RICHARD S.

LAZARUS

Emoție
și adaptare
O abordare cognitivă
a proceselor afective

Traducere din engleză de

luliana Diaconu

TRei
Editori:
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:
MAGDALENA MÄRCULESCU

Coperta:
FABER STUDIO

Director producție:
CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Redactor:
VICTOR POPESCU

Dtp:
OFELIA COȘMAN

Corectură:
RODICA PETCU
EUGENIA URSU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

LAZARUS, RICHARD S.
Emoție și adaptare / Richard S. Lazarus; trad.: luliana Diaconu. -
București: Editura Trei, 2011
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-7O7-54O-6

I. Diaconu, luliana (trad.)

159.942

Titlul original: EMOTION AND ADAPTATION

Autor: Richard S. Lazarus
Copyright © 1991 by Oxford University Press, Inc.

Copyright © Editura Trei, 2011

pentru prezenta ediție

C.P. 27-0490, București

Tel./Fax: +4 021300 60 90
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro

ISBN 978-973-7O7-54O-6
Soției mele remarcabile, Bernice,
copiilor noștri încântători, David și Nancy,
și partenerilor lor minunați,
Mary și Rick, precum și nepoților noștri
mereu adorabili, Jessica, Adam, Maiya și Ava Rose.
Cuprins

11 Prefață
17 Partea I:
Contextul
21 Capitolul 1. Despre emoție
22 Locul emoției în cadrul psihologiei
28 Distanțarea de behaviorismul radical și afirmarea cognitivismului
36 Abordări privitoare la emoție
54 Interacțiunea adaptativă, contextul propriu manifestării emoției
60 Aspectele controversate și obiectivele unei teorii a emoției
65 Teoria, pe scurt
67 Rezumat
69 Capitolul 2. Aspecte controversate specifice cercetării, clasificării
și măsurării
69 Variabilele emoției
72 Ce sunt emoțiile?
91 Emoțiile: categorii sau dimensiuni
102 Caracteristicile universale ale răspunsului emoțional
114 Emoții primare (de bază) și secundare (derivate)
117 Un sistem provizoriu de clasificare a emoțiilor
120 Rezumat
123 Partea a II-a:
Teoria cognitiv-motivațional-relațională
127 Capitolul 3. Relația individ-mediu, motivația și procesul adaptativ
127 Rațiunile unei teorii relaționale
131 Principiul motivațional
146 Emoția ca proces
156 Adaptarea
161 Influența relațiilor individ-mediu asupra emoțiilor
173 Rezumat
175 Capitolul 4. Cogniție și emoție
178 Explicații și un scurt istoric
183 Evaluarea
207 Cum se ajunge la producerea unei semnificații
228 Rezumat
231 Capitolul 5. Controverse legate de cauzalitate
231 Similarități și diferențe la nivelul constructelor mentale
233 Cauzalitatea în cadrul procesului emoțional
235 Contextualismul și mecanicismul în teoriile referitoare la emoție
238 Trei controverse legate de rolul cauzal al cogniției
256 Caracteristicile biologice universale și variabilitatea socioculturală
la nivelul procesului emoțional
272 Emoția ca sistem de variabile și procese interdependente
282 Rezumat
285 Partea a III-a:
Emoțiile specifice
289 Capitolul 6. Emoțiile negative și incongruența
în raport cu scopurile
289 Furia
311 Frica-anxietatea
319 Vinovăția-rușinea
328 Tristețea
336 Invidia-gelozia
344 Dezgustul
348 Rezumat
350 Capitolul 7. Emoțiile pozitive (situație congruentă
în raport cu scopurile) și problematice
351 Fericirea/bucuria
359 Mândria
363 Iubirea/afecțiunea
372 împăcarea
374 Emoțiile problematice
393 Rezumat
395 Partea a IV-a:
Dezvoltarea emoțională
401 Capitolul 8. Dezvoltarea individuală
404 Abordările studiilor despre relația mamă-copil în primii ani de viață
406 Teoriile dezvoltării emoționale
421 Temperamentul ca factor biologic
434 Procesele de învățare și de dezvoltare emoțională
456 Teoria și cercetarea asupra dezvoltării cognitiv-emoționale
462 Privire de ansamblu asupra dezvoltării procesului emoțional
465 Rezumat
467 Capitolul 9. Influența socială
468 Perspectiva socioculturală
471 Societatea, cultura și individul
474 Forme ale influenței sociale
475 Cultura și emoția
494 Structura socială și emoția
512 Rezumat
515 Partea a V-a:
Aplicații practice
519 Capitolul 10. Emoțiile și sănătatea
520 Emoția și sănătatea somatică
544 Emoția și starea subiectivă de bine (SSB)
551 Emoția și funcționarea socială
565 Rezumat
566 Capitolul 11. Implicații la nivelul cercetării, evaluării psihologice,
al prevenției și tratamentului
566 Recapitularea principalelor teme
569 Implicații la nivelul cercetării
583 Implicații la nivelul evaluării psihologice
601 Implicații la nivelul prevenției și tratamentului
620 Considerații finale
622 Rezumat
625 Note
631 Bibliografie
681 Index de termeni
Prefață 3

Am avut șansa să public în 1966 o carte intitulată Psychological Stress and the
Coping Process* care avea să anticipeze, într-o oarecare măsură, mișcarea psiho­
logică a următorilor 25 de ani, de la o perspectivă behavioristă către una cogniti-
vistă, cu rol mediator. Mi-ar plăcea să cred că am contribuit întru câtva la această
schimbare. Aproximativ 20 de ani mai târziu, în 1984, împreună cu Folkman am
cercetat îndeaproape tema stresului și adaptării, în cadrul unei alte lucrări
intitulate Stress, Appraisal, and Coping**. Constructul central al ambelor lucrări și
obiectul cercetărilor mele a fost încă de la început „evaluarea" (appraisal), care
face referire la modul cum indivizii interpretează influența a ceea ce li se petrece
în viață, din perspectiva propriei stări de bine (well-being).
între timp, s-a produs o altă schimbare remarcabilă (sau mai curând, o
expansiune a interesului științific), de la stresul psihologic către emoție. Chiar
dacă stresul și adaptarea și-au menținut importanța teoretică, sociologii au început
să realizeze faptul că aceste concepte aparțin unui domeniu mai vast — emoțiile.
O consecință ar fi că atât evaluarea, cât și adaptarea, care anterior vizau ca unică
dimensiune intensitatea stresului între scăzută și ridicată sau luau în considerare
doar câțiva factori de bază generatori ai acestuia, printre care prejudiciul/pier­
derea, pericolul și provocarea, au trebuit să fie supuse unei redimensionări. în
prezent, evaluarea trebuie să fie în măsură să explice pe lângă diferențele existente
între emoțiile negative specifice, cum sunt furia, frica, anxietatea, vinovăția,
rușinea, tristețea, invidia, gelozia și dezgustul, și emoțiile pozitive ca fericirea,
mândria, iubirea și consolarea, precum și o serie de fenomene emoționale al căror
statut rămâne încă incert, cum este cazul speranței, al compasiunii sau al emoțiilor
estetice. O teorie modernă despre emoție și adaptare, ca temă a acestei cărți, nece­
sită o serie de lămuriri privind rolul evaluării în cadrul fiecărei emoții specifice.
Prezenta lucrare, pe care îmi doream de mult timp să o scriu, a fost concepută
pornind de la raționamentul expus mai sus, și am început să lucrez cu dedicație
la realizarea acesteia, acum patru ani. Intenția a fost de a realiza o conceptualizare
complet detaliată, în măsură să clarifice aspectele subiacente deciziilor teoretice
și metateoretice, necesare unei teorii cognitiv-motivațional-relaționale bine
fundamentate. Demersul s-a dovedit a fi o remarcabilă provocare, dar deopotrivă
o experiență fascinantă care atestă încă o dată faptul că modalitatea cea mai bună

„Stresul psihologic și procesul adaptativ". (N.t.)

„Stres, evaluare și adaptare". (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Prefață

12 de a învăța este aceea de a scrie. La fel ca și în cazul a numeroase alte inițiative
de a scrie, ideile modeste de la început au fost dezvoltate progresiv, pe măsură
ce am dobândit noi informații și mi-am completat propriile lacune de cunoaștere.
Consider această carte ca fiind o monografie a ultimilor mei ani de activitate,
izvorâtă din pasiune, în legătură cu care îmi doresc să rămână ca cea mai
elaborată lucrare despre emoție pe care aș putea să o scriu. Ca toate proiectele
temerare, nici cel de față nu poate fi considerat vreodată cu adevărat încheiat,
însă fiind conștient de creșterea rapidă a interesului profesioniștilor legat de
emoție, am decis să nu mai stau pe gânduri și — în ciuda caracterului său
incomplet — am finalizat cartea în iama anului 1990*.
Emoția reprezintă un câmp de studiu interdisciplinar, care reunește câteva
dintre științele sociale — biologia, psihologia, sociologia și antropologia. De
asemenea, aceasta își are origini și în cadrul filosofiei. Deși am încercat să țin
seamă de multitudinea impresionantă a lucrărilor existente pe această temă, atât
literatura clasică, cât și cea contemporană, axate pe teorie sau cercetare, sunt atât
de vaste, încât a trebuit să fiu foarte selectiv. Spre regretul meu, unele lucrări
importante au apărut după iarna lui '90, iar acestea ar fi fost relevante pentru
subiectul tratat. Schimbul interesant de opinii dintre A.W. Kruglanski și comen­
tatorii de la revista Psychological Inquiry (1990, Volumul 1, pp. 181-230) au născut
întrebarea dificilă privind gradul de complexitate, elaborare și abstractizare pe
care o teorie ar trebui să îl dețină. în același număr al revistei (pp. 231-283),
schimburile desfășurate între Michael Lewis și comentatorii acestuia au abordat
intenționalitatea și motivația în contextul dezvoltării emoționale. Exemplele
anterioare demonstrează caracterul schimbător și continuu pe care îl presupune
efortul de cunoaștere. Oricum, am speranța că cei a căror muncă de cercetare o
respect vor putea trece cu vederea orice omisiuni cu caracter teoretic și practic
inerente lucrării de față. Includerea întregii literaturi ar fi făcut această carte
extrem de lungă și plictisitoare.
Ea reprezintă, în esență, o carte despre idei și aspecte controversate, o teorie
și un set de aserțiuni cu privire la procesul emoțional și efectele acestuia, fără a
se vrea o trecere în revistă a literaturii de specialitate. Am folosit adesea strategia
presărării de exemple, în baza căreia o opinie sau temă este ilustrată cu un set
specific de observații experimentale sau clinice, recurgând frecvent și la exemple
din literatura de specialitate menite să ofere o lămurire cât mai bună. Ar fi o
exagerare să pretind că acest demers nu are un grad ridicat de subiectivism. în
domeniile de cercetare cu un caracter interdisciplinar, complex și dinamic, chiar
și cele mai științifice studii nu pot să nu fie influențate de subiectivismul cerce­
tătorului. Sunt, totodată, impresionat de valoarea pe care o au dezbaterile pe
marginea chestiunilor controversate, atât pentru participanții la acestea, cât și
pentru cititori, ceea ce m-a determinat să adopt o poziție speculativă și pe alocuri
chiar asertivă, atunci când am considerat că era necesar. Sper ca lucrarea de față
să stimuleze viitoare dezbateri constructive și să constituie un ghid pentru
cercetările din domeniu.

Ediția originală a apărut în 1991. (N.red.)

RICHARD S. LAZARUS
 Cui îi este adresată această carte? în stadiul inițial, am dorit reafirmarea și 13
extinderea propriului meu rol istoric ca inovator al teoriei și cercetării referitoare
la „evaluare", precum și avansarea unei teorii cognitiv-motivațional-relaționale
cât mai cuprinzătoare. Aceasta a fost concepută ca o analiză și o afirmare a poziției
mele teoretice în raport cu colegii de breaslă, fără pretenția de a realiza o
examinare obiectivă a diferitelor orientări. Am pus accent pe claritatea exprimării
și evitarea jargonului excesiv, astfel încât și cei din alte domenii, fără o pregătire
vastă în psihologie, să poată lectura și înțelege temele abordate. Cu toate acestea,
când o lucrare se adresează în principal profesioniștilor unui domeniu, care au
adesea tendința de a rosti acel ineluctabil „da, dar...", este dificilă evitarea com­
pletă a jargonului necesar în susținerea unor idei controversate, însă am încercat
să mențin un echilibru între tonul colocvial și poziția vădit academică.
în ciuda pasiunii cu care am prezentat și apărat anumite opinii, consider că
prin intermediul acestei lucrări am reușit să tratez într-o manieră actuală subiectul
emoției; prezentarea unei teorii elaborate presupune cu necesitate abordarea unei
varietăți de aspecte distincte, ca o condiție esențială la care trebuie să subscrie
orice teorie ambițioasă. Prin urmare, cred că textul acestei cărți va putea fi lecturat
și înțeles de către studenții, absolvenții și specialiștii destul de familiarizați cu
domeniul psihologiei. Iar faptul că emoțiile ocupă un loc central în activitatea
practicienilor din domenii ca medicina generală, psihiatria, psihologia clinică,
psihologia sănătății, asistența socială și cel sanitar face ca lucrarea să își extindă
utilitatea și la acestea, alături de cele considerate mai științifice: științele cognitive
sau psihologia personalității, cea socială, psihologia dezvoltării și neuropsihologia.
Singurul subiect pe care l-am abordat doar succint se referă la fundamentele
neurofiziologice, biochimice și genetice ale emoției. în ciuda faptului că am criticat
vehement reducționismul și am evitat să mă limitez la neurofiziologic, nu neg
relevanța acesteia pentru studierea emoțiilor. Același lucru este valabil și pentru
biologie. De exemplu, sper ca una dintre contribuțiile aduse, în lumina polarizării
specifice dintre sursele de variabilitate datorate caracteristicilor biologice,
respectiv cele datorate caracteristicilor socioculturale și care țin de procesul de
dezvoltare, să o constituie încercarea de reconciliere în Capitolul 5 a acestor poziții
divergente, astfel încât ambele să își găsească locul cuvenit în cadrul unei teorii
adecvate asupra emoțiilor.
Există mai multe persoane cărora țin să le mulțumesc cu recunoștință pentru
contribuția avută la scrierea acestei cărți, cu mențiunea, desigur, că îmi asum
întreaga responsabilitate privind caracterul incomplet al acesteia. în primul rând,
am să îl menționez pe Paul Ekman, ale cărui idei inovatoare și comentarii perti­
nente mi-au fost de un real ajutor în fazele inițiale ale acestui proiect, el fiind cel
care a făcut posibil ca în cadrul seminariilor ținute la University of California, San
Francisco (UCSF) în perioada 1988-1989 să beneficiez de opiniile critice ale
colegilor și studenților săi. Am avut multe de învățat de pe urma acestor dia­
loguri. Programul de training destinat absolvenților de doctorat și desfășurat cu
finanțare din partea National Institute of Mental Health (NIMH) în anul academic
1989-1990, coordonat în colaborare cu Ekman la Universitatea din Berkeley,
precum și o serie de prelegeri universitare remarcabile ale unor lectori, cum sunt:

Emoție și adaptare ■ Prefață

14 Judy Dünn, Seymour Epstein, Michael Goldstein, John Gottman, Jerome Kagan,
Jaak Panksepp, Robert Levenson, Richard Davidson și Klaus Scherer, precum și
Arlie Hochschild, George De Vos și Mardi Horowitz, au constituit o extraordinară
sursă de inspirație, generatoare de noi idei și conceptualizări.
Am petrecut în urmă cu câteva veri trei luni ca profesor asociat la Univer­
sitatea din Heidelberg, care la acea vreme făcea parte din Germania de Vest, unde
am însoțit-o pe soția mea la invitația profesorului Reiner Bastine, prilej cu care
am pus laolaltă cu ajutorul unui computer închiriat ideile ce se regăsesc în cartea
de față. Acestea fuseseră anterior prezentate cu ocazia numeroaselor prelegeri
susținute la universitățile din Heidelberg și Mainz, la Universitatea Independentă
din Berlin, Universitatea din Amsterdam, în cadrul Congresului European de
Psihologie desfășurat la Heidelberg, la Universitatea din Geneva, precum și la
cele din Würzburg, München și Bamberg. îmi exprim profunda recunoștință față
de toți cei care au făcut posibile aceste prelegeri, cât și față de cei care le-au audiat,
contribuind cu întrebări deosebit de interesante și pertinente la elaborarea
formulărilor ce vor urma. De asemenea, le mulțumesc gazdelor noastre din
Heidelberg, precum și profesorului Lothar Laux și dr. Hannalore Weber din
Bamberg, împreună cu care am explorat intelectual acest subiect, adăugând
numeroase informații valoroase cu privire la emoție.
Mai mulți colegi au citit și comentat constructiv o parte dintre capitole.
Contribuția acestora nu trebuie subestimată, dat fiind că ajutorul neprețuit pe
care un coleg îl poate acorda constă din lecturarea atentă și comentariile critice
asupra unei lucrări academice, din dorința sinceră de a contribui la îmbunătățirea
acesteia. Craig A. Smith, în decursul celor doi ani petrecuți la Berkeley ca
cercetător postdoctoral, a dedicat cu generozitate o parte din timpul său pentru
a evalua critic și pertinent fiecare capitol în parte, oferind sugestii valoroase pe
care în mare parte le-am inclus în carte, chiar dacă nu am specificat întotdeauna
faptul că îi aparțin. Eric Gillett a revizuit cu meticulozitate un număr de capitole
la care lucram în Heidelberg și a contribuit cu o perspectivă psihanalitică, absolut
necesară în eforturile mele de a integra teoria evaluării cu cele referitoare la
inconștient. Eleanor Rosch a ajutat la scrierea manuscrisului, combinând în mod
unic complexitatea științelor cognitive cu analizele de profunzime asupra
semanticilor întâlnite în societățile vestice și cele estice. Regretatul Irving Janis a
citit și comentat cu atenție versiunea inițială a cărții, iar dispariția recentă a
acestuia m-a întristat profund — constituind o mare pierdere pentru noi toți. Țin
să îmi exprim recunoștința și față de Joe Campos pentru numeroasele dialoguri
purtate timp de mai multe luni, în etapele finalizării manuscrisului. împreună,
am explorat o varietate de idei, teorii și studii de cercetare, contribuind astfel la
elaborarea a numeroase secțiuni, în special a celor referitoare la aspectele contro­
versate legate de dezvoltarea emoțională timpurie, un domeniu cu care eram mai
puțin familiarizat. Cu ajutorul său am obținut și o finanțare modestă din partea
Institutului pentru Dezvoltare Umană, ce mi-a permis finalizarea manuscrisului,
astfel că țin să îi mulțumesc pe această cale.
Mulțumirile mele se îndreaptă și spre Joan Bossert, editor la Oxford University
Press, care cu devotament a depus eforturi în vederea perfecționării stilului meu

RICHARD S. LAZARUS
literar și a argumentației teoretice, astfel că prin semnalarea eventualelor contra- 15
dicții a făcut posibilă înlăturarea acestora și elaborarea variantei finale a lucrării.
Apreciez deopotrivă atenția pentru detalii a asistentei sale editoriale, Louise C.
Page, precum și a celorlalți membri ai echipei editoriale.
Majoritatea autorilor le sunt recunoscători studenților și colegilor pentru
aportul adus în diferitele etape ale redactării unui material, care prin spiritul lor
analitic și argumentativ legat de subiectul dezbătut influențează demersul
intelectual în moduri dificil de descris, însă notabile. Acestora, la rândul meu, le
voi păstra întotdeauna o recunoștință profundă.
Nu în ultimul rând, doresc să îmi exprim gratitudinea față de soția mea,
Bernice, care îmi este alături de mai bine de 46 de ani și ale cărei vitalitate, tărie
de caracter și optimism în fața dificultăților întâmpinate au constituit o reală
inspirație, precum și pentru prețuirea și respectul manifestate întotdeauna cu
privire la angajamentele mele profesionale, ceea m-a ajutat considerabil să pot
dedica o mare parte din timp scrierii acestei cărți.

Berkeley, California R.S.L.

Mai, 1991

Emoție și adaptare ■ Prefață

CONTEXTUL
 înainte să încep discutarea teoriei cognitiv-relaționale care constituie obiectivul
central al acestei lucrări, ar fi utilă o explorare prealabilă a domeniului teoretic
vast și complex dedicat emoțiilor.
în Capitolul 1, voi analiza locul ocupat de emoție în cadrul psihologiei, istoria
recentă a acestui concept, diferitele perspective asupra emoției care aparțin unor
domenii distincte, interacțiunea adaptativă și principalele obiective ale unei teorii
cognitiv-motivațional-relaționale.
în Capitolul 2, voi aborda variabilele care descriu emoția și dificultățile ridicate
de cercetarea acestora, voi defini ce anume reprezintă emoțiile și cum ar trebui
acestea tratate în cadrul cercetării, ca dimensiuni sau categorii, respectiv unele
cercetări și teorii privitoare la expresiile faciale și activitatea fiziologică, ce
reprezintă cele două trăsături definitorii ale răspunsului emoțional. La finalul
capitolului voi propune un sistem de clasificare pentru emoții.

Emoție și adaptare ■ Contextul

1

Despre emoție

Emoțiile au un rol central în cadrul evenimentelor semnificative din viața

fiecăruia dintre noi. Deși acestea prezintă numeroase caracteristici, unele de
natură comportamentală, iar altele fiziologice, emoțiile sunt înainte de orice un
răspuns psihologic. Ne simțim mândri atunci când cei dragi au o realizare. Când
nu suntem apreciați, devenim furioși sau jenați. Resimțim bucurie la nașterea
propriului copil, anxietate atunci când suntem amenințați și durere la moartea
cuiva drag.
O mare parte din acțiunile noastre și modul cum le desfășurăm sunt influen­
țate de emoții și de contextul care le generează. Mândria și bucuria resimțite în
raport cu copiii noștri ne întăresc determinarea de a progresa și proteja bunăstarea
propriei familii. Pierderile suferite ne subminează capacitatea de a aprecia viața
și pot conduce la izolare și depresie. Furia resimțită atunci când ni se face o
nedreptate ne mobilizează și ne orientează către răzbunare. Atunci când „suntem
orbiți de furie", gândirea ne este afectată, iar acest lucru ne expune pericolelor.
Se spune adesea, în mod justificat, că emoțiile contribuie la menținerea stării de
sănătate sau că pot produce boli fizice și psihice; emoțiile pozitive favorizează
sănătatea, cele negative, starea de boală. Nu încape nicio îndoială că un proces
atât de important merită o studiere mai detaliată. încă de la primul contact avut
cu domeniul psihologiei, am dezvoltat convingerea că nu ne putem înțelege
semenii, atâta timp cât nu înțelegem emoțiile acestora.
Obiectivul principal al acestei cărți îl reprezintă propunerea unei teorii
cognitiv-motivațional-relaționale a emoției, o perspectivă cu caracter de pionierat
pe care am elaborat-o în decursul ultimilor 40 de ani, în relație cu stresul
psihologic, și pe care o voi explica pe parcurs. în ciuda faptului că voi adopta
adesea unele poziții teoretice distincte, exprimate cu vehemență, nu am intenția
de a fi polemic, ci doresc doar să atrag atenția asupra unor aspecte controversate
pe care le consider importante, să ridic noi probleme și să sugerez soluții, așa cum
presupune un cadru teoretic coerent și sistematic necesar studierii emoțiilor.
Dată fiind istoria lungă și complexă a gândirii pe tema emoției, încercarea unei
noi analize ar putea să pară un demers temerar. Speculații privind emoțiile au
existat timp de mii de ani, pornind de la eseuri scurte și mergând până la lucrări
de referință. Datele cercetărilor recente (de ex., Calhoun & Solomon, 1984; Izard,
Kagan & Zajonc, 1984; Plutchik & Kellerman, 1980,1983,1986,1989; Rorty, 1980a;
Scherer & Ekman, 1984; și Shaver, 1984) constituie o dovadă în privința interesului
actual manifestat în legătură cu acest domeniu.

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

22 începând cu anul 1960, dar mai ales în decursul anilor '80, lista autorilor de
monografii a trebuit să includă noi nume: Arnold (1960), Averill (1982), Bearison
și Zimiles (1986), Clynes (1977), Frijda (1986), o republicare a istoriei scrisă de
Gardner, Metcalf și Beebe-Center (1937/1970), Gordon (1987), Harris (1989), Harre
(1986), Hillman (1960), Izard (1971, 1977), Kemper (1981), Lazarus și Folkman
(1984), Lewis și Michalson (1983), Lewis și Saami (1985), Lyons (1980), Mandler
(1984), Ortony, Clore și Collins (1988), Papanicolaou (1989), Plutchik (1962),
Shweder & Levine (1984), Socarides (1977), de Sousa (1987), Thompson (1988),
Tomkins (1962,1963) și Weiner (1986). Până când această lucrare va fi publicată,
nu am nicio îndoială că numărul studiilor va crește, ceea ce face cu atât mai
dificilă sarcina asumată, întrucât o teorie modernă trebuie să evite o reafirmare
a ceea ce deja se cunoaște sau se credea în trecut. Deși din diverse motive, inclusiv
cele de natură epistemologică, încă există nevoia reală a unei noi integrări
conceptuale, nu am reușit până în prezent definirea unui cadru teoretic comun
care să poată fi unanim acceptat.
în primele două capitole intenționez ca în principal să fac o trecere în revistă
a domeniului de studiu pe care îl reprezintă emoția, ca etapă preliminară în
pregătirea modelului teoretic. Prin folosirea expresiei „a trece în revistă" nu doresc
să sugerez că discuția este lipsită de un obiectiv precis. Din contră, voi examina
cât se poate de sistematic o serie de idei relevante pentru procesul emoțional.
Temele acestui capitol includ locul emoției în cadrul gândirii psihologice;
diversele abordări care tratează emoția din perspectiva unor domenii științifice
distincte (cum ar fi abordarea individuală, cea a observatorului, socială și biolo­
gică); interacțiunea adaptativă considerată drept contextul propriu manifestării
emoției; o serie de aspecte controversate care se cer soluționate: obiectivele unei
teorii a emoției și, în final, furnizarea unui scurt sinoptic al acestei teorii.

Locul emoției în cadrul psihologiei

Pentru mine este de neconceput ideea că ar putea exista vreun demers de
studiere a proceselor psihice sau adaptative, atât la nivel uman, cât și animal, în
cadrul căruia emoțiile să nu fie considerate o componentă de bază. A nu-i acorda
emoției un rol central ar situa teoria și cercetarea psihologică în opoziție cu
preocupările care datează încă de la începuturile umanității. După cum se
exprima atât de adecvat Plutchik (1962, pp. 3-4):

Emoțiile au fost dintotdeauna o preocupare umană centrală. Acestea sunt întru

câtva implicate în orice efort sau activitate umană majoră. Aproape toți marii
filosofi, de la Aristotel la Spinoza, de la Kant la Dewey, de la Bergson la Russell,
au fost preocupați de natura emoției, speculând și teoretizând cu privire la originile
acesteia, formele de manifestare, influența și locul deținut de emoție în economia
vieții psihice. Teologii au recunoscut la rândul lor importanța anumitor emoții
pentru experiența religioasă, astfel că învățarea controlului emoțional devenise,
chiar dacă doar implicit, una dintre misiunile centrale ale educației religioase.

RICHARD S. LAZARUS
 Scriitorii, artiștii și muzicienii au încercat dintotdeauna ca, apelând la emoții, să 23
influențeze și să impresioneze publicul spectator, prin intermediul unei comunicări
simbolice. Iar dezvoltarea în a doua jumătate a secolului trecut a psihanalizei,
psihologiei clinice și medianei psihosomatice a pus în evidență cu claritate rolul
deținut de emoții în menținerea stării de sănătate, respectiv în producerea bolilor.

Până în anii '60, în cadrul psihologiei academice tradiționale a existat o

rezistență greu de înțeles privitoare la emoție, mai ales în perioada de apogeu a
curentului behaviorist și pozitivismului logic. Cu câteva excepții, principalele
tratate teoretice introductive acordau foarte rar mai mult de un capitol emoției —
sau poate nici atât —, punând accent cu precădere pe aspectele motivaționale și
instinctuale, respectiv pe procesele fiziologice ale acesteia. Pe de altă parte, astfel
de texte acordau o importanță mult mai mare percepției (iar în prezent acest lucru
se întâmplă cu cogniția), învățării, motivației, fiziologiei, personalității, psiho­
patologiei și proceselor sociale. Emoția și adaptarea au fost doar foarte rar sau
deloc tratate în detaliu în cadrul programei curriculare standard a psihologiei, ca
disciplină academică. Sper ca în prezent situația să fie în curs de schimbare.
Această lipsă de interes în raport cu emoția contrastează puternic cu locul
central deținut de aceasta în scrierile marilor dramaturgi sau autori de ficțiune,
în mod ironic, în afara științelor sociale, a existat o recunoaștere unanimă a
faptului că emoțiile se situează la baza experienței și adaptării umane. Psihologii
din domeniul academic se pare că au manifestat un interes redus pentru emoție,
iar neincluderea acesteia în cadrul programei curriculare de bază poate fi probabil
pusă pe seama faptului că subiectul este considerat mult prea specific sau poate
chiar unul exotic. Acest aspect este cu atât mai important de menționat, atunci
când este conștientizat faptul ca în practica clinică emoțiile sunt considerate
elementele-cheie pentru înțelegerea problemelor umane și ale psihopatologiei.
Cu toate că teoriile clinice ale psihopatologiei îi acordă emoției un loc central,
în mod tradițional accentul nu se punea pe un spectru emoțional extins, ci cu
precădere pe anxietate (vezi Capitolul 6). Foarte rar a fost luată în considerare o
altă emoție diferită de anxietate, în calitate de factor cauzal semnificativ pentru
producerea bolilor psihice. Teoria freudiană și cea a învățării prin întărire împăr­
tășeau o viziune comună asupra anxietății ca răspuns instinctual, achiziționat în
decursul dezvoltării, și legat, prin asociere și reducerea tensiunii instinctuale, de
anumite evenimente de viață. Ambele teorii afirmă, de asemenea, că anxietatea
motivează strategiile adaptative patogene care, în ciuda faptului că reușesc să
diminueze tensiunea instinctuală sau distresul, au totuși un caracter disfuncțional.
Luarea în considerare a depresiei și vinovăției a constituit uneori o excepție
minoră de la această concentrare aproape exclusivă asupra anxietății, privită ca
emoția determinantă pentru psihopatologie. Există în prezent un interes crescut
referitor la etiologia și simptomatologia depresiei, respectiv tratarea acesteia, însă
acest lucru nu se aplică și pentru vinovăție, excepție făcând poate doar practicanții
psihanalizei. Cu toate acestea, depresia în sine nu poate fi considerată o emoție;
aceasta reprezintă o stare complexă a suferinței emoționale, în care predomină
tristețea, anxietatea, furia și vinovăția. Helen Lewis (1971) a acordat rușinii și

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

24 vinovăției un rol important în etiologia nevrozei, însă și această perspectivă
constituie doar o excepție minoră de la regula teoretizărilor clinice centrate
preponderent pe anxietate. O atenție chiar mai redusă a fost acordată emoțiilor
pozitive (fericire, mândrie, iubire și consolare), care de regulă nu sunt privite ca
relevante pentru psihopatologie.
Menționarea emoțiilor pozitive îmi amintește faptul că ar fi necesar să
lămuresc măcar succint o confuzie des întâlnită cu privire la ceea ce diferențiază
o emoție pozitivă de una negativă. De exemplu, furia este de regulă clasificată ca
emoție negativă, chiar dacă indivizii relatează adesea că se simt mai bine atunci
când sunt furioși, iar clinicienii consideră că persoanele suferind de depresii
severe își pot ameliora starea dacă încep să își direcționeze furia în exterior, în
loc să o întoarcă împotriva propriei persoane. Pe de altă parte, furia — în special
atunci când devine manifestă — poate avea consecințe sociale defavorabile, iar
în cazul în care aceasta nu este gestionată adecvat, poate chiar să determine o
serie de efecte fiziologice nocive.
O emoție poate fi considerată fie pozitivă, fie negativă, în funcție de aspectul
central urmărit, astfel că există trei alternative posibile: (1) dacă ne concentrăm
atenția pe aspectele negative ale relației individ-mediu care au generat o emoție,
emoțiile negative indică întotdeauna existența unor factori cauzali adverși, sens
care ar trebui diferențiat de calitatea negativă atribuită în mod subiectiv și de
efectele negative determinate la nivel adaptativ. însă, am putea dori să consi­
derăm în schimb trăirea subiectivă asociată unei emoții (2); sau efectele adaptative
datorate acesteia (3). Cele din urmă nu sunt întotdeauna simplu de stabilit,
întrucât pot exista consecințe pozitive produse de emoții negative, respectiv
consecințele negative pot fi rezultatul unor emoții pozitive, ceea ce face ca acest
criteriu să fie relativ neclar. Personal, tind să utilizez termenii pozitiv și negativ
doar pentru a face referire la prima alternativă — și anume, aspectul favorabil
sau defavorabil al relației individ-mediu, de a cărui estimare depinde generarea
unei emoții distincte. Voi trata acest subiect în detaliu în Capitolul 3, iar procesul
prin care individul ajunge la acest tip de judecată va fi discutat în Capitolul 4. în
orice caz, cred că modul cum am definit aici calitatea negativă sau pozitivă este
cel comun, utilizat în mod implicit.
Pentru a reveni la locul deținut de emoție în cadrul gândirii academice,
psihologia, ca și celelalte științe ale vieții*, a manifestat timp îndelungat tendința
de separare a obiectului său de studiu pe categorii analitice fundamentale dis­
tincte, care considerate împreună alcătuiesc imaginea de ansamblu a individului
angajat în adaptarea la condițiile existenței. în principiu, nu este nimic neobișnuit
sau irațional ca o programă curriculară să se axeze pe studiul sistematic al unor
funcții psihice distincte, de tipul cogniției, motivației, mecanismelor fiziologice,
personalității, proceselor sociale, și pe dezvoltarea acestora.

Folosesc termenul de ș tiință a vieții, dat fiind că psihologia are ca trăsătură distinctă calitatea
de a fi atât o știință biologică, cât și socială, astfel că termenul de știință a vieții este o alegere
fericită pentru a face referire la eforturile adaptative depuse de orice organism viu.

RICHARD S. LAZARUS
 Cu toate acestea, anumite funcții, cum sunt cogniția și motivația, par să dețină 25
pentru psihism un rol organizator mai important decât celelalte, întrucât vizează
preponderent modul cum indivizii fac față cerințelor, oportunităților și proble­
melor inerente existenței fiziologice, psihologice și sociale. Activitatea cognitivă,
care se referă în principal la diferitele operații de gândire independent de natura
conștientă sau inconștientă a acestora, este practic implicată în toate acțiunile
noastre; ne folosim de această funcție pentru a ne conduce viața și a răspunde la
feedback-urile din mediu, care ar putea fi relevante pentru supraviețuire.
Motivația care face referire la intențiile, dorințele sau nevoile individuale, și
pentru care voi folosi în Capitolul 3 termenii de scopuri și ierarhii ale scopurilor,
reprezintă totodată și un concept organizator, prin faptul că descrie aspectele
importante ale existenței individuale cotidiene, care la rândul lor ne ghidează
alegerile și influențează ceea ce privim ca fiind favorabil sau defavorabil.
Deși personalitatea este, de asemenea, considerată un concept organizator care
include și adaptarea, perspectivă adoptată și de teoria clasică, cercetările de dată
recentă asupra personalității s-au îndepărtat adesea de la această perspectivă.
Personalitatea este rareori explorată ca un sistem integrat și complex — individul
depune eforturi susținute în vederea gestionării tranzacțiilor desfășurate cu
mediul fizic și social, fiind la rândul său modelat și influențat de aceste eforturi,
în schimb, cercetările asupra personalității tind să pună accent pe una sau mai
multe trăsături, neglijând total sau parțial modul cum acestea se organizează la
nivel individual.
Dacă ar fi să vorbim despre existența unui concept cu rol organizator, care să
exprime în modul cel mai adecvat integrarea cu rol adaptativ sau totalitatea
individului, în loc să facă referire doar la funcții izolate, emoția ar fi cu siguranță
un astfel de concept. Emoțiile reprezintă răspunsuri complexe, sistemice, urmând
anumite tipare, care sunt generate în funcție de modul cum apreciem în decursul
vieții propriile eforturi pentru supraviețuire, afirmare și îndeplinire a scopurilor
urmărite. Emoțiile se disting de orice alt construct psiho-socio-biologic, prin faptul
că exprimă o semnificație profund subiectivă atribuită experiențelor vieții sociale,
combinând procesele motivaționale, cognitive, adaptative și fiziologice la nivelul
unei stări unice complexe, a cărei analiză presupune luarea în considerare a mai
multor niveluri distincte.
După opinia mea, emoția nu poate fi separată de cogniție, motivație, adaptare,
respectiv activitatea fiziologică. Atunci când reacționăm printr-o emoție, în special
dacă aceasta este intensă, întreg organismul tinde să participe la generarea
emoției — atenția și gândirea, nevoile și dorințele noastre, precum și funcționarea
organică. Răspunsul emoțional ne semnalează faptul că sunt implicate o valoare
sau un scop important, a cărui realizare este periclitată, incertă sau progresează.
Pe baza răspunsului emoțional putem învăța mult despre ceea ce un individ
urmărește să obțină din experiența avută cu mediul sau de la viață în general,
modul cum se vede pe sine și lumea înconjurătoare, precum și felul cum face față
lezărilor, pericolelor sau provocărilor mediului. Niciun alt concept din psihologie
nu are o relevanță atât de mare precum emoția pentru modul în care individul
se raportează la viață în general sau la condițiile specifice mediilor fizic și social.

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

26 Scăderea importanței acordate principiilor sistemice sau holiste din psihologie
pare să fie în principal rezultatul afirmării unui mod de gândire mai analitic și
detaliat, în detrimentul unei gândiri sintetice. Epistemologia dominantă se ba­
zează în principal pe legi explicative cu un caracter reducționist, de tipul mode­
lelor promovate în trecut de fizică și chimie. Diminuarea importanței acordate
principiilor sistemice cu rol de organizare implică două consecințe majore.
în primul rând, cogniția și alte funcții psihologice fundamentale sunt tratate
separat de adaptarea umană, așa cum s-a întâmplat în teoria și cercetarea psihologică
de orientare cognitivă. De exemplu, Norman (1980) reclamă absența din cadrul
științei cognitive a cercetărilor și a interesului teoretic pentru emoție, motivație,
diferențe individuale, influențe socioculturale, procese de dezvoltare și schimbări
survenite la nivelul acestora în decursul vieții. Gândirea, ca funcție psihică, a fost
separată de celelalte funcții psihologice cu care în mod normal se află în relație
de interdependență, în cazul ființelor vii care se adaptează la mediul în care
trăiesc. O astfel de separare este nocivă, întrucât foarte puțin din ceea ce se petrece
la nivelul gândirii și comportamentului poate fi separat de adaptare, iar capa­
citățile mentale se dezvoltă fără îndoială ca urmare a procesului de viețuire și
adaptare. Într-adevăr, din acest considerent am intitulat prezenta lucrare Emoție
și adaptare. Cele două concepte se află într-o relație de interdependență complexă,
astfel că niciunul nu poate fi examinat productiv în absența celuilalt.
în al doilea rând, încercarea de găsire a unor mecanisme universale este în
detrimentul variabilității individuale. în mare parte, psihologia are un caracter
normativ, întrucât pune accentul pe caracteristicile general umane, în timp ce
diferențele individuale sunt menționate doar accidental sau considerate ca abateri.
Trebuie însă reținut că, înainte de toate, emoțiile sunt fenomene individuale care
înregistrează variații considerabile în rândul indivizilor; deși până la un anumit
punct indivizii împărtășesc aceleași experiențe emoționale, și pot fi formulate
unele legi generale ale procesului emoțional, emoția apare la indivizi particulari,
cu propria lor istorie de viață, cu propriile lor gânduri și dorințe, care se confruntă
cu medii specifice, evaluează semnificația acestora și acționează cât mai adapta-
tiv posibil.
O perspectivă adecvată asupra indivizilor (în totalitatea lor), ca sisteme
organizate care își desfășoară existența și se adaptează la mediile în care trăiesc,
invită — sau chiar necesită — atât o perspectivă ipsativă sau intraindividuală (care
descrie multitudinea fațetelor alcătuind o persoană și sintetizează modul cum
acestea se organizează în ansamblul personalității, precum și felul în care același
individ se comportă în diferite contexte), dar și o perspectivă normativă. O
strategie de cercetare nu trebuie să se rezume doar la metoda normativă bazată
pe compararea indivizilor între ei, ci trebuie să includă și un demers intraindi-
vidual care presupune studierea aceluiași individ atât la momente diferite, cât și
în diverse contexte de mediu.
Perspectiva behavioristă și pozitivismul logic care au dominat până nu de
mult gândirea psihologică consideră că este important ca modelele explicative
(vezi Fiske & Shweder, 1986) să nu se îndepărteze prea mult (sau deloc) de la ceea
ce este observabil. Dacă ar fi să credem cu tărie că aceasta ar fi singura abordare

RICHARD S. LAZARUS
cu adevărat științifică a psihicului uman, înseamnă că emoția, acceptată ca un 27
ansamblu integrat de elemente difuze, ar trebui considerată inaccesibilă studiului.
Această perspectivă reducționistă a lăsat foarte puțin loc studierii altor aspecte,
printre care voința, intenționalitatea, planificarea sau tendința de integrare a
trecutului, prezentului și viitorului — în calitatea lor de elemente importante ale
activității psihice umane. Caracterul său steril l-a determinat pe Deese (1985, p. 31)
să descrie behaviorismul, și mai cu seamă behaviorismul reducționist, ca o „abo­
lire a minții".
Într-adevăr, nu cu mult timp în urmă, a existat în psihologie un efort comun
în sensul diminuării importanței atribuite emoției; se considera că aceasta
constituia exemplul tipic de concept neștiințific, caracterizat prin subiectivism și
speculații filosofice de salon. Hillman (1960) a văzut acest efort ca pe o negare a
emoției în calitatea sa de subiect legitim destinat studierii științifice. Această
negare a îmbrăcat trei forme: (1) recomandarea ca emoția în calitate de entitate
conceptuală să fie abandonată, (2) recomandarea ca aceasta să fie subsumată altor
noțiuni, și (3) organizarea unor polemici având ca temă emoțiile, considerate ca
„lucruri" despre care se credea în mod eronat că ar trebui explicate. Autorul îl
citează pe Meyer (1933, p. 300), a cărui afirmație este departe de a fi una vizionară:

Din ce motiv am introduce în știință un concept de care nu este nevoie, ca de

exemplu emoția, atâta timp cât există deja concepte științifice pentru tot ceea ce
trebuie descris?... Previziunea mea este următoarea: „voința" a fost în prezent
aproape înlăturată din cadrul psihologiei științifice; la fel se va întâmpla și cu
„emoția". în anul 1950, psihologii americani vor zâmbi la amintirea acestor două
concepte, ca fiind niște curiozități aparținând trecutului.

După cum se cunoaște foarte bine, începând cu anii '60 cercetarea și gândirea
teoretică în jurul emoției au cunoscut mai degrabă o dezvoltare ascendentă decât
un regres, de tipul celui previzionat de către Meyer. Hillman enumeră multe
nume sonore care în acea perioadă de început a psihologiei susțineau necesitatea
abandonării studierii emoției, printre acestea numărându-se: Duffy (1941a, 1941b,
1962), Hebb (1954), Koffka (1935), Masserman (1946) și filosoful Ryle (1949). într-o
recenzie teoretică ce s-a bucurat de o largă apreciere și popularitate, Brown și
Faber (1951) au susținut deplasarea interesului de la studiul emoției în calitatea
sa de experiență trăită și proces complex, reducând-o la statutul de variabilă
perturbatoare, o ficțiune mentală convenabilă care media integrarea inputurilor
și outputurilor observabile. Mai mult, în anii '60 Duffy (1962)1 a încercat în mod
repetat să înlocuiască emoția cu o singură variabilă unidimensională perturba­
toare denumită activare, pe care autoarea o conceptualiza ca o mobilizare a
energiei. De asemenea, Malmo (1959) a redus anxietatea, în pofida numeroaselor
sale componente cognitiv-afective, la o simplă activare. Iar Lindsley (1951) a
contribuit la conferirea, în cadrul psihologiei, a unui rol integrativ major
conceptului de activare, făcând posibilă descrierea acesteia cu ajutorul altor trei
concepte-cheie — motivația sau tendința de a acționa, mobilizarea fiziologică și
starea vigilă (vigilența) — considerate ca manifestări ale uneia și aceleiași variabile

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

28 psiho-fiziologice fundamentale, cu rol perturbator. Toate aceste eforturi de
simplificare au situat emoția la nivel de epifenomen unidimensional, care în cel
mai rău caz era considerat ca lipsit de complexitate și efecte, iar în cazurile mai
favorabile era privit doar ca o ficțiune convenabilă, lipsită de o importanță reală.

Distanțarea de behaviorismul radical

și afirmarea cognitivismului
Așa cum se întâmplă adesea, eleganța simplă a formulărilor behavioriste
referitoare la emoție, ca impuls sau activare, și ideea-corolar conform căreia
comportamentele adaptative sau dezadaptative constituiau doar niște răspunsuri
condiționate la tensiunile instinctuale care se cereau diminuate au devenit treptat
tot mai inadecvate, întrucât necesitau în mod suplimentar numeroase alte
tipuri de variabile psihologice, pentru a putea servi unor descrieri cu rol predic-
tiv și explicativ. Unii behavioriști de referință, cum sunt Huli (1943) și Spence
(Spence & Spence, 1966), au continuat să dezvolte modele explicative care să se
adecveze complexității psihicului uman, în timp ce Skinner (1953) a rămas fidel
ideilor behavioriste rigide, sugerând că speculațiile privind rolul trăsăturilor
temperamentale în medierea răspunsurilor emoționale erau neproductive din
punct de vedere științific.
Nu mai târziu de anii '60, respectiv '70, pentru psihologie nu mai era posibil
sau de dorit să se rezume doar la suprasimplificările dezvoltate anterior, astfel
că aceasta începuse să se distanțeze de formulările reducționiste de tip sti-
mul-răspuns (S-R) și de pozitivism (cf. Fiske & Shweder, 1986), către neobeha-
viorism. în acest demers, legăturile stimul-răspuns au fost transformate în
legături mai complexe de tip stimul-organism-răspuns (S-O-R), ceea ce a lăsat
mai mult loc speculațiilor și reactivării interesului pentru acele structuri și procese
localizate la nivelul „cutiei negre" a minții, care ar fi putut explica modul cum
indivizii și animalele acționează și reacționează.
Nu voi examina detaliat argumentele istorice, filosofice și științifice în favoarea
acestei modificări importante de perspectivă, însă după cum reiese din pre­
zentările cronologice publicate recent de Kendler (1990) și Bolles (1990), încă mai
există dezacorduri majore privitoare la această schimbare. Dintre argumentele
propuse de Bolles, unul este în mod particular deopotrivă interesant și convin­
gător — și anume ar fi vorba despre critica premisei majore din psihologia bazată
pe întărirea S-R, conform căreia toți stimulii și răspunsurile la aceștia se supun
în cadrul procesului de învățare unui principiu funcțional unic. Privitor la acest
aspect, Bolles (1990, pp. 112-113) nota:

întărirea este descrisă prin expresii de genul: „selectați o acțiune aleatorie,

precum apăsarea unei pârghii prin care este procurată hrana" sau „alegeți un
animal reprezentativ, de pildă, un șobolan". Cu toate că am reușit până în prezent
realizarea a numeroase experimente paradigmatice, atunci când intervine cea mai
mică variație a condițiilor experimentale, nu mai suntem în măsură să descoperim

RICHARD S. LAZARUS
 caracteristicile generale, ci numeroase caracteristici specifice. Se pare că este cu 29
adevărat important ce fel de animal supunem experimentului, ce fel de sti-
mul-semnal folosim, care este stimulul cu rol de întărire, precum și tipul de răspuns
așteptat. Procesul de învățare este cu mult mai complex decât s-ar fi putut imagina
vreodată în trecut.

Un bun exemplu al tranziției intelectuale de la învățarea prin întărirea de tip

S-R către cognitivism îl constituie schimbarea dramatică survenită la nivelul
teoriei inițiale a stării de „neajutorare învățată", care se baza pe teoria învățării
prin întărire și pe cercetările experimentale pe animale (cf. Overmeier & Seligman,
1967; Seligman & Maier, 1967). Inițial, Seligman (1975) a aplicat această perspec­
tivă în studierea depresiei. El a avansat ipoteza că depresia este determinată de
istoria unor experiențe de viață negative, care au implicat lipsa de control în fața
evenimentelor potrivnice. Se presupunea că din astfel de experiențe individul
învață că nu poate face nimic pentru a controla rezultatele experienței sau pentru
a ameliora condițiile negative, astfel că el încetează să mai încerce. Seligman
a denumit procesul „stare de neajutorare învățată" — termenul fiind folosit și în
prezent, deși sensul său inițial a fost considerabil modificat.
Din moment ce nu toți indivizii reacționează prin a se simți neajutorați și
depresivi în fața unei istorii de viață negative sau a „unei serii de evenimente
nefavorabile", teoria originară asupra stării de neajutorare învățate a fost în cele
din urmă reformulată sub forma unei teorii despre atribuirile (cognitive) făcute
de indivizi privitor la controlul pe care îl dețin asupra propriilor experiențe de
viață (de ex., Abramson, Garber, & Seligman, 1980). în cadrul noii teorii, depresia
nu mai era pusă exclusiv pe seama experiențelor de neajutorare reale, ci avea drept
cauză atribuirile subiective cu privire la sentimentul de neajutorare, care se
presupunea că fuseseră generalizate, astfel că individul depresiv ajunsese să se
simtă neajutorat față de viața sa în general. în plus, așa cum remarca Bolles (1990,
p. 113), într-un comentariu deosebit de pertinent:

De regulă, nu avem nicio informație referitoare la istoria învățării prin întărire

a unui individ, astfel că menționarea acesteia ca explicație a unei instanțe com­
portamentale ar fi... un reducționism... Majoritatea psihologilor cunosc în prezent
destul de bine acest lucru; ei știu că pentru a înțelege fenomenul avut în vedere,
acesta trebuie studiat și nimic altceva.

Conceptul de stres psihic a suferit o transformare similară, de la formulările

ce puneau accent pe mediul obiectiv, către cele cognitiviste cu un caracter mai
subiectiv. Definirea stresului exclusiv pe baza acțiunii stimulilor din mediu
(factorii stresori) ce produc perturbări la nivel comportamental, suferință psihică
și tensiune fiziologică era în mare parte similară conceptului de activare descris
de Duffy sau Lindsley, perspectivă a cărei importanță s-a diminuat tot mai mult
în decursul ultimilor ani.
Vechile formulări își aveau originile în analiza inginerească întreprinsă de
Hooke în secolul al XVII-lea, privind relația dintre inputul-outputul încărcăturii

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

30 (forța exercitată asupra unui obiect), presiune (efectul încărcăturii asupra acestuia)
și solicitare (deformarea obiectului). Hooke a fost interesat în mod particular de
elasticitatea materialelor. Se considera că obiectul inanimat rezistă la deformare
până în momentul ruperii. în tehnologie, solicitarea produce un dezechilibru sau
o tensiune la nivelul obiectului fizic, similar modului în care stresul creează la
organismele vii un dezechilibru biologic, având ca efect activarea sau orientarea
eforturilor comportamentale și fiziologice în scopul restabilirii echilibrului inițial.
Analogia dintre stres (sau solicitare) și starea de dezechilibru (sau activare)
s-a bucurat de o mare popularitate. Unii indivizi, dat fiind că prezintă o toleranță
ridicată la stres, nu vor dezvolta tulburări sau disfuncții psihice, la fel cum în
descrierea făcută de Hooke unele substanțe sunt rezistente la rupere datorită
elasticității lor. întrucât lua în considerare doar aspectele observabile, fără a reifica
la nivel explicativ așa-zisele ficțiuni conceptuale din mintea noastră, pentru mulți
cercetători acest tip de gândire părea unul mai științific, comparativ cu speculațiile
privind viața psihică. Acest lucru au încercat să realizeze Brown și Farber (1951),
atunci când au definit emoția ca variabilă perturbatoare.
în concluzie, analogia dintre încărcătura, presiunea și solicitarea specifice
tehnologiei și modelul activării sau al tendinței instinctuale din psihofiziologie
s-a dovedit un eșec, deoarece stresul psihic și emoția nu pot fi definite adecvat
fără o referire la motivație și la modul cum individul își definește și apreciază
propriile relații avute cu mediul — proces pe care l-am denumit evaluare. Calitatea
și intensitatea unui răspuns emoțional produs ca urmare a evaluării relației cu
mediul mai depind și de procesele adaptative, având în vedere că modul cum
individul gândește și acționează în scopul modificării relației defectuoase avute
cu mediul determină o schimbare fie la nivelul acestei relații, fie a evaluării făcute,
rezultând de aici o modificare a coloraturii emoțiilor.
Nu se poate stabili existența niciunei relații de echivalență sau vreun para­
lelism între conceptele de solicitare și activare, respectiv cele de evaluare și
adaptare. Solicitarea și activarea sunt concepte unidimensionale, chiar dacă
distincția făcută de mine între prejudiciu, pericol și provocare (de ex., Lazarus &
Launier, 1978), precum și diferențierea lui Selye (1974) între eustres și distres au
marcat întru câtva trecerea de la analizarea unei singure dimensiuni către luarea
în considerare a mai multor tipuri de solicitare și stres. în orice caz, stresul ca
proces este un sistem de răspuns, complex și variat, la fel cum este și procesul
emoțional. Emoția nu este unidimensională, ci se referă la o multitudine de stări,
fiecare dintre acestea prezentând atât caracteristici distincte, cât și similitudini,
motiv pentru care voi folosi termenul de emoții — adică, substantivul la plural,
în locul singularului.
Analizele și cercetările din cadrul psihologiei cognitive cu privire la stresul
psihic (de ex., Janis, 1958; Lazarus, 1966,1968a; Lazarus, Averill & Opton, 1970;
și Mechanic, 1962-1978) au influențat numeroși psihologi în direcția orientării
către formulări cu un caracter mai subiectiv, tranzacțional și procesual,
distanțându-se astfel de formulările tip stimul-răspuns. Aceste modele de gândire
au condus totodată către o analiză teoretică sistemică2 (cf. von Bertalanffy, 1968;

RICHARD S. LAZARUS
de asemenea, Lazarus & Folkman, 1984, 1986, 1987), despre care voi vorbi în 31
Partea a Il-a.
O teorie asupra stresului psihologic constituie, în mod necesar, un pas
important în elaborarea unei teorii a emoției, din moment ce emoțiile cauzate de
stres au la bază factori adaptativi negativi. Extinderea teoriei stresului psihic
și transformarea acesteia într-o teorie a emoțiilor necesită în plus luarea în
considerare a condițiilor favorabile care generează stările emoționale pozitive.
Acest aspect face posibil ca emoțiile să fie descrise atât din punctul de vedere al
trăirii afective, cât și al intensității acestora, ceea ce permite o vastă tipologizare
a emoției pe clase și familii (cf. Dewey, 1971). Diferite stări emoționale negative
apar în cadrul unor relații specifice, cu un caracter nociv sau periculos; emoțiile
pozitive sunt rezultatul unor relații benefice.
Spre exemplu, cu toate că toate emoțiile negative au drept caracteristică
comună faptul că sunt un răspuns la limitările impuse de mediu, fiecare emoție
în parte — și anume, furia, teama, vinovăția, rușinea ș.a. — constituie deopotrivă
și un răspuns individual specific la diferitele tipuri de limitări; oricare tip de
răspuns particular presupune un alt tip de relație individ-mediu și un tipar
specific de evaluare a acesteia. în mod similar, fericirea, mândria, iubirea și
consolarea, chiar dacă au în comun faptul că sunt generate de existența unei relații
benefice cu mediul, diferă destul de mult în funcție de specificitatea relației și de
modul cum aceasta este evaluată. De îndată ce au fost circumscrise complexitatea
și vastitatea conceptului de emoții, stresul psihologic apare deja ca un concept
mult prea restrictiv pentru a constitui o bază în înțelegerea proceselor adaptative.
Revenind la discuția privind preferința actuală pentru analizele reducționiste,
se poate argumenta că acestea au confruntat știința în ansamblul său cu o pro­
blemă dificilă — și anume, cu faptul că teoria și cercetarea fundamentală
furnizează informații detaliate privind microprocesele, care, în ciuda importanței
lor, au o aplicabilitate redusă în înțelegerea și anticiparea funcționării sistemelor
complexe de la nivelul global, precum și în influențarea concretă a modului cum
aceste sisteme funcționează și reacționează. Unele aspecte ale teoriei sistemice,
așa cum vom vedea ulterior, sunt în mod particular adecvate pentru stabilirea
unei relații între setul complex de variabile preponderent individuale care
influențează emoția și adaptarea, respectiv cel al variabilelor care descriu diferitele
medii în care indivizii sunt nevoiți să funcționeze. Utilitatea acestor corelații
devine cu atât mai mare atunci când sunt examinate procesele cognitiv-deci-
zionale de care depinde acțiunea cu un rol adaptativ, respectiv dezadaptativ.
Cu privire la rolul explicativ al abordării cognitive, numeroși autori au obser­
vat o pendulare între două tradiții intelectuale, ambele fiind relevante pentru
emoție. Cea dintâi se bazează pe ideile unor filosofi ca Locke, Hume și Mills, care
au promovat teoria conform căreia adaptarea și dezvoltarea indivizilor copiază
fidel „conturul lumii în care aceștia trăiesc", pentru a folosi expresia lui Gergen
(1985). Măsura tuturor lucrurilor o constituie realitatea obiectivă, pe care știința
caută să o înțeleagă. Gergen denumește această perspectivă ca exogenă. Cealaltă
perspectivă, endogenă, localizează cunoașterea la nivelul individului, reprezentând
o concepție fenomenologică în acord cu gândirea unor filosofi ca Spinoza, Kant,

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

32 Nietzsche și Hegel. Măsura realității tuturor lucrurilor este dată de lumea
subiectivă individuală. Altfel spus, putem considera existența umană fie ca pe o
adaptare la realitatea înconjurătoare, fie ca pe o construcție a acestei realități la
nivel psihic.
Chiar dacă folosește un limbaj diferit de cel al lui Gergen, Tomkins (1965) face
o descriere convingătoare a acestei polarizări ideologice fundamentale, existentă
în cadrul psihologiei, arătând că fenomenul mai apare și în multe alte domenii
ale cunoașterii, ca de exemplu arta, politica și chiar educația copiilor. El scria:

Lucrurile sunt destul de simple. Este omul măsura tuturor lucrurilor, un scop
în sine, o forță a naturii, activă, creativă, cu gânduri, dorințe și capacitatea de a iubi?
Sau este nevoie ca omul care vrea să se descopere pe sine și să se ridice la înălțimea
potențialului cu care este înzestrat să lupte, să acționeze, să se conformeze la o
normă, o măsură sau o ființă ideală stabilită apriori și independent de el? în filosofia
greacă, acesta este practic antagonismul dintre Protagoras și Platon, dintre concepția
despre om privit ca măsura tuturor lucrurilor și concepția despre Idei și Esențe ca
o ultimă realitate și ca valori supreme.

începând cu anii '30 și până prin anii '60, cât timp a existat o puternică
influență freudiană la nivelul psihologiei academice și clinice, perspectiva
dominantă a fost cea endogenă sau intrapsihică. Ulterior, în decursul anilor '70
interesul științific s-a îndreptat asupra mediului, așa cum se poate vedea și în
prezent, după numărul mare de cercetări asupra evenimentelor existențiale
majore, ca decesul unei persoane apropiate sau divorțul, considerate ca surse
principale ale schimbării, la care individul este nevoit să se adapteze. Eveni­
mentele de viață tind să fie privite mai curând ca evenimente întâmplătoare
externe (sau factori stresori), decât ca rezultând din tranzacțiile permanente care
modifică relațiile funcționale dintre un individ și mediul extern, influențându-i
viața emoțională. Cititorul va observa curând că subscriu la o perspectivă
relațională asupra emoțiilor, care nu este exclusiv exogenă sau endogenă, ci
rezultatul combinării specifice a celor două poziții, un compromis sau o negociere
între aceste două grupuri de forțe, cele interne și cele externe.
Gergen (1985) consideră că psihologia americană a fost mult timp dominată
de perspectiva exogenă, în timp ce alți gânditori din domeniul filosofici și al
psihologiei, în special cei germani, depuneau eforturi susținute în direcția
integrării celor două curente de gândire. El sugerează că dacă n-ar fi existat
„grupul loial al fenomenologilor [p. 269], perspectiva endogenă ar fi putut să
dispară. Cu toate acestea, provocarea (pentru mulți) a constat în transcenderea
dualismului tradițional subiect-obiect" (p. 270). Dacă aplicăm acest raționament
la subiectul cercetării noastre, ar trebui să afirmăm că din moment ce atât indi­
vidul, cât și mediul constituie factori importanți în emoție și adaptare, pendularea
între aceștia poate lua sfârșit doar prin adoptarea unei abordări cu adevărat
relaționale (sau tranzacționale) și găsirea unui limbaj adecvat care să o descrie (vezi
și Lazarus, 1990b).

RICHARD S. LAZARUS
 în anii '60 și '70, o parte dintre psihologi au început să recunoască faptul că 33
perspectiva behavioristă, exogenă, a dat naștere unei epistemologii ce nu favoriza
studierea emoției. Pe de altă parte, o perspectivă exclusiv endogenă ar fi fost
deopotrivă defavorabilă — și cu siguranță eronată — deoarece nu ar fi luat în
considerare influența mediilor fizic și social în generarea emoțiilor. Această
oscilație între cele două atitudini extreme, exogenă și endogenă, reprezintă
eforturile de a înțelege ce înseamnă o adaptare umană reușită sau un eșec
adaptativ, fie exclusiv prin prisma caracteristicilor universale umane interne, care
se manifestă adesea în termenii evoluționiști descriși de Darwin,/ze exclusiv prin
prisma condițiilor externe, economice și sociale, asupra cărora individul trebuie
să acționeze pentru a reduce inegalitatea genetică sau dobândită. în Capitolul 5
voi încerca reconcilierea acestor două extreme, biologică și socială, întrucât
consider că aceasta constituie o cerință fundamentală pentru o teorie validă
despre emoție.
Acestea fiind spuse, la fel ca și alți autori din perioada anilor '60, încercam la
rândul meu să dezvolt o perspectivă fenomenologică de orientare cognitivistă
privitoare la stresul psihologic și adaptare (Lazarus, 1966). Mi se părea la acea
vreme important să aduc contraargumente elaborate la adresa perspectivei
behavioriste dominante, în special a behaviorismului radical sau extrem, și să
dedic o mare parte din timp și energie pregătind bazele epistemologice ale
perspectivei cognitiv-fenomenologice. în prezent, cu toate că mai există grupuri
izolate de oponenți activi, iar mulți psihologi manifestă încă scepticism față de
abandonarea principiilor behavioriste, perspectiva cognitivistă pare să dețină
poziția dominantă. Conceptul de evaluare este în prezent utilizat pe scară largă
în studierea stresului psihologic și a emoției. Motivația revine tot mai frecvent în
atenția cercetătorilor, fiind considerată un concept important. Și nu mai există
acea nevoie imperioasă de a critica vehement psihologia de tip S-R, întrucât
aceasta nu mai deține poziția dominantă în cadrul gândirii academice.
Merită de asemenea menționat și faptul că mișcarea cognitivistă a ajuns, la
rândul său, oarecum să exagereze atunci când tinde să pună o relație de echi­
valență între gândire și aparatul psihic. Deși cele două noțiuni se suprapun
parțial, o relație de echivalență între acestea presupune extinderea nejustificată a
sferei de cuprindere a cogniției, ca efect implicit sau intenționat al rolului teoretic
central acordat acesteia. Atunci când vorbim despre rolul cogniției în emoție și
adaptare, trebuie făcută o delimitare între tipurile de cogniție, celelalte procese
psihologice implicate și modul concret în care funcționează aceste procese (cf.
Lazarus & Smith, 1988).
După cum voi încerca să explic în Capitolul 3, așa-numita revoluție cogniti­
vistă ar trebui în prezent denumită revoluția cognitiv-motivațional-relațională,
întrucât gândirea considerată izolat nu poate sta la baza unei teorii adecvate a
aparatului psihic, comportamentului și emoției. Până la urmă, gândirea trebuie
să aibă și un obiect de referință — aceasta nu operează în gol — iar cognițiile
privitoare la emoții implică scopuri, planificarea acțiunii și convingeri, adică ceea
ce se urmărește (scopurile active) și modalitățile de atingere a acestora (adaptarea)
de care individul dispune în gestionarea relației sale cu mediul. Deși în 1966

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

34 făceam referire la propria teorie a stresului psihologic ca având o natură
cognitivist-fenomenologică, consider că actuala teorie a emoției reprezintă un
sistem cognitiv-motivațional-relațional explicativ, în cadrul căruia componenta
relațională descrie accentul pus pe negocierea dintre statutul individului și mediile
fizic și social.
O importanță egală în inițierea mișcării intelectuale recente în direcția
formulărilor de tip cognitiv-motivațional-relațional au avut-o relaxarea constrân­
gerilor anterioare privitoare la utilizarea constructelor teoretice, modificarea
ideilor despre cauzalitate și determinism, la fel cum se întâmplase anterior și în
fizică, precum și o accentuare a pluralismului paradigmelor științifice, în legătură
cu care psihologii s-au arătat receptivi (vezi Fiske & Shweder, 1986). Interesul
actual pentru procesele inconștiente (vezi Bowers și adnotatorii acestuia, 1987;
Erdelyi, 1985; Guidano & Liotti, 1983), conceptul de „cunoaștere tacită" (Polanyi,
1966), ideea că senzațiile și percepțiile sunt în mod necesar asociate cu o
componentă motorie (cf. Neisser, 1985; von Hofsten, 1985) și așa-numita teorie
a acțiunii cu accent pe scopuri, intenționalitate și planificarea acțiunii (de ex.,
Frese & Sabini, 1985) — constituie dovezile unei libertăți mai mari în înțelegerea
modului de funcționare a aparatului psihic, comparativ cu posibilitățile existente
în deceniile trecute. Chiar dacă această libertate reprezintă un motiv de îngrijorare
pentru mulți cercetători, consider că ea a avut un rol stimulator major în reacti­
varea interesului pentru emoție.
Schimbările actuale de perspectivă au o origine modernă situată în urmă cu
câteva decenii, în scrierile unor psihologi creativi și vizionari, ca de exemplu Asch
(1952b), Harlow (1953), Heider (1958), Kelly (1955), Rotter (1954), McClelland
(1951), Murphy (1947/1966) și White (1959), la care trebuie adăugați mentorii
acestora, Lewin (1935) și Murray (1938) ca reprezentanți ai generației anterioare,
inițiatoare a mișcării fenomenologice din America de Nord. Influența acestora a
făcut astăzi posibil să tratăm cu seriozitate modul cum indivizii apreciază
(evaluează) propriile relații adaptative avute cu mediul, în vederea generării unei
emoții specifice. Chiar dacă epistemologia din trecut nu a dispărut complet, ea
rămânând manifestă în ceea ce poate fi denumit ca „behaviorism rezidual",
majoritatea psihologilor au început să devină mai relaxați în raport cu noul mod
de gândire.
în mod ironic, aceste schimbări de perspectivă au readus în prim-plan
„psihologia populară", despre care Aristotel vorbea în „Retorica". Spre exemplu,
în legătură cu o emoție ca furia se spune că este rezultatul unei judecăți subiective
conform, căreia individul a suferit o insultă sau nedreptate. Cititorul nu trebuie
să creadă, în baza celor afirmate anterior, că accentul pus pe aspectele cognitive
ale teoriei emoției se rezumă exclusiv la perioada filosofici lui Aristotel sau la cea
de după 1960, fără ca în acest interval să nu fi existat o continuitate. Am să citez
un filosof din secolul al XlX-lea, profesorul Robertson de la University College
London, despre ale cărui teorii am aflat de la un tânăr absolvent de doctorat,
interesat în studierea emoției. Nu pot reda acest citat fără să nu îmi amintesc de
un excelent film japonez, Rashomon, în care aceleași întâmplări sunt reproduse

RICHARD S. LAZARUS
sub diferite forme în care au fost percepute de fiecare dintre indivizii implicați. 35
Robertson (1877, p. 413) scria:

Patru indivizi cu vârste apropiate și temperamente similare călătoresc cu același

vehicul. La una dintre opriri, li se comunică faptul că o numită persoană decedase
recent, în mod neașteptat. Unul dintre membrii grupului pare complet indiferent
la aflarea acestei vești. Cel de-al doilea înțelege ceea ce s-a întâmplat, însă nu este
deloc afectat. Al treilea se simte și arată trist. Cel de-al patrulea este copleșit de
durere, pe care o exprimă plângând, oftând și suspinând. Cărui fapt se datorează
această diferență evidentă între reacțiile celor patru? Pe de o parte, ei se află în
aceeași situație: le-a fost adus la cunoștință un fapt. Primul individ provine dintr-o
altă țară, prin urmare nu a înțeles ceea ce i-a fost comunicat. Al doilea nu îl cunoștea
pe decedat, ceea ce explică reacția sa. Cel de-al treilea îl întâlnise adesea pe acesta
în contexte sociale și cu prilejul unor negocieri de afaceri, fapt pentru care îl stima
profund. Al patrulea, fratele celui decedat, îi purta acestuia o afecțiune înnăscută,
care ulterior a fost întărită prin numeroase alte experiențe. Dintr-un astfel de
exemplu putem observa faptul că pentru [a trăi o emoție] este mai întâi nevoie de
un grad de înțelegere sau de cunoaștere; individul provenit din altă țară nu trăiește
nicio emoție, întrucât nu își dă seama ce se întâmplă sau nu are nicio părere în
legătură cu evenimentul produs. Am putea, de asemenea, observa suplimentar că
o a doua condiție este existența unor sentimente de afecțiune particulare; din acest
motiv, primul individ rămâne indiferent. Emoția are o sursă, astfel că intensitatea
sa depinde de profunzimea la care este situată sursa; este trăită mai intens de către
fratele persoanei decedate, comparativ cu ceea ce simte cel care i-a fost prieten. în
al treilea rând, este evident că indivizii afectați au o stare de excitație sau sunt
cumva impresionați. Cea de a patra însușire specifică se referă la manifestarea
tristeții ca expresie facială și agitație motorie. Prin urmare, au putut fi identificate
patru elemente.

încă există dificultăți considerabile privind acceptarea a ceea ce adesea este

denumit în sens ușor depreciativ ca psihologie naivă sau a simțului comun, ca și
cum conceptele științifice nu ar trebui să aibă nicio legătură cu experiențele
cotidiene. Atunci când o teorie în mod intuitiv tinde să ia în considerare expe­
riența subiectivă, aceasta va fi calificată ca inadecvată, întrucât se presupune că
o teorie validă ar trebui să aibă un caracter abstract și matematic, de tipul celor
din fizică, fără a include și evidența intuitivă. Desigur că se poate argumenta că
acestea reprezintă două niveluri diferite de abstractizare care pot fi deopotrivă
utile în sensuri diferite. însă nu nivelul de abstractizare este problema, ci aroganța
unor cercetători care afirmă că nivelul concret, individual-subiectiv nu poate fi
considerat ca unul adecvat din punct de vedere științific.
Pe vremea când eram student la psihologie, exista o puternică atitudine
negativă manifestată de așa-zișii cercetători respectabili privitor la psihologie,
despre care se spunea că nu putea fi considerată o știință. Din câte știu, acest
criticism încă persistă și, din nefericire, psihologii încă se mai identifică frecvent
cu agresorul — la fel cum fac și psihiatrii —, încercând din răsputeri să dovedească

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

36 faptul că sunt niște „adevărați" cercetători. Cei din domeniul științelor sociale,
indiferent de orientarea acestora, încearcă în continuare să demonstreze faptul că
respectă valorile științei autentice, chiar dacă adesea se simt inferiori cercetătorilor
din domeniul biologiei sau al fizicii. Este păcat că se întâmplă acest lucru și cred
că reprezintă un obstacol în calea progresului.
Consider că atunci când vorbim despre psihologia ca știință, nu ne referim
neapărat la o măsurare cât mai adecvată a variabilelor psihice, deși acest aspect
este unul esențial, și nici doar la capacitatea de înțelegere și predicție, ci la o
atitudine în legătură cu cercetarea și măsurarea acestora. Orice domeniu al
cercetării care caută în mod sistematic să emită ipoteze despre fenomenele
studiate și să construiască teorii a căror validitate este verificată prin metoda
observării poate fi calificat ca științific. Prin folosirea numeroaselor metode de
cercetare, indiferent care dintre acestea ajută la o înțelegere mai bună a feno­
menelor studiate, se urmărește o conceptualizare a structurilor și proceselor care
le guvernează, într-un cadru de gândire logic, coerent și autonom. Ceea ce deose­
bește un demers științific de unul neștiințific este tocmai acest efort sistematic, și
nu gradul de reușită sau eșec privind atingerea obiectivelor propuse. Atunci când
încercăm să stabilim o relație între concepte și datele observabile, înseamnă că
suntem implicați într-un demers științific. Și nu ar trebui să ne lăsăm surprinși
de gradul modest de înțelegere sau de capacitatea redusă de a anticipa și influența
comportamentul uman individual, având în vedere complexitatea organismelor
studiate și a proceselor ce ne suscită interesul. Presupun că în asta constă
provocarea pe care o reprezintă profesia de psiholog.
Cel mai important contraargument cu privire la denigrarea psihologiei
populare îl constituie premisa, la care subscriu, că modul cum individul evaluează
și atribuie semnificații personale experiențelor avute cu mediul are ca efect
generarea unor răspunsuri emoționale, fapt pentru care consider că acesta
reprezintă nivelul concret de bază, de la care trebuie să pornească o teorie
psihologică explicativă a emoțiilor. Trebuie să înțelegem ceea ce indivizii doresc
și modul cum își evaluează multitudinea intereselor și responsabilităților exis­
tențiale. La acest lucru se referă „evaluarea". Prin urmare, înseamnă că și
conceptele psihologiei populare pot fi supuse testării experimentale, la fel ca orice
alt concept. Principalul dezavantaj al acestei poziții teoretice rezidă în faptul că,
uneori, indivizii nu sunt conștienți sau nu pot descrie ceea ce gândesc, astfel că
pot să apară distorsiuni la nivelul deducțiilor științifice. Voi încerca să abordez
acest aspect în Capitolul 4.

Abordări privitoare la emoție

îmi voi îndrepta în continuare atenția asupra unor abordări diferite ale
emoției — cea individuală, a observatorului, perspectiva socială și cea aparținând
biologiei speciilor — care coincid mai mult sau mai puțin cu domeniile științifice
implicate în studierea emoției. Emoția este tratată în maniere diferite, în funcție
de specificul fiecărei abordări în parte. Acestea pot fi aranjate sub formă de cercuri

RICHARD S. LAZARUS
concentrice, pe măsura extinderii obiectului de studiu, începând de la nivelul cel 37
mai restrâns: în centru, se află individul care trăiește emoția; apoi observatorul (să
spunem, un prieten, clinicianul sau cercetătorul) care caută să surprindă reacțiile
emoționale; societatea, ale cărei valori și instituții modelează emoțiile; iar în cercul
cel mai larg se situează speciile biologice, ale căror caracteristici moștenite genetic
influențează, de asemenea, emoțiile. Abordările amintite îi conferă emoției un
real caracter interdisciplinar, fiecare domeniu contribuind la generarea de
întrebări care reflectă propriile preocupări particulare3.

Individul
Ceea ce se întâmplă atunci când trăim o emoție, în special una intensă, este că
ne simțim adesea copleșiți; atenția noastră se focusează exclusiv asupra suferinței
sau plăcerii resimțite, precum și a felului cum ar trebui să reacționăm în legătură
cu aceasta; suntem preocupați de această relație solicitantă pe care o avem cu
mediul, de nevoia imperioasă de a acționa, de trăirile asociate acesteia și de
reacțiile pe care ni le provoacă.
Cu toate că analiza făcută aposteriori, ca și cum am fi niște observatori detașați
a ceea ce se întâmplă, este adesea supusă falsificării retroactive, este probabil mai
ușor să fii un observator sau să faci o analiză a propriilor emoții după ce expe­
riența s-a încheiat, decât în timpul acesteia, întrucât o atitudine analitică poate
împiedica apariția emoției trăite sau îi poate diminua intensitatea; detașarea
intelectuală constituie, în sine, o metodă eficientă de reglare a emoțiilor sau o
strategie adaptativă, după cum vom vedea în Capitolul 3. Cu toate acestea, în
timpul trăirii emoției, gândirea, motivațiile, tendințele de a acționa și modificările
fiziologice ne sunt orientate și organizate în funcție de interesele individuale
urmărite și de cerințele adaptative ale experienței. Atunci când un scop important
este periclitat, acordăm atenție priorităților de moment și nu dorim să fim
perturbați de alte aspecte, lăsând puțin loc pentru o observare detașată, cea în
care am fi mai curând un observator, decât un participant la experiență.
Ar trebui, desigur, după cum remarcau cu mult timp în urmă autorii clasici,
să ne autoobservăm atunci când trăim o emoție, din moment ce de regulă ne
putem aminti în mare parte, chiar dacă nu în totalitate, evenimentele petrecute.
Linia de demarcație dintre acest tip de observare și emoția trăită este una neclară,
întrucât trăirea și rememorarea concomitentă a unei experiențe implică deopotrivă
percepția și judecata. Cu toate acestea, când ne reamintim o experiență o facem
mai curând de pe poziția de observator, cu deosebirea că avem acces la mai multe
informații comparativ cu un observator extern — sau poate ar trebui să spun la
alte surse de informații — având posibilitatea de a percepe parțial propriile
gânduri, tendințe de a acționa și senzații corporale, la care se adaugă o parte din
ceea ce poate remarca un alt observator. în realitate, observatorul extern nu ia
parte la experiența emoțională chiar dacă se poate conecta indirect la aceasta, ci
doar observă realitatea existenței sale. Voi analiza problema a ceea ce este
observabil sau nu în Capitolul 2.

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

38 Natura extrem de complexă a unor experiențe emoționale face ca acestea să
fie dificil de ignorat. De regulă, emoțiile întrerup cursul unei activități sau
realizarea unui scop, ceea ce l-a determinat pe Mandler (1984) să le considere ca
fenomene de discontinuitate. Oricum, în absența clarificărilor necesare, o asemenea
descriere poate fi deopotrivă neclară și eronată, astfel că a generat în urmă cu
câțiva ani polemici privind efectul organizator sau perturbator al emoțiilor la
nivelul comportamentului. Controversa a fost rezolvată prin avansarea ideii că
emoția organizează comportamentul în funcție de nevoia cea mai presantă care
o generează și are simultan un efect perturbator asupra activității în desfășurare,
din cauza întreruperii acesteia.
Aș prefera să nu folosesc termenii de efect organizator sau perturbator, ci mai
curând să afirm că o emoție modifică concentrarea atenției de la activitatea
individuală desfășurată anterior apariției sale către o nouă sursă de preocupare,
mai precis către o nouă nevoie presantă și către experiența emoțională generată
de aceasta. Cu alte cuvinte, activitatea în desfășurare nu este în mod necesar
perturbată (vezi Hebb, 1949; Leeper, 1948) — deși acest lucru este posibil —, ci
doar încetează să mai fie o preocupare imediată; atenția individului se concen­
trează pe altceva care a dobândit un caracter mai presant. Pe scurt, putem afirma
că emoțiile focusează atenția asupra anumitor preocupări sau, altfel spus, distrag
atenția de la preocupările cu un caracter mai puțin presant, în funcție de aspectul
avut în vedere, de întreruperea activității inițiale sau de noua cerință adaptativă.
Când vorbim despre modificarea atenției sau, dacă preferați, de întreruperea
activității, se poate afirma fie că emoția apare atunci când o secvență a activității
sau a comportamentului în derulare nu mai este la fel de importantă sau de
presantă, dat fiind că a intervenit ceva nou și mai semnificativ, caz în care ne
referim la procesul generator al emoției, fie putem spune că reacția emoțională în
sine — de exemplu, afectul subiectiv, modificările fiziologice și tendința de a
acționa — determină schimbarea atenției de la activitatea în desfășurare. Consider
că ambele afirmații sunt parțial adevărate. Cu toate acestea, să ne reamintim
faptul că răspunsul emoțional în sine reflectă și include percepția modificărilor
din relația individ-mediu, servind totodată ca semnal cert că ceva semnificativ
este în curs de apariție. El îndeplinește și rolul de motivator pentru activitatea
subsecventă, care va fi organizată în funcție de elementul semnificativ. De fapt,
individul este constrâns să participe și sa gestioneze o nouă experiență, a cărei
importanță adaptativă a constituit de la bun început baza pentru generarea unei
noi reacții emoționale.
Nu consider reformularea anterioară ca având un caracter echivoc, întrucât
sunt puse în evidență semnificația funcțională a conținutului tranzacției și
procesul de generare a răspunsului, și nu doar răspunsul în sine. Când utilizăm
termenul emoție, în special din perspectiva cognitiv-motivațional-relațională, ne
referim la o multitudine de variabile și procese care includ factorii declanșatori
interni și externi ca determinanți ai relației individului cu mediul, procesul de
evaluare cu rol în medierea acestei relații, tendința de a acționa și procesul adap-
tativ, precum și răspunsul în sine care combină la un nivel organizat acțiunile,
modificările fiziologice și experiențele subiective. Atunci când indivizii descriu

RICHARD S. LAZARUS
o emoție trăită, aceștia pot avea în minte fie configurația de ansamblu, fie una sau 39
alta dintre componentele acesteia.
Posibilele aspecte ale emoției cu rol perturbator — mai precis, fragmentarea
concretă a gândirii și acțiunii, ca opusă subordonării unei activități de către o alta
mai semnificativă sau mai presantă — au cu siguranță o importanță de sine
stătătoare. în anii '50, respectiv '60, psihologii erau foarte interesați de modul cum
afectele intense puteau interfera cu rezolvarea rațională a problemelor și cu
procesele de gândire. Atunci când un individ se află într-o situație traumatică,
percepția și gândirea îi pot fi afectate, blocate, diminuate sau chiar paralizate. Un
exemplu adecvat este situația în care unui pacient îi este comunicat un adevăr
șocant, spre exemplu că suferă de o formă de cancer inoperabilă. Majoritatea
medicilor cu experiență cunosc faptul că imediat după aflarea veștii cutre­
murătoare, pacientul nu are capacitatea de a mai recepta informațiile comunicate,
astfel că orice recomandări privind posibilitățile de tratament vor trebui făcute
atunci când pacientul este pregătit și le poate asculta.
Un alt exemplu, se referă la diferența considerabilă privind modul cum
funcționăm în urma evaluării unui pericol, comparativ cu funcționarea ulterioară
evaluării unei provocări. O experiență cu caracter amenințător îl face pe individ
să resimtă disconfort (anxietate), ceea ce pe lângă caracterul neplăcut, are în mod
normal și efectul de restrângere a capacității sale de a gândi și acționa. Această
restrângere se datorează efortului considerabil depus în vederea protejării de
pericolul anticipat. Prin comparație, experiențele cu caracter stimulativ îi produc
individului o stare de bine, putând avea ca efect chiar o extindere considerabilă
a capacității acestuia de funcționare și a flexibilității gândirii, la care se adaugă
trăirea subiectivă privind atingerea unui nivel maxim al propriilor capacități.
Această funcționare la un nivel superior de integrare, caracteristic experiențelor
stimulatorii sau, după cum le numea Maslow (1971), „experiențelor superioare",
a fost denumită „expansiune" de către Csikszentmihalyi (1976). Pe scurt, pericolul
implică adesea o subminare a capacității cognitive, în timp ce provocarea facili­
tează activitatea cognitivă.
O emoție poate avea de asemenea un caracter informativ pentru individul care
o trăiește (vezi, de exemplu, Schwarz & Clore, 1983) — adică, poate constitui o
sursă de insight cu privire la propria persoană și la ceea ce se întâmplă. Atunci
când reacționăm cu anxietate, furie, fericire sau orice altă emoție, există de regulă
un anumit grad de conștientizare și înțelegere atât a factorilor care au provocat
emoția, cât și a răspunsului emoțional în sine. Realizăm pe loc sau în urma unei
reflectări ulterioare faptul că suntem furioși pentru că cineva a avut față de noi
un comportament ostil, critic sau indiferent, sau că anxietatea se datorează
vulnerabilității resimțite în fața unei situații amenințătoare. Un astfel de insight
poate fi util în gestionarea unor stări emoționale neplăcute și recurente, fiind ceea
ce clinicienii așteaptă de la clienții lor să obțină în vederea unei gestionări mai
adecvate a propriilor trăiri emoționale.
Există, de asemenea, și situațiile în care individul nu este conștient că face o
evaluare a prejudiciului sau pericolului — ca factori cauzali în generarea emoțiilor
negative — atunci când relația socială este ambiguă sau au fost mobilizate

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

40 mecanismele de apărare ale Eului. Sau putem să nu ne dăm seama că reacționăm
emoțional din cauza unei interpretări greșite a acesteia sau a factorilor declanșa­
tori. Așa cum voi sublinia în Capitolul 4, este mai adecvat să nu calificăm o astfel
de reacție ca emoție inconștientă, deoarece poate fi generată o contradicție de
termeni, ci mai curând să o privim ca pe o interpretare greșită sau ca pe un
rezultat al neatenției. Am aflat recent de la un prieten profesor care suferea de o
afecțiune ischemică (insuficienta oxigenare a țesutului muscular cardiac) faptul
că începea să își supravegheze regulat pulsul în momentul în care acesta atingea
valoarea de 150 bătăi pe minut. El a fost uimit să constate că în timpul ședințelor
din departamentul facultății, pulsul îi atingea valori apropiate celor ischemice
atunci când credea că se detașa cu cinism de discuțiile purtate, probabil ca urmare
a creșterii tensiunii emoționale (și a nefericirii, desigur) datorată evenimentelor.
Controlarea pulsului s-a dovedit utilă, întrucât l-a determinat să acorde atenție
și să interpreteze adecvat situația, având astfel posibilitatea să găsească o
rezolvare a problemei.
Psihologii au propus teorii cu privire la experiențele ambigue din punct de
vedere adaptativ, în care individul nu reușește să interpreteze corect ceea ce se
întâmplă. Cea mai importantă dintre acestea a fost emisă de Schachter (1966;
Schachter & Singer, 1962) și a generat ulterior numeroase cercetări și polemici
(vezi, de exemplu, Marshall & Zimbardo, 1979; Maslach, 1979; Nisbett & Valins,
1972; Reisenzein, 1983; Valins, 1966). Teoria susține că întrucât tensiunea
emoțională are un caracter vag și difuz, ceea ce se întâmplă în mediul social este
în măsură să furnizeze indicii suficiente privitoare la emoția trăită. Dacă devenim
tensionați din cauza unei situații sociale ostile, vom eticheta acea emoție ca furie;
dacă tensiunea este legată de o situație plăcută, emoția și starea fiziologică vor fi
catalogate ca fericire.
Consider că un astfel de raționament cu privire la procesul emoțional este
inadecvat din trei motive. în primul rând, pune un accent prea mare pe rolul
mediului social în generarea unei emoții, în detrimentul caracteristicilor motiva-
ționale și cognitive ale individului care reacționează în funcție de propria relație
avută cu mediul. în al doilea rând, referitor la medierea cognitivă a procesului
emoțional, se acordă o importanță prea mare atribuirii, comparativ cu rolul
evaluării și al raționamentului. Deși conștientizarea pericolului se produce mai
mult sau mai puțin automat (vezi Capitolul 4), adesea sau poate în majoritatea
situațiilor, suntem nevoiți să facem o deducție complexă sau să construim o
interpretare cu privire la întâmplări și efectele acestora asupra stării de bine, astfel
că nu se poate vorbi despre o simplă atribuire bazată pe asociere, ci de rezultatul
unei evaluări. în al treilea rând, sunt de părere că raționamentul este inadecvat
întrucât nu ajută la explicarea factorilor generatori ai emoției. Cred că, de regulă,
reacționăm emoțional și devenim tensionați atunci când simțim că se întâmplă
ceva periculos sau benefic în relația continuă avută cu mediul, deși fără îndoială
că există excepții sau posibilitatea de a nu ne gândi la acest fapt sau de a nu-1
verbaliza cu claritate. Nu face obiectul actualei lucrări o detaliere a problemelor
inerente pe care le ridică poziția teoretică adoptată de Schachter. Pentru moment,
aspectul important se referă la faptul că, dacă le acordăm atenție, emoțiile ne pot

RICHARD S. LAZARUS
oferi informații asupra unor procese psihologice care altfel ar putea trece neobser- 41
vate sau a căror semnificație nu ar fi înțeleasă.
Emoțiile, în mod indispensabil, ne colorează viața afectivă; ne gândim la expe­
riențele emoționale ca fiind pasionale, stimulatoare, angajante sau mobilizatoare
și le distingem de acele experiențe de rutină, lipsite de trăire, detașate. Viața lipsită
de emoții, fie acestea și negative, ar fi un exercițiu al monotoniei. Experiențele
emoționale negative sunt evitate și căutăm să le înlăturăm cauzele sau să
controlăm neplăcerea produsă atunci când aceasta depășește un anumit prag de
confort sau toleranță, însă o viață emoțională săracă ne va face să resimțim
plictiseală și vom căuta o sursă de stimulare (Zuckerman, 1979). Indivizii par să
difere în privința nivelului de excitabilitate emoțională care se dovedește optim
pentru propria stare de bine.
Perspectiva individuală trebuie de asemenea să țină seama și de variațiile
interindividuale și intraindividuale de la nivelul emoțiilor. în cadrul perspectivei
interindividuale, indivizi diferiți sunt comparați cu privire la emoțiile trăite
într-un context dat; în cea intraindividuală, același individ (sau grup) este
comparat cu sine în diferite momente sau situații. Indivizii diferă considerabil în
privința emoțiilor manifestate, aspect ce a fost denumit variație interindividuală.
Acest tip de variație poate fi explicat în două moduri. în primul caz se consideră
că ar putea fi rezultatul diferențelor existente la nivelul trăsăturilor de perso­
nalitate care determină generarea unor emoții diferite în legătură cu aceeași
situație. Cel de al doilea se referă la posibilitatea ca situațiile să difere. Faptul că
același individ poate să trăiască emoții diferite de la o situație la alta, sau de la
un moment la altul, este denumit variație intraindividuală, putând fi explicată, de
asemenea, în cele două moduri enunțate anterior. Pe de o parte, relația individului
cu mediul este percepută și evaluată diferit la momente diferite, datorită acțiunii
variabilelor de personalitate; pe de altă parte, situația reală poate să difere de la
un moment la altul. Este dificil să determinăm precis care dintre aceste explicații
privitoare la variabilitatea emoțională — mai precis, diferențele ce țin de perso­
nalitate sau cele datorate situației — este cea valabilă în toate cazurile. Ambele
pot fi în egală măsură valide.
Există de asemenea posibilitatea ca o serie de factori de mediu — de exemplu,
cei deja recunoscuți ca având un impact puternic și efecte semnificative, cum ar
fi o pierdere dureroasă sau un pericol de moarte — să aibă o influență mai mare
și să determine reacții mai uniforme, în timp ce alții — de exemplu, cei ambigui
a căror influență și efecte sunt relativ reduse, de tipul criticismului sau al unor
inconveniente sociale nesemnificative — să producă reacții mai variate, ca urmare
a diferențelor de interpretare privind semnificația personală atribuită. Mă aștept
ca în a doua situație, afectele să apară doar la indivizii mai vulnerabili — mai
precis, la cei cu o slabă imagine de sine și o nevoie intensă de aprobare socială.
Voi spune mai multe despre acest subiect în Capitolul 4, unde discut procesul de
evaluare referitor la modul cum atribuim o semnificație individuală experiențelor
adaptative.
Unul dintre motivele pentru care este atât de importantă compararea varia­
țiilor intraindividuale cu cele interindividuale constă în faptul că acestea pot

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

42 genera uneori diferențe la nivelul organizării răspunsului emoțional. Importanța
comparațiilor a fost subliniată de către Epstein (1983, pp. 125-126), care prin
folosirea ambelor strategii și compararea rezultatelor obținute a ajuns la concluzia
că relațiile dintre emoții erau uneori diferite (vezi și Pervin, 1986). Epstein nota
că indivizii care se considerau mai fericiți comparativ cu alții se dovedeau a fi
mai sociabili și mai afectuoși, având o părere mai bună despre propria persoană
și manifestând o receptivitate crescută la mediul extern. Aceste rezultate obținute
pe baza eșantionării între subiecți sunt similare celor descoperite de Wessman și
Ricks (1966), care, de asemenea, au realizat cercetări normative privind expe­
riențele emoționale în decursul vieții. Prin contrast, starea de fericire privită din
perspectiva intraindividuală pare să fie adesea indusă de un stimul, la care se
adaugă o intensificare a afectului pozitiv concomitent cu întărirea sentimentului
de securitate, o responsivitate crescută la mediu, mai multă libertate de mani­
festare personală și de exprimare a trăirilor. Probabil că o modificare a condițiilor
atrage după sine modificarea complexului emoțional.
Dacă privim cu atenție, putem observa că întrebările adresate în fiecare caz în
parte diferă; prin urmare, diferențele obținute cu privire la rezultate nu ar trebui
să ne surprindă. Să luăm în considerare, spre exemplu, întrebarea cu un caracter
general privitoare la existența unei posibile corelații între tristețe și fericire.
Această întrebare formulată ca atare este ambiguă. Atunci când răspunsul este
obținut pe baza metodei de cercetare interindividuală, este probabil să descoperim
că cele două emoții sunt corelate pozitiv la nivel transversal, ceea ce înseamnă că
indivizii care au stări de tristețe frecvente sau intense tind să să se comporte în
același mod atunci când sunt fericiți. Dacă, din contră, se recurge la metoda intra-
individuală, vom descoperi că atunci când un individ este trist, există o mică
probabilitate ca acesta să fie simultan și fericit (în același moment sau în același
context). Conform metodei anterioare, între tristețe și fericire se stabilește o
corelație pozitivă, pe când în al doilea caz corelația este negativă. Acest aspect nu
este unul contradictoriu, întrucât întrebarea psihologică adresată în fiecare caz în
parte diferă. în primul caz, comparăm indivizi diferiți, pe când în cel de-al doilea,
comparăm același individ în momente sau în situații diferite (vezi Broverman,
1962 și Marceil, 1977, pentru o analiză mai detaliată asupra acestui aspect).
Am fost întotdeauna uimit să constat că psihologii se simt atât de incomodați
de existența diferențelor individuale — ca și cum, într-un fel, știința ar trebui să
fie exclusiv normativă, iar variațiile interindividuale și intraindividuale ar
constitui o abatere de la normele științifice și încercarea de a găsi mecanisme
universal valabile (idee pe care o voi dezvolta în Capitolul 5). Voi cita un fizician,
de Klerk (1953, p. 4), care a scris despre proprietățile magnetice ale metalelor
într-un mod care sugerează că aceleași probleme referitoare la diferențele
individuale sunt valabile și pentru lumea materială:

Unele substanțe, ca de exemplu fierul și nichelul, prezintă un comportament

magnetic destul de complex în raport cu temperatura camerei. Când sunt plasate
într-un câmp magnetic, acestea prezintă o forță magnetică a cărei intensitate

RICHARD S. LAZARUS
 depinde nu doar de câmp și temperatură, ci și de istoricul specimenului; adică, de 43
câmpul și de temperatura la care substanța s-a aflat anterior.

Am putea spune că afirmația lui de Klerk, cu câteva mici modificări privitoare

la variabilele considerate, este aplicabilă și diferențelor individuale datorate
istoriei personale, rezultând de aici variații ale personalității cu rol în generarea
emoțiilor și comportamentelor. Descoperirea inevitabilă a acestor variații
individuale existente atât la nivel intraindividual, cât și interindividual, constituie
o provocare în efortul de înțelegere a emoțiilor, reprezentând unul dintre aspec­
tele controversate pe care teoreticienii emoției trebuie să îl soluționeze. Tendința
actuală din psihologie constă în recunoașterea faptului că ambele surse de
variabilitate sunt importante, adică individul cu propria istorie de viață și mediul
cu care acesta se confruntă, ceea ce a condus la creșterea continuă a popularității
formulărilor cu un caracter tranzacțional, procesual și sistemic (vezi Capitolul 5).

Observatorul
Observatorul este cel care deduce existența unei emoții la un altul în baza a
ceea ce vede și aude. Rolul de observator îl pot avea prietenii, inamicii, cercetă­
torii a căror sarcină constă în înțelegerea fenomenelor emoționale, terapeuții al
căror obiectiv este să îi ajute pe clienți să își corecteze sau amelioreze disfuncțiile
emoționale și, desigur, cel care trăiește emoția și se autoobservă. Un observator
valorifică faptul că mamiferele, inclusiv oamenii, comunică intenționat sau
întâmplător informații asupra vieții lor afective, prin intermediul manifestărilor
emoționale, al acțiunilor intenționate și al relatărilor referitoare la propriile
experiențe subiective.
Comunicarea socială reprezintă o funcție adaptativă importantă îndeplinită
de emoție. Animalele care trăiesc în turme trebuie să simtă atunci când un animal
de pradă sau un alt membru al grupului constituie un pericol. împerecherea este
adesea periculoasă sau imposibilă în absența semnalelor care comunică recep­
tivitatea femelei. Securitatea îngrijitorilor de animale care lucrează la grădinile
zoologice și în laboratoarele de cercetare depinde de capacitatea de a sesiza când
un animal ar putea să îi atace; există numeroase exemple triste în care cercetători
cu experiență în lucrul cu primatele au fost mutilați din cauza unui moment de
neatenție sau a unei erori privind judecarea situației.
Comportamentul social ne este în mod constant ghidat de modul cum
interpretăm indiciile referitoare la emoțiile semenilor, întrucât ele ne pot oferi
informații legate de tendințele și intențiile acestora. Decodăm și interpretăm
comunicări complexe și adesea conflictuale, precum și false comunicări pe care
indivizii le trimit și primesc în cadrul schimburilor sociale. Oamenii nu vor avea
încredere în cineva când acesta pare să nutrească sentimente de ură față de ei și,
în consecință, ar putea să îi rănească. Complimentele exprimate verbal sau
manifestările de afecțiune vor fi privite cu îndoială atunci când simțim că există
deopotrivă și invidie. în mod similar, putem intui existența unor intenții bune la

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

I
44 acei indivizi care aparent manifestă o onestitate brutală sau sunt nerezonabili,
ceea ce ilustrează dificultatea și complexitatea judecăților pe care le facem.
Din cele descrise anterior se desprinde o asumpție importantă și întru câtva
implicită, anume presupoziția că putem înțelege cu adevărat stările psihice ale
semenilor și implicațiile acestora pentru propria stare de bine pe baza decodării
semnalelor percepute vizual, auditiv, sau cu ajutorul celorlalte organe de simț,
întrucât astfel de inferențe se pot dovedi eronate (Ekman, 2009), trebuie să fim
atenți la riscul de a judeca situațiile doar după aparențele păstrate la nivel social
sau ca efect al altor procese decât cele emoționale. Din perspectiva cercetării,
problema constă în determinarea acelui indicator — sau, mai bine zis, tipar de
indicatori — care constituie o sursă validă de informații pentru emoție, și în ce
condiții este acest lucru valabil. în acest sens, o serie de indicatori multipli pot fi
comparați între ei și combinați în vederea unei fundamentări mai riguroase a
judecătorilor (vezi Capitolul 2).
Psihologii clinicieni au înțeles corect faptul că adesea ceea ce afirmă cu
convingere clientul trebuie privit cu precauție, întrucât măsurile de autoprotecție
sau mecanismele de apărare ale Eului pot distorsiona sensul real al experiențelor
relatate. Sarcina de a distinge adevărul de aparențe trezește adesea un sentiment
de descurajare. Principiul folosit pentru recunoașterea duplicității se referă la
existența unor contradicții, ce pot fi de mai multe tipuri: ceea ce un individ spune
la un anumit moment poate fi contrazis de ceea ce va afirma ulterior. Sau ceea ce
afirmă poate să nu fie în concordanță cu manifestările sale expresive, cum se
întâmplă atunci când furia negată este indicată de expresiile faciale, gesturile
corporale sau modificările fiziologice perceptibile, cum este înroșirea feței. Iar
ceea ce un individ declară poate părea neverosimil în contextul situației; adesea,
o deducție cu privire la emoțiile celuilalt este realizată pe baza unor impresii
general acceptate privind modul standard în care oamenii reacționează într-o
situație dată. Contradicțiile conduc la ipoteza că lucrurile nu sunt așa cum par,
astfel că următoarea sarcină, mai dificilă chiar decât cea precedentă, constă în a
înțelege ceea ce se petrece.
Ce putem învăța în cel mai bun caz din reacțiile emoționale ale celorlalți (vezi
și Ekman, 1984)? în primul rând, pornind de la premisa că emoțiile sunt mai
curând fenomene guvernate de reguli, decât manifestări haotice, calitatea și
intensitatea unei emoții ne pot furniza informații despre felul cum decurge relația
indivizilor cu mediul în care trăiesc. Acestea au fost denumite teme relaționale
centrale (vezi Capitolul 3). Atunci când vorbim despre furie, vom ști că relația
implică un prejudiciu, o amenințare sau o insultă, în funcție de modul cum
conceptualizăm furia. Dacă este vorba despre anxietate, relația presupune un
pericol necunoscut și tendința de a-1 evita sau a ieși din situație. Cu toate că
acțiunea poate fi inhibată sau chiar transformată și pot exista alte acțiuni paralele
sau contradictorii (cf. Averill, 1983), presupun, la fel ca și alți teoreticieni de
orientare cognitiv-motivațional-relațională (de ex., Frijda, 1986), că fiecare tipar
emoțional exprimă o tendință primară de a acționa*, în funcție de modul cum
individul își evaluează propria relație cu mediul.

Fridja și alți autori utilizează termenul tendință acționată (action tendency), însă consider că
cel de „tendință de a acționa (tendency to act) sună mai bine și aduce mai puțin a jargon.

RICHARD S. LAZARUS
 în al doilea rând, emoțiile ne pot da informații legate de ceea ce prezintă sau 45
nu importanță (de ex., o ierarhie a scopurilor) pentru un anumit individ cu privire
la o experiență sau la viață în general. Nu vom suferi emoțional în legătură cu
evenimentele lipsite de importanță. Dar atunci când suntem afectați, vom înțelege
imediat că ceea ce se petrece are însemnătate; este periclitată realizarea unui scop
semnificativ, chiar dacă acest lucru este negat (vezi Capitolul 3).
în al treilea rând, prin observarea modului tipic în care un individ evaluează
propriile relații cu mediul și a emoțiilor rezultante, putem obține numeroase
informații în legătură cu convingerile acestuia referitoare la sine și lume (vezi
Capitolul 4). De exemplu, un individ poate fi temător în general, din cauza unei
proaste imagini despre sine. Prin contrast, un altul poate fi „cu capsa pusă"*, ceea
ce sugerează existența unor convingeri negativiste referitoare la semeni.
în al patrulea rând, o anumită emoție ne spune cum a evaluat individul o
experiență din punctul de vedere al semnificației acesteia pentru starea de bine
(vezi Capitolul 4). Emoțiile recurente sunt indicii ale modului tipic în care
individul evaluează interacțiunile adaptative relevante și viața în general.
Terapeuții au înțeles de mult faptul că nicio altă sursă de informații cu privire
la procesul psihodinamic al clienților nu este la fel de relevantă precum emoțiile
trăite de aceștia, și cu precădere acelea recurente, împreună cu contextele sociale
în care apar (cf. Lazarus, 1990b, 1990a). Prin urmare, un instrument clinic univer­
sal îl constituie observarea reacțiilor emoționale ale clienților în aici și acum, la
care se adaugă uneori reconstrucțiile făcute de aceștia în legătură cu experiențele
emoționale dureroase din trecutul imediat sau îndepărtat.
Aceste patru afirmații nu acoperă în întregime ceea ce se poate învăța despre
oameni pe baza emoțiilor acestora, însă ele sintetizează esențialul și au o mare
valoare aplicativă. Voi discuta despre motivații, procesul de evaluare, temele
relaționale centrale și tendințele de a acționa ce pot determina emoțiile în Partea
a Il-a (Capitolele 3,4 și 5), iar specificitatea fiecărei emoții în parte va fi abordată
în Partea a IlI-a (Capitolele 6 și 7).

Societatea
După cum sfera emoțională ne dezvăluie informații cu privire la indivizi, în
egală măsură putem obține informații referitoare la grupurile sociale pe baza
tiparelor emoționale caracteristice acestora. Prin urmare, emoțiile prezintă interes
și pentru sociologi și antropologi, al căror obiect de studiu îl reprezintă sistemele
sociale și culturale. Acest fapt este ilustrat adecvat de analiza făcută de Smelser
(1963) asupra situațiilor de panică socială sau revoltă, asupra capriciilor sau
tendințelor la modă. Chiar dacă Smelser a scris cu precădere despre colectivități,
și nu despre indivizi, considerând că tensiunile sociale de tipul șomajului erau
mai curând expresia unui dezechilibru la nivelul sistemul social, analiza făcută

în original este folosită expresia „to have a chip on the shoulder", ce descrie un individ
care se simte adesea jignit și reacționează cu furie, considerând că ceilalți îl tratează
nedrept. (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

46 de acesta se aseamănă în multe privințe cu cele referitoare la experiențele
emoționale individuale. Într-adevăr, revoltele pot fi considerate ca variantele
sociale ale furiei individuale care implică manifestări agresive, în timp ce panica
socială reprezintă versiunea temerilor individuale asociate cu acțiuni de evadare
sau de evitare a situației.
Având în vedere această paralelă între analiza colectivă și cea individuală,
sociologii pot evalua funcționarea instituțiilor sociale și impactul acestora asupra
sănătății fizice și psihice pe baza simptomelor și a disfuncționalităților emoționale
colective, la fel cum practicienii clinicieni emit judecăți similare cu privire la
indivizi. Astfel de analize au stat la baza unor studii sociologice clasice de
evaluare a stării de sănătate mentală a comunității (de ex., Faris & Dunham, 1939;
Hollingshead & Redlich, 1958). O serie de comunități urbane marginale sunt
considerate ca înalt disfuncționale din cauza stării generalizate de sărăcie, a de­
pravării și consumului de droguri ilegale (ca de exemplu, heroina și cocaina),
factori ce ar trebui probabil priviți ca simptome ale disfuncționalității, și nu drept
cauze ale acesteia.
Faptul că societatea modelează viața emoțională a individului constituie o
temă centrală în teoriile constructivismului social referitoare la emoții (de ex., Averill,
1980,1983), conform cărora tiparele emoționale individuale reflectă influențele și
funcționarea comunității sociale, având la bază o transpunere în act a rolurilor
sociale tranzitorii sancționate sau încurajate de societate. Din această perspectivă,
nivelul psihologic individual de analiză și cel social se află într-o strânsă
interdependență. De exemplu, ceea ce considerăm ca trăiri și manifestări emo­
ționale individuale adecvate (Hochschild, 1979) sunt în parte rezultatul credințelor
și valorilor sociale.
Nu este dificil de înțeles faptul că stările emoționale pozitive sau benigne, cum
sunt fericirea, iubirea, mândria și recunoștința, contribuie la menținerea structurii
sociale; este evident că emoțiile de acest tip pot conduce la consolidarea relațiilor
sociale. Același raționament poate fi cu ușurință aplicat în cazul vinovăției și al
rușinii. Astfel de emoții negative apar atunci când comportamentul manifest se
abate de la standardele sociale internalizate la nivel individual. Prin urmare, în
cazul rușinii este vorba de imposibilitatea individului de a manifesta un com­
portament deviant în prezența observatorilor sociali, din teama de respingere sau
abandon social, pe când în vinovăție comportamentul antisocial este împiedicat
nu de prezența semenilor, ci de o interdicție venită din interior, ceea ce ajută la
menținerea instituțiilor sociale prin generarea comportamentelor prosociale.
Prin prisma celor menționate, este cu atât mai surprinzător faptul că Averill
(1983) susține că furia, în ciuda potențialului său distructiv, contribuie, totodată,
la respectarea normelor sociale. Pe baza datelor unui studiu extensiv întreprins
pe studenți care au relatat episoade anterioare de furie, autorul a ajuns la
concluzia că furia acestora era de regulă direcțională asupra prietenilor și a celor
apropiați și doar rareori manifestată ca agresivitate, iar la baza declanșării acesteia
se afla evaluarea că individul a suferit o nedreptate. Prin urmare, furia constituia
un răspuns adaptativ inițiat cu scopul de a preveni o repetare a nedreptății
suferite, astfel că efectele acesteia erau privite de regulă ca benefice de către

RICHARD S. LAZARUS
individ4. Datele colectate de Averill în urma comparării tendinței de a acționa cu 47
răspunsul manifest declarat de subiect și obiectul către care este direcționată furia
sunt prezentate în Tabelul 1.1.
Aceste rapoarte au infirmat convingerea că furia generează o agresivitate
direcționată împotriva celorlalți, având prin urmare un efect distructiv asupra
legăturilor sociale. (Vezi Novaco, 1979 și Tavris, 1984, care pun accentul mai mult
pe efectele sociale negative ale furiei.) Aspectele furiei și manifestările sale
comportamentale continuă să le ridice cercetătorilor întrebări esențiale: De

TABELUL 1.1. Răspunsuri agresive și nonagresive caracteristice furiei

Tipul de răspuns Impulsurile resimțite® Răspunsul produs®

Agresivitatea directă

Agresivitatea verbală sau simbolică 82 49

Negarea sau suprimarea unui beneficiu 59 41

Agresivitatea fizică sau pedepsirea 40 10

Agresivitatea indirectă

Mărturisirea făcută de subiect unui terț, 42 34

în scopul de a se răzbuna pe instigator
(blestem)
Prejudicierea a ceva important pentru 25 9
instigator
Deplasarea agresivității

Asupra unui obiect inanimat 32 28

La adresa unui individ 24 25

Răspunsuri nonagresive

Angajarea în activități cu un rol calmant 60 60

Discutarea incidentului cu cineva neutru; 59 59

absența intenției de a-1 leza pe agresor
Discutarea incidentului chiar cu 52 39
agresorul, fără afișarea unei ostilități
explicite față de acesta
Angajarea în activități opuse celor care 14 19
incită la furie

a Valorile exprimă procentajul episoadelor (N=160) în care răspunsul a fost „parțial" sau
„foarte intens".
(Sursa: J. R. Averill, „Studies on anger and agression". American Psychologist, 38. Washington,
DC: American Psychological Association. Copyright ©1983 aparținând American
Psychological Association. Republicat cu acordul Asociației).

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

48 exemplu, în ce mod și datorită căror factori poate furia, manifestă sau nu, să
determine efecte adaptative, respectiv dezadaptative?
După opinia mea, o contribuție importantă în acest sens o are perspectiva
constructivismului social. Cu toate acestea, consider că exprimă un adevăr doar
parțial, chiar dacă unul important, pe care ulterior îl extrapolează în mod eronat
la întreg. De exemplu, constructivismul social nu ține seamă de caracteristicile
biologice universale, favorizând exclusiv acțiunea forțelor socioculturale în
explicarea emoțiilor, ceea ce a dus la subminarea credibilității sale ca poziție
teoretică.
Cu toate că o creștere a tensiunii emoționale este adesea utilă la nivel biologic,
întrucât ne ajută să ne apărăm de un atac sau de pericol, în special unul de natură
fizică, societățile au impus nenumărate și complexe forme de constrângere privind
modul cum reacționăm atunci când ne simțim amenințați. Majoritatea societăților
dispun de legi cu caracter punitiv, precum și de interdicții morale adânc înrădă­
cinate care împiedică manifestarea agresivității. Stăpânirea de sine, planificarea
riguroasă, detașarea de emoții și o apreciere a indiciilor și înțelesurilor subtile
sunt adesea cele mai utile strategii adaptative; afișarea unei tensiuni emoționale
intense poate împiedica reușita adaptativă, întrucât starea de excitație ar putea
face imposibilă observarea indiciilor subtile. Indivizii se simt de regulă amenințați
și ofensați atunci când un grup folosește constrângerea fizică, excepție făcând
doar cazurile când utilizarea acesteia este absolut necesară.
în cadrul unui eseu intitulat „Fighting Words"*, profesoara de limbă engleză
Jane Tomkins (1989, pp. 33-34) descrie etosul violenței caracteristic filmelor
western, furnizând simultan o imagine relevantă a valorilor sociale nord-ame-
ricane care servesc drept justificare în manifestarea violenței:

Structura acestei secvențe [descrisă pentru filmul „Shane""] este reprodusă în

mod identic de numeroase alte pelicule și scrieri aparținând genului western. Acest
tipar nu variază niciodată. Eroul, provocat inițial ca urmare a unor insulte verbale,
dar care ulterior se transformă în agresiuni fizice, rezistă impulsului puternic de a
se răzbuna, dovedindu-și astfel superioritatea morală în fața agresorilor. Niciodată
lucrurile nu decurg invers; dacă la rândul său eroul reacționează prin agresivitate,
aceasta este justificată de faptul că răbdarea sa a fost „prea mult" timp pusă la
încercare. Și desigur că așa se vor petrece întotdeauna lucrurile. Răufăcătorii,
indiferent cine sunt aceștia, vor acționa până la urmă atât de reprobabil, încât eroul
este nevoit să riposteze în aceeași manieră. în momentul-cheie al acțiunii, atunci
când provocarea a depășit orice limită, violența nu numai că devine justificată, ci
dobândește un caracter imperativ: publicul este determinat să simtă că a nu
transgresa interdicția folosirii violenței ar însemna practic o abatere de la normele

„Războiul cuvintelor" (Nt.).

„Shane" este titlul unui film western considerat de referință în domeniu. Shane (personajul
principal) este un pistolar misterios ce dorește să renunțe la vechiul său stil de viață. însă,
în 1889, când acesta ajunge în valea din Wyoming, este nevoit să folosească violența pentru
a apăra un grup de fermieri ce erau amenințați cu confiscarea pământurilor de către un
moșier bogat și influent (N.t.).

RICHARD S. LAZARUS
 morale. Acest sentiment al dreptății supreme ilustrat în secvența descrisă anterior 49
este unul extrem de plăcut și cu greu poate fi separat de impulsurile criminale. Aș
spune că cele două aproape ajung să se confunde.

Faptul că prin intermediul structurii sociale și al culturii societatea modelează

viața emoțională a indivizilor a devenit o temă de interes atât pentru antropologia
culturală, un domeniu care în trecut, la fel ca și restul științelor sociale, îi acordase
doar o importanță redusă, cât și pentru domeniul sociologiei, care a redescoperit
rolul emoțiilor. într-o recentă trecere în revistă a lucrărilor de antropologie
referitoare la emoții, Lutz și White (1986) sugerează faptul că numeroși autori din
trecut considerau studierea acestora ca fiind mai curând apanajul științelor
naturale, având în vedere uniformitatea caracteristicilor biologice, ceea ce a făcut
ca emoțiile să nu prezinte relevanță pentru teoriile socioculturale. Cu toate
acestea, în prezent, antropologii au început să sesizeze existența unei tensiuni
reale existente între perspectiva biologică interesată de caracteristicile universale
ale emoției și cea socioculturală, care pune accent pe influența modelatoare a
normelor și valorilor culturale asupra indivizilor. Voi discuta pe larg aceste
aspecte în Capitolele 5 și 9.

Speciile biologice
Atunci când emoția este considerată din perspectivă biologică, se conturează
cu precădere două teme centrale. Prima ține de domeniul neurofiziologiei — altfel
spus, de rolul diferitelor arii cerebrale și segmente ale sistemului nervos periferic,
precum și de cel al hormonilor care îndeplinesc atât funcția de neurotransmițători,
cât și pe cea de regulatori ai activităților metabolice și motorii. A doua temă se
referă la procesele emoționale ereditare din cadrul speciilor biologice, care au fost
denumite „programe afective". Din punct de vedere filogenetic, este cert că emoțiile
au jucat un rol în supraviețuirea și evoluția speciilor. Teoria programelor afective
este în biologie echivalentul punctului de vedere constructivist din cadrul socio­
logiei, conform căruia emoțiile sunt înțelese prin prisma funcțiilor sociale pe care
le îndeplinesc (vezi Capitolul 2).
Nu face obiectul acestei lucrări o discuție cu privire la fiziologia emoțiilor și,
în particular, la rolul îndeplinit de creier și caracteristicile neurohormonale ale
acestuia în cadrul procesului emoțional. Există în prezent un grup restrâns de
neuropsihologi al căror număr este în creștere, ce se ocupă de studierea acestor
aspecte, însă așa cum voi sublinia în Capitolul 2, consider că pentru a descrie
adecvat psihofiziologia emoțiilor este mai întâi de toate necesară o teorie
psihologică bine fundamentată asupra funcționării emoțiilor. Acesta constituie
obiectivul pe care îl urmăresc în prezent, sperând ca pe viitor teoreticienii să
încerce stabilirea unor relații între ceea ce se cunoaște despre aspectele psihologice
ale emoțiilor și componentele fiziologice ale acestora. Pe de altă parte, cred că
este relevantă descrierea modului cum factorii biologici și cei socioculturali se
combină la nivel macrosistemic în influențarea emoțiilor, aspecte prezentate în

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

50 Capitolul 5 și în cele referitoare la dezvoltarea emoțională (Capitolele 8 și 9).
Capitolele menționate pun accent pe factorii biologici și în particular pe cei
temperamentali. De asemenea, în Capitolul 2 vor fi discutate aspectele teoretice
și cercetările privind rolul important deținut de sistemul nervos autonom și cel
hormonal în generarea tiparului de răspuns emoțional.
Fără îndoială că emoția îndeplinește numeroase funcții cu rol în supraviețuire,
operând atât la nivel fiziologic, cât și social. Dintre acestea, două prezintă o
importanță mai mare: prima funcție se referă la comunicarea socială, după cum
menționam anterior. Cea de a doua este cea de stimulare și susținere a mobilizării
fiziologice și psihologice în cazul frustrării unor nevoi biologice esențiale și al
provocărilor din partea mediului. Se poate afirma, citând metafora inspirată pe
care Tomkins (1963) a preluat-o din electronică, faptul că emoțiile servesc ca
amplificatori ai proceselor cognitive care îi permit unui animal sau individ să
evalueze prejudiciul sau beneficiul potențial al relației avute cu mediul și să îi
facă față. Prin urmare, un copil va învăța de regulă mai repede și mai ușor din
experiențele emoționale intense, comparativ cu momentele în care nu există o
astfel de mobilizare. Acest principiu poate fi ilustrat de situația în care mama,
percepută de regulă ca o prezență calmă și liniștitoare pentru copil, îl sperie cu
privire la pericolele existente în trafic, întrucât ea știe intuitiv că astfel poate evita
vicisitudinile pe care le-ar presupune învățarea bazată pe încercare-eroare în
cadrul situațiilor critice. Desigur că ar putea exista pericolul ca spaima copilului
să devină atât de intensă, încât să determine dezorganizarea comportamentului
și a gândirii, devenind astfel un pericol pentru copil.
Faptul că plătim un preț pentru moștenirea biologică, așa cum reiese din acest
exemplu referitor la spaimă, este desigur un truism. Fără îndoială că la începutul
omenirii supraviețuirea rasei umane a depins în mare măsură de felul cum
aceasta se apăra de pericolele fizice și de atacurile venite din partea altor specii
cu care împărțea același habitat, însă probabil că schimbările produse acum mii
de ani odată cu apariția societăților moderne au făcut ca unele aspecte ale pro­
cesului emoțional să își piardă din utilitate sau chiar să devină contraproductive
în condițiile actuale. Etologii au denumit această schimbare la nivel de utilitate
printr-o frază alambicată: „condițiile de mediu specifice adaptabilității evolutive",
ceea ce înseamnă că evoluția omenirii a fost posibilă datorită adaptărilor succesive
la medii diferite de cel actual. Creșterea tensiunii emoționale este în prezent
considerată frecvent drept cauza bolilor fizice și psihice cu un substrat emoțional,
după cum este cazul așa-numitelor tulburări asociate stresului (Selye, 1956/1976).
Este evident că un aspect de care trebuie ținut seamă îl reprezintă strategiile
complexe dezvoltate de către om în vederea gestionării pericolelor și a vătă­
mărilor, precum și a emoțiilor generate de acestea, având în vedere că emoțiile
pot inhiba sau modifica acele tendințe la acțiune determinate biologic, cum sunt
atacul sau fuga de o situație. Prin urmare, ceea ce afirmăm referitor la semnificația
funcțională a emoției trebuie să țină seamă de tipul de societate și cultură în care
trăim sau de condițiile de viață specifice ale subgrupurilor acelei societăți.
Existența urbană din cadrul societăților moderne industrializate — rezist tentației
de a le numi „postmoderne", întrucât acesta este un oximoron — probabil că

RICHARD S. LAZARUS
modifică semnificativ maniera în care privim aceste aspecte, comparativ cu 51
perspectiva unor societăți mai puțin dezvoltate. Oricum, este necesar să vedem
în ce condiții o emoție are un caracter adaptativ sau dezadaptativ și ce fel de
impact are — întrebări pe care le-am ridicat anterior cu privire la furie.
Orice specie animală se confruntă cu probleme adaptative care trebuie
soluționate favorabil în vederea supraviețuirii. O temă centrală în abordarea
emoției din perspectiva biologiei evoluționiste se referă la existența unei decuplări
graduale a comportamentelor adaptative de la acțiunile reflexe programate
neurologic (vezi Smith & Lazarus, 1990). Spre exemplu, în cazul păsărilor de curte
studiate de etologul Tinbergen (1951) — în experimente devenite de referință în
domeniu — când pasărea era pusă în situația de pericol creată experimental cu
ajutorul unui model în formă de șoim, reacția automată era instalarea panicii.
Tinbergen a folosit ca stimul experimental o siluetă din carton, astfel că atunci
când mișcarea acesteia era inversată, sugerând o pasăre inofensivă, reacția de
panică nu se mai producea. Siluetele utilizate sunt ilustrate în Figura 1.1.
în mod similar, un studiu realizat de Tinbergen privitor la comportamentul
de atac al ghidrinului (peștele-cu-ghimpi cu trei radii spinoase) a evidențiat faptul
că inițierea atacului introspecii depinde de existența pe abdomenul rivalului
mascul a unei pete de culoare roșu-intens; în prezența femelei, la care pata este
absentă, comportamentul nu se produce. Materialele-stimul utilizate în cadrul
experimentului sunt ilustrate în Figura 1.2.
Astfel de tipare de reacții automat-reflexe sau programate neurologic, care la
speciile inferioare par să fie determinate exclusiv de prezența unor configurații
specifice de stimuli externi, au o importanță fundamentală atât pentru supra­
viețuirea individuală, cât și pentru cea a speciei. Voi dezvolta aspectele progre­
sului evolutiv de la reflexe la emoții în Capitolul 5.
Cercetătorii care adoptă perspectiva biologică în studierea emoției vor trebui
să răspundă la întrebarea privind diferențele dintre caracteristicile emoționale
specific umane și cele comune cu alte specii. Abordarea evoluționistă susține că
speciile adiacente provenind din aceeași ramură filogenetică prezintă caracteristici
neurochimice similare, astfel că se poate susține și existența unor însușiri
emoționale comune. De asemenea, numeroase structuri neuronale și umorale sunt
comune de la o specie la alta. Cu toate acestea, se pare că există totuși diferențe
semnificative în privința tipurilor de emoții întâlnite la om, comparativ cu cele

Figura 1.1. Siluetă folosită în vederea studierii meca­

nismului de declanșare a reacției de spaimă la păsările de
curte. Pentru explicații, vezi textul. (Sursa: N. Tinbergen,
The Study of Instinct. Londra: Oxford University Press,
1951. Cu acordul pentru republicare.)

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

52

Figura 1.2. Modele folosite în testarea

răspunsurilor de atac la masculii din spe­
cia ghidrinului. Cele patru modele la care
abdomenul este hașurat, declanșează răs­
punsurile de atac. în cazul primului model,
cu forma mai bine conturată și abdomenul
nehașurat, răspunsul nu se produce (Sursa:
N. Tinbergen, The Study of Instinct. Londra:
Oxford University Press, 1951. Cu acordul
pentru republicare.)

ale speciilor inferioare. Atunci când vorbim despre mândrie, recunoștință, rușine
și vinovăție ne referim exclusiv la indivizii umani, deși unii autori susțin că
acestea se regăsesc și la speciile animale, cu precădere la primate, o ipoteză încă
dificil de dovedit fără a cădea în antropomorfism.
Probabil este adevărat că unele emoții au apărut pentru prima dată la speciile
animale evoluate, însă momentul apariției și forma de manifestare a acestora nu
au fost încă elucidate. De exemplu, oamenii sunt considerați singura specie la
care zâmbetul sau râsul sunt manifestări ale stării de fericire și, în mare parte,

RICHARD S. LAZARUS
același lucru este valabil pentru plâns ca manifestare a tristeții. Se pare, totodată, 53
că suntem cele mai emoționale creaturi existente, având în vedere gama vastă și
complexă de trăiri emoționale de care dispunem și factorii care le generează —
aspect pe care îl consider un rezultat al evoluției capacităților intelectuale și
structurii sociale. Având în vedere că emoțiile depind de factorii socioculturali,
teoriile cu privire la acestea ar trebui să ia în considerare deopotrivă perspectiva
biologică și pe cea socială. Multe dintre controversele pe tema emoției se con­
centrează pe diferențele de opinie aparținând acestor două perspective, astfel că
în Capitolul 5 am încercat să determin rolul pe care fiecare dintre cei doi factori
îl are în procesul emoțional.
Ca un ultim aspect, behavioriștii, etologii sau psihologii care studiază speciile
animale inferioare nu pot, din păcate, să aplice aceleași metode sau conceptuali­
zări folosite în studierea emoțiilor umane. De exemplu, la astfel de specii se
vorbește mai curând despre agresivitate sau comportament combativ decât despre
furie sau despre fugă și evitare în loc de teamă, pe motiv că ceea ce se petrece în
psihicul animal rămâne încă obscur. Indivizilor umani le putem cere să ne relateze
ceea ce gândesc și simt, dar nu și animalelor. Cu toate că numeroși psihologi
privesc cu neîncredere astfel de relatări subiective referitoare la viața psihică,
poate că o astfel de atitudine rezervată determină în mare parte pierderea unor
informații importante despre emoții, întrucât comportamentul este dificil de
interpretat în mod izolat.
Spre exemplu, comportamentul de atac nu este în mod necesar o dovadă a
furiei, la fel cum comportamentul evitant sau cel de fugă nu indică întotdeauna
teama. Dacă privim lucrurile din perspectivă opusă, furia, așa cum sugerează
Averill (1983), nu este în mod necesar urmată de un atac (probabil contrar
impulsului sau tendinței de a acționa în acest sens), după cum nu putem spune
nici că teama este o condiție esențială în reacțiile de evitare și fugă. Diferențele
dintre metodele utilizate în cadrul experimentelor cu animale și cele folosite cu
subiecții umani, precum și conceptualizările care decurg din acestea, ridică
probleme epistemologice oricărei teorii care încearcă dobândirea unei aplicabili­
tăți biologice universale — cu alte cuvinte, care să includă ambele specii.
Soluția adecvată — mai ușor de propus, decât de realizat — constă în cunoaș­
terea obținută pe baza analizării răspunsului emoțional la mai multe niveluri și
verificarea comparativă a inferențelor obținute. De exemplu, în cazul subiecților
umani putem adresa întrebări privind experiența subiectivă a furiei măsurând
concomitent expresiile faciale sau activitatea fiziologică, astfel că atunci când furia
este negată, dar individul este violent sau prezintă profiluri ale expresiei faciale
și ale răspunsurilor fiziologice asociate mâniei, putem deduce cu o oarecare
precizie că el este furios.

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

54 Interacțiunea adaptativă, contextul propriu
manifestării emoției
Nu este atât de evident pentru toată lumea faptul că arena principală de analiză
în studierea procesului emoțional o reprezintă relația individ-mediu. Unitatea de
bază a acestei relații este dată de interacțiunea cu rol adaptativ (adaptational encounter)
sau de episodul adaptativ. Uneori, în cadrul unei experiențe se poate urmări
realizarea unor interese individuale imediate, concrete și pe termen scurt, în timp
ce alteori sunt implicate probleme existențiale importante, acoperind o perioadă
mai lungă, dacă nu chiar întreaga viață.
Stabilirea limitelor acestei experiențe constituie o problemă importantă pentru
teoria și cercetarea emoției, care însă nu s-a bucurat de atenția cuvenită. într-o
trecere în revistă constructivă a scrierilor din psihologia socială referitoare la
conceptul de episod, Forgas (1982) a examinat o varietate de interacțiuni sociale,
printre care mersul la restaurant, vizita la medic sau ieșirea la o cafenea împreună
cu cineva; dintre acestea, mersul la restaurant a fost considerat ca un episod în
care emoțiile sunt foarte puțin sau deloc implicate. Atunci când dorim să vorbim
despre emoții din perspectiva psihologică — cu alte cuvinte, să examinăm ce
anume este cel mai semnificativ pentru indivizi — interesul nu trebuie să se
concentreze exclusiv asupra interacțiunii sociale în sine sau asupra cadrului de
desfășurare a acesteia, ci pe aspectele particulare ale experienței care au o conota-
ție afectivă la nivel individual.
Aspectul frapant în lucrările autorilor interesați de conceptul de episod constă
în faptul că aceștia acordă o importanță mai mare cadrului formal al interacțiu­
nilor sociale, comparativ cu conținutul emoțional al acestora. Lucrările mai recente
(de ex., Forgas, 1982; vezi și Forgas & Moylan, 1987) au încercat să remedieze
acest neajuns, după cum vom vedea din discuția următoare cu privire la echi­
valența funcțională. Este necesar să ne restrângem domeniul de interes la acele
experiențe care au un rol adaptativ, deci pot naște emoții, și să comparăm inter­
acțiunile sociale emoționale cu cele nonemoționale, în încercarea de a înțelege
relația funcțională dintre individ și mediu care conduce la generarea emoției.
Modul în care abordăm aceste experiențe trebuie deopotrivă să aibă un fun­
dament teoretic.
Ipoteza pe care o propun este că pentru a genera o emoție, trebuie ca în cadrul
interacțiunii adaptative să primeze întru câtva un interes individual; ea constituie
o tranzacție desfășurată între individ și mediu, de care depinde realizarea
scopurilor urmărite de cel dintâi și în raport cu care factorii de mediu sunt rele­
vanți. Interesul individual se referă atât la realizarea acestor scopuri, cât și la
gestionarea solicitărilor, a constrângerilor și oportunităților aparținând mediului. Voi
spune mai multe despre baza motivațională a emoțiilor în Capitolul 3.
A existat o amplificare a efortului depus în sensul renunțării la descrierea
separată a factorilor ce definesc modificările din cadrul interacțiunii individ-me-
diu, în direcția găsirii unor metode de conceptualizare a influenței cumulate
exercitate de cele două seturi de variabile la nivelul reacției emoționale. Alături
de numeroși alți autori (de ex., Tellegen, 1990), Wright și Mischel (1987,1988) au
pus bazele studiilor asupra relației individ-mediu. Aceștia (1988) notau spre

RICHARD S. LAZARUS
exemplu, că o serie de autori anteriori (de pildă Allport, Asch și Murray) 55
atrăseseră atenția privitor la riscurile pe care le ridică studierea trăsăturilor de
personalitate independent de contextele sau situațiile în care acestea se manifestă,
într-o formulare importantă privind abordările factoriale ale trăsăturilor de
personalitate, bazate pe conceptul de echivalență funcțională, aceștia scriau (1987,
p. 1162):

Timp de mai bine de un deceniu, abordările interacționiste au pus accent

pe faptul că evaluarea personalității trebuie făcută în paralel cu o evaluare a
situațiilor... și au încercat să determine relația existentă între situațiile clasificate
după echivalența funcțională... și categoriile de manifestări comportamentale...
Într-adevăr, una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă cercetarea atât
din perspectiva interacționistă, cât și din cea factorială constă în identificarea
categoriilor factoriale sau a „claselor de echivalență" ale situațiilor cu relevanța cea
mai mare pentru un anumit tip de comportament. în trecut, studiile empirice
„interacționiste" au fost adesea mai în măsură să îi clasifice pe indivizi în categorii
la care se puteau aplica afirmații referitoare la trăsăturile dispoziționale... fără a
putea să specifice categoriile de situații în cadrul cărora se puteau observa cel mai
bine diferențele individuale. în absența identificării unor astfel de clase de echiva­
lență a situațiilor, aplicarea modelelor factoriale ridică același gen de probleme ca
și modelele interacționiste precedente, mai precis generarea unui număr foarte mare
de instanțe comportamentale aleatorii, dependente de context, a căror semnificație
psihologică rămâne necunoscută și nu poate fi anticipată.

Sortarea experiențelor sau a relațiilor în clase relevante din punctul de vedere

al echivalenței lor adaptative descrie de fapt procesul de evaluare, după cum
vom vedea în Capitolul 4. De exemplu, individul trebuie să decidă dacă ceea ce
se întâmplă în cadrul experienței este sau nu relevant în raport cu unele valori și
scopuri importante. Va avea el de suferit? Se va vedea cât de inabil este? Va fi
pus în pericol statutul său social? Ar putea avea ca rezultat o pierdere importantă?
Constituie evenimentul în curs o provocare care poate fi depășită sau este o
situație negativă pe care individul este incapabil să o redreseze? Sau poate
constitui o sursă de mulțumire și mândrie?
Conceptul echivalenței funcționale, sau al claselor de echivalență, constituie
un efort în sensul formulării unui principiu care să pună în relație caracteristicile
individuale și factorii de mediu, cu scopul de a defini relația individ-mediu în
termeni adaptativi, și prin urmare emoționali. Valența unei experiențe și poten­
țialul acesteia de generare a unei emoții depind de tiparele motivaționale indivi­
duale, care furnizează cadrul psihologic pentru organizarea experienței. De
exemplu, atunci când Forgas le-a cerut subiecților să descrie caracteristicile unor
experiențe sociale sau episoadele acestora, a putut observa următoarele:

Reacțiile emoționale la episoade, precum încrederea în propria persoană,

sentimentul intimității, implicarea și plăcerea, aveau o importanță mai mare
decât caracteristicile percepute obiectiv în legătură cu episodul respectiv, ceea ce

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

56 sugerează faptul că Într-adevăr subiecții se bazau în judecarea situației într-o
măsură mai mare pe relevanța acesteia la nivel individual, decât pe criteriile
obiective, cu caracter descriptiv (Forgas, 1982, p. 74).

încă rămâne valabilă întrebarea dacă definirea limitelor unei interacțiuni

adaptative ar trebui să țină cont de modificările survenite în starea emoțională,
de interesul asociat tranzacțiilor cu mediul sau de ambele. Perspectiva adoptată
de mine privitor la emoție face ca aceste aspecte să fie coextensive; posibilitatea
de realizare a interesului curent, așa cum a fost el estimat de către individ, și
experiența emoțională se află într-o relație de interdependență, una constituind
baza celeilalte. Prin urmare, atunci când o emoție își modifică intensitatea sau
calitatea, acest punct de tranziție are drept corespondent o modificare la nivelul
relației individ-mediu — mai concret, o modificare a importanței interesului curent.
Așadar, problema stabilirii limitelor experienței adaptative depinde de răspun­
sul la întrebarea dacă ar fi mai utilă definirea acestora în funcție de starea
emoțională și de modificările acesteia sau după importanța interesului urmărit
în cadrul tranzacției. Aceste două alternative reprezintă în realitate două aspecte
complementare.
în cazul în care considerăm interesul curent ca fiind atributul definitoriu al
interacțiunii adaptative, chiar și atunci când ne referim, la aceeași experiență, pot
să apară numeroase modificări ale acestuia. în majoritatea interacțiunilor
adaptative, sunt implicate câteva sau numeroase tipuri de interese, astfel că
circumscrierea experienței în funcție de acest criteriu devine cu atât mai dificilă
și mai complexă. Tema relațională inițială — să spunem, modul cum gestionăm
o respingere socială sau teama trăită în legătură cu aceasta — poate fi pe termen
scurt înlocuită de o alta — sentimentul de a fi nedreptățit, al abaterii de la normele
sociale sau, din contră, mulțumirea dată de respectarea acestora, ori sentimentul
că ne bucurăm de aprecierea cuiva important. Acestea constituie exemple de teme
relaționale în baza cărora individul reacționează emoțional cu furie, vinovăție,
tristețe, plăcere sau iubire. Un exemplu în acest sens este tipul de provocare
ilustrată în Figura 1.3.
Există puține studii referitoare la organizarea și modificarea scopurilor
operative existente la nivelul interacțiunilor adaptative complexe. Este posibil ca
la începutul experienței să existe o temă centrală care le subordonează pe toate
celelalte, însă oricare dintre temele latente poate dobândi pe parcurs o importanță
mai mare, astfel încât să devină tema centrală. De exemplu, individul poate inițial
urmări să îl atragă pe un altul în desfășurarea unei acțiuni, însă ulterior să se
simtă amenințat de reacția ostilă a acestuia, ceea ce generează un alt scop care la
momentul inițial nu avusese relevanță. De asemenea, în cadrul oricărei experiențe
pot fi urmărite două sau mai multe interese contradictorii. Spre exemplu, un
individ furios pentru că în trecut cineva i-a adus un prejudiciu în legătură cu care
încă mai are resentimente poate simultan să considere că situația i-a adus și un
avantaj social în sensul demascării adevăratului caracter al celuilalt, lipsit de
scrupule, rigid sau ostil, ceea ce înseamnă că experiența respectivă a generat mai

RICHARD S. LAZARUS
 57

Figura 1.3. Priviți această figură, încercând să faceți presupuneri cu privire la ceea ce
gândesc și simt cei doi băieți, pe baza situației ilustrate și a expresiilor faciale afișate de
aceștia. Descrierea situației reale este dată mai jos, în textul inversat. Verificați dacă ați
evaluat situația corect. (Wide World Photos)

■eajvțdujețuj joțțmpedmoa BA-tasqo țțuțSeun ețdeajp uțp

jrpvreg 'aiueduioa ap ațațewiue nițuad rețoaă smauoa țnun țnțnunl ețej uj ețje as aa duip uj
'sol ap aaipij as nu es arjizodo ap uuias ui aâațe ațțțop) bsbj ap pereurea nes țnsouițej pura
punp țuiuaeț uj ațfeuanqzi țțuțâeun eSuțqs uțp jnțețeg -canoe ezase aț nu 'apedg 'Seu ap"

mult decât o stare emoțională, în funcție de prejudiciul sau beneficiul la care face
referire tema relațională.
Vorbeam de curând cu un student despre examenul oral la care acesta
participase; experiența îi produsese o serie de emoții diferite, ceea ce ilustrează
afirmațiile anterioare. Deși era un student foarte bun care își exprima ideile cu
claritate, el a venit la examen cu temerea că nu va avea șansa să își demonstreze
competența în domeniul stresului psihic și al gestionării acestuia. Atunci când
am ales să îi pun o întrebare integrativă dificilă fără legătură cu stresul psihic,
studentul a fost cuprins de o angoasă ce probabil era mai intensă decât acesta lăsa
să se vadă, o combinație de iritare și anxietate datorată sentimentului că îi
dezamăgisem așteptările. Cu toate acestea, a reușit să gestioneze situația în mod
remarcabil și să înțeleagă că întrebarea dificilă adresată era un mod de recunoaș­
tere a capacităților sale, care nu ar fi fost puse în valoare dacă îi adresam o

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

58 întrebare simplă. Pentru el a fost necesar un oarecare timp pentru a putea înțelege
că reprezenta de fapt un compliment și nu o ofensă, iar după realizarea acestui
lucru reacția sa emoțională a devenit pozitivă.
Ceea ce s-a întâmplat în această experiență poate fi explicat astfel: surpriza
inițială produsă de caracterul neașteptat al întrebării și scopul inițial al studentului
de protejare a imaginii de sine și a celei sociale au fost înlocuite de provocarea de
a face față cu succes întrebării dificile, astfel că anxietatea și iritarea induse de
periclitarea scopului inițial s-au diminuat. Pe de altă parte, eu nu avusesem niciun
moment intenția de a-1 trata cu un aer de superioritate. Acesta constituie un
exemplu tipic de evaluări interindividuale și intraindividuale divergente care pot
coexista într-un context, ca rezultat al unor scopuri și perspective individuale
diferite. Totodată, sunt ilustrate și modificările la nivelul scopurilor operative și
al intereselor urmărite în cadrul experienței, împreună cu schimbările comporta­
mentale survenite la participanți.
Cu scopul de a facilita o comparație între interacțiunile adaptative pe termen
scurt și cele pe termen lung, ar fi util să ne gândim la o ierarhizare a scopurilor în
care cele pe termen scurt, ca de exemplu promovarea unui examen școlar, sunt
subordonate scopurilor pe termen lung, cum ar fi dorința de a obține prestigiul,
o stare materială bună sau de a avea o carieră fulminantă (vezi Ortony & Clore,
1981). Spre exemplu, nepromovarea unui examen poate avea implicații la nivelul
scopurilor pe termen lung. Alternativ, este posibil ca realizarea unui scop pe
termen lung să depindă de promovarea examinărilor, astfel că eșecul imediat este
resimțit de individ mult mai intens, fiind dificil de suportat — uneori poate avea
ca efect chiar pierderea cunoștinței — comparativ cu situația în care reușita nu
vizează un astfel de scop. Prin opoziție, atunci când este implicat un scop pe
termen scurt (să zicem pentru o săptămână), importanța eșecului imediat va fi
mult diminuată. Diferențele individuale, graduale și tipologice, dintre angaja­
mentele pe termen lung determină variații atât la nivelul stărilor afective predomi­
nante și tonalității acestora, cât și la nivelul reacțiilor emoționale de moment.
încercarea de înțelegere a emoțiilor exclusiv ca rezultat al interacțiunii adapta­
tive imediate are ca efect omiterea aspectelor din fundalul relației, ceea ce
determină o înțelegere greșită a intensității și calității emoțiilor generate. Spre
exemplu, într-un studiu pe adolescenți cu privire la emoțiile acestora, Klos și
Singer (1981) au observat că intensificarea furiei în cadrul unei înfruntări pă-
rinte-adolescent și gândurile recurente care o însoțeau erau puternic influențate
de existența unui stres interpersonal de durată în raportul cu părintele respectiv;
reacțiile emoționale prezente erau în egală măsură influențate de aspectele legate
de istoricul relației cu părintele, precum și de aspectele imediate ale contextului
confruntării părinte-copil.
Luarea în considerare deopotrivă a aspectelor din prim-plan și din fundal
nu clarifică totuși problema definirii limitelor temporale și spațiale ale unei
interacțiuni adaptative. Voi ilustra acest gen de dificultăți dând ca exemplu o
ceartă produsă între soți, înainte de a pleca la serviciu dimineața. Deși acțiunile
și cuvintele rostite de parteneri ar putea fi considerate ca factorii declanșatori ai
confruntării, este posibil ca altercația să fie și rezultatul unor probleme existente

RICHARD S. LAZARUS
anterior, care au subminat în mod cronic relația. Fără a avea mai multe informații 59
privind istoricul relației, este inutil ca măcar să încercăm să înțelegem bazele
profunde, poate chiar inconștiente ale dificultăților maritale prezente sau
raporturile interpersonale stabilite.
Mai mult, ceea ce a condus la încheierea sau aplanarea altercației rămâne încă
destul de neclar; de exemplu, se poate ca aceasta să se fi încheiat întrucât cei doi
trebuiau să plece la serviciu, astfel că importanța mentală acordată incidentului
a scăzut pe măsură ce au apărut alte activități specifice zilei de lucru, pentru ca
apoi incidentul să revină în prim-plan în momentul când cuplul se întoarce acasă,
putând fi acompaniat de tăceri apăsătoare, gesturi ostile sau scurte explozii de
furie. Cu toate că în legătură cu un astfel de episod se poate crede că aparent este
posibilă identificarea precisă a momentului de început, respectiv a celui de
încheiere, în realitate lucrurile nu stau așa. în plus, nu are sens să complicăm inutil
discuția privind aspectele de fundal, respectiv cele de prim-plan ale relației,
întrucât stările emoționale generate în exemplul oferit nu au un caracter de conti­
nuitate, ci mai curând unul intermitent, în strânsă dependență de ceea ce se
întâmplă concret în cadrul tranzacțiilor maritale.
înclin să cred că soluția finală la problema stabilirii limitelor unor interacțiuni
adaptative complexe constă în descompunerea scopurilor pe temele componente
și identificarea tranzițiilor sau modificărilor produse de acestea la nivelul emoției
trăite. Fiecare scop sau interes care operează la nivelul unei experiențe emoționale
în derulare reprezintă întru câtva o unitate distinctă sau un atom al experienței,
în lipsa unei modalități de delimitare temporală a acestora, vom rămâne blocați
în confuzia privitoare la ceea ce se petrece în cadrul tranzacției, fără posibilitatea
unei studieri adecvate a procesului emoțional sau a relațiilor de interdependență
stabilite la nivelul emoției între aspectele psihologice și cele fiziologice, respectiv
a interdependenței dintre fațetele sociale și psihologice. Un astfel de demers,
deși este dificil de pus în practică, se poate dovedi esențial pentru o cercetare
adecvată a emoției.
Dacă suntem spre exemplu interesați de interdependența dintre procesele
psihologice și cele fiziologice, și urmărim stabilirea unei relații între reacțiile
fiziologice la stimulii specifici și stările emoționale produse de aceștia, este
necesară măsurarea celor două variabile înaintea producerii unei tranziții către o
nouă relație individ-mediu, deci înainte de modificarea stării emoționale.
Hormonii și alți compuși chimici generați de o stare emoțională rămân activi în
țesuturi pentru o perioadă, după care aceștia sunt eliminați, metabolizați sau
depozitați în urma proceselor homeostatice. Dacă furia s-a transformat brusc în
vinovăție sau consolare, ori au loc oscilații ale intensității acesteia de la violență
la indiferență, înseamnă că măsurătorile anterioare ale proceselor fiziologice nu
mai pot descrie adecvat noua stare emoțională și putem fi induși în eroare cu
privire la procesele psihofiziologice. Această problemă nu ține exclusiv de metoda
de cercetare, dat fiind că problema-cheie pentru numeroase cercetări o constituie
absența unei teorii adecvate asupra procesului emoțional în sine. Apare astfel
necesitatea unei teorii care să stimuleze metode de cercetare menite să clarifice,
pe lângă alte aspecte, psihofiziologia emoției (vezi Capitolul 2).

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

60 Aspectele controversate și obiectivele unei teorii a emoției
Acesta ar putea constitui momentul oportun pentru enumerarea principalelor
aspecte cu caracter general și deopotrivă controversat pe care trebuie să le abor­
deze orice teorie a emoției, și privitor la care teoria cognitiv-motivațional-rela-
țională va încerca să ofere răspunsuri pe parcursul mai multor capitole ulterioare.
Lista completă este lungă, însă consider îndeajuns să amintesc numai două­
sprezece puncte care îl vor putea ajuta pe cititor să anticipeze întru câtva con­
ținutul capitolelor următoare.

1. Cum ar trebui definită emoția în calitatea sa de construct teoretic? Care sunt

obiectivele unei teorii a emoției? Voi răspunde pe scurt la aceste întrebări.
2. Care dintre reacții pot fi considerate emoții, comparativ cu cele care nu se
încadrează în această categorie, și care este raționamentul ce stă la baza unei astfel
de decizii? Poate fi tresărirea considerată o emoție? Dar surprinderea? Suferința și
plăcerea? Ce putem spune în legătură cu empatia sau emoțiile estetice? Sunt
frustrarea, amenințarea, provocarea și speranța emoții sau ar trebui mai curând
considerate tipuri de evaluare? Numeroase aspecte cu privire la astfel de decizii
sunt discutate în Capitolul 2.
3. Emoțiile ar trebui oare tratate drept categorii distincte — ca de exemplu, furia,
anxietatea/teama, vinovăția, rușinea, invidia, gelozia, tristețea, fericirea, iubirea,
mândria, consolarea, speranța, compasiunea — sau ar fi mai adecvat ca acestea să
fie subsumate unui set restrâns de dimensiuni factoriale polare, de tipul
plăcere/neplăcere, tensiune/relaxare sau altele similare? Vezi Capitolul 2 pentru
o discuție referitoare la această problemă.
4. Se poate afirma că tendința de a acționa și activitatea fiziologică ar avea un
rol în emoție și, dacă da, care este rolul acestora? Este oare răspunsul similar celui
dat de Frijda (1986), care sugera că fiecărei emoții îi corespunde o tendință specifică
de a acționa, sau celui propus de Ortony, Clore și Collins (1988), care au contrazis
validitatea acestei formulări? Ce relație poate exista între tendința de a acționa și
activitatea fiziologică la nivelul emoției? Ar trebui considerată activitatea fiziologică
un atribut definitoriu al emoției sau există emoții la care aceasta nu poate fi
măsurată? Și acest aspect va fi discutat în Capitolul 2.
5. Ce relații de interdependență funcțională se pot stabili între diferitele tipuri
de emoții, ca furia, anxietatea, vinovăția, tristețea, consolarea ș.a.? Am fost învățați,
în mod justificat aș spune, că iubirea (afecțiunea) și ura (furia) sunt indisolubil
legate la nivelul relațiilor umane. Se consideră adesea că depresia (care de regulă
implică anxietate, vinovăție și tristețe) este înlocuită de agresivitatea direcționată
către exterior, pe măsură ce pacientul suferind începe să se vindece, ceea ce
sugerează că aceste emoții se află într-o strânsă relație de interdependență. Cum
putem oare înțelege astfel de interdependențe? Voi răspunde la această întrebare
în Capitolul 3, reluând aceste aspecte și în Partea a IlI-a.
6. Care sunt relațiile funcționale stabilite între componentele pe care Hilgard
(1980) le denumea „trilogia minții" — mai precis, cogniția, motivația și emoția? în
Partea a Il-a voi propune ipoteza conform căreia ceea ce diferențiază teoriile asupra

RICHARD S. LAZARUS
 emoției constă în modul diferit al organizării celor trei constructe teoretice, fapt 61
atestat de istoria teoriilor referitoare la emoție. De exemplu, ce rol îndeplinește
cogniția în generarea unei emoții? Este aceasta o condiție necesară și suficientă? Ce
tipuri de cogniție sunt implicate, ce fel de influențe au acestea asupra procesului
emoțional, și sunt oare acestea comparabile? Voi discuta aspectele respective în
Capitolele 4 și 5, privind rolul fundamental al evaluării în cadrul acestei teorii.
7. Biologii și cei interesați cu precădere în selecția naturală și evoluția speciilor
vor tinde să pună accent pe caracteristicile universale ale speciei, adesea în
detrimentul variabilității individuale; pe de altă parte, sociologii și cei interesați de
ontogeneză și procesele de învățare vor acorda o importanță mai mare rolului
societății și al culturii în modelarea procesului emoțional. Cum putem armoniza
caracteristicile biologice universale cu cele datorate mediului sociocultural, ca surse
de variabilitate emoțională? Vezi Capitolele 5 și 9 cu privire la propunerile făcute
în acest sens.
8. Care este legătura dintre conceptul de evaluare cognitivă și psihologia abisală,
respectiv activitatea psihică inconștientă? Diferă oare regulile generării emoțiilor,
atunci când conținuturile psihice au mai curând o natură conștientă, decât una
inconștientă? Acest aspect se regăsește discutat în Capitolul 4.
9. Cum diferă emoțiile în funcție de modul în care sunt produse? Ce factori
cauzali diferă? Vezi Partea a IlI-a, Capitolele 6 și 7.
10. Cum ar trebui înțeleasă dezvoltarea emoțională? Care sunt factorii care o
influențează? Care este rolul factorilor biologici, de tipul temperamentului? Dar cel
al personalității și învățării? Ce rol are identitatea eului sau șinele? Voi considera
aceste aspecte în Capitolul 8.
11. Cum influențează emoția rezultatele pe termen lung ale interacțiunilor
adaptative, ca de exemplu starea de bine, funcționarea socială și starea de sănătate?
Tratez aceste aspecte în Capitolul 10.
12. în ce mod putem influența procesul emoțional, în sensul reducerii disfuncțio-
nalităților, de pildă prin intermediul psihoterapie!? Voi răspunde la această
întrebare în Capitolul 11.

Cu toate că majoritatea acestor aspecte au făcut obiectul a numeroase formulări

și reformulări în cadrul diferitelor tratate, consider că este necesară discutarea
acestora în vederea unei descrieri sistematice a emoțiilor și conceptualizărilor
specifice, ceea ce constituie însuși obiectivul acestei cărți. Cred — sau cel puțin
sper — că am contribuit cu noi informații la ceea ce s-a teoretizat anterior despre
emoții. Cel puțin am încercat să ofer un cadru coerent și consecvent de organizare
a informațiilor referitoare la emoție, iar un astfel de demers face inevitabilă o
întoarcere la ceea ce s-a spus anterior pe această temă.
Care sunt atunci obiectivele unei teorii a emoției, prin prisma celor menționate
anterior? Unul dintre acestea se referă, desigur, la încercarea de a defini emoția. în
acest moment, este încă dificil de susținut și argumentat o definiție adecvată,
întrucât fiecare aspect al acesteia ar ridica numeroase întrebări la care va trebui
găsit un răspuns. O soluție utilizată frecvent constă în formularea unei definiții
descriptive axate exclusiv pe răspunsul emoțional. Majoritatea acestor definiții

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

62 pun accentul pe trei aspecte: dezechilibrul fiziologic versus schimbare; tendințele
de a acționa care nu devin în mod necesar manifeste și experiența subiectivă, care
este, de regulă, denumită afect.
Desigur că nu putem afirma că există două emoții identice, întrucât conținutul
ideatic asociat acestora depinde de context și diferă probabil în privința aspectelor
esențiale. Să considerăm, spre exemplu, situația în care un individ este furios pe
șeful său, comparativ cu cea în care are același sentiment la adresa soției. Aceste
două stări emoționale prezintă unele similitudini, însă ceea ce le deosebește este
conținutul ideatic asociat fiecăreia, pentru că individul nu poate gândi identic
despre cei doi chiar dacă la momentul experienței există un anume grad de
echivalență funcțională: ambii l-au lezat cu ceva, însă de modul cum reacționează
în prezent depinde viitorul relației și tot ceea ce aceasta îi poate oferi.
în orice caz, Hillman (1960) sugerează că există un consens cvasigeneral cu
privire la luarea în considerare a aspectelor răspunsului atunci când definim
emoția. Autorul citează definiția dată de către Drever (1952) în Dictionary of
Psychology*, după cum urmează:

Emoția: Este descrisă și definită în mod diferit de către psihologi, însă există un
acord unanim cu privire la faptul că aceasta reprezintă o stare complexă a
organismului ce presupune modificări fiziologice cu un spectru larg de manifesta­
re — la nivelul respirației, pulsului, secreției glandulare etc. — iar la nivel psihic,
se produce o stare de tensiune sau dezechilibru, marcată de o trăire intensă, însoțită
de regulă de tendința manifestării unei forme specifice de comportament. Atunci
când emoția este intensă, ea determină perturbarea funcțiilor intelectuale, un
anumit grad de disociere și o tendință de a acționa atât de discretă, încât nu poate
fi măsurată direct, având prin urmare un caracter protopatic. Orice alt mod de
definire ne-ar situa în sfera controverselor pe marginea acestui concept.

Cu toate că în mare parte sunt de acord cu definiția anterioară, nu cred că

luarea în considerare exclusiv a răspunsului emoțional este o strategie adecvată,
întrucât ridică o serie de probleme fundamentale. O teorie are ca obiectiv clarifi­
carea acestor aspecte, condiție pe care definiția dată de Drever nu o satisface.
Obiectivul fundamental al unei teorii a emoției se referă la găsirea unei modalități
de integrare a factorilor declanșatori ce țin de mediu, cu cei individuali, mai precis
a proceselor mediatorii de tipul gândirii, motivației, tendințelor de a acționa și a
activității fiziologice, ca elemente componente ale configurației complexe
denumită emoție. Realizarea obiectivului specificat presupune îndeplinirea unor
condiții esențiale.
Prima condiție este ca formulările teoretice să aibă în vedere emoția în calitate
de fenomen general — ceea ce presupune descrierea funcțională a procesului și
variabilele semnificative care îl caracterizează. Formulările vizează în principal
două aspecte generale: (1) Considerarea variabilelor cauzale cu influență asupra
emoției. Printre acestea se numără: unele aspecte referitoare la personalitate, ca

Dicționar de psihologie. (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
de exemplu ierarhizarea scopurilor; sistemele de convingeri cu privire la sine și 63
lume; nevoile individuale, resursele și solicitările din partea mediului fizic și
social; valorile culturale și structurile sociale care influențează emoția; relațiile
individului cu mediul și procesele de cunoaștere, evaluare și adaptare. în acest
caz, emoția este o variabilă dependentă. (2) Trebuie avute în vedere și efectele
procesului emoțional la nivelul rezultatelor adaptative pe termen scurt sau lung.
Printre acestea se numără: influența asupra dezvoltării sinelui, caracterul relațiilor
individuale avute cu mediul, atât cele generale, cât și temporare, efectele
feedback-ului asupra proceselor de evaluare și adaptare, precum și modul cum
emoțiile influențează starea de sănătate, atât la nivel somatic, cât și psihic. Emoția
este, de această dată, tratată ca variabilă independentă.
în al doilea rând, pornind de la formulările teoriei generale, vor trebui elabo­
rate descrieri referitoare la categoriile specifice sau subclasele de emoții, cum sunt
furia, anxietatea, vinovăția, bucuria, mândria ș.a. Desigur că acestea depind în
primul rând de definiția dată inițial emoției. Astfel de propoziții nu pot lua
naștere din senin, ci rezultă în urma unui proces de combinare a analizei logice
bazate pe teoria cognitiv-motivațional-relațională, cu speculațiile și observațiile
făcute de-a lungul istoriei — cunoașterea istorică, în esența sa — privind factorii
determinanți pentru fiecare tip de emoție, la care se adaugă datele furnizate de
cercetările sistematice actuale asupra evaluărilor implicate în cazul fiecărei emoții.
Desigur că ar putea fi ridicate obiecții privind gradul de adecvare a datelor de
cercetare, care au adesea un caracter informai și descriu experiențe izolate, însă
trebuie ținut cont de faptul că acestea permit elaborarea unor formulări inițiale
referitoare la tipurile de evaluare implicate în cazul fiecărei emoții specifice.
Presupun că dezvoltarea actuală a studiilor experimentale și a cercetărilor
statistice pentru stabilirea corelațiilor va continua să ofere noi metode de testare
empirică a validității raționamentelor teoretice.
Odată ce a fost luată decizia privind emoțiile studiate, pasul următor constă
în identificarea variabilelor care descriu fiecare emoție specifică. în plus, trebuie
să se țină seama și de diferențele datorate efectelor acestora (variabilele indepen­
dente) la nivelul rezultatelor adaptative, în măsura în care sunt semnificative;
spre exemplu, consecințele produse de anxietate probabil că diferă considerabil
de cele datorate furiei sau dezgustului, și în mod similar fericirea produce alte
efecte, comparativ cu iubirea.
Tot în categoria variabilelor independente, trebuie explorat și modul cum
emoțiile interferează cu funcționarea socială, starea de bine și sănătatea somatică,
în acest caz, sunt urmărite efectele produse de emoția generată, a cărei configu­
rație de ansamblu îi oferă individului la nivel conștient feedback-uri perceptive
și evaluative, de care depinde generarea unei noi emoții.
în absența unei teorii adecvate, vom fi înclinați să credem că emoția nu se
pretează unei definiri în sensul clasic, astfel că am fi tentați probabil să recurgem
la definițiile standardizate (vezi și Fehr & Russell, 1984; Leeper, 1965; Rosch, 1978;
și Shaver ș.a., 1987) care admit faptul că unele reacții emoționale (de ex., furia,
teama, vinovăția) servesc ca prototip pentru celelalte (de ex., uimirea, încântarea,
surprinderea, dezgustul, suferința, foamea și setea). încântarea, surprinderea,

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

64 dezgustul și alte emoții similare acestora constituie fenomene de graniță, în sensul
că se aseamănă mai curând cu reflexele senzorio-motorii, decât cu emoțiile.
Afirmarea necesității unei teorii care să răspundă la problemele ridicate de
definirea conceptuală dă naștere unei dileme epistemologice. De regulă, definițiile
desemnează fenomene care sunt general observabile, fără a lua în considerare
explicarea ansamblului proceselor care le generează. în continuare, voi propune
o încercare de definire a emoției, elaborată în urmă cu patru sau cinci ani și
nepublicată până în prezent, în efortul de a stimula găsirea unor răspunsuri la
problemele dificile pe care le ridică absența unei teorii:

Emoțiile sunt răspunsuri psihofiziologice organizate în funcție de noile infor­

mații privind relațiile permanente cu mediul. Termenul de „informații" reprezintă
expresia colocvială pentru cunoașterile sau convingerile legate de importanța acestei
relații pentru starea de bine. Calitatea (de ex., furie versus teamă) și intensitatea
răspunsului emoțional (gradul de mobilizare sau schimbările fiziologico-motorii)
depind de estimările subiective — pe care le-am denumit evaluări cognitive —
referitoare la cunoașterile legate de gradul de realizare a scopurilor pe termen scurt
sau lung și la tendința de a acționa care evidențiază condițiile relației. Semnificația
atribuită este rezultatul interdependenței stabilite între scopurile individuale și
factorii stimulatori din mediu. Prin urmare, emoțiile reprezintă configurații
cognitiv-motivațional-relaționale, a căror stare se modifică odată cu schimbările
survenite în cadrul relației individ-mediu, în funcție de modul cum acestea sunt
percepute și evaluate subiectiv (estimate).

Conform, definiției anterioare, la fel ca și în cele axate pe răspunsul generat,

reacțiile emoționale includ cele trei componente descrise de Drever (1952): (1) o
tendință puternică înspre un anumit tip de acțiuni (de exemplu, fugă sau teamă,
a țipa sau a se bucura, exprimarea afecțiunii față de celălalt sau ascunderea
acesteia ș.a.); (2) un tipar distinct al schimbărilor fiziologice asociat tendinței de
a acționa, ce în majoritatea cazurilor implică o mobilizare a interesului în vederea
obținerii unui anumit rezultat adaptativ; (3) o componentă experiențială (denu­
mită adesea ca afect) care presupune o estimare sau un raționament și include
procesul de evaluare. Definiția mai ține seamă și de cele patru abordări multidisci-
plinare ale emoției, care au fost discutate anterior, și anume cea individuală,
a observatorului, socială, și abordarea biologică/adaptativă.
Problema ridicată de acest mod de definire constă în faptul că presupune
existența unei teorii a emoției, astfel că aspectele principale la care ar trebui să
răspundă cercetarea empirică, cum ar fi întrebarea dacă evaluarea este o condiție
necesară și suficientă în definirea emoției, sunt deja incluse în formularea
ipotezelor sau a postulatelor aflate la baza sistemului teoretic. Ca în toate teoriile,
răspunsurile sunt formulate ca aserțiuni, astfel că adoptarea acestei soluții nu
clarifică dacă formulările teoretice propuse vor fi confirmate sau infirmate. Prin
urmare, formularea citată anterior în legătură cu emoția nu este o definiție
propriu-zisă, ci un indiciu al postulatelor sistemului teoretic care vor trebui
validate empiric.

RICHARD S. LAZARUS
 65
Teoria, pe scurt
Ar fi poate util ca în acest moment să îi ofer cititorului o scurtă schiță
introductivă a teoriei cognitiv-motivațional-relaționale, care va fi detaliată în
Părțile II, III și IV. Teoria poate fi redată sub forma a cinci idei metateoretice
fundamentale. Voi relua aceste teme în Capitolul 11, referitor la implicațiile
practice ale sistemului teoretic în ansamblu.
Cele cinci idei metateoretice sunt, după cum urmează:

1. Teoria este una sistemică. Principiul sistemic afirmă că procesul emoțional

implică o configurație organizată, care include mai multe tipuri de variabile:
antecedentele, procesele mediatorii și o soluție sau un răspuns. Răspunsul
emoțional nu poate fi explicat doar pe baza unei singure variabile, ci prin stabilirea
relațiilor de interdependență existente între acestea. Variabilele sistemice sunt
descrise în finalul Capitolului 5, Figurile 5.2 și 5.3.
2. Emoțiile descriu două principii interdependente: primul, principiul procesual,
se referă la caracterul schimbător sau fluctuant al acestora; celălalt, principiul
structural (vezi Capitolul 3) exprimă faptul că există modele fixate de relaționare
individ-mediu, care determină apariția recurentă a unor tipare emoționale la unul
și același individ.
3. Variabilele biologice și cele sociale care influențează emoțiile se dezvoltă
și se modifică în decursul vieții, în special în perioadele timpurii ale copilăriei,
continuând probabil și în perioadele care urmează. Acesta este denumit principiul
dezvoltării și face de asemenea referire la faptul că procesul emoțional nu este identic
pentru diferitele stadii de dezvoltare, subiect discutat în detaliu în Capitolele 4,
8 și 9.
4. Procesul emoțional are un caracter distinct pentru fiecare emoție. Acest
postulat, denumit principiul specificității, se referă la aspectul deja menționat: faptul
că unul dintre obiectivele majore ale unei teorii a emoției este de a genera subteorii
care să explice detaliat procesele implicate în fiecare emoție particulară — de
exemplu, furie, anxietate, mândrie (vezi Partea a IlI-a, Capitolele 6 și 7). Principiul
specificității are la bază un alt principiu descris în continuare, la punctul 5.
5. Ideea centrală majoră a teoriei o constituie principiul semnificației relaționale,
ce va fi detaliat în Partea a II-a, Capitolele 3 și 4, iar aplicările ulterioare ale acestuia
la emoțiile particulare se regăsesc în Partea a IlI-a, respectiv în capitolele privind
dezvoltarea individuală, incluse în Partea a FV-a. Conform acestui principiu, fiecărei
emoții îi corespunde o semnificație relațională unică, clar definită. Ea este exprimată
ca tema relațională centrală a fiecărei emoții particulare și sintetizează aspectele
favorabile și defavorabile caracteristice fiecărei relații individ-mediu. Semnificația
emoțională atribuită acestor relații este rezultatul procesului de evaluare, care
îndeplinește rolul de construct teoretic central.

Procesul de evaluare implică în diferite grade un set de componente cogni-

tiv-decizionale cu rol în crearea tiparelor evaluative distincte pentru fiecare emo­
ție în parte; trei dintre acestea, cele principale, se referă la bazele motivaționale

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

66 ale interacțiunii adaptative; celelalte trei, cele secundare, au în vedere posibilitățile
adaptative și expectațiile individuale în legătură cu experiența. Componentele
procesului de evalare primară vizează relevanța experienței pentru scopuri,
congruența sau incongruența acesteia în raport cu scopurile și gradul de implicare
al eului. Cele secundare se referă la învinuire sau laudă, la potențialul adaptativ
și la expectațiile față de viitor. Fiecare emoție individuală se distinge printr-un
tipar specific de combinare a componentelor la nivelul proceselor de evaluare
primară, respectiv secundară. Adaptarea deține, de asemenea, un rol important în
semnificația subiectivă atribuită relației cu mediul, influențând procesul de
evaluare, astfel că pe bază de feedback este generată o nouă emoție.
Procesul de evaluare și cel adaptativ sunt rezultatele influenței combinate a
variabilelor de personalitate și a celor de mediu, care se unifică la nivelul relației
individ-mediu; această relație presupune un nou nivel al analizei teoretice, pe
care am. denumit-o semnificație relațională; semnificația atribuită se bazează pe
importanța experienței pentru starea de bine. Ea depinde de gradul în care con­
dițiile de mediu corespund cu convingerile și scopurile individuale. Sarcina
evaluării este de a integra cele două seturi de variabile antecedente — personali­
tatea și mediul — într-o semnificație relațională fundamentată pe relevanța
experienței pentru starea de bine. Putem înțelege răspunsul emoțional ca fiind o
construcție subiectivă asupra unei experiențe, prin prisma intereselor și adaptării
individuale.
Atunci când semnificația individuală atribuită experienței implică un preju­
diciu sau un beneficiu, este generată o emoție care include o tendință înnăscută de
a acționa, care furnizează baza pentru o activitate fiziologică distinctă, specifică
fiecărei emoții. Procesul adaptativ care poate fi în concordanță sau în opoziție cu
tendința de a acționa, astfel că o poate subordona sau inhiba, prezintă o com­
ponentă psihologică mai accentuată de intenționalitate, decizie și planificare,
determinând acțiunile și tiparele fiziologice.
Pentru a sintetiza modul de organizare a cărții, în Partea a Il-a, Capitolul 3,
voi descrie detaliat relațiile individ-mediu, temele relaționale centrale, procesele
de adaptare și bazele motivaționale ale acestora. Capitolul 4 se referă la modali­
tățile de generare a semnificației și la evaluările inconștiente. în Capitolul 5 sunt
cuprinse aspecte referitoare la cauzalitate.
în Partea a IlI-a, Capitolul 6, voi trata subiectul incongruenței în raport cu
scopurile (de unde și emoțiile negative), iar în Capitolul 7 voi discuta atât con­
gruența în raport cu scopurile, sau altfel spus, emoțiile pozitive, cât și emoțiile
problematice.
Partea a IV-a, Capitolul 8, are ca temă diferențele individuale datorate proce­
sului dezvoltării emoționale, iar Capitolul 9 se axează pe influența socială, inclusiv
rolul culturii și al structurii sociale în modelarea emoțiilor.
Partea a V-a se referă parțial la emoție considerată ca variabilă independentă.
Efectele emoției asupra sănătății sunt discutate în Capitolele 10 și 11, unde
subliniez implicațiile pe care sistemul teoretic propus le are asupra a trei domenii
practice — cercetarea, evaluarea, respectiv tratamentul și prevenția.

RICHARD S. LAZARUS
 67
Rezumat
Importanța teoretică a emoției a fost minimalizată în psihologie până în anii
'60, care au marcat o decadă al cărei specific este dat de dezvoltarea neobehavio-
rismului și a teoriilor învățării sociale, dar și de orientarea în direcția cogniti-
vismului și creșterea interesului pentru teoriile sistemice. Emoția se distinge de
toate celelalte concepte din gândirea psihologică prin caracterul său integrativ,
organizator-sistemic, astfel că subsumează la nivelul unei configurații complexe
conceptul de stres psihologic și gestionarea acestuia, alături de motivație, cogniție
și adaptare. Teoria emoției are ca element central relația dintre un individ și
mediu, punând un accent mai redus pe tratarea separată a caracteristicilor
individuale și a celor de mediu.
Emoția este tratată în mod diferit, în funcție de cele patru abordări majore —
individuală, observațională, socială și cea a speciilor biologice — toate acestea
având o importanță fundamentală pentru o înțelegere aprofundată a emoțiilor.
Emoțiile constituie experiențe individuale, care prin intermediul comunicărilor
deliberate sau întâmplătoare pot fi înțelese de cei aflați în postura de observatori;
emoțiile reprezintă o sursă valoroasă de informații cu privire la indivizi și la felul
în care aceștia reușesc să se adapteze la mediu. Societatea generează tipare
comportamentale și atitudinale, care la nivel individual vor modela emoțiile și
manifestările acestora. Moștenirea biologică constituie un alt factor cu rol de
modelare a procesului emoțional. Obiectivul pe care trebuie să îl îndeplinească o
teorie a emoției vizează integrarea celor două perspective, socială și biologică, în
scopul înțelegerii aspectelor funcționale specifice emoției.
Cadrul de apariție și manifestare a emoțiilor îl constituie relația individ-me-
diu, iar unitatea de bază a analizei o reprezintă interacțiunea adaptativă (adaptational
encounter). Una dintre problemele importante la care trebuie să răspundă teoria
se referă la stabilirea limitelor experienței, deopotrivă a celor orizontale și
verticale, acestea din urmă ținând de domeniul psihologiei abisale și de instanța
inconștientă a psihicului. Conceptul de echivalență funcțională propune un
principiu motivațional prin care se încearcă determinarea interesului prezent în
interacțiunea adaptativă la nivel individual, interes exprimat sub formă de scopuri
a căror semnificație se modifică pe măsura desfășurării experienței sau atunci
când condițiile acesteia se schimbă. Afectele sunt rezultatul unor interese specifice
asociate experiențelor, în timp ce dispozițiile implică aspecte mai generale refe­
ritoare la experiențele de viață și parcursul existențial. Modul cum individul
evaluează importanța unei experiențe sau viața în general constituie factorul de
bază în producerea emoțiilor.
Capitolul 1 se încheie cu examinarea obiectivelor majore ce trebuie îndeplinite
de o teorie cognitiv-motivațional-relațională, la care se adaugă principalele
aspecte pe care aceasta ar trebui să le ia în considerare, inclusiv definirea emoției,
în cadrul obiectivelor urmărite sunt vizate două aspecte: (1) elaborarea unor
formulări asupra emoției privită ca fenomen general, prin care se urmărește atât
descrierea procesualității, cât și variabilele definitorii; (2) generarea unor noi

Emoție și adaptare ■ Despre emoție

68 formulări în acord cu teoria generală, în forma unor subteorii distincte, aplicabile
unor emoții specifice de tipul furiei, anxietății, mândriei.
în primul caz, emoția va fi considerată ca variabilă dependentă și se încearcă
determinarea factorilor declanșatori ai acesteia. Este însă la fel de important ca
emoția să fie privită și ca variabilă independentă, caz în care vor fi examinate
efectele pe care aceasta le determină la nivelul funcționării sociale asupra stării
de bine și a sănătății somatice (vezi Capitolul 10).
înainte de a începe discutarea propriu-zisă a teoriei cognitiv-motivațio-
nal-relaționale, prezentată în Partea a Il-a, este necesară lămurirea aspectelor
controversate care țin de cercetarea, măsurarea și clasificarea emoțiilor, în scopul
alegerii acelor emoții specifice care vor fi analizate ulterior. Voi aborda aceste
subiecte în Capitolul 2.

RICHARD S. LAZARUS
2

Aspecte controversate specifice

cercetării, clasificării și măsurării

Acest capitol, ca și cel anterior, precede prezentarea teoretică realizată în Partea

a Il-a. Obiectivul urmărit vizează explorarea acelor aspecte care fac ca cercetarea,
măsurarea și clasificarea emoțiilor să constituie un demers atât de dificil și provo­
cator. Am convingerea că o cercetare adecvată trebuie să se bazeze pe o teorie
care identifică principalele întrebări de cercetare și promovează strategii de
investigare și măsurare coerente; între strategiile teoretice și cele de cercetare
există o relație de interdependență. Multe dintre cercetările considerate ca
neavând o bază teoretică pornesc în realitate de la ipoteze implicite asupra emo­
ției, care chiar dacă nu au făcut obiectul unor enunțuri formale, au totuși valoarea
de propoziții teoretice inițiale referitoare la noțiuni cauzale, idei intuitive legate
de funcționarea procesului și raționamente inițiale cu un caracter teoretic și
metodologic. Ideea pe care se fundamentează următoarele formulări susține că
în absența unui construct teoretic nu este posibilă rezolvarea acelor aspecte
fundamentale care țin de clasificare și măsurare, de care depinde o cercetare
sistematică.
Voi discuta în continuare cinci aspecte cu caracter general: variabilele
emoției; ce sunt emoțiile; emoțiile, categorii sau dimensiuni; cercetarea și teoria
actuală privitoare la caracteristicile universale ale răspunsului emoțional, cu
accent pe expresiile faciale și tiparele de răspuns nervos autonom; și o
distincție — promovată cu precădere de perspectiva filogenetică — între
emoțiile primare și cele secundare. Voi încheia capitolul cu propunerea unui
sistem de clasificare a emoțiilor, cu aplicabilitate practică, pe care se vor fun­
damenta analizele teoretice prezentate în Partea a II-a și discuția referitoare la
emoțiile specifice din Partea a IlI-a.

Variabilele emoției
Un număr de variabile specifice, ca de exemplu, acțiunile motorii, modificările
fiziologice și stările subiective sunt reunite funcțional la nivelul unor categorii
emoționale globale. Conceptele globale iau naștere din interpretarea microobser-
vațiilor periferice — de pildă, o acțiune sau o modificare fiziologică sunt consi­
derate ca aspecte ale unui proces integrativ principal, cum este emoția. A vorbi

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

70 despre acestea ca reprezentând caracteristici ale emoției are valoarea unei
interpretări — sau, altfel spus, aceea de inferență teoretică. Doar o parte dintre
variabilele specifice sunt direct observabile, în timp ce altele sunt neobservabile,
astfel că este necesară o privire mai atentă asupra acestor variabile și a inferențelor
interpretative prin care se ajunge la tratarea lor ca fenomene emoționale globale.
Există patru clase de variabile observabile relevante pentru emoție:
1. Acțiunile, de tipul atacului, evitării, apropierii sau îndepărtării de un loc sau
o persoană, plânsul, grimasele, adoptarea unei posturi corporale specifice alcă­
tuiesc o primă clasă de variabile observabile. O parte dintre acțiuni, cum sunt
expresiile faciale, pot fi calificate ca voliționale sau instrumentale atunci când sunt
realizate în scopul obținerii unui efect social, însă aceleași acțiuni sunt alteori
considerate ca având doar un rol expresiv, fiind rezultatul unor procese involun­
tare. Oricare dintre presupuneri constituie în realitate o interpretare, fapt pentru
care este extrem de important ca aceasta să fie diferențiată de simpla observare.
Atunci când adăugăm termenul instrumental sau expresiv în fața celui de
acțiune, o astfel de juxtapunere presupune existența unui scop sau funcții pentru
a căror realizare este inițiată acțiunea instrumentală. Chiar și evitarea, în legătură
cu care se poate spune că este o acțiune observabilă, implică o intenționalitate,
întrucât termenul de evitare sugerează că scopul acțiunii este de a-1 îndepărta pe
individ de un obiect sau o persoană. Prin urmare, când vorbim despre evitare
înseamnă că facem o inferență asupra unui proces neobservabil a cărei realitate
trebuie probată. în concluzie, fenomenele acționale constituie variabile obser­
vabile, însă clasificarea acestora ca având o bază motivațională sau una expresivă,
ori a le considera ca derivați sau indicatori ai procesului emoțional constituie un
demers interpretativ ce necesită existența unei teorii. Astfel de interpretări sunt
permise; însă este importantă specificarea bazei lor teoretice.
2. Reacțiile fiziologice, ca de exemplu activitatea sistemului nervos autonom
(vegetativ) și efectele acesteia asupra organelor periferice, activitatea cerebrală și
secrețiile hormonale constituie a doua clasă de variabile observabile. Acestea sunt
uneori fenomene emoționale, însă pot avea și un caracter nonemoțional atunci
când reprezintă doar ajustări homeostatice determinate de un efort sau de o
activitate fizică, așa cum se întâmplă când pulsul este accelerat datorită modifi­
cărilor survenite în mediul fizic sau ca rezultat al solicitărilor neurologice și
metabolice necesare activității motorii. Chiar dacă o parte dintre aceste variabile
pot fi observate fără dispozitive speciale, cum este cazul înroșirii sau palorii
faciale, instrumentele sofisticate existente în prezent le permit cercetătorilor o
măsurare suficient de precisă pentru numeroase reacții fiziologice în vederea
studierii sistematice a rolului funcțional îndeplinit de acestea în cadrul procesului
emoțional. Distincția anterioară între variabilele specifice (observabile) și cele
interpretative considerate ca fenomene globale este valabilă și în acest caz. Altfel
spus, atunci când vorbim despre o reacție fiziologică ca fenomen emoțional, facem
deja o interpretare.
3. Relatările indivizilor referitoare la propriile emoții ca furia, anxietatea sau
mândria ori negarea acestora descriu factorii declanșatori ai emoțiilor trăite sau
pot indica scopurile urmărite ori convingerile care determină astfel de reacții —

RICHARD S. LAZARUS
formând cea de a treia clasă de variabile observabile. Acestea constituie o sursă 71
de informație deosebit de valoroasă privitoare la emoțiile umane, întrucât infor­
mațiile obținute pe această cale nu sunt întotdeauna observabile din alte surse.
Există dezbateri constante în rândul sociologilor, în legătură cu validitatea
relatărilor individuale, având în vedere că ele pot fi supuse distorsiunilor din
dorința individului de a se prezenta într-o lumină favorabilă, a interpretării greșite
a situațiilor sau din nevoia de autoamăgire. Cu toate acestea, relatările în sine pot
fi considerate ca variabile observabile și interpretate în contextul altor date. Faptul
că sursele de date sunt supuse unor inferențe interpretative este valabil indiferent
de natura acestora, astfel că nu constituie o trăsătură exclusivă a relatărilor verbale
ca surse de informație asupra procesului emoțional. Așa cum am subliniat
anterior, interpretarea acțiunilor și a activității fiziologice ca fenomene emoționale
este, de asemenea, rezultatul unei inferențe teoretice, iar astfel de fenomene sunt
la fel de dificil de analizat statistic precum sunt și relatările indivizilor cu privire
la propriile experiențe și înțelegeri.
4. Factorii de mediu și contextele de manifestare ale acestora, inclusiv cei sociali,
culturali și fiziologici care determină apariția unei emoții constituie cea de a patra
categorie de variabile observabile. Cu toate acestea, atunci când facem referire la
variabilele structurii sociale și semnificațiile culturale, precum și la provocările
relaționale și solicitările, constrângerile sau resursele mediului, considerate ca
variabile ale fenomenului emoțional, nu mai putem vorbi despre o simplă
observare a acestora, ci despre inferențe cu caracter interpretativ și teoretic.
Spre exemplu, atunci când afirmăm că o reacție individuală apare ca răspuns
la un afront social, nu putem ști cu certitudine din ce motiv individul s-a simțit
lezat; sau dacă un eveniment îi trezește acestuia anxietate, este dificil de identificat
ce anume este considerat ca amenințător și de ce, având în vedere că alți indivizi
nu ar fi răspuns la același eveniment într-un mod similar; iar atunci când vorbim
de interpretarea unui rol social individual cum este cel patern, matern sau infantil,
nu este suficientă o definire a rolului respectiv doar din perspectiva socială,
întrucât conotația subiectivă individuală atașată acestuia ar putea să difere destul
de mult.
îngăduiți-mi să sintetizez principalele aspecte discutate anterior. în lipsa
unui cadru și a unei interpretări adecvate, niciunul dintre fenomenele specifice
ale emoției nu poate fi considerat în sine ca fiind emoțional, deoarece toate înde­
plinesc și funcții nonemoționale. Acțiunile pot avea un caracter emoțional sau nu.
Același lucru este valabil și pentru activitatea fiziologică. Indivizii pot nega verbal
trăirea unei emoții, chiar dacă în realitate se simt furioși, înspăimântați, vinovați,
mândri etc.; pe de altă parte, ei pot relata astfel de emoții fără ca acestea să existe
în realitate. în concluzie, indivizii sunt adesea expuși influenței factorilor și
contextelor externe, ceea ce de regulă le generează emoții, însă este posibil și ca
reacțiile emoționale să nu se producă sau să nu fie cele așteptate; pe de altă parte,
expunerea indivizilor la experiențe care din punct de vedere normativ sunt
considerate ca nonemoționale le poate produce acestora emoții intense.
Cu toate că existența unei emoții poate fi dedusă în baza caracteristicilor sale
observabile, iar în viața cotidiană facem în mod constant presupuneri adecvate

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

72 cu privire la emoții, a descrie o emoție înseamnă a face o judecată teoretică asupra
unui construct ipotetic extrem de complex, o configurație organizată, formată din
numeroase variabile și procese. Acesta este principalul motiv în virtutea căruia
emoțiile sunt atât de dificil de studiat din punct de vedere științific. Soluția la o
astfel de problemă nu constă în ignorarea emoțiilor sau restrângerea cercetării
lor, așa cum se proceda în trecut, ci în îmbinarea riguroasă a analizelor con­
ceptuale cu cele empirice în vederea atingerii unui nivel mai înalt de înțelegere
și teoretizare.
Există cinci clase de variabile neobservabile relevante pentru emoție:

1. Tendințele de a acționa sunt considerate variabile neobservabile, întrucât fac

referire la impulsuri individuale care pot sau nu avea ca finalitate o acțiune, sau
pot să nu fie recunoscute de către individ (deși probabil că ne așteptăm să găsim
indicii ale manifestării acestora în baza măsurării unor valori crescute ale tensiunii
musculare).
2. Experiențele emoționale subiective (adesea denumite ca afecte) — să spunem,
furia, anxietatea, mândria etc. — care în mod normal nu sunt observabile, însă pot
fi deduse datorită existenței unor indicii observabile și în baza relatărilor verbale
făcute de individul care trăiește experiența.
3. Relațiile individ-mediu, care presupun inferențe privind legătura funcțională
stabilită între un individ cu propriile motivații și convingeri, și setul complex de
solicitări, constrângeri și resurse aparținând mediului. Aceste două subsisteme
complexe — individul și mediul —, deși includ variabile observabile, reprezintă totuși
niște constructe teoretice, fapt evident în inferențele referitoare la structurile și
procesele care descriu personalitatea și mediul. Afirmațiile cu privire la aceste
subsisteme au deopotrivă un caracter interpretativ.
4. Procesele adaptative, deși sunt exprimate frecvent ca acțiuni sau conținuturi
psihice care pot fi relatate, reprezintă deopotrivă inferențe globale complexe în
legătură cu care se presupune că influențează emoțiile datorită efectelor produse
asupra evaluării. Termenul de strategie utilizat adesea când se vorbește despre
adaptare implică o acțiune intenționată, probabil organizată și planificată.
5. Procesele de evaluare, considerate ca fiind constructul central al oricărei teorii
cognitiv-motivațional-relaționale a emoției, pot fi înțelese doar pe baza unor astfel
de inferențe.

Fenomenele identificate anterior, atât cele observabile, cât și cele neobservabile,

constituie fundamentele a ceea ce am. denumit sistem sau proces emoțional. Ideile
principale descrise la punctele 3,4 și 5 vor fi dezvoltate în detaliu în Partea a Il-a.

Ce sunt emoțiile?
Alegerea „emoțiilor" care ar trebui să facă obiectul formulărilor teoretice,
comparativ cu cele care nu se încadrează în această categorie, constituie o sarcină
dificilă în condițiile absenței unui set adecvat de aserțiuni teoretice referitoare la

RICHARD S. LAZARUS
modul de funcționare a acestui proces. Cu toate că voi emite numeroase pro- 73
puneri teoretice care vor suscita cu siguranță dezbateri intense, obiectivul
principal al discutării acestora constă în explorarea argumentelor logice pe care
se bazează clasificarea și măsurarea, pentru ca în final să elaborez un sistem de
clasificare cu aplicabilitate teoretică. Voi face referire la cinci aspecte subordonate
acestui scop: limbajul emoțiilor; trei distincții (între stările emoționale și trăsături;
între afecte, dispoziții și psihopatologie; și cea între reflexele senzorio-motorii,
impulsurile fiziologice și emoții); voi ridica întrebarea dacă activitatea fiziologică
poate fi considerată ca un atribut esențial al emoției.

Limbajul emoțiilor
Majoritatea autorilor sunt de acord că numeroase cuvinte nu ar trebui consi­
derate ca făcând parte din vocabularul emoțional. Ortony, Clore și Foss (1987;
vezi și Clore, Ortony & Foss, 1987; Johnson-Laird & Oatley, 1989; și Ortony &
Clore, 1981, 1989) au depus recent eforturi cu adevărat sistematice în vederea
„restrângerii lexiconulului emoțional", după cum se exprimau autorii. Pentru
ilustrarea acestei perspective, voi cita o declarație recentă (Ortony, Clore & Foss,
1987, p. 344):

Cuvinte ca „furios", „temător" și „îndurerat" denotă stări emoționale. Pe de

altă parte, considerăm că cele de genul „înlăcrimat", „suicidal", „violent",
„plângăcios" și „îmbujorat" ce altădată erau calificate ca fiind foarte „emoționale"...
nu denotă emoții, în ciuda legăturilor evidente cu astfel de trăiri. Prin urmare,
având în vedere că termeni ca „înlăcrimat", „violent" și „îmbujorat" nu sunt
considerați ca descriind emoții, atunci pe ce considerente subiecții... le-au clasificat
ca atare? O explicație posibilă ar fi că aceștia nu făceau distincție între a te referi la
o emoție și a folosi cuvinte cu o încărcătură emoțională, răspunzând probabil ca
atare la termenii cu puternice conotații emoționale de tipul „îmbujorării" ca și cum
emoția ar fi fost prezentă.

Voi dezbate acest subiect la sfârșitul capitolului, unde prezint o propunere de

clasificare a emoțiilor. Atunci voi discuta despre tipurile de răspunsuri nonemo-
ționale care adesea sunt considerate emoții. O explicație posibilă pentru confuziile
lingvistice și conceptuale privitoare la ceea ce este sau nu o emoție constă în faptul
că anumiți termeni referitori la acțiuni și reacții sunt considerați în mod inadecvat
ca descriptori emoționali, fără a se ține seamă și de alte aspecte esențiale ale
procesului emoțional (ca de exemplu, semnificațiile individuale și caracterul
organizat al activităților). O componentă emoțională, ca de pildă violența, nu
poate fi separată de o alta — să spunem, starea de amărăciune — fără a da naștere
la ambiguitate; violența privită ca strategie adaptativă individuală sau ca politică
socială nu are în mod necesar conotația de furie sau ură pentru cei care o
manifestă.

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

74 Mă îndoiesc, de pildă, că individul care acționează comutatorul scaunului
electric este în mod necesar furios, chiar dacă acest lucru ar putea fi adevărat. Este
posibil ca el să se fi „detașat psihic" într-o așa măsură, după cum afirma
Hochschild (1979), încât să considere actul ca pe o rutină profesională sau poate
că ostilitatea înnăscută și plăcerea de a ucide l-au determinat de la bun început
să aleagă profesia respectivă. Fără mai multe informații, nu putem afirma cu
certitudine acest lucru.
Ortony, Clore și colaboratorii acestora au elaborat pe baza studiilor întreprinse
o structură ierarhică a lexiconului emoțional, operând într-o primă etapă dife­
rențierea termenilor care desemnează factorii interni de cei referitori la factorii
externi. Aceștia din urmă au fost excluși, întrucât în accepțiunea tradițională se
considera că emoțiile sunt determinate exclusiv de factori interni. în continuare,
a fost făcută o delimitare a factorilor interni cu origine psihică de cei de o altă
natură (de ex., fiziologici sau care țin de constituția fizică). în mod evident,
termenii care nu făceau referire la factorii psihici au fost eliminați, astfel că în final
cercetătorii au obținut un grup restrâns de cuvinte emoționale care pun accent pe
afect, comportament și cogniție.
Prin urmare, din perspectiva acestor cercetători emoțiile reprezintă experiențe
interne de natură psihică și afectivă, astfel că sensul lor a fost restrâns la cel de
stări afective considerate individual sau în combinație cu acțiuni și conținuturi
mentale. Stările pur afective erau descrise prin termeni ca fericit; cele afec-
tiv-comportamentale ilustrate de termenul voios; iar stările afectiv-cognitive prin
cuvântul încrezător. în categoria stărilor nonafective au fost incluse cele cogni-
tiv-comportamentale lipsite de conotații afective, descrise de exemplu de cuvântul
grijuliu, precum și cele pur cognitive, descrise prin expresia sigur pe sine.
Termenul intern, în accepțiunea autorilor, se referă la faptul că emoțiile
constituie în esență experiențe psihologice. în Capitolul 3 cititorul va constata că,
după opinia mea, emoțiile sunt deopotrivă fenomene relaționale și interne pentru
că este necesar să acordăm atenție și factorilor externi. Această diferență este clar
ilustrată de comentariul făcut de Rivera și Grinkis (1986, pp. 351-352), chiar dacă
într-o manieră radicală:

Majoritatea teoriilor au abordat emoțiile ca fiind stări interne... Dacă această

perspectivă este adecvată, ar trebui să fim în măsură să demonstrăm că „trăirea"
specifică diferitelor emoții ar putea avea legătură cu modul diferit de a relaționa al
individului cu semenii. Și vom fi probabil în măsură să arătăm că termenii care
definesc emoții distincte nu se referă în principal la expresiile faciale particulare
sau la gradul de plăcere/neplăcere, pasivitate/activitate al trăirii, ci exprimă
modurile diferite în care individul relaționează cu celălalt.

RICHARD S. LAZARUS
Emoțiile ca stări și trăsături 75

O trăsătură emoțională se referă la o caracteristică individuală, astfel că aceasta

nu desemnează o emoție, ci o dispoziție sau tendință de a avea o anumită reacție
emoțională. Atunci când afirmăm că un individ este coleric (sau mândru ori
afectuos) nu descriem o experiență sau o interacțiune emoțională a acestuia;
individul coleric nu este întotdeauna astfel, ci are tendința de a reacționa mai des
în acest mod, și cu precădere în anumite condiții particulare. Pe de altă parte, o
stare emoțională constituie o reacție trecătoare la interacțiuni specifice avute cu
mediul, a cărei durată de manifestare depinde de factori particulari. Când ne
referim la o trăsătură emoțională, vom afirma că individul este coleric; atunci
când vorbim despre stare, spunem că acesta se simte sau reacționează cu furie
într-o situație dată sau la un anumit moment.
Conceptul de trăsătură emoțională (ca opus celui de stare) este similar ca sens
cu conceptul tradițional de simțire sau atitudine, care, din aceleași considerente,
nu este o emoție, ci o dispoziție de a reacționa cu o anumită emoție. Atunci când
cineva ne displace, avem o tendință mai mare de a resimți furie la adresa acestuia
comparativ cu un alt individ. Generarea unei emoții în cadrul interacțiunii cu
celălalt presupune activarea unui sentiment sau a unei atitudini în raport cu acel
individ la un nivel real sau imaginar; furia incipientă are nevoie de o provocare
pentru a deveni manifestă, chiar și una minoră cum este simpla prezență sau
amintire a persoanei în legătură cu care a apărut anterior. Din moment ce aceiași
termeni — anxios, mândru, invidios etc. — sunt folosiți atât pentru a ne referi la o
trăsătură, cât și la o stare emoțională, este nevoie să specificăm modul în care
utilizăm limbajul referitor la emoții. A spune că un individ se simte mândru nu
este același lucru cu a afirma că acesta este o persoană mândră în general, după
cum au precizat în mod repetat Ortony, Clore și colaboratorii.
între stările și trăsăturile emoționale există în realitate o relație de strânsă
dependență, cele dintâi (de prim-plan) fiind determinate de un context specific,
pe când cele de pe urmă (de fundal) influențează activarea primelor. Atunci când
facem referire la o stare emoțională, vom presupune existența unui anumit grad
de instabilitate a reacției (variabilitate); aceasta apare doar în anumite contexte,
în cazul unei trăsături, reacția va fi una mai stabilă, nefiind influențată de
modificarea contextului (consistență). Trăsătura emoțională se referă la un aspect
esențial al personalității, care determină starea emoțională sau o generează mai
des ori mai intens decât în cazul altor indivizi.
Prin urmare, stările și trăsăturile emoționale reprezintă două aspecte ale
aceluiași fenomen; atunci când trăirea afectivă se caracterizează prin stabilitate
accentuată, vorbim despre o trăsătură emoțională, și nu despre existența unei
stări; însă dacă aceasta variază, vom face referire la o stare emoțională. în
psihoterapie sunt vizate în principal acele trăsături emoționale care provoacă
neplăcere (Lazarus, 1989a) cu scopul de a ameliora disfuncționalitățile cronice și
suferința emoțională produsă de acestea. Voi trata pe larg acest subiect în
Capitolul 11.

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

76 Afectele, dispozițiile și psihopatologia
în mod convențional, în cadrul discuțiilor referitoare la emoții se face o
distincție între afecte (emoțiile-șoc) și dispoziții. Ambele constituie categorii
emoționale. O astfel de diferențiere va face parțial referire la ceea ce descriam în
Capitolul 1 privitor la aspectele centrale și limitele interacțiunilor adaptative.
Dispozițiile (moods) sunt de regulă descrise prin termeni foarte generali, ca de
exemplu fericit, bucuros, vesel sau lipsit de griji, suspicios, excitat, iritabil, ostil-agresiv
sau melancolic-depresiv.
Cu toate că „trăirea" în cazul unui afect (acute emotion) diferă semnificativ
față de cea implicată în dispoziție, o clasificare operațională adecvată a acestora
ridică o serie de probleme. Ekman (1984, p. 333) sugerează la fel ca numeroși
alți autori că „dispozițiile au o durată de manifestare mai lungă, comparativ cu
afectele". însă clasificarea acestora doar pe criteriul duratei în baza căruia
afirmăm că dispozițiile se caracterizează printr-o durată și stabilitate mai
mare comparativ cu afectele nu ține cont de faptul că unele dispoziții au o durată
relativ scurtă și o determinare contextuală, ceea ce le conferă un caracter
discontinuu.
A considera, așa cum se întâmplă frecvent, că durata sau recurența unei emoții
indică în mod necesar existența unei trăsături de personalitate sau a unei anumite
dispoziții către o anumită reacție afectivă, cred că reprezintă o abordare riscantă.
Unii indivizi tind Într-adevăr să fie mai melancolici sau mai veseli, însă la
majoritatea oamenilor se întâlnesc ambele tipuri de stări, astfel că ar fi eronat să
sugerăm că dispozițiile au întotdeauna un caracter înnăscut, la fel ca trăsăturile
de personalitate, aspect ce le deosebește de afecte. Atunci când afirmăm că un
individ are o dispoziție iritabilă sau ostilă, nu facem neapărat referire la o trăsă­
tură a personalității acestuia, ci mai curând la o tendință marcantă de a manifesta
furie atunci când se află într-o dispoziție de iritare sau ostilitate — tendință
intraindividuală care diferă considerabil de trăsătura de personalitate și care îi
determină individului dispoziția irascibilă.
Această confuzie frecventă între dispoziția ce ține de personalitate și cea de
moment sau contextuală a fost menționată anterior atunci când am discutat perspec­
tivele interindividuale și intraindividuale adoptate în cadrul cercetării emoției.
Sunt de părere că dispoziția ar trebui considerată ca stare afectivă, chiar și atunci
când îl predispune pe individ să reacționeze prin manifestarea unui anume afect.
Considerarea dispoziției ca stare afectivă presupune descrierea naturii acesteia și
a factorilor declanșatori. Pentru ca aceasta să fie privită ca trăsătură de perso­
nalitate, este nevoie de cu totul alte criterii.
Descrierea dispozițiilor ca având un caracter mai vag și independent de
stimulii contextuali, ceea ce le opune față de afecte, ar putea constitui o clasificare
mai adecvată. Majoritatea dispozițiilor nu par să aibă o legătură clară cu un singur
obiect sau scop urmărit în cadrul interacțiunii adaptative, fiind opuse stărilor de
furie sau de frică intensă. Pentru a cita bine cunoscuta distincție făcută de Hume,
când spunem despre cineva că este melancolic ori voios, este adesea dificilă

RICHARD S. LAZARUS
identificarea unui obiect specific (cum ar fi obiectul furiei) sau a unui factor cauzal 77
al stării respective (cum este acțiunea ce provoacă furia manifestă).
Propun ipoteza că dispozițiile au de-a face cu orizontul mai larg al vieții, în
raport cu care individul se simte afectat sau detașat și poate avea trăiri pozitive
sau negative. Atunci când suntem mulțumiți de viață în general, acest sentiment
pozitiv nu este în mod necesar legat de vreun eveniment specific, cu toate că dacă
suntem întrebați, desemnăm uneori un astfel de eveniment. Când par să
predomine experiențele negative, ne vom simți triști sau depresivi fără ca aceste
stări să fie neapărat asociate unui eveniment specific (vezi discuția din Capito­
lul 6 cu privire la tristețe ca afect versus dispoziție). O dispoziție plăcută sau
neplăcută, fie că aceasta e provocată sau nu de un stimul precis, depinde de felul
în care individul reușește să-și gestioneze viața la nivel global.
Oricum, tind să interpretez deopotrivă dispozițiile și afectele (emoțiile-șoc) ca
fiind reacții determinate de modul cum individul evaluează relațiile sale cu
mediul; dispozițiile se referă la contextul mai larg, universal al aspectelor exis­
tențiale, în timp ce afectele vizează un interes imediat, un scop specific și relativ
restrâns urmărit în cadrul interacțiunii adaptative avute cu mediul. Dacă rezul­
tatul unei astfel de interacțiuni vine să ne întărească unele convingeri generale
ca, de exemplu, aceea că ne ducem existența inadecvat sau că oamenii sunt în
esență răi, iar viața este haotică și lipsită de sens ori că destinul ne este potrivnic,
dispoziția este predominant negativă; alternativ, atunci când simțim că viața are
un curs favorabil •— avem o părere bună despre propria persoană, dublată de
încrederea în forțele proprii, ne simțim iubiți și apreciați și avem credința că
oamenii sunt în esență buni, iar viața are un sens și un parcurs, sau altfel spus că
destinul ne este favorabil — dispoziția are o tonalitate pozitivă. Cu toate că
orizontul temporal și probabil natura scopului urmărit diferă, atât afectele, cât și
dispozițiile constituie reacții determinate de evaluările referitoare la propria „stare
de bine". (Vezi și Mayer, Salovey, Gomberg-Kaufman & Blarney, 1991.)
Heidegger a evidențiat dimensiunea existențială a relației individ-mediu, în
cadrul discuțiilor referitoare la dispoziții, pe care le tratează într-o manieră
asemănătoare celei adoptate de mine. Autorul german consideră că dispozițiile
își au originile în atitudinea individului cu privire la viață în general. Referitor la
acest aspect, traducătorul lui Heidegger, Guignon (1984, p. 231), scria:

A fi uman, în sensul sugerat de termenul Dasein [utilizat de Heiddeger],

presupune să exiști „aici" [în lume], adoptând și afirmând o poziție cu privire la
propriul parcurs existențial, și fiind angajat în mod activ în situațiile cotidiene, fără
a pierde însă din vedere aspectele existențiale decisive. Ceea ce caracterizează
existența umană în esența sa nu este relația dintre minte și corp, ci felul concret de
a „exista" într-o lume. Cel mai firesc mijloc de care individul dispune pentru a se
descoperi pe sine este descris ca „fapt-de-a-fi-în-lume", unde termenul „lume" nu
se referă la universul studiat de fizică, ci mai curând la un domeniu existențial
într-un sens asemănător celui de „lume academică" sau „lume a teatrului". A să­
lășlui „în" această lume nu este asemănător existenței unui creion „aflat" într-un

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

78 sertar; se referă mai curând la a fi angajat sau implicat activ în ceva, ca de exemplu
„pasiunea" pentru astrologie.

Deși e riscant să te bazezi pe dihotomii, e greu de spus care tip de reacție,

dispoziția sau afectul, deține o importanță mai mare în economia vieții psihice a
unei persoane. Oricum, din moment ce dispozițiile se referă la aspecte existențiale
mai generale și durabile din viața individului și la modul cum aceasta decurge,
iar afectele au de regulă o existență scurtă și evanescentă, îndrăznesc să afirm că
dispozițiile au o importanță transcendentală pentru economia psihică și modul
cum apreciem nivelul de adaptare atins. Atunci când suntem nemulțumiți de
viață în general, se poate ca această dispoziție generală să rămână neschimbată
chiar și în cazul unor experiențe pozitive. în mod analog, dacă dispoziția este în
general pozitivă, probabil pe fondul unor experiențe de viață benefice, este mai
puțin probabil ca evenimentele negative să ne producă un distres afectiv.
Există o tendință puternică în rândul nespecialiștilor de a echivala emoțiile și
dispozițiile cu psihopatologia. Presupun că acest lucru are legătură cu valorile
culturale. Deși indivizii cu o atitudine reținută și sociabilă, datorată reprimării
sentimentelor negative, pot avea brusc izbucniri de furie prin care să îi surprindă
pe ceilalți, emoțiile negative puternice au un impact mai mare asupra semenilor
și perturbă în mod evident relațiile sociale atunci când sunt intense sau recurente.
Să luăm în considerare, spre exemplu, ceea ce Thoits (1984, p. 233) afirmă cu
privire la distresul afectiv, considerat drept criteriul clinic principal pentru
psihopatologie:

Examinarea criteriilor de diagnostic pentru tulburările mentale indică faptul că

emoțiile sau manifestările afective „excesive", „bizare" și „inadecvate" sunt adesea
considerate ca simptome majore sau asociate tulburării. Aceste observații sugerează
că sentimentele inadecvate sau neplăcute și manifestările acestora joacă un rol
important în recunoașterea și încadrarea tulburării. Se pare că, cel puțin parțial,
evaluarea distresului afectiv și a patologiei se bazează pe existența unor abateri de
durată sau recurente de la normele referitoare la intensitatea trăirii și forma de
manifestare a acesteia. Prin urmare, patologia psihică ar putea fi reconceptualizată
în mod adecvat ca reprezentând o disturbare afectivă cu un caracter recurent sau
durabil ori, în formele cele mai grave, ca devianță afectivă.

Deși distresul afectiv constituie un criteriu important pentru psihopatologie,

atâta timp cât nu se asociază cu alte simptome, acesta nu prezintă în sine un
caracter patologic. Thoits face mai curând referire la devianța afectivă, însă în
lipsa unor informații suplimentare, analiza făcută de ea rămâne incompletă; este
necesară specificarea criteriilor în funcție de care devianța afectivă poate fi
considerată ca fiind patologică. Pentru a considera că tristețea (sau un alt tip de
distres afectiv) întâlnită frecvent în stările de doliu prezintă o dimensiune
patologică, terapeuții ar spune că aceasta trebuie să aibă un caracter prelungit, o
intensitate mare sau să producă disfuncționalități severe. Aceeași stare emoțională
este privită ca o reacție adecvată și utilă la o pierdere, atâta timp cât are o durată

RICHARD S. LAZARUS
limitată, un caracter realist și nu afectează grav funcționarea individului (cf. 79
Klinger, 1975).
în Capitolul 6, voi arăta că tristețea, spre deosebire de starea depresivă și cea
de doliu, reprezintă o emoție din două considerente. Primul se referă la faptul că
depresia este de regulă un compozit de mai multe emoții incluzând tristețe,
anxietate, furie și vinovăție. Astfel de emoții — sau dispoziții, după cum preferă
unii autori să le denumească — reflectă evaluări cu privire la pierderea irevocabilă
suferită, determinând succesiv apariția lipsei de speranță, a sentimentului de
amenințare existențială, de lezare personală și o neglijare a standardelor morale,
care în ansamblul lor ar putea fi considerate trăsăturile unei depresii majore. Și
în starea de doliu, individul trăiește o combinație complexă a acelorași emoții
amintite anterior. Cu toate că din punct de vedere logic nu ar exista o diferență
semnificativă între depresie și doliu, totuși, în cazul depresiei, tinde să fie mai
proeminentă reacția emoțională la pierderea suferită, în timp ce starea de doliu
se referă la efortul de a gestiona emoțional această pierdere. în al doilea rând,
astfel de stări și în mod particular cele depresive, în care pierderea suferită este
dificil de identificat, sunt cel mai adesea considerate de către specialiști și de cei
din afara domeniului ca semne distinctive ale existenței unei patologii.
Oricum, caracterul adaptativ sau normal al unei emoții nu are relevanță pentru
stabilirea statutului acesteia. Cele două aspecte nu trebuie confundate. Afirmațiile
cu privire la normalitate sau patologie reprezintă judecăți profesionale referitoare
la aspectele funcționale și disfuncționale ale proceselor emoționale și adaptative,
precum și la efectele acestora. Astfel de judecăți presupun deopotrivă standarde
comparative atât la nivel interindividual, cât și intraindividual. De exemplu,
putem face observația că un individ suferă de o depresie severă comparativ cu
alți indivizi (aspectul interindividual), dar că intensitatea acesteia s-a diminuat
față de un moment anterior (aspectul intraindividual).

Reflexele senzorio-motorii, impulsurile fiziologice și emoțiile

Este deosebit de important să se facă o diferențiere între reflexe, impulsuri
fiziologice și emoții (vezi și Smith & Lazarus, 1990). Cu toate că reflexele și
impulsurile fiziologice servesc, ca și emoțiile, drept funcții adaptative vitale în
supraviețuirea speciilor animale (inclusiv a celei umane), datorită cărora compor­
tamentele adaptative sunt ajustate la factorii de mediu, acestea nu constituie
emoții. Dacă ținem cont de faptul că emoțiile și inteligența sunt rezultatul
proceselor evolutive care au permis o mai mare diversitate și flexibilitate a
răspunsurilor la diferitele tipuri de solicitări, constrângeri și oportunități adap­
tative, atunci definirea emoțiilor nu trebuie să includă tipurile de răspuns
programate genetic și declanșate automat de acțiunea unor stimuli specifici.
Trăsăturile definitorii ale unui reflex senzorio-motor rezidă în specificitatea
stimulului declanșator și în caracterul inflexibil al răspunsului. Stimulii veniți din
exterior au ca efect producerea sau declanșarea unor tipare de acțiune prestabi­
lite, care asigură satisfacerea nevoii adaptative declanșate de stimul. Această

Emoție și adaptare a Aspecte controversate specifice...

80 conexiune între comportament și stimulul declanșator își are originea la nivelul
sistemului nervos, cum este cazul reflexului patelar (rotulian), al celui pupilar
(dilatarea pupilei la scăderea intensității luminii și contracția acesteia când lumina
este puternică) etc. La speciile animale pentru care supraviețuirea se bazează în
mare măsură sau în totalitate pe răspunsurile reflexe, modalitățile de interacțiune
cu mediul au preponderent un caracter stereotip.
Un exemplu relevant îl constituie cercetarea lui Tinbergen (1951) citată în
Capitolul 1, referitoare la tendința înnăscută a păsărilor de curte de a reacționa
cu teamă la silueta de carton în formă de pasăre, care, atunci când este deplasată
într-o anumită direcție, va fi asemuită cu o pasăre de pradă periculoasă, șoimul;
în cazul în care aceeași siluetă este deplasată în direcția opusă, astfel încât aspectul
este al unei pasări inofensive, în absența pericolului, păsările de curte se calmează.
Deși este necesar pentru supraviețuire, un astfel de răspuns stereotip presu­
pune mari costuri adaptative, în special prin comparație cu tiparele adaptative
ale speciilor animale mai evoluate, care au dezvoltat forme mai complexe ale
tranzacțiilor desfășurate cu mediul. Spre exemplu, în cartierul rezidențial în care
locuiesc văd adesea căprioare în căutarea hranei, întrucât aceasta este mai ușor
de găsit pe tot parcursul anului, în grădinile localnicilor, și nu există amenințarea
animalelor de pradă. Cu toate acestea, se întâmplă frecvent ca o căprioară tânără
să „paralizeze" în mijlocul șoselei pe măsură ce mă apropii cu mașina, având o
reacție înnăscută la situația de pericol. Reacția de paralizie este cu adevărat utilă
în prezența animalelor de pradă, fiindcă este dificil pentru acestea să sesizeze
căprioara care stă nemișcată în iarba înaltă și maronie. Pe de altă parte, paralizia
ca răspuns reflex înnăscut își pierde utilitatea atunci când se produce în mijlocul
șoselei, mai ales dacă poziția este menținută timp îndelungat, sau în timpul nopții,
atunci când mașinile merg cu viteză, iar vizibilitatea este redusă. Din fericire,
căprioarele sunt în prezent ocrotite de către locuitorii comunității, care de regulă
conduc cu precauție și așteaptă momentul ca ele să se îndepărteze, chiar dacă
acest lucru probabil că nu va avea o influență în evoluția viitoare a speciei. De
asemenea, în mod aparent, căprioarele au capacitatea de a învăța care sunt
stimulii relevanți pentru declanșarea acțiunii reflexe; spre exemplu, cele mai
mature nu rămân, de regulă, nemișcate atunci când se apropie o mașină. O astfel
de modificare a factorilor de mediu sau, mai precis, existența alături de om în
lumea industrializată modernă și lipsită de animale de pradă, a făcut ca „para­
lizia" să nu mai constituie un răspuns reflex adaptativ. în plus, specia umană
situată la un nivel superior pe scara evolutivă și-a demonstrat flexibilitatea
adaptativă, ajutând căprioarele să supraviețuiască în pofida tiparelor reflexe
înnăscute.
Simplitatea răspunsurilor senzorio-motorii reflexe s-a dovedit inadecvată în
raport cu solicitările tot mai complexe impuse de evoluția filogenetică spre speciile
mai evoluate, cum ar fi maimuțele superioare și omul. Iar pe măsura creșterii
complexității organice și evoluția structurii sociale în cazul speciilor evoluate,
noile solicitări adaptative nu mai puteau fi rezolvate pe baza dezvoltării unor noi
reflexe, astfel că a fost necesară evoluția către unele forme de răspuns mai
flexibile, adaptate schimbărilor contextuale.

RICHARD S. LAZARUS
 Impulsurile fiziologice ar putea fi considerate drept mecanisme sensibile la 81
modificările contextuale, constituind un progres adaptativ în raport cu reflexele.
Acestea sunt implicate în satisfacerea unor nevoi homeostatice ciclice cu un rol
esențial pentru supraviețuire, ca de exemplu, procesul de hrănire. Factorii
declanșatori ai acestor impulsuri sunt furnizați de feedback-ul obținut în urma
schimbărilor produse la nivelul stărilor interne — de exemplu, un conținut redus
de zahăr în sânge — care semnalează nevoia nutrițională și creează tensiuni
psiho-fiziologice, având ca efect declanșarea unui comportament adaptativ
adecvat, ca de exemplu, căutarea hranei. Astfel de impulsuri permit o mai mare
flexibilitate comparativ cu reflexele, care vizează momentul și tipul de răspuns
adaptativ generat. De pildă, foamea constituie un factor motivațional pentru
ingerarea hranei la animal, însă spre deosebire de reflex, aceasta nu dictează
comportamentele specifice necesare obținerii, pregătirii și consumului hranei.
Atunci când o strategie dă greș, ea poate fi înlocuită de o alta, ceea ce accentuează
importanța inteligenței și a învățării în procesul de supraviețuire. Un alt argument
în favoarea flexibilității mai mari a răspunsului îl constituie capacitatea animalului
de a ignora semnalul pentru un timp în vederea satisfacerii unor cerințe mai
presante, caracteristică ce nu se regăsește în cazul reflexelor senzorio-motorii,
acestea fiind dificil sau chiar imposibil de controlat.
Procesul emoțional, care din punct de vedere evolutiv ar putea fi considerat un
progres în direcția unei adaptări superioare, îndeplinește numeroase cerințe
adaptative, care la speciile inferioare sunt gestionate în totalitate sau preponderent
prin intermediul reacțiilor reflexe și impulsurilor fiziologice. Procesul evolutiv
spre speciile mai avansate a reprezentat de fapt o dezvoltare a capacităților
psihice, în rândul cărora un rol adaptativ fundamental l-a dobândit emoția, care
depinde de inteligență, învățare și gândire (mai ales de evaluarea cognitivă). După
cum specificam și în Capitolul 1, funcțiile adaptative includ comunicarea socială,
o mobilizare susținută a energiei în vederea satisfacerii diferitelor nevoi și
rezolvării situațiilor de criză, cu specificarea că aceasta poate fi deplasată rapid
de la o provocare la alta, iar mai presus de toate, vizează capacitatea de a reac­
ționa rapid la solicitările adaptative impuse de relaționarea specifică cu mediul,
ceea ce presupune inteligență și învățare.
Se pare că progresul evolutiv a determinat apariția a două schimbări esențiale,
în primul rând, așa cum afirmam anterior, numeroase forme de comportamente
adaptative au fost eliberate de tiparele de acțiune predefinite și automate, specifice
răspunsurilor reflexe; iar în al doilea rând, adaptarea ca proces a ajuns să depindă
într-o mai mare măsură de învățare și de procesele cognitive, dobândind o mai
accentuată complexitate și diversitate, concomitent cu diminuarea caracterului
concret și a dependenței de acțiunea stimulilor. Din perspectivă evoluționistă,
reflexele constituie forma cea mai primitivă și rigidă de răspunsuri adaptative în­
tâlnite la speciile animale, în timp ce impulsurile fiziologice pot fi considerate ca
reprezentând un progres către o flexibilitate și varietate mai mare a răspunsurilor.
Pe măsură ce conexiunea automată dintre acțiunea stimulului extern și
răspunsul prédéfinit s-a diminuat, activitatea cognitivă și planificarea s-au inter­
pus între stimul și acțiune, mai ales în cazul indivizilor umani. Aceasta a constituit

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

82 o temă ontogenetică abordată frecvent în cadrul psihologiei moderne (vezi, de
exemplu, Werner, 1948; și distincția făcută de Freud între procesele primare și
cele secundare ale gândirii). Deese (1985) a subliniat faptul că în istoria timpurie
a neuropsihologiei, a fost făcută o diferențiere importantă între reflexele involun­
tare și comportamentul voluntar, astfel că cele dintâi presupun o condiționare
neurologică predefinită, având la bază principiul funcționării sistemice de tip
input-output, în timp ce ultimele implică o alegere și un comportament volițional.
Voi dezbate acest subiect în Capitolele 4 și 5.
Referitor la tema menționată, Plutchik (1980, p. 74) scrie că din „perspectiva
evolutivă dominantă, cogniția s-a dezvoltat ca fiind o anticipare a viitorului".
Ceea ce vrea desigur să spună autorul se referă la avantajul adaptativ conside­
rabil pe care îl reprezintă capacitatea umană de anticipare a cursului evenimen­
telor și pregătirea în vederea acestora, care a substituit dependența absolută de
aspectele concrete corespunzătoare lui „aici și acum". O parte din experiențele
emoționale au esențialmente un rol anticipator (vezi Capitolul 3), în timp ce altele
sunt reacții la rezultatele unei interacțiuni adaptative relevante. Prin învățare
deprindem o serie de răspunsuri emoționale adecvate situațiilor adaptative, în
care, după caz, vom resimți anxietate, furie, tristețe sau fericire, vom reacționa
prin a lupta sau a fugi, vom ști cum să rezolvăm situații de viață dificile și să
planificăm în avans, pe termen scurt sau lung. Fiecare emoție exprimă un tip
distinct de relaționare a individului cu mediul (vezi Capitolul 3), astfel că starea
de bine diferă în funcție de modul cum individul estimează semnificația
experienței. Voi vorbi mai mult despre acest subiect în Partea a Il-a.
Pentru a adăuga o digresiune cu rol speculativ, există o analogie interesantă
între tranziția evolutivă de la dependența rigidă întâlnită la animale, în raport cu
tiparele de răspuns, către dezvoltarea unor răspunsuri mai flexibile întâlnite la
speciile superioare, respectiv dependența ființelor umane de tiparele sociale sigure
și stabile. în lumea animală, ordinea și stabilitatea sunt adesea rezultatul unor
ierarhii alcătuite pe criteriul dominanței biologice, care odată constituite au rolul
de a controla și modera agresiunile din cadrul speciei. Indivizii umani nu se mai
pot baza exclusiv pe criteriile biologice în stabilirea unor relații sociale stabile. Se
pare că regulile societății intră în competiție cu cele biologice, în vederea facilitării
ordinii și stabilității relațiilor dintre indivizi.
Atunci când societățile dau naștere preponderent la insatisfacție și nu mai au
capacitatea de a crea o ordine socială viabilă, acestea încep să se destrame, astfel
că se instalează progresiv o stare de anomie socială concomitent cu apariția unor
noi surse de suferință emoțională. Adesea, indivizii continuă să susțină o
guvernare defectuoasă pe motiv că păstrarea orânduirii create de aceasta ar fi un
preț care merită plătit pentru a preîntâmpina starea periculoasă de anomie socială
care le generează teamă. La momentul scrierii acestei lucrări, trecem printr-o
perioadă în care structurile sociale ale unor țări est-europene caracterizate anterior
prin stabilitate și autoritarism ar putea evolua de la opresiunea guvernamentală
în direcția unor noi orânduiri politice, însă procesele prin care se va produce
această schimbare și rezultatul confruntărilor sunt dificil de anticipat (vezi

RICHARD S. LAZARUS
Tuchman, A Distant Mirror, pentru o comparație a schimbărilor istorice survenite 83
în secolele XIV și XX). Oricum, la specii precum cea umană, dotate cu capacitatea
de a face alegeri adaptative flexibile pe considerente raționale și sociale, regulile
biologice își diminuează importanța pe care o au pentru speciile inferioare.
Flexibilitatea adaptativă își are cu siguranță și părțile sale mai puțin benefice.
Nu este ușor de specificat ce anume ține de moștenirea genetică ancestrală și
ce anume este învățat în cadrul procesului emoțional. La fel cum nu se știe încă
în mod clar în ce măsură s-au diminuat la indivizii umani conexiunile genetice
stabilite între factorii declanșatori și reacțiile emoționale produse. Din acest motiv,
Hebb (1946; 1949; vezi și Hebb & Thompson, 1954) alături de alți autori susțineau
cu tărie faptul că teama la om și cimpanzeu este determinată parțial de tendințele
înnăscute, la care se adaugă răspunsurile învățate. Această idee a temerilor
înnăscute a fost întru câtva echilibrată în prezent prin apariția conceptului de
condiționare „programată", referitor la existența unor predispoziții biologice ce
facilitează învățarea unor răspunsuri cum sunt teama de șerpi sau păianjeni și
îngreunează procesul decondiționării acestora (vezi Capitolul 8). De asemenea,
voi propune în Capitolul 5 ipoteza existenței unei puternice conexiuni biologice
între generarea procesului de evaluare și reacția emoțională, la care se adaugă o
accentuată variabilitate individuală și socială cu privire la modul în care indivizii
înțeleg și evaluează relația în continuă schimbare pe care o au cu mediul.
Deși poate fi considerată și ca un răspuns relativ primitiv și automat (cf. Le
Doux, 1986a), la indivizii umani, reacția psiho-biologică denumită emoție este
adesea foarte complexă. Spre exemplu, aceasta include de regulă motive multiple,
evaluări ale cerințelor adaptative, o anticipare și planificare graduală, precum și
mobilizarea unei reacții fiziologice — toate acestea demonstrând faptul că, în
realitate, emoția constituie o configurație cognitiv-motivațional-relațională.
Atunci când semnificația cognitivă deține un loc central, chiar dacă este vorba
despre o simplă judecată dihotomică privitoare la relevanță sau lipsa acesteia, la
existența sau absența pericolului ori a unui prejudiciu, la posibilitatea sau incapa­
citatea de a obține un beneficiu, emoțiile au atins deja un grad mai ridicat de
flexibilitate și importanță adaptativă, comparativ cu cel permis de schemele relativ
rigide ale răspunsului adaptativ, determinate de prezența unui stimul cauzal, așa
cum este cazul reflexelor și impulsurilor fiziologice.
Tresărirea constituie un bun exemplu al distincției dintre reflexe și emoții. Unii
autori au tratat tresărirea ca fiind o emoție primitivă. Consider acest punct de
vedere ca fiind greșit, întrucât nu face o delimitare clară a emoțiilor în raport cu
răspunsurile reflexe. Tresărirea reprezintă un răspuns relativ predeterminat și
rigid, astfel că este mai adecvat ca ea să fie privită ca un reflex senzorio-motor.
Aceasta funcționează în mod asemănător cu reflexul patelar și cel pupilar. Astfel
de reflexe nu constituie reacții la o experiență cu o semnificație adaptativă, ci la
prezența unor stimuli aferenți simpli, care, în mod universal, se pot declanșa
automat la un individ sănătos din punct de vedere neurologic.

Barbara Tuchman (1988), O oglindă îndepărtată, 2 voi., București, Editura Politică. (N.red.)

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

84 Un studiu singular realizat de către Ekman, Friesen și Simons (1985) aduce
dovezi semnificative în acest sens. Cercetătorii au examinat cu atenție răspunsu­
rile faciale și corporale produse de descărcarea unui pistol fără gloanțe — ales ca
modalitate sigură de declanșare a reacției de tresărire la subiecții investigări —
în patru situații experimentale diferite, proiectate astfel încât să permită testarea
capacității proceselor cognitive de a controla producerea reacției. în una dintre
situații, subiecții aveau posibilitatea de anticipare a momentului împușcăturii; în
cea de a doua, acest lucru nu era posibil; în a treia situație li se cerea subiecților
să-și inhibe reacția de tresărire; iar în ultimul experiment, aceștia trebuiau să
simuleze reacția în absența împușcăturii.
Ekman și colaboratorii au descoperit faptul că anticiparea împușcăturii
nu schimba semnificativ morfologia sau viteza reacției, deși au putut fi observate
discrepanțe mai mari în privința intensității acesteia; s-a mai descoperit că reac­
ția nu a putut fi complet inhibată; și nici în totalitate simulată, în această situa­
ție morfologia, momentul apariției și intensitatea reacției având valori semnificativ
diferite; situația de simulare comparativ cu cea în care răspunsul era unul real
a fost în mod corect identificată de către subiecții observatori în 60 la sută
din cazuri — procent care, deși la limită, este semnificativ din punct de vedere
statistic.
Cu toate că cercetătorii nu au examinat anterior începerii experimentului starea
afectivă a subiecților pe bază de chestionar, se poate presupune în mod justificat
că de regulă indivizii nu resimt teamă atunci când tresar, deși aceasta poate să
apară în anumite condiții specifice — de exemplu, atunci când nu își pot explica
un zgomot neașteptat sau dacă acesta este interpretat ca semn al unei situații de
pericol. Mai mult, reacția de tresărire ar putea suscita cu ușurință furia ca răspuns
emoțional, așa cum se întâmplă atunci când stimulul ce a produs tresărirea este
ulterior explicat ca fiind o farsă pe care subiectul acesteia nu prea o apreciază.
Sunt înclinat să cred că funcția reflexului de tresărire constă în alertarea
individului cu privire la o situație a cărei semnificație personală este doar intuită
în absența unei evidențe clare, aceasta fiind evaluată, după caz, ca irelevantă,
amenințătoare, dăunătoare sau benefică. Cititorul ar trebui să consulte cercetarea
lui Vrana, Spence și Lang (1988; vezi și Lang, Bradley, & Cuthbert, 1990) privind
descoperirea faptului că reacția de tresărire avea o intensitate mai mare atunci
când era stimulată brusc prin generarea unor zgomote inextricabile în timp ce
subiecții priveau o serie de proiecții cu fotografii neplăcute, comparativ cu situația
în care acestea aveau un caracter plăcut.
Referitor la această descoperire, aș spune că fotografiile prezentate le sugerau
subiecților informații privind semnificația experienței de tresărire, în același mod
în care starea de activare fiziologică poate fi uneori explicată doar pe baza
contextului social determinant (cf. Schachter & Singer, 1962). Altfel spus, nu cred
că descoperirile făcute de Vrana și colaboratorii săi contrazic ipoteza că reacția
de tresărire rămâne pentru individ una neutră emoțional, până în momentul în
care acesta evaluează semnificația individuală a stimulului declanșator. Cook,
Hawk, Davis și Stevenson (1991) explică descoperirile recente cu privire la rolul
diferențelor afective individuale în intensificarea reacției de tresărire, pe baza

RICHARD S. LAZARUS
existenței unor stări și dispoziții afective anterioare. Cred că și aceste date 85
corespund ideii conform căreia tresărirea nu implică o emoție în absența atribuirii
unei semnificații.
în clasificarea emoțiilor de la finalul acestui capitol, voi face referire la tresărire
alături de alte reacții ce nu pot fi considerate ca simple reflexe, cum sunt de pildă,
curiozitatea, surprinderea, atenția și „reacția de orientare" și pe care le numesc
preemoții. Acestea au rolul de a-1 pregăti pe individ sau animal în vederea unei
evaluări a situației (cf. Meyer, 1988; Meyer, Niepel, Rudolph, & Schiitzwohl, 1991).
Pentru cititorul care nu este familiarizat cu limbajul, reacția sau reflexul de
orientare se poate exemplifica prin comportamentul adoptat de câine la apariția
unui zgomot sau eveniment a cărui semnificație nu o poate încă înțelege. își
ciulește urechile, i se măresc pupilele și se întoarce în direcția de unde vine
stimulul, în timp ce postura corporală corespunde stării de atenție vigilentă, până
când animalul poate descifra dacă stimulul respectiv are vreo semnificație pentru
acțiune și ce tip de acțiune este implicată. Recunoscând faptul că tresărirea
constituie un răspuns inițial la o situație de incertitudine, alți autori au descris
această reacție prin întrebarea: „Ce se întâmplă?" (vezi Galbrecht, Dykman,
Reese & Suzuki, 1965; Harris, 1943; Sokolov, 1963; Zimney & Keinstra, 1967).
Păstrând în minte discuția anterioară ca punct de pornire, avem acum baza
unei definiri generale a reflexelor, impulsurilor fiziologice și emoțiilor, așa cum
a fost afirmată anterior de alți autori, ca de exemplu Tomkins (1962,1963; vezi și
Ekman, 1984). Spre deosebire de reflexe și impulsuri, o emoție propriu-zisă nu
poate fi de regulă determinată doar de prezența unui singur stimul. Emoțiile sunt
generate și controlate de efectele indirecte pe care relațiile cu mediul (de regulă,
cel social) le pot avea asupra stării de bine, iar înțelegerea acestora se face în baza
unui proces de evaluare ce presupune un grad de inteligență și cunoaștere
evoluat, chiar și atunci când procesul este scurtcircuitat.
în concordanță cu acest punct de vedere, Kreitler și Kreitler (1976) au consi­
derat reflexul de orientare, care constituie o reacție mult atenuată comparativ cu
tresărirea, ca fiind un răspuns psiho-fiziologic înnăscut de alertare a organismului
cu privire la posibilitatea existenței unui stimul semnificativ pentru declanșarea
acțiunii, dar care trebuie analizat suplimentar. Prin modul în care este generată
și controlată, tresărirea nu poate fi considerată ca emoție în adevăratul sens al
cuvântului, așa cum nu poate fi considerat nici reflexul de orientare.
Cu siguranță alte reacții sunt de aceeași natură cu tresărirea, în sensul că
reprezintă reflexe senzorio-motorii înnăscute care au fost considerate de unii autori
ca fiind stări emoționale. Exemplele clasice sunt reacția de plăcere, durere și
neplăcere (pe aceasta din urmă, studiul lui Rozin & Fallon, 1987, o consideră ca
fiind diferită de dezgust, privit ca emoție propriu-zisă prin comparație cu reflexul
provocat de un gust respingător; vezi Capitolul 6). Structura constituțională
umană face ca plăcerea senzorio-motorie datorată unui gust plăcut, repaosului fizic,
atingerilor fizice sau unor stări de sațietate1, să fie aproape întotdeauna produsă
de stimuli fizici identificabili la individul receptiv și sănătos neurologic. Același
lucru este valabil și pentru durere. Ceea ce diferențiază plăcerea de durere, constă
în faptul că gama de stimuli responsabili de producerea durerii este cu mult mai

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

 1

86 limitată decât cei care produc plăcerea. O altă diferență este aceea că starea de
plăcere se poate modifica mai ușor decât cea de durere, în funcție de semnificația
atribuită variabilelor contextuale.
Capacitatea individuală de a reacționa la stimulii plăcuți sau neplăcuți ține
seamă de faptul că efectul acestora nu este întotdeauna același. El depinde de
condițiile psiho-biologice ce influențează receptivitatea la plăcere, de o capacitate
mai mică sau mai mare de a tolera durerea și probabil chiar de pragul de toleranță
al acesteia, cu toate că efectul celui din urmă este mai greu de prevăzut. La toate
reflexele senzorio-motorii, gradul în care acestea se pot modifica este întotdeauna
mai restrâns comparativ cu emoțiile propriu-zise. Cu toate acestea, chiar și
reflexul patelar poate fi influențat, așa cum oricine a putut constata în timpul unei
consultații neurologice, atunci când medicul atinge cu un ciocănel de plastic
genunchiul pacientului pentru a vedea dacă există afecțiuni neurologice. La o
privire mai atentă, se constată că reflexul poate fi inhibat, fapt pentru care este
de dorit să luăm în discuție și alte aspecte. Deși consider importantă realizarea
unei diferențieri între reflex și emoție, chiar și cea mai mică dovadă a existenței
unui efect cognitiv în cadrul reflexului face destul de ambiguu statutul acestuia
din urmă (vezi și Smith & Lazarus, 1990).
Nu sunt singurul care consideră că plăcerea și durerea nu sunt emoții; printre
alții, Tomkins (1962, 1963) adoptă aceeași poziție. Cu toate acestea, atunci când
termeni ca plăcere și durere sunt utilizați în sens metaforic pare îndreptățit să le
considerăm emoții deoarece există implicații la nivel personal, când vorbim
despre satisfacție, mulțumire, stare de bine, împăcare și bucurie sau, din contră,
despre suferință psihică, nemulțumire, nefericire adâncă și depresie. Pare să ne
fie mai ușor să facem astfel de extrapolări metaforice când ne referim la plăcere,
suferință sau neplăcere, decât în cazul tresăririi.
Scopul discuției nu este acela de a pune sub semnul întrebării ideea acceptată
pe scară largă conform căreia semnificația atribuită unei leziuni poate să facă sau
nu mai intensă experiența subiectivă a durerii (cf. Beecher, citat de Melzack, 1961;
vezi și Fordyce, 1998). Atunci când apreciem că o rană fizică și durerea produsă
de aceasta sunt periculoase, vorbim mai curând de o experiență emoțională, decât
de o senzație reflexă. Este mai mult decât o simplă conștientizare a senzației de
durere, iar procesul suplimentar care schimbă experiența îl reprezintă evaluarea.
Observația lui Beecher că soldații cu răni grave par să resimtă mai puțină durere
decât alți pacienți cu răni similare este un caz relevant în acest sens. El emite
ipoteza că semnificația pe care soldatul o atribuie rănii se referă la faptul că a
supraviețuit și nu mai este în pericol de moarte, în timp ce pentru pacient
intervenția chirurgicală poate fi privită ca o procedură care îi poate periclita viața,
dar este acceptată cu rezerve, ca fiind prețul periculos, dureros și incert pe care
trebuie să îl plătească pentru a redeveni sănătos.
Un alt exemplu similar sunt senzațiile corporale produse de mângâieri, ce în
mod normal dau naștere la plăcere, însă circumstanțele sociale ale producerii
acestora — ca de exemplu, un avans sexual nedorit sau chiar interpretarea plăcerii
ca fiind periculoasă — pot face ca aceeași senzație să devină extrem de neplăcută,
dezgustătoare sau înspăimântătoare. Odată cu aceste exemple, am făcut un pas

RICHARD S. LAZARUS
în afara domeniului senzațiilor și al percepțiilor către cel al emoțiilor, deoarece 87
acestea din urmă implică evaluări individuale făcute pe baza convingerilor
formate (credințele cu privire la mersul lucrurilor).
Mai există un ultim aspect ce trebuie precizat în legătură cu plăcerea și durerea
care ocupă un loc central atunci când studiem dezvoltarea emoțiilor (vezi Partea
a IV-a, în special Capitolul 9). Privind din punctul de vedere al procesului
dezvoltării, este necesară precizarea faptului că, deși plăcerea și durerea sunt
răspunsuri reflexe, acestea ocupă fără îndoială un loc central în dezvoltarea
structurii motivaționale, de care depind procesul de evaluare și emoțiile. Spre
exemplu, deși nu reprezintă singurul fundament al dezvoltării emoționale (vezi
Capitolul 9), bebelușul și copilul mic învață să evite durerea și să caute expe­
riențele care îi produc plăcere. Acest proces de învățare a stat de sute de ani la
baza teoriei emoțiilor. Cu toate acestea, nu înseamnă că plăcerea și durerea sunt
considerate ca emoții, ci că au o influență semnificativă asupra dezvoltării
emoționale prin intermediul activităților motivaționale și cognitive, ce vor
influența emoțiile mai târziu în viață.
Gustul neplăcut (distaste) ar trebui tratat în același mod ca și plăcerea sau
durerea. El reprezintă un reflex senzorio-motor înnăscut la substanțe respingătoare
(de ex., miros, gust) și, conform principiilor discutate anterior, nu poate fi
considerat o emoție (cf. Rozin & Fallon, 1987). Pe de altă parte, dezgustul (disgusf)
este o noțiune ideologică — cu alte cuvinte, este înțelegerea dobândită cu privire
la anumite substanțe, idei sau acțiuni ca fiind respingătoare (de ex., a mânca
furnici sau lăcuste sau încălcarea de către celălalt a anumitor valori). Privit astfel,
dezgustul este o emoție, și nu un reflex senzorio-motor.
Atunci când dezgustul se referă la un aspect social, deja a fost depășită granița
reflexului de neplăcere, ajungându-se la sensul metaforic, deși unele aspecte ale
reacției originare — de exemplu, expresiile faciale, reacția fiziologică, impulsul
motor (de a vomita) precum și reacțiile subiective (senzația de greață) — se
suprapun sau nu pot fi diferențiate de gustul neplăcut. Putem chiar să le spunem
persoanelor pe care le dezaprobăm că ne provoacă „greață". Chiar dacă nu ne
referim la senzația fizică, este cât se poate de clar că aceasta reprezintă o
exprimare metaforică a dezgustului. Neplăcerile învățate, acele alimente pe care
„nu le putem digera", par a fi doar într-o mică măsură mai puțin metaforice
comparativ cu emoțiile, fapt pentru care putem afirma că acestea se situează la
granița dintre reflex și emoție.
Cu toate că Rozin și Fallon au făcut un pas important atunci când au realizat
distincția între dezgust și gust neplăcut, care a permis identificarea aspectelor
ideologice, și implicit a celor emoționale ale dezgustului, ei nu merg suficient de
departe în analiza evaluărilor individuale aflate la baza dezgustului. Activitatea
cognitivă are un rol crucial în diferențierea emoțiilor de nonemoții. Trăsăturile
descriptive ale răspunsului se dovedesc insuficiente pentru realizarea unei astfel
de diferențieri, fapt pe care l-am menționat deja în câteva rânduri. Pe scurt,
propun ideea că putem vorbi despre existența unei emoții atunci când evaluarea
cognitivă constituie un factor cauzal al reacției; dacă nu este îndeplinită această
condiție, atunci nu este vorba despre emoție (vezi Capitolele 4 și 5).

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

88 Diferențierea între un reflex și o emoție se aseamănă mai curând cu cea făcută
în trecut între reacția afectivă și emoție. Acești termeni sunt adesea folosiți pentru
a exprima același lucru, dar sunt de părere că ar fi mai adecvat să considerăm
reacția afectivă ca fiind o percepție senzorială, cum este cazul durerii, plăcerii sau
neplăcerii, și nu o emoție. Deși vorbim adesea despre reacții afective atunci când
de fapt ne referim la emoții, ceea ce dintr-o oarecare nepăsare am făcut și eu în
această carte, este necesară precizarea că termenul de „reacție afectivă" (feeling) se
referă la o conștientizare a senzațiilor corporale, în timp ce acela de emoție trebuie
utilizat doar atunci când există o evaluare a prejudiciului, respectiv beneficiului
situației. în mod similar, deși este la modă să se folosescă termenul de „afect" în
locul celui de emoție atunci când se face referire la calitatea subiectivă a unei
experiențe emoționale, consider ca fiind mai adecvată utilizarea termenului
generic de emoție, în loc de a lua în considerare un singur aspect, în condițiile în
care vorbim despre întreg.

Ar trebui ca activitatea fiziologică să fie considerată

drept o caracteristică definitorie a emoției?
în acest punct am ajuns la o dilemă fundamentală, și anume în ce măsură
activitatea fiziologică ne permite să afirmăm că un individ are o experiență
emoțională. Dilema nu se referă la furie sau teamă, întrucât în cazul acestor emoții
evidența unei activități fiziologice este interpretată ca mobilizare a organismului
pentru a face față unei situații de pericol. Conceptul de „luptă sau fugă", ca
prototip al rolului jucat de emoție în procesul de adaptare, a fost avansat de
Cannon (1939), care a explicat în detaliu rolul îndeplinit de sistemul nervos auto­
nom și de catecolaminele* secretate de măduva spinării sau de partea internă a
glandelor suprarenale, atunci când organismul se află în pericol. Selye (1956/1976)
a dezvoltat tema privind mobilizarea neurohormonală a organismului supus unor
stimuli stresori sau nocivi, punând însă accent pe hormonii secretați de cortex
sau învelișul extern al glandelor suprarenale (corticosteroizi) cu rol esențial pentru
anabolism și catabolism, mai ales în stările de stres prelungit.
Oricum, teoretizările centrate pe mobilizarea organismului în situațiile de
pericol nu sunt valabile în cazul tristeții (sau pentru anumite forme de depresie),
astfel că poate ar fi mai adecvat să considerăm furia și teama ca fiind cazuri
particulare și nu reacții prototipice ale tuturor emoțiilor. Tristețea sau depresia,
precum și lipsa de speranță despre care se spune că determină apariția depresiei,
sunt exemple cât se poate de elocvente ale inactivismului, excepție făcând stările
depresive însoțite de neliniște sau „crize de plâns", alături de alte caracteristici
printre care furie, vinovăție și anxietate. în stările de tristețe și în majoritatea celor
depresive, pacienții dau impresia că au renunțat la contactul cu mediul extern și
s-au retras în interiorul lor. Aceștia renunță la orice efort care le-ar putea ușura

Catecolaminele reprezintă un grup de substanțe cu rol major în răspunsul la stres al

organismului, dintre care cele mai importante sunt: adrenalina (epinefrina), noradrenalina
(norepinefrina) și dopamina. (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
 suferința, probabil pe motiv că situația li se pare lipsită de speranță. în aceste 89
cazuri, se presupune că procesele de evaluare și adaptare califică sau nu reacția
ca fiind una emoțională.
Numeroși teoreticieni au scris despre sindromul „renunțării" (vezi Engel, 1968;
Schmale, 1972, care a subliniat și posibilele afecțiuni somatice pe care le poate
produce atunci când starea se prelungește). Și Klinger (1975) a adus argumente
pertinente în sprijinul ideii că pe termen scurt, tristețea și depresia pot fi
considerate ca etape ale unui proces adaptativ de retragere temporară dintr-o
activitate nereușită (ca mod adecvat de descriere a pierderii; vezi Capitolul 3
referitor la motivație), un proces psiho-biologic de conservare sau refacere a
resurselor secătuite în efortul anterior nefructificat. Se presupune că doar atunci
când individul continuă să se izoleze de obligațiile cotidiene și este disfuncțional
pe o perioadă mai lungă, procesul poate fi considerat dezadaptativ. Durata
minimă necesară pentru a depăși pierderea suferită este dificil de stabilit cu
precizie, iar o mai bună înțelegere clinică a procesului de doliu a determinat
extinderea acestei perioade.
Este de asemenea dificil de explicat conceptul de mobilizare corporală, atunci
când facem referire la majoritatea emoțiilor pozitive. Ce am putea spune, spre
exemplu, despre mulțumire sau despre sentimentul de ușurare sufletească în
calitate de stări opuse celei de mobilizare? Se presupune că mobilizarea nu este
necesară atunci când individul este mulțumit, iar în cazul împăcării aceasta
înregistrează mai curând o scădere, decât o creștere. Prin urmare, dacă mobili­
zarea ca activitate fiziologică este considerată criteriul pentru emoții, probabil că
reacțiile care ar putea aparține de această categorie în baza unor alte criterii vor
fi excluse.
în schimb, atunci când criteriul mobilizării este înlocuit de cel al modificării
fiziologice ca fiind o condiție necesară, vom putea include mai ușor mulțumirea și
împăcarea în categoria emoțiilor. Dat fiind că se poate observa o scădere a
activității fiziologice în cazul detașării sau izolării și probabil deopotrivă în stările
de tristețe, activitatea fiziologică pare să constituie un criteriu mai potrivit în
diferențierea unei reacții emoționale. O astfel de reformulare este în concordanță
cu ideea propusă de Kemper (1987), și anume că activarea sistemului nervos
parasimpatic produce o demobilizare a organismului în cazul împăcării și pro­
babil la fel se întâmplă și în stările de satisfacție. Pentru cei mai puțin familiarizați
cu fiziologia sistemului nervos autonom, trebuie precizat că cele două subsisteme,
simpatic și parasimpatic, au o funcționare antagonistă. Starea de excitație este de
regulă asociată cu o creștere a activității la nivel simpatic. Sentimentul de împă­
care are ca efect o reducere a activității simpatice, concomitent cu creșterea celei
parasimpatice, ceea ce verifică ipoteza lui Kemper privind o intensificare relativă
a activității parasimpatice în cazul acestei stări.
Realitatea este că dispunem de puține informații în legătură cu reacțiile psiho-
fiziologice produse în majoritatea răspunsurilor emoționale, cu precădere în
cazul emoțiilor pozitive. Nu au fost realizate până în prezent studii mai complexe
care să exploreze numeroasele sisteme implicate în generarea unui răspuns
fiziologic, printre care se numără sistemul autonom, cel medulo-suprarenal și

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

90 cortico-suprarenal, precum și alte sisteme neuro-umorale (cf. Mason, 1971,1975;
Mason, Maher, Hartley, Mougey, Perlow & Jones, 1976), deși a existat în ultimii
ani un interes crescut pentru aceste aspecte odată cu apariția unor tehnologii mai
performante și cu extinderea cercetărilor neuro-umorale asupra peptidelor ce­
rebrale, de tipul encefalinelor, considerate ca fiind inhibitori ai durerii.
Probabil că cercetarea ar fi putut evidenția producerea unor modificări
fiziologice măsurabile pentru marea majoritate a stărilor emoționale, inclusiv a
celor pozitive sau a stărilor în care reducerea tensiunii fiziologice pare să fie
caracteristica de bază, cum este cazul împăcării sau al stării de satisfacție. Sarcina
este cu atât mai dificilă, întrucât la nivel empiric nu avem o linie clară de demar­
cație între condițiile fiziologice de bază și modificările acestora (vezi Levenson,
1988, pentru discuția privind condițiile de bază). Din moment ce în cazul mândriei
se produc cu certitudine modificări fiziologice, atunci probabil că ar putea exista
modificări comparabile și în cazul altor emoții. După cum se cunoaște, pentru
diferitele tipuri de dureri fizice exprimate în mod plauzibil ca „strângere a
stomacului", „stare de prăbușire", „nod în gât", sau pentru „starea de plutire"
produsă de încântare ori „expansivitatea" datorată fericirii și mândriei, nu au fost
studiate până în prezent în mod sistematic modificările fiziologice ce le-ar putea
însoți. Este nevoie de astfel studii care să verifice ipoteza privind posibilitatea de
a identifica tipare distincte ale modificărilor fiziologice chiar și în cazul unor
emoții pozitive de intensitate moderată, cum este mândria. (Vezi Lynch, Bakal,
Whitelaw & Fung, 1991, pentru studiul asupra activității musculare toracice în
atacurile de panică.)
Dacă în definirea emoției nu s-ar ține seamă de criteriul activității fiziologice,
conceptul de emoție ar fi lăsat fără unul dintre atributele importante care îl
delimitează de răspunsurile nonemoționale. Cealaltă caracteristică o constituie
tendința înspre o acțiune motorie particulară ce se presupune că este generată în
orice emoție. Deși se pare că imboldul acționai este mai redus în unele stări cum.
ar fi sentimentul de împăcare, nu se poate totuși vorbi de „răceală" emoțională.
Poate că nu ar trebui excluse din această categorie nici stările de mulțumire și
relaxare plăcută, sau împăcarea, deși în acest caz plăcerea resimțită este mai
redusă. Apare necesitatea ideii de întrupare (embodiment), în sensul că întreaga
ființă, ce include glandele, musculatura, organele viscerale și creierul, este anga­
jată activ în procesul emoțional, iar în cazul în care nu o acceptăm se pierde o
diferențiere crucială, chiar dacă în cele din urmă aceasta se reduce la un con-
tinuurn de la slab la intens, la o diferență aproape nesemnificativă în cazul
valorilor reduse, însă importantă atunci când acestea sunt ridicate.
Desigur că atunci când descriem emoțiile ca fiind „calde" sau „aprinse", ne
exprimăm în sens metaforic. Dar ce stă la baza fierbințelii afective? Din punct de
vedere psihologic, probabil că aceasta depinde de interesul individual urmărit în
cadrul interacțiunii emoționale; urmărirea unui interes este opusul atitudinii
neutre sau indiferente. La nivel fiziologic, aceasta se traduce prin tendința de a acționa
generată de interes, la care se adaugă transformările energetice necesare realizării
acesteia. Sunt de acord cu Frijda (1986) și ceilalți autori ce consideră că impulsul,
adică starea de alertei sau tendința de a acționa, constituie o caracteristică

RICHARD S. LAZARUS
importantă a emoției; astfel de tendințe fac diferența între o emoție și un alt gen 91
de răspuns.
Nu ar trebui să punem la îndoială faptul că împăcarea, mândria, recunoștința
sau satisfacția reprezintă emoții, pe motiv că nu există studii sau datele acestora
sunt neclare în ceea ce privește activitatea fiziologică asociată unor astfel de
emoții. Soluția la aceste ambiguități depinde de analizele privind modul în care
organismul transformă, folosește și conservă energia în cadrul tranzacțiilor
adaptative; privind factorii declanșatori ai acestor procese și modul în care sunt
gestionate la nivel psihologic și fiziologic; și privind modul în care stările și
procesele psihologice sunt influențate de cele fiziologice. în prezent, conceptuali­
zările privind relațiile psihosomatice sau somatopsihice incluse adesea în sfera
denumită problematica relației minte-corp sunt cât se poate de inadecvate pentru o
înțelegere deplină a emoțiilor.

Emoțiile: categorii sau dimensiuni

Am considerat emoțiile ca fiind categorii discrete, o abordare compatibilă cu
teoria cognitiv-motivațional-relațională conform căreia fiecare emoție exprimă
în mod diferit aspectele favorabile sau defavorabile ale unei interacțiuni adapta­
tive individuale. Furia, teama, vinovăția, rușinea, tristețea, dezgustul, fericirea,
mândria, compasiunea, împăcarea, speranța și iubirea constituie exemple ale unor
astfel de categorii. Desigur că dimensionarea categoriilor se poate face și pe
criteriul intensității intracategoriale, cum este cazul diferențierii făcute între iritare,
considerată ca furie de intensitate redusă, și furia incontrolabilă, a cărei intensitate
atinge cote maxime. Fiecare categorie emoțională este reprezentată standardizat
pe o scală de la slab la intens, fără a ține seamă în mod necesar de diferențele de
ordin calitativ ale emoțiilor. O astfel de metodă ridică o întrebare dificilă cu privire
la existența unor diferențe calitative între starea de furie incontrolabilă și cea de
iritare. Probabil că, sub anumite aspecte, aceste diferențe există.
Oricum, tratarea emoțiilor ca fiind categorii discrete cărora le pot fi atribuite
valori de la slab la intens diferă considerabil de abordarea conform căreia emoțiile
sunt dimensiuni juxtapuse (grupate), astfel că varietatea categorială este redusă la
câteva categorii mai semnificative, procedeu prin care aspectele calitative specifice
se pierd sau sunt estompate. în analizele pur dimensionale, categoriile distincte
sunt grupate în baza unor caracteristici comune sau divergente, rezultate în urma
unei analize factoriale sau a factorilor de grup. Această procedură presupune
corelarea valorilor atribuite fiecărei emoții în parte, pentru a afla care dintre
acestea cresc sau scad în mod similar la nivelul eșantionului studiat, astfel că pe
baza corelațiilor va rezulta o structură dimensională. în crearea unei structuri
dimensionale poate fi folosit orice tip de date culese (răspunsuri) — de exemplu,
expresii emoționale faciale sau verbale, descrieri verbale sau vizuale ale unor
situații sociale, precum și similitudini și diferențe privind semnificațiile termenilor
ce descriu emoții.

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

92 Structura factorială rezultată este uneori reprezentată spațial, de exemplu ca
aranjament în două, trei sau patru dimensiuni. Dimensiunile mai pot fi organizate
și ca modele circulare (de ex. Plutchick, 1980), conice (de ex. Daly, Polivy &
Lancee, 1983) sau alte tipuri de aranjamente spațiale (vezi Figura 2.1 pentru un
astfel de exemplu), în funcție de forma de reprezentare care poate cel mai bine
să redea organizarea psihologică a răspunsului emoțional.
Continuă să existe dezbateri cu privire la tipul de structură factorială care ar
trebui adoptată: unipolară sau bipolară. De exemplu, în cadrul structurii
unipolare, plăcerea și neplăcerea sunt măsurate ca variabile discrete, fiecare fiind
reprezentată dimensional pe o scală separată (unipolară) cu valori de la slab la
intens; pe baza unei astfel de scale, o experiență poate fi apreciată ca plăcută sau
mai puțin plăcută conform, unei dimensiuni și, independent de aceasta, se poate
de asemenea spune că produce neplăcere într-un grad mai mic sau mai mare.
Prin contrast, în cadrul unei structuri bipolare, plăcerea și neplăcerea sunt tratate
ca o singură variabilă ce poate lua valori de la slab la intens, între care se situează
valoarea neutră sau mediană corespunzătoare punctului zero. Prin această
metodă, cele două variabile (plăcerea și neplăcerea.) sunt combinate într-o singură
dimensiune, fiind tratate ca doi poli opuși (bipolaritate) ai aceluiași construct.
încercarea de găsire a unei structuri dimensionale care să descrie emoția își
are originile, după cum observa Izard (1977) în urma analizei retrospective a
literaturii existente, în cercetările realizate de Spencer (1890), însă contribuții
notabile de dată mai recentă au avut Wundt (1905), Woodworth (1938) și
Schlosberg (1954). Deosebit de relevante în acest sens sunt lucrările de psihologie
experimentală scrise de către Woodworth și Schlosberg (1954) a căror importanță
a fost în scădere timp de mai mulți ani, pentru ca ulterior să revină în atenția
cercetătorilor la sfârșitul ariilor '60 odată cu studiul făcut de Davitz (1969). Se pare
că în ultimul, timp acestea au atins un nou prag de popularitate (vezi printre alții,
Russell, 1980, și Watson & Tellegen, 1985; Dalkvist & Rollenhagen, 1989, pentru
o analiză recentă).
Deși încă mai există controverse cu privire la numărul de dimensiuni factoriale
necesare sau utile pentru descrierea variațiilor privind semnificațiile atribuite
emoțiilor și modul optim în care acestea pot fi reprezentate spațial, se poate spune
că în decursul anilor a fost păstrat un grad de coerență, în ciuda caracterului
divergent al metodologiilor de cercetare. Sunt rare cazurile în care s-a raportat
folosirea unui număr mai mic de doi factori sau mai mare de patru. Wundt (1905)
a propus trei astfel de factori: caracterul plăcut-neplăcut, relaxare-tensiune și
calm-excitație. Două dintre aceste dimensiuni — gradul de plăcere sau de
neplăcere și cel de excitație sau activare — sunt utilizate frecvent în analizele
factoriale, deși adesea este propusă utilizarea a trei sau uneori, chiar a patru
factori. Watson și Tellegen (1985) au raportat folosirea a două dimensiuni: afectul
pozitiv și cel negativ. Davitz (1969) vorbește despre patru: activarea, gradul de
asemănare, tonalitatea hedonică (plăcută sau neplăcută) și adecvarea.
Trebuie reținut faptul, că există diferențe la nivelul metodologiilor utilizate în
studierea structurii dimensionale a emoțiilor, astfel că datele obținute atunci când
subiecților li se prezintă fotografii ale expresiilor faciale pe baza cărora trebuie

RICHARD S. LAZARUS
identificată emoția exprimată vor fi diferite de cele obținute când acestora li se 93
cere să clasifice cuvinte care exprimă emoții, în baza similarităților sau a
diferențelor existente. Davitz a folosit liste de afirmații, ca de exemplu: „Simt că
mi se strânge stomacul" sau „Lumea îmi pare rea, ostilă, nedreaptă", cerându-le
subiecților să le bifeze pe cele adevărate. Pe baza datelor obținute, el a realizat un
„dicționar al semnificațiilor emoționale", în care a stabilit relația dintre termenul
folosit pentru a descrie o emoție, tiparul psihofiziologic de reacție și factorii
cauzali ai acesteia. în majoritatea cercetărilor privind structura dimensională a
emoțiilor, factorii cauzali nu fuseseră incluși în sarcinile de evaluare adresate
subiecților. De regulă, subiecților li se cerea să aleagă dimensiunea care descrie
cel mai bine modul general în care se simt și gândesc. Sub acest aspect, cercetarea
lui Davitz constituie o excepție, așa cum este și cea de dată recentă întreprinsă de
Shaver, Schwartz, Kirson și O'Conner (1987).
Nu am informații despre existența unor studii corelative care să ia în
considerare etapele confruntării adaptative, cu excepția celui pe care l-am realizat
în colaborare cu Folkman (1985). în studiul respectiv, am măsurat intensitatea
emoțiilor în trei etape diferite ale unui examen școlar: perioada de pregătire
(anticipare), imediat după examinare și după aflarea rezultatelor. S-a constatat
că valorile corelațiilor între emoțiile pozitive și cele negative erau aproape de zero
în etapa de anticipare a experienței, înregistrând după examinare valoarea
negativă de 0,25 pentru ca după aflarea rezultatelor să înregistreze o valoare
negativă de 0,50.
Cum poate fi explicat acest fenomen? Altfel spus, cum se poate să ne simțim
simultan optimiști și dezamăgiți? Dacă facem abstracție de contextul măsurărilor
ce în exemplul dat se referă la etapele diferite ale examinării și semnificația
individuală atribuită acestora, probabil că ne-am aștepta să existe o puternică
corelație negativă, să spunem, între starea de optimism și cea de dezamăgire. Pe
de altă parte, situația prezintă un grad mare de ambiguitate înainte de examinare,
acesta scăzând odată ce examenul a fost susținut, ca apoi să se reducă la zero
după comunicarea rezultatelor. O parte din studenți află că au ratat examenul,
iar alții că l-au promovat. Prin urmare, în etapa de anticipare, un student se poate
simți în egală măsură optimist și dezamăgit, sau poate ar fi mai adecvat să
afirmăm că atunci când situația este ambiguă, studentul nu se simte nici optimist,
dar nici dezamăgit; oricum, până la finalul examinării starea psihologică a
acestuia devine mult mai clară, astfel că un student care se declară dezamăgit este
puțin probabil să afirme și că este optimist, fapt ce explică de ce corelația atinge
valoarea negativă de 0,50. Mai mult, chiar dacă semnificația atribuită experienței
este una clară, tot nu se poate vorbi despre o corelație perfectă a variabilelor
atunci când individul se simte optimist doar în legătură cu unele aspecte ale
experienței, în timp ce altele îl dezamăgesc, fiind posibil să nu relateze acest aspect
dacă nu este întrebat direct.
în orice caz, datele obținute sugerează faptul că structura dimensională a
emoțiilor nu este invariabilă, așa cum se presupune adesea în analizele factoriale,
ci aceasta se modifică în funcție de context (în exemplul relatat avem diverse etape
ale interacțiunii emoționale și ambiguitatea lor), precum și în funcție de fațetele

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

94 experienței luate în considerare. O astfel de abordare contrazice premisa de bază
a analizei factoriale — și anume că structura emoției este invariantă. De asemenea,
confirmă afirmația făcută de mine anterior cu privire la caracterul inadecvat al
abordării emoțiilor exclusiv ca reacții fiziologice, fără a se face referire și la
procesele care le generează, la stadiul de apariție și la factorii care le influențează.
Polivy (1981) a observat că atunci când studenților li se cerea să relateze
propriile reacții emoționale, apărea un grad de confuzie cu privire la categoriile
emoționale, astfel că diferențele dintre acestea se estompau. Ea a oferit câteva
explicații posibile. Una era că pentru majoritatea studenților incluși în cercetare
se poate ca durata emoțiilor discrete să nu fi fost suficient de mare încât aceștia
să le descrie ca experiențe distincte. O altă posibilitate era ca o emoție să o gene­
reze pe alta, sau ca emoții diferite să apară simultan. O explicație mai puțin vero­
similă, dar pe care Polivy a luat-o în calcul, ar fi aceea că subiecții sunt incapabili
să diferențieze o emoție de alta; prin urmare, indivizii nu pot numi emoția trăită.
Dacă lucrurile ar sta așa, atunci atât analiza categorială, cât și cea dimensională
își pierd utilitatea, ceea ce califică această opinie ca extrem de nihilistă.
Susțin punctul de vedere conform căruia câteva sau mai multe emoții pot să
apară simultan, sau în contextul aceleiași interacțiuni adaptative, întrucât există
numeroase scopuri și caracteristici tematice atașate unei experiențe complexe; de
cele mai multe ori ne dăm seama de experiențele emoționale avute și se întâmplă
rar să fie implicată doar o singură emoție. De asemenea, în aprecierea unei situații
nu ne bazăm exclusiv pe „trăire" ca răspuns la acea situație; de exemplu, vom.
acorda deopotrivă atenție semnificației contextuale a experienței, care ar putea
avea un caracter informativ mai important decât răspunsul afectiv ce adesea
este ambiguu.
Care este rezultatul efortului de a descrie structura dimensională a emoțiilor
cu ajutorul analizei corelațiilor? Cea mai extremă și probabil controversată poziție
teoretică susține că un număr restrâns de dimensiuni de bază pot explica aproape
toate tipurile de variații plauzibile ale răspunsului emoțional. în acest sens, Russell
și Mehrabian (1977) susțin că 42 de scale emoționale diferite pot fi explicate pe
baza a trei factori, ceea ce înseamnă că folosirea mai multor termeni afectivi
pentru aceeași dimensiune (de ex., „teamă", „vinovăție" și „rușine") nu reușește
să aducă înțelesuri noi pentru acea dimensiune; acesta este un demers redundant,
întrucât caracteristicile comune sunt mult mai importante decât diferențele (vezi
și Russell, Lewicka & Niit, 1989, pentru rezultatele unui studiu intercultural bazat
pe acest model). Un astfel de demers presupune desigur neglijarea unor dife­
rențieri mai subtile cu privire la semnificațiile emoțiilor — de exemplu, între
formele furiei, care poate fi justificată, vindicativă sau defensivă, poate fi însoțită
de îmbufnare, malițiozitate, iritare, gelozie, dispreț, competitivitate, sau se poate
combina cu vinovăție, rușine sau anxietate — aceste diferențe specifice fiind
considerate cu atât mai redundante.
Există și aspecte pozitive ale generalizărilor simplificatoare, atunci când se
dorește examinarea emoțiilor care se aseamănă sau se deosebesc în funcție de un
număr de factori psihologici, precum și pentru încercările de a reduce redundanța
clasificărilor. Analiza factorială se poate folosi, desigur, și în dezvoltarea unor noi

RICHARD S. LAZARUS
categorii conceptuale. Pe de altă parte, încercarea de a găsi astfel de factori sau 95
dimensiuni conduce la neluarea în calcul sau estomparea unor aspecte psihologice
semnificative, ceea ce complică suplimentar înțelegerea procesului emoțional și
a factorilor care îl influențează.
Să luăm în considerare, spre exemplu, soluția propusă de Watson și Tellegen
(1985, p. 221), sub forma unui model bifactorial prezentat în Figura 2.1. Se observă
că la baza diagramei circulare (cadranul corespunzător orei 6) se regăsesc patru
termeni ce descriu răspunsuri emoționale — apatic, plictisit, somnoros și letargic.
Presupun că acestea au fost grupate ca având drept caracteristică comună
intensitatea slabă a afectului pozitiv, deși sunt de acord cu Ortony, Clore și Foss
(1987) ce manifestă rezerve cu privire la includerea în categoria emoțiilor a stărilor
de apatie și somnolență, în ciuda faptului că ele sunt considerate astfel în modelul
dimensional elaborat de Watson și Tellegen.
Oricum, principala critică adusă modelului ar fi că, deși termenii din Figura 2.1
au fost plasați în același cadran al matricii circulare, ei nu descriu aceeași stare
emoțională, iar diferențele de conținut ar putea fi la fel de importante ca și
similaritățile. Pe lângă faptul că tipurile de răspuns descrise sunt determinate de
factori cauzali diferiți, experiența emoțională diferă în funcție de condițiile
specifice.
Spre exemplu, dacă starea de apatie se instalează la sfârșitul zilei sau dimi­
neața la trezire, însă mă pot relaxa pentru că nu am nimic presant de rezolvat în
acea zi, atunci starea respectivă nu îmi trezește emoții conflictuale, ci unele
plăcute. Pe de altă parte, atunci când mă simt apatic și am de rezolvat o serie de
probleme urgente sau urmează să particip la o conferință ce îmi va solicita atenția
sau măcar va trebui să par atent, atunci starea de apatie este una stresantă, iar
depășirea acesteia necesită uneori un efort considerabil. Din aceleași motive, nu
consider că starea de letargie poate fi resimțită ca plăcută, cu toate că autorii o
includ în categoria afectelor pozitive de intensitate slabă. Presupun că în ciuda
faptului că aceste stări prezintă unele similitudini în cadrul matricii corelațiilor,
ce le disting de alte stări emoționale, conotația puternic negativă a cuvântului
letargic nu este exprimată și de termenii apatic sau somnoros, ci sugerează o stare
conflictuală între ceea ce doresc să fac și rezistența opusă de psihicul și corpul
meu. în mod similar, termeni ca mâhnit, depresiv și morocănos reprezentate în
cadranul corespunzător orei 5 au după opinia mea, semnificații relaționale diver­
gente pe care acest tip de analiză le estompează.
Se pierde mult din valoarea semantică atunci când aceste reacții sunt grupate
pe dimensiuni, întrucât generalizările șterg sensuri importante atribuite relației
individ-mediu, pentru care a fost creat un număr atât de mare de cuvinte care să
le exprime emoțional. Atunci când, spre exemplu, dorim să aflăm ce anume
provoacă în general stările de furie, sau ce îl înfurie pe un individ particular, vom
descoperi că această sarcină nu este facilitată — mai mult, este îngreunată — de
preocuparea excesivă pentru a găsi așa-zisele dimensiuni de bază ale reacțiilor
afective, dimensiuni cu care se presupune că transcend categoriile emoționale. în
consecință, furia va fi calificată ca un tip de activare a afectelor neplăcute, când,
în realitate, constituie un tipar de relaționare interumană deopotrivă complex și

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

96 MODELUL UNIVERSAL AL EMOȚIILOR

AFECT POZITIV
^INTENSITATE
activ
stare de elație
entuziast
nerăbdător
mulțumit energic
fericit puternic excitat
amabil uluit
satisfăcut
binevoitor

suferință
extremă
Uw destindere temător
WH calm _ ostil
placid tensionat
O relaxat nervos
desconsiderare

O
depresiv
morocănos
contemplativ solitar
tăcut trist
imobil
mâhnit
apatic nefericit
plictisit
somnoros O
letargic

Figura 2.1. Modelul bifactorial al vieții afective propus de Watson și Tellegen. {Sursa:
D. Watson și A. Tellegen, „Toward a consensual structure of mood". Psychological Bulletin,
98. Washington, DC: American Psychological Association. Copyright©1985 aparținând
American Psychological Association. Cu acordul pentru republicare.)

variat, ce produce efecte distincte și intense asupra participanților la interacțiune

și asupra contextului social.
Clore, Ortony și Foss (1987, pp. 751-752) aduc o critică mai vehementă, com­
parativ cu ceea ce am afirmat anterior, cu privire la eforturile depuse în vederea
examinării, pe baza modelelor dimensionale, a cuvintelor ce desemnează emoții:

Având în vedere tipul de discriminări necesare, astfel de studii pun adesea în

evidență mai curând dimensiuni cu caracter general, ce nu furnizează un răspuns
la întrebările care îi preocupă pe teoreticienii emoțiilor. Spre exemplu, cele două
dimensiuni (interpretate adesea ca valență și activare) descoperite frecvent pe baza
procedurilor de scalare par să nu aibă vreo legătură particulară cu emoțiile. Cea

RICHARD S. LAZARUS
 dintâi coincide cu dimensiunea evaluantă (E) despre care vorbește Osgood, iar cea 97
de-a doua poate fi cu ușurință interpretată ca o combinație a celorlalte două
dimensiuni: potențialul (P) și activitatea (A) (Osgood, Suci & Tannenbaum, 1957).
Iar acestea sunt, desigur, dimensiuni universale, în funcție de care se poate scala
orice concept. în măsura în care această afirmație este corectă, înseamnă că nu avem
nicio informație nouă privind natura emoțiilor, poate cu excepția faptului că acestea
reprezintă un subdomeniu distinct în spațiul definit de dimensiunea respectivă...
Prin urmare, dimensiunile de acest tip au un caracter atât de general, încât nu
contribuie la identificarea acelor caracteristici distinctive pentru emoții. Ele nu oferă
acele criterii clare de diferențiere a răspunsurilor emoționale (de ex., simpatia), de
celelalte tipuri de răspuns (de ex., hrana). Și nici nu permit o diferențiere a unui tip
de emoție, să spunem furia... de altul, de exemplu, teama.

Frijda (1986, p. 259) are o atitudine mai rezervată privind criticarea celor două
abordări distincte asupra emoțiilor, cea categorială și cea dimensională:

Emoțiile reprezintă stări discrete atunci când este luat în considerare nivelul de
mobilizare pentru acțiune — nivelul tendințelor particulare de a acționa. Cu toate
acestea, stările emoționale variază pe un continuum dimensional atunci când sunt
considerate la nivelul răspunsului produs de valența și presiunea evenimentului.
Altfel spus, aceste stări sunt definite de un set restrâns de dimensiuni, dacă luăm
în considerare faptul că ocupă un loc superior în ierarhia inițierii acțiunii și a
controlului procesual al acesteia. Prin urmare, ambele abordări, atât cea categorială,
cât și cea dimensională, sunt valide, întrucât se referă la stadii diferite ale procesului
emoțional, corespunzătoare unor seturi diferite de fenomene.

Analizele lingvistice ale furiei făcute de Heider (1991), Lakoff și Kovecses

(1983), precum și lucrările lui Shaver et al. (1987), respectiv Storm și Storm (1987),
ambele folosind taxonomii sub formă de arbore, combină parțial aspectele
cele mai elocvente ale analizelor categoriale cu cele dimensionale, obținând o
structură ierarhică a emoțiilor ce reușește să redea și caracteristicile specifice ale
acestora. Cercetarea realizată de Shaver și colaboratorii săi prezintă avantajul
important că folosește scenarii sau câteva propoziții semnificative care includ
factorii declanșatori (provocatori) ai reacției emoționale. Autorii îi citează pe
Fehr și Russel (1984, p. 482) cu privire la scenarii, afirmație cu care sunt întru totul
de acord:

Cu toate că vorbim adesea despre teamă ca despre un lucru anume, ar fi poate

mai adecvat să o descriem ca pe o secvență de evenimente... A cunoaște
semnificația cuvântului teamă este echivalent cu a înțelege o parte din aceste
secvențe. Adică a înțelege un scenariu (Abelson, 1981) ce include cauze tipice,
credințe, reacții fiziologice, sentimente, expresii faciale, acțiuni și efectele acestora.

în prima etapă a cercetării făcute de Shaver și colaboratorii săi, studenților li

se cerea să clasifice pe o scală 213 termeni ca prototipuri pentru emoții sau

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

 »<«■
III

98 „emotivitate", folosind „Atlasul semantic al conceptelor emoționale" alcătuit de

Averill (1975) ce conține 558 de cuvinte cu conotații emoționale. în urma analizării
clusterelor (grupărilor) obținute pe baza clasificărilor, au fost definite 5 sau 6
clustere ca reprezentând categoriile emoționale „de bază". Figura 2.2 prezintă
modul în care emoțiile distincte au fost grupate în categorii, pe baza scorurilor
acordate în funcție de încărcătura emoțională, în care termenii sunt grupați (și se
juxtapun) în mai multe categorii de bază.
în a doua etapă, studenții au avut sarcina de a relata în scris experiențe
emoționale — o parte urmând să descrie impresii cu privire la episoade emo­
ționale tipice; restul de subiecți trebuiau să relateze impresii în legătură cu
incidente reale, specifice. După codificarea acestor descrieri, autorii au determinat
caracteristicile prototipice ale categoriilor emoționale de bază ce fuseseră obținute
anterior. Acestea au fost apoi ierarhizate cu ajutorul analizei clusterelor*, cu
scopul de a obține câte o diagramă prototip pentru fiecare emoție de bază care
să includă și caracteristicile descriptive ale situației-stimul. întrucât categoriile se
aseamănă foarte mult cu ceea ce am definit ca teme relaționale centrale (vezi Capi­
tolul 3 și Partea a IlI-a), este util să citez în detaliu ceea ce afirmă Shaver și cola­
boratorii (pp. 1077-1078) în legătură cu scenariile specifice pentru câteva emoții
de bază, alcătuite cu ajutorul relatărilor subiecților:

Atunci când încercăm să transmitem teama, să presupunem prin intermediul

unui roman sau al unui film, ... vom dori să comunicăm pe cât posibil despre
pericolul amenințător sau mortal prin intermediul unei ambianțe cu care nu suntem
familiarizați și care este impredictibilă și cu ajutorul unui protagonist ce se simte
vulnerabil și lipsit de control; aceasta înseamnă a portretiza anxietatea potențialei
victime și tendința acesteia de a imagina evenimente catastrofale.
Dacă indivizii își încep relatările despre stările de teamă prin a descrie
evenimentele potențial periculoase sau amenințătoare pentru propria existență, cele '
referitoare la stări de tristețe pleacă de la situații care deja s-au realizat. Pentru cel
care suferă de tristețe, experiența nefericită a avut loc anterior; adesea, el sau ea a
trăit acele evenimente de care îi era groază — moartea unei persoane iubite,
pierderea unei relații sau respingerea socială. La fel ca și stările de teamă, și cele
de tristețe implică „descoperirea propriei neputințe, neajutorări sau incapacități"
de a modifica circumstanțele nefaste (cf. Seligman, 1975).
Antecedentele cognitive care inițiază furia ca proces, așa cum reies ele din
relatările subiecților, pot fi rezumate după cum urmează: ceva sau cineva (de
regulă, în aceste relatări este vorba despre cineva) se opune desfășurării planului
de acțiune sau realizării scopurilor subiectului (prin limitarea capacității de acțiune
a acestuia, distrugerea speranțelor, frustrarea ori întreruperea activităților orientate .
către un scop). Alternativ, subiectul îl percepe pe celălalt ca având intenția de a-1
răni (fie că este vorba de lezarea fizică sau de cea psihologică). Ca un ultim aspect,
așa cum a fost subliniat de Rivera (1981), individul furios emite judecata că

Acest tip de analiză se aseamănă cu analiza factorială, ambele tipuri având la bază analizarea
matricii corelațiilor existente între conceptele măsurate.

RICHARD S. LAZARUS
 frustrarea, întreruperea, pierderea autorității sau lezarea suferită sunt nejustifica­ 99
te — că situația nu este așa cum ar trebui să fie. Această precizare constituie cea
mai comună caracteristică a reacției de furie, regăsindu-se în 95% din relatările
subiecților privind propriile episoade de furie.

Așa cum sugerau Shaver și colaboratorii (p. 1080) cu privire la controversa

categorie versus dimensiune, indivizii judecă probabil similaritatea sau deosebirile
dintre emoții pe baza caracteristicilor-prototip, fără a fi interesați de locul ocupat
de emoții în funcție de dimensiunile lor abstracte, cum sunt valența, potențiali­
tatea și activitatea. Același lucru este valabil și pentru evaluările ce stau la baza
oricărei emoții, înțelese adecvat ca aprecieri asupra semnificațiilor evenimentelor
la nivel personal; pe scurt, scenariul emoțional include factorii declanșatori ce vor
avea ca rezultat un beneficiu sau un prejudiciu. Autorii fac și precizarea că
prototipurile descrise sunt similare conceptelor unui număr de teorii de orientare
cognitivistă, inclusiv cea propusă de mine.
O teorie cognitiv-motivațional-relațională a emoțiilor trebuie înainte de toate
să aibă o dimensiune clasificatorie — adică, să identifice acele familii de emoții
care au în comun o anumită temă relațională centrală. Desigur că fiecare categorie
în parte se referă la o dimensiune specifică a intensității emoționale, ce poate fi
măsurată cu succes; cu toate acestea, alcătuirea categoriilor în funcție de tema
relațională centrală este de primă importanță. Voi susține ideea că obiectivul
primar al teoriei și cercetării empirice constă în identificarea tipului de relație
individ-mediu, a caracteristicilor procesului de evaluare și a tendinței de a acționa
pe care fiecare categorie emoțională o presupune.
S-a afirmat adesea că termenii pentru emoții sunt ambigui și, dacă ar fi să
subscriem la această opinie, ar însemna să nu luăm în considerare acele nuanțe
subtile ale termenilor, despre care presupunem că reflectă diferențele de sens
pentru stări afective distincte. O astfel de poziție teoretică este incompletă și lipsită
de validitate. A face observația că un termen este la fel de ambiguu pe cât este și
emoția pe care o desemnează, și a extrapola această afirmație la întreg spunând
că emoțiile în sine sunt ambigue sau că nu se pot găsi termeni adecvați pentru
acestea, nu poate fi considerată o argumentație validă. Se poate vorbi despre
ambiguitate doar atunci când ne limităm la cuvinte izolate care desemnează o
„trăire" de la un moment dat sau o altă componentă a procesului emoțional —
ca de exemplu, tendința de a acționa. Soluția constă în găsirea unei propoziții care
să poată exprima o anumită configurație emoțională sau un scenariu afectiv, și
care să exprime mai mult decât poate face un singur cuvânt. Voi realiza acest
lucru în Capitolul 3, în cadrul a ceea ce am denumit drept „teme relaționale
centrale". Acestea constituie definiții ale conținutului relațional esențial ce
caracterizează orice emoție specifică. Realizarea adecvată a acestei etape lasă loc
unui grad redus de ambiguitate în descrierile verbale cu privire la emoție și
procesul acesteia.
Pe considerentele enumerate, în ciuda faptului că începând din 1890 teoria și
cercetarea au manifestat un interes constant cu privire la analiza dimensională a
emoțiilor, sunt de părere că modul clasic în care acestea erau concepute și

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

100

adorație excitație ’'dor amuzament entuziasm ’mulțumire ’mândrie aviditate ’fascinație *împăcare uimire agi
’afecțiune dorință beatitudine zel plăcere triumf speranță exaltare surprindere *iri
iubire ’senzualitate ’veselie ’fervoare ’optimism uluire
atașament pasiune voioșie nerăbdare en(
farmec ardoare farmec freamăt urs
atracție exuberanță beatitudine țâ
devotament jovialitate
tandrețe încântare
compasiune delectare
sentimentalism savurare
desfătare
fericire
jubilare
elație
satisfacție
extaz
euforie

RICHARD S. LAZARUS
 FIGURA 2.2. Analiza pe clustere pentru 135 de termeni 101
emoționali. (Sursa: P. Shaver, J. Schwartz, D. Kirson și C.
O'Connor, „Emotion knowledge". Journal of Personality and
Social Psychology, 52. Washington DC: American Psychological
Association. Copyright©1987 aparținând American Psycho-

‘exasperare furie ‘dezgust ‘invidie ‘supliciu agonie depresie demoralizare vinovăție alienare milă alarmare anxietate
frustrare ‘înverșunare repulsie gelozie ‘suferință disperare ‘dezamăgire ‘rușine izolare ‘simpatie șoc ‘nervozitate
vexare dispreț rănire lipsă de neplăcere regret ‘neglijare teamă tensionare
mânie supliciu speranță remușcare singurătate frică disconfort
urgie pesimism respingere ‘oroare suspiciune
ostilitate înnegurare nostalgie teroare îngrijorare
ferocitate ‘tristețe înfrângere panică zbucium
amărăciune nefericire descurajare isterie groază
ură doliu insecuritate chin
silă mâhnire jenă
desconsiderare necaz umilință
dușmănie dezolare insultă
răzbunare melancolie
antipatie
resentiment

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

102 implementate nu mai poate servi stadiului actual al cunoașterii și cercetării asupra
emoțiilor. Se pune un accent prea mare pe metoda analizei factoriale, în detri­
mentul teoriilor sistemice cu ajutorul cărora am putea genera noi factori și
variabile necesare unei înțelegeri mai bune.

Caracteristicile universale ale răspunsului emoțional

Există numeroase cercetări cu privire la emoții, atât în domeniul psihologiei,
cât și în cadrul altor științe. Obiectivul acestui subcapitol nu constă în a trece în
revistă aceste studii, ci în a evidenția aspectele relevante pentru o teorie asupra
emoțiilor. Voi avea ulterior ocazia să menționez o serie de cercetări pe care le
consider reprezentative, atunci când tratez aspectele motivationale și cognitive
ale emoțiilor, precum și procesul dezvoltării emoționale. Oricum, având în vedere
faptul că prezentul capitol tratează subiectul clasificării și măsurării emoțiilor, nu
putem face abstracție de preocupările cercetătorilor „filogeniști" privind identifi­
carea unor caracteristici emoționale universale. Prin urmare, am ales să discut
una dintre cele mai vehemente și totodată influente abordări actuale asupra
emoțiilor. Chiar dacă aceasta are la bază doar două metode de măsurare a
răspunsului emoțional, și anume expresia facială și tiparul de răspuns determinat
de sistemul nervos autonom, apar deopotrivă aspecte privind clasificarea și
măsurarea tratate din perspectivă filogenetică.
Majoritatea clasificărilor privind emoțiile specifice au o natură descriptivă,
fiind bazate exclusiv pe configurațiile răspunsului emoțional. Există totuși și
excepții izolate, cum este teoria lui Plutchik (1962,1980), în care un loc central îl
au o serie de ipoteze cu privire la funcțiile adaptative fundamentale ale emoțiilor
ca rezultat al procesului evolutiv (darwinian), de care depinde supraviețuirea
mamiferelor. Printre acestea, Plutchik enumeră funcția de autoconservare, la care
asociază reacțiile de teamă și fugă; distrugerea inamicilor asociată cu furia și atacul;
funcția reproductivă, legată de împerechere și plăcerea produsă de reușita acțiunii;
reintegrarea în grup, ce succede separării, conexată cu tristețea și plânsul; integrarea
în grup, asociată cu ritualuri de îngrijire și acceptare; respingerea însoțită de
dezgust și vomismente; explorarea, ce determină marcarea teritoriului și starea de
așteptare; și orientarea, la care se alătură încetarea acțiunii și reacția de surprindere.
Interesul manifestat de către biopsihologi cu privire la dezvoltarea evolutivă
a funcțiilor îndeplinite de emoții are drept corespondent în cadrul științelor sociale
interesul cercetătorului pentru rolul îndeplinit de motivație în procesul emoțional
(cunoscut și ca ierarhia scopurilor), pornind de la care se definește și interesul
din cadrul interacțiunii adaptative. Prin urmare, atât analiza întreprinsă de
Plutchik privind dezvoltarea funcțiilor adaptative, cât și cea a ierarhiei scopurilor
realizată de mine demonstrează importanța teoretică deținută de motivații, în
funcție de care este apreciat beneficiul sau prejudiciul pe care experiența cu
mediul îl poate aduce și pe care se bazează ulterior reacțiile emoționale. Analiza
lui Plutchik prezintă avantajul unei argumentații raționale referitoare la rolul

RICHARD S. LAZARUS
răspunsului emoțional în supraviețuirea la nivel de specie, în timp ce analiza pe 103
care o realizez are în vedere acest aspect preponderent la nivel individual.
Oricum, pentru înțelegerea factorilor specifici ce generează o emoție, simpla
asociere dintre emoții și funcțiile adaptative comune diferitelor specii s-a dovedit
insuficientă. Este necesară precizarea scopurilor urmărite la nivelul experiențelor
adaptative particulare, rolul pe care acestea îl au în generarea emoțiilor și ce
condiții (factori) coprezenți operează în sensul potențării, orientării sau modificării
procesului emoțional. Chiar și în eventualitatea că am accepta validitatea analizei
lui Plutchik cu privire la funcțiile de bază ale proceselor emoționale și fără a ține
seamă de lipsa sa de claritate și de coerență (de exemplu, este în realitate
respingerea socială echivalentă cu dezgustul sau poate fi reproducerea asociată
întotdeauna cu bucuria reușitei acțiunii — și în cazul în care această ultimă
propoziție este adevărată, la ce faze ale procesului reproductiv facem referire —
sau este separarea factorul central în tristețe?), consider că o teorie adecvată
asupra procesului emoțional și a factorilor care determină variațiile acestuia ar
trebui să pună accentul pe fenomenul în sine și pe contextul în care apare (vezi
discuția cu privire la reducționismul fenomenologic din Capitolul 1, unde
sugeram că nu putem înțelege pe deplin un fenomen altfel decât prin analiza
directă a acestuia).

Cercetările privitoare la expresiile faciale

Expresiile emoționale, în special cele faciale, au stat la baza a numeroase
cercetări și clasificări de dată recentă. Deși au fost considerate relevante și alte
moduri de exprimare a emoțiilor (de ex., tonalitățile vocii, studiate de Scherer,
1989), faptul că nu există suficiente cercetări cu privire la acestea le face probabil
mai puțin relevante comparativ cu cele faciale. Unul dintre considerentele pentru
care modificările fizionomiei și cele posturale au o importanță mai mare la nivel
teoretic și descriptiv se referă la faptul că acestea constituie componente ale
acțiunii sau tendinței de a acționa asociate unei stări emoționale distincte,
independent de caracterul instrumental al acțiunii — cu un scop sau intenționată
ori cu un rol expresiv, însă așa cum afirmam anterior o astfel de diferențiere este
dificil de realizat. în măsura în care emoțiile pot fi identificate după formele de
manifestare ale acestora, susținătorii unor astfel de cercetări consideră că furia
sau fericirea poate fi observată pe baza unui tipar specific al mișcărilor musculare
(la nivel facial, postural sau gestual). Se consideră că pentru emoții distincte există
tipare specifice de expresie, acest criteriu putând fi validat și completat de alte
criterii, ca de pildă, de relatările subiective asupra experienței emoționale și de
tiparul modificărilor fiziologice ce le însoțesc. Este necesar ca cercetătorii să reziste
tentației de a presupune că atunci când nu poate fi dovedită existența unui tipar
facial universal (așa cum se întâmplă în cazul vinovăției și rușinii) reacția nu ar
fi una emoțională sau, alternativ, că atunci când un tipar este de fapt o engramă
biologică înnăscută, având un caracter universal la nivelul speciei, acesta ar trebui
considerat drept criteriu pentru discriminarea între emoții (vezi Capitolul 5).

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

104 Cercetările cu privire la expresiile faciale pornesc de la premisa că deși
manifestarea acestora poate fi influențată de regulile sociale, emoțiile sunt
exprimate aproape întotdeauna la nivel facial. După cum afirma Buck (1985) fără
echivoc și poate într-o manieră excesiv de încrezătoare, modificările expresiilor
faciale constituie dovada vizuală a stărilor emoționale interne. Emoțiile primare
sau de bază se consideră că sunt guvernate de legi biologice universale transmise
genetic pe scara evolutivă, întrucât și-au dovedit utilitatea din punct de vedere
adaptativ. Acestea sunt determinate de conexiuni neuronale prestabilite genetic,
presupun un tipar specific de reacție neuromusculară și sunt corelate cu calitățile
subiective distincte pentru fiecare emoție. Având în vedere faptul că tiparul
modificărilor musculare faciale exprimă de fapt o stare emoțională internă, poate
că observarea atentă a acestora ne-ar ajuta să „citim" starea, în același mod în care
animalele își ajustează comportamentul în funcție de semnalele transmise
accidental la nivel corporal de către celelalte animale2.
Oricum, sunt necesare dovezi suplimentare privind posibilitatea de a putea
identifica trăirile emoționale doar în funcție de expresiile faciale, în condițiile în
care suntem conștienți de posibilitatea inhibării și a transformării atât a tendin­
țelor de a acționa, cât și a expresiilor emoționale afișate. O altă caracteristică ce
trebuie avută în vedere se referă la faptul că toate componentele răspunsului
emoțional sunt implicate funcțional și în alte procese decât cele de natură
emoțională. Nicio verigă a răspunsului emoțional nu poate fi tratată singular ca
o dovadă a existenței unei emoții. Pe lângă tiparele expresive moștenite, omul are
capacitatea de a produce comportamente și expresii faciale emoționale în lipsa
trăirii lor subiective, cum este cazul prestației unui actor pe scenă, chiar dacă în
realitate se poate întâmpla și ca acesta să trăiască emoția și tiparul de expresie
facială asociate rolului. Oricum, deși disocierea stării emoționale de expresiile
sale faciale și corporale poate constitui un avantaj, probabil că este nevoie în acest
sens de un efort volițional, ceea ce ilustrează afirmația anterioară cu privire la
flexibilitate ca trăsătură esențială a emoțiilor și gestionării acestora, o resursă
adaptativă de care dispun mamiferele superioare.
Interesul cercetătorilor pentru manifestările emoționale a fost puternic stimulat
de lucrarea de referință scrisă de Darwin (1872/1967) intitulată Expresia emoțiilor
la om și animale, precum și de capodopera scrisă anterior, în 1859, Originea speciilor,
în care sunt descrise natura și mecanismul procesului evolutiv. Premisa centrală
a teoriei evoluționiste este că în cadrul procesului de evoluție a speciei umane
din formele de viață primitive, numeroase caracteristici comune s-au păstrat atât
la om, cât și la speciile animale — nu doar la nivel anatomic și fiziologic, ci și ca
tipare adaptative. Darwin a pus în principal accentul pe similitudinile existente —
susținând, spre exemplu, că și la animale putem vorbi despre uimire, curiozitate,
imitație, atenție, memorie, rațiune și un simț estetic, ca atribute considerate până
atunci ca aparținând doar omului. El a mers atât de departe, încât a propus o
ipoteză pe care o consider fantezistă — și totuși greu de contrazis — conform
căreia animalele ar avea un simț spiritual, adică un precursor al credinței umane
în Dumnezeu (vezi Domjan, 1987).

RICHARD S. LAZARUS
 Mai mult, Darwin era de părere că exprimarea facială a emoțiilor este un dat 105
genetic al speciilor, teorie la care au subscris în prezent numeroși filogeniști.
Expresiile faciale au un rol fundamental în comunicarea și recunoașterea emoțiilor
semenilor, similar modului în care mișcările corporale și sunetele vocale servesc
aceste funcții deopotrivă la om și la speciile mai puțin evoluate. Cu toate că nu
există în prezent dovezi concludente în acest sens, iar factorii ce influențează
rezultatele unei astfel de comparații nu au fost clar definiți (vezi Ekman & Oster,
1979), se pare că la om fața constituie cea mai bogată și credibilă sursă de
informații cu privire la emoții, comparativ cu celelalte modalități expresive,
excepție făcând poate doar relatările verbale voluntare (ceea ce le conferă probabil
o credibilitate mai mare).
Nu este nevoie să descriem în detaliu constructele teoretice avansate de
Darwin cu privire la expresiile emoționale, sau să facem o incursiune istorică
asupra cercetărilor privind expresiile faciale, întrucât există o serie de lucrări care
tratează aceste aspecte (vezi, de exemplu, Ekman, 1971, 1977, 1984; Izard, 1971,
1977; și Tomkins, 1962,1963). Poziția teoretică acceptată cvasiunanim consideră
că expresiile faciale umane bazate pe interdependența și complexitatea grupelor
musculare constituie modalități moștenite în cadrul procesului evolutiv de
exprimare a unor emoții primare, astfel că tiparele expresive pentru astfel de
emoții au un caracter universal la specia respectivă3. Prin urmare, există la specia
umană expresii faciale distincte pentru furie, dezgust, teamă, fericire ș.a., deși
variabilele socioculturale pot influența într-un anume grad tiparul și momentul
exprimării acestuia, astfel că expresia facială poate fi inhibată, deghizată sau
produsă cu un anumit scop.
Merită de asemenea menționat în treacăt și faptul că etologii și cercetătorii care
studiază comportamentul animal au fost puternic influențați de cadrul conceptual
propus de Darwin, astfel că au observat timp îndelungat expresiile faciale și
comportamentale prin care sunt semnalate în lumea animală stările emoționale
și intențiile. De exemplu, în Figura 2.3, Lorenz (1998) prezintă sub formă de
diagramă expresiile faciale caracteristice fricii și furiei la câine, în legătură cu care
se presupune că pot fi recunoscute atât de om, cât și de celelalte animale.
în prezent a fost adoptată pe scară largă ideea că fața poate furniza informații
substanțiale privind starea emoțională a unui individ, în măsura în care suntem
capabili să le interpretăm. Mai există însă controverse cu privire la gradul în care
aceste expresii faciale sunt determinate de factorii genetici, socioculturali, sau de
acțiunea combinată a acestora. Multitudinea datelor observabile culese recent
de către cercetători (vezi Ekman, 1989; Ekman & Oster, 1979; Fridlund, Ekman &
Oster, 1986) indică în mod clar faptul că în mare parte expresiile faciale se dato­
rează moștenirii ereditare. Argumentele aduse în acest sens tind să se centreze
pe realizarea unor liste ale emoțiilor de bază, pe specificul tiparului facial expresiv
pentru fiecare emoție, pe gradul de flexibilitate sau invariantă emoțională, pe
factorii cauzali și gradul de corespondență dintre tiparele faciale și alte genuri de
reacții, cum sunt modificările fiziologice, acțiunea instrumentală orientată cu scop
sau afectul subiectiv; stabilirea unor astfel de corespondențe este necesară în
vederea interpretării conținutului emoțional exprimat de tiparul facial expresiv.

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

106

Figura 2.3. Câinele exprimă facial teama și furia în anumite moduri caracteristice: (a-c)
starea de pregătire pentru fugă; (a-g) creșterea agresivității; (e, f, h, i) diferite combinații
evidențiind ambiguitatea intenției. Probabil că acestea sunt valabile și la om. {Sursa: Konrad
Lorenz, Așa-zisul rău: despre istoria naturală a agresiunii, București, Humanitas, 1998. Cu
acordul pentru republicare.)

Ceea ce îi conferă gândirii și cercetării moderne asupra expresiilor faciale o

importanță pentru teoriile privind emoțiile se referă la faptul că tiparele mus­
culare din expresiile faciale au fost înregistrate cu o mai mare fidelitate și obiec­
tivitate, comparativ cu orice altă modalitate de răspuns emoțional. Deși există în
prezent mai multe sisteme de înregistrare a expresiilor faciale, toate își au originile
în munca de pionierat depusă de Tomkins, a cărui influență se regăsește în mare
măsură în studiile inovatoare întreprinse de autorii menționați anterior, Ekman
și Izard. Ei au depus eforturi considerabile în vederea înregistrării video a
modificărilor survenite la nivel facial în emoții, dezvoltând metode de codificare
care sunt în prezent utilizate pe scară largă. Ekman a lucrat preponderent cu
adulți, în timp ce Izard cu copii de vârstă mică. în măsura în care fața portre­
tizează emoțiile umane, devine posibil ca prin analizarea tiparelor expresive să
poată fi observată cu un grad ridicat de acuratețe atât existența stărilor emo­
ționale, cât și modificările survenite la nivelul acestora. Observațiile detaliate
făcute de Ekman referitor la universalitatea expresiilor faciale în culturi diferite
sunt exemplificate în Figura 2.4.
Dacă analizarea expresiilor faciale se va dovedi un indicator fidel și valid în
surprinderea modificărilor survenite moment de moment la nivelul experienței
emoționale individuale, această metodă de măsurare ar putea constitui o sursă
incontestabilă de informații pentru studierea emoțiilor umane. Cea mai optimistă
poziție adoptată de către unii autori afirmă că în ciuda costurilor considerabile și

RICHARD S. LAZARUS
 107

Două tipuri de zâmbet: stânga, larg; dreapta, nesigur

Dezgust

Figura 2.4. Câteva dintre fotografiile făcute de Ekman locuitorilor din Noua Guinee. (Sursa:
P. Ekman, The Face of Man. New York: Garland Publishing, Inc., 1980. Cu acordul pentru
republicare.)

Emoție și adaptare « Aspecte controversate specifice...

108 a eforturilor pe care le presupune metoda, putem considera analizarea expresiilor
faciale drept criteriu unic și incontestabil utilizat în evaluarea formulărilor
teoretice cu privire la procesul emoțional și la factorii care îl influențează. O
perspectivă mai realistă ar fi aceea că, datorită complexității și configurației
cognitiv-motivațional-relaționale a emoției ce include atât procesele automate și
voliționale de evaluare și adaptare, cât și varietatea factorilor determinanți ai
tiparelor faciale, expresia chipului ar trebui privită doar ca unul dintre tipurile
de răspuns posibile. Deși expresiile faciale constituie probabil cel mai relevant tip
de răspuns sistemic periferic, este necesară corelarea sa cu datele culese din alte
surse, cum ar fi contextul social, conținutul relatărilor emoționale, inflexiunile
vocale, postura corporală și alte indicii de acest gen care oferă informații cu privire
la complexitatea stării emoționale trăite. Cred că acest punct de vedere coincide
cu cel exprimat de Ekman (comunicare personală).
Ekman și Oster (1979; la care se adaugă un studiu recent de Fridlund,
Ekman & Oster, 1986) au furnizat o analiză deosebit de utilă și o revizuire parțială
a datelor observabile cu privire la emoțiile exprimate facial, punând accent pe
două aspecte: universalitatea acestora și validitatea tiparului de expresie considerat
ca indicator al unei emoții specifice. Autorii (1979, p. 531) sugerează, spre
exemplu, că cercetările realizate „în cadrul culturilor analfabete au evidențiat
existența unor expresii faciale distincte pentru furie, dezgust, fericire, tristețe (sau
suferință), teamă și surprindere". De asemenea, Izard a raportat observarea unor
tipare distincte pentru emoții ca interesul și rușinea, însă aceste dovezi au fost
considerate de către Ekman și Oster ca induse de cercetare. Autorii sunt de părere
că cercetările ulterioare ar putea demonstra universalitatea unor noi tipare
expresiv-emoționale în completarea celor descoperite până în prezent.
într-o analiză recentă a argumentelor privind universalitatea expresiilor faciale,
Ekman (1989) adoptă o poziție mai rezervată, atunci când amintește că datele
cercetărilor ar confirma ipoteza existenței unor caracteristici universale. Autorul
face un rezumat al numeroaselor date observabile culese în cadrul diferitelor
culturi privind universalitatea expresiilor faciale pentru anumite emoții, cum simt:
teama, furia, dezgustul, tristețea, surprinderea și fericirea, cu mențiunea că nu
există date cu privire la dispreț, rușine și interes. El conchide:

După opinia mea (Ekman, 1977), expresiile faciale ocupă un loc central în
studiul emoțiilor, comparabil ca importanță cu rolul modificărilor fiziologice sau
al trăirilor subiective, motiv pentru care ar fi o greșeală să considerăm că o
componentă este expresia celorlalte. Mai mult, în ciuda faptului că indivizii pot
controla deliberat producerea expresiilor faciale în scopul transmiterii de informații
semenilor, în majoritatea cazurilor acestea se manifestă în absența unui astfel de
control. Prin urmare, expresiile faciale constituie semnale sociale importante, atât
din perspectiva procesului dezvoltării, cât și a funcției curente pe care o îndeplinesc.

Manifestările emoționale se supun unor reguli culturale diferite și sunt deter­

minate de factori sociali distincți de la o cultură la alta, însă astfel de ipoteze nu
au fost până în prezent testate sistematic prin metodele de analiză a expresiilor

RICHARD S. LAZARUS
faciale. După cum afirmau Ekman și Oster (p. 532), „probabil că există diferențe 109
culturale importante privind expresiile faciale ce pot fi atribuite proceselor de
învățare, însă factorii determinanți și caracteristicile acestora nu au fost încă
determinate".
Termenul reguli de manifestare a fost introdus de către Ekman și Friesen (1969)
pentru a face referire la normele sociale ce stabilesc când individul poate afișa o
anumită emoție și în raport cu cine, precum și condițiile în care acest lucru este
posibil. Zâmbetul constituie un exemplu de răspuns facial deopotrivă interesant
și relevant pentru controversa referitoare la controlul sociocultural versus cel
înnăscut al expresiilor emoționale, întrucât dacă nu se poate opera o distincție
între mimarea acestui tip de răspuns pentru a ascunde emoții ca durerea,
tristețea, aversiunea, teama sau furia, și manifestarea genuină a acestuia ca
expresie a bucuriei, posibilitatea de a interpreta emoțiile pe baza expresiilor
faciale va trebui supusă unei serioase reevaluări. într-un studiu, Ekman, Friesen
și O'Sullivan (1988) au observat existența unor diferențe subtile între zâmbetul
sincer, comparativ cu cel mimat. O cercetare având ca subiecți asistente medicale
a pus în evidență faptul că acestea mimau stăpânirea de sine zâmbind, pentru a
ascunde emoțiile negative produse de vizionarea unor filme cu subiecte tulbură­
toare, iar aceste răspunsuri au fost comparate cu situațiile în care zâmbetul era
produs ca răspuns la filme cu subiecte plăcute. Diferențele dintre cele două tipuri
de zâmbet au fost detectate pe baza unor modificări vizibile la nivelul muscula­
turii faciale, specifice stărilor de dezgust, teamă, dispreț sau tristețe, observabile
chiar și atunci când se încerca mascarea emoțiilor negative prin afișarea unui
zâmbet fericit.
Prin urmare, nota Ekman, zâmbetul în variantele sale nu ar trebui să mai fie
considerat drept o categorie unidimensională a răspunsului emoțional. Pot exista
mai multe tipuri de zâmbet, foarte probabil în jur de 18, ce comunică diferite
semnale sociale. în urma examinării datelor de cercetare, autorul conchide că
zâmbetul fericit, denumit și „zâmbetul Duchenne", după neurofiziologul francez
Duchenne (1862) care a făcut primele observații și a scris despre acest subiect,
diferă de cel forțat, care reflectă doar efortul de păstrare a aparențelor sociale
(Ekman, Friesen & Davidson, 1990).
Din ceea ce am discutat anterior cu privire la rolul mediator îndeplinit de
procesele cognitive, probabil că este evident faptul că am anumite rezerve în
legătură cu modul de interpretare a datelor acestei cercetări; fac încă o dată
precizarea că nicio componentă periferică a răspunsului emoțional nu ar trebui
privită drept criteriu unic pentru afirmarea prezenței unei emoții, deși interpre­
tarea făcută de Ekman cu privire la „zâmbetul Duchenne" pare să sugereze, prin
opoziție, faptul că fericirea autentică poate fi distinsă de celelalte forme ale
acesteia, inclusiv fericirea mimată, doar în baza tiparului de răspuns facial (vezi
exemple ale diferitelor tipuri de zâmbet în Figura 2.4). Cercetările care pornesc
de la ipoteza că tiparele prestabilite ale expresiilor faciale sunt baza unică în
definirea stărilor emoționale individuale — așa cum se întâmplă adesea în studiile
privind dezvoltarea bebelușului și a copilului în perioada preverbală — fără

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

110 a furniza suplimentar un alt tip de date observabile, ridică anumite semne de
întrebare’.
în legătură cu valabilitatea metodei bazate pe utilizarea tiparelor faciale ca
indicatori ai unei emoții particulare, Ekman și Oster (1979) au examinat
problemele ridicate de găsirea unor criterii de validare a interpretărilor asupra
expresiilor faciale particulare. Oarecum în concordanță cu ceea ce afirmam
anterior, autorii subliniază faptul că este necesară utilizarea și a altor criterii
diferite de cele faciale, pentru a putea presupune existența unei experiențe
emoționale, menționând în acest sens patru posibilități. Prima se referă la
relatările subiecților cu privire la experiența emoțională trăită. Cea de a doua
constă în corelarea expresiilor faciale cu factorii declanșatori ai acestora — de
exemplu, filme cu un mesaj pozitiv sau negativ, afirmații cu caracter ostil sau
prietenos sau anticiparea producerii unei experiențe plăcute sau neplăcute. Cea
de a treia modalitate constă în compararea inflexiunilor vocale, a modificărilor
de postură sau a exprimărilor verbale cu emoțiile sugerate de tiparul expresiilor
faciale. Iar cea de a patra metodă are în vedere tiparele de reacție determinate de
sistemul nervos autonom, despre care voi vorbi mai mult în capitolele următoare.
Ekman și Oster (1979, p. 541) observă că „din moment ce nu există încă o modali­
tate unică și infailibilă de a determina starea emoțională «reală» trăită de un
individ, este regretabil faptul că doar atât de puțini cercetători au adoptat metoda
folosirii unor măsurători convergente multiple, în vederea obținerii unor dovezi
mai sigure cu privire la experiența emoțională trăită."
în decursul ultimelor decade, niciun alt domeniu din cadrul studiilor asupra
emoțiilor nu a fost atât de prolific cum au fost cercetările privind descoperirea
unor caracteristici universale ale expresiilor emoționale faciale. Există aproape
un consens general cu privire la faptul că fața oferă Într-adevăr numeroase
informații, unele poate chiar cruciale, în legătură cu emoțiile trăite de individ.
Dacă datele unor astfel de cercetări pot fi integrate la nivelul teoriilor cogni-
tiv-motivațional-relaționale asupra emoțiilor, ce studiază deopotrivă universali­
tatea și variabilitatea experiențelor și a reacțiilor emoționale, ținând cont de rolul
tiparelor cognitive și de evaluare specifice fiecărei emoții particulare, precum și
de dezvoltarea emoțională de la copilărie la maturitate, atunci aceasta ar constitui
o oportunitate unică de unificare a perspectivelor biologice cu cele sociale în
vederea înțelegerii procesului emoțional, evitând astfel tendința frecventă de
competiție între acestea (vezi Capitolul 5).

Cercetări referitoare la tiparele reacțiilor fiziologice

încercarea de găsire a unei corelații între componenta fiziologică a răspunsului
emoțional și tiparele expresiilor faciale, sau orice alt tip de corelație ca de exemplu
cea cu conținutul emoțional relatat de subiect, dă naștere unei dileme privind
testarea unui set de necunoscute (mai precis, semnificația emoțională a expresiilor

îi sunt recunoscător lui Joseph Campos, membru al echipei departamentului pe care îl

conduc, pentru tenacitatea cu care aduce în discuție acest subiect în cadrul cursurilor sale.

RICHARD S. LAZARUS
faciale) în raport cu un alt set de necunoscute (semnificația emoțională a tiparului 111
de reacție fiziologică). Făcând abstracție de această dilemă, descoperirea unei
corelații pozitive între acestea ar fi valoroasă în demonstrarea ipotezei că la
ambele niveluri ale analizei sunt implicate procese psihofiziologice similare. Până
în prezent există doar un număr redus de astfel de studii.
Unul dintre motivele pentru care astfel de studii sunt rare este pus pe seama
opiniei eronate vehiculate în psihologia ultimelor decenii, și anume că modifi­
cările fiziologice determinate de o emoție reflectă doar o stare generală de activare
(cf. Schachter, 1966; vezi și Lazarus & Folkman, 1984, pentru o discuție cu privire
la acest aspect). Conceptul de stare generală de activare fiziologică (arousaT), ca
aspect unidimensional al emoției, comparabil cu cel de impuls, a cunoscut recent
un declin cu privire la rolul său de principiu organizator. Ascensiunea în perioada
anterioară a teoriilor despre starea generală de activare în detrimentul celor
referitoare la specificitatea emoțiilor, ca un exemplu al modificărilor constante
produse la nivelul pozițiilor teoretice, s-a datorat parțial unei scăderi a
popularității teoriilor psihosomatice de inspirație psihanalitică. Astfel de teorii
psihosomatice considerau că ulcerele, colitele, hipertensiunea și alte afecțiuni
constituie expresia somatică a unui conflict sau a unei atitudini intrapsihice
specifice (vezi Capitolul 10).
Din mai multe considerente, printre care un rol important l-au avut datele de
cercetare adesea limitate și contradictorii la care s-a adăugat o schimbare a poziției
teoretice, noțiunea de specificitate a fost înlocuită prin sindromul general de
adaptare propus de Selye (1956, 1976), în care la fel ca și în starea generală de
activare fiziologică, accentul se punea pe existența unui tipar organizat al modifi­
cărilor fiziologice, ca reprezentând mecanismul principal de apărare a organismu­
lui la acțiunea oricărui stimul nociv. A fost denumit sindrom general, întrucât
manifestările de bază rămâneau aceleași, indiferent de natura stimulului nociv,
în mod ironic, specificitatea ca premisă teoretică alternativă, ce în prezent a
recâștigat o poziție dominantă, constituie o revenire la pozițiile teoretice anteri­
oare — în sensul că fiecare emoție, ca de exemplu furia, teama, anxietatea,
vinovăția și bucuria, presupune existența unui conflict, a unor atitudini și probabil
a unui tipar specific al modificărilor fiziologice.
Nu doresc să discut în detaliu avantajele și dezavantajele teoriei specificității,
respectiv ale celei referitoare la starea generală de activare. Există autori care au
tratat această temă (de ex., Lacey, 1959; Lazarus, 1966; Lazarus & Folkman, 1984;
Levenson, 1988). Aspectele respective vor fi reluate în Capitolul 10, unde discut
rolul emoțiilor pentru starea de sănătate. Unele studii recente, cum sunt cele
făcute de Schwartz și Weinberger (1989) și Schwartz, Weinberger și Singer (1981),
au furnizat date pozitive privind influența exercitată de sistemul autonom. în
generarea unor tipare specifice pentru emoții distincte. Un alt studiu recent
întreprins de Ekman, Levenson și Friesen (1983) a pus de asemenea în evidență
reacții specifice determinate de sistemul autonom în cazul dezgustului, furiei,
tristeții și temerii (vezi și Davidson, Ekman, Saron, Senulis & Friesen, 1990, cu
privire la modificările la nivelul SNC* în emoțiile pozitive). Printre dezbaterile

Sistemul nervos central. (N.f.)

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

112 elaborate din ultimul timp cu privire la istoricul acestei controverse și dovezile
curente ce susțin specificitatea influenței sistemului nervos central autonom, aș
aminti analiza retrospectivă furnizată de Levenson (1988) ce aduce argumente
elaborate în susținerea teoriei specificității autonome, recunoscând totodată că nu
există încă suficiente date care să îi dovedească validitatea. Autorul (1988, p. 22)
scrie:

Am convingerea că cel mai adecvat model în vederea explorării specificității

autonome se va dovedi a fi o combinație [inspirată] în principal de modelul
emoțiilor specifice, care să ia deopotrivă în considerare ca dimensiune „intensi­
tatea..." Ținând seama de numărul redus al studiilor existente până în prezent, de
caracterul contradictoriu al datelor obținute și de dificultățile metodologice ridicate
de cercetarea specificității SNA*, ar fi mai adecvată o investigare separată a celor
două modele, cel discret și cel dimensional. Odată ce au fost acumulate date
provenite de la un număr suficient de studii sistematice privind fiecare dintre
modele, probabil că va fi posibilă o evaluare a utilității relative a acestora.

S-ar putea ridica obiecții referitoare la faptul că studierea tiparelor autonome

de răspuns nu ar fi calea cea mai adecvată în demonstrarea specificității fizio­
logice, având în vedere că structura neuronală a sistemului nervos autonom și
conexiunile la nivelul organelor periferice (tractul digestiv, glandele endocrine și
sistemul cardiovascular) ar putea determina reacții relativ difuze la nivelul orga­
nelor interne, puse cu precădere pe seama activării sistemului simpatic. O abor­
dare completă va trebui să includă atât tiparele hormonale, cum sunt cele
studiate de Mason (1971,1975; Mason, Maher, Hartley, Mougey, Perlow & Jones,
1976), cât și variabilele caracteristice sistemului autonom. Diagrama realizată
de Mason (1975, p. 148) a celor nouă sisteme neuro-umorale și prezentată în
Figura 2.5. ilustrează multitudinea aspectelor de care cercetările asupra
caracteristicilor psiho-fiziologice ale emoțiilor ar trebui să țină cont, în completarea
datelor privind SNA; este evident că descrierea făcută de Mason în 1975 nu lua
în considerare descoperirile mai recente privind encefalinele**, ca regulatori ai
durerilor.
înclin să cred că între expresiile faciale sau alte forme de manifestare a
emoțiilor și modificările neurofiziologice se stabilește o relație de interdependență
sistemică ce depinde de tipul și intensitatea trăirii emoționale, chiar dacă această
interdependență ar putea să nu fie atât de strânsă pe cât susținea Izard (1990). Ce
argumente stau la baza acestei afirmații? Unul constă în faptul că emoțiile
particulare implică tendințe distincte de a acționa — de exemplu, furiei îi cores­
punde intenția de atac, anxietății fobice evitarea și fuga, vinovăției dorința de a
repara, rușinea este însoțită de tendința spre izolare și așa mai departe. Deși astfel
de înclinații pot fi inhibate sau transformate, ele ne ajută să traducem procesul

Sistemul nervos autonom. (Mt.)

(Biol.) Familie de peptide opioide secretate de creier, cu rol în calmarea durerilor. (N-t.)

RICHARD S. LAZARUS
emoțional în termeni fiziologici, furnizând, totodată, rațiunile de bază ale exis- 113
tenței tiparului de răspuns fiziologic general implicat în fiecare tip de emoție.
O altă explicație ar putea consta în existența unui tipar de evaluare specific
pentru fiecare emoție — furie, anxietate fobică, vinovăție, fericire ș.a.m.d. ce se
fundamentează pe un set comun de cerințe adaptative (vezi Capitolul 5). Stările de
furie implică probleme relaționale specifice, la fel și anxietatea fobică etc. Deși
vor exista unele variații cu privire la aspectele particulare — de exemplu la nivelul
solicitărilor, limitărilor și resurselor adaptative — semnificația pe care acestea o
au la nivel individual, modul în care sunt gestionate și tipul de răspuns al
mediului la procesul adaptativ, tind să aibă un caracter specific în cadrul aceleiași
categorii emoționale, comparativ cu celelalte categorii. Avem la dispoziție varianta
de a folosi fie conceptul de tendința de a acționa, fie pe cel de cerințe adaptative
specifice, pentru a explica și a face predicții cu privire la tipul de răspuns fiziologic
asociat fiecărei emoții. Acest lucru presupune o traducere a tendinței de a acționa

INPUTURI MULTIPLE

Epinefrină
Norepinefrină

Figura 2.5. Ansamblul relațiilor de interdependență la nivelul sistemelor neuroendocrine.

(Sursa: J.W. Mason, J.T. Maher, L.H. Hartley, E. Jougey, M.J. Perlow și L.G. Jones, Psycho­
pathology of Human Adaptation. New York: Plenum Publishing Corp, 1976. Republicat cu
acordul editurii.)

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

114 și a cerințelor adaptative la nivel de activitate fiziologică exprimată organic. Până
în prezent, deși Frijda, Kuipers și Schure (1989) au furnizat un număr limitat de
date, nu am cunoștință de existența unor studii sistematice în acest sens. Voi
analiza mai pe larg acest aspect în Capitolul 5.
Cred în continuare în utilitatea ipotezei conform căreia fiecărei emoții îi
corespunde un tip de răspuns organic specific, însă rămân rezervat în privința
dovezilor empirice existente, din cele două motive discutate în Capitolul 1. în
primul rând, din punct de vedere metodologic, putem doar foarte rar să vorbim
despre existența unei singure emoții în cadrul unei interacțiuni adaptative, unde
acea emoție poate conduce la o nouă interacțiune adaptativă cu o reacție emoțio­
nală și un interes specific modificate. Prin urmare, măsurarea răspunsului autonom
și a celui hormonal poate fi influențată de numeroase alte procese, a căror natură
rămâne obscură. în al doilea rând, în lipsa unei teorii viabile cu privire la
experiențele emoționale, bazele motivaționale ale acestora, influențele cognitive
exercitate, tendințele către acțiune și procesele adaptative ce ar putea influența
desfășurarea proceselor emoționale și adaptative, dificultățile inerente studierii
specificității vor fi amplificate, fără ca cercetătorii să poată spune cu certitudine ce
stări emoționale simt de fapt supuse măsurărilor. Deși consider aceste probleme
ca fiind îngrijorătoare, nu cred că ele sunt de nerezolvat, astfel că îmi mențin
convingerea că o teorie adecvată ar putea contribui la dezvoltarea unor metode
de cercetare potrivite pentru studierea specificității răspunsului emoțional.

Emoții primare (de bază) și secundare (derivate)

Un aspect important în cadrul teoriilor și cercetărilor de orientare filogenetică,
inclusiv în cel al numeroaselor studii privind expresia facială și tiparul de răspuns
al sistemului nervos autonom, constă în operarea unei distincții între emoțiile de
bază sau primare considerate ca universale la nivelul intraspecific și interspecific
al mamiferelor, și cele derivate sau secundare, ca reprezentând diferite tipuri de
combinații ale celor primare. O astfel de diferențiere este importantă, întrucât este
acceptată de numeroși cercetători și reprezintă un criteriu adecvat de clasificare
pentru emoții.
Unii filogeniști (de ex., Ekman, 1977) presupun că emoțiile primare funcțio­
nează ca programe afective activate de structuri și procese neurofiziologice moște­
nite în cadrul speciei, astfel că odată declanșate acestea se vor manifesta mai mult
sau mai puțin într-un mod asemănător. Se pare că, în prezent, Ekman (comunicare
personală) folosește termenul de program afectiv mai curând în sens metaforic,
fără ca acesta să presupună o configurație rigidă de antrenare și orientare a tiparu­
lui de răspuns. Voi vorbi mai mult despre programele afective în Capitolul 5,
unde încerc o reconciliere a caracteristicilor biologice universale cu cele datorate
proceselor de dezvoltare și respectiv socioculturale, ca surse de variabilitate
emoțională.
Cercetătorii filogeniști au alcătuit liste ale emoțiilor primare despre care se
presupune că sunt comune tuturor oamenilor și animalelor, precum și ale celor

RICHARD S. LAZARUS
secundare, considerate ca fiind compuși (cf. Ekman, 1977; Plutchik, 1980) 115
sau combinații formate probabil în baza unei asocieri cu cele primare (cf. Izard,
1977; Tomkins, 1981). Voi face în treacăt observația că Scherer (1984a, 1984b) s-a
referit la noțiunea de compuși utilizând metafora „paletelor de emoții", prin
analogie cu paleta de culori a unui artist plastic, concept examinat recent și criticat
minuțios de către Ortony, Clore și Collins (1998). O parte din primele liste clasice
ale emoțiilor primare erau foarte succinte, cum este cea întocmită de Watson
(1930) ce a inclus trei emoții de bază: furia, teama și iubirea; însă altele au fost
mai detaliate, precum cea realizată de Descartes, ce include șase emoții de bază:
uimirea, iubirea, ura, dorința, bucuria și tristețea. Printre listele de dată mai
recentă, se numără cea făcută de Plutchik (1962, 1980) cuprinzând opt emoții
primare — teama, surprinderea, tristețea, dezgustul, furia, anticiparea, jovialitatea
și acceptarea.
Ekman (1971) a cuprins într-o astfel de listă fericirea, teama, surprinderea,
furia, suferința și dezgustul — la care a adăugat recent disprețul (și după cum
menționam anterior, alte câteva a căror apartenență în această categorie o
consideră echivocă, cum sunt: interesul, vinovăția-rușinea și jena). Izard (1977)
alcătuiește o listă de zece emoții primare și anume: interes-nerăbdare, plăcere-bucu-
rie, surprindere-tresărire, suferință-angoasă, furie-oroare, dezgust-repulsie,
dispreț-desconsiderare, teamă-teroare, rușine-timiditate-umilință și vinovă-
ție-rușine. Faptul că unele emoții se regăsesc atât în lista întocmită de Ekman, cât
și în cea a lui Izard se datorează parțial influenței puternice exercitate de teoriile
lui Tomkins (1962, 1963) asupra celor doi autori, la care se adaugă interesul
comun al acestora cu privire la tiparele expresiilor faciale. Diferențele existente
pot fi puse probabil pe seama faptului că Izard a studiat în principal copii, pe
când Ekman adulți. Este oarecum surprinzătoare constatarea că în ciuda pers­
pectivei filogenetice comune, teoreticienii nu se pot pune de acord decât în mică
măsură cu privire la emoțiile considerate „de bază". Voi cita un comentariu critic
al lui Sousa (1980, p. 142): „Diversitatea cu privire la liste constituie un semnal
destul de serios că aceasta nu este o strategie promițătoare".
Termenii primar și de bază, împreună cu sinonimele acestora, au cel puțin patru
semnificații, chiar dacă acestea coincid parțial și prezintă un caracter contro­
versat — toate având o puternică influență evoluționistă. (1) Emoțiile primare
constituie din punctul de vedere al componentei fiziologice reacții tipice ele­
mentare; (2) acestea transcend granițele culturale și, probabil, cel mai adesea, și
pe cele ale speciei; (3) apar încă de la naștere sau cel mai târziu în decursul
primului an de viață (vezi Arieti, 1970; Emde, 1984; Fox & Davidson, 1984; Sroufe,
1979); și (4) emoțiile primare derivă din și sunt o expresie a cerințelor adaptative
cu o importanță majoră pentru speciile animale, ca, de pildă, protecția în fața
pericolelor, reproducerea, orientarea și explorarea (vezi Plutchik, 1980). Toate
aceste semnificații par să constituie doar variații ale temei comune privind
universalitatea biologică.
Sunt de acord cu ideea că există emoții mai mult sau mai puțin universale la
nivelul speciei umane, având în vedere că acestea pot fi întâlnite în diferite culturi.
Cu toatea acestea, emoțiile primare nu se manifestă în mod necesar într-o formă

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

116 identică de la o specie la alta. Diferitele specii (aproape ca o regulă generală)
trebuie să răspundă la solicitări adaptative particulare cu toate că acestea pot
coincide parțial, astfel că speciile evoluate au fost nevoite să dezvolte mecanisme
specializate de adaptare la solicitările particulare impuse de ecosistemele în care
trăiesc. Mecanismele transmise filogenetic care s-au dovedit inadecvate pentru
supraviețuire au avut tendința să dispară, în special din cauza costurilor adaptative
ridicate, fiind dezvoltate noi mecanisme care să răspundă noilor nevoi și solicitări
adaptative. Aceste noi mecanisme pot fi considerate „primare", deși probabil în
sens diferit, ca fiind transmise de la speciile anterioare. Prin urmare, este justificat
să presupunem existența unor seturi distincte de emoții primare la specii diferite,
chiar dacă unele caracteristici ale acestora pot coincide parțial, având în vedere
că ceea ce este considerat primar pentru, o specie ar putea să nu fie valabil pentru
o alta sau să nu aibă aceeași relevanță la nivelul altei nișe ecologice.
Cum pot fi rezolvate aceste diferende persistente referitoare la numărul
emoțiilor primare și la natura acestora? Dacă adoptăm premisa bio-socială
conform căreia importanța majoră o au sarcinile adaptative fundamentale al căror
specific rezultă din trăsăturile caracteristice speciei, habitatului (ce include cultura)
și intereselor motivaționale individuale, ce în ansamblu determină evaluările
privind semnificația oricărei tranzacții avute cu mediul pentru starea de bine, o
astfel de distincție are o utilitate limitată. Cu toate că unele solicitări adaptative
se pot dovedi mai importante pentru supraviețuire comparativ cu altele, influența
factorilor de mediu favorabili sau nefavorabili este dificil de prezis fără a ști care
este intensitatea relativă sau absolută a motivațiilor fiecărei specii, grup social
sau individ în contextul diferitelor medii în care trăiesc aceste mamifere. Spre
exemplu, oamenii preferă adesea să își pună viața în pericol pentru a se elibera
din situațiile care le prejudiciază grav imaginea de sine sau traiul decent.
După ce fel de criterii ar trebui considerată o emoție ca fiind primară,
comparativ cu altele? Sau, mai precis, care este utilitatea unei astfel de distincții?
Pentru filogeniști, termenul primar se referă la faptul că anumite emoții sunt
rezultatul procesului evolutiv, fiind comune cu toți indivizii și probabil și cu alte
specii animale. Din această perspectivă, o astfel de distincție este utilă în stabilirea
tiparului procesului de dezvoltare evolutivă filogenetică. Pe de altă parte, poate
că se pune un accent prea mare asupra eredității și continuității procesului
evolutiv. De curând, Ortony și Turner (1990) au criticat vehement conceptul de
emoții primare și cu toate că manifest unele rezerve, nu pot fi în. totalitate de acord
cu poziția adoptată de autori.
Există, de asemenea, argumente în favoarea unei astfel de diferențieri. Spre
exemplu, este foarte posibil ca zonele cerebrale cu o specializare funcțională mai
recentă din punct de vedere evolutiv să nu fi reușit o subordonare completă a
celor care îndeplinesc funcții primitive, cum ar fi transformarea energiei și
reglarea homeostatică cu importanță majoră atât în procesul emoțional, cât și în
alte procese adaptative (vezi și Henry, 1986; Le Doux, 1987; MacLean, 1949,1975;
Panksepp, 1982, 1986). De exemplu, deși în prezent este posibilă o influențare a
activității cardiace cu precădere prin metode indirecte, este puțin probabil să se
poată controla pulsațiile cardiace neregulate care determină fibrilațiile sau oprirea

RICHARD S. LAZARUS
■■r

pulsului. Activitatea cardiacă este în mare parte reglată prin mecanisme in- 117
voluntare controlate de mezencefal.
Prin urmare, se pare că emoțiile programate genetic sunt mai greu de controlat
sau transformat, comparativ cu cele modelate prin învățarea regulilor sociale și
culturale. Freud se declara pesimist cu privire la posibilitatea de a supune
pulsiunile agresive proceselor intrapsihice sau de socializare, ceea ce după opinia
sa explică de ce oamenii se pot ucide unii pe alții sau au manifestări de o cruzime
și brutalitate duse la extrem, în legătură cu care pot resimți plăcere4. Abuzul de
substanțe, cum este alcoolul, pe lângă deteriorările la nivel cerebral și stările de
regresie induse, are și un efect de potențare a tiparelor ereditare de răspuns
emoțional, ce în mod normal sunt reglate de centrii nervoși superiori. Atunci când
ne este afectată funcționarea la nivel cerebral sau psihic, ori altfel spus „nu ne
simțim în apele noastre", devenim mai vulnerabili în fața influenței impulsurilor
biologice, primitive, ceea ce teoria freudiană a descris prin intermediul con­
ceptelor de „procese primare", respectiv „secundare", și prin „regresie".
Poate că din anumite considerente ar fi mai util să ținem seama de faptul că
numeroase emoții întâlnite la om — cum ar fi vinovăția, rușinea, mândria,
recunoștința, nostalgia și regretul — sunt probabil rezultatul creșterii complexității
proceselor cognitive și sociale și nu se întâlnesc decât la specia umană, având,
totodată, o relevanță deloc de neglijat în procesul de supraviețuire. încă nu se știe
cu certitudine dacă apariția acestor noi emoții a determinat modificări la nivelul
sistemului nervos central și care ar putea fi natura acestora.
înclin să cred că utilitatea unei diferențieri între emoțiile primare și cele
secundare este determinată de scopurile urmărite — de exemplu, gradul în care
primează interesul pentru continuitatea filogenetică și variațiile la nivel de specii
sau, din contră, interesul pentru contextul social și psihologic al procesului
emoțional și variațiile acestuia. Consider că principalul dezavantaj al clasificării
se referă la locul central pe care aceasta îl deține în cadrul teoriei și cercetării
datorită poziției dominante ocupate de perspectiva filogenetică, ceea ce are ca
efect neglijarea importanței funcționale îndeplinite de alte emoții nonprimare.
Acestea sunt tratate mai curând ca emoții derivate din cele primare, și nu ca
procese psihologice, sociale și chiar biologice de sine stătătoare.

Un sistem provizoriu de clasificare a emoțiilor

Am ajuns la ultima etapă, înainte de a face trecerea la capitolele ce au ca temă
teoria cognitiv-motivațional-relațională — și anume, voi propune un sistem de
clasificare a emoțiilor pe care se bazează descrierea specificității emoțiilor, din
Partea a IlI-a. Date fiind rațiunile teoretice ale demersului, trebuie precizat că
această clasificare constituie doar o propunere orientativă. Criteriul de bază
considerat ca relevant în alcătuirea claselor de emoții specifice se referă la
existența în cadrul aceleiași clase a unei teme relaționale centrale, ce presupune un
anumit tipar de evaluare primară și secundară. Fiecare clasă de emoții mai are în
comun și o tendință de a acționa sau un impuls particular, deși identificarea acesteia

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

118 poate ridica o serie de probleme, după cum am constatat că se întâmplă în cazul
tristeții, fericirii, mândriei și speranței. Alte criterii de validare sunt cele de natură
lingvistică și diferențierea făcută între stări și trăsături emoționale, în timp ce
răspunsurile reflexe și impulsurile fiziologice nu au fost luate în considerare.
înainte de a trece la descrierea sistemului de clasificare, ar trebui amintite
câteva aspecte ce țin de individ, ca agentul care face evaluările ce alcătuiesc o
temă relațională centrală. Majoritatea emoțiilor își au originile la nivelul unor
tranzacții interpersonale — de exemplu, cele stabilite între soți, între iubiți, între
părinte și copil, de prietenie, dintre angajat și angajator, dintre parteneri de afaceri
și așa mai departe. în acest tip de tanzacții, procesul emoțional nu se desfășoară
în mod identic la cei doi participanți. Atunci când subiectul A îl ofensează pe B,
acesta din urmă este cel care va resimți furie. Dacă B răspunde în același mod în
raport cu A, atunci acesta la rândul său se va simți furios, trist, vinovat etc.
Când fac referire la o relație, de exemplu prin prisma temei relaționale centrale,
tema în sine și evaluările subiacente sunt de regulă diferite pentru fiecare
participant la experiență, iar în cazurile extreme chiar opuse, în ciuda faptului că
ele apar în cadrul aceleiași tranzacții. A judecă situația în funcție de propriile
interese; iar B va face în mod similar. Adesea, aceste percepții și evaluări sunt în
concordanță, dar în mod curent ele nu au la bază criterii raționale. Este necesar
ca întotdeauna să specificăm la care dintre participanți ne referim atunci când
vorbim de procesul de evaluare, de obiectul estimării și de factorii individuali și
de mediu ce determină procesul. Așa cum am văzut în Capitolul 1, cea de a treia
perspectivă este cea a observatorului, C, care ia în considerare ambele procese de
evaluare realizate de către A și B, pe măsură ce tranzacția se derulează. Această
perspectivă are ca rezultat producerea unui nou set de cogniții privind relația
dintre A și B.
Aș dori ca și cititorul să înțeleagă faptul că nu consider această clasificare a
emoțiilor ca variantă finală, ci reprezintă o aproximare ce va fi supusă modifi­
cărilor pe măsura noilor analize și observații făcute. Este de așteptat ca aceasta
să prezinte un caracter arbitrar, dat fiind nivelul limitat al cunoașterii actuale. Cu
toate acestea, trebuie reținut că este vorba doar de o propunere de clasificare.
Doresc să mai subliniez și faptul că ea va fi extinsă sau restrânsă pe măsură ce
apar noi informații. Conceptele emoționale discutate au fost divizate în patru
categorii:

1. Clasa emoțiilor rezultate dintr-o evaluare primară privind relevanța și incon­

gruența experienței în raport cu scopurile, mai precis clasa așa-numitelor emoții
negative, ce apar în situațiile când realizarea scopului este periclitată, întârziată,
obstrucționată sau există o neconcordanță a scopurilor.
Din această clasă fac parte: furia, frica-anxietatea, vinovăția-rușinea, tristețea,
invidia-gelozia și dezgustul. Am considerat disprețul ca variantă a furiei combinată
cu intenția de denigrare.
2. Clasa emoțiilor caracterizate prin congruența și relevanța interacțiunii în raport
cu scopurile, rezultată în urma procesului de evaluare. în această clasă au fost incluse

RICHARD S. LAZARUS
 emoțiile pozitive clasice, ce apar ca urmare a atingerii diferitelor scopuri sau a 119
posibilității de realizare a acestora.
Printre acestea se numără: fericirea-bucuria, mândria, iubirea-afecțiunea și
consolarea.
3. Emoțiile de graniță, a căror apartenență la una dintre clase este încă greu de
stabilit cu precizie.
Acestea includ: speranța, compasiunea (cu sensurile de empatie-solidaritate),
respectiv emoțiile estetice. Rivera și colaboratorii săi (1989) au adus argumente în
favoarea includerii în această categorie a stărilor de elație și respectiv încântare, cu
condiția ca ele să se prelungească ca durată. De asemenea, tot din această clasă ar
putea face parte și starea de mulțumire.
4. Nonemoțiile cuprind acele răspunsuri considerate adesea în mod greșit ca
emoții, după cum voi arăta în continuare.

Este evident faptul că o parte dintre acești termeni semnifică doar prin
conotație reacții emoționale — altfel spus, deși sugerează o anumită emoție, sensul
lingvistic comunicat este unul ambiguu sau nu îndeplinește una sau mai multe
condiții incluse în testele de bază privind aspectele lexicale ale conceptelor
emoționale discutate anterior; prin urmare, ele nu trebuie considerate ca apar­
ținând unei clase emoționale. Am grupat nonemoțiile în șase categorii sau clase:
stările complexe, stările ambigue pozitive, stările ambigue negative, confuzia
mentală, starea de activare sau excitație generalizată și preemoțiile.
Stările emoționale complexe. Doliul și depresia sunt stări emoționale care prezintă
o serie de aspecte comune importante la nivel teoretic, chiar dacă aceste stări nu
pot fi tratate ca emoții distincte. Dificultatea clasificării rezidă în structura lor
complexă, ce include mai mult de o emoție. Doliul se referă și la un proces de
adaptare, așa cum am arătat anterior.
Stările ambigue pozitive. Acestea includ expansivitatea, venerația, încrederea în
propria persoană, provocarea, determinarea, satisfacția și sentimentul de
mulțumire. Expansivitatea presupune o implicare afectivă de tonalitate pozitivă,
întâlnită în stările de fericire sau bucurie, iubire, triumf, mândrie ș.a. Aceasta nu
este în sine o emoție, ci o atitudine ce generează o emoție sau poate să apară ca
răspuns la o altă stare emoțională, cum ar fi fericirea sau mândria, împreună cu
factorii determinanți. încrederea este, de asemenea, o atitudine pozitivă ce
însoțește de regulă unele emoții pozitive lipsite de un conținut specific. Deter­
minarea ca stare emoțională presupune de asemenea o implicare afectivă, însă
natura acesteia rămâne neclară. Este încă și mai neclar dacă starea psihică este în
: acest caz una pozitivă sau negativă; determinarea ca stare este probabil să apară
în situațiile de adaptare la factori adverși sau atunci când se urmărește obținerea
și păstrarea unui beneficiu.
Provocarea reprezintă un caz particular. Cu toate că presupune o implicare
afectivă exprimată prin termeni ca entuziasm, nerăbdare, fervoare, chiar fericire
sau bucurie, mă îndoiesc că provocarea sau opusul acesteia, amenințarea, ce a
fost inclusă în categoria emoțiilor ambigue negative, ar trebui considerată ca fiind
emoție. De pildă, ar fi mai adecvat ca amenințarea să fie privită ca evaluare ce

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

120 generează anxietate, gelozie ș.a., și nu ca emoție. în mod similar, provocarea apare
ca urmare a unei evaluări legate sau determinate de o cerință adaptativă sau de
un set de astfel de cerințe. Ea nu are ca efect o singură emoție specifică, ci mai
curând câteva emoții diferite despre care am discutat anterior.
Stările ambigue negative. Lista acestora cuprinde amenințarea, frustrarea,
dezamăgirea, neajutorarea, lipsa de sens și uluirea. Cea din urmă poate avea atât
conotație pozitivă, cât și negativă, întrucât sensul depinde de specificul contextu­
lui și de judecățile cognitive. Unii autori includ în această categorie și frustrarea,
însă personal consider că este incorect. La fel ca și amenințarea și provocarea,
frustrarea este rezultatul procesului de evaluare, fiind doar o caracteristică
descriptivă a relației individ-mediu ce a determinat apariția unei anumite emoții.
Același lucru este valabil și pentru neajutorare; chiar dacă uneori aceasta este
considerată sentiment, nu constituie totuși o emoție. Același tip de argumentație
este valabil și pentru lipsa de speranță.
Confuzia mentală funcțională. Cei doi termeni, consternarea și confuzia, deși pre­
zintă conotații emoționale se referă în realitate la ceea ce am denumit confuzie
mentală; consternarea și confuzia apar în mod necesar în corelație cu alte stări
emoționale și cu manifestările psihice ale acestora, astfel că nu constituie în
sine emoții.
Activarea sau excitația generalizată. Cu toate că Tomkins a tratat-o ca emoție,
aceasta împreună cu supărarea, suferința, nervozitatea, tensiunea și agitația face
parte din categoria mai sus amintită. Desigur că toate au conotații emoționale
evidente. însă sensul comun principal are un caracter difuz și unidimensional,
făcând referire la o stare de tensiune a cărei coloratură emoțională este ambiguă.
Astfel de termeni sunt mai adecvați pentru a descrie stările de stres, decât pentru
identificarea unei emoții particulare de o anume tonalitate afectivă, fapt pentru
care am ales să nu le includ în lista emoțiilor.
Preemoțiile. Termenul se referă la stările cognitive — mai precis, interesul,
curiozitatea, uimirea, anticiparea, vigilența și surpriza — ce par să fie determinate
de un „imbold" sau de un stimul excitant, fapt pentru care le consider mai curând
reflexe de orientare ce indică starea de căutare sau așteptare a unor indicii
observabile de care va depinde ulterior evaluarea semnificației personale atribuite
experienței. Aid ar putea fi inclusă și tresărirea.

Rezumat
Cercetarea asupra emoțiilor este un demers dificil de realizat, având în vedere
că numeroasele variabile emoționale de care depinde sunt neobservabile. La
începutul acestui capitolul am realizat o listă a acestor variabile, atât a celor
observabile, cât și a celor neobservabile.
Există unele teste valide importante ce permit o discriminare adecvată a
emoțiilor de nonemoții, dintre care le-am utilizat pe cele propuse de Ortony, Clore
și colaboratorii acestora, privind acele stări și acei termeni emoționali care trimit
și la aspecte cognitive și comportamentale. în completarea acestora, în literatura

RICHARD S. LAZARUS
clasică se fac o serie de distincții între emoții și nonemoții. Astfel, putem vorbi 121
despre stări emoționale și trăsături, care constituie predispoziții afective, și nu
emoții propriu-zise, la fel cum se întâmplă cu atitudinile și sentimentele.
Trăsăturile emoționale implică stabilitatea reacțiilor în circumstanțe diferite, în
timp ce stările afective presupun variația contextuală a acestora; ele reprezintă
aspecte opuse ale aceluiași concept.
De asemenea, am luat în considerare și clasificarea comună privind afectele
(emoțiile-șoc), dispozițiile și stările psihopatologice. Afectele intense sunt rezul­
tatul unor interese specifice atașate experiențelor, în timp ce dispozițiile au în
vedere aspecte existențiale de ordin general. Ambele constituie reacții bazate pe
procesele de evaluare individuală cu privire la posibilitatea de realizare a scopu­
rilor urmărite în cadrul unei interacțiuni, respectiv în cadrul întregii vieți. Clasi­
ficarea unei emoții ca aparținând psihopatologiei — cum este cazul depresiei —
chiar dacă la modul general implică o suferință emoțională, se face printr-un
diagnostic specializat, independent de reacția emoțională și realizat în baza unor
criterii specifice.
în decursul procesului evolutiv, din rațiuni legate de supraviețuire, orga­
nismele au fost nevoite să facă o trecere de la dependența față de reflexele
senzorio-motorii ca răspunsuri adaptative la un stimul declanșator către impulsu­
rile fiziologice ca răspunsuri întru câtva mai flexibile din punctul de vedere al
timpului declanșării și al naturii răspunsului, pentru ca la mamiferele evoluate
să apară emoțiile, ce au făcut posibilă o flexibilitate și variabilitate adaptativă de
cel mai înalt grad. Emoțiile au evoluat concomitent cu dezvoltarea inteligenței și
a capacității de învățare pe baza propriilor experiențe.
O serie de reacții ce uneori au fost considerate ca emoții constituie mai degrabă
reflexe înnăscute, cum este cazul tresăririi, care, în mod similar reflexului de
orientare și curiozității, pot fi incluse în categoria preemoțiilor, alături de curiozi­
tate, plăcere, durere și dezgust. Acestea nu sunt propriu-zis emoții, însă pot
determina apariția unei emoții atunci când sunt însoțite de o evaluare sau analiză
a semnificației relației individului cu mediul și influenței acesteia pentru starea
de bine. Sentimentele ar trebui, de asemenea, tratate ca reflexe senzorio-motorii
înnăscute, deși termenul este adesea utilizat ca echivalent al emoției.
Activitatea fiziologică ar trebui să constituie un element definitoriu al emoției,
chiar și atunci când aceasta este greu de măsurat, cum se întâmplă în cazul tristeții
sau al unor emoții pozitive de tipul satisfacției și împăcării. Argumentul principal
este că în absența criteriului referitor la „temperatura emoțională", ca metaforă
pentru implicarea sau mizele urmărite în cadrul interacțiunii, emoția ca răspuns
emoțional nu se distinge de răspunsurile comportamentale. Tendințele de a
acționa și activitatea fiziologică pe care acestea o generează constituie criterii de
bază în diferențierea emoțiilor.
Din punctul de vedere al cercetării, cea mai adecvată metodă constă în împăr­
țirea emoțiilor pe categorii ce pot fi grupate în baza intensității, considerată ca
dimensiune. Cu toate acestea, reducționismul analizelor factoriale prin care
vocabularul emoțional este limitat la câteva dimensiuni fundamentale are ca efect
pierderea unor sensuri relaționale semnificative, inerente descrierii emoțiilor.

Emoție și adaptare ■ Aspecte controversate specifice...

122 Avantajele și dezavantajele analizei categoriale, respectiv dimensionale a emoțiilor
au fost examinate în detaliu.
Un alt aspect discutat se referă la teoria și cercetarea filogenetică asupra emo­
țiilor, ce pun în principal accentul pe caracteristicile universale ale răspunsului
emoțional, dezvoltând o metodă influentă de cercetare a expresiilor faciale și a
tiparelor emoționale de răspuns autonom. Am adus argumente în favoarea
specificității emoționale — și anume, faptul că fiecare emoție își are propriul tipar
de manifestare și propria activitate fiziologică.
Au mai fost examinate și argumentele privind clasificarea emoțiilor în „pri­
mare" sau „de bază" și „secundare" sau „derivate", caracteristică perspectivei
filogenetice. Deși consider utilă o astfel de distincție în măsura în care se dorește
identificarea emoțiilor transmise filogenetic prin contrast cu cele apărute ulterior,
riscul acestei abordări constă în minimalizarea importanței unor emoții așa-nu-
mite „secundare", cum sunt vinovăția și rușinea sau mândria, ce în realitate au
o importanță egală cu cele primare pentru înțelegerea individului uman în cadrul
contextului social.
Cred că am reușit să pun bazele necesare explorării formulărilor teoretice
privind procesul emoțional abordat din perspectiva cognitiv-motivațional-rela-
țională, așa cum se va vedea în Partea a II-a.

RICHARD S. LAZARUS
 II

TEORIA
COGNITIV-MOTIVAȚIONAL-RELAȚIONALĂ
 în momentul de față, putem trece la examinarea ideilor centrale pentru o teorie
asupra emoțiilor fundamentată pe conceptele prezentate sumar în Capitolele 1
și 2. Aceste concepte au fost grupate în trei categorii.
Prima categorie, variabilele antecedente, cuprinde atât factorii de mediu care
descriu experiența adaptativă, cât și caracteristicile individuale, din a căror
interacțiune rezultă evaluări cu privire la relația individului cu mediul. Printre
variabilele de mediu relevante se numără solicitările, resursele și constrângerile pe
care individul trebuie să le gestioneze, precum și caracterul iminent sau incert al
experienței și durata acesteia, ca informații provenite din mediul extern. Cele mai
semnificative variabile de personalitate care influențează procesul emoțional
le constituie motivele și credințele dobândite în decursul vieții, cu privire la sine
și lume.
A doua categorie, cea a variabilelor care descriu procesele mediatoare, se sub-
divide în trei clase principale — și anume, variabilele referitoare la evaluare, cele
care descriu tendințele de a acționa (sau pregătirea în vederea acțiunii, pentru a
utiliza termenul propus în 1989 de Frijda) și cele care țin de procesul de adaptare.
Evaluarea, ca apreciere a cât de important este ceea ce se întâmplă în relația
individ-mediu pentru starea de bine, ce este influențată atât de acțiunea varia­
bilelor externe, cât și a celor individuale, deține rolul de construct central în cadrul
sistemului teoretic. Evaluările primare au în vedere importanța la nivel individual
a modului în care decurge relația cu mediul; cele secundare se referă la strategiile
adaptative individuale și la posibilitatea de reușită a acestora. Prin unificarea celor
două tipuri de evaluare ale relației individ-mediu a rezultat conceptul de teme
relaționale centrale, referitor la diversele tipuri de prejudicii sau pierderi, pericole
sau beneficii pe care relația le presupune; fiecărui tip de emoție îi corespunde o
temă relațională centrală distinctă. Tendințele de a acționa fac legătura dintre o
emoție și tipul de răspuns fiziologic specific acesteia. Iar procesele de adaptare
determină schimbări concrete fie în relația individ-mediu, fie la nivelul sem­
nificației atribuite acesteia, ambele având ca efect transformarea stării emoționale
anterioare.
A treia categorie, rezultatele experienței, au fost divizate în rezultate pe termen
scurt și, respectiv, pe termen lung. Rezultatele pe termen scurt se referă la com­
ponentele imediate ale răspunsului emoțional — adică, acțiunile și tendințele de
a acționa, modificările fiziologice și trăirile subiective, cele din urmă fiind
desemnate de regulă ca „afecte". Rezultatele pe termen lung au în vedere efectele

Emoție și adaptare ■ Teoria cognitiv-motivațional-relațională

126 viitoare pe care tiparele emoționale recurente le produc la nivelul funcționării
sociale, al stării de bine și al sănătății somatice individuale. Voi amâna discutarea
acestor aspecte pentru Capitolul 10, care tratează relația dintre emoții și sănătate.
Variabilele menționate, a căror influență reciprocă descrie procesul emoțional,
alcătuiesc un sistem complex de variabile interdependente. Dacă vom considera
emoțiile și adaptarea ca fiind o succesiune de evenimente care se desfășoară
într-un interval de timp (aspectul procesual), înseamnă că fiecare variabilă poate
îndeplini mai multe funcții la nivelul procesului emoțional, având pe rând rolul
de variabilă antecedență, rezultat al procesului sau proces mediator, în baza unui
principiu metateoretic pe care Bandura l-a denumit „determinism reciproc" (1978,
1982). La finalul Capitolului 5 voi discuta succint teoria sistemică, furnizând o
reprezentare schematică a aplicabilității acesteia pentru procesul emoțional. între
timp, doresc să descriu detaliat modul general în care funcționează procesul
emoțional, prin intermediul variabilelor sistemice implicate și al funcțiilor înde­
plinite de acestea în cadrul procesului.
Capitolul 3 are ca teme centrale relația individului cu mediul, rolul motivației
în definirea prejudiciului sau a beneficiului acestei relații, precum și modul în
care raportul se schimbă datorită proceselor de adaptare. Capitolul 4 va trata
relațiile funcționale stabilite între cogniție și emoție. Iar în Capitolul 5 vor fi
discutate aspecte ce țin de cauzalitate.

RICHARD S. LAZARUS
3

Relația individ-mediu,
motivația și procesul adaptativ

Acest capitol se referă la schimbările survenite la nivelul relațiilor individului

cu mediul, care au ca efect ivirea emoțiilor. Aspectele tratate constituie premise
centrale în elaborarea unei teorii asupra emoțiilor, întrucât evaluarea în calitate
de construct teoretic central se referă întotdeauna la relațiile individ-mediu,
indiferent dacă acestea sunt evaluate de către individ într-un mod realist sau
nerealist ori sunt doar imaginate, sau dacă prezintă un caracter de noutate ori
sunt recurente.
Structura capitolului este următoarea: mai întâi este necesar să clarific ce
înțeleg prin relații cu semnificație emoțională, cum definesc principiul motiva-
țional (în baza căruia putem vorbi despre prejudiciu sau pierdere, pericol sau
beneficiu), pentru ca ulterior să iau în considerare emoția ca proces; în plus, voi
examina modul în care procesele de adaptare influențează relația individului cu
mediul; iar în final, voi continua cu teza conform căreia fiecărei emoții specifice
îi corespunde o anumită temă relațională centrală.

Rațiunile unei teorii relaționale

Ideea fundamentală a teoriei relaționale susține că nu putem înțelege viața
emoțională exclusiv prin prisma factorilor individuali sau doar din unghiul
condițiilor externe. Deși majoritatea teoriilor referitoare la emoții pot fi considerate
ca având un caracter relațional, acest aspect este adesea tratat ca implicit și lipsit
de semnificație, în special în analizele simple de tip input-output, astfel că în
realitate se acordă o atenție insuficientă definirii relației individ-mediu din punc­
tul de vedere al procesului emoțional.
Pot fi diferențiate două tipuri de relații. în primul caz, se consideră că este
vorba despre un angajament relativ stabil existent între un individ și mediul extern.
Căsătoria constituie o astfel de relație din punct de vedere social, însă la nivel
psihologic aceasta are semnificația unei relații afective stabile, care poate naște
sentimente reciproce sau resentimente între cei doi parteneri. în cel de-al doilea
caz, este vorba despre angajamente tranzitorii sau relativ instabile, care fluctuează
de la un moment la altul; caracterul fluctuant determină schimbări la nivelul stării
emoționale. Și în acest caz se întâlnesc versiuni relaționale sociale — ca de pildă,

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

128 interpretarea unor roluri sociale, care se pot schimba în funcție de context —
precum și psihologice — de tipul modificării atitudinilor, care au ca efect
modificări ale evaluărilor și transformarea emoțiilor adiacente.
Atunci când ideea de relație ocupă un loc central în cadrul teoriei, apare
necesitatea unui limbaj relațional care să descrie adecvat modul în care cele două
subsisteme complexe, individul și mediul, interacționează, rezultând un nou nivel
de analiză. Astfel, identitățile separate ale celor două subsisteme trec în plan
secund, în favoarea caracteristicilor noului sistem, care poate fi descris din
perspectiva relațională a unuia sau a altuia dintre subsisteme, împreună cu
semnificația relațională proprie acestuia. Semnificația relațională face trecerea la
un nou nivel de abstractizare, diferit de seturile variabilelor individuale din a
căror combinare a rezultat. Există deja un concept central care exprimă adecvat
această idee, pe care îl voi descrie ulterior ca temă relațională centrală.
Semnificațiile relaționale care stau la baza generării emoțiilor pot fi ilustrate
prin utilizarea unor termeni ca „pericol", „prejudiciu" și „creșterea stimei de
sine", fiecare determinând apariția unei emoții distincte — respectiv, anxietate,
furie și mândrie. Atunci când ne simțim amenințați, lezați sau deosebiți — acestea
sunt, desigur, evaluări — iar semnificația relațională rezultată în fiecare caz
particular nu își are originile doar la nivel individual sau doar în plan extern; este
necesară unificarea anumitor caracteristici ce țin de mediul extern cu cele
individuale, din a căror acțiune combinată rezultă o semnificație relațională.
Mai concret, ne vom simți amenințați sau anxioși doar atunci când în cadrul
unui context particular ne este periclitată realizarea unui scop important, și
credem că ne lipsește capacitatea de a ne atinge obiectivul; ne simțim lezați și
furioși doar când suntem ofensați de atitudinea cuiva important, ale cărui respect
și considerație ni le dorim; aceeași atitudine din partea unui alt individ nu ar
produce un efect similar. Sentimentul propriei valori și mândria vor fi amplificate
doar în măsura în care ne bucurăm de apreciere pentru ceva ce ni se pare valoros
la nivel social.
Cu alte cuvinte, conceptele relaționale de tipul amenințării, prejudiciului și
creșterii stimei de sine, împreună cu emoțiile pe care acestea le determină —
anxietate, furie și mândrie — își pierd semnificația relațională atunci când se ține
seama doar de factorii de mediu, fără a fi avuți în vedere și indivizii care reali­
zează tranzacțiile cu mediul. în mod similar, același lucru se întâmplă atunci când
se face referire doar la indivizi, fără a se ține cont de factorii externi care determină
semnificații relaționale relevante la nivel individual.
O astfel de abordare pare în prezent dificil de adoptat de către cercetătorii din
domeniul științelor sociale, poate în virtutea faptului că formarea profesională a
încurajat interesul pentru analiza și partiția variabilelor (cum este cazul analizei
variațiilor), ca model ideal al înțelegerii științifice. A vorbi despre relație și
semnificația acesteia înseamnă a face un pas către sinteză, nivel la care identitatea
părților trece pe planul secund, în favoarea atingerii unui nivel mai mare de
abstractizare.
Pe vremea când eram elev de liceu, mi se părea fascinant că din combinarea
particulară a două elemente gazoase, hidrogenul și oxigenul, putea rezulta un

RICHARD 5. LAZARUS
compus chimic (H2O) cu proprietăți total diferite comparativ cu cele ale ele- 129
meritelor componente. Doar din această combinație particulară (două molecule
de hidrogen și una de oxigen) va rezulta apa, ceea ce sporește relevanța analogiei
dintre procesul chimic și legătura existentă între semnificația relațională și emoție.
Noua semnificație, considerată la nivel global sau relațional, nu are nimic în
comun cu elementele din a căror combinare a rezultat, la fel cum apa în stare
lichidă sau solidă este o substanță complet diferită de componentele sale gazoase.
Analizele psihologice din ultimii ani au acordat o importanță prea mare
efectelor produse de acțiunea factorilor sau stimulilor de mediu, la nivel indi­
vidual — ca și cum indivizii ar fi creaturi pasive supuse doar influențelor externe,
fără a urmări activ realizarea unor scopuri și fără a influența la rândul lor mediul,
în vederea obținerii rezultatului scontat. Analizele simpliste de tip input-output
au în vedere fie aspectele negative sau pozitive ale experiențelor produse în
mediul extern, fie experiențele intrapsihice (intraindividuale), acestea din urmă
vizând pulsiunile, dorințele sau impulsurile individuale. în cazul emoțiilor
negative, se presupune că inputul provenit din mediu are pentru individ un
caracter amenințător, fără a se ține seama și de factorii individuali care ar putea
să îi confere această calitate. în cazul emoțiilor pozitive, se consideră că mediul
este benefic, independent de factorii individuali.
Un model mai adecvat al procesului emoțional va trebui să ia în considerare
faptul că individul nu este doar un subiect pasiv care reacționează la influențele
mediului — ceea ce desigur că se întâmplă adesea; modelul trebuie să explice și
modul în care individul selectează un anumit mediu, felul în care acesta caută un
mediu favorabil și îl evită pe cel defavorabil. După cum se va putea observa din
discuția cu privire la principiul motivațional, beneficiile sau prejudiciile depind
de scopurile urmărite în mod activ de către individ, a căror realizare poate fi
facilitată sau împiedicată de modul în care mediul reacționează.
Anumite medii pot avea aproape constant un efect benefic sau nociv asupra
indivizilor care își desfășoară existența în cadrul lor. Așa cum voi sugera ulterior,
toți indivizii sau, în mod cert, majoritatea celor care împărtășesc aceleași valori
culturale au în comun anumite caracteristici cognitive și motivaționale care
determină la aceștia vulnerabilități similare. Prin urmare, unele experiențe vor
produce la majoritatea indivizilor sau la grupuri extinse de indivizi efecte mai
mult sau mai puțin benefice ori nocive, având rolul de factori stimulatori comuni
ai reacțiilor emoționale individuale1. Reafirm astfel ceea ce spuneam în Capito­
lul 1, privitor la impactul puternic pe care unele evenimente cu sursă internă sau
externă îl au asupra indivizilor, astfel că într-un anume grad pot atenua
diferențele individuale la nivelul reacției, spre deosebire de acele evenimente
ambigue sau a căror influență este redusă.
Datele furnizate de către Tompkins (1959) oferă un bun exemplu al eveni­
mentelor cu un impact puternic la nivel individual, în acest caz fiind vorba despre
pericolele reale inerente operațiunilor militare și relația acestora cu incidența
disfuncțiilor emoționale în rândul militarilor combatanți. Tompkins arată clar
existența unei legături puternice între cele două tipuri de variabile, fără ca aceasta
să semnifice faptul că producerea sau probabilitatea de producere a disfuncțiilor

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

130 emoționale apare în toate cazurile, ci doar că există un risc statistic crescut în acest
sens — cu cât probabilitatea existenței unui pericol obiectiv este mai mare, cu atât
se înregistrează o incidență mai mare a disfuncțiilor emoționale. Relația este
ilustrată în Tabelul 3.1.
De asemenea, anumite nevoi (sau scopuri) au un caracter mai presant
comparativ cu altele, astfel că existența acestora va crește probabilitatea ca
indivizii să se simtă mai vulnerabili în raport cu prejudiciile, pericolele sau
beneficiile din partea mediului. De pildă, unii indivizi manifestă o nevoie
insațiabilă de iubire, aprobare și succes, ceea ce îi face mai vulnerabili la expe­
riențele emoționale negative. Prin urmare, la fel cum unele medii au în general o
influență distructivă, în același mod și indivizii își pot face rău, se pot pune în
pericol sau își pot oferi plăcere. Comparativ cu restul indivizilor, aceștia sunt mai
înclinați să considere că au fost prejudiciați sau avantajați.
Cu toate acestea, în ciuda existenței unor puternice influențe din partea
factorilor de mediu și a celor de personalitate, care, în sine, au capacitatea de
modelare a stărilor emoționale, principiul relațional rămâne valabil — conform
acestuia, ne simțim amenințați doar atunci când mediul este refractar la satisfa­
cerea propriilor nevoi sau avantajați atunci când factorii de mediu existenți permit
satisfacerea acestora. Spre exemplu, datele culese de Tompkins (Tabelul 3.1) arată
cum corelațiile stabilite între pericolul obiectiv și incidența relativă a nevrozelor
depind în mare măsură de diferențele individuale privind reacțiile emoționale;
fără îndoială că majoritatea militarilor incluși în studiu reușiseră să scape cu bine
din situațiile periculoase, chiar dacă probabilitatea de a deveni victimă creștea
proporțional cu gradul de periculozitate al misiunii.
în realitate, formulările cu caracter general care iau în considerare doar
acțiunea stimulilor externi sau doar pe cea a stimulilor interni în producerea
emoțiilor sunt incomplete din punct de vedere teoretic. Acestea nu specifică
condițiile favorabile sau defavorabile pentru fiecare gen de indivizi, dar nici, pe de

TABELUL 3.1. Relația dintre pericolul real și incidența nevrozelor

în rândul piloților combatanți

Misiunea Incidența relativă Numărul relativ de ore

a nevrozelor de zbor raportat la victimele
căzute în misiune
Bombardament de noapte 12,0 160
Lupte pe timp de zi 6,0 188
Lupte pe timp de noapte 3,4 231
Zbor de recunoaștere 3,3 360
Instrucție 1,1 1.960

(Sursa: V. H. Tompkins, „Stress in aviation". în J. Hambling (Ed.), The Nature of Stress

Disorder. Springfield, IL: Charles C Thomas, 1959. Cu acordul pentru republicare.)

RICHARD S. LAZARUS
altă parte, genul de indivizi pentru care anumite medii specifice sunt favorabile sau Bl
defavorabile, astfel că nu ajută la înțelegerea diversității tiparelor emoționale
rezultate. Ideea centrală are în vedere faptul că intensitatea și calitatea unei emoții
este rezultatul experiențelor adaptative reale, anticipate sau imaginate de individ
în raport cu mediul, ce sunt evaluate ca având o influență pozitivă sau negativă
pentru starea de bine.

Principiul motivațional
Având în vedere că nașterea unei emoții depinde de relația individului cu
mediul, este necesar să ne îndreptăm atenția asupra conceptului de motivație,
întrucât o explicare adecvată a rolului deținut de această relație în cadrul
procesului emoțional nu se poate realiza fără a fi luate în considerare scopurile
care o definesc. Conceptul de motivație este esențial pentru înțelegerea adecvată
a modului în care individul evaluează ca pozitive sau negative rezultatele
interacțiunii avute cu mediul.
Emoțiile constituie înainte de toate reacții determinate de posibilitatea sau
imposibilitatea realizării scopurilor urmărite activ în cadrul experiențelor
cotidiene și în viață, în general. înainte de a discuta procesul de evaluare, care
constituie elementul central al teoriei propuse, este necesar să identificăm ce
anume face obiectul evaluării atunci când este generată o emoție, astfel că voi
sugera ipoteza că procesele de evaluare vizează în principal beneficiile sau
prejudiciile actuale sau potențiale, reale ori imaginate. Voi face referire la acest
aspect folosind un concept întru câtva sofisticat, cel de principiu motivațional,
pentru a sublinia rolul fundamental pe care îl are motivația în definirea aspectelor
favorabile sau defavorabile care condiționează emoțiile (vezi Pervin, 1983).

Principiul motivațional din perspectiva istorică

Ideea conform căreia emoțiile pozitive sunt generate de realizarea scopurilor,
de condițiile favorabile sau de progresul neîngrădit în această direcție, iar cele
negative sunt determinate de obstacole, de periclitarea sau de întârzierea atingerii
obiectivelor datează de mult timp. Aristotel (384-322 î.Hr., 1988) sugera că nu
realizarea scopului în sine avea ca efect producerea plăcerii, ci că aceasta era
derivată din desfășurarea oricărei activități necesare în acest sens, idee ce ulterior
a rămas importantă în Europa medievală. Merită amintit faptul că adesea,
satisfacția determinată de atingerea obiectivelor este mult mai mică decât cea
asociată eforturilor depuse în mod susținut, după cum Goethe lăsa să se înțeleagă,
prin afirmația celebră: „Omul nu este niciodată fericit, ci se află permanent în
căutarea acestei stări" [subl. noastră]*.

Cunoștințele mele cu privire la culturile asiatice sunt destul de limitate pentru a încerca să
localizez existența unor paralelisme ideologice.

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

132 în cadrul opusculelor despre emoții, existente în perioada Antichității și în cea
medievală, se acorda puțină atenție prejudiciului sau beneficiului în comparație
cu preocuparea pentru plăcere sau neplăcere, iar aspectele hedoniste au continuat
să fie importante și în cadrul abordărilor din perioada modernă, între care un rol
central l-a avut conceptul freudian de principiu al plăcerii. Pervin (1982) sugera
că majoritatea teoriilor motivationale aveau ca element central principiul hedonist
sau al plăcerii. Cu toate acestea, după cum afirmam în Capitolul 2, plăcerea și
durerea constituie percepții senzoriale. Oricum, probabil că ele dețin un rol foarte
important în dezvoltarea emoțională, întrucât îl învață pe copil să diferențieze
între ceea ce este benefic, respectiv nociv. Arsura produsă de un chibrit sau
vederea reacției altcuiva la o arsură ne ajută să înțelegem că trebuie evitat
contactul dintre corp și flacără.
Totuși, atunci când vorbim despre satisfacție sau insatisfacție, tindem să
construim o reprezentare metaforică, pe baza senzațiilor fizice de plăcere sau
durere. Pentru a resimți plăcere sau a suferi emoțional este necesară o evaluare
sau estimare a percepțiilor senzoriale cu privire la semnificația pe care acestea o
au pentru starea de bine (cf. Lazarus & Smith, 1988; Smith & Lazarus, 1990). în
absența capacității senzoriale de a resimți plăcere sau durere, este puțin probabil
ca reprezentarea mentală a acestora — adică, satisfacția sau suferința — să aibă
o importanță atât de mare în cadrul economiei psihice umane. Datorită eveni­
mentelor neprevăzute și posibil neplăcute, inerente existenței umane, pe care se
fundamentează învățările condiționate, și la care se adăugă dezvoltarea unor
expectații cognitive cu privire la satisfacțiile sau suferințele viitoare, plăcerea și
durerea au putut transcende granițele percepției senzoriale, fiind transformate la
nivel mental în motive sau scopuri, care din perspectiva proceselor de dezvoltare
sunt în parte rezultatul reflexelor fiziologice înnăscute (vezi Capitolul 2).
Importanța acordată în decursul istoriei conceptului de motivație, considerată
ca fundamentală în procesul emoțional, a fost examinată de către Gardner, Metcalf
și Beebe-Center (1937/1970, p. 197), care scriau:

Doctrina care consideră pasiunile ca fiind în esență conative [motivationale] a

fost adoptată de către toți autorii [secolului al XVII-lea] și aceasta își are originile
deopotrivă în scrierile lui Aristotel și în cele ale stoicilor. Ea se evidențiază cu
precădere la Malebranch, care susținea că pasiunile izvorăsc din înclinația înnăscută
a omului către bine, precum și la Hobbes, care le conecta la nivelul empiric cu cele
două tendințe antitetice: dorința și repulsia. I-a revenit lui Spinoza rolul să reducă
aceste două tendințe conative, care își găsesc expresia la nivel emoțional, la o
înclinație fundamentală motivată de nevoia de autoconservare, considerată ca însăși
rațiunea existenței umane, din care sunt derivate toate celelalte activități și pasiuni.

Sfântul Augustin (c. 430, citat de Gardner ș.a., pp. 97-98) propune o altă
versiune a temei privind importanța motivației pentru procesul emoțional, în care
accentul este pus pe vrere sau voință, ca principiu de bază al doctrinei religioase
întâlnite în Evul Mediu, cu privire la alegerile morale:

RICHARD S. LAZARUS
 Ce altceva ar putea constitui dorința și plăcerea, dacă nu un act de voință prin 133
care cedăm acelor lucruri la care năzuim? Când consimțământul ia forma încercării
de a intra în posesia lucrurilor la care aspirăm, îl vom numi dorință; dacă se
rezumă la satisfacția furnizată de acestea, se va numi plăcere. în aceeași manieră,
atunci când respingem dezgustați ceea ce nu dorim să se întâmple, acest act de
voință este desemnat ca teamă; iar atunci când ne detașăm de evenimentele asupra
cărora nu am avut niciun fel de control, acest act de voință va fi descris ca
amărăciune. La modul general, tot ceea ce căutăm să obținem sau să evităm
presupune un efort de voință mai mic sau mai mare, astfel că el se modifică în
funcție de implicarea afectivă.

Aș putea adăuga faptul că stoicii Greciei Antice au propus o altă teză filosofică
cu privire la ceea ce afirmam anterior în legătură cu emoția și motivația, și anume
aceea că starea de pace interioară, armonia, integritatea și absența suferinței sunt
posibile doar printr-o renunțare la obligațiile lumești. Retragerea din lume
constituie un alt mod de expresie a abandonării dorinței de a îndeplini obligațiile
standard umane. Această formă de renunțare este similară unei căutări continue
de atingere a Nirvanei, descrisă în budism, și care se regăsește în raționalismul
terapeutic al lui Ellis (1962) sau este ilustrată de încercarea lui Shafii (1985) de a
unifica sufismul islamic cu meditația și psihoterapia.
în ciuda deosebirilor lingvistice și a subtilităților conceptuale, motivația sub
o formă sau alta, sau uneori doar în mod implicit, a fost din cele mai vechi timpuri
considerată ca având un rol crucial în procesul emoțional. Spre exemplu, Plutchik
(1980) a pus în evidență acele funcții biologice transmise evolutiv, care dețin la
toate speciile animale un rol fundamental în supraviețuire. Astfel de funcții sunt
la fel de importante ca satisfacerea foamei, setei, nevoia de protecție și tendința
către reproducere. La alți autori, conceptul de motiv a fost înlocuit prin cel de
intenție, așa cum se poate observa în teoria schimbărilor atitudinale propusă de
Ajzen și Fishbein (1980; vezi și Fishbein & Ajzen, 1975). Personal, prefer să vorbesc
de urmărirea unor scopuri și de ierarhizarea acestora, care alături de intenții par
să descrie în mod adecvat natura umană (cf. Wrubel, Benner & Lazarus, 1981).

Sensul actual al conceptului de motivație

Voi folosi termenul de motivație ca având două accepțiuni interdependente, și
anume: (1) trăsătură de personalitate și (2) reacție la acțiunea cumulată a unor
factori proveniți din mediu.

Motivația ca trăsătură de personalitate. Prima accepțiune vizează ceea ce

individul caută în mod curent să obțină sau să evite. Adulții sosesc în cadrul
interacțiunilor adaptative cu ierarhii bine definite și relativ stabile ale valorilor și
scopurilor urmărite, astfel că în acest sens, motivația se referă la o trăsătură de
personalitate. Ierarhiile scopurilor individuale se formează în decursul procesului
de dezvoltare. Schimbările survenite la nivelul acestora implică de regulă un efort

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

8 iWîisA
134 de durată, fiind în general determinate de imposibilitatea realizării scopurilor, să
spunem, din cauza unor schimbări sociale sau unor strategii inadecvate. Acest
lucru se poate produce în perioadele de viață timpurii, pe măsură ce la individ
se dezvoltă sentimentul propriei identități sau, ulterior, atunci când în decursul
vieții survin modificări la nivel de roluri și abilități. Când motivele sunt consi­
derate ca trăsături, acestea se referă în principal la tendințele latente privind
eforturile individuale depuse în vederea realizării unor scopuri, ce sunt activate
de circumstanțele de mediu favorabile.
A face referire la „implicarea în vederea unui scop" (goal commitment) în sensul
de trăsătură a personalității înseamnă a vorbi despre importanța obiectivului și
efortul pe care individul este dispus să îl depună pentru atingerea lui, comparativ
cu interesul pentru celelalte scopuri. Ierarhia scopurilor constituie baza în funcție
de care individul evaluează prejudiciile sau beneficiile obținute. Pentru orice
individ, importanța beneficiului sau a prejudiciului este apreciată în funcție de
ierarhia scopurilor. Nu ar exista emoții dacă indivizii implicați în experiențele
adaptative nu ar avea propriile dorințe, înclinații, idealuri, nevoi și scopuri de
atins, a căror realizare poate fi facilitată sau obstrucționată de circumstanțele
externe. Cu cât un scop (motiv) are mai multă forță sau importanță, cu atât emoția
generată de acesta va fi mai intensă, iar celelalte aspecte conexe sunt în egală
măsură semnificative.
Valorile se referă la ceea ce considerăm ca fiind dezirabil sau indezirabil, bun
sau rău, însă acestea nu își găsesc în mod necesar expresia la nivel acționai, astfel
că pot fi cel mult considerate ca motive de intensitate redusă. Spre exemplu, chiar
dacă indivizii pot crede că este bine să fie onești, să aibă copii sau să fie bogați,
este posibil ca circumstanțele externe să nu îi încurajeze să încerce materializarea
unor astfel de valori. Termenul de valoare și chiar și cel de scop nu descriu efortul
pe care individul este dispus să îl investească în încercările de a-și realiza propriile
valori; este posibil ca o parte din scopurile individuale să aibă o intensitate sau o
importanță redusă. Prefer în schimb sintagma „implicare în vederea unui scop"
întrucât aceasta sugerează că o cantitate de energie va fi consumată pentru
atingerea scopului propus, ceea ce presupune un efort menținut în ciuda obsta­
colelor, amânărilor, a stresului și distresului.
Termenul de implicare a fost utilizat și de Brickman (1987), care sugera că acesta
conferă un sens experiențelor de viață pozitive și negative, având rol de orga­
nizare a stilului de viață și a aspirațiilor individuale. Cu toate acestea, utilizat în
sensul descris, termenul face mai curând referire la un set de idei generale ale
individului privind propria persoană și lumea în care trăiește, fără a individualiza
un scop precis din multitudinea celor existente.
Ar mai trebui adăugat faptul că ierarhiile scopurilor au atât o structură ori­
zontală, cât și una verticală. Pe lângă faptul că indivizii depun eforturi susținute
în vederea atingerii unor scopuri diferite, cum sunt realizarea personală, aparte­
nența la grup sau constituirea unei anume identități a eului (structura orizontală),
la nivelul fiecărui scop urmărit sunt organizate probabil dorințele individuale
legate atât de obiective specifice, cât și de cele generale sau globale (structura

RICHARD S. LAZARUS
verticală). Se presupune că valorile se leagă în principal de scopurile globale, ceea 135
ce explică dificultatea de transpunere a acestora la nivelul acțiunilor.
Prin urmare, se pare că pentru înțelegerea plenară a răspunsului emoțional
individual, este importantă cunoașterea scopurilor specifice pe care individul le
urmărește în cadrul experienței (nivelul orizontal) și a relațiilor stabilite, în cadrul
ierarhiei, între acestea și scopurile generale (nivelul vertical). în consecință, doi
indivizi vor evalua și vor reacționa emoțional în moduri diferite în raport cu
același eveniment — să spunem, un rezultat slab obținut la o examinare — cu
toate că ambii au avut ca scop promovarea cu succes a acesteia. Chiar dacă nevoia
de autorealizare (determinată caracterial) generează o implicare puternică din
partea ambilor indivizi, se poate întâmpla ca unul dintre aceștia să considere
examinarea ca fiind un test crucial al capacităților personale privind obținerea
unor succese viitoare, în timp ce pentru celălalt incidentul să nu aibă o relevanță
la fel de mare. Așadar, pe lângă importanța cunoașterii scopurilor a căror finali­
tate este urmărită de către individ, pot fi obținute informații valoroase și prin
identificarea legăturilor funcționale existente la nivelul ierarhiei individuale între
diferitele subscopuri, a semnificațiilor particulare atribuite acestora, precum și a
etapelor necesare atingerii lor.

în vederea realizării unei diferențieri între valori și scopuri, Biernat (1989)

scria că:

Motivele energizează, orientează și selectează comportamentul. Cu alte cuvinte,

îl mobilizează pe individ să acționeze în vederea realizării unui scop, să reacționeze
în funcție de indiciile referitoare la acesta și să învețe rapid ceea ce este necesar
pentru atingerea lui (McClelland, 1985a & 1985b)... Valorile nu servesc astfel de
funcții..., însă pot influența alegerile comportamentale conștiente și evaluările cu
privire la semeni. De exemplu, indivizii care valorizează puternic realizarea
personală vor fi mai influențabili cu privire la opiniile unui specialist cu autoritate,
comparativ cu cei la care această nevoie este mai puțin intensă... și vor tinde mai
frecvent să gândească negativ în raport cu indivizii considerați ca fiind lipsiți de
succes.

McClelland, Koestner și Weinberger (1989) au depus, de asemenea, eforturi

susținute în vederea stabilirii unor diferențe între valori și scopuri (motive).
Analiza făcută de aceștia a avut ca element central nevoia (motivația) de autoreali­
zare, o temă pe care McClelland o cercetase îndelung. în timp ce alți cercetători
foloseau metoda chestionarelor în vederea măsurării motivației pentru autoreali­
zare, măsurătorile lui McClelland privind „nevoia de autorealizare" s-au bazat
pe povestirile sau fantasmele generate de aplicarea Testului de Apercepție
Tematică (TAT). McClelland ș.a. au sugerat că TAT măsoară motivația implicită
de autorealizare, ca fiind diferită de cea autoatribuită sau de ceea ce Biernat a
denumit valori, care fuseseră anterior măsurate doar pe bază de chestionare sau
interviuri directe. Ei aduc argumente convingătoare în susținerea ideii că motivele
autoatribuite constituie credințe superficiale referitoare la scopurile dezirabile și

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

136 că acestea diferă de motivele implicite, care pot rămâne neconștientizate sau. conști­
entizate doar într-o mică măsură.
între cele două metode de măsurare a motivației de autorealizare au putut fi
destul de rar stabilite corelații semnificative, după cum au declarat McClleland
și colaboratorii acestuia. Motivele implicite măsurate prin intermediul povestirilor
și al fantasmelor par să ofere o predicție mai bună cu privire la tendințele
comportamentale manifeste pe termen lung — de exemplu, frecvența angajării
în activitățile cu finalitate sau ceea ce Skinner denumea comportamentul operant.
Pe de altă parte, motivațiile autoatribuite pot fi mai ușor corelate cu alegerile
comportamentale imediate și cu preocuparea conștientă în vederea reușitei.
McClelland ș.a. au sugerat că motivele autoatribuite reflectă credințe unanime
cu privire la valorile sociale. în mod indirect, ele contribuie la formarea aspectelor
conștiente ale imaginii de sine, astfel că atunci când individul este întrebat în
legătură cu acestea, răspunsul permite înțelegerea valorilor semnificative existente
la nivel conștient. Prin contrast, motivele implicite sunt mai mult sau mai puțin
inconștiente ori preconștiente și au origini mai primitive, fiind localizate genetic
mai curând la nivelul mezencefalului, decât în cortexul cerebral. în Capitolul 4
voi lua în considerare distincția dintre metodele conștiente, deliberate, de generare
a semnificațiilor și cele automate (inconștiente sau preconștiente). Iar în Capitolul
11 referitor la măsurare, voi ilustra o metodă pe bază de chestionar utilizată în cola­
borare cu Novacek (Novacek & Lazarus, 1990) pentru a măsura diferențele indivi­
duale privind motivațiile, în combinație cu testul TAT bazat pe povestiri și propus
de McClelland. Acesta și colaboratorii săi (1989, p. 700) au rezumat ideile refe­
ritoare la motivele implicite, respectiv cele autoatribuite după cum urmează:

Datele obținute au confirmat într-un procent suficient de mare generalizarea

conform căreia motivele implicite se formează în perioadele de viață timpurii, prin
intermediul experiențelor afective importante din etapa preverbală, în timp ce
motivele autoatribuite apar după dezvoltarea limbajului, pe baza învățării directe a
ceea ce părinții consideră ca fiind important. Ideea teoretică centrală afirmă că
motivele implicite, în legătură cu care se presupune că sunt fundamentate pe
experiențele afective, tind în decursul vieții să fie mai curând reactivate de experiențe
similare și mai puțin de cele sociale, având un rol stimulator important. în mod
similar, motivele autoatribuite în urma conceptualizării învățărilor sociale transmise
verbal vor continua să răspundă la acest gen de reactivări și în perioada adultă.

O astfel de diferențiere atrage după sine ipoteza că în orice experiență adap-

tativă există un tip de evaluare ce are la bază aprecieri conștiente, deliberate cu
privire la interesele individuale urmărite, la care se adaugă un alt tip de avaluare
automată, de natură inconștientă sau preconștientă. Astfel, este sugerată posibili­
tatea existenței a două procese emoționale care funcționează la niveluri psiholo­
gice diferite — mai concret, existența unui conflict intrapsihic între acestea. Nu
am informații privind existența unor cercetări care să fi explorat această ipoteză
extrem, de interesantă sau cu privire la metodele prin care ea ar putea fi cercetată.
Voi trata evaluările inconștiente în Capitolul 4. De asemenea, distincția făcută

RICHARD S. LAZARUS
pune în evidență un contrast întâlnit frecvent între cele două tipuri de socializare 137
ale copilului — și anume, între ceea ce adulții afirmă cu privire la credințe și
comportament (denumită uneori educație formală) și modelele de gândire și
comportament, considerate ca adecvate, pe care aceștia le transmit indirect
copilului (cunoscută și ca educație informată). Voi spune mai multe despre aceste
aspecte în Capitolul 8.

Motivația ca răspuns la factorii de mediu. în acest al doilea caz, termenul de

motivație este utilizat în sensul de mobilizare concretă a efortului psihic și com­
portamental în vederea atingerii unui scop sau pentru a preveni obstrucționarea
acestuia, în cadrul unei anumite interacțiuni. Din acest punct de vedere, motivația
este influențată de cerințele, constrângerile și resursele ce țin de mediu. Există,
de asemenea, și o componentă cognitivă, dacă ținem seama de faptul că gene­
rarea unei reacții în raport cu mediul presupune o percepție anterioară a acestuia,
dobândirea de informații și evaluarea influențelor sale asupra stării de bine.
Acest tip de motivație reactivă poate fi considerată ca fiind o caracteristică a
procesului emoțional, întrucât emoția, odată generată, implică un impuls puternic
către acțiune (asemănător conceptului de „tendință acționată" propus de Frijda
în 1986), indiferent dacă impulsul este conceput ca o caracteristică înnăscută a
emoției sau ca strategie de adaptare influențabilă și modelată de cerințele
adaptative impuse de relația individului cu mediul. Odată declanșată mobilizarea
pentru acțiune, individul este nevoit să țină seama de semnalele venite din partea
mediului, cu privire la posibilitatea de realizare a scopului urmărit în cadrul
interacțiunii și, de asemenea, trebuie să ia în calcul cursul de acțiuni necesare,
ceea ce are ca efect generarea emoțiilor.
Acest al doilea sens al motivului este prin urmare considerat mai curând ca
fiind tranzacțional sau relațional, decât dispozițional sau determinat caracterial —
mai precis, depinde de capacitatea mediului de a activa acele trăsături dispo-
ziționale care stau la baza motivului, așa cum reiese din primul sens descris
anterior. Tranzacția, în accepțiunea sa simplă, se referă la faptul că un individ cu
o structură motivațională specifică se angajează într-o relație cu un mediu adecvat
în vederea realizării unor scopuri individuale curente. Dispozițiile individuale
sau trăsăturile motivaționale privind reușita acțiunilor sunt activate doar atunci
când indivizii se regăsesc într-un context extern adecvat. Dacă mediul este
nepropice, trăsătura motivațională se manifestă doar ca o caracteristică tempera­
mentală latentă.
Un alt mod de a exprima această idee ar fi că indivizii urmăresc în cadrul unei
experiențe un interes specific, ce nu poate fi realizat în cadrul altor experiențe
irelevante din punctul de vedere al motivului caracterial. în vederea producerii
unui efort psihic sau acționai orientat către realizarea interesului motivațional,
sunt necesare atât prezența trăsăturii de personalitate, cât și un mediu adecvat.
Ceea ce am afirmat anterior constituie abordarea clasică a motivației ca variabilă
(trăsătură) dispozițională activată tranzacțional sub forma interesului urmărit,
datorită acțiunii unei clase de factori externi adecvați, ce pot fi considerați ca fiind
echivalenți din punct de vedere funcțional (vezi Lazarus, 1990b). Această abordare

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

138 a fost influențată considerabil de McClelland (vezi McClelland, Atkinson, Clark &
Lowell, 1953), care a sugerat că un context extern adecvat motivării pentru
autorealizare este cel care încurajează competiția, în scopul atingerii unui standard
de excelență.
Juxtapunerea dintre o trăsătură motivațională și contextul extern relevant
poate fi examinată atât din perspectivă interindividuală, cât și intraindividuală.
Din punct de vedere interindividual, orientarea către realizarea de sine se
manifestă mai intens la unii indivizi comparativ cu alții, ceea ce face mai ușor
pentru cei dintâi să depună eforturi susținute în acest sens. Dacă, pe de altă parte,
adoptăm o perspectivă intraindividuală, vom afirma că realizarea, ca scop, are
o intensitate mai mare comparativ cu celelalte scopuri incluse în ierarhia
individuală.
Cele două sensuri atribuite motivației — de dispoziție implicită și de stare
acțională — sunt deopotrivă importante pentru înțelegerea procesului emoțional,
în primul caz, existența unor scopuri individuale prealabile experienței adaptative
face posibilă obstrucționarea (prejudicierea) sau gratificarea (favorizarea) acestora.
Emoțiile nu sunt generate înainte ca individul să fi evaluat că unul dintre cele
două rezultate s-a produs sau este pe cale să se producă.
Motivația caracterială sau dispozițională îndeplinește rolul de condiție prealabilă
în cadrul procesului emoțional. După cum au arătat Emmons și Diener (1986),
importanța scopurilor și realizarea lor sunt cei mai buni predictori în legătură cu
durata implicării indivizilor în diferitele experiențe și cu coloratura pozitivă sau
negativă a emoțiilor generate de acestea. în plus, Emmons (1986) a demonstrat
existența unei relații strânse de dependență între emoțiile pozitive, eforturile
individuale susținute pentru atingerea scopurilor și reușitele anterioare, în timp
ce emoțiile negative sunt asociate cu probabilitatea redusă a unui succes viitor
sau cu conflictele existente la nivelul scopurilor urmărite.
în cazul motivației tranzacționale, atunci când un prejudiciu sau o periclitare
a generat în prezent o emoție negativă — aceasta determină o schimbare la nivelul
motivațiilor individuale, în sensul ameliorării condițiilor negative. Acesta este
sensul emoției ca impuls acționai (Lazarus, 1968a). Aspectul menționat aduce în
prim-plan discuția din Capitolul 1, cu privire la efectul organizator sau destabili­
zator al emoțiilor: dacă tipul de comportament în desfășurare este întrerupt
datorită apariției unor noi cerințe adaptative, fie că acestea sunt determinate de
periclitarea realizării scopului sau de noile oportunități de gratificare, interesul
individului se va focusa asupra noilor cerințe adaptative. O schimbare la nivelul
interesului urmărit inițial atrage după sine necesitatea unei noi mobilizări
acționale.
Existența a două tipuri alternative de determinări motivaționale, care însă sunt
intercorelate în cadrul procesului emoțional, face absolut necesară precizarea
tipului la care facem referire atunci când discutăm conceptele de emoție și
motivație. Acest aspect complică, de asemenea, sarcina de a descrie separat din
punct de vedere empiric și conceptual variabilele și procesele între care se
stabilesc relații de interdependență la nivelul interacțiunii emoționale. Voi vorbi

RICHARD S. LAZARUS
mai mult despre distincțiile și interdependențele dintre motivație, emoție și 139
cogniție în Capitolul 5.
Ca o recapitulare a principiului motivational, se poate spune că în condițiile
în care facem abstracție de celelalte surse de influențare, cu cât finalitatea
scopurilor se manifestă mai intens sau are o importanță mai mare în cadrul
interacțiunii, cu atât efortul investit de individ este mai mare, iar nivelul satis­
facției emoționale va crește proporțional cu progresul făcut către realizare sau,
altfel spus, distresul emoțional va crește proporțional cu obstacolele întâmpinate.
Posibilitatea de a desfășura acțiunea necesară atingerii unui scop are valoare de
beneficiu și generează stări emoționale pozitive; obstructionarea sau periclitarea
scopului urmărit sau amânările neașteptate dau naștere stărilor emoționale
negative. Prin urmare, după cum sugerează principiul motivational, se pare că
emoțiile depind de modul în care condițiile de viață favorizează sau obstrucțio-
nează împlinirea unui scop important, astfel că vor fi generate emoții pozitive
sau negative în funcție de rezultatul favorabil sau defavorabil al interacțiunii (vezi
Capitolul 1 pentru discuția privind emoțiile pozitive și negative).

Diferențele individuale și cele de grup

Datorită unei structuri biologice comune, o parte dintre scopuri au un caracter
universal, fiind întâlnite la numeroși indivizi. Cu toate acestea, scopurile deter­
minate mai curând de procesele de învățare și de progresul social, și nu de factorii
biologici, vor varia ca importanță de la un grup social la altul, chiar dacă membrii
acestora fac parte din aceeași cultură și structură socială. în cadrul societăților,
anumite valori și scopuri sunt considerate ca fiind dezirabile și prezintă o impor­
tanță mai mare comparativ cu altele, aceasta reprezentând una dintre modalitățile
în care societatea contribuie la modelarea vieții afective a membrilor săi.
Totuși, în ciuda existenței unor influențe externe comune, interacțiunea dintre
experiențele de viață divergente și moștenirea biologică va determina variații
considerabile cu privire la ierarhiile scopurilor în rândul membrilor aceleiași
societăți, chiar și în condițiile în care societatea prezintă o structură de monolit —
și cu atât mai mult când aceasta este de tip „multilit"*. Pentru unii indivizi,
realizarea unui scop particular, ca de exemplu obținerea succesului, poate fi
extrem de importantă, în timp ce pentru alții același scop poate avea un caracter
relativ insignifiant sau este reprimat. înțelegerea adecvată a procesului emoțional
depinde de luarea în considerare a diferențelor existente la nivel interindividual
și intraindividual cu privire la ierarhizarea scopurilor.
Psihologii implicați în studiul emoțiilor consideră adesea ca truisme astfel de
afirmații referitoare la diferențele individuale. Cu toate acestea, rolul variațiilor

Știu că nu există în dicționar un astfel de cuvânt, „multilit", însă consider că neologismul

utilizat exprimă cel mai adecvat antinomia existentă între cei doi termeni, în care monolit
descrie acel tip de societate care promovează un set singular de valori, la care subscriu toți
sau majoritatea membrilor acesteia. Termenul monolit există în dicționar și sper ca sensul
pe care îl are în contextul dat să nu genereze confuzii.

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

140 interindividuale existente din punct de vedere motivațional a făcut sporadic
obiectul unor cercetări empirice. Spre exemplu, Vogel, Raymond și Lazarus (1959)
au demonstrat că la studenții cu un puternic angajament privind realizarea
personală și un grad redus al apartenenței la grup, reacțiile psihofiziologice la
stres se manifestau mai intens în condițiile evaluării performanțelor academice,
comparativ cu situațiile în care aceleași performanțe erau evaluate social, de către
colegi. în egală măsură, reciproca era adevărată: tiparele care demonstrau un
angajament slab privind realizarea personală, dublate de un grad ridicat al
apartenenței la grup determinau reacții intense la stres în cazul evaluărilor sociale,
respectiv scăzute în condițiile evaluării performanțelor. Altfel spus, stresul este
intens în cazul unui angajament puternic în vederea realizării unui scop și scăzut
atunci când implicarea individuală este redusă.
Ulterior, Bergman și Magnusson (1979) au demonstrat că elevii de liceu
suedezi cu performanțe școlare foarte bune, care erau caracterizați de către
profesori ca fiind extrem de ambițioși, secretau cantități mai mari de adrenalină
în timpul evaluărilor școlare, comparativ cu ceilalți colegi de clasă. Iar Kasl, Evans
și Niederman (1979) au studiat importanța angajamentului individual ca factor
de risc în cazurile de mononucleoză infecțioasă înregistrate în rândul cadeților
Academiei Militare din West Point. Relația stabilită între motivația școlară înaltă
și rezultatele slabe obținute constituia un predictor pentru vulnerabilitatea ulteri­
oară la contractarea infecției.
Principiul existenței unor diferențe individuale la nivelul motivațional și al
efectelor psiho-biologice produse de acestea are un rol important, întrucât
variațiile cu privire la ierarhiile scopurilor, înregistrate de la un individ la altul,
de la un grup la altul, sau la același individ în momente sau în situații diferite,
determină o mare diversitate a reacțiilor emoționale. Principiul diferențelor
individuale indică faptul că aceiași factori de mediu a căror acțiune îl determină
pe un individ să se simtă amenințat vor constitui pentru un altul o sursă de
progres, sau se dovedesc lipsiți de importanță pentru un al treilea. Aceste aspecte
sunt în majoritatea cazurilor considerate ca intrinseci, astfel că, de regulă, ele
nu fac obiectul formulărilor formale referitoare la emoții, fiind abordate doar
superficial.
Prin urmare, dacă un teoretician face afirmația că o pierdere suferită are ca
efect generarea unei stări de tristețe, sau că un eveniment neașteptat produce
surprindere, aplicarea în practică a unor astfel de generalizări presupune ca
cercetătorul sau clinicianul să identifice ce înseamnă pierderea respectivă pentru
individul sau grupul studiat și ce importanță îi acordă aceștia. în vederea definirii
operaționale a pierderii, ca etapă esențială în testarea empirică a predicțiilor cu
privire la aceasta, este necesară o evaluare a ierarhiilor scopurilor existente la
nivel individual sau de grup: intensitatea tristeții induse de o pierdere este
determinată de gradul de atașament implicat; în cazul furiei generate de o ofensă,
aceasta depinde, pe lângă alți factori, de nevoia de protecție a identității eului.
Este testabilă ipoteza conform căreia cu cât individul are o identitate a eului
mai fragilă, cu atât acesta va fi mai predispus la izbucniri de furie, ceea ce este
valabil și pentru alt gen de reacții emoționale. Desigur că se poate întâmpla și ca

RICHARD S. LAZARUS
un individ cu o identitate a eului stabilă să devină furios atunci când este atacat 141
în mod violent și nejustificat de către cineva important pentru el; pe de altă parte,
indivizii vulnerabili cu privire la propria identitate pot răspunde cu furie chiar
și la o provocare minoră, care pentru alții poate fi lipsită de semnificație sau nu
le produce reacții emoționale. Voi spune mai multe despre acest aspect în
Capitolul 6, unde discut emoțiile negative, printre care și furia.

Motivația și șinele (sau identitatea eului)

Tema motivației umane aduce în atenție abordarea lui Hilgard (1949) cu
privire la rolul sinelui ca principiu unificator, care organizează multitudinea de
motivații existente la nivel individual, specificând importanța relativă a acestora
și gradul de implicare individuală pe care îl determină. Autorul nota, spre
exemplu, că nu se poate vorbi despre conceptul de „mecanisme de apărare" fără
a exista un „sine" care trebuie să fie apărat. Cititorul va putea observa în Capito­
lul 4 referitor la procesul de evaluare, precum și în Capitolele 6 și 7 cu privire la
emoțiile specifice, că voi pune accent în principal pe două idei: prima exprimă
faptul că interesul individual urmărit în cadrul unei experiențe constituie o
trăsătură esențială a procesului emoțional; cea de a doua afirmă că „identitatea
eului" (prefer acest termen în locul „sinelui") este implicată în orice emoție, deși
de regulă forma concretă diferă. Aceste două caracteristici motivaționale fac ca
emoția și gândurile care o generează să îi creeze individului mai curând o stare
de tensiune, decât să îl lase indiferent. în plus, în Capitolul 8 voi argumenta că
producerea emoțiilor are drept condiție esențială conștientizarea aspectelor
elementare sau fundamentale ale identității eului, ce trebuie protejate și
dezvoltate. La vremea când scriu aceste rânduri, se poate afirma în sens metaforic
că psihologia aniversează 100 de ani de la apariția lucrării lui William James,
intitulată The Principles of Psychology (1890). în discutarea accentului pus de James
asupra conceptului de „sine" în cadrul scrierilor „ignorate" de psihologi, Markus
(1990, p. 182) observa:

încă de la primele pagini ale volumului [Principles, de James], în capitolul

referitor la caracterul asociativ al gândirii, James scria (I, 226) „... șinele individual
ar trebui în prezent considerat ca sursă de date pentru cercetările psihologice, și nu
procesul de gândire. Realitatea universală a conștiinței nu se referă la existența
sentimentelor și a conținuturilor mentale, ci are în vedere faptul că «Eu simt» și
«Eu gândesc». Niciun tip de psihologie nu poate pune la îndoială existența sinelui
individual". Conform lui James, conștiința este întotdeauna un atribut individual
(I, 226). „Singurele stări de conștiință pe care în mod natural le putem cunoaște
sunt cele individuale, psihicul, șinele, noțiunile concrete individuale de eu și tu".

Markus (1990, p. 182) subliniază în continuare rolul esențial pe care James îl

atribuie sinelui (seif) atunci când descrie emoțiile:

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

142 Ori de câte ori un stimul acționează asupra sinelui ca sistem, este probabil ca
procesele rezultate să fie influențate de natura sinelui. De exemplu, pe lângă teama
indusă de zgomotele puternice sau de luminile intense, ori plăcerea produsă de un
gust dulce, este probabil să apară și emoții care sunt mediate de instanța sinelui.
Din capitolul scris de James cu privire la emoții, reiese clar că sentimentele nu sunt
simple stări corporale. Caracterul experienței individuale depinde de natura acelui
„eu" care o trăiește. Dacă individul se simte trist, natura tristeții va depinde de
trăsăturile acelui „eu" și de șinele empiric avut în vedere, adică de ceea ce mă
caracterizează „pe mine". Același lucru este valabil și pentru motivație. Motivațiile
de realizare, apartenență, statut nu constituie entități totalmente impersonale sau
instinctuale, care variază de la un individ la altul doar ca intensitate. Dacă „eu"
doresc să obțin un succes, natura precisă a motivației implicate — intensitatea,
specificitatea, efectele comportamentale, pe scurt, toate caracteristicile esențiale ale
acesteia depind de stadiul la care „eu" mă aflu în acel moment, ca reprezentând o
selecție din ceea ce „mă" definește sau „îmi" aparține. Acest „mine" împreună cu
„eul" formează contextul de bază al vieții psihice. Și într-un grad mai mic sau mai
mare, toate aspectele vieții psihice vor purta o astfel de amprentă personală.

Dezvoltarea „identității eului" sau a „sinelui" (seif or ego-identity), pe care o

voi discuta în Capitolul 8, constituie fără îndoială un aspect important al
dezvoltării emoționale din perioada copilăriei timpurii. Eul sau șinele organizează
motivațiile și atitudinile în cadrul unor ierarhii stabilite după criteriul importanței,
iar acestea pot fi menținute în decursul vieții sau pentru un timp îndelungat
(Allport, 1937). Scopurile urmărite la nivel individual se află în relație unele cu
altele, astfel că trebuie luate decizii cu privire la preponderența unui scop și
subordonarea sau suprimarea celorlalte. Periclitarea oricăruia dintre scopurile
urmărite constituie în esență q amenințare la adresa identității individuale. Nu
are sens să vorbim despre scopuri care sunt sau nu sunt „parte a sinelui", întrucât
toate acestea sunt deținute de individ. Prin urmare, „șinele" sau „identitatea
eului" constituie în principiu un concept motivațional, iar ierarhizarea scopurilor
este realizată de subsistemul operatoriu al personalității, care coordonează și
reglează dorințele individuale la nivel de acțiuni, sau le integrează într-o „schemă
a sinelui" diferită de oricare alta.
Cititorul va observa probabil că în acest capitol și în cele care vor urma am
folosit alternativ termenii de sine, eu, identitate și identitate a eului. Sunt conștient
de existența unei istorii lungi și complexe a ideilor cu privire la sine, eu și
identitate, astfel că numeroasele sensuri atribuite acestor termeni pot coincide
parțial sau să fie divergente (vezi, de exemplu, Lapsley & Power, 1988; și analiza
făcută de Klein, 1990). Chiar dacă în descrierile indivizilor umani este posibil să
fie luate în considerare diferite combinații ale unor aspecte specifice ce țin de
seturile de credințe, schemele de acțiune, semnificațiile sau interesele urmărite și
caracteristicile subsistemului operatoriu al personalității care orientează gândirea
și acțiunea, faptul că utilizez o terminologie variată se explică prin conotațiile
aproximativ similare pe care conceptele de sine, eu și identitate le au în descrierea
emoțiilor.

RICHARD S. LAZARUS
 Ulterior, în Capitolele 6 și 7 unde abordez emoțiile specifice, cititorul va putea 143
observa că am folosit termenii de „implicare a eului" și de „identitate a eului" în
locul celui de „sine", cu precădere atunci când am discutat furia ca reacție la un
afront sau la o insultă personală, anxietatea ca reacție la pericolele existențiale cu
semnificație majoră și rușinea ca reacție determinată de incapacitatea individului
de a se ridica la cerințele propriului Ideal al Eului.
De ce această preferință pentru conceptul de identitate a eului în locul celui de
sine! După opinia mea, problema rezidă în faptul că termenul de sine este utilizat
de regulă pentru a descrie procesele interne, pe când cel de „identitate a eului"
propus de Erikson (1950, 1963) face referire la individul aflat în raport cu lumea,
incluzând rolurile, relațiile și funcțiile pe care acesta le îndeplinește în cadrul
societății. în consecință, voi prefera ca pe viitor să folosesc termenul de „identitate
a eului", excepție făcând cazurile când acesta nu se potrivește în context sau citez
un alt autor care îl folosește pe cel de sine. Din când în când, am să dau curs
propriei ambivalențe, astfel că voi folosi ambii termeni.
Aș dori totuși să mai adaug o idee concisă referitoare la formele de implicare
ale eului, ce va fi reluată în Capitolul 4, respectiv în Capitolele 6 și 7, în care tratez
emoțiile specifice. Am formulat șase fațete ale „identității eului", semnificative la
nivel individual. Acestea, după cum reiese din Tabelul 3.2., includ aspectele
definitorii ale identității eului, și anume: (1) stima de sine și cea socială, care stau
la baza adoptării anumitor roluri sociale; (2) valorile morale; (3) Idealurile Eului;
(4) intențiile și convingerile de bază; (5) relațiile cu semenii și starea de bine a
acestora; (6) scopurile existențiale. Toate aceste forme de implicare ale eului
constituie combinări ale unor scopuri mai restrânse aduse la nivelul unor categorii
abstracte, care includ multitudinea scopurilor urmărite în cadrul experiențelor
cotidiene. Oricare dintre fațetele identității eului descrise anterior poate deter­
mina apariția anumitor emoții specifice. După cum voi arăta în Capitolele 6
și 7, emoțiile specifice sunt generate de un aspect sau altul al identității eului.
Spre exemplu, vinovăția se află în strânsă legătură cu valorile morale și Idealu­
rile Eului.

TABELUL 3.2. Forme de implicare ale eului3

1. Stima de sine și cea socială

2. Valorile morale

3. Idealurile eului

4. Sensurile și convingerile personale

5. Relațiile cu semenii și starea de bine a acestora

6. Scopurile existențiale

a Formele de implicare ale eului se referă la interesele urmărite la nivel individual, acestea
putând fi considerate ca scopuri subsumate conceptului care în mod unanim a fost definit
ca „identitate a eului".

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

144 Deși nu am epuizat subiectul referitor la „sine" și la „eu", îngăduiți-mi ca pe
moment să mă abat de la acesta, în încercarea de a clarifica conceptul de „sine
golit", o perspectivă socio-psihologică modernă propusă recent de Cushman
(1990). Inspirându-se din mai mulți autori, cum sunt Geertz (1973), Gergen (1985)
și Sampson (1983,1985,1988), Cushman propune ideea că după al Doilea Război
Mondial, în societățile industrializate din Occident și cu precădere în Statele Unite,
unde consumerismul a fost puternic promovat, indivizii au început să se detașeze
de familie, societate și valorile asociate acestora, astfel că șinele a fost „golit" de
valorile sale fundamentale care îi conferă unicitatea.
Conform lui Cushman, au fost pierdute o serie de mijloace de influențare
emoțională, de care culturile tradiționale dispuneau în vederea integrării sociale
a indivizilor. Astfel de mijloace au rolul de a-1 ajuta pe individul alienat, prin
furnizarea unui sistem complex de elemente interconectate, ce includ povestiri,
cântece, credințe, ritualuri, obiecte de cult, costume și tratamente tradiționale
destinate să îl reconecteze pe individ la cadrul sociocultural de referință. Se
consideră că individul modern s-a înstrăinat de viața socială — cu alte cuvinte,
nu se mai află în contact cu propriul sine. în Capitolul 11 voi discuta implicațiile
pe care ideile teoretice și metateoretice privind emoțiile le au asupra psihoterapie!.
Pe lângă dificultățile funcționale pentru care indivizii solicită frecvent sprijinul
psihologului, una dintre problemele cu care terapeuții se confruntă adesea o
constituie vidul existențial și lipsa de sens a pacienților (vezi și Kohut, 1971,1977,
1984). Cu privire la aceste stări de fapt, Cushman (1990, p. 604) scria:

Vidul interior poate fi exprimat sub numeroase forme, ca de exemplu, stimă de

sine scăzută (lipsa sentimentului propriei valori), confuzia valorilor (absența
convingerilor personale), tulburări de comportament alimentar (compulsia de a
umple vidul cu mâncare sau de a exprima trăirea interioară, la nivel corporal, prin
refuzul hranei), abuzul de substanțe (compulsia de a umple vidul cu experiențe
emoționale induse de substanțele chimice) și consumerismul cronic (compulsia de
a umple vidul cu ajutorul bunurilor de consum, care-ți oferă sentimentul că te-ai
„ales" cu ceva de la viață). Este de asemenea posibil ca acesta să se manifeste și ca
lipsă de sens a propriei vieți. Vidul mai poate îmbrăca forma unei nevoi avide de
îndrumare spirituală, care uneori poate fi exprimată ca dorință de a fi inundat de
spiritul divin, de „adevărul" religios, sau de a se supune autorității și personalității
unui lider spiritual (Cushman, 1984). Spre exemplu, una dintre terapiile „atotvinde-
cătoare" promovate de curentul New Age este ghidarea divină (channeling), o
experiență în cadrul căreia se consideră că individul este posedat de sufletul sau
spiritul unei alte „entități", privită de regulă ca având o origine divină, în scopul
de a-i fi împărtășite „adevăruri fundamentale". Dorința de a se simți reîntregit și
îndrumat la nivel spiritual îl poate face pe individ vulnerabil la practicile înșelătoare
ale unor culte religioase autoritare (Cushman, 1986), la influența unor lideri politici
■ charismatici (Kohut, 1976)..., a unor psihoterapeuți lipsiți de etică sau chiar a unor
parteneri amoroși excesiv de autoritari și dominatori.

RICHARD S. LAZARUS
 Diferențierea dintre sine și celălalt ar putea constitui o caracteristică funda- 145
mentală proprie organismelor vii. Ea este întâlnită și la plante, care posedă
mecanisme complexe cu rol în discriminarea proteinelor. Unul dintre principiile
de bază ale imunologiei afirmă că organismele atacă țesuturile străine, ceea ce
dovedește capacitatea acestora de a le discrimina de cele proprii. Cu toate că
funcționarea unor astfel de procese se poate dovedi uneori inadecvată, cum se
întâmplă în bolile autoimune sau alergice, speciile animale nu ar putea supra­
viețui în absența proceselor de ordin cognitiv sau neurochimic întru câtva similare
cu ceea ce în psihologie este descris ca procesul de „diferențiere a sinelui de
celălalt". Ar fi riscant să considerăm că analogia menționată semnifică faptul că
activitatea mentală este echivalentă cu cea desfășurată la nivelul neurochimic —
un tip de reducționism pe care îl critic vehement în Capitolul 5 —, însă o analogie
nu presupune o relație de egalitate, astfel că o găsesc concludentă.
De la afirmația precedentă nu mai este decât un pas către ideea-corolar
conform căreia emoțiile, ca reacții rezultate în urma evaluărilor relațiilor cu
mediul, depind întru câtva de principiul organizator prin care șinele și identitatea
eului sunt diferențiate de „celălalt", căci în absența acestei diferențieri ar însemna
că prejudiciul, amenințarea, condițiile favorabile și beneficiile ar fi doar vag
percepute. în ce măsură emoțiile copilului sunt influențate de gradul de dife­
rențiere a sinelui, pe care procesul de dezvoltare o presupune? Voi aborda acest
aspect semnificativ pentru teorie și cercetare, doar tangențial, în Capitolul 4,
pentru ca apoi să îl dezvolt în Capitolul 8.
Conceptul de relație presupune în esență un raport între sine și celălalt, iar
înainte ca această relație să devină relevantă pentru starea de bine, trebuie să
putem răspunde cu oarecare precizie la întrebarea: „La ce se referă beneficiul sau
prejudiciul și în raport cu cine este considerat astfel?" Răspunsul constă în esență
în precizarea beneficiilor și a prejudiciilor care definesc fiecare emoție specifică
și o diferențiază de toate celelalte. La speciile evoluate, cum este cea umană, mai
este necesară o diferențiere suplimentară — „Care este semnificația acestui
beneficiu sau prejudiciu?" în realitate, modul în care definesc conceptul de sine
sau de identitate nu exclude principiul motivațional, care presupune specificarea
acelor factori biologici și sociali cu un efect benefic sau nociv asupra indivizilor
sau speciilor animale. Importanța pe care o acord sinelui (identității) va fi reluată
și în Capitolul 4, unde discut procesul de evaluare definit ca apreciere a impli­
cațiilor pe care experiențele le au pentru starea de bine.
O parte dintre cititori ar putea considera accentul pus pe rolul motivației în
evaluarea beneficiului sau a prejudiciului ca fiind premisa unică în explicarea
vieții emoționale individuale. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că pe lângă
propriile idei, valori și standarde de viață, indivizii sunt preocupați în egală
măsură de binele celor apropiați față de care se simt responsabili. Aceste forme
de implicare personală, fie că este vorba de periclitarea stării de bine — să
spunem, a propriului copil, părinte sau a persoanei iubite — ori de punerea în
pericol, de riscul pierderii sau de lezarea unor valori personale sau idei impor­
tante, pot genera la indivizi reacții emoționale comparabile — altfel spus, situațiile
de acest gen le pot trezi la fel de multă anxietate, furie, vinovăție, rușine, tristețe

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

 1

146 sau ambiție — ca și atunci când este periclitată propria stare de bine. Acceptarea
acestui punct de vedere nu presupune clarificarea rolului pe care îl poate deține
altruismul în cadrul proceselor descrise.

Emoția ca proces
Teoria și cercetarea trebuie să țină seama de faptul că relațiile individului cu
mediul și emoțiile pe care acestea le generează reprezintă procese care se modifică
de la un moment la altul, pe măsură ce condițiile de viață se schimbă. Cu toate
că un individ poate trăi în mod repetat același gen de emoții — cum este, spre
exemplu, cazul personalităților colerice, anxioase sau al celor care resimt
culpabilitate — studiul emoțiilor vizează în esență succesiunea acestor schimbări
în decursul timpului și de la un eveniment la altul (vezi Lazarus, 1989a). Sur­
prinderea acestui aspect înseamnă a vorbi despre emoție ca proces.
Am vizionat de curând opera lui Puccini, Madame Butterfly, a cărei ficțiune
cred că ilustrează adecvat emoția ca proces: starea emoțională a eroinei se schimbă
marcant pe parcursul derulării dramei, pe măsură ce evenimentele din viața sa
și modul în care ea le estimează se modifică. Opera ilustrează și modul în care
aceleași evenimente determină la cei implicați reacții emoționale diferite.
La începutul actului I, drama la care publicul urmează să asiste are ca punct
de pornire căsătoria dintre o frumoasă adolescentă japoneză, Cio-Cio-San — alias
Madame Butterfly — și un ofițer marin de origine americană, pentru care
seducția, cucerirea și plăcerea de moment sunt mai importante decât fidelitatea,
ceea ce îl determină să îi mărturisească consulului american că nu acordă o
importanță prea mare mariajului intercultural, întrucât visul său este să se
căsătorească cu o conațională.
Mai întâi vedem cum Cio-Cio-San devine neliniștită și dezamăgită pe măsură
ce unchiul său, un preot budist, îi face reproșuri și o blestemă pentru faptul că își
abandonează religia și pe cei apropiați. După căsătorie și până ca relația dintre
cei doi să se consume, putem vedea că gesturile tandre venite din partea lui j
Pinkerton, la care se adaugă speranțele deșarte ale tinerei soții, o fac pe aceasta :
fericită și afectuoasă. într-o altă punere în scenă a aceleiași opere, interpreta :
rolului principal exprima cu mai multă intensitate neliniștea anticipatorie resim- I
țită de personaj, ca și cum ar fi vrut să transmită publicului faptul că Cio-Cio-San I
era oarecum, conștientă de viitorul sumbru care o aștepta2. Este posibil ca în acest :
moment al dramei, femeile care au suferit de pe urma comportamentelor abuzive j
din partea bărbaților să resimtă o furie de nestăpânit la adresa atitudinii superi- j
oare manifestate de Pinkerton, concomitent cu o îngrijorare empatică sau, din |
contră, cu un dispreț resimțit față de modul în care Madame Butterfly se auto- j
amăgește; regizorul sau primadona pot amplifica sau diminua aceste efecte în |
rândul spectatorilor, în funcție de gradul în care reușesc să le transmită speranța,
iubirea și anxietatea trăite de personaj. Referitor la emoțiile contradictorii pe care
opera le trezește, personal m-am simțit trist, furios sau îngrijorat în funcție de
personajul la care mă raportam, Pinkerton sau Cio-Cio-San, iar prestația artistică

RICHARD S. LAZARUS
mi-a produs încântare. Au fost momente când cu greu mi-am reținut lacrimile, 147
din motive care rămân complexe și probabil obscure.
în actul al II-lea, publicul află că Pinkerton plecase în urmă cu trei ani în Statele
Unite, însă Cio-Cio-San mai spera cu tărie că acesta se va întoarce la ea, un tipar
adaptativ care în circumstanțele date pare să îmbrace forma unei negări. în aria
care este probabil și cea mai faimoasă din întreaga operă, „Un bel di" („într-o
bună zi"), eroina construiește o fantasmă elaborată și optimistă despre cum va
decurge revederea cu Pinkerton, având convingerea (sau, mai bine zis, speranța)
fermă că acesta se va întoarce la ea. într-o scenă extrem de emoționantă, în care
consulul Sharpless îi aduce o scrisoare de la Pinkerton, care probabil că odată
citită i-ar fi năruit speranțele deșarte, Madame Butterfly refuză în primă instanță
să afle veștile, pentru ca apoi (când consulul o întreabă ce va face dacă Pinkerton
nu se va mai întoarce niciodată) să fie nevoită să privească adevărul în față, astfel
că momentan este cuprinsă de disperare și gânduri suicidare.
Când pe neașteptate nava lui Pinkerton intră în port, Madame Butterfly
exprimă o fericire deplină. Ajutată de servitoarea Suzuki, ea decorează casa cu
flori pentru a pregăti sosirea soțului, însă putem vedea cum Suzuki rămâne în
mod explicabil îngrijorată (întrucât, probabil că la fel ca și publicul, ea intuiește
adevărul). Publicul știe deja că Pinkerton are o altă soție în America, iar acum
revine doar pentru a-și lua cu el fiul crescut de Madame Butterfly. La finalul
actului, există o scenă tăcută și încărcată de tensiune, de o rară frumusețe vizuală
și compozițională, în care Madame Butterfly, fiul și Suzuki stau nemișcați în
pragul ușii și privesc în larg așteptând sosirea lui Pinkerton.
La asfințit, în debutul actului al III-lea, Pinkerton încă nu venise. Când
Madame Butterfly se retrage pentru a se odihni, Pinkerton intră în scenă,
împreună cu actuala soție și consulul Sharpless, cu care se sfătuiește în ce mod
să îi comunice vestea fostei iubite. La momentul potrivit, Madame Butterfly află
că motivul real al revenirii lui Pinkerton era să o convingă să îl lase pe fiul lor să
plece în America. Cuprinsă de o mare disperare, ea îi cere lui Pinkerton să se
întoarcă după băiat peste o jumătate de oră, își trimite fiul să se joace în grădină
și se sinucide în stilul japonez ritualic, făcându-și harachiri. în timp ce moare,
aude cum Pinkerton o strigă în depărtare.
Ca numeroase alte lucrări dramatice, și aceasta ilustrează multiple tranziții
emoționale. Emoțiile trăite de Madame Butterfly se schimbă succesiv, de la îngri­
jorarea resimțită la început la fericire, speranță amestecată cu negare, disperare,
bucurie, rușine și culminând cu deznădejdea care îi motivează actul suicidar.
Publicul suferă alături de Cio-Cio-San, plânge pentru ea — momentele în care ea
este fericită îi trezesc îngrijorare, deoarece publicul știe că ea evaluează în mod
eronat situația —, însă experiența vizionării operei produce deopotrivă plăcere,
probabil explicabilă prin faptul că cei din sală pot totuși păstra o distanță suficient
de mare, astfel încât să nu se implice atât de mult la nivel emoțional. Cu toate
acestea, ca spectatori, ne conectăm la emoțiile exprimate de personaje în diversele
situații, proces care este probabil deopotrivă facilitat de ariile muzicale.
Uităm că, de fapt, urmărim o povestire imaginară, trecând inclusiv peste faptul
că primadona (cum am văzut cândva într-o altă punere în scenă a aceleiași opere)

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

148 care o interpretează pe Madame Butterfly arată mai curând de 50 de ani decât de
15, având o constituție solidă și nu delicată, după cum Puccini imaginase
personajul principal. în ciuda neconcordanțelor existente, implicarea emoțională
a publicului atestă măiestria scenariului dramatic și a orchestrației, a talentului
actoricesc, regizoral și scenografic, precum și capacitatea noastră de a ne identifica
oarecum cu personajele dramatice. Poate că cititorul va fi interesat de schimbul
recent de opinii dintre Walters (1989) și Frijda (1989) cu privire la motivele pentru
care reacționăm emoțional la un film sau la o piesă de teatru, chiar și atunci când
suntem doar observatorii conflictului dramatic jucat pe scenă sau la televizor. în
Capitolul 7 voi relua discuția cu privire la remarcabila capacitate umană de
conectare la emoțiile estetice.
Puccini reușește cu iscusință să manipuleze emoțiile spectatorilor. El dovedește
o bună cunoaștere a psihologiei publicului, exemplificată de scena în care inițial
Madame Butterfly neagă cu tărie situația, pentru ca apoi să își manifeste suferința
profundă, când află de la consulul american că Pinkerton nu se va întoarce pentru
ea. Disperarea intensă resimțită de eroină este mai expresiv ilustrată prin negarea
inițială, înlocuită ulterior de un moment de deznădejde frenetică, spre deosebire
de cazul în care Cio-Cio-San ar fi plâns sau ar fi fost furioasă pe consul pentru
teribila veste. Puccini a intuit corect faptul că neîncrederea manifestată de Suzuki
va amplifica dramatismul scenei. Vom înțelege, desigur, de ce experiența portre­
tizată generează emoții atât de diferite în cazul Madame Butterfly, al lui Suzuki,
al lui Pinkerton și al spectatorilor. O teorie cognitiv-motivațional-relaționala are
rolul de a încerca să explice aceste diferențe individuale, valabile nu doar pentru
piesele de teatru, ci și în situațiile din viața reală.
Vom putea înțelege mai bine modul cum o emoție este generată și desfășu­
rarea acesteia procesuală dacă examinăm în detaliu stadiile care descriu procesul
emoțional. Există patru astfel de stadii: anticiparea, declanșarea, desfășurarea și
rezultatul.

Anticiparea
Cercetătorii care studiază dezastrele naturale au stabilit existența a trei stadii
în producerea acestora: avertizarea, confruntarea sau impactul și postimpactul.
Ele sunt similare celor pe care le-am identificat cu privire la procesul emoțional —
cu excepția declanșării, valabilă doar pentru experiențele emoționale specifice, în
care un anumit eveniment are ca efect generarea procesului emoțional. Chiar
dacă, de regulă, nu există un stadiu al anticipării — așa cum se întâmplă în cazul
exploziilor sau al cutremurelor dificil de prevăzut —, acesta a fost totuși men­
ționat, întrucât adesea este posibil să fi existat anumite semnale prealabile sau
avertizări cu privire la caracterul inevitabil sau iminent al producerii unei
experiențe emoționale, ceea ce determină expectații în legătură cu evenimentele
viitoare. Expectațiile au un rol important în procesul emoțional.
Spre exemplu, prin intermediul meteorologiei moderne, producerea ura­
ganelor poate fi prognozată cu un anumit grad de precizie, astfel încât populația

RICHARD S. LAZARUS
să poată fi avertizată în timp util cu privire la pericolul existent. Este știut faptul 149
că dezastrele au ca efect generarea unor emoții preponderent negative, iar prin
compararea stadiilor procesului emoțional cu fazele de producere a dezastrelor
nu intenționez să sugerez faptul că emoțiile sunt întotdeauna de tip negativ sau
că producerea lor ar putea fi anticipată ori prognozată cu ușurință. în ciuda
acestui aspect, concepții despre stadiile dezastrelor furnizează un model util
pentru descrierea nu doar a emoțiilor negative, ci și a celor pozitive.
Avertizările, fie că acestea sunt produsul cunoașterii tehnologice propagate
prin intermediul televiziunii, radioului, presei sau pe cale orală, fie că rezultă din
inferențe bazate pe experiențele personale, schimbă considerabil trăirea
experienței psihologice, comparativ cu situația în care individul nu dispune de
semnale anticipatorii, cu ajutorul cărora să poată previziona viitorul. Implicațiile
psihologice ale avertizărilor au fost descrise adecvat de către Breznitz (1984) în
cartea intitulată Cry Wolf* (o aluzie la fabula cu același nume, scrisă de Esop), în
care sunt examinate consecințele dramatice produse de pierderea credibilității,
în urma lansării repetate a unor alarme false.
Anticiparea producerii unei experiențe benefice sau nocive constituie o
strategie adaptativă importantă întâlnită cu precădere la indivizii umani, care au
capacitatea de a conecta trecutul, prezentul și viitorul, astfel încât să adopte
strategii adaptative anticipatorii. Previzionarea viitorului permite o pregătire
prealabilă, care poate uneori avea ca efect modificarea cursului evenimentelor
sau reducerea prejudiciul suferit. Voi dezvolta acest subiect în capitolul referitor
la modul cum adaptarea poate influența starea emoțională ulterioară.
Dat fiind că anticiparea viitorului determină o serie de expectații în legătură
cu acesta, nu putem afirma că suntem în totalitate neutri înaintea producerii
unei experiențe emoționale. Teoria cognitiv-motivațional-relațională consideră
credințele sau expectațiile ca având rolul de factori cauzali antecedenți în
producerea răspunsului emoțional. Spre exemplu, expectațiile pozitive cresc
probabilitatea unei dezamăgiri viitoare (și, prin urmare, posibilitatea de apariție
a tristeții și furiei), în timp ce expectațiile negative pot face ca un rezultat
nefavorabil să fie privit pozitiv („Ar fi putut să fie mai rău") sau unul pozitiv să
fie considerat ca nefavorabil („Ar fi putut să fie mai bine"). Indivizii își fixează
uneori în mod defensiv expectații negative — pentru a avea o satisfacție mai mare
și a reduce dezamăgirea, atunci când rezultatul obținut este mult sub cel anticiptat
(vezi, ca exemple, Lewin, Dembo, Festinger & Sears, 1944; și Janoff-Bulman &
Brickman, 1982).
Este tentantă ipoteza existenței unor emoții distincte asociate stadiului de
anticipare, respectiv celui de finalizare a experienței, chiar dacă acestea pot să
apară și simultan. Anxietatea este prin excelență o emoție anticipatorie, întrucât
prin definiție ea constituie un răspuns la o posibilă suferință viitoare. Prin
contrast, sentimentul de împăcare ține de rezultatul experienței, dat fiind că

„Cry Wolf" a devenit o expresie idiomatică în limba engleză, utilizată pentru a descrie genul
de individ care tinde permanent să solicite ajutorul celorlalți, astfel că atunci când are o
nevoie reală de a fi ajutat, aceștia nu îl vor mai lua în serios. în română, titlul fabulei este
„Băiatul care a strigat «Lupul!»". (N.f.)

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

150 depinde de acele experiențe care în final s-au dovedit mai favorabile decât se
anticipase (vezi Gordon, 1987). Oricum., problema pe care o ridică un astfel de
raționament vizează faptul că între anticipare și rezultat există, de regulă, o relație
de interdependență. Spre exemplu, atunci când ne simțim dezamăgiți și posibil
întristați, astfel de stări influențează negativ și rezultatul unor experiențe viitoare.
.Așa se explică faptul că stresul psihic este determinat mai curând de sesizarea
unui pericol sau de anticiparea acestuia, decât de producerea prejudiciului în sine
(vezi și Nomikos, Opton, Averill & Lazarus, 1968, studiu care a arătat că
anticiparea are de regulă un impact mai mare asupra individului, comparativ cu.
experiența reală). Prin urmare, individul poate deopotrivă să se simtă trist cu
privire la. rezultatul posibil al unei experiențe și încrezător sau anxios în faza de
anticipare a acesteia.
Mai mult, orice rezultat anticipat poate genera o reacție emoțională înainte ca
el să se fi produs efectiv. în consecință, putem, fi triști înaintea producerii expe­
rienței, dacă anticipăm că rezultatul acesteia nu ne va fi favorabil, sau să devenim
colerici cu privire la evenimentele imaginate. Când astfel de temeri se dovedesc
în realitate ca fiind nefondate, vom resimți bucurie, ușurare sau amărăciune în
locul furiei inițiale; în paranteză fie spus, bucuria, ușurarea sau amărăciunea se
datorează în egală măsură atât expectațiilor negative, cât și rezultatului real al
experienței. în plus, adaptarea anticipatorie este mai curând un proces cu o
funcționare subtilă și continuă, fără a se limita doar la acțiunea factorilor adverși
sau la situațiile de pericol. Cursul acțiunilor și situațiile în care alegem să ne
implicăm pot fi influențate într-o măsură mai mare de anticiparea reacțiilor
emoționale produse de confruntările viitoare, și mai puțin de intensitatea reacției
emoționale datorate acestora. în orice caz, tendința general umană de a gândi atât
trecutul, cât și viitorul face ca diferențierea interesantă și uneori utilă dintre
emoțiile anticipatorii și cele datorate rezultatului experienței să își piardă adesea
aplicabilitatea în cazul situațiilor reale (vezi Folkman & Lazarus, 1985, pentru
completarea discuției privind acest aspect).

Declanșarea
Rolul de factor declanșator îl poate avea orice eveniment intern sau extern, în
legătură cu care individul consideră că a produs schimbări pozitive sau negative
în relația sa cu mediul, că îl împiedică să modifice o relație defavorabilă, îi
periclitează o relație favorabilă sau că anticipează o relație viitoare favorabilă sau
defavorabilă.
Un eveniment intern sau extern poate fi considerat ca factor declanșator doar
atunci când determină o schimbare pozitivă sau negativă la nivelul relației cu
mediul. Prin urmare, o insultă directă la adresa individului îl va face pe acesta să
reacționeze cu furie doar dacă ceea ce a fost spus sau făcut este luat în serios și
considerat ca un afront personal. Cu toate că toți sau majoritatea indivizilor ar
putea privi acțiunea „ofensatorie" drept o provocare la furie, acest tip de evaluare
(sau estimare) depinde de personalitatea celui lezat și de condițiile în care acțiunea

RICHARD S. LAZARUS
s-a produs. în realitate, acțiunea celuilalt îndreptată către noi sau absența unei 151
reacții din partea acestuia în concordanță cu dorințele sau așteptările individuale,
deși acesta nu este în general considerată ca ofensă, poate fi interpretată astfel de
către acei indivizi mai vulnerabili sau cu un anumit tip de personalitate — să
spunem, cei descriși ca fiind tot timpul „în gardă".
Având în vedere că declanșarea experienței emoționale nu poate fi deter­
minată exclusiv de factorii interni sau doar de cei externi, ci depinde de modul
în care evenimentul generator influențează relația individului cu mediul, suntem
obligați să abandonăm sau cel puțin să modificăm semnificativ formulările
tradiționale, de tip stimul-răspuns sau input-output, cu privire la emoții. Acestea
trebuie înlocuite de perspectiva conform căreia individul (sau animalul) este mai
curând un agent activ în cadrul tranzacțiilor de care depinde propria stare de
bine, și nu doar receptorul pasiv al influențelor mediului. Indivizii care participă
la o experiență emoțională încearcă să influențeze condițiile de mediu sau să
obțină anumite rezultate, în funcție de expectațiile personale, modul de interpre­
tare și gestionare a evenimentelor, precum și ținând cont de propriile strategii
adaptative. într-un anume grad, aceștia au capacitatea să aleagă contextele externe
și momentele de desfășurare a tranzacțiilor în care se implică.
Se afirmă adesea că o emoție poate fi produsă de simpla amintire a unei stări
emoționale sau a unui eveniment anterior, ceea ce exemplifică mai curând acțiu­
nea unui factor declanșator intern, diferit de cei de origine externă. Oricum, o
interpretare relațională diferă în mod semnificativ de cele tradiționale, conform
cărora factorii declanșatori ai amintirii erau considerați ca având exclusiv o origine
internă. Rememorarea unei experiențe emoționale este reconstruită diferit de
fiecare dată când aceasta este reactivată. Două argumente susțin această idee.
Primul se referă la faptul că procesul de maturizare determină întotdeauna noi
modele de relaționare cu mediul, astfel că reconstrucțiile experiențelor trecute
tind să se schimbe. în al doilea rând, este necesar să se țină seama de contextul
adaptativ care determină reactivarea unei experiențe. Din punct de vedere
relațional, amintirea unei experiențe anterioare nu se produce aleatoriu, ci este
întru câtva determinată funcțional de evenimentele curente. Tranzacția actuală
sau un aspect al acesteia determină activarea unei amintiri relevante. Aspectul
tranzacțional responsabil pentru producerea amintirii îl poate constitui tipul de
răspuns emoțional, starea psihică și interesele individuale care au generat emoția,
acestea putând fi întru câtva similare cu experiența anterioară, un fragment sau
element al acesteia, ca de exemplu, înfățișarea sau comportamentul unei persoane,
ori putând să rezulte din configurația organizată sau scenariul interpretativ creat
prin combinarea de ansamblu a componentelor procesului emoțional.
Orice fragment sau componentă a experienței actuale se pare că poate
determina activarea întregului scenariu anterior. Cu alte cuvinte, toate elementele
se combină la nivel psihologic formând o descriere sau un scenariu emoțional
complex, astfel că deși cercetătorul își poate focusa atenția asupra unui singur
element, acel fragment va aparține întotdeauna unei configurații mai ample, care
determină semnificația individuală, pe baza căreia interacțiunea prezentă este
conectată cu amintirea celei trecute (cf. Vitz, 1990). Personal, tind să mă concentrez

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

152 pe ceea ce consider ca fiind elementul central al procesului emoțional, și anume,
semnificația eevaluată a experienței pentru starea de bine, care a fost descrisă prin
expresia tema relațională centrală a interacțiunii (vezi secțiunile ulterioare din acest
capitol, referitoare la relațiile individ-mediu). în concordanță cu importanța pe
care o acord motivației în determinarea procesului emoțional, J.A. Singer (1990)
furnizează, de asemenea, argumente convingătoare și date de cercetare care susțin
ideea că elementul crucial în trezirea unei amintiri îl reprezintă relevanța acesteia
pentru „reușita sau insuccesul obținut în atingerea scopurilor individuale
urmărite pe termen lung".
Având în vedere că tema relațională centrală îndeplinește funcția de scenariu
sau intrigă semnificativă, cred că ea le facilitează indivizilor o mai bună
rememorare a experiențelor emoționale trecute, comparativ cu situația când
acestea sunt activate de combinarea unor imagini și cogniții disparate, referitoare
la trecut — în absența unui scenariu. Spre exemplu, când vizionez la televizor
filme mai vechi, îmi ia de regulă ceva timp până să îmi pot da seama dacă am
mai văzut sau nu filmul respectiv, iar uneori realizez lucrul ăsta abia la sfârșit.
Dacă îmi întreb soția: „Am văzut filmul ăsta?", ea îmi răspunde adesea că nu știe,
pentru ca apoi să constatăm că îl mai văzuserăm. Timp îndelungat, nu înțelegeam
motivul pentru care se întâmplă așa. Oricum, o explicație ar fi că la începutul
filmului, între evenimentele și personajele portretizate nu sunt încă stabilite o
serie de conexiuni, astfel că ele rămân, până în momentul dezvăluirii intrigii,
lipsite de importanță și nu reușim să ni le reamintim — sunt asemănătoare acelor
silabe care nu au sens în absența unei conexiuni semnificative. Intriga are rolul
de conexiune emoțională — de temă relațională a povestirii — și imediat ce
aceasta este dezvăluită, ne vom putea reaminti întregul film.
Rholes, Riskind și Lane (1987, p. 92) fac o afirmație similară cu privire la
cogniție și emoție, atunci când descriu datele de cercetare referitoare la rolul
funcțional îndeplinit de dispoziția mentală și afectivă, în cadrul proceselor de
amintire:

Rolul dispoziției afective în reactualizarea amintirilor, ca latură procesuală a

memoriei, poate fi explicat, cel puțin parțial, în modul următor: un eveniment cu
încărcătură emoțională, ca de exemplu, un eșec, se produce și are ca efect atât o
stare afectivă, cât și un set de cogniții relevante (de ex.: scăderea stimei de sine).
Cognițiile generate de eveniment funcționează ca factori declanșatori cu acțiune
directă sau ca indicii semantice pentru alte informații asociate evenimentului, care
au fost stocate în memoria de lungă durată (de ex., experiențe de viață), facilitând
accesarea și rememorarea acestora. Altfel spus, este posibil ca, în realitate, cognițiile
asociate stării emoționale, și nu afectul propriu-zis să determine parțial trezirea
amintirilor. Procesul cognitiv descris nu este în mod necesar incompatibil cu cel de
învățare bazată pe experiență. Se presupune că cele două pot opera concomitent.

Laird (1989) a subliniat și el faptul că influența dispoziției afective asupra

memoriei este descrisă prin același set de variabile utilizate în cercetarea efectelor
produse de cogniții, iar acest lucru va fi dificil de înțeles doar pentru aceia care

RICHARD S. LAZARUS
consideră dispoziția (și emoția) ca proces care funcționează independent de 153
activitatea cognitivă. Ideea implicită este că dispozițiile afective și emoțiile
constituie stări complexe, iar termenul de dispoziție (mood) face referire doar la
anumite componente ale răspunsului emoțional privit în ansamblul său, ca de
exemplu starea de activare fiziologică, însă nu și la cogniții sau semnificații. Chiar
dacă nu ia în considerare adaptarea, Laird furnizează o listă utilă de șase com­
ponente distincte, observabile la nivelul răspunsului emoțional: evenimentul
declanșator, evaluările cu privire la acesta, tiparele răspunsului autonom,
manifestările comportamentale, acțiunea instrumentală și trăirea subiectivă.
Componentele enumerate se află întotdeauna într-o relație de interdependență
la nivelul procesului emoțional, acesta fiind unul dintre argumentele care susțin
tratarea emoției ca sistem (Capitolul 5), astfel că fiecare componentă sau an­
samblul lor poate influența memorarea sau poate determina, în cadrul experienței
adaptative, reactivarea unei amintiri. După opinia mea, sursa principală care
determină rememorarea experienței o constituie tema relațională centrală — un
gestalt3 care sintetizează semnificația emoțională (vezi și Lewis & Williams, 1989).
O astfel de formulare este concordantă cu ceea ce afirmam anterior în legătură
cu emoțiile și memoria (cf. Forgas & Bower, 1987,1988; și Isen, Shalker, Clark &
Karp, 1978), precum și cu discuția care va urma, în legătură cu rolul cogniției în
procesul emoțional (vezi Capitolele 4 și 5) și cu efectele emoțiilor sau ale
dispozițiilor asupra gândurilor, acțiunilor și emoțiilor rezultate (vezi Capitolul
10). Dezbaterile teoretice privind rolul dispozițiilor afective în reactivarea
amintirilor, respectiv importanța memoriei pentru procesele afective, pornesc de
la premisa că starea afectivă este o componentă sau un element independent de
semnificațiile relaționale globale, care stau la baza declanșării acesteia sau îi sunt
asociate în mod intrinsec.
în nuvela intitulată „The Aliens"*, Carson McCullers sugerează faptul că
anumite procese emoționale, cum este doliul, au o funcționare latentă și pot fi
ocazional reactivate în mod neașteptat de prezența unui aspect care îl evocă pe
cel dispărut, fără ca aceste procese să se afle permanent în planul conștient.
Folosind metafora unei piese orchestrale, ea scria:

Starea de doliu poate fi comparată cu o temă de fundal, care însă se dovedește

de maximă importanță într-o piesă orchestrală — un motiv continuu care se afirmă
cu putere prin orice variții posibile de ritm, tonalitate și structură melodică, uneori
sugerat de interpretarea unui pasaj în staccato alert de către instrumentele cu
coarde, alteori manifestat ca melancolie pastorală redată de cornul englez, sau de
notele joase, ori de tonalitatea stridentă, însă de scurtă durată, a sunetelor extrem
de profunde produse de alămuri. Tema muzicală centrală, chiar dacă este pe alocuri
mascată subtil, se afirmă cu claritate pe tot parcursul piesei, depășind în intensitate
orice altă arie melodică pasageră. Sunt, de asemenea, pasaje ale interpretării
orchestrale în care, la un semn dirijoral, motivul îndelung împiedicat să se manifeste
va izbucni cu impetuozitate, subordonând toate celelalte teme și impunând întregii

„Extratereștrii". (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

154 orchestre reluarea alertă a temei de ansamblu, care până atunci fusese doar
insinuată. Este însă o deosebire cu privire la starea de doliu. Nu există semnale
comparabile cu gesturile dirijorului de orchestră, în legătură cu care să afirmăm cu
precizie că au determinat reactivarea suferinței latente. Aceasta se petrece în urma
unor stimuli indirecți într-un mod greu de anticipat.

Această analiză ridică o multitudine de probleme la care nu a fost încă găsit

un răspuns, referitoare la procesele care conectează cele două fenomene, la
tranzacția prezentă și la cea rememorată. De pildă, se poate argumenta că nume­
roase experiențe emoționale sau chiar majoritatea acestora constituie repetiții ale
dificultăților sau succeselor relaționale anterioare, având mai curând o semnifi­
cație la nivel individual decât în planul extern, întrucât ele implică teme adap-
tative fundamentale, ca de exemplu, a fi iubit sau respins, a avea sau nu autori­
tate, a putea depăși sau a ceda în fața situațiilor potrivnice, loialitate sau trădare,
pierdere sau câștig, succes sau eșec ș.a., chiar și atunci când legătura cu acestea
nu este atât de evidentă.
Un astfel de raționament este asemănător conceptului freudian de „compulsie
la repetiție" (cf. Breger, Hunter & Lane, 1971; Horowitz, 1976), care afirmă că
dificultățile nerezolvate ale trecutului continuă să reapară în prezent, cu scopul
de a fi rezolvate. Nu consider că aspectele mecanismului compulsiei la repetiție
ar putea servi ca model de interpretare, însă principiul referitor la existența unor
conexiuni funcționale între un vis sau o amintire trecută și experiențele curente,
cum este de exemplu rolul pe care se presupune că îl au reziduurile diurne în
activitatea onirică, mi se pare important și folositor. Indivizii definesc majoritatea
experiențelor în care sunt implicați ca având un caracter de noutate, însă este
probabil să existe scheme generale în funcție de care aceștia aleg dacă recurg la
evaluări similare sau diferite, precum și care vor fi strategiile adaptative necesare.
Nevroza poate fi privită ca un blocaj în trecut, în timp ce adaptarea sănătoasă
presupune flexibilitate individuală și capacitatea de a opera schimbările necesare.
Rezervele pe care le-am exprimat anterior cu privire la conexiunile stabilite
între interacțiunile trecute și cele prezente se bazează exclusiv pe faptul că simili­
tudinile existente între cele două tipuri de experiențe nu au fost încă explicate.
Problema acțiunii similare a factorilor cauzali a constituit timp îndelungat o sursă
de confuzie în cadrul teoriilor învățării. Freud a abordat acest aspect în observa­
țiile clinice cu privire la Micul Hans, a cărui fobie față de cai simboliza în realitate
teama față de tată. Prin ce mecanism a ajuns calul să îl reprezinte pe tată? Nu
putem spune cu precizie, chiar dacă speculația clinică poate fi explicată prin faptul
că armăsarul este un animal puternic, asemănător felului în care Micul Hans îl
fantasma probabil pe tată, însă rămân o serie de alte aspecte subiective care ar
putea deopotrivă explica conexiunea mentală. După opinia mea, problema acțiunii
similare a factorilor cauzali nu poate fi înțeleasă fără a se ține seama de semnifi­
cația relațională asociată acestora, ce adeseori diferă de la un individ la altul.

RICHARD S. LAZARUS
Desfășurarea 155

După iscarea unei reacții emoționale la individul A, începe stadiul următor al

experienței emoționale — mai precis, desfășurarea sau cursul acesteia. Ceea ce se
întâmplă este că reacția emoțională a lui A (să spunem, furie) are un efect asupra
lui B. Furia exprimată de A îi poate produce lui B plăcere, vinovăție, rușine, furie
sau îl poate lăsa indiferent. Din moment ce reacția lui B este exprimată verbal sau
sub formă de acțiuni, probabil că răspunsul observabil al acestuia determină la
A o nouă reacție emoțională, iar acest ciclu de reacție-contrareacție se repetă între
cei doi până când unul dintre participanți iese din interacțiune sau scopul urmărit
este atins. Desigur că una dintre strategiile adaptative în cazul unei amenințări
venite din partea lui B ar fi pentru A ignorarea reală sau simulată a reacției
acestuia.
Modul în care fiecare dintre participanții la tranzacție reacționează și starea
afectivă cu care rămân la finalul experienței depind de cursul evenimentelor și
de scopurile și credințele individuale. Chiar și atunci când reacția lui B este una
ambiguă, irelevantă sau nemanifestă sau A nu o observă, ea determină totuși o
reacție din partea lui A, bazată probabil pe propriile impulsuri acționale sau stări
emoționale. O interacțiune emoțională este un fenomen cu o desfășurare
procesuală, descris de numeroasele procese cognitive, motivationale, afective și
adaptative, cu caracter complex și tranzitoriu, care determină schimbări la nivelul
relației avute cu mediul, pentru fiecare dintre cei doi participanți .

Rezultatul
Rezultatul unei interacțiuni — altfel spus, deznodământul acțiunii întreprin­
se — determină apariția unei stări emoționale care reflectă modul în care individul
a evaluat evenimentele din punctul de vedere al propriei stări de bine. Răs­
punsurile emoționale depind de succesul sau eșecul atingerii scopurilor și al
împlinirii expectațiilor individuale, precum și de acțiunile întreprinse în acest
sens. Starea emoțională constituie un indiciu cu privire la ceea ce s-a întâmplat
în cadrul experienței, pentru oricine poate înțelege acest proces. O teorie adecvată
a emoțiilor ar trebui ca, în funcție de principiile propuse, să permită stabilirea
acestei conexiuni între procesul emoțional și reacția afectivă, astfel încât
raporturile explicative să funcționeze în ambele sensuri. Cu alte cuvinte, un
observator va putea deduce pe baza unei reacții emoționale procesul care a
determinat producerea acesteia; și invers, atunci când pornim de la variabilele
care au generat procesul emoțional, putem, explica sau chiar anticipa reacția
emoțională.
Orice interacțiune emoțională are o finalitate, sau poate că ar fi mai adecvat
să spunem că acea interacțiune va fi, în cele din urmă, înlocuită de o altă. Chiar
dacă nu a fost obținut rezultatul scontat, tema relațională care a provocat emoția
a fost măcar pe moment, dacă nu definitiv, epuizată. Există și teme recurente —
viața ne poate pune la nesfârșit în fața acelorași interacțiuni — iar până când este
atinsă maturitatea emoțională, majoritatea experiențelor pe care suntem nevoiți

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

156 să le gestionăm în decursul vieții constituie repetiții ale unor experiențe anterioare,
definite de valorile, scopurile și credințele fundamentale care ne modelează
relațiile cu lumea.
Din moment ce avem parte de nenumărate interacțiuni emoționale în decursul
vieții, este foarte probabil să apară discontinuități între interacțiunile specifice
trăite și starea psihică generală a individului. Prin urmare, în funcție de gradul
de importanță pe care îl are la nivel individual, o interacțiune emoțională
particulară, în ciuda faptului că ar putea fi considerată ca nesemnificativă, poate
uneori furniza informații importante cu privire la starea subiectivă de bine a
individului, funcționarea socială și sănătatea somatică a acestuia, independent de
faptul că un număr mai mare de interacțiuni ar oferi o interpretare mai adecvată
a caracteristicilor individuale și a celor de mediu.

Adaptarea
Am afirmat anterior că emoțiile se modifică constant, pe măsura schimbărilor
survenite în relația cu mediul, care au ca efect furnizarea unor noi informații
relaționale, a căror semnificație trebuie evaluată. Majoritatea schimbărilor
survenite la nivelul evaluărilor apar ca urmare a proceselor adaptative, a căror
funcție principală constă în ameliorarea relațiilor defectuoase stabilite între individ
și mediu sau în menținerea unor relații dezirabile.
Adaptarea (coping), în modul în care am definit-o, se referă la eforturile
comportamentale și cognitive depuse în vederea gestionării unor solicitări interne
sau externe (și a conflictelor produse între acestea), care sunt evaluate ca fiind
costisitoare sau mult prea mari comparativ cu resursele individuale (Lazarus &
Folkman, 1984, 1987). Cu toate că adaptarea poate fi rezultatul procesului
emoțional, având rolul de a modifica factorii declanșatori sau răspunsul emoțional
în sine, ea influențează deopotrivă direct și indirect evaluările ulterioare
(reevaluări), astfel că poate fi considerată un factor cauzal antecedent al emoției
produse (Folkman & Lazarus, 1988 a). Adaptarea influențează procesul emoțional
în două moduri:
1. Anumite procese adaptative au ca efect modificarea relației actuale, cum se
întâmplă în cazul în care un atac sau un comportament agresiv este destinat să îl
țină la distanță sau să îl descurajeze pe inițiatorul atacului. împreună cu colegii
mei am denumit această formă de adaptare ca adaptare centrată pe problemă. Ea se
referă întru câtva la acțiunile inițiate în cadrul procesului adaptativ. Atunci când
copacul vecinului devine pentru individ un factor stresor negativ, pentru că
frunzele cad în grădina acestuia, este foarte probabil ca individul să încerce să își
convingă vecinul să taie copacul sau să îl curețe de frunze. Reușita acțiunii face
ca problema să fie rezolvată, astfel că stresul emoțional asociat acesteia ar trebui
să dispară, presupunând că nu este determinat și de alți factori — cum, spre
exemplu, o ilustrează afirmația comună: „Mă deranjează cât tupeu are!" (care, în
mod evident, atestă faptul că nu frunzele îl deranjează pe individ în raport cu
vecinul său). Desigur că adesea se întâmplă ca eforturile adaptative să nu poată

RICHARD S. LAZARUS
elimina sursa generatoare de stres sau distres, având uneori ca efect chiar 157
amplificarea acestora; mai mult, este posibil ca eforturile depuse să fie excesive
în raport cu problema care se încearcă a fi rezolvată, ceea ce se traduce prin costuri
adaptative mai mari, comparativ cu beneficiile potențiale (vezi, Schonpflug 1985;
Schonpflug & Battmann, 1988).
2. Alte procese adaptative determină schimbări doar cu privire la modul de
gestionare a relației (de ex., evitarea perceperii sau a conștientizării unui pericol)
sau al interpretării acesteia (spre ex., un pericol este gestionat prin folosirea negării
sau a distanțării psihologice). Am denumit astfel de strategii ca fiind centrate pe
emoție sau adaptări cognitive, deoarece se bazează în principal pe procesele
cognitive și mai puțin pe acțiunile destinate să producă modificări la nivelul
relației cu mediul. Strategiile amintite nu au câtuși de puțin un caracter pasiv, ci
determină restructurări la nivel intern, care pot uneori avea ca efect modificarea
unui tipar ineficient de relaționare cu mediul. Chiar dacă ele nu schimbă relația
reală, modificările se produc la nivelul semnificațiilor atribuite acesteia și, în
consecință, în planul reacției emoționale generate. De exemplu, când reușim să
nu ne gândim în avans la un posibil pericol, este evitată starea de anxietate
asociată acestuia. Iar atunci când putem nega aspectele neplăcute, emoția asociată
prejudiciului sau pericolului nu se mai produce — fie că aceasta se referă la
anxietate, furie, vinovăție, rușine, invidie etc. în Capitolul 11 vor fi prezentate
exemple de itemi care descriu cei opt factori utilizați în Chestionarul privind
Strategiile Adaptative (Folkman & Lazarus, 1988b), ce constituie una dintre
metodele de măsurare ale proceselor adaptative.
Cititorul va putea sesiza existența unei similitudini între procesul de evaluare
(vezi Capitolul 4) și adaptarea cognitivă. Ea este dată de faptul că adaptarea
vizează conținuturile cognitive și acțiunile individuale mobilizate în încercarea
de a gestiona experiența emoțională; iar evaluarea constituie o estimare a acțiunilor
potențiale sau concretizate la nivelul experienței. Ambele procese au ca efect
modificarea semnificațiilor emoționale, astfel că este dificilă o diferențiere în
practică a celor două concepte, cu atât mai mult în absența unui cadru teoretic
adecvat. Evaluarea determină alegerea strategiei adaptative, pe când adaptarea
are ca efect modificarea evaluărilor, prin intermediul schimbărilor survenite în
relația individului cu mediul, al mobilizării atenției sau al modificării semnificației
atribuite relației. Prin urmare, adaptarea cognitivă constituie în esență o evaluare,
în ciuda faptului că aceasta are un caracter autodeterminat, iar uneori poate
reprezenta un mecanism de apărare al Eului.
Cred că importanța adaptării pentru procesul emoțional a fost adesea mini­
malizată, din două considerente. în primul rând, conceptul de adaptare era cu
precădere asociat stresului psihic, un domeniu teoretic și de cercetare care pre­
zenta numeroase similitudini cu procesele emoționale, astfel că nu a fost atât de
popular în rândul cercetătorilor. în al doilea rând, timp de mai multe decenii,
adaptarea a fost tratată ca răspuns emoțional — mai precis, ca fiind motivată de
emoții. De exemplu, în cadrul teoriilor învățării bazate pe întărire, care o perioadă
au avut un rol dominant în psihologie, se considera că anxietatea determină acti­
varea răspunsurilor „adaptative" condiționate, cu rol instrumental și de apărare

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

158 a Eului, întrucât acestea își dovediseră anterior eficacitatea în diminuarea anxie­
tății (văzută și ca stare, și ca tendință). în psihopatologie, se afirmă că o apărare
nevrotică poate fi înlocuită de învățarea unui nou răspuns adaptativ doar atunci
când relația condiționată dintre acea reacție și reducerea anxietății începe să își
piardă eficacitatea, astfel că individul este nevoit să se confrunte cu sursa propriei
anxietăți și să găsească o modalitate mai adecvată pentru gestionarea acesteia (cf.
Dollard & Miller, 1950; vezi Capitolul 11).
în cadrul abordării pe care o propun, deși adaptarea este în realitate un efect
al procesului emoțional, având adesea ca funcție gestionarea suferinței emoționale
(așa cum se întâmplă în adaptarea centrată pe emoție), ea constituie deopotrivă
rezultatul direct al unei evaluări inițiale cu privire la existența unei lezări, unui
pericol sau unei provocări din partea mediului, astfel că poate influența evaluările
ulterioare și reacțiile emoționale produse, în sensul modificării sau scurtcircuitării
acestora (cf. Lazarus & Alfert, 1964; și Opton, Rankin, Nomikos & Lazarus, 1965).
Termenul de scurtcircuitare presupune analogia cu un circuit electric întrerupt
undeva pe parcurs.
Dacă, de pildă, în loc de a răspunde cu furie la o provocare (de ex., o insultă)
vom reevalua situația, independent de faptul că noua evaluare poate fi defensivă
sau are la bază evidența unei interpretări greșite a intenției celuilalt, ea va. avea
ca efect diminuarea furiei sau cel puțin va stopa transformarea acesteia într-o
criză de furie manifestă. Reevaluările cu rol defensiv (sau „mecanismele de apărare
ale Eului", în limbajul psihanalitic) pot constitui răspunsuri învățate și activate în
mod automat, în scopul gestionării unei provocări similare celor anterioare, atunci
când tensiunea cauzată de furie îi produce individului o mare anxietate, întrucât
furia în sine este considerată ca amenințătoare. Este ca și cum individul își impune
să ignore provocarea sau să o considere ca fiind minoră. Ulterior, orice indiciu
privind posibilitatea producerii unui atac din partea celuilalt va constitui un factor
declanșator al operației defensive, în scopul scurtcircuitării reacției de furie, astfel
încât aceasta să fie împiedicată, reprimată sau refulată. Prin urmare, chiar dacă
adaptarea este adesea tratată ca un răspuns la procesul emoțional, o astfel de
abordare este inadecvată, pentru că așa cum procesele de evaluare sunt consi­
derate factori generatori ai emoției, în același mod putem afirma și că adaptarea
influențează calitatea și intensitatea emoțiilor ulterioare. Voi spune mai multe
despre „scurtcircuitare" în Capitolul 4.
Dovezi empirice care să susțină ipoteza că adaptarea mediază răspunsul
emoțional se regăsesc într-un studiu întreprins de Folkman și Lazarus (1988b), în
care au fost măsurate emoțiile pozitive și negative atât la debutul experienței
stresante, cât și după încheierea acesteia, ambele tipuri de măsurători fiind bazate
pe relatările retrospective ale subiecților. Au mai fost de asemenea evaluate
tiparele adaptative folosite de subiecți în vederea gestionării interacțiunii. Studiul
a pus în evidență faptul că anumite strategii adaptative, atât cele centrate pe
problemă, cât și cele centrate pe emoții, aveau ca efect o ameliorare treptată a
stării emoționale între momentul producerii experienței și finalizarea acesteia,
ceea ce înseamnă că emoțiile negative de tipul furiei și anxietății scădeau ca

RICHARD S. LAZARUS
intensitate, fiind înlocuite treptat de emoții pozitive cum sunt fericirea și 159
încrederea în propria persoană.
în ciuda limitărilor ridicate de folosirea ca metodă a cercetării retrospective —
mai precis, în ciuda imposibilității de a demonstra că tiparul adaptativ a stat la
baza producerii schimbărilor emoționale —, datele obținute au confirmat parțial
afirmațiile anterioare privind relația dintre emoții și adaptare. O cercetare
exploratorie realizată recent de către Bolger (1990) a furnizat dovezi consistente
în susținerea acestor ipoteze. De asemenea, Croyle și Ditto (1990) au confirmat
experimental două ipoteze formulate frecvent cu privire la negare, ca formă de
adaptare (de ex., Lazarus, 1983): prima afirmă că negarea constituie în mod
obișnuit reacția inițială la informațiile extrem de periculoase pentru individ, iar
cea de a doua susține că negarea este mai probabil să apară la indivizii care sunt
convinși de producerea unui pericol, dar nu dispun de strategii adaptative
centrate pe rezolvarea problemei.
Importanța adaptării pentru procesul emoțional poate fi exprimată și la nivelul
tendințelor de a acționa. Acestea sunt de regulă considerate ca impulsuri biologice
de a acționa, care diferențiază o emoție de alta. Să considerăm, spre exemplu,
furia și teama. Se pare că atacul este de regulă asociat cu furia, atât la om, cât și
la speciile animale superioare, în același mod în care evitarea și evadarea par să
fie determinate de teamă. Cu toate acestea, după cum subliniam în Capitolul 1,
Averill (1983) a contrazis validitatea aplicării unei astfel de ipoteze la indivizii
umani, susținând că se întâmplă foarte rar ca subiecții studiați să relateze atacuri
îndreptate contra obiectului care a provocat furia. Pe de altă parte, este posibil ca
subiecții din eșantionul studiat de Averill să fi resimțit totuși impulsuri puternice
de a reacționa, însă acestea au fost inhibate de limitările sociale și interdicțiile
intrapsihice.
Acceptarea unui astfel de raționament poate genera deopotrivă consens și
contradicții cu privire la procesele adaptative și la tendințele acționale caracte­
ristice anumitor emoții. Se poate considera că impulsul biologic de a iniția un atac
este analog adaptării — adică, reprezintă o formă de adaptare înnăscută ce apare
când un animal se află în pericol. Prin urmare, procesul adaptativ poate amplifica
sau inhiba impulsul de a ataca — în primul caz, procesul fiind compatibil cu
tendința de a acționa, pe când în cel de al doilea, apare un conflict între cele două
(spre exemplu, datorat unor tabuuri individuale sau sociale).
în perioadele anterioare, a fost acordată o atenție redusă similarităților și
diferențelor existente între tendințele biologice către acțiune și procesele adap­
tative. Tendințele de a acționa determinate biologic constituie răspunsuri
automate, nedeliberate și primitive. Prin urmare, cred că este mai adecvat ca
acestea să nu fie descrise ca strategii adaptative, întrucât adaptarea se referă la
procese psihologice mai complexe, deliberate și adesea planificate; prin opoziție
cu tendințele acționale înnăscute, adaptarea se bazează în mare parte pe evaluări
cu privire la acțiunile posibile, care au un grad ridicat de reușită în cadrul unui
context specific, și sunt compatibile cu standardele comportamentale individuale
și sociale (de ex., reguli de comportament sau acțiune). Este necesară colectarea
unui număr mai mare de informații atât cu privire la modul în care individul

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

160 evaluează și își controlează tendințele de a acționa, precum și în legătură cu
procesul prin care impulsul biologic este transformat în strategie adaptativă
complexă.
După cum. afirmam în Capitolul 2, conceptul de tendință către acțiune ne ajută
să înțelegem, o parte dintre caracteristicile răspunsului emoțional. Există și alți
cercetători care au conceput caracteristicile expresive și fiziologice ale răspunsului
emoțional, și probabil chiar conținuturile ideatice asociate acestuia, ca fiind
rezultate ale tendințelor de a acționa. Frijda (1986, p. 71) scrie că „emoțiile pot fi,
prin urmare, definite ca forme de pregătire în vederea acțiunilor relaționale,
exprimate fie ca tendințe de a stabili, menține sau întrerupe o relație cu mediul
extern, fie ca tipuri de pregătire a. acestor acțiuni relaționale" (vezi pentru idei
similare Arnold, 1960 și Rivera, 1977).
Pe de altă parte, așa. cum. observam. în Capitolul 2 (vezi, de asemenea, Ortony
ș.a., 1.988), este dificil, sau chiar imposibil să propunem tendințe de a acționa care
să poată descrie emoțiile problematice, cum ar fi tristețea, sau emoțiile pozitive
de intensitate redusă, de tipul mulțumirii, împăcării și mândriei. Trebuie să
acordăm mai multă atenție atât conceptului de tendință către acțiune, necesar cu
precădere în descrierea mobilizării fiziologice și a schimbărilor emoționale, cât și
procesului de adaptare, cu rol major în estimările și reevaluările care stau la baza
producerii unor emoții ulterioare.
Laux și Weber (1991) au propus recent ipoteza că fiecare emoție, sau mai bine
spus fiecare configurație cognitiv-motivațional-relațională, poate influența în
mod diferit procesul adaptativ — spre exemplu, strategiile implicate în gestio­
narea furiei, diferă de cele utilizate în gestionarea anxietății, a rușinii sau a vino­
văției. Cercetătorii au reușit întru câtva să demonstreze în cazul cuplurilor
căsătorite existența unor tipare adaptative asociate emoțiilor specifice, a căror
mobilizare a fost explicată prin faptul că intențiile celor doi parteneri aveau
tendința, să difere de la o interacțiune emoțională la alta.
Ideea lui Laux și Weber conform căreia intențiile, ca factori motivatori ai proce­
selor adaptative, diferă de la o emoție la alta sugerează o ipoteză extrem de
interesantă, inerentă oricărei teorii cognitiv-motivațional-relaționale, și anume
că explicarea adecvată a procesului adaptativ presupune înțelegerea scopurilor
specifice a căror realizare este periclitată în cadrul interacțiunii, atât a celor stabi­
lite anterior acesteia, cât și a celor determinate de interacțiunea în sine. Prin
urmare, interacțiunile care produc stări de furie, comparativ cu cele generatoare
de anxietate, este mai. probabil să fie gestionate prin intensificarea furiei agresive,
a nevoii de autoafirmare sau a operațiilor defensive (în scopul protejării imaginii
de sine), astfel că furia tinde mai curând să se manifeste violent, decât să rămână
mascată; pe de altă parte, interacțiunile generatoare de anxietate tind să fie gestio­
nate prin adoptarea unor strategii destinate menținerii relației cu mediul, în
scopul de a obține siguranță și suport emoțional. în cadrul unor astfel de
interacțiuni, partenerii caută apropierea emoțională, fiind mai înclinați să își
exprime regretul și îngrijorarea sau să apară sub forma unor persoane care au
nevoie de ajutor.

RICHARD S. LAZARUS
 Relația dintre intenții sau scopurile individuale și procesele de adaptare nu 161
s-a bucurat de interesul cercetătorilor, cu excepția unor studii care au reprezentat
o continuare a celui amintit. Strategia adaptativă aleasă de un individ nu depinde
doar de condițiile adaptative și de evaluarea acestora, ci este influențată
deopotrivă de scopurile urmărite în cadrul experienței. Mai mult, evenimentele
desfășurate în cadrul unei interacțiuni adaptative pot avea ca efect impunerea
unor noi scopuri. Fiecare interacțiune implică prezența mai multor scopuri, ale
căror importanță și caracter prioritar tind să se modifice (vezi Capitolul 1).
Studierea proceselor adaptative nu ar trebui separată de motivație, deși puține
teorii și cercetări recente, printre care și cea propusă de mine, țin seama de acest
aspect. Un astfel de imperativ are la bază premisa intuitivă că emoțiile constituie
configurații complexe de cogniții, motivații și tipare relaționale cu rol adaptativ,
care facilitează procesul de adaptare.

Influența relațiilor individ-mediu asupra emoțiilor

înainte de a începe discutarea teoriei referitoare la temele relaționale centrale,
ar trebui să prezint succint modul în care alți autori au descris relațiile cu mediul,
cu relevanță pentru procesul emoțional, atât la om, cât și la speciile animale.
Problema care necesită rezolvare se referă la a decide ce relații sunt importante
în procesul emoțional.

Cum au fost conceptualizate relațiile emoționale individ-mediu

Sfera de cuprindere a relațiilor cu mediul și care au relevanță pentru procesul
emoțional este probabil destul de extinsă, însă nu există până în prezent enume­
rări și clasificări sistematice ale acestora. Fără îndoială că un factor important în
acest sens îl constituie caracteristicile fiecărei specii în parte. Spre exemplu, un
animal vânat de numeroase alte animale de pradă cu care împarte același habitat
va fi expus unor pericole pe care animalele de pradă, având mai puțini inamici,
nu sunt nevoiți să le înfrunte. Habitatul va avea, de asemenea, o influență majoră
asupra relațiilor individului cu mediul, importante pentru starea de bine a
acestuia. Indivizii care trăiesc într-o comunitate cu o rată ridicată a criminalității
vor stabili alt tip de relații emoționale cu mediul, comparativ cu cei care își duc
existența într-o comunitate liniștită. Orașele din Statele Unite constituie un mediu
mai periculos decât, să spunem, majoritatea celor europene sau decât comunitățile
americane rurale și din suburbii. Persoanele de sex feminin care trăiesc în orașele
nord-americane sunt mai expuse pericolului de a fi violate, astfel că vor dezvolta
tipare diferite de activitate comparativ cu cele care nu trăiesc într-un astfel de
mediu. Pentru specia umană, habitatul mai include structura socială și valorile
culturale care au o influență asupra procesului emoțional, datorită modului în
care modelează relațiile indivizilor și semnificațiile acestora pentru starea de bine.
Voi spune mai mult despre acest subiect în Capitolul 9.

Emoție și adaptare» Relația individ-mediu...

162 Dintr-o perspectivă ecologică, Baron și Boudreau (1987) au propus o metaforă
potrivită, care i-ar putea ajuta pe teoreticienii proceselor emoționale și adaptative
să înțeleagă mai bine relațiile dintre indivizi și mediu. Pornind de la conceptul
de „permisivități" (affordances), propus de Gibson (1966, 1979), care face referire
la capacitatea animalelor de a percepe și recunoaște instantaneu ceea ce oferă
mediul, ca de exemplu femela dornică de împerechere, copacul care te ajută să te
răcorești, câmpul pe care se poate pășuna sau mamelonul care te poate hrăni,
Baron și Boudreau folosesc o metaforă-cheie pentru a descrie tipul de relație
funcțională stabilită între un individ și un mediu particular — metaforă folosită
în prezent și de către microbiologi pentru a descrie conexiunile pe care proteinele,
substanțele medicamentoase active și agenții virali le formează cu receptorii
neuronali. Autorii afirmă:

Din punctul de vedere al permisivităților, între personalitate și mediu se

stabilește o relație de complementaritate, similară celei dintre lacăt și cheie. în sens
metaforic, personalitatea poate fi considerată ca o cheie pentru care trebuie găsit
lacătul „potrivit", în timp ce mediul și restul indivizilor așteaptă cheia porivită care
să le utilizeze permisivitățile... Din perspectiva descrisă, personalitatea este definită
atât prin prisma tipurilor de permisivități sociale pe care ceilalți le pot „deschide",
precum și din punctul de vedere al posibilităților de „deblocare" a ofertelor
regăsibile la ceilalți indivizi.

Atunci când ham menționat pentru prima dată pe Gibson, ale cărui idei le-am
preluat (regăsindu-se și în Capitolul 4), ar fi fost probabil necesară o clarificare
cu privire la conceptul de „permisivități", plecând de la care Gibson consideră că
percepția nu este un proces mediator al relației dintre un individ sau animal și
mediul extern, similar modului în care retina interpretează informațiile și le
transmite sistemului nervos, ci consideră că „sortarea stimulilor vizuali" depinde
în mod implicit de semnificația adaptativă a acestora — altfel spus, depinde de
tipul de mediu vizual care transmite niște caracteristici particulare, menite să
permită desfășurarea comportamentelor concrete, și nu să fie interpretate (vezi,
de exemplu, Neisser, 1990). Ca o digresiune, este interesant de menționat faptul
că ideile lui Gibson au fost preluate de majoritatea psihologilor cognitiviști,
inclusiv de cei interesați de diferențele individuale, fără ca aceștia să fi remarcat
faptul că autorul nu considera percepția ca având o funcție interpretativă.
O abordare relațională a procesului emoțional ridică problema existenței unui
număr la fel de mare de emoții specifice, pe cât sunt și căile în care cineva poate
fi favorizat sau dezavantajat. La prima vedere, acestea ar putea fi considerate ca
nelimitate și generatoare de confuzie. Ipoteza existenței unui număr nelimitat
de emoții specifice nu s-a bucurat de prea mare popularitate în rândul cerce­
tătorilor, chiar dacă unii, ca de pildă William James (1890), au luat în considerare
acest aspect. în schimb, atât teoriile clasice, cât și cele moderne clasifică emoțiile
în categorii, cum sunt furia, teama ș.a., realizate în baza unei caracteristici

RICHARD S. LAZARUS
comune, ceea ce face ca diferențele specifice dintre acestea să se diminueze (vezi 163
Capitolul 2).
Spre exemplu, deși furia poate îmbrăca diferite forme de manifestare — furie
justificată sau indignare, malițiozitate, îmbufnare sau lezare a celuilalt, furie în
sens defensiv sau vindicativă — care implică modalități distincte de relaționare
cu mediul, se presupune că în baza caracteristicilor de același fel acestea fac parte
din aceeași categorie emoțională, având în comun un anumit factor declanșator
și un tipar de răspuns emoțional. în mod similar, după cum a arătat Lewis (1971),
pot fi diferențiate numeroase forme de rușine, ca de exemplu, jena, înjosirea,
timiditatea, umilința, care au ca trăsătură comună incapacitatea individului de a
se ridica la nivelul Idealurilor Eului, dar care diferă cu privire la aspectele
relaționale semnificative.
Cu toate că cercetătorii implicați în studierea comportamentului animal nu
utilizează de regulă termenul de furie, ci îl substituie cu cel de agresivitate sau
comportament bătăios, merită menționat faptul că ipoteza existenței unor forme
variate de furie se aplică probabil în egală măsură și speciilor animale superioare.
Este posibil, de exemplu, să se facă o diferențiere între comportamentul agresiv
cu rol defensiv (mama care își apără puii), cel motivat de procurarea hranei
(uciderea victimei pentru a o mânca) și agresivitatea motivată de lupta intraspe-
cii (dominanța la nivel de specie). Din punct de vedere comportamental, și poate
că în egală măsură și la nivel fiziologic, modul de manifestare a agresivității și
factorii declanșatori pot să difere considerabil. De pildă, un leu aflat la pândă
poate fi un exemplu adecvat al stăpânirii tensiunii emoționale și al disimulării
intențiilor; o mamă care își apără puii poate deopotrivă, în funcție de situație,
manifesta o furie amenințătoare (vezi Eibel-Eibesfeldt, 1970; Moyer, 1968, 1976,
1986; Washburn & Hamburg, 1968).
Este dificil de stabilit cu precizie gradul similarităților transmise de la o specie
ia alta, cu privire la procesul emoțional și la relațiile implicate, pentru că există
riscul să fim induși în eroare de asemănările existente la nivel comportamental,
fără ca acestea să reflecte în mod necesar procesele psihologice presupuse.
Anumite emoții umane pot fi rezultatul procesului de evoluție a speciilor; poate
că un astfel de raționament este valabil pentru mândrie, rușine și gratitudine,
presupunând că acestea nu se întâlnesc și la speciile animale superioare. întrucât
astfel de informații pot fi obținute doar cu privire la indivizii umani, nu și în cazul
speciilor animale, este dificil să putem face afirmații fără echivoc referitor la
emoțiile pe care indivizii umani le au în comun cu alte specii, respectiv la cele
care le sunt specifice, iar astfel de clasificări sunt foarte riscante.
De exemplu, am putea interpreta că unui câine îi este rușine sau se simte
vinovat — atunci când își pleoștește urechile sau se îndepărtează pe furiș de locul
în care tocmai a urinat —, însă comportamentul observabil poate fi deopotrivă
motivat de furia sau anxietatea produse de nemulțumirea stăpânului. Este desigur
posibil să afirmăm și că vinovăția (și rușinea) constituie forme de anxietate (vezi
Capitolul 6). Sau am putea să avem în vedere contextul social, comportamentul
(de ex., manifestările și acțiunile sociale) și tiparele psihologice, în baza cărora să
facem astfel de deducții (vezi Hebb & Thompson, 1954, pentru o discuție amplă

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

164 referitoare la rolul observării comportamentului animal în cadrul cercetărilor de
psihologie socială).
între cercetătorii comportamentului animal și psihologii implicați în studierea
emoțiilor umane au loc uneori discuții contradictorii cu privire la existența unor
emoții comune la om și la speciile animale evoluate. De exemplu, există dovezi
care atestă faptul că cimpanzeii pot resimți furie (care nu este motivată de
agresivitate sau comportamentul de atac), gelozie, sau pot avea crize manifeste
de furie și iritare. Griffin (1984) aduce dovezi concludente privind existența unor
tipare complexe și flexibile de comportament adaptativ chiar și la speciile mai
puțin evoluate, cum sunt păsările, care presupun existența unor acțiuni sau
planuri de acțiune cu finalitate. Prin urmare, și în cazul așa-numitelor com­
portamente instinctuale sau „declanșate" de acțiunea unor stimuli sau factori
cauzali, se poate afirma că există o determinare volițională și că acestea sunt
orientate spre realizarea unui scop — astfel că se presupune că ele pot avea ca
efect generarea emoțiilor, cu mențiunea că atât intenționalitatea, cât și componenta
emoțională sunt în mod evident deduse de noi pe căi indirecte. Spre exemplu,
zborul neregulat al unei păsări-mamă care pare să aibă aripile frânte poate fi
motivat de distragerea atenției unei păsări de pradă de la cuibul cu pui. Prin
mimarea rănirii și, implicit, a incapacității de zbor, pasărea-mamă

își controlează în mod evident comportamentul, ajustându-1 în funcție de cel al

atacatorului. Ea menține constant contactul vizual cu acesta, continuă să zboare
într-o anumită direcție atâta timp cât atacatorul o urmează, însă poate reveni în
orice moment la un zbor perfect coordonat atunci când pasărea răpitoare n-o mai
urmărește, revenind în preajma ei. în plus, atunci când atacatorul ajunge foarte
aproape, pasărea revine întotdeauna la coordonarea locomotorie. Există un număr
mare de modalități complexe prin care comportamentul poate fi controlat, iar
ajustarea acestuia în funcție de circumstanțe aduce argumente de necontestat în
favoarea determinării voliționale a reacțiilor, astfel că acestea nu mai pot fi consi­
derate ca rezultatul unei confuzii paralizante (Griffin, 1984, p. 90).

Când Plutchik (1980) și-a exprimat unele rezerve privind aplicabilitatea con­
ceptelor emoționale de la o cultură la alta și de la un individ la altul, el a omis să
sublinieze și faptul că inferențele pe care cercetătorii filogeniști le fac adesea de
la o specie la alta, sau între acestea și indivizii umani, pot în egală măsură, sau
chiar mai mult, să constituie surse de erori. Mă îngrijorează faptul că psihologii
care recomandă cu insistență abordările eminamente științifice, denigrând cu atâta
ușurință relatările individuale ca sursă de date privind viața psihică, sunt, tot­
odată, reținuți în manifestarea unor rezerve similare cu privire la celelalte surse
de date care, în egală măsură, generează erori inferențiale.
Unul dintre obiectivele centrale ale formulărilor relaționale vizează dezvol­
tarea unor criterii fundamentale pentru clasificarea relațiilor individului cu
mediul și a emoțiilor pe care acestea le generează. Cu toate acestea, majoritatea
eforturilor teoretice actuale s-au concentrat pe abordarea separată a factorilor de
mediu și a personalității, chiar dacă au existat și încercări rudimentare de găsire

RICHARD S. LAZARUS
a unor perspective relaționale (vezi, de exemplu, de Rivera, 1977; de Rivera & 165
Grinkis, 1986). De asemenea, Murray (1938) a încercat adoptarea unei perspective
relaționale în cadrul unei analize fenomenologice făcute cu privire la perso­
nalitate, descrisă prin prisma nevoilor individuale și a solicitărilor din partea
mediului, pe care individul trebuie să le gestioneze. Cu toate că Murray a tratat
separat nevoile individuale și solicitările mediului ca aparținând unor sisteme
distincte, stabilirea legăturilor existente între acestea prin utilizarea conceptului
de „teme" constituie un exemplu adecvat privind încercările de reunire a celor
două seturi de variabile independente, la nivelul unei abordări relaționale.
Accentul pus pe interpretarea relațională sau tranzacțională, care susține că
„actorul și situația constituie un tot inseparabil" (Forgas, 1982, p. 61), încadrează
afirmațiile anterioare la nivelul ideilor propuse de autorii clasici, cum este de
pildă Koffka (1935), care diferențiază mediul extern sau geografic, de cel intern,
subiectiv sau comportamental. Mediul subiectiv a constituit, de asemenea, un
element central în teoria câmpului psihologic* elaborată de Lewin (1935, 1951),
iar o serie de alte personalități distinse din domeniul psihologiei clinice și sociale,
printre care și Murray (1938, pp. 39-40), au propus ipoteza conform căreia „orga­
nismul și mediul extern trebuie considerate împreună, astfel că o interacțiune
individ-mediu poate constitui unitatea de bază a studiilor psihologice". Pentru
cititorii adepți ai teoriilor sociologice, poziția teoretică compatibilă ar fi interacțio-
nismul simbolic, care, de asemenea, acordă un loc central semnificațiilor relaționale
pe care le poartă interacțiunile sociale și reprezentările cognitive asociate acestora,
idee care anticipează tema discutată în Capitolul 4.
Două dintre modalitățile generale de clasificare a relațiilor individ-mediu au
ca element central conceptul de input. Una dintre acestea face o diferențiere a
emoțiilor pozitive de cele negative, fără însă a menționa care dintre cele câteva
criterii de bază ar trebui utilizate (vezi Capitolul 1). Cea de a doua consideră ca
fiind mai important beneficiul sau prejudiciul pe care individul îl obține din
relația cu mediul. Cele două modalități de clasificare sunt mult prea generale
pentru a putea fi considerate în mod singular ca bază în diferențierea nume­
roaselor tipuri de beneficii și prejudicii individuale, precum și a emoțiilor specifice
generate de acestea.
O altă clasificare generală, care delimitează emoțiile „de apropiere" față de
cele „de evitare", are drept criteriu central outputul sau răspunsul și se referă la
impulsul acționai generat de tranzacție (vezi și Frijda, 1986). Fox și Davidson
(1984, p. 354) sugerează că „apropierea-retragerea constituie o dimensiune com­
portamentală centrală care a stat la baza dezvoltării subsistemelor afective", fiind
asemănătoare dihotomiei dintre factorii de bază psihologici, respectiv cei biologici.
Fox și Davidson s-au inspirat din teoriile unor adepți ai perspectivei filogenetice,
cum sunt Bowlby (1969), Schneirla (1959) sau alți autori care au susținut acest
punct de vedere (vezi și Arnold, 1960; Lewin, 1935; Miller, 1944).
Gruparea tendințelor de răspuns emoțional în funcție de schema clasificato-
rie descrisă are ca efect generarea unor categorii cu un grad prea mare de

Cunoscută și sub denumirea de „teorie topologică". (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

166 generalitate, astfel că se pierd din vedere aspectele care diferențiază tipurile de
emoții specifice. De exemplu, se poate observa că iubirea și furia constituie stări
foarte diferite, care determină impulsuri acționale diferite, însă în analiza făcută
de Fox și Davidson acestea au fost reunite sub dimensiunea de apropiere. Mai
mult, s-a afirmat că atât atacul, cât și exprimarea sau primirea afecțiunii presu­
pun o apropiere. Iar retragerea unui individ poate fi motivată atât de dorința unei
plăceri solitare, cât și de teamă, ori de tristețea sau rușinea resimțite — cu toate
că formele de retragere descrise prezintă diferențe considerabile cu privire la
aspectele fundamentale, semnificațiile atribuite și emoțiile asociate acestora.
Prin urmare, dimensiunea propusă nu este suficientă pentru a ne permite să
operăm discriminări între numeroasele tipuri de emoții pe care este necesar să le
luăm în considerare. Am subliniat deja faptul că Frijda (1986; Frijda, Kuipers, &
ter Schure, 1989) aduce argumente convingătoare cu privire la importanța
tendințelor de a acționa specifice sau a tipurilor de pregătire pentru acțiune, ca
trăsături definitorii ale oricărei emoții (vezi, de asemenea, de Rivera, 1977, pentru
o clasificare diferită). în cazul clasificării propuse de Frijda, precum și în al celei
a lui de Rivera, conceptul de tendință de a acționa nu a fost supus unor generali­
zări simplificatorii, așa cum se întâmplase cu alte criterii. Singurul dezavantaj al

TABELUL 3.3. Variabile care descriu disponibilitatea pentru acțiune: Studiul nr. 2

Variabile3 Item

Abordare (Acțiune de Am vrut să mă apropii, să intru în contact.

apropiere)
A fi împreună cu (Acțiune
de apropiere)
Protecție (Acțiune de
retragere)
Evitare (Acțiune de
retragere)
Participare
Distanțare (Respingere)
Respingere (Respingere)
Dezinteres
Refuz
Creșterea furiei interioare
(Acțiune de opoziție)
Opoziție (Acțiune de
opoziție)
Combativitate (Acțiune de
opoziție)
Renunțare temporară
(întrerupere)
Am vrut să fiu sau să stau în apropierea celuilalt, să fiu
receptiv.
Am vrut să mă protejez de cineva sau de ceva.
Am vrut să nu am nimic în comun cu cineva sau cu o
situație, astfel încât să nu mă poată afecta, să stau
deoparte.
Am vrut să fiu receptiv, să înțeleg sau să acord atenție.
Am vrut să mă protejez de o situație, să o țin la distanță.
Nu vreau să am nimic în comun cu o persoană sau o
situație.
Nu m-am implicat în evenimentele petrecute, nu le-am
acordat atenție.
Am vrut ca lucrurile să fie diferite, ca situația să nu
existe.
Am fost extrem de furios în sinea mea.
Am vrut să mă opun, să atac, să rănesc sau să insult.
Am vrut să înfrunt un obstacol sau o dificultate, sau să
le depășesc.
Mi-am întrerupt activitatea sau am fost întrerupt.

RICHARD S. LAZARUS
TABELUL 3.3. (continuare) 167

Variabile3
Preocupat (întrerupere)
Stăpân pe situație
Ajutorare
Retragere din relațiile sociale Am vrut ca pământul să mă înghită, să dispar și să nu
Inhibare (Inhibare)
îmbujorare (Inhibare)
Supunere
Apatie (Activism redus)
Renunțare (Activism redus) Am abandonat; am renunțat.
Izolare (Activism redus)
Neajutorare (Neajutorare)
Descărcare prin plâns
(Neajutorare)
Neliniștit
Exuberant (Exuberanță)
Râs (Exuberanță)
Relaxare
Item.
Nu am putut să mă concentrez sau să îmi pun ordine în
idei.
Am făcut față situației; Am simțit că o pot controla;
Am ținut-o în frâu.
Am vrut să ajut pe cineva, să îi port de grijă.
fiu remarcat de către nimeni.
M-am simțit inhibat, paralizat sau complet blocat.
M-am îmbujorat sau mi-a fost teamă să nu se întâmple.
Nu am vrut să mă opun sau am vrut să cedez dorințelor
celuilalt.
Nu aveam chef să fac nimic; Nimic nu mă interesa;
Am fost apatic.
M-am izolat de mediul extern.
Voiam să fac ceva, însă nu știam ce; Mă simțeam
neajutorat.
Am plâns, am simțit nevoia sau am vrut să plâng.
Am fost neliniștit, agitat, nu puteam sta într-un loc.
Am vrut să fiu activ, exuberant, să cânt, să sar și să îmi
asum responsabilități.
Am râs, am fost nevoit să râd sau mi-am dorit să fac
asta.
M-am simțit relaxat la ideea că totul era în regulă, nu am
simțit nevoia să schimb nimic.

a Categoriile dimensionale date între paranteze au rolul de a diferenția itemii alternativi

care descriu aceeași dimensiune.

(Sursa: N. H. Frijda, P. Kuipers și E. ter Schure, „Relations among emotion, appraisal, and
emotional action readiness". Journal of Personality and Social Psychology, 57. Washington,
DC: American Psychological Association. Copyright © 1989 de American Psychological
Association. Cu acordul pentru republicare).

clasificării făcute de Frijda ș.a. (1989, p. 214) este că lista variabilelor acționale
(descrise în Tabelul 3.3) include un număr prea mare de astfel de variabile, iar
apartenența acestora la tendințele spre acțiune specificate este incertă.
Acestea fiind spuse, propun ca semnificația relațională a experienței adapta-
tive — cu alte cuvinte, implicațiile relației individ-mediu pentru starea de bine —
să constituie criteriul fundamental pentru sistemul de clasificare.
Conceptul de semnificație include ambii termeni ai ecuației, atât inputul, cât
și răspunsul generat. Semnificațiile relaționale și tendințele de a acționa vor fi
examinate în detaliu în Partea a IlI-a, pentru fiecare tip de emoție specifică.
Acei teoreticieni, din grupul cărora fac parte, ce consideră că fiecărei emoții îi

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

168 corespunde o anumită semnificație relațională, la care se adaugă întotdeauna și
un conținut cognitiv, adoptă indirect o perspectivă cognitiv-motivațional-rela-
țională. Unii autori afirmă destul de clar acest lucru, cum este cazul lui Bedford
(1956-1957, pp. 303-304), care scrie:

Teoriile privitoare la emoții nu sunt... exclusiv teorii psihologice: ele presupun

atât concepte care să descrie relațiile și structurile sociale, cât și concepte referitoare
la valorile cognitive, morale, estetice, precum și la cele acceptate la nivel social. Prin
urmare, utilizarea unor termeni pentru emoții permite stabilirea unor relații între
comportamente și mediile complexe în care acestea devin manifeste, astfel încât
acțiunile umane să poată fi înțelese mai bine.

Nu toate relațiile individului cu mediul extern prezintă o importanță centrală

pentru procesul emoțional, chiar dacă unele dintre acestea ar putea să fie
relevante. De exemplu, vom compara relațiile de tip pasiv-dependent cu cele de
tip agresiv; relațiile bazate pe competiție și stima de sine vor fi comparate cu cele
caracterizate prin reciprocitate și cooperare; cele simbiotice sunt comparate cu
relațiile bazate pe independență; iar tiparele rigide de relaționare vor fi contrastate
cu cele flexibile (vezi și Hinde & Stevenson-Hinde, 1988, cu privire la analizele
făcute asupra relațiilor din cadrul familiilor). Modul în care clasificăm relațiile
individ-mediu depinde de obiectivele teoretice, însă majoritatea acestora nu
explicitează și relațiile psihologice elementare aflate la baza generării oricărei
emoții specifice — de ex., furie, anxietate, mândrie etc. în acest scop, este justifi­
cată formularea unei noi teorii specifice. Cu privire la acest aspect, propun
discutarea conceptului de teme relaționale centrale (vezi și Smith & Lazarus, 1990;
și Lazarus, 1990b).

Temele relaționale centrale

Relațiile individului cu mediul, împreună cu semnificațiile personale atribuite
și cu procesul de evaluare (ce va fi discutat în Capitolul 4) se reunesc în conceptul
de teme relaționale centrale. Evaluarea implică o apreciere a tipului de prejudiciu
sau beneficiu pe care îl presupune relația cu mediul, la care se adaugă efectele
diverse pe care acestea le produc la nivelul stării de bine, al acțiunilor și al proce­
selor adaptative. Din perspectiva teoriei cognitiv-motivațional-relaționale, fiecare
emoție negativă ar trebui să genereze întrebări de cercetare privind atât existența
la nivel global a unui număr adecvat sau cel puțin suficient de teme relaționale
centrale, cât și a unui număr necesar sau suficient de tipare de evaluare care
să specifice la nivel local tipurile de prejudicii și beneficii existente, și modul în
care acestea sunt gestionate. Prin unificarea tiparelor de evaluare de la nivel
„local" au rezultat teme relaționale centrale care sintetizează adecvat relațiile
individ-mediu, similare „temelor" menționate de Murray (1935). Abordarea
informațiilor și a procesului de evaluare a acestora, ca fiind deopotrivă componente
„locale" și teme „globale", permite o înțelegere mai clară a relației existente între

RICHARD S. LAZARUS
evaluare și emoții, comparativ cu datele obținute prin cercetarea individuală 169
a acestora.
Deși condiția necesară pentru generarea emoțiilor este ca relațiile cu mediul
să fie percepute și evaluate la nivel individual, putem face abstracție pe moment
de activitatea cognitivă, în condițiile în care pornim de la premisa că evaluarea
subiectivă a relației este mai importantă decât relația reală sau modul în care
aceasta este percepută din exterior.
O temă relațională centrală sintetizează aspectele favorabile sau defavorabile
ale interacțiunilor adaptative ce determină producerea unor emoții specifice.
Există diferite tipuri de relații nocive, iar fiecare dintre acestea este descrisă de o
temă relațională, care determină producerea unei emoții negative specifice.
Același lucru este valabil și pentru relațiile benefice care au ca efect generarea
unor emoții pozitive specifice. Fiecare emoție sau categorie emoțională specifică
este definită de o anumită temă relațională centrală. Atunci când sunt evaluate
influențele avute la nivelul stării de bine, fiecare temă relațională va avea ca efect
un impuls de a acționa în concordanță cu tema respectivă și cu emoția pe care
aceasta o generează.
Premisa conform căreia fiecărei emoții îi corespunde o temă relațională
distinctă, un tipar de evaluare și o tendință de a acționa a stat la baza mai multor
cercetări clinice având ca ipoteză așa-numita specificitate cognitivă, conform
căreia trăsăturilor emoționale specifice le corespund la nivel mental ideații
particulare, sau ceea ce Beck și Weishaar (1989) au denumit distorsiuni cognitive
cu privire la sine și lume (vezi Derry & Kuiper, 1981; Kuiper & Derry, 1982). Cu
toate că o astfel de ipoteză se referă în principal la psihopatologie, cercetările
întreprinse au permis colectarea unor baze de date preliminarii, referitoare la
conceptul de teme relaționale centrale. Beck și Weishaar au identificat un număr
de profiluri cognitive corespunzătoare unui număr de tulburări patologice, iar
pentru o parte dintre acestea au fost specificate și tiparele emoționale divergente
(vezi și Clark, Beck & Stewart, 1990).
De remarcat că existența unei corelații specifice între un anumit conținut
cognitiv și o trăsătură emoțională particulară nu poate demonstra cauzalitatea
cognitivă în producerea emoțiilor — de altfel, este surprinzător că Beck și
Weishaar (1989, p. 23) afirmă, chiar dacă în manieră rezervată: „Cognițiile nu
«cauzează» depresia sau alte tulburări psihopatologice, ci constituie o componentă
intrinsecă a tulburării". Totuși, putem trage concluzia că modalitățile diferite de
interpretare a prejudiciului sau a pericolului au ca efect producerea unei anumite
emoții negative. Beck (1987), folosind modelul bio-psiho-social „vulnerabili-
tate-stres" — ce semnifică faptul că trăsăturile de personalitate formate în
perioadele timpurii ale dezvoltării (sau conform altor abordări, cele înnăscute) îl
fac pe individ mai vulnerabil la acțiunea factorilor stresori și îl predispun la
disfuncții datorate distresului — a argumentat că depresia este rezultatul unor
cogniții negative particulare pe care indivizii le dezvoltaseră cu privire la propria
persoană anterior acțiunii factorilor stresori. Cu toate că depresia ca stare com­
plexă implică de regulă mai multe emoții diferite, cercetările comparative privind
aspectele cognitive diferite prezente la pacienții depresivi și la cei anxioși au

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

170 confirmat ipoteza că fiecărei emoții îi corespund o temă relațională centrală, un
tipar de evaluare și o tendință specifică de a acționa. Studiile întreprinse de Clark,
Beck și Brown (1989), Greenberg și Beck (1989), Hammen, Marks, Mayol și
deMayo (1985b), Hammen, Marks, Mayol și deMayo (1985a), Strauman și Higgins
(1988) ilustrează încercări de identificare a variabilelor vulnerabilitate-stres care
intervin în procesul emoțional.
Chiar dacă urmează să discut în detaliu, în Capitolele 6 și 7, temele relaționale
centrale corespunzătoare fiecărei emoții specifice, cred că ar fi utilă o exemplificare
a postulatelor teoretice aflate la baza acestora. Tabelul 3.4. conține o listă a temelor
relaționale centrale pentru fiecare emoție specifică inclusă în clasificarea
schematică ce a fost prezentată în Capitolul 2.
Ideea existenței unei teme relaționale centrale corespunzătoare fiecărei emoții
a fost exprimată informai în diferite moduri de către teoreticienii procesului
emoțional, care ocazional au descris și emoțiile specifice. Sunt de părere că există
un consens cvasigeneral cu privire la aceste teme, deși unele încă mai generează
dezbateri, cum sunt, spre exemplu, cele referitoare la aspectele esențiale ale furiei.
După cum am văzut în Capitolul 2, cercetările sugerează că indivizii chestionați
sunt destul de familiarizați cu multe dintre temele relaționale centrale, în special
cu cele prototip (cf. Shaver ș.a., 1987).
La scurt timp după formularea conceptului de teme relaționale centrale, am
constatat că și Luborsky (cu precădere în 1984) discutase conceptul de „temă

TABELUL 3.4. Temele relaționale centrale specifice fiecărei emoții

Furie O ofensă înjositoare la adresa mea.

Anxietate Confruntarea cu un pericol existențial incert.
Spaimă Confruntarea cu un pericol fizic imediat, concret și copleșitor.
Vinovăție Transgresarea unui imperativ moral.
Rușine Incapacitatea de a se ridica la Idealul Eului.
Tristețe Experiența unei pierderi irevocabile.
Invidie A dori ceea ce posedă celălalt.
Gelozie Ura resimțită la adresa unei terțe părți din cauza pierderii sau
pericolului de a pierde afecțiunea cuiva important.
Dezgust Acceptarea sau apropierea prea mare de un obiect sau idee
nedigerabilă (în sens metaforic).
Fericire Progres rezonabil făcut în direcția atingerii unui scop.
Mândrie Amplificarea sentimentului propriei valori datorită aprecierilor
primite pentru o reușită sau realizarea unui scop important, fie că
îi aparține individului, unei alte persoane sau grupului cu care
acesta se identifică.
împăcare O schimbare sau o rezolvare favorabilă a unei situații care anterior
fusese generatoare de stres datorită incongruenței în raport cu
scopurile.
Speranță Teama pentru ce este mai rău, dublată de speranța în mai bine.
Iubire Dorință sau implicare afectivă, cu șanse mari, dar nu certe de a fi
reciprocă.
Compasiune A fi impresionat de suferința celuilalt și a nutri dorința de a-1 ajuta.

RICHARD S. LAZARUS
relațională centrală conflictuală" (TRCC). Nu sunt sigur în ce măsură alegerea 171
termenului propus a fost influențată de contactul anterior cu scrierile lui
Luborsky, însă există anumite similarități și diferențe între cele două concepte.
Luborsky face referire la un scenariu relațional central și recurent, manifestat de
indivizii cu tulburări psihice în cadrul relațiilor interpersonale, astfel că este pus
în evidență un tip de disfuncție emoțională care va trebui înțeleasă de către
terapeut pe baza reactualizării scenariului respectiv în relația terapeutică. Un
exemplu de scenariu interpersonal conflictual îl poate constitui manifestarea de
către individ a unei nevoi constante de autoafirmare în raport cu ceilalți, inclusiv
cu cei apropiați, care produce de regulă dezaprobare și respingere din partea
acestora, astfel că frustrările suferite vor avea ca efect izolarea individului care
tânjește după recunoaștere — un exemplu care ilustrează ceea ce adesea a fost
denumit ca „cerc vicios".
Conceptul de TRCC descris de Luborsky este, de asemenea, asemănător cu
analiza realizată de Horowitz (1988, 1989) cu privire la modelul rolurilor
relaționale (MRR). Horowitz propune o schemă sau un scenariu de relaționare
dintre sine și celălalt. Pentru orice individ, pot exista numeroase astfel de scheme
relaționale, bazate pe istoria de viață a pacientului, credințele cu privire la sine,
dorințele, sursele de amenințare și factorii de mediu. Modelul lui Horowitz (MRR)
și conceptul descris de Luborsky (TRCC) constituie încercări teoretice de a descrie
relațiile defectuoase pe care pacientul le stabilește cu persoanele apropiate, astfel
că acestea îi pot ajuta pe terapeut și pacient să înțeleagă experiențele emoționale
cu efecte disfuncționale și stresante ale celui din urmă.
Diferențele existente între conceptul de TRCC descris de Luborsky sau
modelul lui Horowitz (MRR) și conceptul de „teme relaționale centrale" propus
de mine își au originile în distincția făcută cu privire la stări și la trăsăturile
emoționale. Primii doi autori menționați iau în considerare trăsăturile emoționale,
întrucât în practica psihoterapeutică sunt vizate cu precădere efectele invalidante
produse pe termen lung de disfuncționalitățile emoționale. Am discutat anterior
această diferențiere într-o altă lucrare (Lazarus, 1989a); trebuie reținut faptul că
starea emoțională reprezintă un răspuns tranzitoriu la acțiunea unor factori
contextuali și aleatorii; pe de altă parte, trăsătura emoțională constituie un răspuns
mai stabil la acțiunea factorilor externi (sau, altfel spus, aceasta apare recurent).
Fiecare gen de răspuns poate fi teoretizat în mod valid în funcție de aspectul
urmărit.
Rămân totuși nerezolvate numeroase întrebări, atât cu privire la rolul con­
ceptului global de „teme relaționale centrale" în generarea emoțiilor, cât și, la
nivel local, în legătură cu componentele tiparelor specifice de evaluare care
determină aceste teme. Oricum, aspectele menționate vor fi discutate detaliat în
Capitolul 4, unde este lămurit procesul de evaluare.

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

172 Relații le de interdependență dintre temele relaționale centrale
Cum poate fi explicat faptul că iubirea și furia (deși ura este considerată mai
frecvent ca fiind opusul iubirii) se află într-o relație de interdependență atât de
strânsă, în viața emoțională? Pe aceleași considerente, cum este posibil ca tristețea
și furia, vinovăția și furia, mândria și anxietatea etc. să fie deopotrivă generate în
cadrul aceleiași experiențe emoționale sau relații sociale, substituindu-se reciproc
cu atâta rapiditate? De exemplu, se afirmă cu convingere că iubirea și ura sunt
strâns înrudite sau că furia, frica-anxietatea, vinovăția, rușinea, invidia-gelozia
și tristețea-depresia, ca emoții negative, precum, și emoțiile pozitive, cum sunt
fericirea, mândria, iubirea, speranța, împăcarea și compasiunea, se pot determina
reciproc sau combina în cadrul aceleiași experiențe. Cum pot fi explicate astfel
de relații de interdependență semnificative stabilite între emoții sau, mai bine
spus, între procesele care le generează sau le modifică?
Atunci când individul este lezat de comportamentul cuiva apropiat, este foarte
probabil ca acesta să reacționeze cu furie. Pe de altă parte, furia individului
devenită manifestă îi comunică persoanei iubite că felul în care s-a comportat i-a
provocat acestuia o suferință emoțională, astfel că o scuză sau manifestarea
afecțiunii ar putea foarte rapid transforma furia inițială în împăcare, vinovăție,
anxietate sau iubire. Furia amară resimțită pe moment se poate transforma pe
neașteptate în. iubire. Altfel spus, acolo unde există iubire este de așteptat să găsim
și opusul acesteia „ura", iar ura poate fi în mod curent înlocuită de iubire sau
dorința de a fi iubit. Pe aceste considerente, psihanaliștii au emis ipoteza că urâm
la celălalt ceea ce inconștient avem tendința de a respinge la noi înșine. Furia
poate, de asemenea, să fie înlocuită de tristețe, anxietate sau vinovăție, în funcție
de conținutul, comunicării și de modul în care aceasta este estimată și gestionată.
Explicarea unor astfel de interdependențe este în realitate destul de simplă și
nu ar trebui să ne surprindă. Este probabil să resimțim furie mai ales la. adresa
celor pe care deopotrivă îi iubim., având în vedere că relația respectivă ne influ­
ențează major starea de bine. Când suntem dezamăgiți, de persoana iubită ne vom
simți furioși, deși am prefera să resimțim iubire. în cadrul unor astfel de relații,
emoțiile pozitive și cele negative constituie întru câtva aspectele opuse ale ace­
luiași fenomen; ambele indică o puternică implicare emoțională individuală, la
nivel relațional. Evaluările pozitive determină sentimente de iubire și afecțiune,
pe când cele negative iscă mai curând furie, tristețe, anxietate, vinovăție, rușine
sau gelozie, în funcție de experiențele trăite și de modul în care acestea sunt
evaluate. Cu alte cuvinte, ambele tipuri de reacții, chiar dacă se află într-o relație
evidentă de opoziție, apar în raport cu o altă persoană, ale cărei atitudini și al
cărei comportament contează foarte mult pentru cel ce resimte acele emoții.
Datorită importanței atribuite relației, emoțiile pozitive și cele negative par a fi
croite din aceeași stofă și tind, să apară mult mai repede decât emoțiile ivite în
urma relațiilor cu persoane care ne sunt neutre din punct de vedere emoțional.
Astfel de interdependențe aparent paradoxale, stabilite între temele relaționale
centrale și emoțiile pe care acestea le descriu, evidențiază rolul principiului
motivațional în generarea emoțiilor. Am putea, de asemenea, utiliza pentru

RICHARD S. LAZARUS
exprimarea acestei teme termenul de control; se poate afirma că individul cedează 173
controlul celuilalt, astfel că acțiunile acestuia în raport cu sine devin prioritare
(cf. Kemper, 1978).
Ca un ultim aspect, atunci când o relație nu mai funcționează, este necesar din
partea individului un efort adaptativ comparabil celui din starea de doliu, în
scopul unei detașări la nivel relațional, astfel încât suferința psihologică sau stresul
asociat dezamăgirilor produse să nu mai aibă puterea de a-i cauza acestuia furie,
anxietate, tristețe, vinovăție, rușine sau gelozie, aspect valabil și în cazul unor
emoții pozitive, de tipul fericirii și al mândriei. Relațiile cu încărcătură emoțională
au potențialul de a genera deopotrivă emoții pozitive și negative, ceea ce nu se
poate afirma în legătură cu relațiile „moarte", în care nu ne mai simțim implicați
emoțional.

Rezumat
în acest capitol am examinat relația individului cu mediul extern și motivele
pentru care această relație este considerată ca sursă generatoare a unor emoții
pozitive sau negative. Premisa fundamentală afirmă că înțelegerea emoțiilor
presupune o explicare detaliată a tipului de relații stabilite între un individ și
mediu, ca fiind elementul de bază în generarea oricărei clase de răspunsuri
emoționale. Conceptul definitoriu pentru aceste tipuri de relații îl reprezintă
„temele relaționale centrale", care sintetizează atât tipul de beneficiu sau
prejudiciu relațional implicat la nivelul fiecărei clase de emoții pozitive sau
negative, cât și emoțiile specifice din clasele emoționale respective.
O mare parte a capitolului am dedicat-o rolului pe care îl deține motivația în
procesul emoțional, întrucât una dintre premisele de bază ale teoriei cogni-
tiv-motivațional-relaționale a emoțiilor afirmă că indivizii reacționează emoțional
doar atunci când în cadrul experienței este urmărită realizarea unui scop
important. Altfel spus, emoțiile depind de importanța scopurilor individuale —
mai precis, de locul ocupat de acestea în cadrul ierarhiei scopurilor.
Am examinat conceptul de motivație sub două aspecte: cel de scopuri stabile
determinate caracterial, pe care indivizii urmăresc în mod constant să le realizeze
în cadrul unei experiențe adaptative, și cel de interese motivaționale cu privire
la rezultatul interacțiunii, ca având un caracter mai fluid. De asemenea, am.
discutat și diferențierea făcută de McClelland și colaboratorii săi între motivația
autoatribuită, care se referă mai curând la atribuirea unei valori conștiente ce
depinde de limbaj, gândirea abstractă și învățarea socială, respectiv motivația
implicită, determinată de impulsurile inconștiente sau preconștiente, în cadrul
căreia un rol determinant îl au experiențele emoționale primitive din perioada
preverbală a copilăriei.
Capitolul mai cuprinde și o evaluare a rolului îndeplinit de motivație ca factor
antecedent pentru procesul emoțional, precum și a perspectivelor istorice cu
privire la aceasta. Am adus, de asemenea, argumente în favoarea ideii că teoria
trebuie să țină seama de diferențele individuale existente cu privire la ierarhiile

Emoție și adaptare ■ Relația individ-mediu...

174 scopurilor, considerate ca fiind aspecte ale identității eului sau ale sinelui. Pre­
misa fundamentală afirmă că emoțiile nu pot fi interpretate decât în contextul
relațiilor individului cu mediul și al intereselor motivaționale care stau la baza
acestor relații.
Relația individului cu mediul și emoțiile pe care această relație le generează
se află în continuă transformare, aspect ce îi conferă emoției un caracter procesual.
Pot fi diferențiate cu ușurință patru stadii ale procesului emoțional: anticiparea,
în măsura în care există semnale prealabile, declanșarea, desfășurarea și rezultatul.
Cu toate că emoția poate fi abordată și din perspectivă structurală (din punctul
de vedere al trăsăturilor de personalitate stabile, pe baza cărora descriem indivizii
ca fiind colerici, anxioși sau având sentimentul culpabilității), ea trebuie studiată
în primul rând din punct de vedere procesual.
Schimbările constante survenite la nivelul relației individului cu mediul sunt
în parte determinate de activarea strategiilor adaptative. Dală fiind importanța
acestora, am discutat din punct de vedere funcțional două tipuri de strategii
adaptative: cele centrate pe problemă și, respectiv, pe răspunsul emoțional.
Primele produc schimbări în relația cu mediul și la nivelul emoțiilor generate,
datorită eforturilor active individuale orientate fie în plan extern, fie în cel intern,
în cazul strategiilor din a doua categorie, schimbările survenite se datorează
redirecționării atenției, așa cum. se întâmplă în evitare, sau transformărilor operate
la nivelul semnificațiilor individuale atribuite, de care depinde ulterior generarea
emoțiilor. Chiar dacă o parte a acestor efecte se pot datora tendințelor de a
acționa, trebuie să se țină seama de faptul că acestea sunt dispoziții înnăscute
către acțiune și se subordonează unor procese psihologice mai complexe,
voliționale și planificate în scop adaptativ, astfel că tendințele de a acționa pot fi
inhibate sau redirecționate, în funcție de setul de obiective elaborate secvențial.
Procesele adaptative trebuie, de asemenea, considerate din perspectiva motiva-
țională, întrucât scopurile care sunt urmărite activ în cadrul interacțiunii influen­
țează puternic alegerea strategiilor adaptative individuale.
în discutarea relației individului cu mediul, a rolului îndeplinit de adaptare
în cadrul acestei relații și a rolului principiului motivațional în definirea la nivel
individual a aspectelor relaționale nocive, periculoase sau benefice, am. făcut
constant referiri indirecte la constructul care ocupă locul central în cadrul teoriei
cognitiv-motivațional-relaționale a emoțiilor — și anume, evaluarea. Am amânat
abordarea în. detaliu a conceptului de evaluare, deoarece din punct de vedere
procesual aceasta se referă la relațiile individului cu mediul, interpretate din punct
de vedere adaptativ și motivațional. Odată ce au fost acoperite aspectele legate
de relația individ-mediu, procesele adaptative care transformă această relație și
principiul motivațional cu rol în definirea parțială a interesului adaptativ urmărit
în orice interacțiune avută cu mediul, îmi voi îndrepta în continuare atenția, pe
parcursul Capitolelor 4 și 5, asupra, relației existente între cogniție și emoție și, cu
precădere, asupra conceptului de evaluare.

RICHARD S. LAZARUS
4

Cogniție și emoție

Activitatea cognitivă se desfășoară permanent, chiar și în timpul somnului,

când se manifestă sub forma conținuturilor onirice; se presupune că este vorba
despre un proces continuu, cu condiția ca individul să nu fie în comă, deși acest
aspect nu a putut fi dovedit cu certitudine. întrucât există cel puțin trei moduri
diferite în care vorbim despre existența activității cognitive în cadrul procesului
emoțional, este importantă indicarea cât mai clară a sensurilor în care conceptul
este utilizat. După opinia mea, acestea se referă la: (1) rolul funcțional și temporal
al cogniției în cadrul procesului emoțional; (2) conținuturile și calitățile formale
ale cogniției; (3) cum se ajunge la generarea unei semnificații.
1. Referitor la rolul funcțional și temporal al cogniției, voi aduce argumente
în susținerea ideii că activitatea cognitivă precede cauzal, din punctul de vedere
al desfășurării procesuale, producerea unei emoții și că activitatea cognitivă
ulterioară este la rândul său influențată de emoția produsă. Activitatea cognitivă
cu rol cauzal va subzista și la nivelul răspunsului emoțional propriu-zis, repre­
zentând o trăsătură esențială a acestuia. Faptul că această afirmație nu este o
tautologie va fi discutat în Capitolul 5, unde tratez aspectele cauzalității.
Feedback-ul provenit prin procesul emoțional, care include activitatea cognitivă
cauzală și starea emoțională propriu-zisă — odată ce a fost perceput și ulterior
evaluat de către individul care experimentează emoția — influențează deopotrivă
stările și procesele psihologice ulterioare, inclusiv pe cele emoționale, conferind
un caracter de continuitate vieții psihice.
în realitate, rolul funcțional și temporal atribuit activității cognitive în cadrul
procesului emoțional depinde de momentul desfășurării procesuale la care facem
referire. în cadrul analizelor și cercetărilor întreprinse, cogniția constituie uneori
o variabilă independentă, pe când alteori ea este o variabilă dependentă; în mod
similar, emoția poate fi considerată ca fiind variabila dependentă, respectiv
independentă. în cadrul acestui capitol, voi acorda o atenție sporită modului în
care cunoașterea și evaluarea influențează emoțiile, fiind mai puțin preocupat de
felul în care emoția determină la rândul său cognițiile, aspect ce va fi discutat în
Capitolul 10.
2. Conținuturile cognitive cu importanță majoră pentru procesul emoțional se
compun din cunoștințe (mai precis, credințe privind mersul general al lumii,
respectiv în legătură cu desfășurarea unei experiențe adaptative particulare) și
evaluări asupra semnificației pe care relația individ-mediu o are pentru starea de
bine, fie că acestea se referă la o experiență particulară sau la viață în general.

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

176 Percepțiile individuale cu privire la propriile gânduri, la tendințele către acțiune
și Ia modificările fiziologice, precum și trăirile subiective asociate emoțiilor
reprezintă conținuturi cognitive adiționale, ca parte componentă a procesului
emoțional care influențează cunoașterea și evaluarea. Cu toate că majoritatea
indivizilor sunt obișnuiți să le considere ca fiind adevăruri obiective, cunoștințele
nu se referă în mod necesar la acest lucru, ci, mai curând, la ceea ce indivizii
presupun ca fiind adevăruri obiective, perspectivă specifică unei poziții feno­
menologice. Relația dintre adevărul universal și cel individual constituie un aspect
important, demn de o analiză filosofică suplimentară, însă dezvoltarea acesteia
m-ar îndepărta prea mult de la subiectul discuției.
Anumite calități formale specifice activității cognitive sunt deopotrivă relevante
pentru emoții, întrucât fac referire la modul în care indivizii înțeleg și controlează
tranzacțiile desfășurate cu mediul. Există două astfel de calități formale. Prima
vizează ceea ce adesea a fost denumit ca stiluri cognitive, reprezentând modalitățile
consecvente în care indivizii percep și relaționează cu mediile în care trăiesc. Ideile
clasice avansate de Klein (1958,1964; vezi și Holzman & Gardner, 1959) cu privire
la „indivizii care văd imaginea de ansamblu, respectiv cei preocupați de detalii",
precum și analizele lui Witkin (1965, vezi și Witkin, Dyk, Faterson, Goodenough
& Karp, 1962) cu privire la „diferențierile psihologice" au avut o influență consi­
derabilă asupra cercetărilor teoretice și clinice referitoare la personalitate. Ambele
strategii de cercetare sunt strâns înrudite cu gândirea psihanalitică și psihologia
dezvoltării, astfel că au abordat stilurile cognitive ca având o legătură funcțională
cu mecanismele de apărare ale eului și cu nevrozele, după cum reiese din
descrierile clinice ale lui Schafer (1954) și Shapiro (1965).
Al doilea tip de activitate cognitivă formală se referă la manifestările funcționale
corespunzătoare diferitelor stadii de dezvoltare. Stadiile de dezvoltare ale funcționării
eului, respectiv ale inteligenței, au fost considerate ca fiind importante de autori
precum Freud (1957b), Piaget (1973) și Werner (1948,1957). Astfel de preocupări
au fost exprimate la nivelul unor teorii privind evoluția de la formele de gândire
concrete și relativ simple, specifice copilăriei timpurii, către forme mai avansate
ale gândirii abstracte, caracteristice perioadei adulte, un proces evolutiv care
influențează marcant adaptările sau dezadaptările ulterioare. Eforturile depuse
de Loevinger (1976) în vederea evaluării nivelului de dezvoltare atins de eu la
vârsta adultă, la care voi face referire în Capitolul 10, reprezintă o extindere a
teoriilor asupra dezvoltării cognitive.
3. Un aspect central pentru înțelegerea rolului activității cognitive în cadrul
procesului emoțional se referă la modul în care se ajunge la generarea unei
semnificații și modificarea acesteia în cadrul experienței adaptative. Ulterior, atât
în. acest capitol, cât și în Capitolul 5 referitor la cauzalitate, voi diferenția între
două tipuri de evaluare: una automată, nonreflexivă, de natură inconștientă sau
preconștientă; cea de a doua, deliberată și conștientă. Este foarte posibil să existe
și alte tipuri de evaluare (cf. Leventhal, 1980,1984), însă compararea celor două
tipuri menționate anterior prezintă o importanță aparte. Activitatea cognitivă de
observare și evaluare desfășurată la aceste două niveluri este, de asemenea,
comparabilă cu ceea ce Heidegger (vezi Benner & Wrubel, 1989; și, de asemenea,

RICHARD S. LAZARUS
Guignon, 1984; și Taylor, 1985) a identificat ca „fapt-de-a-fi-în-lume" sau cu ceea 177
ce Merleau-Ponty (1962, 1968) desemna ca „inteligență încorporată", în cadrul
ambelor abordări individul fiind considerat mai puțin detașat de lume,
comparativ cu poziția de observator al acesteia.
în acest moment, doresc să fac o precizare cu privire la semnificații și la
activitatea cognitivă, în speranța că cititorul o va înțelege și păstra în memorie —
e vorba de faptul că discriminările înnăscute și răspunsurile biologice rigide
asociate acestora, dacă pot fi astfel numite, nu ar trebui probabil considerate
„cogniții", în ciuda faptului că reprezintă diferențieri cu rol adaptativ între
prezența sau absența pericolului. Atunci când la păsările de curte studiate de
Tinbergen (1951) este declanșată reacția de panică în prezența modelului de carton
care imită un șoim, fără ca aceasta să se producă și în prezența unei siluete
asemănătoare unei gâște, experiment menționat în Capitolele 1 și 2, probabil că
acesta constituie un tipar de reacție sau un reflex înnăscut, și nu o evaluare reală
a situației. în realitate, diferențierea la găini între cele două semnificații se
datorează funcționării sistemului nervos și probabil doar în foarte mică măsură
sau deloc experiențelor reale și învățării.
A considera acest gen de răspuns înnăscut și rigid la acțiunea unui stimul din
mediu ca fiind o cogniție ar constitui o suprasimplificare a sferei conceptuale prin
extinderea artificială a acesteia, o eroare teoretică de care m-am făcut vinovat în
trecut (de ex., Lazarus, 1982). Ceea ce la prima vedere ar putea să pară un
raționament se dovedește că nu este, chiar dacă determină consecințe adaptative
similare, astfel că sunt de părere că ar fi mai înțelept să excludem din sfera
cognițiilor acele procese asemănătoare reflexelor. A nu face acest lucru ar însemna
să nu ținem seama de principiul filogenetic descris în Capitolul 2 și, ulterior, în
Capitolul 5, conform căruia emoțiile umane depind de inteligență și de evaluare,
ceea ce constituie un progres evolutiv de la reflexele senzorio-motorii și impulsu­
rile fiziologice. Ideea centrală a abordării cognitiviste susține că emoția este în
mare parte un răspuns învățat, în special în ceea ce privește semnificația gene­
rată — mai precis, reprezintă un răspuns determinat de judecățile recurente sau
modificate referitoare la locul individului în lume.
După unele afirmații cu caracter general referitoare la „cogniție", la istoria
acestui concept și la relevanța conceptului pentru procesul emoțional, care fac
obiectul secțiunii următoare, Capitolul 4 va continua după cum urmează: voi
discuta în detaliu procesul de evaluare, inclusiv funcția adaptativă a acestuia,
evaluările generale versus cele situaționale și evoluția teoriilor evaluării de la
accentul pus pe stres la luarea în considerare a emoțiilor, diferențele existente
între cunoaștere și evaluare, precum și descrierea celor șase componente primare
și secundare ale evaluării care modelează reacțiile emoționale. Secțiunea finală și
cea mai importantă din acest capitol analizează două modele de generare a
semnificațiilor; într-o primă etapă se realizează o comparare a acestora, pentru
ca ulterior să fie examinate efectele pe care le au asupra procesului de dezvoltare
în decursul vieții. Capitolul se încheie cu examinarea componentelor inconștiente
ale procesului de evaluare.

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

178
Explicații și un scurt istoric
După cum am arătat în Capitolul 1, abordările cognitiv-mediatorii par să
domine în prezent domeniul teoretic referitor la emoții, în ciuda faptului că
relațiile funcționale stabilite între cogniție și emoție încă fac obiectul unor
dezbateri aprinse. în funcție de gradul de generalitate teoretică, accentul pus pe
importanța cogniției se poate regăsi în scrierile lui Aristotel, Spinoza,
Hume, Dewey, Brentano, Scheler, Heidegger, Sartre, Bedford, Kenny, Thalberg
și Solomon, pentru a enumera o parte dintre filosofii clasici și moderni incluși
selectiv de Calhoun și Solomon (1984) în manualul introductiv (vezi și Rorty,
1980a, pentru o altă propunere). Cu toate că Freud și McDougall au pus accent
cu precădere pe pulsiuni, aceștia au făcut în treacăt referire și la aspectele
cognitive, astfel că ar putea fi incluși în cadrul abordărilor cognitiviste cu un grad
mai accentuat de generalitate. Fără îndoială că Alfred Adler a fost un cognitivist,
ceea ce este valabil și pentru alți reprezentanți ai psihanalizei neofreudiene sau
ai psihologiei Eului.
Numeroși teoreticieni și cercetători acceptă în prezent premisa conform căreia
emoțiile indivizilor adulți pot fi cel mai bine explicate în cadrul abordării
cognitiviste. Ideile teoretice cu privire la emoții au făcut obiectul unor formulări
cognitiviste explicite începând cu anii '60, în scrierile unui număr de cercetători
preocupați de psihologie, printre care Arnold (1960), Averill (1982), Bandura
(1977b, 1982), Bearison și Zimiles (1986), de Rivera (1977), de Sousa (1987), Epstein
(1983), Frijda (1986), Gordon (1987), Harris (1989), Lazarus (1966,1990), Lazarus
și Folkman (1984), Leventhal (1984), Mandler (1984), Ortony, Clore și Collins
(1988), Roseman (1984), Scheele și Groeben (1986), Scherer (1984a, 1984b), Smith
și Ellsworth (1985,1987), Smith și Lazarus (1990), Solomon (1980) și Weiner (1985,
1986). Fără îndoială că lista acestora ar putea continua. în ciuda existenței unor
diferențe teoretice cu privire la aspectele discutate și la modul de abordare a
acestora, toți autorii menționați acceptă ideea de bază că emoțiile sunt mediate
de activitatea cognitivă (vezi și analiza făcută de Dalkvist & Rollenhagen, 1989a).
Așa cum menționam anterior, până în anii '70-'80 în psihologia academică nu
a fost acordată o importanță prea mare cogniției, cu toate că Solomon (1980,
p. 271) sublinia: „Ideea conform căreia emoțiile sunt similare ca structură, cu
judecățile și se încadrează în limitele responsabilității umane datează din
vechime". Filosofii clasici și cei medievali care au scris despre emoții, pe lângă
faptul că au evidențiat caracterul conativ (motivațional sau volițional) al acestora,
au fost adesea interesați de transformările la care este supusă experiența umană
din punct de vedere perceptual și cognitiv. Psihologii clinicieni care în prezent
practică terapia cognitivă — cum sunt Beck (1976, 1987), Ellis (Bernard &
DiGuiseppe, 1989; Ellis, 1962), Meichenbaum (1977; Meichenbaum & Cameron,
1983) ș.a. — pun accent pe controlul rațional al emoțiilor. Spre exemplu, Ellis s-a
inspirat din scrierile unor filosofi greci ca Epictet, care scria în Manualul său (2002):
„Ceea ce-i tulbură pe oameni nu sunt lucrurile, ci opiniile pe care le au despre
ele". Shakespeare a reluat adesea această temă, iar exemplul cel mai bun îl
constituie actul II, scena 2, din Hamlet: „Căci orice lucru este bun sau rău,/Așa

RICHARD S. LAZARUS
cum mintea noastră socotește"* (vezi și Greenberg & Safran, 1987; Safran & 179
Greenberg, 1991; și Guidano & Liotti, 1983, pentru modul în care alți terapeuți
cognitiviști au abordat această idee).
Aspectul mai puțin obișnuit nu se referă la accentuarea rolului cogniției, ci are
în vedere eforturile susținute cu vehemență de către adepții behaviorismului
radical, care de la începutul secolului au încercat timp de peste 70 de ani să
impună în cadrul psihologiei ideea că era contraproductiv din punct de vedere
științific să se considere că procesele de gândire ar putea media răspunsurile
emoționale și comportamentale (cf. Bolles, 1974; Mahoney, 1989). Pe de altă parte,
dezvoltarea actuală a teoriilor cognitiviste a dat naștere la o tendință riscantă de
echivalare a întregii vieți psihice cu activitatea cognitivă, după cum comentam în
capitolele precedente.
Referitor la cogniție, motivație și emoții, Gardner ș.a. (1937/1970. pp. 103-104)
notau:

în ceea ce privește relația dintre acestea [i.e., emoții] și cogniție, există o

diversitate de concepții teoretice, sau cel puțin de accente. Toate abordările acceptă
faptul că actul de conceptualizare acompaniază modificarea [tendințelor volitive],
însă în timp ce unii autori manifestă înclinația de a considera conceptualizările
mentale asupra binelui și răului ca fiind o condiție prealabilă pentru emoții, alții
pun accent pe „intenționalitatea" obiectului, mai concret, pe caracterul favorabil
sau nefavorabil al relației dintre acesta și tendințele existente la nivel individual,
stăruind asupra rolului pe care înțelegerea conceptuală îl are în facilitarea sau
frânarea acestor tendințe.

Trebuie observat faptul că în citatul menționat activitatea cognitivă este privită

ca o sursă de constrângere sau control al impulsurilor egoiste, presupuse ca având
o origine biologică, idee ce a constituit o preocupare „etică" majoră în perioada
Evului Mediu. Ecoul acestei perioade în cultura vestică se regăsește în dominanța
preocupărilor instituțiilor religioase în legătură cu moralitatea și rațiunea
umană — ca reflectare a naturii divine —, o perspectivă preluată de la grecii
antici, pentru care rațiunea și moderația ca idealuri umane aveau în mare parte
o natură apolinică (de la zeul Apolo).
Scriitorul medieval John Gerson, citat de Gardner ș.a. (1937/1970. p. 104), a
argumentat faptul că nu există gândire separată de afect, după cum nu există afect
care să nu includă și gândirea; acestea se află într-o relație de interdependență și
operează concomitent. Dezbaterile actuale cu privire la relația dintre cogniție și
emoție, în cadrul cărora uneori este adoptată poziția teoretică care afirmă că
emoția și cogniția reprezintă funcții neuronale distincte, fac ca afirmația lui Gerson
să fie cu atât mai surprinzătoare. Unii autori vor aduce argumente pentru
susținerea ideii că nicio cunoaștere nu se realizează „în totalitate la rece" sau în

Shakespeare, Hamlet (trad. de Dan A. Lăzărescu), București, Pandora-M, 2009, p. 127. (N.red.)

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

180 lipsa emoțiilor, întrucât constructele mentale presupun întotdeauna un grad de
implicare emoțională.
Voi adopta perspectiva conform căreia, chiar dacă emoțiile implică întot­
deauna cogniții — altfel spus, o semnificație personală de un anume tip —,
cognițiile pot fi relativ lipsite de încărcătură emoțională, atunci când există o
implicare personală minimă sau când interesele individuale urmărite au o importanță
extrem de redusă; cogniția poate, de asemenea, să aibă și o mare încărcătură
emoțională. Așa cum voi sugera în Capitolul 11 (vezi și Lazarus, 1989c), modelul
ideal de sănătate mentală este dat de integrarea armonioasă a celor trei elemente
psihice majore — cogniția, motivația și emoția — iar o lipsă de conectare între
acestea, care în. mod obișnuit e cauzată de mecanismele de apărare ale Eului sau
leziunilor cerebrale, echivalează cu psihopatologia.
Pe lângă faptul că a încercat să adugă argumente în susținerea poziției teoretice
conform căreia producerea unei emoții necesită existența unui scop de realizat
(vezi Capitolul 3), iar judecățile afective au în mod necesar un caracter personal
și presupun o implicare individuală, Solomon (1980, pp. 2.74-275) este un
susținător fervent al abordării cognitiviste. Găsesc extrem de relevantă afirmația
sa cu privire la abordările periferice, viscerale, și apreciez inteligența analogiilor
folosite și sarcasmul caustic al autorului:

Emoțiile sunt definite în primul rând de judecățile constitutive, au o structură

determinată de astfel de judecăți, care le conferă un caracter particular (furie, iubire,
invidie etc.), stabilind un raport „formal" cu alte credințe, judecăți și cunoștințe
referitoare Ia lume tot prin intermediul judecăților. După cum se pare, nicio teorie
alternativă nu a reușit să facă nici cel mai mic progres în explicarea, aspectelor
centrale ale emoției, ca opuse simptomatologiei fiziologice exprimate prin înroșirea
feței sau crampele viscerale. Furia, spre exemplu, ar trebui analizată în termeni
asemănători unui scenariu desfășurat într-o sală de judecată, în care individul
adoptă pe rând rolul de judecător, jurat, avocat al acuzării și, ocazional, pe cel de
executor. Obiectul furiei este acuzatul, iar nelegiuirea înfăptuită de acesta constă
în ofensa adusă, astfel că scenariul de ansamblu, construit de individ se referă la
propria-i judecată prezumțioasă. (Am putea adăuga și faptul că aproape întot­
deauna completul de judecată este o parodie, în care stima de sine are în mod dar
prioritate în fața adevărului.)

A aduce argumente cu privire la accentul pus pe scară largă asupra rolului

factorilor cognitivi în determinarea emoțiilor ar presupune furnizarea unei lungi
liste de citate, însă este evident că o idee nu poate fi susținută doar prin referirea
la autorii competenți care au. scris despre acest aspect. Deși nu împărtășesc în
totalitate ideile sale cu privire la emoții, Sartre (1997, p. 58) a exprimat cel mai
clar și convingător fuziunea dintre aspectele cognitive și cele relaționale în cadrul
emoțiilor:

Este evident, Într-adevăr, că omului căruia îi este frică îi este frică de ceva. Chiar
dacă avem în vedere una dintre acele angoase nedefinite pe care le trăim în

RICHARD S. LAZARUS
r

întuneric, într-un gang sinistru și pustiu etc. tot de anumite aspecte ale nopții, ale 181
lumii ne este frică. Aici, fără îndoială, toți psihologii au notat că emoția este
declanșată de o percepție, de o reprezentare-semnal etc. Se pare însă că după aceea,
pentru dânșii, emoția se îndepărtează de obiect pentru a se asorbi în ea însăși. Nu
trebuie prea multă reflecție ca să înțelegem că, dimpotrivă, revine în fiece clipă la
obiect și că se alimentează de aici. Se descrie fuga în cazul fricii, de exemplu, ca și
cum fuga nu ar fi mai presus de toate o fugă din fața unui anumit obiect, ca și cum
obiectul de care se fuge nu ar rămâne mereu prezent în fuga însăși, ca temă a sa,
ca rațiune a sa de a fi, acel din fața căruia se fuge. Și cum să vorbim de furie, caz în
care lovim, înjurăm, amenințăm, fără a menționa persoana care reprezintă unitatea
de măsură obiectivă a acestor insulte, a acestor amenințări și lovituri? într-un
cuvânt, subiectul emoționat și obiectul emoționant sunt unite într-o sinteză
indisolubilă. Emoția este un anumit mod de a sesiza lumea.

Raționamentul din afirmația lui Sartre, pe care îl consider impecabil, mă

determină să privesc evaluarea nu doar ca pe un proces cauzator al emoției, ci ca
fiind o caracteristică defenitorie a răspunsului emoțional în sine. După cum
argumenta Sartre, daca agentul care îi induce individului starea de teamă sau pe
care acesta îl consideră ca sursă a unei ofense personale încetează să mai fie văzut
ca amenințător sau nociv, emoția trezită de acesta va dispărea pur și simplu; când
o astfel de evaluare este respinsă de către individ, emoția produsă de aceasta nu
mai există.
Cu toate că adoptarea unei astfel de perspective ridică unele dificultăți legate
de separarea cauzei și a efectului în sensul tradițional aristotelic, consider totuși
că aceasta constituie singura poziție rezonabilă posibilă, în condițiile în care
teoreticienii, printre care mă număr și eu, afirmă că emoția este întotdeauna un
răspuns determinat de semnificația generată. Mai mult, dacă adoptăm raționa­
mentul determinismului reciproc (Bandura, 1978) și recunoaștem faptul că, în
realitate, cauzele se suprapun efectelor, fiind separabile doar din punct de vedere
temporal sau pe considerente analitice, nu ar trebui ca abordarea cauzală a
activității cognitive la nivelul reacției emoționale propriu-zise să constituie o
problemă. Cu toate acestea, nu înseamnă că emoția ar fi echivalentă cu cogniția,
întrucât alte procese cum sunt motivația, impulsurile de a acționa și modificările
fiziologice sunt deopotrivă implicate în nașterea unei emoții (vezi Capitolul 5,
pentru o analiză mai detaliată a acestui aspect).
Din moment ce discut importanța cogniției și a semnificației, voi menționa că
experiența omenirii atestă faptul că indivizii sunt creaturi dătătoare de sens,
pentru care o condiție esențială o reprezintă relaționarea cu semenii și lumea.
Această idee se înrudește întru câtva, fără a coincide în totalitate, cu sfera mai
restrânsă a analizei semnificațiilor, implicată în conceptul de evaluare. Aducerea
în discuție a acestui aspect are rolul de a sublinia caracterul important și continuu
pe care îl are căutarea semnificațiilor în cadrul existenței umane, atât în sens
general ca definire a propriei existențe, cât și în sens restrâns ca evaluare a
importanței unei experiențe de viață particulare pentru starea de bine.
: VA
Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție
182 Oricum, unii indivizi sunt mai meditativi și obișnuiesc să își pună întrebări,
în timp ce alții sunt mai puțin înclinați să facă acest lucru, iar dispoziția meditativă
și întrebările puse sieși în mod conștient se vor manifesta probabil în anumite
perioade din existența unui individ, dar nu și în altele; cu toate acestea, atribuirea
de sensuri personale este importantă pentru orice individ. Nevoia de înțelegere
a „sensului vieții", în ciuda caracterului vag al conceptului, a constituit probabil
unul din factorii care au motivat interesul omenirii pentru științe ca istoria,
arheologia și antropologia. Având în vedere că la nivelul tuturor culturilor se
manifestă tendința de generare a unor credințe cu privire la sensul vieții și la
ideea de Dumnezeu sau alte divinități, este probabil ca lipsa unor astfel de
semnificații (sensuri) să constituie o sursă principală a senzației de amenințare și
a angoasei existențiale.
Această idee este promovată de numeroși autori, printre care și Frankl (2009),
a cărui abordare asupra psihopatologiei se bazează în mare parte pe căutarea
sensului. Poate că ar fi deopotrivă util să gândim amenințările și lezările
particulare ca fiind organizate în jurul unor teme existențiale mai generale, chiar
dacă acestea nu sunt conștientizate întotdeauna de către indivizi. Ca un argument
suplimentar în susținerea ideii enunțate, teama asociată cu dezorganizarea
psihologică și moartea a fost considerată din cele mai vechi timpuri ca principala
forță emoțională și ideologică manifestată la nivelul existenței umane. Becker
(1973) considera că toate produsele creativității umane și instituțiile sociale
reprezintă soluții adaptative motivate de caracterul ineluctabil al morții — altfel
spus, o negare indirectă a realității morții. Sistemele de valori, mitologiile,
credințele cu privire la viața de după moarte și căutarea general umană a ordinii
ca opusă haosului pot fi înțelese ca niște garanții împotriva pericolului existențial
pe care îl generează starea de haos și de neființă sau lipsa de sens (vezi și Florian
& Snowden, 1989, pentru datele statistice și analiza cu privire la valorile existente
în cadrul unor grupuri etnice diferite și la modul în care membrii acestora inter­
pretează moartea).
în autobiografia intitulată Timebends, Arthur Miller vorbește despre experiența
căutării sensului existențial, care este minată constant de îndoielile personale ori,
mai bine zis, de iluzii. în discuția cu privire la negare și iluzie (Lazarus, 1983)
subliniam faptul că una dintre ideile primordiale reluate de-a lungul timpului în
scrierile literare și dramatice este că viața ar fi intolerabilă în absența iluziilor, iar
diferențele dintre negare și iluzie sunt adesea subtile și dificil de abordat exclusiv
prin prisma psihopatologiei. Indivizii depun permanent eforturi în vederea
perpetuării diferitelor mituri cu privire la existență, semeni și societatea în care
trăiesc. Referindu-se la piesa The Price“, Miller descrie în cele ce urmează (p. 542)
povestea a doi frați care se reîntâlnesc după o perioadă lungă de înstrăinare,
pentru a împărți moștenirea rămasă după decesul tatălui:

Cu toate că mi-aș fi dorit, nu am putut schimba ceea ce piesa și viața par să îmi
transmită: faptul că suntem condamnați la perpetuarea propriilor iluzii, întrucât

„Meandrele timpului". (N.t.)

„Prețul". (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
 adevărul este prea dificil de confruntat. Finalul piesei îl înfățișează pe fostul 183
negustor de mobilă Gregory Solomon, acum în vârstă de 89 de ani, ca moștenitor
unic al averii familiei, pe care o obținuse cumpărând toate posesiunile de la ceilalți
frați; el descoperă un vechi disc de vinii cu muzică și hohote de râs și, în timp ce îl
ascultă, izbucnește într-un râs incontrolabil, nostalgic, brutal, pe măsură ce începe
să accepte, și nu să nege, deformările înșelătoare ale timpului.

Evaluarea
Lucrările pe care le-am elaborat anterior cu privire la evaluare puneau accent
mai curând pe stresul psihologic, decât pe emoție. Redefinirea conceptului de
evaluare în raport cu emoțiile a presupus un demers de rafinare conceptuală, în
special în vederea ajustării acestuia la multitudinea de emoții specifice și la
evaluările cognitive prin care acestea pot fi individualizate. Voi examina pe scurt
această tranziție către o teorie a emoțiilor, în scopul evidențierii acelor aspecte
care diferă în cazul evaluării din procesul emoțional de evaluarea implicată în
stresul psihologic, unde există doar trei aspecte: prejudiciul sau pierderea,
existența unui pericol sau a unei provocări sau, în unele abordări, activare mai
crescută sau mai slabă.

Evaluarea și stresul psihologic

împreună cu colegii mei, am scris despre existența a două tipuri fundamentale
de evaluări — primară și secundară — pentru face a diferența între sursele de
cunoaștere distincte și cele complementare, de care depinde evaluarea semnifi­
cației personale a unei interacțiuni (vezi, spre exemplu, Lazarus, 1966, 1981a;
Lazarus & Folkman, 1984,1987; Lazarus & Launier, 1978).
Evaluarea primară are în vedere dacă apariția unui eveniment este relevantă
pentru individ din punctul de vedere al stării sale de bine. Doar atunci când
individul urmărește în cadrul experienței realizarea unui anumit interes — să
spunem, a unui scop pe termen scurt sau lung, cum ar fi apropierea socială sau
starea de bine a cuiva apropiat — va exista un răspuns emoțional la stresul
produs de experiență. în urma recentelor modificări conceptuale, evaluarea
primară a fost extinsă din punctul de vedere al sferei de cuprindere, pentru a
include trei componente: relevanța situației pentru scopuri, congruența sau incongru­
ența situației în raport cu scopurile și forma de implicare a eului. Voi spune mai multe
despre aceste componente ulterior.
Evaluarea secundară se referă la strategiile adaptative existente — mai precis,
dacă anumite acțiuni determinate ar putea preveni producerea prejudiciului,
ameliorarea acestuia, sau ar putea genera un prejudiciu ori un beneficiu supli­
mentar. Aspectul fundamental care face obiectul evaluării este: „Ce anume, la
drept vorbind, pot face în cadrul acestei experiențe și cum vor afecta acțiunile
mele cursul evenimentelor și propria stare de bine?" (vezi Janis & Mann, 1977,
pentru o analiză similară). Pentru a putea face o diferențiere a emoțiilor specifice,

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

184 sunt necesare trei componente ale evaluării secundare — și anume, învinuirea
sau aprecierea cuiva, potențialul adaptativ și expectațiile față de viitor. Voi reveni la
acestea ulterior.
întrucât toate experiențele cu mediul se află în continuă schimbare și
generează răspunsuri de tip feedback cu privire la starea psihologică individuală,
evaluările primare și cele secundare se vor modifica constant, ceea ce face ca și
emoțiile să fie supuse unor transformări permanente. Feedback-ul privitor de la
mediu sau rezultat în urma, acțiunilor și reacțiilor individuale oferă noi informații
care trebuie evaluate. Am. denumit reevaluare acest proces de evaluare ulterioară
(Lazarus, 1966). Ea se distinge de evaluarea propriu-zisă doar prin faptul că are
loc la un moment posterior, astfel că în esență nu diferă de celelalte tipuri de
evaluări, exceptând faptul că se bazează pe o evaluare precedentă și este generată
de procesele adaptative centrate pe emoție sau cogniție. Ca și mecanismele de
apărare, procesele adaptative reprezintă evaluări construite la nivel mental, cu
scopul de a gestiona distresul emoțional sau pentru protejarea identității eului
(vezi Capitolul 3). Termenul de reevaluare sugerează caracterul continuu al esti­
mărilor pe care individul le face asupra tranzacțiilor sale cu mediul, punând în
evidență faptul că ele sunt influențate de feedback-urile primite.

Funcția adaptativă a evaluării. Teoriile clasice asupra percepției și abordările

moderne ale cogniției definesc obiectul de studiu al științei cognitiviste ca fiind
în principal modul în care informațiile din mediu sunt receptate, înregistrate,
codificate, transformate, stocate și rememorate pentru a putea fi utilizate ulterior
în procesul, decizional. Cadrul de analiză este preponderent unul al veridicității,
în sensul că pune accent pe modul în care se potrivesc cunoașterile și acțiunile
individuale la informațiile lumii obiective; caracterul normativ al abordării din
științele cognitive este dat de faptul că vizează mai curând modul general în care
indivizii gestionează propriile relații cu mediul și mai puțin aspectele particulare
ale acestor relații; de asemenea, această perspectivă se vrea mai degrabă „rece"
decât „fierbinte", în sensul că dovedește un interes scăzut cu privire la emoții,
credințele individuale, motivele și factorii socioculturali care influențează acti­
vitatea cognitivă (vezi, spre exemplu, Norman, 1980, pentru criticarea din.
perspectivă cognitivistă a acestui aspect). Psihologia cognitivă (cu anumite
excepții, printre care se numără Frese & Sabini, 1985; Kahneman, Slovic & Tversky,
1982; și Neisser, 1967) nu a reușit până în prezent asimilarea unei perspective
alternative, cunoscută în trecut sub denumirea de mișcarea „New Look" (noua
viziune) manifestată în anii '40 și '50, în cadrul căreia se punea accent pe lipsa
veridicității, susținând că activitatea cognitivă putea constitui un indiciu, sau un
efect al psihopatologiei, pe selectivitate, cu alte cuvinte, pe diferențele individuale
privind selecția și prelucrarea informațiilor externe în funcție de o serie de factori
subiectivi, cum sunt motivația, atenția selectivă și apărările Eului, ce îi conferă
cogniției dimensiunea sa „fierbinte".
O problemă care trebuie soluționată se referă la întrebarea în ce mod și cât de
mult influențează trăsăturile obiective ale mediului, respectiv factorii de personalitate,
procesul de evaluare. Dacă accentul se pune pe selectivitate și adoptarea unei

RICHARD S. LAZARUS
perspective pur fenomenologice conform căreia semnificația generată depinde 185
de diferențele individuale, atunci rolul mediului obiectiv prezintă o importanță
redusă. Alternativ, dacă se pornește de la premisa veridicității, se consideră că
semnificația depinde în întregime de informațiile privind caracteristicile mediului,
pe care individul trebuie să le obțină în vederea unei înțelegeri adecvate a lumii
și a vieții. Perspectiva exogenă și cea endogenă descrise de Gergen (1985) și
discutate în Capitolul 1 sunt în concordanță cu acest punct de vedere, la fel cum
este și analiza lui Tomkins (1965) cu privire la acestea, aplicată în cazul polarizării
ideologice existente în știință, literatură și artă.
Astfel de poziții au un caracter extrem, iar adevărul științific se situează
undeva la mijloc. Nu am fi putut evolua ca specie sau din punct de vedere
individual dacă propriile cunoașteri și evaluări nu ar fi fost în concordanță cu
realitățile mediului; pe de altă parte, indivizii caută permanent să își realizeze
interesele personale, sociale și pe cele care țin de specie. Am putea adăuga că o
caracteristică umană se referă la capacitatea indivizilor de a privi cu optimism
viitorul, în ciuda realităților sumbre, de a-și menține propriile iluzii și de a
continua să spere chiar și atunci când există puține motive de speranță, de a păstra
un moral pozitiv și de a nu se da bătuți, toate acestea constituind strategii de
supraviețuire care îi ajută să se mobilizeze și să continue să depună eforturi
adaptative (vezi discuția lui Andrews, 1989a, cu privire la perspectivele roman­
tice, ironice, tragice și comice asupra realității; vezi, de asemenea, Breznitz, 1983;
Goleman, 1985; Lazarus, Kanner & Folkman, 1980; și Taylor, 1989; Taylor &
Brown, 1988, cu privire la iluziile pozitive și la autoamăgire).
A integra aceste două perspective aparent contradictorii necesită în ultimă
instanță explicarea regulilor pe care se bazează conexiunile stabilite între eva­
luările subiective, factorii mediului obiectiv și scopurile urmărite la nivel indivi­
dual. Consider că cea mai bună generalizare a acestei corelații ar fi că indivizii
sănătoși reușesc de regulă să perceapă și să înțeleagă, într-un grad mai mic sau
mai mare și cu o remarcabilă obiectivitate, lumea în care trăiesc — aceștia au o
bună capacitate de testare a realității — , să reducă distresul și să mențină o
atitudine pozitivă în fața vieții. Pornind de la capacitatea de testare a realității
enunțată anterior, Paterson și Neufeld (1987) au evidențiat trei factori situaționali
obiectivi care stau la baza evaluării unui pericol: intensitatea sau anticiparea
producerii unui eveniment amenințător, iminența acestuia și probabilitatea de
apariție. Opinia autorilor care consideră că lumea obiectivă este adesea genera­
toare de stres nu are sens decât atunci când valorile coeficientului de corelație
dintre factorii de mediu și evaluările semnificației individuale a acestora sunt
considerabil peste cele medii. (Pentru un studiu de cercetare asupra acestui aspect,
în contextul corespondențelor stabilite între percepția și realitatea socială, vezi
Jussim, 1991.)
Cu toate acestea, din pricina caracterului extrem de complex al mediului și
din cauza numărului mare de informații externe care nu pot fi procesate în
totalitate, la care se adaugă faptul că acestea prezintă adesea un caracter ambiguu,
indivizii vor recepționa și procesa informațiile provenite din mediu doar selectiv,
în moduri determinate întru câtva de ierarhiile scopurilor și de credințele

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

186 individuale cu privire la sine și lume. Nu există o singură realitate universal
valabilă, ci mai multe, astfel că nu trebuie să ne lăsăm tentați de ideea că factorii
de personalitate acționează în mod necesar în sensul distorsionării realității. Mai
curând, una dintre ipotezele alternative afirmă că factorii de personalitate deter­
mină care dintre aceste realități prezintă relevanță la nivel individual; prin urmare,
desigur că un măr este un aliment, însă acesta poate deveni și o armă atunci când
este aruncat cu suficientă forță, sau poate fi o jucărie în mâinile unui jongler.
Acest tip de selectivitate este ilustrat de Arthur Miller, în Timebends (p. 252):

Arabii îi numeau pe Cruciați „blestemății" — la fel cum o făceau și evreii din

Europa medievală, care au fost adesea masacrați de aceștia în timpul misiunii de
eliberare a Ierusalimului, Orașul lui Dumnezeu — în timp ce pentru lumea creștină,
Cruciații întruchipau imaginea nobleții absolute, realizarea omului ideal. Care
dintre aceste viziuni corespunde adevărului istoric?

Sarcina de a evalua evenimentele petrecute din perspectiva impactului asupra

stării de bine reprezintă un efort continuu în sensul echilibrării celor două seturi
de forțe — realitățile mediului și interesele personale. Funcția principală a eva­
luării este de a integra aceste două seturi de forțe cât mai eficient posibil, astfel
încât ambele să aibă o importanță egală. La fel ca în teoriile semantice asupra
umorului în care un rol central îl are analiza scenariilor (de ex., Raskin, 1985),
scopurile și credințele individuale constituie un scenariu, iar configurația stimu-
lilor de mediu, un altul; evaluarea, similar punctului culminant al unei anecdote,
reconciliază cele două scenarii. în psihopatologie, unul din seturile de caracte­
ristici, fie realitățile mediului, fie interesele personale, capătă un rol dominant în
defavoarea celuilalt. în cazul sănătății psihice, acestea sunt menținute la un nivel
rezonabil de echilibru.
Legat de acest aspect, Alloy, Albright, Abramson și Dykman (1990) au formu­
lat o ipoteză surprinzătoare, pe baza analizării unor date de cercetare, și anume
că indivizii suferind de depresie sunt cu mult mai realiști comparativ cu cei nor­
mali și optimiști (vezi și Lewinsohn, Mischel, Chaplin & Barton, 1980). Pe aceeași
temă, Alloy ș.a. (1990, p. 82) scriu:

Este posibil ca indivizii depresivi să sufere din cauza disfuncțiilor severe sau a
absenței acelor tendințe naturale către optimism și ușoara deformare a realității.
Simptomele dezadaptative din depresie, cum sunt stima de sine scăzută, starea
afectivă negativă, scăderea perseverenței, capacitatea redusă de gestionare a stresului
și lipsa de speranță, ar putea fi, parțial, consecințele unei deficiențe individuale de
a întreține iluzii benefice. De fapt, există un terapeut care cu mulți ani în urmă a luat
în considerare această ipoteză. Pentru a-1 cita pe Sigmund Freud (1917/2010, p. 198)
în Doliu și melancolie: „Atunci când, aflat în plin proces de autocritică, [depresivul]
se descrie ca fiind un om mărunt, egoist, nesincer, dependent, un om care
întotdeauna a încercat doar să își ascundă slăbiciunile firii, el poate să se fi apropiat
destul de bine de ceea ce știm noi despre autocunoaștere; și ne întrebăm de ce omul
trebuie să ajungă mai întâi bolnav, pentru a fi permeabil la un asemenea adevăr".

RICHARD S. LAZARUS
 O explicație conexă privind rolul diferențelor individuale în evaluarea unor 187
experiențe de viață comune poate fi dată cu ajutorul conceptului de control
personal — mai precis, controlul pe care individul îl deține asupra modului în care
se desfășoară o experiență. Există date de cercetare valide care susțin ipoteza că
indivizii preferă să dețină controlul asupra evenimentelor de viață și a deciziilor
luate în legătură cu acestea (vezi Averill, 1973; Miller, 1980; Rodin, 1980; Weinberg
& Levine, 1980; și Parkes, 1989, pentru o analiză a datelor de cercetare privind
controlul deținut într-un mediu ocupațional; vezi Bryant, 1989, pentru un model
cu patru factori elaborat pentru percepția asupra controlului; vezi și Mirowsky
& Ross, 1990, pentru o analiză comparativă între control și mecanismele defen­
sive). S-a presupus pe scară largă că deținerea controlului echivalează cu starea
de sănătate, în timp ce lipsa acestuia ar echivala cu patologia sau ar fi în mod
sigur o sursă de distres.
Pe de altă parte, ipoteza care susține că asumarea responsabilității individuale
pentru condițiile propriei vieți îndeplinește un rol benefic în menținerea sănătății
și a unui moral ridicat a fost contestată în moduri interesante. Unii cercetători au
sugerat că asumarea responsabilității individuale pentru evenimentele nedorite
ar putea avea un efect nociv și că există posibilitatea unei exacerbări a încrederii
în propriile forțe, exagerare datorată fie sentimentului de vinovăție, fie credințelor
nerealiste — altfel spus, strategiilor defensive de adaptare. Mirowsky și Ross
(1990) argumentează că această confuzie derivă din incapacitatea cercetătorilor
de a recunoaște că majoritatea studiilor întreprinse se axează exclusiv pe senti­
mentul responsabilității (al controlului) față de experiențele cu rezultate defavo­
rabile, fără a ține seama și de cele pozitive. Prin colectarea și analizarea unei
baze extinse de date, autorii au ajuns la concluzia că lipsa controlului cu privire
atât la rezultatele pozitive, cât și la cele negative se asociază cu depresia. Ei scriu
(1990, p. 81):

Conform teoriei referitoare la controlul individual, depresia are o incidență mai

mare în rândul indivizilor fataliști, comparativ cu cei instrumentaliști/pragmatici.
Această ipoteză este susținută de datele de cercetare. Teoria mecanismelor de
apărare afirmă că indivizii care se învinovățesc sunt mai deprimați decât cei care
se protejează prin aceste mecanisme. Datele de cercetare nu susțin această ipoteză.
Ne-am fi așteptat ca cercetările să confirme ambele ipoteze fundamentale, atât pe
cea propusă de teoriile controlului, cât și ipoteza oferită de teoria mecanismelor de
apărare, însă nu a fost așa. între indivizii care apelează la mecanisme defensive, cei
care se învinovățesc și fataliști nu există diferențe semnificative privind simptomele
tipice ale depresiei. Din datele obținute, reise faptul că absența sentimentului de
control asupra rezultatelor favorabile, asupra celor defavorabile sau asupra ambelor
se asociază cu tulburarea depresivă.

Folkman (1984) a realizat o analiză aprofundată asupra conceptului de „capa­

citate de control", aflat în strânsă legătură cu cel de evaluare, arătând faptul că
deși deținerea controlului este adesea evaluată ca fiind bună, există totuși și
numeroase excepții. Dacă, spre exemplu, în lipsa unei informări detaliate care i-ar

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

188 permite evaluarea diferitelor forme de intervenții chirurgicale practicate în
cancerul mamar, o pacientă este nevoită să aleagă între mastectomia radicală care
îi schimbă complet înfățișarea și chistectomie, aceasta se regăsește în situația
dificilă privind asumarea unei responsabilități mult mai mari decât ar fi normal,
cu privire la posibilele urmări negative ale unei astfel de decizii (vezi Capitolul
6). Multe dintre paciente ar prefera ca altcineva să decidă în locul lor, întrucât
deținerea controlului în această situație este ca o sabie cu două tăișuri. O variantă
literară a acestei teme se regăsește într-o povestire a lui Leschak, care descrie o
furtună de vară puternică. Leschak (1989, p. 76) istorisește:

A fost nevoie de un efort conștient și istovitor pentru a-mi aduna gândurile.

M-am forțat să gândesc fatalist. Fie o să cadă un copac peste noi, fie n-o să cadă.
Această axiomă simplă m-a liniștit. îmi confirma faptul că noi nu aveam niciun
control asupra situației. Dacă avea să existe un plop tremurător cu numele noastre
inscripționate pe el, ei bine, c'est la vie.
Am renunțat temporar la a mai fi stăpân pe propria viață și pe propriul destin.
Eram lipsit de orice control; și, prin urmare, eram lipsit și de orice responsabilitate.
Fără nicio responsabilitate, nu există probleme. Nu eram în măsură să calmez
vântul sau să abat copacul în cădere de la traiectoria lui; nu puteam face nimic. Din
moment ce chestiunea nu se afla în mâinile mele, poate că era în ale altcuiva. Acest
mod de a gândi constituie esența rugăciunii smerite. Tot ce puteam face era să am
încredere că nu vom pieri acolo, să am convingerea absolută că n-o să ni se întâmple
tocmai nouă.

Legat de evaluările care se abat de la realitățile externe, în prezent nu se poate

spune cu certitudine cât de bine putem aproxima obiectivitatea realității la care
indivizii reacționează (vezi, de exemplu, Lazarus, 1990b). Singura metodă
sistematică de descriere a realității obiective are la bază consensul general al
indivizilor care trăiesc în acel mediu. Meritul de a furniza o scală utilă de
măsurare a mediului social de la serviciu îi revine lui Repetti (1987), permițând
astfel o evaluare consensuală a acestui mediu, care ulterior poate fi folosită în
compararea evaluării generale cu percepțiile indivizilor cu privire la acest mediu.
Scala lui Repetti este alcătuită din patru factori: un factor global cu itemi ce
conțin afirmații de genul: „Colegii par să fie mândri că fac parte din această
organizație", „Puțini se oferă întotdeauna voluntari", „Cei din conducere tind să
îi trateze de sus pe angajați"; un factor al apropierii emoționale ilustrat de itemul
„Colegii manifestă interes reciproc"; un factor al ajutorării exprimat de itemul „în
ce măsură superiorul ierarhic direct/sau alți colegi au fost dispuși să depună un
efort suplimentar pentru a-ți ușura munca?"; un factor care măsoară satisfacția
profesională, pe baza unor itemi de tipul „Activitatea depusă este cu adevărat
interesantă" și „Activitatea este de regulă foarte interesantă".
în ciuda faptului că acest demers este unul interesant și bine fundamentat,
rămâne totuși incert dacă aspectele cu caracter general luate în calcul în definirea
mediului social prezintă relevanță cu privire la interesele centrale individuale
care ar putea face obiectul cercetărilor noastre. Cu toate acestea, scala poate fi

RICHARD S. LAZARUS
utilizată pentru compararea percepțiilor și a evaluărilor individuale cu cele 189
consensuale, care au un rol normativ. Rezultatele obținute de Repetti sugerează,
de fapt, că deși perceperea aspectelor obiective ale mediului social corelează cu
sănătatea mentală a angajaților, evaluările individuale ale acestora — mai precis,
aprecierile subiective — se află într-o relație de corelație și mai strânsă cu depresia
și anxietatea în rândul angajaților, comparativ cu relația stabilită între acestea din
urmă și percepția consensuală (obiectivă). Voi prezenta scala de măsurare pro­
pusă de Ripetti în Capitolul 11, unde discut aspectele evaluării.
Uneori, evaluarea are un caracter realist, însă alteori nu se întâmplă asta. Un
tip de factor care influențează astfel de evaluări eronate l-ar putea constitui
efectele nocive cauzate de emoții. Există numeroase date de cercetare care atestă
faptul că emoțiile pot perturba procesele de gândire și să conducă individul la
concluzii eronate (vezi Capitolul 10). Pe de altă parte, un alt factor vizează faptul
că indivizii gândesc și acționează aparent irațional, datorită existenței unor
credințe eronate care le servesc drept premise în construirea unor raționamente
ce altminteri ar fi fost perfect logice. De exemplu, Henle (1962,1971) a descoperit
că atunci când la studenții săi apăreau erori ale raționamentelor silogistice, acestea
se datorau unor premise eronate referitoare la propriile valori și credințe nedecla­
rate, astfel că „erorile" produse își aveau o explicație logică. Prin urmare, eva­
luarea eronată a condițiilor „obiective" poate fi rezultatul unor credințe și scopuri
pe care individul uneori nu le recunoaște sau afirmă, fără ca raționamentul să fie
afectat de emoții.
în orice caz, dintre procesele psihice, evaluarea depinde cel mai mult de starea
emoțională individuală, întrucât ea reflectă ceea ce individul înțelege și tratează
ca fiind important. Prin urmare, evaluarea va oferi o imagine mai fidelă cu privire
ia viața emoțională, comparativ cu cea datorată unor variabile mai depărtate, cum
sunt trăsăturile de personalitate și caracterizările făcute mediului obiectiv.
Evaluarea devine un construct teoretic cu atât mai important, atunci când pe baza
amăgirilor individuale sau a tiparelor inadecvate de realizare a scopurilor apare
o incongruență între condițiile reale și constructele la nivel mental ale acestora.
Cu toate că din perspectivă normativă judecățile formulate la nivel individual
sunt mai curând conforme cu realitatea, decât eronate, nicio teorie asupra
emoțiilor nu poate fi considerată completă, atâta timp cât nu face referire la
activitatea cognitivă ca proces mediator între interacțiuni și reacțiile emoționale
produse de acestea, astfel încât să fie integrate cele două seturi de variabile, cele
de mediu și cele care țin de personalitate.

Evaluarea ca proces și ca stil individual. Evaluarea importanței experiențelor

trăite pentru starea de bine nu are un caracter static; odată ce a fost realizată o
evaluare, aceasta nu are în mod necesar și un caracter permanent. Evaluarea ar
trebui să fie mai curând considerată un construct cognitiv provizoriu și modi­
ficabil, care a luat naștere și este schimbat în cadrul tranzacțiilor desfășurate cu
mediul, fiind influențat de factorii bazali externi și interni care determină
schimbări importante sau minore la nivelul evaluării, pe măsura modificării
condițiilor interne și a celor externe. Pornind de la acest aspect, vorbim despre

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

190 evaluare din punct de vedere procesual, lucru într-o oarecare măsură valabil și în
cazul credințelor și al motivațiilor relativ stabile. în viața cotidiană, indivizii fac
eforturi constante pentru a înțelege semnificația evenimentelor produse, pentru
a găsi o explicație care să le protejeze constructele psihologice formate în decursul
vieții, precum și în vederea revizuirii credințelor și scopurilor urmărite, atunci
când acestea se dovedesc inadecvate. în măsura în care schimbarea implică o
extindere a capacităților individuale și a responsabilităților asumate, se vorbește
uneori de „dezvoltare personală".
Deși evaluarea ar trebui studiată din punct de vedere procesual, trebuie să
ținem seama și de faptul că indivizii dezvoltă ceea ce ar putea fi denumit ca stiluri
de evaluare relativ stabile — mai precis, tendințe consecvente conform cărora sunt
evaluate relațiile cu mediul, cu precădere cele din situațiile ambigue, puse fie
într-o lumină pozitivă, fie într-una negativă (vezi Smith, Novacek, Lazarus &
Pope, lucrare nepublicată). Atât filosofii Antichității, cât și teoreticienii moderni
au susținut ideea că indivizii se clasifică în optimiști și pesimiști (cf. Antonovsky,
1979, 1987; Scheier & Carver, 1987; Scheier, Matthews, Owens, Magovern,
Lefebvre, Abbot, & Carver, 1989; și Scheier, Weintraub & Carver, 1986). Stilurile
de evaluare consecvente au făcut până în prezent obiectul unui număr restrâns
de cercetări. Acestea reflectă atât tiparele individuale stabile referitoare la
credințele și la implicarea personală în vederea finalizării scopurilor, cât și tiparele
individualizate de adaptare cognitivă la situațiile de pericol. Voi discuta strategiile
de evaluare care fac obiectul teoriei cognitiv-motivațional-relaționale în Capitolul
11, unde ofer și unele exemple ale metodelor care ar putea fi utilizate în
măsurarea stilurilor de evaluare.
Stilurile stabile de relaționare cu lumea reflectă pe de o parte „viziunea asupra
realității" deținută de individ, pentru a-i cita încă o dată pe Andrews (1989) și pe
predecesorii acestuia, iar pe de altă parte, ele pot fi rezultatul unui efort deliberat,
al experiențelor care produc schimbări individuale, al unei traume sau al
demersului psihoterapeutic, pentru a-1 aminti pe Jung (1933) care postula că latura
subordonată a personalității se va manifesta și va deveni dominantă mai târziu
în decursul vieții. Andrews (1989, p. 814) ilustrează nivelurile multiple care
alcătuiesc structura psihologică individuală printr-un citat din presă referitor la
cazul lui Walter Mondale, care în mod deliberat a ales o schimbare completă a
stilului de campanie pentru alegerile prezidențiale din 1984:

Această schimbare radicală de abordare a fost rezultatul orelor de repetiții

intense, al unei atitudini autocritice și al recomandărilor primite de la consilierii de
imagine... (Este de înțeles faptul că cei care l-au sfătuit pe Mondale au știut foarte
bine ce fac, încrezându-se pe deplin în candidatul lor). „I se datorează lui Walter
Mondale. E doar meritul său..." Sigur că unii membri ai stafului de campanie
minimalizau importanța planificării. Singurul sfat dat candidatului ar fi fost „Fii
tu însuți..." însă întrebarea crucială la care Mondale a fost nevoit să răspundă
înainte de a urca pe scenă a fost ce fel de „sine" ar fi trebuit să le dezvăluie
alegătorilor. Pe de o parte era Fritz cel Bătăios, atât de hotărât în discursul său
electoral, încât vocea sa dobândea un timbru agresiv în timp ce gesticula, iar

RICHARDS. LAZARUS
 mușchii gâtului i se umflau. Apoi, mai exista Fritz cel Prietenos, un bărbat cu o 191
inteligență glumeață, un discurs încrezător și un șarm relaxat.
Citatul începe cu descrierea unei repetiții industrioase a discursului electoral.
Ulterior, probabil din teama de a nu părea un act de manipulare, staful de campanie
al lui Mondale le oferă alegătorilor și alte imagini simultane și deopotrivă
contradictorii ale „sinelui" acestuia: candidatul este prezentat atât ca jucând un rol
important în politică, cât și ca „fiind el însuși". Și ca și cum acest lucru nu ar fi fost
de ajuns, i se va spune electoratului că „El (Mondale) poartă tot meritul!" Cine este
acest „el"? Nu este nici cel care interpretează rolul politic, nici „șinele" pe care este
sfătuit să îl arate așa cum e, ci un alt „metaSine" — nu departe de „vocea
povestitorului" — care a reușit întru câtva să orchestreze întregul proces de alegere
a rolului. La final, reporterul va sublinia ironia existențială ce rezidă în încercarea
de a „fi" pur și simplu tu însuți, atunci când simultan trăiești experiența unei alegeri
între mai multe imagini potențiale ale propriului sine.
Când Mondale a ales să adopte alternativ rolul unui războinic impunător și pe
cel de seducător dominant și fermecător, el a creat deopotrivă o iluzie a realității.
Indiferent pe care dintre cele două identități o adopta, rămânea constantă acea
instanță care își alegea identitățile („vocea povestitorului"). Prin urmare, la nivelul
imaginilor de sine, putem să ne identificăm cu oricare sau cu ansamblul... acestor
stiluri personale sau viziuni asupra lumii, însă din perspectiva sinelui ca proces psihic,
este posibil să ajungem să ne identificăm mai mult cu „povestitorul", fără a deține
în realitate caracteristicile portretizate în scenariile pe care le scriem. Când are loc
această schimbare de perspectivă, ea aduce cu sine și o mai mare libertate personală.

Conceptul de stiluri de evaluare constituie o variantă a diferențierii făcute în

Capitolul 2, cu privire la trăsături și la stările emoționale. Atunci când există un
grad de instabilitate în modul cum individul evaluează propriile tranzacții cu
mediul în diferite momente sau situații, vorbim despre evaluarea ca stare (sau
proces), în sensul că aceasta se modifică în funcție de circumstanțe; pe de altă
parte, dacă evaluările făcute au un caracter stabil, procesul va fi considerat ca
trăsătură sau stil. întrucât, de regulă, evaluările sunt de ambele tipuri, cele două
concepte reflectă același fenomen privit din perspective diferite, una care are în
vedere variația și schimbarea, cealaltă fiind axată pe caracterul constant.

Evaluări situaționale versus evaluări generale. Evaluarea este influențată de

interacțiuni sau contexte specifice; conceptul lui Bandura (1977a, 1982) privind
autoeficacitatea este potrivit acestui context. Pe de altă parte, evaluarea se poate
compune din tipare generale (trăsături cognitive și motivaționale) care transcend
o experiență specifică, însă este posibil ca individul să le considere ca relevante
pentru experiența dată. Explicarea și previzionarea procesului emoțional necesită
o examinare atât a dispozițiilor cognitive cu caracter general, cât și a activității
cognitive situaționale. Iar pentru mai multă claritate privind modul în care acestea
funcționează, este necesar să precizăm că credințele individuale cu caracter
general, ca de pildă speranța sau suspiciunea, încrederea în propria competență

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

192 sau lipsa acesteia ș.a. dau naștere unor emoții intense datorită influenței pe care
o exercită Ia nivelul procesării informațiilor situaționale și al evaluărilor.
Diferențierea, făcută între activitatea cognitivă limitată la un context particular
și cea cu caracter general, aplicabilă mai multor interacțiuni, prezintă o importanță
deosebită. Aceasta din urmă se referă la cunoașterile și credințele durabile pe care
individul le-a dobândit în decursul vieții. Trăsăturile sau stilurile cognitive stabile
transcend caracteristicile specifice ale unei tranzacții (cf. Peterson, Seligman &
Vaillant, 1988), influențând procesarea informațiilor și evaluarea, astfel că
determină tipul și intensitatea emoției trăite.
Un efort cu rol de pionierat în vederea studierii credințelor generale privind
controlul care poate fi exercitat asupra situațiilor a fost realizat de către Rotter
(1966, 1975). Bine-cunoscuta scală propusă de Rotter se bazează pe teoriile
învățării sociale și evaluează dacă locul controlului are o sursă internă sau externă
(în mediu), constituind baza de pornire pentru numeroase cercetări legate de
control, considerat drept variabilă psihologică. De asemenea, scala lui Rotter
a condus la dezvoltarea a numeroase metode de testare a personalității — a stimei
de sine (Rosenberg, 1965), a autocontrolului (Pearlin & Schooler, 1978), a tena­
cității (Kobasa, 1979), a optimismului (Schier & Carver, 1987), a simțului ordinii
(Antonovsky, 1979,1987), a gândirii constructive (Epstein & Meier, 1989), a stilu­
lui de atribuire a semnificațiilor în depresie (Peterson, Semmel, von Baeyer,
Abramson, Metalsky & Seligman, 1982) și a stilului de evaluare (Smith ș.a., lucrare
nepublicată).
O schemă, un sistem de credințe sau un scenariu mental se compune din
cunoașterile generalizate cu privire la un concept sau o experiență. După cum se
exprima Epstein (1980), reprezintă o „teorie personală" care îl influențează pe
individ cu privire la aspectele observate și memorate și la modul în care
interpretează noile experiențe. Janoff-Bulman și Timko (1987) au folosit acest tip
de formulări în analizarea negării ca proces adaptativ, iar Andrews (1989a) a
examinat diferențele existente la nivel individual, în funcție de patru viziuni
generale asupra realității, adică atitudini cu privire la lume — cea romantică,
ironică, tragică și comică — a căror evaluare, după cum sugera autorul, putea să
faciliteze înțelegerea personalității, a experienței subiective și alegerea celei mai
adecvate abordări terapeutice pentru fiecare tip de psihopatologie (cf. Brickman,
Rabinowitz, Karuza, Coates, Cohen & Kidder, 1982; Messer & Winokur, 1980,
1984; și Schafer, 1976).
Ideea generală pe care o propun este că atunci când individul consideră că nu
poate avea încredere în semeni, sau că trebuie să se comporte perfect în orice
situație pentru a fi demn de respectul acestora, procesul emoțional generat va fi
diferit de cel determinat la un individ care nu împărtășește astfel de credințe. O
premisă similară referitoare la rolul credințelor contraproductive în generarea
depresiei și anxietății se regăsește în studiile și metodele terapeutice propuse de
Ellis și Beck, care au fost menționate anterior. Terapia are ca scop modificarea
acestor credințe, în vederea depășirii stărilor emoționale generatoare de distres
și disfuncționalități (vezi Capitolul 11).

RICHARD S. LAZARUS
 Primele cercetări asupra evaluării. Cercetările extensive pe care le-am desfă- 193
șurat în anii '60 în cadrul laboratorului din Berkeley (vezi Lazarus, 1968a; Lazarus,
Averill, & Opton, 1970) au furnizat dovezi în susținerea ipotezei că modul în care
indivizii își construiesc imaginile mentale asupra evenimentelor stresante dintr-un
film de acțiune le influențează reacțiile psihofiziologice produse pe parcursul
vizionării. Una dintre metodele utilizate în cadrul cercetării a constat din alcă­
tuirea unor coloane sonore sau secvențe orientative care le erau prezentate subiec­
ților înaintea vizionării filmului, cu scopul de a încuraja la aceștia fie reacțiile de
negare a aspectelor amenințătoare prezentate, fie detașarea de acestea prin
intelectualizare. Prin contrast cu subiecții care au afișat un control neutru la
secvențele periculoase, la cei care au utilizat negarea și intelectualizarea s-au
înregistrat valori considerabil mai scăzute atât cu privire la intensitatea
distresului, cât și referitoare la puls și la conductibilitatea electrică a pielii, acestea
fiind monitorizate constant în timpul filmului1.
Metoda folosirii secvențelor orientative a fost inspirată de teoria referitoare la
mecanismele de apărare ale Eului, la care ulterior s-au adăugat datele culese pe
bază de interviu de la participanții la experiment care nu fuseseră incluși în etapa
preliminară a coloanelor sonore sau a secvențelor orientative. Se pare că în rândul
acestora, au fost folosite pe scară largă negarea și intelectualizarea, ca strategii
cognitiv-adaptative a căror mobilizare a fost determinată de conținutul anxiogen
al secvențelor. Spre exemplu, subiecții au declarat că secvențele nu i-au deranjat
(negare) sau că filmul a fost interesant și informativ (detașare intelectualizată),
chiar și atunci când la nivel fiziologic prezentau semne marcante ale reacției la
stres. într-unul dintre studii, participanții au fost chiar încurajați să își reducă
nivelul de implicare emoțională din timpul secvențelor stresante sau să îl crească;
cu ajutorul interviurilor, au fost identificate metodele prin care au realizat acest
lucru (Koriat, Melkman, Averill & Lazarus, 1972). O modalitate comună de
intensificare a reacțiilor emoționale a constat în identificarea la nivel subiectiv
cu victimele amenințărilor portretizate în film, în timp ce distanțarea față de
acestea, datorată, spre exemplu, dezumanizării personajelor a avut efectul opus.
Tabelul 4.1. arată procentul în care subiecții au recurs, în cadrul ambelor experi­
mente, la astfel de strategii.
Pe măsură ce studiile au progresat, s-a realizat o trecere graduală a focusării
acestora de la teoriile privind mecanismele de apărare către conceptul mai general
de evaluare și reevaluare cognitivă, utilizate de către indivizi atât în vederea
aprecierii constante a realităților propriei experiențe, cât și ca mod de auto-
protecție în fața pericolului. Raționamentul care a condus la schimbarea aspectelor
teoretice vizate s-a bazat pe constatarea că evaluările nu sunt întotdeauna
determinate de apărările Eului, astfel că am emis ipoteza conform căreia evaluarea
era considerată un proces mult mai profund, iar mecanismul defensiv doar o
expresie a acesteia.
Rolul pe care folosirea coloanelor sonore și a secvențelor orientative l-au avut
în scăderea nivelului de stres al subiecților, atât cel declarat de aceștia în interviuri,
cât și cel rezultat din măsurarea reacțiilor datorate sistemului nervos autonom,
este ilustrat în studiul pe care l-am realizat în colaborare cu Alfert (1964), în care

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

194 TABELUL 4.1. Procentul subiecților care au utilizat o strategie specifică de implicare
sau detașare, respectiv procentul subiecților care au specificat strategia respectivă ca
fiind prima sau principala alegere

Grupul subiecților Grupul subiecților detașați

implicați
% au folosit % au folosit % au folosit % au folosit
strategia strategia ca strategia strategia ca
primă alegere primă alegere)
Strategii de implicare
1. Am încercat să leg scenele 42,5 20,5 28,9 2,6
de o experiență emoțională
similară, trăită anterior sau la
care am asistat.
2. Am încercat să îmi 72,7 49,0 60,5 42,1
imaginez că scena mi se
întâmplă mie.
3. Am încercat să îmi 27,5 5,5 36,8 13,2
imaginez că scena se întâmplă
unui cunoscut.
4. Am încercat să mă gândesc 50,0 11,5 34,2 11,8
și să exagerez consecințele
accidentului.
5. Altceva. 37,5 13,5 31,6 13,6
Specificați___________________
Strategii de detașare
1. Am încercat constant să îmi 57,5 39,0 55,3 28,9
spun că e doar un film, și nu o
situație reală.
2. Am privit filmul concen- 50,0 18,5 55,3 26,3
trându-mă pe aspectele
tehnice folosite la produce­
rea lui.

subiecților li se cerea să vizioneze o înregistrare a unei proceduri chirurgicale

stresante, denumită subincizie. Fără anestezie și utilizând un cuțit din piatră,
bărbații mai vârstnici ai unui trib le făceau unor adolescenți o crestătură adâncă
Ia nivelul penisului și al scrotului, ca parte a unui „rit de trecere" tribal. Filmul
înfățișează o serie de astfel de proceduri, urmate de inserarea unor larve în rană
și de alte activități ceremoniale.
Un avertisment plasat înainte de derularea filmului anunța că procedura pe
care urmau să o vizioneze nu avea să îi pericliteze viața celui inițiat, nu era
dureroasă sau periculoasă, iar adolescentul o aștepta cu nerăbdare ca pe un pas
important către maturizare. în Figura 4.1 sunt comparate curbele și valorile medii
ale conductibilității electrice a pielii, valori înregistrate la subiecții din grupul de
control care au vizionat timp de 17 minute filmul fără ca în prealabil să fie

RICHARD S. LAZARUS
TABELUL 4.1. (continuare) 195

Grupul subiecților Grupul subiecților detașați

implicați
% au folosit % au folosit % au folosit % au folosit
strategia strategia ca strategia strategia ca
primă alegere primă alegere)
3. M-am concentrat pe 10,0 0,0 18,4 5,3
detaliile care au dus la
producerea accidentelor și pe
metodele posibile de
prevenire a acestora.
4. Mi-am spus că, în realitate, 20,0 10,0 7,9 0,0
muncitorii erau responsabili
pentru ceea ce se întâmplase.
5. Am încercat să adopt o 17,5 2,5 34,2 7,9
atitudine ironică cu privire la
ceea ce s-a întâmplat.
6. Mi-am spus că astfel de 0,0 0,0 5,3 0,0
accidente sunt inevitabile.
7. Altceva. 57,5 30,0 28,9 13,2
Specificați___________________

(Sursa: A. Koriat, R. Melkman, J. R. Averill și R. S. Lazarus, „The self-control of emotional

reactions to a stressful film". Journal of Personality, 40. Durham, NC: Duke University Press.
Copyright © 1972 al Duke University Press. Cu acordul pentru republicare).

avertizați, la grupul de subiecți pentru care existaseră secvențe vizuale de negare

administrate înainte de începerea filmului și respectiv la grupul care beneficiase
doar de un comentariu cu rol de negare difuzat în timpul filmului. în mod
evident, afirmațiile cu rol de negare, în legătură cu care s-a presupus că aveau să
schimbe evaluările situațiilor vizionate, datorită furnizării de interpretări asupra
acestui ritual esoteric cu caracter straniu și tulburător, au avut ca efect o reducere
marcantă a nivelului de stres resimțit de subiecți în timpul vizionării filmului.
Datele de cercetare rezultate au arătat cu certitudine influența puternică a
proceselor cognitive în modelarea unei reacții afective, la fel cum în urmă cu un
deceniu, când predomina un alt gen de obiective de cercetare, rezultatele obținute
sublimaseră clar efectul perturbator puternic pe care emoțiile îl pot avea asupra
proceselor cognitive (vezi Erdelyi, 1974; și Lazarus, 1966). Pe scurt, se manifestă
o relație de interdependență între aceste două procese, emoția influențând
cogniția, iar, la rândul său, cogniția influențând emoția (Lazarus, 1982, 1984a,
1991a; Lazarus, Coyne & Folkman, 1982).
Această cercetare a fost urmată de studii experimentale extensive desfășurate
în alte laboratoare, în cadrul cărora evaluarea a fost măsurată în situații care
implicau producerea a diferite forme de stres, ca de exemplu anxietatea în fața

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

196 A doua
Prima operație A treia
operație operație A patra
operație
Introducerea Ceremonia / , .
Introducerea comentariului
instrucțiunilor deprindere/ A cmcea
de negare / operație
' 5 r orientative de
negare
14 - Absența
■ instrucțiunilor
ABSENȚA
o orientative
o 13
S.y Introducerea''-
coțnentariului 1
iä ’S 12 orientativ de COMENTARIUL
negare r DE NEGARE

■u s
C OJ
INSTRUCȚIUNE
10 Instrucțiune ORIENTATIVĂ
45 orientativă de DE NEGARE
9 negare

8
15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70

începutul Timpul măsurat în intervaluri

filmului de 15 secunde

Figura 4.1. Curbele conductibilității electrice a pielii corelate cu secvențele orientative de

negare, comentariile cu rol de negare, respectiv cu absența acestora. (Sursa: R. S. Lazarus
și E. Alfert, „The short-circuiting of threat". Journal of Abnormal and Social Psychology, 69.
Washington, DC: American Psychological Association. Copyright © 1969 al American
Psychological Association. Cu acordul pentru republicare).

agresiunii (Geen, Stonner & Kelley, 1974), cel determinat de șocuri electrice
(Bloom, Houston, Holmes & Burish, 1977; Holmes & Houston, 1974) sau teama
de eșec (Bennett & Holmes, 1975). Neufeld (1975,1976; Dobson & Neufeld, 1979)
a realizat o serie de studii, utilizând metode de detectare a indicatorilor de stres
prin care să diferențieze situațiile în care subiecții aveau astfel de reacții de cele
în care doar pretindeau că le au. Mai mult, Krantz (1983) a desfășurat ulterior o
cercetare a evaluărilor secundare (cu privire la posibilitățile adaptative), în. timpul
unei examinări universitare. O serie de studii, desfășurate de către Breznitz (1984)
atât în condiții experimentale, cât și nonexperimentale, au demonstrat influența
puternică pe care o au evaluările generate de alarme false privind producerea
unui dezastru asupra distresului emoțional și a proceselor adaptative, Breznitz
punând în evidență o parte din factorii care influențează acest tip de evaluări.

RICHARD S. LAZARUS
Tranziția conceptului de „evaluare" de la stres la emoții 197

Deși cercetările inițiale au furnizat numeroase exemple privind influența

evaluării asupra producerii și intensității reacției la stres, acestea nu luau în
considerare și calitatea sau natura emoției rezultate — de exemplu, furie, teamă,
vinovăție sau mândrie. în ciuda acestui fapt, inferența teoretică ulterioară,
conform căreia evaluarea determină calitatea emoției, în mod similar influenței
exercitate de intensitatea reacției la stres, era una corectă, însă trebuia confirmată
de rezultatele unor studii științifice suplimentare.
în ultimii ani, conceptul de evaluare a fost supus unor transformări conside­
rabile, în sensul extinderii sferei de cuprindere a acestuia. în prezent, pot fi
identificate la nivel individual deciziile evaluative care constituie condiția
necesară pentru ca o anumită emoție specifică să fie generată. Acestea au fost
denumite drept componente evaluative și vor fi discutate succint în cele ce urmează.
Cercetările cu privire la factorii cognitivi care determină emoțiile au cunoscut o
extindere rapidă, astfel că le voi cita în subsecțiunea următoare. în Capitolul 10
voi cita o serie de metode recente utilizate în măsurarea evaluărilor. Cu privire
la cercetările care au ca obiect evaluarea și emoțiile, Frijda, Kuipers și ter Schure
(1989, p. 212) au concluzionat că „au produs un număr considerabil de date în
susținerea acestei abordări, demonstrând existența unor relații puternice între
emoții și structurile cognitive implicate în evaluare... în consecință, abordarea
cognitivă a emoțiilor este pe cale să devină o metodă consacrată".

Cunoaștere versus evaluare. Au fost menționate anterior două tipuri distincte

de activități cognitive — și anume, cunoașterea și evaluarea. Cu toate că ambele
prezintă importanță pentru procesul emoțional, rolul deținut de fiecare dintre
acestea este destul de diferit (Lazarus & Smith, 1988).
Cunoașterea trebuie să funcționeze adecvat atât atunci când individul se
confruntă cu un prejudiciu sau pericol, cât și în cazul în care condițiile de mediu
îi sunt favorabile. Atunci când pe seama unor deficiențe individuale la nivelul
procesului de cunoaștere, un prejudiciu sau beneficiu nu poate identificat ca atare,
sau dacă condițiile favorabile acțiunilor individuale și efectele acestora sunt
pierdute din vedere, individul poate avea probleme. în sensul în care este utilizat
conceptul, cunoașterea se referă la înțelegerea subiectivă atât a lumii obiective și
a legilor generale după care aceasta funcționează, cât și a unui context specific.
Cunoștințele cu caracter general sunt formate din ideile și credințele individuale
cu privire la propria persoană și lume (vezi Epstein, 1983; Gilbert, 1991; Ross,
1977), pe când cele contextuale sau situaționale se referă la modul în care indivizii
înțeleg ceea ce se petrece în cadrul unei experiențe particulare. Cele două tipuri
de cunoaștere sunt interdependente, întrucât modul în care înțelegem o experiență
particulară și felul în care acționăm sau reacționăm la aceasta este derivat parțial
atât din experiențele de viață, cât și din cunoașterile generale dobândite prin
utilizarea diferitelor strategii inferențiale și de atribuire (Heider, 1958; Nisbett &
Ross, 1980). Prin urmare, ceea ce cunoaștem în general provine din învățările
succesive în cadrul experiențelor particulare.

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

198 Cunoașterile pot fi uneori exprimate verbal, iar alteori pot avea doar caracter
implicit (cf. Polanyi, 1966) sau chiar inconștient, fie în sensul că individul nu ține
seama de ele sau informațiile nu pot fi accesate, fie conform, accepțiunii freudiene
mai controversate, în sensul în care conștientizarea acestora este împiedicată de
mecanismele de apărare ale Eului. Cunoașterea poate avea atât un caracter
elementar, concret și limitat ca scop, cât și unul complex, abstract și mai general;
ea poate, de asemenea, să fie conformă sau nu cu realitatea. Voi spune mai multe
cu privire la aceste aspecte ulterior, când discut modul cum se ajunge la generarea
unei semnificații, făcând ocazional referire la evaluările inconștiente.
Cel de al doilea tip de activitate cognitivă, evaluarea, se compune din estimări
permanente privind semnificația experiențelor individuale pentru starea de bine,
în absența generării unei semnificații subiective, cunoașterea se produce „la rece",
fără implicare emoțională. Pe de altă parte, atunci când informațiile prezintă
importanță pentru starea de bine, vorbim despre o cunoaștere încărcată de
subiectivism („fierbinte") sau emoțională (Abelson, 1963; Folkman, Schaefer &
Lazarus, 1979). Caracterul personal al cunoașterii și semnificația subiectivă
atribuită sunt exprimate sugestiv de Kreitler și Kreitler (1976, pp. 77-78):

Generarea unei semnificații depinde de două tipuri de întrebări cu rol major:

„Ce înseamnă aceasta?" și „Ce însemnătate are aceasta pentru mine?", adică „în ce
fel mă afectează?", „Are vreo legătură cu mine?", „Ar trebui să îmi pese?", „Sunt
implicat personal?", „Ar trebui să mă implic?", „Este necesar să acționez în vreun
fel?", „Voi acționa sau nu?", „în ce sens îmi afectează sau îmi poate afecta propriile
scopuri, standarde social-comporta.men.tale, credințe despre mine, mediu sau
oricare dintre aspectele mediului?" în mod evident, întrebarea: „Ce însemnătate
are aceasta, pentru, mine?" reprezintă doar o formulare generică, care rezumă toate
variantele de întrebări menționate.

Acest tip de conceptualizare a semnificației personale se apropie foarte mult

de modul în care definesc evaluarea. Cele mai importante probleme teoretice și
de cercetare pe care le ridică analiza semnificațiilor atribuite oricărei experiențe
vizează întrebările la care individul trebuie să găsească soluții — mai precis,
evaluările primare și secundare corespunzătoare fiecărei emoții specifice (vezi
Capitolele 6 și 7, pentru modul în care se aplică aceste concepte în cazul emoțiilor
specifice).
Evaluarea primară — care, așa cum cititorul își va reaminti, stabilește dacă o
interacțiune este importantă la nivel individual și modul în. care aceasta influen­
țează starea de bine — este similară cu răspunsul la întrebarea propusă de Kreitler
și Kreitler, privind modul în care individul este afectat de o anumită situație. A
fost denumită „primară", întrucât furnizează coloratura afectivă a unei inter­
acțiuni; ea se bazează pe importanța evenimentelor la nivel individual, care la
rândul ei depinde de scopurile urmărite și de interesele asociate tranzacțiilor
desfășurate în cadrul unui context particular. O parte dintre aspectele-cheie sunt:
există vreun prejudiciu sau. pericol legat de această experiență sau urmează ca ea
să fie favorabilă? Ce tip de prejudiciu ori beneficiu este implicat?

RICHARD S. LAZARUS
 Evaluarea secundară, care constituie o estimare a opțiunilor individuale și a 199
resurselor adaptative în vederea gestionării situației curente și a celor viitoare,
echivalează la Kreitler și Kreitler cu întrebarea privind necesitatea unei acțiuni
individuale, iar în măsura în care ea este necesară, cu precizarea tipului acesteia.
Având în vedere că evaluarea secundară este necesară pentru o definire completă
a semnificației adaptative a interacțiunii, ea îndeplinește adesea un rol hotărâtor
în determinarea tipului de emoție specifică experimentată de individ. O parte
dintre aspectele-cheie ar putea fi formulate astfel: sunt resursele mele adaptative
adecvate pentru gestionarea situației? Care va fi deznodământul acesteia? Sunt
neajutorat în fața situației respective? Cine sau ce anume ar putea fi blamat sau
lăudat pentru cele întâmplate sau pentru ceea ce urmează să mi se întâmple?
Ce pot face ori ce trebuie să fac și care sunt consecințele acțiunilor mele? Și lista
poate continua.
Dintre numeroasele probleme controversate pe care le ridică rolul cogniției în
cadrul procesului emoțional, cea care a fost cea mai neglijată sau neînțeleasă se
referă la diferența dintre cunoaștere și evaluare, exprimată și de analiza lui
Kreitler și Kreitler și semnalată de mine anterior. Teoreticienii care utilizează
conceptul de evaluare adesea nu sesizează faptul că aceasta nu se referă la
cunoașterile sau credințele abstracte ale indivizilor cu privire la emoții sau la
mersul lucrurilor în lumea reală — mai precis, la atribuirile cauzale pe care le
fac —, ci are în vedere modul în care este apreciată semnificația personală a acestor
cunoașteri și credințe.
Deși cunoașterea se referă la conținuturi cognitive „la rece"*, pe baza cărora
este construită o semnificație individuală (Lazarus & Smith, 1988), nu se poate
vorbi despre o evaluare încărcată de subiectivism (făcută „la cald") decât atunci
când este stabilit modul în care este influențată starea de bine. Simpla cunoaștere
ca atare nu are ca efect direct generarea unei emoții. Este necesar un alt proces
(evaluarea), care presupune aprecierea experienței din punctul de vedere al
existenței unui prejudiciu sau beneficiu, precum și cu privire la influența acesteia
la nivel individual. Kreitler și Kreitler (1976; pp. 16-17; vezi și Bar-Hillel, 1955; și
G. Miller, 1953) au ilustrat faptul că semnificația personală nu poate fi redusă la
o simplă cunoaștere, oferind exemplul

bine-cunoscut al oaspetelui invitat la cină, care nu știe cu certitudine ce fel de desert

va primi, astfel încât speră că va fi tortul său de căpșuni preferat sau piersica Melba
pe care o adoră. în mod normal, teama și anxietatea nu apar doar ca urmare a
existenței unor alternative posibile, ci se datorează implicațiilor pe care acestea le
pot avea pentru individ. Un exemplu evident îl reprezintă situația în care individul
consideră următoarea pereche de alternative: „fie îi va fi servit desertul, fie hoții
vor întrerupe cina festivă". La polul opus, chiar și atunci când informația primită
are un caracter precis, nu înseamnă în mod necesar — în ciuda preciziei și a
adecvării acesteia — că ea va stabiliza sistemul psihic și îi va reduce individului
teama și anxietatea, după cum se poate observa foarte clar la nivel psihologic, atunci

Sau obiective. (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

200 când individului îi este comunicată o informație de tipul: „Mâine vei fi executat".
Exemplul furnizat demonstrează în ce fel conceptele centrale ale teoriei informației,
mai precis numărul de alternative, probabilitatea acestora și posibilitatea de a le
reduce la biți de informație au o relevanță psihologică mult mai redusă comparativ
cu semnificațiile reale ale acestor informații.

Incapacitatea de a aprecia importanța pe care o prezintă semnificațiile

personale și evaluarea au făcut posibil ca cercetările lui Kahneman, Slovic și
Tversky (1982) cu privire la euristică și la efectele judecăților și proceselor
decizionale părtinitoare să devină extrem de influente. Trebuie reafirmat perma­
nent — în opoziție cu accentul pus în cadrul psihologiei cognitive pe aspectele
normative și de veridicitate — că, așa cum subliniam anterior, gândirea, nu are în
mod necesar un caracter obiectiv, mai ales atunci când sunt în joc valori sociale
și individuale importante.
Confuzia existentă în trecut cu privire la cunoaștere și evaluare se regăsește
în teoretizările recente referitoare la rolul activității cognitive în procesul
emoțional, precum și în cercetările empirice asupra acestor aspecte. Ea poate fi
ilustrată prin examinarea unora dintre cele mai cunoscute dimensiuni cognitive,
dintre care o parte reprezintă mai curând exemple de cunoaștere decât evaluări,
iar altele constituie în realitate componente ale reacției emoționale, și nu variabile
anterioare acesteia, în timp ce o altă categorie sunt evaluări, sau cel puțin se
apropie foarte mult de estimările „la cald" privind semnificația experiențelor
pentru starea de bine.
Dimensiunea cognitivă propusă de Scherer (1984a, 1984b) ș.a. (Frijda, 1986;
Frijda, Kuipers & ter Schure, 1989; Manstead & Tetlock, 1989; Smith & Ellsworth,
1985; Tesser, 1990) care măsoară gradul intrinsec de plăcere al unei experiențe
ilustrează cele trei surse de confuzie expuse anterior. Dimensiunea este definită
de Scherer (p. 307) ca „gradul de plăcere sau neplăcere inerentă produsă de un
stimul, fără ca acesta să depindă de relevanța stimulului cu privire la scopurile
organismului din acel moment". Tocmai faptul că această dimensiune cognitivă
este, după cum se exprimă Scherer, „independentă" de scopurile organismului
înseamnă că ar trebui considerată ca o simplă cunoaștere, a cărei semnificație
personală trebuie ulterior evaluată, pentru a putea produce o emoție.
Un bun exemplu de cunoaștere în care evaluarea este necesară pentru a genera
o emoție 3 constituie epuizarea musculară însoțită de durere. După cum. afirmam,
plăcerea și durerea reprezintă stări senzoriale, și nu emoții; acestea îndeplinesc
rolul de factori cauzali ai emoțiilor doar atunci când le este evaluată semnificația,
calitatea emoției rezultate depinzând de natura acestei evaluări. Durerea, muscu­
lară va ii estimată pozitiv de către un atlet, care o consideră ca pe un scop dezira-
bil în vederea îmbunătățirii condiției fizice sau a antrenamentului; pe de altă
parte, ea va fi evaluată negativ de acesta dacă apare în timpul unei competiții,
fiindcă într-un astfel de context durerea și oboseala indică periclitarea șanselor
de obținere a victoriei. Durerea este, de asemenea, evaluată negativ, în măsura în
care semnifică o slăbiciune sau o afecțiune fizică a individului, iar caracterul
negativ atribuit de acesta va fi judecat în funcție de gravitatea situației pentru

RICHARD S. LAZARUS
funcționarea sau existența individuală. Altfel spus, percepția durerii poate avea 201
o semnificație emoțională pozitivă sau negativă, în funcție de modul în care
individul o evaluează.
Riguros vorbind, caracteristicile calitative ale unei reacții emoționale de tipul
plăcerii sau neplăcerii nu reprezintă dimensiuni ale evaluării, ci ar trebui
considerate ca fiind componente descriptive ale răspunsului. Acestea sunt un
rezultat al evaluării, și nu factorii cauzali ai emoției. Desigur că îi furnizează
individului informațiile necesare unor evaluări ulterioare, după cum se poate
aprecia din exemplul anterior privind modurile în care atletul poate estima
durerea musculară. însă considerate ca atare, plăcerea și neplăcerea nu reprezintă
evaluări. Există o listă lungă de confuzii care au avut ca sursă acest aspect (de ex.,
Frijda & Philipszoon, 1963; Osgood, 1966; J. Russell, 1980; Scholsberg, 1952;
analizat de Smith & Ellsworth, 1985).
Prin sublinierea diferențelor existente între cunoaștere și evaluare, nu doresc
să sugerez că cele două procese cognitive se desfășoară secvențial într-un mod
predefinit (așa cum descrie Scherer, 1984a, 1984b, când propune conceptul de
„indici de control ai evaluării stimulului"). Este mai util să tratăm cunoașterea și
evaluarea ca fiind rezultatele simultane, însă diferite, ale unuia și același proces,
astfel că deși acestea sunt dificil de separat temporal, pot fi totuși diferențiate la
nivel calitativ. Am. făcut o remarcă similară cu privire la evaluarea primară și cea
secundară, între care se stabilește, de asemenea, o relație de interdependență
funcțională în cadrul procesului emoțional, astfel încât pot să apară simultan sau
se pot produce în ordine inversă, fără a urma în mod necesar o succesiune
temporală predeterminată (Lazarus, 1966).
Marea majoritate a dimensiunilor cognitive studiate în prezent de către
cercetătorii interesați de procesul emoțional se referă la atribuirile cauzale, care
sunt mai curând forme de cunoaștere, și nu evaluări. Dimensiunile acestor
atribuiri, explorate de Weiner (1985) ș.a. — ca, de exemplu, sursele cauzale,
stabilitatea, gradul de control, intenționalitatea și generalitatea acestora, precum
și dimensiunile lor analoage de la nivelul cognitiv, cum sunt activitatea cu rol
cauzal (Roseman, 1984; Scherer, 1984a, 1984b), locusul responsabilității (Smith &
Ellsworth, 1985), motivele probabile ale agentului cauzal (Scherer, 1984a),
corectitudinea sau legitimitatea percepută (Roseman, 1984; Scherer, 1984a, 1984b;
Smith & Ellsworth, 1985) și „locul controlului" (Manstead & Tetlock, 1989;
Smith & Ellsworth, 1985) — constituie exemple de cunoaștere care nu este și
evaluare. Aspectul-cheie se referă la faptul că astfel de atribuiri sau forme de
cunoaștere nu au același efect pentru starea de bine în cazul unor indivizi diferiți
sau în circumstanțe diferite, astfel că tocmai aceste efecte posibile prezintă rele­
vanță emoțională. în vederea anticipării emoțiilor rezultate, este necesară
specificarea acestor efecte pentru starea de bine, în cazul fiecărui individ particu­
lar sau grup, într-un cadru determinat.
Citatul anterior din Kreitler și Kreitler cu privire la certitudine sau incertitudine
ilustrează suplimentar observația mea. îl invit pe cititor să revadă citatul de mai
sus. Incertitudinea nu constituie o dimensiune a evaluării, în ciuda faptului că
adesea este considerată astfel (cf. Smith & Ellsworth, 1985; Roseman, 1984)

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

202 întrucât furnizează doar baza factuală pentru elaborarea unei semnificații
personale, nu și semnificația în sine. Acest aspect devine cu atât mai evident
atunci când se admite că incertitudinea intensifică uneori caracterul amenințător
al unei situații, în timp ce alteori poate avea un efect liniștitor, deoarece lasă loc
pentru speranță. Diferențele existente sunt date exclusiv de modul în care incerti­
tudinea este evaluată la nivel individual.
Un alt exemplu interesant se referă la sursele (locusul) cauzalității, care prezintă
o importanță evidentă în legătură cu tipul emoției generate, însă nu influențează
evaluarea și semnificația personală. Câteva studii (de ex., Ellsworth & Smith,
1988a; Weiner, Graham & Chandler, 1982) arată că atunci când prejudiciul suferit
este atribuit unui alt individ, există o probabilitate mai mare de apariție a furiei,
comparativ cu producerea vinovăției, cea de pe urmă fiind mai frecventă atunci
când individul atribuie cauza propriei persoane. Cu toate acestea, precizarea
sursei cauzalității nu poate explica pe deplin generarea furiei sau vinovăției —
fiind necesară o evaluare a răspunderii deținute pentru producerea evenimen­
tului. Chiar dacă cele două emoții prezintă unele similitudini cu privire la sursa
cauzală, ele constituie două concepte complet diferite, după cum observau recent
McGraw (1987) și Shaver (1985). Voi prezenta pe scurt observațiile acestora.
La adulți, cunoștințele sau deducțiile privind intenționalitatea, legitimitatea
și capacitatea de control se combină cu sursele de cauzalitate în moduri complexe,
care ulterior influențează alegerea între autoînvinuire sau învinuirea celuilalt, de
unde se va naște și vinovăția sau furia. De exemplu, în condițiile producerii unei
lezări, indivizii vor fi considerați mai puțin responsabili pentru propriile acțiuni,
atunci când acestea sunt interpretate ca fiind pur și simplu neintenționate, juste
sau inevitabile (Pastore, 1952; Shaver, 1985; Weiner, Amirkhan, Folkes, & Verette,
1987). Deși cuvintele pot fi utilizate cu. o multitudine de sensuri, blamarea implică
cel mai adesea resentimente, astfel că ea constituie mai curând o evaluare, decât
o constatare cognitivă făcută la rece cu privire la cine este responsabil pentru
rezultatul produs. O argumentație similară poate fi făcută referitor la recunoaș­
terea meritului, care deține un rol crucial în generarea emoțiilor pozitive de tipul
mândriei. Nerecunoașterea acestui aspect ar înseamnă perpetuarea confuziei
existente cu privire la cunoaștere și evaluare.
Din acest considerent, după cum se poate vedea în continuare și ulterior în
Capitolele 6 și 7, am. utilizat termenul de atribuire a responsabilității — mai precis,
a. răspunderii pentru producerea unui prejudiciu sau beneficiu, dar și a credinței
că individul, în realitate, ar fi putut sau nu controla propriile acțiuni.. în cazul în
care controlul pentru producerea unui prejudiciu este atribuit propriei persoane
ori celuilalt, atunci responsabilitatea se transformă în învinovățire; atunci când
controlul se referă la. o acțiune benefică, responsabilitatea îmbracă forma recunoaș­
terii meritului2. Altfel spus, acesta reprezintă un exemplu în care o evaluare „la
cald" cu privire la merit sau vinovăție își are originea în. aprecierea, „la rece" a res­
ponsabilității și controlului (vezi și Termen & Affleck, 1990, pentru o analiză asu­
pra consecințelor adaptative ale vinovăției atribuite sinelui, respectiv celorlalți).
Concluzia care trebuie desprinsă din această analiză se referă la faptul că există
anumite dimensiuni cognitive care constituie veritabile procese de evaluare, dat

RICHARD S. LAZARUS
fiind că acestea se referă în mod direct la estimări ale stării de bine, comparativ 203
cu cele care vizează cunoștințele și necesită o evaluare suplimentară cu privire la
semnificația personală. Responsabilitatea și conferirea controlului constituie
exemple de cunoașteri sau atribuiri, în timp ce învinovățirea sau recunoașterea
meritului exemplifică tipuri de evaluări autentice, întrucât rezultatele acestora
influențează direct starea de bine; prin urmare, acestea reprezintă în realitate
cogniții „fierbinți". O altă concluzie importantă se referă la faptul că în timp ce
cunoașterea este o variabilă distantă în cadrul procesului emoțional, evaluarea
reprezintă o variabilă proximală (cf. House, 1981; Jessor, 1981).
Raporturile dintre cunoaștere și emoție sunt mult mai puțin intense și varia­
bile, comparativ cu cele existente între evaluare și emoție. Prin urmare, ar trebui
să putem demonstra că între cele din urmă există o relație de dependență
reciprocă mai strânsă, astfel că este necesară o comparare a acestora cu cele dintâi,
în vederea anticipării diferențelor individuale cu privire la reacțiile emoționale.
Voi sublinia, spre exemplu, faptul că Weiner (1985) a confirmat că relațiile dintre
atribuire și evaluare (adică, relațiile dintre cunoaștere și emoție) nu sunt nici­
decum invariante, ceea ce sugerează că este necesar un alt proces, ca de pildă
evaluarea (vezi și Weiner & Graham, 1989, pentru aplicarea analizelor atribuirilor,
la emoții ca mândria, recunoștința, vinovăția, furia și compasiunea). Weiner scrie
(1985, p. 564):

O oarecare precauție... este necesară. Dată fiind o atribuire cauzală particulară,

aceasta nu înseamnă că emoția asociată se va produce în mod necesar... Prin
urmare, punctul de vedere adoptat enunță că relațiile dintre atribuiri și stările
afective nu sunt invariante, ci au un caracter cât se poate de variat în cadrul culturii
noastre și, probabil, deopotrivă în multe alte culturi.

Teoreticienii interesați de fenomenul atribuirii pot într-o oarecare măsură

explica și previziona probabilitatea de producere a emoțiilor, pe baza valorilor
individuale comune sau prevalente referitoare la variabile cum sunt sursa
(locusul) cauzalității, însă ceea ce încă lipsește în prezent sunt cercetările cu privire
la variațiile interculturale și diferențele individuale privind modurile în care
atribuirile cauzale sunt evaluate. Spre exemplu, efectul subiectiv pe care îl poate
produce un eșec școlar pe care individul îl atribuie unui efort personal insuficient
sau lipsei de competență pare să difere destul de mult la studenții occidentali,
comparativ cu cei de origine asiatică, astfel că determină diferențe la nivelul
reacțiilor emoționale. Se pare că studenții occidentali sunt mai anxioși cu privire
la efectele propriei lipse de competență, pe când cei asiatici pun un accent mai
mare pe insuficiența efortului depus3. La occidentali, absența efortului individual
este folosită drept scuză pentru eșecul înregistrat. în mod similar, chiar dacă
numeroși indivizi aparținând aceleiași societăți pot interpreta în mod similar lipsa
competențelor și a efortului necesar, se înregistrează fără îndoială diferențe
individuale semnificative în cadrul aceleiași societăți. în societățile pluraliste, cum
este cea americană, astfel de diferențe sunt cu atât mai accentuate. De asemenea,
semnificațiile atribuite se pot modifica la același individ, în decursul vieții. Pentru

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

204 a înțelege cu adevărat și a previziona reacțiile emoționale, sunt de părere că teore­
ticienii și cercetătorii trebuie să pună un accent mai mare pe evaluări (variabile
proximale), comparativ cu accentul pus pe cunoștințe (variabile distante).
Această abordare poate fi ilustrată prin cercetarea realizată de Baumgardner
și Levy (1988), care au analizat modul în care diferențele individuale privind stima
de sine influențează interpretarea competențelor și a efortului personal în raport
cu semnificația lor individuală. Ei au descoperit că atunci când un individ obținea
un rezultat slab la o examinare, persoanele cu un nivel ridicat al stimei de sine
tindeau să îl considere pe acesta ca fiind capabil, în măsura în care efortul depus
a fost unul considerabil, comparativ cu situația în care efortul a fost în mod
intenționat unul limitat; cei cu o stimă de sine scăzută nu făceau această
discriminare privind competența și efortul depus de către individ. Concluzia
desprinsă de cercetători sugerează, similar argumentației oferite anterior, că
diferențele de personalitate individuale pot determina interpretări diverse cu
privire la semnificația competențelor și a efortului, ceea ce determină diferențe
la nivelul evaluării și al reacțiilor emoționale produse.
Un punct de vedere similar exprimă și Wollert (1987, p. 226), care face referire
la înțelegerea depresiei clinice:

Voi argumenta că identificarea conținutului unei atribuiri — de exemplu,

atribuirea eșecului personal factorilor interni — nu este suficientă pentru a ajunge
la o înțelegere deplină a depresiei. Este totodată necesar să cunoaștem ce semnifi­
cație are această atribuire pentru individul care o realizează. îndeplinește aceasta
rolul de factor cauzal al unei autoevaluări critice sau are un rol protector? Semnifică
ea faptul că eforturile centrate pe realizarea scopurilor individuale vor fi abando­
nate sau că este posibil ca acestea să fie intensificate? în măsura în care astfel de
asocieri vor fi specificate cu mai multă claritate, probabil că vor conduce la o mai
bună înțelegere a rolului deținut de atribuiri în dezvoltarea tulburărilor depresive.

Componentele primare și secundare ale evaluării. Putem trece acum la

examinarea celor șase componente, pe baza cărora voi explora în cadrul Capito­
lelor 6 și 7 tipurile de evaluare specifice pentru fiecare emoție în parte. Compo­
nentele au fost alese în raport cu cele două obiective teoretice urmărite. Primul
are în vedere integrarea cercetărilor realizate anterior pe tema stresului psihologic,
cu formulările actuale ale teoriei cognitiv-motivațional-relaționale asupra
emoțiilor (de exemplu, una dintre componentele secundare ale evaluării se referă
la factorii relevanți pentru adaptare). Al doilea obiectiv vizează utilizarea unor
concepte care sunt inspirate sau preluate din numeroasele teorii referitoare la
emoție și evaluare.
Există trei tipuri de componente primare ale evaluării, respectiv trei tipuri
secundare, care prezintă unele similitudini parțiale cu dimensiunile cognitive
propuse de Frijda (1986), Rosernan (1984), Scherer (1984a, 1984b) și Smith și
Ellsworth (1985,1987). Acestea pot fi considerate mai curând drept componente
ale evaluării (Lazarus & Smith, 1988), decât tipuri de cunoaștere. Cele trei

RICHARD S. LAZARUS
componente primare ale evaluării sunt relevanța pentru scopuri, congruența sau 205
incongruența în raport cu scopurile și forma de implicare a eului.
Relevanța pentru scopuri are în vedere gradul de importanță al unei interacțiuni
pentru scopurile personale, adică dacă există sau nu trăsături semnificative ale
interacțiunii din punct de vedere individual sau cu privire la interesele subiective,
în absența relevanței pentru scopuri, nu se poate vorbi despre generarea unei
emoții; atunci când aceasta apare, va fi generată o emoție de un anume tip, în
funcție de rezultatul tranzacției desfășurate cu mediul.
Congruența sau incongruența în raport cu scopurile se referă la gradul în care o
tranzacție este concordantă sau neconcordantă cu interesele individuale — mai
precis, dacă aceasta împiedică sau facilitează realizarea scopurilor personale.
Atunci când le obstrucționează, voi vorbi despre o incongruență în raport cu
scopurile; dacă acestea sunt facilitate, vorbim despre o congruență în raport cu
scopurile. Congruența are ca efect generarea unor emoții pozitive; incongruența
generează emoții negative. Cu toate acestea, producerea unei emoții specifice
depinde adițional de componentele evaluării secundare.
Forma de implicare a eului are în vedere diferitele aspecte ale identității eului
sau ale angajamentelor personale. în Capitolul 3 am enumerat șase astfel de fațete,
printre care: stima de sine și cea socială, valorile morale, Idealurile Eului, intențiile
și convingerile individuale, relațiile cu ceilalți și raportarea la starea lor de bine,
scopurile existențiale, toate acestea alcătuind identitatea eului. După cum vom
vedea în Capitolele 6 și 7, identitatea eului este implicată în orice emoție sau în
majoritatea acestora, însă în moduri diferite date de forma de implicare a eului
specifică respectivei tranzacții. Voi ilustra acest aspect cu câteva exemple. în furie,
este lezată stima de sine sau cea socială; în anxietate, pericolul este de natură
existențială (structurile dătătoare de sens); în vinovăție, se produce o încălcare a
unei norme morale pe care individul se angajase să o respecte; în rușine, acesta
nu reușește să se ridice la propriul Ideal al Eului; în tristețe, are loc o pierdere la
nivelul uneia sau al tuturor celor șase componente ale imaginii de sine; în fericire,
există un sentiment general de securitate și de bine; iar în mândrie — ca tip de
emoție opusă furiei — are loc creșterea stimei de sine și a celei sociale; ș.a.m.d.
Cele trei componente secundare ale evaluării sunt: învinuirea sau recunoașterea
meritului (care pot fi externe — adică, direcționate către altcineva — sau interne —
când se referă la propria persoană), potențialul adaptativ și expectațiile privind
viitorul.
învinuirea sau recunoașterea meritului urmează identificării persoanei respon­
sabile sau vinovate de frustrarea suferită de către individ; dacă acest tip de
cunoaștere este acompaniat de realizarea faptului că acțiunea frustrantă a depins
de capacitatea de control a celui responsabil, atunci acestuia îi va fi atribuită vina
sau meritul ca urmare a propriilor acțiuni.
Potențialul adaptativ se referă la modul în care individul este capabil să
gestioneze provocările interacțiunii sau își poate respecta angajamentele (cf.
Folkman & Lazarus, 1980, 1985; Folkman, Lazarus, Dunkel-Schetter, DeLongis
& Gruen, 1986; Folkman, Lazarus, Gruen & DeLongins, 1986; Folkman & Lazarus,
1990; Lazarus & Folkman, 1987). Voi sublinia faptul că potențialul adaptativ nu

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

206 este echivalent cu adaptarea propriu-zisă, ci reprezintă doar o evaluare făcută de
individ cu privire la acțiunile planificate sau posibil de realizat, astfel încât să
modifice sau să mențină relația avută cu mediul.
Expectațiile referitoare la viitor se referă la schimbările potențiale survenite în
relația cu mediul și influența acestora asupra stării psihice individuale, fie în sens
pozitiv, fie negativ (de ex., obținerea unor rezultate mai mult sau mai puțin
congruente cu scopurile).
Acesta este un moment potrivit pentru a evidenția faptul că noțiunile de
învinuire sau recunoaștere a meritului, respectiv de responsabilitate și de atribuire
a controlului, ilustrează interdependența dintre cunoaștere și evaluare, care se
află la baza generării unei emoții particulare. Responsabilitatea și atribuirea
controlului sunt componente cognitive; învinuirea și recunoașterea meritului
constituie componente ale evaluării. Cunoașterea are adesea un caracter imprecis
în raport cu modul în care îl influențează pe individ, astfel că ea nu va putea
genera o emoție atâta timp cât nu este însoțită de o evaluare ulterioară a efectelor
produse la nivelul stării de bine (vezi și analiza complexă și detaliată a lui Meyer
(1992) cu privire la atribuirea de semnificații și la efectele produse în cazul
învinuirii și a recunoștinței, care demonstrează că atitudinea destinatarului și cea
a observatorului depind de context și de maturitatea cognitivă a celor doi). Simpla
cunoaștere a faptului că am realizat ceva valoros din punct de vedere social va
produce sentimentul mândriei personale doar în măsura în care suntem lăudați
pentru acest lucru. De exemplu, nu ne putem grăbi să ne asumăm un merit, atâta
timp cât acțiunile noastre au avut un caracter accidental. în mod similar, nu îi
vom învinui pe ceilalți pentru frustrările suferite, atâta vreme cât nu suntem
convinși că acțiunile lor au fost intenționate; dacă circumstanțele nu le-au permis
acestora să acționeze altfel, ne vom abține de la a-i învinovăți și de la a resimți
furie la adresa lor, chiar dacă este posibil ca învinuirea să fie pusă pe seama unei
terțe persoane. Vom vedea cum funcționează aceste procese în Capitolele 6 și 7,
cu precădere pentru furie, mândrie și alte emoții specifice.
Trebuie reținut că aceste componente ale evaluării sunt ordonate astfel ca, de
la deciziile cu un caracter foarte general — de exemplu, dacă va fi sau nu generată
o emoție (relevanța pentru scopuri), dacă tipul acesteia va fi pozitiv sau negativ
(congruența sau incongruența în raport cu. scopurile) — să se treacă gradual la o
discriminare mai precisă între o emoție și alta. Pe măsură ce alternativele posibile
se reduc, se poate afirma că un anumit context va face posibilă generarea doar a
unui tip particular de emoție. Acest model al arborelui decizional va fi utilizat în
Capitolele 6 și 7 pentru a identifica tiparele de evaluare pentru fiecare emoție
specifică.
Dat fiind că am susținut (în contradicție cu analiza făcută de Scherer, 1984a,
1984b) că evaluările nu se produc în cadrul unei serii determinate, care ar putea
fi atunci rațiunea folosirii unui model a.1 arborelui decizional, ce ne duce cu
gândul la parcurgerea graduală de către individ a componentelor de evaluare în
ordine descrescătoare, până la atingerea dezideratului specific privind generarea
unei singure emoții? Răspunsul rezidă în faptul că modelul arborelui decizional
îl ajută pe cititor să înțeleagă logica teoretică sau explicativă a evaluării, fără însă

RICHARD S. LAZARUS
a descrie și modul în care se desfășoară acest proces la nivelul experienței 207
concrete. El reprezintă mai curând un instrument didactic, fără a furniza o
descriere a procesului în sine. Nu există, desigur, un model universal care să
descrie modul concret în care sunt luate deciziile cu rol evaluant. Cu toate acestea,
aș dori să fac două precizări legate de acest subiect.
în primul rând, nu este nevoie ca indivizii să parcurgă de fiecare dată întregul
proces de evaluare, atunci când aceștia sunt puși în fața unei noi interacțiuni
adaptative. Dacă învățările din experiențele anterioare le permit indivizilor să
poată anticipa efectele pe care anumiți factori de mediu le au la nivelul stării de
bine, orice indiciu minimal al prezenței unor astfel de factori va activa instantaneu
procesele de evaluare, bazate pe aplicarea cunoștințelor dobândite anterior la
noile evenimente. Multe dintre experiențele de viață constituie reeditări ale unor
dificultăți trecute ce definesc istoria fiecărui individ în parte, reprezentând o parte
integrantă a procesului emoțional (vezi Capitolul 8). în realitate, numeroase
decizii cu rol evaluant au eminamente un caracter prestabilit, fiind necesară doar
prezența unui indiciu din mediul adecvat, care să funcționeze pe post de factor
declanșator. Evaluarea unor astfel de evenimente nu implică o nouă deliberare,
întrucât tiparele de evaluare au fost oarecum stabilite anterior.
în al doilea rând, ierarhiile scopurilor și convingerile tipice îl predispun pe
individ să fie mai receptiv la unele circumstanțe, comparativ cu altele. O astfel
de predispoziție constituie un proces preliminar care accelerează evaluarea și îi
conferă acesteia un caracter selectiv. Acest aspect va fi oricum abordat mai pe
larg în secțiunea următoare, care tratează generarea de semnificații.
în orice caz, cu toate că în Capitolele 6 și 7 voi folosi pentru descrierea evaluării
modelul arborelui decizional, acest proces nu trebuie considerat ca având o
desfășurare secvențială sau graduală, ca fiind o reproducere a componentelor
procesuale într-o anumită ordine prestabilită. Foarte rapid, sau probabil chiar
simultan, indivizii selectează o multitudine de informații referitoare la mediu, la
variabilele individuale și la semnificațiile relaționale ale acestora. Modul în care
acest lucru este realizat la nivel subiectiv rămâne oarecum învăluit în mister, însă
procesul automat de selecție trebuie să fie oarecum similar celui descris anterior,
pentru că, în caz contrar, emoția generată ar avea un caracter dezadaptativ, iar
viața emoțională ar fi cu mult mai haotică.

Cum se ajunge la producerea unei semnificații4

Mărturisesc că discuția cu privire la evaluare și în special faptul că nu am luat
în considerare și exemple particulare ale unor reacții emoționale specifice —
sarcină amânată pentru Partea a IlI-a — îmi dau sentimentul că acestea prezintă
un caracter incomplet. Poate că îngrijorarea mea izvorăște din modul cum am
discutat evaluarea, ținând seama într-o măsură prea mare de noțiunile care
descriu activitatea cognitivă reflexivă și deliberată, specifică adulților. Am afirmat
anterior (cf. Lazarus, 1982, 1984a) că noțiunea de evaluare nu presupune niciun
caracter rațional, deliberat sau conștient implicat în procesele cognitive specifice

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

208 pentru generarea unei emoții. Prin urmare, ar trebui să privim mai îndeaproape
modul cum se ajunge la generarea unei semnificații.
Tema centrală a acestei secțiuni se referă la faptul că există mai mult de o singură
formă de cunoaștere. îi voi cita pe Benner și Wrubel (1989, p. 41) cu privire la ideile
lui Heidegger despre cunoaștere:

Conform lui Heidegger, un individ este o ființă care se înțelege pe sine, adică
el nu vine pe lume cu o imagine predefinită, ci își construiește această imagine în
decursul experiențelor de viață. Heidegger a vansează și ideea că individul posedă
o înțelegere nereflexivă și lipsită de efort cu privire la propriul sine în lume. Tipul
acesta de înțelegere este posibil, întrucât indivizii se află permanent într-un context
semnificativ, ale cărui înțelesuri sunt sesizate nemijlocit. Acest lucru nu înseamnă
că indivizii nu ar fi capabili să gândească reflexiv sau să elaboreze concepte. însă
gândirea abstractă, deliberată nu este singurul mod de a privi lumea. în realitate,
niciun individ nu ar ști cum. să își folosească gândirea abstractă, conceptuală, dacă
nu s-ar raporta la un context semnificativ. însă este ușor de înțeles de ce se poate
crede că întreaga cunoaștere are un caracter reflexiv, atunci când ținem cont de
faptul că ori de câte ori un individ se detașează de o situație, acesta adoptă o poziție
reflexivă. Heidegger a fost preocupat de elucidarea tipului de cunoaștere la care
individul recurge atunci când nu se poziționează în afara unei situații, ci este
implicat în ea. Această idee a fost proeminentă în gândirea lui Heidegger, deoarece
el considera că individul se implică aproape cu întreaga ființă în situațiile de viață
particulare.

Conform analizei lui Heidegger, indivizii înțeleg în mod direct o situație, din
punctul de vedere al semnificației acesteia la nivel personal, ceea ce cred că se
întâmplă în mod frecvent și în. cadrul procesului de evaluare. Ideea coincide cu
afirmațiile lui Baron și Boudreau (1987), care au preluat conceptul de „permisi-
vități"; ea are, de asemenea, o legătură, deși nu putem, vorbi despre o relație de
identitate, cu ceea ce a fost descris ca „inteligență întrupată" (Merleau-Ponty,
1962,1968) și „cunoaștere tacită" (Folanyi, 1966).
Atunci când vorbesc despre inteligența întrupată, nu pot să nu mă gândesc la
propria experiență neobișnuită, dar comună, avută frecvent cu tastatura, compu­
terului. Am învățat cu mulți ani în urmă cum să folosesc tastatura și pot spune
că mă pricep la acest lucru și culeg rapid.. De regulă, ating cu degetele tastele
potrivite în mod automat, ca. orice alt individ care tastează rapid. De curând, la
îndemnul cuiva, am încercat să identific pe baza memorării poziția literelor pe
tastatură, însă a fost un. eșec total. Nici măcar nu am. putut spune pentru majori­
tatea literelor dacă acestea se situau în partea dreaptă sau stângă a tastaturii. Cu
toate acestea, era oarecum ciudat faptul că degetele mele „știau" atât de bine
aceste poziții, astfel că foarte rar greșesc literele chiar și atunci când tastez rapid.
In mod similar, indivizii pot să facă afirmații corecte din punct de vedere
gramatical, fără a putea să precizeze regulile pe care se bazează acestea, sau pot
statua reguli pentru cum să tastezi sau cum să mergi pe bicicletă chiar și atunci
când sunt incapabili să le pună în. practică. Altfel spus, după cum. afirmă Brewin

RICHARD S. LAZARUS
(1989, p. 380), există „o disociere între cunoașterea verbală și realizarea concretă 209
a unei sarcini".
Una din formele în care tema lui Heidegger cu privire la „a-fi-în" situație se
regăsește în prezent la nivelul teoriilor cognitive o constituie poziția teoretică
adoptată pe scară largă a existenței celor două moduri (poate chiar sisteme) dife­
rite de evaluare: unul conștient, deliberat și aflat sub controlul volitional, iar celălalt
automat, inconștient și incontrolabil. Presupun că nu este absolut necesar ca termenii
automat și inconștient să fie folosiți împreună, deși acest lucru apare frecvent în
cadrul discuțiilor. Pe acest considerent, Kihlstrom (1987) a propus drept criterii
pentru modul inconștient de generare a semnificațiilor ca procesul să fie neinten­
ționat, involuntar, lipsit de efort, autonom și în afara percepției conștiente5.
Dacă ținem seama de distincția dintre cele două moduri de generare a sem­
nificațiilor, putem accepta existența simultană a două procese contradictorii —
spre exemplu, afirmația că zborul cu avionul este sigur, dar în același timp poate
fi și foarte periculos. Gândurile pe care indivizii, inclusiv eu, le au în momentul
decolărilor și aterizărilor sunt predeterminate de procesele cognitive automate,
conform cărora astfel de evenimente sunt periculoase; în același timp, la nivel
conștient eu știu că în sens probabilistic avionul este un mijloc sigur de deplasare.
Atunci când în timpul zborului apare o mișcare sau un sunet mai neobișnuit,
devin instantaneu mai vigilent. Cu toate acestea, există o parte importantă din
mine care știe faptul — iar statisticile privind accidentele îl confirmă — că, în
general, sunt mai în siguranță atunci când zbor cu avionul, comparativ cu nume­
roase alte experiențe cotidiene, cum ar fi șofatul, în legătură cu care am iluzia că
le pot controla. Cu privire la acest aspect, Brewin (1989, pp. 381-382) scrie:

Un astfel de sistem ar putea explica atât condiționarea la animale, cât și

caracterul irațional al unor temeri și fobii umane. Este suficient să pornim de la
premisa că în cazul temerilor iraționale, evenimentele rememorate la nivel conștient
de către individ nu corespund cu reprezentările acestora create automat de sistemul
inconștient ca mediator al percepțiilor cauzale. La baza acestui fenomen există mai
multe rațiuni. De exemplu, este posibil ca evenimentul sau evenimentele critice să
se fi produs în copilăria timpurie, în perioada de care individul nu își poate aminti.
Alte evenimente pot fi atât de stresante, încât au fost în mod defensiv excluse din
conștiință. Discrepanțele pot, de asemenea, să apară datorită faptului că reprezen­
tarea inconștientă se bazează teoretic pe întreaga multitudine de informații
senzoriale cu rol de „input", la care se adaugă materialul memorat în legătură cu
evenimentul respectiv, în timp ce reprezentarea conștientă are la bază o cantitate
mult mai redusă de informație, datorită limitărilor privind procesarea acestora...
[Aici Brewin subliniază faptul că încărcătura emoțională sau starea de șoc poate
afecta percepția și memorarea], în plus, presiunile sociale pot să opereze în sensul
influențării interpretărilor conștiente pe care indivizii și le formează cu privire la
propriile experiențe.

La ce anume ne referim atunci când vorbim despre modul automat sau

inconștient de evaluare, în opoziție cu cel deliberat sau conștient? Freud a

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

210 întrebuințat termenii de procese primare, respectiv procese secundare, pentru a
desemna modul de gândire primitiv și încărcat de magie al copiilor, ca opus celui
bazat pe principiul realității și pe procesele Eului, care se dezvoltă mai târziu
datorită maturizării și experiențelor de viață. Principiile raționale guvernează
procesele secundare ale gândirii, în timp ce cele iraționale stau la baza proceselor
primare; din acest motiv, procesele primare au drept caracteristici fragmentarea,
condensarea și caracterul magic — așa cum se întâmplă în vise și în psihoză.
Freud nu a fost singurul teoretician care a gândit în acest mod. Werner (1948,
1956) a făcut o diferențiere, din punctul de vedere al dezvoltării, între procesele
cognitive primitive și cele avansate, utilizate pentru atingerea unui anumit scop
adaptativ. Spre exemplu, un copil poate fi capabil să „știe cât e ceasul"; când
mama îi spune să se trezească la 6:30 a.m., el poate indica ora exactă pe baza unei
operații sofisticate de adunare a numerelor. Atunci când copilul își spune că este
ora 6:30 a.m., el înțelege ce înseamnă o jumătate de oră sau cinci minute, și că
dacă adaugă cele cinci minute la ora de trezire, aceasta devine 6:35. Un alt copil
poate de asemenea să „citească" ora, însă pe baza unor indicii vizuale, fiind în
stare chiar să anunțe când s-a făcut ora 6:30 dimineața. Cu toate acestea, el nu
înțelege ce înseamnă acea informație, sau nu poate folosi operația de adunare a
orelor; el a învățat, pur și simplu, numele orelor semnificative și le poate recu­
noaște pe ceas. în ambele exemple, s-ar putea crede că cei doi copii au ajuns la
același grad de performanță cognitivă, atâta timp cât natura acesteia nu este
examinată mai îndeaproape; însă, din punctul de vedere al procesului de dez­
voltare, în cel de al doilea caz este vorba despre un proces cognitiv primitiv, pe
când în primul exemplu procesul cognitiv este unul avansat.
Piaget (1973) a avut de asemenea un rol de pionierat în delimitarea stadiilor
epigenetice ale dezvoltării cognitive. Ca urmare a funcționării în general a două
tipuri de procese cu rol adaptativ — acomodarea, prin care copilul se familiarizează
treptat cu cerințele lumii fizice, și asimilarea, prin care el transformă această lume
în funcție de propriile nevoi — se vor dezvolta la copil formele gândirii abstracte,
care în etapele finale ale procesului de dezvoltare vor predomina asupra formelor
de gândire concretă ale perioadei timpurii. Formele de gândire abstractă îi permit
individului să se distanțeze cognitiv de ceea ce se întâmplă în „aici-și-acum".
Gândirea de tip realist și simbolic va înlocui acțiunile bazate pe impuls ca răspuns
la stimuli, astfel că îl ajută pe adult să înțeleagă trecutul, prezentul și viitorul și
să dețină un anumit grad de control asupra relațiilor sale cu mediul, având
totodată capacitatea de a planifica viitorul, toate acestea făcând posibile adaptările
remarcabile de care doar individul uman este capabil.
Pentru a înțelege pe deplin modul cum sunt generate emoțiile, cred că ar trebui
să acordăm o atenție mai mare decât în trecut unor procese relativ neclare chiar
și în cazul adulților, ca de exemplu „rezonanțele" dintre dorințele și fantasmele
subiective, pe de o parte, și realitățile interacțiunilor pe de altă parte. La fel de
multă atenție merită și asocierile complexe cu caracter abstract și echivalențele
funcționale stabilite la nivel psihic. Din nevoia de a fi cât mai precis, voi menționa
că rezonanța se referă la tendința umană inefabilă de a conecta propria indivi­
dualitate la aspectele lumii externe. Shepard (1984) a folosit termenul rezonanță

RICHARD S. LAZARUS
în sens metaforic, pentru a face referire la potențialul adaptativ despre care vorbea 211
Gibson (vezi și Trevarthen, 1979 și Trevarthen & Hubbley, 1978, cu privire la
intersubiectivitate). Shepard (1984, p. 433) scrie:

în loc să afirmăm că un organism alege una câte una „permisivitățile" invariante

din multitudinea celor percepute senzorial, propun ipoteza conform căreia, datorită
evoluției biologice și a învățării individuale, organismul este în orice moment
predispus să rezoneze cu acele tipuri de informații care corespund invarianților
semnificativi pentru organismul respectiv... Până în acest punct nu m-am
îndepărtat semnificativ de modul de gândire al lui Gibson. Mai mult, noțiunea de
„acordaj selectiv" o include în sfera sa de cuprindere pe cea de „permisivitate",
explicând prin urmare modul în care diferitele organisme selectează din mediul
extern pe baza nevoilor specifice doar acei invarianți reprezentativi.

Această descriere se aseamănă mai curând cu o procesare automată a infor­

mațiilor, decât cu un proces deliberat și supus controlului volițional. Nu se poate
afirma cu certitudine în ce proporție evaluările și emoțiile se bazează pe unul sau
pe celălalt mod de funcționare cognitivă, și probabil că majoritatea evaluărilor
făcute de adulți implică o combinare a acestora. De asemenea, aproape cu
certitudine, teoreticienii au subestimat importanța rezonanțelor sau a procesărilor
automate, chiar și în cazul descrierilor procesului emoțional la adulți. Chiar dacă
astfel de procese cognitive pot prezenta numeroase asemănări, ar trebui evitată
tendința de echivalare a proceselor automate cu cele primitive, întrucât primele
pot să includă semnificații complexe, de natură abstractă și simbolică, care pe
baza experienței actuale se pot condensa instantaneu la nivelul unei semnificații.
Voi reveni asupra distincției dintre modul automat și cel deliberat de generare a
semnificațiilor în Capitolul 5, atunci când discut argumentele privind rolul cauzal
îndeplinit de cogniție în cadrul procesului emoțional și menționez câțiva
teoreticieni care au scris despre emoții, printre care Buck (1985), Leventhal (1984)
și Scherer (1984a, 1984b), făcând unele diferențieri similare.
Uneori, evaluările inițiale pe care le facem sunt pripite și nu constituie rezul­
tatul unei reflecții, însă dacă avem la dispoziție suficient timp și circumstanțele
ne sunt favorabile, ne angajăm într-un proces de reevaluare, în urma căruia va
rezulta o estimare diferită față de cea inițială (vezi și Le Doux, 1986,1989). Această
idee este bine ilustrată de un experiment condus de către Folkins (1970) în
laboratorul meu din Berkeley, care la momentul respectiv a primit mai puțină
atenție din partea cercetătorilor, comparativ cu importanța pe care eu am consi­
derat că o are. Unor grupuri diferite de subiecți le-au fost administrate succesiv
șocuri electrice la intervale variabile, respectiv de 30 de secunde, un minut, câteva
minute și mai mult de câteva minute, înregistrându-se distresul subiectiv și
reacțiile psihofiziologice ale acestora. înaintea administrării șocului, pentru fiecare
subiect era aprins un semnal luminos care indica „șoc în 30 de secunde"; „șoc
într-un minut"; ș.a.m.d. pentru fiecare dintre condițiile experimentale6.
S-a descoperit că reacțiile datorate stresului aveau intensitatea cea mai mare
atunci când intervalul timpului de așteptare era cel mai redus, pentru ca apoi

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

212 acestea să scadă odată cu creșterea intervalului de timp, la 3 sau 5 minute.
Interviurile au arătat că reacția de panică apărea la subiecții care așteptau intervale
mai scurte de timp și că atunci când timpul de așteptare era suficient de mare
pentru diverse tipuri de reevaluări ale situației, panica se diminua. Spre exemplu,
subiecții din grupurile cu timpul de așteptare de 3, respectiv 5 minute aveau la
dispoziție mai mult timp pentru reevaluarea situației experimentale, astfel că se
puteau calma singuri cu ajutorul unor afirmații de tipul: profesorul care coor­
donează studiul nu ar avea curajul să mă rănească, iar șocul indus nu trebuie
considerat un motiv real de îngrijorare. în realitate, atunci când intervalul de timp
era limitat, la subiecți apărea o angoasă foarte intensă, însă când aceștia aveau
suficient timp în care să judece și să reevalueze situația, ei luau în considerare
diferite cogniții realiste cu rol de calmare, care le diminuau stresul și suferința
trăită. Este foarte tentant în momentul acesta să consider o astfel de strategie ca
fiind o formă de adaptare cognitivă.
La începutul anilor '50 s-a înregistrat o creștere a interesului privind de­
monstrarea experimentală a conceptului denumit adesea discriminare autonomă*
fără participare conștientă, sau subcepție, după cum am denumit-o împreună cu
McCleary în cadrul uneia dintre demonstrațiile experimentale (Lazarus &
McCleary, 1951). S-a folosit termenul subcepție** pentru a indica faptul că feno­
menul studiat nu constituia o percepție conștientă, ci consta într-o identificare
învățată și selectivă a pericolului, fără ca individul să conștientizeze producerea
acestuia.
Experimentul a urmat după câteva alte studii pe aceeași temă, dintre care cel
mai notabil a fost realizat de McGinnies (1949), care a demonstrat faptul că
reacțiile galvanice ale pielii (galvanic skin reaction — GSR) erau mai intense în cazul
cuvintelor cu încărcătură emoțională sau al amenințărilor, de tipul târfă, cățea și
viol, comparativ cu intensitatea reacțiilor produse de cuvintele neutre, toate fiind
prezentate cu ajutorul tahistoscopului (un dispozitiv care variază viteza și
luminozitatea expunerii), astfel că imaginile cuvintelor erau schimbate prea rapid
pentru a putea fi recunoscute la nivel conștient de către subiecți. Rezultatele
acestui studiu demonstrează că, aparent, mesajul cuvintelor amenințătoare fusese
perceput de către subiecți în absența unei procesări conștiente. Cu toate acestea,
se poate obiecta faptul că subiecții incluși în studiul lui McGinnies ar fi putut să
fie motivați de dorința de a omite din propriile relatări cuvintele tabu sau că
prezența acestora în laboratorul unui profesor considerat ca integru ar putea
explica diferențele înregistrate pentru GSR în cazul amenințărilor, comparativ cu
cuvintele neutre.
Pe aceste considerente, împreună cu McCleary am folosit experimental drept
condiționări un set de silabe lipsite de sens asociate cu administrarea unui șoc
electric dureros, iar într-o etapă ulterioară am comparat GSR-urile obținute la
aceste silabe cu cele pentru un alt set de silabe lipsite de sens, care nu fuseseră

Termenul „autonom" are în acest caz sensul din fiziologie, de proces involuntar sau
inconștient, determinat de sistemul nervos autonom. (N.t.)
Termenul este un derivat al celui de percepție, indicând o formă de percepție subliminală.
(N.f.)

RICHARD S. LAZARUS
asociate cu șocul. Folosirea seturilor de silabe fără sens a avut ca scop evitarea 213
situației în care subiecții își cenzurau reacțiile la cuvintele tabu, astfel că prezența
pericolului reprezentat de șocul electric dureros a fost condiționată de o parte
dintre aceste silabe. Am observat că și în cazul în care subiecții raportau incorect
ce silabe fuseseră proiectate pe ecran — datorită vitezei de succedare mai mari
decât valorile-prag necesare recunoașterii — intensitatea GSR-ului era mai mare
pentru silabele asociate șocului, decât cele măsurate pentru silabe neutre.
Rezultatele cercetării par să confirme posibilitatea existenței unei discriminări
cu privire la prezența sau absența pericolului, chiar și atunci când stimulul
prezentat nu este conștientizat, după cum reise din identificările incorecte ale
acestuia de către subiect. Mai mult, dat fiind că nu exista niciun motiv pentru ca
subiectul să nu mărturisească în relatările ulterioare reacțiile avute în timpul
experimentului la imaginile prezentate, pe considerent că stimulii prezentați erau
mai curând silabe fără sens, și nu cuvinte tabu sau amenințări, experimentul
„subcepției" pare să confirme destul de cert că discriminarea între pericol și
absența acestuia s-a produs în cazul subiecților la un nivel inconștient sau
preconștient, după cum arată GSR-urile selective. Altfel spus, subiecții realizau
în mod inconștient o evaluare automată, chiar și atunci când nu era posibilă o
evaluare deliberată corectă, dat fiind că silabele prezentate se succedau mai
repede decât pragul recunoașterii conștiente, ceea a determinat raportarea
incorectă a acestora. Datele experimentale sunt prezentate în Figura 4.2.
Este interesant să menționez care au fost urmările acestui experiment. în
principiu, nu a schimbat cu nimic metodologia și datele obținute în cadrul
cercetărilor privind „subcepția"7. Cu toate acestea, au existat numeroase
modificări la nivelul interpretărilor privind implicarea într-un anume grad al
proceselor inconștiente. Cele mai importante și influente contribuții le-au avut
Bricker și Chapanis (1953), Eriksen (1956) și Howes (1954) cu care am dialogat pe
această temă (Lazarus, 1956).
Cel mai interesant este faptul că, așa cum sugeram în Capitolul 1 și voi relua
cu siguranță în Capitolul 5, rezultatele cercetărilor aplanează doar în mică parte
controversele teoretice existente în cadrul psihologiei, cu atât mai mult când
acestea se datorează unor diferențe de natură epistemologică sau ideologică. Deși
după opinia mea experimentul „subcepției" a demonstrat cel mai clar existența
celor două moduri de procesare cognitivă și natura inconștientă a unora dintre
evaluări, la acel moment psihologii nu erau pur și simplu pregătiți să asimileze
ideea influenței proceselor inconștiente, și cu precădere concepția freudiană
psihodinamică ce sugera că accesul ideilor în conștiință este împiedicat de
procesele defensive sau că acestea sunt procesate preconștient. De fapt, atunci
când McGinnies a făcut un rezumat al unor cercetări pe acest subiect, denumite
la vremea respectivă „New Look in Perception"*, el practic a formulat conceptul
de inconștient din punct de vedere psihodinamic: „Prin urmare, pare că spe­
cialiștii încep să accepte faptul că «filtrarea» perceptuală a stimulilor vizuali
servește, în numeroase cazuri, la protejarea pe cât posibil a observatorului de

„Noua abordare asupra percepției". (N.t.)

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

214

Figura 4.2. Datele GSR din etapa finală a testului (Sursa: R. S. Lazarus și R. A. McCleary,
„Autonomie discrimination without awareness". Psychological Review, 58. Washington, DC:
American Psychological Association, 1951). .Nota red.: „WS" se referă la răspunsurile greșite
(wrong) însoțite de silabe asociate cu un șoc (shock). „WN" indică tot un răspuns greșit, dar
însoțit de silabe fără șoc (non-shock). „RS" și „RN" se referă la răspunsuri corecte (right)
referitoare la silabe „cu șoc", respectiv „fără șoc". „MW", prescurtare de la „mean wrong"
(media răspunsurilor greșite) se obține ca medie aritmetică a valorilor lui WN și WR.

RICHARD S. LAZARUS
conștientizarea acelor obiecte care au pentru el o semnificație emoțională 215
neplăcută" (citat de Lazarus & McCleary, 1951, p. 114).
Rezervele legate de acest tip de analize se mențin și astăzi în rândul
psihologilor, chiar dacă versiuni mai digerabile despre inconștient, în legătură cu
care se presupune că ar conține acele informații care nu pot fi accesate sau
prelucrate, se pare că sunt acceptate în prezent pe scară mai largă. în ciuda
faptului că nu am fost foarte consecvent privind utilizarea acestor termeni, există
tendința ca numeroși psihologi să folosească termenul de preconștient pentru o
exprimare mai ușor de acceptat a ideii că informațiile conținute la acest nivel nu
sunt încă prelucrate, dar că pot fi totuși accesate conștient cu un oarecare efort,
păstrând termenul de inconștient pentru a desemna o idee sau un proces
inaccesibil, probabil ca rezultat al unei apărări a Eului. Cititorul va putea vedea
ulterior, și în Capitolul 11 unde vorbesc despre psihoterapie, că până și psihologii
clinicieni sunt divizați cu privire la ideea posibilității de accesare a conținuturilor
psihice inconștiente.
în momentul de față, cu aproximativ patruzeci de ani mai târziu, se
înregistrează un nou val de creștere a interesului teoretic pentru modurile de
evaluare preconștientă, comparativ cu cele conștiente, în special cu privire la tema
cogniției sociale care a generat numeroase studii teoretice și de cercetare. Se pare
că acestea au fost inspirate de preocupările privind modul cum indivizii își
formează impresii evaluatorii asupra semenilor și a influenței pe care acestea o
au la nivelul interacțiunilor sociale. Există din ce în ce mai multe cercetări care
susțin că astfel de evaluări sunt făcute adesea în absența conștientizării — adică,
automat sau preconștient. Datele de cercetare și teoria existentă au fost analizate
de către Uleman și Bargh (1989; vezi și Bargh, 1990). Voi comenta aici doar acele
aspecte care ar putea avea o importanță mai mare (vezi și Fazio, Sanbormatsu,
Powell & Kardes, 1986; și Fiske, 1982).
Evaluarea preconștientă a evenimentelor sociale se pare că este realizată doar
în scopul unor diferențieri categoriale, ca de exemplu bun sau rău, nu și atunci
când sunt necesare diferențieri similare, dar mai subtile. O astfel de ipoteză este
în acord cu ideea că evaluările cu caracter conștient, deliberat și volițional, care
au avantajul că sunt mediate de limbaj, ar putea fi mai subtile și mai graduale,
comparativ cu cele inconștiente, automate și involuntare, care tind să fie mai
pripite și mai vagi. Cele din urmă sunt adesea considerate ca mai primitive din
punctul de vedere al procesului dezvoltării și ca ținând de regiunea subcorticală
(cf. Le Doux, 1989).
Faptul că există două moduri de generare a semnificațiilor ne ajută să
înțelegem cum este posibil ca valorile și scopurile individuale să influențeze
selecția informațiilor care vor rezulta în evaluări privind prejudiciul, pericolul
sau beneficiul social, pe care indivizii le utilizează în mod automat și fără reflecție.
Psihologii sociali Jones și Thibaut (1958, p. 152) exprimă această idee după cum
urmează:

în măsura în care putem identifica cu succes scopurile care îl motivează pe un

actor social să depună un efort susținut în situația interactivă, vom putea începe să

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

216 spunem ceva cu privire la indiciile pe care acesta le urmărește și la semnificațiile
pe care cel mai probabil le va atribui acestora.

Tema de bază a acestei discuții, care în cazul teoriilor cogniției sociale nu

vizează de regulă în mod direct procesul emoțional, chiar dacă uneori se întâmplă
astfel, o reprezintă întrebarea cu privire la modul cum planurile și scopurile
individuale (cf. Miller, Galanter & Pribram, 1960; Schank & Abelson, 1977)
influențează evaluările în cadrul schimburilor sociale cotidiene cu caracter
adaptativ. Aș dori ca cititorul să înțeleagă că ceea ce încearcă să explice psihologii
referitor la cognițiile sociale — mai precis, modul în care este obținută o semni­
ficație subiectivă pe baza relației individ-mediu — coincide în privința aspectelor
fundamentale cu viziunea cognitiv-motivațional-relațională a teoreticienilor care
studiază emoțiile. îngăduiți-mi să argumentez acest paralelism printr-un citat din
Bargh (1990, p. 100), care sintetizează variabilele relevante după cum urmează:

Prin urmare, mecanismul propus pentru descrierea modului în care mediul

social ar putea să exercite un control asupra judecăților, deciziilor și comporta­
mentului individual are în vedere stabilirea unor legături psihice directe și automate
între reprezentările motivelor și ale scopurilor stocate în memorie (și prin urmare,
a noilor scopuri și planuri asociate acestora) cu reprezentările situațiilor sociale în
care a fost urmărită în trecut realizarea acestor motive. Rezultatul unei astfel de
legături asociative automate îl constituie activarea structurii motiv-scop-plan ori
de câte ori sunt prezente la nivelul mediului acele aspecte situaționale relevante
care îndeplinesc rolul de factori declanșatori. în consecință, activarea scopurilor și
a planurilor de realizare a acestora ghidează la nivel individual cognițiile și
interacțiunea socială, fără să existe o intenție din partea individului sau o conști­
entizare de către acesta a rolului orientativ îndeplinit de motivație.

Acest tip de analiză pare să aibă un rol vital pentru teoria emoției, iar
conexiunea sa cu o astfel de teorie ar trebui explicitată. Pentru a simți o emoție
de tipul furiei, anxietății, vinovăției, rușinii, tristeții, mândriei ș.a.m.d., procesul
de cunoaștere — indiferent de forma pe care o poate îmbrăca, fie ea automată sau
deliberată — trebuie să îl conducă pe individ la tema relațională centrală sau la
semnificația specifică asociată fiecărei emoții în parte. Indivizii pot ajunge la
evaluare și la tema relațională centrală prin intermediul unui proces de cunoaștere
automată și inconștientă, în sensul descris de Heidegger, sau în urma unei analize
cognitive deliberate, autocontrolate și abstracte. Oricum, indiferent de maniera
în care individul ajunge la acest lucru, pentru ca o experiență emoțională
particulară să fie generată, procesele de cunoaștere trebuie să furnizeze semni­
ficația relațională conectată psihobiologic la emoția respectivă (vezi, de asemenea,
Capitolele 3 și 5).
Consecințele adaptative determinate de procesele de evaluare conștiente și
inconștiente probabil că diferă. O deosebire importantă vizează faptul că întrucât
evaluările inconștiente sunt adesea mai greu accesibile și prin urmare mai mult
sau mai puțin refractare la analizele raționale, mai ales atunci când sunt produsul

RICHARD S. LAZARUS
mecanismelor de apărare ale Eului, individul condiționat de acestea este probabil 217
mai vulnerabil la deficiențele proceselor decizionale și adaptative care determină
psihopatologia. Voi spune mai multe referitor la acest aspect în Partea a V-a.

Efectele asupra dezvoltării de-a lungul vieții

înainte de a încheia discutarea acestor aspecte deosebit de importante și
controversate referitoare la organizarea activității cognitive la nivelul procesului
emoțional, ar trebui să pun bazele subiectului tratat în Capitolul 9, referitor la
aspectele proceselor de dezvoltare care fac posibilă existența a mai mult de un
mod de generare a semnificațiilor. în decursul ultimilor ani, a avut loc o reînnoire
a interesului cu privire la dezvoltarea cognitiv-motivațional-relațională din
stadiile timpurii, care vizează cu precădere dezvoltarea acestor procese de la
începutul vieții și până la vârstele înaintate. Deosebirile existente între cele două
moduri de generare a semnificațiilor au un impact profund asupra emoțiilor
produse la bebeluși și copiii mici, prin comparație cu adulții, motiv pentru care
ele ar trebui abordate succint în această secțiune. Modul în care am discutat
anterior cele șase componente ale evaluării ar putea sugera că aș considera acest
proces ca fiind bazat exclusiv pe acele tipuri de activități cognitive mai evoluate
și cu un caracter complex, întâlnite doar în cazul adulților, și care probabil că nu
se regăsesc la bebeluși sau la copiii foarte mici.
Dacă lucrurile ar sta astfel, înseamnă că mă aflu în poziția dificilă de a explica
cum sunt generate emoțiile la copil, mai ales când acesta nu poate înțelege sem­
nificațiile sociale și intrapsihice pe care se bazează anumite emoții particulare —
ilustrate de întrebările: cine este responsabil pentru frustrarea suferită și în ce
măsură aceasta ar fi putut fi controlată? Se poate vorbi la copil despre înțelegerea
acestor semnificații pe baza unor procese cognitive întru câtva automate, involun­
tare și nonreflexive? Poate un copil să perceapă că există o amenințare la adresa
propriei identități a Eului sau că vina îi aparține altcuiva? Cât de timpuriu se
dezvoltă capacitatea copilului de a atribui controlul sau lipsa acestuia acelei
persoane aparent responsabile? Răspunsurile la aceste întrebări, la care pot fi
adăugate și altele, influențează profund tipul de emoții care pot fi experimentate
de copiii mici la vârste diferite.
în prezent, o serie de răspunsuri potențiale au fost furnizate de studiile
realizate pe bebeluși. Spre exemplu, astfel de cercetări (Stenberg & Campos, 1990;
Campos, 1988-1989) sugerează că la vârsta de 3 luni bebelușul manifestă distres
doar ca răspuns la o constrângere; oricum., se pare că la 4 luni au fost identificate
manifestări ale furiei exprimate comportamental și facial, precum și faptul că
bebelușul privește încheietura mâinii persoanei care îi limitează mișcările, ceea
ce sugerează o formă elementară de înțelegere a responsabilității externe. La
7 luni, bebelușul se uită la fața persoanei a cărei mână îi împiedică mișcările.
Aparent, la acest stadiu bebelușul a personalizat adecvat sursa externă a frustrării.
Oricum, mă îndoiesc că un bebeluș de vârsta asta poate raționa că persoana care
îi îngrădește mișcările este vinovată de o acțiune frustrantă, așa cum se întâmplă

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

218 la adulți. Există oare în perioada respectivă o formă rudimentară de conștientizare
a implicării sinelui în proces? Dacă ținem seama de studiile lui Bahrick și Watson
(1985; vezi și Papousek & Papousek, 1974), ar trebui să admitem că la 5 luni
bebelușul pare să coștientizeze o posibilă legătură între propriile mișcări și
imaginile acestora proiectate pe un monitor, ceea ce probabil că atestă un început
de cristalizare a percepției identității personale.
Prin prisma acestor observații, poate că ar trebui afirmat că furia la copilul
foarte mic se manifestă în mod diferit ori că factorii cauzali diferă, comparativ cu
cei prezenți la adult, când deducțiile referitoare la atribuirea controlului dețin un
rol important. Cu toate acestea, se pare că un număr mare dintre cele șase com­
ponente primare și secundare ale evaluării pot fi utilizate și de către bebeluși în
vederea generării semnificațiilor, chiar dacă aceștia nu le pot evalua în modurile
complexe și abstracte specifice copiilor mai mari sau adulților. Trebuie reținut că
în emoții, ceea ce contează este semnificația în sine, și nu modul cum se ajunge
la aceasta. Voi reveni la acest aspect în Capitolele 6 și 7, atunci când discut tipurile
de evaluare pentru fiecare emoție specifică, și ulterior în Partea a IV-a, unde voi
aborda emoțiile din perspectiva psihologiei dezvoltării.
Legat de aspectele referitoare la dezvoltarea emoțională, am fost influențat în
mare parte de Labouvie-Vief, Hakim-Larson, DeVoe și Schoeberlein (1989), care
au examinat, la rândul lor, ideea existenței a cel puțin două moduri de generare
a semnificației adaptative: unul relativ primitiv, concret și similar funcționării
proceselor automate, inconștiente și involuntare; celălalt, având un caracter mai
abstract și simbolic, mai apropiat de funcționarea proceselor cu caracter deliberat,
conștient și voluntar.
Acești autori sunt de părere că modurile în care se ajunge la o semnificație
urmează, de regulă, o organizare ierarhică, la baza căreia se situează procesele
automate specifice dezvoltării timpurii a copilului, iar acestea vor fi ulterior
subordonate medierii cognitive cu un caracter mai rațional, detașat, simbolic și
reglator pentru emoții. Bazele analizelor ierarhice au fost puse de către Freud
(1923/2010), în discuția referitoare la procesele primare și cele secundare, Piaget
(1976,1980), care vorbește despre procesele de asimilare și acomodare, precum,
și de Werner (1957; vezi și Werner & Kaplan, 1963), care face o distincție între
forma de gândire fizionomică, respectiv cea tehnic-formală.
Labouvie-Vief ș.a. (1989, p. 283) au rezumat perspectiva tradițională privind
ierarhiile stabilite în decursul dezvoltării după cum urmează:

Majoritatea teoriilor dezvoltării psihice descriu progresul de la copilărie la vârsta

adultă ca fiind o disociere graduală a celor două tipuri de semnificații, pe măsură
ce individul se adaptează la limbajul colectiv al simbolurilor. Prin intermediul
acestui proces de disociere și ierarhizare, sistemele de generare a semnificațiilor
care își au originile în caracteristicile fiziologice, senzorio-motorii, figurative,
dinamice și personale vor fi înlocuite gradual de cele cu un caracter mai abstract,
conceptual, stabil, convențional și impersonal. Într-adevăr, se consideră adesea că
cele dintâi sunt caracteristice gândirii imature.

RICHARD S. LAZARUS
 Autorii îl citează și pe Langer (1942, p. 292), care scrie: 219

Tot ce nu se încadrează în categoria gândirii analitice, raționale și formale este

clasat cu ușurință ca având un caracter emoțional, irațional și animalic... Toate
celelalte activități mentale sunt respinse pe considerentul că sunt irelevante pentru
progresul intelectual; ele reprezintă reziduuri emoționale, perturbări sau întoarceri
la stadii animalice [și indică] o regresie la un stadiu prelogic.

Piaget considera dialogul interior la adulți ca pe o dovadă de imaturitate sau

o formă de gândire inferioară, iar dată fiind natura subiectivă și incomunicabilă
a acestuia, nu putea oferi o imagine realistă asupra individului. Odată cu
progresele datorate proceselor de dezvoltare, individul renunță la simbolurile
individuale, subiective și le va adopta pe cele colective (cf. Watkins, 1986). De
asemenea, Freud (1923/2010) considera că predominanța proceselor primare este
un semn de regresie și patologie. Acestea trebuie ca la adultul sănătos să poată
fi în final dominate de procesele secundare sau de gândirea realistă, cu caracter
abstract. Labouvie-Vief ș.a. consideră că Piaget punea din perspectiva dezvoltării
un acccent prea mare pe procesele de acomodare cu rol adaptativ atunci când
sugera că în stadiile finale ale copilăriei, individul ajunge să își subordoneze
propriile fantasmele și interese cerințelor realității externe. Această idee presu­
pune că odată cu maturizarea, individul va pune un accent mai mare pe mediul
extern și pe solicitările, constrângerile și resursele provenind din partea acestuia.
De asemenea, câțiva autori de orientare freudiană (de ex., Kris, 1952) au scris
despre regresia spre beneficiul Eului și al creativității. într-o astfel de regresie, de
fapt individul intră în contact cu stadii mai primitive ale psihicului său din
perioada copilăriei, ceea ce are un efect benefic atâta timp cât el poate reveni la
procesele secundare de gândire și le folosește pe cele primitive într-un mod realist.
Un experiment extrem de interesant, realizat de către Wild (1965), ilustrează
conceptul de funcționare intelectuală creativă la indivizii normali din punct de
vedere psihologic, ale căror manifestări ar putea fi confundate cu patologia, când
de fapt acestea reprezintă exemple de regresie în serviciul Eului.
Construind un eșantion mixt format din profesori, pacienți schizofreni și
studenți la arte, selectați pe baza unor caracteristici ca nivel de inteligență, edu­
cație, sex și vârstă, autoarea a comparat rezultatele obținute de aceștia la testele
asociative verbale cu sarcinile de clasificare a obiectelor. Performanțele subiecților
au fost măsurate în trei condiții experimentale: (1) oferirea indicațiilor standard
ale testului în vederea încurajării spontaneității gândirii; (2) ghidarea proceselor
de gândire ale subiecților testați prin utilizarea instrucțiunii ca aceștia să abordeze
testul ca și cum ar fi o persoană obișnuită, convențională și (3) modelarea răspun­
sului dat de subiecți după modelul unei personalități fanteziste sau excentrice,
reală sau imaginară, la care se manifestă capacitatea de a inova și de a fi original,
cu alte cuvinte, aceasta fiind o condiție care ar încuraja gândirea haotică.
Datele culese de Wild au arătat că studenții la arte puteau realiza sarcinile
testului cu plăcere și entuziasm, într-o manieră mai neconvențională, spontană

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

220 și lipsită de constrângere, atunci când condițiile experimentale erau adecvate,
comparativ cu modul în care se descurcaseră profesorii sau indivizii suferind de
schizofrenie. Studenții au fost capabili să exprime forme relativ primitive de
activitate cognitivă, combinând, spre exemplu, un balon cu o pipă și denumind
noul obiect „pipa balon". Wild sugera că este nevoie de un Eu sănătos și puternic
pentru ca subiecții să poată gândi și exprima cu relaxare idei aparent nebunești —
ceea ce constituie o dovadă în plus că modurile primitive și cele mature de gene­
rare a semnificațiilor operează într-o oarecare măsură împreună, astfel că cel mai
important este faptul că cele două procese se pot combina funcțional în scop
adaptativ.
în ciuda faptului că aceste două moduri de generare a semnificațiilor sunt de
regulă considerate ca având un caracter primitiv, respectiv evoluat, iar cele din
urmă ajung treptat și fără probleme să le subordoneze în decursul procesului de
dezvoltare pe primele, Labouvie-Vief ș.a. sugerează că încorporarea acestora la
nivel subiectiv este rezultatul dialectic al unor eforturi continue în direcția
integrării. Este posibil și ca procesul de generare a. semnificațiilor să aibă mai
curând o organizare paralelă sau orizontală, decât una ierarhică, astfel că la
adultul cu un psihic sănătos, ambele moduri continuă să opereze fie într-o ma­
nieră conflictuală, fie integrate cât mai armonios posibil.
Cu toate că cele două tipuri de procese cognitive sunt inițiate secvențial și pot
intra în conflict atunci când devin operaționale, una dintre sarcinile dezvoltării
constă în integrarea acestora în gradul cel mai înalt posibil, care să le permită
indivizilor să beneficieze de ambele procese în cadrul experiențelor cotidiene.
Autorii au denumit această sarcină „reconectare" sau, după cum se exprima
Turner, prin prisma teoriei lui Piaget, „recentrare" — adică, o reconectare a
gândirii logice la o sursă organică centrală pentru semnificații. în concluzie, există
opțiunea de a trata cele două (sau mai multe) moduri de generare a semnificațiilor
ca având o organizare ierarhică, în cadrul căreia unul îl va subordona în decursul
dezvoltării pe celălalt, sau ca. având o funcționare în paralel, ceea ce poate avea
ca efect conflictul sau integrarea, ca forme complementare de cunoaștere care apar
și operează împreună în baza principiului dialectic al luptei pentru supraviețuire
(vezi și Lerner & Gignac, 1992, și Lerner & Lerner, 1983, pentru o analiză cu
privire la viața emoțională la vârstele înaintate, precum, și Alexander & Langer,
1990, pentru opiniile diferite referitoare la stadiile cognitive superioare ale
dezvoltării umane).

Procesele psihice inconștiente

Deși unii teoreticieni contestă existența inconștientului, în. special din cauza
dificultăților metodologice legate de cercetarea acestora (cf. Eriksen, 1960,1962),
probabil că la momentul actual ideea de activitate psihică inconștientă se bucură
mai mult decât oricând de interes și acceptare pe scară largă din partea psiho­
logilor din domeniul academic. Consider că psihologia și în special subdomeniile

RICHARD S. LAZARUS
acesteia care studiază emoția și adaptarea au foarte mult de pierdut dacă nu se 221
referă și la procesele inconștiente sau preconștiente.
Creșterea în prezent a interesului pentru aceste procese a fost fără îndoială
încurajată de numărul mare de studii teoretice și de cercetare realizate în dome­
niul psihologiei cognitive, sociale și clinice, precum și de libertatea mai mare a
cercetătorilor de a specula în legătură cu aparatul psihic. încercările de examinare
a semnificațiilor proceselor inconștiente se regăsesc într-un număr de lucrări
recente, printre care și cele ale lui Erdelyi (1985), Frese și Sabini (1985), Greenberg
și Safran (1987), Guidano și Liotti (1983). Un articol scris de Bowers (1987) însoțit
de comentarii și un număr special de revistă (Brody, 1987) în care sunt prezentate
diferite analize privind locul deținut de procesele inconștiente în cadrul psiho­
logiei reprezintă exemple ale acestui interes actual.
După cum subliniau Erdelyi (1985) și numeroși alți autori, există cel puțin
două sensuri în care inconștientul poate fi înțeles. Unul este redat destul de vag
de ideea că indivizii pur și simplu nu sunt conștienți de gândurile și procesele
cognitive care le influențează acțiunile și sentimentele. Al doilea se referă la
conceptul freudian destul de controversat de apărări ale Eului, conform căruia se
presupune că unor procese cognitive le este în mod activ împiedicat accesul în
conștiință, ca o modalitate de gestionare a pericolului și evitarea suferinței
emoționale.
Oricum, în acest moment ne confruntăm cu o dilemă teoretică. în cadrul con­
ceptului de „angoasă-semnal" propus de Freud (1926/2010), apărarea Eului este
tratată ca fiind mai curând un răspuns produs de emoție, și nu o cauză a acesteia
(vezi Capitolul 3). Dar ce anume îi semnalează psihicului să activeze o apărare?
Dacă în formularea unei astfel de întrebări facem abstracție de existența implicită
a unui homuncul (adică, acea parte imaginativă a psihicului care poate să
regreseze foarte mult), ne vom întreba atunci care este mecanismul prin care este
activată o apărare? Teoreticienii psihanaliști au presupus că activarea unui
mecanism de apărare are drept condiție existența unei angoase inconștiente, care
îndeplinește rolul de semnalare a pericolului. Conceptul de emoție inconștientă,
prin opoziție cu cel de proces inconștient de evaluare sau de adaptare, este din
punct de vedere logic și empiric destul de neclar. Neclaritatea este dată de
necunoașterea modului în care o emoție, care este deopotrivă o experiență trăită
și un proces, funcționează la nivel inconștient. Această problemă nu există atunci
când pornim de la ipoteza că procesul defensiv și conținutul ideațional asociat
acestuia sunt inconștiente, însă experiența emoțională are un caracter conștient.
După cum se exprima Oatley (1988, p. 15): „Conținutul ideatic este cel înmaga­
zinat, și nu afectul. Scopurile pot fi inconștiente. De regulă, emoțiile nu pot fi
supuse unei refulări de acest tip (însă există astfel de fenomene, ca de exemplu a
fi furios, fără să știi că ești furios)".
Gillett (1990; vezi și 1987a, 1987b) a încercat să dovedească incorectitudinea
teoriei lui Freud privitoare la angoasa-semnal (iar acest lucru l-am încercat
anterior și eu, vezi Lazarus, 1966). Gillett propune o diferențiere între „declanșarea
unei apărări" și procesele care „motivează efortul defensiv". El utilizează dis­
tincția propusă de mine cu privire la evaluarea primară și cea secundară, care

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

222 permite renunțarea la conceptul de angoasă inconștientă, în cadrul teoriei con­
flictului intrapsihic. Condiția necesară și suficientă pentru declanșarea unei
apărări o constituie evaluarea unui pericol.
Să luăm în considerare ce înseamnă a vorbi despre existența unui pericol.
Atunci când anticipăm producerea unui prejudiciu în cadrul unei tranzacții, ne
vom angaja într-un proces de evaluare secundară, care vizează opțiunile cu rol
adaptativ, iar acestea, la rândul lor, declanșează strategiile adaptative anticipatorii
în vederea gestionării pericolului pe cale să se producă. Mai mult, pe baza
învățărilor anterioare, va fi de asemenea anticipat și un posibil succes sau eșec al
eforturilor adaptative, ca parte componentă a evaluării secundare. Deși existența
unui pericol este o condiție suficientă pentru activarea procesului adaptativ, atât
anticiparea acestuia (evaluare primară), cât și anticiparea unui posibil succes sau
eșec (evaluare secundară) îndeplinesc rolul de condiții necesare pentru ivirea
angoasei (anxiety).
în cazurile în care există un grad mare de încredere și anticipăm că vom reuși
cu succes evitarea pericolului, nu este nevoie ca angoasa să se producă; inexistența
angoasei-semnal face ca procesul de reevaluare (cu rol defensiv) să nu mai fie
declanșat. Pe de altă parte, atunci când anticipăm un pericol real, acest tip de
anticipare (a pericolului) este cât se poate de suficient pentru a declanșa o strategie
adaptativă sau una defensivă. Nu este nevoie de puțină angoasă pentru
declanșarea unei operații adaptative sau defensive; este suficientă realizarea unei
evaluări primare a pericolului, urmată de evaluarea secundară (sau expectația)
cu privire la capacitatea individuală de gestionare a acestuia. Nu este nevoie să
postulăm că angoasa inconștientă servește ca semnal în declanșarea proceselor
adaptative sau defensive.
în cercetarea realizată în anii '60 împreună cu mai mulți colegi (de ex., Lazarus
& Alfert, 1964; Opton, Rankin, Nomikos & Lazarus, 1965) și redată anterior doar
parțial, făceam referire prin termenul de scurtcircuitare a pericolului la efectele
modificării pe cale experimentală a modului în care subiecții interpretau aceste
scene cu conținut anxiogen. în cadrul studiilor, s-a observat că afirmațiile
furnizate subiecților înainte de vizionarea filmului în scopul mobilizării la aceștia
a proceselor de intelectualizare sau de negare diminuau semnificativ nivelul
stresului datorat scenelor anxiogene, comparativ cu cel înregistrat la grupul de
control, reacțiile fiind măsurate atât pe baza relatărilor subiecților, cât și cu
ajutorul indicilor privind activitatea sistemului nervos autonom.
Ideea de scurtcircuitare descrie metaforic o încărcătură electrică ce este izolată
de circuitul principal și nu poate fi descărcată, astfel că se spune că aceasta este
„scurtcircuitată". în mod similar, scurtcircuitarea unei emoții de tipul anxietății
(angoasei) înseamnă că ea nu se mai produce, întrucât semnificația asociată
pericolului a fost transformată în una benignă, ceea ce de regulă este rezultatul
unui mecanism de apărare al Eului. După cum discutam anterior, scurtcircuitarea
poate fi considerată o metaforă care descrie activarea unui mecanism de apărare,
fără ca anxietatea (angoasa) să fie implicată. Prin urmare, modul de evaluare a
pericolului și operația defensivă mobilizată se bazează în realitate pe învățările

RICHARD S. LAZARUS
din experiențele anterioare, astfel că activarea acestora în prezent necesită doar 223
prezența factorului-semnal adecvat.
O idee similară a enunțat și Bargh (1990), însă se pare că formularea sa a fost
făcută independent de cercetările amintite anterior. El citează un pasaj din
Wilensky (1983, pp. 24-25) care întărește ideea că ansamblul sistemului de
generare al semnificațiilor, ce reprezintă componenta fundamentală a evaluării,
poate fi activat în mod automat, în absența unei procesări cu caracter deliberat
sau voluntar (p. 104):

Dacă un plan standard de acțiuni este asociat unui scop care se manifestă într-o
situație particulară, ar fi mai eficientă asocierea directă a planului cu situația
respectivă și selectarea acțiunilor concomitent cu detectarea scopului. Acest lucru
i-ar permite individului să „scurtcircuiteze" o parte din algoritmul planificării și
să sugereze un plan de îndată ce a observat existența unei situații semnificative.

Oricum, majoritatea psihologilor cognitiviști par să accepte în prezent existența

unei procesări inconștiente a informațiilor și ideilor, a căror actualizare ar putea
necesita o anumită cantitate de efort din partea individului. Aceasta corespunde
primul sens al definiției date de Erdelyi proceselor inconștiente. Mulți dintre
teoreticienii cognitiviști manifestă scepticism sau chiar resping al doilea sens
propus de Erdelyi, mai precis, conceptul de apărări ale Eului cu rol fundamental
în cadrul evaluărilor inconștiente.
Cu toate că opiniile teoreticienilor privind gradul de accesibilitate în conștiință
al conținuturilor ideatice variază, aceștia fac de regulă o distincție între conți­
nuturile și procesele inconștiente situate la nivelurile mai profunde și inaccesibile
ale aparatului psihic și cele aflate mai la suprafață, la un nivel preconștient (vezi
și Epstein, 1984,1990). Spre exemplu, Brewin (p. 380) nota că astfel de conținuturi
psihice pot rămâne preconștiente pe motiv că individul alege să nu le acceseze
sau pentru că ele sunt parte componentă din „numărul enorm de senzații, imagini
ș.a. filtrate automat din ansamblul informațiilor disponibile, din cauza unei capa­
cități limitate de conștientizare individuală". Astfel de conținuturi pot fi accesate
cu ușurință când individul este alertat de prezența unui semnal adecvat (vezi și
Broadbent, Fitzgerald & Broadbent, 1986).
Chiar și în rândul psihologilor clinicieni care acceptă ideea de mecanisme de
apărare ale Eului apar difererențe de opinie cu privire la nivelul de accesibilitate
posibil al conținuturilor psihice de natură inconștientă sau preconștientă. în timp
ce freudienii consideră că majoritatea unor astfel de conținuturi vor rămâne
întotdeauna inconștiente sau că pot fi conștientizate doar în urma unui efort
considerabil pe termen lung, alți teoreticieni (de ex., Ellis, 1962; vezi și Bernard &
DiGiuseppe, 1989; și Beck, 1976) au emis ipoteza că ele pot fi accesate mai ușor
și presupun un efort redus din partea individului.
Și Gillett (1987a, 1987b) a optat pentru o poziție structurală, considerând că
anumite conținuturi și procese mentale sunt inaccesibile studierii prin metodele
experimentale, întrucât în baza relației funcționale existente între psihic și creier,
acestea nu pot fi accesate la nivel conștient. De regulă, atât conținuturile mentale

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

224 preconștiente, cât și cele refulate pot fi conștientizate atunci când este înlăturată
refularea, datorită unor experiențe intense sau prin psihoterapie și insight. Este
posibil ca și în cazul evaluărilor voluntare sau conștiente, conținutul evaluat să
aibă o natură conștientă sau preconștientă — mai exact, așa cum precizam ante­
rior, acesta să se afle foarte aproape de conștiință și să poată fi accesat cu un
oarecare efort.
Cele afirmate sugerează un al treilea sens în care poate fi înțeleasă partea
inconștientă a psihicului (de ex., Gillett, 1987a, 1987b) și anume, faptul că indi­
vidul poate conștientiza doar conținuturile activității psihice, nu și procesele prin
care se ajunge la aceste conținuturi. Se pare că și Neisser (1967) a adus argumente
în susținerea acestei idei; indivizii nu au capacitatea să acceseze majoritatea
proceselor cognitive implicate în înregistrarea, stocarea și transformarea infor­
mațiilor referitoare la propriile experiențe, însă pot conștientiza parțial produsele
unor astfel de procese. Gillett sublinia că, în trecut, un neurofiziolog pe nume
Lashley a emis ipoteza că toate procesele psihice sunt de natură inconștientă,
astfel că doar conținuturile acestora — ca produse ale acestor procese — pot fi
conștientizate. Sandler și Joffe (1969) au fost primii care au introdus în psihanaliză
această distincție între conținuturile psihice cu caracter experiențial și mecanis­
mele, structurile și energiile cu caracter nonexperiențial; ulterior, aceștia împreună
cu Wallerstein (1983) au argumentat că domeniul nonexperiențial nu face parte
din inconștient. După opinia mea, acest raționament cu privire la materialul care
este sau nu accesibil conștientizării este unul fundamentat.

Implicațiile pentru evaluarea inconștientă

Presupun că o interacțiune cu mediul extern poate fi evaluată de individ ca
fiind favorabilă sau nefavorabilă și să fie generată o emoție specifică, în absența
conștientizării aspectelor motivaționale și cognitive care operează sau a factorilor
de mediu care au contribuit la acea evaluare. Din perspectiva psihologiei abisale
care pune accent pe procesele defensive mobilizate de Eu, analiza temelor rela­
ționale centrale oferită în Capitolul 3 și aplicată ulterior în Partea a IlI-a la emoțiile
specifice este insuficientă pentru înțelegerea procesului emoțional. Aspectele
omise se referă la acele configurații cognitiv-motivațional-relaționale care
operează idiosincratic, producând semnificații neclare, iraționale sau distorsionate
care modelează evaluările indivizilor privind propriile relații interpersonale și
intrapersonale, astfel că emoțiile generate la aceștia par să nu corespundă cu cele
observate la alți participanți la experiență, deși poate exista un consens cu privire
la evenimentele petrecute. Atunci când sunt implicate premise și procese in­
conștiente, indivizii pot reacționa cu o furie intensă chiar și atunci când aparent
nu există un factor declanșator adecvat, acest lucru fiind valabil și pentru alte
emoții de tipul tristeții sau depresiei, anxietății, vinovăției sau rușinii. La polul
opus, datorită unor astfel de premise și procese inconștiente, indivizii pot fi inca­
pabili să experimenteze sau să își manifeste emoțiile, atunci când acestea ar
constitui reacții normale la un pericol sau prejudiciu.

RICHARD S. LAZARUS
 Pornind de la două lucrări psihanalitice despre emoții — prima scrisă de 225
Erdelyi (1985) și citată anterior, iar cealaltă de Wegman (1985) —, Oatley (1988)
a realizat o analiză interesantă referitoare la importanța pe care scopurile sau
dorințele individuale o dețin în teoria freudiană și a avansat ideea centrală că
Freud poate fi considerat precursorul „psihologiei intenției", dat fiind că tocmai
intențiile noastre reprezintă uneori surse importante de pericol atunci când ele sunt
raportate la un mediu dezaprobator sau la propriul sistem de valori (Supraeul).
Modul în care autorul (Oatley, 1988, p. 11) exprimă această idee este relevant în
contextul abordării prezente referitoare la pericol și la mecanismele defensive,
precum și în relație cu ideile privind motivația, prezentate în Capitolul 3:

Într-adevăr, memoria deține un loc central în cadrul teoriei psihanalitice, însă

cheia pentru înțelegerea modului cum conceptul este teoretizat de Freud rezidă în
ideea existenței unei relații între memorie și scopurile umane sau dorințe, după cum
au fost ele denumite de Freud: toate acțiunile indivizilor au la bază o anume intenție,
însă aceasta este uneori negată. Metodele propuse de Freud se bazau pe investigarea
scopurilor și intențiilor pacienților, prin intermediul ascultării materialului produs
de aceștia. O relatare a pacientului capătă sens doar atunci când sunt înțelese
scopurile și intențiile actorilor implicați. Este adevărat că Freud urmărea ca pacienții
să își poată recupera propriile amintiri uitate, însă interpretările pe care analistul le
oferă pacientului pentru a-i facilita acestuia rememorarea nu pot restaura orice tip
de „goluri" ale memoriei. Ele vizează cu precădere acele „goluri" create de dispariția
intențiilor. Interpretările indică scopurile pe care pacientul este posibil să le fi uitat
sau negat, dar care se pot dovedi importante în înțelegerea acelor secvențe de acțiuni
care până atunci rămăseseră neinteligibile.

Exprimată pe baza temelor relaționale centrale, această idee se referă la faptul

că reacțiile indivizilor sunt determinate de evaluări inconștiente și automate ale
relației cu mediul, care diferă de modul în care acestea sunt tratate la nivel
conștient și controlate volițional, sau de felul în care sunt considerate de către
ceilalți. Prin urmare, emoțiile trăite sau expresiile manifeste ale acestora par greu
de înțeles sau neinteligibile, întrucât premisele motivaționale care au stat la baza
generării lor nu se cunosc. Chiar și atunci când condițiile externe conferă siguranță
și ar trebui să îi producă individului sentimentul securității, acesta poate reacționa
cu anxietate; iar anumite situații sociale care pentru unii indivizi sunt benigne
sau suportive se observă că altora le trezesc furie în locul unui răspuns pașnic;
deși nu ar exista aparent niciun motiv clar pentru ca individul să se autoculpa-
bilizeze, acesta resimte totuși vinovăție; chiar și atunci când ar putea exista motive
de bucurie, putem reacționa cu depresie și tristețe; iar acest lucru se aplică pentru
orice emoție sau pentru toate categoriile de emoții, deopotrivă pozitive sau
negative. Este ca și cum am reacționa la o lume diferită de cea descrisă de
condițiile reale, așa cum sunt ele percepute de semeni sau de noi la un nivel
conștient. Din motive care îi rămân obscure individului în cauză, acesta va trăi
un sentiment diferit de cel care ar părea adecvat. Chiar dacă există numeroase
rațiuni relativ simple care ar putea să explice acest lucru — spre exemplu,

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

226 diferențele culturale sau individuale, sau confuziile cu privire la interpretarea
semnalelor — cel mai frecvent și bine fundamentat tip de raționament se
centrează pe mecanismele de apărare ale Eului.
Discuția mea asupra semnificațiilor imperceptibile și analiza verticală sau
„abisală" cu privire la procesul emoțional au avut ca premisă, deși ea nu a fost
întotdeauna declarată explicit, că semnificațiile conștiente ar putea să difere
dramatic de cele care operează la niveluri mai profunde, ca urmare a acțiunii
mecanismelor defensive. Riscul pe care îl implică analiza de suprafață a proce­
sului emoțional, în special dacă aceasta se fundamentează exclusiv pe relatările
individuale, rezidă într-o interpretare eronată a aspectelor observabile, de
suprafață, ca fiind identice cu procesele derulate la un nivel mai profund, cel mai
probabil inconștient sau preconștient.
Presupun că apărările modifică semnificațiile evaluate, însă sensul postulat
pentru acestea în cazul fiecărei emoții specifice rămâne totuși valabil ca bază de
analiză a tranzacțiilor emoționale, indiferent dacă individul conștientizează sau
nu originea presupus inconștientă a acestor semnificații. O astfel de premisă mă
conduce la ipoteza surprinzătoare privind posibilitatea funcționării simultane a
două tipuri de procese de evaluare, unul inconștient și celălalt conștient, astfel că
în realitate ambele pot fi considerate ca valide. O explicație posibilă pentru cele
afirmate este dată de noțiunea de ambivalență. O alta se referă la existența la nivel
psihic a mai multor etape de înțelegere a aceluiași eveniment, în cadrul cărora
pot să apară la nivel conștient intruziuni ale proceselor emoționale inconștiente
(cf. Horowitz, 1976). De exemplu, într-o etapă ulterioară unei pierderi sau traume
suferite, individul poate recurge la negare și indiferență emoțională, în timp ce
în alt stadiu, experiența traumatică va ieși la suprafață, manifestându-se copleșitor
la nivelul acțiunilor și gândurilor acestuia.
Adepții psihologiei abisale subliniază rolul conflictelor inconștiente și cu
precădere al celor infantile, care în etapele de dezvoltare ulterioare pot da naștere
la interpretări distorsionate, iar după cum sugera Wachtel (1977) condiționarea
sau reîntărirea acestor răspunsuri are la bază relațiile stabilite în etapele
dezvoltării din perioada copilăriei. în limbajul freudian, astfel de fenomene sunt
considerate ca determinate de conflictele nerezolvate care deși nu pot fi accesate
conștient, rămân active și modelează întru câtva evaluările curente. Jung a făcut
referire la acestea utilizând termenul de complexe; termenul terapeutic propus de
Freud a fost cel de transfer, un proces prin care pacienții cu probleme reacționează
în raport cu terapeutul ca și cum el ar fi unul dintre părinți; Sullivan vorbește
despre distorsiuni parataxice*, în care individul reacționează în raport cu ceilalți
ca și cum aceștia ar fi propriii săi părinți.
Independent de limbajul conceptual ales în descrierea distorsiunilor procesului
emoțional cauzate de imagini sau idei care reflectă intenții inconștiente, trebuie
precizat că indivizii sunt influențați de unele semnificații personale recurente care

Este un derivat al termenului „parataxă", care desemnează un mod de exprimare a

raporturilor de coordonare sau de subordonare în propoziție sau în frază prin simpla
alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; juxtapunere. (N.t.)

RICHARD S. LAZARUS
îi determină să se simtă trădați, victimizați, respinși, inoportuni, abandonați etc. 227
și să reacționeze inadecvat la o experiență. Ei își estimează propriile relații
conform unor semnificații subiective și adesea inconștiente care formează temele
relaționale centrale implicate în furie, anxietate, vinovăție ș.a.m.d., și pe care
individul le consideră ca potrivite în descrierea tranzacțiilor desfășurate.
Dar ce se întâmplă cu procesul de generare a emoțiilor atunci când natura
acestuia rămâne inconștientă, ca urmare a mecanismelor de apărare? Continuă
să opereze silențios? Sau dispare? Influențează ceea ce se petrece la nivel con­
știent? Desigur că nu cunoaștem cu certitudine răspunsul, însă putem emite unele
ipoteze. Freud a încercat să explice că simptomele nevrotice sunt o reîntoarcere
a refulatului și, prin urmare, a adoptat poziția teoretică potrivit căreia unele dintre
apărări sau totalitatea acestora nu puteau contracara impulsul sau dorința
inacceptabilă. în absența producerii simptomelor observabile exprimate ca emoții
și disfuncții, ar fi fost imposibil să obținem informații privind funcționarea
mecanismelor de apărare. Un număr de psihologi de marcă încearcă în prezent
să găsească modalități de diferențiere între indivizii care se descriu ca având o
stare emoțională pozitivă și sunt normali psihologic, de cei la care o astfel de
caracterizare ascunde tulburări de personalitate datorate mecanismelor defensive
sau unor strategii de salvare a aparențelor (vezi D.A. Weinberger, 1989).
Adepții psihologiei abisale nu au progresat foarte mult în privința concep­
tualizării și argumentării modului în care procesele inconștiente influențează
evaluările pe care le facem în viața de zi cu zi. Lucrările lui Horowitz (1988,1989),
Luborsky (1977,1984) și ale Grupului de Cercetări Psihoterapeutice de la Mount
Zion Hospital and Medical Center (de ex., Sampson, Weiss, Mlodnosky & Hause,
1972; Silberschatz & Sampson, 1991; Weiss, 1971,1990) exemplifică eforturile de
conceptualizare a acestui proces complex, în termeni clinici.
Problema empirică pe care o ridică analiza influenței proceselor inconștiente
asupra evaluărilor se referă la faptul că în măsura în care evaluările sunt de­
terminate de interese inconștiente, este dificil ca ele să fie măsurate cu precizie,
și cu atât mai dificil să poată fi stabilite semnificațiile inconștiente și originile lor
din perspectiva procesului de dezvoltare. Pe de altă parte, dacă evaluările sunt
studiate prin metode bazate pe relatările subiecților, există riscul obținerii unor
date superficiale și, prin urmare, predicțiile cu privire la emoțiile manifestate vor
fi eronate. Manifestările unor reacții emoționale idiosincratice sunt mai ușor de
observat decât de explicat științific.
După cum subliniam în Capitolul 1, clinicienii folosesc un număr de indicii
pentru recunoașterea acestora — de exemplu, prezența simptomelor care atestă
un conflict psihic, a reacțiilor aparent iraționale, a contradicțiilor apărute din când
în când în materialul relatat de pacient, sau între ceea ce acesta afirmă și reacțiile
sale fiziologice și comportamentale. Astfel de indicii generează doar ipoteze
privind influența unor fenomene obscure care influențează procesul de evaluare,
a căror descoperire necesită o explorare suplimentară.
Majoritatea cercetărilor sistematice care au ca scop studiul relației dintre
emoție și cogniție s-au axat asupra acelor procese ușor observabile care operează
la nivel conștient. Pe de altă parte, adepții psihologiei abisale care pun accent pe

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

228 determinanții inconștienți vor manifesta îndoieli cu privire la posibilitatea de
descifrare a semnificațiilor reale subiacente emoțiilor, în absența unei examinări
clinice cu caracter intensiv și de profunzime. Presupun că aceștia au într-o
oarecare măsură dreptate, motiv pentru care am încercat să integrez în teoria
evaluării și conceptul de inconștient. Problema pe care o ridică acest demers
rezidă în dificultatea de a putea preciza când emoția manifestată se produce la
unul sau altul dintre cele două niveluri de funcționare la care procesul poate fi
examinat. Această enigmă încă rămâne fără răspuns.

Rezumat
Utilizarea unor concepte cognitive — cum sunt, învățarea, percepția și judecata
(precum și a conceptelor referitoare la motivație și hedonism) — în studierea
emoției are o istorie îndelungată care datează încă din perioada antică și cea
medievală. Există numeroase posibilități pentru a descrie activitatea cognitivă,
însă aspectul cel mai relevant din perspectiva unei teorii cognitiv-motiva-
țional-relaționale se referă la procesul de generare a semnificațiilor asociate unei
experiențe adaptative, în special a celor privind modul în care interacțiunea avută
cu mediul influențează starea de bine. Acestea sunt aspectele care definesc
conceptul de evaluare. Problema pe care o ridică o astfel de teorie are în vedere
faptul că similitudinile parțiale și interdependențele manifestate între cele trei
constructe mentale — motivația, cogniția și emoția — fac dificilă o diferențiere
precisă a acestora; mai mult, fiecare dintre procese prezintă semnificații ireduc­
tibile, iar toate trei îndeplinesc o funcție specială în adaptare.
Pe baza teoriei pe care am elaborat-o în legătură cu stresul psihologic, am
descris existența a două tipuri de evaluare: cea primară, care se referă la relevanța
experienței la nivelul stării de bine, respectiv cea secundară, care vizează opțiunile
adaptative individuale din cadrul unei interacțiuni. Studiile extensive realizate
în anii '60, respectiv '70, atât cele desfășurate în propriul laborator, cât și cele
aparținând unor alți cercetători, au furnizat informații privitoare la funcția
îndeplinită de evaluare și adaptare în producerea stresului reactiv, iar datele mai
recente au confirmat ipoteza că evaluarea îndeplinește și rolul de condiție cauzală
care determină calitatea și intensitatea emoțiilor.
Evaluarea are ca sarcină adaptativă integrarea realităților obiective din mediu,
manifestate sub formă de solicitări, constrângeri și resurse disponibile, cu intere­
sele personale, în așa manieră încât ambele categorii de factori să aibă o impor­
tanță egală. De regulă, indivizii cu o funcționare normală prezintă și o bună
capacitate de testare a realității, la care se adaugă abilitatea de a reduce distresul
emoțional, concomitent cu menținerea unei atitudini pozitive față de viață.
Diferențele individuale sunt atât rezultatul faptului că individul este nevoit să
răspundă concomitent la numeroase realități, cât și al acțiunii mecanismelor cu
rol de autoprotecție sau de apărare, care distorsionează realitatea. Evaluarea are
pentru oricare dintre indivizi atât un caracter variabil, cât și unul constant (cum
ar fi stilurile de evaluare), acestea constituind fațetele diferite ale aceleiași monede.

RICHARD S. LAZARUS
 Eșecul de a realiza o diferențiere între cele două tipuri de activitate cognitivă, 229
și anume cunoașterea și evaluarea, a generat un grad ridicat de confuzie în cadrul
studierii emoției. Cunoașterea se referă la convingerile privitoare la mersul
lucrurilor în general, respectiv în anumite contexte specifice. Evaluarea reprezintă
o apreciere subiectivă a semnificației acestor cunoașteri în raport cu o experiență
particulară sau din punct de vedere existențial. Cunoașterile tind să se producă
„la rece" și fără o implicare afectivă, în timp ce evaluarea are loc „la cald", fiind
mai apropiată față de emoție, dat fiind că vizează acele interese pe care individul
urmărește să le realizeze în cadrul unei interacțiuni sau la nivel existențial.
Am postulat existența a șase componente ale evaluării implicate în procesul
emoțional, trei primare și trei secundare. Componentele primare ale evaluării
includ relevanța pentru scopuri, congruența sau incongruența în raport cu acestea
și forma de implicare a eului. în absența unui context relevant pentru scopuri sau
a unui interes individual urmărit la nivelul unei interacțiuni, este improbabil ca
emoțiile să se producă. Formele particulare de implicare ale eului diferențiază
anumite emoții specifice de celelalte, ca de exemplu furia, vinovăția și rușinea,
însă acest lucru nu se aplică și pentru tristețe. Componentele secundare ale
evaluării care se regăsesc la nivelul emoției sunt învinuirea sau recunoașterea
meritului, potențialul adaptativ și expectațiile față de viitor. Acestea vor servi în
Capitolele 6 și 7 la o descriere detaliată a tiparelor evaluative implicate în cazul
fiecărei emoții specifice, atât a celor negative sau incongruente în raport cu scopul,
cât și în cazul celor pozitive sau congruente cu scopul.
Evaluarea nu presupune raționalitate și nici un caracter deliberat sau o con­
știentizare. Postulatul central care constituie soluția la această problemă afirmă
că există mai multe moduri de cunoaștere, care în generarea unei emoții pot intra
în conflict sau pot fi accesate simultan prin intermediul a două tipuri de procese
de evaluare — unul care operează automat, în afara conștiinței și fără un control
volițional, iar celălalt, conștient, deliberat și volițional. Vom vedea în Capitolul 5
că această abordare ne ajută să clarificăm confuziile privitoare la rolul cauzal al
cogniției în generarea oricărei emoții.
Psihologii care studiază procesele de dezvoltare considerau în trecut că cele
două moduri sunt organizate ierarhic; altfel spus, la începutul vieții copilul se
bazează pe modalități automate, inconștiente și involuntare, dar se consideră că
acestea vor fi la maturitate subordonate de către cele deliberate, conștiente și
voliționale care îl ajută pe individ să se distanțeze de ceea ce se întâmplă în
„aici-și-acum". Cu toate acestea, este posibil ca, în realitate, maturitatea și normali-
tatea să se caracterizeze printr-o funcționare concomitentă a proceselor automate,
respectiv a celor voliționale, care trebuie integrate astfel încât individul să poată
folosi armonios ambele tipuri de cunoașteri, fără a fi nevoit să renunțe la o testare
corectă a realității ori la angajamentele personale. Este posibil ca cele două moduri
să funcționeze de fapt întru câtva simultan, ca aflate în conflict sau în armonie,
astfel că determină constructe mentale distincte asupra relațiilor individ-mediu
corespunzătoare diferitelor niveluri de funcționare a aparatului psihic — con­
știent, preconștient și inconștient. Teoria emoției va trebui să depună eforturi
susținute în direcția integrării acestor alternative și, probabil, să acorde mai multă

Emoție și adaptare ■ Cogniție și emoție

230 atenție decât în trecut rolului pe care îl au în generarea stărilor emoționale unele
procese insuficient cunoscute, ca de exemplu rezonanțele dorințelor sau fantas­
melor privitoare la interacțiune, precum și procesele deliberate și cele voliționale
care influențează stările afective.
în vederea explicării proceselor inconștiente și a numeroaselor dileme legate
de viața emoțională, teoria emoției trebuie să facă referire atât la organizarea
procesuală verticală, cât și la cea orizontală; altfel spus, este nevoie ca aceasta să
explice procesele psihice de la nivel conștient, preconștient și inconștient. în
secțiunea finală a capitolului, am explorat procesele inconștiente și am încercat
să stabilesc o relație între acestea și evaluare.

RICHARD S. LAZARUS
Controverse legate de cauzalitate

Voi începe actualul capitol cu discutarea unei teme amânate până acum, mai
precis va fi vorba despre similaritățile și diferențele existente între cele trei
constructe care descriu psihicul — cogniția, motivația și emoția — care probabil
nu ar fi putut să fie tratate corespunzător, dacă nu ar fi făcut anterior obiectul
unor examinări separate, în calitatea lor de componente distincte ale procesului
emoțional.
în continuare, vor fi prezentate o serie de aspecte controversate privind
cauzalitatea procesului emoțional. în cadrul acestora, se evidențiază cu precădere
trei probleme semnificative. Prima se referă la cauzalitatea în sine, astfel că o voi
trata foarte succint; cea de a doua, care a dat naștere unor dezbateri aprinse,
vizează posibilitatea ca procesele cognitive să îndeplinească un rol cauzal în
nașterea emoțiilor, aspecte care vor fi discutate în comparație cu procesul de
evaluare. Poziția teoretică adoptată de mine consideră că evaluarea îndeplinește
rolul de condiție necesară și suficientă în generarea emoțiilor, în timp ce
cunoașterile pe care se bazează procesele de evaluare au doar rolul de condiție
necesară, nu și suficientă; aceste aspecte necesită o clarificare și argumentări
suplimentare. A treia clasă de probleme se centrează pe găsirea unei soluții
teoretice de reconciliere în cadrul procesului emoțional1 a caracteristicilor bio­
logice universale cu sursele de variabilitate datorate învățărilor socioculturale din
perioada dezvoltării.
Tema finală a capitolului vizează modul în care principiul sistemic se aplică
la teoria cognitiv-motivațional-relațională; dat fiind că au fost tratate anterior
variabilele fundamentale sistemice relevante pentru procesul emoțional (chiar
dacă acestea nu au fost aplicate și la emoțiile specifice), capitolul se va încheia cu
o scurtă descriere a procesului emoțional în termenii analizei sistemice.

Similarități și diferențe la nivelul constructelor mentale

Existența unor similarități între cele trei constructe psihice discutate în
Capitolele 3 și 4 — cogniția, emoția și motivația — determină un anumit grad de
incertitudine privind posibilitatea realizării unor diferențieri între acestea. Spre
exemplu, date fiind cele două sensuri ale conceptului de motivație — aspectul
dispozițional și cel tranzacțional — sunt de părere că acestea facilitează în mod
eronat reducerea emoției la motivație, întrucât activarea fiziologică, parte

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

232 a semnificației motivaționale atribuite tranzacției, pare să coincidă parțial cu
componenta de activare existentă și în cadrul procesului emoțional. Este necesar
ca această problemă să fie analizată mai detaliat, înainte de a trece la discutarea
altor aspecte.
Diferențele existente între emoție și motivație pot cu ușurință genera
neclarități, dat fiind că atunci când motivația este definită în sens tranzacțional —
adică, se referă la activarea situațională sau la mobilizarea în vederea depășirii
obstacolelor — între cele două constructe teoretice există corelații la nivelul
variabilelor psihofiziologice; altfel spus, atunci când la un individ apare starea
de activare fiziologică, nu putem spune cu certitudine că aceasta este determinată
de emoție sau de motivație, în absența unor informații suplimentare cu privire la
aceste procese. Coincidența parțială privind desfășurarea acestor două procese
i-a determinat pe unii autori să considere că la nașterea unei emoții participă atât
activarea (impulsul), cât și etichetarea acesteia potrivit unor condiții sociale,
abordare menționată adesea ca teoria bifactorială (Schachter & Singer, 1962). Cu
toate acestea, cele două constructe teoretice pot fi tratate separat, cu condiția
recunoașterii faptului că activarea bazată pe scop se aseamănă doar într-o mică
măsură cu configurația complexă, cognitiv-motivațional-relațională, a unei
emoții. Emoția apare doar atunci când interesul motivațional urmărit de individ
a fost evaluat.
Relația de interdependență stabilită în cadrul procesului de dezvoltare între
emoție și motivație sporește gradul de confuzie privind diferențele dintre aceste
două constructe. Emoțiile dețin un rol în dezvoltarea motivației; pe baza
senzațiilor de plăcere și durere, indivizii învață să caute acele condiții care le-au
produs anterior emoții pozitive și să le evite pe cele generatoare de emoții
negative. Similitudinile existente i-au determinat în trecut pe teoreticieni să
subsumeze conceptul de motivație celui de emoție sau viceversa. După opinia
mea, aceasta nu a fost o soluție adecvată; chiar dacă în realitate între cele două
concepte există o strânsă interdependență, este nevoie ca emoția și motivația să
fie tratate ca fiind concepte separate și distincte.
Totodată, motivația prezintă anumite caracteristici comune și cu procesele
cognitive. Spre exemplu, valorile și scopurile au o componentă cognitivă, în sensul
că acestea depind de feedback-ul primit, de interpretările și deciziile cu rol
reglator, care se adaugă la conexiunile stabilite anterior în procesul de dezvoltare
între aceste scopuri și valori și stările de deficit sau de privare (vezi Lazarus,
1968a; Lazarus, 1991a; și Tetlock & Levi, 1982). De exemplu, realizarea scopurilor
presupune informații privind posibilitatea (sau probabilitatea) atingerii acestora,
etapele necesare, obstacolele care trebuie depășite ș.a.m.d. în general, indivizii
nu vor depune eforturi susținute în vederea realizării unui scop care în mod
evident este imposibil de atins. Alegerile individuale trebuie să vizeze acele
scopuri care pot fi realizate și a căror finalitate este urmărită în cadrul unei situații
particulare, astfel că este necesară adesea o planificare bazată pe înțelegerea
mijloacelor prin care se pot obține rezultatele dorite (realizarea scopurilor). Prin
urmare, scopurile nu sunt determinate doar de unele privări difuze care se cer

RICHARD S. LAZARUS
rezolvate, ci necesită de regulă și percepții, judecăți, planificare și procese 233
decizionale.
Pe scurt, motivația este de fapt rezultatul combinat al activării și al orientării
acțiunii în vederea realizării scopurilor, la fel cum emoția este determinată de
combinarea motivației, a cunoașterilor și evaluărilor cu privire la relația
individ-mediu (vezi, de asemenea, Lazarus, Coyne & Folkman, 1982, pentru
discutarea acestui aspect). Motivația fără cogniție nu este altceva decât o activare
lipsită de cunoaștere și orientare. Emoția fără cogniție rămâne la stadiul de
activare sau tensiune. Cu toate acestea, similitudinile existente între motivație,
emoție și cogniție nu ar trebui să ne determine să reducem motivația la cogniție,
după cum nici emoția nu ar trebui redusă la cogniție sau motivație. Fiecare dintre
conceptele menționate păstrează numeroase trăsături fundamentale distincte, care
nu sunt reductibile la cele comune.

Cauzalitatea în cadrul procesului emoțional

A afirma că emoția este rezultatul unei evaluări presupune în mod evident
stabilirea unei relații cauzale (vezi și White, 1990, pentru o discuție detaliată
referitoare la cauzalitate). în jargonul filosofic, se consideră că relația dintre emoție
și cogniție are din perspectivă cauzală un caracter mai curând sintetic, în timp ce
aspectele cauzale pur logice sau analitice dețin o importanță mai redusă. în
contextul dat, termenul sintetic se referă la faptul că anumite tipare de evaluare
cauzează niște emoții specifice; forma „logică" a cauzalității necesită o frazeologie
diferită — și anume, că anumite tipare de evaluare implică în mod logic existența
unor emoții specifice, fără a mai fi necesară vreo atribuire cauzală.
Descrierea fiecărei emoții presupune atât precizarea evaluării cognitive care
a stat la baza generării acesteia, cât și a aspectelor corelative comportamentale și
fiziologice. După cum precizam în Capitolul 4, furia, de exemplu, include atât
reprezentarea prejudiciului suferit, cât și a persoanei (sau obiectului) responsabile
pentru producerea acestuia, astfel că prejudiciul și învinuirea au fost considerate
drept cauzele furiei. Așadar, sunt descrise ambele tipuri de relații cauzale stabilite
între cogniție și emoție, cea logică și cea sintetică, putând fi evitată abordarea
exclusivă de tip sau/sau. Acest tip de raționament este concordant cu conceptul
metateoretic de cauzalitate reciprocă și cu rezerva mea în legătură cu exagerarea
importanței cauzelor materiale.
Având în vedere că emoția reprezintă o configurație complexă rezultată prin
combinarea proceselor motivaționale cu cele cognitive la nivelul unei experiențe
adaptative, un alt aspect controversat se referă la direcția cauzalității în cadrul
relației stabilite între cogniție și emoție. Evaluarea influențează emoția, însă
emoția rezultată va influența la rândul său evaluările ulterioare. Trebuie reținut
că modul în care am definit emoția presupune întotdeauna o cogniție — emoția
este un răspuns la un anumit tip de semnificație —, însă semnificațiile cu caracter
impersonal nu generează emoții. Din moment ce cogniția este întotdeauna parte
componentă a emoției, iar conform lui Sartre (vezi Capitolul 4) ea reprezintă cauza

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

234 generatoare pentru emoție, afirmația că la rândul său emoția influențează cogni-
ția ar putea să pară, cel puțin inițial, o tautologie de neînțeles, mai ales atunci
când vorbim despre efectele cauzale ale emoției, fără a specifica și componen­
tele acesteia.
Sociologii sunt uneori de părere că evaluarea, ca factor cauzal al emoției, nu
ar trebui considerată drept componentă intrinsecă a procesului emoțional; altfel
spus, aceștia ezită să privească evaluarea ca făcând parte și din efect. Unul din
motivele adoptării unei astfel de poziții rezidă în fundamentarea teoriilor
tradiționale pe logica aristotelică, conform căreia conceptul A nu poate desemna
simultan și un alt concept B, astfel că teoreticienii tind să vadă cauza și efectul ca
fiind în mod necesar separate. Printre altele, acest punct de vedere încurajează
afirmația că emoția și cogniția își au originea în arii sau sisteme cerebrale distincte,
ceea ce reprezintă un alt criteriu concret de diferențiere. Voi dezvolta acest aspect
mai târziu.
Pentru rezolvarea acestei dileme cu privire la relația dintre cauză și efect, este
necesar să admitem faptul că emoția reprezintă un concept supraordonat care
include și cogniția, între acestea fiind stabilită o relație de tip parte-întreg, fără
ca reciproca să fie însă adevărată. Activitatea cognitivă (A) — de exemplu,
învinuirea celuilalt pentru ofensa adusă — se combină la nivel emoțional cu
reacțiile fiziologice și tendințele de a acționa (B), pentru a forma o configurație
organizată, AB. învinuirea a cauzat emoția, adică furia, constituind totodată și
o parte componentă a acesteia. Simpla afirmație că furia rezultată (AB) — care
include cogniții referitoare la învinuirea celuilalt pentru ofensa suferită (A) —
este cauza reacției furioase (AB) capătă sens doar atunci când realizăm că o
componentă a configurației, A, poate genera o altă reacție subsecventă AB, din
care A este parte esențială. Atunci când afirmăm că resimțim o emoție, ca de
exemplu furie, care include pe lângă o evaluare cognitivă cauzală și reacțiile
fiziologice și comportamentale, și că la rândul său furia generată influențează
stările emoționale subsecvente, spunem de fapt că datorită feedback-ului rezultat,
starea emoțională generată va influența parțial evaluările ulterioare și stările
emoționale asociate acestora, formând un lanț cauzal temporal.
Această analiză nu diferă în aspectele sale esențiale de teoriile privind bolile
cauzate de agenții patogeni. Dacă un agent patogen contaminează un organism
vulnerabil, există o probabilitate ridicată de producere a bolii. Afecțiunea rezul­
tată, pe care o consider comparabilă cu emoția, include deopotrivă agentul
patogen care, odată învins de sistemul imunitar, dispare din organism sau con­
tinuă să existe într-o stare latentă asemănătoare sporilor. în realitate, una dintre
cauze, mai precis microbul (cealaltă fiind vulnerabilitatea organismului) este
necesar să rămână activă pe durata bolii, la fel cum și activitatea cognitivă trebuie
să fie prezentă în cadrul procesului emoțional pe toată durata acestuia; oricum,
atunci când activitatea cognitivă încetează sau scade ca importanță, ea va antrena
dispariția emoției. Nu există nicio tautologie în această afirmație.
Nu cred că este oportună discutarea în detaliu a cauzalității, întrucât există
numeroase alte aspecte care trebuie acoperite în vederea unei explicări adecvate
și complete a temei propuse. Spre exemplu, unul vizează analiza aristotelică cu

RICHARD S. LAZARUS
privire la tipurile de cauze: materială, eficientă, formală și finală; cea din urmă 235
semnifică faptul că, de exemplu, comportamentul trebuie explicat pe baza
factorilor carp îl motivează sau în limbajul teoretic adoptat de mine, în funcție de
scopurile sau obiectivele urmărite. Am manifestat dintotdeauna o afinitate față
de această poziție, la fel cum am fost atras și de modul în care Rychlak (1981a,
1981b) tratează rolul liberului-arbitru, punând accent pe orientarea comporta­
mentului în funcție de obiectivul sau scopul urmărit, idee exprimată sub forma
conceptului de „telerăspuns (telosponse)".
Spre finalul redactării acestui manuscris, a fost publicat un articol instructiv
a lui Sappington (1990) despre liberul arbitru și determinism, făcând o trecere în
revistă a analizelor recente pe această temă expuse de diverși autori, printre care
și Bandura (1989), Sperry (1988) și Tageson (1982). De exemplu, Bandura vorbește
despre constrângerile pe care mediul le exercită asupra comportamentului indi­
vizilor, ceea ce presupune un determinism, însă sugerează totodată că la rândul
lor indivizii au capacitatea de alegere și influențare a mediului; Bandura conchide
că nu există nicio incongruență între ideea că individul este un agent activ și cea
referitoare la determinismul comportamental. Teoria cognitiv-motivațional-rela-
țională adoptată în prezenta lucrare are un cadru esențialmente determinist, chiar
dacă un astfel de determinism nu exclude capacitatea individuală de alegere a
tipului de evaluare, în funcție de scopurile individuale și sistemul de credințe cu
privire la sine și lume.

Contextualismul și mecanicismul în teoriile

referitoare la emoție
Sociologia s-a confruntat timp îndelungat cu existența unor importante
diferențe teoretice între cele două moduri opuse de gândire științifică, respectiv
contextualismul și mecanicismul. Controversele la nivelul acestora au un rol
instructiv în înțelegerea emoției ca proces.
Din perspectiva contextualistă, emoția, la fel ca și alte fenomene psihologice,
poate fi înțeleasă doar în relație cu cadrul sau contextul particular în care aceasta
apare. Variabilele contextuale care descriu procesul emoțional includ cerințele
impuse de mediul obiectiv (care sunt în primul rând de ordin social), constrân­
gerile exercitate la nivel cognitiv, emoțional și acționai, resursele de care individul
dispune, precum și variabilele de personalitate de tipul motivelor și credințelor
individuale. Astfel de aspecte au fost discutate pe larg de către teoreticienii
contextualiști (de ex., Sarbin, 1982) și dialecticieni (de ex., Riegel, 1975), la care se
adugă adepții fenomenologiei și cei ai hermeneuticii (de ex., Heidegger & Husserl;
vezi Dreyfus, 1982,1991; Jennings, 1986; și Taylor, 1985). Din păcate, la fel cum
adepții mecanicismului respingeau orice altă abordare, contextualiștii la rândul
lor insistau ca mecanicismul să fie respins în totalitate și substituit cu o viziune
contextualistă asupra lumii; mai mult, contextualismul nu a condus la explicații
generale cu privire la funcționarea proceselor, ceea ce face dificilă operaționalizarea

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

236 conceptelor sale la nivelul unor metode de cercetare științifică care să nu se
rezume la simpla descriere a fenomenelor studiate.
Abordarea mecanicistă a dominat o perioadă îndelungată fizica și biologia,
contribuind la înțelegerea principiilor de funcționare a naturii și la controlul lumii
fizice. Aceasta poate fi descrisă cel mai bine drept încercarea de a descoperi acele
mecanisme universale sau legi fundamentale care contribuie la înțelegerea lumii
înconjurătoare. După Pepper (1942), metafora de bază a acestei abordări o consti­
tuie mecanismul. Indiferent de natura sa, biologică, psihologică, socială sau fizică,
un mecanism reprezintă un sistem universal de tip cauză-efect, care funcționează
în același mod în orice context.
Un astfel de exemplu este mecanismul bazat pe feedbakul negativ, după care
funcționează atât banalul termostat întâlnit în gospodării, cât și procesele fizio­
logice cu rol de reglare și menținere a echilibrului chimic; spre exemplu, când
conținutul de zahăr din sânge scade sub limitele normale, apare senzația de
foame, iar când cantitatea de apă din sânge se reduce sub nivelul optim, ne va fi
sete. în discutarea evaluării ca fiind condiția necesară și suficientă pentru gene­
rarea unei emoții, am adoptat acest mod de înțelegere mecanicistă, care afirmă
că unui anumit tipar cognitiv îi corespunde întotdeauna o emoție specifică.
Dacă ținem seama de avantajele pe care le prezintă adoptarea fiecăreia dintre
cele două perspective epistemologice, putem concluziona că acestea ajută la
clarificarea anumitor aspecte controversate cu privire la procesul emoțional. în
adoptarea modelului mecanicist se pune accent pe caracteristicile universale, pe
structură și proces. O înțelegere științifică deplină a caracteristicilor și modului
de funcționare a fenomenelor necesită descrierea completă atât a. structurii, cât și
a proceselor implicate. în general, structurile se referă la aranjamentul mai mult
sau mai puțin stabil sau modelul după care părțile se organizează la nivelul
sistemului; un proces se referă la funcțiile pe care părțile le îndeplinesc în cadrul
sistemului — mai precis, ce rol au acestea și cum interacționează și se modifică
la nivel de sistem.
Cititorul familiarizat cu abordarea mecanicistă se poate gândi la exemplul unui
motor cu combustie internă2. Motorul unei mașini este constituit din numeroase
părți (structura) conectate în cadrul unui sistem ce determină modul în care
energia este transformată în final din starea latentă de benzină într-o mișcare
sincronică a roților (proces). Structurile geologice ale mediului fizic (de ex., dealu­
rile, matca unui râu, frunzișul arborilor) și procesele geologice (de ex., cursul
apelor sau direcția vântului, modificările la nivelul scoarței terestre) constituie de
asemenea, exemple potrivite ale interdependențelor dintre structuri și procese.
Structura terestră orientează vântul și cursul apelor; la rândul lor, acestea produc
pe termen lung eroziuni la nivelul scoarței terestre, așa cum se întâmplă în
formarea văilor și a albiilor râurilor. în mod similar, un sistem psihologic poate
fi descris în termeni de structuri și procese; acele trăsături individuale stabile care
ne influențează modul cum reacționăm, emoțional alcătuiesc structura perso­
nalității, în timp ce stările tranzitorii și modificabile, cum sunt dorințele, gândurile
și sentimentele, sunt considerate procese ale personalității.

RICHARD S. LAZARUS
 Astfel de deosebiri cu caracter general referitoare la structură și procese aduc 237
în prim plan o altă diferențiere făcută în Capitolul 2 cu care cititorul este mai
familiarizat, mai precis aceea dintre emoția privită ca stare sau ca trăsătură. Emoția
ca stare se află în continuă transformare, modificându-se de la un context la altul
sau de la un moment la altul. Două experiențe emoționale nu sunt niciodată
identice; dacă sunt furios, această stare nu poate fi înțeleasă exclusiv prin referirea
la situațiile anterioare în care m-am simțit astfel, ci necesită examinarea con­
textului particular în care a apărut furia actuală. Conform perspectivei con-
textualiste, orice nouă stare de furie va prezenta întotdeauna anumite aspecte
unice, însă din punctul de vedere al mecanismelor universale care stau la baza
producerii acesteia, ea este similară tuturor celelaltor episoade de furie.
Pe de altă parte, emoția considerată ca trăsătură reprezintă o caracteristică
structurală determinată de relația individ-mediu. Strict vorbind, o trăsătură nu
poate fi echivalată cu emoția, întrucât cea dintâi se referă mai degrabă la tendința
individuală de a reacționa emoțional într-un anume mod, și nu la emoția în sine.
Altfel spus, trăsătura emoțională constituie o predicție cu privire la frecvența,
intensitatea sau contextele de mediu în care la un individ particular este probabil
să resimtă o anumită stare emoțională. Când o emoție particulară se produce în
mod recurent la același individ, așa cum se întâmplă destul de frecvent, vom
afirma că acesta este coleric, se autoculpabilizează, este timid sau optimist. în
măsura în care emoția respectivă reapare și de la un context la altul sau urmează
același tipar de generare, ea poate fi considerată ca expresia unor trăsături mai
mult sau mai puțin stabile datorate structurii personalității individuale, unui
mediu particular (de ex., un partener sau un superior violent), sau și mai corect
ar fi să le considerăm ca determinate de modul stabil în care individul relațio-
nează cu mediul. Este posibil ca un individ să resimtă recurent furie doar într-un
anumit context extern care pe un alt individ îl face în mod repetat să se simtă
anxios sau vinovat (vezi Lazarus, 1989a).
Dacă suntem interesați în principal de caracteristica (trăsătura) care îl
predispune pe un individ la furie, atunci vom încerca să identificăm acea regulă
universală care la nivel intrapsihic determină reacția de furie. Atunci când punem
un accent mai mare pe situațiile sociale (contextele) care îi fac pe indivizi furioși
(stare), vom încerca să găsim această regulă universală la nivelul proceselor
socioculturale. în cazul în care, așa cum voi argumenta, explicația rezidă în modul
în care factorii de personalitate se combină cu cei de mediu, regula sau meca­
nismul universal trebuie căutat în relația individ-mediu specifică unei experiențe
adaptative particulare, care reprezintă cadrul adecvat pentru studierea reacțiilor
emoționale. Cititorul cunoaște deja faptul că elementul psihologic central al
acestui cadru pe care se fundamentează analizarea emoțiilor îl constituie tema
relațională centrală rezultată în urma procesului de evaluare.
Absolutizarea oricăreia dintre cele două perspective, mecanicismul sau con-
textualismul, va conduce la omiterea unor caracteristici esențiale ale emoțiilor. în
încercarea de găsire a unor mecanisme universale, acordăm atenție trăsăturilor
comune, făcând generalizări valabile pentru toți indivizii, în orice moment. De
asemenea, vom încerca să realizăm o clasificare a contextelor pe baza capacității

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

238 acestora de a produce o anumită stare emoțională la un tip particular de indivizi.
Spre exemplu, putem observa că furia apare întotdeauna în cadrul unui anumit
tip de relație individ-mediu, în care judecata evaluativă este că individul a fost
insultat sau înjosit. Generalizările sunt posibile doar atunci când ne punem
întrebări în legătură cu echivalența funcțională a situațiilor privind capacitatea
acestora de a genera stări emoționale și în legătură cu modul în care o experiență
particulară de tipul furiei, deși diferă prin anumite caracteristici de alte experiențe
similare, este comparabilă cu acestea în privința factorilor care o determină, a
trăsăturilor specifice și a modului de manifestare.
Oricum, atunci când facem astfel de generalizări utile, vom trece cu vederea
sau vom pune un accent mai redus pe variațiile privind emoțiile experimentate
în diferite ocazii. O astfel de perspectivă se regăsește foarte bine în contextualism.
Hermeneutica, o variantă a contextualismului, se axează în principal pe unicitate
și context, în timp ce mecanicismul științific pune accent preponderent pe prin­
cipiile universale care transcend contextele variabile. Atunci când generalizările
cu privire la emoții sunt descrise prin intermediul variabilelor contextuale, în
duda faptului că analizele întreprinse devin mai complicate, acestea vor permite
o mai mare capacitate de explicare și previzionare a variațiilor interindividuale
și intraindividuale.
Sunt de părere că în cazul contextualismului extrem — ,,-ismul" îl face mai
degrabă o dogmă decât o conștientizare rațională a importanței contextelor —
acesta nu poate fi acceptat ca știință în adevăratul sens al cuvântului, deoarece
subminează eforturile de a găsi acele generalizări aplicabile fenomenului
emoțional; iar mecanicismul, ca doctrină dusă la extrem, subminează evaluarea
complexității și variabilității fenomenului. După cum vom vedea la finalul acestui
capitol, aspectele menționate susțin elaborarea unei teorii sistemice asupra
procesului emoțional.

Trei controverse legate de rolul cauzal al cogniției

A afirma că activitatea cognitivă este o condiție suficientă în generarea
emoțiilor înseamnă că ea poate constitui un factor cauzal pentru emoții, însă există
și alți factori care contribuie în acest sens. A afirma că este o condiție necesară
înseamnă că emoția nu poate exista în lipsa activității cognitive. Aceasta este o
afirmație mai puternică, comparativ cu prima. Cu toate acestea, ambele afirmații
sunt, în felul lor, incomplete, întrucât trebuie să avem în vedere mai mult de un
singur tip de activitate cognitivă — mai precis, să luăm în considerare atât
cunoașterea, cât și evaluarea (vezi Capitolul 4 și Lazarus & Smith, 1988).
Am propus în Capitolul 4 ideea conform căreia cunoașterea (knowledge), care
include atât credințele corecte, cât și pe cele incorecte asupra lumii înconjurătoare,
este o condiție necesară pentru apariția emoției, deoarece semnificația tranzacțiilor
pentru starea de bine se bazează pe cunoaștere. Cu toate acestea, cunoașterea nu
este și o condiție suficientă pentru producerea unei emoții, întrucât este necesară o
evaluare individuală (estimare) pentru ca emoția să apară, iar această evaluare

RICHARD S. LAZARUS
nu depinde doar de înțelegerea experiențelor (adică de cunoașteri), ci și de 239
aprecierea influenței acestora asupra stării de bine. Pentru generarea emoției,
cunoașterea trebuie să fie însoțită de un anumit simț al identității eului sau, mai
precis, de un interes individual cu privire la experiențele trăite. Prin urmare,
evaluarea (appraisal) semnificației relației individ-mediu este atât o condiție
necesară, cât și suficientă; în absența evaluării personale (de ex., a prejudiciului sau
beneficiului), emoția nu se produce; când se realizează această evaluare, este
inerentă generarea unei emoții particulare.
Deși majoritatea teoreticienilor sunt de părere că evaluarea constituie o
condiție suficientă pentru apariția emoției — altfel spus, aceasta are de regulă
ca efect generarea și modelarea unei emoții — un număr mare dintre aceștia nu
sunt de acord cu ipoteza că evaluarea reprezintă și o condiție necesară. Argu­
mentele aduse în acest sens sunt adesea confuze, deoarece acești teoreticieni
tratează de regulă activitatea cognitivă într-o manieră mult prea generală, fără
a face o distincție funcțională între cunoaștere și evaluare. De exemplu, într-un
important volum colectiv, în care Izard, Kagan și Zajonc (1984, p. 5) tratează
relațiile dintre cogniție și emoție, aceștia afirmă: „Nu există niciun dubiu asupra
faptului că cogniția este o condiție suficientă pentru apariția emoției; întrebarea
se pune dacă ea reprezintă și o condiție necesară". Hoffman (1985) folosește
același argument atunci când sugerează că a postula în avans că evaluarea cogni­
tivă este întotdeauna necesară nu aduce mari avantaje teoretice. Tipul de cogniție
implicat nu este însă precizat.
De ce se neagă totuși afirmația că evaluarea este o condiție necesară pentru
apariția emoției? Oponenții susțin, după părerea mea în mod eronat, că această
ipoteză este posibil să genereze trei categorii de probleme teoretice: (1) Prin
acordarea unui rol central cogniției în modelarea emoției, se spune că emoția va
rămâne „rece" și fără viață. (2) Se susține că reacții emoționale apar și la bebeluși
și animale, în absența capacității acestora de a face raționamentele complexe
necesare procesului de evaluare. Drogurile sau anumite stări fiziologice, cum sunt
oboseala ori boala, determină schimbări de stare sau alte consecințe emoționale,
fapt care este adesea interpretat în sensul că emoția poate fi generată și în absența
medierii cognitive. (3) Reacțiile emoționale sunt cel mai des rapide sau cvasi-
instantanee. Această viteză face dificilă explicarea reacțiilor emoționale în baza
unui proces complex de obținere și procesare a informațiilor din mediu, descris
de regulă de către psihologii cognitiviști ca o succesiune graduală și relativ lentă
de etape, după modelul digital de căutare, stocare și redare a informației com­
puterizate. Cred că acest aspect controversat ar putea fi cel mai bine redat prin
întrebarea dacă există un singur mod de generare a semnificațiilor. în continuare
voi aborda pe rând fiecare dintre aceste aspecte.

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

240 1. Transformă cauzalitatea cognitivă emoția
într-un proces „rece" și fără vlagă?
Tomkins (1981, p. 306) tratează ideea existenței unei cauzalități cognitive ca
fiind o intelectualizare exagerată, în virtutea căreia emoțiile devin „reci" și palide;
aceeași eroare logică se întâlnește și la alți autori care presupun că abordările
cognitiviste subsumează emoția cogniției sau o echivalează cu aceasta. Un astfel
de argument vine însă dintr-o neînțelegere. Propoziția care circumscrie cauzalita­
tea cognitivă afirmă că emoția presupune factori cauzali cognitivi și componente
cognitive, dar nu că emoția ar fi doar o formă de cogniție. Afirmații de tipul celor
făcute de Solomon (1980, p. 271) și Sartre (1997, p. 58), conform cărora emoțiile
sunt foarte asemănătoare cu judecățile sau cu un anumit tip de înțelegere a lumii,
par de fapt, mai ales atunci când sunt scoase din context, să sugereze o limitare
a afectului în cadrul procesului emoțional.
Consider că cea mai bună ripostă pentru criticii ipotezei că evaluarea este o
condiție necesară pentru emoții ar fi că emoția depinde de și include cunoașterea,
pe lângă alte componente („fierbinți") cum sunt: sentimentul intens (evaluarea)
că există o miză în cadrul interacțiunii, tendințele către acțiune și modificările
fiziologice determinate de acestea. Pe scurt, sublinierea rolului activității cognitive
în cadrul procesului emoțional nu presupune echivalarea emoției cu cogniția.
Un alt argument pripit rezultă din neînțelegerile determinate de fraze ambigue
ca „primatul emoției" (Zajonc, 1980,1984) și „primatul cogniției" (Lazarus, 1982,
1984a), folosite în dezbaterile anterioare cu privire la rolul cogniției în generarea
emoțiilor. Unii cititori au interpretat eronat astfel de fraze, ca sugerând fie că
emoția ar avea o importanță mai mare decât cogniția, fie viceversa. Prin folosirea
termenului de „primat", este cert că nu intenționez să sugerez faptul că unul sau
altul dintre procese are o importanță psihologică mai mare decât celălalt.
O parte dintre cei care acceptă astfel de argumente „iscate de neînțelegeri" au
propus ca soluție ideea că emoția și cogniția reprezintă sisteme separate, guvernate
de structuri cerebrale distincte din punct de vedere anatomic (cf. Zajonc, 1980,
1984). Această abordare a fost adoptată în special de teoreticienii care consideră
procesul emoțional ca având un caracter înnăscut, precum și de către cei care au
preferat să reducă activitatea psihică la procesele neurofiziologice (vezi Panksepp,
1982,1986). De asemenea, Le Doux (1989) a susținut independența funcțională și
anatomică a emoției, respectiv a cogniției. Afirmația acestuia (1989, p. 278) că
„sistemele pot funcționa independent" îmi creează întru câtva mai puțin
disconfort decât atunci când scrie (1989, p. 279): „computațiile afective pot fi
realizate și în absența celor cognitive".
în absența precizării că aceste computații afective constituie evaluări ale
situațiilor periculoase sau benefice și, prin urmare, ele sunt procese cognitive,
afirmația citată anterior mi se pare nefundamentată chiar și în cazul unor evaluări
primitive, atâta timp cât acestea depind într-o oarecare măsură mai curând de
experiență, decât de reflexele înnăscute. Le Doux pare să sugereze că este impli­
cată și învățarea, atunci când scrie în același articol (1989, p. 271) că „elementul
central al sistemului emoțional îl constituie mecanismul de computare a relevanței

RICHARD S. LAZARUS
afective pe care o au stimulii". Expresii cum sunt „computarea" și „relevanța 241
afectivă" sugerează în mod cert că e vorba de semnificație, evaluare sau de o
procesare cognitivă de un anumit tip, chiar și atunci când aceste procese sunt
coordonate de amigdala cerebrală, astfel încât consider că ar fi lipsit de precauție
să vorbim despre sistemul afectiv ca și cum nu ar implica niciun fel de activitate
cognitivă. Din acest motiv, se pune problema unei clarificări a conceptului de
cogniție, precum și depășirea concepției pe care o voi lua în considerare un pic
mai târziu, și anume că există o singură modalitate prin care se poate realiza
evaluarea sau obținerea unei semnificații (vezi și Capitolul 4).
Cu toate acestea, a aduce argumente împotriva tratării cogniției și emoției
ca sisteme separate nu contrazice valabilitatea principiului sistemic, ci doar
unul dintre modurile în care acesta este aplicat. Ulterior, în cadrul acestui capitol,
în secțiunea cu privire la teoria sistemică, voi sugera că este cu adevărat folositor
să vorbim despre un sistem emoțional, ca o organizare complexă de variabile
și procese care diferențiază emoția de celelalte activități psihice — de exemplu,
cele implicate în existența și adaptarea nonemoțională cotidiană (cf. Duffy,
1941a, 1941b).
O problemă pe care o ridică soluția separării cogniției de emoție rezidă în
faptul că fiecare dintre cele două procese este atât de complex, iar mecanismele
lor de funcționare implică un număr atât de mare de căi neuronale centrale și
periferice, încât sunt de părere că este dificilă găsirea unor argumente con­
vingătoare privind existența a două sisteme separate, ca și cum pentru fiecare ar
exista câte un organ cerebral distinct. De asemenea, în prezent neuropsihologii
par să descrie creierul în termeni de circuite asemănătoare conexiunilor telefonice,
și nu ca fiind alcătuit din câmpuri electrochimice, ceea ce duce la conexiuni mai
difuze care pot implica diferite porțiuni cerebrale. Nu știu cu certitudine dacă
vreuna dintre aceste două analogii este în totalitate adevărată sau dacă ar putea
reprezenta modelul absolut care să poată explica funcționarea creierului. în ciuda
numeroaselor progrese recente, suntem încă destul de departe de înțelegerea
modului în care acest organ de maximă complexitate funcționează.
O astfel de argumentare aduce în prim-plan dezbaterile din perioadele anteri­
oare cu privire la activitatea generalizată versus localizarea funcțiilor cerebrale, iar
oscilațiile între aceste două poziții au avut un caracter endemic. în momentul de
față, localizarea funcțiilor cerebrale este în ascensiune. Chiar dacă emoțiile și
activitatea cognitivă pot fi deconectate funcțional, cum este cazul când individul
mobilizează mecanisme defensive de tipul distanțării sau intelectualizării ori
suferă de anumite afecțiuni cerebrale (cf. Sachs, 1987), separatismul poate face ca
localizarea neuronală și specificitatea să fie împinse la extrem, generând un deus
ex machina de tip neurofiziologic.
O a doua dificultate rezidă în faptul că funcționarea creaturilor vii are în
general mai curând un caracter integrat, și nu unul divizat. Activitatea psihică
este de regulă coordonată și direcționată rapid, în acord cu funcțiile adaptative
care operează interdependent la un anumit moment, astfel că nu va fi perturbată
de fragmentarea în diferite direcții. Există o tradiție destul de îndelungată în
gândirea teoretică de a considera că sănătatea mentală înseamnă integrare, în timp

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

242 ce patologia desemnează o stare de conflict și fragmentare psihică. După opinia mea,
adoptarea poziției separatiste îi împiedică pe teoreticieni să pună întrebările
adecvate, ce ar trebui să vizeze tipul de activitate cognitivă care deține un rol
cauzal în generarea procesului emoțional, modul în care aceasta operează și cum
sunt coordonate la nivel intrapsihic procesele implicate în producerea emoțiilor.
Separarea cogniției de emoție a avut o tradiție îndelungată în cadrul culturii
vestice, avându-și originile în Grecia Antică și fiind promovată ulterior de către
biserica catolică a Evului Mediu, astfel că ea se întâlnește și în prezent. Idealul
apolinic propus de filosofia greacă, care a fost adoptat și de biserica medievală,
ridica rațiunea la rang divin. Pasiunea era considerată ca animalică, iar biserica
le impunea drept conduită enoriașilor să își controleze natura animalică prin
intermediul rațiunii.
în cadrul contraculturii anilor '60 și în romantismul promovat de Rousseau și
alți filosofi, relația dintre cogniție și emoție a fost pentru scurt timp inversată de
perspectiva că în lumea industrială indivizii deveniseră în mod preponderent
constrânși de valorile raționale și de regulile societale, în detrimentul exprimării
propriei naturi umane. Prin urmare, este nevoie de un efort pentru ca individul
să se poată conecta la propriile emoții, care au fost reprimate. (Mai mulți
psihoterapeuți existențialiști din perioada modernă au adoptat la rândul lor
această concepție; vezi Capitolul 11). Și în prezent, la fel cum s-a întâmplat în
perioada clasică și în cea medievală, emoțiile și cognițiile sunt mai curând separate
și puse în opoziție, decât să fie considerate ca procese interdependente care
fuzionează.
Poate că am căzut în capcana acestei ideologii, cu privire la modul în care
teoretizăm în prezent procesele psihice și pe cele cerebrale. Cercetările psiho-
fiziologice asupra emoțiilor s-au centrat până de curând pe structurile de la
nivelul creierului mic și pe cele mezencefalice, cum sunt sistemul reticular activa­
tor și hipotalamusul (cf. Averill, 1974). Emoția a fost tratată, ca să spunem așa, ca
fiind o reacție primitivă și instinctuală, și doar recent a început să existe mai mult
interes pentru rolul îndeplinit de sistemul limbic și cortexul cerebral în cadrul
procesului emoțional. Teoreticienii au început să înțeleagă rolul important pe care
formele superioare de activitate cognitivă îl au pentru emoție. Leeper (1970,
pp. 156-157) a exprimat această idee după cum urmează:

Teoriile psihologice din trecut presupuneau, de asemenea, că emoțiile repre­

zintă procese de rang inferior, iar această concepție se datora parțial faptului că
emoțiile erau descrise ca depinzând de mecanismele subcorticale și de sistemul
nervos autonom, în timp ce percepțiile și activitatea cognitivă erau în general
descrise pentru vertebratele superioare ca determinate de neocortex și de sistemul
nervos somatic.
Cu toate acestea, orice dihotomie de acest tip poate fi în mod destul de cert
contrazisă. Noile descoperiri cu privire la influențele exercitate de formațiunile
reticulare aparținând trunchiului cerebral au dovedit doar parțial interdependențele
existente între funcționarea corticală și cea subcorticală, atât la nivelul activităților
cognitive, cât și în cadrul proceselor emoționale.

RICHARD S. LAZARUS
 Într-adevăr, din moment ce funcțiile emoționale ating cel mai înalt grad de 243
dezvoltare la viețuitoare cum sunt omul și cimpanzeii, fiind mai puțin dezvoltate
la câine și mult mai rudimentare la galinacee, este posibil ca apariția porțiunii
neocorticale a creierului să fi deținut un rol crucial atât în dezvoltarea
caracteristicilor emoționale, cât și a tipurilor de percepții, învățări și cogniții
recunoscute în psihologia tradițională.

Rezumând, tradițiile culturale și influențele filosofice au reîntărit concepția

asupra cogniției și emoției ca sisteme separate, în cadrul căreia emoția era
considerată ca fiind un proces primitiv, iar cogniția unul avansat, atât din punct
de vedere filogenetic, cât și ontogenetic, fără a se lua în calcul posibilitatea că în
realitate acest model de gândire nu descrie cel mai bine procesul emoțional.

2. Poate fi emoția generată în absența medierii cognitive?

Răspunsul la această întrebare depinde de dovezile care susțin că emoțiile sunt
experimentate și în absența unei capacități de cunoaștere și evaluare a informa­
țiilor relevante. în mod evident, ținând cont că bebelușii și copiii mici — dar și
speciile animale superioare — experimentează emoții fără a fi capabili să evalueze
ceea ce se petrece în cadrul propriilor experiențe adaptative, sau având în vedere
că stările fiziologice pot genera în mod direct emoții în absența medierii cognitive,
ar fi dificil să argumentăm că activitatea cognitivă este o condiție necesară pentru
procesul emoțional. Izard, Kagan și Zajonc (1984, p. 2) scriau că medierea
neuronală a „informațiilor [senzoriale] aferente face ca acestea să poată fi direct
transformate în emoții, fără implicarea activității cognitive". Pe de altă parte,
dificultățile metodologice considerabile legate de studierea acestui aspect, în
cadrul cărora cea mai importantă este identificarea experienței emoționale pe baza
a ceea ce este observabil, îngreunează strângerea unor dovezi concludente. Pe
baza reacțiilor periferice a căror semnificație interpretativă nu este foarte clară,
suntem forțați să emitem ipoteze cu privire la capacitățile și procesele cognitive
existente la bebeluși și copiii mici, precum și în legătură cu activitatea cognitivă
la speciile animale superioare sau la modul cum evaluările mediază stări fizio­
logice, ca de pildă cele produse de droguri.

Cazul bebelușilor și al copiilor mici. în Capitolul 8 voi acoperi mai detaliat

tema dezvoltării emoționale, astfel că în această secțiune fac referire succint doar
la câteva aspecte-cheie, într-un mod care coincide parțial cu ceea ce am afirmat
deja în Capitolul 4, atunci când am descris medierea cognitivă. Un număr de
psihologi care au studiat procesele de dezvoltare (de ex., Emde, 1984; Izard, 1978,
1984; Fischer & Pipp, 1984; Sroufe, 1984) consideră că bebelușii nu au capacitatea
să resimtă o gamă largă de emoții imediat după naștere, dar că acestea încep să
se dezvolte între două și patru luni, astfel că unele emoții apar mai devreme decât
altele. Se consideră că starea emoțională cea mai primitivă pe care bebelușii o
exprimă este agitația difuză, urmată din punctul de vedere al procesului de

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

244 dezvoltare de atenție sau interes, apoi de fericire, furie, și abia mai târziu de
teamă. Rușinea și vinovăția probabil că se dezvoltă mult mai târziu, întrucât
depind de o înțelegere avansată a complexității relațiilor sociale (vezi și Dunn,
1988; Harris, 1989), însă nu există prea multe cercetări experimentale cu privire
la dezvoltarea acestor două emoții, ceea ce face ca numeroși adepți ai abordării
filogenetice să nu le considere ca făcând parte din emoțiile primare.
După cum subliniau Lewis și Saarni (1985), precum și numeroși alți autori,
există o deosebire importantă între experiența emoțională și expresia acesteia, ultima
ajungând doar mai târziu să fie integrată la nivelul unei configurații emoționale.
Nu este nicio contradicție în a concede că la copii apar încă de timpuriu expresii
care par emoționale, dar acest lucru nu înseamnă că ele sunt în mod necesar legate
de experiențe emoționale, înainte să se dezvolte la cel mic capacitatea de
înțelegere a semnificației experienței pentru propria stare de bine. Și mai
important este faptul că la întrebarea controversată dacă în primii ani de viață
copiii au sau nu experiențe emoționale, iar în caz afirmativ, care este natura
acestora, nu a fost găsit până în prezent un răspuns definitiv, astfel că ea nu ar
trebui respinsă din start.
Zâmbetul la nou-născut a fost considerat o dovadă elocventă în acest sens,
însă observațiile lui Emde (1984, p. 82) care au arătat că zâmbetul copilului foarte
mic aparent nu are legătură cu evenimentele externe ar trebui să îi facă pe cer­
cetători precauți când susțin doar pe baza expresiilor faciale faptul că bebelușii
experimentează emoții înainte ca aceștia să poată face cel mai rudimentar tip de
evaluare. Cu toate că aceasta pare să fie o poziție teoretică justificată de dovezile
empirice, o analiză întreprinsă de Ekman, Friesen și Davidson (1990), citată în
Capitolul 2, atrage atenția asupra faptului că pot exista diferite tipuri de zâmbet
care sunt expresia unor stări și procese psihologice destul de diferite. Pe acest
motiv, independent de gradul de adecvare al unor astfel de dovezi, interpretarea
zâmbetelor poate fi cu mult mai complexă și mai dificilă decât se credea, iar
observatorii s-ar putea înșela asupra semnificației emoționale a acestora.
Mai mult, consider că nu este justificată afirmația conform căreia capacitatea
de comunicare verbală are o importanță crucială pentru experimentarea unei
emoții. în realitate, copiii foarte mici au emoții încă din perioada preverbală, iar
acestea nu pot fi măsurate pe baza relatărilor verbale. Faptul că la copiii mici par
să existe expresii emoționale și modificările fiziologice asociate acestora, ceea ce
sugerează că experiențele emoționale se produc încă din perioadele de viață
timpurii, chiar dacă acestea nu sunt reprezentate conștient sau nu pot fi descrise
prin limbaj, poate fi susținut de un număr suficient de mare de dovezi, ca de
exemplu cercetarea de orientare etologist realizată de Dunn (1988).
Dunn și Munn (1985) au observat că, de pildă, conflictele emoționale cu mama
sunt foarte comune și se intensifică între 14 și 24 de luni, după cum se poate vedea
în Tabelul 5.1. Frecvențele anumitor răspunsuri cu încărcătură emoțională întâl­
nite la copil sunt prezentate în Tabelul 5.2. Ulterior, în Capitolul 8, voi furniza
unele exemple concrete de schimburi verbale extrase din cercetarea lui Dunn,
care ilustrează cât de sofisticată poate fi înțelegerea copilului mic cu privire la
regulile emoționale.

RICHARD S. LAZARUS
TABELUL 5.1. Frecvențele totale și medii ale evenimentelor conflictuale 245
la nivel intrafamilial

Evenimente conflictuale Frecvențele medii pe categorii de vârstă (în luni)

14 16 18 21 24

Conflict fratern

Studiul 1 (N=328) 10,3 8,2 11,7 11,5 11,2

Studiul 2 (N=656) - - 8,0 - 7,6
Conflict mamă-copil

Studiul 1 (N=298) 5,8 8,2 9,2 12,0 12,5

Conflict mamă-frate

Studiul 2 - 3,0 - 4,7

(Sursa: J. Dunn și P. Munn, „Becoming a family member". Child Development, 56, Chicago:
University of Chicago Press. Copyright©1985 deținut de Society for Research in Child
Development, Inc. Cu acordul pentru republicare).

Cu alte cuvinte, există argumente substanțiale chiar și în absența relatărilor

verbale, care susțin că la copil se dezvoltă destul de devreme capacitatea de a
realiza evaluări cognitive și că, în realitate, aceștia învață rapid în decursul
primelor luni de viață care este semnificația experiențelor trăite pentru propria
stare de bine. Atunci, ce se poate spune cu privire la etapele timpurii ale
copilăriei? Campos și colaboratorii (de ex., Bertenthal, Campos & Barrett, 1984)
au arătat că la copilul sub un an evaluarea pericolului reprezentat de situarea la
înălțime depinde de experiența locomotorie individuală (mersul de-a bușilea),
care este o achiziție foarte timpurie a procesului de dezvoltare. Doar la stadiul
când copilul a început să meargă astfel, el va reacționa cu teamă față de înălțime,
situație creată în experimentul în care copilul este îndrumat să traverseze o masă
transparentă, ceea ce induce iluzoriu situația de pericol asociat înălțimii.
Aceste date sugerează puternic că pe baza experienței mersului de-a bușilea
este foarte probabil ca bebelușii să învețe să evalueze pericolul unei căderi și răniri
mai întâi la nivel corporal, pentru a putea resimți teamă în cadrul experimentului
cu masa transparentă care crea iluzia că ai putea cădea de la înălțime. Bebelușii
care au avut anterior o astfel de experiență sau au fost foarte aproape să cadă, iar
mama le-a vorbit sau a acționat alarmată când ei se aflau în echilibru instabil pe
o margine înaltă sau în capul scărilor, este mai probabil să manifeste teamă,
comparativ cu ceilalți. Dacă mama îi zâmbește bebelușului de la celălalt capăt al
obstacolului aparent „periculos", acesta va fi mai puțin temător și se poate chiar
deplasa către latura abruptă a obstacolului sau uneori poate mearge de-a bușilea
pe latura exterioară a acestuia, pentru a-1 evita (vezi Figura 8.2). Mai târziu, când

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

246 TABELUL 5.2. Studiul 1: Modificări comportamentale din al doilea an, survenite
în timpul unui conflict fratern, respectiv mamă-copil

Reacția copilului Număr de incidente în funcție de vârstă (în luni)

14 16 18 21 24

Conflict fratern în. care copilul apelează la mamă

Se uită la mamă, se agită și 16(6) 3(3) 6(3) 1(1) -
ridică mâinile
Se uită la mamă sau la 8(5) 13 (6) 7(2) 2(1)
observator, își arată fratele
cu degetul, scoate sunete în
semn de protest
Protestează verbal cu — 4(D 9(3) 26 (6) 20 (6)
privire la agresiunea
suferită din partea fratelui

Conflict mamă-copil în care acesta din urmă exprimă furie sau râde
Expresii de furie 2(2) 7(4) 8(4) 17(5) 17(6)
Râsete adresate mamei sau 9(3) 20 (5) 29 (6) 35 (5) 37 (6)
observatorului

Notă: Cifrele dintre paranteze = N.

(Sursa: J. Dunn și P. Munn, „Becoming a family member". Child Development, 56, Chicago:
University of Chicago Press. Copyright ©1985 deținut de Society for Research in Child
Development, Inc. Cu acordul pentru republicare).

a dobândit mai multă experiență și a mai crescut, același bebeluș va păși prudent
peste obstacolul vizual, ceea ce semnifică faptul că a fost atins un nou stadiu
adaptativ, care necesită o înțelegere mai aprofundată a lumii înconjurătoare.
Faptul că nu am abordat până acum mai pe larg aspectele dezvoltării emo­
ționale face ca această discuție absolut necesară să aibă un caracter incomplet. în
Capitolul 4 am făcut o diferențiere pe care o consider extrem de importantă, mai
precis între modurile complexe, deliberate, voliționale și conștiente de generare
a semnificațiilor, pe de o parte, și cele mai simple, automate, involuntare și incon­
știente (sau preconștiente), pe de altă parte așa cum au fost spre exemplu ilustrate
prin noțiunea de „rezonanță". Cu toate acestea, discuția referitoare la componen­
tele procesului de evaluare ar fi putut crea impresia eronată a unei reveniri la
opinia despre evaluare ca având întotdeauna un caracter deliberat și reflexiv,
afirmație aplicabilă de fapt doar adulților în anumite situații, nu și copiilor.
Deși în Capitolul 4, atunci când i-am citat pe Stenberg și Campos (1990),
respectiv pe Bahrick și Watson (1985), am făcut o scurtă digresiune pentru
a sublinia că, spre exemplu, furia la copil ar putea să opereze diferit comparativ
cu furia din stadiile ulterioare adulte, repet aici afirmația conform căreia

RICHARD S. LAZARUS
componentele evaluării pe care le-am discutat și le voi relua în Capitolele 6 și 7 247
nu trebuie considerate ca fiind în mod necesar forme superioare de procesare a
informațiilor, atâta timp cât din perspectiva procesului de dezvoltare se poate
ajunge la o semnificație și în alte moduri mai elementare. Este mai înțelept să
amân discutarea numeroaselor aspecte privind procesul de dezvoltare pentru
Capitolul 8, în Partea a IV-a. Totuși, consider că este justificat și merită din nou
subliniat aici faptul că la bebelușul de 4 luni este posibil să existe un simț
elementar referitor la relevanța unei situații pentru un anume scop, pentru sine
sau pentru identitatea eului, pentru incongruența în raport cu scopurile și pentru
responsabilitatea externă atunci când se iscă furia; capacitatea de atribuire a
controlului și, în consecință, învinuirea este foarte probabil să lipsească; acestea
pot avea un rol important doar în starea de furie a adultului, nu și pentru cea a
copiilor foarte mici.
Modurile în care se ajunge la o evaluare, respectiv la generarea emoțiilor, vor
continua să constituie un set de probleme dificile și controversate și ne putem
aștepta la dezbateri de durată pe marginea unor soluții conceptuale divergente,
având în vedere că la momentul actual nu putem obține date suficiente pentru
clarificarea acestor aspecte, la care se mai adaugă faptul că specialiștii în științele
sociale manifestă preferințe teoretice și metateoretice divergente. Preocuparea
mea actuală a vizat demonstrarea faptului că propunerea care considera evaluarea
ca o condiție cauzală necesară și suficientă în generarea emoțiilor este justificată,
iar emergența unor emoții particulare la bebelușii și copiii mici reflectă un progres
al capacității de înțelegere a acestora cu privire la sine și lume, pe care se vor baza
evaluările din perioada adultă.

Cazul speciilor animale inferioare. O argumentare comparabilă se referă la

faptul că și la speciile animale de o complexitate medie, este posibilă existența unei
capacități cognitive mult mai bune pentru evaluarea semnificației situațiilor,
comparativ cu presupunerile frecvente actuale. Tiparul comportamental descris
de Griffin (1984) la păsările care simulează aripa ruptă în prezența atacatorului,
ceea ce sugerează o bună planificare datorată unor condiționări complexe
asemănătoare evaluării, precum și manevrele de răspuns flexibile la modificările
situației constituie în mod clar un exemplu relevant în acest sens (vezi Capito­
lul 3). Animalele mai puțin evoluate, cum este cazul peștelui-spadă sau al găinilor
studiate de Tinbergen (1951) sunt capabile să discrimineze situațiile periculoase
de cele benigne, pe baza descifrării unor „stimuli declanșatori" din mediu care
depind foarte puțin de experiență. Chiar dacă, așa cum avertiza Beach (1955),
trebuie conștientizate riscurile pe care le presupun abordările exclusiviste (sau
genetică, sau teorii ale învățării), importanța reflexelor neurologice înnăscute scade
pe măsură ce speciile sunt mai avansate, ca în cazul indivizilor umani, lăsând
locul unor tipare de diferențiere mai variate și flexibile, bazate pe inteligență,
temă pe care o voi dezvolta mai pe larg într-o altă secțiune a acestui capitol.

Cazul stărilor fiziologice. Corolarul abordărilor separatiste și reducționiste,

pe care îmi propun să îl contrazic, afirmă că activitatea cerebrală poate influența

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

248 procesul emoțional și în absența medierii cognitive. Altfel spus, pentru înțelegerea
emoțiilor din punct de vedere psihologic este suficientă studierea proceselor
neurochimice. Tendința de reducere a proceselor psihologice, de tipul emoției, la
cele neurochimice este bine ilustrată de interpretările privind modul în care
anumite stări fiziologice, cum sunt oboseala sau boala, ori ingerarea unor substanțe,
ca de pildă cocaina, litiul sau cafeina, afectează dispozițiile și afectele.
Microbiologii susțin, de exemplu, că cocaina produce o stare de euforie prin
„inundarea" sinapselor (punctele de contact dintre doi neuroni) cu substanțe
chimice de tipul dopaminei și norepinefrinei, care facilitează transmiterea
influxului nervos. Aceasta reprezintă una dintre teoriile cele mai importante
privitoare la efectele drogurilor. Cu toate acestea, întrebarea referitoare la acțiunea
directă sau mediată a unor astfel de substanțe asupra procesului de evaluare nu
a primit încă un răspuns.
Se presupune că datorită unei intensificări a influxului neuronal care facilitează
funcționarea adaptativă, cocaina poate, de asemenea, să îi sporească individului
încrederea în propria persoană, sentimentul securității și pe cel al puterii
personale. Din perspectiva cognitiv-mediatorie, nu este de mirare că acesta se
simte euforic, având în vedere că se înregistrează o creștere temporară a
capacităților funcționale percepute subiectiv. Ca și în cazul proceselor adaptative
centrate pe emoție pe care le-am discutat anterior, această stare de plăcere are un
caracter iluzoriu, întrucât nu a avut loc nicio modificare reală la nivelul relației
individ-mediu, astfel că în scurt timp — când nivelul neurotransmițătorilor revine
la limita normală sau scade sub valorile normale — individul se prăbușește psihic
sau se instalează starea depresivă.
Punctul meu de vedere referitor la cocaină — însă în egală măsură ar putea fi
valabil pentru orice alt tip de droguri — este că în ciuda faptului că drogurile
afectează cu certitudine dispozițiile și afectele, rămâne perfect justificabilă ipoteza
că la individul în stare de conștientă influența acestora la nivel cerebral nu se
produce niciodată independent de activitățile cognitive, cum. este evaluarea,
excepție făcând doar starea de comă.
Cu mulți ani în urmă (Lazarus, 1966, p. 398) am citat un studiu de Symington
ș.a. (1955) care sugera că în anumite forme de inconștiență rezultate în urma
anesteziei chirurgicale sau a decesului iminent, nu se mai înregistrează efectele
suprarenale produse de stresul psihologic. De exemplu, la pacienții care muriseră
în urma unui accident sau a unei maladii, autopsiile au arătat valori normale ale
hormonilor glandei suprarenale corticale, atâta timp cât individul rămăsese în
stare de inconștiență înaintea decesului. Prin contrast, pacienții care fuseseră
conștienți pe durata bolii incurabile, iar ulterior muriseră, prezentau modificări
la nivelul suprarenalei corticale. Mai mult, Gray, Ramsey, Villarreal și Krakaner
(1955-1956) au arătat că anestezia generală în sine nu avea ca rezultat producerea
unei reacții semnificative la nivelul acestei glande.
Această cercetare, împreună cu observațiile lui Mason și ale colaboratorilor
(1976) citate în Capitolul 2, sugerează posibilitatea existenței unui tip de con­
știentizare a semnificației psihologice a maladiei, ceea ce presupune o evaluare în
urma căreia rezultă răspunsul glandei suprarenale descris de Selye (1956/1976).

RICHARD S. LAZARUS
Am fost întotdeauna surprins de faptul că în ciuda importanței pe care aceste 249
descoperiri ar putea să o aibă pentru teorie, ele nu au stat mai mult în atenția
teoreticienilor interesați de stres și evaluare.
Nu doar că este dificil, ci se poate dovedi chiar imposibil ca din punct de
vedere metodologic să poată fi separat rolul evaluării cognitive de ceea ce se
întâmplă la nivel neurochimic. în absența unor dovezi clare care să ateste că
efectele determinate de droguri la nivelul emoțiilor (inclusiv a dispozițiilor) se
produc în absența medierii cognițiilor, dovada acestor efecte nu explică meca­
nismele de acțiune și nici nu poate submina în vreun fel ipoteza că medierea
cognitivă este o condiție necesară pentru emoție. Cu toate că numeroși colegi ar
prefera să adopt o poziție mai puțin extremă, susținerea vehementă a faptului că
evaluarea este condiția cauzală necesară pentru emoții își are propria utilitate cu
rol clarificator. O alternativă rezonabilă, însă mai puțin atractivă, ar fi cea care
afirmă existența a două principii de generare a emoțiilor: unul care operează pe
baza medierii cognitive, celălalt producând efecte independente de procesul de
evaluare. Acest aspect controversat este puțin probabil să fie cu ușurință
soluționat, astfel că teoreticienii vor continua să se poziționeze într-una dintre
cele două tabere.
în acest caz, cum se explică faptul că anumite stări fiziologice, cum sunt
oboseala, starea de boală sau influența drogurilor, au un rol cauzal în emoții? Voi
sugera că rolul primar al stărilor fiziologice este de a potența stările emoționale,
și nu acela de factor cauzal direct, care presupune o înțelegere a caracterului
benefic sau dăunător al relației individ-mediu. Starea de oboseală și boala,
precum și alți factori care epuizează organismul, cresc potențialul de producere
fie a unei suferințe emoționale generalizate, fie a unor stări emoționale negative,
cum sunt furia, tristețea sau altele asemănătoare, în funcție de tema relațională
particulară care va fi generată. Stările fizice pozitive — precum sentimentul
recuperării sau de refacere a energiei după o perioadă de boală — cresc poten­
țialul de producere a unor stări emoționale pozitive, ca fericirea, mândria și
iubirea; care dintre acestea se va produce depinde de tema relațională centrală,
care, la rândul ei, este influențată de modul în care decurge relația individ-mediu.
Mă gândesc la numeroasele momente când mă trezeam la 4 dimineața doar
pentru a mă frământa cu privire la sarcinile și responsabilitățile pe care le aveam
de rezolvat în acea zi. Sarcinile îmi păreau interminabile și copleșitoare, o sursă
de anxietate. în final adormeam, trezindu-mă cu un sentiment subiectiv cât se
poate de diferit, în special după ce îmi beam cafeaua și mă apucam să le rezolv,
întotdeauna am crezut că acest fenomen des întâlnit apare ca urmare a vulnera­
bilității datorate somnolenței, oboselii și diminuării vigilenței. Dispoziția anxioasă
asociată acestor condiții este potențată de limitările temporare ale capacității
organismului de adaptare la situații care în mod normal sunt ușor de gestionat
atunci când individul este vigil și se mobilizează. Același raționament este valabil
și pentru sindromul premenstrual (PMS) care la femei este determinat de ciclurile
ovulatorii lunare, un subiect căruia presa i-a acordat o atenție sporită. Variația stă­
rilor fiziologice în decursul ciclului menstrual, datorate fără îndoială modificărilor
hormonale, influențează evaluările și, prin urmare, dispozițiile afective.

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

250 Altfel spus, atât stările fiziologice, cât și dispozițiile (vezi Capitolul 1) constituie
factori de predispunere, a căror capacitate de generare a emoțiilor particulare
depinde de medierea evaluărilor pe care acești factori le activează în scopul
gestionării tranzacțiilor cu mediul, fie că este vorba despre tranzacții actuale sau
doar anticipate. Astfel de stări nu constituie factori cauzatori cu acțiune directă,
ci depind, așa cum se întâmplă întotdeauna și cu emoțiile, de modul în care sunt
evaluate experiențele. Ele îi spun individului că deține controlul asupra situației,
fără însă a defini interesele adaptative specifice, sau că resursele sale adaptative
sunt limitate din cauza unui deficit momentan de energie și rezerve, astfel că
solicitările de rutină par să depășească sau să solicite capacitățile adaptative
individuale mai mult decât în mod normal.
în cadrul discuției menționate anterior, cititorii atenți probabil că au remarcat
prezența aspectelor filosofice referitoare la psihic, corp și reducționism. Pentru
unii teoreticieni, psihicul poate fi redus la principiile de bază ale fiziologiei;
gândurile și acțiunile sunt explicate ca activități neuronale, care la rândul lor pot
fi reduse suplimentar la procesele celulare și cele microbiologice, și presupun că
în ultimă instanță putem vorbi despre particule sau fizică atomică, în măsura în
care tratăm cu seriozitate idealul unei științe unificatoare. Deese (1985) observa
că reducționismul domină în prezent științele, însă în trecut a avut ca adepți doar
câțiva cercetători și filosofi ai secolului al XVII-lea. Oricum, după cum se afirmă
în mod frecvent, reducționismul nu poate oferi nicio explicație, atâta timp cât nu
ia în considerare și factorii psihici (de ex., cei de mediu, intrapsihici sau relaționali)
care influențează gândirea și acțiunea. După opinia mea, reducționismul este un
tip de gândire menit să ne indice niveluri de analiză mai profundă.
Reducționismul, în aspectele sale relevante pentru emoție, are o aplicabilitate
limitată în principal la aspectele fiziologice ale acesteia, având în vedere că încă
operează cu concepte destul de generale, comparativ cu cele din chimie sau fizică;
fiziologia studiază cu precădere atât structura și funcțiile cerebrale, cât și
substanțele hormonale care influențează și sunt la rândul lor influențate de
activitatea celulelor nervoase — spre exemplu, hormonii corticali și cei medulari
secretați de glandele suprarenale, precum și neuropeptidele descoperite recent
(de ex., encefalinele) utilizate de organism pentru calmarea durerilor, astfel că
uneori sunt denumite narcotice naturale. Descoperirea receptorilor neuronali
asupra cărora acționează morfina sau alte droguri a constituit un pas important
în înțelegerea modului de funcționare a sistemului nervos. Nu se încearcă, mai
departe, găsirea unor noi niveluri de analiză reducționistă, întrucât conceptele
generale de psihic, respectiv comportament, sunt mai dificil de descris cu ajutorul
conceptelor specifice aparținând microbiologici.
Există numeroase argumente împotriva reducerii științelor sociale la biologie
și fizică, însă nu este relevant să le dezvolt pe toate aici, căci m-aș întinde prea
mult. Totuși, discutarea acestei probleme epistemologice fundamentale ar
contribui la clarificarea naturii sale. O discuție este relevantă în acest moment,
pentru că mare parte din scrierile teoretice despre emoții pornesc de la premisa
că înțelegerea acestora necesită studierea proceselor cerebrale. în varianta reduc­
ționistă cea mai extremă, teoria psihologică trebuie să se conformeze concepțiilor

RICHARD S. LAZARUS
referitoare la funcționarea cerebrală, chiar dacă acestea — denumite în mod uzual 251
„cunoștințe obiective" — se modifică permanent; atunci când nu este în acord cu
fiziologia, teoria psihologică este cu necesitate considerată ca fiind eronată.
Principala problemă pe care o ridică reducționismul consider că se datorează
faptului că noțiunile utilizate la diferitele niveluri de analiză nu sunt comparabile;
o noțiune nu schițează elementele altei noțiuni, astfel încât să poată fi stabilite .
unele legături funcționale semnificative între acestea. Spre exemplu, între
conceptul de sistem reticulat activator și teoriile anterioare referitoare la impuls,
atenție și mobilizare la nivel comportamental a fost stabilită o conexiune semnifi­
cativă, însă în cadrul teoriilor actuale se consideră că activarea este un concept
inadecvat în vederea explicării complexității proceselor adaptative, mai ales dacă
se ține seama de implicarea medierii cognitive (cf. Neiss, 1988; Anderson, 1990).
Referitor la modul în care un nivel de analiză îl schițează pe celălalt, se
cunoaște în prezent prea puțin cu privire la fiziologia creierului, astfel încât să
permită o descriere adecvată a proceselor psihologice de evaluare, respectiv, de
adaptare. Se manifestă în prezent o tendință generală în direcția creșterii inte­
resului pentru cercetarea sistemului limbic și a celui cortical în descrierea proce­
selor cognitive implicate în emoție (cf. Henry, 1986; Le Doux, 1986a, 1986b, 1989;
Panksepp, 1982, 1986, 1990), precum și pentru cercetarea rolului emisferelor
corticale în emoție (de ex., Fox & Davidson, 1984), însă este prea devreme pentru
a ne pronunța cât de departe se va ajunge în nivelarea deosebirilor existente între
nivelul fiziologic de analiză și cel comportamental. Cu cât cercetările avansează
mai mult în direcția „micro", îndepărtându-se de conceptele „macro" care descriu
psihicul, cu atât mai depărtate par a fi conexiunile funcționale stabilite între cele
două niveluri de analiză.
Nu aș dori să fiu înțeles greșit referitor la aceste aspecte. în ciuda problemelor
determinate de reducționismul absolutist, consider că este un mod de gândire cât
se poate de adecvat și valoros pentru stabilirea unor corespondențe între diferitele
niveluri de analiză științifică. Deși a fost un opozant al reducționismului, Parisi
(1987) sugera că găsirea unei legături funcționale este adesea foarte utilă, în același
mod cum un tratament medicamentos sau chirurgical este cea mai bună soluție
pentru tratarea unei disfuncții psihologice. Cu toate acestea, problemele apar
atunci când se încearcă explicarea proceselor desfășurate la nivel „macro" prin
referirea exclusivă la nivelul „micro". Teoreticienii nu trebuie să încerce să explice
procesele psihologice pe baza celor fiziologice, sau viceversa, sau să adopte în
mod eronat poziția conform căreia un nivel superior de funcționare este o reflec­
tare „fidelă" a activității desfășurate la un nivel inferior de funcționare. O astfel
de concepție nu doar că inhibă sau minimalizează studiul la nivel „macro", dar
presupune în mod implicit sau poate chiar explicit, ceea ce ar putea frâna interesul
pentru cunoaștere, că teoriile aparatului psihic și cele privind comportamentul
trebuie să se conformeze în orice moment concepțiilor cu privire la funcționa­
rea cerebrală. în plus, dacă teoreticienii, printre care mă număr și eu, sunt de
părere că nivelurile superioare de analiză presupun caracteristici emergente
care nu se regăsesc la nivelurile inferioare, atunci nu vom putea spera ca vreo­
dată să explicăm plenar fenomenele apărute la un anumit nivel, prin invocarea

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

252 principiilor fundamentale formulate pe baza studierii fenomenelor de la un
nivel inferior.
Prin contrast, cu ajutorul analizelor reducționiste unidirecționale care coboară
de la nivelul „macro" către cel „micro", pot fi localizate legăturile cauzale bidirec­
ționale. Spre exemplu, chiar dacă se presupune de regulă că răspunsul psihologic
depinde de procesele fiziologice, reciproca poate fi în egală măsură adevărată.
Această idee surprinzătoare a fost recent sugerată în treacăt de către Erdelyi (1985)
și examinată în detaliu de Parisi (1987) în cadrul unei discuții cu privire la
încercările lui Freud de a situa psihologia în cadrul științelor naturale, efort pe
care Parisi îl consideră ca nereușit. încercarea lui Freud nu a fost încununată de
succes fiindcă observațiile clinice care au reprezentat baza analizei sale asupra
simptomelor de conversie isterică au demonstrat în mod ironic că neurologia nu
putea explica paraliziile și anesteziile observate. în realitate, simptomele nu se
conformau conexiunilor nervoase cunoscute. Parisi (1987, pp. 237-238) exprimă
această idee după cum urmează:

Freud a ajuns la concluzia că era imposibil să poată fi descoperite rădăcinile

biologice timpurii sau prezente ale acestor fenomene. Fără a adopta vreo formă de
dualism, sau misticism, el pur și simplu a concluzionat că fenomenele psihologice
nu sunt reductibile la cele biologice... Gândurile au rol cauzal în formarea simpto­
melor și a comportamentelor. După cum sublinia Rychlak (1981a), această idee
constituie o răsturnare a concepțiilor tradiționale cu privire la lanțul cauzal în care
gândurile, comportamentele și simptomele se reduc la fiziologie. Ceea ce Freud a
observat la cazurile tratate de Charcot, și ulterior pe vremea când lucra cu Breuer
(Breuer & Freud, 1985), era că simptomele se reduc la gânduri.

Ar mai putea fi adus un argument final pe care l-aș putea numi în glumă
„reducționismul inversat", ca abordare diferită de cea adoptată de Parisi. El poate
fi enunțat, după cum urmează: fiziologia creierului, în absența cunoașterii
funcționării psihicului, rămâne pură anatomie. Fiziologia studiază exclusiv
funcțiile sistemului nervos, iar pentru ca aceasta să poată fi aplicată activității
comportamentale, sunt necesari referenți psihologici. Prin urmare, în locul for­
mulării uzuale care susține că este necesară cunoașterea creierului pentru a putea
înțelege emoțiile, există mai multe dovezi în susținerea opusului acesteia, și
anume că fiziologia creierului nu poate fi studiată fără o înțelegere sofisticată a
modului și factorilor pentru care indivizii acționează și reacționează, afirmație
care include și emoțiile. Chiar și atunci când se încearcă explicarea comporta­
mentului prin prisma neurofiziologiei, abordare pe care o resping ca opusă celei
științifice, în înțelegerea proceselor cerebrale se pornește de la premisa explicării
unui fenomen psihologic sau, mai precis, a regulilor care determină acțiunea și
reacțiunea. în realitate, un fiziolog, și cu atât mai mult un neurofiziolog, trebuie
să cunoască psihicul, pentru a putea cunoaște procesele cerebrale.

RICHARD S. LAZARUS
3. Există doar un singur mecanism 253
pentru generarea semnificațiilor?
O dilemă aparentă pe care o conține ipoteza referitoare la determinarea
cognitivă a emoției rezultă din faptul că emoția constituie adesea un răspuns
aproape instantaneu la acțiunea unui factor cauzal. Un astfel de răspuns foarte
rapid se pare că exclude modul secvențial de „procesare a informației" — poziția
dominantă în trecut în rândul psihologilor cognitiviști — care, prin analogie cu
computerele, include o secvență consumatoare de timp în vederea analizei
digitale a inputurilor nesemnificative provenite de la multiplele surse interne și
externe, cu scopul generării semnificațiilor relevante care condiționează alegerea
adaptativă a acțiunilor. Dacă acesta ar fi singurul proces de generare a semnifi­
cațiilor, atunci ar exista cu certitudine o dilemă: speciile animale (inclusiv oamenii)
trebuie adesea să reacționeze aproape instantaneu la inputuri, relevante pentru
propria stare de bine și, cu precădere, la cele semnalând un pericol. Dacă am fi
altfel constituiți, ar fi imposibil să supraviețuim ca specie pe termen lung.
Există două posibile soluții la această dilemă. Una ar fi să presupunem că
procesul de evaluare ar trebui să funcționeze și pe baza unor mecanisme mult
mai simple și mai rapide, comparativ cu cele sugerate de psihologia cognitivă
tradițională; cea de-a doua este presupunerea că emoția nu depinde în niciun fel
de activitatea cognitivă — și că, în realitate, procesul emoțional operează inde­
pendent de cogniție.
Am furnizat anterior argumentele împotriva celei de-a doua soluții. Poziția
teoretică pe care o consider ca fiind cea mai consecventă și rezonabilă afirmă că
trebuie să existe mai mult de un singur tip de evaluare. Unele emoții sunt
rezultatul unor forme de raționament care necesită un timp îndelungat, sunt
deliberate, voliționale și conștiente, fiind bazate pe capacitățile individuale de
simbolizare și abstractizare, în timp ce în generarea altor emoții este implicată
activitatea cognitivă cu caracter automat, involuntar și inconștient, care se
derulează foarte rapid. Am discutat în detaliu aceste aspecte în Capitolul 4. Iar
în ciuda faptului că majoritatea psihologilor cognitiviști adoptaseră inițial ideea
de procesare secvențială a informației la nivel conștient, de mai mult timp aceștia
sunt interesați de procesarea paralelă a informațiilor, care constituie o variantă a
uneia dintre soluțiile la problema generării semnificațiilor, ce va fi discutată
ulterior.
Se pare că și alți teoreticieni ai emoțiilor au ajuns la o concluzie similară, în
urma dezbaterilor referitoare la relațiile dintre emoție și cogniție (cf. Baars, 1991;
Ellis, 1985; Kleinginna & Kleinginna, 1985; Lazarus, 1981b, 1982,1984a; Leventhal
& Scherer, 1987; Scheff, 1985; Slife, 1981; Zajonc, 1980,1984). Controversa privind
tipul de relație stabilită între cogniție și emoție are o istorie îndelungată (vezi și
Bolles, 1974; Hilgard, 1980, pentru analize suplimentare).
Un exemplu de argumente care susțin ideea că în emoție sunt implicate nive­
luri diferite de procesare cognitivă se regăsește în diferențierea pe care Buck (1985)
o face între cogniția analitică și cea sintetică. în cazul cogniției analitice, are loc
construirea treptată a semnificației din informațiile parțiale și inițial lipsite de

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

254 sens care sunt furnizate de apariția unui stimul, semnificația fiind rezultatul
unei analize liniare și digitale a acestor informații. în cogniția sintetică, există o
detectare similară a informațiilor semnificative din mediu, asemănătoare cu
modul în care Gibson (1966,1979) descrie funcționarea percepției. în acest ultim
caz, semnificația adaptativă este însă obținută instantaneu, fără să implice reflecție
sau operații multiple.
O opinie asemănătoare se observă și în distincția lui Leventhal (1984) refe­
ritoare la procesarea schematică și cea conceptuală. în procesarea schematică, care
reprezintă varianta mai simplă, atunci când informațiile au fost anterior evaluate
în mod consecvent de către individ conform unui model particular, rezultat
probabil în urma unor experiențe adaptative pozitive sau negative, conexiunile
formate între informații și evaluare sunt funcțional inseparabile, având aparent
un caracter fuzionai și instantaneu. Evaluarea se produce automat, fără a fi
necesară o activitate cognitivă complexă.
în procesarea conceptuală, structurile informaționale și evaluările complexe
modelează emoțiile prin intermediul unor tipuri de raționamente abstracte,
conștiente și deliberate. Este foarte posibil ca acestea să urmeze stadii predefinite,
însă, după cum afirmam anterior, ideea existenței unor astfel de stadii similare
celor propuse de Scherer (1984a, 1984b) în conceptul de indicatori privind eva­
luarea stimulului este dificil de argumentat (vezi și Baron & Boudreau, 1987; și
Shepard, 1984, cu privire la rezonanțe). Leventhal a mai propus și existența unui
al treilea nivel mai primitiv de procesare cognitivă, cel senzorio-motor, care ar putea
fi similar cu ceea ce afirmam în Capitolul 4 referitor la „rezonanțe" sau la
„inteligența întrupată" (cf. Leventhal & Scherer, 1987).
în orice caz, este posibil ca activitatea cognitivă să îmbrace forme simple,
primitive, care se produc foarte rapid, sau să fie un proces mai complex și
multiplu, care să se desfășoare mai lent. în discuția sa cu privire la emoțiile
empatice, Hoffman (1984) emite de asemenea ipoteza că diferitele tipuri de
activități cognitive, dintre care unele sunt relativ primitive, în timp ce altele sunt
deosebit de avansate, pot probabil coexista la nivelul procesului emoțional.
Faptul că există mai mult de un singur mod de generare a semnificațiilor este
acceptat de tot mai mulți teoreticieni, ca urmare a încercărilor de identificare a
căilor neurofiziologice implicate în activitatea cognitivă cerebrală cu rol de
evaluare. Deși opiniile personale legate de reducționism mă fac reticent cu privire
la citarea unor astfel de argumente, un exemplu elocvent pot fi cercetările lui Le
Doux (1986a, 1986b, 1989; vezi și Lazarus ș.a., cu privire la Le Doux, 1986a), doar
cu scopul de a sugera că teoriile fiziologilor privind modul de funcționare a creie­
rului sunt cel puțin concordante cu teza referitoare la existența mai multor moduri
de generare a semnificațiilor. Le Doux (1989, p. 271) scrie:

Indiferent de abordarea teoretică a emoțiilor — cognitivă, bazată pe feedback

sau pe sistemul nervos central — , elementul principal al sistemului emoțional îl
constituie, prin urmare, un mecanism de interpretare a semnificației afective
reprezentate de stimuli. Dat fiind că acest mecanism este precursorul experienței
emoționale conștiente, el operează, prin definiție, în afara câmpului conștiinței.

RICHARD S. LAZARUS
 Iar în concordanță cu ceea ce afirmam în Capitolul 4, cu privire la cele două 255
moduri de evaluare, Le Doux (1989, p. 274) adaugă:

Prin urmare, amigdala primește inputuri senzoriale de la talamus, atât directe,

cât și mediate de cortex. Proiecțiile talamus-amigdală se pare că sunt implicate în
procesarea semnificației afective a unor indicii senzoriale relativ simple, în timp
ce proiecțiile cortex-amigdală sunt necesare atunci când sunt procesați stimulii
complecși.

în realitate, studierea căilor neurofiziologice sugerează existența unei căi

neuronale primitive sau subcorticale între talamus și amigdala sistemului limbic,
cu rol în procesarea emoțională, iar aceasta poate funcționa independent de
activitatea neocortexului. Ea permite judecăți rapide, aproximative sau chiar
pripite, cu privire la pericolul din mediul extern, o reacție defensivă la care se
poate renunța ulterior, dacă în urma unei analize cognitive mai detaliate aceasta
se dovedește ca fiind falsă, ceea ce la nivel neurofiziologic este un tip de proces
similar cu evaluarea și reevaluarea. Le Doux (1986a, p. 241) scrie:

Ce rol ar putea avea în procesarea emoțională, căile neuronale care îi furnizează

amigdalei reprezentări „rapide și amalgamate" ale informațiilor conținute de
stimulii periferici? în primul rând, primirea rapidă a informațiilor brute de la
stimul! ar putea fi suficientă pentru inițierea răspunsurilor defensive (sau de o altă
natură emoțională) organizate cu ajutorul conexiunilor eferente de la nivelul
amigdalei. Oricum, din moment ce informația furnizată de stimul este neprelucrată,
înseamnă că în anumite situații răspunsurile defensive pot fi inițiate în mod
inadecvat. Cu toate acestea, răspunsurile fals-pozitive la un pericol au pentru
supraviețuire o valoare mai mare, comparativ cu cele fals-negative. Reacția
defensivă poate fi stopată atunci când, pe baza unei analize perceptuale mai
detaliate (furnizată de conexiunile cortex-amigdală), se decide că pericolul nu este
unul real. Oricum, întârzierea declanșării operației defensive până ce sistemele
cortical-senzoriale au analizat stimulul se poate dovedi costisitoare.

Dacă admitem că există mai mult de un singur tip de activitate cognitivă

implicată în emoții, atunci opinia că emoțiile instantanee dezmint ipoteza propusă
de mine cu privire la activitatea cognitivă cu rol de condiție necesară în generarea
emoției va fi invalidată. în realitate, este important să nu echivalăm activitatea
cognitivă cu procesul relativ lent, progresiv și etapizat de generare a semnifi­
cațiilor pe baza prelucrării unor frânturi de informații lipsite de sens provenite
de la stimuli, sau cu evaluările deliberate, voliționale și conștiente, ci să admitem
că semnificațiile emoționale pot fi generate în mai multe moduri.
Voi conchide afirmând că nu este atât de neverosimil să susținem că semni­
ficația este întotdeauna (cuvânt foarte riscant) implicată în emoții, dat fiind că
majoritatea mamiferelor, dacă nu chiar toate, sunt capabile să realizeze evaluări
simple, bazate pe învățare, de tipul distincțiilor categoriale elementare între un
prejudiciu, pericol sau beneficiu. Nu există niciun motiv logic sau empiric, în baza

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

256 căruia activitatea cognitivă să nu poată fi considerată ca o condiție necesară
a emoției.

Caracteristicile biologice universale și variabilitatea

socioculturală la nivelul procesului emoțional
O problemă centrală cu care trebuie să se confrunte orice teorie a emoțiilor, și
cu atât mai mult o teorie cognitiv-motivațional-relațională, vizează acordarea
unei importanțe egale acelor factori biologici, sociali și individuali care contribuie
în mod evident la procesul emoțional. îngăduiți-mi să reformulez această idee.
Pentru ca emoțiile să își poată îndeplini rolul esențial în adaptarea umană, este
necesar ca procesul emoțional să fie suficient de variabil și flexibil încât să permită
inteligenței, învățării și judecății să modeleze răspunsul adaptativ, operând
totdată în conformitate cu principiile biologice ale diferitelor specii. Prin urmare,
teoriei îi revine sarcina de a prezenta detaliat modul în care factorii psihobiologici
și cei socioculturali operează la nivelul procesului emoțional.

0 soluție reconciliantă
Soluția propusă, reprezentând o dezvoltare a afirmațiilor expuse în Capitolele
1 și 2, prin intermediul căreia îmi propun să reconciliez caracteristicile biologice
universale cu sursele de variabilitate socioculturală, constă dintr-o premisă
fundamentală și alte două premise secundare. Premisa fundamentală se referă la
faptul că în vederea supraviețuirii și a unei dezvoltări armonioase, speciile
animale (și cu precădere cea umană) au o constituție biologică ce le determină să
recurgă constant la evaluări (estimări) ale modificărilor survenite în relațiile cu
mediul. Estimările presupun detectarea și evaluarea condițiilor de viață
adaptative relevante care provoacă la acțiune. Astfel de evaluări determină starea
emoțională, care implică eforturi de a răspunde în mod adecvat la cerințele
adaptative impuse de experiență.
Speciile mai evoluate din punct de vedere filogenetic, cum este cea umană, au
capacitatea de a realiza evaluări cu un caracter deliberat, complex, abstract și
simbolic; probabil că speciile mai primitive fac la fel de multe evaluări, însă
acestea au un grad de complexitate mai redus. în mod similar, indivizii aflați pe
o treaptă ontogenetică superioară sau în etape mai avansate ale procesului de
dezvoltare vor depinde mai mult de modurile complexe de generare a semni­
ficațiilor, comparativ cu copiii mici. Este necesară propunerea unui set determinat
de componente și tipare relaționale și de evaluare, de tipul celor enumerate în
Capitolele 3 și 4, pe care le voi aplica în Capitolele 6 și 7 pentru fiecare categorie
emoțională.
în acest caz, care este contribuția caracteristicilor biologice transmise genetic
la însușirile universale ale procesului emoțional? Sunt de părere că aceasta rezidă
în principiul afirmat ca premisă secundară de prim rang și formulat ca o condiție de
tip „dacă-atunci":

RICHARD S. LAZARUS
 1. Dacă un individ își evaluează relația cu mediul într-un mod determinat, 257
atunci va fi întotdeauna generată aceeași emoție specifică, asociată respectivului
tipar de evaluare. Corolarul afirmă că dacă doi indivizi ajung la aceeași evaluare,
atunci aceștia vor experimenta aceeași emoție, independent de circumstanțele
prezente. Am denumit acest principiu principiul psihobiologic, care afirmă rolul
caracteristicilor universale în cadrul procesului emoțional la specia umană, fiind
probabil aplicabil și în cazul celorlalte specii animale. Altfel spus, indivizii umani
sunt construiți astfel încât anumite tipare de evaluare și temele relaționale centrale
asociate acestora vor determina apariția anumitor emoții. Acest principiu biologic
este din punct de vedere funcțional similar conceptului de programe afective, care
va fi discutat în curând, cu mențiunea că perspectiva adoptată prezintă un grad
ridicat de flexibilitate, în special cu privire la input; în consecință, vor exista
variații notabile referitore la aspectele detaliate ale răspunsului emoțional.
Principiul psihobiologic este esențial în cadrul unei teorii cognitiv-motiva-
țional-relaționale asupra emoțiilor, întrucât presupune un anumit grad de
universalitate — sau generalitate — a procesului emoțional, o caracteristică
aparent ușor observabilă. Una dintre caracteristicile frapante ale existenței umane
se referă la faptul că în decursul istoriei, și comparativ de la o cultură la alta sau
în condiții existențiale cu caracteristici foarte diferite, se pare că există o recurență
a acelorași teme și emoții de bază. Acest aspect încurajează abordarea teoretică a
caracteristicilor universale care determină procesul emoțional, fără a elimina
variațiile individuale, astfel că este necesară o delimitare clară a ceea ce are
caracter universal, respectiv variabil.
Prin urmare, cum influențează factorii socioculturali, de personalitate și cei
datorați dezvoltării individuale variabilitatea la nivelul procesului emoțional?
Consider că răspunsul rezidă în cea de a doua premisă secundară, exprimată prin
intermediul a doi pași logici:
2a. Personalitatea, care include acele trăsături individuale semnificative (de
ex., ierarhia valorilor sau a scopurilor) și un set de credințe dobândite în decursul
existenței, și cu precădere în copilărie, este formată — sau se poate spune că este
construită de individ, în efortul acestuia de a crea un sens pe baza influențelor
sociale — datorită existenței în cadrul unei societăți și culturi particulare, prin
internalizarea selectivă a anumitor valori, semnificații și reguli sociale.
2b. Variabilitatea individuală la nivelul procesului emoțional se datorează
diferențelor privind modul în care indivizii își evaluează propriile relații cu
mediul, ceea ce constituie termenul „dacă" al formulării „dacă-atunci". Evaluarea
este întotdeauna influențată de confluența dintre configurația mediului extern și
trăsăturile de personalitate, al căror efect combinat influențează cunoașterea pe
care individul o are cu privire la viață în general și la experiențele particulare.
Aceste cunoștințe sunt întotdeauna evaluate în funcție de semnificația pe care o
dețin la nivel personal. Altfel spus, diferențele interindividuale și intraindividuale
la nivel emoțional se datorează variațiilor în modul cum indivizii își reprezintă
mental ceea ce se întâmplă în cadrul unei experiențe particulare sau cu privire la
viață în general.

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

258 Modul în care se intersectează aspectele socioculturale cu cele biologice,
exprimate la nivelul personalității ar putea fi clarificat suplimentar după cum
urmează. Termenul „dacă" al formulării face referire la complexitatea și flexi­
bilitatea procesului emoțional și la adaptarea facilitată de acesta, care este posibilă
datorită inteligenței și culturii. Termenul „atunci" se referă la caracteristicile
biologice universale ce stabilesc o relație între evaluare, respectiv calitatea și
intensitatea răspunsului emoțional. Atunci când condiția „dacă" referitoare la
variabilele de mediu și personalitate variază, experiența emoțională variază de
asemenea, datorită faptului că aceasta este mediată de diferite tipuri de evaluări.
Să ne imaginăm, de exemplu, doi indivizi care au fost tratați cu aceeași lipsă
de considerație de către cineva, în cadrul unei tranzacții sociale. Dacă unul dintre
indivizi interpretează acest comportament ca o ofensă supărătoare și lipsită de
logică, acesta se va înfuria; dacă cel de-al doilea individ interpretează același
comportament ca pe o consecință a unui eveniment tragic din. viața celui care l-a
produs (de exemplu, existența unei boli incurabile sau îngrijirea soției care suferă
de boala Alzheimer), emoția generată ar putea fi compasiunea bazată pe empatie.
Odată ce evaluările situației au fost realizate de către cei doi indivizi, răspunsurile
emoționale ale acestora sunt previzibile, fiind consecința factorilor biologici.
Totuși, există numeroși alți factori determinanți în condiția „dacă" și care produc
variații socioculturale și individuale considerabile. Pe parcursul derulării
interacțiunilor dintre un individ și mediu, condiția „dacă" poate de asemenea să
se modifice rapid ca urmare a unei transformări a relației individului cu mediul
și a proceselor adaptative, care au ca scop producerea unei astfel de schimbări.
Această formulare ia în considerare atât flexibilitatea și variabilitatea, cât și gradul
de invarianță psihobiologică, fără a absolutiza doar rolul unuia dintre factori.
Odată ce a fost identificat faptul că răspunsul la evaluare este determinat de
un principiu psihobiologic al speciei, ce se poate spune legat de rolul culturii ca
factor care modelează emoțiile? Acesta constituie un aspect deosebit de important
și interesant, astfel că îl voi aborda mai detaliat în Capitolele 8 și 9, unde tratez
procesul de dezvoltare. Dacă se constată că în cadrul unei culturi lipsesc acele
cuvinte care să definească emoții comune altor culturi, poate acest aspect să
însemne că indivizii culturii respective nu vor experimenta emoția pentru că nu
există un cuvânt care să o desemneze? La momentul actual nu există suficiente
dovezi pentru a răspunde la această întrebare, însă pot fi făcute unele speculații
în concordanță cu observațiile și formulările prezentate aici.
Cultura în care trăim deține mai multe cuvinte pentru a exprima emoțiile
negative, comparativ cu cele care desemnează emoții pozitive, iar furia, ca emoție
discutată anterior, furnizează un vocabular mai bogat decât dezgustul, rușinea și
invidia (vezi Capitolele 6 și 7). Este posibil ca în urma examinării acestor tipuri
de vocabular, pe lângă informațiile obținute despre natura umană, demersul să
se dovedească instructiv cu privire la valorile culturale asociate fiecărei emoții
(vezi și Heider; 1991; Lakoff & Kovecses, 1983).
Calhoun și Solomon (1984, p. 34) trimit la o afirmație a antropologului Jean L.
Briggs, conform căruia, la anumite triburi de eschimoși, furia nu se regăsește ca
emoție trăită, sau cel puțin nu e exprimată. Iar Levy (1973,1978,1984) sugerează

RICHARD S. LAZARUS
că la populația din Tahiti există un număr redus de cuvinte care să exprime 259
tristețea, dorul intens sau singurătatea. în legătură cu astfel de concepte se afirmă
că sunt „hipocunoscute" la nivelul acelei culturi — ceea ce înseamnă că nu le este
acordată prea multă atenție în planul limbajului și în cel cognitiv. Conform lui
Levy, nici vinovăția nu se bucură de prea multă recunoaștere în Tahiti. Deși
locuitorii acestei insule par să aibă reprezentări ale mâhnirii intense și lamentării,
aceștia descriu experiența unei pierderi suferite ca pe o stare de oboseală, o
îmbolnăvire a organismului sau alte suferințe fizice. Pe de altă parte, furia și
rușinea sunt „hipercunoscute", ceea ce înseamnă că există numeroase cuvinte
pentru aceste stări emoționale, cărora le este acordată o atenție sporită.
Problema se rezumă la a decide dacă locuitorii din Tahiti: (a) reacționează
uneori cu tristețe (sau dacă dorim să luăm în considerare un alt exemplu, cu
vinovăție), însă o etichetează folosind un cuvânt distinct, determinat cultural;
(b) experimentează tristețea, însă o neagă; (c) nu au nicio reacție emoțională (ceea
ce pare să fie contrazis de simptomele fizice); (d) reacționează cu o emoție diferită
de tristețe, care pe considerente argumentative ar putea fi numită suferință fizică;
sau (e) răspund emoțional la circumstanțe diferite, comparativ cu indivizii
aparținând altor culturi, în care tristețea ca experiență emoțională este întâlnită
frecvent.
Sunt înclinat să afirm că independent de aspectele vieții emoționale încurajate
sau inhibate în cadrul unei culturi, toate temele relaționale centrale și emoțiile
asociate acestora, care sunt comune tuturor indivizilor umani, tind să fie trăite
de adulți, dat fiind că indivizii sunt inevitabil implicați în anumite tipuri de relații
fundamentale cu mediul, pozitive sau negative, fără ca acest lucru să depindă de
capacitatea individuală de verbalizare sau de recunoaștere a unei emoții și de
etichetarea acesteia ca atare. Prin urmare, aproape toți indivizii resimt furie,
rușine, vinovăție, fericire, mândrie, consolare, iubire ș.a.m.d., chiar dacă etiche­
tează astfel de emoții într-un mod diferit, sau nu le acordă o atenție prea mare.
Indivizii umani sunt construiți biologic pentru a funcționa în acest mod, astfel că
ei intră în relații sociale similare de la o cultură la alta și în decursul istoriei
umanității. în orice cultură, relațiile-cheie care stau la baza tuturor emoțiilor
importante sunt trăite împreună cu emoțiile asociate acestora, independent de
existența sau nu în cadrul acelei culturi, a unui cuvânt care să le desemneze.
Prin această afirmație, nu contest influența primordială pe care o are limbajul;
mai curând, subliniez faptul că emoțiile sunt în principal fenomene psihobio-
logice, și doar în măsură mai mică fenomene lingvistice. Dacă evaluarea relației
individ-mediu definește tema relațională centrală a unei emoții specifice, vom
trăi această emoție în conformitate cu datele noastre biologice, indiferent dacă ea
este sau nu etichetată în limbajul uzual ori dacă această calificare corespunde sau
nu cu modul în care emoția a fost denumită în cadrul unei alte culturi.
Propunerea anterioară își are originea în principiul enunțat la punctul (1), în
care accentul este pus pe termenul „dacă" al formulării „dacă-atunci". Evaluarea
nu reprezintă doar un artificiu lingvistic sau o reflecție, ci ea constituie o estimare,
având adesea un caracter elementar și inconștient, cu privire la semnificația
experienței pentru starea de bine, iar aceasta corespunde unei anumite teme

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

260 relaționale centrale. Indivizii intuiesc adesea această semnificație, fără a fi capabili
să verbalizeze procesul implicat. Limbajul îndeplinește o funcție importantă și,
cu certitudine, el conferă procesului de evaluare și analizei acestuia un grad mai
mare de precizie, însă acest lucru nu este universal valabil. Principiul biologic
afirmă doar că semnificațiile fundamentale sunt un dat al speciei ca sursă a
oricărei emoții, însă factorii sociali care generează aceste semnificații rămân totuși
într-un anume grad învățați și variabili de la o cultură la alta. Atunci când
recunoaștem că cineva ne-a tratat cu lipsă de considerație, ne vom simți înjosiți
și probabil că vom reacționa emoțional cu furie; este .modul în care suntem
constituiți. Această afirmație poate fi valabilă chiar și atunci când furia este, în
cadrul scenariului interpersonal temperată sau justificată, dar nu și în situația în
care individul modifică semnificația atribuită acesteia.
Prin urmare, cum. modelează cultura o emoție? Consider că cel mai bun
răspuns cu caracter general este că îi ajută pe indivizi să identifice acele indicii
care atestă că sunt iubiți, că a avut loc o îmbogățire a propriei identități (mândrie),
să sesizeze factorii care constituie un pericol existențial (anxietate), sau când le-a
fost adusă o ofensă (furie), când nu au reușit să se ridice la înălțimea Idealului
Eului (rușine), când au încălcat o normă morală (vinovăție), dar și ce anume
reprezintă un dar altruist (gratitudine) etc. Pe scurt, întocmai cum cultura ne
învață cum să identificăm o anumită temă relațională, în același mod învățăm și
care sunt consecințele acestor teme, manifestate ca răspunsuri emoționale
predeterminate de caracteristicile speciei. Voi spune mai multe cu privire la
modul cum variabilele culturale și cele sociale influențează evaluările și emoțiile
în Capitolul 9.

Similarități și diferențe în raport cu

conceptul de programe afective
în cadrul teoriilor psihoevoluționiste despre emoții, există deja un concept
similar celui de principiu psihobiologic descris prin condiția „dacă" a. formulării
„dacă-atunci" — și anume, conceptul de „programe afective". în realitate, doar
câțiva de teoreticieni (îndeosebi, Ekman, 1977; Tomkins, 1962, 1963) au utilizat
acest termen în sens formal, explicând.u-1 destui de succint. Cu toate acestea, sunt
de părere că o idee asemănătoare se întâlnește pe scară largă la psihobiologii
interesați de studierea emoțiilor. în continuare, voi încerca să explorez o parte a
dilemelor inerente acestei abordări și să ofer un tip de raționament cu caracter
speculativ, pe care îl. consider însă plauzibil.
în. varianta sa cea. mai rigidă, un program afectiv este un răspuns sistemic
complex, de natură neurochimică și comportamentală, programat la nivel
cerebral, care odată ce a fost declanșat de stimulul neurologic adecvat, se des­
fășoară într-un mod mai mult sau mai puțin prestabilit. Ekman (1977, p. 57) scria
că „termenul de «program afectiv» se referă la un mecanism de stocare a unor
tipare de răspuns complexe și organizate, astfel că atunci când este declanșat, va.
controla apariția acestora". Se presupune că programul este în. măsură să

RICHARD S. LAZARUS
coordoneze atât secvențial, cât și structural gândirea, impulsurile înspre a acționa 261
și procesele fiziologice care alcătuiesc o emoție. în realitate, furia ca răspuns va
avea unele caracteristici similare la toți oamenii, și probabil că într-o oarecare
măsură la toate speciile animale capabile de un astfel de răspuns, ceea ce este
valabil și pentru reacția de teamă ș.a.m.d.
Deși se poate presupune că mecanismele declanșatorii, cu rol de coordonare
sau organizare, au un caracter dobândit (cf. Ekman, 1977), ideea ar fi că tiparul
de răspuns emoțional este predefinit genetic și stocat la nivel cerebral. După cum
afirmam în Capitolul 3, adaptarea este un concept distinct de tendința de a
acționa, dat fiind că adaptarea este în mare parte rezultatul proceselor de învățare
și al alegerilor deliberate dintre mai multe strategii posibile. De curând, Ekman
(comunicare personală) a adoptat o poziție mai puțin radicală comparativ cu cea
inițială, care se baza pe ideea de programare psihobiologică înnăscută. Se pare că
în prezent Ekman privește conceptul de program afectiv ca având mai mult un
sens metaforic, fără ca acesta să facă referire la existența unui program concret,
neuro-umoral, cu funcționare automată. Pe de altă parte, dacă punem în legătură
poziția adoptată de Ekman cu propunerea conceptului de „zâmbet Duchenne",
pe care el îl consideră un indicator preprogramat al fericirii autentice, rămân de
rezolvat o serie de inconsistențe, și nu am convingerea că această abordare
metaforică are o utilitate comparabilă cu presupunerea că, în realitate, meca­
nismele biologice înnăscute sunt capabile de o mare flexibilitate și funcționare
adaptativă.
Ca un ultim aspect, astfel de presupuneri pe care se fundamentează conceptul
de programe afective au favorizat în rândul filogeniștilor ideea de mixturi sau
combinații de emoții întâlnite exclusiv la indivizii umani, cum sunt vinovăția,
rușinea și mândria, care au o mare importanță pentru funcționarea intrapsihică
și pentru cea socială. Dacă accentul este pus pe aspectele presupuse ca fiind
universale, înnăscute și exprimate la nivel facial și corporal, atunci tipurile de
reacții care nu se conformează acestui set de criterii fie nu vor fi considerate
emoții, fie sunt cu necesitate incluse în categoria mixturilor sau combinațiilor unor
emoții de bază.
Ekman (1977) oferă ca exemplu efortul de a masca furia printr-un zâmbet, ceea
ce îl face pe individ să pară îngâmfat, o combinație între fericire și furie. Atunci
când se întâmplă frecvent acest lucru, societatea îi va conferi un nume propriu —
mai precis, îngâmfare. Oricum, ceea ce pentru un teoretician poate să treacă drept
o combinație de emoții, va fi considerat de către un altul ca emoție primară.
Plutchik (1980) tratează disprețul ca fiind un amestec de furie și dezgust, în timp
ce Ekman (vezi Ekman & Friesen, 1986,1988; Izard & Haynes, 1988) consideră că
a găsit în prezent dovezi în susținerea caracterului universal al acestei emoții, care
îi conferă disprețului un statut de emoție primară.
Gradul de rigiditate pe care îl presupune caracterul organizat al unui program
afectiv nu a fost până în prezent examinat în detaliu, iar acest aspect ocupă locul
central în competiția dintre abordările biologice și cele sociale cu privire la emoție.
Iar cât la sută din procesul emoțional este preprogramat constituie un alt aspect
al acestei controverse. Dacă întregul proces emoțional este extrem de inflexibil și

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

262 preprogramat, atunci din punct de vedere ontogenetic — adică, sociocultural,
experiențial și contextual — variabilele care dețin un rol important în emoție sunt
exclusiv ori cu precădere stirnulii cauzali sau declanșatorii care influențează
procesul de evaluare și care pot de asemenea să stopeze o reacție emoțională sau
să o înlocuiască. Acest aspect constituie elementul central al analizei anterioare
de tip „dacă-atunel".
Gradul în care un program afectiv este preprogramat și capacitatea acestuia
de a fi modificat și controlat în timpul derulării rămâne un mister. Se poate
presupune că programele afective sunt moștenite la nivel de specie și că acestea
influențează evaluările, deși Ekman (1977) le consideră ca fiind determinate
deopotrivă de învățările și influențele sociale. Atunci când sunt declanșate
acțiunile adaptative, chiar și cele centrate pe emoție în cadrul cărora semnificația
unei experiențe se modifică, programul afectiv poate fi întrerupt sau modificat,
întrucât feedback-ul de la procesul adaptativ va modifica evaluarea. Acest lucru
se poate produce aproape instantaneu.
Dacă acceptăm, versiunea cea mai rigidă și extinsă a ideii de program afectiv —
și anume, faptul că odată ce o emoție a fost cauzată, aceasta își desfășoară cursul
complet — și că rolul ontogenezei se referă mai curând la regulile de generare
ale emoției, nu la procesul emoțional în sine, este posibilă o luare în considerare
atât a variabilității, cât și a universalității procesului emoțional. Odată ce meca­
nismul a fost declanșat în direcția corectă, programul se va desfășura de la sine,
conform modului prédéfinit ereditar la nivelul structurii sistemului nervos central,
până ce apare ceva care să îl stopeze sau să îl schimbe. Activarea stimulului care
produce furia face ca emoția respectivă să apară; același lucru este valabil și
pentru teamă. Ce anume poate fi modificat în desfășurarea procesului sau stopat,
aceasta necesită clarificări suplimentare. Putem probabil propune ipoteza că o
evaluare modificată, care este uneori determinată de procesul adaptativ, are ca efect
activarea unui alt stimul și în mod necesar declanșarea unui singur tip de
program afectiv, diferit de cel anterior.
Interpretarea modului de funcționare presupus de versiunea rigidă a ideii de
program afectiv în cadrul unei specii ridică mai puține dificultăți decât inter­
pretarea comparativă a acestora de la o specie la alta. De exemplu, este proble­
matic să stabilim gradul de similaritate dintre furia la cimpanzeu, maimuță sau
leul african, sau dacă ea se aseamănă cu furia umană, ori poate fi considerată ca
furie. Pe tema importanței sociale a studiilor asupra speciilor animale, Hebb și
Thompson (1954, p. 554) scriau cu ceva timp în urmă:

în cazul șobolanului, nu este necesară utilizarea termenului „furie", pentru a

descrie comportamentul animalului. Un șobolan manifestă sau nu agresivitate, iar
aceasta se desfășoară aproximativ conform aceluiași tipar, chiar dacă circumstanțele
diferă. Se pare că același lucru este adevărat și în cazul câinelui, deși acesta
manifestă ocazional comportamente care ar putea fi asemănate cu stările de furie
pasivă întâlnite la primate. însă cu privire la cimpanzei, este necesară o diferențiere
a furiei de răutatea cronică, în măsura în care se dorește dresarea animalului fără
riscuri. Tipare specific umane pentru crizele de furie și îmbufnare apar frecvent la

RICHARD S. LAZARUS
 animale. Cauzele agresivității sunt mai variate în cazul câinelui comparativ cu 263
șobolanul, iar această variabilitate este cu mult mai accentuată la cimpanzeu,
comparativ cu câinele. Ca un ultim aspect, durata de manifestare a disturbării
emoționale produse de o stimulare scurtă va fi mai mică la șobolan, însă va crește
progresiv la câine, respectiv la cimpanzeu (de exemplu, femela cimpanzeu Fifi care
timp de trei săptămâni a fost supărată pentru că nu primise un vas cu lapte, inițial
și-a manifestat deschis furia, apoi a refuzat pentru o zi sau două să accepte porția
de lapte, independent de cine o oferea, continuând apoi timp de trei săptămâni să
refuze laptele doar când acesta provenea de la îngrijitorul care o frustrase inițial).

Psihologul social Heider (vezi Benesh & Weiner, 1982, p. 889) a exprimat
aceeași idee, punând însă accentul pe cu totul alte aspecte, incluse în următoarea
întrebare pertinentă:

Cum ar putea fi reconciliată componenta „trebuie" în cazul furiei cu faptul că

animalele sunt capabile să manifeste furie? Nu cumva acest „trebuie" aparține unui
nivel de gândire mai abstract? Oare un câine care își apără teritoriul gândește:
„Acest loc îmi aparține. Am dreptul să fac asta. Ceilalți câini nu trebuie să îmi
încalce teritoriul"?

Dificultatea de a răspunde la întrebarea anterioară se exprimă sub forma unei

atitudini reținute a etologilor în a vorbi despre furie în cazul animalelor, aceștia
preferând în schimb un termen behaviorist mai neutru, comportament agresiv sau
combativ. întrebarea lui Heider subliniază totodată faptul că până la momentul
actual nu au fost identificați factorii cauzali care produc furia la indivizii umani,
și foarte probabil că aceștia diferă de cei implicați la câine, sau chiar și de la un
individ la altul, în ciuda faptului că pot fi reduși la o singură temă comună.
Dacă se încearcă, după cum mă străduiesc și eu, o abordare mai flexibilă a
programelor afective — termen pe care în accepțiunile sale uzuale îl consider mult
prea rigid, datorită conotațiilor cuvântului program — care să explice legătura
psihobiologică existentă între evaluare și răspunsul emoțional, atunci este posibilă
imaginarea unei configurații de componente reunite la nivelul procesului emo­
țional, având caracter relativ independent și fiind influențate de solicitările
adaptative particulare ale tranzacției în desfășurare, această configurație dând în
același timp impresia unui proces emoțional înnăscut, organizat și universal.
Conform acestei abordări, preferabilă după opinia mea, fiecare componentă va
funcționa după reguli mai flexibile, chiar dacă se supune determinismului biologic
privitor la necesarul de energie și cerințele homeostatice implicate în orice
secvență a procesului.
în adoptarea unei astfel de poziții, sistemul emoțional este conceput ca o
organizare înalt funcțională, însă cu un caracter complex și flexibil. Sub acțiunea
unui set de circumstanțe particulare, programul afectiv sau sistemul determină
întotdeauna aceleași efecte, indiferent de metoda aleasă de cercetător pentru
măsurarea răspunsului, însă fiecare clasă de răspunsuri este generată de un singur
factor particular al configurației totale. Prin urmare, în cazul fricii este posibil ca

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

264 în mod frecvent sau chiar întotdeauna să apară o accelerare a pulsului, însă alți
factori cum ar fi mișcările respiratorii, efortul fizic susținut etc. influențează de
asemenea pulsul, astfel încât valorile observate în frică pot varia de la o accelerare
accentuată până la o scădere a pulsului, atunci când procesele contrare sunt mai
puternice decât răspunsul „programat". Și dacă am păstra constanți ceilalți factori,
am observa în mod uzual sau chiar întotdeauna o accelerare a pulsului indusă
de frică, exact în același mod cum furia se asociază aproape întotdeauna cu atacul,
ca tendința de a acționa.
în fapt, odată ce au fost puse în mișcare cele câteva componente care deter­
mină răspunsul emoțional, acestea trebuie să se afle într-un raport de coordo­
nare — care reprezintă un mod de a gândi un sistem — dar totodată să își
păstreze un anumit grad de independență funcțională, determinat de solicitările,
constrângerile și resursele imediate ale relației individ-mediu, activate în orice
tranzacție adaptativă. Probabil că există un tipar fundamental de răspuns specific
pentru fiecare emoție, însă acesta este adesea mascat de „bruiajul" provenit de la
celelalte procese adaptative. Spre exemplu, în cazul furiei, tiparul de bază poate
include dorința de pedeapsă, răzbunare, sau de înlăturare a agentului ofensator.
Cu toate acestea, în una din formele pe care le îmbracă acest tipar, impulsul este
negat sau inhibat, în timp ce în alte cazuri acesta nu prezintă un caracter con-
flictual și este clar reprezentat conștient. Aceste versiuni ar putea să pară ca fiind
distincte. Dacă există Într-adevăr un tipar psihobiologic universal, el ar putea cu
ușurință să fie mascat de restul operațiilor adaptative.
Frijda (1986, p. 83) subliniază clar în discuția privind tendințele de a acționa
că există pericolul de a considera programele afective ca fiind mult prea rigide și
determinate. El scrie:

în măsura în care programele acționale sunt deosebit de rigide și predeter­

minate, tendința de a acționa dobândește o semnificație mult mai neînsemnată. în
această situație acțiunea abia dacă se mai poate produce; pregătirea pentru acțiune
există doar atâta timp cât inhibițiile își mențin capacitatea de a bloca executarea
acțiunii. Cu toate acestea, dacă programul este flexibil, conceptele de pregătire și
tendință către acțiune capătă cu adevărat un sens. Programele flexibile sunt cele
alcătuite din alternative ale cursului acțiunii, care iau în considerare variabilitatea
circumstanțelor externe și feedback-ul provenit de la acțiunile executate. în cadrul
unor astfel de programe, dorințele, intențiile și scopurile au dobândit un statut
independent față de acțiunile particulare. Tendința de a acționa a căpătat trăsătura
unei activități de planificare (vezi Schank & Abelson, 1977; și Wilensky, 1983) sau,
mai concret, a unui plan gata de acțiune, în așteptarea semnalelor declanșatoare.
Prin prisma unei astfel de structuri, termenul de emoție dobândește, și el, un sens.

Dificultatea acestei abordări este că pe măsură ce tendința de a acționa prezintă

multe dintre aspectele definitorii ale unui plan flexibil, supus feedback-ului, ea
aproximează mai mult ceea ce am definit ca. adaptare, un concept psihologic care
implică un grad mai mare de deliberare, decât tendințele înnăscute de a acționa,
iar tiparul de răspuns va prezenta mai puține caracteristici universale. Modul

RICHARD 5. LAZARUS
remarcabil în care Frijda a utilizat recent conceptul de „pregătire pentru acțiune" 265
(Frijda ș.a., 1989) pare să reflecte o parte dintre preocupările sale privind efectele
stereotipe datorate tendinței sau impulsului de a acționa, dată fiind marea va­
rietate a acțiunilor care acompaniază fiecare emoție. în orice caz, distincția făcută
între acțiunea stereotipă înnăscută și cea flexibilă, bazată pe planificare și
feedback, evidențiază dificultățile inerente conceptului de program afectiv și
modul în care acesta funcționează.
Se pare că există cinci componente și procese psihobiologice cu rol esențial în
emoție: percepția, evaluarea, acțiunile adaptative (de tipul celor locomotorii),
activitatea fiziologică, care poate include și mobilizarea organismului, și procesele
homeostatice, care se compun din activități anabolice și catabolice. Fiecare dintre
acestea mai servește și altor cerințe adaptative, diferite de cele emoționale. Este
puțin probabil ca o emoție să apară doar ca răspuns la stările fiziologice, ca de
exemplu senzația de cald, frig, înfometare sau doar la cele datorate exercițiilor
fizice, chiar dacă procesele homeostatice cu rol esențial în supraviețuire sunt puse
în mișcare și coordonate de aceste situații (cf. Mason, 1975). Totuși, dacă senzația
de cald sau frig este estimată ca pericol, lezare sau ca ceva benefic, atunci reacția
emoțională se va produce. Iar această reacție emoțională are la bază aceleași
componente și procese de răspuns, care reprezintă trăsăturile esențiale și pentru
alte forme de adaptare, coordonate de modificarea cerințelor adaptative. Atunci
când componentele procesului emoțional îndeplinesc și alte funcții de o altă
natură decât cea emoțională, acestea pot fi cu ușurință interpretate ca emoționale,
chiar dacă în realitate nu este implicată nicio emoție.
Ekman (1977) subliniază faptul că orice tip de tipar facial, cum ar fi ridicarea
sprâncenelor, poate fi folosit și în alte scopuri — de exemplu, în semn de salut
sau pentru comunicarea surprizei, în același mod în care el poate exprima o
emoție lipsită de ambiguitate. El se referă la acestea folosind termenul de
embleme. Izard (1978) admite că la bebeluș pot să apară expresii emoționale
faciale, cu multe luni înainte ca acestea să fie organizate în programe afective care
pot fi declanșate voluntar. Astfel, configurația facială sub forma zâmbetului nu
înseamnă neapărat că bebelușul este fericit sau bucuros, dat fiind că acțiunile
faciale motorii, inclusiv zâmbetul, pot servi și altor funcții de natură nonemoțio-
nală, iar din perspectiva procesului de dezvoltare, această reacție nu poate fi încă
privită ca reacție socială (cf. Emde, 1984, p. 82). Totuși, în ciuda acestui argument,
Izard susține existența unei legături strânse atât între diferitele componente ale
unei emoții, cât și între fiecare dintre acestea și experiențele emoționale ale vârstei
adulte (vezi Capitolul 8).
Adoptarea acestei poziții ridică o reală dilemă, și desigur că până în prezent
nu se cunoaște cu exactitate cum funcționează astfel de procese, motiv pentru
care teoreticienii sunt nevoiți să emită pe bază de observații o ipoteză cât mai
plauzibilă, pe care în cele din urmă să o poată evalua cu ajutorul unor cercetări
special concepute în acest scop. Chiar și programele computerizate au în prezent
un grad ridicat de flexibilitate sau „inteligență", după cum se exprimă unii autori.
Ele sunt în continuare de natură algoritmică, dar algoritmii sunt flexibili și permit
alegerea dintre mai multe cursuri de acțiune posibile, a căror direcție depinde de

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

266 condițiile apărute pe parcurs. Ei conțin instrucțiuni logice de tipul: Dacă A, atunci
acționezi în acest mod; dacă se produce B, atunci acțiunea este aceasta; în caz
contrar, atunci adoptă un alt curs de acțiune. Astfel de condiții logice intercorelate
pot genera rezultate de o mare complexitate, care depind strâns de context.
Indiferent de modul de funcționare, felul în care componentele de răspuns se
organizează la nivelul emoției trebuie să permită tipare de reacție flexibile, având
în vedere că fiecare dintre acestea mai servește numeroase alte funcții adaptative.
Ele se combină funcțional pentru a servi oricărei tranzacții aflate în desfășurare,
cu importanță pentru starea de bine — să spunem, când realizarea unui scop este
periclitată sau facilitată. Este necesar ca în cadrul teoriilor despre emoții să se
pună un accent mai mare pe acest tip de flexibilitate adaptativă. Funcționarea
programată rigidă, care exclude orice grad de flexibilitate, se întâlnește la orga­
nismele relativ simple, la care nu este prezentă capacitatea de gândire abstractă
și luare a deciziilor. La speciile avansate, și mai ales la om, datorită procesului
evolutiv programele afective predefinite au cedat locul unui proces complex și
flexibil. Acesta este exact modul în care teoreticienii funcționalismului descriu în
general rolul emoțiilor la mamiferele superioare — mai precis, ca fiind un progres
de la procesele adaptative înnăscute și rigide către o dependență din ce în ce mai
mare de capacitățile cognitive superioare.
în încercarea de a evalua această idee, este utilă aducerea în discuție a
cercetării remarcabile realizate de ornitologul Lehrman (1964), ale cărui observații
și experimente detaliate privind ciclul reproductiv al turturelelor au avut o
contribuție majoră în schimbarea modului în care cercetătorii sociali gândeau
conceptul de instinct. în legătură cu dobândirea rigidă a unor tipare compor­
tamentale complexe, care în trecut a fost denumită instinct, se presupunea că este
un proces înnăscut și localizat la nivelul sistemul nervos, însă forma originală a
acestei teorii a fost ulterior în totalitate contrazisă. Ciclul reproductiv al
turturelelor a fost în mod convențional considerat ca fiind unul instictual, întrucât
se manifestă după un pattern stereotip, predictibil — care la o examinare mai atentă
se dovedește a fi destul de schimbător, depinzând de caracteristicile și sincroni­
zarea stimulărilor externe cu cele hormonale.
Tiparul aparent stereotip îmbracă următoarea formă: atunci când sunt selectați
un mascul și o femelă din specia turturelelor care se împerechează pentru prima
dată, aceștia sunt plasați împreună într-o colivie cu un bol de sticlă și materialul
necesar pentru construirea cuibului, iar masculul va începe să curteze femela; el
merge țanțoș, se înclină în fața femelei și gângurește la ea. După câteva ore,
perechea alege bolul de sticlă (sau orice alt obiect concav), se cuibăresc și scot
onomatopee distincte. Masculul adună materialele necesare pentru cuib, în timp
ce femela așezată în bol îl construiește. în decurs de aproape o săptămână, timp
în care cuibul este construit și are loc copulația, se pare că atașamentul femelei
față de cuib devine foarte puternic, ca dovadă că ea rezistă încercărilor de a fi
scoasă din el. Se apropie momentul depunerii ouălor. La un interval cuprins între
șapte și unsprezece zile scurse de la ritualul împerecherii, femela va produce
primul ou, de regulă în jurul orei 17:00. Ea se așază deasupra oului, după care va
depune un altul, de regulă pe la ora 9 a dimineții următoare. în decursul acestei

RICHARD S. LAZARUS
zile, în mod normal masculul o va înlocui la clocitul ouălor, iar ulterior cele două 267
păsări vor cloci alternativ, masculul făcând acest lucru timp de șase ore la amiază,
în restul timpului acest rol revenindu-i femelei. în aproximativ 14 zile puii ies din
ou, iar părinții îi vor hrăni cu un lichid secretat de membrana gușei (un săculeț
aflat în esofag). Când puii sunt în vârstă de 10 sau 12 zile, aceștia părăsesc cuibul,
continuând însă să ceară și să primească mâncare de la părinți, până ce vor
împlini două săptămâni, moment în care părinții refuză treptat să îi mai
hrănească, astfel că puii sunt nevoiți să învețe să ciugulească singuri grăunțe.
Această etapă încheie ciclul reproductiv. Când puii împlinesc aproximativ 25 de
zile, masculul reia ritualul de împerechere și întreg ciclul care durează 6 sau 7
săptămâni se repetă întocmai ca și precedentul.
Acest tip de comportament pare să se asemene mai curând cu simțul de
orientare al porumbeilor sau cu migrația peștilor și cea a păsărilor, cu privire la
aparenta universalitate și la detaliile biologice stereotipe, ilustrând genul de tipare
predeterminate care i-au condus inițial pe cercetători la postularea teoriilor bazate
pe instinct. Pe de altă parte, cercetarea lui Lehrman ar putea constitui un model
de învățare util pentru acei cercetători care manifestă convingerea că emoțiile pot
fi înțelese doar în termeni de programe afective predefinite, în legătură cu care
se mai spune că ar fi stereotipe.
Lehrman a contribuit la identificarea precisă a acelor influențe interne
(hormonale) și externe care determină fiecare aspect secvențial din desfășurarea
tiparului. Influențele hormonale sunt ilustrate de faptul că atunci când turtureaua
este plasată pentru prima dată în colivie, oviductul său cântărește aproximativ
800 de miligrame, pentru ca în perioada depunerii ouălor care urmează ritualului
de împerechere și construirii cuibului, acesta să cântărească aproape 4000 mg. în
mod similar, la păsări se produc modificări graduale și la nivelul gușei, care le
ajută să se pregătească în vederea hrănirii puilor, precum și la nivelul testiculelor
masculilor, în vederea copulării.
Cercetarea lui Lehrman a mai arătat, de asemenea, faptul că tiparul compor­
tamental al ciclului reproductiv, în ciuda faptului că depinde foarte mult de
factorii hormonali, este deopotrivă influențat de evenimentele externe sau stimulii
care declanșează secreția acestor hormoni, cu condiția ca acțiunea stimulilor să
se manifeste la momentul potrivit, ceea ce ajută la inițierea comportamentelor
adecvate. Spre exemplu, atunci când păsările sunt plasate într-o colivie în care se
află deja materialele pentru cuib și două ouă deja produse, păsările nu le vor cloci,
ci se vor comporta ca și cum acestea nu există. în loc să le clocească, ele urmează
secvența curtării, își construiesc propriul cuib și depun ouă, pe care apoi le vor
cloci. Femela nu depune ouă atâta timp cât nu are un partener; ea are nevoie să
îl știe pe acesta aproape. Un mascul singur nu manifestă niciun interes cu privire
la materialele pentru cuib, ouă sau pui; acesta are nevoie de stimularea femelei.
Relația complexă de interdependență dintre influențele hormonale și cele de
mediu, manifestată în cadrul ciclului reproductiv, este ilustrată în Figura 5.1.
Prin urmare, ansamblul tiparelor comportamentale nu este în întregime pre-
programat de factorii interni; chiar dacă fiecare componentă depinde considerabil
de tipare prestabilite, la acestea se adaugă și acțiunea sincronizată a numeroase

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

 CH
00
S. LAZARUS

Figura 5.1. Tiparul comportamentului reproductiv la turturele. Există o relație de interdependență între factorii
interni și cei externi care se intensifică gradual, de la comportamentele inițiale de curtare și construire a cuibului
către etapele finale de îngrijire și hrănite a puilor. Vezi textul pentru detalii privind acest ciclu. (Sursa: John L.
Howard. în Daniel Lehrman, „The Reproductive Behavior of Ring Doves". Scientific American, 211. New York:
Scientific American. Copyright © noiembrie 1964, deținut de Scientific American, Inc. Cu acordul pentru republicare.)
evenimente externe care le declanșează pe cele interne (hormonale), responsabile 269
cu controlul comportamentelor implicate în construirea cuibului, copulație,
depunerea ouălor și hrănirea puilor. Pe scurt, instinctul se referă doar la tendința
înnăscută de a reacționa într-un mod predefinit la acțiunea unui stimul de mediu
adecvat, însă este greșită folosirea acestui termen pentru a face referire la un tipar
complex care ar fi în întregime preprogramat. Pentru ca ciclul comportamental
reproductiv al speciilor să se producă, este necesară o anumită combinare dintre
acțiunea stimulilor, modificările hormonale și acțiuni mutuale, fiecare dintre
acestea realizată la momentul oportun.
Consider că revizuirea concepției asupra rolului factorilor biologici în declan­
șarea comportamentelor adaptative (care nu mai sunt privite doar ca secvențe
acționale determinate exclusiv de moștenirea genetică) a reprezentat un pas
important în îndepărtarea de la ideile inițiale referitoare la tiparele de acțiuni
predeterminate, cu un caracter inflexibil. Noua poziție teoretică îi încurajează pe
cercetători să elaboreze relația de interdependență dintre factorii biologici și cei
sociali, care controlează procesele adaptative. Ea constituie de asemenea și un
model adecvat de gândire cu privire la programele afective. în măsura în care
adoptăm această poziție, se impune să creăm noi teorii care să țină seama mai
mult de complexitatea și flexibilitatea proceselor, și mai puțin de caracterul
preprogramat al acestora. Metafora „acționării unui buton" utilizată în explicarea
secvențelor complexe de reacții care produc o emoție a devenit perimată.
Presupunând că acceptăm acest punct de vedere funcționalist, cum se poate
explica faptul că fiecare emoție, ca de pildă ciclul reproductiv al turturelelor, pare
să se organizeze într-o configurație universal valabilă, sau cel puțin întâlnită pe
scară largă, un răspuns secvențial complex caracteristic aceleiași specii? Emoțiile,
de tipul celor descrise în cadrul acestui ciclu reproductiv, se pare că prezintă unele
trăsături universale, stereotipe și parțial predeterminate (cf. Averill, 1974), iar
aceste aspecte comune îi determină pe cercetători să presupună în mod eronat că
odată ce emoția a fost generată, desfășurarea întregului proces emoțional este
predeterminată genetic. Pentru a evita să revin asupra definiției simpliste și rigide
date programelor afective, mă voi limita să propun ca soluție rezonabilă ipoteza
conform, căreia manifestarea unor caracteristici biologice universale poate fi parțial
explicată prin faptul că fiecare categorie emoțională are în comun două trăsături,
independent de restul caracteristicilor specifice:
1. Existența aceleiași teme relaționale centrale și a unui tipar de evaluare
comun, pentru fiecare tip de interacțiune adaptativă. De exemplu, toate tipurile
de manifestare a furiei, de exemplu, au ca element comun un anumit tip de
raportare cu privire la experiență, înregistrând desigur variații pe această temă
centrală. în mod similar, în starea de fericire există o temă relațională centrală și
un tipar comun de evaluare ș.a.m.d. pentru fiecare categorie de emoții pozitive
sau negative. Variațiile înregistrate la nivelul fiecărui tip de emoție au o impor­
tanță mai redusă în definirea categoriei emoționale, comparativ cu importanța
atribuită aspectelor cognitive comune. Cu toate acestea, dacă și atunci când
indivizii se regăsesc în situația psihobiologică descrisă de una sau alta dintre

Emoție și adaptare ■ Controverse legate de cauzalitate

 1

270 temele relaționale centrale, aceștia vor avea experiența emoțională predefinită
biologic. Acest aspect este o reafirmare a principiului psihobiologic.
2. Există totodată anumite intenții și tendințe comune de a acționa, definite de
tema relațională centrală și de tiparul de evaluare — ca de exemplu, repararea
lezărilor suferite de eu, eventual prin intermediul răzbunării; expierea vinovăției;
mascarea de către individ a unui eșec personal, pentru a se putea ridica la
înălțimea Idealului Eului; conservarea unui sens ce riscă să fie pierdut etc. (vezi
și Frijda, 1986). De exemplu, impulsul de a ataca, manifestat în stările de furie,
declanșează un tipar motoriu specific și anumite răspunsuri psihofiziologice care
reflectă tipul de organizare mentală și fizică necesar pentru ca individul să poată
gestiona o situație extrem de neplăcută, rezultată în urma unei insulte sau a unui
comportament înjositor. în realitate, fiecare tip de emoție include o configurație
distinctă a răspunsurilor cognitive, motorii și fiziologice, definită de solicitările
adaptative comune (la nivel psihologic și fiziologic) impuse de relațiile indi-
vid-mediu, în funcție de modul în care acestea sunt evaluate.
Configurația care combină aspectele (1) și (2) păstrează aceleași caracteristici
ori de câte ori este activată. Aceasta nu trebuie concepută în mod necesar ca un
program secvențial predeterminat; mai curând, este vorba despre o organizare
funcțională cu determinant! neurofiziologic!, care depinde foarte mult de ceea ce
indivizii și celelalte specii consideră, pe baza învățărilor anterioare, că trebuie
făcut în vederea gestionării cerințelor adaptative impuse de relația cu mediul,
conform propriei moșteniri biologice. Astfel de cerințe sunt mai mult sau mai
puțin similare pentru exponenții aceleiași specii, și probabil că acest lucru este
întru câtva valabil și de la o specie la alta. Caracteristicile înnăscute și rigiditatea
acestora vor fi din perspectivă filogenetică mai accentuate la speciile inferioare,
comparativ cu cele evoluate și complexe, acestea din urmă bazându-se mai mult
pe învățare și inteligență în luarea deciziilor adaptative, aspect ce intensifică
variabilitatea și tendințele de estompare a caracteristicilor comune.
în consecință, tiparul emoțional de răspuns pare să fie, și într-o anumită
măsură chiar este, predeterminat la nivel de specie. Într-adevăr, fiec