoziții și afecte.
Carlson ș.a. (1988) au încercat să analizeze diferitele mecanisme teoretice
propuse în vederea evaluării și explicării efectelor pe care dispozițile pozitive le
au asupra comportamentului de ajutorare a semenilor. Toate aceste mecanisme
se pare că se bazează pe conceptul de amorsa] asociativ (vezi Bower, 1981; Clark &
Isen, 1982; Forgas, Bower & Krantz, 1984; și Isen, Shalker, Clark & Karp, 1978)
care ilustrează rolul important deținut de conceptele „micro" utilizate în domeniul
psihologiei pentru descrierea activității cognitive. Generarea gândurilor pozitive
datorită dispozițiilor pozitive a fost denumită „amorsaj". Se afirmă că indivizii
stochează informațiile în memorie în funcție de tonalitatea afectivă a acestora. O
stare dispozițională plăcută este considerată ca un indiciu, care pe termen foarte
scurt crește probabilitatea de a fi generate gânduri pozitive în oricare dintre
experiențele subsecvente. Atunci când indivizii au o dispoziție pozitivă, ei îi vor
evalua pe semeni mult mai favorabil datorită acestui mecanism de „amorsaj", și
vor fi cu mult mai dispuși să își ofere sprijinul.
Ceea ce afirmam în Capitolul 1 privitor la factorii care declanșează rememora­
rea unei emoții anterioare este relevant și aici. în acest caz, voi afirma că oricare
dintre componentele unei configurații cognitiv-motivațional-relaționale pe care
o denumim ca emoție poate provoca o astfel de reactualizare, în măsura în care
aceasta este relevantă din punct de vedere adaptativ în cadrul contextului prezent,
însă cel mai adecvat ar fi să considerăm ansamblul configurației ca pe un scenariu
integrat și coerent, privind „amorsajul" și efectele dispozițiilor asupra memoriei
din perspectiva „macro", centrată pe sens, și nu în maniera „micro", caracteristică
pentru cercetarea menționată. Oricum, nu doresc să mai reiau această discuție aici.
După opinia mea, maniera în care au fost discutate efectele datorate dispozi­
țiilor pozitive la nivelul funcționării sociale este mult prea specifică — și nu face
legătura cu nivelul „macro", la care se adaugă faptul că uneori este dificil de
urmărit. Legat de ultimul aspect, este dificil spre exemplu ca pe baza strategiilor
de cercetare și a lucrărilor din domeniu să ne putem forma o idee intuitivă asupra
relației adaptative stabilită de individ cu lumea înconjurătoare. Pe aceste consi­
derente, voi oferi ca alternativă o teorie simplă și cu caracter „macro", având ca
elemente centrale evaluarea și adaptarea, aceasta fiind derivată din afirmațiile
făcute despre pericol și provocare.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

564 Atunci când indivizii sunt tratați afectuos sau trăiesc experiențe pozitive, este
foarte probabil ca aceștia să se simtă deopotrivă în siguranță, protejați, să aibă
încredere în propria persoană și să fie expansivi — altfel spus, se simt mai curând
provocați — decât amenințați sau nevoiți să se protejeze. Gândurile curg cu
ușurință (cf. Csikszentmihalyi, 1975). Atunci când ne plimbăm în siguranță pe o
stradă prietenoasă, mișcările noastre sunt mai curând extroverte și libere, decât
prudente, crispate și inhibate, cum s-ar întâmpla atunci când ne-am simți ame­
nințați sau în pericol. Momentul plăcut ne face temporar să ne simțim împăcați cu
lumea și să evaluăm relația noastră cu mediul ca fiind una benignă sau benefică.
Acest tip de estimare ne diminuează nevoia de a fi rezervați, chiar cu riscul de a
fi ridicoli, și minimizează nevoia preocupării pentru propria persoană, împreună
cu interferențele la nivelul gândirii și acțiunii pe care aceasta le-ar produce. Prin
contrast cu tendința de a-i trata pe ceilalți cu prudență, ca atunci când există o
competiție puternică, în cazul descris anterior suntem înclinați să gândim favora­
bil despre aceștia, o perspectivă care lipsește mult prea des din cadrul tranzacțiilor
sociale desfășurate într-o societate care accentuează importanța valorilor indi­
viduale înalt competitive, și mai puțin pe cele ale comunității. Date fiind evaluările
implicate în stările dispoziționale pozitive, nu ar trebui să ne surprindă faptul că
în acest caz și performanța individuală este mai bună, activitatea cognitivă, cu
mult mai relaxată, gândurile și ideile vin mai ușor și îi privim pe ceilalți într-o
lumină mai favorabilă, fiind mai deschiși în relațiile cu aceștia.
în scopul examinării modului în care procesul emoțional influențează funcțio­
narea socială, poate ar fi mai utilă o privire detaliată asupra procesului emoțional
(sau a dispoziției) în ansamblul său, și nu doar luarea în considerare a efectelor
acestora, întrucât ar permite cunoașterea tipurilor distincte de prejudicii sau
beneficii aflate la baza diferitelor stări dispoziționale, ca posibili determinanți ai
unor emoții specifice, respectiv ai unor tendințe particulare către acțiune. Cerce­
tările din trecut având ca obiectiv relația dintre emoții și funcționarea socială s-au
axat la rândul lor doar pe experiențe adaptative izolate, fără o extindere explicită
a analizelor asupra funcționării sociale pe termen lung, care ar trebui să depindă
de trăsăturile caracteriale stabile și de tiparele caracteristice pentru modul în care
un individ sau altul relaționează pe termen lung cu mediul social.
Potențialul promițător al studiilor privitoare la emoții și la rezultatele adap­
tative determinate de acestea — care includ sănătatea somatică, starea subiecti­
vă de bine și funcționarea socială — este Într-adevăr unul semnificativ și a
contribuit la reactualizarea interesului cercetătorilor cu privire la emoții. Cu mult
timp în urmă, psihologii clinicieni au susținut cu convingere existența unei
puternice legături cauzale între emoții și rezultatele adaptative. Pe de altă parte,
lipsa de profunzime a gândirii teoretice și limitările metodologice au avut tendința
de a trivializa acest subiect, motiv pentru care încă mai suntem atât de departe
de o înțelegere completă. Sper că redeșteptarea interesului interdisciplinar în
studierea emoțiilor va constitui o sursă de inspirație pentru teoreticienii interesați
de mecanismele prin care emoțiile influențează rezultatele adaptative, pentru ca
în următoarele decade să putem ajunge la o cunoaștere mult mai clară asupra
modului în care funcționează relațiile cauzale stabilite între aceste două procese.

RICHARD S. LAZARUS
Rezumat 565

în acest capitol am explorat modul cum emoția ca variabilă independentă

influențează pe termen lung trei tipuri de rezultate adaptative: sănătatea somatică,
starea subiectivă de bine și funcționarea socială.
Referitor la relația dintre emoție și sănătatea somatică, prima dificultate ridicată
de studierea acesteia rezidă în definirea stării de sănătate, la care se adaugă un
nivel modest al cunoașterii actuale cu privire la relațiile existente între cele trei
niveluri de analiză — fiziologic, subiectiv și social. La necesitatea găsirii unor
soluții pentru problemele care țin de măsurare și evaluare, se mai adaugă unele
dificultăți metodologice inerente studierii sistematice a cauzelor emoționale care
produc deteriorarea stării de sănătate, printre care se numără variabilele incerte,
alegerea unor măsurători obiective în raport cu cele subiective, natura multi-
variată a efectelor la nivelul sănătății, stabilitatea stării de sănătate în decursul
unor perioade lungi și dificultatea găsirii unor ilustrări reprezentative ale pro­
cesului emoțional în decursul perioadei evaluate. Au fost examinate teoriile
predispoziției generale, respectiv ale specificității acestor efecte, iar cele două
căi diferite, directe și indirecte, de producere a acestora au fost reconsiderate
din perspectiva mecanismelor prin intermediul cărora emoția influențează sănă­
tatea somatică.
Au mai fost examinate definițiile date stării subiective de bine, însoțite de
discutarea câtorva aspecte controversate referitoare la natura SSB, iar accentul a
fost pus în special pe conexiunile posibile dintre emoție, adaptare, și starea
subiectivă de bine. După cum era de așteptat, perspectiva propusă afirmă că atât
emoțiile, ca denumire generică care include afectele și dispozițiile, cât și starea
subiectivă de bine sunt în egală măsură rezultatele evaluării. Cu toate acestea, în
cazul stării subiective de bine, evaluarea constituie o estimare subiectivă gene­
ralizată cu privire la viața individului, astfel că este influențată considerabil de
aspectele ce țin de imaginea asupra propriei persoane, de prejudecățile evalua-
tive cu un caracter general și de modul cum sunt gestionate vicisitudinile vieții.
Aspectele cu privire la relația dintre emoție și funcționarea socială au fost de
mult timp în atenția psihologilor, și în special studierea modului cum emoțiile
negative, dintre care cele mai importante erau considerate anxietatea și stresul,
diminuează performanțele individuale. Au fost examinate câteva perspective
asupra rolului emoțiilor negative în diminuarea performanțelor, incluzând și
unele abordări mai recente al căror element central este adaptarea. O atenție
sporită a fost acordată aici așa-numitelor strategii autoincapacitante. O nouă temă
de interes se referă la rolul emoțiilor pozitive în facilitarea performanței și a
comportamentului prosocial, astfel că am examinat unele teorii și studii de
cercetare relevante în acest sens.

Emoție și adaptare ■ Emoțiile și sănătatea

 11

Implicații la nivelul cercetării,

evaluării psihologice, al prevenției
si tratamentului

în capitolul final, intenționez să explic în detaliu implicațiile pe care teoria

propusă cu privire la emoții le are la nivelul a trei demersuri practice: cercetarea,
evaluarea psihologică și intervenția clinică cu scop terapeutic și de prevenție. în
capitolele precedente am prezentat un număr mare de teme, iar unele dintre
acestea au o semnificație mai mare comparativ cu altele, atunci când avem în
vedere aceste trei demersuri, considerate individual. După o scurtă trecere în
revistă a celor cinci teme generale, care ocupă un loc central în teoria cogni-
tiv-motivațional-relațională, și cu care cititorul ar trebui ca până în acest moment
să fie deja familiarizat, obiectivul actualului capitol este de a oferi o serie de
discuții detaliate asupra implicațiilor pe care aceste teme le au la nivelul cercetării,
evaluării și al intervenției clinice. Toate cele cinci teme se combină dând naștere
unei metateorii, care trebuie privită ca un tot pentru a se putea decela implicațiile
acesteia. Planificarea structurii capitolului a pornit de la presupunerea că cititorul
a parcurs deja capitolele anterioare, ca o condiție necesară pentru ca acest ultim
efort în direcția integrării teoretice și practice să poată fi calificat ca interesant și
plin de semnificație.

Recapitularea principalelor teme

Cele cinci teme tratate aici includ principiul sistemic1, principiul proce-
sual-structural, principiul dezvoltării, principiul specificității și principiul
semnificației relaționale.

1. Principiul sistemic
Foarte succint, se poate afirma că descrierea procesului emoțional necesită
numeroase variabile, printre care se numără atât cele referitoare la procesele
antecedente și mediatorii, cât și variabilele de răspuns. Variabilele procesuale
antecedente și cele mediatorii sunt cele implicate în generarea emoțiilor; variabi­
lele de răspuns se referă la efectele (emoționale) produse pe termen scurt, care se

RICHARD S. LAZARUS
combină dând naștere unei configurații cognitiv-motivațional-relaționale, iar 567
atunci când aceasta devine recurentă sau persistă pe o perioadă mai lungă, va
influența pe termen lung procesele psihice și pe cele comportamentale și, prin
urmare, sănătatea psihică și organică (vezi Capitolul 10).
Cu privire la generarea emoțiilor, trebuie specificat faptul că nicio variabilă
considerată independent nu este suficientă pentru a explica răspunsul emoțional.
Este necesară o combinare particulară a celor două seturi de variabile cu rol
central — variabilele de personalitate și cele de mediu — pentru a se ajunge la
generarea unei semnificații distincte, ca bază a oricărei emoții. Deși există tentația
ca analiza să se rezume exclusiv la importanța variabilelor antecedente, ca de
pildă o solicitare externă sau o trăsătură motivațională, perspectiva teoriei
sistemice afirmă că influența unei variabile asupra procesului emoțional este
întotdeauna modificată de celelalte variabile ale sistemului și, cu precădere, de
variabilele proceselor mediatorii, al căror rol îl îndeplinesc evaluarea și adaptarea.

2. Principiul procesual-structural
Emoțiile urmează două principii interdependente: (a) principiul procesual,
care vizează modificările și transformările survenite, și (b) principiul structural,
care vizează ceea ce rămâne stabil. Am notat aceste două principii cu (a) și (b),
pentru a reflecta relația de interdependență existentă între acestea. O evaluare a
acestor două principii care să servească scopurilor cercetării științifice are drept
condiție necesară atât studierea emoțiilor pentru unul și același individ, adică o
abordare intraindividuală la momente și contexte diferite, cât și abordarea
acestora la un nivel interindividual.

(a) Dimensiunea procesuală. Elementele distinctive pentru principiul pro­

cesual le reprezintă evoluția și schimbarea. Emoțiile, și cu precădere cele deter­
minate de tranzacții incongruente în raport cu scopul (emoții negative), sunt
consecințele psihologice ale eforturilor (proceselor) adaptative, care înregistrează
variații considerabile de la o perioadă la alta și în diferite contexte, dat fiind că
schimbări rapide ale semnificațiilor relaționale tind să apară atât la momente
diferite din cadrul aceleiași interacțiuni, cât și de la o interacțiune la alta, fiecare
fiind caracterizată de propriile cerințe, constrângeri și resurse (sau oportunități).

(b) Dimensiunea structurală. Anumite emoții, împreună cu procesele care le

generează, sunt recurente. Tiparele recurente pot fi explicate în termenii existenței
unor structuri psihologice și de mediu stabile sau, mai precis, ca relații indi-
vid-mediu fixate.

3. Principiul dezvoltării
O parte dintre variabilele biologice și cele sociale care influențează emoțiile
nu prezintă o dezvoltare completă la momentul nașterii, ci acestea apar și se

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

568 modifică în perioada cuprinsă între primii ani de viață și vârsta tânără, posibil
chiar până la vârsta senectuții. Prin urmare, procesul emoțional nu este același la
diferite momente în decursul dezvoltării — spre exemplu, la copilul cu vârsta de
o lună, 4 luni ori la 3 ani sau la 13 ani, comparativ cu adultul tânăr. Deținem și
mai puține informații în privința modului în care procesul de dezvoltare deter­
mină modificări ale emoției în perioadele de viață ulterioare și la vârsta senectuții,
chiar dacă se cunoaște faptul că sursele relaționale ale emoției și procesul
adaptativ ar trebui să se schimbe odată cu modificările survenite la nivelul
funcționării fiziologice și al rolurilor sociale (de ex., Folkman, Lazarus, Pimley &
Novacek, 1987). Oricum, principiul dezvoltării afirmă posibilitatea ca emoțiile să
se modifice în decursul vieții și la diferite momente sau stadii ale dezvoltării, atât
din punctul de vedere al conținutului, cât și procesual. Am examinat o parte
dintre eforturile schițării unei astfel de transformări în Capitolul 8.
Este, de asemenea, posibilă formularea unei variante filogenetice a acestui
principiu, care afirmă că procesul emoțional înregistrează unele variații și de la
o specie la alta. După opinia mea, procesul emoțional la indivizii umani nu poate
fi înțeles prin aducerea acestuia la un numitor comun cu emoțiile întâlnite la
speciile mai puțin evoluate sau situate pe o treaptă inferioară pe scara dezvoltării.
Acest tip de reducționism nu ar permite evaluarea diferitelor modalități prin care
ființele vii se adaptează și reacționează emoțional la mediul în care trăiesc.

4. Principiul specificității
Odată ce a fost luată decizia că este utilă operararea unei distincții între
diferitele emoții specifice, a devenit necesară trecerea de la conceptul general de
„activare" (arousal) la o diferențiere făcută între emoțiile pozitive, respectiv cele
negative, al cărei scop constă în identificarea tiparelor distincte de variabile și
procese corespunzătoare fiecărei emoții specifice. Principiul specificității a fost
aplicat în Partea a IlI-a (Capitolele 6 și 7) sub forma unui arbore decizional care
parcurge succesiv mai multe seturi de evaluări, fiecare dintre acestea implicând
o semnificație relațională particulară. Specificitatea este, de asemenea, valabilă și
pentru configurația sistemică a răspunsului emoțional, care prezintă anumite
trăsături distincte în cazul fiecărei emoții specifice.

5. Principiul semnificației relaționale

Semnificația relațională constituie elementul-cheie în înțelegerea procesului
emoțional. Aceasta este exprimată printr-un set de teme relaționale centrale, care
definesc lezările și beneficiile interpersonale sau de la nivel individual, în cazul
fiecărui tip de relație individ-mediu. O semnificație este generată prin intermediul
unui proces de evaluare, acesta constituind constructul central al teoriei cogni-
tiv-motivațional-relaționale. Adaptarea are deopotrivă un rol important în gene­
rarea unei semnificații, întrucât aceasta influențează mobilizarea atenției și modul

RICHARD S. LAZARUS
cum este apreciată la nivel subiectiv importanța relației individ-mediu în 569
determinarea stării subiective de bine.
Fiecare emoție specifică exprimă o semnificație relațională distinctă, care poate
fi analizată suplimentar, la nivelul unui tipar format din cele șase componente
evaluative: relevanța tranzacțiilor în raport cu scopurile, congruența sau incongru­
ența situației față de scopuri, forma de implicare a eului, vinovăția sau meritul,
potențialul adaptativ, respectiv expectațiile privind viitorul. înțelegerea emoției
necesită în prealabil o înțelegere a semnificației relaționale specifice care a stat la
baza generării acesteia și a modului cum se ajunge la o astfel de semnificație.
Trebuie remarcat faptul că dintre cele cinci principii enunțate, patru prezintă
un înalt grad de generalizare și abstractizare, iar cel de al cincilea definește
elementele teoretice esențiale, descriind în detaliu conceptele de semnificație
relațională, evaluare și adaptare. Principiile de la unu la patru au, în esență, un
caracter metateoretic. Acestea se referă în principal la premisele și perspectivele
utilizate în gândirea teoretică cu privire la emoție, respectiv la căile prin care sunt
dobândite cunoașterile referitoare la procesul emoțional. Cel de al cincilea prin­
cipiu permite discutarea unor probleme practice, ca de exemplu aspecte care țin
de cercetare, evaluare și tratament.

Implicații la nivelul cercetării

Voi discuta acest tip de implicații în două moduri — mai întâi la un nivel
abstract, în concordanță cu primele patru aspecte metateoretice menționate, iar
ulterior la un nivel mai concret, așa cum sunt acestea specificate în cadrul celui
de al cincilea principiu. Problemele specifice cercetării, care vizează efectele
emoțiilor la nivelul stării de sănătate, al funcționării sociale și stării subiective de
bine au fost discutate deja în Capitolul 10. Aspectele legate de domeniul cercetării
care vor fi discutate în continuare vizează preponderent procesul emoțional în
sine, și nu efectele acestuia.

Implicațiile la nivel abstract

Implicațiile de la nivelul cercetării care decurg din primele patru principii
metateoretice au o semnificație profundă pentru clarificarea modului cum sunt
tratate variabilele de cercetare, fie că cercetarea realizată presupune experimente
de laborator, fie că este vorba despre o cercetare de teren cu caracter corelativ. Pe
la sfârșitul anilor '70, trăind oarecum un sentiment de limitare în raport cu
metodele disponibile la acea vreme pentru generarea experimentală a stresului
și emoțiilor, prin comparație cu desfășurarea proceselor respective în viața
cotidiană, și manifestând precauție în legătură cu așa-numitele variabile contro­
labile despre care se spunea că puteau fi obținute în cadrul experimentelor de
laborator (vezi Lazarus & Launier, 1978), am adoptat mai curând o poziție nega­
tivistă față de metodele experimentale. Consideram atunci că cercetările de teren

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

570 sunt mai adecvate decât experimentele de laborator, pentru studierea stresului și
a emoțiilor, și încă îmi mențin această opinie.
întrucât este foarte dificilă o generare adecvată a emoțiilor în cadrul studiilor
de laborator, abordările experimentale au ca principal dezavantaj existența unor
constrângeri majore, însă acestea oferă totodată și o serie de avantaje inerente,
legate de manipularea și selecția variabilelor care se supun unui grad modest de
control. Rezerva sugerată de expresia un „grad modest de control" aplicabilă unor
cercetări sociale relevante se referă la faptul că un experiment de laborator consti­
tuie în sine un eveniment social. Acesta presupune o relație subiect-experi-
mentator care nu este în totalitate definită de procedurile și instrucțiunile stan­
dardizate, ceea ce face posibil ca ea să fie estimată destul de diferit de la un
individ la altul — dat fiind că experimentatorii nu sunt obiecte inanimate, iar
subiecții umani au propriile convingeri și interese care le modelează semnificația
individuală atribuită situației experimentale. Trebuie, prin urmare, manifestată
precauție cu privire la interpretarea uniformă a rezultatelor obținute în urma
experimentelor de laborator.
Unul dintre exemplele preferate de mine îl reprezintă cercetările care stu­
diază specificitatea tiparelor hormonale provocate de factorii stresori de mediu.
Mason și colaboratorii (Mason, Maher, Hartley, Motigey, Perlow & Jones, 1976)
au avut inițiativa de a studia efectele căldurii, frigului și ale exercițiilor fizice la
nivelul mai multor sisteme neurohormonale. Cu toate acestea, atunci când
temperatura din laborator era schimbată rapid, animalele estimau acest lucru ca
fiind amenințător; când o parte dintre maimuțele studiate erau forțate să flă­
mânzească, însă experimentatorii le aduceau mâncare celorlalte maimuțe, cele
dintâi deveneau foarte supărate. Iar atunci când subiecții bărbați făceau exerciții
la banda rulantă, aceștia interpretau ceea ce li se petrecea — îngreunarea
respirației, oboseala și performanțele slabe — ca fiind periculoase. Problema
metodologică ridicată de toate aceste experimente a fost că pericolul psihologic
era confundat cu stresorii fiziologici, ale căror efecte hormonale cercetătorii
urmăreau să le înțeleagă.
Mason ș.a. au decis să încerce „măturarea variabilei independente", după cum.
se exprimă aceștia, prin eliminarea acestei confuzii, datorată estimărilor făcute
de viețuitoarele dotate cu senzorialitate, care în mod constant evaluează ceea ce
li se întâmplă. în cadrul experimentelor în care subiecților umani li se cerea să
exerseze fizic, toate eforturile depuse au avut ca scop eliminarea aspectelor
competitive sau amenințătoare ale situației. în cele bazate pe privarea de hrană,
maimuțelor din grupul experimental le-au fost oferite produse din care lipseau
substanțele nutritive, în timp ce maimuțele incluse în grupul de control au primit
hrană consistentă. Iar la experimentele care presupuneau modificări ale tempe­
raturii ambiante, acestea au fost realizate foarte lent, astfel încât să nu fie
percepute de către subiecți ca deranjante și amenințătoare.
Ca urmare a acestui efort, s-a constatat faptul că fiecare dintre stresorii fizio­
logici studiați produce un tipar distinct de răspuns neurohormonal. Iar atunci
când animalele (și subiecții umani) se simțeau în pericol din punct de vedere
psihologic, apăreau modificări corticosteroidiene marcante, care nu au fost

RICHARD S. LAZARUS
observate în cazul majorității factorilor fiziologici stresori. Prin urmare, în ciuda 571
accentului pus de către Selye (1956/1976) pe hormonii de stres nespecifici, se pare
că nivelul corticosteroizilor este preponderent influențat, chiar dacă nu în
totalitate, de factorii psihologici. Doar prin separarea stresorilor fiziologici de cei
psihologici a fost posibilă demonstrarea acestui aspect.
Am în prezent convingerea că, în funcție de stadiul actual al cunoașterii,
anumite aspecte controversate pot fi cel mai bine soluționate în cadrul cercetărilor
de teren, iar altele prin intermediul metodelor experimentale (cf. Willems, 1969).
în mod ideal, ambele abordări ar trebui combinate la nivelul unei strategii de
cercetare rațională, multivariată și plurimetodologică. în principal sunt adeptul
metodelor de măsurare mai elaborate, în detrimentul abordărilor psihometrice
de tipul chestionarului. Ar trebui recurs la observații empirice detaliate, care
permit explicarea semnificațiilor complexe pe care un eveniment le are pentru
fiecare individ în parte. Ori de câte ori este posibil, ar trebui să încercăm să
ajungem la aspectele situate dincolo de ceea ce este imediat observabil. Iar atunci
când este posibil, ar trebui organizate observări longitudinale care să permită
studierea procesului și să furnizeze informații suplimentare pentru analizele
cauzale (vezi Lazarus, 1990a, 1990b).
Dat fiind că numeroasele variabile ale procesului emoțional se află în relație
de interdependență, iar fiecare dintre acestea considerată în mod izolat nu poate
defini o configurație emoțională complexă, principiul sistemic sugerează că o
cercetare ideală ar trebui să implice măsurarea tuturor sau a majorității variabi­
lelor și proceselor relevante. Realizarea acestui obiectiv necesită ca măsurătorile
să includă atât motivațiile și convingerile individuale, care, după opinia lui Lewin,
constituie antecedentele concomitente cu personalitatea de la nivelul procesului
emoțional, cât și solicitările, constrângerile și resursele pe care mediul le impune
în cadrul interacțiunii adaptative. Astfel de antecedente influențează variabilele
procesuale mediatorii ale sistemului, evaluarea și adaptarea, care, la rândul lor,
modelează configurația răspunsului emoțional.
De asemenea, în cadrul cercetărilor de factură sistemică ar mai trebui luate în
considerare și un număr de variabile care țin de istoria de viață sau de „fundalul"
acesteia. Ele ar putea include variabilele genetic-constituționale și pe cele referi­
toare la existența individuală, cum sunt tiparele privitoare la creșterea copilului,
relațiile familiale timpurii cu relevanță la nivelul identității eului, experiențele
relevante în formarea încrederii sau a neîncrederii bazale, tratamentul autoritar,
respingerea ș.a.m.d. Așa cum am văzut în Capitolul 8, ar mai fi relevantă deo­
potrivă și considerarea stadiului atins atât în dezvoltarea psihologică individuală,
cât și la nivel de specie, întrucât procesul emoțional și componentele acestuia vor
varia în funcție de acestea.
Nu doresc să sugerez că o teorie sistemică favorizează în mod necesar mai
curând variabilele istorice, decât pe cele actuale. Am făcut mai devreme referire
la bine-cunoscuta diferențiere pe care Lewin (1935) o face între cauzalitatea istorică
și cea sistematică. Atunci când cercetăm originile istoriilor de viață individuale
în vederea explicării acțiunilor și reacțiilor indivizilor, după cum se procedează în
unele forme de psihoterapie, facem uz de cauzalitatea istorică. Lewin argumenta

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

 1

572 că o strategie metodologică superioară ar putea să descrie ceea ce au devenit

indivizii la momentul experienței vizate, pentru a anticipa acțiunile și reacțiile
acestora. Aceasta este cauzalitatea sistematică, iar principiul sistemic este cât se
poate de adecvat în cazul acesteia.
Idealul utilizării în cadrul cercetării a unei analize bazate pe principiul sistemic
este, cu siguranță, mai ușor de spus decât de făcut și își are originile în recu­
noașterea faptului că cercetările interindividuale cu o singură variabilă probabil
că pot explica doar în proporție foarte redusă variația tiparelor emoționale, chiar
dacă unele variabile pot constitui predictori mai buni în comparație cu altele. Ori
de câte ori este posibil, cercetătorii care adoptă o perspectivă sistemică ar trebui
să utilizeze mai mult de o singură variabilă în cadrul studiului realizat, explorând
modul cum aceste variabile se modifică reciproc în vederea modelării răspunsului
emoțional și a caracteristicilor variabile ale acestuia.
O teorie cognitiv-motivaționab-relațională necesită utilizarea variabilelor
antecedente în previzionarea proceselor de evaluare și adaptare cu rol mediator,
după cum afirmam și în Capitolul 5. în caz contrar, teoria privitoare la evaluarea
cognitivă ar rămâne pentru totdeauna cantonată la nivelul raționamentelor
aposteriorice, fără ca aceasta să fie supusă vreodată unei testări riguroase. Această
poziție este cu certitudine antitetică în raport cu abordările exclusiv contextuale
de tipul „teoriei bazate pe date empirice" (Glasser & Stauss, 1965, 1968) care
refuzau regulile și predicțiile cu un caracter general. Voi face referire la regulile
explanatorii și cele interpretative, fără de care nu pot exista generalizări științifice.
Consider că teoria emoțiilor expusă aici este în mod potențial suficient de explicită
pentru a permite diferite raționamente privitoare la evaluări și la predicțiile care
derivă din confluența motivațiilor și convingerilor (ca variabile de personalitate),
pe de o parte, și anumite categorii de factori de mediu.
în mod similar, teoria postulează că anumite forme de adaptare vor modifica
evaluările cognitive în moduri distincte, astfel că cercetarea ar putea avansa și
către o măsurare a acestor schimbări. Adaptarea și evaluarea, în special atunci
când este implicată adaptarea centrată pe emoție sau cea cognitivă, sunt atât de
strâns înrudite, încât este adesea dificil să le separăm; negarea sau distanțarea
implică o reevaluare, urmată de modificarea semnificației atribuite. Aceasta
constituie o problemă metodologică de o importanță deosebită.
Am. evitat în mod sistematic căderea în capcana unei comparații concrete
realizate între adaptarea centrată pe emoție, respectiv adaptarea centrată pe
problemă, întrucât acestea reprezintă funcții care ar putea uneori să fie exprimate
prin intermediul acelorași gânduri sau acțiuni. Spre exemplu, folosirea unui
medicament care să ne calmeze în timpul unui examen poate servi atât funcția
de reducere a distresului (adaptare centrată pe emoție), cât și pe cea de prevenire
a scăderii performanțelor (adaptare centrată pe problemă). Interpretarea funcțiilor
adaptative îndeplinite de gânduri și acțiuni în condiții stresante este dificil de
realizat în absența unor informații suplimentare, diferite de simpla confirmare
de către subiect a propriului gând sau a propriei acțiuni. Soluția necesită ca
metoda de cercetare să țină seama de principiul procesual; aceasta depinde de
un studiu observațional realizat intraindividual la diferite momente și de la o

RICHARD S. LAZARUS
experiență distinctă la alta, care ar putea contribui la identificarea contextelor 573
specifice din care să reiasă diferențele existente între cele două funcții.
Teoriile sistemice extind considerabil sfera obiectului cercetării, de la variabi­
lele individuale către lanțurile de variabile înrudite, crescând prin urmare
potențialul identificării surselor de variabilitate individuală, atât pentru același
individ, cât și de la un individ la altul. Așa cum văd eu lucrurile, mai ales în
contextul unor descoperiri care contrastează cu aprecierile teoretice, cercetătorul
teoretician trebuie să oscileze în manieră flexibilă între conceptualizare și
observare. Știința este cel mai adecvat descrisă ca un proces continuu de elaborare
a raționamentelor și observațiilor, desfășurate secvențial sau în tandem. Strategiile
de cercetare psihologică pe care le prezentăm studenților și masteranzilor au
puține lucruri în comun cu modul cum oamenii de știință creativi și influenți își
desfășoară în realitate cercetările.
Cu toate că acest lucru este dificil de realizat într-o manieră corespunzătoare,
îmbunătățirea cercetării nu constituie totuși un obiectiv imposibil de realizat,
atunci când dăm dovadă de voință și creativitate. Personal, regret folosirea
frecventă a unor metode de măsurare mai puțin costisitoare și totodată super­
ficiale în cercetările psihologice; presiunea de a finaliza un studiu și de a-1 publica
nu le va permite cercetătorilor să îi acorde teoriei locul cuvenit (vezi Lazarus,
1990b). în mod aparent, cercetătorii ajung constant să se lamenteze în legătură cu
prăpastia uriașă dintre amploarea și bogăția teoriilor propuse, respectiv obiec­
tivele care pot fi de regulă realizate în cadrul cercetărilor empirice, cu precădere
atunci când metoda de măsurare folosită este una superficială.
Principiul procesual-structural postulează ca măcar o parte, dacă nu toate cerce­
tările, să folosească atât metode de măsurare intraindividuale, cât și interindi-
viduale, care fac posibilă realizarea a două obiective. în primul rând, prin
intermediul acestora putem evalua și stabili deosebirile dintre stările emoționale
și trăsăturile emoționale, deoarece numai prin observarea în mod repetat a emo­
țiilor la aceiași indivizi putem evalua gradul de stabilitate sau amplitudinea
fluctuațiilor acestora; în al doilea rând, designul de cercetare prospectiv face
posibilă anticiparea și crește perspectivele formulării inferențelor cauzale. Dacă
este desfășurată pe perioade de timp mai extinse, cercetarea intraindividuală ia
în considerare și procesele dezvoltării, cu precădere atunci când aceasta vizează
întreaga durată de viață a indivizilor și implică modificări majore la nivelul
variabilelor și al proceselor studiate.
Când, spre exemplu, Smith, Novacek, Lazarus și Pope (studiu nepublicat) au
cercetat stilurile de evaluare cognitivă — altfel spus, modurile consecvente în care
sunt realizate evaluările de către aceiași indivizi, în cadrul diferitelor experiențe
generatoare de emoții —, autorii au căutat să identifice atât caracterul stabil, cât
și variabilitatea procesului de evaluare, încercând să previzioneze constanța pe
baza variabilelor de personalitate și a celor de mediu.
Iar atunci când împreună cu Novacek (1990) am studiat pe durata unui
semestru școlar ierarhiile scopurilor pentru studenți, am căutat să culegem date
privind constanța și variabilitatea motivațiilor acestora, astfel că am descoperit
incidental că starea de sănătate și starea subiectivă de bine erau mai puțin

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

574 satisfăcătoare la studenții care manifestau instabilitate emoțională. Am formulat
ipoteza speculativă că studenții care aveau ierarhii inconstante ale scopurilor, și
se presupunea că reacționau la experiențele școlare curente ca fiind generatoare
de informații legate de identitatea și statutul lor în viața socială, erau deopotrivă
mai imaturi și mai anxioși, dat fiind că la adultul matur o ierarhie a scopurilor ar
trebui ca în mod fundamental să devină o trăsătură stabilă a identității eului. Doar
o criză majoră de personalitate ar putea destabiliza și modifica structura
motivațională a individului adult.
Iar când Folkman., Lazarus, Dunkel-Schetter și DeLongis și Gruen (1986) și
Folkman, Lazarus, Gruen și DeLongis (1986) гш studiat la aceiași studenți
adaptarea în cinci experiențe stresante distincte, fiecare dintre acestea fiind
produsă lunar, a fost creată oportunitatea de a evalua care dintre cei opt factori
adaptativi sunt constanți (probabil, ca rezultat al trăsăturilor de personalitate) și
care modificabili (influențați de contextul situațional).
Principiul procesual-structural are o importanță cu atât mai mare atunci când
se încearcă identificarea anumitor trăsături emoționale — de exemplu, acei
indivizi care în mod curent sunt furioși, anxioși, vinovați, rușinați, invidioși,
geloși, mândri, compătimitori, încrezători, neîncrezători ș.a.m.d. Astfel de tră­
sături, și mai ales atunci când devin disfuncționale, dețin un loc central în practica
clinică. Atât stabilitatea, cât și fluctuația ar trebui deopotrivă examinate, în ideea
de a furniza o imagine completă asupra funcționării cu caracter general a emo­
țiilor, și a modului cum emoțiile specifice diferă de la un individ la altul, și de la
un context la altul, respectiv în perioade de timp diferite (vezi Lazarus, 1989a).
Principiul dezvoltării oferă o perspectivă distinctă asupra procesului emoțional
și prezintă un număr de implicații speciale la nivelul cercetării. Teoreticienii
dezvoltării ridică în prezent o serie de întrebări legate de rolul dezvoltării cogni­
tive pentru procesul emoțional, atât în privința conținuturilor psihice, cât și la
nivel formal. Este necesară o cunoaștere mai precisă a momentului în care apar
anumite emoții specifice. O importanță chiar mai mare o are cunoașterea meca­
nismelor psihologice care dau naștere tiparelor normative, atât a celor implicate
în dezvoltarea emoțională, cât și a diferențelor individuale.
Premisa pe care se bazează teoria propusă de mine afirmă că nu doar dez­
voltarea cognitivă din perspectiva formală este relevantă, fie că aceasta este
considerată în termenii teoriei lui Piaget, Werner, Freud etc., ci și faptul că emoțiile
depind de modul cum copiii înțeleg motivația umană și tranzacțiile sociale.
Nou-născuții au o capacitate redusă de apreciere a regulilor sociale și a sem­
nificațiilor influențate cultural, însă aceștia vor reuși în stadiile mai avansate ale
dezvoltării să înțeleagă, să folosească și să își construiască aceste semnificații,
edificând în cele din urmă tipare complexe și amănunțite ale propriilor experiențe
emoționale. Este nevoie de mai multe informații decât cele existente, în legătură
cu modul cum funcționează acest mecanism.
Principalul obiectiv al cercetării care rezultă în baza principiului specificității
constă din perspectiva inputului, în identificarea acelor variabile care diferențiază
fiecare tip de emoție, și în consecință, creează un set de subteorii ale emoției. O
teorie cognitiv-motivațional-relațională furnizează propuneri — sau ipoteze, dacă

RICHARD S. LAZARUS
preferați — referitoare la variabilele și la procesele implicate la nivelul fiecărei 575
emoții specifice. Din perspectiva outputului, principiul specificității ne îndreaptă
atenția asupra tiparelor de răspuns — adică, a variabilelor centrate pe acțiune, a
celor subiective și a celor fiziologice, care se profilează pentru fiecare emoție în
parte (vezi Capitolul 2).
Principiul semnificației relaționale implică conținuturi ale cunoașterii și evaluării,
și cu precădere pe cele din urmă, ca procese care modelează procesul emoțional
și emoțiile specifice. Un număr de studii și cercetări sistematice au început să
apară în prezent, al căror obiectiv constă în evaluarea unor astfel de ipoteze. Chiar
dacă există unele controverse, sintezele cu privire la o parte dintre cercetările în
desfășurare (de ex., Smith & Ellsworth, 1985; Lazarus & Smith, 1988; Smith &
Lazarus; Frijda, 1986; Scherer, 1984a, 1984b; Roseman, 1984; Tessor, 1990 ș.a.)
sugerează în mod surprinzător existența unui consens între cercetători, în legătură
cu temele relaționale centrale și evaluările aflate la baza emoțiilor, în ciuda
caracterului efemer al acestora.
Din păcate, a existat un interes mult mai redus privitor la relația dintre adaptare
și emoție. Sper că acest lucru se va schimba odată cu o conștientizare sporită a
faptului că relațiile individului cu mediul sunt influențate de procesul adaptativ,
iar adaptarea pe lângă faptul că își are originile în emoție, o și precede pe aceasta
în calitate de factor cauzal. Cu toate acestea, trebuie reținut faptul că evaluarea
cognitivă constituie cheia în înțelegerea procesului emoțional; adaptarea influen­
țează emoția prin intermediul (1) schimbărilor reale pe care le determină la nivelul
relației individ-mediu, în funcție de cum este aceasta evaluată pe baza feed-
back-ului primit; (2) al tipului de interes urmărit; (3) al efectelor produse la nivelul
semnificației subiective atribuite acestei relații. Procesele și caracteristicile
adaptării în cazul fiecărei emoții specifice se numără, în consecință, printre
aspectele centrale pe care le presupune cercetarea în cadrul unei teorii de natură
cognitiv-motivațional-relațională.
Principiul semnificației relaționale subsumează motivația care, așa cum
afirmam în Capitolul 3, definește interesul urmărit în cadrul unei experiențe
adaptative. Semnificația a ceea ce se întâmplă din punctul de vedere al stării
subiective de bine este definită în linii mari de conceptele motivaționale — altfel
spus, prin intermediul a ceea ce un individ dorește, are nevoie și speră să se
întâmple sau nu. Primele trei componente primare ale evaluării (vezi Capito­
lul 4) — relevanța și congruența situației în raport cu scopurile, respectiv forma
de implicare a eului — reprezintă în totalitate diferitele fațete ale motivației. Nu
este necesară în secțiunea de față tratarea motivației ca tematică distinctă, întrucât
aceasta constituie întotdeauna o trăsătură intrinsecă a ceea ce am denumit ca
semnificație relațională, la care se ajunge în urma evaluărilor primare.
La prima vedere, s-ar părea că principiul semnificației relaționale nu ar aduce
nicio informație complet nouă. Este ușor de înțeles ideea că cele două seturi
distincte de variabile — mai precis cele de personalitate, respectiv cele de
mediu — își pierd caracteristicile în favoarea construirii unei semnificații rela­
ționale, la un nou nivel de abstractizare. Acest nou concept abstract nu poate fi
definit exclusiv prin intermediul niciuneia dintre componentele care contribuie

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

576 la relație. Am precizat acest lucru cu minuțiozitate — și sper că nu într-un mod
repetitiv și supărător — în Capitolul 3 și în cadrul altor secțiuni ale acestei cărți.
Există vreun aspect problematic legat de aceste afirmații? Deși am început
doar recent discutarea temelor relaționale centrale, am. ținut cursuri având ca
subiect semnificațiile relaționale timp de mai mulți ani, adesea folosind în cadrul
acestora termenul de tranzacție, și constat că el este repede uitat chiar și de către
acel auditoriu care inițial ar părea să îi înțeleagă și aprecieze utilitatea. Ceea ce
este dificil de înțeles se referă la diferența dintre interacțiune, care este un termen
familiar, și tranzacție, care nu poate fi înțeles exclusiv ca o relație între variabile
distincte. Poate că a fost greșit să aleg termenul de tranzacție, al cărui înțeles este
posibil să nu fie Ia fel de clar cum. este cel de semnificație relațională.
Mi se spune adesea de către colegii psihologi faptul că, având în vedere că și
ceilalți cercetători vorbesc atât despre variabilele de personalitate, cât și despre
cele de mediu aflate în interacțiune, aceștia ar gândi prin urmare într-o manieră
relațională. Totuși, această presupunere este una eronată, deoarece o astfel de
abordare nu privește ceea ce a fost definit ca semnificație relațională, care trans-
cende cele două categorii de variabile aflate în interacțiune. Tendința noastră
analitică de a descompune ideile complexe și de a le reduce la elementele
structurante se poate dovedi antitetică în raport cu conceptul de semnificație
relațională. Limbajul psihologic nu a fost până acum un limbaj relațional, ci unul
compus din variabile distincte, idee care a mai fost expusă și în Capitolul 1. Cu
ajutorul propriei epistemologii, mai degrabă analitică decât sintetică, este dificil
pentru psihologi să accepte ideea. de semnificație relațională. Este important să
înțelegem necesitatea unui nivel rnai înalt de abstractizare pe care îl presupune
această idee, în care se renunță la variabilele individuale în favoarea noii semni­
ficații rezultate prin unificarea acestora. Personal, consider că acesta este în parte
sensul pe care gestaltismul îl dădea afirmației că întregul este mai important decât
suma părților componente, iar el este inerent conceptelor relaționale actuale de
tipul „rezonanțelor" sau „permisivităților" (vezi Capitolele 3 și 4).
în conexiune cu ideea că emoția depinde de semnificația relațională, sunt
tentat să afirm că un răspuns emoțional nu poate fi definit de o componentă
atonară a unei acțiuni intenționate — așa cum este cazul expresiei faciale, al miș­
cării unui mușchi sau al unui răspuns fiziologic elementar — fără a se face referire
la modificarea coordonată, la nivel de ansamblu. Mi se pare că în prezent, emoțiile
sunt în. general înțelese și studiate ca evenimente periferice. în schimb, emoția are
ca resurse lumea internă a individului și pe cea externă aflate în relație, formând
o unitate relațională complexă — definită central, și nu periferic.
Astfel, o relație încărcată de furie implică imboldul de a neutraliza agentul pe
care îl considerăm culpabil pentru mâhnirile și problemele noastre, prin distru­
gerea acestuia, însă nu există nicio strategie simplă prin care cerințele adaptative
ale unei relații de acest gen să poată fi puse în act. Cu excepția furiei oarbe, furia
implică de regulă ajustarea relației dintre individul care o trăiește și cel în raport
cu care este resimțită, iar acest lucru depinde în mod necesar de ambii. Furia,
precum și majoritatea emoțiilor, variază enorm în privința cerințelor adaptative,
a manifestărilor sale și a contextelor în care aceasta apare. Este implicată o serie

RICHARD S. LAZARUS
complexă de acte care sunt conectate prin intermediul intenției, al emoției 577
generate și a feedback-ului informațional obținut în baza efectelor acesteia. O
emoție organizează componentele de răspuns în nenumărate moduri, care depind
de ceea ce trebuie sau poate fi făcut în cadrul unei relații adaptative cu mediul
extern, supusă unor modificări permanente.
Prin urmare, termenul de întrupat (din expresia „emoții întrupate") nu poate
însemna doar un potențial muscular destinat acțiunii, mișcarea câtorva mușchi
ai feței, o reacție a musculaturii cardiace sau conductibilitatea electrică cutanată,
chiar dacă toate acestea sunt trăsături ale întrupării. Datele culese sugerează că
zâmbetul Duchenne, spre exemplu, poate fi mai comun stărilor de fericire
autentică, decât așa-numitele zâmbete false; totuși, acesta nu poate fi echivalat cu
fericirea, sau considerat un criteriu absolut al fericirii, ci doar un indiciu al
acesteia. Și nici nu sugerez că Ekman, Friesen și Davidson (1990) propun această
ipoteză, deși în mod aparent acesta ar fi uneori mesajul implicit, căruia ar trebui
să îi opunem rezistență.
Cu alte cuvinte, fenomenul psihologic central al emoției este revelat, parțial,
de reacțiile periferice, însă el nu este în totalitate definibil prin intermediul acestor
reacții. Am putea, în realitate, să fim induși în eroare atunci când luăm oricare
dintre răspunsurile periferice ca fiind un sine qua non al unei emoții. Măsurătorile
periferice sunt necesare în studierea emoției (vezi Capitolul 2); cu toate acestea,
ele nu constituie semnificații relaționale, ci doar se subordonează acestora.
Atunci când dorim să studiem tendințele către acțiune și tiparele răspunsurilor
fiziologice implicate în fiecare emoție, acele componente despre care se presupune
că sunt declanșate de tiparele de evaluare și de cele adaptative din cadrul emoției,
este necesar un tipar „macro" — un fel de Gestalt — ale cărui detalii vor varia
considerabil de la o experiență la alta. Această afirmație reprezintă una dintre
cele mai profunde implicații ale conceptului de semnificație relațională. Dacă
dorim să înțelegem componenta de răspuns a emoției, trebuie să fim capabili să
o tratăm ca pe un amalgam complex de elemente, care în ansamblul său are un
caracter „macro", deliberat, complex și include diferite detalii. Semnificația
relațională unifică implicațiile pe care relația dintre un individ și mediu le are
pentru starea de bine a celui dintâi, care este determinată de convingerile
referitoare la sine și la lume, de potențialul existent în vederea unei adaptări
complexe și de cunoașterea consecințelor propriilor acțiuni.

Implicațiile concrete
Aspecte controversate care țin de domeniul cercetării au fost abordate în toate
capitolele acestei cărți, și cu precădere în cadrul acelora care conțin numeroase
principii teoretice. Cu toate acestea, ar putea fi utilă sugerarea câtorva dintre cele
mai importante teme ale cercetării, care derivă din principiile enumerate ante­
rior — și anume, acele teme care descriu esența procesului emoțional și variabilele
care dețin o importanță centrală la nivelul acestuia. Oricum, ar fi futilă încercarea
de a oferi o listă elaborată a tuturor acelor aspecte controversate, considerate ca

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

578 interesante în cadrul studiilor privitoare la emoție, sau a celor influențate de teoria
cognitiv-motivațional-relațională. îmi este imposibil să acopăr toate subiectele
de interes, și sper că voi fi iertat pentru cele pe care le-am omis. în continuare,
voi sublinia patru domenii generale ale cercetării, pe care le consider în mod
special ca fiind importante și promițătoare.
1. în Capitolul 3, am vorbit despre principiul motivațional, și făceam atunci
precizarea, reiterată acum, că principiul motivațional este subsumat principiului
semnificației relaționale. Vă veți aminti că acesta afirmă că lucrurile de care
indivizilor le pasă — adică, scopurile pe care urmăresc să le realizeze — definesc
ceea ce este benefic sau préjudiciant pentru ei și, în consecință, ce anume tinde
să le genereze emoții pozitive și negative în cadrul experiențelor avute cu mediul.
Tot acolo am definit și ierarhia scopurilor personale (vezi Capitolul 3), raportate
la convingerile sau expectațiile cu caracter general, respectiv specific, acestea
deținând un rol important în predicția tiparelor de evaluare împreună cu emoțiile
asociate acestora.
S-au făcut puține demersuri în decursul ultimilor ani, în vederea măsurării
ierarhiilor scopurilor și a utilizării acestora ca variabile pentru previzionarea
emoțiilor2. Ne-am aștepta, probabil, ca activitățile desfășurate de către indivizi
să se afle în strânsă legătură cu ierarhiile propriilor scopuri (de ex., Emmons,
1986) în ciuda faptului că direcțiile adoptate de către aceștia pe termen scurt pot
deopotrivă să vizeze și atingerea unor obiective pe termen lung. Cu claritatea sa
obișnuită, Bruner (1981, pp. 41-42) descria în felul următor conceptul de intenție
(vezi, de asemenea, Heckhausen & Beckman, 1990), cu relevanță pentru preocu­
parea curentă în legătură cu relațiile mijloace-finalitate:

Ceea ce consider ca fiind de la sine înțeles... ar fi că majoritatea a ceea ce în

limbajul comun este denumit acțiune umană, este ghidat de intenții de tipul
următor: o intenție este prezentă atunci când un individ acționează cu perseverență
în vederea atingerii unei anumite finalități, insistă în dezvoltarea mijloacelor
necesare și ajustează dezvoltarea acelor mijloace care să îl conducă mai aproape de
rezultatul dorit, iar în ultimă instanță încetează succesiunea de activități atunci când
apar semnele atingerii scopului dorit. Elementele procesului ciclic includ, prin
urmare, scopul urmărit, alegerea mijloacelor, perseverența și corelația dintre cele
două, precum și o comandă finală de stopare a acțiunii.

Atunci când indivizii acceptă în mod voluntar cerințele și constrângerile

mediului, care pot uneori să le creeze dificultăți, acest lucru ar trebui să servească
unor scopuri importante la nivel subiectiv. Am putea să ne întrebăm, spre exem­
plu, cum își petrec timpul studenții sau orice altă categorie a populației, și ce
relație există între activitățile desfășurate și tiparele motivaționale individuale, la
fel cum ne putem întreba care sunt sursele de satisfacție sau insatisfacție pe care
aceste activități le presupun.
Cu mult mai relevantă este întrebarea conținută în termenii de satisfacție și
insatisfacție, anume, dacă sau în ce mod emoțiile trăite de către diverși indivizi în
timpul activităților cotidiene reflectă ierarhiile propriilor scopuri, după cum

RICHARD S. LAZARUS
sugerează principiul semnificației relaționale. Ar fi util să deținem descrieri cu 579
privire la viața emoțională cotidiană a diferiților indivizi și la contextele în care
emoțiile acestora sunt generate. Cât de des sunt generate emoțiile intense? Ce tip
de emoții sunt implicate? Cât de intense sunt acestea? Care sunt corelațiile
existente între trăsăturile de personalitate și factorii de mediu de la nivelul acestor
tipare emoționale? Cele mai detaliate descrieri ale vieții emoționale care există în
prezent, sunt studiile cu caracter general-descriptiv, realizate de către Wessman
și Ricks (1966), care au avut vizat în principal dispozițiile afective.
în forma sa cea mai simplă, principiul motivațional, afirmat cu titlu de ipoteză,
anticipează faptul că în timpul desfășurării unor activități asociate cu scopuri de
primă importanță, emoțiile trăite ar trebui să reflecte atât statutul acestor scopuri,
cât și alte scopuri din ierarhie, care contribuie la definirea relației individ-mediu:
Astfel, obstrucționările survenite în sferele de acțiune importante simt de așteptat
să genereze mai mult distres, comparativ cu cele din sferele neimportante;
pericolele incerte interpuse în calea realizării unor scopuri importante ar trebui
să conducă la mai multă anxietate, comparativ cu efectul produs de pericole
similare care vizează acele scopuri lipsite de importanță; ofensele la adresa
identității vulnerabile a eului ar trebui să producă mai curând furie decât anxie­
tate; și așa mai departe, pentru fiecare dintre emoțiile pozitive sau negative. Doar
de curând psihologii au reînceput să manifeste interes pentru motivație, ca factor
implicat în emoție. Cu scopul de a face posibilă cercetarea acestor probleme, am
început împreună cu Novacek să descriem structura motivațională pentru
studenți, dezvoltând o metodă validă folosită în măsurarea ierarhiilor scopurilor
(vezi Novacek & Lazarus, 1990).
Oricum, pentru a complica un pic lucrurile prin introducerea principiului
sistemic, distresul, anxietatea, furia sau fericirea sunt la rândul lor influențate de
diverse convingeri și strategii adaptative, ceea ce face ca răspunsul emoțional să
fie dificil de previzional în absența măsurării lor. Prin urmare, un interes chiar
mai mare decât cercetarea principalelor efecte produse de ierarhiile scopurilor la
nivelul vieții emoționale a individului în cadrul anumitor contexte particulare îl
vor prezenta studiile asupra interdependenței dintre aceste ierarhii și celelalte
trăsături de personalitate, cum sunt convingerile despre sine și lume, caracte­
risticile de mediu la momentul apariției unei emoții și procesul adaptativ. Ar
putea fi create metode de cercetare complexe, care să testeze o parte dintre
principiile teoretice fundamentale, și să anticipeze atât evaluările și soluțiile
adaptative, cât și caracterul fluctuant al emoțiilor specifice împreună cu tiparele
acestora de la o perioadă la alta și în diferite contexte de mediu, la care se adaugă
și factorii interpersonali care determină astfel de fluctuații. Ar fi cu atât mai
remarcabil dacă conflictele motivaționale și factorii inconștienți inferați de către
clinicienii care cunosc bine persoanele respective ar putea să conducă la predicții
care în trecut au fost considerate problematice în raport cu datele obiective pe
care le aveam.
Aceasta nu este o miză pentru cercetătorii comozi și nici pentru cei care doresc
să fie cât mai repede publicați. La modul general, cel mai puțin interesante ipoteze
sunt acelea care recurg la o singură variabilă antecedență, respectiv o singură

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

580 variabilă de răspuns, studiate în cadrul unui context de mediu singular; cele mai
interesante și mai productive posibilități de cercetare ar implica, prin contrast,
studierea acelorași indivizi pentru care există evaluări adecvate, și care sunt
comparați atât interindividual în legătură cu variabilele antecedente obținute prin
selecția sau manipularea condițiilor experimentale, cât și intraindividual, în
decursul timpului și în contexte de mediu solicitante, astfel încât să permită
studierea deopotrivă a fluctuațiilor și a stabilității, concomitent cu testarea
ipotezelor cauzale.
Orice altă abordare înseamnă a reduce cercetarea psihologică asupra emoției
și adaptării la o testare a unor ipoteze banale sau simpliste. Cinismul și reținerile
asociate în prezent cu domeniul cercetării psihologice — există, spre exemplu,
presupunerea că majoritatea psihologilor nici măcar nu citesc ceea ce se publică —
nu pot fi suprimate de perpetuarea metodelor caracteristice perioadelor trecute,
ci doar prin intermediul unor cercetări programatice, bazate pe teorii credibile
referitoare la modul cum funcționează emoția. Astfel de teorii sunt, după opinia
mea, deja posibil de dedus pe baza unei utilizări selective a datelor de cercetare
obținute în trecut, la care se adaugă cele culese treptat și cu eforturi pe bază de
observare și experiență, precum și a deciziei raționale.
Unele demersuri promițătoare, însă neîncununate de succes, care au vizat ceva
asemănător propunerii mele anterioare, deși într-o manieră mai puțin formală,
au fost inițiate în anii '30 de către Murray (1938), la Harvard. Astfel de demersuri
au mai fost făcute și în cadrul Institute of Personality Assessment and Research*
(IPAR) de la Berkeley. Ce anume, dacă se poate spune așa, a fost greșit cu privire
la măsurarea personalității, în decursul ultimelor câteva decenii? Deși vor exista
opinii contrare legate de acest aspect, sunt de părere că cei implicați în evaluarea
personalității au dezvoltat o pasiune pentru un anumit set de scale psihometrice
destinate măsurării prin metode eficiente și mai puțin costisitoare a trăsăturilor
de personalitate, fără a face însă referire și la contextele funcționale echivalente
în care acestea operau (vezi, Lazarus, 1990b). Evaluarea personalității prin meto­
dele tradiționale, bazate pe scalele psihometrice standard, este o perspectivă deja
demodată, dar care a continuat să fie susținută de către specialiștii în evaluare,
un timp îndelungat după ce a încetat să mai fie viabilă, în ciuda entuziasmului
actual pentru modelul „The Big Five"3. în măsura în care cititorul este de acord
cu mine, nu ar fi incorectă sugestia că domeniul ar putea cunoaște o revigorare
considerabilă în urma diminuării accentului pus pe aspectele metodologice și
psihometrice, în favoarea unei studieri detaliate a diverselor probleme de natură
teoretică, de tipul celei susținute de mine.
2. Din perspectiva unei teorii de natură cognitiv-motivațional-relațională,
cercetarea asupra emoției trebuie, în maniera în care se procedează tot mai des
în prezent, să recurgă la testarea temelor relaționale centrale asociate fiecărei emoții
specifice, dublată de explorarea tiparelor de evaluare necesare și suficiente apari­
ției fiecărei emoții în parte. Pericolul ar fi că, dat fiind behaviorismul rezidual (un
„scientism" care pare să contamineze editorii revistelor de specialitate și

Institutul pentru Cercetarea și Evaluarea Personalității. (N.f.)

RICHARD S. LAZARUS
 funcționarii actuali ai sistemului universitar), o astfel de încercare va fi întâm­ 581
pinată cu multă rezistență.
Am descoperit în rândul recenzenților și al editorilor publicațiilor de spe­
cialitate o mentalitate găunoasă, care se pare că îngrădește creativitatea și perse­
verența necesare unui progres real al nivelului cunoașterii actuale. De exemplu,
în cadrul unui schimb recent de opinii pe seama unui raport de cercetare trimis
de mine unei importante reviste, un recenzent și-a exprimat nemulțumirea legată
de faptul că cercetarea în cauză nu aducea nimic nou, dat fiind că temele
relaționale centrale și tiparele de evaluare aflate la baza fiecărei emoții erau cât
se poate de „evidente" pentru toată lumea. Mai mult, un alt recenzent al aceluiași
articol a ridicat obiecția că evaluările implicate în cazul fiecărei emoții nu pot fi
niciodată probate cu ajutorul datelor obținute din relatările subiecților — ceea ce
în realitate echivala cu negarea unei teorii valoroase, nu pentru că teoria ar fi fost
„evidentă", ci pentru că această evidență nu putea fi dovedită.
După mai mult de 40 de ani de experiență în domeniul cercetării, mă îndoiesc
că vreun studiu poate „dovedi" ipotezele sau intuițiile legate de evaluare și
emoție, utilizând fie metode de măsurare bazate pe relatările subiecților, fie de
alt tip, în ciuda faptului că studiile ar putea oferi dovezi substanțiale în favoarea
uneia sau alteia dintre noțiuni. Acest lucru sună similar observației ironice făcute
de către Cosmides și Tooby (1987), care, citând din înțelepciunea populară, afirmă
că „argumentele care se opun noilor idei științifice parcurg trei stadii carac­
teristice, începând cu «nu este adevărat», trecând prin «ei bine, ar putea fi ade­
vărat, însă nu este semnificativ», către «este adevărat și semnificativ, dar nu este
ceva nou» — am știut acest lucru tot timpul".
3. Cercetarea care are ca obiect tendințele de a acționa, tiparele răspunsurilor
fiziologice, respectiv relațiile stabilite între acestea în determinarea emoțiilor specifice,
după opinia mea, rămâne una dintre cele mai productive sfere ale ivestigațiilor
viitoare. Din perspectivă teoretică, tendințele de a acționa ar putea constitui
puntea de legătură către a înțelege „întruparea" emoțiilor. Orice studiu progra­
matic al acestora, chiar și atunci când este realizat la nivel „micro", ar putea
conduce la o lărgire considerabilă a universului cunoașterii actuale. Cu toate
acestea, așa cum afirmam în Capitolul 2 și în cel de față, prefer să abordez ten­
dințele de a acționa din perspectivă „macro", în termeni relaționali, având în
vedere faptul că pentru emoții un rol crucial îl are relația individ-mediu — pe
cât de important este ceea ce se petrece, pe atât de importantă este și implicarea
persoanei.
în contextul dat, îmi amintesc două experiențe amuzante petrecute în Japonia,
unde urma să locuiesc împreună cu familia timp de un an, acestea ilustrând
esența unei analize relaționale „macro", făcută asupra tendințelor de a acționa.
Am sosit în Japonia cu convingerea că gazda va face la sosire o plecăciune în loc
de a-mi strânge mâna, iar când ne-am întâlnit ulterior, am constatat că acesta se
aștepta să dăm mâna. Prin urmare, atunci când am fost față în față, eu am început
să mă înclin, în timp ce el se pregătea să îmi strângă mâna, însă într-o fracțiune
de secundă în care am realizat reciproc că acțiunile noastre erau inadecvate, eu
mi-am redresat poziția și el și-a retras mâna, iar gesturile noastre fără rezultat

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

582 s-au mai repetat astfel timp de câteva momente, ca într-o comedie a erorilor. Dacă
situația ar fi fost surprinsă cu încetinitorul pe o peliculă, imaginea ar fi semănat
cu un dans ritmic. Nicio mișcare a vreunui mușchi individual, și cu precădere sur­
prinsă doar la unul dintre cei doi participanți, nu ar fi fost în măsură să surprindă
aspectele comic-relaționale ale acțiunilor descrise și ale celor de retragere ca
răspuns la feedback-ul rapid. Relaționam cu tot corpul și psihicul unul în raport
cu celălalt, dansând în funcție de acțiunile și de reacțiile celuilalt. Prin urmare,
conceptul de relație este aplicabil atât proceselor motorii, cât și celor psihologice.
Iar aceste reacții erau sub numeroase aspecte preconștiente și automate. Spre
exemplu, atunci când a venit vremea să părăsesc Japonia după un an petrecut
acolo, urma să îmi fie decernat un premiu la un concurs pe care îl câștigasem ca
membru al echipajului de pe nava cu care urma să mă întorc acasă. Am fost
ulterior amuzat și uimit la vederea imaginii în care fotograful de pe ambarcațiune
surprinsese evenimentul; fără să realizez acest lucru, făcusem o plecăciune adâncă
în timp ce acceptasem premiul. Trăind în Japonia, plecăciunea devenise pentru
mine un gest social-relațional automat.
îmi amintesc, de asemenea, cu claritate propriile impresii legate de modul în
care bărbații argentinieni folosesc limbajul corporal în contextele sociale, expri­
mând atitudini adânc înrădăcinate de bărbați macho, într-o manieră pe care o
găsesc ca fiind aproape unică în lume. Nu cred că o analiză singulară a unei
mișcări motorii ar putea reda impresia creată, a întregului corp angajat în
interacțiunea socială, aflat în relație cu un altul.
Aș putea adăuga faptul că este necesară o mai bună înțelegere a senzațiilor
corporale, pe care numeroși indivizi le descriu ca trăsături ale propriilor emoții —
strângeri de inimă, sentimentul de sufocare, valuri de căldură sau de frig,
tremurul invizibil, sentimentul plutirii sau al ușurinței, greutate și așa mai
departe. Cercetarea a acordat prea puțină atenție percepțiilor de acest gen și
relației pe care ele o au cu emoțiile specifice. Este posibil ca o microanaliză asupra
activității cerebrale electro-chimice, a răspunsurilor sistemului nervos autonom,
sau a tiparelor hormonale — care se pare că este preferată de cercetători — să fie
mai puțin relevantă decât acest tip de experiențe inexplicabile, de la nivelul
fiziologic „macro", care ajută la distingerea unei emoții de o alta.
4. Aspectele controversate care țin de perspectiva dezvoltării sunt deopotrivă
și printre cele mai promițătoare pe care cercetarea ar trebui să le ia în considerare.
Datele culese sugerează faptul că există diferențe importante privind modul în
care funcționează emoțiile și momentul la care acestea apar în diferitele stadii de
dezvoltare.
Apariția teoriilor cognitiv-motivațional-relaționale a schimbat modul în care
sunt formulate întrebările despre emoții, din perspectiva proceselor de dezvoltare.
Dacă în perioada anterioară atenția se îndrepta în principal către stadiile succesive
ale apariției emoțiilor —- un aspect extrem de dificil de studiat datorită incerti­
tudinii găsirii unor criterii absolute privind identificarea emoțiilor la copiii mici,
în perioada preverbală — actuala tendință se referă la încercarea de a explora ce
anume este capabil și reușește să înțeleagă un copil printr-o adaptare reușită la
viața socială (vezi Capitolul 8). O atenție mai redusă a fost acordată factorilor

RICHARD S. LAZARUS
motivaționali, comparativ cu cei cognitivi, ceea ce ar putea fi regretabil, deși 583
studiul lui Stein, Levine și Trabasso (vezi Capitolul 8) pare să constituie o excepție.
O teorie cognitiv-motivațional-emoțională oferă un ghid de înțelegere a
procesului emoțional în termenii unui număr definit de relații individ-mediu, a
ceea ce indivizii doresc sau gândesc și a modului în care se adaptează. Aceste
aspecte extind considerabil obiectivele cercetărilor care vizează procesele de
dezvoltare, atât cele axate pe primii ani de viață, cât și pe întreg parcursul vieții.
Ceea ce s-a schimbat sunt doar problemele studiate, nu atât modul cum acestea
sunt studiate. în centrul atenției se află modul în care acele variabile și procese
care se modifică în decursul dezvoltării contribuie la modelarea vieții emoționale.
Temele relaționale centrale și tiparele de evaluare prezentate anterior ar putea
genera unele ipoteze pentru cercetarea asupra proceselor de dezvoltare, referi­
toare la apariția emoțiilor specifice, la modul în care acestea funcționează și la ce
tip de variabile le influențează. Astfel, dacă ținem seama de faptul că rușinea ca
emoție necesită o identitate a eului în curs de cristalizare, că emoțiile pozitive și
cele negative depind de ierarhii ale scopurilor formative sau consolidate, care se
pare că se dezvoltă și se modifică în decursul unei perioade lungi, sau că toate
emoțiile depind de ceea ce copilul — considerat ca aparținând unei culturi date
sau studiat comparativ de la o cultură la alta, respectiv în cadrul unei anumite
structuri sociale sau prin compararea cu alte structuri sociale — înțelege cu privire
la implicațiile subiective ale evenimentelor sociale trăite, principiile enunțate ar
putea influența și orienta direcția cercetărilor comparative legate de procesele de
dezvoltare.

Implicații la nivelul evaluării psihologice

Una dintre cele mai dificile probleme pe care le ridică cercetarea asupra
emoțiilor se referă, desigur, la metodele de măsurare a emoțiilor și a celorlalte
variabile care descriu procesul emoțional (vezi Capitolul 2). Atunci când un
individ relatează trăirea unei emoții, cum putem diferenția între o emoție și o
cunoaștere „la rece" a funcționării emoției, posibil împărtășită cu membrii ace­
leiași culturi? în mod evident, ar fi avantajos să deținem mai mult de un singur
criteriu de măsurare a răspunsului emoțional, pe care să ne putem baza în cadrul
acestui gen de cercetări. Oricum, alte metode de măsurare ale răspunsului
emoțional — ca de exemplu, cele comportamentale și psihologice — sunt la fel
de ambigue cu privire la semnificația acestuia, poate chiar mai ambigue decât
relatările verbale ale subiecților, care pot fi înregistrate mult mai detaliat și să lase
mai puțin loc ambiguității și distorsiunilor, comparativ cu caracterul acestora în
cadrul unei cercetări standard. Dacă am acorda la fel de multă atenție aspectelor
metodologice implicate în rapoartele verbale subiective, pe cât acordăm expre­
siilor faciale și psihofiziologiei, cele dintâi ar putea fi chiar mai utile, în calitatea
lor de surse de cunoaștere.
Evaluarea psihologică presupune o reunire a multiplelor metode de măsurare,
care să formeze imaginea de ansamblu a indivizilor care relaționează și se

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

584 adaptează la lumea în care trăiesc. Am preferat termenul de evaluare celui de
măsurare, întrucât doresc să redau mai curând ideea de persoană care funcționează
în cadrul unui mediu, și care nu e privită doar prin prisma unei singure trăsături,
care să constituie obiectul cercetării. Majoritatea metodelor disponibile în prezent
constituie măsurări ale unei singure trăsături, care descriu caracteristici ale perso­
nalității, și nu indivizi care se adaptează la lumea în care trăiesc. Acest lucru îi
pune pe cei care doresc să studieze modul cum personalitatea și factorii de mediu
influențează emoțiile în fața unui dezavantaj considerabil, datorită absenței unor
metode de măsurare adecvate care să poată fi utilizate în cadrul unor studii
programatice asupra emoției și a evaluărilor clinice. Se pare că pentru cercetătorii
implicați în studierea emoției și care în mod potențial ar dori să își fundamenteze
studiile pe principiul sistemic, fie în scopul evaluării clinice, fie în cel al cercetării,
ar fi mai înțelept să înceapă aproape de la zero în crearea metodelor de măsurare
destinate variabilelor care formează sistemul, astfel ca acestea să poată fi incluse
sistematic în evaluările finale.
Deși emoțiile, considerate în sensul cât se poate de general ca scenarii com­
plexe generatoare ale emoțiilor, și nu ca simple stări cu rol de răspuns, au un rol
extrem de important în calitatea de principii organizatoare ale adaptării sau
dezadaptării umane, topica emoțiilor a fost până în prezent considerată un subiect
periferic al teoriei și cercetării (vezi Capitolul 1). Totuși, poate că cititorul îmi va
îngădui să visez la proiectul îndrăzneț al unei cercetări de mare anvergură sau,
altfel spus, al creării unui institut de evaluare psihologică. în cadrul unui astfel
de proiect cu caracter de pionierat, cercetarea emoțiilor ar descrie și măsura
factorii de personalitate și pe cei sociali, considerați în mod potențial drept
candidați la o explorare în profunzime a procesului emoțional, împreună cu
relația individ-mediu caracteristică fiecărei stări emoționale. Desfășurarea unui
demers îndrăzneț ca acesta necesită măsurarea a trei tipuri de variabile: cele
antecedente, procesele mediatorii și răspunsul emoțional rezultant. Voi începe
prin a discuta variabilele antecedente cunoscute în momentul actual.

Măsurarea variabilelor antecedente

Am vorbit despre două seturi de variabile antecedente fundamentale, variabilele
de personalitate și cele de mediu; când acestea se combină în cadrul unei interacți­
uni adaptative, relația dintre acestea este mediată de procesul de evaluare cogni­
tivă, care la rândul său constă în evaluarea implicațiilor pe care relația schimbă­
toare dintre individ și mediu le are la nivelul stării de bine. Cele două tipuri
principale de variabile de personalitate se referă la motivele și credințele indivi­
duale; cele mai importante variabile de mediu vizează solicitările, constrângerile
și resursele (oportunitățile) impuse de acesta.
în afară de variabilele fundamentale, mai există și variabilele formale, care în
principal au în vedere sincronismul experienței, iminența, respectiv ambiguitatea
acesteia. Acestea influențează modul în care solicitările, constrângerile și opor­
tunitățile sunt resimțite, estimate și gestionate de către individ, determinând felul

RICHARD S. LAZARUS
în care acesta reacționează și se adaptează la interacțiune. Spre exemplu, imi- 585
nența unei lezări îi va conferi pericolului trăit un caracter urgent și, adesea, va
conduce la transformări ale procesului adaptativ, de la evitare la vigilență,
cum se întâmplă atunci când un individ trebuie să obțină o radiografie sau o
tomografie pentru a verifica dacă nu s-a refăcut tumoarea malignă (vezi Monat,
Averill & Lazarus, 1973). Ambiguitatea mărește probabilitatea apariției anxietății.
Un eveniment stresant major care apare concomitent cu numeroase astfel de
evenimente în decursul aceleiași perioade, ceea ce se referă la sincronismul expe­
rienței, ar putea produce o criză individuală, prin faptul că individul este împins
dincolo de limita toleranței sale la stres, care este, desigur, diferită de la un
individ la altul, și pentru unul și același individ, de la o perioadă la alta. Varia­
bilele formale nu au generat prea mult interes din partea cercetătorilor, în sensul
măsurării acestora.

Motivele. Tratarea motivației ca variabilă antecedență necesită ca ierarhiile

scopurilor să fie măsurate în calitatea lor de trăsături individuale, care ajung să
fie angrenate tranzacțional și astfel pot fi specificate ca mize imediate urmărite la
nivelul rezultatului adaptativ. De exemplu, abordarea adoptată împreună cu
Novacek (Novacek & Lazarus, 1990), ca una dintre variantele posibile, exami­
nează ierarhiile scopurilor cu ajutorul metodei psihometrice standard, în care
subiecților le este cerut să bifeze și să dea scoruri pentru importanța, speranța de
reușită, efortul și distresul asociate cu numeroase afirmații care exprimă diferite
tipuri de scopuri și valori individuale, dintre care unele au un caracter concret și
delimitat, în timp ce altele sunt foarte complexe, abstracte și mai generale.
Scorurile acordate de subiecți au fost în ultimă instanță reduse cu ajutorul analizei
factoriale la șase semnificații mai generale asociate unui scop: puterea/realizarea,
afilierea, dezvoltarea personală, altruismul, evitarea stresului și apetitul pentru
senzații tari. Rezultatele acestui tip de analiză furnizează baza pentru alcătuirea
unui set de scale, care în ultimă instanță pot fi folosite atât interindividual, cât și
intraindividual, în cercetarea rolului deținut de motivația explicită în cadrul vieții
emoționale. Cele șase scopuri generale din cadrul ierarhiei scopurilor sunt
ilustrate în Tabelul 11.1, împreună cu afirmațiile care exprimă semnificația
atribuită fiecăui scop în parte.
Premisa pe care se bazează aceste măsurători este aceea că emoțiile intense
(pozitive și negative) ar trebui să acompanieze activitățile zilnice subsumate
realizării unor scopuri importante, iar emoțiile mai puțin intense ar trebui să se
socieze cu activitățile aflate la baza ierarhiei scopurilor. Emoțiile trăite ar trebui
să fie pozitive, atunci când individul are convingerea că face un progres rezonabil
în direcția atingerii scopului, în cadrul unor activități relevante pentru un scop
important. în schimb, vorbim despre emoții negative când individul consideră
că în activitățile respective îi este obstrucționată realizarea scopului urmărit.
O povestire relevantă pentru realizarea scopului, împreună cu imaginea TAT
care a provocat-o, este prezentată în Figura 11.1, în scopul ilustrării modului cum
McClelland abordează măsurarea motivelor implicite, și compararea acestora cu
abordarea bazată pe chestionar. în Capitolul 3, am indicat posibilitatea ca cele

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

586 Tabelul 11.1. Metoda chestionarului folosită în măsurarea motivației

Metoda raportării directe, folosind o ierarhie cu șase scopuri

Afilierea
Dorința de a avea o relație apropiată și satisfăcătoare cu ceilalți.
Nevoia sentimentului de apartenență.
Dorința de a primi iubire și afecțiune.
Dorința de implicare și intimitate cu ceilalți.

Puterea/Realizarea
Dorința de a obține recompense și recunoaștere.
Dorința de a fi cunoscut și acceptat.
Aspirația de a obține o securitate financiară.
Dorința reușitei competiționale.

Dezvoltarea personală
Dorința de a fi receptiv (deschis la minte),
încercarea de a deveni responsabil.
Aspirația de fi o persoană onestă și morală.
Dorința de a dezvolta propria filosofie de viață.

Altruismul
Dorința de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie.
Nevoia de a fi dedicat unei cauze.
Dorința de a face sacrificii pentru ceilalți.
Dorința de afiliere la o organizație religioasă.

Evitarea stresului
Dorința de a avea o viață ușoară.
Dorința de a evita învinuirea și criticismul.
încercarea de a evita conflictele.
Dorința de a evita stresul.

Apetitul pentru senzații tari

Dorința de a se distra.
Nevoia de a obține plăcere sexuală.
Dorința de a avea o viață captivantă.
încercarea de a avea cât mai mult timp liber.

Notă: Ierarhia prezentată a fost dezvoltată în urma analizei factoriale a răspunsurilor

date pentru mai mulți itemi, dintre care cei mai clari sunt prezentați mai sus.

{Sursa: J. Novacek și R. S. Lazarus. Journal of Personality (1990). Durham, NC: Duke

University Press. Copyright © 1991, deținut de Duke University Press. Cu acordul
pentru republicare).

RICHARD S. LAZARUS
 Aveți mai jos una dintre cele mai des folosite imagini în măsurarea motivației pentru 587
realizare prin Testul Tematic de Apercepție (TAT):

Subiecții au 20 de secunde pentru a plăsmui povești interesante și creative pe marginea

acestei imagini. Sunt ajutați prin patru întrebări: (1) Ce se întâmplă în imagine? Cine sunt
acele persoane? (2) Ce a condus la situația prezentă, adică ce anume s-a petrecut înainte?
(3) La ce se gândesc cei doi? Ce vor să facă? Cine are inițiativa? (4) Ce se va întâmpla? Ce
vor face cei doi?
Scorarea se bazează pe dovezi ale competiției în vederea atingerii unui standard și a
unor realizări unice, pe urmărirea pe termen lung a unor scopuri de realizare etc. Urmă­
toarea povestire este preluată după McClelland ș.a. (1953, p. 118) și indică scenariul unei
realizări sporite:

Doi inventatori lucrează la un nou tip de mașină. Au nevoie de acest instrument pentru
a-și realiza noua lor invenție, automobilul. Acum ceva vreme nu aveau toate sculele
necesare. Se gândesc că vor avea succes. Vor să facă o treabă pe cinste și să aducă un nou
mijloc de transport. După ani buni de eforturi, au reușit și se simt în al nouălea cer.

FIGURA 11.1 Măsurarea TAT a motivației pentru realizare (Sursă: D. C. McClelland,

J. W. Atkinson, R. A. Clark și E. L. Lewell, The Achivement Motive. New York: Irving
Publishers, 1953. Retipărită cu acordul editurii).

două niveluri cognitive distincte implicate de aceste două metode diferite folo­
site în măsurarea motivației să conducă la evaluări și emoții contradictorii
pentru unul și același individ, ceea ce ar corespunde cu postulatele abordării
psihanalitice.

Credințele. Cea mai mare dificultate în măsurarea acestui tip de variabilă

antecedență constă în alegerea acelor convingeri individuale, din numărul mare
al celor existente, care ar putea să fie cele mai relevante pentru emoție. în mod

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

588 particular, este la modă în prezent o clasă de concepte aflate în strânsă conexiune,
dar fără ca acestea să fie identice, care include stima de sine, sentimentul con­
trolului individual, autoeficacitatea, simțul coerenței și optimismul. Toate aceste
dimensiuni se pare că prezintă relevanță pentru procesul emoțional. Spre exemplu,
în cazul existenței unui pericol, sentimentul controlului dublat de autoeficacitate
ar trebui să diminueze anxietatea resimțită, iar continuarea studiilor bazate pe
conceptul propus de Bandura (de ex., Bandura, 1982) au demonstrat fără echivoc
că lucrurile stau în acest fel. Argumentații similare pot fi făcute și în legătură cu
simțul coerenței, cu optimismul și cu alte dimensiuni de același gen.
Menționarea stimei de sine în categoria variabilelor o fac oarecum rezervat,
în lumina preferinței actuale de care conceptul se bucură în cercurile neacademice
și — ca o părere personală — a efortului absurd depus de către cercurile politice
și cele educaționale din California, de a-1 ridica la rangul unei cerințe de bază, de
care ar depinde o adaptare individuală reușită. Suntem expuși la o serie de
sloganuri referitoare la virtuțile unei imagini de sine pozitive și cum aceasta ar
putea fi dobândită, care subminează valoarea explicativă și legitimitatea acestui
concept. Cea mai negativă trăsătură a sa este de departe presupunerea, acceptată
pe scară largă, că în măsura în care noi (de ex., adulți, copii, minorități, cei fără
posibilități financiare sau toxicomani) exersăm unele afirmații pozitive legate de
propria persoană, vom reuși în mod magic să ne dezvoltăm stima de sine și să
obținem succese educaționale și existențiale — ca un ecou la ceea ce spunea Coue
cu mulți ani în urmă, în litania „Cu fiecare zi, devin tot mai bun".
Această sugestie reprezintă o variantă a îndemnului la fel de simplist „Ajunge
să spui nu", promovat ca atitudine dezirabilă față de consumul de narcotice, fără
a ține seama de circumstanțele concrete, de experiențele de viață și de semni­
ficațiile atribuite acestora, sau de lipsa oricărui sens. Mi-am imaginat, probabil în
mod naiv, că o astfel de candoare a spiritului a dispărut pentru totdeauna din
lumea actuală. Or, în cadrul programelor școlare dedicate creșterii stimei de sine,
există multă reticență privitoare la abordarea oricăror aspecte negative (cf.
Rohrkemper & Corno, 1988), în ciuda faptului că stima de sine ar putea fi definită
mai constructiv ca „mândria față de propria persoană, în condițiile în care indi­
vidul devine conștient de propriile imperfecțiuni și le acceptă, prețuind totodată propriile
potențialități native și calitățile sale pozitive" f
O scală anterioară de măsurare a dogmatismului (Rokeach, 1960) ilustrează o
abordare asemănătoare, dar nu identică; multe dintre întrebările adresate subiec­
ților fac trimitere la concepția asupra individului, ca izolat, singur și neputincios
în fața unui mediu care îi este ostil și plin de pericole. Câteva exemple de itemi
incluși în scala dogmatismului sunt: „Ființa umană lăsată să se descurce singură
este o creatură neajutorată și mizerabilă. în mod fundamental, lumea în care trăim
este un loc destul de respingător. Majorității indivizilor nu le pasă câtuși de puțin
de ceilalți. îmi este teamă de indivizii care doresc să afle cum sunt eu în realitate,
din teama de a nu fi dezamăgiți de mine".
Cu un sistem de credințe ca cel prezentat, este de așteptat ca un individ să
trateze numeroasele situații materiale și sociale ca fiind amenințătoare, în con­
dițiile în care ceilalți nu le percep în acest mod, întrucât nu împărtășesc obișnuința

RICHARD S. LAZARUS
de a privi negativ și de a se simți neajutorați în adaptarea la o lume ostilă. La cei 589
din prima categorie ar trebui să existe o mai mare tendință către a se simți
vulnerabili și defensivi, comparativ cu cei care au o viziune asupra vieții mai
pozitivă și mai securizantă. Deși contextul va deține și el un rol, cel mai probabil,
emoțiile generate de sistemele de convingeri de acest tip vor include anxietatea
și furia.
Pe parcursul acestei cărți, am făcut referire și la alte tipuri de variabile ante­
cedente, care îndeplinesc funcția de moderatori pentru relația individului cu
mediul, datorită influenței pe care acestea o au la nivelul evaluării și adaptării, și
posibil ca urmare a reducerii efectelor dăunătoare produse de stres. Numeroase
astfel de constructe pot fi gândite ca fiind convingeri despre sine și lume, ilustrate
de conceptele recente, cum sunt tăria de caracter (Kobasa, 1979; vezi și Orr &
Westman, 1990), simțul coerenței (Antonovsky, 1990), optimismul (Scheier &
Carver, 1987) și gândirea constructivă (Epstein & Meier, 1989). La această listă ar
mai trebui adăugat conceptul de „ingeniozitate învățată" și o scală a convingerilor
personale cu privire la autocontrol (Rosenbaum, 1980, 1990). Nu ar fi de prea
mare folos prezentarea acestor scale aici, însă menționarea lor le-ar putea fi de
ajutor acelor cititori interesați în mod particular de această temă. Este evident că
există un mare interes pentru acest tip de concepte definitorii pentru personalitate,
căci aceste constructe au funcția de variabile antecedente ce determină procesele
de evaluare și pe cele adaptative, influențând răspunsul emoțional la experiențele
adaptative.
Dată fiind dezaprobarea considerabilă pe care o am pentru măsurătorile axate
pe o singură trăsătură de personalitate, de tipul celor menționate, subscriu întru
câtva la eforturile depuse de teoreticienii de orientare psihodinamică, în descrierea
unor concepte ca „tema relației conflictuale centrale", dezvoltat de Luborsky
(1977,1984), și „rolul scenariului relațional" prezentat de Horowitz (1988,1989),
concepte menționate în Capitolul 3. Acestea fac referire la perspective sau la
sisteme de gândire „macro" — în analiza lui Horowitz, un număr de astfel de
scenarii sunt posibile pentru unul și același individ — și se presupune că acestea
modelează răspunsurile emoționale în cadrul contextelor interpersonale, fie că
acest lucru se petrece în realitate sau doar în fantasmă, fie este vorba despre o
expectanță. Astfel de scenarii sunt indentificate mai curând pe baza cercetărilor
de profunzime axate pe indivizii umani (în cazul autorilor menționați, subiecții
sunt pacienții tratați pentru crize sau tulburări emoționale), autorii recurgând în
mică măsură la scalele psihometrice de evaluare. Pentru a ilustra acest aspect,
reproduc în Figura 11.2 o diagramă propusă de Horowitz (1988, p. 53) care
prezintă trei tipare referitoare la tema procrastinării, în care un pacient dispune
concomitent de câteva scenarii diferite privitoare la propria persoană.
Impresia mea este că, în ultimă instanță, am putea adopta cu repeziciune o
astfel de metodă de cercetare recunoscută ca fiind costisitoare și anevoioasă, în
detrimentul măsurătorilor psihometrice tradiționale destinate studiilor normative
(vezi Lazarus, 1990b). Oricum, dată fiind existența concomitentă, la nivelul mental
individual, a unor scenarii multiple latente, apare necesitatea unei reguli inter­
pretative care să ne ajute să specificăm acei factori ai experienței adaptative, care

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

590 pe baza unuia sau a altuia dintre scenarii contribuie la generarea și orientarea
procesului emoțional.
întrucât variabilele favorizante ale furiei vor fi într-o oarecare măsură diferite
de cele care generează alte tipuri de emoții, cum sunt anxietatea, vinovăția, iubirea
și mândria, alegerea scenariului relațional în scopul măsurării trebuie făcută
ținând seama de anumite tipuri de experiențe adaptative și, probabil, de emoțiile
aferente. O altă perspectivă, de care sunt interesat în mai mică măsură (vezi
Capitolele 6 și 7), afirmă implicarea unui set comun de variabile în generarea
tuturor emoțiilor negative și posibilitatea existenței unui set similar pentru
emoțiile pozitive.
Din cauza absenței unei teorii sistematice, principala verigă slabă în cercetarea
variabilelor antecedente vizează metodele implicate în măsurarea solicitărilor, a
constrângerilor și a resurselor mediului. Măsurătorile utilizate până în prezent
au fost axate pe evenimentele de viață stresante, care furnizează doar o mică parte
a teoriei, și pe problemele cotidiene, ca o altă sursă teoretică (vezi Lazarus, 1990b;
Lazarus & Folkman, 1984). Eforturile programatice depuse de către Moos (1973,
1975; Moos & Billings, 1982) în vederea măsurării climatelor sociale sunt în mod
clar relevante în acest sens.
Au existat timp îndelungat numeroase discuții contradictorii referitoare la
caracterul subiectiv sau obiectiv al unor astfel de măsurători și chiar întrebări
legate de posibilitatea ca mediul obiectiv să fie considerat măsurabil și relevant
pentru relațiile individ-mediu și pentru viața emoțională. Numeroși psihologi
vor prefera măsurarea relațiilor definite obiectiv — mai precis, așa cum le vede
un observator, și nu subiectul studiat. Acele măsurători care îl implică pe subiect
conferă o natură subiectivă semnificației relaționale atribuite. Nu sunt în totalitate
convins că metodele de măsurare obiective sunt posibile sau foarte folositoare
pentru predicții, și încă sunt de părere că acestea ar trebui să se bazeze pe un
consens subiectiv (Lazarus, 1990b). Cu toate că abordarea subiectivă mi se pare
ca fiind cea mai potrivită atunci când interesul cercetătorului nu este unul strict
normativ — de exemplu, atunci când este direcționat către studiul clinic al
indivizilor — ar putea fi importantă deschiderea față de această opțiune și în
cadrul altor contexte.
Repetti (1987) a dezvoltat o scală destinată să măsoare mediul social-obiectiv
de la locul de muncă, pe baza consensului subiectiv, la care am făcut referire și
în Capitolul 4. Constatările autoarei ca urmare a comparării atât a măsurătorilor
subiective, cât și a celor obiective (consensuale) arată că datele subiective pre-
vizionau mai bine distresul emoțional de la locul de muncă. Voi prezenta scala
lui Repetti în Tabelul 11.2.
Dat fiind că măsurătorile predominant relaționale sunt, de fapt, inexistente în
cadrul cercetărilor curente, este necesar ca cercetătorii să dezvolte metode de
măsurare a relației individ-mediu, în completarea seturilor separate de variabile
utilizate în descrierea personalității, respectiv a mediului. Altfel spus, este
necesară definirea și măsurarea unui nou nivel de abstractizare, rezultat din
conjugarea atributelor care țin de un anumit individ, cu cele care descriu un
mediu particular, și dezvoltarea unui limbaj care să țină seama de aceste aspecte,

RICHARD S. LAZARUS
 591
STAREA MODELELE DE ROL-RELAȚIE

Diagrama sinelui Diagrama scenariului Diagrama celuilalt

Funcționarea

îngrijorarea
însoțită de
ruminații

Reveria
emoționantă

expune problema
Copilul -- —---------------------
adorabil, dar depune singur tot
Exprimarea necesitând efortul necesar
pasivă a multă cu toate acestea,
nemulțumirii atenție și
are nevoie de mai mult
afecțiune

FIGURA 11.2. Modelele de rol-relație, asociate temei procrastinării. (Sursa: M. J. Horowitz,

Introduction to Psychodynamics. New York: Basic Books Inc. Copyright © 1988, deținut de
Mardi. J. Horowitz. Cu acordul pentru republicare, obținut de la editor).

fiind totodată relevant pentru descrierea emoțiilor. Acesta este rațiunea de a fi a

conceptului de „temă relațională centrală".
în vederea măsurării semnificațiilor relaționale, cercetătorii trebuie să înceapă
aproape de la zero, dat fiind că, în psihologie, aproape că nu se poate vorbi despre
o tradiție importantă în privința analizei și a măsurătorilor relaționale, în ciuda
faptului că acest lucru a fost menționat ocazional și în mod izolat de către unii

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

592 Tabelul 11.2. Itemi cuprinzând măsurătorile primare făcute mediului de la locul
de muncă

Global (Factorul 1)
1. Colegii se străduiesc din răsputeri să îi ajute pe noii angajați să se simtă
confortabil.3
2. Superiorii tind să îi trateze condescendent pe angajați.3
3. Nu există prea mult spirit de grup.3
4. Atmosfera este întru câtva impersonală.3
5. Superiorii obișnuiesc să laude un angajat care își face treaba cum trebuie?
6. Numeroși angajați par doar că își irosesc propriul timp?
7. Superiorii tind să descurajeze criticile venite din partea angajaților?
8. Colegii par să fie mândri de organizație?
9. Colegii investesc mult efort în ceea ce fac?
10. Superiorii îi critică adesea pe angajați din motive minore?
11. Sunt puțini cei care se oferă vreodată în mod voluntar?
12. Este un loc cât se poate de animat?
13. Superiorii au așteptări mult prea mari de la angajați?
14. Este dificil să îi determini pe colegi să muncească în plus?
15. Adesea, colegii creează probleme, pentru că se bârfesc pe la spate?
16. Superiorii își apără în mod real subordonații?
17. Atmosfera socială din acest domeniu de activitate este una foarte prietenoasă?
18. în domeniul nostru de activitate, colegii se respectă foarte mult unul pe celălalt?
19. Apar adesea conflicte între angajați?
20. Interacțiunile dintre colegii mei de la serviciu sunt aproape întotdeauna
pozitive?
21. Există multă tensiune între cei care lucrează în acest domeniu?
22. Angajații din această profesie se gândesc adesea să își dea demisia.d
Intimitatea (Factorul 4)
1. Colegii manifestă un interes reciproc?
2. Angajații vorbesc adesea între ei despre problemele personale?
3. Angajații își discută problemele personale cu superiorii?
4. Angajații din acest domeniu discută adesea între ei despre viața personală?
Sprijinul superiorului (Factorul 2) și sprijinul colegilor (Factorul 5)
1. în ce măsură (superiorul dumneavoastră direct/ceilalți colegi) încearcă în mod
vizibil să vă ușureze viața profesională?13
2. Cât de ușor vă este să vorbiți (cu superiorul direct/ceilalți colegi)?b
3. în ce măsură vă puteți baza pe (superiorul direct/ceilalți colegi), atunci când
sarcinile dumneavoastră de serviciu sunt dificile?13
4. în ce măsură (este dispus superiorul dumneavoastră direct/sunt dispuși ceilalți
colegi) să vă asculte problemele personale?13

cercetători. Un exemplu interesant îl constituie un studiu foarte recent realizat de

Rivera, Possell, Verette și Weiner (1989), citat în Capitolul 7, care încearcă cu
oarecare succes să realizeze o distincție între semnificațiile relaționale implicate
în elație, mulțumire și bucurie, pe baza acelor itemi care identifică variabilele,
situaționale, fiziologice, comportamentale și cele funcționale.

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 11.2. (continuare) 593
Satisfacția față de locul de muncă (Factorul 3)
1. Activitatea depusă este cu adevărat stimulatoare?
2. Activitatea depusă este, de regulă, foarte interesantă?
3. Mă gândesc frecvent să îmi dau demisia.d
4. La modul general, sunt foarte satisfăcut de serviciul meu.d
5. Sunt, în general, satisfăcut cu tipul de muncă depusă.d

Notă: Fiecare dintre itemii cuprinzând măsurători bazate pe dimensiunile factoriale ale
mediului socio-profesional și ale satisfacției la locul de muncă au apărut în Faza 1 a
Anchetei asupra Mediului Social.
a Itemul face parte din Scala de măsurare a mediului profesional creată de Inset & Moos,
1974, Palo Alto, CA: Consulting Psychologists Press. Copyright 1974, deținut de Consulting
Psychologists Press. Cu acordul pentru republicare. O scală cu patru variante de răspuns,
mergând de la total fals (1) la total adevărat (4), a fost utilizată pentru acordarea de scoruri
fiecărei afirmații care descrie climatul social.
b Itemul face parte din scala care măsoară suportul social de la locul de muncă (Caplan,
Cobb, French, Harrison & Pinneau, 1975). O scală cu patru variante de răspuns a fost
utilizată pentru a arăta cât de bine descrie fiecare afirmație, pentru respondent, interac­
țiunile acestuia de la locul de muncă: deloc (1), puțin (2), întru câtva (3) și foarte bine (4).
c Itemul a fost special creat pentru acest studiu. A fost utilizată o scală cu șapte variante
de răspuns, mergând de la dezacordul puternic (1) la acordul puternic (7).
d Itemul este inclus în scala de măsurare a satisfacției profesionale, ca parte a Anchetei de
Diagnostic al Locului de Muncă (Job Diagnostic Survey) de Hackman & Oldham, 1980,
Reading, MA: Addison-Wesley. Copyright 1980, deținut de Addison-Wesley. Cu acordul
pentru republicare. A fost utilizată aceeași scală cu șapte variante de răspuns ca la pct. c.

(Surse:
(a) Paul M. Insei și Rudolf H. Moos, Work Environment Scale. Palo Alto, CA: Consulting
Psychologists Press Inc. Copyright © 1974, deținut de Consulting Psychologists Press.
Reprodus prin obținerea unui acord special din partea editorului. Toate drepturile
rezervate. Orice altă republicare este interzisă fără acordul prealabil al editorului.
(b) R. D. Caplan, S. Cobb, J. R. P. French, R. V. Harrison, și S. R. Pinneau, Job Demands and
Worker Health. Washington, DC: U. S. Government Printing Office, 1975.
(c) R. L. Repetti, „Individual and common components of the social environment at work
and psychological well-being". Journal of Personality and Social Psychology, 52. Washington,
DC: American Psychological Association. Cu acordul pentru republicare.
(d) Hackman și Oldham, Work Redesign. Reading, MA: Addison-Wesley Publishing Co.,
1980. Cu acordul pentru republicare.)

Măsurători ale procesului mediator

Conceptul central al analizei mele teoretice asupra stresului psihologic este
evaluarea. Prin urmare, în cercetarea realizată împreună cu Folkman (vezi Lazarus
& Folkman, 1987, pentru o prezentare) am înregistrat un progres modest în
măsurarea stresului, însă metodele utilizate erau cu mult prea rudimentare pentru
a putea continua cu acele instrumente. Sper că cercetările noastre vor stimula
viitoare progrese. în mod izolat, câțiva cercetători au acceptat provocarea de

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

594 a propune măsurători ale evaluării cognitive, care să poată fi utilizate în cadrul
cercetărilor predictive (de ex., Hart, 1991; Hart, Corner & Hittner, 1990; Shalit,
1982; Shalit, Carlstedt și Shalit, 1986; Larrson, 1987,1989; Larrson & Starrin, 1984;
Larrson, Kempe & Starrin, 1988).
Eforturile depuse de către mine și Folkman în vederea măsurării evaluării
primare au constat din analiza relatărilor subiecților cu privire la interesele urmărite
de către aceștia la nivelul fiecărei interacțiuni generatoare de stres (Folkman,
Lazarus, Dunkel-Schetter, DeLongis & Gruen, 1986; și Folkman, Lazarus,
Gruen & DeLongis, 1986). Analiza factorială a produs două clase principale de
interese: stima de sine și preocuparea pentru starea de satisfacție a cuiva apropiat.
Evaluarea secundară a fost măsurată cu ajutorul unui număr de întrebări care vizau
posibilele acțiuni ale subiecților, astfel încât acestea să modifice relația proble­
matică avută cu mediul. Oricum, cercetarea în cauză nu a luat în calcul emoțiile
specifice.
Teoria evaluării centrate pe emoție prezentată în această carte (vezi Capito­
lul 4) oferă în sine oportunități de măsurare. Cele șase componente evaluative
incluse în analiza mea necesită măsurători, ca o condiție necesară pentru validarea
teoriei în cadrul cercetării și practicii clinice. Unele eforturi în vederea dezvoltării
unor metode de măsurare a componentelor evaluative și de studiere a temelor
relaționale centrale sunt în curs de desfășurare la momentul actual (de ex.,
Hensher, 1990; Shopshire & Bonney, 1990), însă este prea devreme pentru a ne
pronunța cu privire la eficiența acestora.
în Capitolul 4, am mai discutat și despre evaluarea considerată drept un stil
cognitiv stabil, caracteristic individului. Am citat Chestionarul Stilului Atribu-
țional, dezvoltat de către Peterson, Semmel, von Baeyer, Abramson, Metalsky și
Seligman (1982; vezi și Seligman, Abramson, Semmel, & von Baeyer, 1979) și de
Epstein și Meier (1989), ca fiind relevante. Alte studii asupra stilurilor de evaluare
includ dimensiuni ca simțul coerenței propus de Antonovsky (1987), tăria de
caracter introdusă de Kobasa (1979) și optimismul de care vorbesc Scheier și
Carver (1987).
Scalele dezvoltate recent împreună cu colegii mei (Smith, Novacek, Lazarus &
Pope, 1990) și cercetările bazate pe acestea ilustrează măsurarea stilurilor de
evaluare. în cadrul unei metode denumită răspunsuri la situații, subiecților li se
cere să emită judecăți evaluative cu privire la 12 situații ipotetice, care în mod
potențial ar da naștere la emoții, ca de pildă: „Un prieten apropiat vă învinge în
cadrul unei competiții, motivat de oportunitatea participării la o activitate pe care
dumneavoastră o așteptați cu nerăbdare"; „Un profesor vă laudă, pentru o lucrare
scrisă"; și „Aflați că un prieten a spus celor din jur lucruri bune despre dum­
neavoastră". Subiecților li se mai cere să acorde scoruri și pentru propriile gânduri
cu valoare estimativă, de tipul: „Cât de important este pentru dumneavoastră
modul în care decurge această situație?" și „în ce măsură vă considerați respon­
sabil pentru această situație?" Astfel de gânduri cu valoare estimativă acoperă o
gamă de componente ale evaluării, unele dintre acestea fiind discutate în
Capitolul 4 și utilizate ulterior în Capitolele 6 și 75. Dat fiind faptul că aceiași
subiecți sunt rugați să facă acest lucru pentru 12 situații ipotetice distincte, este

RICHARD S. LAZARUS
posibil să determinăm gradul în care anumite tipare distincte de evaluare au un 595
caracter consecvent la indivizi particulari, astfel că este măsurat ceea ce ar putea
fi denumit ca stil de evaluare. Lista situațiilor ipotetice, componentele evaluative și
gândurile cărora subiecții trebuie să le acorde scoruri sunt prezentate în Tabelul 11.3.

Tabelul 11.3. Măsurarea stilurilor de evaluare

Evaluarea situațională — Componente

Următorii itemi sunt utilizați în scopul unei măsurări retrospective a evaluărilor
subiectului, în termeni de componente evaluative, care se manifestă într-un context sau
o experiență particulară. Pentru fiecare item au fost acordate scoruri pe o scală de la 1
la 11. Variantele de evaluare folosite de către Smith ș.a. (1989b) urmează descrierea
tuturor celor trei tipuri de măsurători specifice situației.

Relevanță motivațională
Cât de important a fost pentru dumneavoastră ceea ce s-a petrecut în această
situație?

Congruență motivațională
Gândiți-vă la ceea ce nu ați dorit să se întâmple în această situație. în ce măsură au
fost prezente, în cadrul respectivei situații, aceste elemente indezirabile?
Gândiți-vă la ceea ce ați dorit să se întâmple în această situație. în ce măsură au fost
prezente, în cadrul respectivei situații, aceste elemente dezirabile?

Responsabilitatea atribuită sinelui

în ce măsură considerați că sunteți responsabil pentru această situație?

Responsabilitatea atribuită celuilalt

în ce măsură considerați că altcineva este responsabil pentru această situație?

Potențialul adaptativ centrat pe problemă

Gândiți-vă la ceea ce ați dorit, respectiv nu ați dorit să se întâmple în această
situație. Cât de sigur erați că veți putea influența mersul lucrurilor astfel încât să faceți
(sau să păstrați) situația în felul dorit?

Potențialul adaptativ centrat pe emoții

Cât de sigur erați că veți putea, sau nu, să gestionați emoțional modul în care a
decurs situația, indiferent de rezultat?

Expectația privind viitorul

Gândiți-vă care are fi fost rezultatul dorit al acestei situații. Când v-ați aflat în
această situație, în ce măsură v-ați așteptat ca aceasta să devină (sau să rămână)
conformă dorințelor dumneavoastră (independent de motiv)?

Evaluarea situațională — Teme

Următoarele scale sunt utilizate în scopul măsurării evaluărilor realizate de subiect,
în termeni de teme emoționale specifice, derulate în cadrul unui context sau a unei
experiențe particulare. Următoarea listă include itemii și fidelitatea aproximativă
(conform Smith ș.a., 1989b), pentru scalele folosite în măsurarea temelor evaluative,
presupuse că ar genera tipurile de emoții studiate sistematic de către Smith ș.a., până

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

596 Tabelul 11.3. (continuare)

în momentul actual. Gradul în care fiecare dintre itemi corespunde cu ceea ce a gândit
subiectul în situație a fost notat pe o scală cu nouă variante de răspuns, cuprinse între
„deloc" și „extrem".

învinuirea celuilalt — Tema pentru furie a = 0,88

Am fos înșelat sau tratat nedrept.
Altcineva trebuie învinuit pentru situația nefavorabilă în care mă aflu.
Am fost tratat cu meschinărie.
Un individ de nimic încearcă să profite de pe urma mea.
Acest lucru nu s-ar fi întâmplat, dacă celălalt ar fi fost demn de respect.

Autoînvinuire — Tema pentru vinovăție a = 0,87

Am făcut ceva rău.
Lucrurile stau prost din cauza mea.
Eu sunt de vină pentru această situație nefavorabilă.

Pericol/Amenințare — Tema pentru anxietate/frică a = 0,71

Mă simt amenințat de un pericol incert.
Mă simt în pericol și nu cred că o să-i pot face față.
Nu știu dacă voi putea gestiona ceea ce este pe cale să se întâmple.

PierderefLezare — Temele pentru tristețe/resemnare

Pierderea a = 0,81
Am sentimentul că am pierdut ceva.
Ceva care conta pentru mine s-a pierdut.
Ceva important pentru mine a fost distrus.
Lezarea a = 0,92
Mă simt neajutorat.
Nu văd ce aș putea face pentru a îmbunătăți această situație nefavorabilă.
în acest moment mă simt lipsit de puterea de a îndrepta lucrurile.
Nu mai poate fi făcut nimic pentru a repara această situație nefastă.
Această situație este lipsită de speranță.
Această situație nefastă nu se va ameliora niciodată.

Optimismul — Tema pentru speranță și provocare a = 0,85

Cumva, lucrurile ar putea să iasă bine în această situație.
Până la urmă, există șanse ca totul să fie bine.
Simt că lucrurile se vor îmbunătăți în situația de față.
Dacă depun un efort suficient de mare în situația dată, pot obține ceea ce îmi
doresc.
Cu oarecare efort, pot îmbunătăți lucrurile în situația actuală.
Pot rezolva această sarcină dificilă.

Relevanța — Tema pentru interes a = 0,64

Ceva important pentru mine se petrece în această situație.
Situația actuală îmi servește intereselor personale.
Există în situația de față lucruri importante la care să mă gândesc.

înlăturarea pericolului — Tema pentru relaxare a = 0,69

O îngrijorare apăsătoare a fost înlăturată din mintea mea.

RICHARD S. LAZARUS
Tabelul 11.3. (continuare)

Lucrurile au ieșit bine până la urmă.

Riscul unei lezări a fost înlăturat din situația curentă.

Succesul — Tema pentru fericire a = 0,95

Lucrurile au ieșit minunat.
Am obținut ceea ce am dorit, în această situație.
Lucrurile au decurs nemaipomenit de bine în situația dată.

îngrijorarea pentru celălalt — Tema pentru compasiune a = 0,91

îmi pare rău pentru acest (acel) individ.
Mă deranjează faptul că acest (acel) individ are probleme.
Acest (acel) individ are nevoie de ajutor.

Irelevanța — Tema pentru plictiseală a = 0,52

Această situație este total irelevantă pentru interesele mele.
Nu îmi pasă deloc de ceea ce se întâmplă aici.
Ceea ce se întâmplă aici este o completă pierdere de timp.

(Prin amabilitatea lui C. A. Smith, J. Novacek, R. S. Lazarus și L. K. Pope.)

Studiul desfășurat în cadrul Proiectului de Cercetare a Stresului și Adaptării

de la Berkeley, între anii 1977 și 1987, a constituit, de asemenea, o investiție majoră
în domeniul psihometricii adaptării, materializată în forma instrumentului Ways
ofCoping Questionnaire (Folkman & Lazarus, 1988b). Alte abordări, unele similare
celor adoptate de către noi (de ex., Moos & Billings, 1982; Billings & Moos, 1981;
Stone & Neale, 1984a), altele destul de diferite (de ex., Pearlin, Lieberman,
Menaghan & Mullan, 1981; Pearlin & Schooler, 1979) aveau să apară deopotrivă
în decursul aceleiași perioade.
Subiecții incluși în cercetările noastre au completat un chestionar sau au fost
intervievați cu privire la o experiență stresantă specifică. Acestora li se cerea să
indice orice fel de gânduri sau acțiuni adaptative utilizaseră în cadrul acelei
experiențe și să acorde scoruri cu privire la importanța acestora. într-o versiune
anterioară, accentul fusese pus pe două funcții adaptative cu caracter general —
adaptarea centrată pe problemă, în care se considera că acțiunile aveau rolul de
a modifica relația problematică individ-mediu, respectiv adaptarea centrată pe
emoție, în cadrul căreia eforturile cognitive erau menite să modifice semnificația
a ceea ce s-a petrecut sau să se concentreze asupra unuia sau altuia dintre aspecte,
în ultima versiune, analiza factorială a generat opt strategii adaptative, care au
fost utilizate ca bază de măsurare a procesului adaptativ, în cadrul cercetărilor
realizate de noi, respectiv de alți autori. Exemple de itemi pentru fiecare dintre
cele opt scale sunt prezentate în Tabelul 11.4.

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetă

598 Tabelul 11.4. Exemple de itemi incluși în Wat/s of Coping Questionnaire

Factorul 1: Confruntativ
Am încercat să îl fac pe celălalt să se simtă responsabil, astfel încât să se răzgândească.
Mi-am exprimat furia către individul care a cauzat problema.

Factorul 2: Distanțarea
Am mers mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Nu am permis ca acest lucru să mă afecteze; am refuzat să mă gândesc prea mult la
asta.

Factorul 3: Autocontrolul
Am încercat să îmi păstrez sentimentele pentru mine.
Am încercat să nu acționez doar sub impulsul momentului sau al primei impresii.

Factorul 4: Căutarea suportului social

Am vorbit cu cineva, pentru a afla mai multe despre situație.
Am cerut sfatul unei rude sau unui prieten pe care îl respect.

Factorul 5: Acceptarea responsabilității

Mi-am făcut autocritica sau m-am dojenit.
Mi-am cerut scuze sau am compensat greșeala făcută.

Factorul 6: Evadarea-evitarea
Am sperat că se va întâmpla un miracol.
Am evitat compania oamenilor, în general.

Factorul 7: Rezolvarea planificată a problemelor

Am făcut un plan de acțiune și l-am urmat.
M-am concentrat doar pe ceea ce urma să realizez în continuare — pe etapa
următoare.

Factorul 8: Reevaluarea pozitivă

M-am schimbat sau maturizat ca individ, într-un mod pozitiv.
Am redescoperit ceea ce este important în viață.

(Sursa: S. Folkman și R. S. Lazarus, The Manual for the Ways of Coping Questionnaire (Research
Edition). Pao Alto, CA: Consulting Psychologists Press, Inc., 1988. Cu acordul pentru
republicare).

Tipul de adaptare măsurat prin această metodă este cel contextual, iar pentru
identificarea stilurilor adaptative constante este necesar ca procesul de adaptare
să fie observat la aceiași indivizi, în decursul timpului (de ex., Folkman & Lazarus,
1985) sau în cadrul diferitelor experiențe stresorii (Folkman, Lazarus,
Dunkel-Schetter, DeLongis, & Gruen, 1986; și Folkman, Lazarus, Gruen, &

RICHARD S. LAZARUS
DeLongis, 1986). Se manifestă încă un interes considerabil privitor la identificarea 599
stilurilor adaptative (de ex., Krohne, 1978, 1986, 1989; Krohne & Rogner, 1982).
în perioadele anterioare, astfel de eforturi nu au generat metode standardizate
care să își dovedească utilitatea în practica clinică, însă probabil că metodele mai
noi și mult mai sofisticate vor reuși să facă acest lucru.
Domeniul metodelor de măsurare ale adaptării încă generează dezbateri, astfel
că este dificil de anticipat unde se va ajunge cel mai probabil pe viitor. încă nu a
fost dezvoltat prea mult studiul emoțiilor, însă îmi exprim speranța că acest lucru
se va petrece în curând (vezi Folkman & Lazarus, 1985, pentru o excepție,
respectiv Laux & Weber, 1991). Având în vedere importanța teoretică a adaptării
pentru procesul emoțional, absența cercetărilor asupra rolului pe care adaptarea
îl are în cadrul procesului emoțional este regretabilă și lasă o lacună majoră în
studierea acestuia.

Măsurarea răspunsurilor
Dacă luăm în considerare doar răspunsul emoțional, fără să acordăm atenție
factorilor și proceselor care generează emoția, măsurarea se limitează la acțiuni
și la tendințele de a acționa, la activitățile fiziologice și la relatările subiective
referitoare la stările emoționale. Nu sunt prea multe de spus în completarea
afirmațiilor mele din Capitolul 2, cu privire la expresiile faciale, la activitățile
fiziologice și la afectul trăit. Există un număr în creștere de demersuri colective
legate de aceste răspunsuri emoționale, în timp ce numărul celor care vizează alte
sisteme de răspuns, cum ar fi tiparele vocal-calitative (de ex., Scherer, 1989) și
mișcările corporale, este mai redus, și mai puțini fiind cei care iau în considerare
ansamblul configurației de răspuns emoțional. Suntem copleșiți de abundența
unor măsurători fragmentare, fără a face un efort în direcția sintezei.
în completarea folosirii analizei factoriale în studierea dimensiunilor
procesului afectiv, măsurarea afectului subiectiv a fost făcută după metodele
tradiționale, în cadrul cărora pentru prezența și intensitatea emoțiilor se acordă
scoruri pe baza folosirii unor cuvinte și scenarii emoționale, așa cum reiese
din cercetarea realizată de Shaver ș.a. (1987) și descrisă de mine în Capitolul 2
(vezi Plutchik & Kellerman, 1989, pentru unele examinări detaliate și analize
privitoare la metodele de măsurare ale emoțiilor). Măsurarea bazată pe scalele
de autoevaluare este mult mai eficientă și mai puțin costisitoare decât un studiu
în profunzime, însă aceasta poate fi influențată de dificultățile asociate cu rela­
tările superficiale făcute de subiecți, ca de exemplu erori de memorie, auto-
amăgire, autoprezentări exagerate, diferențe individuale cu privire la semnifi­
cațiile lexicale și eventuale conflicte între procesele cognitive de suprafață,
respectiv, cele profunde.
Mai mulți cercetători au dezvoltat scale de măsurare, în care notele sunt
acordate unor emoții specifice, cum ar fi anxietatea sau furia. Un exemplu îl
constituie setul de scale dezvoltat de Endler și Okada (1975; vezi și Endler,
Edwards, Vitelli și Parker, 1989). O altă scală creată de către Spielberger, Gorsuch

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

600 și Lushene (1970) a fost deja menționată anterior. Aceasta prezintă o particu­
laritate specială, prin faptul că include două versiuni, o scală care măsoară starea
emoțională și este folosită în raport cu o experiență particulară, respectiv scala
trăsăturilor de personalitate, care măsoară anxietatea privită drept o caracteristică
stabilă individuală. în Tabelul 11.5, am utilizat scala stare-trăsătură dezvoltată
de către Spielberger, Jacobs, Russell și Crane (1983; vezi, de asemenea, Spielberger,
Johnson, Russell, Crane, Jacobs & Worden, 1985) pentru măsurarea furiei, ca
exemplu ilustrativ, întrucât aceasta este mai puțin cunoscută comparativ cu scala
de măsurare a anxietății, vizând gestionarea furiei și consecințele sale la nivelul
stării de sănătate, cele din urmă fiind abordate anterior în cadrul Capitolului 10.
în discuția precedentă referitoare la evaluarea psihologică, am tratat pe rând
aspectele legate de măsurarea individuală a mai multor variabile antecedente,
procese mediatorii și variabile de răspuns. Dat fiind că nu am cunoștință de
existența vreunor eforturi sistematice în scopul reunirii acestor variabile la nivelul
unui sistem sau al unor configurații adaptative organizate, voi încheia această
discuție despre evaluare cu reafirmarea principiului teoriei sistemice. Evaluarea
procesului emoțional ar trebui ca, în mod ideal, să utilizeze totalitatea tipurilor

Tabelul 11.5.
Scala de măsurare a stării de furie Scala de măsurare a furiei ca trăsătură
1. Sunt înnebunit. 1. Am un temperament irascibil
2. Mă simt furios. 2. îmi sare repede țandăra.
3. Sunt un pachet de nervi. 3. Sunt iute la mânie.
4. Mă simt iritat. 4. Mă enervez atunci când sunt corectat
5. Mă simt frustrat. pentru o greșeală.
6. Mă simt exasperat. 5. Devin furios atunci când sunt criticat în
7. Mă simt de parcă sunt pe cale să fața celorlalți.
explodez. 6. Devin agresiv atunci când greșelile
8. Mă simt ca și cum m-aș lovi cu capul celorlalți mă țin pe loc.
de masă. 7. Mă înfurii atunci când, deși lucrez bine,
9. Simt că aș vrea să urlu la cineva. primesc o evaluare modestă.
10. Simt nevoia să înjur. 8. îmi ies ușor din pepeni.
11. Sunt furios. 9. Mă simt iritat atunci când nu îmi este
12. Simt că aș vrea să lovesc pe cineva. recunoscut faptul că am muncit bine.
13. Simt nevoia să sparg obiecte. 10. Oamenii care cred că au întotdeauna
14. îmi este lehamite. dreptate mă irită.
15. Sunt plin de resentimente. 11. Atunci când mă apucă furia, fac afir­
mații răutăcioase.
12. Mă simt iritat.
13. Simt că sunt furios.
14. Când devin frustrat, îmi vine să lovesc
pe cineva.
15. Când sunt presat, îmi fierbe sângele în
vine.

{Sursa: J. N. Butcher și C. D. Spielberger, Advances in Personality Assessment, vol. 2. Hillsdale,

NJ: Lawrence Erlbaum Associates, Inc., 1983. Cu acordul pentru republicare).

RICHARD S. LAZARUS
de variabile sau un număr cât mai mare al acestora, care descriu procesul 601
emoțional integral, și din a căror combinare de ansamblu rezultă semnificațiile
individuale de care depinde configurația răspunsului emoțional. De asemenea,
tot la modul ideal, evaluările psihologice ar trebui realizate în mod repetat în
decursul timpului și pentru diverse interacțiuni, în scopul unei evaluări atât
structurale, cât și procesuale, iar atunci când este oportun, ar trebui să se ia în
calcul posibilitatea unei analize comparative, realizată din perspectiva procesului
de dezvoltare.

Implicații la nivelul prevenției și tratamentului

După cum afirmam și în Capitolul 1, o teorie constituie un instrument im­
portant, care ne permite să raționăm oscilând între principiile cauzale, respectiv
cele privitoare la emoțiile specifice, considerate ca rezultat. Este posibil ca atenția
să se concentreze pe generarea emoțiilor — mai precis, pe deplasarea acesteia de
la variabilele antecedente și mediatorii, către emoțiile ca rezultat — însă putem,
de asemenea, derula raționamentul și invers, în scopul de a face presupuneri
întemeiate, pornind de la existența unei emoții și ajungând la variabilele și pro­
cesele care au condus inițial la generarea acesteia. De asemenea, acest tip de
raționament poate fi evaluat empiric, ca oricare altul. Psihologii clinicieni și alți
specialiști în terapie utilizează acest tip de raționament invers, pornind de la
individul care vine de la cabinet din cauza trăirii unor emoții stresante și dis-
funcționale, iar ulterior încearcă să înțeleagă cum de lucrurile au ajuns în acest
mod, și să determine schimbarea terapeutică necesară.
înainte de a ne apleca asupra tratamentului, ar putea fi discutate mai întâi
câteva aspecte legate de rolul pe care îl are diagnoza în cadrul tratamentului.
Nu mă refer la diagnostic în sensul său generic, ci mai degrabă la acel tip de
diagnostic ce, în abordarea clinică, servește la înțelegerea a ceea ce nu a mers cum
trebuie în viața individului, respectiv la planificarea unei scheme de tratament
adecvate. în cazul în care considerăm că disfuncția este rezultatul unei erori de
evaluare și adaptare, atunci examinarea acestor tipuri de erori din perspectivă
diagnostică va constitui un demers oportun.
Atenția minuțioasă acordată diagnosticului a reprezentat în trecut o trăsătură
intrinsecă a practicii clinice, însă acest obicei a dispărut din cauza crizei de
încredere în validitatea testelor diagnostice și a tendinței psihologilor clinicieni
de a considera diagnosticul formal drept o digresiune consumatoare de timp.
Totuși, diagnosticul este luat în seamă la nivelul raționamentelor exprimate în
mod informai de către clinicieni și în special în cadrul primelor stadii ale
tratamentului, pe măsură ce pacienții își expun simptomele și dezvăluie dinamica
propriilor disfuncționalități. în mod caracteristic, pacienții caută până ce găsesc
ceea ce li se pare ca fiind o potrivire perfectă cu un anumit terapeut sau cu o
anumită strategie terapeutică. Mai multă atenție formală acordată diagnozei ar
putea spori posibilitatea de a selecta strategiile terapeutice mai curând în funcție
de dinamica și caracteristicile pacientului, decât în baza presupunerii că orice

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

602 tratament generalizat este în mod egal aplicabil oricărui pacient, așa cum se
procedează adesea.
Terapeutul ar putea dori să afle, spre exemplu, dacă problemele pacientului
își au originea în anumite tipuri distincte de convingeri și scopuri inadecvate, care
la rândul lor conduc la evaluări ale unui pericol inexistent, sau dacă la baza
acestora stau evaluări benigne, în urma cărora este justificat ca individul să se
simtă amenințat. De asemenea, care este rolul jucat de adaptare în manifestarea
acelei disfuncții? Există oare o tendință de a încurca problemele, fapt datorat unei
adaptări inadecvatei De exemplu, putem spune că adaptarea este realizată
defectuos sau că, de fapt, caracterul acesteia este impropriu în raport cu cerințele
adaptative cu care este confruntat individul? Având în vedere afirmația anterioară
referitoare la modificările din cadrul gândirii psihologice către direcția cogniti-
vismului, nu ar trebui să ne surprindă faptul că psihoterapeuții încep în prezent
să aibă iarăși opinii favorabile legate de o anumită formă de evaluare diagnostică,
văzută ca parte a tratamentului.
De un interes considerabil se bucură la momentul actual, în special în rândul
terapeuților cognitiviști, evaluarea gândurilor cu rol evaluativ și adaptativ pe care
pacientul le are în legătură cu propriile probleme. Kendall și Korgeski (1979; vezi
și Kendall, 1982) subliniază două funcții clinice importante îndeplinite de eva­
luarea cognitivă: prima constă în investigarea, să spunem, a rolului jucat de
credințele iraționale în dezvoltarea tulburărilor sau în cadrul procesului adaptativ;
cea de a doua rezidă în furnizarea de confirmări cu privire la ceea ce se petrece
în tratament (de exemplu, faptul că tratamentul realmente a modificat cognițiile
vizate). Autorii respectivi furnizează o scurtă analiză a numeroaselor abordări,
în scopul selectării a ceea ce aceștia denumesc „gânduri in vivo", incluzând
utilizarea unei „sonerii" care se pornește la intervale variate pentru ca subiecții
studiați să înregistreze exemple ale propriilor gânduri — activitatea imagistică,
atribuirile referitoare la evenimentele petrecute și propriile afirmații — toate
acestea fiind subliniate de către Meichenbaum (1975,1977) ș. a, ale căror abordări
terapeutice sunt compatibile cu perspectiva cognitiv-motivațional-relațională
asupra procesului emoțional.
în afară de tehnica „soneriei", care devine tot mai populară ca instrument de
cercetare, o metodă ingenioasă dezvoltată de Perrez și Reicherts (1992) utilizează
un computer portabil cu ajutorul căruia subiecții răspund unor întrebări de
interviu preprogramat, referitoare la propriile strategii adaptative. Unul dintre
avantajele majore ale unei astfel de proceduri este acela că subiectul evaluat poate
fi instruit să participe la interviu la un moment temporal foarte apropiat unei
experiențe emoționale, minimalizând în consecință problemele de memorie și de
falsificare retrospectivă (pentru o altă variantă a acestei metode, vezi și Wheeler &
Reis, 1991).
De asemenea, Goldfried (1987) a manifestat un interes susținut pentru pro­
gresele din cadrul psihologiei cognitive cu aplicabilitate în terapia cognitivă, și a
examinat atent metodele de măsurare existente (vezi, de asemenea, Landau &
Goldfried, 1981). Personal, îmi place analiza pe care o face pornind de la un citat
al lui Bransford și Johnson (1973), care demonstrează cum variațiile minore din

RICHARD S. LAZARUS
cadrul contextului creează schimbări dramatice la nivelul semnificației indi- 603
viduale atribuite unei experiențe. Fragmentul este următorul (Bransford &
Johnson, 1973, p. 415):

Bărbatul stătea în fața oglinzii și își pieptăna părul. își examină fața cu atenție,
în căutarea acelor zone care puteau să îi fi scăpat nerase, după care își puse la gât
cravata cu un model clasic pe care decisese să o poarte. La micul dejun, a răsfoit cu
atenție ziarul, iar în timp ce își bea cafeaua, a discutat cu soția posibilitatea de a
cumpăra o nouă mașină de spălat rufe. Apoi a dat câteva telefoane. în timp ce pleca
de acasă, el s-a gândit la faptul că probabil copiii săi vor dori să meargă iarăși vara
asta în acea tabără privată. Atunci când mașina nu a pornit, el a ieșit trântind
portiera și, extrem de furios, a mers în josul străzii către stația de autobuz. E clar
că o să întârzie.

Goldfried observă că în cazul în care citatul anterior ar fi început cu afirmația

„Bărbatul șomer stătea în fața oglinzii..." semnificația fundamentală a enunțului
ar fi una diferită. Cu toate acestea, un sens diferit ar fi reieșit dacă fragmentul
începea cu: „Agentul de bursă stătea în fața oglinzii". După cum se exprimă
Goldfried (1987, p. 100), „dacă ați citi fragmentul din nou, ar fi evident că acesta
dobândește un sens diferit atunci când individul la care face referire este șomer
sau un agent de bursă". în mod constant, noi facem inferențe pornind de la ceea
ce se întâmplă, cu privire la cauzele evenimentelor, iar acestea se modifică
automat în funcție de modul cum diferitele detalii influențează semnificația
evenimentului. în terapie, clienții sunt ajutați să își modifice propria viziune
asupra vieții, prin sublinierea acelor aspecte ale propriei experiențe pe care ei le
ignoraseră până atunci, probabil ca urmare a activității defensive a Eului. Acest
proces a fost uneori denumit recadrare sau restructurare.
în cadrul unei analize foarte laborioase, Landau și Goldfried (1981) au sugerat,
de asemenea, că terapeuții de orientare cognitivă ar trebui să reflecteze la
principalele cercetări asociate revoluției cognitiviste, ca furnizor al acelor tehnici
de evaluare care și-ar putea găsi o utilitate în tratament. Autorii citează o lucrare
de referință scrisă de Neisser (1967) pe tema psihologiei cognitiviste și se inspiră
considerabil dintr-un articol important scris de către Schank și Abelson (1977),
ambii autori fiind citați în Capitolul 4. Articolul amintit furnizează un model
sistematic al activităților cognitive relevante pentru viața emoțională și pentru
felul în care un individ face față experiențelor adaptative; o importanță specială
o are faptul că acești autori enumeră strategiile adaptative ilustrative pentru
fiecare tip de activitate cognitivă, pe care cititorul interesat de partea clinică ar
putea dori să le consulte.
Elementul central al analizei întreprinse de Landau și Goldfried îl constituie
descrierea succintă a celor două clase de constructe cognitive: (1) influențele
motivaționale care includ scopuri și teme aferente scopurilor, incluzând și scopurile
asociate; (2) scheme care includ hărți cognitive (definite ca reprezentări ale
mediului obiectiv), planuri (definite sub formă de informații generale care includ
strategii de rezolvare a problemelor, relevante pentru îndeplinirea scopurilor),

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

604 scenarii situaționale (definite ca reprezentări secvențiale ale comportamentelor
așteptate într-o situație particulară), scenarii personale (definite ca secvențe
comportamentale fixate, folosite pentru obținerea unor scopuri specifice și
întâlnite în mod frecvent), scenarii individuale (definite ca acțiuni asociate scopu­
rilor urmărite de către un singur individ — altfel spus, interesele secrete ale
acestuia) și schemele semantice (definite ca informații utilizate în scopul categorizării
unui obiect sau unei acțiuni).
Conceptul de adaptare și-a găsit la rândul său un loc distinct în cadrul tehni­
cilor terapiei cognitiv-behavioriste, stimulate de teoria și cercetările recente cu
privire la procesul adaptativ și la măsurarea acestuia. Un exemplu îl constituie
programul de management și tratament al stresului, introdus de D'Zurilla (1986;
vezi și D'Zurilla & Goldfried; 1971; D'Zurilla & Nezu, 1982), denumit ca program
formativ în rezolvarea de probleme. Elementul central al acestui program constă într-o
secvență de stadii unitare, după cum urmează: o introducere succintă despre ce
sunt scopurile și motivațiile, eforturi în direcția creșterii receptivității la
problemele existențiale, respectiv la procesele și stilurile adaptative inadecvate,
examinarea rolului deținut de emoții în rezolvarea problemelor, explorarea unor
probleme particulare în scopul evaluării a ceea ce s-a petrecut și stabilirea unor
scopuri legate de rezolvarea realistă a problemelor, generarea soluțiilor alter­
native, evaluarea celei mai bune soluții, implementarea acestei soluții și verificarea
eficacității acesteia și, ca un ultim aspect, consolidarea și conservarea efectelor
programului formativ și generalizarea cunoștințelor dobândite la alte tipuri
de probleme.
Deși conceptul de evaluare și cel de adaptare apar sau nu în mod explicit în
cadrul schemelor de tratament, aceste concepte se regăsesc sub o formă sau alta
în mintea oricărui clinician psiholog. Definirea terapiei în termeni de evaluare și
adaptare situează limbajul teoriei cognitiv-motivațional-relaționale asupra
emoției în domeniul practicii clinice curente.

Relevanța procesului emoțional pentru psihopatologie

Pe măsură ce ne îndreptăm atenția asupra psihoterapie!, prima problemă cu
care suntem nevoiți să ne confruntăm se referă la faptul că procesul emoțional
nu este în eglă măsură relevant în toate formele de psihopatologie și, prin urmare,
pentru toate tipurile de tratament. Dacă, spre exemplu, consultăm Manualul de
Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSMIII-R, 1987) al Asociației Ameri­
cane de Psihiatrie, care furnizează o listă a categoriilor de boli mentale la care se
face referire în practica clinică, putem observa că, deși toate aceste tulburări
prezintă implicații emoționale datorate modului în care acestea afectează viețile
pacienților, sub nicio formă emoțiile nu dețin rolul de factor cauzal în cadrul
acestor afecțiuni.
Cele mai evidente exemple de tulburări în care emoțiile nu au de regulă un
rol cauzal sunt retardul mental, leziunile cerebrale care nu constituie rezultatul
abuzului de substanțe — utilizarea propriu-zisă a drogului, ca opusă consecințelor

RICHARD S. LAZARUS
determinate de abuzul de substanțe, își are propria cauzalitate complexă, care 605
probabil că implică procesul emoțional — și tulburările afective și schizofrenice
moștenite. Rămâne o întrebare deschisă dacă și în ce măsură tulburările de
personalitate și o parte sau totalitatea schizofreniilor au cauze emoționale. Nu ar
fi de niciun folos să dezbatem aici care dintre tulburările patologice prezintă sau
nu cauze emoționale. Este suficient să precizăm că pentru acele tulburări în cadrul
cărora procesul emoțional nu deține un rol cauzal direct, studierea emoțiilor nu
este în mod particular relevantă.
Pe de altă parte, un număr mare de pacienți intră în terapie cu diferite seturi
de probleme emoționale, pentru care solicită ajutorul. Acestea includ obișnuitele
nevroze, tulburările de comportament alimentar, problemele legate de abuzul de
substanțe, tulburările anxioase — în cadrul cărora intră și tulburarea de stres
postraumatic —, numeroase disfuncții sexuale implicând disturbări afective și
disfuncții sociale, și probabil un număr mare de alte tulburări pentru care ar
trebui să aducem argumentări suplimentare. Pentru a folosi propriul limbaj în
locul celui uzitat de DSMIII-R, voi distinge între trei tipuri de probleme cu care
se confruntă pacienții, care probabil că necesită scheme de tratament întru câtva
diferite. Cu toate că acestea coincid în mod substanțial, și prin urmare, nu se pot
opera distincții clare, ele constituie exemple primare de probleme adaptative cu
care terapeuții se confruntă în mod frecvent, și care au potențialul de a crea
tulburări la nivelul emoțiilor trăite recurent sau ar putea fi, la rândul lor, influen­
țate de procesul emoțional.
1. Tipul cel mai simplu de astfel de probleme se refera la absența abilităților de
a face față cerințelor adaptative, care au rezultat în urma unei crize recente. De
exemplu, o femeie rămasă văduvă sau divorțată, al cărei soț acum absent obișnuia
să repare mașina și să administreze conturile bancare ș.a.m.d., este confruntată
în prezent cu un nou set de cerințe — care se adaugă la cele anterioare, ca de pildă
creșterea copiilor și îngrijirea gospodăriei — de exemplu, nevoia de a prelua și
îndeplini sarcinile abandonate de către soț, gestionarea propriilor nevoi sexuale
și a singurătății. Cu un set comparabil de astfel de probleme se confruntă și
bărbații divorțați, separați sau îndoliați, indivizii care au fost dezrădăcinați și
strămutați, cei care ajung pe neașteptate șomeri, se îmbolnăvesc sau suferă de o
dizabilitate fizică.
Dat fiind că indivizii din această categorie sunt predispuși la insomnii, depre­
sii, la sentimentul disperării sau la anxietate și, deopotrivă, se simt copleșiți de
cerințe cărora le este dificil să le facă față, se poate vorbi despre două sarcini
terapeutice de bază, fie că acestea sunt abordate din perspectiva cărților de
autoajutorare (de ex., Yates, 1976) și a consultării cu prietenii, fie că au în vedere
ajutorul specializat. Una dintre acestea se referă la „autopregătirea mentală" a
indivizilor în vederea confruntării cu multitudinea noilor solicitări, abordând o
atitudine optimistă, în vervă, dublată de convingerea că poți îndeplini cu succes
aceste cerințe. Fără a sugera faptul că aceste cărți de autoajutorare ar aduce vreun
beneficiu real, am să fac precizarea că astfel de cărți pornesc întotdeauna de la
idei motivaționale, care să îi ajute, încurajeze și să îi motiveze pe indivizi în
încercarea de a modifica modul în care abordează problemele. Astfel de cărți

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

606 poartă adesea titluri de genul You Can Cope* sau altele asemănătoare. Cu toate că
în decursul tratamentului pot ieși la iveală tot felul de obstacole și conflicte
interne, pentru acest segment de populație conflictele nu sunt de regulă de o
importanță centrală, dat fiind că problema vizează aparent lipsa aptitudinilor și
cunoștințelor, în legătură cu care se presupune uneori în mod eronat că ar fi
rezultat ca urmare a modificării condițiilor de viață, și nu ca urmare a nevrozei
individului.
Totuși, trebuie evitată greșeala de a confunda distresul emoțional ca răspuns
la un eveniment tragic cu nevroza, altfel spus, cu conflictele intrapsihice de care
individul nu este conștient sau despre care are doar o idee vagă, și care îi limitează
eficiența adaptativă. Lehman, Wortman și Williams (1987) au observat, spre
exemplu, existența unor efecte pe termen lung determinate de unele evenimente
de viață, cum ar fi pierderea soțului/soției sau a unui copil în urma unui accident
de mașină, precum și faptul că mulți dintre indivizii supuși unor astfel de pierderi
continuă să se irosească în ruminații și să resimtă distres de-a lungul întregii
perioade în care au fost studiați de către cercetători, mai precis, în intervalul
cuprins între 4 și 7 ani; ar trebui, probabil, să presupunem că acest proces va
continua pe o perioadă mult mai îndelungată. Caracterul demn de luat în seamă
al suferinței acestora nu ar trebui discreditat de etichetarea automată a acestor
efecte ca fiind de origine nevrotică sau datorate inadecvării personale. în același
mod, absența distresului nu ar trebui considerată dovada unei adaptări reușite;
Lehman și Taylor (1988) au arătat că în California, pericolul unui cutremur iminent
generează de regulă negare și imposibilitatea adoptării unor măsuri preventive.
2. Atunci când problemele de gestionare a schimbărilor existențiale care au
generat situația de criză sunt cauzate sau agravate de conflicte intrapsihice
(nevroză), simplul caracter deficitar al informațiilor sau abilităților, deja
menționat, va coincide parțial cu cel de al doilea tip de probleme, datorate nevrozei
disfuncționale. Un anumit procent al indivizilor cu aptitudini sau informații
deficitare suferă deopotrivă și de pe urma unor conflicte nevrotice care implică
disturbări emoționale rezultate din evaluare și procese adaptative deficitare. Este
rezonabil, spre exemplu, să ne întrebăm de ce cunoștințele și aptitudinile pe care
majoritatea oamenilor le dețin sau le pot obține, la aceștia lipsesc sau par să fie
dobândite cu mare dificultate atunci când au nevoie de ele. Acesta este unul
dintre principalele motive în baza căruia cărțile de psihologie practică (autoajuto-
rare) și sfaturile bine intenționate nu produc de regulă o ameliorare a problemelor
personale — într-o oarecare măsură, individul este învins de propriile conflicte
interne, care îl subminează în sarcina de a învăța și dobândi noile aptitudini
necesare.
Nevrozele disfuncționale (termen care presupun că este redundant, dat fiind
că nevrozele produc prin definiție disfuncționalități) sunt mult mai dificil de tratat
comparativ cu primul tip de probleme, întrucât tiparele deficitare de evaluare și
adaptare, pe care individul tinde să nu le conștientizeze mai deloc, trebuie
identificate, înțelese și schimbate. Acest lucru echivalează, în sensul negativ, cu

„Poți să te descurci". (N.f).

RICHARD S. LAZARUS
a spune că problemele sunt într-o oarecare măsură mai curând create de către 607
pacienți, și nu de circumstanțele lor de viață. Obsesiile și compulsiile, anxietatea,
fobiile și atacurile de panică, precum și depresia, se înscriu în această categorie.
Este posibil ca dificultățile pacienților să fie sau nu acompaniate de simptome
somatice, de tipul tulburărilor gastrointestinale și al durerilor de cap, care se
numără printre cele mai comune afecțiuni psihosomatice ușoare care îi pot afecta
pacientului capacitatea de funcționare normală.
De regulă, această categorie de pacienți doresc doar să scape de simptomul
care interferează cu propria liniște sufletească și funcționare psihică, fără să-și
dorească schimbări adaptative și de personalitate majore. Specialiștii în terapia
psihodinamică tradițională presupun adesea că problemele acestor pacienți
reprezintă în realitate simptomele unor conflicte intrapsihice ascunse, în legătură
cu care aceștia trebuie să obțină un insight, pentru a putea să își schimbe în bine
propriul stil de viață. Nu toți terapeuții sunt optimiști în privința conceptuali­
zărilor centrate pe insight. Voi spune mai târziu mai multe despre diferitele
modele terapeutice utilizate în rezolvarea acestor probleme, precum și a celor de
altă natură.
3. Un al treilea tip de probleme, care ar putea fi denumite ca existențiale, dato­
rită dorinței pacientului de a trăi într-o lume mai bună, sunt manifeste la indivizii
care se prezintă la cabinetul terapeutului cu problematici vagi, de tipul nefericirii,
dezinteresului și al disconfortului. Aceștia nu se plâng de existența crizelor
personale sau a disfuncționalităților, ci de lipsa sensului și a angajamentului
existențial. Pacientul întreabă: „Cum aș putea să dau un sens propriei vieți?
Spuneți-mi cum să găsesc un motiv pentru care să trăiesc, căruia să mă dedic".

în ce fel psihopatologia e influențată de procesul afectiv?

Trebuie să avem o imagine clară asupra modului cum procesul emoțional ar
putea contribui la apariția tulburărilor adaptative, și cu precădere la tipurile de
probleme specificate la punctele (2) și (3). Linia de gândire cea mai uzitată în acest
sens afirmă că procesul emoțional a suferit distorsiuni în perioadele de viață
timpurii, în urma unor evaluări eronate rezultate din eforturile de apărare
patogene ale Eului, mobilizate în vederea controlării pericolului și a distresului.
Astfel, ia naștere pe termen lung un anumit tipar de relaționare cu semenii, care
este întreținut de către aceștia (de ex., părinți, prieteni, iubiți), iar respectivul tipar
conduce la o interpretare eronată de către individ a interacțiunilor adaptative,
mascând pericolele reale și tiparele adaptative inadecvate (cf. Wachtel, 1977) de
care individul a devenit dependent. Din moment ce astfel de indivizi nu se
confruntă direct cu sursele reale ale propriului distres și ale disfuncționalității,
și prin urmare nu se pot dezbăra de tiparelor adaptative deficitare și să le
înlocuiască cu unele mai eficiente, ei vor avea nevoie de asistență terapeutică
pentru a face acest lucru.
Din acest punct de vedere, nu emoția în sine este cea care constituie sursa
tulburării, ci procesul de generare al emoției, care implică scopuri și credințe

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

608 inadecvate — ca de exemplu, cele care afirmă că individul ar trebui să acționeze
perfect în toate situațiile, sau că acesta este inadecvat, ori că nu este demn de
iubire — ca exemple de evaluări deficitare ale relației individ-mediu, sau de
strategii adaptative eronate care îl fac pe individ disfuncțional și afectat de distres.
Pentru ca tratamentul să dea rezultate, trebuie ca individul să reușească cumva
să renunțe la tiparele deficitare învățate și să își însușească unele noi, mai func­
ționale. Dacă acest lucru necesită sau nu insightul pacientului, acesta constituie
unul dintre punctele de dezacord dintre terapeuții strict comportamentaliști și
celelalte școli de gândire terapeutică, mai ales cea psihanalitică.

Concepții asupra emoției în cadrul diferitelor sisteme terapeutice

Psihoterapeuții și psihologii clinicieni se numără printre cei care au apreciat
și contribuit la creșterea bruscă din prezent a interesului cu privire la emoție,
astfel că recent au apărut numeroase cărți care tratează cogniția și emoția, ai căror
autori sunt terapeuți de orientare cognitivistă. Acestea sunt în mod expres axate
pe rolul emoției în psihopatologie și psihoterapie — ca de exemplu, cele scrise de
Greenberg și Safran (1987), Guidano și Liotti (1983), Safran și Greenberg (1991).
Cea de pe urmă va fi de un interes particular pentru cei care doresc să înțeleagă
mai bine rolul emoției în cadrul schimbării terapeutice, întrucât cartea se compune
dintr-o serie de capitole, fiecare fiind scris dintr-o perspectivă terapeutică dife­
rită — ca, de pildă, condiționarea, terapia cognitivă, cea psihodinamică, terapia
centrată pe client și terapia experiențială, fiind de asemenea comentată de nume­
roși teoreticieni.
într-un articol folositor despre emoție în psihoterapie, la care voi face referire
mai târziu, Greenberg și Safran (1989) au examinat modul cum emoția este
abordată de patru sisteme terapeutice importante: psihanaliza, comportamenta-
lismul, cognitivismul și terapia experiențial-umanistă (vezi, de asemenea,
Hollon & Beck, 1979, pentru o analiză diferită). Sintetizând rațiunea interesului
curent privitor la emoție, autorii menționați (1989, p. 27) scriu că „atâta timp cât
nu ne străduim să avem o idee clară asupra rolului emoției în psihoterapie,
înțelegerea noastră cu privire la procesul schimbării indivizilor va rămâne lipsită
de valoare, în absența elementelor vitale referitoare la ceea ce îi conferă
psihoterapie! calitatea potențială de proces important al schimbării". Pornind de
la ideile lui Greenberg și Safran, voi explora modul în care emoția este văzută de
psihanaliză, terapia comportamentală, terapia cognitivă, respectiv cea expe­
riențial-umanistă.
Din perspectiva psihanalistului, emoția a fost concepută inițial (de către Freud)
ca energie psihică, similar modului în care Dollard și Miller (1950) au dezvoltat
conceptul de tensiune pulsională în cadrul teoriei învățării prin întărire, care a
constituit o traducere esențială a ideilor freudiene în limbajul și conceptele
aparținând învățării prin întărire.
Inițial, Freud a gândit simptomele nevrotice ca rezultat al blocării pulsiunilor
înnăscute, iar cura terapeutică consta în abreacție, în înlăturarea sentimentelor

RICHARD S. LAZARUS
negative, sau în catharsis. El a pus mai târziu un accent mai redus pe catharsis, 609
adoptând în schimb ideea că în nevroză, o pulsiune amenințătoare este refulată,
rămânând prin urmare nedescărcată. Atunci când energia pulsională împiedicată
să se descarce devine prea intensă pentru a fi tolerată, aceasta este descărcată ca
emoție. Din această perspectivă, emoțiile sunt expresia unor pulsiuni interioare
nedescărcate, ceea ce le conferă conotațiile patogene și patologice.
în cadrul modelului psihanalitic dezvoltat mai târziu, terapia avea drept
condiție necesară existența unor experiențe emoționale corective, menite să
expună distorsionările realității și să îl conducă pe pacient la o înțelegere profundă
(insighT), astfel încât evaluările eronate și tiparele adaptative deficitare să poată
fi abandonate în favoarea unora mai funcționale. Se considera că explorarea
dureroasă a adevărului subiectiv este facilitată de relația transferențială stabilită
cu terapeutul, care pe lângă faptul că ajută la motivarea pacientului care caută să
obțină aprobarea terapeutului (ca figură parentală), le furnizează deopotrivă
informații importante celor doi, cu privire la relațiile timpurii părinte-copil.
Cu toate acestea, în anii '40, insightul în sine a început să fie considerat ca
insuficient în absența a ceea ce a fost denumit ca „perlaborare". Aceasta însemna
că insightul obținut trebuia să fie testat, folosit și extins în cadrul confruntărilor
emoționale centrate pe acțiune, cu sursele generatoare de pericol pentru pacient,
din mediul extern și intrapsihic. în absența unei trăiri reale a experiențelor
stresante care au condus la adoptarea strategiilor adaptative disfuncționale,
pacientul poate obține o înțelegere intelectuală a acestora, fără ca ea să producă
o schimbare fundamentală (la nivel motivațional și emoțional).
Urmând abordarea teoriei învățării prin întărire, mai concisă și mai puțin
subiectivă, în loc să se concentreze pe obținerea insightului, terapeuții comporta-
mentaliști încearcă să modifice reacțiile emoționale incapacitante, de tipul
anxietății, prin intermediul procesului automat (cf. Capitolul 4) de decondițio-
nare. Sarcina terapiei este de a crea o confruntare cu sursele distresului emoțional,
care, datorită evitării patogene, au distorsionat până la acel moment adaptarea
individului. Acest obiectiv este realizat fie prin expunerea graduală a pacientului
la sursele propriei anxietăți, posibil în prezența unui factor de încredere, sau, din
contră, să constea din creșterea graduală a nivelului anxietății acute resimțite în
prezența pericolului, astfel încât să îl forțeze pe pacient să descopere adevărul
referitor la faptul că pericolul anticipat nu se va materializa. Metoda din urmă
este denumită „flooding" („imersiunea" sau expunerea totală la factorul anxiogen).
Aceste tipuri de strategii de decondiționare sunt în mod particular indicate în
fobii, stări de panică și obsesii. Exponenții contemporani ai școlii terapeutice com-
portamentaliste au opinii diferite, în măsura în care unii consideră că tendințele
înnăscute operează în sensul dezvoltării patologiei, iar alții cred că de vină sunt
tendințele învățate.
Terapeuții cognitiviști consideră de regulă emoțiile ca rezultat al semnificației
subiective atribuite evenimentelor, opinie la care subscriu, tema centrală a acestei
abordări terapeutice constând în modificarea modurilor de gândire patogene ale
pacientului referitoare la propria persoană și la lume și, prin urmare, în modi­
ficarea tiparului emoțional disfuncțional. Raționamentul afirmă că atunci când

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

610 cognițiile sunt eronate, acestea trebuie, în mod logic, schimbate. Dar cum se poate
realiza acest lucru? Sunt posibile o multitudine de strategii destinate să producă
schimbări cognitive, având la bază intervenții de confruntare a factorilor nocivi
care au produs distresul emoțional, îndemnuri și dispute duse cu pacienții în
privința așteptărilor existențiale ale acestora, și explorări generatoare de insight
referitoare la semnificațiile distorsionate, în legătură cu care se presupune că au
cauzat disfuncția emoțională. Relațiile stabilite între cogniție și emoție, și contro­
versele recente legate de aceste relații, au prezentat un interes particular pentru
terapeuții cognitiviști, ca urmare a accentului pe care aceștia îl pun pe gândurile
și credințele aflate la baza tiparelor disfuncționale ale propriilor pacienți.
Terapeuții experiențial-umaniști privesc emoția, conform lui Greenberg și Safran
(1989), într-o manieră mult mai pozitivă decât cei cognitiviști sau comporta-
mentaliști, întrucât consideră că aceasta este un factor motivator vital pentru
schimbare și adaptare. Concepția conform căreia emoțiile ar fi expresii ale unor
tendințe înnăscute sau învățate a fost substituită de perspectiva că acestea îi
furnizează individului informații adaptative relevante cu privire la sine și lume.
Larg salutată de contracultura anilor '60, această orientare terapeutică pornește
de la premisa că indivizii trebuie să reintre în contact cu propriile emoții care au
fost reprimate de regulile sociale și de tiparele inhibitorii internalizate. Evitarea
emoțiilor dureroase se află la originea problemelor nevrotice. Pacientul trebuie
să devină conștient de semnificațiile emoțiilor sale reprimate și să fie mai receptiv
la acestea.
Două versiuni ale acestei abordări terapeutice sunt citate de Greenberg și
Safran: terapia centrată pe client sau rogersiană, care pune accent pe ajungerea
la o conștientizare deplină a emoțiilor negate și distorsionate în trecut, respectiv
terapia gestaltistă, care subliniază faptul că trăirea și exprimarea emoțională sunt
necesare pentru ca schimbarea să se producă. La aceste variante ale abordării
experiențial-umaniste am putea adăuga terapiile de orientare existențială, care
în Statele Unite se referă la versiuni americanizate ale filosofici existențialiste
europene.

Obiectivele tratamentului
Punctul de vedere exprimat aici, conform căruia pacienții care caută o
psihoterapie au diferite tipuri de probleme, ceea ce necesită diferite forme de
tratament, implică, de asemenea, existența unor obiective diferite ale tratamen­
tului. Unii pacienți, de exemplu, par atât de fragili emoțional, încât terapeuții
recurg la terapia suportivă pentru a-i ajuta să iasă dintr-o situație de criză sau în
scopul de a preveni agravarea simptomelor. în cazul acestor pacienți, efortul de
a câștiga insight sau de a-și schimba obiceiurile de viață este văzut de către
terapeut ca fiind periculos, astfel că el este evitat. Psihanaliștii ortodocși refuză
să accepte în psihanaliză acei pacienți considerați ca având un Eu prea vulnerabil
pentru a putea suporta terapia bazată pe insight. De asemenea, pacienții care
suferă doar de pe urma unei crize de scurtă durată ar putea să se califice pentru

RICHARD S. LAZARUS
o formă de terapie suportivă și pe termen scurt, ale cărei obiective sunt mai 611
modeste, comparativ cu încercarea de reparare a funcționării personalității. Acești
pacienți nu au în mod necesar o structură fragilă, și se pare că au nevoie doar de
un sprijin profesional temporar din partea terapeutului.
în cazul pacientului nevrotic, sunt posibile numeroase obiective alternative.
Acestea includ dispariția simptomului vătămător, reducerea distresului emoțional
și a disfuncției, achiziția unor insighturi ambițioase și modificarea modului în care
pacientul face față dificultăților emoționale și interpersonale de natură cronică.
Este posibil ca pacientul să privească scopul propriei terapii într-un mod diferit
de cel al terapeutului, iar o parte a obiectivului terapeutic inițial constă din găsirea
unui acord comun. O posibilitate ar fi stabilirea unui set de scopuri graduale, care
să îi dea pacientului posibilitatea de a alege să meargă sau nu mai departe, odată
ce au fost realizate cele de la baza ierarhiei.
Pentru pacienții cu dificultăți existențiale, problema nu constă în depășirea
propriilor disfuncții, ci se referă la găsirea unor semnificații și a unor angajamente,
o întreprindere cât se poate de dificilă. în linii mari, atât terapia existențială, cât
și cea psihanalitică privesc tratamentul ca fiind un proces de durată, constând în
descoperirea a ceea ce nu a mers cum trebuie în trecut și a creat distres și dis­
funcții sau probleme existențiale cu caracter general. Oricine a lucrat cu studenți
demotivați cunoaște cât de dificilă este învingerea acestui tip de simptome.
Studentul spune: „învățați-mă cum să vreau să obțin note bune la o materie", însă
profesorul știe de regulă că acest lucru nu poate veni din exterior. Dar atunci cum
se poate realiza acest lucru? Ce tip de motivație va susține căutarea unei semnifi­
cații și asumarea unui angajament? Semnificația (sensul) este ceva ce majoritatea
dintre noi construim (și în raport cu care ne angajăm să îl înfăptuim) ca rezultat
al multitudinii de idei și influențe individuale. Numeroși terapeuți ar afirma că
acest tip de pacienți trebuie ca mai întâi să descopere ce anume îi împiedică să
reușească, pentru a putea fi motivați din nou într-o manieră constructivă.
Obiectivul terapiei existențiale este mult mai neclar, comparativ cu intervențiile
privind alte tipuri de distres emoțional.

Cum funcționează tratamentul

în timp ce numeroase orientări terapeutice au luat ființă ca un atac la școlile
anterioare, așa cum s-a întâmplat atunci când comportamentaliștii au dezaprobat
vehement perspectiva psihanalitică, perioada actuală se individualizează prin
eforturile reale susținute de către diferitele școli terapeutice, în direcția reconci­
lierii. Atunci când vorbim despre psihoterapie, nu facem referire la un simplu
proces de educare sau furnizare a informațiilor și aptitudinilor necesare acelor
indivizi care se află în dificultate ca urmare a inexistenței acestor aptitudini; în
schimb, căutăm depășirea conflictelor interne care ascund adevărul și obstruc-
ționează schimbarea terapeutică.
Teoreticienii abordării psihodinamice gândesc această distincție ca diferen­
țierea dintre problemele de suprafață și simptomele nevrotice. Deși nu doresc să

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

612 îi fac să se simtă inconfortabil pe clinicienii comportamentaliști, dat fiind ceea ce
deja am afirmat în legătură cu medierea și conflictul de natură cognitivă, nu ar
trebui să fie surprinzător faptul că după opinia mea majoritatea psihoterapiilor
se ocupă parțial de tratarea simptomelor datorate conflictelor interne, ceea ce face
ca obiectivul schimbării terapeutice să fie mai mai dificil de atins, comparativ cu
cazul simplei educări.
în urmă cu ceva ani (Lazarus & Folkman, 1984, Cap. 11) am încercat să aplic
propria teorie legată de stres și emoție în cazul psihoterapie! și am sugerat că cele
câteva principii considerate de regulă ca antitetice, constituiau de fapt moduri
complementare de modificare a evaluărilor de care depind emoțiile. în analiza
propusă de mine, au fost examinate patru principii, toate acestea fiind probabil
într-o oarecare măsură adevărate:
1. Emoțiile modelează gândirea și acțiunea, ceea ce enunță conceptul familiar
privitor la emoții ca tendințe. în măsura în care emoțiile pot influența gândirea
și acțiunea, și pot fi trăite fără ca Eul să apeleze la mecanisme de apărare (cf.
Epstein, 1983), individul va gândi și va acționa mai adaptativ atunci când acestea
sunt modificate. Pot fi folosite toate tipurile de tehnici în transformarea emoțiilor,
incluzând decondiționarea, relaxarea, meditația, biofeedback-ul, respectiv crearea
unei relații terapeutice suportive și securizante.
2. Acțiunile modelează gândirea și emoția, astfel că atunci când îi putem determina
pe pacienți să adopte un comportament diferit, există șanse mari ca aceștia să
gândească și să simtă diferit, cum se întâmplă când ne însușim un rol inter­
personal diferit, pe care ulterior îl internalizăm ca fiind al nostru (vezi Capito­
lul 8) sau descoperim bazele perspectivei unui alt individ, și prin urmare devenim
mai empatici.
3. Gândirea modelează emoția și acțiunea, ceea ce înseamnă că atunci când ne
schimbăm modul de gândire, am putea deopotrivă să ne schimbăm propriile
emoții și acțiuni. Acesta reprezintă manifestul fundamental al abordării tera­
peutice cognitiviste.
4. Mediul extern modelează gândirea, emoția și acțiunea, ceea ce, din perspectiva
tratamentului, înseamnă că atunci când mediul pacientului poate fi transformat
prin acțiuni de tipul schimbării locului de muncă, divorțului sau al confruntărilor
active, cele trei constructe mentale — cogniția, motivația și emoția — sau relația
acestora cu mediul extern se poate, de asemenea, schimba.
Numeroși terapeuți, inclusiv aceia care aderă la orientarea cognitivistă, recurg
la combinarea acestor principii, așa cum reiese din terapia multimodală inițiată
de A. Lazarus (1981), în încercarea de a utiliza oricare dintre posibilitățile de
schimbare existente. Cu toate acestea, principiile enunțate nu explică mecanismul
producerii schimbării terapeutice, ci doar evidențiază o parte dintre variabilele
implicate într-o astfel de schimbare — mai precis, cognițiile, acțiunile și emoțiile.
Pornind de la această idee (Lazarus, 1989c), am încercat să rezum ceea ce consider
ca fiind cel mai important principiu al schimbării terapeutice.
Trei premise se află la baza modului în care descriu mecanismele schimbării
terapeutice; acestea implică relațiile stabilite între cogniție, motivație și emoție
(vezi Lazarus, 1989c).

RICHARD S. LAZARUS
 1. în timp ce integrarea echivalează cu sănătatea mentală, absența conexiunilor 613
între constructele mentale echivalează cu patologia, cu disfuncțiile și cu distresul.
Cele trei constructe mentale — cogniția, motivația și emoția — ar trebui să fie în
general compatibile, iar la modul ideal să funcționeze unitar; aparatul mental ca
sistem trebuie, de asemenea, să fie și într-o relație normală cu mediul; iar acțiunile
ar trebui să fie inițiate de acest sistem coordonat, cu o funcționare armonică.
2. Una dintre modalitățile patogene prin care indivizii își gestionează propriile
lezări și pericole constă din încercarea de a căuta deconectarea acestor constructe
mentale prin intermediul unor procese adaptative deficitare, care includ ceea ce
psihanaliștii au denumit ca „mecamism de apărare al Eului" (vezi Capitolul 10).
Cu toate că negarea este, spre exemplu, uneori utilă (vezi Lazarus, 1983), aceasta
creează deopotrivă o deconectare. Prin urmare, esența psihopatologiei este repre­
zentată de un eșec al evaluării și adaptării. Altfel spus, căutăm să ne deconectăm
prin intermediul unor strategii adaptative centrate pe emoție și uneori amăgitoare
pentru propria persoană, cum sunt evitarea, negarea și distanțarea, pentru a
gestiona dilemele psihologice severe datorate vieții cotidiene. Uneori acest lucru
este inofensiv, însă în alte momente el va conduce la disfuncții.
Deconectarea devine dezadaptativă atunci când împiedică realizarea unei
acțiuni adaptative cu rol esențial. Spre exemplu, distanțarea și negarea pericolului
ar putea conduce la incapacitatea unui student de a se pregăti pentru un examen,
contribuind în consecință la împiedicarea obținerii unor performanțe (vezi
Lazarus, 1983; Taylor & Brown, 1988). Astfel de comportamente sunt în mod
special dezadaptative, atunci când devin un stil curent de evaluare sau adaptare
la realitate; o experiență adaptativă singulară determină doar rareori o dezadap-
tare pe termen lung, însă un comportament de acest tip devenit cronic îi poate
aduce individului probleme. Ca un ultim aspect, deconectarea este dezadaptativă
atunci când îl împiedică pe individ să învețe cum să gestioneze eficient acele
situații problematice importante, sau să se debaraseze de un tipar adaptativ
patogen. Denumită adesea în psihoterapie ca „rezistență", aceasta poate să
învingă eforturile depuse în direcția schimbării terapeutice.
3. Deconectarea și opusul acesteia, funcționarea armonioasă, presupun nu doar
faptul că acei indivizi suferind de pe urma unor disfuncții emoționale trebuie să
învețe să gândească diferit despre sine și propria relație cu lumea. O astfel de
schimbare a modului de a gândi trebuie, în plus, acompaniată de acțiuni și emoții
adecvate; este necesară producerea unui insight emoțional activ (cf. Wachtel, 1977),
comparativ cu cel pur intelectual, pasiv, la care trebuie adăugat faptul că acțiunile
trebuie orientate în direcția eforturilor de a gestiona într-un mod diferit proble­
mele, și probabil mai bine decât în perioadele anterioare.
în cadrul unei abordări recente a acestui subiect (Lazarus, 1989c), am discutat
patru tipuri de deconectare, toate acestea implicând evaluarea și adaptarea. Ele
au ca rezultat neconcordanțe marcante între evaluare sau adaptare, și ceea ce
trebuie gândit sau făcut în anumite circumstanțe de viață. Formele de deconectare
sunt schematizate în Figura 11.3.
Una dintre formele de deconectare se produce la nivelul gândirii, ceea ce a fost
denumit în mod tradițional drept conflict intrapsihic. în Capitolul 4 am furnizat

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

614 Aparatul psihic

Cogniție / Motivație / Emoție / Acțiuni

Plaja stimulilor __________

din mediu

Figura 11. 3. Cele patru forme de deconectare sunt: (1) la nivel intrapsihic; (2) între psihic
și mediul extern; (3) între psihic și acțiune; (4) între mediul extern și acțiune. (Sursa: R. S.
Lazarus, Constructs of the mind in health and psychotherapy. în A. Freeman, K. Simon,
L.E. Beutler și H. Arkowitz (Eds.), Comprehensive Handbook of Cognitive Therapy. New York:
Plenum Publishing Corp., 1989).

un exemplu al unei evaluări făcute la nivel conștient, comparativ cu cea contrară,

de la nivelul inconștient. în majoritatea formelor de deconectare de acest tip,
motivele, gândurile și emoțiile sunt, ca să spunem așa, în contratimp.
O a doua formă de deconectare are loc între gândire și mediul extern. De
exemplu, atunci când pericolul este supraevaluat, individul resimte în mod inutil
anxietate, vinovăție, rușine ș.a.m.d.; în cazul în care pericolul este subevaluat,
pericolele reale sunt pierdute din vedere; dacă procesul adaptativ este inadecvat,
nu va mai fi gândit sau făcut ceea ce trebuie pentru o relație adaptativă
individ-mediu.
O a treia formă de deconectare se manifestă între gândire și acțiune. Aceasta
include două cazuri — acțiunile nu reușesc să fie conforme intențiilor, respectiv
intențiile nu sunt exprimate la nivelul acțiunilor. Observatorii discută adesea acest
aspect prin a face referire la unul sau altul dintre cele trei constructe mentale. De
exemplu, vorbim despre acțiuni care sunt inadecvate în contextul dorințelor
individuale, despre acțiuni care sunt contradictorii sentimentelor, respectiv despre
acțiuni aflate în discordanță cu modul în care indivizii își reprezintă cognitiv
interacțiunile. Aceste interpretări diferite indică faptul că modul de descriere a
deconectării dintre gândire și acțiune depinde de accentul pus pe motivație,
emoție sau cogniție, fiecare ajungând să reprezinte procesul psihic în ansamblul
său. într-o manieră similară, terapeuții se referă la acest tip de deconectare,
vorbind despre tulburări ale controlului impulsului, stări conflictuale sau meca­
nisme de apărare ale Eului, cât și la deficitul de aptitudini sau cunoașteri.
O a patra formă de deconectare survine între mediul extern și acțiune, ceea ce
înseamnă o revenire la punctul inițial al discuției referitoare la concordanța sau
neconcordanța evaluării sau a adaptării cu mediul extern, motiv pentru care nu
necesită o abordare suplimentară.
în acest mod, putem rezuma esența argumentării propuse, referindu-ne la
ingredientele fundamentale de care depinde schimbarea terapeutică. Constructele
mentale trebuie să funcționeze în armonie și să se afle într-o relație adecvată cu
acțiunile individuale și mediul extern. Terapia nu poate depinde exclusiv de
încercările de a acționa asupra unui singur construct — de exemplu, cogniția,
motivația, emoția, acțiunea sau factorii de mediu cu care se confruntă pacientul.

RICHARD S. LAZARUS
Ceea ce unul dintre constructe exprimă trebuie conectat la nivel funcțional cu 615
toate celelalte.
Acest concept al unității funcționale a fost exprimat de numeroși terapeuți
cognitiviști, în moduri diferite: de către Beck (1987) care sublinia faptul că
pacienții trebuie ajutați să înțeleagă cognitiv ceea ce se petrece în cadrul experienței
emoționale individuale; de Ellis (1984) care a pus în evidență faptul că emoția și
cogniția formează întotdeauna un tot unitar; de către Meichenbaum și Cameron
(1983) care au recunoscut inutilitatea încercării de a modifica gândirea, în absența
unui acompaniament emoțional; și chiar de către acei terapeuți cu o orientare
accentuat comportamentală, cum sunt Foa și Kozak (1986), care au pus accent pe
faptul că indivizii fobiei trebuie să învețe din confruntarea terapeutică cu propriile
temeri, faptul că expectațiile inductoare de teamă sunt greșite; ei trebuie să înceteze
să mai evite sursele de teamă și să acționeze, în schimb, în moduri care să facă
posibil acest tip de confruntare.
Se poate percepe o creștere neașteptată a acordului teoreticienilor cu privire
la faptul că schimbarea terapeutică implică interpretarea dinamicilor cognitive,
motivaționale (pe care terapeuții nu au pus prea mult accent) și emoționale —
care în ansamblul lor sunt centrate, aș adăuga, pe acțiunile direcționate către
mediul în care individul trăiește. Există, la nivel concret, cinci constructe cu care
se poate jongla în tratament: cogniția, motivația și emoția — care reprezintă
principalele componente ale aparatului psihic — la care se adaugă acțiunile și
mediul extern.
Ceea ce am afirmat aici legat de psihoterapie, deși viza în principal teoria, fără
a lua în considerare tehnicile de intervenție, își are originile în cele cinci principii
pe care le-am utilizat pentru a rezuma temele de bază ale propriei teorii cogni-
tiv-motivațional-relaționale privitoare la emoție. O importanță particulară o are
principiul semnificației relaționale, conform căruia ceea ce este semnificativ pentru
indivizi și emoțiile acestora vizează modul subiectiv în care aceștia gândesc ceea
ce se întâmplă în cadrul relației individuale cu mediul și, cu precădere, în relațiile
sociale, atât la nivelul interacțiunilor, cât și la cel al atitudinii existențiale. Acestea
definesc esența evaluării. Deși la afirmațiile anterioare se putea ajunge și pe alte
căi, tema fundamentală a acestora nu a reieșit prea clar anterior revoluției cogni-
tiviste din domeniul psihologiei, care a avut deci o contribuție însemnată.
în ciuda faptului că există o diferență considerabilă între gândirea psihanalitică
și analiza cognitiv-motivațional-relațională prezentată de către mine, se poate
argumenta, de asemenea, că atunci când este evitată adoptarea unei poziții mult
prea ideologice, se observă o coincidență destul de mare între ceea ce am discutat
aici și gândirea psihanalitică, cea care a fost pe vremuri considerată țapul ispășitor
al terapiei comportamentale. Coincidența este cu atât mai evidentă prin prisma
interesului sporit pe care l-am acordat evaluării de natură inconștientă.
Ideile discutate anterior cu privire la modul cum funcționează terapia au mai
fost prezente anterior sub o formă sau alta, și probabil că la momentul actual
încep să fie apreciate la adevărata lor valoare, dat fiind că spiritul de competiție
dintre sistemele terapeutice este mai redus comparativ cu perioadele anterioare,
scăzând și rivalitatea de tipul „teoria mea o exclude pe a ta" existentă în rândul

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

616 celor care doresc să înregistreze progrese în tratamentul disfuncțiilor emoționale.
Acest lucru ar trebui să fie încurajator pentru acei specialiști de orice orientare
care urmăresc să ajungă la o mai bună înțelegere și la o terapie mai eficientă a
acestui tip de disfuncții.

Prevenția
în intervențiile axate mai curând pe prevenție, decât pe tratament, sunt de
părere că există mult mai multe întrebări decât răspunsuri, în ciuda faptului că a
învăța să pui întrebarea potrivită reprezintă cel mai bun început. Aspectele legate
de prevenție coincid în mare parte cu cele specifice psihoterapie!, cu precădere
la nivelul prevenției secundare, și mai puțin în cazul celei primare. Prevenția
secundară se referă la eforturile de a împiedica o disfuncție deja existentă să se
acutizeze în timpul unei crize.
Prevenția primară se referă la demersurile de minimalizare a vulnerabilității la
disfuncții sau la împiedicarea reapariției acestora. Atunci când totuși nu există o
dovadă a disfuncției, prevenția pare să difere în mică măsură de eforturile edu­
caționale orientate în direcția unei maximizări constructive, respectiv a minimi­
zării tendințelor distructive. Intenția este de a ajuta copilul să se dezvolte ca adult,
dispunând de resurse adaptative substanțiale care să îi permită să gestioneze
experiențele de viață negative inevitabile (vezi Albee & Joffe, 1977; Garmezy, 1981;
Garmezy & Rutter, 1983; Rutter, 1979; și Smith, Smoli & Ptacek, 1990).
Una dintre observațiile fundamentale privind prevenția primară se referă la
diferențele majore existente între copii la nivelul resurselor de care dispun pentru
a gestiona experiențele stresante ale vieții. O parte dintre aceștia beneficiază de
pe urma unor avantaje sociale sau care țin de tipul de personalitate, care rezultă
din circumstanțele existenței individuale, și care îi ajută să reziste în fața conse­
cințelor dăunătoare cauzate de un stres major; alții sunt dezavantajați în acest
sens, iar mai târziu se vor dovedi vulnerabili. Avantajele și dezavantajele par a
fi niște factori a căror influențare este dificilă sau imposibilă retroactiv, cum ar fi,
de exemplu, faptul de a avea părinți iubitori sau detestabili, de a fi inteligent sau
lipsit de inteligență, ori de a avea aptitudini sociale, posibilități financiare, edu­
cație și alte lucruri de acest tip. De regulă nu suntem în măsură să furnizăm acele
trăsături genetice favorabile, acei părinți iubitori și buni, acele condiții economice
favorabile, o bună educație și prietenii care ar putea constitui un remediu adecvat.
Principiul sistemic implică faptul că nicio variabilă considerată singular nu
poate constitui un factor unic preventiv pe care să se pună accentul în dezvoltarea
copilului. O multitudine de variabile influențează rezultatul emoțional și adap-
tativ — incluzând scopurile urmărite, convingerile individuale, modurile de
evaluare ale relațiilor avute cu mediul, aptitudinile adaptative, respectiv, maniera
de a trăi în armonie cu lumea, care cresc probabilitatea pe termen lung a unei
relații reușite cu mediul înconjurător. Absența angajamentelor va conduce la
nefericire existențială; eșecul în dezvoltarea unei identități a eului normative și

RICHARD S. LAZARUS
sănătoase va determina o existență difuză și lipsită de sens; optimismul exagerat 617
sau pesimismul excesiv vor submina evaluarea și adaptarea.
E, deci, nevoie de niște reguli generale care să orienteze eforturile asociate cu
prevenția primară și cu educația. în diversele etape din cadrul procesului de
creștere a copilului, sarcinile de dezvoltare constituie puncte de cotitură pentru
capacitatea de funcționare, stabilitatea emoțională și posibilitățile viitoare de
dezvoltare ale copilului. Riscurile sunt asociate cu nevoia presantă ca acesta să
devină mai independent, să intre în competiție cu alți copii în cadrul activităților
școlare și la joacă, să facă față lezărilor și îmbolnăvirilor, pierderii unui părinte
ca urmare a decesului acestuia sau divorțului partenerilor, respingerii parentale,
presiunii grupului de prieteni care este generatoare de conflicte, respingerii
acestora, lipsei de loialitate din partea adulților sau grupului de prieteni ș.a.m.d.
Deși solicitările la care trebuie să răspundă copilul variază în funcție de stadiul
dezvoltării individuale, toate aceste exemple de sarcini, la care se adaugă multe
altele, trebuie gestionate de către copil în cadrul procesului de maturizare. Sunt
puse în joc identitatea eului adult aflată în curs de formare, adecvarea adaptativă,
testarea realității, angajamentul și capacitatea de a stabili relații intime, controlul
comportamental și emoțional, respectiv atingerea scopurilor propuse (cf. Erikson,
1963, care se numără fără îndoială printre cei mai influenți autori pentru teore­
ticienii cu un interes pentru prevenția primară și educație).
Principiile implicate în prevenția primară au, cu toate acestea, un caracter mult
prea general, iar variabilele sunt atât de numeroase, încât este dificilă derivarea
unui set concret de măsuri dezirabile, respectiv indezirabile. în consecință, pre­
venția primară a avut tendința de a subzista mai curând la adăpostul unor
sloganuri, decât cu ajutorul unui program clar care să prescrie la nivel social
modalitățile pentru creșterea și educarea copiilor. Spre exemplu, este cunoscut
faptul că stresul este un fapt existențial inevitabil. Prin urmare, deși intenția nu
este de a genera cu orice preț experiențe stresante, este crucial ca un copil să învețe
să le gestioneze. în ce grad, care este tipul de stres și la ce stadiu din dezvoltare
facilitează sau frânează stresul adaptarea copilului? Sub acțiunea cărui tip de
factori devine stresul o traumă care împiedică dezvoltarea ulterioară? Acestea
constituie probleme standard specifice prevenției primare, însă există câteva
reguli generale specifice care sunt demne de luat în seamă.
Atunci când pot fi observate indicii ale distresului și disfuncției, lezarea a fost
în mare parte deja produsă. în acest caz, obiectivul prevenției primare este sub­
stituit de prevenția secundară, sau tratamentul, în cadrul cărora terapeutul trebuie
să îi învețe pe copiii și adulții vulnerabili abilitățile adaptative de care aceștia au
nevoie. în absența unor studii comparative între cei care reușesc o bună gestionare
a stresului, respectiv cei care nu reușesc acest lucru, nu va fi ușor de descoperit
acel factor care îi diferențiază pe indivizii care au reușit de restul indivizilor, astfel
încât să găsim măsuri concrete care să îi ajute pe cei care, odată ajunși la terapeut,
au nevoie de asistență.
în scopul unei mai bune înțelegeri a prevenției secundare, este necesară o
decizie referitoare la cât de serios trebuie tratate semnele de disfuncție și distres
manifestate pe termen scurt. O inițiere grăbită a tratamentului s-ar putea dovedi

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

618 inadecvată, atunci când distresul și disfuncția sunt temporare și pot fi gestionate.
Există dovezi observabile care atestă, spre exemplu, că majoritatea adolescenților
care prezintă semnele unor tulburări vor scăpa de acestea în interval de un an
sau doi. Acest lucru depinde în mare parte atât de situația când criza este rezul­
tatul unei pierderi însemnate sau a unei afecțiuni fatale, cât și de capacitatea
individuală de a răspunde la această situație într-un mod adecvat.
Este necesară cunoașterea modului în care semnele disfuncției ar trebui
evaluate pentru diferitele stadii ale dezvoltării. Care dintre tiparele copilăriei au
un caracter patogen, sau constituie doar indicii ale stresului asociat unui conflict
constructiv, care va fi rezolvat fără ajutor extern? Un copil care este gelos pe
fratele său este oare supus riscului de a dezvolta ulterior o formă de patologie,
sau gelozia manifestată constituie doar un tipar benign, denumit „rivalitate
fraternă"? Iar pentru copilul care prezintă accese de furie sau semne de agre­
sivitate, există oare riscul ca acesta să aibă mai târziu dificultăți interpersonale,
ori este posibil ca tiparul furiei să fie direcționat constructiv? Copilul care răs­
punde într-un mod pasiv și compliant, fără a manifesta agresivitate, este el supus
unui risc serios, iar în caz afirmativ, ce ar trebui făcut pentru a-1 ajuta? Cu toate
că nu doresc să sugerez absența studiilor care să răspundă unor astfel de întrebări,
există puține dovezi teoretice și empirice pe baza cărora cercetătorii să poată
furniza răspunsuri certe.
Un alt set de probleme asociate prevenției secundare tratează aspectele refe­
ritoare la posibilitatea ca procesul de evaluare să fie reînvățat, astfel încât să
rezulte un echilibru funcțional între optimism, pesimism și testarea realității. Pot
fi găsite acele reguli care prescriu modul cum un copil ar trebui să facă față, de
exemplu, la pierderea unuia dintre părinți, la o lezare, la o boală devastatoare sau
gravă, la un abuz sexual ori la alte situații similare? Unul dintre răspunsuri rezidă
în cultivarea și întărirea proceselor adaptării la stres, însă nu se cunoaște cu
certitudine modul cum acest lucru poate fi realizat, și cu atât mai incert pare
modul în care eforturile terapeutice îl vor ajuta pe pacientul copil sau pe adult să
se confrunte cu un potențial eveniment devastator. Oare strategia de intervenție
ar trebui să îl ajute pe individ să depășească criza imediată prin a-i oferi suportul
necesar, sau ar trebui ca aceasta să urmărească o mai bună gestionare de către
individ a viitoarelor agresiuni de natură existențială? Prin ce mijloace ar putea fi
realizate astfel de scopuri?
Atunci când individul se confruntă cu un eveniment personal dezastruos și
dorește asistență psihologică, prevenția secundară se aproprie mai mult de
psihoterapie, în sensul că pune accent pe furnizarea suportului și a înțelegerii
necesare, iar atunci când este posibil, încurajează explorarea acelor scopuri indi­
viduale periclitate și a opțiunilor disponibile pentru ieșirea din criză — ceea ce
este uneori denumit ca intervenția de criză (Caplan, 1961, 1964, 1970, 1974;
Horowitz, 1982; Lindsay, 1975; Slaikeu, 1984).
Pennebaker și colaboratorii (de ex., Pennebaker, 1989; Pennebaker & Beall,
1986; Pennebaker, Colder & Sharp, 1990; Pennebaker, Hughes & O'Heeron, 1987;
și Pennebaker, Kiecolt-Glaser, & Glaser, 1988) s-au implicat în cercetări progra­
matice pentru a studia efectele ameliorative datorate relatării în scris sau altor

RICHARD S. LAZARUS
modalități de comunicare verbală a experiențelor traumatice recente. Observațiile 619
acestora sugerează că procesul adaptativ poate fi facilitat și chiar accelerat de
confruntarea și procesarea traumelor efective sau anticipate. De exemplu, conform
studiului realizat de Pennebaker, Colder și Sharp (1990), atunci când studenții
scriau despre dorul de casă și anxietățile asociate plecării la facultate, numărul
vizitelor făcute de aceștia la medicul curant pentru diferite afecțiuni a fost mai
redus în lunile care au urmat relatării acestor probleme, comparativ cu grupul de
control format din studenții care scriseseră pe teme mai superficiale. Cercetarea
citată reprezintă unul dintre puținele eforturi depuse în sensul explorării la tinerii
normali a posibilității ca măsurile preventive să îi ajute pe aceștia să facă față
surselor previzibile ale stresului și traumei.
Răspunsul la multe dintre întrebările ridicate aici depind de realizarea unei
distincții între nevroză și un răspuns temporar la o criză existențială profundă.
Teoriile psihiatrice inițiale îi considerau pe indivizii care sufereau de pe urma
distresului emoțional și a disfuncționalităților, ca fiind nevrotici sau prezentând
alt gen de psihopatologii, iar mare parte din practica profesională încă nu a reușit
să țină seama de rolul cauzal al evenimentelor existențiale distructive sau al
dificultăților cronice. Chiar și în cazul unei pierderi sau a unui eveniment nefavo­
rabil sever, abordarea standard consta în căutarea unei explicații legate de
interioritatea individului, ca și cum toate dificultățile și simptomele ar fi putut fi
înțelese din perspectiva inadecvării individuale.
Cu toate acestea, un număr tot mai mare de clinicieni au ajuns la concluzia că
în cazul indivizilor care în condiții normale erau capabili să își trăiască viața în
absența unor disfuncții severe, puteau să apară simptome manifeste ca urmare a
decesului cuiva iubit, a pierderii serviciului sau unor evenimente sociale sau
suferințe organice extrem de nefavorabile, cu efect perturbator la nivelul existenței
individuale și familiale. Prevenția secundară, având ca obiectiv limitarea efectelor
negative și restabilirea echilibrului, deține o importantă funcție clinică ce trebuie
îndeplinită chiar și în cazul indivizilor sănătoși. Pentru astfel de cazuri, practicile
mai vechi constând din evidențierea nevrozelor caracteriale par la momentul
actual insuficiente și ar putea fi privite ca exemple în care victima factorilor de
viață distructivi este blamată pentru funcționarea deficitară.
O mare parte din activitatea clinică cu rol de prevenție desfășurată în prezent
constă în prevenția secundară, adresată acelor indivizi în general normali, dar
care au trecut printr-o criză sau tragedie personală. Demersul preventiv caută să
împiedice ca evenimentele tragice să le acapareze indivizilor întreaga existență
și să ducă la o incapacitate cronică, precum și să îi ajute pe aceștia să depășească
propriile dificultăți, astfel încât să se poată reangaja în trăirea unei vieți productive
și satisfăcătoare. Aceasta înseamnă acceptarea principiului care afirmă că una
dintre rațiunile importante aflate la baza dificultăților își are originea în mediul
extern, în evenimentele de viață sau în constrângerile existențiale cu caracter
distructiv, în ciuda faptului că cele de pe urmă pot fi, de asemenea, exacerbate
de deficiențele individuale. Oricum ar sta lucrurile, victima acestor constrângeri
impuse de mediu sau de evenimentele existențiale poate beneficia de susținere
în luarea unor decizii adaptative care să prevină sporirea dezorganizării psihice.

Emoție și adaptare b Implicații la nivelul cercetării...

620
Considerații finale
în măsura în care există o singură temă, centrală, în modul cum am tratat
emoțiile, este cert faptul că nu se poate considera din cele enunțate că emoția și
rațiunea s-ar exclude reciproc. Deși se pare că restul teoreticienilor atribuie emoției
un caracter irațional, lucrurile stau în realitate tocmai invers: emoția depinde de
rațiune.
Cu toate acestea, atunci când adoptăm o astfel de poziție, ia naștere o contro­
versă filosofică, mai precis, survine întrebarea dacă ființele umane sunt prin
excelență creaturi raționale, ori iraționale. O poziție influentă privitoare la acest
aspect, caracteristică secolului XX, refuză să ia în considerare capacitatea ființelor
umane de a raționa logic; se consideră că indivizii gândesc emoțional, și prin
urmare ilogic, iar raționalitatea activităților umane ar fi o iluzie.
Acest mod de gândire este specific unui număr de dramaturgi, a căror operă
colectivă a devenit cunoscută ca „teatrul absurdului", din rândul cărora fac parte
Beckett, Duerrenmatt, Genêt, Ionesco și Pinter. în piesele de teatru scrise de
aceștia, se afirmă că existența umană este absurdă, datorită caracterului său
irațional și a lipsei de conținut a valorilor pozitive. Ar trebui, desigur, reținut
faptul că indivizii sunt înclinați să se simtă fie optimiști, fie pesimiști — ceea ce
înseamnă că pentru o parte dintre aceștia, absurditatea și tragismul sunt domi­
nante; în timp ce pentru o altă parte, domină caracterul idealizat al eforturilor
umane depuse pentru împlinirea scopurilor. Probabil că aceia care consideră
indivizii umani ca fiind de o absurditate tragică se numără printre pesimiști, însă
nu se poate afirma că o astfel de opinie n-ar fi lipsită de provocări.
Concepția că oamenii sunt niște ființe care gândesc ilogic își are, de asemenea,
originile în observațiile unor cercetători notabili din cadrul psihologiei, care
sugerează caracterul comun al concluziilor iraționale, cu precădere în situațiile
dominate de speranță sau teamă — îndeosebi atunci când informațiile care stau
la baza deciziilor luate sunt la fel de ambigue, precum tinde să fie și existența în
cea mai mare parte a sa. O astfel de constatare constrânge la adoptarea unei poziții
negativiste cu privire la rațiunea umană. Într-adevăr, este dificil să nu subscriem
la ideea că absurditatea și răutatea abundă în activitățile umane, că deciziile
cruciale sunt adesea greșite și că oamenii sunt singurele creaturi din regatul
animalelor care se implică de bunăvoie în situații dificile —■ ceea ce constituie mai
mult o regulă, decât o excepție.
Cu toate acestea, o complicație provine din faptul că nu este întotdeauna clar
ce anume se înțelege prin iraționalitate. Acest termen poate face referire fie la
raționament ca proces, fie la concluziile și rezultatele unui astfel de raționament.
Este foarte posibil ca un proces rațional corect să conducă la rezultate și concluzii
eronate, aparent iraționale, la fel cum un proces rațional defectuos poate genera
o concluzie și un rezultat corecte. Cel mai adesea, rezultatul și concluzia rațio­
namentului sunt calificate ca iraționale, atunci când acestea au un caracter
autodistructiv. O altă complicație ar fi că rezultatele și concluziile sunt considerate
ca iraționale de către participanții cărora o decizie li se pare nedreaptă, doar ca
urmare a faptului că propriile interese au pierdut în fața celor aparținând altor

RICHARD S. LAZARUS
grupuri sociale. în consecință, rezultatele și concluziile unui raționament pot fi 621
calificate ca iraționale în funcție de interesele pe care le servesc, după cum se
întâmplă aproape întotdeauna în cazul situațiilor conflictuale.
Pentru aceia care consideră indivizii umani ca fiind iraționali, am să propun
următoarea afirmație: ar trebui să îi calificăm pe aceștia că gândesc irațional doar
atunci când raționamentul în sine, ca proces, este unul ilogic. Nu este în mod
necesar ceva irațional să ajungem la o concluzie greșită. Am sugerat în capitolele
de început ale acestei cărți că de cele mai multe ori problemele cu care ne con­
fruntăm nu au o bază ilogică, ci se originează în premise inconștiente și probabil
eronate — alfel spus, în convingerile, valorile și scopurile pe care se fundamen­
tează concluziile eronate, de care indivizii care le posedă sau observatorii acestora
nu sunt uneori conștienți — sau care își au rădăcina în acele iluzii împărtășite
care ne subjugă prin încurajarea unor judecăți nerealiste cu privire la mersul
lucrurilor, chiar și atunci când raționamentul, ca proces urmează un curs logic.
Cu alte cuvinte, nu se poate afirma că logica noastră este cea care în mod necesar
creează distorsiunile, ci premisele pe care se sprijină această logică.
Dacă, așa cum am mai spus, emoțiile depind de valorile, scopurile și credințele
la care indivizii aderă și pentru care prezintă o importanță existențială, acestea
pot servi și ca premise aflate la baza emoțiilor. Ne luăm angajamente care au
potențialul de a produce distres emoțional în cazul în care eșuăm în îndeplinirea
lor, sau emoții pozitive atunci când reușim. Angajamentele iraționale contribuie,
de asemenea, la apariția sentimentului lipsei de sens, sau a „sinelui golit" despre
care am discutat mai devreme în această carte, stare care este adesea considerată
drept o cauză a futilității și absurdității existențiale, după cum se poate vedea în
piesa lui Beckett, Așteptându-l pe Godot.
Oricum ar fi — și trebuie să mă abțin de la predicile legate de valorile și
scopurile bune sau rele — (psiho)logica emoțiilor este implacabilă. Avem o stare
emoțională negativă atunci când scopurile urmărite — independent de natura
acestora — nu pot fi atinse, însă ne simțim bine dacă reușim să le realizăm,
ambele situații fiind perfect logice. Pe lângă raționamentele aflate la baza acestor
scopuri, care constituie un alt subiect, această ordine (psiho)logică este rezultatul
moștenirii noastre biologice. Într-adevăr, logica de tip cauză-efect a emoțiilor
discutată de către mine constituie esența teoriei cognitiv-motivațional-relaționale,
iar componenta științifică a acesteia constă în descrierea fenomenului și în
specificarea atât a regulilor după care se desfășoară acesta, cât și a factorilor care
influențează modul de operare al acestor reguli. Premisa centrală a unei astfel de
teorii este că indivizii răspund emoțional în funcție de modul subiectiv în care
evaluează rezultatele eforturilor depuse pentru realizarea propriilor dorințe.
Valorile, scopurile și credințele care contribuie la generarea emoțiilor se
dezvoltă, în parte, ca urmare a constrângerilor societății în care suntem născuți.
Iar din moment ce scopuri similare pot fi regăsite în decursul istoriei și în cadrul
diferitelor structuri sociale, probabil că trebuie să existe și alte aspecte ale
psihologiei umane care ne modelează deopotrivă în acest sens. După satisfacerea
nevoilor biologice de bază, indivizii își doresc, pe lângă alte lucruri, să obțină
succes, o reputație (chiar dacă aceasta constă doar în a fi o celebritate), putere,

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

622 prosperitate, plăcere, sentimentul apartenenței la sistemul social și relații cordiale
pline de afecțiune cu semenii. în măsura în care cea mai mare parte din energia
individuală este investită în identitatea eului, amenințările la adresa acesteia și
pierderea sa ca urmare a morții sunt angoasante. Iar în măsura în care periclitările
și pierderile suferite la nivelul unui astfel de angajament ne creează angoasă, ne
folosim de puterea gândirii noastre flexibile pentru a ne autoamăgi cu scopul de
a preveni distresul, ceea ce sporește sentimentul de iraționalitate, ca o carac­
teristică a speciei din care facem parte. Probabil, datorită caracterului efemer al
existenței noastre, suntem guvernați într-o măsură mult prea mare de interese
imediate, în detrimentul unor scopuri pe termen lung. în orice caz, emoțiile sunt
rezultatul unui angajament privitor la realizarea scopurilor propuse, așa că nu
este deloc irațional să ne simțim triști sau bucuroși, în funcție de succesul acestui
angajament. în schimb, devenim iraționali atunci când nu putem judeca adecvat
deznodământul angajamentului nostru.
Singura modalitate prin care ne putem elibera de emoțiile dureroase și ne
putem dobândi pacea sufletească — presupunând că ne-am dori acest lucru —
constă în schimbarea angajamentelor inițiale (sau renunțarea la ele), care au dus
la generarea suferinței, o sarcină în sine dificilă, dar care este facilitată de
pierderile majore suferite sau de o experiență transformatoare, ca procese ale căror
mecanisme nu sunt pe deplin înțelese. Cititorul cunoaște faptul că o astfel de
renunțare este scopul existențial promovat de diferitele mișcări spirituale. A dori
ceva și a conștientiza ceea ce trebuie făcut pentru a-1 obține, precum și recu­
noașterea succesului sau a pierderii suferite, fac cu certitudine trimitere la emo-
ționalitatea umană. în acest mod, emoțiile și rațiunea sunt în mod inextricabil
legate, la nivelul unei logici ineluctabile.
Am ajuns la finalul acestui periplu pe tărâmul greu accesibil al emoției, chiar
în punctul pe care îl consider ca fiind finalul adecvat, care, atâta timp cât călătoria
a meritat osteneala, poate deopotrivă constitui un nou început. în definitiv,
rațiunea acestui voiaj a constat în extinderea propriilor resurse, astfel încât să
permitem abordarea problemelor practice cu care se confruntă studiile de
cercetare având ca obiect procesului emoțional, evaluarea, tratamentul, respectiv
prevenția disfuncțiilor și a distresului emoțional. Cu toate că subscriu la opinia
conform căreia cunoașterea în sine este o răsplată suficientă, principala noastră
preocupare trebuie să fie întotdeauna acel tip de cunoaștere care în ultimă instanță
ne ajută să ne conducem viața așa cum ne dorim și ameliorăm suferința și
disfuncțiile tipic umane. După această călătorie, ar trebui să îi vină mai ușor
călătorului să accepte opinia avansată de mine la începutul acestei cărți, unde
afirmam că nu există controverse în cadrul științelor biologice și sociale care să
se preteze mai bine unui astfel de scop, decât cele referitoare la emoții.

Rezumat
în acest ultim capitol, cu rol de concluzie, am încercat rezumarea principalelor
teme metateoretice, arătând modul în care acestea influențează trei demersuri cu
aplicabilitate practică: cercetarea, măsurarea și intervențiile clinice în scopul

RICHARD S. LAZARUS
prevenției și tratamentului. Pentru început, am făcut o scurtă trecere în revistă a 623
următoarelor principii: sistemic, procesual-structural, al dezvoltării, al specifi­
cității și al semnificației relaționale. Acesta din urmă face referire la ideile de bază
care se regăsesc la nivel conceptual în temele relaționale centrale, procesele de
evaluare și adaptative.
Un număr de aspecte controversate care țin de domeniul cercetării au fost
examinate din perspectiva principiilor considerate. întrucât primele patru
principii prezintă un caracter metateoretic, discutarea implicațiilor acestora la
nivelul cercetării a debutat cu unele aspecte general-abstracte, printre care,
utilizarea unui număr mare de variabile și procese, problema stabilității și a
fluctuației, procesul emoțional considerat la diferitele stadii ale dezvoltării,
specificitatea caracteristică procesului de generare a emoțiilor și a sistemelor de
răspuns. Principiul semnificației relaționale a fost discutat mai ales din perspec­
tiva modului cum acesta influențează tratarea „macro" a programelor afective și
a tendințelor către acțiune, și mai puțin din perspectivă „micro".
La un nivel mult mai concret, au fost abordate trei arii de cercetare: în primul
rând, principiul motivational, care definește modul cum individul își alocă timpul
pentru activitățile cotidiene și în ce condiții o emoție generată ca urmare a acestor
activități, va fi pozitivă sau negativă; în al doilea rând, au fost vizate cercetările
care studiază rolul temelor relaționale centrale și al tiparelor de evaluare în
generarea emoției; în al treilea rând, au fost discutate cercetările având ca obiect
tendințele către acțiune, tiparele de răspuns fiziologic și relațiile existente
între acestea; iar în final, am abordat cercetările având ca obiect procesele de
dezvoltare.
Prin prisma implicațiilor pe care le au la nivelul evaluării psihologice, au fost
examinate metodele de măsurare ale variabilelor antecedente atât în cazul
motivelor, cât și al credințelor, urmate de considerarea măsurătorilor utilizate
pentru procesele mediatorii de tipul evaluării și adaptării, iar în final, am exprimat
succint o serie de idei referitoare la măsurarea afectului exprimat subiectiv.
Cu privire la prevenție și tratament, au fost examinate câteva aspecte contro­
versate — de exemplu, când se poate considera că procesul emoțional este
relevant sau irelevant în diagnosticarea psihopatologiei, care sunt mecanismele
prin care procesul emoțional ar putea constitui un factor cauzal pentru psiho­
patologie, și modul cum emoția este abordată în cadrul diferitelor orientări
terapeutice, incluzând psihanaliza, terapia comportamentală, terapia cognitivă,
respectiv terapia experiențială și cea umanistă. Ca o completare, au mai fost
revizuite și obiectivele tratamentului.
O atenție considerabilă a fost acordată rezultatelor tratamentului, abordate
din punctul de vedere al teoriei cognitiv-motivațional-relaționale a emoțiilor.
Principala temă se referă la necesitatea unei integrări realizate atât între cele trei
constructe mentale — cogniția, motivația, și emoția — cât și între gândire
și acțiune, orientate asupra mediului. Opusul integrării este deconectarea, iar
cauzele acesteia și varietatea formelor sub care se manifestă au fost, de asemenea,
explorate. Capitolul se încheie cu o examinare succintă făcută prevenției primare
și celei secundare.

Emoție și adaptare ■ Implicații la nivelul cercetării...

Note

Capitolul 1
1 în realitate, analiza întreprinsă de Duffy a propus abandonarea studierii emoției, în
favoarea conceptului de activare, pe cu totul alte considerente față de cele enumerate de
alți autori, mai precis, din necesitatea elaborării unei teorii sistemice a emoției, provocare
căreia îi voi răspunde în Capitolul 5.
2 Prima propunere a unei astfel de abordări a fost cunoscută sub denumirea de teoria
sistemelor, întrucât avea la bază ideea de sisteme multiple aflate în diferite relații de
interdependență, în funcție de nivelul de analiză, ca făcând parte din aceeași știință. Cu
toate acestea, prefer să folosesc termenul singular de sistem, în locul pluralului sisteme,
având în vedere că fac referire doar la procesul emoțional ca sistem. Semnalez acelor cititori
familiarizați cu expresia de teorie sistemică faptul că voi folsi alternativ termenii de sistem,
teorie sistemică și analiză sistemică.
3 Există și o a cincea perspectivă, cea a dezvoltării, pe care am ales să nu o discut aici,
întrucât îi voi dedica două capitole distincte, 8 și 9, în Partea a IV-a a lucrării. Perspectiva
dezvoltării se distinge prin două aspecte, și anume faptul că le influențează pe toate
celelalte, precum și prin descrierea unei succesiuni temporale, de la naștere la moarte,
privind ontogeneza procesului emoțional și a variabilelor care îl compun.
4 Este foarte posibil ca o astfel de concluzie să nu fie valabilă cu privire la eșantioanele
în care subiecții nu au studii superioare sau provin din familii de muncitori, însă un astfel
de studiu comparativ nu a fost încă realizat. în cazul eșantioanelor formate din studenți,
există o mare probabilitate ca aceștia să provină din clasa de mijloc, în cadrul căreia valorile
și constrângerile sociale resping agresivitatea fizică, pe care o consideră a fi un
comportament negativ, inacceptabil.

Capitolul 2
1 Fac această precizare, întrucât în unele cazuri de sațietate, cum sunt cele care produc
indigestie, individul resimte un preaplin, are o stare de neplăcere și chiar poate fi bolnav.
2 Această opinie a fost contrazisă. Fridlund (1990) subliniază ideea folosirii expresiilor
faciale și corporale ca mijloace sociale de a gestiona tranzacțiile adaptative cu celelalte
animale. Acestea au funcția de semnale cu rol de manipulare, ce la nivel vizual comunică
intenția, ceea ce face ca ele să constituie importante surse de informare și dezinformare în
legătură cu care celelalte animale trebuie să manifeste vigilență. Autorul pleacă de la
premisa că manifestările sociale împreună cu vigilența în interpretarea semnificației
acestora au evoluat concomitent și explică acest lucru spunând că un animal care poate
intui mișcarea următoare a celuilalt (cum se întâmplă în ritualurile de împerechere sau

Emoție și adaptare ■ Note

626 când se ia decizia inițierii unui atac) este mai adaptat să supraviețuiască, decât cel care nu
reușește acest lucru. Analiza întreprinsă de Fridlund are deopotrivă un caracter interesant
și stimulator. Aceasta implică faptul că în anumite condiții, manifestările faciale pot să nu
constituie un indiciu fidel al emoțiilor, punct de vedere împărtășit de majoritatea
cercetătorilor interesați de expresiile faciale și exprimat sub forma conceptului de reguli
ale manifestărilor (vezi Ekman, 1977).
3 Sunt conștient de faptul că un număr redus de susținători ai teoriei privind expri­
marea facială a emoțiilor consideră că aceasta ar fi de fapt mecanismul cauzal al experienței
emoționale, și nu doar un răspuns periferic moștenit ce însoțește apariția emoției (cf.
Tomkins, 1962,1963,1981; Izard, 1977). Nu am luat în considerare această poziție, întrucât
ea nu a fost niciodată acceptată pe scară largă (vezi și Matsumoto, 1987, pentru o analiză
metodologică a cercetărilor privind acest subiect), și se pare că ignoră o etapă pe care o
consider esențială în procesul emoțional, și anume evaluările cognitive privind semnificația
adaptativă a interacțiunii. Cu privire la acest aspect periferic, teoria se aseamănă cu cea
propusă recent de către Zajonc, Murphy și Inglehart (1989), pe care nu am luat-o în
considerare, și anume că temperatura corporală și tipul de grupă sangvină au o semni­
ficație cauzală în generarea emoțiilor. Oricum, pentru o altă opinie, vezi Izard (1990).
4 în aceasta constă ironia. De ce ar fi nevoie să aducem argumente privind faptul că
furia și agresivitatea la om sunt moștenite filogenetic de la celelalte specii de mamifere,
atâta timp cât formele de manifestare și conținutul acestor emoții diferă atât de mult,
comparativ cu manifestările lor la aceste specii? Care sunt aceste componentele moștenite?
Iubitorii de animale consideră ca fiind o insultă la adresa acestora faptul că omul este
descris ca animalic, având în vedere că rasa umană ucide nediscriminat, în timp ce
animalele ucid de regulă pentru asigurarea hranei, autoprotecție și apărarea puilor. în
luptele pentru putere, de regulă animalele își amenință și intimidează rivalul, iar lupta se
încheie odată cu retragerea acestuia.
Pe de altă parte în cazul oamenilor, sau cel puțin al majorității acestora, se pare că
suferința semenilor, răzbunarea și cruzimea constituie surse de plăcere. Grecii antici, una
dintre cele mai evoluate civilizații din istorie, au fost un popor destul de crud, în ciuda
sensibilității și a geniului manifestate în artă, literatură, filosofie și știință. Această
interpretare evoluționistă a furiei și agresivității umane nu este tocmai adecvată, întrucât
pune un accent prea mare pe similarități, în detrimentul diferențelor evidente la om
comparativ cu animalele.
Dacă similaritățile existente pot fi puse pe seama transmiterii genetice și a procesului
evolutiv, cum putem atunci explica diferențele? O posibilitate ar fi ca acestea să se datoreze
capacității de memorare a experiențelor anterioare și conectării lor la prezent, astfel că din
rațiuni de autoconservare omul își înfrânge inamicii prin uciderea acestora, în vederea
eliminării oricărui viitor posibil atac, iar această capacitate cognitivă îl diferențiază de
animale. O altă ipoteză ar fi dezvoltarea la om a unor noi tipare de răspuns transmise
genetic. Cea de a treia explicație posibilă se referă la faptul că acestea sunt specifice
anumitor tipuri de societăți create de om. De exemplu, conform statisticilor anuale privind
rata omuciderilor, Statele Unite depășesc în mod semnificativ orice altă țară, situându-se
pe primul loc cu o diferență de aproximativ patru la unu, în raport cu următoarea clasată,
în orice caz, explicarea diferențelor nu se poate face doar pe baza modelelor evolutive și
a caracteristicilor universale, fiind necesară identificarea și explicarea factorilor ce
determină astfel de variații interspecifice și intraspecifice.

RICHARD S. LAZARUS
Capitolul 3 627
1 Pe aceste considerente, Selye utilizează termenul de factor stresor. Din aceleași rațiuni
au fost, de asemenea, realizate liste cu evenimente de viață, prin care sunt identificate
schimbările existențiale, de tipul doliului sau divorțului de partener, ca surse importante
generatoare de stres sau distres. Din moment ce anumite evenimente tind să genereze stres
indivizilor care le trăiesc, acestea pot fi denumite stresori. Pe de altă parte, intensitatea
stresului produs și efectele acestuia depind de procesele de evaluare și adaptare, astfel că
numeroase evenimente care pentru majoritatea indivizilor nu sunt generatoare de stres
pot avea un astfel de efect la indivizii mai vulnerabili.
2 Weisman (1972; vezi și Hackett & Weisman, 1964) a scris despre negare ca strategie
de adaptare, folosind expresia „cunoaștere mediană" cu referire la faptul că persoanele
suferind de boli în faze terminale simt cumva acest lucru, în ciuda faptului că toți cei din
jur neagă realitatea.
3 Acest termen a fost utilizat în trecut — în jurul anilor '20 — de către un grup de
teoreticieni cunoscuți sub denumirea de psihologi gestaltiști, în accepțiunea cărora unul
dintre principiile fundamentale afirmă că o experiență poate fi înțeleasă cel mai bine dacă
este tratată ca o configurație, un tot sau Gestalt, și nu ca sumă a părților sau elementelor
sale componente. Accepțiunea în care ocazional utilizez termenul holist își are parțial
originile în acest principiu.

Capitolul 4
1 Cu toate acestea, în ciuda existenței unei multitudini de cercetări care susțin ipotezele
propuse, Steptoe și Vogele (1986) nu au reușit recent, din motive care rămân obscure, să
confirme o parte din concluziile la care noi, și deopotrivă numeroși alți cercetători am ajuns
prin utilizarea secvențelor orientative.
2 îi sunt recunoscător profesorului M. Perrez de la Universitatea din Freiburg, Elveția,
pentru sugerarea acestui mod de abordare a responsabilității, propus pe vremea când eram
profesor asociat la Universitatea din Heidelberg, fosta RFG, în vara lui 1989. Discuții
deosebit de valoroase cu privire la aspecte controversate de tipul celui menționat au avut
loc în cadrul unui seminar ținut la Geneva în 1989, la care au participat academicieni și
doctoranzi angajați în studiul emoțiilor, cum sunt, Klaus Scherer, Nico Frijda și Shlomo
Breznitz.
3 Ar fi de dorit să facem referire la culturile și populațiile particulare din Asia — de
exemplu, chinezi, coreeni, japonezi, vietnamezi ș.a. — întrucât acestea nu sunt câtuși de
puțin atât de asemănătoare pe cât sugerează termenul colectiv de „populații asiatice". Cu
toate acestea, nu există încă date ale unor studii transculturale privind semnificația
competențelor și a efortului depus în diferitele culturi asiatice.
4 Acest material privind modul în care este generată o semnificație coincide în mare
parte cu articolul publicat recent în American Psychologist, intitulat „Cognition and
Motivation in Emotion" (Lazarus, 1991a). Ambele au fost scrise în același timp.
5 Unii cititori vor considera că sunt prea vehement cu privire la abordarea propusă
referitoare la modul cum se ajunge la generarea unei semnificații, și realizez faptul că există
încă discuții contradictorii în legătură cu necesitatea sau neutilitatea conștientizării, legată
de ceea ce este denumit condiționare evaluativă (vezi, de exemplu, Baeyens, Eelen & van der
Bergh, 1990; Levey & Martin, 1990 și Shanks & Dickenson, 1990, publicați cu toții în același
număr din Cognition and Emotion). Am menționat acest aspect doar pe motiv că un număr
considerabil de psihologi cognitivi îl consideră ca fiind important...

Emoție și adaptare ■ Note

628 6 Experimentul s-a bazat preponderent pe metoda comparării unor grupuri distincte
și mai puțin pe compararea măsurătorilor repetate obținute în cadrul aceluiași grup, astfel
că grupurile distincte au fost lăsate să aștepte intervale diferite înaintea administrării
șocului electric.
7 Există o singură excepție referitoare la acest aspect, un studiu realizat în 1968 de către
Chun și Sarbin, care a generat un scurt schimb de opinii între mine și autori (vezi Lazarus,
1968b).

Capitolul 5
1 Discuțiile privind cauzalitatea, care iau în considerare și evaluarea, coincid în mare
parte cu cele din articolul „Cognition and Motivation in Emotion" (Lazarus, 1991a) pe care
l-am publicat în American Psychologist. Ambele au fost scrise în aceeași perioadă.
2 Exemplele de structuri și procese au fost preluate dintr-o carte de R. S. Lazarus și
A. Monat (1979) al cărei tiraj s-a epuizat.
3 Vezi nota de subsol din Capitolul 1, pentru explicarea rațiunilor care m-au determinat
să prefer singularul, „teoria sistemică" sau „abordarea sistemică", în opoziție cu formulările
tradiționale care utilizează termenul de „teorie a sistemelor".

Capitolul 6
1 Această formulare îi aparține profesorului Perrez, după cum am specificat într-o notă
de subsol din Capitolul 4.
2 Diferența dintre procesele cauzale care stau la baza generării vinovăției, respectiv a
rușinii, la care am făcut referire a fost pusă de către unii autori pe seama influențelor
culturale. De exemplu, Ausubel (1955) sugera că Japonia este eminamente o „cultură a
rușinii", pe când în țările occidentale predomină „cultura vinovăției". Oricum, o astfel de
sugestie este posibil să se bazeze pe interpretarea superficială a similarităților și diferențelor
culturale, iar distingerea între acestea devine cu atât mai dificilă atunci când se ține seama
de incertitudinile pe care le generează diferențele de limbaj și semnificații ale conceptelor
emoționale, existente de la o cultură la alta. Din câte cunosc, nu a fost realizată o explorare
detaliată a acestei probleme, deși Doi (1985) a depus unele eforturi susținute în acest sens,
prin analizarea conceptelor de „intern" și „extern" în cadrul culturii japoneze și al celor
vestice.
3 O sugestie făcută de George DeVos, Universitatea California, Berkeley.
4 Triunghiul familial sau complexul Oedip, așa cum mai este cunoscut, era considerat
de Freud ca având un caracter universal și îndeplinind un rol important pentru dezvoltarea
psihosexuală a copilului. La băiat, se afirma că acesta trezește ostilitate față de tată și o
angoasă legată de o posibilă răzbunare a acestuia (cunoscută și ca angoasă de castrare),
care odată ce a fost declanșată îl determină pe băiat să se identifice cu agresorul reprezentat
de tată, ca măsură de protecție, astfel că tatăl devine un model în vederea identificării. La
fată, se considera că există un proces paralel, care implică invidia de penis și imaginea
asupra propriului corp care a fost deja castrat (poziție care în mod justificat a determinat
criticile femeilor moderne). întregul proces ar putea fi tradus metaforic (cum se întâmplă
în interpretările neofreudiene) ca invidie resimțită de fată în raport cu poziția privilegiată
de putere și autoritate deținute de către tată, un tipar social caracteristic în Europa din
ultimii ani ai secolului al XlX-lea, perioadă în care Freud a trăit și a studiat familiile din
clasa de mijloc. Este foarte posibil ca schimbările moderne produse la nivelul tiparelor
relațiilor masculin-feminin, să fi redus importanța acestui proces de identificare cu rolurile

RICHARD S. LAZARUS
sexuale corespunzătoare aceluiași sex, iar validitatea teoriei freudiene să se limiteze cu 629
precădere la generația și spațiul în care Freud a trăit.

Capitolul 7
1 îi sunt recunoscător pentru informațiile referitoare la concepția esteticienilor britanici
lui Jaakov Garb, un student absolvent al Universității Berkeley, care manifestă un interes
aparte în legătură cu emoțiile estetice întâlnite în cazul oamenilor de știință.

Capitolul 8
1 Dat fiind că analiza realizată de autori este una dintre cele mai recente și acoperă o
multitudine de aspecte, dovedind o înaltă erudiție, ea a constituit o importantă sursă de
inspirație pentru discuția actuală, fiind adaptată la specificul temelor abordate în actualul
capitol.

Capitolul 9
1 în completarea numeroaselor surse bibliografice citate în text, am mai folosit o lucrare
proprie publicată în 1974, The Riddle OfMan, care în prezent nu a mai fost republicată.

Capitolul 10
1 Punctele de vedere exprimate aici coincid în mare parte cu răspunsurile date recent
la aceste întrebări de către Lazarus și Folkman (1984), doar că argumentația era întru câtva
diferită.
2 Titlul unui roman de Philip Roth, Letting Go (Fie ce-o fi!), reflectă o astfel de
perspectivă.
3 Acest tip de studiu experimental este puțin probabil să mai fie realizat sau considerat
etic în prezent, cel puțin în Statele Unite, întrucât există o preocupare mai mare pentru
menajarea sentimentelor subiecților umani și evitarea inducerii în eroare a acestora, însă
aceste norme nu erau încă în vigoare în 1952, când am realizat acest studiu împreună cu
Eriksen.
4 Rugăciunea pentru împăcarea sufletească a Alcoolicilor Anonimi care aparent își are
originile în crezul Bisericii Catolice din Evul Mediu — deși am auzit numeroase idei cu
privire la unele origini mai timpurii — este aproximativ așa: „Dumnezeule, dă-mi curajul
să schimb lucrurile pe care le pot schimba, împăcarea să le accept pe cele pe care nu le pot
schimba, și înțelepciunea să le pot deosebi". Această simplă formulă conține multă
înțelepciune cu privire la rezistență și adaptare.

Capitolul 11
1 De regulă, se vorbește despre „teoria sistemelor"; cu toate acestea, preocupările
actuale vizează un sistem unic, generator al emoțiilor, motiv pentru care voi utiliza
singularul în locul pluralului, folosind termenul de principiu sistemic.
2 Același lucru este aplicabil și în cazul stresului psihologic, însă, în concordanță cu
ceea ce am afirmat în Capitolul 1 despre stres și emoție (vezi și Lazarus, 1990b), am ales

Emoție și adaptare ■ Note

630 ca în acest capitol să vorbesc doar despre emoție, în ciuda faptului că și în prezent există
eforturi încununate de succes în direcția cercetării stresului ca proces.
3 Acestea se referă la cele cinci dimensiuni ale personalității, în legătură cu care
numeroși cercetători personologi consideră că acoperă principalele variații de personalitate,
necesare în descrierea indivizilor și în predicția comportamentului acestora.
4 Această definiție utilă a fost furnizată de către Andrea Parecki, licențiată în psihologie
și interesată în prezent de programele școlare axate pe creșterea stimei de sine în rândul
elevilor.
5 Componentele evaluative incluse în această cercetare sunt un pic diferite față de cele
prezentate în cadrul cărții și reflectă modul în care s-a modificat de atunci și până în
prezent propria gândire teoretică.

RICHARD S. LAZARUS
Bibliografie

Abelson, R. P. Computer simulation of „hot cognitions." în S. Tomkins & S. Messick (Eds.),

Computer simulation of personality: Frontier of psychological theory, (pp. 277-298), New
York: Wiley, 1963.
Abelson, R. P. Psychological status of the script concept. American Psychologist, 36,
pp. 715-729,1981.
Abramson, L., Garber, G., & Seligman, M. E. P. Learned helplessness in humans: An
attributional analysis. în J. Garber & M. E. P. Seligman (Eds), Human helplessness: Theory
and applications, pp. 3-34, New York: Academic Press, 1980.
Adatto, C. P. On pouting. Journal of the American Psychoanalytic Association, 5,
pp. 245-249,1957. Vezi și Socarides, 1977.
Ader, R. (Ed.), Psychoneuroimmunology. New York: Academic Press, 1981.
Adler, A. The practice and theory of individual psychology. New York: Harcourt, 1927.
Ainsworth, M. D. S. Object relations, dependency and attachment: A theoretical review of
the infant-mother relationship. Child Development, 40, pp. 969-1025,1969.
Ainsworth, M. D. S., Blehar, M., Waters, E. & Wall, S. Patterns of attachment, Hillsdale, NJ:
Erlbaum, 1978.
Ajzen, I., & Fishbein, M. Understanding attitudes and predicting social behaviour. Englewood
Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1980.
Albee, G. W. & Joffe, J. M. (Eds). Primary prevention of psychopathology. Vol. I: The issues.
Hanover, NH: University Press of New England, 1977.
Aidwin, C. & Stokols, D. The effects of environmental change on individuals and groups:
Some neglected issues in stress research. Journal of Environmental Psychology, 8,
pp. 57-75,1988.
Alexander, C. N., Davies, J. L., Dixon, C. A., Dillbeck, M. C., Druker, S. M., Oetzel, R. M.,
Muehlman, J. M. & Orme-Johnson, D. W. Growth of higher stages of consciousness:
The Vedic psychology of human development. în C. N. Alexander & E. J. Langer (Eds),
Higher stages of human development: Perspectives on adult growth. New York: Oxford
University Press, 1989.
Alexander, C. N., & Langer, E. J. (Eds.). Higher stages of human development: Perspectives on
adult growth. New York: Oxford University Press, 1990.
Alexander, F. Medicina psihosomatică, București: Editura Trei, 2008.
Alexander, F., French, T. & Pollack, G. H. Psychosomatic medicine. Chicago: University of
Chicago Press, 1968.
Alexander, J. On the affect of horror. Bulletin of the Philadelphia Association of
Psychoanalysis, 23, pp. 115-128,1972. De asemenea, și în Socarides, 1977.
Alloy, L. B., Albright, J. S., Abramson, L. Y. & Dykman, B. M. Depressive realism and
nondepressive optimistic illusions: The role of the self. în R. E. Ingram (Ed.),
Contemporary psychological approaches to depression: Theory, research and treatment,
(pp. 71-86), New York: Plenum, 1990.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

632 Allport, G. W. Personality: A psychological interpretation. New York: Holt, Rinehart and
Winston, 1937.
Allport, G. W. The nature of prejudice. Reading, MA: Addison-Wesley, 1954.
American Psychiatric Association. Diagnostic and statistical manual of mental disorders (DSM
III—R). Washington, DC: APA, 1987.
Amsel, A. Arousal, suppression, and persistence: Frustration theory, attention, and its
disorders. Cognition and Emotion, 4, pp. 239-269,1990.
Anderson, K. J. Arousal and the inverted-U hypothesis: A critique of Neiss's
„reconceptualizing arousal." Psychological Bulletin, 107, pp. 96-100,1990.
Andrews, F. M. & Withey, S. B. Social indicators of well-being: America's perception of
life quality. New York: Plenum, 1976.
Andrews, J. D. W. Integrating visions of reality: Interpersonal diagnosis and the existential
vision. American Psychologist, 44, pp. 803-817,1989a.
Andrews, J. D. W. Psychotherapy of depression: A self-confirmation model. Psychological
Review, 96, pp. 576-607,1989b.
Angyal, A. Disgust and related aversions. Journal of Abnormal and Social Psychology, 36,
pp. 393-412,1941.
Antonovsky, A. Health, stress, and coping San Francisco. CA: Jossey-Bass, 1979.
Antonovsky, A. Unraveling the mistery of health: How people manage stress and stay well.
Francisco, CA: Jossey-Bass, 1979.
Antonovsky, A. Pathways leading to successful coping and health. în M. Rosenbaum (Ed.),
Learned resourcefulness: On coping skills, self-control, and adaptive behaviour (pp. 31-63).
New York: Springer-Verlag, 1990.
Arieti, S. Cognition and feeling. în M. B. Arnold (Ed.), Feelings and emotions (pp. 135-143).
New York: Academic Press, 1970.
Aristotel, Etica nicomahică (trad, de Stella Petecel), București: Editura Științifică și Enciclo­
pedică, 1988.
Aristotel, Retorica (trad, de M.-C. Andrieș), București: Univers Enciclopedic Gold, 2011.
Arlow, J. A. On smugness. International Journal of Psychoanalysis, 38, pp. 1-8,1957. De
asemenea, și în Socarides, 1977.
Arnheim, R. Emotion and feeling in psychology and art. Confinia Psychiatrica, 1, pp. 69-88,
1958.
Arnold, M. B. Emotion and Personality (Vol. 1 & 2). New York: Columbia University Press,
1960.
Asch, S. E. Effects of group pressure upon the modification and distortion of judgments,
în G. E. Swanson, T. M. Newcomb, & E. L. Hartley (Eds.), Readings in social psychology.
Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1952a.
Asch, S. E. Social psychology. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1952b.
Asch, S. E. Studies of independence and conformity: A minority of one against a
unanimous majority. Psychological monographs: General and Applied, 70 (întreg nr. 416),
1956.
Ausubel, D. P. Relationships between shame and guilt in the socializing process.
Psychological Review, 62, pp. 378-390, 1955.
Averill, J. R. Grief: Its nature and significance. Psychological Bulletin, 70, pp. 721-748,1968.
Averill, J. R. Personality control over aversive stimuli and its relationship to stress.
Psychological Bulletin, 80, pp. 286-303,1973.
Averill, J. R. An analysis of psychophysiological symbolism and its influence on theories
of emotion. Journal for the Theory of Social Behaviour, 4, pp. 147-190, 1974.
Averill, J. R. A semantic atlas of emotional concepts. JSAS: Catalogue of Selected Documents
in Psychology, 5, p. 330. (ms. nr. 421), 1975.

RICHARD S. LAZARUS
Averill, J. R. A constructivist view of emotion. în R. Plutchik și H. Kellerman (Eds.), 633
Emotion: Theory, research, and experience. Vol 1: Theories of emotion (pp. 305-339). New
York: Academic Press, 1980.
Averill, J. R. Anger and aggression: An essay on emotion. New York: Springer-Verlag, 1982.
Averill, J. R. Studies on anger and aggression: Implications for theories of emotion.
American Psychologist, 38, pp. 1145-1160,1983.
Averill, J. R. Disorders of emotion. Journal of Social and Clinical Psychology, 6, pp. 247-268,
1988.
Averill, J. R., Catlin, G. & Kyum, K. C. The rules of hope. New York: Springer-Verlag, 1990.
Azuma, H., Kashiwagi, K. & Hess, R. The influence of maternal teaching style upon the cognitiv
development of children. Tokyo: University of Tokyo Press (în limba japoneză; citat de
Miyake, Campos, Kagan & Bradshaw, 1986).
Baars, B. J. Cognition versus inference. American Psychologist, 36, pp. 223-224,1981.
Baeyens, F., Eelen, P. & van den Bergh, O. Contingency awareness in evaluative
conditioning: A case for unaware affective-evaluative learning. Cognition and Emotion,
4, pp. 3-18,1990.
Bahrick, R. E. & Watson, J. S. Detection of intermodal proprioceptiv-visual contingency
as a potential basis of self-perception in infancy. Developmental Psychology, 21,
pp. 963-973, 1985.
Baltes, P. B. Theoretical propositions of life-span developmental psychology: On the
dynamics between growth and decline. Developmental Psychology, 23, pp. 611-626,1987.
Bandura, A. Self-efficacy: Toward a unifying theory of behavioral change. Psychologycal
Review, 84, pp. 191-215,1977a.
Bandura, A. Social learning theory. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1977b.
Bandura, A. The self-system, in reciprocal determinism. American Psychologyst, 33,
pp. 344-358,1978.
Bandura, A. Self-efficacy mechanism in human agency. American Psychologyst, 37,
pp. 122-147,1982.
Bandura, A. Human agency in social cognitive theory. American Psychologyst, 44,
pp. 1175-1184,1989.
Bandura, A., Ross, D., & Ross, S. A. A comparative test of the status envy, social power,
and the secondary reinforcement theories of identification learning. Journal of Abnormal
and Social Psychology, 67, pp. 527-534,1963.
Bandura, A. & Walters, R. Social learning and personality development. New York: Holt,
Rinehart and Winston, 1963.
Bar-Hillel, Y. An examination of information theory. Philosophical Science, 22, pp. 86-105,
1955.
Bargh, J. A. Attention and automaticity in the processing of self-relevant information.
Journal of Personality and Social Psychology, 43, pp. 425-436, 1982.
Bargh, J. A. Auto-motives: Preconscious determinants of social interaction. în E.T. Higgings
& R. M. Sorrentino (Eds.), Handbook of motivation and cognition (Vol. 2, pg. 93-130). New
York: Guilford, 1990.
Barker, R. G. & Wright, H. F. One boy's day: A specimen record of behaviour. New York:
Harper, 1951.
Baron, R. M. An ecological framework for establishing a dual-mode theory of social
knowing. în D. Bar-Tai & A. W. Kruglanski (Eds.), The social psychology of knowing
(pp. 48-82). New York: Cambridge University Press, 1988.
Baron, R. M. & Boudreau, L. A. An ecological perspective on integrating personality and
social psychology, Journal of Personality and Social Psychology, 53, pp. 1222-1228,1987.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

634 Baumeister, R. F. & Scher, S. J. Self-defeating behavior patterns among normal individuals:
Review and analysis of common self-distructive tendencies. Psychological Bulletin, 104,
pp. 3-22,1988.
Baumgardner, A. H. & Levy, P. E. Role of self-esteem in perceptions of ability and effort:
Illogic or insight? Personality and Social Psychology Bulletin, 14, pp. 429-438,1988.
Beach, F. A. The descent of instinct. Psychological Review, 62, pp. 401- 410,1955.
Bearison, D. J., & Zimiles, H. Thought and emotion: Developmental perspectives. Hillsdale, NJ:
Erlbaum, 1986.
Beck, A. T. Cognition, affect, and psychopathology. Archives of General Psychiatry, 24,
pp. 495-500,1971.
Beck, A. T. Cognitive therapy and the emotional disorders. New York: International
Universities Press, 1976.
Beach, F. A. (1955). The descent of instinct. Psychological Review, 62, pp. 401-410,1955.
Bearison, D. J., & Zimiles, H. Thought and emotion: Developmental perspectives. Hillsdale, NJ:
Erlbaum, 1986.
Beck, A. T. (1971). Cognition, affect, and psychopathology. Archives of General Psychiatry,
24, pp. 495-500.
Beck, A. T. Cognitive therapy and the emotional disorders. New York: International Universities
Press, 1976.
Beck, A. T. Cognitive therapy. în J. Zeig (Ed.), Evolution of psychotherapy. New York:
Brunner/Mazel, 1987.
Beck, A. T. Cognitive approaches to stress. în C. Lehrer & R. L. Woolfolk (Eds.), Principles
and practice of stress management (pp. 333-372). New York: Guilford, 1993 (ed. a Il-a).
Beck, A. T., & Weishaar, M. Cognitive therapy. în A. Freeman, K. M. Simon, L. E. Beutler,
& H. Arkowitz (Eds.), Comprehensive handbook of cognitive therapy (pp. 21-36). New York:
Plenum, 1989.
Becker, E. The denial of death. New York: Free Press, 1973.
Bedford, E. Emotions. Proceedings of the Aristotelian Society, 57, pp. 303-304, (1956-1957).
Benedict, R. Patterns of culture. Boston: Houghton Mifflin, 1934.
Benedict, R. The chrysanthemum and the sword. Boston: Houghton Mifflin, 1946.
Benesh, M., & Weiner, B. On emotion and motivation: From the notebooks of Fritz Heider.
American Psychologist, 37, pp. 887-895,1982.
Benner, P. & Wrubel, J. The primacy of caring: Stress and coping in health and illness. Menlo
Park, CA: Addison-Wesley, 1989.
Bennett, D. H., & Holmes, D. S. Influence of denial (situational redefinition) and projection
on anxiety associated with threat to self-esteem. Journal of Personality and Social
Psychology, 32, pp. 915-921,1975.
Berger, P. L., & Luckmann, T. Construirea socială a realității. București: Univers, 1999.
Bergman, L. R., & Magnusson, D. Overachievement and catecholamine excretion in an
achievement-demanding situation. Psychosomatic Medicine, 41, pp. 181-188,1979.
Bergmann, M. S. (1971). Psychoanalytic observations on the capacity to love. în J.B.
McDevitt & C. F. Settlage (Eds.), Separation-individuation: Essays in honor of Margaret S.
Mahler (pp. 15-40). New York: International Universities Press. Vezi și Socarides, 1977.
Berkowitz, L. Frustration-aggression hypothesis: Examination and reformulation. Psycho­
logical Bulletin, 106, pp. 59-73, 1989.
Berlyne, D. E. Conflict, arousal and curiosity. New York: McGraw-Hill, 1960.
Bernard, M. E. & DiGiuseppe, R. (Eds.), Inside rational-emotive therapy (pp. 47-68). San
Diego, CA: Academic Press, 1989.
Bernard, V. W., Ottenberg, P., & Redl, F. Dehumanization: A composite psychological
defense in relation to modern war. în M. Schwebel (Ed.), Behavioral science and human
survival (pp. 64-82). Palo Alto, CA: Science and Behavior Books, 1965.

RICHARD S. LAZARUS
Berndt, T. J. & Perry, T. B. Children's perceptions of friendships as supportive relationships. 635
Developmental Psychology, 22, pp. 640-648,1986.
Berne, E. Jocuri pentru adulți. București: Editura Amaltea, 2002.
Berscheid, E. Emotion. In H. H. Kelly s.a. (Eds.), Close relationships (pp. 110-168). New York:
Freeman, 1983.
Von Bertalanffy, L. General systems theory. New York: Braziller, 1968.
Bertenthal, B. I., Campos, J. J. & Barrett, K. C. Self-produced locomotion: An organizer of
emotional, cognitive, and social development in infancy. în R. N. Emde & R. J. Harmon
(Eds.), Continuities and discontinuities in development. New York: Plenum, 1984.
Biernat, M. Motives and values to achieve: Different constructs with different effects.
Journal of Personality, 57, pp. 69-95,1989.
Billings, A. G., & Moos, R. H. (1981). The role of coping responses and social resources in
attenuating the impact of stressful life events. Journal of Behavioral Medicine, 4,
pp. 139-157,1981.
Block, J. Assimilation, accommodation, and the dynamics of personality development.
Child Development, 53, pp. 281-295, 1982.
Bloom, A. Criza spiritului american (trad, de Mona Antohi), București: Humanitas, 2006.
Bloom, L. & Beckwith, R. Talking with feeling: Integrating affective and linguistic
expression in early language development. Cognition and Emotion, 3, pp. 313-342,1989.
Bloom, L. J., Houston, B.K., Holmes, D. S. & Burish, T. G. The effectiveness of attentional
diversion and situational redefinition for reducing stress due to a nonambiguous threat.
Journal of Research in Personality, 11, pp. 83-94,1977.
Blum, L. Compassion. In A. O. Rorty (Ed.), Explaining emotions (pp. 507-517). Berkeley:
University of California Press, 1980.
Boggiano, A. K., Main, D. S. & Katz, P. A. Children's preference for challenge. Journal of
Personality and Social Psychology, 54, pp. 134-141,1990.
Bolger, N. Coping as a personality process: A prospective study. Journal of Personality and
Social Psychology, 59, pp. 525-537,1990.
Bolles, R. C. Cognition and motivation: Some historical trends. în B. Weiner (Ed.), Cognitive
views of human motivation. New York: Academic Press, 1974.
Bolles, R. C. Where did everybody go? Psychological Science, 1, pp. 107-113,1990.
Borkovec, T. D. Worry and emotional processing of phobic imagery. Lucrare prezentată
în cadrul celei de a 24-a întâlniri anuale a Association for the Advancement of Behavior
Therapy, din 2 noiembrie 1990.
Bower, G. H. Mood and memory. American Psychologist, 36, pp. 129-148,1981.
Bowers, K. S. Revisioning the unconscious. Canadian Psychology,/Psychologic Canadienne, 28,
pp. 93-132,1987.
Bowers, K. S., & Meichenbaum, D. (Eds.). The unconscious reconsidered. New York: Wiley,
1984.
Bowlby, J. Maternal care and mental health. Geneva: World Health Organization, 1951.
Bowlby, J. Attachment and loss: Attachment (Vol. 1). New York: Basic Books, 1969.
Bowlby, J. Attachment and loss: Separation (Vol. 2). New York: Basic Books, 1973.
Bowlby, J. Attachment and loss: Loss (Vol. 3). New York: Basic Books, 1980.
Bradburn, N. M. The structure of psychological well-being. Chicago: Aldine, 1969.
Bransford, J. D., & Johnson, M. K. Consideration of some problems of comprehension. în
W. G. Chase (Ed.), Visual information processing. New York: Academic Press, 1973. (Citat
de Goldfried, 1987.)
Brazelton, T. B., Tronick, E., Adamson, L., Als, H. & Wise, S. Early mother-infant
reciprocity. în M. Hofer (Ed.), Parent-infant interaction. Amsterdam: Excerpta Medica,
1975.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

636 Breger, L., Hunter, L, & Lane, R. W. The effect of stress on dreams. New York: International
Universities Press, 1971.
Brehm, J. W., & Cohen, A. R. Explorations in cognitive dissonance. New York: Wiley, 1962.
Breuer, J., ^i Freud, S. Studies on hysteria. New York: Basic Books, 1985 (in orig.: 1895).
Brewin, C. R. Cognitive change processes in psychotherapy. Psychological Review, 96,
pp. 379-394,1989
Breznitz, S. (Ed.). The denial of stress. New York: International Universities Press, 1983.
Breznitz, S. Cry wolf: The psychology offalse alarms. Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1984.
Breznitz, S. (1986). The effect of hope on coping with stress, tn M. Appley & R. Trumbull
(Eds.), Dynamics of stress (pp. 295-306). New York: Plenum.
Breznitz, S. Information-induced stress in humans. In S. Breznitz & O. Zinder (Eds.),
Molecular biology of stress (pp. 253-264). New York: Alan R. Liss, 1989.
Bricker, P. D., & Chapanis, A. Do incorrectly perceived tachistoscopically presented stimuli
convey some information? Psychological Review, 60, pp. 181-188.
Brickman, P., & Campbell, D. T. Hedonic relativism and planning the good society, tn
M. H. Appley (Ed.), Adaptation level theory: A symposium. New York: Academic Press,
1971.
Brickman, P., Coates, D. & Janoff-Bulman, R. Lottery winners and accident victims: Is
happiness relative? Journal of Personality and Social Psychology, 36, pp. 917-927,1978.
Brickman, P., Rabinowitz, V. C., Karuza, J., Jr., Coates, D., Cohen, E. & Kidder, L. Models
of helping and coping. American Psychologist, 37, pp. 368-384,1982.
Brickman, P., Wortman, C. B. & Sorrentino, R. (Eds.) Commitment, conflict, and caring.
Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hali, 1987.
Bridges, K. M. B. A genetic theory of the emotions. Journal of Genetic Psychology, 37,
pp. 514-527,1930.
Bridges, K. M. B. Emotional development in early infancy. Child Development, 1932, 3,
pp. 325-341,1932.
Briggs, J. L. Never in anger: Portrait of an Eskimo family. Cambridge, MA: Harvard University
Press, 1970.
Briggs, J. L. The origins of non-violence: Inuit management of aggression. In A. Montagu
(Ed.), Learning non-aggression (pp. 54-93). Oxford, England: Oxford University Press,
1978.
Broadbent, D. E., Fitzgerald, P. & Broadbent, M. H. P. Implicit and explicit knowledge in
the control of complex systems. British Journal of Psychology, 77, pp. 33-50, 1986.
Brody, N. (Ed.). The unconscious. Personality and Social Psychology Bulletin, Special Issue,
13,1987.
Broverman, D. M. Normative and ipsative measurement in psychology. Psychological
Review, 4, pp. 295-305, 1962.
Brown, J., & Farber, I. E. Emotions conceptualized as intervening variables — with
suggestions toward a theory of frustration. Psychological Bulletin, 48, pp. 465-495,1951.
Brown, J. D., & McGill, K. L. The high cost of success: When positive life events produce negative
health consequences (studiu nepublicat).
Brown, R. Social psychology. New York: Free Press, 1965.
Bruner, J. Intention in the structure of action and interaction, in L. P. Lipsitt (Ed.), Advances
in infancy research (Vol. 1, pp. 41-56). Norwood, NJ: Ablex, 1981.
Bryant, F. B. A four-factor model of perceived control: Avoiding, coping, obtaining, and
savoring. Journal of Personality, 57, pp. 773-797,1989.
Buck, R. Prime theory: An integrated view of motivation and emotion. Psychological Review,
92, pp. 389-413, 1985.

RICHARD S. LAZARUS
Buechler, S. & Izard, C. E. On the emergence, functions, and regulation of some emotion 637
expressions in infancy. în R. Plutchik & H. Kellerman (Eds.), The emotions: Emotions in
early development (Vol. 2, pp. 293-313). New York: Academic Press, 1983.
Bulman, R. J., & Wortman, C. B. Attributions of blame and coping in the „real world":
Severe accident victims react to their lot. Journal of Personality and Social Psychology, 35,
pp. 351-363,1977.
Burke, E. Despre sublim și frumos. București: Meridiane, 1981.
Buss, A. H., & Plomin, R. A temperament theory of personality development. New York: Wiley,
1975.
Calhoun, C. & Solomon, R. C. What is an emotion? Classic readings in philosophical psychology.
New York: Oxford University Press, 1984.
Campbell, A., Converse, P. E. & Rodgers, W. L. The quality of American life. New York:
Russell Sage Foundation, 1976.
Campbell, P. A., & Cohen, J. J. Effects of stress on the immune response. în T. M. Field, P.
M. McCabe, & N. Schneiderman (Eds.), Stress and coping (pp. 135-145). Hillsdale, NJ:
Erlbaum, 1985.
Campos, J. J. Crawling onset organizes affective development in infancy. Annual Report,
No. 12, Research and Clinical Center for Child Development, Faculty of Education,
Hokkaido University, Sapporo, Japan (1988-1989).
Campos, J. J., Barrett, K. C., Lamb, M. E., Goldsmith, H. H. & Stenberg, C. Socioemotional
development. în M. Haith & J. J. Campos (Eds.), Handbook of child psychology, vol. 2:
Infancy and developmental psychobiology. New York: Wiley, 1983.
Campos, J. J., Campos, R. G. & Barrett, K. C. Emergent themes in the study of emotional
development and emotion regulation. Developmental Psychology, 25, pp. 394-402,1989.
Campos, J. J. & Stenberg, C. Perception, appraisal, and emotion: The onset of social
referencing. în M. E. Lamb & L. R. Sherrod (Eds.), Infant social cognition: Empirical and
theoretical considerations. Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1981.
Cannon, W. B. The wisdom of the body (a Il-a ed.) New York: W. W. Simon, 1939. (Prima
ediție, 1932.)
Cantor, N., Norem, J. K., Brower, A. M., Niedenthal, P. M. & Langston, C. A. Life tasks,
self-concept ideals, and cognitive strategies in a life transition. Journal of Personality and
Social Psychology, 53, pp. 1178-1191,1987.
Caplan, G. An approach to community mental health. Londra: Tavistock, 1961.
Caplan, G. Principles of preventive psychiatry. Londra: Tavistock, 1964.
Caplan, G. The theory and practice of mental health consultation. Londra: Tavistock, 1970.
Caplan, G. Support systems and community mental health. New York: Behavioral Publications,
1974.
Carlson, M., Charlin, V. & Miller, N. Positive mood and helping behavior: A test of six
hypotheses. Journal of Personality and Social Psychology, 55, pp. 211-229, 1988.
Carlson, M. Marcus-Newhall, A. & Miller, N. Evidence for a general construct of
aggression. Personality and Social Psychology Bulletin, 15, pp. 377-389,1989.
Carlson, M., Marcus-Newhall, A., & Miller, N. Effects of situational aggression cues:
A quantitative review. Journal of Personality and Social Psychology, 58, pp. 622-633,1990.
Carlson, M., & Miller, N. Bad experiences and aggression. Sociology and Social Research, 72,
pp. 155-157,1988.
Caspi, A. Personality in the life course. Journal of Personality and Social Psychology, 53,
pp. 1203-1213,1987.
Caspi, A., Bolger, N. & Eckenrode, J. Linking person and context in the daily stress; process.
Journal of Personality and Social Psychology, 52, pp. 184-195,1987.
Caspi, A., Elder, G. H. & Bern, D. J. Moving away from the world: Life course pattterns of
shy children. Developmental Psychology, 24, pp. 824-831,1988.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

638 Caspi, A., Elder, G. H., & Bern, D. J. Continuities and consequences of interactional styles
across the life course. Journal of Personality, 57, pp. 375-406,1989.
Caudill, W. Observations on the cultural context of Japanese psychiatry. In M. K. Opler
(Ed.), Culture and mental health (pp. 213-242). New York: Macmillan, 1959.
Caudill, W. Tiny dramas: Vocal communication between mother and infant in Japanese
and American families. In W. Lebra (Ed.), Mental health research in Asia and the Pacific
(Vol. II). Honolulu: East-West Center Press, 1971.
Caudill, W. & Weinstein, H. Maternal care and infant behavior in Japan and America.
Psychiatry, 32, pp. 12-43,1969.
Child, I. L. Personality. Annual Reviews of Psychology, 5, pp. 149-170,1954.
Child, I. L. & Waterbouse, I. K. Frustration and the quality of performance: I. A critique
of the Barker, Dembo, and Lewin experiment. Psychological Review, 59, pp. 351-362,
1952.
Child, I. L., & Waterhouse, I. K. Frustration and the quality of performance: II. A theoretical
statement. Psychological Review, 60, pp. 127-139, 1953.
Chun, K., & Sarbin, T. R. Methodological artifacts in subjection research and the tendency
to reify: A rejoinder. The Psychological Record, 18, pp. 441-447,1968.
Church, A. T. Personality research in a non-westem culture: The Philippines. Psychological
Bulletin, 102, pp. 272-292, 1987.
Clanton, G., &: Smith, L. G. (Eds.), Jealousy. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1977.
Clark, D. A., Beck, A. T. & Brown, G. Cognitive mediation in general psychiatric
outpatients: A test of the content-specificity hypothesis. Journal of Personality and Social
Psychology, 56, pp. 958-964,1989.
Clark, D. A., Beck, A. T., & Stewart, B. Cognitive specificity and positive-negative
affectivity: Complementary or contradictory views on anxiety and depression? Journal
of Abnormal Psychology, 99, pp. 148-155,1990.
Clark, K. Civilisation. New York: Harper & Row, 1970.
Clark, M. S. & Isen, A. M. Toward understanding the relationship between feeling states
and social behavior, in A, Hastorf & A. M. Isen (Eds.), Cognitive social psychology. New
York: Elsevier, 1982.
Clore, G. L., Ortony, A. & Foss, M. A. The psychological foundations of the affective
lexicon. Journal of Personality and Social Psychology, 53, pp. 751-766,1987.
Clynes, M. Sentics: The touch of emotions. Garden City, NY: Anchor/Doubleday, 1977.
Cofer, C. N. & Appley, M. H. Motivation: Theory and research. New York: Wiley, 1964.
Cohen, F., Horwitz, M. J., Lazarus, R. S., Moos, R. H., Robins, L. N., Rose, R. M. & Rutter,
M.. Panel report on psychosocial assets and modifiers of stress. In G. R. Elliott &
C. Eisdorfer (Eds.), Stress and human health: Analysis and implications of research
(pp. 147-188). New York: Springer-Verlag, 1982.
Cohen, S., & Williamson, G. M. Stress and infectious disease in humans. Psychological
Bulletin, 109, pp. 5-24,1991.
Compas, B. E. Coping with stress during childhood and adolescence. Psychological Bulletin,
101, pp. 393-403,1987.
Conway, M. A. & Bekerian, D. A. Situational knowledge and emotions. Cognition and
Emotion, 1, pp. 145-188,1987.
Cook E. W., Ill, Hawk, L. W., Davis, T. L. & Stevenson, V. E. Affective individual
differences and startle reflex modulation. Journal of Abnormal Psychology, 100, pp. 5-13,
1991.
Cook, M., Mineka, S, Wolkenstein, B. & Laitsch, K. Observational conditioning of snake
fear in unrelated rhesus monkeys. Journal of Abnormal Psychology, 94, pp. 591-610,1985.

RICHARD S. LAZARUS
Cosmides, L. & Tooby, J. The latest on the best: Essays on evolution and optimality. în 639
J. Dupre (Ed.), From evolution to behavior: Evolutionary psychology as the missing link
(pp. 277-306). Cambridge, MA: Bradford/MIT, 1987.
Costa, P. T. & McCrae, R. R. Influence of extraversion and neuroticism on subjective
well-being: Happy and unhappy people. Journal of Personality and Social Psychology, 38,
pp. 668-678,1980.
Cousins, N. Anatomy of an illness (as perceived by the patient). New England Journal of
Medicine, 295, pp. 1458-1463,1976.
Covington, M. V. & Omelich, C. L. „I knew it cold before the exam": A test of the
anxiety-blockage hypothesis. Journal of Educational Psychology, 79, pp. 393-400,1987.
Cramer, P. The development of defense mechanisms. Journal of Personality, 55, pp. 597-614,
1987.
Cronbach, L. J. The two disciplines of scientific psychology. American Psychologist, 12,
pp. 671-684,1957.
Croyle, R. T., & Ditto, P. H. Illness cognition and behavior: An experimental approach.
Journal of Behavioral Medicine, 13, pp. 31-52, 1990.
Csikszentmihalyi, M. Beyond boredom and anxiety: The experience of play in work and games.
San Francisco, CA: Jossey-Bass, 1975.
Cushman, P. The politics of vulnerability: Youth in religious cults. Psychohistory Review,
12, pp. 5-17,1984.
Cushman, P. The self besieged: Recruitment-indoctrination processes in restrictive groups.
Journal for the Theory of Social Behavior, 16, pp. 1-32,1986.
Cushman, P. Why the self is empty: Toward a historically situated psychology. American
Psychologist, 45, pp. 599-611,1990.
Dalkvist, J. & Rollenhagen, C. On the cognitive aspect of emotions: A review and a model.
Reports from the Department of Psychology, University of Stockholm, Nr. 703, septembrie,
1989a.
Dalkvist, J. & Rollenhagen, C. The structure of feelings: A semantic differential study.
Reports from the Department of Psychology, University of Stockholm, Nr. 708, octombrie,
1989b.
Daly, E. M., Polivy, J., & Lancee, W. J. A conical model for the taxonomy of emotional
experience. Journal of Personality and Social Psychology, 45, 443-457,1983.
D'Andrade, R. G. Cultural meaning systems. în R. A. Shweder & R. A. LeVine (Eds.),
Culture theory: Essays on mind, self, and emotion (pp. 88-119). Cambridge, Anglia:
Cambridge University Press, 1984.
Darwin, C. Originea speciilor, Craiova: Editura Beladi (trad, de Ștefan Vlăduțescu), 2007 (în
orig.: 1859).
Darwin, C. Expresia emoțiilor la om și animale, București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România (trad, de Eugen Margulius), 1967 (în orig.: 1872).
Davidson, R. J., Ekman, P., Saron, C. D., Senulis, J. A., & Friesen, W. V. Approach —
withdrawal and cerebral asymmetry: Emotional expression and brain physiology
I. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 330-341,1990.
Davidson, R. J. & Fox, N. A. Frontal brain asymmetry predicts infants' response to maternal
separation. Journal of Abnormal Psychology, 98,127-131,1989.
Davitz, J. R. The language of emotion. New York: Academic Press, 1969.
DeCasper, A. J. & Fifer, W. Of human bonding: Newborns prefer their mothers' voices.
Science, 208,1174-1176.
Deese, J. American freedom and the social sciences. New York: Columbia University Press,
1985.
de Klerk, D. Magnetic properties below one degree K. Physics Today, 6, pp. 4,1953.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

640 DeLongis, A., Coyne, J. C., Dakof, G., Folkman, S. & Lazarus, R. S. Relationship of daily
hassles, uplifts, and major life events to health status. Health Psychology, 1, pp. 119-136,
1982.
DeLongis, A., Folkman, S. ^i Lazarus, R. S. Hassles, health, and mood: Psychological and
social resources as mediators. Journal of Personality and Social Psychology, 54, 486-495,
1988.
Dennenberg, V. H. Critical periods, stimulus input, and emotional reactivity: A theory of
infantile stimulation. Psychological Review, 71, 335-351, 1964.
Depue, R. A., Monroe, S. M. & Schachman, S. L. The psychobiology of human disease:
Implications for conceptualizing the depressive disorders. In R. A. Depue (Ed.), The
psychobiology of the depressive disorders: Implications for the effects of stress (pp. 3-20). New
York: Academic Press, 1979.
de Rivera, J. A structural theory of the emotions. Psychological Issues (Vol. 10, Nr. 4,
Monograph 40, pp. 9-169). New York: International Universities Press, 1977.
de Rivera, J. The structure of anger, in J. de Rivera (Ed.), Conceptual encounter: A method for
the exploration of human experience. Washington, DC: University Press of America, 1981
de Rivera, J. & Grinkis, C. Emotions as social relationships. Motivation and Emotion, 10,
pp. 351-369,1986.
de Rivera, J., Possell, L., Verette, J. A. & Weiner, B. Distinguishing elation, gladness, and
joy. Journal of Personality and Social Psychology, 57, pp. 1015-1023,1989.
Derry, F. A. & Kuiper, N. A. Schematic processing and self — reference in clinical
depression. Journal of Abnormal Psychology, 97, pp. 29-34, 1981.
Derryberry, D. & Rothbart, M. K. Emotion, attention, and temperament. In C. E. Izard,
J. Kagan & R. B. Zajonc (Eds.), Emotions, cognition, and behavior (pp. 132-166). Cambridge,
Anglia: Cambridge University Press, 1984.
Derryberry, D. & Rothbart, M. K. Arousal, affect, and attention as components of
temperament. Journal of Personality and Social Psychology, 55, pp. 958-966,1988.
De Sousa, R. The rationality of emotions. In O. Rorty (Ed.), Explaining emotions
(pp. 127-151). Berkeley: University of California Press, 1980.
De Sousa, R. The rationality of emotion. Cambridge, MA: MIT Press, 1987.
Dewey, J. The theory of emotion. In John Dewey: The early works, 1882-1898 (vol. 4:
1893-1894). Carbondale: University Press, 1971.
Diener, E. Subjective well-being. Psychological Bulletin, 95, pp. 542-575,1984.
Diener, E., Larson, R. J., Levine, S. & Emmons, R. A. Frequency and intensity: The
underlying dimensions of positive and negative affect. Journal of Personality and Social
Psychology, 48, pp. 1253-1265,1985.
Diener, E., Sandvik, E. & Pavot, W. Happiness is the frequency, not intensity, of positive
versus negative affect. In F. Strack, M. Argyle, & N. Schwarz (Eds.), The social psychology
of subjective well being (pp. 119-139). Oxford, Anglia: Pergamon Press, 1989.
Dobson, K. S. & Neufeld, R. W. J. Stress-related appraisals: A regression analysis. Canadian
Journal of Behavioral Science, 11, pp. 274-285, 1979.
Dohrenwend, B. S., Dohrenwend, B. P., Dodson, M. & Shrout, P. E. Symptoms, hassles,
social supports and life events: The problem of confounded measures. Journal of
Abnormal Psychology, 93, pp. 222-230,1984.
Doi, L. T. The anatomy of dependence. Tokyo: Kodansha International, 1973.
Doi, L. T. The anatomy of self: The individual versus society. Tokyo: Kodansha International,
1985.
Dollard, J. & Miller, N. E. (1950). Personality and psychotherapy. New York: McGraw-Hill,
1950.
Domjan, M. Animal learning comes of age. American Psychologist, 42, pp. 556-564,1987.

RICHARD S. LAZARUS
Donaldson, S. K. & Westerman, M. A. Development of children's understanding of 641
ambivalence and causal theories of emotion. Developmental Psychology, 22, pp. 655-662,
1986.
Dorr, A. Contexts for experience with emotion, with special attention to television. In M.
Lewis & C. Saarni (Eds.), The socialization of emotions (pp. 55-85). New York: Plenum,
1985.
Drever, J. A dictionary of psychology. London: Penguin, 1952.
Dreyfus, H. L. (Ed.). Huserl, intentionality and cognitive science. Cambridge, MA: MIT Press,
1982.
Dreyfus, H. L. Being-in-the-world: A commentary on Heidegger's „Being and time, Division 1."
Cambridge, MA: MIT Press, 1991.
Dubos, R. Mirage of health: Utopias, progress, and biological change. New York: Harper & Row,
1959.
Duchenne, B. Mechanisms de la physiognomic humaine on analyse electrophysiologique de
I'expression des passions. Paris: Bailliere, 1862. (Manuscris neconsultat)
Duffy, E. An explanation of „emotional" phenomena without the use of the concept
„emotion." Journal of General Psychology, 25, pp. 283-293, 1941a.
Duffy, E. The conceptual categories of psychology: A suggestion for revision. Psychological
Review, 48, pp. 177-203,1941b.
Duffy, E. Activation and behavior. New York: Wiley, 1962.
Dunbar, H. F. Synopsis of psychosomatic diagnosis and treatment. St. Louis, MO: Mosby, 1948.
Dunn, J. The beginnings of social understanding. Cambridge, MA: Harvard University Press,
1988.
Dunn, J. & Munn, P. Becoming a family member: Family conflict and the development of
social understanding in the second year. Child Development, 56, pp. 480-492,1985.
Dweck, C. S. The role of expectations and attributions in the alleviation of learned
helplessness. Journal of Personality and Social Psychology, 31, pp. 674-685, 1975.
D'Zurilla, T. J. Problem-solving therapy: A social competence approach to clinical intervention.
New York: Springer, 1986.
D'Zurilla, T. J. & Goldfried, M. Problem solving and behavior modification. Journal of
Abnormal Psychology, 78, pp. 107-126,1971.
D'Zurilla, T. J. & Nezu, A. Social problem solving in adults. In P. C. Kendall (Ed.), Advances
in cognitive-behavioral research and therapy (Vol. 1). New York: Academic Press, 1982.
Easterbrook, J. A. The effect of emotion on cue utilization and the organization of behavior.
Psychological Review, 66, pp. 183-201,1959.
Eckenrode, J. Impact of chronic and acute stressors on daily reports of mood. Journal of
Personality and Social Psychology, 46, pp. 907-918,1984.
Eibel-Eibesfeldt, I. Ethology: The biology of behavior (trad, de E. Klinghammer). New York:
Holt, Rinehart and Winston, 1970.
Eisenberg, N., McCreath, H. & Ahn, R. Vicarious emotional responsiveness and prosocial
behavior: Their interrelations in young children. Personality and Social Psychology
Bulletin, 14, pp. 298-311,1988.
Ekman, P. Universals and cultural differences in facial expressions of emotion, tn J. K. Cole
(Ed.) (1972), Nebraska Symposium on motivation, 1971 (pp. 207-283). Lincoln: University
of Nebraska Press, 1971.
Ekman, P. Biological and cultural contributions to body and facial movement. In J. Blacking
(Ed.), A.S.A. Monograph 15, the anthropology of the body (pp. 39-84). London: Academic
Press, 1977. Republicat in A. O. Rorty (Ed.), Explaining emotions (pp. 73-101). Berkeley:
University of California Press.
Ekman, P. Expression and the nature of emotion. In K. R. Scherer & P. Ekman (Eds.),
Approaches to emotion (pp. 319-343). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1984.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

642 Ekman, P. Minciunile adulților. Indicii ale înșelătoriei în căsnicie, afaceri și politică. București:
Trei, 2009.
Ekman, P. The argument and evidence about universals in facial expressions of emotion,
în H. Wagner & A. Manstead (Eds.), Handbook of social psychophysiology (pp. 143-163).
New York: Wiley, 1989.
Ekman, P. & Friesen, W. V. The repertoire of nonverbal behavior: Categories, origins,
usage, and coding. Semiotica, 1, pp. 49-98,1969.
Ekman, P. & Friesen, W. V. A new pan-cultural facial expression of emotion. Motivation
and Emotion, 10, pp. 159-168,1986.
Ekman, P. & Friesen, W. V. Who knows what about contempt: A reply to Izard and
Haynes. Motivation and Emotion, 12, pp. 17-22, 1988.
Ekman, P., Friesen, W. V. & Davidson, R. J. The Duchenne's smile; Emotion expression
and brain physiology 2. Journal of Personality and Social Psychology, 58, pp. 342-353,1990.
Ekman, P., Friesen, W. V. & O'Sullivan, M. Smiles when lying. Journal of Personality and
Social Psychology, 54, pp. 414-420,1988.
Ekman, P., Friesen, W. V. & Simons, R. C. Is the startle reaction an emotion? Journal of
Personality and Social Psychology, 49, pp. 1416-1426,1985.
Ekman, P. & Heider, K. G. The universality of a contempt expression: A replication.
Motivation and Emotion, 12, pp. 303-308,1988.
Ekman, P., Levenson, R. W. & Friesen, W. V. Autonomic nervous system activity
distinguishes among emotions. Science, 221, pp. 1208-1210,1983.
Ekman, P. & Oster, H. Facial expressions of emotion. Annual Review of Psychology, 30,
pp. 527-554,1979.
Ellis, A. Reason and emotion in psychotherapy. New York: Lyle Stuart, 1962.
Ellis, A. Is the unified-interaction approach to cognitive-behavior modification a reinven­
tion of the wheel? Clinical Psychology Review, 4, pp. 215-218,1984.
Ellis, A. Cognition and affect in emotional disturbance. American Psychologist, 40,
pp. 471-472, 1985.
Ellis, A. & Bernard, M. E. What is rational emotive therapy (RET)? în A. Ellis & M. E.
Bernard (Eds.), Clinical applications of rational-emotive therapy (pp. 1-30). Monterey, CA:
Brooks/Cole, 1985.
Ellsworth, P. C. & Smith, C. A. (1988a). From appraisal to emotion: Differences among
unpleasant feelings. Motivation and Emotion, 12, pp. 271-302.
Ellsworth, P. C. & Smith, C. A. Shades of joy: Patterns of appraisal differentiating pleasant
emotions. Cognition and Emotion, 2, pp. 301-331,1988b.
Emde, R. N. Levels of meaning for infant emotions: A biosocial view, in K. R. Scherer &
P. Ekman (Eds.), Approaches to emotion (pp. 77-107). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1984a.
Emde, R. N. Cognition and affect in emotional disturbance. American Psychologist, 40,
pp. 471-472,1984b.
Emmons, R. A. & Diener, E. A goal-affect analysis of everyday situational choices. Journal
of Research in Personality, 20, pp. 309-326,1986.
Emmons, R. S. Personal strivings: An approach to personality and subjective well-being.
Journal of Personality and Social Psychology, 51, pp. 1058-1068,1986.
Endler, N. S., Edwards, J. M., Vitelli, R. & Parker, J. D. A. Assessment of state and trait
anxiety: Endler Multidimensional Anxiety Scales. Anxiety Research, 2, pp. 1-14,1989.
Endler, N. S. & Okada, M. A multidimensional measure of trait anxiety: The S-R Inventory
of General Trait Anxiousness. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 43,
pp. 319-329,1975.
Engel, G. L. A life setting conducive to illness: The giving up-given up complex. Bulletin
of the Menninger Clinic, 32, pp. 355-365,1968.

RICHARD S. LAZARUS
Englis, B. G., Vaughn, K. B. & Lanzetta, J. T. Conditioning of counter-empathetic emotional 643
responses. Journal of Experimental Social Psychology, 18, pp. 375-391, 1982.
Epictet, Manualul: cugetări și dialoguri (trad, de Mariana Hie), București: Incitatus, 2002.
Epstein, S. The self-concept: A review and the proposal of an integrated theory of
personality. în E. Staub (Ed.), Personality: Basic issues and current research (pp. 82-132).
Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1980.
Epstein, S. A research paradigm for the study of personality and emotions, 1983. în M. M.
Page (Ed.), Personality: Current theory and research. Nebraska Symposium on Motivation,
1982 (pp. 92-154). Lincoln: University of Nebraska Press.
Epstein, S. Controversial issues in emotion theory. în P. Shaver (Ed.), Review of
per -personality and social psychology: Emotions, relationships, and health (pp. 64-88). Beverly
Hills, CA: Sage, 1984.
Epstein, S. Cognitive experiential self-theory. în L. Pervin (Ed.), Handbook of personality
theory and research, (pp. 165-192). New York: Guilford, 1990.
Epstein, S. & Meier, P. Constructive thinking: a broad coping variable with specific
components. Journal of Personality and Social Psychology, 57, pp. 332-350,1989.
Erdelyi, M. H. A new look at the new look: Perceptual defence and vigilance. Psychological
Review, 81, pp. 1-25, 1974.
Erdelyi, M. H. Psychoanalysis: Freud's cognitive psychology. New York: Freeman.
Eriksen, C. W. Subception: Fact or artifact?, 1956 Psychological Review, 63, pp. 74-80,1985.
Eriksen, C. W. Discrimination and learning without awareness: A methodological survey
and evaluation. Psychological Review, 67, pp. 379-400, 1960.
Eriksen, C. W. (Ed.). Behavior and awareness — a symposium of research and interpretation
(pp. 3-26). Durham, NC: Duke University Press, 1962.
Erikson, E. H. Childhood and Society. New York: Norton, 1950.
Erikson, E. H. Childhood and society (ed. a Il-a). New York: Norton, 1963.
Evered, R. Consequences of and prospects for systems thinking in organizational change,
în T. G. Cummings (Ed.), Systems theory for organizational development (pp. 5-13). New
York: Wiley, 1980.
Faris, R. E. L. & Dunham, H. Mental disorders in urban areas. Chicago: University of Chicago
Press, 1939.
Fazio, R. H., Sanbormatsu, D. M., Powell, M. C. & Kardes, F. R. On the automatic activation
of attitudes. Journal of Personality and Social Psychology, 50, pp. 229-238, 1986.
Fehr, B. Prototype analysis of the concepts of love and commitment. Journal of Personality
and Social Psychology, 55, 557-579, 1988.
Fehr, B. & Russell, J. A. Concept of emotion viewed from a prototype perspective. Journal
of Experimental Psychology: General, 113, 464-486, 1984.
Feist, J. & Brannon, I . Health psychology: An introduction to behavior and health. Belmont, CA:
Wadsworth, 1988.
Feldman, S. S. Crying at the happy ending, 1956. Journal of the American Psychoanalytic
Association, 4, 477-485. Vezi și Socarides, 1977.
Felner, R. D., Farber, S. S. & Primavera, J. Transitions and stressful life events: A model
for primary prevention. în R. D. Felner, L. A. Jason, J. N. Moritsugu & S. S. Farber
(Eds.), Preventive psychology: Theory, research, and practice. New York: Pergamon, 1983.
Ferenczi, S. Stages in the development of the sense of reality. în Sex in Psychoanalysis.
Boston: Gorham Press, 1916. (Publicat inițial în 1913.)
Festinger, L. A theory of social comparison processes. Human Relations, 7,117-140, 1975.
Fischer, K. W. & Pipp, S. L. Development of the structures of unconscious thought. în
K. Bowers & D. Meichenbaum (Eds.), The unconscious reconsidered. New York: Wiley,
1984.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

644 Fishbein, M. & Ajzen, A. Belief, attitudes, intention and behavior. Reading, MA:
Addison-Wesley, 1975.
Fiske, D. W. & Shweder, R. A. Metatheory in social science: Pluralisms and subjectivities.
Chicago: University of Chicago Press, 1986.
Fiske, S. T. Schema-triggered affect: Applications to social perception. In M. S. Clark &
S. T. Fiske (Eds.), Affect and cognition: The 17th annual Carnegie symposium (pp. 55-78).
Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1982.
Florian, V. & Snowden, L. R. Fear of personal death and positive life regard: A study of
different ethnic and religious-affiliated American college students. Journal of
Cross-cultural Psychology, 20, 64-79,1989.
Foa, E. & Kozak, J. J. Emotional processing of fear: Exposure to corrective information.
Psychological Bulletin, 99, 20-35.
Folkins, C. H. Temporal factors and the cognitive mediators of stress reaction. Journal of
Personality and Social Psychology, 14,173-184,1970.
Folkman, S. Personal control and stress and coping processes: A theoretical analysis. Journal
of Personality and Social Psychology, 46, 839-852,1984.
Folkman, S. & Lazarus, R. S. An analysis of coping in a middle-aged community sample.
Journal of Heal th and Social Behavior, 21, 219-239,1980.
Folkman, S. & Lazarus, R. S. If it changes it must be a process: Study of emotion and coping
during three stages of a college examination. Journal of Personality and Social Psychology,
48,150-170, 1985.
Folkman, S. & Lazarus, R. S. Coping as a mediator of emotion. Journal of Personality and
Social Psychology, 54, 466-475,1988a.
Folkman, S. & Lazarus, R. S. Manual for the Ways of Coping Questionnaire. Palo Alto, CA:
Consulting Psychologists Press, 1988b.
Folkman, S. & Lazarus, R. S. The relationship between coping and emotion. Republicat cu
accordul lui Stein, Leventhal & Trabasso, in L. J. Menges (coord, special), Social Science
in Medicine, 26, 309-317,1988c.
Folkman, S. & Lazarus, R. S. Coping and emotion. In N. Stein, B. Leventhal & T. Trabasso
(Eds.), Psychological and biological approaches to emotion (pp. 313-332). Hillsdale, NJ:
Erlbaum, 1990.
Folkman, S., Lazarus, R. S., Dunkel-Schetter, C., DeLongis, A. & Gruen, R. The dynamics
of a stressful encounter: Cognitive appraisal, coping, and encounter outcomes. Journal
of Personality and Social Psychology, 50, 992-1003,1986.
Folkman, S., Lazarus, R. S., Gruen, R. & DeLongis, A. Appraisal, coping, health status, and
psychological symptoms. Journal of Personality and Social Psychology, 50, 572-579,1986.
Folkman, S., Lazarus, R. S., Pimley, S. & Novacek, J. Age differences in stress and coping
processes. Psychology and Aging, 2,171-184, 1987.
Folkman, S., Schaefer, C. & Lazarus, R. S. Cognitive processes as mediators of stress and
coping. In V. Hamilton & D. M. Warburton (Eds.), Human stress and cognition: An
information-processing approach (pp. 265-298). London: Wiley, 1979.
Fordyce, W. E. Pain and suffering: A reappraisal. American Psychologist, 43, 276-283,1988.
Forgas, J. P. Episode cognition: Internal representations of interaction routines. In
L. Berkowitz (Ed.), Advances in experimental social psychology. New York: Academic
Press, 1982.
Forgas, J. P. & Bower, G. H. Mood effects on person perception judgments. Journal of
Personality and Social Psychology, 53, 53-60,1987.
Forgas, J. P. & Bower, G. H. Affect in social and personal judgments. In K. Fiedler & J.P.
Forgas (Eds.), Affect, cognition and social behavior (pp. 184—208). Toronto: Hogrefe, 1988.
Forgas, J. P., Bower, G. H. & Krantz, S. E. The influence of mood on perceptions of social
interactions. Journal of Experimental Social Psychology, 20, 497-513,1984.

RICHARD S. LAZARUS
Forgas, J. P. & Moylan, S. After the movies: Transient mood and social judgments. 645
Personality and Social Psychology Bulletin, 13, 467-477, 1987.
Foulkes, D. A grammar of dreams. New York: Basic Books, 1978.
Fox, N. A. Psychophysiological correlates of emotional reactivity during the first year of
life. Developmental Psychology, 25, 364-372,1989.
Fox, N. A. & Davidson, R. J. EEG asymmetry and the development of affect. în N. A. Fox
& R. J. Davidson (Eds.), The psychology of affective development. Hillsdale, NJ: Erlbaum,
1984.
Fox, N. A. & Davidson, R. J. Frontal brain asymmetry predicts infant's response to maternal
separation. Journal of Abnormal Psychology, 98,127-131,1989.
Frankenhaeuser, M. The role of peripheral catecholamines in adaptation to
understimulation. în G. Serban (Ed.), Psychopathology of human adaptation (pp. 173-191).
New York: Plenum, 1976.
Frankl, V. Omul în căutarea sensului vieții (trad, de S. Guranda), București: Meteor Press,
2009.
French, J. R. P., Jr., Caplan, R. D. & Van Harrison, R. The mechanisms ofjob stress and strain.
Chichester, England: Wiley, 1982.
Prese, M. & Sabini, J. (Eds.). Goal directed behavior: The concept of action in psychology.
Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1985.
Freud. S. „Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia și homosexualitate
(1921)". în Opere esențiale, voi. 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Editura Trei, pp. 245-259,
2010.
Freud, S. „Inhibiție, simptom, angoasă" (1926). în Opere esențiale, voi. 6, Inhibiție, simptom,
angoasă, Editura Trei, pp. 259-346, 2010.
Freud, S. „Doliu și melancolie" (1917). în Opere esențiale, vot. 3, Psihologia inconștientului,
Editura Trei, pp. 191-211, 2010.
Freud, S. „Eul și Se-ul" (1923). în Opere esențiale, voi. 3, Psihologia inconștientului, Editura
Trei, 2010.
Frick, R. W. Communicating emotion: The role of prosodic features. Psychological Bulletin,
97, pp. 412-429,1985.
Fridlund, A. J. Evolution and facial action in reflex, social motive, and paralanguage. în
P. K. Ackles, J. R. Jennings & M. G. H. Coles (Eds.), Advances in psychophysiology (Vol. 4).
Greenwich, CT: JAI Press (1990).
Fridlund, A. J., Ekman, P. & Oster, H. Facial expressions of emotion: Review of literature,
1970-1983. în A. Siegman & S. Feldstein (Eds.), Nonverbal behavior and communication
(pp. 143-223). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1986.
Frijda, N. H. The emotions. Cambridge, England: Cambridge University Press, 1986.
Frijda, N. H. Emotion, cognitive structure, and action tendency. Cognition and Emotion, 1,
pp. 115-143,1987.
Frijda, N. H. Aesthetic emotions and reality. American Psychologist, 44, pp. 1546-1547.
Frijda, N. H., Kuipers, P. & ter Schure, E. Relations among emotion, appraisal, and
emotional action readiness. Journal of Personality and Social Psychology, 57, pp. 212-228,
1989.
Frijda, N. H. & Philipszoon, E. Dimensions of recognition expression. Journal of Abnormal
and Social Psychology, 66, pp. 45-51, 1963.
Fritz, С. E. & Mathewson, J. H. Convergence behavior in disasters: A problem in social control.
Washington, DC: National Academy of Sciences, National Research Council, Disaster
Study Nr. 9,1957.
Fromm, E. Frica de libertate, București: Editura Teora, 1998.
Gal, R. & Lazarus, R. S. The role of activity in anticipating and confronting stressful
situations. Journal of Human Stress, 1, 4-20,1975.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

646 Galbrecht, C. R., Dykman, R. A., Reese, W. G. & Suzuki, T. Intra-session adaptation and
intersession extinction of the components of the orienting response. Journal of Experi­
mental Psychology, 70, pp. 585-597,1965.
Gardner, H. M., Metcalf, R. C. & Beebe-Center, J. G. Feeling and emotion. Westport, CT:
Greenwood Press, 1937/1970.
Garfield, S. L. & Bergin, A. E. Handbook of psychotherapy and behavior change. New York:
Wiley, 1978.
Garmezy, N. Children under stress: Perspectives on antecedents and correlates of
vulnerability and resistance to psychopathology. In A. I. Rabin, J. Aronoff, A.M. Barclay
& R. S. Zucker (Eds.), Further explorations in personality (pp. 196-269). New York: Wiley,
1981.
Garmezy, N. & Rutter, M. (Eds.). Stress, coping and development in children. New York:
McGraw-Hill, 1983.
Gassner, S., Sampson, H., Brumer, S. & Weiss, J. The emergence of warded-off contents.
In J. Weiss, H. Sampson & the Mount Zion Psychotherapy Research Group (Eds.), The
psychoanalytic process: Theory, clinical observation, and empirical research (pp. 171-186).
New York: Guilford, 1986.
Geen, R. G., Stonner, D. & Kelley, D. R. Aggression anxiety and cognitive appraisal of
aggression-threat stimuli. Journal of Personality and Social Psychology, 29,196-200,1974.
Geertz, C. Interpretation of cultures. New York: Basic Books, 1973.
Gergen, K. J. The social constructionist movement in modern psychology. American
Psychologist, 40, 266-275, 1985.
Gibson, J. J. The senses considered as perceptual systems. Boston: Houghton Mifflin, 1966.
Gibson, J. J. The ecological approach to visual perception. Boston: Houghton Mifflin, 1979.
Gilbert, D. T. How mental systems believe. American Psychologist, 46,107-119,1991.
Gillett, E. Defence mechanisms versus defence contents. International Journal of
Psycho-analysis, 68, 261-269,1987a.
Gillett, E. The relationship of repression to the unconscious. International. Journal of
Psycho-analysis, 68, 535-546,1987b.
Gillett, E. The problem of unconscious affect: Signal anxiety versus the double-prediction
theory. Psychoanalysis and Contemporary Thought, 13, 551-601,1990.
Glanzmann, P. Anxiety, stress and performance. In B. D. Kirkcaldy (Ed.), Individual
differences in movement. Lancaster, England: MTP Press, 1985.
Glaser, B. G. & Strauss, A. L. Awareness of dying. Chicago: Aldine, 1965.
Glaser, B. G. & Strauss, A. L. Time for dying. Chicago: Aldine, 1968.
Glass, D. C. Behavior patterns, stress and coronary disease. Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1977.
Glass, D. C., Krakoff, R., Contrada, R., Hilton, W. F., Kehoe, K., Manucci, E. G., Collings,
C., Snow, G. & Siting, E. Effect of harassment and competition upon cardiovascular
and plasma catecholamine responses in Type A and Type B individuals. Psycho­
physiology, 17, 453-463,1980.
Glueck, S. & Glueck, E. Unraveling juvenile delinquency. New York: Commonwealth Fund,
1950.
Goffman, E. The presentation of self in everyday life. Garden City, NY: Doubleday, 1959.
Goffman, E. Relations in public. New York: Basic Books, 1971.
Goldfried, M. Assessment of cognitive activities, in J. P. Dauwalder, M. Perrez & V. Hobi
(Eds.), Controversial issues in behavior modification (pp. 97-106). Amsterdam: Swets &
Zeitlinge, 1987.
Goldsmith, H. H. Genetic influences on personality from infancy to adulthood. Child
Development, 54, 331-335,1983.

RICHARD S. LAZARUS
Goldsmith, H. H. & Campos, J. J. Fundamental issues in the study of early temperament: 647
The Denver twin temperament study, in M. Lamb, A. Brown & B. Rogoff (1986) (Eds.),
Advances in infant behavior and development. Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1986.
Goldstein, K. The organism. New York: American Book, 1939.
Goleman, D. Vital lies, simple truths: The psychology of self-deception. New York; Simon &
Schuster, 1985.
Gordon, R. M. The structure of emotions. Cambridge, England: Cambridge University Press,
1987.
Gordon, S. L. The sociology of sentiments and emotion. In M. Rosenberg & R. H. Turner
(Eds.), Social psychology: Sociological perspectives (pp. 562-592). New York: Basic Books,
1981.
Graham, D. T. Some research on psychophysiologic specificity and its relation to
psychosomatic disease, in R. Roessler & N. S. Greenfield (Eds.), Physiological correlates
of psychological disorder (pp. 221-238). Madison: University of Wisconsin Press, 1962.
Graham, D. T. & Graham, F. K. Specific relations of attitude to physiological change. Raport de
cercetare, 1 iulie 1961.
Graves, C. W. Deterioration of work standards. Harvard Business Review, 44,117-128,1966.
Gray, J. A. The psychology offear and stress. London: Weidenfeld & Nicholson, 1971.
Gray, S. J., Ramsey, C. S., Villarreal, R. & Krakaner, L. J. Adrenal influences upon the
stomach and the gastric response to stress, in H. Selye & G. Hensen (Eds.), Fifth Annual
Report on Stress (p. 138). New York: MD Publications, 1955-1956.
Greenberg, L. S. & Safran, J. D. Emotion in psychotherapy. New York: Guilford, 1987.
Greenberg, L. S. & Safran, J. D. Emotion in psychotherapy. American Psychologist, 44,19-29,
1989.
Greenberg, M. S. & Beck, A. T. Depression versus anxiety: A test of the content-specificity
hypothesis. Journal of Abnormal Psychology, 98, 9-13,1989.
Greenson, R. S. On enthusiasm. Journal of the American Psychoanalytic Association, 10,
pp. 3-21,1962. Vezi ^i Socarides, 1977.
Griffin, D. R. Animal thinking. Cambridge, MA: Harvard University Press, 1984.
Grinker, R. R. & Spiegel, J. P. Men under stress. New York: McGraw-Hill, 1945.
Gruen, R. J., Folkman, S. & Lazarus, R. S. Centrality and individual differences in the
meaning of daily hassles. Journal of Personality, 56, 743-762, 1989.
Guidano, V. F. & Liotli, G. Cognitive processes and emotional disorders. New York: Guilford,
1983.
Guignon, C. Moods in Heidegger's being and time. In C. Calhoun & R. C. Solomon (Eds.),
What is an emotion? Classical readings in philosophical psychology (pp. 230-243). New York:
Oxford University Press, 1984.
Guttfreund, D. G. Effects of language usage on the emotional experience of
Spanish-English and English-Spanish bilinguals. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 58, pp. 604-607,1990.
Hackett, T. P. & Weisman, A. D. Reactions to the imminence of death, in G. H. Grosser,
H. Wechsler & M. Greenblatt (Eds.), The threat of impending disaster (pp. 300-311).
Cambridge, MA: MIT Press, 1964.
Hamilton, V. L., Blumenfeld, P. C., Akoh, H. & Miura, K. Credit and blame among
American and Japanese children: Normative, cultural, and individual differences.
Journal of Personality and Social Psychology, 59, pp. 442-451,1990.
Hammen, C., Marks, T., deMayo, R. & Mayol, A. Self-schemas and risk for depression:
A prospective study. Journal of Personality and Social Psychology, 49, pp. 1147-1159,1985b
Hammen, C., Marks, T., Mayol, A. & deMayo, R. Depressive self-schemas, life stress, and
vulnerability to depression. Journal of Abnormal Psychology, 94, pp. 308-319,1985a.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

648 Harder, D. W. & Lewis, S. J. The assessment of shame and guilt. în J. N. Butcher & C. D.
Spielberger (Eds.), Advances in personality assessment (Vol. 6, pp. 89-114). Hillsdale, NJ:
Erlbaum, 1986.
Harkness, S. & Super, C. M. Child-environment interactions in the socialization of affect,
în M. Lewis & C. Saarni (Eds.), The socialization of emotions (pp. 21-36). New York:
Plenum, 1985.
Harlow, H. F. Mice, monkeys, men and motives. Psychological Review, 60, pp. 23-32,1953.
Harlow, H. F. & Zimmerman, R. Affectional responses in the infant monkey. Science, 130,
421-432, 1959.
Harre, R. (Ed.). The social construction of emotions. Oxford, England: Basil Blackwell, 1986.
Harris, J. D. Habituatory response decrement in the intact organism. Psychological Bulletin,
40, pp. 385-22,1943.
Harris, P. L. Children's understanding of the link between situation and emotion. Journal
of Experimental Child Psychology, 36, pp. 490-509,1983.
Harris, P. L. What children know about situations that provoke emotion. în M. Lewis &
C. Saarni (Eds.), The socialization of emotions (pp. 161-185). New York: Plenum, 1985.
Harris, P. L. Children and emotion: The development of psychological understanding.
Oxford, England: Basil Blackwell, 1989.
Harris, P. L. & Olthof, T. The child's concept of emotion. în G. Butterworth & P. Light
(Eds.), The individual and the social in cognitive development. Sussex, England: Harvester,
1982.
Harris, P. L., Ollhof, T. & Meerum-Terwogt, M. Children's knowledge of emotion. Journal
of Child Psychology and Psychiatry, 22, pp. 247-261,1981.
Hart, K. E. Coping with anger-provoking situations: Adolescent coping in relation to
anger-reactivity. Journal of Adolescent Research, 6, 1991.
Hart, K. E., Comer, D. & Hittner, J. B. Threat appraisals and coping with anger-provoking
situations. Lucrare prezentată la Western Psychological Association, Los Angeles, CA,
aprilie, 1990.
Hay, D. & Oken, D. The psychological stresses of intensive care nursing. Psychosomatic
Medicine, 34, pp. 109-118,1972.
Hebb, D. O. On the nature of fear. Psychological Review, 53, pp. 259-276, 1946.
Hebb, D. O. The organization of behavior. New York: Wiley, 1949.
Hebb, D. O. The problem of consciousness and introspection. în J. F. Delafresnaye (Ed.),
Brain mechanisms and consciousness. Oxford, Anglia: Oxford University Press, 1954.
Hebb, D. O. & Thompson, W. R. The social significance of animal studies. în G. Lindzey
(Ed.), Handbook of social psychology (pp. 532-561). Cambridge, MA: Addison-Wesley,
1954.
Heckhausen, H. & Beckmann, J. Intentional action and action slips. Psychological Review,
97, pp. 36-48,1990.
Heider, F. The psychology of interpersonal relations. New York: Wiley, 1958.
Heider, K. G. Landscapes of emotion: Mapping three cultures of emotion in Indonesia. New York:
Cambridge University Press, 1991.
Helson, H. Adaptation level theory. în S. Koch (Ed.), Psychology: A study of a science (Vol. 1).
New York: McGraw-Hill, 1959.
Hembre, R. Correlates, causes, effects, and treatment of test anxiety. Review of Educational
Research, 58, pp. 47-77,1988.
Hendrick, C. & Hendrick, S. S. Research on love: Does it measure up? Journal of Personality
and Social Psychology, 56, pp. 784-794,1989.
Henle, M. On the relation between logic and thinking. Psychological Review, 69, pp. 366-378,
1962.
Henle, M. On the Scholler of nature. Social Research, 38, pp. 93-107,1971.

RICHARD S. LAZARUS
Henry, J. P. Neuroendrocrine patterns of emotional response. In R. Plutchik & 649
H. Kellerman (Eds.), Emotion: Theory, research, and experience (Vol. 3, pp. 37-60). New
York: Academic Press, 1986.
Hensher, D. An appraisal approach to positive and negative emotions. Paper given at the
Western Psychological Association annual meeting, aprilie 26,1990.
Hibbert, G. A. Ideational components of anxiety: Their origin and content. British Journal
of Psychiatry, 144, pp. 618-624,1984.
Higgins, E. T. Self-discrepancy: A theory relating self and affect. Psychological Review, 94,
pp. 319-340,1987.
Hilgard, E. R. Human motives and the concept of the self. American Psychologist, 4,
pp. 374-382,1949.
Hilgard, E. R. The trilogy of mind: Cognition, affection, and conation. Journal of the History
of the Behavioral Sciences, 16, pp. 107-117,1980.
Hillman, J. Emotion: A comprehensive phenomenology of theories and their meanings for therapy.
London: Routledge & Kegan Paul, 1960.
Hinde, R. A. & Stevenson-Hinde, J. (Eds.). Relationships within families: Mutual influences.
New York: Oxford University Press, 1988.
Hobfoil, S. E. Conservation of resources: A new attempt at conceptualizing stress. American
Psychologist, 44, pp. 513-524, 1989.
Hochschild, A. R. Emotion work, feeling rules, and social structure. American Journal of
Sociology, 85, pp. 551-575,1979.
Hoffman, M. L. Empathy, its development and prosocial implications. In C. B. Keasey
(Ed.), Nebraska symposium on motivation (Vol. 25). Lincoln: University of Nebraska Press,
1978.
Hoffman, M. L. Development of prosocial motivation: Empathy and guilt, in N. Eisenberg
(Ed.), The development of prosocial behavior. New York: Academic Press, 1982a.
Hoffman, M. L. Measurement of empathy. In C. Izard (Ed.), Measurement of emotions in
infants and children. Cambridge, Anglia: Cambridge University Press, 1982b.
Hoffman, M. L. Interaction of affect and cognition in empathy. In C. E. Izard, J. Kagan &
R. B. Zajonc (Eds.), Emotions, cognition, and behavior (pp. 103-131). Cambridge, Anglia:
Cambridge University Press, 1984.
Hoffman, M. L. Affect, cognition, and motivation. In E. T. Higgins & R. M. Sorrentino
(Eds.), Handbook of motivation and cognition: Foundations of social behavior. New York:
Guilford, 1985.
von Hofsten, C. Perception and action. In M. Frese & J. Sabini (Eds.), Goal directed behavior:
The concept of action in psychology (pp. 80-96). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1985.
Hollingshead, A. B. & Redlich, F. C. Social class and mental illness. New York: Harper, 1958.
Hollon, S. D. & Beck, A. T. Cognitive therapy of depression. In P. C. Kendall & S. D. Hollon
(Eds.), Cognitive behavioral interventions: Theory, research and procedures (pp. 153-203).
New York: Academic Press, 1979.
Holmes, T. H. & Houston, B. K. Effectiveness of situational redefinition and affective
isolation in coping with stress. Journal of Personality and Social Psychology, 29,
pp. 212-218,1974.
Holmes, T. H. & Rahe, R. H. The social readjustment rating scale. Journal of Psychosomatic
Research, 11, pp. 213-218,1967.
Holroyd, K. A. & Lazarus, R. S. Stress, coping, and somatic adaptation. In L. Goldberger
& S. Breznitz (Eds.), Handbook of stress: Theoretical and clinical aspects (pp.21-35). New
York: Free Press, 1982.
Holzman, P. S. & Gardner, R. W. Leveling and repression. Journal of Abnormal and Social
Psychology, 59, pp. 151-155,1959.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

650 Holtzman, W. H. & Bitterman, M. E. A factorial study of adjustment to stress. Journal of
Abnormal and Social Psychology, 52, pp. 179-185,1956.
Hornik, R., Risenhoover, N. & Gunnar, M. The effects of material positive, neutral, and
negative affective communications on infant responses to new toys. Child Development,
58, pp. 937-944,1987.
Horowitz, M. J. Stress response syndromes. New York: Jason Aronson, 1976.
Horowitz, M. J. Stress response syndromes and their treatment. In L. Goldberger & S.
Breznitz (Eds.), Handbook of stress: Theoretical and clinical aspects (pp. 711-732). New
York: Free Press, 1982.
Horowitz, M. J. Introduction to psychodynamics. New York: Basic Books, 1988.
Horowitz, M. J. Relationship schema formulation: Role relationship models and
intrapsychic conflict. Psychiatry, 52, pp. 260-274,1989.
Horvath, F. E. Psychological stress: A review of definitions and experimental research. In
L. von Bertalanffy & A. Rapaport (Eds.), General systems (Vol. IV). Ann Arbor, MI:
Society for General Systems Research, 1959.
House, J. S. Social structure and personality, in M. Rosenberg & R. H. Turner (Eds.), Social
psychology: Sociological perspectives (pp. 525-561). New York: Basic Books, 1981.
Howes, D. A statistical theory of subception. Psychological Review, 61, pp. 98-110,1954.
Hull, C. L. Principles of behavior. New York: Appleton-Century-Crofts, 1943.
Hume, D. An inquiry concerning the principles of morals. New York: Library of Liberal Arts,
1957.
Hupka, R. B. Cultural determinants of jealousy. Alternative Lifestyles, 4, pp. 310-356,1981.
Isen, A. M. Success, failure, attention and reaction to others: The warm glow of success.
Journal of Personality and Social Psychology, 15, pp. 294-301,1970.
Isen, A. M. Toward understanding the role of affection cognition, tn R. S. Wyer, Jr. &
T. K. Srull (Eds.), Handbook of social cognition (Vol. 3). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1984.
Isen, A. M., Shalker, T. E., Clark, M. & Karp, L. Affect, accessibility of material in memory,
and behavior: A cognitive loop? Journal of Personality and Social Psychology, 36, pp. 1-12,
1978.
Isenberg, A. Natural pride and natural shame. In A. O. Rorty (Ed.), Explaining emotions
(pp. 355-383). Berkeley: University of California Press, 1980.
Izard, C. E. The face of emotion. New York: Appleton-Century-Crofts, 1971.
Izard, C. E. Human emotions. New York: Plenum., 1977.
Izard, C. E. On the ontogenesis of emotions and emotion-cognition relationships in infancy.
In M. Lewis & L. Rosenblum (Eds.), The development of affect (pp. 389-413). New York:
Plenum, 1978.
Izard, C. E. Emotion-cognition relationships and human development. In C. E. Izard, J. Kagan
& R. B. Zajonc (Eds.), Emotions, cognition, and behavior (pp. 17-37). New York:
Cambridge University Press, 1984.
Izard, C. E. Facial expressions and the regulation of emotions. Journal of Personality and
Social Psychology, 58, 487-498,1990.
Izard, C. E. & Buechler, S. Aspects of consciousness and personality in terms of differential
emotions theory. In R. Plutchik & H. Kellerman (Eds.), Emotion: Theory, research, and
experience (Vol. 1, pp. 165-187). New York: Academic Press, 1980.
Izard, C. E. & Dougherty, L. M. Two complementary systems for measuring facial
expressions in infants and children. In C. E. Izard (Ed.), Measuring emotions in infants
and children. New York: Cambridge University Press, 1982.
Izard, C. E. & Haynes, O. M. On the form and universality of the contempt expression:
A challenge to Ekman and Friesen's claim of discovery. Motivation and Emotion, 12,
pp. 1-16,1988.

RICHARD S. LAZARUS
Izard, C. E., Kagan, J. & Zajonc, R. B. (Eds.), Emotions, cognition, and behavior. New York: 651
Cambridge University Press, 1984.
James, W. Principles of psychology. New York: Holt, 1890.
Janis, I. L. Air war and emotional stress. New York: McGraw-Hill, 1951.
Janis, I. L. Psychological stress: Psychoanalytic and behavioral studies of surgical patients. New
York: Wiley, 1958.
Janis, I. L. Psychological effects of warnings. în G. W. Baker & D. W. Chapman (Eds.), Man
and society in disaster (pp. 55-92). New York: Basic Books, 1962.
Janis, I. L. Effects of fear arousal on attitude change: Recent developments in theory and
experimental research. Advances in Experimental Social Psychology, 3, pp. 166-224,1967.
Janis, I. L. Attitude change via role playing. în R. Abelson, E. Aronson, W. J. McGuire ș.a.
(Eds.), Theories of cognitive consistency: A sourcebook. Chicago: Rand McNally, 1968.
Janis, I. L. Victims of groupthink Boston: Houghton Mifflin, 1972.
Janis, I. L. & Mann, L. Decision making. New York: Free Press, 1977.
Janoff-Bulman, R. Characterological versus behavioral self-blame: Inquiries into
depression and rape. Journal of Personality and Social Psychology, 37, pp. 1798-1809,1979.
Janoff-Bulman, R. &. Brickman, P. Expectations and what people learn from failure. în
N. T. Feather (Ed.), Expectancy, incentive and action. Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1982.
Janoff-Bulman, R. & Timko, C. Coping with traumatic life events: The role of denial in
light of people's assumptive worlds. în C. R. Snyder & C. E. Ford (Eds.), Coping with
negative life events (pp. 135-159). New York: Plenum, 1987.
Jaret, P. The wars within. National Geographic, pp. 702-734, iunie 1986.
Jemmott, J. B., Ill & Locke, S. E. Psychosocial factors, immunologic mediation, and human
susceptibility to infectious diseases: How much do we know? Psychological Bulletin, 95,
pp. 78-108,1984.
Jennings, J. L. Husserl revisited: The forgotten distinction between psychology and
phenomenology. American Psychologist, 41,12, pp. 1231-1240,1986.
Jessor, R. The perceived environment in psychological theory and research. în D.
Magnusson (Ed.), Toward a psychology of situation: An interactional perspective
(pp. 297-317). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1981.
Johnson-Laird, P. N. & Oatley, K. The language of emotions: An analysis of a semantic
field. Cognition and Emotion, 3, pp. 81-123.
Jones, E. E. & Thibaut, J. W. Interaction goals as bases of inference in interpersonal
perception. în R. Taguiri & L. Petrullo (Eds.), Person perception and interpersonal behavior
(pp. 151-178). Palo Alto, CA: Stanford University Press, 1958.
Jones, M. C. A laboratory study of fear: The case of Peter. Pediatrics Seminar, 31, pp. 308-315,
1924.
Jung, C. G. (1933). Modern man in search of a soul. New York: Harcourt, Brace & World.
Jung, C. G. Symbol formation. în H. Read, M. Fordham & G. Adler (Eds.), The collected
works (Vol. 8, pp. 45-61). (Traducere de R. F. C. Hull.) New York: Pantheon (copyright
deținut de Bollinger Foundation, Inc.), 1960.
Jussim, L. Social perception and social reality: A reflection-construction model. Psycho­
logical Review, 98, pp. 54 — 73,1991.
Kagan, J. Change and continuity in the first two years. New York: Wiley, 1971.
Kagan, J. The nature of the child. New York: Basic Books, 1984.
Kagan, J. Temperamental contributions to social behavior. American Psychologist, 44,
pp. 668-674,1989.
Kagan, J., Kearsley, R. B. & Zelazo, P. R. Infancy: Its place in human development. Cambridge,
MA: Harvard University Press.
Kagan, J., Reznick, J. S. & Snidman, N. Biological bases of childhood shyness. Science, 240,
167-171, 1988.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

652 Kagan, J., Reznick, J. S., Snidman, N., Gibbons, J. & Johnson, M. O. Childhood derivatives
of inhibition and lack of inhibition to the unfamiliar. Child Development, 59,
pp. 1580-1589,1988.
Kahneman, D., Slovic, P. & Tversky, A. Judgment under uncertainty: Heuristics and biases.
Cambridge, England: Cambridge University Press, 1982.
Kanner, A., Coyne, J. C., Schaefer, C. & Lazarus, R. S. Comparison of two modes of stress
measurement: Daily hassles and uplifts versus major life events. Journal of Behavioral
Medicine, 4, pp. 1-39 1981.
Kasl, S. V. Pursuing the link between stressful life experiences and disease: A time for
reappraisal. în C. L. Cooper (Ed.), Stress research (pp. 79-102). New York: Wiley, 1983.
Kasl, S. V., Evans, A. S. & Niederman, J. C. Psychosocial risk factors in the development
of infectious mononucleosis. Psychosomatic Medicine, 41, pp. 445-466,1979.
Kaufman, G. The psychology of shame: Theory and treatment of shame-based syndromes. New
York: Springer-Verlag, 1989.
Keinan, G., Ben-Zur, H., Zilka, M. & Cărei, R. S. (articol nepublicat). Anger in or out, which
is healthier? An attempt to reconcile inconsistent findings.
Kelley, H. H. Attribution in social interaction. în E. E. Jones, D. E. Kanouse, H. H. Kelley,
R. E. Nisbett, S. Vailins & B. Weiner (Eds.), Attribution: Perceiving the causes of behavior.
New York: General Learning Press, 1971.
Kelley, H. H. Causal schemata and the attribution process. Morristown, NJ: General Learning
Press, 1972.
Kelly, G. A. The psychology of personal constructs. New York: Norton, 1955.
Kelman, H. C. Processes of opinion change. Public Opinion Quarterly, 25, pp. 57-58,1961.
Kemper, T. D. A social interaction theory of emotions. New York: Wiley, 1978.
Kemper, T. D. Social constructionist and positivistic approaches to the sociology of
emotions. American Journal of Sociology, 87, pp. 337-362,1981.
Kemper, T. D. How many emotions are there? Wedding the social and the autonomic
components. American Journal of Sociology, 93, pp. 263-289,1987.
Kendall, P. C. (1982). Methodology and cognitive-behavioral assessment. Lucrare
prezentată în cadrul British Association of Behavioral Psychotherapists, Symposium
on Cognition and Behavioral Analysis, University of Sussex, Anglia, iulie 1982.
Kendall, P. C. & Korgeski, G. P. Assessment and cognitive-behavioral interventions.
Cognitive Therapy and Research, 3, pp. 1-21, 1979.
Kendler, H. H. Looking backward to see ahead. Psychological Science, 1, pp. 107-112,1990.
Kiecolt-Glaser, J. K., Garner, W., Speicher, C., Penn, G. M., Holliday, J. & Glaser,
R. Psychosocial modifiers of immunocompetence in medical students. Psychosomatic
Medicine, 46, pp. 5-22,1984.
Kiecolt-Glaser, J. K. & Glaser, R. Behavioral influences on immune function: Evidence for
the interplay between stress and health. în T. Field, P. McCabe & N. Schneiderman
(Eds.), Stress and coping (Vol. 2, pp. 189-205). Hillsdale, N. J: Erlbaum, 1988.
Kihlstrom, J. F. The cognitive unconscious. Science, 237, pp. 1445-1452, 1987.
Klass, E. T. A cognitive analysis of guilt over assertion. Cognitive Therapy and Research, 5,
pp. 283-297,1981.
Klein, G. S. Cognitive control and motivation. în G. Lindzey (Ed.), Assessment of motives.
New York: Holt, Rinehart and Winston.
Klein, G. S. Need and regulation, 1964. în M. R. Jones (Ed.), Nebraska Symposium on
Motivation. Lincoln: University of Nebraska Press, 1958.
Klein, M. Opere complete, vol. 2, Invidie și recunoștință, București: Editura Trei, 2008.
Klein, S. B. In search of the self. Recenzie la volumul lui D. K. Lapsley & E. C. Power (Eds.),
Self, ego, and identity: Integrative approaches. New York: Springer-Verlag (1988), în
Contemporary Psychology, 35, pp. 330-331,1990.

RICHARD S. LAZARUS
Kleiner, J, On nostalgia. Bulletin of the Philadelphia Association of Psychoanalysis, 20, pp. 11-30, 653
1970. Vezi ^i Socarides, 1977.
Kleinginna, P. R., Jr. & Kleinginna, A. M. Cognition and affect: A reply to Lazarus &
Zajonc. American Psychologist, 40, pp. 470-471,1985.
Kleinman, A. The illness narrative: Suffering, healing and the human condition. New York: Basic
Books, 1988.
Klinger, E. Consequences of commitment to and disengagement from incentives.
Psychological Review, 82, pp. 1-25,1975.
KIos, D. S. & Singer, J. L. Determinants of the adolescent's ongoing thought following
simulated parental confrontations. Journal of Personality and Social Psychology, 41,
975-987,1981.
Kobasa, S. C. Stressful life events, personality, and health: An inquiry into hardiness.
Journal of Personality and Social Psychology, 37, pp. 1-11,1979.
Koffka, K. Principles of gestalt psychology. New York: Harcourt, Brace, 1935.
Kohnstamm, G., Bates, J. & Rothbart, M. (Eds.), Temperament in childhood. New York: Wiley,
1989.
Kohut, H. The analysis of the self. New York: International Universities Press, 1971.
Kohut, H. Creativity, charisma, group psychology: Reflections on the self-analysis of Freud.
In J. Sedo & G. Pollock (Eds.), Freud: The fusion of science and humanism. Psychological
Issues (Monograph 34/35). New York: International Universities Press, 1976.
Kohut, H. The restoration of the self. New York: International Universities Press, 1977.
Kohut, H. How does analysis cure? Chicago: University of Chicago Press, 1984.
Koriat, A., Melkman, R., Averill, J. R. & Lazarus, R. S. The self-control of emotional
reactions to a stressful film. Journal of Personality, 40, pp. 601-619,1972.
Krantz, S. E. Cognitive appraisals and problem-directed coping: A prospective study of
stress. Journal of Personality and Social Psychology, 44, pp. 638-643,1983.
Kreitler, H. & Kreitler, S. Cognitive orientation and behavior. New York: Springer Verlag,
1976.
Kris, E. Psychoanalytic explorations in art. New York: International Universities Press, 1952.
Kröhne, H. W. Individual differences in coping with stress and anxiety. In C. D. Spielberger
& I. G. Sarason (Eds.), Stress and anxiety (Vol. 5, pp. 233-260). Washington, DC:
Hemisphere, 1978.
Kröhne, H. W. Coping with stress: Dispositions, strategies, and the problem of
measurement. In M. H. Appley & R. Trumbull (Eds.), Dynamics of stress (pp. 209-234).
New York: Plenum, 1986.
Kröhne, H. W. The concept of coping modes: Relating cognitive person variables to actual
coping behavior. In Advances in behavioral research and therapy (Vol. II, pp. 235-248).
Londra: Pergamon, 1989.
Kröhne, H. W. & Laux, L. (Eds.). Achievement, stress, and anxiety. Washington, DC:
Hemisphere, 1982.
Kröhne, H. W. & Rogner, J. Repression-sensitization as a central construct in coping
research, in H. W. Kröhne & L. Laux (Eds.), Achievement, stress, and anxiety
(pp. 167-194). Washington, DC: Hemisphere, 1982.
Kuiper, N. A. & Derry, P. A. Depressed and nondepressed content self-reference in mild
depressives: Journal of Personality, 50, pp. 67-79,1982.
Kukla, A. Nonempirical issues in psychology. American Psychologist, 44, pp. 785-794,1989.
Labouvie, E. Issues in life-span development. In B. Wolman (Ed.), Handbook of developmental
psychology (pp. 54-62). New York: Academic Press, 1982.
Labouvie-Vief, G., DeVoe, M. & Bulka, D. Speaking about feelings: Conceptions of emotion
across the life span. Psychology and Aging, 4, pp. 425-437,1989.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

654 Labouvie-Vief, G., Hakim-Larson, J., DeVoe, M. & Schoeberlein, S. Emotions and
self-regulation: A life-span view. Human Development, 32, pp. 279-299, 1989.
Labouvie-Vief, G., Hakim-Larson, J. & Hobart, C. J. Age, ego level, and the life-span
development of coping and defense processes. Psychology and Aging, 2, pp. 286-293,
1987.
Lacey, J. I. Psychophysiological approaches to the evaluation of psychotherapeutic process
and outcome. In E. A. Rubenstein & M. B. Parloff (Eds.), Research in psychotherapy.
Washington, DC: American Psychological Association, 1959.
Lacey, J. I. Somatic response patterning and stress: Some revisions of activation theory in
psychological stress. In M. H. Appley & R. Trumbull (Eds.), Psychological stress
(pp. 14-42). New York: Appleton-Century-Crofts, 1967.
Laird, J. D. Mood affects memory because feelings are cognitions. Journal of Social Behavior
and Personality, 4, pp. 33-38, 1989.
Lakoff, G. & Kovecses, Z. The cognitive model of anger inherent in American English. Manuscris
nepublicat, Cognitive Science Program, Institute of Human Learning, University of
California, Berkeley, 1983.
Landau, R. J. & Goldfried, M. R. The assessment of schemata: A unifying framework for
cognitive, behavioral, and traditional assessment, tn P. C. Kendall & S. D. Hollon (Eds),
Assessment strategies for cognitive-behavioral interventions (pp. 363-399). New York:
Academic Press, 1981.
Lang, P. J., Bradley, M. M. & Cuthbert, B. N. Emotion, attention, and the startle reflex.
Psychological Review, 97, pp. 377-395,1990.
Langer, S. Philosophy in a new key: A study in the symbolism of reason, rite, and art. Cambridge,
MA: Harvard University Press, 1942.
Lanzetta, J. T. & Orr, S. P. Influence of facial expressions on the classical conditioning of
fear. Journal of Personality and Social Psychology, 39, pp. 1081-1087,1980.
Lanzetta, J. T. & Orr, S. P. Stimulus properties of facial expressions and their influence on
the classical conditioning of fear. Motivation and Emotion, 5, pp. 225-234,1981.
Lanzetta, J. T. & Orr, S. P. Excitatory strength of expressive faces: Effects of happy and fear
expressions and context on the extinction of a conditioned fear response. Journal of
Personality and Social Psychology, 50, pp. 190-194,1986.
Lapsley, D. K. & Power, F. C. Self, ego, and identity: Integrative approaches. New York:
Springer-Verlag, 1988.
Larrson, G. Routinization of mental training in organizations: Some effects on performance
and well-being. Journal of Applied Psychology, 72, 88-96,1987.
Larrson, G. Personality, appraisal and cognitive coping processes, and performance during
various conditions of stress. Military Psychology, 1, pp. 167-182,1989.
Larrson, G., Kempe, C. & Starrin, B. Appraisal and coping processes in acute time limited
stressful situations: A study of police officers. European Journal of Personality, 2,
pp. 259-276,1988.
Larrson, G. & Starrin, B. Decision making in stressful conditions: A model based on the coping
paradigm (Raportul C 55064-H3). Swedish National Defence Research Institute, Division
of the Behavioral Sciences, Stockholm, 1984.
Laux, L. & Weber, H. Presentation of self in coping with anger and anxiety: An intentional
approach. Anxiety Research 3, pp. 233-255,1991.
Lazarus, A. A. Behavior therapy and beyond. New York: McGraw-Hill, 1971.
Lazarus, A. A. The practice of multimodal therapy. New York: McGraw-Hill, 1981.
Lazarus, R. S. Subception: Fact or artifact? A reply to Eriksen. Psychological Review, 63,
pp. 343-347,1956.
Lazarus, R. S. Psychological stress and the coping process. New York: McGraw-Hill, 1966.

RICHARD S. LAZARUS
Lazarus, R. S. Emotions and adaptation: Conceptual and empirical relations, tn W. J. 655
Arnold (Ed.), Nebraska Symposium on Motivation (pp. 175-266). Lincoln: University of
Nebraska Press, 1968a.
Lazarus, R. S. Methodological artifacts in subception research: A reply to Chun and Sarbin.
The Psychological Record, 18, pp. 435-440,1968b.
Lazarus, R. S. The riddle of man. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1974.
Lazarus, R. S. The stress and coping paradigm. In C. Eisdorfer, D. Cohen, A. Kleinrrian &
P. Maxim (Eds.), Models for clinical psychopathology (pp. 177-214). New York: Spectrum,
1981a.
Lazarus, R. S. A cognitivist's reply to Zajonc on emotion and cognition. American
Psychologist, 36, pp. 222-223,1981b.
Lazarus, R. S. Thoughts on the relations between emotion and cognition. American
Psychologist, 37, pp. 1019-1024, 1982.
Lazarus, R. S. The costs and benefits of denial. In S. Breznitz (Ed.), The denial of stress
(pp. 1-30). New York: International Universities Press, 1983.
Lazarus, R. S. On the primacy of cognition. American Psychologist, 39, pp.124-129,1984a.
Lazarus, R. S. Puzzles in the study of daily hassles. Journal of Behavioral Medicine, 7,
pp. 375-389, 1984b.
Lazarus, R. S. The trivialization of distress. In J. C. Rosen & L. J. Solomon (Eds.), Preventing
health risk behaviors and promoting coping with illness (Vol. 8, Vermont Conference on the
Primary Prevention of Psychopathology, pp. 279-298). Hanover, NH: University Press
of New England. Republicat in B. L. Hammonds & C. J. Scheier (Eds.), Psychology and
health: The Master Lecture Series (Vol. 3, pp. 121-144). Washington, DC: American
Psychological Association, 1985.
Lazarus, R. S. Commentary on LeDoux. Integrative Psychiatry, 4, pp. 245-247, 1986.
Lazarus, R. S. Cognition and emotion from the RET viewpoint. In M. E. Bernard &
R. DiGiuseppe (Eds.), Inside rational-emotive therapy (pp. 47-68). San Diego, CA:
Academic Press, 1989a.
Lazarus, R. S. Psychological stress in the workplace. In S. Matsuoka ^.a. (Eds.), Proceedings
of International Conference on Industrial Health, Journal of UOEH, 11, pp. 528-540,
1989b.
Lazarus, R. S. Constructs of the mind in health and psychotherapy. In A. Freeman, K.
Simon, L. E. Beutler & H. Arkowitz (Eds.), Comprehensive handbook of cognitive therapy
(pp. 99-121). New York: Plenum, 1989c.
Lazarus, R. S. Stress, coping and illness. In H. S. Friedman (Ed.), Personality and disease
(pp. 97-120). New York: Wiley, 1990a.
Lazarus, R. S. Theory-based stress measurement and commentaries. In L. Pervin (Ed.),
Psychological Inquiry, 1, pp. 3-51,1990b.
Lazarus, R. S. Cognition and motivation in emotion. American Psychologist, vol. 46 (4),
pp. 352-367,1991a.
Lazarus, R. S. Progress on a cognitive-motivational-relational theory of emotion. American
Psychologist, 1991b.
Lazarus, R. S. Emotion theory and psychotherapy. In J. D. Safran & L. S. Greenberg (Eds.),
Emotion, psychotherapy, and change. New York: Guilford, 1991c.
Lazarus, R. S. & Alfert, E. The short-circuiting of threat. Journal of Abnormal and Social
Psychology, 69, pp. 195-205,1964.
Lazarus, R. S. & Averill, J. R. Emotion and cognition: With special reference to anxiety. In
C. D. Spielberger (Ed.), Anxiety: Current trends in theory and research (Vol. 2, pp. 242-282).
New York: Academic Press, 1972.
Lazarus, R. S., Averill, J. R. & Opton, E. M., Jr. Toward a cognitive theory of emotions. In
M. Arnold (Ed.), Feelings and emotions (pp. 207-232). New York: Academic Press, 1970.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

656 Lazarus, R. S., Coyne, J. C. & Folkman, S. Cognition, emotion and motivation: The
doctoring of Humpty-Dumpty. In R. W. J. Neufeld (Ed.), Psychological stress and
psychopathology (pp. 218-239). New York: McGraw-Hill, 1982.
Lazarus, R. S., Deese, J. & Osier, S. F. The effects of psychological stress upon performance.
Psychological Bulletin, 49, pp. 293-317,1952.
Lazarus, R. S., DeLongis, A., Folkman, S. & Gruen, R. Stress and adaptational outcomes:
The problem of confounded measures. American Psychologist, 40, pp. 770-779, 1985.
Lazarus, R. S. & Eriksen, C. W. Effects of failure stress upon skilled performance. Journal
of Experimental Psychology, 43, pp. 100-105,1952.
Lazarus, R. S. & Folkman, S. Stress, appraisal and coping. New York: Springer, 1984.
Lazarus, R. S. & Folkman, S. Cognitive theories and the issue of circularity. In M.H. Appley
& R. Trumbull (Eds.), Dynamics of stress (pp. 63-80). New York: Plenum, 1986.
Lazarus, R. S. & Folkman, S. Transactional theory and research on emotions and coping.
In L. Laux & G. Vessel (coord, speciali), Personality in biographical stress and coping
research. European Journal of Personality, 1, pp. 141-169, 1987.
Lazarus, R. S., Kanner, A. D. & Folkman, S. Emotions: A cognitive-phenomenological
analysis. In R. Plutchik & H. Kellerman (Eds.), Theories of emotion, Vol. 1: Emotion:
Theory, research, and experience (pp. 189-217). New York: Academic Press, 1980.
Lazarus, R. S. & Launier, R. Stress-related transactions between person and environment,
tn L. A. Pervin & M. Lewis (Eds.), Perspectives in interactional psychology (pp. 287-327).
New York: Plenum, 1978.
Lazarus, R. S. & McCleary, R. A. Autonomic discrimination without awareness: A study
of subception. Psychological Review, 58,113-122,1951.
Lazarus, R. S. & Monat, A. Personality (a Ill-a ed.). Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall,
1979.
Lazarus, R. S. & Smith, C. A. Knowledge and appraisal in the cognition-emotion
relationship. Cognition and Emotion, 2, 281-300,1988.
Lazarus, R. S., Speisman, J. C. & Mordkoff, A. M. The relationships between autonomic
indicators of psychological stress: Heart rate and skin conductance. Psychosomatic
Medicine, 25, pp. 19-21,1963.
Lebra, T. S. Japanese patterns of behavior. Honolulu: University Press of Hawaii, 1976.
LeDoux, J. E. Sensory systems and emotion: A model of affective processing. Integrative
Psychiatry, 4, 237-248,1986a.
LeDoux, J. E. Neurobiology of emotion. In J. E. LeDoux & W. Hirst (Eds.), Mind and brain
(pp. 301-354). New York: Cambridge University Press, 1986b.
LeDoux, J. E. Cognitive-emotional interactions in the brain. Cognition and Emotion, 3,
pp. 267-289, 1989.
Leeper, R. W. A motivational theory of emotion to replace „emotion as a disorganized
response". Psychological Review, 55, 5-21,1948.
Leeper, R. W. Some needed developments in the motivational theory of emotions. In
D. Levine (Ed.), Nebraska Symposium on Motivation, 1965 (pp. 25-122). Lincoln:
University of Nebraska Press, 1965.
Leeper, R. W. (1970). The motivational and perceptual properties of emotions as indicating
their fundamental character and role. In M. B. Arnold (Ed.), Feelings and emotions: The
Loyola Symposium. New York: Academic Press, 1970.
Lehman, D. R. & Taylor, S. E. Date with an earthquake: Coping with a probable,
unpredictable disaster. Personality and Social Psychology Bulletin, 13, 546-555, 1988.
Lehman, D. R., Wortman, C. B. & Williams, A. F. Long-term effects of losing a spouse or
child in a motor vehicle crash. Journal of Personality and Social Psychology, 52,
pp. 218-231,1987.

RICHARD S. LAZARUS
Lehrman, D. S. The reproductive behavior of ring doves. Scientific American, 211, pp. 48-54, 657
1964.
Lerner, J. V. and Lerner, R. M. Temperament and adaptation across life: Theoretical and
empirical issues. In P. B. Baltes & O. Brim (Eds.), Lifespan development and behavior
(Vol. 5, pp. 197-231). New York: Academic Press, 1983.
Lerner, M. J. The desire for justice and reactions to victims, tn J. McCauley & L. Berkowitz
(Eds.), Altruism and helping behavior. New York: Academic Press, 1970.
Lerner, M. J. The belief in a just world: A fundamental delusion. New York: Plenum, 1980.
Lerner, M. J. & Gignac, M. A. M. (articol publicat). Is it coping or is it growth?
A cognitive-affective model of contentment in the elderly. In L. Montada, S.-H. Filipp
& M. J. Lerner (Eds.), Life crises and experiences of loss in adulthood. Hillsdale, NJ: Erlbaum,
pp. 321-337,1992.
Leschak, P. M. Summer storms: Wind, thunder, rain: enlightenment. Harpers Magazine,
Septembrie, pp. 74 — 76,1989.
Levenson, R. W. Emotion and the autonomic nervous system: A prospectus for research
on autonomic specificity. In H. Wagner (Ed.), Social psychophysiology and emotion: Theory
and clinical applications (pp. 17-42). London: Wiley, 1988.
Leventhal, H. Toward a comprehensive theory of emotion, in L. Berkowitz (Ed.), Advances
in experimental social psychology. New York: Academic Press, 1980.
Leventhal, H. A perceptual motor theory of emotion. In K. R. Scherer & P. Ekman (Eds.),
Approaches to emotion (pp. 271-291). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1984.
Leventhal, H. & Scherer, K. The relationship of emotion to cognition: A functional
approach to a semantic controversy. Cognition and Emotion, 1, pp. 3-28, 1987.
Leventhal, H. & Tomarkin, A. J. Emotion: Today's problems. In M. R. Rosenzweig & L. W.
Porter (Eds.), Annual review of psychology (pp. 565-610). Palo Alto, CA: Annual Reviews,
1986.
Levey, A. B. & Martin, I. Evaluative conditioning: Overview and further options. Cognition
and Emotion, 4, pp. 31-37,1990.
Levin, S. The psychoanalysis of shame. International Journal of Psycho-analysis, 52,
pp. 355-362,1971. Vezi ^i Socarides, 1977.
Levy, R. I. Tahitians: Mind and experience in the Society Islands. Chicago: University of
Chicago Press, 1973.
Levy, R. I. Tahitian gentleness and redundant controls, tn A. Montague (Ed.), Learning
non-aggression. New York: Oxford University Press, 1978.
Levy, R. I. Emotion, knowing, and culture. In R. A. Shweder & R. A. LeVine (Eds.), Culture
theory: Essays on mind, self, and emotion. Cambridge, Anglia: Cambridge University Press,
1984.
Lewin, K. A. A dynamic theory of personality (trad. K. E. Zener &. D. K. Adams). New York:
McGraw-Hill, 1935.
Lewin, K. A. Field theory in social science: Selected theoretical papers. New York: Harper, 1951.
Lewin, K. A., Dembo, T., Festinger, L. & Sears, P. S. Level of aspiration. In J. MeV. Hunt
(Ed.), Personality and the behavior disorders (Vol. 1, pp. 333-378). New York: Ronald Press,
1944.
Lewin, R. Why is development so illogical? Science, 224, pp. 1327-1329,1984.
Lewinsohn, P. M. & Amenson, C. S. Some relations between pleasant and unpleasant
events and depression. Journal of Abnormal Psychology, 87, pp. 644-654,1978. .
Lewinsohn, P., Mischel, W., Chaplin, W. & Barton, R. Social competence and depression:
The role of illusory self-perceptions. Journal of Abnormal Psychology, 89, pp. 203-212,
1980.
Lewis, H. B. Shame and guilt in neurosis. New York: International Universities Press, 1971.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

658 Lewis, M., Alessandri, S. M. & Sullivan, M. W. Violation of expectancy, loss of control, and
anger expressions in young infants. Developmental Psychology, 26, pp. 745-751,1990.
Lewis, M. & Brooks-Gunn, J. Self-knowledge and emotional development. în M. Lewis
& L. Rosenblum (Eds.), The development of affect. New York: Plenum, 1978.
Lewis, M. & Brooks-Gunn, J. Social cognition and the acquisition of self. New York: Plenum,
1979.
Lewis, M. & Michalson, L. Children's emotions and moods. New York: Plenum, 1983.
Lewis, M. & Saarni, C. The socialization of emotions. New York: Plenum, 1985.
Lewis, M. Sullivan, M. W., Stanger, C. & Weiss, M. Self-development and self-conscious
emotions. Child Development, 60, pp. 146-156,1989.
Lewis, V. L. & Williams, R. N. (1989). Mood-congruent vs. mood-state-dependent
learning: Implications for a view of emotion. Journal of Social Behavior and Personality,
4, pp. 157-171.
Lieberman, S. The effects of changes in roles on the attitudes of room occupants. Human
Relations, 9, pp. 385-402,1956.
Ljtebert, R. M. & Morris, L. W. Cognitive and emotional components of test anxiety:
A distinction and some initial data. Psychological Reports, 20, pp. 975-978,1967.
Linden, W. & Feurstein, M. Essential hypertension and social coping behavior. Journal of
Human Stress, 7, pp. 28-34, 1981.
Lindsay, R. S. Crisis theory: A critical overview. Nedlands, Australia: University of Western
Australia Press, 1975.
Lindsay-Hartz, J. Contrasting experiences of shame and guilt. American Behavioral Scientist,
27, pp. 689-704, 1984.
Lindsley, D. B. Emotion. în S. S. Stevens (Ed.), Handbook of experimental psychology. New
York: Wiley, 1951.
Lipowski, Z. J. Psychosomatic medicine in the seventies: An overview. American Journal of
Psychiatry, 134, pp. 233-244,1977.
Lobel, M. & Dunkel-Schetter, C. Conceptualizing stress to study effects on health:
Environmental, perceptual, and emotional components. Anxiety Research, 3, pp. 213-230,
1990.
Locke, E. A. & Taylor, M. S. Stress, coping, and the meaning of work. în W. Nord &
A. Brief (Eds.), The meaning of work (pp. 135-170). New York: Heath, 1990.
Loevinger, J. Ego development: Conceptions and theories. San Francisco, CA: Jossey-Bass, 1976.
Lorenz, K. Așa-zisul rău: despre istoria naturală a agresiunii, București: Humanitas, 1998.
Luborsky, L. Measuring pervasive psychic structure in psychotherapy: The core conflictual
relationship. în N. Freedman & S. Grand (Eds.), Communicative structures and psychic
structures. New York: Plenum, 1977.
Luborsky, L. Principles of psychoanalytic psychotherapy. New York: Basic Books, 1984.
Luborsky, L., Blinder, B. & Schimek, J. Looking, recalling, and the G.S.R. as a function of
defense. Journal of Abnormal Psychology, 70, pp. 270-280,1965.
Lutz, C. & White, G. M. The anthropology of emotions. Annual Review of Anthropology, 15,
pp. 405-436,1986.
Lynch, J. J. The broken heart: The medical consequences of loneliness. New York: Basic Books,
1976.
Lynch, P., Bakal, D. A., Whitelaw, W. & Fung, T. Chest muscle activity and panic anxiety:
A preliminary investigation. Psychosomatic Medicine, 53, pp. 80-89,1991.
Lynd, H. Shame and the search for identity. New York: Harcourt, Brace, 1958.
Lyons, W. Emotion. Cambridge, Anglia: Cambridge University Press, 1980.
Macfarlane, J. W., Allen, L. & Honzik, M. P. A developmental study of the behavioral problems
of children between twenty-one months and fourteen years. Berkeley: University of California
Press, 1954.

RICHARD S. LAZARUS
MacLean, P. D. Psychosomatic disease and the „visceral brain": Recent developments 659
bearing on Papez's theory of emotion. Psychosomatic Medicine, 11, pp. 338-353,1949.
MacLean, P. D. Sensory and perceptive factors in emotional functions of the trinue brain.
In L. Levi (Ed.), Emotions: Their parameters and measurement (pp. 71-92). New York:
Raven, 1975.
MacLeod, C. & Mathews, A. Anxiety and the allocation of attention to threat. Quarterly
Journal of Experimental Psychology, 40A, pp. 653-670,1988.
MacLeod, C., Mathews, A. & Tata, P. Attentional bias in emotional disorders. Journal of
Abnormal Psychology, 95, pp. 15-20,1986.
Mahoney, M. J. Scientific psychology and radical behaviorism: Important distinctions based
on scientism and objectivism. American Psychologist, 44, pp. 1372-1377,1989.
Malatesta, C. Z. & Haviland, J. M. Signals, symbols and socialization: The modification of
emotional expression in human development. In M. Lewis & C. Saarni (Eds.), The
socialization of emotions (pp. 89-116). New York: Plenum, 1985.
Malmo, R. B. Activation: A neuropsychological dimension. Psychological Review, 66,
pp. 367-386,1959.
Mandler, G. Mind and body: Psychology of emotion and stress. New York: Norton, 1984.
Mandler, G. & Sarason, S. B. A study of anxiety and learning. Journal of Abnormal and Social
Psychology, 47, pp. 166-173,1952.
Manstead, A. S. R. & Tetlock, P. E. (1989). Cognitive appraisals and emotional experience:
Further evidence. Cognition and Emotion, 3, pp. 225-240.
Marceil, J. C. (1977). Implicit dimensions of ideography and nomothesis: A reformulation.
American Psychologist, 32, pp. 1046-1055,1977.
Marks, I. M. Fears and phobias. London: Heinemann, 1969.
Marks, I. M. Phobias and obsessions: Clinical phenomena in search of a laboratory model.
In J. Maser & M. Seligman (Eds.), Psychopathology: Experimental models (pp. 174-213).
San Francisco, CA: Freeman, 1977.
Marks, I. M. Behavioral psychotherapy of adult neurosis. In S. L. Garfield & A. E. Bergin
(Eds.), Handbook of psychotherapy and behavior change (ed. a Il-a, pp. 493-547). New York:
Wiley, 1978.
Markus, H. On splitting the universe. Psychological Science, 1, pp. 181-185,1990.
Marler, P. Animal communication: Affect or cognition, in K. R. Scherer & P. Ekman (Eds.),
Approaches to emotion (pp. 345-365). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1984.
Marris, P. Loss and change. Garden City, NY: Anchor Books, 1975.
Marsella, A. J., DeVos, G. & Hsu, F. (Eds.). Culture and self: Asian and Western perspectives.
New York/London: Tavistock Press, 1985.
Marsella, A. J., Kinzie, D. & Gordon, P. Ethnocultural variations in the expression of
depression. Journal of Cross-cultural Psychology, 4, pp. 435-458,1973.
Marsella, A. J., Murray, M. D. & Golden, C. Ethnocultural variations in the phenomenology
of emotion: I. Shame. Journal of Cross-cultural Psychology, 5, pp. 312-328,1974.
Marsella, A. J. & Scheuer, A. Coping across cultures. In P. Dasen, J. Berry & N. Sartorius
(Eds.), Health and cross-cultural psychology. Beverly Hills, CA: Sage, 1988.
Marsella, A. J., Tharp, R. & Ciborowski, T. (Eds.). Perspectives on cross-cultural psychology.
New York: Academic Press, 1979.
Marshall, G. & Zimbardo, P. S. Affective consequences of inadequately explained
physiological arousal. Journal of Personality and Social Psychology, 37, pp. 970-988,1979.
Martin, B. The assessment of anxiety by physiological behavioral measures. Psychological
Bulletin, 58, pp. 234-255,1961.
Maslach, C. Negative emotional biasing of unexplained arousal. Journal of Personality and
Social Psychology, 37, pp. 953-969,1979.
Maslach, C. Burnout: The cost of caring. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1982.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

660 Maslach, C., Santee, R. T. & Wade, C. Individuation, gender role, and dissent: Personality
mediators of situational forces. Journal of Personality and Social Psychology, 53,
pp. 1088-1093,1987.
Maslach, C., Stapp, J. & Santee, R. T. Individuation: Conceptual analysis and assessment.
Journal of Personality and Social Psychology, 49, pp. 729-738,1985.
Maslow, A. H. The farther reaches of human nature. New York: Viking, 1971.
Mason, J. W. A re-evaluation of the concept of „поп-specificity" in stress theory. Journal
of Psychiatric Research, 8, pp. 323-333,1971.
Mason, J. W. Emotion as reflected in patterns of endocrine integration, tn L. Levi (Ed.),
Emotions: Their parameters and measurement (pp. 143-181). New York: Raven, 1975.
Mason, J. W., Maher, J. T., Hartley, L. H., Mougey, E., Perlow, M. J. & Jones, L.G. Selectivity
of corticosteroid and catecholamine response to various natural stimuli. In G. Serban
(Ed.), Psychopathology of human adaptation (pp. 147-171). New York: Plenum, 1976.
Masserman, J. H. Principles of dynamic psychiatry, including an integrative approach to abnormal
and clinical psychology. Philadelphia: Saunders, 1946.
Matarazzo, J. D. Behavioral health and behavioral medicine: Frontiers for a new health
psychology. American Psychologist, 35, pp. 807-817,1980.
Mathes, E. W., Adams, H. E. & Davies, R. M. Jealousy: Loss of relationship rewards, loss
of self-esteem, depression, anxiety, and anger. Journal of Personality and Social
Psychology, 48, pp. 1552-1561,1985.
Mathews, A. & MacLeod. Selective processing of threat cues in anxiety states. Behavior
Research and Therapy, 23, pp. 563-569,1985.
Mathews, A. & MacLeod, C. Discrimination of threat cues without awareness in anxiety
states. Journal of Abnormal Psychology, 95, pp. 131-138,1986.
Mathews, A., May, J., Mogg, K. & Eysenck, M. Attentional bias in anxiety: Selective search
or defective filtering? Journal of Abnormal Psychology, 99, pp. 166-173,1990.
Mathews, A., Mogg, K., May, J. & Eysenck, M. Implicit and explicit memory in anxiety.
Journal of Abnormal Psychology, 98, pp. 236-240, 1989.
Matsumoto, D. The role of facial response in the experience of emotion: More
methodological problems and a meta-analysis. Journal of Personality and Social
Psychology, 52, pp. 769-774,1987.
May, R. The meaning of anxiety. New York: Ronald, 1950.
May, R., Angel, E. & Ellenberger, H. F. (Eds.). Existence: A new dimension in psychiatry and
psychology. New York: Basic Books, 1958.
Mayer, J. D., Saloney, P., Gomberg-Kaufman, S. & Blainey, K. Journal of Personality and
Social Psychology, 60, pp. 100-111,1991.
McClelland, D. C. Personality. New York: Sloane, 1951.
McClelland, D. C. How motives, skills, and values determine what people do. American
Psychologist, 40, pp. 812-823,1985a.
McClelland, D. C. Human motivation. Glenview, IL: Scott, Foresman, 1985b.
McClelland, D. C., Atkinson, J. W., Clark, R. A. & Lowell, E. L. The achievement motive. New
York: Appleton-Century-Crofts, 1953.
McClelland, D. C., Koestner, R. & Weinberger, J. How do self-attributed and implicit
motives differ? Psychological Review, 96, pp. 690-702,1989.
McCord, W. & McCord, J. Psychopathy and delinquency. New York: Grune & Stratton, 1956.
McCord, W. & McCord, J. The effects of parental role model on criminality. Journal of Social
Issues, 14, pp. 66-75,1958.
McGinnies, E. Emotionality and perceptual defense. Psychological Review, 56, pp. 244-251,
1949.
McGraw, К. M. Guilt following transgression: An attribution of responsibility approach.
Journal of Personality and Social Psychology, 53, pp. 247-256,1987.

RICHARD S. LAZARUS
McGuire, W. J. A contextualist theory of knowledge: Its implications for innovation and 661
reform in psychological research. In L. Berkowitz (Ed.), Advances in experimental social
psychology (Vol. 16, pp. 1-47). New York: Academic Press, 1983.
McNally, R. J. Psychological approaches to panic disorder: A review. Psychological Bulletin,
108, pp. 403-419, 1990
Mechanic, D. Religion, religiosity, and illness behavior: The special case of the Jews. Human
Organization, 22, pp. 202-208,1963.
Mechanic, D. Medical sociology (ed. a П-a). New York: Free Press, 1962/1978.
Mechanic, D. Handbook of health, health care, and the health professions. New York: Free Press,
1983.
Meichenbaum, D. Self-instructional methods. In F. Kanfer & A. Goldstein (Eds.), Helping
people change. New York: Pergamon, 1975.
Meichenbaum, D. Cognitive-behavior modification: An integrative approach. New York:
Plenum, 1977.
Meichenbaum, D. & Cameron, R. Stress inoculation training: Toward a general paradigm
for training coping skills. în D. Meichenbaum & M. E. Jaremko (Eds.), Stress reduction
and prevention (pp. 115-154). New York: Plenum, 1983.
Melzack, R. The perception of pain. Scientific American, 204, pp. 41-49, 1961.
Mendoza, S. P. & Mason, W. A. Primate relationships: Social dispositions and physiological
responses. în P. K. Seth & S. Seth (Eds.), Perspectives in primate biology (Vol. 2,
pp. 129-143). New Delhi: Today & Tomorrow's Printers and Publishers, 1989.
Merleau-Ponty, M. Fenomenologia percepției, Oradea: Aion, 1999.
Merleau-Ponty, M. The visible and the invisible (trad, de A. Lingis). Evanston, IL:
Northwestern University Press, 1968.
Messer, S. & Winokur, M. Some limits to the integration of psychoanalytic and behavior
therapy. American Psychologist, 35, pp. 818-827,1980.
Messer, S. & Winokur, M. Ways of knowing and visions of reality in psychoanalytic
therapy and behavior therapy. în H. Arkowitz & S. Messer (Eds.), Psychoanalytic therapy
and behavior therapy: Is integration possible? (pp. 63-100). New York: Plenum, 1984.
Meyer, M. F. That whale among the fishes — the theory of emotions. Psychological Review,
40, pp. 292-300, 1933.
Meyer, W-U. Die Rolle von Überraschung im Attributionsprozess. [The role of surprise
in the process of causal attribution]. Psychologische Redschau, 39, pp. 136-147,1988.
Meyer, W-U. Paradoxical effects of praise and blame on perceived ability. în W. Stoege &
M. Hewstone (Eds.), European Review of Social Psychology, 3. Chichester: Wiley,
pp. 259-283,1992.
Meyer, W.-U, Niepel, M., Rudolph, U. & Schützwohl, A. (articol publicat). An experi­
mental analysis of surprise. Cognition and Emotion, 5, pp. 295-311,1991.
Michalson, L. & Lewis, M. What do children know about emotions and when do they:
know it? în M. Lewis & C. Saami (Eds.), The socialization of emotions (pp. 117-139). New
York: Plenum, 1985.
Middleton, D. R. Emotional style: The cultural ordering of emotions. Ethos, 17, pp. 187-201,
1989.
Milgram, S. Behavioral study of obedience. Journal of Abnormal and Social Psychology, 67,
pp. 371-378,1963.
Milgram, S. Some conditions of obedience and disobedience to authority. Human Relations,
18, pp. 57-75,1965.
Miller, A. G. The obedience experiments: A case study of controversy in social science. New York:
Praeger, 1986.
Miller, D. R. & Swanson, G. E. Inner conflict and defense. New York: Holt, Rinehart and
Winston, 1960.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

662 Miller, G. A. What is information measurement? American Psychologist, 8, pp. 3-11,1953.
Miller, G. A., Galanter, E. & Pribram, K. Plans and the structure of behavior. New York: Holt,
1960.
Miller, N. E. Experimental studies of conflict. In J. MeV. Hunt (Ed.), Personality and the
behavior disorders (Vol. 1, pp. 431-465). New York: Ronald, 1944.
Miller, S. M. When is a little information a dangerous thing? Coping with stressful events
by monitoring vs. blunting. In S. Levine & H. Ursin (Eds.), Coping and health
(pp. 145-169). New York: Plenum, 1980.
Mineka, S. Animal models of anxiety-based disorders: Their usefulness and limitations,
tn A. Tuma & J. Maser (Eds.), Anxiety and the anxiety disorders (pp. 199-244). Hillsdale,
NJ: Erlbaum, 1985.
Mineka, S. A primate model of phobic fears. In H. Eysenck & I. Martin (Eds.), Theoretical
foundations of behavior therapy (pp. 81-111). New York: Plenum, 1987.
Mineka, S., Davidson, M., Cook, M. & Keir, R. Observational conditioning of snake fear
in rhesus monkeys. Journal of Abnormal Psychology, 93, pp. 355-372,1984.
Mirowsky, J. & Ross, C. E. Control or defense? Depression and the sense of control over
good and bad outcomes. Journal of Health and Social Behavior, 31, pp. 71-86,1990.
Miyake, K., Campos, J. J., Kagan, J. & Bradshaw, D. L. Issues in socioemotional
development. In H. Stevenson, H. Azuma & K. Hakuta (Eds.), Child development and
education in Japan. New York: H. Freeman, 1986.
Monat, A., Averill, J. R. & Lazarus, R. S. Anticipatory stress and coping under various
conditions of uncertainty. Journal of Personality and Social Psychology, 24, pp. 237-253,
1973.
Moore, B., Underwood, B. & Rosenhan, D. L. Emotion, self, and others. In C. Izard,
J. Kagan & R. Zajonc (Eds.), Emotions, cognition and behavior (pp. 464-483). Cambridge,
England: Cambridge University Press, 1984.
Moos, R. H. Conceptualizations of human environments. American Psychologist, 28,
pp. 652-665,1973.
Moos, R. H. (1975). Assessment and impact of social climate, tn P. McReynolds (Ed.),
Advances in psychological assessment (Vol. 3). San Francisco, CA: Jossey-Bass, 1975.
Moos, R. H. & Billings, A. Conceptualizing and measuring coping resources and processes,
tn J. Goldberger & S. Breznitz (Eds.), Handbook of stress: Theoretical and clinical aspects
(pp. 212-230). New York: Macmillan, 1982.
Mowrer, O. H. From the dynamics of conscience to contract psychology: Clinical theory
and practice in transition, tn G. Serban (Ed.), Psychopathology of human adaptation
(pp. 211-230). New York: Plenum, 1976.
Moyer, K. E. Kinds of aggression and their physiological basis. Communications in Behavioral
Biology, 2, pp. 64-87,1968.
Moyer, K. E. The psychobiology of aggression. New York: Harper, 1976.
Moyer, K. E. Biological bases of aggressive behavior, tn R. Plutchik & H. Kellerman (Eds.),
Emotion: Theory, research, and experience (Vol. 3, pp. 219-236). New York: Academic
Press, 1986.
Murphy, G. Personality: A biosocial approach to origins and structure. New York: Basic Books,
1947/1966.
Murphy, L. B. Coping, vulnerability, and resilience in childhood, tn G. V. Coelho,
D.A. Hamburg & J. E. Adams (Eds.), Coping and adaptation (pp. 69-100). New York:
Basic Books, 1974.
Murphy, L. B. & Associates. The widening world of childhood: Paths toward mastery. New York:
Basic Books, 1962.
Murphy, L. B. & Moriarty, A. E. Vulnerability, coping and growth: From infancy to adolescence.
New Haven, CT: Yale University Press, 1976.

RICHARD S. LAZARUS
Murray, H. A. Explorations in personality. New York: Oxford University Press, 1938. 663
Neiss, R. Reconceptualizing arousal: Psychobiological states in motor performance.
Psychological Bulletin, 103, pp. 345-366,1988.
Neisser, U. Cognitive psychology. New York: Appleton-Century-Crofts, 1967.
Neisser, U. The role of invariant structures in the control of movement. In M. Frese &
J. Sabini (Eds.), Goal directed behavior: The concept of action in psychology (pp. 97-108).
Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1985.
Neisser, U. Gibson's revolution. Contemporary Psychology, 35, pp. 749-750,1990.
Neu, J. Jealous thoughts. In A. O. Rorty (Ed.), Explaining emotions (pp. 425-463). Berkeley:
University of California Press, 1980.
Neufeld, R.W. J. Effect of cognitive appraisal on d' and response bias to experimental stress.
Journal of Personality and Social Psychology, 31, pp. 735-743,1975.
Neufeld, R. W. J. Evidence of stress as a function of experimentally altered appraisal of
stimulus aversiveness and coping adequacy. Journal of Personality and Social Psychology,
33, pp. 632-646,1976.
Newcomb, T. R. Personality and social change. New York: Dryden, 1943.
Newcomb, T. R., Koenig, K. E., Flacks, R. & Warwick, D. P. Persistence and change:
Bennington College and its students after twenty-five years. New York: Wiley, 1967.
Niepel, M., Rudolph, U., Schiitwohl, A. & Meyer, W.-U. (articol publicat). Two
characteristics of surprise: Action delay and involuntary attentional focus. In H. Keller
& K. Schneider (Eds.), Curiosity and exploration: Theoretical perspectives, research fields,
and applications. New York: Springer, 1994.
Nisbett, R. & Ross, L. Human inference: Strategies and shortcomings of social judgment.
Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1980.
Nisbett, R. E. & Valins, S. Perceiving the causes of one's own behavior. In E. E. Jones,
D. E. Kanouse, H. H. Kelley, R. E. Nisbett, S. Valins & B. Weiner (Eds.), Attribution:
Perceiving the causes of behavior (pp.63-78). Morristown, NJ: General Learning Press,
1972.
Nomikos, M. S., Opton, E. M., Jr., Averill, J. R. &. Lazarus, R. S. Surprise versus suspense
in the production of stress reaction. Journal of Personality and Social Psychology, 8,
pp. 204-208,1968.
Norman, D. A. Twelve issues for cognitive science, tn D. A. Norman (Ed.), Perspectives on
cognitive science: Talks from the La Jolla Conference. Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1980.
Novacek, J. & Lazarus, R. S. The structure of personal commitments. Journal of Personality,
58, pp. 693-715, 1990.
Novaco, R. W. The cognitive regulation of anger and stress. In P. C. Kendall & S. D. Hollon
(Eds.), Cognitive-behavioral interventions: Theory, research, and procedures (pp. 241-285).
New York: Academic Press, 1979.
Oatley, K. Gaps in consciousness: Emotions and memory in psychoanalysis. Cognition and
Emotion, 2, pp. 3-18,1988.
Offutt, C. & Lacroix, J. M. Type A behavior pattern and symptom reports: A prospective
investigation. Journal of Behavioral Medicine, 11, pp. 227-237,1988.
Ohbuchi, K. & Kambara, T. Attacker's intent and awareness of outcome, impression
management, and retaliation. Journal of Experimental Social Psychology, 21, pp. 321-330,
1985.
Ohbuchi, K., Kameda, M. & Agarie, N. Apology as aggression control: Its role in mediating
appraisal of and response to harm. Journal of Personality and Social Psychology, 56,
pp. 219-227,1989.
Opton, E. M., Jr. & Lazarus, R. S. Personality determinants of psychophysiological response
to stress: A theoretical analysis of an experiment. Journal of Personality and Social
Psychology, 6, pp. 291-303,1967.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

664 Opton, E. M„ Jr., Rankin, N., Nomikos, M. & Lazarus, R. S. The principle of short circuiting
of threat: Further evidence. Journal of Personality, 33, pp. 622-635,1965.
Orr, S. P. & Lanzetta, J. T. Facial expressions of emotion as conditioned stimuli for human
autonomic responses. Journal of Personality and Social Psychology, 38, pp. 278-282,1980.
Orr, S. P. & Lanzetta, J. T. Extinction of an emotional response in the presence of facial
expressions of emotion. Motivation and Emotion, 8, pp. 55-66,1984.
Orr, E. & Westman, M. Does hardiness moderate stress, and how?: A review. In
M. Rosenbaum (Ed.), Learned resourcefulness: On coping skills, self-control, and adaptive
behavior (pp. 64-94). New York: Springer, 1990.
Ortony, A. & Clore, G. L. Disentangling the affective lexicon. In Proceedings of the Third
Annual Conference of the Cognitive Science Society, Berkeley, CA, 1981.
Ortony, A. & Clore, G. L. Emotions, moods, and conscious awareness: Comment on
Johnson-Laird and Oatley's „The language of emotions: An analysis of a semantic
field." Cognition and Emotion, 3, pp. 125-137,1989.
Ortony, A., Clore, G. L. & Collins, A. The cognitive structure of emotions. Cambridge, Anglia:
Cambridge University Press, 1988.
Ortony, A., Clore, G. L. & Foss, M. A. The referential structure of the affective lexicon.
Cognitive Science, 11, pp. 341-364,1987.
Ortony, A. & Turner, T. J. What's basic about basic emotions? Psychological Review, 97,
pp. 315-331,1990.
Osgood, C. E. Dimensionality of the semantic space for communication via facial
expressions. Scandinavian Journal of Psychology, 7, pp. 1-30,1966.
Osgood, C. E., Suci, G. J. & Tannenbaum, P. H. The measurement of meaning. Urbana:
University of Illinois Press, 1957.
Overmeier, J. B. & Seligman, M. E. P. Effects of inescapable shock upon subsequent escape
and avoidance responding. Journal of Comparative and Physiological Psychology, 63, p. 28,
1967.
Owens, J., Bower G. H. & Black, J. B. The soap opera effect in story recall. Memory and
Cognition, 7, pp. 185-191,1979.
Palys, T.S. & Little, B. R. Perceived life satisfaction and the organization of personal project
systems. Journal of Personality and Social Psychology, 44, pp. 1221-1230,1983.
Panksepp, J. Toward a general psychobiological theory of emotions. With commentaries.
The Behavioral and Brain Sciences, 5, pp. 407-467,1982.
Panksepp, J. The anatomy of emotions. In R. Plutchik & H. Kellerman (Eds.), Emotion:
Theory, research, and experience (Vol. 3, pp. 91-124). New York: Academic Press, 1986.
Panksepp, J. Psychology's search for identity: Can „mind" and behavior be understood
without understanding the brain? A response to Bunge. New Ideas in Psychology, 8,
pp. 139-149,1990.
Pao, P.-N. Pathological jealousy. Psychoanalytic Quarterly, 38, pp. 616-638,1969. Vezi 0
Socarides, 1977.
Papanicolaou, A. C. Emotion: A reconsideration of somatic theory. New York: Gordon &
Breach, 1989.
Papousek, H. & Papousek, M. Mirror-image and self-recognition in young human infants:
A new method of experimental analysis. Developmental Psychobiology, 7, pp. 149-157,
1974.
Parducci, A. The relativism of absolute judgements. Scientific American, 219, pp. 84-90,
1968.
Parisi, T. Why Freud failed: Some implications for neurophysiology and sociobiology.
American Psychologist, 42, pp. 235-245,1987.

RICHARD S. LAZARUS
Parkes, C. M. Separation anxiety: An aspect of the search for a lost object. In R. S. Weiss 665
(Ed.), Loneliness: The experience of emotional and social isolation (pp. 53-67). Cambridge,
MA: MIT Press, 1973.
Parkes, K. R. Personal control in an occupational context, in A. Steptoe & A. Appels (Eds.),
Stress, personal control and health. Londra: Wiley, 1989.
Parrott, W. G. & Gleitman, H. Infants' expectations in play: The joy of peek-a-boo.
Cognition and Emotion, 3, pp. 291-311, 1989.
Parrott, W. G. & Sabini, J. Mood and memory under natural conditions: Evidence for mood
incongruent recall. Journal of Personality and Social Psychology, 59, pp. 321-336, 1990.
Pastore, N. The role of arbitrariness in the frustration-aggression hypothesis. Journal of
Abnormal and Social Psychology, 47, pp. 728-731,1952.
Patterson, R. J. & Neufeld, W. J. Clear danger: Situational determinants of the appraisal of
threat. Psychological Bulletin, 101, pp. 404 — 416,1987.
Payls, T. S. & Little, B. R. Perceived life satisfaction and the organization of personal
projects systems. Journal of Personality and Social Psychology, 44, pp. 1221-1230,1983.
Pearlin, L. I., Lieberman, M. A., Menaghan, E. G. &: Mullan, J. T. The stress process. Journal
of Health and Social Behavior, 22, pp. 337-356,1981.
Pearlin, L. I. & Schooler, C. The structure of coping. Journal of Health and Social Behavior,
19, pp. 2-21,1978.
Pelletier, K. R. Mind as healer, mind as slayer. New York: Dell, 1977.
Pelletier, K. R. & Lutz, R. Healthy people — healthy business: A critical review of stress
management programs in the workplace. American Journal of Health Promotion, 2,
pp. 5-19,1988.
Pennebaker, J. W. Confession, inhibition, and disease. In L. Berkowitz (Ed.), Advances in
experimental social psychology (Vol. 22, pp. 211-244). Orlando, FL: Academic Press, 1989.
Pennebaker, J. W. & Beall, S. K. Confronting a traumatic event: Toward an understanding
of inhibition and disease. Journal of Abnormal Psychology, 95, pp. 274-281,1986.
Pennebaker, J. W., Colder, M. & Sharp, L. K. Accelerating the coping process. Journal of
Personality and Social Psychology, 58, pp. 528-537, 1990.
Pennebaker, J. W., Hughes, C. & O'Heeron, R. C. The psychophysiology of confession:
Linking inhibitory and psychosomatic processes. Journal of Personality and Social
Psychology, 52, pp. 781-793,1987.
Pennebaker, J. W., Kiecolt-Glaser, J. K. & Glaser, R. Disclosure of traumas and immune
function: Health implications for psychotherapy. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 56, pp. 239-245,1988.
Pennebaker, J. W. & Susman, J. R. Disclosure of traumas and psychosomatic processes.
Social Science and Medicine, 26, pp. 327-332,1988.
Pepper, S. C. World hypotheses. Berkeley: University of California Press, 1942.
Perrez, M. & Reicherts, M. Stress, coping and help. A situation-behavior approach-theory,
methods, results. Michigan: Hogrefe & Huber, 1992.
Pervin, L. A. The stasis and flow of behavior: Toward a theory of goals. Nebraska Symposium
on Motivation, 1982. Lincoln: University of Nebraska Press, 1983.
Pervin, L. A. Ideographic and nomothetic aspects of affect. In L. Van Langenhove, J.M.
De Waele & R. Harre (Eds.), Individual persons and their actions: Essays in honor ofJ.P. De
Waele. Brussels, Belgium: Free University of Brussels, 1986.
Peterson, C., Seligman, M. E. P. & Vaillant, G. E. Pessimistic explanatory style is a risk
factor for physical illness: A thirty-five-year longitudinal study. Journal of Personality
and Social Psychology, 55, pp. 23-27,1988.
Peterson, C., Semmel, A., von Baeyer, C., Abramson, L. Y., Metalsky, G. I. & Seligman,
M. E. P. The Attributional Style Questionnaire. Cognitive Therapy & Research, 6,
pp. 287-299,1982.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

666 Phillips, D. C. & Orton, R. The new causal principle of cognitive learning theory:
Perspectives on Bandura's „reciprocal determinism." Psychological Review, 90,
pp. 158-165,1983.
Piaget, J. Nașterea inteligenței la copil. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1973.
Piaget, J. The grasp of consciousness: Action and concept in the young child. Cambridge, MA:
Harvard University Press, 1976.
Piaget, J. Experiments in contradiction. Chicago: University of Chicago Press, 1980.
Plomin, R., Pedersen, N. L., McClearn, G. E., Nesselroade, J. R. & Bergeman, C. S. EAS
temperaments during the last half of the life span: Twins reared apart and twins reared
together. Psychology and Aging, 3, pp. 43-50,1988.
Plomin, R. & Rowe, D. C. Genetic and environmental etiology of social behaviour in
infancy. Developmental Psychology, 15, 62-72, 1979.
Plutchik, R. The emotions: Facts, theories, and a new model. New York: Random House, 1962.
Plutchik, R. Emotion: A psychoevolutionary synthesis. New York: Harper & Row, 1980.
Plutchik, R. & Kellerman, H. (Eds.), Emotion: Theory, research, and experience (Vols. 1-4).
New York: Academic Press, (1980, 1983,1986,1989).
Polanyi, M. The tacit dimension. Garden City, NY: Doubleday, 1966.
Polivy, J. On the induction of emotion in the laboratory: Discrete moods or multiple affect
states. Journal of Personality and Social Psychology, 41, pp. 803-817,1981.
Pollak, L. H. & Thoits, P. A. Processes in emotional socialization. Social Psychology Quarterly,
52, pp. 22-34,1989.
Rachman, S. J. The passing of the two-stage theory of fear and avoidance: Fresh
possibilities. Behavior Research and Therapy, 14, pp. 126-131,1976.
Rachman, S. J. Fear and courage. San Francisco, CA: Freeman, 1978.
Rachman, S. J. & Hodgson, R. J. Synchrony and desynchrony in fear and avoidance.
Behavior Research and Therapy, 12, pp. 311-318,1974.
Rachman, S. J. & Hodgson, R. J. Obsessions and compulsions. Englewood Cliffs, NJ: Prentice
Hall, 1980.
Raskin, V. Jokes: A linguist explains his new semantic theory of humor. Psychology Today,
Octombrie, pp. 34-39,1985.
Reisenzein, R. The Schachter theory of emotion: Two decades later. Psychological. Bulletin,
94, pp. 239-264,1983.
Reiss, I. L. An end to shame: Shaping our next sexual revolution. Buffalo, NY: Prometheus,
1990.
Repetti, R. L. Individual and common components of the social environment at work and
psychological well-being. Journal of Personality and Social Psychology, 52, pp. 710-720,
1987.
Rescorla, R. A. Pavlovian conditioning: It's not what you think it is. American Psychologist,
43, pp. 151-160,1988.
Revelle, W. & Loftus, D. A. Individual differences and arousal: Implications for the study
of mood and memory. Cognition and Emotion, 4, pp. 209-237, 1990.
Rholes, W. S., Riskind, J. H. & Lane, J. W. Emotional states and memory biases: Effects of
cognitive priming and mood. Journal of Personality and Social Psychology, 52, pp. 91-99,
1987.
Riegel, K. F. Adult life crises: Toward a dialectic theory of development. în N. Datan &
L. H. Ginsberg (Eds.), Life-span developmental psychology: Normal life crises (pp. 97-124).
New York: Academic Press, 1975.
Riesman, D. The lonely crowd. New York: Doubleday, 1950.
Robertson, G. C. Notes. Mind: A Quarterly Review, 2, pp. 413-415, 1877.
Rodin, J. Managing the stress of aging: The role of control and coping. în S. Levine & and
H. Ursin (Eds.), Coping and health (pp. 171-202). New York: Plenum, 1980.

RICHARD S. LAZARUS
Rodin, J. & Salovey, P. Health psychology. Annual Review of Psychology, 40, pp. 533-579, 667
1989.
Rohrkemper, M. & Como, I. Success and failure on classroom tasks: Adaptive learning
and classroom teaching. The Elementary School Journal, 88, pp. 297-312,1988.
Rokeach, M. (Ed.). The open and the closed mind. New York: Basic Books, 1960.
Rorty, A. O. (Ed.), Explaining emotions. Berkeley: University of California Press, 1980a.
Rorty, A. O. Agent regret. în A. O. Rorty (Ed.), Explaining emotions (pp. 489-506). Berkeley:
University of California Press, 1980b.
Rosaldo, M. Z. Knowledge and passion: Ilongot notions of self and social life. Cambridge,
England: Cambridge University Press, 1980.
Rosaldo, M. Z. The shame of headhunters and the autonomy of the self. Ethos, 11,
pp. 135-151,1983.
Rosch, E. Principles of categorization. în E. Rosch & B. B. Lloyd (Eds.), Cognition and
categorization (pp. 27-71). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1978.
Roseman, I. Cognitive determinants of emotion: A structural theory. în P. Shaver (Ed.),
Review of personality and social psychology: Vol. 5. Emotions, relationships, and health
(pp. 11-36). Beverly Hills, CA: Sage, 1984.
Rosenbaum, M. A schedule for assessing self-control behaviors: Preliminary findings.
Behavior Therapy, 11, pp. 109-121,1980.
Rosenbaum, M. Learned resourcefulness: On coping skills, self-control, and adaptive behavior.
New York: Springer, 1990.
Rosenberg, A. & Kagan, J. Iris pigmentation and behavioral inhibition. Developmental
Psychobiology, 20, pp. 377-392,1987.
Rosenberg, M. Society and the adolescent self-image. Princeton, NJ: Princeton University Press,
1965.
Roskies, E. Stress management: Averting the evil eye. Contemporary Psychology, 28,
pp. 542-544,1983.
Ross, L. The intuitive psychologist and his shortcomings: Distortions in the attribution
process. în L. Berkowitz (Ed.), Advances in experimental social psychology (vol. 10,
pp. 173-220). New York: Academic Press, 1977.
Rotter, J. B. Social learning and clinical psychology. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1954.
Rotter, J. B. Generalized expectancies for internal versus external control of reinforcement.
Psychological Monographs: General and Applied, 80 (întreg nr. 609), 1966.
Rotter, J. B. Some problems and misconceptions related to the construct of internal versus
external control of reinforcement. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 43,
pp. 56-67,1975.
Rowlison, R. T. & Felner, R. D. Major life events, hassles, and adaptation in adolescence:
Confounding in the conceptualization and measurement of life stress and adjustment
revisited. Journal of Personality and Social Psychology, 55, pp. 432-444,1988.
Rozin, P. & Fallon, A. E. A perspective on disgust. Psychological Review, 94, pp. 23-41,1987.
Russell, J. A. A circumplex model of affect. Journal of Personality and Social Psychology, 39,
pp. 1161-1178,1980.
Russell, J. A. Comments on articles by Frijda and by Conway & Bekerian. Cognition and
Emotion, 1, pp. 193-197,1987.
Russell, J. A., Lewicka, M. & Niit, T. A cross-cultural study of a circumplex model of affect.
Journal of Personality and Social Psychology, 57, pp. 848-856,1989.
Russell, J. A. & Mehrabian, A. Evidence for a three-factor theory of emotions. Journal of
Research in Personality, 11, pp. 273-294, 1977.
Rutter, M. Protective factors in children's responses to stress and disadvantage. în M.W.
Kent & J. E. Rolf (Eds.), Social competence in children (pp. 49-74). Hanover, NH:
University Press of New England, 1979.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

668 Rychlak, J. E. Freud's confrontation with the telic mind. Journal of the History of the Behavioral
Sciences, 17, pp. 176-183,1981a.
Rychlak, J. E. Introduction to personality and psychotherapy. Boston: Houghton Mifflin, 1981b.
Ryff, C. D. The place of personality and social structure research in social psychology.
Journal of Personality and Social Psychology, 53, pp. 1192-1202,1987.
Ryle, G. The concept of mind. New York: Barnes & Noble, 1949.
Sachs, O. The man who mistook his wife for a hat. New York: Harper & Row, 1987.
Safran, J. D. & Greenberg, L. S. Emotion, psychotherapy, and change. New York: Guilford,
1991.
Salovey, P. (Ed.). The psychology of jealousy and envy. New York: Guilford, 1990.
Salovey, P. & Rodin, J. The differentiation of social-comparison jealousy and romantic
jealousy. Journal of Personality and Social Psychology, 50, pp. 1100-1112,1986.
Sampson, E. E. Justice and the critique of pure psychology. New York: Plenum, 1983.
Sampson, E. E. The decentralization of identity: Towards a revised concept of personal
and social order. American Psychologist, 40, pp. 1203-1211,1985.
Sampson, E. E. The debate on individualism: Indigenous psychologies of the individual
and their role in personal and societal functioning. American Psychologist, 43, pp. 15-22,
1988.
Sampson, H., Weiss, J., Mlodnosky, L. & Hause, E. Defense analysis and the emergence of
warded-off mental contents. Archives of General Psychiatry, 26, pp. 524-531,1972.
Sandler, J. & Joffe, W. G. Towards a basic psychoanalytic model. International Journal of
Psychoanalysis, 50, pp. 79-90,1969.
Sappington, A. A. Recent psychological approaches to the free will versus determinism
issue. Psychological Bulletin, 108, pp. 19-29,1990.
Sarason, I. G. Empirical findings and theoretical problems in the use of anxiety scales.
Psychological Bulletin, 57, pp. 403-415,1960.
Sarason, I. G. Experimental approaches to test anxiety: Attention and the uses of
information. în C. D. Spielberger (Ed.), Anxiety: Current trends in theory and research
(Vol. 2, pp. 383-408). New York: Academic Press, 1972.
Sarason, S. B., Mandler, G. & Craighill, P. C. The effect of differential instructions on
anxiety and learning. Journal of Abnormal and Social Psychology, 47, pp. 561-565,1952.
Sarbin, T. R. Contextualism: A world view for modern psychology. De V.L. Allen &
K.E. Scheibe (Eds.), The social context of conduct: Psychological writings of Theodore Sarbin.
New York: Praeger, 1982.
Sarnoff, I. & Zimbardo, P. Anxiety, fear, and social affiliation. Journal of Abnormal and Social
Psychology, 62, pp. 356-363,1961.
Sartre, J.-P. Psihologia emoției (trad, de Leonard Gavriliu), București: IRI, 1997.
Schachter, S. Deviation, rejection, and communication. Journal of Abnormal Psychology, 46,
pp. 190-207,1951.
Schachter, S. The psychology of affiliation. Stanford: Stanford University Press, 1959.
Schachter, S. The interaction of cognitive and physiological determinants of emotional
state. în C. D. Spielberger (Ed.), Anxiety and behavior (pp. 193-224). New York:
Academic Press, 1966.
Schachter, S. & Singer, J. E. Cognitive, social and physiological determinants of emotional
state. Psychological Review, 69, pp. 379-399,1962.
Schafer, R. Psychoanalytic interpretation in Rorschach testing. New York: Grune & Stratton,
1954.
Schafer, R. A new language for psychoanalysis. New Haven, CT: Yale University Press, 1976.
Schank, R. C. & Abelson, R. B. Scripts, plans, goals and understanding. Hillsdale, NJ: Erlbaum,
1977.

RICHARD S. LAZARUS
Scheele, B. & Groeben, N. Methodological aspects of illustrating the cognitive reflective 669
function of aesthetic communication. Poetics, 15, pp. 527-554,1986.
Scheff, T. J. The primacy of affect. American Psychologist, 40, pp. 849-850,1985.
Scheff, T. J. Socialization of emotions: Pride and shame as causal agents. In T. D. Kemper
(Ed.), Research agendas in the sociology of emotions (pp. 281-304). Albany, NY: State
University of New York Press, 1990a.
Scheff, T. J. Microsociology. Chicago: University of Chicago Press, 1990b.
Scheier, M. F. & Carver, C. S. Dispositional optimism and physical well-being: The
influence of generalized outcome expectancies on health. Journal of Personality, 55,
pp. 169-210, 1987.
Scheier, M. F., Matthews, K. A., Owens, J. F., Magovern, G. J., Sr., Lefebvre, R. C., Abbott,
R. A. & Carber, C. S. Dispositional optimism and recovery from coronary artery bypass
surgery: The beneficial effects on physical and psychological well-being. Journal of
Personality and Social Psychology, 57, pp. 1024-1040,1989.
Scheier, M. F., Weintraub, J. K. & Carver, C. S. Coping with stress: Divergent strategies of
optimists and pessimists. Journal of Personality and Social Psychology, 51, pp. 1257-1264,
1986.
Scherer, K. R. On the nature and function of emotion: A component process approach. în
K. R. Scherer & P. Ekman (Eds.), Approaches to emotion (pp. 293-317). Hillsdale, NJ:
Erlbaum, 1984a.
Scherer, K. R. Emotion as a multicomponent process: A model with some cross-cultural
data. în P. Shaver (Ed.), Review of personality and social psychology: Vol. 5. Emotions,
relationships, and health ( pp. 37-63). Beverly Hills, CA: Sage, 1984b.
Scherer, K. R. Vocal correlates of emotional arousal and affective disturbance. în H. Wagner
& A. Manstead (Eds.), Handbook of social psychophysiology (pp. 165-197). New York:
Wiley, 1989.
Scherer, K. R. & Ekman, P. (Eds.), Approaches to emotion. Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1984.
Schieffelin, E. L. The sorrow of the lonely and the burning of the dancers. New York: St. Martin's
Press, 1976.
Schleifer, S. J., Keller, S. E., McKegney, F. P. & Stein, M. Bereavement and lymphocyte function.
Lucrare prezentată în cadrul the American Psychiatric Association Meeting, mai 1980.
Schlosberg, H. S. A scale for the judgement of facial expressions. Journal of Experimental
Psychology, 29, pp. 497-510,1941.
Schlosberg, H. S. The description of facial expressions in terms of two dimensions. Journal
of Experimental Psychology, 44, pp. 229-337,1952.
Schlosberg, H. S. Three dimensions of emotion. Psychological Review, 1954, 61, pp. 81-88,
1954.
Schmale, A. H., Jr. Giving up as a final common pathway to changes in health. Advances
in Psychosomatic Medicine, 8, pp. 20-40,1972.
Schmale, A. H., Jr. & Iker, H. P. The affect of hopelessness and the development of cancer.
Psychosomatic Medicine, 28, pp. 714-721,1966.
Schneider, D. Notes toward a theory of culture. în K. Basso & H. Selby (Eds.), Meaning in
anthropology. Albuquerque: University of New Mexico Press, 1976.
Schneirla, T. C. An evolutionary and developmental theory of biphasic processes
underlying approach and withdrawal. în M. R. Jones (Ed.), Nebraska Symposium on
Motivation (Vol. 7, pp. 1-42). Lincoln: University of Nebraska Press, 1959.
Schoeck, M. Envy. New York: Harcourt, Brace & World, 1966.
Schonpflug, W. Coping efficiency and situational demands. în G. R. J. Hockey (Ed.), Stress
and fatigue in human performance. New York: Wiley, 1983.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

670 Schonpflug, W. Goal directed behavior as a source of stress: Psychological origins and
consequences of inefficiency. In M. Frese & J. Sabini (Eds.), Goal directed behavior: The
concept of action in psychology (pp. 172-188). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1985.
Schonpflug, W. & Battmann, W. The costs and benefits of coping. In S. Fisher & J. Reason
(Eds.), Handbook of life stress, cognition, and health (pp. 699-713). New York: Wiley, 1988.
Schroeder, D. H. & Costa, P. T. Influence of life events on physical illness: Substantive
effects or methodological flaws? Journal of Personality and Social Psychology, 46,
pp. 853-863,1984.
Schwartz, G. The brain as a health care system. In G. C. Stone, F. Cohen & N. Adler (Eds.),
Health psychology (pp. 549-571). San Francisco, CA: Jossey-Bass, 1979.
Schwartz, G. E. & Weinberger, D. A. Patterns of emotional responses to affective situations:
Relations among happiness, sadness, anger, fear, depression, and anxiety. Motivation
and Emotion, 4, pp. 175-191,1980.
Schwartz, G. E., Weinberger, D. A. & Singer, J. A. Cardiovascular differentiation of
happiness, sadness, anger, and fear following imagery and exercise. Psychosomatic
Medicine, 43, pp. 343-364,1981.
Schwarz, N. & Clore, G. L. Mood, misattribution, and judgments of well-being:
Information and directive functions of affective states. Journal of Personality and Social
Psychology, 45, pp. 513-523, 1983.
Schwarzer, R. (Ed.). The self in anxiety, stress and depression. Amsterdam: North-Holland,
1984.
Seakhore, C. E. Psychology of music. New York: McGraw-Hill, 1938.
Seeman, J. Toward a model of positive health. American Psychologist, 44, pp. 1099-1109,
1989.
Segall, M. H., Campbell, D. T. & Herskovits, M. J. The influence of culture on visual perception.
Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1966.
Seligman, M. E. P. Helplessness: On depression, development and death. San Francisco, CA:
Freeman, 1975.
Seligman, M. E. P., Abramson, L. Y., Semmel, A. & von Baeyer, C. Depressive attributional
style. Journal of Abnormal Psychology, 88, pp. 242-247,1979.
Seljgman, M. E. P. & Maier, S. F. Failure to escape traumatic shock. Journal of Experimental
Psychology, 74, pp. 1-9,1967.
Selye, H. The stress of life. New York: McGraw-Hill, 1956/1976.
Selye, H. Stress without distresss. Philadelphia: Lippincott, 1974.
Shafii, M. Freedom from the self: Sufism, meditation and psychotherapy. New York: Human
Sciences Press, 1985.
Shalit, B. Structural ambiguity and limits to coping. Journal of Human Stress, 3, pp. 32-45,
1977.
Shalit, B. Perceived perceptual organisation and coping with military demands. In C.D.
Spielberger & I. G. Sarason (Eds.), Stress and anxiety (Vol. 8, pp. 189-194). New .York:
Hemisphere, 1981.
Shalit, B. The prediction of military groups' effectiveness by the coherence of their
appraisal. FOA report C 55053-H3, Forsvarets Forskningsanstalt, Huvudavdelning 5,
Stockholm, Sweden, 1982.
Shalit, B., Carlsledt, L., Carlstedt, B. S. & Shalit, I. T. Coherence of cognitive appraisal and
coping in a stressful military task: Parachute jumping. In N. A. Milgram (Ed.), Stress
and coping in time of war: Generalizations from the Israeli experience (pp. 230-235). New
York: Brunner/Mazel, 1986.
Shanks, D. R. & Dickenson, A. Contingency awareness in valuative conditioning: A
comment on Baeyens, Eelen & van den Bergh. Cognition and Emotion, 4, pp. 19-30,1990.
Shapiro, D. Neurotic styles. New York: Basic Books, 1965.

RICHARD S. LAZARUS
Shaver, К. G. The attribution of blame: Causality, responsibility, and blameworthiness. New York: 671
Springer-Verlag, 1985.
Shaver, P. (Ed.), Review of personality and social psychology: Emotions, relationships, and health.
Beverly Hills, CA: Sage, 1984.
Shaver, P., Schwartz, J., Kirson, D. & O'Connor, C. Emotion knowledge: Further
exploration of a prototype approach. Journal of Personality and Social Psychology, 52,
pp. 1061-1086,1987.
Shedler, J., Mayman, M. & Manis, M. The illusion of mental health. American Psychologist,
vol. 48 (11), pp. 1117-1131, 1993.
Shepard, R. N. Ecological constraints on internal representation: Resonant kinematics of
perceiving, imagining, thinking, and dreaming. Psychological Review, 91, pp. 417-447,
1984.
Sherif, M. A study of some social factors in perception. Archives of Psychology, 27 (întreg
nr. 187), 1935.
Shneidman, E. The Indian summer of life: A preliminary study of septuagenarians.
American Psychologist, 44, pp. 684-694,1989.
Shontz, F. C. The psychological aspects of physical illness and disability. New York: Macmillan,
1975.
Shopshire, M. & Bonney, J. J. The cognitive relational theory of emotion and the Russell
circumplex. Lucrare prezentată la the Annual Convention of the Western Psychological
Association, Los Angeles, CA. 26 Aprilie, 1990.
Shweder, R. A. Menstrual pollution, soul loss, and the comparative study of emotions. în
A. Kleinman & R. Good (Eds.), Culture and depression: Studies in the anthropology of
cross-cultural psychiatry of affect and disorder (pp. 182-214). Berkeley: University of
California Press, 1985.
Shweder, R. A. & LeVine, R. A. (Eds.), Culture theory: Essays on mind, self, and emotion.
Cambridge, England: Cambridge University Press, 1984.
Silberschatz, G. & Sampson, H. Affects in psychopathology and psychotherapy. în
J.D. Safran & L. S. Greenberg (Eds.), Emotion, psychotherapy, and change. New York:
Guilford, 1991.
Silver, R. L. & Wortman, С. B. Coping with undesirable life events. în J. Garber & M. E. P.
Seligman (Eds.), Human helplessness (pp. 279-340). New York: Academic Press, 1980.
Singer, J. A. Affective responses to autobiographical memories and their relationship to
long-term goals. Journal of Personality, 58, pp. 535-563,1990.
Singer, J. L. & Opler, M. J. Contrasting patterns of fantasy and motility in Irish and Italian
schizophrenics. Journal of Abnormal and Social Psychology, 53, pp. 42-47,1956.
Sjobăck, H. The psychoanalytic theory of defensive processes. New York: Wiley, 1973.
Skinner, B. F. The behavior of organisms. New York: Appleton, 1938.
Skinner, B. F. Science and human behavior. New York: Appleton, 1953.
Skinner, B. F. Beyond freedom and dignity. New York: Knopf, 1971.
Slaikeu, K. A. Crisis intervention: A handbook for practice and research. Boston: Allyn and
Bacon, 1984.
Slife, B. D. The primacy of affective judgments from a teleological perspective. American
Psychologist, 36, pp. 221-222,1981.
Smelser, N. J. Theory of collective behavior. New York: Free Press, 1963.
Smith, A. D. The ethnic revival: In the modern world. London: Cambridge University Press,
1981.
Smith, C. A. & Ellsworth, P. C. Patterns of cognitive appraisal in emotion. Journal of
Personality and Social Psychology, 48, 813-838, 1985.
Smith, C. A. & Ellsworth, P. C. Patterns of appraisal and emotion related to taking an exam.
Journal of Personality and Social Psychology, 52, pp. 475-488,1987.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

672 Smith, C. A. & Lazarus, R. S. Emotion and adaptation. în L. A. Pervin (Ed.), Handbook of
personality: Theory and research. New York: Guilford, 1990.
Smith, C. A., Novacek, J., Lazarus, R. S. & Pope, L. K. (nepublicat). Antecedents of emotion:
Situations, dispositions, and appraisals.
Smith, R. E., Smoli, F. L. & Ptacek, J. T. Conjunctive moderator variables in vulnerability
and resiliency research: Life stress, social support and coping skills, and adolescent
sport injuries. Journal of Personality and Social Psychology, 58, pp. 360-370,1990.
Smith, R. H., Kim, S. H. & Parrott, W. G. Envy and jealousy: Semantic problems and
experiential distinctions. Personality and Social Psychology Bulletin, 14, pp. 401-409,1988.
Snyder, C. R. Reality negotiation: From excuses to hope and beyond. Journal of Social and
Clinical Psychology, 8, pp. 130-157,1989.
Snyder, C. R., Harris, C., Anderson, J. R., Holleran, S. A., Irving, L. M., Sigmon, S.T.,
Yoshinobu, L., Gibb, J., Langelle, C. & Harney, P. The will and the ways: Development
and validation of an individual difference measure of hope. Journal of Personality and
Social Psychology, 60. pp. 570-585,1991.
Snyder, C. R. & Higgins, R. L. Excuses: Their effective role in the negotiation of reality.
Psychological Bulletin, 104, pp. 23-35,1988.
Socarides, C. W. The world of emotions: Clinical studies of affects and their expression. New
York: International Universities Press, 1977.
Sokolov, E. N. Perception and the conditioned reflex. Oxford, England: Pergamon, 1963.
Solomon, R. C. Emotions and choice. în A. O. Rorty (Ed.), Explaining emotions (pp. 251-281).
Berkeley: University of California Press, 1980.
Solomon, Z., Mikulincer, M. & Hobfoll, S. E. Objective versus subjective measurement of
stress and social support: Combat-related reactions. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 55, pp. 577-583, 1987.
Spence, J. T. & Spence, K.W. The motivational components of manifest anxiety: Drive and
drive stimuli. în C. D. Spielberger (Ed.), Anxiety and behavior (pp. 291-326). New York:
Academic Press, 1966.
Spencer, H. The principles of psychology (Vol. I). New York: Applelon, 1890 (Prima ediție,
1855.)
Sperry, R. W. Psychology's mentalist paradigm and the religion/science tension. American
Psychologist, 43, pp. 607-613,1988.
Spielberger, C. D. (Ed.). Anxiety and behavior. New York: Academic Press, 1966.
Spielberger, C. D. (Ed.). Anxiety: Current trends in theory and research (Vols. I & II). New
York: Academic Press, 1972.
Spielberger, C. D., Gorsuch, R. L. & Lushene, R. E. Manual for the State-Trait Anxiety
Inventory. Palo Alto, CA: Consulting Psychologists Press, 1970.
Spielberger, C. D., Jacobs, G., Russell, S. & Crane, R. S. Assessment of anger: The state-trait
anger scale. în J. N. Butcher & C. D. Spielberger (Eds.), Advances in personality assessment
(Vol. 2). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1983.
Spielberger, C. D., Johnson, E. H., Russell, S. F., Crane, R. J., Jacobs, G. A. & Worden, T. J.
The experience and expression of anger: Construction and validation of an anger
expression scale. în M. A. Chesney & R. H. Rosenman (Eds.), Anger and hostility in
cardiovascular and behavioral disorders (pp. 5-30). New York: Hemisphere, 1985.
Spielberger, C. D. & Sarason, I. G. Stress and anxiety (Vols. 1-10). New York: (Hemisphere)
Wiley, (1975-1986).
Spinoza. Etica (trad, de S. Katz), București: Editura Antet, 1993.
Spiro, M. E. Social systems, personality, and functional analysis. în B. Kaplan (Ed.),
Studying personality cross-culturally. Evanston, IL: Row, Peterson, 1961.
Spitz, R. Anaclilic depression. Psychoanalytic Study of the Child, 2, pp. 313-342,1946.

RICHARD S. LAZARUS
Sroufe, L. A. Socioemotional development. în J. D. Osofsky (Ed.), Handbook of infant 673
development (pp. 462-516). New York: Wiley, 1979.
Sroufe, L. A. The organization of emotional development. în K. R. Scherer & P. Ekman
(Eds.), Approaches to emotion (pp. 109-128). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1984.
Sroufe, L. A., Schork, E., Motti, F., Lawroski, N. & LaFreniere, P. The role of affect in social
competence. în C. E. Izard, J. Kagan & R. B. Zajonc (Eds.), Emotions, cognition, and
behavior (pp. 289-319). Cambridge, England: Cambridge University Press, 1984.
Stearns, P. N. Jealousy: The evolution of an emotion in American history. New York: New York
University Press, 1989.
Stein, N. L. & Levine, L. J. Thinking about feelings: The development and organization of
emotional knowledge. în R. E. Snow & M. Farr (Eds.), Aptitude, learning, and instruction:
Vol. 3. Cognition, conation, and affect (pp. 165-197). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1987.
Stein, N. L. & Levine, L. J. The causal organisation of emotional knowledge:
A developmental study. Cognition and Emotion, 3, pp. 343-378,1989.
Stein, N. L. & Levine, L. J. Making sense out of emotion: The representation and use of
goal-structured knowledge. în N. L. Stein, B. Leventhal, T. Trabasso (Eds.), Psychological
and biological approaches to emotion (pp. 45-73). Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1990.
Stein, N. L. & Trabasso, T. Children's understanding of changing emotional states. în
C. Saarni & P. L. Harris (Eds.), Children's understanding of emotion (pp. 50-77). New
York: Cambridge University Press, 1990.
Stenberg, C. R. & Campos, J. J. The development of anger expressions in infancy. în
N. Stein, B. Leventhal & T. Trabasso (Eds.), Psychological and biological approaches to
emotion (pp. 247-282). Hilldsdale, NJ: Erlbaum, 1990.
Steptoe, A. & Vögele, C. Are stress responses influenced by cognitive appraisal? An
experimental comparison of coping strategies. British Journal of Psychology, 77,
pp. 243-255,1986.
Stern, D. N. The interpersonal world of the infant: A view from psychoanalysis and developmental
psychology. New York: Basic Books, 1985.
Sternberg, R. J. A triangular theory of love. Psychological Review, 93, pp. 119-135,1986.
Sternberg, R. J. Liking versus loving: A comparative evaluation of theories. Psychological
Bulletin, 102, pp. 331-345, 1987.
Stone, A. A. & Neale, J. M. New measure of daily coping: Development and preliminary
results. Journal of Personality and Social Psychology, 46, pp. 892-906,1984a.
Stone, A. A. & Neale, J. M. The effects of severe daily events on mood. Journal of Personality
and Social Psychology, 46, pp. 137-144,1984b.
Storm, C. & Storm, T. A taxonomic study of the vocabulary of emotions. Journal of
Personality and Social Psychology, 53, pp. 805-816,1987.
Stotland, E. The psychology of hope. San Fransisco, CA: Jossey-Bass, 1969.
Strack, F., Argyle, M. and Schwarz, N. (Eds.). Subjective well-being. Oxford, England:
Pergamon, 1991.
Strauman, T. J. & Higgins, E. T. Self-discrepancies as predictors of vulnerability in distinct
syndromes of chronic emotional distress. Journal of Personality, 56, pp. 685-707,1988.
Strayer, J. Children's attributions regarding the situational determinants of emotion in self
and others. Lucrare prezentată în cadrul Canadian Psychological Association, Halifax,
Noua Scoție, iunie 1985.
Sue, D. & Sue, S. Cultural factors in the clinical assessment of Asian Americans. Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 55, pp. 479-487,1987.
Sullivan, II. S. The interpersonal theory of psychiatry. New York: Norton, 1953.
Sullivan, M. W. & Lewis, M. Emotion and cognition in infancy: Facial expressions during
contingency learning. International Journal of Behavioral Development, 12, pp. 221-237,
1989.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

674 Suls, J. & Sanders, G. S. Type A behavior as a general risk factor for physical disorder.
Journal of Behavioral Medicine, 11, pp. 201-226,1988.
Swanson, G. E. Ego defenses and the legitimation of behavior. Cambridge, Anglia: Cambridge
University Press, 1988.
Syme, S. L. Sociocultural factors and disease etiology. In W. D. Gentry (Ed.), Handbook of
behavioral medicine (pp. 13-37). New York: Guilford, 1984.
Symington, T., Currie, A. R., Curran, R. C. & Davidson, J. N. The reaction of Hieadrenal
cortex in conditions of stress. In Ciba Foundation Colloquia on Endocrinology, The
human adrenal cortex (Vol. VIII, pp. 70-91). Boston: Little, Brown, 1955.
Tageson, C. W. Humanistic psychology: A synthesis. Homewood, IL: Dorsey, 1982.
Tait, R. & Silver, R. C. Coming to terms with major negative life events. In J. S. Uleman &
J. A. Bargh (Eds.), Unintended thought. New York: Guilford, 1989.
Tangney, J. P. Assessing individual differences in proneness to shame and guilt:
Development of the self-conscious affect and attribution inventory. Journal of Personality
and Social Psychology, 59, pp. 102-111,1990.
Tavris, C. On the wisdom of counting to ten: Personal and social dangers of anger
expression. In P. Shaver (Ed.), Review of personality and social psychology: Emotions,
relationships, and health (pp. 170-191). Beverly Hills, CA: Sage, 1984.
Taylor, C. Philosophical papers (Vols. 1 & 2). Londra: Cambridge University Press, 1985.
Taylor, G. Pride. In A. O. Rorty (Ed.), Explaining emotions (pp. 385-402). Berkeley:
University of California Press, 1980.
Taylor, J. A. A personality scale of manifest anxiety. Journal of Abnormal and Social
Psychology, 48, pp. 285-290,1953.
Taylor, J. A. Drive theory and manifest anxiety. Psychological Bulletin, 53, pp. 303-320,1956.
Taylor, S. E. Health psychology. New York: Random House, 1986.
Taylor, S. E. Positive illusions: Creative self-deception and the healthy mind. New York: Basic
Books, 1989.
Taylor, S. E. & Brown, J. D. Illusion and well-being: A social psychological perspective on
mental health. Psychological Bulletin, 103, pp. 193-210, 1988.
Taylor, S. E., Lichtman, R. R. & Wood, J. V. Attributions, beliefs about control, and
adjustment to breast cancer. Journal of Personality and Social Psychology, 46, pp. 489-502,
1984.
Taylor, S. E. & Lobel, M. Social comparison activity under threat: Downward evaluation
and upward contacts. Psychological Review, 96, pp. 569-575,1989.
Tecoma, E. S. & Huey, L. Y. Minireview: Psychic distress and the immune response, Life
Sciences, 36, pp. 1799-1812,1985.
Tedeschi, J. T. Social influence theory and aggression, in R. T. Geen & E. I. Donnerrstein
(Eds.), Aggression: Theoretical and empirical reviews (pp. 135-162). Orlando, FL: Academic
Press, 1983.
Tedeschi, J. T., Smith, R. B. & Brown, R. C. A reinterpretation of research on aggression.
Psychological Bulletin, 81, pp. 540-562,1974.
Tellegen, A. (articol publicat). Personality traits: Issues of definition, evidence, and
assessment. In D. Cicchetti & W. Grover (Eds.), Thinking clearly about psychology: Essays
in honor of Paul Everett Meehl. Minneapolis: University of Minnesota Press, 1990.
Tennen, H. & Affleck, G. Blaming others for threatening events. Psychological Bulletin, 108,
pp. 209-232,1990.
Tessor, A. Smith and Ellsworth's appraisal model of emotion: A replication, extension,
and test. Personality and Social Psychology Bulletin, 16, pp. 210-223,1990.
Tetlock, P. E. & Levi, A. Attribution bias: On the conclusiveness of the cognition motivation
debate. Journal of Experimental Social Psychology, 18, pp. 68-88,1982.

RICHARD S. LAZARUS
Thayer, R. E. The biopsychology of mood and arousal. New York: Oxford University, Press, 675
1989.
Thoits, P. Coping, social support, and psychological outcomes. Review of Personality and
Social Psychology, 5, pp. 219-238,1984.
Thomas, A. & Chess, S. Temperament and development. New York: Brunner/Mazel, 1977.
Thompson, J. G. The psychobiology of emotions. New York: Plenum, 1988.
Tillich, P. The external now. In H. Feifel (Ed.), The meaning of death (pp. 30-38). New York:
McGraw-Hill, 1959.
Tinbergen, N. The study of instincts. London: Oxford University Press, 1951.
Tobias, S. Test anxiety: Interference, defective skills, and cognitive capacity. Educational
Psychologist, 20, pp. 135-142,1985.
Tolman, E. C. Cognitive maps in rats and men. Psychological Review, 55, pp. 189-208,1948.
Tomita, M. Assessment of musical aptitudes: Summary of the research on the existing tests
of musical abilities. Bulletin of the Graduate School of Literature, Waseda University, Nr. 32,
1986.
Tomkins, J. Fighting words. Harpers Magazine, Martie, pp. 33-35,1989.
Tomkins, S. S. Affect, imagery, consciousness (Vols. 1 and 2). New York: Springer (1962,1963).
Tomkins, S. S. Simulation of personality: The interrelationships between affect, memory,
thinking, perception and action. In S. S. Tomkins & S. Messick (Eds.), Computer
simulation of personality. New York: Wiley, 1963.
Tomkins, S. S. Affect and the psychology of knowledge, in S. S. Tomkins & C. E. Izard
(Eds.), Affect, cognition, and personality: Empirical studies (pp. 72-97). New York: Springer,
1965.
Tomkins, S. S. Script theory: Differential magnification of affects, in H. E. Howe & R. A.
Dienstbier (Eds.), Nebraska Symposium on Motivation, 1978, 26. Lincoln: University of
Nebraska Press, 1979.
Tomkins, S. S. The quest for primary motives: Biography and autobiography of an idea.
Journal of Personality and Social Psychology, 41, pp. 306-329,1981.
Tompkins, V. H. Stress in aviation. In J. Hambling (Ed.), The nature of stress disorder
(pp. 73-80). Springfield, IL: Thomas, 1959.
Torestad, B. What is anger provoking? 1. A psychophysical study of antecedents of anger.
Reports from the Department of Psychology, University of Stockholm, Martie, Nr. 690,
1989.
Tov-Ruach, L. Jealousy, attention, and loss, in A. O. Rorty (Ed.), Explaining emotions
(pp. 465-488). Berkeley: University of California Press, 1980.
Trabasso, T., Stein, N. L. & Johnson, L. R. Children's knowledge of events: A causal analysis
of story structure, in G. Bower (Ed). Learning and motivation (Vol. 15, pp. 237-282). New
York: Academic Press, 1981.
Trevarthen, C. Communication and cooperation in early infancy. A description of primary
intersubjectivity, in M. Bullowa (Ed.), Before speech: The beginnings of human
communication. London: Cambridge University Press, 1979.
Trevarthen, C. Emotions in infancy: Regulators of contact and relationships with persons.
In K. R. Scherer & P. Ekman (Eds.), Approaches to emotion (pp. 129-161). Hillsdale, NJ:
Erlbaum, 1984.
Trevarthen, C. & Hubley, P. Secondary intersubjectivity: Confidence, confiding and acts
of meaning in the first year, in A. Lock (Ed.), Action, gesture and symbol: The emergence
of language. London: Academic Press, 1978.
Triandis, H. C., Bontempo, R., Villareal, M. J., Asai, M. & Lucca, N. Individualism and
collectivism: Cross-cultural perspectives on self-ingroup relationships. Journal of
Personality and Social Psychology, 54, pp. 323-338,1988.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

676 Tronick, E, Z. Emotions and emotional communication in infants. American Psychologist,
44, pp. 112-119, 1989.
Tucker, D. M. & Willimanson, P. A. (1984). Asymmetric neural control systems in human
self-regulation. Psychological Review, 91, pp. 185-215,1984.
Turner, T. Piaget's structuralism. American Anthropologist, 75, pp. 351-373,1973.
Tursky, B. & Sternbach, R. A. Further physiological correlates of ethnic differences in
response to shock. Psychophysiology, 4, pp. 67-74,1967.
Uleman, J. S. & Bargh, J. A. (Eds.). Unintended thought. New York: Guilford, 1989.
Vaillant, G. E. Adaptation to life. Boston: Little, Brown, 1977.
Valins, S. Cognitive effects of false heart rate feedback. Journal of Personality and Social
Psychology. 4, pp. 400-408,1966.
Veenhoven, R. (Ed.), How harmful is happiness? Rotterdam: Universitaire Pers Rotterdam,
1990.
Vitz, P. C. The use of stories in moral development: New psychological reasons for an old
education method. American Psychologist, 45, pp. 709-720, 1990.
Vogel, E. Japan's new middle class: The salaryman and his family in a Tokyo suburb. Berkeley:
University of California Press, 1967.
Vogel, E. & Vogel, S. Family security, personal immaturity and emotional health in a
Japanese sample. Marriage and Family Living, 23, pp. 161-166,1961.
Vogel, W., Raymond, S. & Lazarus, R. S. Intrinsic motivation and psychological stress.
Journal of Abnormal and Social Psychology, 58, pp. 225-233,1959.
Vrana, S. R. & Lang, P. J. Fear imagery and the startle-probe reflex. Journal of Abnormal
Psychology, 99, pp. 189-197,1990.
Vrana, S. R., Spence, E. L. & Lang, P. J. The startle probe response: A new measure of
emotion. Journal of Abnormal Psychology, 97, pp. 487-491,1988.
Wachtel, P. L. Psychoanalysis and behavior therapy. New York: Basic Books, 1977.
Wallerstein, R. S. Defences, defense mechanisms, and the structure of the mind. Journal of
the American Psychoanalytic Association, 31, pp. 201-225,1983.
Walters, K. S. Aesthetic emotions and reality. American Psychologist, 44, pp. 1545-1546,
1989.
Washburn, S. S. L. & Hamburg, D. A. Aggressive behavior in Old World monkeys and
apes. In P. C. Jay (Ed.), Primates: Studies in adaptation and variability. New York: Holt,
Rinehart and Winston, 1968.
Watkins, M. Invisible guests: The development of imagined dialogues. Hillsdale, NJ: Analytic
Press, 1986.
Watson, D. & Tellegen, A. Toward a consensual structure of mood. Psychological Bulletin,
98, pp. 219-235,1985.
Watson, J. & Rayner, R. Conditioned emotional reactions. Journal of Experimental Psychology,
3, pp. 1-14,1920.
Watson, J. B. Behaviorism. Chicago: University of Chicago Press, 1930.
Watson, J. S. Contingency perception in early social development. In T. M. Field & N. M.
Fox (Eds.), Social perception in infants (pp. 157-165). Norwood, NJ: Ablex Publishing
Corporation, 1985.
Watzlawick, P. How real is real? New York: Random House, 1976.
Wegman. C. Psychoanalysis and cognitive psychology: A formulation of Freud's earliest theory.
San Diego, CA: Academic Press, 1985.
Weinberg, J. & Levine, S. Psychobiology of coping in animals: The effects of predictability.
In S. Levine & H. Ursin (Eds.), Coping and health. New York: Plenum, 1980.
Weinberger, D. A. The construct validity of the repressive coping style. In J. L. Singer (Ed.),
Repression and dissociation: Implications for personality, psychopathology, and health
(pp. 337-386). Chicago: University of Chicago Press, 1990.

RICHARD S. LAZARUS
Weiner, B. An attributional theory of achievement motivation and emotion. Psychological 677
Review, 92, pp. 548-573,1985.
Weiner, B. An attributional theory of motivation and emotion. New York: Springer Verlag
1986.
Weiner, B., Amirkhan, J., Folkes, V. S. & Verette, J. A. An attributional analysis of excuse
giving: Studies of a naive theory of emotion. Journal of Personality and Social Psychology
52, pp. 316-324,1987.
Weiner, B. & Graham, S. An attirubtional approach to emotional development. în C. Izard,
J. Kagan & R. Zajonc (Eds.), Emotion, cognition and behavior (pp. 167-191). Cambridge,
MA: Harvard University Press, 1984.
Weiner, B. & Graham, S. Understanding the motivational role of affect: Life-span research
from an attributional perspective. Cognition and Emotion, 3, pp. 401-419,1989.
Weiner, B., Graham, S. & Chandler, C. Pity, anger, and guilt: An attributional analysis.
Personality and Social Psychology Bulletin, 8, pp. 226-232,1982.
Weisman, A. D. On dying and denying: A psychiatric study of terminality. New York:
Behavioral Publications, 1972.
Weiss, J. Crying at the happy ending. Psychoanalytic Review, 39, pp. 338,1952.
Weiss, J. The emergence of new themes: A contribution to the psychoanalytic theory of
therapy. International Journal of Psychoanalysis, 52, pp. 459-467,1971.
Weiss, J. Part I: Theory and clinical observations. în J. Weiss, H. Sampson & the Mount
Zion Psychotherapy Research Group (Eds.), The psychoanalytic process: Theory, clinical
observation, and empirical research. New York: Guilford, 1986.
Weiss, J. Unconscious mental functioning. Scientific American, 262, pp. 103-109,1990.
Weiss, J., Sampson, H. & the Mt Zion Psychotherapy Research Group. The psychoanalytic
process: Theory, clinical observation, and empirical research. New York: Guilford, 1986.
Weiss, J. H. The current state of the concept of a psychosomatic disorder. în Z. J. Lipowski,
D. R. Lipsitt & P. C. Whybrow (Eds.), Psychosomatic medicine (pp. 162-171). New York:
Oxford University Press, 1977.
Werner, H. Comparative psychology of mental development (ed. rev.). Chicago: Follett, 1948.
(Original, publicat în 1926).
Werner, H. Microgenesis and aphasia. Journal of Abnormal and Social Psychology, 52,
pp. 347-353,1956.
Werner, H. The concept of development from a comparative and organismic point of view,
în D. Harris (Ed.), The concept of development (pp. 125-148). Minneapolis: University of
Minnesota Press, 1957
Werner, H. & Kaplan, B. Symbol formation. New York: Wiley, 1963.
Wessman, A. E. & Ricks, D. F. Mood and personality. New York: Holt, Rinehart and Winston,
1966.
West, S. G. & Graziano, W. G. (Eds.), Long-term stability and change in personality. Ediție
specială, Journal of Personality, 57, Nr. 2,1989.
Wheeler, L. & Reis, H. T. Self-recording of everyday life events: Origins, types, and uses.
Journal of Personality, vol. 59 (3), pp. 339-354,1991 (număr special despre evenimentele
cu o importanță minoră, editat de H. Termen J. Suls & G. Affleck).
Whitbourne, S. K. The psychological construction of the life span. în J. E. Birren & K. W.
Schaie (Eds.), Handbook of the psychology of aging (ed. a Il-a, pp. 594-618). New York:
Van Nostrand, 1985.
White, G. L. A model of romantic jealousy. Motivation and Emotion, 5, pp. 295-310, 1981.
White, G. L. & Mullen, P. E. Jealousy: Theory, research, and clinical strategies. New York:
Guilford, 1989.
White, P. A. Ideas about causation in philosophy and psychology. American Psychologist,
108, pp. 3-18,1990.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

678 White, R. W. Motivation reconsidered: The concept of competence. Psychological Review,
66, pp. 297-333,1959.
White, R. W. Strategies of adaptation: An attempt at systematic description. In G. V.
Coelho, D. A. Hamburg & J. E. Adams (Eds.), Coping and adaptation (pp. 47-68). New
York: Basic Books, 1974.
Whiting, J. & Child, I. Child training and personality: A cross cultural study. New Haven, CT:
Yale University Press, 1953.
Whitman, R. & Alexander, J. On gloating. International Journal of Psycho-analysis, 49,
pp. 732-738, 1968. Vezi ^i Socarides, 1977.
Wicker, F. W., Payne, G. C. & Morgan, R. D. Participant descriptions of guilt and shame.
Motivation and Emotion, 7, pp. 25-39,1983.
Wicklund, R. A. Objective self-awareness. In L. Berkowitz (Ed.), Advances in experimental
social psychology (Vol. 7). New York: Academic Press, 1975.
Wild, C. Creativity and adaptive regression. Journal of Personality and Social Psychology, 2,
pp. 161-169,1965.
Wilensky, R. Plans and understanding: A computational approach to human reasoning.
Reading, MA: Addison-Wesley, 1983.
Willems, E. P. Planning a rationale for naturalistic research. In E. P. Willems & H. L. Raush
(Eds.), Naturalistic viewpoints in psychological research (pp. 44-71). New York: Holt,
Rinehart and Winston, 1969.
Williams, J. W., Jr., Haney, T. L., Lee, K. L., Yi-Hong Kong, Y., Blumenthal, J. A. & Whalen,
R. E. Type A behavior, hostility, and coronary atherosclerosis. Psychosomatic Medicine,
42, pp. 539-549,1980.
Wine, J. Test anxiety and direction of attention. Psychological Bulletin, 76, pp. 92-104,1971.
Winkle, G. H. & Sarason, I. G. Subject, experimenter, and situational variables in research
on anxiety. Journal of Abnormal and Social Psychology, 68, pp. 601-608,1964.
Winner, E. The point of words: Children's understanding of metaphor and irony. Cambridge,
MA: Harvard University Press, 1988.
Winterstein, A. & Bergler, E. The psychology of pathos. International Journal of Psycho-ana­
lysis, 16, pp. 414-424,1935. Vezi ^i Socarides, 1977.
Witkin, H. A. Psychological differentiation and forms of pathology. Journal of Abnormal
Psychology, 70, pp. 317-336,1965.
Witkin, H. A., Dyk, R. B., Faterson, H. F., Goodenough, D. R. & Karp, S. A. Psychological
differentiation. New York: Wiley, 1962.
Wollert, R. A clinicallly grounded evaluation of attributional theories of depression and
psychotherapy. Canadian Psychology/Psychologie Canadienne, 28, pp. 218-227,1987.
Wolpe, J. Psychotherapy by reciprocal inhibition. Stanford, CA: Stanford University Press,
1958.
Woodworth, R. S. Experimental psychology. New York: Holt, 1938.
Woodworth, R. S. & Schlosberg, H. S. Experimental psychology. New York: Holt, 1954.
Wortman, C. B. & Brehm, J. W. Responses to uncontrollable outcomes: An integration of
reactance theory and the learned helplessness model. In L. Berkowitz (Ed.), Advances
in experimental and social psychology (Vol. 8). New York: Academic Press, 1975.
Wortman, C. B. & Lehman, D. R. Reactions to victims of life crises: Support attempts that
fail. In I. G. Sarason & B. R. Sarason (Eds.), Social support: Theory, research and applications
(pp. 463-489). Dordrecht, The Netherlands: Martinus Nijhoff, 1985.
Wright, J. C. & Mischel, W. A conditional approach to dispositional constructs: The local
predictability of social behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 53,
pp. 1159-1177, 1987.
Wright, J. C. & Mischel, W. Conditional hedges and the intuitive psychology of traits.
Journal of Personality and Social Psychology, 55, pp. 454 — 469,1988.

RICHARD S. LAZARUS
Wrubel, J., Benner, P. & Lazarus, R. S. Social competence from the perspective of stress 679
and coping. în J. Wine & M. Smye (Eds.), Social competence (pp. 61-99). New York:
Guilford, 1981.
Wundt W. (1905). Grundriss der Psychologie (a Vll-a ed.). Leipzig: Engelman, 1905. (referință
neconsultată)
Yarrow, L. J. Maternal deprivation: Toward an empirical and conceptual réévaluation.
Psychological Bulletin, 58, pp. 459-490, 1961.
Yates, M. Coping: A survival manual for women alone. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall,
1976.
Yerkes, R. M. & Yerkes, A. W. The great apes: A study of anthropoid life. New Haven, CT:
Yale University Press, 1929.
Yonas, A. Infants' responses to optical information for collision. în R. Aslin & L. Petersen
(Eds.), Development of perception: Psychobiological perspectives (Vol. 2). New York:
Academic Press, 1981.
Zahn-Waxler, C. & Kochanska, G. The origins of guilt. în R. A. Thompson (Ed.), Nebraska
Symposium on Motivation, 1988. Lincoln: University of Nebraska Press, 1990.
Zajonc, R. B. Feeling and thinking: Preferences need no inferences. American Psychologist,
35, pp. 151-175,1980.
Zajonc, R. B. On the primacy of affect. American Psychologist, 39, pp. 117-123,1984.
Zajonc, R. S., Murphy, S. T. & Inglehart, M. Feeling and facial efference: Implications of
the vascular theory of emotion. Psychological Review, 96, pp. 395-416,1989.
Zborowsky, M. Cultural components in response to pain. în E. G. Jaco (Ed.), Patients,
physicians, and illness (pp. 256-268). New York: Free Press, 1958.
Zborowsky, M. People in pain. San Francisco, CA: Jossey-Bass, 1969.
Zimbardo, P. G., Pilkonis, P. & Norwood, R. Shyness. Glenview, IL: Scott, Foresman, 1974.
Zimney, G. H. & Keinstra, R. A. Orienting and defensive reponses to electric shock.
Psychophysiology, 3, pp. 351-362,1967.
Zola, 1.1. Culture and symptoms: An analysis of patients' presenting complaints. American
Sociological Review, 3, pp. 615-630,1966.
Zuckerman, M. Sensation seeking and risk taking. în C. Izard (Ed.), Emotions in personality
and psychopathology. New York: Plenum, 1979.

Emoție și adaptare ■ Bibliografie

Index de termeni
Abisală, psihologie. Vezi și psihanaliză
~ perspectiva privind evaluarea inconști­
entă 224-228
Acomodare 210
Activarea fiziologică
~ generalizată 120
~ și modelul predispoziției generale al
cauzelor emoționale ale bolii 536-538
Adaptarea (procese sau strategii adap-
tative),
~ cognitivă (centrată pe emoție) 156-160,
559-561
~ și evaluarea pericolului 222
~ și funcționarea socială 551-552
~ și furia 298, 302-305, 307-308
~ inadecvată (cale indirectă de producere a
bolilor) 542
~ și influențele sociale 503-504
~ și intențiile 160-161
~ minimalizarea conceptului de „adaptare"
157-158
~ și procesul de dezvoltare 453, 464-465
~ și scopurile individuale 160-161
~ și tendințele de a acționa 159-160
~ în teoria sistemică 280-282
~ și terapia cognitivă 602-603
~ și scurtcircuitarea 158
~ și starea (subiectivă) de bine 548-551
~ în vinovăție 324-325
Afecte și dispoziții 76-78
Agresivitatea 263, 290
~ la animale 163-164
Alcool și alcoolism 487
Altruismul (în compasiune) 383
Analiza factorială și structura dimensio­
nală a emoțiilor 91-93
Angoasă-semnal (conceptul freudian)
221-22.2.
Animale 49-53
~ cauzalitatea cognitivă 243-247
~ comportamentul agresiv sau antagonist
163-164
~ condiționarea clasică 436-437
~ condiționarea operantă 438
~ expresia facială 104-105
~ emoții specific umane comune sau nu cu
cele animale 163-164
~ furia 163-164, 262-263, 294
~ gelozia 341
~ instinctul 266-267
~ învățare prin observare 444-445
~ relații femelă-pui 405-406
~ reacție de „luptă sau fugă" 299
~ temperamentul animalelor 424
Anticipare
~ a pericolului 222
~ ca stadiu al interacțiunii adaptative 93
~ ca stadiu al procesului emoțional 148-150
Anxietate (angoasă) 311-319
~ ca emoție diferită de frică 312-313
~ din perspectivă existențialistă 312-313
~ din perspectivă freudiană 311-316
~ și scăderea performanțelor 553-558
~ provocată de examene 318, 554
Apărări (mecanisme de apărare ale Eului)
157-158, 221-227, 453
Arbore decizional, ca metodă de analiză
206-207
~ pentru furie 295-296
Asentiment (ca diferit de empatie) 381-382
Atribuiri cauzale 201-204
Autoeficacitate (Bandura) 299-300, 588
Bebeluș. Vezi și dezvoltare; relații mamă-
copil
~ cauzalitatea cognitivă 243-244
~ emoții primitive și zâmbet 243-244
~ evaluarea și generarea semnificațiilor la
bebeluși 217-218
~ mersul de-a bușilea 244-245
Boală. Vezi și sănătate
~ căile prin care emoțiile cauzează boala
(directe; indirecte) 531-543
Emoție și adaptare ■ Index de termeni
682 ~ diferențele culturale la nivel de răspuns
483-484, 491
Bucurie. Vezi și fericire
~ aspecte ale procesului de dezvoltare 407
Caracteristici biologice (variabilitatea
socioculturală) 256-260
Caracteristicile universale ale răspunsului
emoțional 102-114
- și programele afective 260-272
~ și variabilitatea biologică, respectiv cea
socioculturală 256-260
- și expresia facială 103-110
- tiparele reacțiilor fiziologice 110-114
- emoții primare (de bază) și secundare
(derivate) 114-115
Cognitiv-motivațional-relațională, teoria
emoției 33-34
~ întemeierea teoriei 127-131
~ scurtă definire 65-66
~ și variabilele antecedente 125
Cogniție (activitate cognitivă). Vezi și eva­
luare; cunoaștere
~ accentul pus pe cogniție (studii dedicate
cogniției) 178-180
- rolul cauzal al cogniției 238-255
~ ca distinctă de emoție 239
~ ca distinctă de reflexe 177
Cogniție analitică (Buck) 253-254
Colectivism 488-489
Colită ulceroasă 537
Compasiune 381-387
Complianță 442-443
Comportament autodistructiv (ca modali­
tate indirectă de producere a bolii)
542-543
Compulsie la repetiție 154
Condiționare 415
- anticipatorie 437-438
- clasică 436
- operantă 438-439
Conflict oedipian 443-444
Conformism 497-504
Congruența sau incongruența (situației) în
raport cu scopurile 183
~ în furie 296
- și diferențele culturale 491
- definiție 205
~ în fericire 354
~ și structura socială 501-511
Contextualism 235-238, 275
Control
~ ca atribuit 202, 205
~ și evaluare 187-188
~ locul controlului 192, 201
RICHARD S. LAZARUS
Copii. Vezi și dezvoltare
~ cauzalitatea cognitivă la copii 243-247
~ evaluarea și generarea semnificațiilor
217-219
~ furia la copil 293
Creativitate 219
Credințe
~ convingeri despre sine și lume 45
- măsurarea lor 587-592
Creierul
și cauzalitatea cognitivă 240-243, 249
funcționarea globală vs localizarea funcției
cerebrale 241
și perspectiva reducționistă 247-248, 250
Cultură (influențe culturale) 256-260,
475-494
~ definiția culturii 476
~ emoțiile ca fiind modelate și influențate
de cultură 258-260, 486-487
- și evaluare 490-494
Cunoaștere 175-176
~ „la cald" vs „la rece" 198
~ ca o condiție necesară pentru emoție
238-239
~ vs evaluare 197-204
~ și semnificație 198-199
~ situațională vs generală 197
Declanșare (ca stadiu al procesului emo­
țional) 150-154
Decondiționare 436-437
Depresia 119,489-490
-ca atitudine realistă 186
~și controlul individual 186-187
~ca funcție adaptativă 88-89
~și pierderea 329-330
-patologia depresiei 335-336
~și suicidul 328
-și temele relaționale centrale 169
-teoria neajutorării învățate 29
-și tristețea 328-329
Depresia cu „zâmbetul pe buze" 336
Deprinderi de învățare și anxietatea față
de examene 558
Dezgust 344-348
Dezinteres 387-388
Dezvoltare (aspecte). Vezi și copii; bebeluși
396-513
- cognitivă 420- 456-462
~ a furiei 293
- implicații la nivelul cercetării 582-583
- din perspectiva lui Piaget 218-219
- perspectiva socioculturală asupra dez­
voltării 468-471
~ privire de ansamblu asupra dezvoltării
462-463
~ a procesului de generare al semnificațiilor
217-220
Dimensiunile emoțiilor 91-99
Disperare 334
Dispozițiile 421-422
~ și afectele 76-78
~ și fericirea 352-353
~ și memoria 152-153, 562-563
Dispreț 303-305
Distanțare psihică 387
Distorsiuni cognitive 169
Doliu 79,119
~ și tristețe 329
Durere 132
~ evaluarea durerii 200-201
~ diferențe culturale 483, 491
~ din perspectiva dezvoltării 85-86
~ utilizarea metaforică a termenului 85-86
Echivalență funcțională 54-55, 238
Educarea emoțiilor 505-509
Emoțiile
~ abordări ale emoției (biologică, indivi­
duală, socială) 36-53
~ activitatea fiziologică, în calitate de atri­
but definitoriu al emoțiilor 88-91
~ ca afecte 76-78
~ în calitatea de concept organizator 25
~ clasificare 117-120,164-165
~ contextualismul și mecanicismul în teoria
emoției 235-238
~ definiția emoției (controverse și obiective
ale teoriei emoțiilor) 60-64
~ ca distincte de reacțiile afective 88
~ emoții problematice (speranță, compa­
siune) 374-386
~ și interacțiunile adaptative (contextul de
manifestare al emoției) 54-59
~ limbajul emoțiilor 73-74
~ și metafora „temperaturii afective" 90-91
~ perspective exogene vs endogene 31-33
~ pozitive vs negative 22-24
~ ca proces 146-156
~ în psihologia academică (și ca temă
neglijată în cercetare) 22-27
~ sănătoase vs patogene 543-544
~ similarități și diferențe între motivație,
cogniție și emoție 231-232
~ ca stări (trăsături) 75, 236-237
Emoții estetice 387-393
Empatie. Vezi și compasiune 381-384
Entuziasm (conotații patologice) 356-358
Eu (stadii și tipuri) 450-451
Evaluările 30, 33, 44-45, 63, 125, 175-176, 683
183-207
~ și adaptarea cognitivă 156-157
~ la animale 247-249
~ și aspectele procesului de dezvoltare 415,
422, 464-465
~ și caracteristicile biologice universale
256-258
~ componente ale evaluărilor 204-207
~ la copii 243-244
~ și controlul personal 187
~ evaluare vs cunoaștere 197-204
~ și factorii de personalitate 184-186
~ și realitatea externă 185-186,188-189
~ drept condiție necesară și suficientă a
apariției emoției 239
~ modalități conștiente vs modalități
inconștiente 209-217
~ și starea (subiectivă) de bine 544-545
~ și structura socială 510-512
~ de tip primar și secundar 183, 198-199,
204-205
~ ca proces 189-190
~ și valorile, respectiv scopurile 215-216
Evoluția
~ emoțiilor 81-83
~ și funcțiile emoțiilor 102-103
~ și motivația 133
Expectațiile privind viitorul 206
~ și compasiunea 384
~ și diferențele culturale 493
~ și furia 300
~ și invidia (gelozia) 338-339
~ și iubirea 368
~ și structura socială 512
~ și tristețea 332
Experimentul iluziei înălțimii (al „pră-
pastiei") 410-413
Expresii faciale 103-110, 402-403
Extaziere 357
Factorii biologici
și programele afective 260-272
și temperamentul 421-434
Familie. Vezi funcționare socială
Fanatism 307
Fericire 351-358
Fobie (abordarea condiționării clasice)
437-438
Frică. Vezi și anxietate (angoasă) 311-319
Frustrare (și furie) 120, 291-293
Funcționare socială 525, 551-564
~ emoțiile negative și scăderea perfor­
manțelor 552-561
Emoție și adaptare ■ Index de termeni
684 ~ emoțiile pozitive și facilitarea perfor­ Influențe sociale (perspective teoretice)
manțelor 562-564 467-513
Furia 289-310 Inhibiție (conceptul propus de Kagan) 425
~ la animale 163-164- 262-263- 293-294 Insatisfacție 578-579
- la copiii mici 217-218 Interferența emoțiilor asupra performantei
- și cultura 258-259 557 '
- ipoteza frustrare-agresivitate 291-292 Interindividuală vs. intraindividuală,
- îndreptată împotriva propriei persoane perspective 26
290, 296 Interiorizare (intemalizare) 442-443
- în perspectivă freudiană (furia refulată) Interpretarea rolurilor și dezvoltarea emo­
305-306 țională 445-448
Invidie 303
Gelozie 304-305, 336-344 Iraționalitate 620-621
Generarea semnificațiilor 207-227 Iubirea (ca relație socială) 363-371
Greață 347 ~ perspectiva freudiană 371
Groază 348 ~ ca proces sau ca stare 363-364
~ teoria triangulară (a lui Sternberg) a
Holistă (medicină) 543 iubirii 365
Homeostatic, proces 265 ~ tipuri de iubire 364
Hormoni 113, 267, 538-539 Iubire curtenească 366
Iubire prietenească 365-366
Idealul Eului (și rușinea) 320-321 Iubire romantică 363
Identificare (la Freud; ca distinctă de imi­
îmbufnare 303
tație) 442-445
împăcare 372-374
Identitatea eului (șinele) 141-145
îngrijorarea
- în anxietate 312-313
~ ca distinctă de anxietate 317
- aspecte ale dezvoltării sale 464
~ și diminuarea performanțelor 557-558
- și căutarea unui sens 448-454
învățarea
- și furia 291-294
~ și căutarea unui sens 448-454
- în gelozie 339
~ și dezvoltarea emoțională (condiționare;
- în tristețe 331
imitație; identificare) 434-445
- și vulnerabilitatea sa 141
~ informală 443
Ierarhii ale scopurilor 45,133-134, 578-579
~ și interpretarea rolurilor sociale 445-448
Imitație (învățare observațională) 441-444 învinuirea 184
Implicarea eului 183 ~ și compasiunea 384-385
~ și compasiunea 384 ~ și diferențele culturale 493
- și diferențele culturale 492 ~ și furia 290, 296-297, 310-311
- în dezgust 346 ~ și gelozia 340
- formele sale 143, 205 ~ și invidia 339
- și frica-anxietatea 314-316 ~ și rușinea 321-322
- și furia 296 ~ și structura socială (atribuirea vinii) 511
- și gelozia 339 ~ și tristețea 331-332
- și invidia 338-339
- în iubire 368-369 Japonia (alcoolism; relații de interdepen­
- și fericirea 355 dență socială) 481-493, 582
- și speranța 377-378
- și tristețea 331 Locul (locusul) controlului 192, 201
Inconștient (procese inconștiente) 213, „Luptă sau fugă" (ca reacție) 88
220-227
- accesibilitatea proceselor inconștiente 215, Masochism moral 327-328
223 Mândrie 359-363
- și vinovăție 327-328 Mediu 127-129
Indignare 304 ~ emoțiile primare, din perspectiva mediu­
Individualism 488-489 lui 116-117

RICHARD S. LAZARUS
~ și evaluare 184-186 ~ în frică și anxietate 316 685
~ măsurarea mediului social 188 ~ și furia 299
~ motivația ca răspuns la factorii de mediu ~ și gelozia 338-339
137-139 ~ și invidia 338
Memorie ~ și structura socială 511-512
~ și dispoziții 562-563 ~ în tristețe 332
~ și generarea unei emoții 151-152 ~ în vinovăție 322
Mobilizare (ca atribut definitoriu al emo­ Pregătirea pentru acțiune 264
ției) 88-89 Presiune socială 500, 507
Modelare. Vezi identificare; imitație Prevenție 616-619
Moștenirea temperamentului 421-422 Principiul biologic 256-260
Motivație (motive) 133-134 Principiul dezvoltării 567-568
~ autoatribuită 135-136 Principiul procesual-structural 567
~ funcțiile sale biologice (evolutive) 133 Principiul psihobiologic 257
~ și identitatea eului 141-145 Principiul schimbării terapeutice 612-613
~ și ierarhiile scopurilor 134-135, 139-140, Principiul semnificației relaționale 568-569
578-579, 585-586 Principiul sistemic 566-567
~ implicită 133 Principiul specificității 568
~ și interacțiuni adaptative 55-56 Procese cognitive primare 210
~ măsurarea motivației 285-287 Procrastinare 591
~ ca reacție la factorii de mediu 137-139 Profesie (evaluarea mediului social de la
~ similarități și diferențe în raport cu locul de muncă) 590-593
cogniția și emoția 231-233 Programe afective 49, 257, 260-272
~ ca trăsătură de personalitate 133-137 ~ conceptul de „program afectiv" 260-261
~ variațiile individuale și cele de grup cu ~ și instinctul 266-267
privire la motivație 139-141 ~ variante rigide vs flexibile 261, 263
Motivație pentru autorealizare (metode de Psihanaliză (abordarea psihanalitică)
măsurare) 135-136 608-609
Muzica și emoțiile estetice 388-389 ~ dezgust 348
~ identificare 443-444
Neajutorare (neajutorate învățată; tristețe) ~ nevroze având ca simptom principal ruși­
29,120, 330 nea și vinovăția 327
Neplăcere 346-347 ~ relația mamă-bebeluș 404
Neurofiziologie (reducționism) 49, 252-255 ~ vinovăție 319
Nevroză 154, 606-607, 610-611 Psihopatologia
Nișă de dezvoltare (Harkness și Super) 447 ~ anxietății (fricii) 318-319
Nivele de analiză (global și specific/local) ~ compasiunii 386-387
69-70,168-169 ~ dezgustului 348
Nostalgie 335-336 ~ și felul în care poate fi influențată de
procesul emoțional 604-605
Optimism 375-376 ~ fericirii 357-358
~ furiei 310-311
Panică 317-318 ~ invidiei 343-344
Pericol (amenințare) 39 ~ iubirii 371
~ și anxietate 311-314 ~ mândriei 363
~ evaluarea pericolului 183 ~ speranței 380-381
~ scurtcircuitarea pericolului 222 ~ tristeții 335-336
„Permisivități" (Gibson) 162 ~ vinovăției 327-328
Personalitate (în teoria sistemică) 25, Psihosomatice, tulburări (în abordarea lui
257-258, 273 Alexander) 525-536
Pierdere (și tristețe). Vezi și deces 329 Psihoterapie (procesul emoțional) 604-606
Plăcere (ca reflex senzorio-motor; în sensul
metaforic) 85-86,132 Răspuns/Reacție (măsurarea reacției/răs-
Potențialul adaptativ 205-206 punsului) 599-600
~ și diferențele culturale 493 Realitatea socială (percepția sa) 468

Emoție și adaptare ■ Index de termeni

686 Recunoașterea meritului 205
Reducționism 250-251
Reevaluare 184
~ ca mecanism de apărare 158
Reflexe (senzorio-motorii) 51~ 79-80
Reflex de orientare 85
Regresie (ca beneficiu al Eului) 219
Regret (ca emoție) 325
Reguli constitutive și normative 480-481
Relații individ-mediu 54-55
~ clasificare 161-168
~ conceptul lui Gibson privitor la resurse
162
~ stabile vs. tranzitorii 127
~ ca variabile neobservabile 72
Relații mamă-copil 404-406
~ conflicte emoționale 243-244
Relevanța situației în raport cu scopurile
183
~ definiție 205
~ și diferențele culturale 491
~ în furia 296
~ și structura socială 510-511
Remușcare 325
Renunțare 166-167
Repulsie 345-346
Resemnare (și tristețe) 329
Respingere și iubire 370-371
Responsabilitate (răspundere). Vezi și vi­
novăție 202, 205-206
Restructurare ("recadrare") 603
Rezolvarea de probleme (program forma­
tiv) 604
Rezonanță 210-211
Rezultat 125-126
~ ca stadiu al procesului emoțional 155-156
Roluri sociale (interpretarea lor și dezvol­
tarea emoțională) 445-448
Rușinea 319-328
~ în Japonia 484-485
~ și perspectiva social-constructivistă 46
Sanogneză 521
Sarcasm 302
Satisfacție 578-579
Sănătate. Vezi și boală 519-565
~ accentul pus pe sanogeneză 521
~ definiție 520
~ probleme metodologice ale cercetării
525-531
~ probleme legate de evaluarea medicală
523-525
Scale de autoevaluare 599
Scenarii 192, 604
RICHARD S. LAZARUS
Schadenfreude (bucuria pentru necazul
altuia) 341
Schizofrenici 219-220
Scopuri. Vezi și intenții; motivație 134-140
~ și adaptare 160-161
~ și identitatea eului 142
~ și evaluările din cadrul schimburilor
social-adaptative 216
~ perspectiva freudiană 225
Scuze 326
Semnale sociale 457
Semnificația. Vezi și evaluare 176
~ și căutarea identității eului 448-453
~ și evaluarea 198-199
~ importanța semnificațiilor 181-182
~ și cunoașterea 198-199
~ și modelele condiționării 440-441
~ relațională 65,128,165, 568-569, 575-576,
615
Senectutea ca etapă de vârstă și adaptarea
la restrângerea sferei funcționale 464
Simbolurile (și emoțiile estetice) 392
Simțul coerenței 588-589
Sindromul general de adaptare (teoria lui
Selye) 111
Sindromul „renunțării" 89
Șinele. Vezi și identitatea eului
~ în accepțiunea lui William James 141
~ comparații cu alți termeni 142
~ și diferențierea de celălalt 145
~ „sine golit" 144
~ teoria lui Lewis și Michalson 411,414-420
Sistemul nervos autonom 110-111
Sistemul social (variabilele sale) 471-472
Socializarea și interiorizarea (intemali-
zarea) 442
Speranță 374-381
Starea generală de activare 111
Starea (subiectivă) de bine 352-353,
544-551
Statut (social) 508
Stări fiziologice (rolul lor în generarea
emoțiilor) 248-249
Stiluri cognitive 176
Stimă de sine 588
Stresul
~ și implicarea în vederea unui scop 134
~ și scăderea performanțelor 554-555
~ în sindromul general de adaptare descris
de Selye 539
Structură socială 494-512
~ prin contrast cu influențele culturale
474-475
~ și educarea emoțiilor 505-509
~ și evaluare 510-512
Subcepție 212 ~ în vinovăție și rușine 324-325 687
Succes Teoria atașamentului 404-405
~ cu corelații negative asupra stării de să­ Teoria emoției (controverse și obiective)
nătate 556 60-64
~ crearea de obstacole în calea propriului Teoria sistemelor/sistemică 30-31, 65,
succes 559 272-282
Sufocare (senzație datorată situațiilor pre­ Terapie cognitivă 602-603, 609-610
sante) 561 Terapie comportamentală 609
Suicid Terapie suportivă 610
~ și depresie 336 Terapii experiențial-umaniste 610
~ și rușine (vinovăție) 328 Testarea realității 185
Sursele (locusul) cauzalității 202 Testul aperceptiei tematice (TAT) 135-136,
585, 587
Teamă. Vezi și frică Transfer 226
~ și furie 299 Tranzacție 576
~ din perspectiva dezvoltării 407-408, 419 Tristețe 78-79, 328-336
Teme relaționale centrale. Vezi si emoții ~ ca dispoziție 334
specifice 44, 98,117-118,125,'168-173, - inactivismul, ca trăsătură specifică stării
269-270, 568 de tristețe 88
~ și ipoteza specificității cognitive 168 - ca stări „hipocunoscute" (în Tahiti) 259
~ definiție 168-169 Triumf 356-357
~ pentru fiecare emoție 170
Temperamentul 421-234, 462-463 Uimire 392
~ abordat din perspectiva evoluției spe­ Ulcer 530, 535
ciilor 424
~ la animale 424 Valori 134-135
~ cercetările lui Kagan 425-427 Variabile (ale emoției) 62-63, 69-72,
~ cercetările lui Rothbart și Derryberry - antecedente 571-572
427-428 ~ emoția ca sistem de variabile și procese
~ și compatibilitatea 422- 430 interdependente 272-282
~ definiție 423-424 ~ independente de situație sau de stadiul
- și dispozițiile afective 421-422 dezvoltării 472
~ în perspectiva biologismului extrem 422 ~ neobservabile 72
- scalele de măsurare 431-432 ~ observabile 70-71
~ și transmiterea genetică 423 ~ ale sistemului social 472
Tendințele de a acționa 90-91,125, 264 ~ specifice situației sau stadiului dezvoltării
~ în compasiune 385-386 472-473
~ și adaptarea 159-160 Vinovăție 319-328
~ în dezgust 347 ~ inconștientă (patologică) 327-328
~ în fericire 356 ~ și învinuire 321
~ în furie 300-302 ~ perspectiva freudiană 322-323
- în frică și anxietate 317 ~ sursele cauzalității și învinuirea 202
- în invidie și gelozie 342 Vomismente 347
~ în iubire 369-370
- în împăcare 373 Zâmbetul (tipuri) 109
~ în mândrie 360-361 ~ Duchenne 261
- în speranță 378-379 ~ la nou-născut 244
- în tristețe 333-334 ~ funcții nonemoționale 265
~ ca variabilă neobservabilă 72

Emoție și adaptare ■ Index de termeni

Hü TiPărit ia R. A. „Monitorul Oficial”
MC.1NITOHUL